LION FEUCHTWANGER

DUCESA SLUTĂ

În românește de Ion Roman

Editura pentru Literatură Universală
București — 1968
 CARTEA ÎNTÎI
ÎNTRE ORAȘUL INNSBRUCK Ș I ^MĂNĂSTIREA Wilten, pc
cîmpia largă, deschisă, se înălțau corturi, prăjini pentru steaguri;
fuseseră ridicate tribune, se însemnaseră marginile unui fel de
piste pentru turnire și al'be jocuri sportive ale nobilimii. Se
pregătiseră locuri pentru multe mii de oameni, așa ca lumea să
se simtă bine; într-un cuvînt se puseseră la cale toate cele tre-
buitoare pentru petrecere. De doi ani corturile acestea acopereau
cîmpiile de la Wilten, așteptînd măreața, fastuoasa nuntă pe care
voia să și-o serbeze Henric, duce de Carintia, conte de Tirol, rege
al Boemiei. Frații monahi purtau de grijă ca vîntul să nu strice
corturile, iarba să nu acopere din nou arena pentru jocurile
sportive, tribunele să nu se prăbușească din pricina putre-
ziciunii. Dar serbarea se tot amina, iar cel de-al doilea plan de
căsătorie ce se pusese la cale părea să fi căzut baltă la fel ca și
cel dintîi. Tîrgoveții din Innsbruck, călugării de la Wilten zîmbeau
pe sub mustață, munții priveau încoace cu nepăsare. Nevestele
celor din Innsbruck ieșeau la plimbare printre pînzele de preț,
pestrițe alic corturilor, copiii se jucau de-a prinselea prin tribune,
perechile de îndrăgostiți foloseau conturile drept binevenite
ascunzișuri.
Regele Henric, care începuse să îmbătrînească — toată Europa
îi lăsa cu bunăvoință și fără batjocură titlul regesc, deși își
pierduse de mult regatul Boemieâ și stăpînea acum numai comi-
tatul Tirolului și ducatul Carintiei — trecea călare, mohorât,
printre corturi. Își luase prînzișorul la stăreția Wilten; păstrăvi
prăjiți, muiați în zeamă clocotită de ghimbir, găini în lapte de
migdale, iar după masă rugăciuni de mulțumire și prăjituri. Dar
cei de la Wilten nu se pricepeau în bucătăria aleasă: lipseau
nuanțele. Starețul era un bărbat de treabă și înțelept, un
diplomat folositor, dar despre rafinamentele bucătăriei habar n-
avea. Oricum, lui, regelui, nu-i plăcuse, și dacă, de obicei, după
masă se simțea în toane bune, de astă dată era mai posomorit
decît înainte. Străbătea crîmpeiul de drum pînă la Innsbruck
călare și fără armură. Veșmîntul strîmt, croit după cerințele
modei, îl strîngea; nu se putea tăgădui că de la o lună la alta se
tot îngrășa. Dar era un om de lume; se proțăpea cu măreție pe
bidiviul lui de rasă, gătit cu podoabe și nu se lăsa stînjenit de
mînecile nemăsurat de lungi și de largi.
Adia un vânt ușor, fulguind zăpada, umflînd pereții corturilor,
făcîndu-i să fîlfîie, să pleoscăie. Mica suită rămăsese în urmă,
regele călărea singur, alene. Cerceta cu amărăciune construcțiile
sărbătorești ce se întindeau pînă departe. Obrajii bine bărbieriți îi
atîrnau moi și grași, gura i se țuguia, marc, urîtă, cu buza de jos
umflată. Ochii limpezi, apoși i se plimbau cu supărare peste
orașul de pînză, peste tribunele, și stănoagele arenei. Era, firește,
un bărbat înțelegător. Dar în cele din urmă și răbdarea hii avea o
margine. Acuma, Ioan, luxemburghezul, l-a tras din nou pe
sfoară: i-a făgăduit pentru a doua oară o mireasă, s-a hotărît
totul în mod solemn — și pentru a doua oară l-a lăsat mofluz.
Răsufla greu, respirația trecea șuierînd prin nasul lui mic,
turtit și se preschimba în norișori deși de aburi, în aerul înghețat
și cețos. De fapt, în ciuda celor îtatîmplate, nu-i purta pică lui
Ioan de Luxemburg; în general, îi era greu să fie supărat pe
cineva. Ioan era cei care-1 alungase într-un chip rușinos din
Boemia, așa că din regatul lui nu-i mai rămăsese decît titlul; dar
fusese lesne împăcat de prietenosul și elegantul bărbat, atunci
cînd acesta îi oferise despăgubiri bănești și mîna frumoasei,
tinerei lui surori Maria. Chiar atunci cînd luxemburghezul nu-și
ținuse făgăduiala și nu-și putuse îndupleca sora să se mărite, el
nu pusese lucrurile la inimă și se declarase gata să se
mulțumească cu cea de-a doua mireasă pe care i-o propunea
luxemburghezul, vara lui Ioan, Beatrix de Brabant. Totuși, acum,
cînd și această înțelegere rămăsese în vînt, găsea că e prea de tot.
Sărbătoarea sfîntului Bartolomeu \ cînd Beatrix ar fi trebuit să
sosească,
1
In ziua de 24 august (n. t).
trecuse de mult; scumpa vară din Brabânt a lui Ioan nu
venise, iar frumoasele corturi de pe cîmpiile de la Wilten
aș teptaseră /în zadar. Sigur că luxemburghezul va ș ti din nou să
găsească un pretext ticluit subțire. Numai că de data asta regele
Henric nu se va mai lăsa potolit ou atîta uș urință. Ș i răbdarea
unui rege creș tin multîncercat îș i are marginile ei.
Agită mînios cravașa bogat împodobită. Iși amintea foarte
limpede cum se întîlnise cea din urmă oară cu Ioan, în mai, și
puseseră la cale totul. Luxemburghezul, trebuia s-o recunoască,
apăruse într-o înfățișare de o eleganță uluitoare. Purta, ca și
domnii din suita lui, veșminte lucrate după croiala cea mai nouă
ce tocmai se ivise în Catalonia și Burgundia și care nu fusese
încă văzută în Germania: haine nemaipomenit de strîmte, strînse
— era nevoie de doi slujitori ca să ți le smulgă de pe corp — din
stofă multicoloră, cu aplicații de fîșii în pătrățele, ca tabla de șah,
cu 'mîneci largi, care atîrnau aproape pînă la genunchi. El însuși,
regele Henric, punea mare preț pe tot ce era legat de modă, dar
luxemburghezul — nimic de zis — îl întrecuse. Toți seniorii de
stirpe luxemburgheză sau din Boemia — cît de repede se
puseseră la punct! — își, însușiseră de îndată noul port al
părului: barbă mare și plete, în locul obrazului neted bărbierit și
al părului tuns scurt, așa cum fusese obiceiul printre cavaleri de
cînd își poate aduce el aminte. Cu adevărat îl uimise și-i
impusese felul sigur și de la sine înțeles în care luxemburghezul
aidoptase peste noapte moda cea nouă. Plin de o tainică
admirație stătuse atunci de vorbă cu Ioan numai despre noutățile
modei, apoi despre femei, cai, sport, iar politica și tîrguielile
privitoare la nuntă le lăsase pe seama sfetnicilor săi. Seniorii lui,
prudentul, devotatul stareț de la Wilten, multcititul și iscusitul la
vorbă abate Ioan de Viktring, impunătorul burgrav Vo'lkmar,
iubiții și înțelepții lui seniori de villanders, de Sdhenna se
pricepeau într-adevăr mult mai bine decît el în aceste treburi
bănești migăloase și plictisitoare; în mîinile lor credincioase și
destoinice încheierea contractului se găsea într-o mai mare
siguranță. De aceea el, Henric, se mărginise doar la cele
mondene, iar cînd regele Ioan îi lăudase calitățile doamnelor din
Paris și Burgundia, din care îi plăcea să facă eroinele aventurilor
sale, îi opusese farmecele strașnice ale tirolezelor, pe care le cu-
noștea foarte, dar foarte bine și din puncte de vedere mereu noi.
În cele din urmă, iubitul lui secretar, abatele Ioan de Viktring, îi
pusese înainte contractul gata, îi citase un dicton latinesc: „Și
astfel fuse dusă treaba la bun sfîrșit“, și-l încredințase că toate
erau în cea mai deplină rînduială și încheiate, așa că în ziua
sfîntului Bartolomeu își va primi o dată cu mireasa și treizeci de
mii de mărci în arginți veronezi. Iar acum se găsea aici și dădea
ocol călare locului pregătit pentru festivități. Iată corturile,
prăjinile de steaguri, arena pentru turnir — dar nici mireasă, nici
bani.

În drumul regelui ședea un băiețaș. Nu auzise calul venind; se

cinchise grăbit și încordat în colțul unui cort, își ridicase haina și-
și făcea nevoile. Priveliștea acestei profanări a locului unde ar fi
trebuit să-și sărbătorească nunta îl mînie pe rege, care-1 lovi pe
băiat. Îndată, însă, cînd copilul scoase un urlet, îi fu milă, se căi
și (îi aruncă un bănuț.
Nu, cu adevărat, așa nu mai mergea. Felul cum ședeau și
așteptau aici corturile era ceva nedemn pentru maiestatea sa. Va
termina cu luxemburghezul și cu proiectele lui mereu spulberate.
La Innsbruck se va întîlni cu austriacul, cu ducele Albrecht cel
Olog. Va încheia cu dînsul un contract, să-i dea austriacul o
nevastă. E oare la cheremul luxemburghezului? Cristoase,
Dumnezeule! Ceea ce nu poate sau nu vrea să-i dea
Luxemburgul, o să găsească la Habsburgi.
Nu era deprins să rumege în el multă vreme o supărare. Îndată
ce luă hotărîrea, își împrăștie necazul în aerul rece și vesel al
Gelui-de-sus. Începu să se uite cu alți ochi, voioși, ia construcțiile
sărbătorești din juru-i. Rîdeți voi-! Toate acestea își vor avea în
curîind rostul lor. Se săltă în șa, începu să fluiere un cîntecel
poznaș și dădu pinteni calului, așa că seniorii se grăbiră să-d
ajungă din urmă.
Trecînd călare prin întinsul oraș de corturi, cei cinci domni din
suita cea mai apropiată schimbaseră între ei fraze pline de aluzii
glumețe cu privire la nunta mereu amînată a
regelui. Toți cinci erau cu mult mai înzestrați decît suveranul
lor, îl storceau cît puteau, mai ales grosolanul burgrav Volkmar,
îi smulgeau mereu noi moșii și otcupuri. Dar cu toate acestea
țineau în felul lor la prințul acesta neînfrînat și trîndav. Era un
stăpîn darnic, cuvios, un bun tovarăș de zaiafeturi, doritor de
petreceri și de sport, îi plăceau femeile, veșmintele la modă, toate
felurile de distracții, avea și fantezie, era ușor să-l cîștigi pentru
orice fel de aventură; numai că-i pierea repede cheful. Într-o
vreme oînd toată politica depindea de personalitatea suveranului,
un astfel de stăpînitor nu avea perspectivele cele mai fericite, iar
de la pățania din Boemia se terminase cu el definitiv pentru
marea politică europeană. Pe cît de puțin bănuia regele asta, pe
atît de bine o știau seniorii. Ei își dădeau seama: Henric nu mai
făcea politică, era pionul altora.
. Cu gîndiul acesta judecau ei planurile de căsătorie ale lui
Henric, iar corturile ce ședeau în așteptare aveau pentru dînșii
un cu totul alt sens decît pentru bunul rege, unul ironic.
La cîrma destinelor Imperiului roman de națiune germană se
aflau trei principi. Vioiul, strălucitul, sclipitorul Ioan de
LuxemburgBoemia, greoiul, șovăielnicul Ludovic de Wittelsbach
și tenacele, departe-văzătorul Albrecht de Habsburg, pe care
infirmitatea îl asprise și-l făcuse conducător al fraților săi cu care
domnea împreună. Cei trei principi aveau cu toții aceeași putere,
își întindeau brațul spre stăpînirea imperiului și a creștinătății,
ședeau încor
dați, se pîndeau unul pe allitul. Iși aținteau privirile spre țara
din munți, spre Carintia și Tirol, unde domnea Henric, văduvoiul
ce îmbătrânea fără 'dironomi în linie bărbătească. Doar intr-acolo
era cu putință să-și sporească hotărâtor puterea și moșia. Ț ara
din munți, bogata, rodnica, vestita țară, se-ntindea de la hotarele
burgunde pînă ia Adriatica, de la podișul bavarez pînă în
Lombardia. Era puntea ce lega posesiunile austriece ale
Habsburgului cu cele șvăbești, Germania cu Italia, într-un
cuvînt, cheia imperiului. Fiecăruia 'dintre cei trei principi i se
părea un țel lesne de atins să-l cîștige, să-l moștenească pe
stăpînitorul acestei țări, petrecărețul blajin ce-ncepuse să-
mbătrînească. În socotelile lor, țineau seama de năzuința
acestuia de a avea pe lîngă numeroșii-i fii din flori și pe lîngă cele
două fete legitime, un adevărat moștenitor în linie bărbătească,
și-l momeau cu planuri de căsătorie ticluite cu grijă.
Cei oinci seniori, trei cavaleri în armuri și doi stareți în haine
de călătorie de-o tăietură foarte 'lumească zîmbeau gîndindu-se
cum regele Henric încerca să-și tăinuiască lui însuși această
țesătură de interese. Regele se purta ca și cum luxemburghezul,
ducele de Wittelsbach și Habsburgul și-ar fi dat osteneala să-i
afle mireasa cea mai potrivită numai din dragoste și devotament
princiar, sau din prietenie.
Cel care se vădise cel mai hotărât fusese Ioan,
luxemburghezul. Mai înitîi îi propusese lui Henric mina tinerei,
frumoasei sale surori Ma-
nia și douăzeci de mii de mărci în arginți veronézi, cerînd în
sdhimb ca una dintre fiicele lui Henric să se cunune cu unul
dintre prințișorii Luxemburgului. II fermecase pe bătrînul și iu-
bețul văduv cu niște portrete ale Măriei, fără a fi cerut măcar cu
o vorbuliță consimțământul gingașei, strălucitoarei prințese. Nu
era greu de înțeles că tînăra, grațioasa luxemburgheză, fiică de
împărat, avea să se împotrivească prin orice mijloace căsătoriei
ou vîrstnicul chefliu, stors de vlagă. Fata făcuse un legămînt de
veșnică feciorie, dar legământul. acesta — principii înlemniseră
cînd le-a vorbit despre el pe ocolite — n-o împiedicase ca după
numai cîteva luni să se mărite cu regele Franței.
Poate că Ioan, știind dinainte că nu-și va putea îndupleca
niciodată sora să-l ia de soț pe ducele de Carintia, voise numai
să-l zăbovească pe bătrînul rege, care se și bucura copilărește la
gîndul că din această căsătorie i se va naște un prinț chipeș.
Sigur era însă că plănuirea celei de-a doua căsătorii, cu Beatrix
de Brabant, nu fusese pentru el decît un joc nesocotit cu
vîrstnicul principe. Făgăduindu-i o zestre încă mai mare, îl
păcălise pe Henric, făcîndu-1 să-și pună semnătura pe un
contract, conform căruia copila lui Henric, Margareta, urma să
se mărite cu unul dintre fiii cei mai mici ai lui Ioan și să
moștenească țările lui Henric, dacă acesta ar fi murit fără
succesori de parte bărbătească. În felul ăsta, bătrînul principe
prăpădindu-se fără să i se fi născut un fiu, luxemburghezul avea
la îndemînă pretextul ca să înhațe Carintia,
Gôrzul și Tirolul. Acum, cercetînd cu grijă feluritele aventuri de
dragoste aile lui Henric, ajunsese la constatarea că regele, care
se ofilea repede, nu mai avusese nici un prunc, în cei din urmă
patru, cinci ani, de la vreuna dintre ibovnicele sale. Totuși, în
treaba asta nici un doftor și nici un om trecut prin ciur și prin
dîrmon nu putea să tragă o încheiere sigură; cu cît el,
luxemburghezul, ar fi întîrziat mai mult căsătoria regelui, cu atît
mai vîrtos i-ar fi crescut nădejdea de a pune mîna, prin mij-
locirea feciorului său, pe țara din munți și, o dată cu ea, pe
Imperiul roman de națiune germană.
Toate aceste urzeli erau foarte limpezi pentru seniori, ei știau
cît se poate de bine că aici era temeiul pentru care sărbătoreștile
conturi rămăseseră goale și triste. Cînd iubita verișoară a
luxemburghezului, Beatrix de Brabant, fiică a seniorului de
Louvain și Gaesbecke, nepoată a răposatului împărat Henric al
Vll-lea, se arătă șovăitoare, cînd pretextă că ea e singurul sprijin
all părinților săi, că nu vrea să schimbe frumoasa ei Flandră cu
țara cea muntoasă, străină și înspăimîntătoare — hei! tare
degrabă renunțase Ioan să-ncerce a-i scoate din cap toate astea.
In fond, seniorii priveau cu neplăcere și cu împotrivire tot acest
plan de căsătorie, care era miezul întregii politici din ținuturile
Alpilor. Ce-i drept, burgravul Volkmar, masiv și grosolan în
strașnica lui armură, spunea cu vocea-i hîrîitoare că ori
Luxemburgul, ori Habs-
burgul totuna-i, numai isă-și aibă în sfîrșit regele mireasa în
pat; maiestatea-sa, și laolaltă cu elei înșiși, sfetnicii și seniorii lui,
se făceau de rîsul lumii, din Sicilia pînă în cea mai îndepărtată
provincie de la miazănoapte, din pricina astei însoțiri împiedicate
la nesfîrșit. Numai că spusele burgravului sunau nițel cam silnic
și fățarnic, și atît vidleanul Tăgen de Villanders, cel zgîrcit la
vorbă, cît și lacob de Schenna, seniorul distins și slab, cel mai
tînăr dintre sfetnici, a cărui armură nu se potrivea nicidecum cu
aerul obosit și sceptic al feței, făcură niște mutre pline de
îndoială. Regele Henric.se pricepea prea puțin la finanțe, ceea ce
era cît se poate de bine; lăsa întreaga cîrmuire pe seama
sfetnicilor, iar cînd aceștia se văicăreau, la înfățișarea socotelilor,
că trebuiseră să-și dea foarte multă osteneală și că avuseseră
multe cheltuieli de acoperit, dînsul le mulțumea cu un belșug de
cuvinte prietenești, dar, în ciuda vistieriei goalie, nu sfîrșea cu in-
vestiturile, privilegiile, otcupurile. În slujba lui puneai frumușel,
lesne și în tihnă osînză pe tine, îți sporeai pămînturile și-ți
burdușeai sipetele. Dacă vreun străin — seniorii oftară — și-ar
vîrî acum botul în troaca asta plină ce le sta la îndemînă, nu le-
ar mai fi în nici un caz atît de bine, oricîte măsuri s-ar îngriji ei
să ia.
Cu adevărat mulțumiți erau cei doi oameni ai bisericii, istețul,
slăbănogul stareț de la Wilten și celălalt, Ioan de Viktring, nu
numai bun
de gură, ci și dibaci. „Plin de învățăminte și frumos este a
deschide ochii asupra faptelor oamenilor celor mar.i“, cita acesta
pe un clasic din vechime, iar amîndoi se bucurau în taină, ca de
o întrecere sportivă, de diplomația luxemburghezului. N-aveau
pricini de nemulțumire; fie Henric, fie luxemburghezul, fie
Habsburgul, ei vor ști să dobîndească toate cele de trebuință
pentru plăcutele și mănoasele lor stăreții. Așa că așteptau cu o
curiozitate aproape lipsită de părtinire să vadă cum se va încheia
lupta dintre Albrecht și Ioan de Boemia și priveau cu bunăvoință
această figură de șah rubicondă, blajină, dedată plăcerilor, care
era regele Henric în jocul ou miză mare al celor trei germani afla
ți pe cuhnea puterii.
Seniorii îl ajunseră din urmă pe rege, care sta și mai țeapăn în
șa, băgară de seamă că se luminase și-i ghiciră hotărîrea de a
primi în orice condiții mireasa pe care ’ i-o va hotărî Haibsburgul.
Ei da, oricum, odată și odată tot trebuia să se ivească prilejul
pentru o festă ca asta. Bine, vor trece așadar de partea
Habsburgului.
Totuși, cînd, în sfîrșit, după numai cîteva ■luni corturile de da
Wilten se umplură într-adevăr cu oaspeți, mireasa fu firește o
altă Beatrix, aceea pe cane o propusese Albrecht dé Austria,
Beatrix de Savoia; numai că Ioan de Luxemburg se vîrfse între cei
doi, Ioan de Luxemburg mijlocise căsătoria, semnase și ga
rantase contractul, Ioan de Luxemburg plătise zestrea sau cel
puțin făgăduise s-o plătească, iar fiul lui cel mai mic, Ioan,
devenise logodnicul Margaretei de Carintia și moștenitorul țării
din munți.
MARGARETA, IN VIRSTA DE DOISPREZECE ANI, principesă
de Carintia. și Tirol, călătorea de la castelul ei natal din Meran
spre Innsbruck, la nunta cu prințul Ioan de Boemia, un băiat de
zece ani. Tatăl ei, regele Henric, o povățuise să ia calea cea mai
scurtă, prin trecătoarea Jaufen. Ei însă îi plăcuse mai mult
ocolul uriaș prin Bozen și Brixen, fiindcă voia să se desfete văzînd
frumusețile așezărilor populate pe care le străbătea drumul
acesta.
Călătorea cu o suită 'numeroasă. Seniorii călăreau la pas,
caleștile ou coviltir, ales împodobite, ale doamnelor, iscîrțîiau
'hurducîndu-se pe drumurile de munte în sus, în jos, și zdrun-
cinau jalnic. Multe doamne se arătaseră mai bucuroase să
încalece pe catîri, cu toate că asta nu prea se cuvenea, sau se
lăsau luate de domni pe cai, pentru cîte o scurtă postață de
diurn.
Mica principesă ședea într-o litieră purtată de cai, împreună
cu dădaca ei, doamna de Londrone, și cu camerista Hildegard de
Ro ttenburg, o ființă sfrijită, neînsemnată, nemaipomenit de
săritoare. Cele două doamne oftau și se văitau fără răgaz din
pricina prafului și a drumurilor rele, a duhorii cailor, a hîțînelii
fără sfîrșit;
prințesa insa răbda osteneala fără un cuvințel de tânguire.
Ș edea tăcută, cu un aer serios, gătită, înțepată. Avea talia atît
de subțire, fiindcă se strângea cu șireturi; mînecile din atlas
greu, verde, atîrnau umflate, cum o cerea moda, pînă la pămînt;
un olăcar fusese trimis în grabă să-i aducă din Flandra una din
acele noi și scumpe împletiturii pentru păr, care tocmai
începuseră să se poarte acolo. Pe gît, deasupra decolteului, îți
atrăgea privirile un lanț greu, iar pe degete purta inele groase.
Așa ședea ea, serioasă, asudînd, încărcată cu podoabe făloase,
între cele două doamne posomorâte, veșnic cîrțitoare.
Părea să aibă mai mult decît cei doisprezece ani ai ei.
Deasupra unui trup îndesat, cu mădularele scurte, se înălța
capul mare, diform. E-adevărat, avea o frunte limpede și curată,
ochii îi fugeau încolo și-ncoace cu istețime, judecind, iscodind;
dar sub un nas mic, turtit, ieșea la iveală o gură proeminentă de
maimuță, cu fălci enorme și cu buza de jos groasă. Părul arămiu
îi era aspru, uscat, lipsit de strălucire, pielea cenușie ca varul,
palidă, lăbărțată.
Așa călătorea copila din Carintia prin țară, sub un strălucitor
cer de septembrie. Pe unde ajungea, o salutau comuti și
trâmbițe, băteau clopote, steaguri fîlfîiau în vînt. La Brixen,
episcopul și canonicii o întâmpinară sărbătorește pe fiica și
moștenitoarea suzeranului lor. Marii aristocrați feudali o primeau
la hotarele feudelor. La bariere o oșteptau mai-marii orașelor, cu
închinăciuni solemne.

Margareta răspundea in.tr-o latinească limpede, pe un ton

imatur, de stăpînă, cuvintelor smerite ale celor ce-o omagiau.
Poporul holba oohii la ea cu evlavie, o ovaționa ca pe o
preasfîntă, sălta copiii cît mai sus, ca s-o vadă pe viitoarea lor
prințesă.
Îndată, însă, ce se-ndepărța, oamenii se uitau unul la altul,
rînjeau. „Ce mai bot umflat! Ca o maimuță!“ ziceau batjocoritor
femeile cu înfățișare neînsemnată și amărîtă; celor frumoase le
era milă. „Biata de ea! Că slută mai e!“
Așa trecea copila prin țară, albă ca varul, palidă, grăsună,
serioasă, apăsată de grele podoabe, ca statuia unui idol.
În marele cort de recepție din orașul de pînză de la Wilten
străluceau gobelinurile și covoarele scumpe, foșneau sărbătorește
steagurile, se-ngrămădeau solemn stemele ținuturilor
Luxemburg, Carintia, Craina, Gôrz, Tirol. Prințișorul de zece ani,
Ioan, își aștepta mireasa cu care trebuia să fie cununat. Deșirat,
foarte înalt pentru anii lui, prințul ședea acolo, cu capul lui slab
și lunguieț, altminteri destul de frumușel, dar cu niște ochi mici,
răutăcioși, adînc înfundați în orbite. Fără tihnă se freca în
veșmîntul lui strimt, la modă, cu pieptul îngust strivit dureros
într-un pieptar de armură, piur decorativ, pe care-1 purta cu
acest prilej pentru întîia oară. Se înăbușea asudînd, ciudat de
nesigur, între cei cincisprezece seniori din Boemia și Luxemburg
caxe-i formau suita.

Trompete, steaguri înclinate. Sosea prințesa. Ariiiepiscopul de

Olmütz păși înainte, o salută în numele prințului, cu vorbe
răsunătoare, iscusite. Apoi cei doi copii se aflară față în față,
băiatul gătit în armura lui elegantă, iar fetița în grdele-i podoabe.
Se uitară unul la altul cu priviri cercetătoare. Glipind neplăcut,
cu sfială și încăpățânare, Ioan își ațintea odhii mici, răutăcioși
asupra urîtei lui mirese; rece, aproape cu dispreț 'îl privea
Margareta pe băiatul lung ca o prăjină și nesigur de sine. Apoi,
șovăind, ceremonios, își dădură mina.
Sosiră tații. Cu.admirație îl văzu Margareta pe uriașul, străluci
torul rege loan. Ce mai bărbat! Iar luxemburghezul, care era un
politician foarte abil, se stăpîni. Nu-și îngădui nici o tresărire.
Ridică sus de tot, în brațele-i viguroase, fetița urîtă care-i aducea
fiului său Carintia, Craina, Tirolul, Gôrzul și, în fața tuturora,
privind-o pătrunzător în ochii ațintiți pe copila care tremura și se
topise toată de fericire, o sărută pe gura mare și proeminentă, de
maimuță. Regele cel îmbătrîniit, Henric, ședea acolo bucuros și
mișcat, cu ochii-i limpezi mai apoși ca de obicei. Cu mîna lui
cărnoasă, de chefliu, care-i tremura ușor, fără încetare, scutură
mîna năclăită de o sudoare rece, lipsită de vlagă, osoasă a
micului său ginere, îi vorbi ca unui om mare. Și-atunci răsunară
goarnele, bubuiră tobele, începu ospățul. Cortul, în care copiii
ședeau la masa de onoare, strălucea în purpură și aur. Trei mese
încărcate erau întinse în arc de cerc sub tribune. Episcopiile din
Trient și Brixen
oferiseră cu împrumut fețele lor de masă scumpe, orașele
Bozen, Méran, ■ Sterzing, Innsbruck, Hall dăduseră tacîmurile
de preț. Deasupra capetelor perechii de miri atîmau făloase și
grele stindarde cu neîmblînzitele animale de pe steme. Călări pe
caii lor de luptă aprigi și împodobiți, cei dinții seniori din Boemia,
Carintia și Tirol aduceau mîncările pentru micii prinți, în
sunetele muzicii. Cavaleri ofereau apă, ștergare după fiecare fel,
turnau viu, tăiau carnea. Serioși, cu fețe îmbătrînite, cei doi copii
tronau sub purpură și aur.
Bunul rege Henric plutea de fericire. Trecea dincolo, la noua
Iui nevastă, tînăra, sfioasa, clorotica, mereu înfrigurata Beatrix
de Savoia, care ocupa locul de cinste la masa doamnelor din
familiile princiare, o mîngîia pe mină, îi închina paharul. Se-
ntorcea agale la luxemburghez, cel idintîi cavaler, cel mai galant
om de lume al creștinătății. Se simțea, bine stînd cot la cot cu
acesta, fiind una cu el. Avea cu totul altă fire decît seriosul,
anostul bavarez, împăratul Ludovic, care nu vorbea decît despre
ale politicii și ostășiei. Era omul lui, făcut din aceeași plămadă.
El, Henric, trăia și iubea peste tot în castelele lui de la Zenoberg,
Gries, Trient, în cetățile seniorilor săi, iar doamnele acestora se
simțeau onorate și bucuroase cînd puteau să arate principelui lor
supunere. Ghiar atunci cînd călătorea nu se ferea din calea nici
unei aventuri, îi făcea plăcere cînd magistrul vreunui oraș îl
poftea solemn să-i arate casa tălanițelor. Și totuși — anafura... și
pe toți dracii! — Ioan
ăsta era și mai și. Nu rămăsese nici un oraș, de la hotarul
Spaniei pînă-n inima Ungariei, din Sicilia pînă-in Suedia, în care
să nu-și fi făcut mendrele. Se strecura noaptea pe ulițe,
străvestit, ațîțat de pofte ca un motan, se hîrjonea cu muierile
tîrgoveților, se ciomăgea cu ibovnicii încornorați. Toată Europa îi
știa aventurile uimitoare, nerușinate, fermecătoare și pline de
strălucire. Fericit, dherdhelit rău de băutură, Henric se-ndesa
lingă luxemburghez; îi purta credință în toată cinstea, fără nici o
pizmă. Firește, el era ceva mai în vîrstă, oleacă mai copt; dar,
una peste alta, vedea în Ioan doar propria-i replică, așa ca un
frate mai tînăr croit la fel. În voioșia și lipsa lui de orice bănuială,
credea că lumea trebuie să vadă în el însuși ceea ce dînsul vedea
în celălalt.
Bea vîrtos, cu gîlgîidi; îi dădea ghionți, cu ochii încețoșați,
luxemburghezului, chicotea cu familiaritate, îi bîlbîia în șoaptă
taine scîrbavnice. Vicleanul, strălucitorul Ioan accepta prie-
tenește intimitatea bătrînească și guralivă a carintianului, hu
lăsa să se bage de seamă nici prin cel mai mic gest că nu-1
socotea altceva decît o biată căzătură. Cei doi regi își șopteau la
uredhe, se prindeau cu brațele pe după umeri, șușoteau
frivolități, hohoteau.
Ș i ceilalți seniori se-nsuflețeau, și lor li se împurpurau obrajii.
Cei din Boemia, din Luxemburg, din Tirol se înțelegeau anevoie
unii cu alții, sau nu se-nțelegeau de loc. Asta era prilej pentru
unele glume. Mereu se auzeau mai ales hohotele zgomotoase de
rîs ale celor doi
frați naturali ai regelui, Henric de Eschenbaoh și Albredht de
Camian.
Copila Margareta se uita cu ochii mari și isteți la veselii ei
unchi aflați de partea cealaltă a mesei. Damele ei de onoare,
doamna de Londrone, domnișoara de Rottenburg, îi rugau ru-
șinate j>e domni să nu-și mai povestească cu glas aitft de tare în
fața copiilor istorioarele pipărate. Cele două dame de onoare
ofilite băuseră din vinul dulce, aveau pete roșii în obraji, zîmbeau
acru, ațîțate. La masa doamnelor se afla și sora mai mică a
Margaretei, Adelaida cea 'bolnăvicioasă și cocoșată. Sfielnica
fetiță ar fi fost mai bucuroasă să rămînă. printre maicile de la
Frauenchiemsee. Dar Margareta ceruse stăruitor ca surioara ei
să nu lipsească de la nuntă. Acum nepoata puternicului
cuceritor al țării ședea acolo, în zgomotul petrecerii, între
cavalerii gălăgioși, sub steaguri și tribune, pămîntie, pipernicită,
suferindă, semănînd leit cu piticul de la curte, care se tot învîrtea
prin fața ei, făcînd glume chinuite și grosolane. Blinda Beatrix de
Savoia, mama ei vitregă, îi zîmbea, îi mîngîia mîna.
Micul prinț Ioan, mirele, stătea întunecat, țeapăn, strîmtorat
pe locul lui de onoare. Copiii mai că nu-și vorbiseră de loc. Cînd
și cînd, prințul aluneca o privire piezișă către mireasa lui, care
ședea tare sigură de ea și fără nici o sfială. Ca să scape de
stânjeneala care.-l stăpîhea, înfuleca repede și mult din toate,
dădea de dușcă vinul dres cu mirodenii. În cele din urmă i se
făcu rău; mai întâi luă o mutră încruntată, încercă
să se stăpînească, dar sfîrși prin a se da bătut. Arhiepiscopul
de Olmiitz trebui să-i conducă afară. Se rise în jurul mesei, cei de
față se înveseliră, se rostiră glume binevoitoare. Margareta privea
rece, cu dispreț, drept înainte.
Cînd băiatul se reîntoarse, era fără armură, se simțea ușurat.
Cu un chip întunecat, îndărătnic, se aruncă asupra fisticului,
smochinelor, turtei-dulci, magiunurilor, bomboanelor. Călătoria
asta, fetița cea slută și îngîmfată, mireasa lui, petrecerea, tatăl
său, babalîcul ăla gras care-i era acum socru — totul îi făcea
silă. I-arfi plăcut mai mult să se afle în satul acela murdar din
Boemia, care ținea de castelul mamei sale, să se încaiere cu
băieții de țărani, cu Wenceslas, Bogislav, Prokop. Era înalt,
puternic și laș. Obișnuia să-și cotonogească tovarășii de joc cu
sălbăticie, să-i muște. Cînd ei se apărau, se lăsa mai întîi lovit.
Dacă însă erau maii-mai să-1 biruie, atunci redevenea dintr-o
dată fiul de rege, făcea spume la gură de furie, îi pîra, punea să
fie pedepsiți fără milă. Creștea lîngă maică-sa, Elisabeta de
Boemia, care-i adusese luxemburghezului regatul. Regina era o
femeie isterică, îndrăgostită nebunește de strălucitorul ei soț și de
o gelozie feroce față de nenumăratele iui ibovnice. Mai mult deoît
pe toate o ura cumplit pe văduva răposatului rege Rudolf, regina
din Graz, ale cărei legături scandaloase cu Ioan azvîriiseră țara în
război civil și în mizerie. Pe micul Ioan îl creștea sub i&tăpînirea
acelorași simțăminte schimbătoare față de soțul ei, pe care acum
îl adora în extaz, acum îl ura dintr-o
dată cu sălbăticie și-l blestema. Băiatul aproape că nu se
putea înțelege cu tatăl lui; regele nu știa limba celor din Boemia,
el habar n-avea de franceză; trebuiau să vorbească între ei în
germană, limbă pe care amîndoi o cunoșteau prost. De altfel, finii
își vedea arareori tatăl, cînd acesta apărea, ca adus de furtună și
numai pentru cîteva zile de zaiafeturi zgomotoase, în regatul lui
pe cane nu-1 putea suferi, pe care doar îl storcea de bani și
căruia îi prefera cu mult Luxemburgul și frumoasdle-i posesiuni
de pe Rin. Mamă-sa îl silea atunci să-i arate regelui, cu aceeași
prefăcătorie, ură sau dragoste, după cheful ei. Asta făcuse ca
băiatul să devină foarte de timpuriu fățarnic, reținut, încăpățînat
și timid.
Tirolul, această țară muntoasă scăldată în lumină, în care
totul apărea nespus de limpede și în contururi atît de précise,
nu-i plăcea. Îi era dor să se-ntoarcă în Boemia iui cețoasă și învă-
luită în nori. Clipea din ochi, se simțea sătul. Vinul îl ațîța, ar fi
vrut să facă ceva, să dea porunci, să chinuiască.
In spatele lui stătea camerierul și îi turna dintr-o cană de aur
apă pe mîini. Ioan se răsti la el, să bage mai bine de seamă, că-i
udă mînecile. Camerierul roși, buzele mici îi tresăriră, voi să
răspundă, se stăpîni, tăcu.
Margareta își întoarse capul, aruncă o privire fugară
camerierului. Băiatul, cu vreo doi-trei ani mai mare decît Ioan,
era tras ca prin inel, îndrăzneț, avea.față smeadă, nas viguros și
buze mici, pline; părul lui lung, neîngrijit, era castaniu. ...

— Cum îl Cheamă pe camerier, înălțimeavoastră? spuse ea cu

vocea-i caldă, limpede.
Ioan se uită la dînsa pieziș, cu bănuială.
—Chrétien de ’ Laferte, răspunse morocănos.
Chrétien îi fusese trimis de vreun an de la curtea tatălui său,
ca prieten de joacă și camarad mai mare, care să-ndeplinească
pe lingă el unde slujbe și totodată să-1 deprindă cu bunde
maniere franceze și burgunde.
— Dă-mi niște prăjituri, Chrétien! zise Margareta încet, în
liniște, Ș i-l privi.
Chrétien se grăbi să-i întindă talerul cu dulciuri. Ca și cînd ar
fi fost lucrul cel mai firesc, fata rupse o bucată în trei părți, își
opri una, pe a doua i-o dădu lui Ioan, iar pe a treia camerierului,
care fu foarte stînjenit.
Seniorii de la masă băgară de seamă gestul și făcură haz de
copilăreasca imitare a galanteriei celor mari. Treptat, glumele
deveniră răutăcioase. Bărbații începură să-și bată joc de ne-
maipomenita urîțenie a miresei.
— Bietul flăcău! spuse unul dintre cei din Boemia. Cu cită silă
trebuie să-și plătească țările.
— Eu mai bine le-aș fi cucerit cu paloșul! zise altul.
■— Pentru ca un asemenea bot să aibă niscai dulceață, fu de
părere un al treilea, trebuie uns din gros.
Baronii tirolezi se ținură mai întîi de-o parte; dar în cele din
urmă, pe jumătate fără voie, se alăturară celorlalți. Margareta se
uită spre ei. Cu neputință să fi auzit; totuși, ochii-i mari,
gravi, păreau să știe tat,.așa că domnii, dam încurcați, își
puseră frîu gurii.
Printre aceștia se afla și lacob de Schenna, cel mai tînăr dintre
sfetnicii și oamenii de credință ai regelui Henric. Fusese de multe
ori oaspete pe la castelele regale. Margareta îl văzuse adesea. Era
singurul pe care-1 putea suferi, în care avea încredere. El nu-i
vorbea cu acea bunăvoință neroadă, cu acea maimuțăreală co-
pilăroasă cu care i se adresau în mod obișnuit cei maturi și care
o scotea din sărite. O trata ca pe un om mare.
lacob de Schenna se uita cum stă acolo făloasă și solemnă, se
uita la micul prinț necioplit din Boemia, de la care nici un drum
nu ducea spre inima ei, vedea cum fata încearcă să înnoade un
fir de prietenie cu camerierul Chrétien. Auzea zeflemelele crude
privitoare la bietul ei trup. Atunoi se ridică, trecu încet dincolo,
se opri în picioare în fața ei, cu ținuta lui urîtă, neglijentă, o privi
curtenitor cu ochii săi cenușii, binevoitori, foarte bătrinăcioși și
începu cu dînsa o conversație liniștită, serioasă. Fata îi spuse că
socrul ei, maiestatea-sa regele Boemiei, arată minunat, că
multele-i osteneli n-au lăsat nici o urmă asupra lui. Și-i mai
spuse că plănuita ședere a regelui în Tirolul de miazăzi va fi desi-
gur pricină de oboseală pentru ea însăși, Margareta; fiindcă
regele va umple fără-ndoială cu suita și ostașii lui toate castelele.
Ș i cîți bani va costa campania iminentă din Lombardia! Micul
Ioan trăgea cu coada ochiului spre ei, uluit de deșteptăciunea
Margaretei.

Îndată după aceea, masa luă sfîrșit. Înainte de a șe retrage,

Margareta se despărți de soțul său cu cîteva cuvinte protocolare.
Û întrebă cum i-au plăcut Tirolul și curtea tatălui ei și dacă se
bucură de turnirul ce va urma; îi ură să se simtă cît mai repede
ca la dînsul acasă. Băiatul îi răspunse cu stângăcie, prostește, în
timp ce pe chipul lui, nu unît, se citea dezgustul și o anumită
stupiditate încăpățînată., Cînd fata se-ndreptă spre ieșire,
camerierul Chrétien îi țîșni înainte și ridică iute pînză de la
intrarea cortului. Margareta îi mulțumi demn, rece, cu un aer
străin, princiar.
Apoi ®e lăsă condusă în cortul ei; se simțea tare trudită.
Doamnele o dezbrăcară, flecărind mult, chicotind, dînd prin ciur
pe anume părtași și anume întâmplări din tâmpul ospățului. Un
timp își urmară pălăvrăgeala și după ce fata se vîrîse în pat. În
cele din urmă, ieșiră. Margareta se întinse, cu mădularele
mîntuite de grelele și strimtele podoabe. Acum o să tragă un pui
de somn strașnic. Îl și merita. Era mulțumită de ea însăși. S-a
ținut bine, chiar ca oamenii mari, s-a purtat întru totul ca o
prințesă și n-a vădit nici o slăbiciune față de domnii din
Luxemburg și Boemia. Cu Ioan, firește, n-aveai de ce te făli.
— Cu prințișorul vostru nu prea aveți de ce vă făli, chicoti afară
vocea mojică, anevoie stăpînită a slujitoarei care făcea curățenie.
— Față de prințesa voastră, îi răspunse batjocoritor argatul din
Boemia, oare-i era logodnic și-i ajuta, e, cu toate astea, un
îngeraș din
— ccr. Mamă, ce mai bot! Ce mai dinți! La noi, o dihanie ca
asta ar fi înecată îndată după naștere, ca pisoii.
În vremea asta, regele Henric plătea ospățul de nuntă. Fusese
o nuntă foarte frumoasă. Se-nțelege că trebuia să coste mult; el
nu era un zgîrie-brînză. Seniorii îi avansau cu plăcere sume
mari, iar regele, cu aceeași plăcere, împins de cea mai voioasă
dărnicie, le răsplătea bunăvoința cu ipotecări de sate bogate,
slujbe, vămi și hatîruri. De ce să nu-i treacă iubitului său
burgrav Volkmar, moșiile Visiaun și Moltern? îi mai dădu pe
deasupra și Rattenbergul. Lacul dintre Igls și Vili era o plată de
nimica toată pentru starețul de la Wilten, care trebuise să se-
ngrijească atîta vreme de frumosul oraș nupțial din pînză. Apoi
mai trebuia să facă o danie și mănăstirii Viktring. Fiindcă dacă s-
ar fi ales cu foloase numai Wiltenul, bunul său secretar Ioan s-àr
fi simțit pe bună dreptate jignit. Așadar, și mănăstirea Viktring
obținu cîteva gospodării țărănești și pămînturi în arendă. „Nu se
află bucurie măi mare decît a fi darnic cu prietenii cei buni“,
spuse, drept mulțumire, starețul cel iscusit la vorbă, citînd un
clasic din vechime.
Luxemburghezul era de față cînd regele Henric, nepăsător,
prietenos, milostiv, vesel, amețit de vin, semnă aceste danii și
ipoteci uriașe. Și el, loan, era mînă spartă; dar baronii lui n-ar fi
cutezat să se arate față de dînsul aitît de nerușinați. Ar fi bine
dacă i s-ar înnoda mai strîns băierile pungii acestui bătrîn vesel.
Altminteri
O să-și dea în dar toată țara, ba o să zică și mulțumesc cînd i-
ar lua-o, așa că pînă la urmă micul său fiu, Ioan de Boemia, va
rămâne numai cu prințesa lui, să-și irosească zilele ou ca.
Tînăra, palida, blinda soție a regelui Henric privea îngrozită cum
bărbatu-său își risipea bogatele posesiuni. Era învățată de acasă
cu gospodărirea strânsă și chibzuită; după felul de a fi al lui
Henric se temea că în curînd vor fi zălogite pînă și cămășile
Slujnicelor ei. Se hotărî să ia finanțele în propriile-i mîini; chipu-i
palid și sfios căpătă dintr-o dată uri aer de îndîrjire.
Pentru zilele următoare fusese anunțat un turnir. Cu acest
prilej, mai mulți tineri urmau să fie făcuți cavaleri. Margareta îi
ceru de-a dreptul micului ei soț să îngăduie ca și camerierul lui,
Chrétien de Laferte, să primească atunci învestitura. Ochii lui
Ioan se făcură mai mici, mai îndărătnici; băiatul mormăi ceva.
Margareta își repetă dorința încă mai stăruitor. Prințul Ioan
răspunde apăsat, sarcastic, că nu vrea. Cu toată puterea
pumnulețului său osos îi dădu camerierului un ghiont în coaste.
— Na, asta-i acolada lui de cavaler! zise în batjocură și-și
strîmbă cu răutate fața lunguiață.
— Vă mulțumesc, alteță, de o mie de ori pentru favoarea ce mi-
o faceți, se adresă Chrétien, roșu-gotcă, prințesei, dar dacă nu
vrea...
— Eu vreau, eu vreau! strigă Margareta cu vocea-i plină,
mînioasă.
Alergă la tatăl ei, la regele loan. Fu întîmpinată cu rîsete și i se
împlini voia. Chrétien îi
mulțumi prințesei, cu inima îndoită. Camarazii îl și
zeflemisiseră fără cruțare din pricina împopoțonatei lui drăguțe.
În ziua statornicită, se desfășură strălucitorul turnir, în
așteptarea căruia Tirolul întreg se bucura de cîțiva ani. A fost o
desfătare strașnică. Patru cavaleri fură străpunși cu lancea,
șapte, răniți de moarte. Toată lumea găsi că a fost petrecerea cea
mai izbutită de mult timp încoace.
Regele loam luă și el parte la lupta cu lancea. Fiindcă își
dăduse seama că adesea, din teamă de a nu-1 învinge pe rege,
partenerii săi luptau numai de formă, se arătă în arenă purtînd
stema unui anume Schilthart de Redh'berg. În zilele care
trecuseră, între cei din ținutul Alpilor și străini se iscaseră cîteva
pricini de pizmă; pe deasupra, seniorii tirolezi și carintieni erau
îngrijorați că, sub înrîurirea luxemburghezului, huzurul în care
trăiau pe lîngă regele Henric ar putea fi pus în primejdie. Se-
nțelege așadar de ce, dincolo de jocul plin de veselie, mocnea o
invidie serioasă, turbată, de-o parte și de cealaltă așteptându-se
nu fără plăcere ca unul sau altul dintre potrivnici să-și frîngă
gîtul. Fie din întîmplare, fie pentru că stema de împrumut fusese
trădată 1, Ioan se pomeni în luptă cu cel mai aprig și primejdios
cavaler tirolez, bădără
nosul burgrav Volkmar. Sc izbiră sălbatic și fără cruțare; în
cele din urmă regele, care avea în urma lui o noapte zbuciumată,
căzu de pe cal și, tăvălit în noroi, călcat amarnic în picioare, julit
rău, abia fu scos de sub copite. Trebui să-și răscumpere calul de
la burgrav, plăti ndu-i șaizeci de mărci în arginți veronezi. Își
ascunse ciuda că l-a doborît tocmai acest bărbat grosolan, lacom
și neplăcut, își purtă rîzînd și cu demnitate ologeala, lăudă cu
multe cuvinte amabile, de cunoscător, buna pregătire și reușita
în toate privințele a acestor întreceri sportive tiroleze.
Seara, regele Henric ședea obosit în cortul său. Bucuria
pricinuită de frumoasa serbare i se-ntunecase; veneau socoteli,
socoteli peste socoteli. Măcelarii din Bozen voiau bani, tîrgoveții
din Innsbruck prezentau cereri mari; bunul, învățatul abate de
Marienberg nu știa cum s-o scoată la capăt cu dreptcredincioșii
lui, pe care i-ar mulțumi lesne, dacă regele i-ar înapoia măcar o
parte din ceea ce-i împrumutase. Henric ar fi plătit din toată
1 Cavalerii apăreau în arenă cu fata acoperită de obrăzare, de aceea singurul mijloc de recunoaștere
era blazonul (n.t.).
inima, plătit și răsplătit, dar nu mai avea nici o para. Firește,
regele Ioan îi era dator cele patruzeci de mii de mărci în arginți
veronezi, dota făgăduită la nuntă. Cu suma asta uriașă și-ar fi
acoperit toate datoriile. Dar nu-1 puteai soma pe rege. Cel puțin
astăzi, nu. Simțea el însuși, pe propria-i pieile, cît de neplăcut
era tulburată cu așa ceva o petrecere.
Ș edea așadar în cort, neșitiind cum s-o scoată la capăt. Atunci
seniorii lui îi înfățișară trei bărbați uscățivi, fantomatici. Erau
foarte tăcuți,
foarte umili, foarte neînsemnați. Aveau ochi ageri, care însă
puteau simula cea mai adîncă supunere. Semănau unul cu altul
ca două picături de apă. Regele își aminti că-i mai văzuse, dar nu
știa de unde să-i ia. Nici o mirare. Erau atît de mici, atît. de
firavi! Se ploconiră de mai multe ori, începură să vorbească în
șoaptă. Erau messer Artese din Florența, otcupciul tarapanalei
din Meran, și cei doi frați ai săi. Dumnealor se arătau și de data
asta gata să-l scoată din impas pe bunul rege creștin, cu
măruntul lor capital. În sohimb cereau o nimica toată: ma-
iestatea-.sa să le cedeze veniturile ocnei de la Hali. Curățica și
micuța mină de sare.
Regele Henric tresări de spaimă. Administrația ocnei de la Hali!
Cea dinții sursă de venituri a țării! Scump îl mai costa petrecerea
de nuntă pusă la cale pentru fiica lui. Chiar ușuraticii săi sfetnici
căzură pe gînduri, cînd auziră condiția ce i se punea. În cele din
urmă, fu chemată tînăra lui soție care, cel puțin, obținu ca ocna
să fie arendată numai pe doi ani. Florentinii făcură mai multe
plecăciuni. Plătiră banii, luară hrisoavele cu ei. Plecară parcă
lunecînd, fantomatici, cenușii, neînsemnați, unul aidoma
celuilalt.
Margareta îl întrebă pe domnul de Schenna:
— Oare Chrétien de Laferte mă vorbește de rău? Spuneți-mi
cinstit, domnule de Schenna, credeți oare că rîde la fel ca și
ceilalți de mine, fiindcă sînt urîtă?
lacob de Schenna auzise cu urechile lui cum Chrétien de
Laferte, luat în bătaie de joc de
ceilalți că fiind cavalerul celei mai «Iute doamne a creștinătății,
mai întîi tăcuse, apoi își întrecuse camarazii în urîte vorbe de
ocară la adresa Margaretei. lacob de Schenna vedea acum, ochii
mari ai copilei ațintindu-1 întrebători.
— Nu știu, prințesă Margareta, răspunse el. Îl cunosc prea
puțin pe tînărul Chrétien de Laferte. Dar n-aș crede ca el să vă
vorbească de rău.
Ș i seniorul îi puse mîna sa mare, uscățivă, fără putere, pe cap,
ca unui copil, iar prințesei îi făcu plăcere de astă dată că e
pentru el doar un copil.
LA CASTELUL ZENOBERG, REGELE IOAN DUCEA tratative
cu baronii tirolezi. Le cerea încă de pe acum, ca tutore al fiului
său, să primească a-i depune jurăinînt de credință în
împrejurarea că Henric ar răposa. În principiu, seniorii nu aveau
nimic împotrivă, doreau însă chezășii că li se vor respecta
privilegiile și vasalitățile, că luxemburghezul nu va numi străini
de țară în slujbele cele mai de seamă. În afară de asta, mai
revendicau, pe ocolite sau de-a dreptul, bani, prescripții, moșii,
monopoluri comerciale, vămi.
Cu făgăduințele și chezășiile, Ioan era foarte darnic. Semnă și
puse a se întări cu peceți tot ce i se ceru. În Boemia cîștigase
experiență; știa că asta era pînă la urmă o chestiune de putere.
Dacă va izbuti să facă rost de bani și de ostași, atunci, ca
guvernator, o isă-i jupoaie după pofta
inimii pé Acești neobrăzat! munteni franțuzi, bufgunzi, renani.
Dacă n-o să-și procure parale și oaste, va trebui să-și țină în
numele Domnului făgăduielile. Deocamdată, notarii săi făceau
bătături la degete scriind: „Noi, Ioan, din mila lui Dumnezeu rege
al Boemiei și Poloniei, margraï de Moravia, conte de Luxemburg,
declarăm prin aceaista și dăm de veste și ne îndatorim spre ști-
ință cu hrisov și pecete..." Cu banii, Ioan era ceva mai prevăzător.
Îi lăsă pe lacomii și nesătulii seniori porniți pe tocmeală să bage
prea puțin de seamă că îi înțelege. În cele din urmă le respinse
cererile, cavalerește și cu dispreț. Bani peșin, firește, nu, așa ceva
nu are, ci polițe pe termen lung.
Ș i bunul ' rege Henric trebui să recunoască, mîhnit, că nu-și va
căpăta atît de curînd cele patruzeci de mii de mărci veroneze de
argint. Fără supărare, cu veselie și familiaritate, luxemburghezul
îl luă pe după umeri, îi puse zălog, ca în treacăt, jurisdicțiile
Kufstein și Kitzbiihel — le avea de la ginerele lui, ducele Bavariei
de Jos, căruia îi dăduse în schimb alte ipoteci — îl amînă pentru
la primăvară, îi lăudă ghetele lungi, modeme, soția drăguță,
vînjoasă, cu care dansase. Henric nu mai reuși să întoarcă vorba
la cele bănești.
Seara, regele Ioan jucă zaruri cu seniorii carintieni și tirolezi.
Miză sume enorme. În cele din urmă nu-i mai ținu nimeni piept,
afară de burgravul cu oeafă de taur, Volkmar. Luxemburghezul îl
ura pe bărbatul violent și grosolan, care-1 învinsese la turnir.
Mări miza așa de

mult, incit pînă și regelui Henric i se tăie răj suflarea. Pierdu.

La sfîrșit, spuse într-o doară, peste umăr, că rămîne dator suma
pierdută. Burgravul mîrîi, deveni primejdios. Ioan îl potoli
fulgerîndu-1 cu o asprime mlădie. Spre mirarea tuturor,
luxemburghezul nu se întoarse în Boemia, deși acolo izbucniseră
revolte. Ț ara lui respira ușurată. O apuca groaza, cînd venea.
Ș ederea lui dura puțin, îi folosea numai că să stoarcă bani. Bine
că nu se-ntorcea!
Da, el rămase în Tirol. Se duse în ținutul episcopului de Trient.
Ioan, strălucitorul stăpîn, cel dintîi cavaler al creștinătății, ședea
la pîndă tăndălind, plănuind în umbră; nici un om nu știa ce
pune la cale.
Episcopului Henric de Trient, oaspetele acesta nu-i era de loc
la îndemână. Cît timp îi era îngăduit să-i arate (prietenie, fără a-
1 jigni pe papă sau pe împărat? întotdeauna în jurul acestui rege
al Boemiei plutea o umbră din care nășteau încurcături. Oriunde
se arăta, se iscau tulburări sălbatice. Curieri trimiși de toate
curțile Europei goneau după el, dar ' nu-1 găseau. Căci regele
întîrzia rareori în același loc; parcă-1 mînau fără odihnă pe fața
pămîntului ape învolburate. Nu se știa încotro, cum, de ce. Ah,
de s-ar întoarce odată în țara lui, blestematul! Dar, firește, țara
lui și-o lăsa să se spulbere-n vînt. Nu-i era dragă țara aceea tristă
și umedă, îi plăceau mai mult Apusul luminos, Rinul, comitatul
Luxemburg, Parisul.
Episcopul, un bărbat înalt, voinic, oacheș tare, cu față de
italian, ședea apăsat de griji la cas
telul său Bonconsil, și-și spunea păsul prietenului său,
starețul de la Viktring, cel iscusit și de ispravă. Amîndoi slujitorii
Domnului blestemau cu năduf. Păgînul ăsta! Ieroboamul2!
Cumplit își mai jefuia bisericile și mănăstirile. Nu s-a dat înapoi
nici dinaintea mormîntului sfîntului Albert3, ci a pus să se
scormonească după comori. Profanator de biserici! Irod! „Dară
cîndva naște-se-va din oasele noastre răzbunătorul!“, cită
învățatul abate un clasic din vechime.
Da, hotărît, acesta era cel mai primejdios, cel mai supărător
oaspete pe care l-a avut de ani de zile episcopul. Un nege uns ou
sfîntul mir, dar — episcopul tocmai o spunea — un golan și un
făcător de rele. Fără coroană, ar fi fost spînzurat pînă acum de o
sută de ori. Trișa la joc; pentru asta starețul da mărturie; o
făcuse din nou, de curînd, la Innsbruck. Era cel mai dezmățat
risipitor și omul cel mai plin de datorii din tot veacul. Pe
deasupra, și scandaloasele sale legături cu cele două regine din
Boemia. Bine au ieșit lucrurile acum doi ani, la Praga. Atunci
Ioan pusese la cale un mare turnir, îl pregătise cu de-amănuntul,
poruncise să se dărîme casele din piață, ca să se facă loc pentru
ridicarea corturilor și a tribunelor. Din două mii de invitați,
împărați și regi, principi și se
niori, n-au venit însă decît șapte cavaleri zdrențăroși,.suspecți,
și un zaraf genovez.

2 Numele a doi regi ai Iudeii. Sub Ieroboam I (932—915 î.e.n.), (ara s-a împărțit în două (n.t.).
3 Probabil Albert, episcop de Liège, asasinat în anul 1192 de către trimișii împăratului Henric al
VI-lea (n.t.).
 Din păcate, acum nu mai era cu putință să tc porți cu el așa.
Asta te ducea la deznădejde. Faima numelui său era
schimbătoare ca luna de pe oer. Dacă, numai cu cîteva săptămîni
în urmă, lumea-1 ocolea ca pe un lepros, astăzi îl sărbătoreau cu
toții ca pe viteazul cel mai luminos al creștinătății, și însăși
Boemia luă golașă, stoarsă de bogății prin jaf, se lăsa orbită, cînd
se-ntorcea după izbînzi strălucitoare.
Abatele îi cerea cu stăruință să ia aminte a nu avea cu
luxemburghezul nici în clin, nici în mînecă. Politica ăstuia nu-i la
urma urmei decît o joacă fără rost. „Valurile răcoritoare îl mo-
mesc cu sticliri și sclipiri pe drumeț; dară aruncă-se în mare fără
de grijă, că-1 și trag viclene la fund", cită el. Abatele îl trecu prin
ciur și prin dîrmon pe luxemburghez și scandalurile lui, pe
îndelete, simțind o adevărată plăcere literară în a-1 analiza.
Cavalerismul lui rafinat nu se mulțumește numai să
scormonească prin pădurile dese după uriași și după bărbați
împlătoșați. Îi plac aventurile mai încurcate ale politicii. Nu-1
ispitesc succesele, îl atrage bucuria primejdioasă de a ațîța
tulburări și mișcări. Cînd se ivește în Europa asta zăpăcită vreo
vrajbă, cînd se ceartă împăratul cu papa, vreun rege cu iun
pretendent, Franța cu Anglia, orașele lombarde între ele, maurii
cu castilienii, întotdeauna trebuie să-și fi vîrît coada luxembur-
ghezul. Datorită lui se pun la cale tratate și coaliții, se fac
căsătorii, se înnoadă și se rup ițe, se
provoacă războaie și se încheie pace, au loc măceluri, se pun
piedici, se produc mereu învălmășeli cumplite, se statornicesc
prietenii sau se aprind dușmănii, se adună ostași, se iau sau se
dau țări,,
—Numai bani nu, oftă episcopul.
Abatele își încheie vorbirea, bucurîndu-.se de propria-i
elocvență plină de eleganță. Aoest genial făcător de planuri vede
și posibilitățile cele mai îndepărtate, își întinde mîna asupra
întregului Apus, smulge cu japca, sau renunță. Și în timp oe
Boemia devine din ce în ce mai bolnavă pe dinăuntru, el înghite
mereu alte drepturi de posesiune, țări, orașe, se-ntinde peste
toate hotarele, se umflă gigantic. Tihnitul și cumsecadele abate
se lungea, vorbea retoric, ca din amvon:
— Dară, chiar dacă acest domn Ioan s-ar întinde încă și mai
grabnic asupra pămîntului, rîzător, în pas cu moda, călcînd
mereu jurăminte, mereu fără parale, mereu furtunos și victorios
cuceritor de inimi — totuși un sfîrșit avea-va d. Tărăboiul lui rod
nu va da, fiindcă este fără de înțeles și fără Dumnezeu.
Cîteodată, omul acesta din Boemia mi se arată ca o păpușă, ca o
stafie. Măsură este în toate lucrurile, pus e tuturora un hotar,
încheie abatele citând pe un scriitor vechi.
Episcopul era de aceeași părere. Însă j>înă atunci putea să
mai treacă o bună bucata de vreme. Oricum, deocamdată
Dumnezeu n-a hotărit sfîrșitul lui Ioan, iar el, bietul episcop, îl
are pe cap. Starețul cei iscusit la vorbă nu știa
nici cl mai multe, și astfel cei doi slujitori ai bisericii șezură
privind pe fereastră în tăcere, gînditori, roditorul păimînt roșcat,
coastele de munte cenușii-violete, tremurătoare în lumină, grele
de livezi și vii.
Nu, deocamdată nu se hotărîse nici un sfîrșit prințului din
Boemia. Dimpotrivă, acest domn Ioan își continua masul, voios și
tare, în însoritul Trient, se lățea, se întindea. Își lăsa pletele și
barba mare, frumoasă, în voia vîntului desfătător al toamnei de
miazăzi. Făcea curte doamnelor germane și velșe 4 din Tirol. Prin
Lombardia, prin bogatele și puternicele orașe, prin castelele
baronilor fuduli, zbura vestea: Ioan de Boemia este aici, regele
Ioan, fiul lui Henric al VH-lea, împăratul roman, cel mai
desăvîrșit cavaler al Apusului, steaua ghibelinilor, în această
toamnă splendidă și bineouvîntată, cavalerii și fruntașii din
Burgundia, Boemia, Rcnania treceau cu steagurile lor pasul de la
Brenner. Din München, împăratul Ludovic arunca priviri
bănuitoare. La Avignon, papa Ioan al XXII-lea era neliniștit. Din
nou ochii întregului Apus se îndreptau spre strălucitorul bărbat,

4 Velș — denumirea dată de germani popoarelor romanice (îndeosebi italian ;i francez — n.t.).
despre care nu știai niciodată ce vrea.
Căpeteniile de partizi și seniorii din șesul Fadului se luau la
întrecere în a-1 cîștiga pentru sine, îi trimiteau emisari, daruri.
Doi splendizi cai arabi îi sosiseră de la Mastino della Scala și
de la fratele acestuia, seniorul de Verona. Dar Brescia îi dărui
prin vicarul său, Frederic de Castelbarco, nu numai cai, ci se
dărui pe sine însăși, ca seniorie pe viață. Aldrigeto de Lizzana
porunci să se plătească intendentului Iui Ioan patru mii de mărci
veroneze de argint și-1 rugă pe rege — ca protector al Toscanei și
al Lombardiei — să-1 învestească apoi cu țărmul brescian al
lacului Garda. Și deodată iată-1 și pe messer Artese din Florența,
zaraful, cenușiu, neînsemnat, fantomatic, cu cei doi frați ai săi,
care-i semănau leit, și cu foarte muiți bani.
Ș i-atunci, fără veste, ușurel, Ioan se puse în mișcare. Îl urmau
numai cîteva mii de cavaleri. Dar cu toții, înarmați strașnic și
ostași încercați. Luminosul alai strălucea vuind prin îmbelșugata
țară din munți, unde totul se pîrguia. O toamnă dulce, grea de
roade, însorită. Ciorchini mari de struguri, poame umflate să
plesnească. Din munții cenușii-violeți, torentul argintiu de fier
curgea la vale, spre șesul lombard. Cîmpia se supunea viteazului
ca o logodnică. Bergamo, Pavia, Cremona treceau în posesia lui
fără încrucișări de spade. Steaguri, clopote, autorități în
genunchi oferind cheile orașelor. Baronii cei mari implorînd cu
umilință confirmarea feudelor. Novara, Veroelli, Modena, Reggio,
ocupate de cavalerii săi. Intrări solemne. In balcoanele caselor
multicolore, doamne gătite privindu-1 cu ochii mari pe
învingătorul care cucerea sărbătorește țara cea mare și bogată,
parcă dansînd, fără osteneală, fără să asude sau să se umple de
praf. Împăratul, adine neliniștit, trimise emi
sari speciali, mai întâi pe burgravul de Nürnberg, apoi pe
contele de Neiffen, ca să vadă ce urmărește în Italia regele
Boemiei. Ioan rămase nepăsător; el nil pune la cale nimic
împotriva lui Ludovic, tot ceea ce cîștigă ia în stăpînire pentru
imperiu; vrea numai să viziteze mormintele părinților săi,
mormîntul împăratului roman, Henric al VII-lea, la Pisa,
mormîntul mamei sale la Genova, să le-aducă, de va fi cu
putință, trupurile în patrie. În timp ce, de Crăciun, toate
clopotele din München rămân mute, din interdicția papii, iâr în
capela palatului împăratul Ludovic,* în fața unei suite puțin
numeroase, cu sabia strălucitoare ridicată, ca suveran protector
al creștinătății, dă citire evangheliei Nașterii Domnului, Ioan își
face strălucită intrare în BreScia. Vine el în numele împăratului?
în numele papii? Doar pentru sine? Nimeni n-o știe. Ô știe el
îlnsuși? Se intitulează urmaș al împăratului, pacificator. Familia
Gonzaga din Mantua, familia Visconti, din Milano se înclină în
fața lui. În juru-i se rotunjește un regat al Lombardiei, îi cade în
mină ca un fruct desprins de pe ram.
Își rînduiește tabăra pe amândouă malurile Padului; nici un
împărat roman nu s-a mai înconjurat de o curte atît de mândră.
Se lasă slăvit de la Adriatica până în Liguria. Zîmbește cu înțeles,
sătul, reținut. Coboară el cu un plan anumit în câmpie? Astăzi
este cel mai puternic bărbat al creștinătății. Are țară și seniorie
pe Rin în jos și-n sus, pînă în inima Franței. Are Bosnia, Moravia,
Silezia, se-ntinde departe, în
ținutur.ile leșești. Ale sale sînt Bavaria de Jos prin fiica lui,
Carintia, Graina, Tirolul, prin fiu. Pe Ludovic de Wittelsbach îl
ține în clește, se află de jur împrejurul lui Albrecht de Habsburg.
Are acum bogatul, dulcele regat al Italiei de miazănoapte. Se
întinde. Respiră. Petrece. Atrage la curtea lui femeile cele mai
frumoase. Cînd și cînd, fantomatic, șters, meșter Artese din
Florența, sosește cu frații săi, stă la distanță, umil, se ploconește
de mai multe ori.
COPILA MARGARETA CREȘ TEA FĂCÎNDU-Ș I VAcul în castelele
Zcnoberg, Gries, Tirol. Învăța cu plăcere și mult. Despre toate
cele ce vedea și auzea îl întreba de ce și cum pe abatele Ioan de
Vifotring, cel isteț, bun de gură și prietenos. Cu starețele
mănăstirilor Stams și Sonnenberg studia teologia. Fastul,
rînduiala solemnă a liturghiei o umpleau de încîntare. Vorbea și
scria curgător latina și franceza. Vădea un interes pătimaș
pentru treburile politice și economice. Asculta cu atenție
prelegerile de istorie ale învățatului abate și, în timp ce toți ceilalți
luau în rîs, plictisiți, teoriile politice abstracte ale acestuia, ea nu
se mai sătura șă Ic audă. Se informa temeinic, la numeroși
oaspeți străini ai tatălui său asupra împrejurărilor de la alte curți
și din alte țări. Ș trîmba din nas cu dispreț cînd auzea că Ludovic
„de Wittelsbach, bavarezul, împăratul roman ales, al patrulea cu
acest nume, nu știa latinește.

Călătorea prin țară. Cu caleașca, în lectică purtată de cai. Prin

trecători, în sus, în jos, printre terasele cu vii și livezi. Trecea cu
ochii treji, isteți prin orașele pline de coloare Meran, Bozen. Ii
cerceta pe tîrgoveți, oasele lor de piatră, primăria, piața, zidurile,
stîlpul infamiei, butucul pentru condamnați, hanurile, băile, le-
șurile celor spînzurați în fața porților. Făcea scurte și mîndre
popasuri în gospodăriile țăranilor, în colibele de pază ale
podgorenilor.
Blajinul rege Henric o lua prea puțin în seamă. O lăsa să facă
ce vrea. Cînd și cînd se interesa afectuos dacă are îmbrăcăminte
de ajuns, dacă nu-i mai trebuie podoabe, cai, slujitori. Se mai
întâmpla s-o întrebe ce părere are despre noul bucătar flamand,
sau'despre mantia lui genoveză pe care tocmai și-o făcuse. Era
preocupat doar de grija veșmintelor, de daniile pentru mănăstiri,
de sărbători, ospețe, turnire, femei. Gînd Margareta ședea de
vorbă cu învă7 țatul lui secretar, își privea mișcat fiica și-i spunea
soției sale Beatrix, oaspeților: „Buna mea copilă! Ce deșteaptă e! “
De la maici, Margareta învăța să cînte. Era uimitor să auzi
cum de sub nasul turtit, lătăreț, din gura cu buze groase de
maimuță, vocea ei țîșnea frumoasă, caldă, plină. Dacă nu-și as-
cundea niciodată știința și vorbea fără sfială, de cîntat nu-i
plăcea să cînte în fața străinilor. Seara, în livadă, singură, își
cânta cîntecelle pline de măiestrie din Italia și din Provența, sau
și pe cele germane simple, așa cum le auzea în jurul ei de la
oamenii din popor. Uneori, chiar
cînd era singură; se întrerupea deodată in mijlocul cîntecului.
Puteau s-o audă piticii. Piticii locuiau prin toate peșterile. Mîncau
și beau, se jucau și dănțuiau cu oamenii. Dar nevăzuți. Putea să-i
vadă numai principele domnitor, cel ce avea dreptul de stăpînire
asupra țării în care ei își duceau traiul. Tatăl ei văzuse pitici,
așijdereă și episcopul din Brixen, în ținutul căruia se duceau cînd
și cînd. lacob de Schenna i-a povestit lucruri foarte precise
despre pitici. Micuții ăștia scriau scrisori, formau laolaltă un stat,
aveau legi și un principe, mărturiseau credința catolică, veneau
în taină prin casele oamenilor, le erau binevoitori. Purtau cu ei
nestemate, datorită cărora se puteau face nevăzuți. Fata îl
întrebase pe domnul de Schenna de ce se făceau nevăzuți piticii.
Domnul de Schenna nu-i răspunsese. Din întâmplare, a aflat
pricina de la o slujnică: fiindcă le era rușine de urîțenia lôr.
Margareta deveni mai palidă ca niciodată. Abia-și stăpîni,
sughițînd, plînsul.
Își îngrijea cu migală corpul. Făcea în fiecare zi o baie de
alburi, se spăla cu apă, în care se fierseseră tărîțe, și cu săpun
franțuzesc. Mai înainte de a-și freca dinții mari, ieșiți în afară,
înfășură praful de dinți în lînă proaspăt tunsă. Pielea și-o ungea
cu ir de tatru, folosea rumeneală din băcan, pudră albă din bulbi
de ciclamene. Noaptea își acoperea obrazul cu o mască de ceară,
ca să-și înfrumusețeze tenul pătat. Cu grijă, ou jertfe, dădea
urmare fiecărei noi cerințe a modei.

Cînd vedea totuși că privirile bărbaților sc-ntorceau spre orice

țărancă îndesată și nespălată cu mai multă plăcere decît spre
dînsa, își îndepărta brusc gîndurile de la toate acestea și se
azvîrlea cu o energie înverșunată în studiu și politică. Pentru a
suta oară cumpănea puterea, posibilitățile, cercurile de influență
ale Habsbürgilpr, allé casei Witteilsbach, ale luxemburghezilor.
Habsburg, Wittelsbach, Luxemburg nu erau pentru ea noțiuni
politice abstracte. În mintea ei, oamenii care purtau aceste
nume, culorile lor, țările, animalele de pe steme, munții, fluviile,
bisericile lor se amestecau într-o unitate tainică. Albrecht de
Habsburg era de-o agerime drăcească, energic, caustic, însă olog.
O dată cu el îi ologeau țările, Dunărea, orașul Viena, labele leilor
de pe stemele lui. Regele Ioan, luxemburghezul, nu era doar un
om de lume galant. Picioarele lui erau Toscana și Lombardia,
vinele, Rinul și Elba, inima, luminosul Luxemburg. Bavaria nu și-
0 putea închipui fără nasul lung, adulmecînd cu chibzuință, al
împăratului Ludovic și fără ochii lui uriași, albaștri și ciudat de
morți. Cînd cei trei principi se suspectau unul pe altul, se
pîndeau pe furiș, se-nșelau, se războiau, atunci se războia în ei și
se batjocorea însăși lumea, iar în nori animalele de pe steagurile
lor purtau o crâncenă luptă mistică.
Pe soțul ei, prințul Ioan, nu-1 vedea prea des. În pofida
înălțimii și a deșteptăciunii, acesta părea să fi rămas în urma
vîrstei. Fața-i slabă, care nu era urîtă în sine, părea mereu mai
gro
solană, mai prostească și, datorită ochilor mici, înfundați în
orbite, mai răutăcioasă. Băiatului îi cr.au nesuferite cărțile, abia
învățase să scrie. Se îndeletnicea bucuros cu exercițiile fizice. Se
lupta cu băieții, mai degrabă cu aceia ai slujitorilor decît cu
camarazii lui nobili, vîna, făcea călărie. Prindea păsări, se ocupa,
nu fără pricepere, cu vînătoarea cu șoimi, întindea lațuri pentru
sălbăticiuni. Chinuia.animalele. Juca sătenilor feste urîte. Un
băiat de țăran, care nu știuse cine e, îl cotonogise. Atunci flăcăul
fu prins, pus în butuci, biciuit. Prințul privise cu nesaț, îi
asmuțise pe călăi. De Margareta rîdea din pricina neroadei ei
științe popești; cînd avea prilejul, îi smulgea dinainte opurile, îi
ciufulea pieptănătura. Ea răbda totul. Trebuia neapărat ca
bărbatul ei să fie un luxemburghez. N-avea încotro, era nevoită
să-i înghită grosolăniile. Dar, în tăcere, se-ngrămădeau în inima
ei mînia și disprețul. Ș i Chrétien de Laferte, aghiotantul și
camerierul prințului, ar fi dorit ca tînărul său stăpîn să ajungă în
fundul iadului. Margareta îl vedea foarte rar pe tînărul cel zvelt, li
dădea puțină atenție. Vrednicul, scepticul, guralivul stareț de la
Viktring, care nu putea să nu bîrfească toate cele, o tachina
uneori din pricina camerierului. În ciuda obiceiului, Margareta îi
răspundea cu violență.
Cel mai mult îi plăcea să stea cu lacob de Sdhenna. Tînărul
senior firav, cu o ținută neglijentă, cu fața distinsă și
bătrânicioasă, se bucura întotdeauna cînd o vedea. Margareta
avea acum paisprezece ani, el treizeci. Dar un fluid
de simpatic emanat de persoana tînărului răzbatea în inima ci,
și era bine primit. Ceea ce spunea și făcea lacob de Schenna i se
părea fetei ca și cum s-ar fi iscat din propriile-i gînduri. Sc simțea
bine în lumea lui. Între Margareta și ceilalți oameni dăinuia
răceala. Rideau de dînsa, o priveau cu dispreț, în oel mai bun caz
cu milă, deoarece era urîtă. Firește, fiind prințesă, nu-și arătau
simțămintele pe față. Dar ea zărea adînc, în întuneric, o! avea
privirea pătrunzătoare și știa bine ce-i cu dînsa. Totuși, Schenna
îi arăta căldură și prietenie, mîinile lui mari, delicate, ochii lui
cenușii, inteligenți, binevoitori erau plini de atenție față de ea,
luminați de cordialitate și camaraderie.
lacob de Schenna era mai bogat și mai puternic decît frații săi
Estlein și Petermann. Avea șapte castele întărite, nouă jurisdicții
și protectorate, numeroase vii, privilegii, vămi, bani. Obișnuia să
vorbească despre această avere cu dispreț și cu anumită ironie.
Dar ținea la ea, mîngîia cu drag frunza viilor, pietrele bătute de
soare ale castelelor. Erau viile lui, castelele lui. Averea și banii
erau într-adevăr, în sine, lucruri vrednice de dispreț, dar din
păcate viața oamenilor ar fi fost neplăcută fără ele. Adeseori,
Schenna îi dezvăluia copilei cu cîtă ticăloșie îl despoaie pe Henric
nobilimea tiroleză și carintiană. Spre necazul lui, trebuia să facă
și el același lucru, fiindcă altminteri pe partea lui ar pune gheara
un altul, mai puțin vrednic. Așa că, sceptic, cu o resemnată
părere de rău și plin
dc milă, îl jecmănea și el pe regele jumulit de to ti..
Castelele lui erau cele mai frumoase și cele mai îngrijite din
toată țara asta muntoasă. Castelele celorlalți erau construite
numai ca adăposturi sigure și întărite; interioarele erau in-
comode, încăperile mici, umede, întunecate, fără aer, ca niște
pivnițe; pretutindeni se simțea izul grajdurilor. Castelele lui
Sohenna, mai ales reședințele preferate de la Sohenna și
Runkelstein, erau luminoase și pline de soare. Le construiseră
arhitecți italieni; erau încărcate cu lucruri frumoase, covoare și
ornamentații. În timp ce pereții celorlalți erau doar văruiți și
numai în capele fuseseră zugrăviți sfinți, el pusese maiștri
germani și italieni să-i acopere cu fresce toate sălile. Ba chiar și
zidul exterior dinspre miazăzi al castelelor preferate era încărcat
de zugrăveli, în culori luminoase, cavalerul pășea cu leul alături,
Tristan pornea pe mare cu corabia, Garel din valea înflorită își
trăia aventurile.
Seniorului de Scheima îi plăceau mult versurile care povesteau
toate aceste istorii. Margareta nu punea nici un preț pe ele. Ea
înțelegea versurile latinești, pe care le citea cu atîta plăcere
vorbărețul abate de la Viktring, îl pricepea pe Horațiu, Eneida.
Acelea aveau înțeles, respectau regulile, aveau demnitate, erau
bine îndhegate. Dar aceste stihuri nemțești i se păreau curată
nebunie, ceva nu mai presus de scornelile dezmățate ale
nebunilor și piticilor de la curtea ei. Era vrednic de un om serios
să povestească în cuvinte scrîntite lucruri care n-au fost
și nu vor fi niciodată? Domnul de Schenna încerca s-o facă să
priceapă că oamenii aceștia, Tristan și Parzival și Kriemihilda
itrăiau și erau adevărați, ori de cîte ori cineva citea despre ei și-i
simțea aievea. Dar ea nu voia să creadă asta. Poveștile lui
rămîneau pentru dînsa doar niște minciuni pestrițe și neplăcute;
ea hu înțelegea cum bărbatului acestuia serios și învățat puteau
să-i placă asemenea lucruri de nimic.
PE ÎMPĂRAT, ÎNAINTAREA GRABNICĂ A LUI Ioan în Italia îl
neliniștise adînc. Ș i Habsburgul, căpetenia de fapt a Austriei,
ologul, înțeleptul, înăcritul Albrecht vedea, scrîșnind din dinți cu
o mînie crescîndă, cum se ridica din nimic strălucitorul regat
lombard al lui loan. Cum, printr-o întorsătură nerușinată,
ușuraticul, neseriosul luxemburghez îi va îndepărta de la putere
pe ei, oameni serioși și cu greutate, se va ridica deasupra lor?
Căscau ochii unul la altul, greoiul, încetul bavarez, tenacele,
înăcritul Habsburg. Se urîseră întotdeauna. Dar îndată ce un al
treilea încerca să le-o ia înainte, se uniră împotriva lui. Se
sfătuiră în taină, masivul, năsosul Ludovic de Wittelsbach cu
ceafă de taur și enormi ochi albaștri, și Albrecht, ologul cu buzele
strînse. Se adulmecară unul pe altul, clătinară din cap, ajunseră
la înțelegere.
Cei doi hotărîră ca imperiul de miazăzi să fie smuls
luxemburghezului. Dacă moare regele Henric, Carintia va trece în
seama Habsburgului, Tirolui va fi partea lui Ludovic, împăratul
Îl asigură pe Habsburg de succesiunea în Carintia, tot atît de
solemn cum îl asigurase cu un an înainte pe Ioan. In ceea ce
privea Lombardia, st aliară cu alții, ca să cadă împreună asupra
luxemburghezului. Împăratul ceru verilor săi din Palatinat să-l
sîcîie pe Ioan la Rin, îi puse în mișcare pe ginerele său din
Meissen, pe fiii săi Ludovic, brandenburghezul, și pe Ștefan.
Ducele de Austria, îmjareună cu regii Ungariei și Poloniei,
trebuiau sa dea năvală în Moravia.
În timpul acesta, luxemburghezul domnea regește în
primăvara toscană. Își chemă fiii la el, pe cel mare, Carol, și pe
mezin, loan. Cel din urmă n-avea chef să se ducă. Margareta îl
rugă s-o lase pe ea să-1 reprezinte.
Pătrunse în însoritul martie lombard cu o mică suită, condusă
de Chrétien de Laferte. Pe malurile lacurilor nespus de
luminoase, livezi de măslini arginteau costișele, se întindeau
dumbrăvi întunecate de lămîi și portocali. Cîmpuri de narcise.
Migdali încărcați cu flori trandafirii. Orașe pline de culoare,
zgomotoase, palate, oameni grăbiți, gălăgioși. Lîngă orașul
episcopului de Aquileia, al cărui suzeran era tatăl ei, iată marea,
cu corăbii legănătoare, îndrăznețe, și depărtarea fără de sfîrșit,
aventuroasă.
 Triumful orbitor al lui loan. Festivitățile lui, sub cerul senin,
de două ori mai vesele și mai pline de fantezie. Femeile luxoase,
înfloritoare, mîndre. În fața lor se simțea foarte singură și jalnică,
se ținea departe de cele tinere, se arăta numai îin societatea
băbătiilor cu farmecele ofilite. Totuși, chiar de acestea se simțea
dispre
țuită, in cel mai bun càz icompâtimită. Erau acum veștede și
uscate, dar cîndva fuseseră și ele în floare. La vîrsta primăverii
lor de altădată, ea arăta ca o ramură golașă și lipsită de nuri. Sub
cerul acesta,.prețuia și mai puțin faptul că era deșteaptă, de cel
mai nobil singe și tobă de carte. Sub cerul acesta nu se vedea
decît un singur lucru, mereu același: că era grozav de urîtă.
Nu era lașă, nu se ascunse de lume, își înghiți amărăciunea.
Apărea la mese, în lojă, la turnire, la danț. Peste tot băga de
seamă cum la vederea tînărului de neam nobil, Chrétien, care
pășea în urma ei, buzele femeilor se deschideau, privirile lor
deveneau mai vii, poftitoare; cum aceste priviri lunecau apoi cu
silă și batjocură peste ea însăși, peste gura cu buze groase, de
maimuță, peste pielea ei palidă și dezgustătoare. Nu-și întorcea
privirea în fața acestui dispreț; ochii ei înfruntau batjocura cu
atîta răceală și vădită înțelegere, îneît, cîteodată, femeile se dă-
deau bătute, aproape rușinate.
La Brescia, Margareta îl întîlni pentru întîia oară pe prințul
Carol, fiul cel mare al lui loan. Tînărul de șaisprezece ani părea
foarte matur, în Boemia, rezolvase singur unele probleme de stat,
era stăpîn pe el și cumpătat. Învățase de la maică-sa să nu se
lase orbit de strălucirea tatălui. Cu ochii lui căprui și reci o privi
pe Margareta și-o văzu că e urîtă, dar deșteaptă. Se putea sta de
vorbă cu ea. Și în timp ce, în palatul signoriei, Ioan conducea
dansul cu minunat de frumoasa Giuditta de Castelbarco, în
timp ce luminările ardeau sărbătorește, luminări âtît de grele,
Incit trei oameni abia le ridicaseră cu trudă, cei doi copilandri,
fiul de rege și nora regelui, stînd alături sub valurile muzicii și
sub steaguri, printre cavaleri cu platoșe de argint și supuși ce
depuseseră jurămînt de credință, vorbeau, cu chibzuială și
pricepere, despre urmările întâmplărilor din Lombardia asupra
suveranității episcopului de Trient, despre starea proastă a
finanțelor.
Domnia petrecăreață a lui Ioan în Italia dăinui pînă în iunie. In
ciuda oricărei critici, Margareta nu se putu smulge din orbirea
teatrală a acestui triumf. Apoi veștile din Germania și Boemia
deveniră atît de amenințătoare, încît Ioan puse deodată capăt la
toate, îl lăsă pe Carol în locu-i, iar el se repezi spre Boemia. În
urma sa, aventurosul lui imperiu italian se prăbuși de la sine.
Abia plecase regele, și Margareta văzu cu ochii mari, '
înspăimîntați, cum seniorii lombarzi se treziră ca dintr-o vrajă, se
uniră cot la cot, uneltiră cu Robert de Apulia și, cu toată
rezistența vitejească și iscusită a principelui Carol, îl azvîrliră din
țară, în numai cîteva săptămîni, pe luxemburghez. Spulberați,
triști, copleșiți de rușine, leoarcă de sudoare, cavalerii cu platoșe
de argint părăsiră în fugă Lombardia, deasupra căreia fierbea un
soare dogoritor. Încă în timpul prăbușirii, Ioan, tocmindu-se
prost, ipotecă în toată graba cîtorva seniori germani creduli orașe
italiene pe care le pierduse de mult. Dar cu sumele obținute nu
putu să acopere decît o mică parte din uriașele
cheltuieli pe care le făcuse cu campania din Toscana. Încă
după mulți ani, la Paris, la Praga, la Trier, pretutindeni unde se
întîmpla să-și aibă reședința, apărea, fantomatic, șters,
ploconindu-se de multe ori, messer Artese, florentinul, cu cei doi
frați ai săi, și-i înfățișa prescripții, polițe, căci asta era tot ce-i mai
rămăsese din regatul Lombard.
Intr-un mod ciudat, pentru Margareta aventura italiană a lui
Ioan cîștigă importanță și deveni mai adevărată tocmai prin
prăbușire. Acum această aventură trecuse și se încheiase, acum
devenise istorie, acum era realitate. Chiar și stihurile domnului
de Schenna, povestirile lui de necrezut deveniră prin asta mai
concrete, mai adevărate. Ceea ce săvîrșise și trăise Ioan în Italia,
suna ca una dintre acele povești. Ș i totuși era adevărat, ea însăși
o văzuse cu proprii ei oohi.
Nu folosea la nimic să se lase zăpăcită de toate acestea. Dacă
priveai lucrurile cu chibzuială, reieșea limpede că nereușita iui
Ioan se datora lipsei de bani. Banii nu reprezentau totul; dar
erau grozav de importanți. Păcat că tatăl ei își dădea seama de
asta tot așa de puțin ca și socnu-său. Fata vorbea adesea cu Ioan
de Viktring despre lucrurile acestea. Sfîntul părinte era cu totul
altfel. Ioan al XXII-lea, mărunt ca un pitic, tare bătrîn, ședea în
palatul lui de la Avignon și îngrămădea bani. Îi stivuia în
monede, în bare, în argint și aur, în polițe și trate. Ah, și cu ce
ochi ageri străjuia să i se plă
tească la soroc zeciuielile și dările. Cum întîrzia vreun episcop,
papa îi și trîntea excomunicarea. Bietul episcop Henric din
Trient! Cu ce i-a fost de folos lupta zeloasă pentru papalitatea
legitimă! Fiindcă n-a putut plăti șase sute patruzeci de ducați, pe
care i-i cerea Avignonul, fulgerul excomunicării căzu de îndată
asupră-i. Ș i cu cită pricepere știa papa să împartă înaltele cinuri
bisericești! Fiecare episcop nou era obligat fiă verse curiei papale
veniturile unui an întreg. Dacă murea un episcop, nu era numit
în locul lui un prelat nou, nu, papa chema în locul vacant pe
titularul altui episcopat, așa că, la moartea fiecărui episcop,
deveneau libere un șir întreg de feude papale. În felul acesta, în
ierarhia înaltă a bisericii dăinuia o veșnică schimbare, un du-te-
vino ca într-un han, iar Sfîntul Scaun storcea annatele1 cele mai
grase. „Arenda! Arenda!“ ziceau papa și vistiernicii săi. Da, papa
Ioan ise pricepea la asta. Nici nu era de mirare, fiindcă se trăgea
din Cahors, orașul zarafilor și al oamenilor de afaceri. Partea cea
mai mare din aurul Apusului curgea în lăzile lui. Papa era ahtiat
de bani; nu se putea hotărî să-i valorifice mai departe. Cu ei ar fi
putut să recucerească Roma și Italia. Dar îi erau prea dragi
arginții, ca să se poată despărți de ei. Ș edea deci în Avignonul
său, bătrîn tare, gnomic, veghindu-și comorile, dezmierdînd po-
* Annata era redevența egală cu venitul unui an, pe care o
plăteau papei cei ce obțineau arenda vreunui beneficiu (n.t.).
 lițele, vînturnîd aurul printre dcgetele-i uscate, dc pitic.
Dacă inteligentul și energicul papă își ruina politica prin setea
de bani, diplomația împăratului, ca și a luxemburghezului și a
regelui Henric, pătimea din pricina ușurinței în ale finanțelor.
Margareta asculta cu atenție cînd abatele îi povestea cu ce mînă
sigură își consolidase finanțele bunicul ei Meinhard. Tristă și cu
fruntea încrețită privea cum toate veniturile se topeau între
degetele bunului ei tată, cum acesta, pentru a salva de prăbușire
o feudă, jertfea altele mereu mai mari și mai importante.
Ș i mama ei vitregă, palida, sfioasa Beatrix de Savoia, suferea
mult din pricina proastei administrații bănești a regelui Henric.
Fusese deprinsă de către harnicii ei părinți cu gospodărirea
chibzuită și, orioît de timidă și de modestă se ținea altminteri în
umbră, sfîrși prin a-i împuia urechile soțului din pricina risipei
lui. Era bolnăvicioasă. Regele Henric vedea cu resemnare și cu o
umbră de mîhnire că nu trebuie să aștepte, nici de la ea un
moștenitor. Beatrix, însă, nu-și pierdea nădejdea. Făcea socoteli,
economisea, ceru soțului ei să-i cedeze vămi și privilegii, ba
dhiar, luptîndu-se cu ghearele și cu dinții, obținu ca, după ce
messer Artese își scoase banii, veniturile ocnei de la Hali să-i fie
trecute ei. Deveni aspră, lacomă de avere, zgîrcită, și astea toate
pentru fiul pe care nu-1 mai aștepta nimeni, în afară de ea.
Adesea se sfătuia cu Margareta cum să îndrepte ici și colo
finanțele care mergeau prost.
Fata, deși vedea cu ochi buni această strădanie, nu-și iubea
mama vitregă. Cît de meschină era femeia asta, cît de lipsită de
însușiri princiare, cît era de colbuită și de nepăsătoare față de
cele ale tinereții! Margareta nu voia să recunoască în sufletul ei
că nu aici ședea pricina pentru care nu-și putea suferi mama
vitregă. Beatrix era bună și prietenoasă cu dînsa, simțind că le
leagă aceeași soartă. Dînsa, regina, nu.avea fiul dorit, iar biata
copilă era atît de urîtă! Pe amîndouă, Dumnezeu le umilise și le
vătămase în feminitatea lor. Dar Margareta respingea prietenia,
nu strîngea mîna œ i se întindea. Această Beatrix ședea între ea
și domnie. Ce altceva îi rămînea ei, urîtei, decît nădejdea de a
domni? Dacă Beatrix, în ciuda tuturor, ar naște un fiu, atunci
pînă și acest ultim lucru s-ar spulbera.
Regele Henric suporta tutela soției sale surîzînd și cu murmure
de glumeață împotrivire. Numai într-o singură privință nu
îngăduia nici o obiecție, și aici Beatrix nu cuteza să se amestece
niciodată: dărnicia regelui față de multele femei care-i plăceau și
față de copiii lui rămînea fără margini.
Pe frații săi naturali Albrecht de Camian și Henric de
Eschenloh îi ținea la mare cinste și-i dăruia din belșug cu titluri,
demnități, seniorii; tot astfel, prin toate castelele sale și pe la
moșii creșteau copii de-ai lui. Avea inimă prea bună, ca să-i facă
reproșuri palidei Beatrix. Totuși găsea plăcere în a-și spune: nu el
era de vină că nu are moștenitor; ghinionul și zodia proastă
purtau vina. Mîndru și cu voie buna, viretnicul petrecăreț
pășea în mijlocul liotei bălaie și oacheșe a copiilor lui. Îi alinta
mișcat: „Ăsta are ochii mei! Iar ăla, nasul." în fața unuia mare:
„îmi calcă pe urme. Ăsta o să cîștige multe premii pe la turnire!“
Pe cîte un nătăfleață, care abia dacă avea înfățișare de om, îl
ridica sus de tot: „Are leit mutra mea!“ Și-și răsfăța copiii, le
dăruia jucării, dulciuri, ba și fînețe, păduri, castele.
Margareta își privea cu drag frații vitregi. Ț inea mai ales la
Albert, tînăr în pragul maturității, pe oare regele Henric îl făcuse
cavaler și-l învestise cu jurisdicția Andrion. Tînărul și blondul
senior avea inima bună a tatălui, pe deasupra o neabătută și
voioasă siguranță de sine în purtări, o seninătate potrivită
împrejurărilor și netulburată. Pe Margareta n-o jignea nici cu cea
mai mică batjocură. El însuși n-avea de loc înclinare spre
învățătură și teorie, dar se minuna nemăsurat de deșteptăciunea
și știința surorii. Fata îi era recunoscătoare că urîțenia ei nu
știrbea cu nimic prețuirea ce i-o arăta.
Pe femeile pe care le întîlnea, mereu altele, acolo unde făcea
popas Henric, Margareta le privea cu ochi cercetători. Erau femei
de toate stările, de toate temperamentele, germane și velșe; unele
treceau grăbite, foșnindu-și rochiile, prin ganguri, altele călcau
alene cu pași apăsați; rîsul unora părea sunet de clopoței, altele
vorbeau cu glas profund și încet; toate însă, cînd o întîlneau pe
prințesă, deveneau reținute, jenate, se înveleau parcă într-o
crustă de com
pătimire dușmănoasă. Ah, cui îi era îngăduit să trăiască așa,
ca femeile acestea, ușor și cu nepăsare! Ei nu-i era permis, era
urîtă și era prințesă. Trebuia să fie severă cu ea însăși. N-avea
voie să țopăie ca veverițele, trebuia să-și meargă drumul ei greu,
cu hîrtoape, drept înainte, fără popas, ca un animal de povară
împodobit, care, încărcat cu obiecte de lux și comori, duce daruri
unui om de seamă.
O frămîntau gîndurile. Stătu de vorbă despre toate acestea cu
abatele de la Viktring. Urîțenia ei era oare o pedeapsă de la
Dumnezeu? Ce voia Dumnezeu cu ea? Starețul îl cită pe An-:
selmus: „Ora nu trece mai repede decît se schimbă priveliștea
lucrurilor. Ceva de nimic și al vieții de aici este a lua în seamă
podoabele pămîntești.“ Cuviosul, yăzînd că asemenea mîngîiere
rămîne fără de folos, o întrebă dacă s-ar simți mai bucuroasă să
fie o ființă de jos, o ' fată de țărani și să placă bărbaților.
— Nu, răspunse prințesa repede, asta nu! Dar tot ea izbucni:
Da, da, da mai bine să rînesc bălegar toată ziua, dar să fiu bine
făcută, decît să stau într-un castel și să am o gură ca asta, dinți
ca ăștia, obraji ca ăștia.
Stătu de vorbă cu stareța de la Frauenchiemsee. Își vizitase
sora mai mică, pe Adelaida, fetița bolnăvicioasă și cocoșată.
Acum ședea pe malul insuliței cu stareța, o femeie delicată,
trecută, blajină.
— Mama nu era frumoasă, spuse copila, dar nici urîtă nu era.

Bătrîna maică își puse mînuța ușoară pe parul ci arămiu,

aspru.
— Nu vreau să-ți vorbesc despre Dumnezeu și despre viața de
dincolo, zîmbi ea, unde trupul nu are nici o însemnătate. Dar cît
de repede se zbîrcește și chipul cel mai neted! L-ai mai avea încă
cincisprezece, douăzeci de ami. Astăzi sînt foarte mulțumită,
încheie dînsa, că n-am fost frumoasă niciodată.
Cele două femei rămaseră cu privirile pierdute pe fața palidă a
întinsului lac; se arătă un soare trudit, un pescăruș țipă.
În anul următor, Beatrix, mama ei vitregă, se puse deodată în
pat și nu se mai sculă. Fusese întotdeauna o femeie slabă, acum
se adăugase și dezamăgirea că nu poate avea copii. După ce i se
dădu sfîntul maslu, îi mai spuse soțului ei să bată cu biciul pe
croitorul curții și să-1 alunge cu ocară. Omul sferetisea pe as-
cuns multe din stofele scumpe de care avea nevoie pentru
garderoba regelui. Henric mai trebuie să-și găsească și un alt
meșter pielar pentru frumoasele lui armuri. Apoi Beatrix își
încredință sufletul Domnului și muri.
Acum, Ioan și Margareta erau moștenitorii necontestați ai țării
din munți, căci nimeni n-avea habar de înțelegerea tainică dintre
Albrecht de Habsburg și Ludovic de Wittelsbach. Chiar și tînărul
Ioan prinse aripi, știind că a devenit principe moștenitor. Își
repeta titlurile pe care le va avea: duce de Carintia, Gôrz, Craina,
conte de Tirol, protector al episcopatelor Cuera, Brixen, Trient,
Gurk, Aquileia. Își
imagina vechile ceremonii pitorești ale încoronării după datina
din Carintia, care-i plăceau atît de mult. Principele apare
îmbrăcat în port țărănesc și îl alungă pe un sătean liber de pe
bolovanul pe care stă. Așezîndu-se el pe piatră, vîntură spada
strălucitoare spre cele patru zări. Apoi bea o gură de apă
proaspătă dintr-un-clop țărănesc. Băiatul își închipuia despre
sine că e un om foarte însemnat.
Margareta, mișcată de moartea mamei sale vitrege, eliberată
prin sentimentul că acum este moștenitoarea sigură a țării, îl
găsi în drumul ei pe Chrétien de Laferte. Îi vorbi mai cald și mai
ațîțată decît altădată. Cu cîtă plăcere ar fi primit de la el un
cuvînt bun, omenesc. Dar tînărul se înclina înainte-i ceremonios,
îi vorbea plin de respect, ca unei prințese.
 Bunul rege Henric deveni, prin moartea soției sale, mai
cucernic. Mînca și bea încă mai zdravăn, se ținea mai departe de
fustele femeilor. Dar se și ruga mai mult decît înainte, se spo-
vedea adesea, se pocăia necontenit, făcea danii și mai mari decît
pînă atunci mănăstirilor și bisericilor.
ÎN EPISCOPATUL CUERA ÎȘI AVEA BUNURILE un anume
Petre de Flavon, vasal al episcopului. Domnul de Flavon căzu în
plină tinerețe, cu prilejul uneia din campaniile italiene ale regelui
Henric. El lăsă în urma lui o văduvă, în vîrstă de abia treizeci de
ani, și trei fiice. Se iscară discuții, dacă posesiunile rămase
së frioçtêhéau nUmai pc linie bărbăteasca, sau dacă cran
feude asupra cărora aveau drept de succesiune și femeile.
Episcopul Ioan de Cuera și consiliul canonicilor hotărîră să
confiște bunurile. Doamna de Flavon veni cu cei trei copii minori
să oeară ajutor regelui Henric. Îngemmehe în fața lui, izbucni în
lacrimi. Bunul, tînărul, viteazul ei soț! Ș i căzuse în slujba regelui
Henric. Iar acum, samavolnicul episcop din Cuera vrea să-i
răpească proprietățile ce-i reveneau ca văduvă și >să le azvîrle în
mizerie și jale pe orfane. Cele trei fete drăguțe, trandafirii și
atrăgătoare în veșmintele lor negre, îngenunoheară alături de
mama lor, își reuniră rugămințile cu ale ei. Bunul rege Henric fu
foarte mișcat.
Îi scrise episcopului de Cuera. Luă cu energie partea doamnei
de Flavon. Episcopul răspunse scurt, pe un ton jignit. Nu
renunță nici cu o iotă la pretențiile sale. Văduva, care în timpul
acesta era găzduită împreună cu fiicele ei la castelul Zenoberg,
începu să-i placă de la o zi la alta din ce în ce mai mult regelui
Henric. Se ajunse la certuri violente cu episcopul, ba chiar la
ostilități și ciocniri cu armele. În cele din urmă, regele obținu
pentru doamna de Flavon o compensație neînsemnată.
Între timp, doamna devenise favorita lui declarată. N-o -putea
(hrăni cu fărîmituri. Trebuia oare ca micuțele astea, al căror tată
murise pentru el, să ajungă niște biete domnișoare din nobilimea
măruntă de la țară? Nu, așa de meschin nu era regele Henric. Le
dădu senioriile de la
Taufers și Velturns. Din pricina aceasta intra în conflict cu
episcopul de Brixen, care cerea pentru sine aceste feude fără
stăpîn. Dar regele Henric se ținu tare. În cele din urmă plăti epi-
scopului bani, dar doamna rămase cu senioriile.
Văduva zburda în voie cu cele trei fiice. Se simțea în siguranță
sub protecția regelui. Era o femeie drăguță, cu pielea foarte albă,
cu părul foarte blond, voinică și durdulie. Rîdca din toată inima
și nu lipsea de la nici un danț și turnir. La castelele ei, larma
petrecerilor nu se termina niciodată. Trebuia să aibă mereu cîte
ceva de făcut, se amesteca în toate, povestea, ca despre cine știe
ce, întîmplări fără însemnătate, încurca toate lucrurile. Într-o
bună zi i se năzări să strămute în capela castelului de la Taufers
rămășițele pămîntești ale soțului ei. Ani de zile se strădui să-și
ducă la bun sfîrșit gîndul acesta, în celle din urmă plecă în
Lombardia. Mortul, înhumat acolo ca un oarecine, fu scos din
mormînt, leșul, cum se obișnuia, fu aruncat în apă clocotită,
astfel îneît carnea se desprinse de pe oase, osemintele fură aduse
la Taufers și reîngropate cu fast, în bocetele doamnelor de
Flavon. Dar nu era nicidecum sigur dacă acelea erau rămășițele
domnului de Flavon.
Cele trei fetițe crescură fără prea multă educație, sălbatice și
foarte răzgîiate. Se încăierau mereu, adesea se ciorovăiau urât
pentru toate nimicurile. Ori de cîte ori venea bunul rege, trebuia
să le împace, să le potolească. Fetele se răzvrăteau și împotriva
mamei, se uneau împotriva ei. Mama se plîngea regelui de fiicele
ei,
acestea ide mama lor. Tot așa de fără rost cum se certaseră se
și împăcau cu toatele și-și duceau zgomotos mai departe viața lor
de familie. Fetițele făceau nebunii pe tot întinsul feudelor, îi
încurcau în treburi pe slujbași, dhinuiau țăranii, schingiuiau
oameni și animale.
Toate trei erau foarte drăguțe, cu pielița albă, netedă,
trandafirie, rotunjoare și bălaie. Cea mai frumoasă era cea
mijlocie, Agnès de Flavon. Mai înaltă decît surorile ei, cu părul
mai închis la culoare și mai lucios, cu fața mai prelungă, ceva
mai puțin grăsulie, cu nasul nu chiar așa de mic ca de păpușă și
cu buzele mai subțiri. Toate trei surorile erau foarte cochete. Cît
de tînără era, cu numai doi ani mai mare decît prințesa
Margareta, Agnès trecea pentru toată lumea drept cea mai
frumoasă doamnă dintre Etsoli și Inn. La toate turnirele, cavalerii
se luptau pentru ea; ea împărțea premiile. Dacă erau lăudate
doamnele velșe, seniorii germani strigau într-un glas: „Agnès de
Flavon", iar italienii amuțeau. Cînd, obligată de unele treburi,
maică-sa o luă cu dînsa la curtea episcopului din Trient, poporul
se adună în fața palatului, rămase acolo în așteptare, strigînd cu
însuflețire:
— Un înger s-a coborît din cer! Blagoslovește-ne, îngere!
Agnès era perfect conștientă de frumusețea ei. Găsea drept un
lucru de la sine înțeles ca regele, cavalerii, poporul să-i
îndeplinească orice dorință. Se închipuia stăpîna Tirolülui.

Regele Henric, cu tact și din 'bunătate, se ferea să adune

laolaltă pe cde trei surori și pe fiica hii, Margareta. Firește,
cîteodată întâlnirea nu putea fi evitată. Agnès, cu respectul
tuturor formelor exterioare, o trata pe Margareta cu o anumită
condescendență batjocoritoare, care o umplea de mînie pe
prințesă. Odată, aflîndu-se singure, în prezența doar a lui
Chrétien de Lafertc, cele două fete se împunseseră una pe alta
aproape o jumătate de oră, apoi Agnès, luîndu-și rămas bun,
spuse:
— Domnule Chrétien, însoțiți-mă!,
— Domnul Chrétien rămîne aici! replică Margareta, cu vocea
neobișnuit de uscată și aspră. Apoi, însă, după ce Agnès plecă
dînid din umeri și cu un surîs răutăcios, batjocoritor, adăugă:
Duceți-vă, domnule Chrétien! Duceți-vă!
Tînărul, încurcat, consternat, o urmă pe domnișoara de
Flavon. Prințesa, rămasă singură, cu inima sfîșiată, răsuflă cu
năduf.
Altă dată ședea aplecată împreună cu domnul de Schenna
deasupra unui manuscript cu versuri ilustrate. Blanscheflur
semăna cu Agnès; domnul de Sohenna și prințesa priveau imagi-
nea colorată.
— Da, zise după o vreme domnul de Schenna, e leită Agnès.
— E minunat de frumoasă, recunoscu Margareta, cu o voce
surdă, ciudat de stinsă.
— Dar domnișoara de Flavon are ochii mult mai prostești,
reluădomnul de Schenna.
—
— Să citim mai departe! spuse Margareta, și vocea îi sună
grav, plină și caldă, ca de obicei.
Regele Henric îmbătrînea pretimpuriu, se prăbușea văzînd cu
ochii. Îi tremurau mîinile, adesea își pierdea glasul, se bîlbîia.
Teama pedepsei de dincolo îi tăia răsuflarea. Văzuse de atîtea ori
zugrăvite la portalurile bisericilor Judecata-deApoi, chinurile
iadului, diavolii hidoși rânjind în aburii de pucioasă! Toate
acestea îl zguduiau acum ca niște lucruri înspăimîntător de
apropiate, își îndoi daniile cucernice, înzestra mănăstirile
Marienberg, Stams, Rotenbuch, Benediktbeuren cu donații
bogate. Dar asta îl liniștea tot atît de puțin cît și asigurările
mîngîietoare ale starețului de Viktring. Ca să-și chinuie trupul,
spre pocăință, puse să se așeze în capela de là Zenoberg un
coșciug și zăcu în el o întreagă noapte lungă de iarnă. I se arătară
oameni care din porunca lui fuseseră jefuiți, supuși la cazne,
uciși; era un stăpînitor bun, dar numărul acestora fu cu toate
astea mare. Îi apărură femei cu care trăise în desfrîu; îl priveau
cu fețe zîmbitoare, dar, cînd se întorceau, spatele lor era ros
adînc, pînă-n măruntaie, de coptură și viermi. Capela întreagă se
umplu de diavoli hidoși, care întindeau ghearele spre el. Începu
să strige. Dar tot el poruncise ca ușa capelei să fie încuiată și
nimeni să nu se afle în preajma sa, fiindcă vrea să rămîhă pînă la
utrenie singur, cu păcatele și pocăința lui. În cele din urmă nu
mai putu să suporte. Se cățără — spaima îi dădea puteri — pe
zid, sări
pe fereastră. Se strecură în patul lui, clănțănind, acoperit de o
sudoare rece.
De-atunci boli într-una. Vorbea adesea singur, tușea cavernos
și neajutorat. Margareta ședea mult în preajma lui, dar fără a fi
prea mișcată. Așadar, acum va muri și el. N-are de ce se plînge,
și-a trăit viața din plin.
Îi era drag să-i aibă aproape pe copii, mai ales pe cei mici de
tot. Își tîrșîia picioarele în mijlocul liotei de mărunței care
gîngureau, pășeau pe picioarele lor încovoiate, făceau tumbe,
ștergea ici un năsuc mucos, liniștea colo un plod dolofan,
trandafiriu, care urla scos din fire, gata să se sufoce, căzut pe
podea. Ridica pruncii, se așeza aproape de tot de ei, le povestea
acestor micuți, care-1 ascultau serios și fără să-nțeleagă ceva,
despre bani, pocăință și politică înaltă.
Sosi aprilie. Stub un cer azuriu, țara se înveșmîntă în flori de
migdali și piersici. Atunci simți el că i-a sunat ceasul. Ceru să fie
dus în capela sfîntului Pangratie. O Sfîntă Fecioară blajină,
albastră îi zînnbea. În soarele puternic, vitraliul multicolor
strălucea prietenește. În juru-i ședeau copii micuți, cu odhii mari,
și blîndul, destoinicul om, starețul de la Viktring. Așa îl năpădi o
ultimă vărsare de singe, care-1 înăbuși.
Corpul neînsuflețit fu golit, îmbălsămat; inima și măruntaiele
trebuiau să fie îngropate la castelul Tirol, iar celelalte rămășițe,
asitrucate mai tîrziu, cu mare pompă, în cripta princiară din
mănăstirea Sfîntul Ioan de la Stams.
Episcopul de Brixen, care, la aflarea veștii despre moartea
regelui Henric, porni îndată spre

castelul Tirol, călărind încă de cu noapte, auzi pe drum tropote

de pași mulți. Își întrebă oamenii dacă văd ceva. Auzeau și ei
zgomotul, dar nu zăreau pe nimeni. Scrutînd mai bine întune-
ricul, episcopul văzu că erau piticii care se-ndreptau în convoi
mare.spre miazănoapte. Aveau nestemate la degete, așa că
numai el îi putea zări. Opri pe unul și-l întrebă. Piticul îi dădu
răspuns: acum cînd a murit bunul rege Henric, nu se mai
simțeau la adăpost și trebuiau să părăsească țara.
Chiar în aceeași zi porniră la drum olăcarii, să ducă prin țară
vestea morții. Unul trecu munții în cîmpia velșă, spre Verona.
Acolo frații della Scala se bucurară. Acum se vor isca tulburări în
munți. Acum vor putea să întindă din nou mîna spre
miazănoapte, să mai smulgă pentru ei o bucată de țară. Altul
călări spre Vicna. Acolo, ologul duce Albredht ședea în fața vetrei,
tremurînd mereu de frig, rău bărbierit, slab, bolind. Ascultă
vestea cu cea mai mare atenție, își vesti fratele, chemă secretarii,
dictă scrisori, uită să mănînce din pricina planurilor și a
lucrului. Unul călări sipre München, la împăratul Ludovic.
Acesta se uită la crainic cu ochii lui mari, triști, albaștri, pe
deasupra nasului lung și, în timp ce-și mărturisea în vorbe
ceremonioase și sincere mîhnirea pricinuită de trecerea la cele
veșnice a multiubitului său unchi, dhibzuia anevoie la pretextele
cu ajutorul cărora ar putea să-i smulgă micii lui nepoate, în felul
cel mai lesnicios, țările*

Margareta se cerceta în oglindă. Pe cutia de fildeș în care era

prinsă oglinda, se vedea, sculptată fn relief, o scenă înfățișînd
cucerirea cetății doamnei Minne5. Da, întocmai ca doamna Minne
era ea, Margareta, nu însă chiar la chip. În schimb, era ducesă
de Carintia și contesă de Tirol. Așadar astfel arăta o ducesă. Se
cercetă cu un surîs amar. Ia te uită! Ochii și fruntea ar merge.
Çel mai prost stă cu gura, botul ăsta proeminent de maimuță. În
schimbul ei, avea Carintia. Apoi rău de tot era cu obrajii moi,
căzuți. Nu-i cumpănește însă comitatul Tirolului? Și tenul
cenușiu, pătat? Compensația stă în Trient, Brixen, Cuera, Friaul.
Datorită acestora, pielea nu îi e netedă și curată?
Ioan, soțul ei, nu-și mai încăpea în piele. Era acum principe și

5 în sens poetic, personificarea dragostei cavalerești (n.t.). ... .

suveran. În buna lui dispoziție deveni de-a dreptul amabil.
Margareta îl cercetă cu privirea. În definitiv, era un tînăr drăguț:
fața prelungă, mîndră, părul frumos. Ș i ochii lui îi păreau astăzi
mai sinceri, mai isteți. La rîndu-i, el gîndea: „Frumoasă nu e. Dar
țările pe care mi le-aduce sînt frumoase." îi spuse: „Ei, Gretl?“ și
o sărută cu drag pe gura urîtă. Ba mai zise că acum ar trebui să-
1 însoțească o dată la vînătoarea cu șoimi.
Apoi, cei doi copii stătură împreună, sfătuindu-se cu toată
seriozitatea asupra celor dintîi măsuri de guvernământ ale lor.
Situația nu era simplă. Baronii feudali aveau să le dea de furcă.
Fără îndoială că vor încerca să se folosească de complicațiile
legate de schimbarea suveranului. Băiatul își luă mutra fudulă. Îi
va îngenunchea prin luptă. A învățat să domolească pînă și caii
sălbatici. Înainte de toate, însă, trebuie să trimită după tatăl lui,
regele Ioan; acesta se afla desigur încă ila Paris, la turnir, la
cumnatul său, regele Franței. Apoi trebuie minați emisari la
împărat, la ducii din Austria. Copiii porunciră să vină la ei
starețul de Viktring, îi încredințară misiunea aceasta, vorbindu-i
cu gravitate, dar și pe un ton de joacă. Își semnară numele sub
împuternicire: „loan, din mila lui Dumnezeu conte de Tirol,
Margareta, Dei gratia Carinthiae dux, Tyrolis et Goritiae cornes et
ecclesiarum Aquilensis Tridentiriae et Brixensis advocata* 6
Cînd însă starețul de Viktring înmînă scrisoarea, semnatarii ei
și pierduseră cele mai multe dintre aceste ținuturi. Împăratul
ședea la Linz și se sfătuia cu ologul Habsburg cum să pună în
aplicare înțelegerea prin care țara din munți era împărțită între
Habsburg și Wittelsbach. Bădărănos și violent, bavarezul se
proțăpea în scaun, voia totul pentru el, n-ar fi mișcat degetul nici
de pe cel mai mic sat. Ducele olog se zbătea cu încăpățînare și
îndărătnicie, căuta vorbe tăioase, nu ceda nimic. Stăteau,
priveau, cu gîndul numai la hărțile și catastifele lor, spre
Dunărea ale cărei ape creșteau, ploaia curgea șiroaie. Cei doi
bărbați ședeau calare pe posesiunile lor grase, se smuceau
6 Prin mila lui Dumnezeu ducesă a Carintiei, contesă de Tirol și Gôrz și apărătoare a bisericilor din
Aquileia, Trient și Brixen (lat.— n.t.).
încblo și-ncoace. Tocmiridu-se aprig, căzură în cele din urmă la
învoială: Carintia, Craina, Tirolul' de Sud treceau pe seama
austriacului. Tirolul de Nord revenea bavarezului. Cînd ajunseră
aici, sosi și abatele de Viktring, cu scrisorile și împuternicirile
copiilor. Cei doi principi îl primiră cu cea mai mare curtenie.
Citiră cu atenție scrisorile. Mai întîi răspunse austriacul,
mărturisind cu ascunsă batjocură cît de mult îi stă la inimă
moartea unchiului său, nobilul și prealuminatul principe, cel mai
vînstnic din întregul lor neam și părinte al tuturora. Oricît de
mult deplînge pe mica lui verișoară și pe tînărul ei soț, Craina îi
aparține însă acum lui. Carintia a intrat de asemenea îh
stăpînirea sa prin dărnicia împăratului; oștile se și află pe drum,
pornite să ocupe țara pentru el. Dacă i-ar putea fi în altfel pe
plac și într-ajutor micii lui verișoare, este gata s-o facă. Într-un
fel asemănător vorbi și împăratul însuși, privindu-1 țintă pe
abate, cu ochii lui mari, albaștri, candizi. Rosti însă cuvintele cu
mai multă solemnitate, mai răsunător, căci doară el era
împăratul. Din păcate, copiii au venit cu rugămintea lor prea
tîrziu; el a și pus la cale totul împreună cu iubiții lui unchi din
Austria. In rest, va arăta copiilor cea mai mare îndurare.
Cei doi copii aflați în castelul Tirol, îndată ce văzură cît de
prost stau cu treburile, trimiseră în toată graba curieri după
curieri la Paris, la tatăl și tutorele lor, regele loan. Dar acesta fu-
sese rău rănit la turnir. Zăcea zdrobit, cu lumina
Ochilor aproape stinsa, în legături și j^rișnițe și nu putu
trimite Ia Tirol altceva decît /o slabă mîngîiere: copiii să nu-și
piardă curajul; îndată ce puterile îi vor îngădui, va veni el însuși
și le va apăra țările. O zodie nenorocoasă hotarîse să zacă
neajutorat, în timp ce împăratul și Habsburgul își împărțeau
între ei bogatele țări pe care dînsul și le asigurase de atîta vreme
printr-o diplomație dibace. Dar, ca un fatalist și pătimaș de jocuri
ce era, nenorocirea nu-1 atinse prea tare. Era obișnuit cu
schimbările repezi, așa că, în neputința și în starea lui jalnică,
făcu glume ușuratice despre femeile și țările care-i scăpau din
mînă, bizuindu-se, cu sîngele rece al jucătorului, pe o
întorsătură fericită.
Estimp, Carintia și Craina fură ocupate de Habsburg fără nici
o rezistență. Orașele se puseră în slujba lui, hrisoavele prin care
împăratul întărea feudele fură citite pretutindeni cu solemnitate,
baronii feudali și slujbașii luară lucrurile așa cum erau și făcură
jurămînt de credință noilor stăpînitori. Seniorii fruntași, în cap
cu Conrad de Auffenstein, cel plin de măreție, locțiitorul regelui
răposat, dăruit de Henric cu cele mai bogate bunuri și cu toată
încrederea lui, jucă un rol foarte tulbure. Norodul fu răsplătit
pentru trădarea față de cei doi copii prin aceea că ducele Otto de
Austria, reprezentîndu-și fratele olog, se supuse vechilor
ceremonii statornicite de tradiția patriarhală la înscăunare,
ceremonii pe care micul principe Ioan le așteptase cu atîta
bucurie. Ducéle Otto se îmbrăcă așadar în port
țărănesc, îi porunci săteanului ales pentru asta să se ridice de
pe piatră, bău apă dintr-un clop și îndeplini mai multe alte
asemenea ceremonii păstrate din bătrîni. Altminteri, ducele era
un tînăr domn cu înfățișare aleasă, în pas cu moda; în port
țărănesc arăta foarte caraghios, și el însuși, ca și seniorii săi,
făcură mult haz de asta. Dar norodului îi fu nespus pe plac
respectul arătat obiceiurilor strămoșești, oamenii fură mișcați și
trecură din toată inima de partea noului principe.
Margareta nu fusese niciodată o fire patetică. Nu.se așteptase
ca ținutul Carintiei, din devotament față de casa domnitoare de
baștină, să i se așeze cu înflăcărare înainte și să-i ia apărarea.
Dar felul nerușinat în care, ca lucrul cel mai de la sine înțeles,
dreptatea fu jertfită și cu toții trecură de partea puterii, fiecare
smulgînd pentru sine în toată graba și mici profituri, o umplu
totuși de scîrbă și revoltă. Nu formulă nici o obiecție cînd ducele
Ioan, cü spume la gură, cu vocea pițigăiată, bătînd din picior,
dădu ordin să fie devastată citadela Auffenstein de la Matrei,
castelul strămoșesc al necredinciosului guvernator al Carintiei.
Înțeleptul domn de Schenna fu de părere, firește, că ar fi fost mai
cuminte să fie pur și simplu confiscată.
Dacă ținutul Carintiei rămase pierdut, în Tirol lucrurile luară o
întorsătură foarte prielnică pentru copii. Baronii tirolezi aveau de
la luxemburghez asigurări temeinice că nu va numi în funcțiile
cele mai de seamă nobili străini; oricum, era mult mai ușor s-o
scoată la capăt cu
cei «loi copii decît cu Ludovic de Wittelsbach, cel atît de
stingheritor în treburile bănești. Seniorii tirolezi își făcură deci cu
ochiul unul altuia, căzură la înțelegere, hotărîră să rămînă
alături de suverana lor de baștină, cum le-o cerea verificata lor
credință tiroleză, pregătiră rezistența cu armele, stîrniră în țară
starea de spirit trebuitoare.
Astfel, margraful Carol, fratele mai mare al ducelui Ioan, trimis
de regele Ioan să-i țină deocamdată locul în Tirol, găsi comitatul
în bună stare de apărare și după un scurt război, care fu extrem
de bine condus, temeinic și cumplit, cei trei copii putură păstra
Tirolul. Micul duce Ioan dovedi în acest război o vitejie personală
dîrză și înverșunată, care nu putu să n-o miște pe Margareta.
Între timp, regele Ioan se putu ridica și el de pe patul de
suferință. Firește, ochii nu-i mai puteau fi salvați. Din lumea
înconjurătoare nu mai zărea decît o slabă licărire și știa că în
curînd nu va mai vedea de loc. Asta îi dădea un simțămînt de
oboseală, îl înclina spre cele filozoficești și spre dorința de pace.
La rîndu-i, și Habsburgul, ologul Albrecht, era ostenit de luptă;
înțelegea că, în afară de Carintia, nu se mai putea alege cu nimic
și, dacă ar purta mai departe război, s-ar bate doar pentru
împărat, care, cînd fu vorba de plată, se retrase și de data
aceasta ca totdeauna, monosilabic, mîndru și calic, la adăpostul
rangului său împărătesc. În aceste împrejurări, Albredht putu să
cadă curînd la învoială cu Ioan, îi recunoscu pe luxembur
ghezi ca stăpînitori legi uiți ai Tirolului, iar loan se declară de
acord cu stăpînirea habsburgică în Carintia; desigur, mai ceru pe
deasupra și o compensație bănească: zccc mii dc mărci veroneze
de argint.
 Fiindcă se pornise pc tocmeli, îi propuse un tîrg și împăratului:
Brandenburgul în locul Tirolului. Ludovic, căruia îi plăceau
grozav asemenea treburi, primi de îndată, și cei doi suverani
cumpăniră cu mare însuflețire amănuntele proiectului. Atunci
însă izbucni în văpăi devotamentul tirolezilor față de principesa
lor —baronii feudali ar fi fost greu vătămați bănește prin 'trecerea
stăpînirii în mîinile împăratului; se ajunse la hotărîrile cele mai
energice, iar mișcarea poporului fu atît de puternică, îneît regele
Ioan trebui să declare solemn că nu i-a trecut niciodată prin
minte un asemenea schimb. Da, fiul și locțiitorul său, margraful
Carol, socoti starea de spirit atît de îngrijorătoare, îneît îl sili pe
tatăl său să se oblige prin jurămîntul cel mai solemn că nu va
înstrăina niciodată Tirolul. Ceea ce acesta și făcu, ridicînd din
umeri și zîmbind cu bunăvoință.
Tînăra pereche nici nu se gîndea, de altminteri, să ratifice
acordul lui Ioan privitor la Carintia. Margareta își dădu frîu liber
gurii, condamnînd în cuvintele cele mai aspre felul rușinos în
care tutorele lor le trăda interesele; ea și tînărul ei soț își
menținură în continuare pretențiile asupra Carintiei și Crainej.
Tînărul duce Ioan găsi binevenit prilejul pentru desfășurarea
unei mari și patetice ceremonii. Adună în jurul
său nobilimea Tirolului și-i puse pe seniori, orînduiți ca pentru
un tablou, să jure, cu spadele scoase, pe cruce, că nu-și vor mai
găsi odihnă și răgaz, pînă cînd Carintia nu va fi difi nou în
stăpînirea lui și a Margaretei.
ïoan, regele orb, găsi că fiul său e un nătărău. Fiindcă singura
urmare a acestui mare spectacol fu că Austria nu-i mai plăti cele
zece mii de mărci veroneze de argint. Austriecii rămaseră în fapt
stăpînitorii Carintiei, ceremonioșii seniori tirolezi își vîrîră din
nou, în pofida jurămîntului, spadele în teacă, iar prin încăperile
regelui Ioan alunecă fantomatic, umil și cu multe ploconeli,
messer Artese din Florența.
DUCELE IOAN DEVENI MAI MATUR, MAI BĂRbat. Fața îi
rămase vicleană, îndîrjită; trupul, însă, își pierdu înfățișarea de
prăjină, de tînăr prea lung și prea slab, deveni robust, arătos, nu
prea mlădiu, dar sigur în mișcări. Era un bun vînător, se
pricepea de minune la vînătoarea cu șoimi, se dovedise și în
război un viteaz. Margareta îl plăcea. Existau bărbați mai
frumoși, mai deștepți, mai sclipitori. Dar el se purtase bine în
luptele grele pentru S'tăpînirea țării, nu mai era un băiat,
devenise foarte de timpuriu bărbat, era bărbatul ei. Ioan însă o
ocolea. Fiindcă se dovedea a fi încă timid; vorbăreț, încrezător era
numai cu vînătorii lui; trebuia cîșitigat. Margareta îi ieși în cale.
Nu fu de nici un folos; ducele trecu pe lîngă ea, respingînd-o.

Ducesa își umplea ziua cu mii de preocupări — găteală,

reprezentații, politică, studii. Dar gîndurile îi rămîneau mereu
aninate de el. De ce nu putea răzbate pînă la inima lui? Nopțile îi
erau pline de el. Îi căuta apropierea de-a dreptul stăruitor. Îndată
ce-1 știa în preajmă, găsea tot felul de pretexte ca să pătrundă la
dînsul. Dar Ioan era mereu grăbit, se ferea, morocănos, de orice
conversație intimă. Margareta nu căuta pricina în reaua lui
voință, nu-i purta pică nici măcar o clipă. Se socotea vinovată
numai ea, își reproșa neîndemînarea.
Trebuia să se destăinuie cuiva, să ceară sfat. Dar cui?
Doamnele care o-nconjurau erau seci și neroade, bunul abate de
Viktring ar fi venit cu maxime și citate încurajatoare. După o
noapte de nesomn, i se adresă domnului de Schenna.
Cu ținuta lui neglijentă, seniorul cel înalt ședea în fața ei,
picior peste picior, rezemîndu-și în mîna-i mare obrazul cam
ofilit. Printre coloanele subțiri ale loggiei se vedea pînă departe în
munți, pe deasupra ținutului înveșmântat în culori tari,
luxuriant, însorit. Pe pereții loggiei pășea, foarte zvelt, în haine
pestrițe, Tristan. Isolda, cu o mînă ridicată, ședea mîndră,
respingîndu-1. La picioarele ducesei Margareta se umfla în pene
păunul ei de casă. Margareta, într-orochie de culoarea nalbei, cu
părul arămiu seînteind în lumina albă a zilei, care-i dezvăluia
însă fără cruțare toată urîțenia feței, vorbi cu întreruperi, în
jumătăți de cuvinte. Își pregătise dinainte ceea ce avea de zis;
totuși obișnuita-i îndemînare la vorbă o părăsise, se exprima în
aluzii. În definitiv, îoan e totuși soțul ei. Cineva trebuie totuși
să-i spună asta. Ea însăși nu, n-o poate face. Îl privi pe domnul
de Schenna. Dar acesta stătea liniștit, clipea în soare, tăcea.
Margareta continuă încă mai șovăielnic. S-a mai întîmplat uneori
și în trecut ca niște principi, care fuseseră cununați încă de copii,
să-și serbeze mai tîrziu în mod solemn nunta. Lui Ioan îi plac atît
de mult ceremoniile. Oare domnul de Schenna nu crede potrivit
ca ea să-i propună lui Ioan o asemenea festivitate?
Mai înainte de a răspunde, domnul de Schenna lăsă să treacă
un răstimp. În liniștea însorită, păunul scoase un țipăt; dè jos,
din adîncul viilor, foarte departe, răsunară strigătele unor copii
care se jucau. Domnul de Schenna știa că față de alte femei
tînărul duce nu era de loc atît de sfios și de bleg ca față de
Margareta. Încet, cu multă prudență, începu în sfîrșit să
vorbească. După cum îl cunoaște pe tînărul, încăpățînatul,
voluntarul principe, nu crede că ar da curs unui gînd primit de la
altcineva. Poate se va ivi o dată prilejul ca ideea să-i fie sugerată
fără să bage de seamă, în așa fel îneît să creadă că i-a venit lui.
Dar ar trebui să se procedeze cu foarte, foarte multă prudență. Ș i
fără grabă.
Apoi, bucuros că poate schimba vorba, arătă spre un senior
care urca domol drumul spre castel, în soarele puternic.
— Iată-1 pe Berchthold!
Berchthold de Gufidaun se apropie, salutînd-o nespus de
respectuos pe ducesă. Seniorul acesta falnic, cu chipul smead și
îndrăzneț, cu ochii
albaștri și părul negru, era cel mai bun prieten al lui lacob de
Schenna. Domnul de Sdhenna obișnuia să spună: „E de două ori
mai prost decît mine, dar de zece ori mai cumsecade." Margaretei
îi făcea plăcere să-l vadă pe acest bărbat voinic, de treabă și
foarte devotat.
Domnul de Schenna porunci să se aducă vin și fructe. Se lăsa
seara, conversația urma în liniște. Deodată, într-un răgaz de
tăcere, Margareta puse întrebarea:
— Spuneți-mi, domnule de Gufidaun — dumneavoastră aveți a
face cu multă lume — ce gîndește în definitiv poporul despre
mine?
Luat fără de veste, vrednicul senior, cam încurcat, ocoli
răspunsul, spunînd că poporul o iubește și o cinstește cum se
cuvine. Sub privirea limpede, serioasă a fetei, începu să asude.
Schenna, văzîndu-1 stingherit, îi veni în ajutor. Pretutindeni.se
știe cît e ea de înțeleaptă și de dibace și că a scăpat țara de
Habsburg și de Wittelsbach.
Margareta își dădea prea bine seama că prudența la care o
sfătuia domnul de Schenna era foarte la locul ei, o știa chiar mai
bine decît reușise el să i-o spună cu toată curteriia. Dar nu voia
s-o recunoască. Nu mai putea să rămînă multă vreme inactivă și
să vadă cum Ioan o ocolește. Bine, chipul îi era urît, înfățișarea
lipsită de noblețe și farmec. Dar era sănătoasă, avea sînge în
vine, eia gata, în stare și îndreptățită să rodească și să nască
primei de prinț. Bărbații sînt niște prostănaci, trebuie îm
boldiți; sigur că ața era. Băiatul ăsta n-ajunge nicăieri, dacă
nu-1 împingi din urmă.
11 întrebă deci, ca din întîmplare, stăpînindu-și anevoie
tulburarea, cînd și unde crede el potrivit să-și serbeze nunta.
Mănăstirea Wilten, orașul Innsbruck sînt în așteptare. Ioan o
privi de sus pînă jos batjocoritor, obrazul i se strîmbă de furie,
ochii i se făcură mici de tot. Iar o serbare? Doar s-au cununat o
dată. A fost destul chiolhan atunci. Nici nu-i trece prin cap să-i
mai facă o petrecere de nuntă. Poate să aștepte mult și bine; să-l
lase în pace. Striga. Vocea i se schimbase. Rîse cu un mîrîit
disprețuitor. Ochii îi alunecară de la părul ei aspru, arămiu,
peste trupul scurt, greoi, pînă la picioare. Ducele părea o mică
maimuță răutăcioasă. Margareta își înghiți plînsul, se întoarse,
ieși.
Singură, se reculese, o cuprinse mînia. Dar cine e ăsta? Arăta
ca un dulău urît gata să muște. Cine s-ar fi uitat la el, dacă n-ar
fi fost duce? Iar duce, ea l-a făcut. Ș i-acum — cine să-i vină în
ajutor? — trebuie să înghită batjocura asta neobrăzată. De asta e
ea ducesă? A fost vreodată o femeie respinsă cu atîta dispreț și
jignită? își zgîrie pieptul și bietul ei obraz urît. Spumega de furie,
iscrîșnea din dinți, bombănea, gemea, așa că doamnele năvăliră
speriate în încăpere.
A doua zi se înveli într-o crustă de gheață. Se aruncă în
politică. Margraful Carol, fratele mai mare a lui Ioan, era plecat
în călătorie pe Rin. Regentul de fapt al țării, care-1 îndruma cu
istețime pe ducele Ioan, era episcopul Nicolae de
Trient, fost cancelar al margrafului la Brünn, un senior
energic, ager la minte, întru totul supus luxemburghezului.
Acum, Margareta începu să se amestece în chestiunile cele mâi
mărunte, îl sili pe episcop, arătîndu-se îndatoritoare îtt formă,
dar neînduplecată, să-i îngăduie a lua parte la toate treburile de
guvernămînt.
Față de ducele Ioan se purta ceremonios și rece, îl numea
„domnul duce" și-i înșira toate titlurile. Îl făcea părtaș la orice
afacere politică, dar știa, păstrînd aparența cea mai protocolară,
să-l înfățișeze mereu seniorilor tirolezi ca pe un tinerel prostănac
și tonos. Cu multă dibăciese pricepea să-i reducă legiuitul
conisimțămînt la ceva pur formal, fără ca el, întărîtat la culme și
furios, să poată face proba acestei desconsiderați! în fața ei, care-
1 privea mirată și plină de nevinovăție.
Finanțele țării erau într-o stare mai bună decît sub regele
Henric, dar încă departe de a fi sănătoase. Margareta pretindea
veșnic cea mai mare prudență și băgare de seamă, orice hotărîre
trebuind să fie luată după multă chibzuință. Ducele Ioan, plictisit
de mărunțișurile obositoare, îl chemă pe salvatorul de totdeauna,
pe care-1 cunoștea de la tatăl său, messer Artese din Florența.
Umil, fantomatic, nespus de dornic să fie de folos, marele
bancher se arătă numaidecît la castelul Tirol. Firește că va da o
mînă de ajutor, și din toată inima. Nu cerea în schimb decît un
serviciu foarte, foarte mărunt: ipotecarea minei de argint abia
deschise.
Ducele Ioan primi numaidecît. Margareta, dintr-un calcul
viclean, se opuse numai în treacăt și fără stăruință, îl. lăsă să se
prindă cu totul în mreje. Abia cînd planul fu gata pînă în amă-
nunte, protestă fățiș, cu cea mai mare hotărîre. Ioan își ieși din
fire, vinele i se umflară ca niște șerpi.
—Velșul își va primi drepturile asupra argintului! țipă el.
Cu sentimentul triumfului, care-o făcea să tremure, Margareta
îl înfruntă:
— Nu le va primi!
Ducele văzu roșu înaintea ochilor. Cum? El a și făgăduit
bancherului drepturile asupra minei de argint, iar acum să nu-și
poată ține cuvîntul? Numai fiindcă vrăjitoarea, scîrboasa,
pocitania, zgripțuroaica hu vrea?
— Le va primi! Le va primi! răcni el și se aruncă asupra
ducesei, o lovi în obraz, hotărît să nu-i cedeze.
Margareta însă, de-a dreptul fericită fiindcă îl atinsese atît de
adînc, jubila, și vocea ei plină o domină pe a lui:
— Nu le va primi! Niciodată nu le va primi! Niciodată!
Gîfîind, neputincios în furia care-1 mistuia, ducele o lăsă și
ieși.
Margareta trimise întoată graba olăcari după margraful Carol.
Necăjit că trebuie să lase baltă treburi importante, acesta se
întoarse la Tirol, ca arbitru. Era limpede că dreptatea se afla de
partea Margaretei; firește că mina de argint nu putea fi dată
florentinului. Ducesa, schimbîndu-și 82
Cü șiretenie atitudinea, își cruța soțul de dezvăluirea publică a
înifrîngerii. Dar cînd rămaseră singuri, fratele mai mare îi trase
un asemenea perdaf ducelui, încît acestuia i se sui sîngele la cap
de mînie.
Chibzuit și nepărtinitor, margraful nu putea să nu recunoască
tinerei lui cumnate iscusința în trebile statului. Faima priceperii
ei diplomatice se răspîndi din Boemia și Luxemburg la toate
curțile europene. Desigur, oficial se trata cu ducele Ioan; dar în
toate cancelariile de stat se știa că în realitate țara din munți e
condusă de tînăra ducesă slută.
CURÎND DUPĂ MOARTEA REGELUI HENRIC RĂposă pe
neașteptate și doamna Flavon, stăpîna de la Taufers și Velturns.
Făcînd o plimbare cu fata ei cea mai mică, în timp ce culegea, cu
chiote de bucurie și larmă, flori alpine, drăguța și dolofana femeie
căzu moartă pe loc. Fiicele o înmormîntară cu mare fală, în
prezența unei asistențe numeroase, lîngă osemintele îndoielnice,
pe care le aduseseră din Italia, ca fiind ale lui Petre de Flavon.
Cele trei frumoase domnișoare se găseau acum într-o situație cu
adevărat îngrijorătoare. Protectorul lor, regele Henric, fiind mor.t,
episcopul din Cuera își reînnoi pretențiile asupra posesiunilor lor
din apus, iar episcopul de Brixen ceru, cu bune temeiuri, să i se
redea castelele și jurisdicțiile de la Taufers și Velturns.

Cele trei tinere femei, blonde, drăguțe și neajutorate, se

tocmiră în fel și. chip cu sfetnicii financiari ai episcbpilbr. Se
găseau mulți care le țineau partea, dar era greu s-o scoți la capăt
cu îndreptățitele cereri ale puternicelor episcopate. In cele din
urmă, lucrurile ajunseră, ca la o ultihiă instanță, la curtea
ducelui.
Agnès de Flavon apăru la castelul Tirol și căzu în genunchi în
fața ducelui. Acesta, cu un aer de baiețoi ce-și dă foarte multă
importanță, Stătu înaintea celei îngenuncheate, strîngîndu-și cu
seriozitate buzele desenate subțire pe fața-i lunguiață și îngustă.
Felul cum gingașa făptură, frumoasă și palpitînd toată Sub
veșmîntul cernit, zăcea în fața lui, vărsînd torente de lacrimi și
privindu-1 cu ochii adînci, albaștri, îl măguli cît se poate de
plăcut în dorința lui de-a face pe suveranul. Așa i se și cuvenea.
Așa hotărîse Dumnezeu să fie. N-are decît cealaltă, sluta, să latre
la el. Aceasta de aici, gingașa, drăguța, cea mai frumoasă femeie
din țară, zăcea în fața lui în genunchi, îl privea cu evlavie,
dăruindu-se, plină de încredere în el. Se arătă față de ea plin de
milostenie.
Agnès făcu o vizită de curtoazie și ducesei. Margareta rezistă
cu eroism ispitei de a triumfa asupra frumoasei. Fu cît se poate
de binevoitoare, în cuvinte calde o mîngîie pentru durerea încer-
cată prin moartea doamnei de Flavon. Tatăl ei, regele Henric,
adăugă dînsa pe un ton neutru, s-a arătat întotdeauna plin de o
deosebită bunăvoință față de familia lor. Da, și e foarte trist că,
din cîte aude, situația de drept este atît de
neprielnică domnișoarei. Firește, ea personal este oricînd gata
s-o ajute din caseta particulară.
Agnès își propusese să n-o întărite pe Margareta. Dar în fața
acestei batjocuri voalate, de două ori jignitoare, își ieși din fire.
Cum? O fată ca asta, cu un asemenea ohip și o astfel de gură,
îndrăznea s-o ia în rîs? Chiar dacă ar fi fost împărăteasa Romei,
iar ea roaba ei, tot s-ar fi ridicat împotrivă. O privi lung,
disprețuitor. Apoi spuse că, totuși, treburile ei nu par să stea
chiar așa de proist. Cel puțin domnul duce s-a arătat față de ea
foarte milostiv și gata să-i aducă alinare. Pe un ton cam sec,
Margareta puse capăt întrevederii: ei da, se va aștepta hotărârea
seniorilor competenți, și treburile vor fi chibzuite cu bunăvoință.
Mai înainte de a părăsi palatul, Agnès îl întîlni și pe Chrétien
de Laferte, care îi prezentă condoleanțe în cuvinte rostite cu
gravitate. Domnișoara de Flavon îl ascultă cu o figură serioasă și
îi răspunse plină de demnitate. El o rugă să-i îngăduie a o însoți
în călătoria spre casa. Deși purta masca tristeții cerute de
împrejurări, Agnès se lepădă pentru o clipă de rigiditatea doliului
și-i răspunse cu o glumă ștrengărească și cochetă, zapăcinidu-1
foarte prin această sdhimbare pe tînărul senior. '
Situația lui Chrétien la curtea tiroleză nu era de loc plăcută.
Cîtă vreme Ioan fusese un copil, cercul obligațiilor sale fusese
limpede trasat, în calitatea lui de slujitor și camarad, care
îndrepta pe neobservate numeroasele abateri ale micului și
dificilului prinț ide la buna creștere și mora
vurile de curte. Regele Ioan fusese convins că pentru fiul său
rău-crescut nu s-ar fi putut găsi un aghiotant mai plin de tact
decît acest tînăr drăguț, ceremonios și totuși atît de modest. Prin-
țul Ioan însuși nu-1 putuse, însă, suferi niciodată pe acest
camarad cu o fire atît de deschisă și plăcută. Îl pișcase, îl
maltratase, îl jignise, pîndind cu ochii lui mici, de lup, să vadă
dacă nu cumva răbdătorul însoțitor se va revolta vreodată,
dîndu-i prilejul să-l izgonească.
Chrétien era fiul cel mai mic dintr-o familie franceză nobilă,
fără avere, și de aceea silit să-și caute norocul la curte. N-avea
însă nici un rost pentru el să-și irosească, fără nici o perspectivă,
în Tirol anii cei mai buni. În campaniile regelui Ioan se purtase
bine și cu vitejie. Dar un prilej de a se evidenția nu i se ivise
niciodată. Ce să mai aștepte el acum de la acest tînăr duce rău-
tăcios, care-1 jignea mereu și, oricum, nu-i arăta nici o
bunăvoință? îl bătea gîndul să se întoarcă la curtea regelui Ioan
sau în Franța, ori, încă și mai bine, să plece la regele Castiliei. În
luptele cu maurii se puteau cîștiga bani și onoruri.
Multă vreme, Margareta nu-i mai dăduse tînărului cavaler
semne deosebite de bunăvoință. Cînd «însă văzuse că nici un
drum nu duce de la ea la prințul Ioan, începuse din nou să-l ade-
menească pe Chrétien. Îl însărcină cu mici, dar de încredere,
misiuni diplomatice, îl consultă în lucruri neînsemnate, cărora
însă le conferea importanță prin felul cum le rostea. Tînărul se
păstră în rezervă, plin de îndoieli, nu voia să priceapă. Era un
mare noroc să dobîndească fa-
Vorurile Ubei doamiie atit de sus-pUsc, dar un noroc cu două
fețe: i-ar fi cu neputință să-și asume riscurile de dragul unei
femei atît de urîte. E-adevărat, acum nimeni n-ar mai fi cutezat
să-și bată joc de el pe față, ca mai înainte; dar se sufoca de
indignare numai gîndindu-se la rînjetele ironice și la pălăvrăgelile
nerușinate din spatele lui. Apoi, auzi cum la toate curțile se
vorbea cu cea mai mare stimă despre prevederea și inteligența
Margaretei. Se simți măgulit că o doamnă prețuită astfel l-a ales
tocmai pe el. Începu să-i impună, îi fu recunoscător, nu se mai
dădu de-o parte din calea ei. Se purtă așa cum știa că dorește
dînsa; cînd o vedea, privirea i se învăluia ușor, cînd îi vorbea,
vocea îi devenea surdă.
Odată — tocmai se întorsese după o lungă absență — se
anunță la ducesă. Aceasta nu era în cămările ei; uscățiva
domnișoară de Rottenburg îl conduse într-un colț retras al
grădinii umbrite de amurgul ce se lăsa. Dinspre un pîlc de pomi
răsuna un cîntec. Domnișoara de onoare duse degetul la buze,
cerîndu-i să stea liniștit, să tacă. O voce caldă, plină cînta un
cîntec simplu, se ridica tresăltînd de bucurie în înălțimi, hohotea
jeluind toate durerile, își spunea dorul, mulțumea, își rostea
rătăcirile. Tînărul senior fu foarte 'tulburat. ca și cînd s-ar fi aflat
în biserică, în ziua unei mari sărbători. Își scoase pălăria.
— Ducesa? șopti el, nevenindu-i să creadă. Margareta tocmai
se apropia pe aleea dintre copaci. Văzu pe chipul lui sincer
marea-i uimire și emoție. Îi întinse încet mîna. El i-o sărută.

Între timp, chestiunea moștenirii doamnei de Flavon ajunsese

într-un stadiu atît de avansat, încît hotărîrea nu mai putea fi
tărăgănată. Temeiuri juridice și politice cereau ca feudele rămase
libere să fie înapoiate episcopilor ce-și câștigaseră mari merite în
sprijinirea intereselor luxemburgheze. Cu toate acestea, sfetnicii
găsiră și felurite motive, nu prea solide, care pledau în favoarea
domnișoarei de Flavon. Agnes fusese la fiecare în parte și-și
pusese în joc tristețea, tinerețea, șiretenia, neajutorarea, pînă
cînd îi îmbrobodise pe sfetnici. Ioan hotărî, în virtutea puterii
sale de suveran, ca bunurile să rămînă domnișoarelor. Totuși,
Margareta se opuse. Cu argumente serioase și cu atîta stăruință,
încît nu se putea face nimic împotrivă. În cele din urmă se
ajunse la un compromis. Castelul și jurisdicția Velturns trebuiau
să rămînă surorilor, posesiunile din apus să revină episcopatului
de Cuera, iar Taufersul, episcopatului de Brixen, cu condiția însă
ca episcopul de Brixen să poată învesti în feuda respectivă numai
pe un pretendent propus de curtea din Tirol.
 Surorile, care-și și împărțiseră între ele întinsa posesiune,
trelbuiră așadar să se mulțumească numai cu jurisdicția
Velturns. Erau gălăgioase, egoiste, certărețe. La castelul Velturns
domnea o necontenită ciondăneală, plină de venin. Izbitor era că,
atunci cînd se certau, vocile plăcute ale domnișoarelor căpătau
un ton nemaipomenit de aspru, ascuțit ca de păun. În public,
însă, surorile apăreau întotdeauna ca o
familie unită, îmbrățișate, afectuoase, surîzind cil grație de
flori.
Pentru senioria vacantă de la Taufers, Margareta îl propuse
drept candidat pe Chrétien de Laferte. Ducele se opuse făcînd
spume la gură de indignare. Ce? Să înstăpînești în această po-
sesiune grasă pe amărîtul asta, pe golanul asta fățarnic, care se
strecoară mereu pe lîngă ziduri cu o modestie mincinoasă, dar
gata să înțepe pe cineva, îndată ce-i e la-ndemînă? Totuși Marga-
reta se ținu tare. Ducele de Carintia și contele de Tirol nu se
poate purta ca un calic. Nu poate cere cuiva atîta vreme servicii,
iar apoi să se arate meschin și zgîrcit. Dacă, acum, Chrétien de
Laferte ar pleca fără răsplată și mulțămită la altă curte, ea însăși
ar fi dezonorată din pricina avariției murdare a ducelui. Gînd
Ioan se împotrivi mai departe, îl amenință că îi va cere
margrafului Carol să hotărască, așa că pînă la urmă ducele își
dădu consimțământul, mîrîind.
Margareta însăși îi vesti lui Chrétien hotărîrea.
— Episcopul de Brixen vă va învesti cu castelul și jurisdicția
Taufers. Băgați de seamă, domnule de Taufers! Dacă vă veți
purta ca un om de onoare, va fi spre cinstea mea; spre rușinea
mea va fi, dacă veți da greș.
Chipul slab, smead al lui Chrétien roși pînă la rădăcina
părului îndărătnic. Încet, cavalerul se lăsă în genunchi. În clipa
aceasta, nu mai vedea că gura îi e ca un bot de maimuță, că
pielea îi e cenușie și pătată.
— Doamnă ducesă! îngăimă el. Preamilostivă doamnă ducesă,
scumpă inimii mele!
 —
Cuvintele prin cafe ii mulțumi fură mai mult decît obișnuita
formulă:
— Pour toi mon âme, pour toi ma vie!7
In castelul strămoșesc, construit din grinzi de lemn, al
pîrcălabului Volkmar de Burgstall din Tirol ședeau la un pahar
de vin șapte-opt dintre cei mai influenți baroni. Rareori
cumpătatul senior poftea la el oaspeți, iar atunci o făcea cu o
asprime care suna a poruncă. Sala unde ședeau baronii era
sărăcăcioasă și joasă, avea pereții goi, iar podeaua presărată cu
cîteva preșuri. Din spirit conservator, gazda refuzase să pună
geamuri la ferestre, lucru la modă atunci. Tînărul, veselul Albert
de Andrion, fratele natural al Margaretei, făcea haz de scîndurile
cu care erau bătute în cuie acum, în anotimpul rece, deschiderile
pentru lumină din zid. Parcă ședeau într-o pivniță. Totul era
înnegrit de fumul căminului, al luminărilor, al făcliilor de
smoală. Pe deasupra, încăperea nu putea fi încălzită ca lumea;
seniorii se foiau stînjeniți încolo și-ncoace; cînd se perpeleau pe-o
parte, înghețau pe alta. Domnul de Schenna, nervos, tușea,
strănuta; îl apucase durerea de cap în această peșteră neprimi-
toare, mucegăită, în care plutea rece și supărător izul grajdurilor.
Dar mîncărurile, fripturi de vînat și pește, erau pregătite și servite
cu drag, în cantități uriașe, iar vinul, nu se putea nega, era
excelent. După cum îl cunoșteau seniorii pe
pîrcălab, își dădeau seama că nu-i poftise la el numai din
dorința de a fi împreună. Volkmar de Burgstall era însă zgîrcit și
aspru la vorbă; n-ar fi fost nimerit să-1 întrebi, mai înainte ca el
însuși să înceapă. Așadar, în așteptare se bău, se vorbi despre
nimicuri.
Încet, în fraze ursuze, neterminate, Volkmar îndrumă discuția
spre politică. Îi împinse, morocănos, pe seniori încotro voia el.
Da, erau nemulțumiți de domnia luxemburghezilor. Cel dintîi
care se exprimă fățiș fu Henric de Rottenburg. Mărunțel, lat, cu

7 Pentru tine sufletul meu, pentru tine viata mea I (Fr. — n.t.)
fața aspră și roșie, cu bărbuță neagră, seniorul se aprinse, lovi cu
pumnul în masă, rosti amenințări. Nu i s-a devastat castelul
Laimburg, bunul lui castel din Kaltern, construit de tatăl,
bunicul și străbunicul lui, numai fiindcă a întîrziat plata unor
dijme? Tînărul duce a vrut-o, puiul ăsta viclean de lup. Iar
porunca a dat-o episcopul de Trient, pripășitul ăsta din Boemia
cu inimă neagră care țipă mereu: „Autoritate!“ „Ascultare!“ Și.
măcar să-i fi zălogit ogoare, vii, vreun sat, bunurile vreunui
vasal. Dar, numai ca să-l scoată din sărite, să nimicească un
castel, o cetățuie bună, din piatră tare, în propria-i țară, nu în
una dușmană, asta n-avea nici un înțeles, era faptă de barbari
porniți să pustiască. ' Doamna Margareta, mica ducesă, nu a
încuviințat ticăloșia. Nici nu e de mirare, fiindcă ea e
sțăpînitoarea de baștină și ține cu țara. Dară străinii, cei din
Boemia, din Luxemburg cum au să țină? Ăștia vor să stoarcă din
Tirol bani, întocmai cum face luxemburghezul în Boemia. Iar el,
Henric de Rottenburg, nu poate să uite
ca odată regele Ioan a vrut să vîndă Tirolul în schimbul
Brandenburgului, oricît ar tăgădui-o el.
Ceilalți ascultară în tăcere aceste spuse pline de primejdie. Pe
urmă începu cu luare-aminte Tăgen de Vi'llanders, bărbat
prudent și cultivat. Pur formal, zise el, luxemburghezii au
respectat la urma urmei înțelegerea și nu au numit străini în cele
mai de seamă slujbe administrative. Nu se poate contesta că
domnul de Rottenburg este majordom, iar domnul de Volkmar
pîrcălab. Nu-i așa? Seniorul cel cultivat, cu obrazul ras și cu o
înfățișare cam de modă veche îi privi pe cei doi cu atîta
seriozitate, îneît aceștia nu mai știau: își bătea joc de ei, sau ce
voia cu adevărat?
Mărunțelul Rottenburg izbucni: oare vrednicul domn de
Vîllanders îl ia drept nebun? Majordom? Pîrcălab? Astăzi pînă și
cel mai prostănac țăran și-a dat de mult seama că astea-s titluri
goale, căci cine conduce țara în realitate? Episcopul Nicolae de
Trient, cîraul ăla din Boemia care nu înțelege o boabă tiroleză.
 Loialul Berchthold de Gufidaun ședea asudînd, cu sprîncenele
ridicate a nemulțumire. Ochii săi albaștri, pătrunzători priveau
dezaprobator la baronii răzvrătiți și animați de porniri
dușmănoase. Asemenea vorbe erau o necuviință față de casa
domnitoare instituită de Dumnezeu. Și tînărul Albert de Andrion
căzu pe gînduri; Luxemburghezii s-au purtat urît cu el și au tăiat
vîrtos din bogatele moșteniri lăsate de către bunul rege Henric
numeroșilor săi copii naturali. Dar tînărul și sincerul Albert era
un flăcău de treabă, nici
decum înclinat sprê necredința și Însuflețit de stimă față de
sora lui mai mică, Margareta. Acum, cuvinte de adevărată
răzvrătire nu prea s-au rostit. Domnul de Burgstall n-a spus
nimic limpede, agerul senior de Villanders a vorbit chiar cum se
cuvine; amenințări propriu-zise, care n-ar trebui îngăduite, a
exprimat numai mărunțelul Rottenburg, dar și acesta e sub
stăpînirea vinului. Totuși, treaba asta cam aduce a răzvrătire.
Prevăzătorul Tăgen de Villandens vorbi din nou cu gîndul să
vadă cum stau lucrurile. Da, asta e drept. Casa domnitoare de
baștină, crescută pe pămîntul țării, în aerul ei, e hotărîtă de
Dumnezeu să stăpînească în Tirol. Aici tăcu. Măruntul,
furtunosul, hirsutul Rottenburg apucă firul. Luxemburghezii să
domnească acolo unde i-a pus Dumnezeu sau dracul. În
Luxemburg; dacă le-a plăcut boemilor, în Boemia. Dar dacă s-au
așezat și domnesc în Tirol, asta-i treabă omenească, nu
întocmirea lui Dumnezeu, și tocmai aici a stat greșeala. Ei,
seniorii înșiși, au fost în măsură să hotărască după moartea
regelui Henric cine să ia cîrma țării. Habsburgul, cel din
Wittelsbach, sau luxemburghezul. S-a arătat vădit că în Tirol
poate domni numai acela pe care-1 vor tirolezii înșiși. Dumnezeu
a îmbinat în așa fel munții, văile, trecătorile, încît un străin nu s-
ar putea năpusti asupra lor cu puterea. Să rămînă devotați, să
stea de partea Margaretei. Dar față de luxemburghez nu sînt
îndatorați din vrerea Domnului, ci printr-o învoială. Ducele Ioan
și
 ceilalți din Boemia au încălcat învoiala. Învoiala e ruptă, nu
mai are temei.
Seniorii priveau cu oohii holbați gura celui ce vorbea, gîfîiau.
Era limpede. Asta era rebeliune. Aici nu mai era cu putință nici o
răstălmăcire. Și cam unde-1 duce gîndul? iscodi domnul de
Villanders. Cum s-ar putea despărți Margareta și poruncită de
Dumnezeu datorie a supunerii, de luxemburghez?
Schenna, privind în gol, vorbi pe ocolite, în jumătăți de
cuvinte: prea fericită ducesa nu este, după cîte știe el./Un
moștenitor nu are și, după cît îi este cunoscut, țara nici nu-1
poate aștepta de la ducele Ioan. E de presupus că nu ea e pri-
cina. Zicînd acestea, Schenna îl arătă celor de față, zîmbind, cu o
înclinare a capului, pe cel ce depunea mărturie de rodnicia
regelui Henric, pe Albert de Andrion, care se afla între ei, roșu,
proaspăt, rîzînd măgulit.
Domnul de Villanders trase concluziile: nu s-a spus nimic, nu
s-a hotărît nimic. Oricine poate cugeta la o cînmuire a țării,
răspunzînd tradiției, mai bună decît aceea a unui străin cum e
luxemburghezul. Însuflețiți de un devotament neprecupețit, cu
toții sînt alături de ducesa Margareta, cea unsă de Dumnezeu.
Poate că ar fi potrivit să fie întrebată și ea ce părere are și care-i e
voința. Pentru asta, după cum crede el, omul nimerit ar fi
domnul Albert de Andrion.
Propunerea fu primită cu larmă. Numai lealul Berchthold de
Gufidaun rămase tăcut, cu sufletul zbuciumat de îndoială.
Tînărul Albert păru
mai întîi îngîndurat, dar sub stăpînirea vinului și măgulit de
îndemnurile celorlalți primi, luînd asupră-și să aducă la
cunoștință surorii sale părerea seniorilor, să stea de vorbă cu ea.
Margaretei îi plăcea acum să șadă multă vreme singură.
Adesea pe față îi apărea un zîmbet calm, satisfăcut, de neînțeles
pentru doamnele ei. Pe temelia îngustă a neînsemnatei sale
experiențe reale de dragoste, fantezia construia un vis uriaș. Din
tinerelul răucrescut și nesincer, care era în realitate soțul ei,
dînsa făcea un mare tiran întunecat, brutal, care n-o înțelegea și
o chinuia împins de setea lui de putere. Pe tînărul Chrétien îl
împodobea cu toate virtuțile trupești și sufletești. Era Erec și
Parsival, Tristan și Lancelot și cavalerul cu leul. Toate faptele
mari săvîrșite vreodată în istorie și în literatură de vreun erou, el
le făptuise sau, cel puțin, putea să le săvîrșească.
Era o fericire și o milostenie că cerul se arătase față de ea atît
de vitreg, refuzîndu-i farmecul chipului și al boiului. Femeile,
femeile oarecare din jurul ei își aveau bărbații, ibovnicii, se
desfătau cu ei în plăceri josnice, ascunse în odăi sau prin
tufișuri. Iubirea ei era curată întru totul și înaltă, tot ceea ce era
murdar, pămîntesc i-a fost de la început refuzat și interzis.
Plutea neîntinată și cu totul deosebită pe deasupra măruntelor,
jalnicelor pofte și a dezgustătoarei vieți trupești a celorlalți.
Minunat era să fii austeră și pură în fața ta și a lumii. Mi
nunat era să nu cazi în mreaja animalicelor, murdarelor
atingeri ale pielii și cărnii,
Margareta -deveni bolnăvicios de sensibilă față d6 zgomot și
mulțime, față de celé trupești și murdărie. Orice atingere străină
îi făcea /dă, mirosul trupurilor omenești era pentru ea un chin.
Veni luna martie; dinspre Italia bătea vîntul în adieri calde,
line, care trezeau în sînge doruri. Pe crestele munților stăruia
zăpada groasă, dar coastele mai joase se înveșmîntaseră în
voalurile gingașe ale florilor de migdali și de piersici. Din loggia
castelului lui Schenna, Margareta privea ținutul învălurit, viu
colorat. Deasupra capului ei pășeau, în haine pestrițe, nespus de
zvelți, Lancelot și Ginevra; Tristan pornea peste mări, Didona se
arunca în flăcări. Acum, ea aparținea lumii lor. Versurile care
fuseseră pentru dînsa atîta vreme goale de conținut, ferecate,
fără nici un înțeles, se deschiseseră, și ea putuse bea din
belșugul lor întunecat și voluptos. Binevenită fii, măreață și aspră
soartă! Binevenită fii, urîțenie! Binevenite fiți, diademă princiară
și sceptru! îi era aproape recunoscătoare soțului brutal și tiranic,
fiindcă brutalitatea lui o făcuse să-și găsească iubitul. Dulce
prieten! El o cunoștea. Ș tia că pielea palidă, flască, zgrunțuroasă,
gura hidoasă, părul mort nu sînt decît un înveliș exterior, dar
sufletul este gingaș și plin de drăgălășenie.
Îl vedea rareori, nu-i vorbea mai niciodată, ûiçicînd nu se
rostise între ei un cuvînt pe care să nu-l poată auzi oricine.

Totuși, ducesa nu se îndoia nici o clipă că el o iubește. Nu-i

uitase privirea plină dc dăruire și gravă de-atunci, cînd ea
cîntasc și pășea spre el venind dinspre pilcul dc pomi. Nici vocea
lui n-o uitase, și cit fusese de tulburat cînd îi adusese la
cunoștință învestitura cu senioria Taufers. Firește, asta era altfel
de iubire decît aceea pe care o vedea în jurul ei, cu sărutări și
dulcege cuvinte obișnuite și nimicuri. Prin privirea, prin tulbu-
rarea de atunci, devenise al ei, altfel și cu mult mai profund,
decît adoratorul cît de îndrăgostit al oricărei doamne. N-au decît
celelalte să-și stăpînească trupește bărbații. Asta era ceva ieftin și
obișnuit, ca mîncarea și băutura. Ei, prințesei, i se potrivea o
iubire mai înaltă, mai austeră. Era și ușor să ațîți mereu o iubire
josnică, așa ca a celorlalți, s-o reîncălzești prin privire, prin
desfătarea în plăceri animalice aflate la îndemîna oricui. Ea,
însă, trebuia să lupte necontenit împotriva propriei sale
înfățișări, să smulgă iar și, iar iubirea prietenului, făcîndu-'l să-și
înfrîngă repulsia pricinuită de exteriorul ei urît.
Fericită amărăciune a unei asemenea lupte! Margareta
mulțumea lui Dumnezeu și Sfintei Fecioare pentru o astfel de
iubire devoratoare, aspră, cu adevărat princiară.
Nu osteni în a învălui ființa celui drag cu raze strălucitoare,
care-1 transfigurau. Chrétien nu era ambițios. Era ea ambițioasă
și pentru el. Dacă strălucirea lui nu se dezvăluia și celorlalți, asta
se datora faptului că îl reținea în Tirol, că aici îi lipsea mereu
prilejul de a se afirma. Ea,
Margareta, era vinovată că tînărul cavaler rămînea în fața
lumii neînsemnat și lipsit de măreție. Îi rămînea datoare, îi
datora prilejul de a se face vestit.
 ÎN VREMEA ACEASTA, CHRÉTIEN PRELUASE stăpînirea la
Taufers. În posesiunea lui intrau satele Luttach, Sand, Kematen,
Valea Nevesului și valea Reinului. Cît timp fuseseră în mîinile
doamnelor de Flavon, cam decăzuseră. Tînărul senior se bucura
la gîndul de a le readuce într-o stare înfloritoare.
O mare și nestăpînită mulțumire îi dădea faptul că acum, după
anii cei lungi de la curte, era propriul său stăpîn. Timpul pierdut
lîngă ducele Ioan se afla acum în urma lui, gol, tulbure și
neplăcut: numeroasele ceremonii pline de constrîngeri, veșnicele
înghiontiri, interdicția de a vorbi, plecăciunile adînci și
îngenuncherile, observațiile neobrăzate făcute în spatele lui, toc-
melile meschine și mincinoase la turnire, viața strălucitoare și
totodată strîmtorată a unui cerșetor, mereu stăpînit de frică în
fața celui ce-1 întreținea. Acum își lăsa obrazul prelung și smead,
cu nas puternic, părul lung și neîngrijit, în voia aerului, a aerului
care-i aparținea. Rătăcea călare pe pămînturile lui, țăranii îl
priveau cu plăcere, plini de respect pe seniorul zvelt, sigur de
sine, sprinten, femeile și fetele se uitau la el cu evlavie, ca la o
icoană din biserică.
La curtea tiroleză n-ar mai fi putut rezista multă vreme. Ar fi
plecat cu drag și cu convin-
gère încotrova, spre o lume de aventuri. Acum, totul se
schimbase, iar el se simțea foarte bine. Dorința de activitate își
găsea împlinirea în preocuparea de -a-și orîndui viața. Firește, se
va mai duce și pe la curte, va lua parte la războaie, nu va lipsi de
la turnire. Dar să mai plece, de-o pildă, în Africa pentru a ucide
mauri, sau să se sfîrtece cu turcii și sarazinii pentru Sfîntul
Mormînt — așa ceva nu, mulțumesc! Pentru asemenea isprăvi nu
avea deocamdată nici un chef. Rătăcea călărind bărbătește și
mulțumit pe pămînturiie sale și se bucura de noua lui situație de
stăpînitor.
Intr-o zi îl vizită ducesa. Chrétien nutrea față de Margareta un
devotament profund și smerit. Nici o clipa nu-i trecea prin minte
să amestece simțămintele pentru ea cu trecătoarele și cît se poate
de concretele legături cu cutare sau cutare femeie. Margareta era
pentru el o noțiune, în care se amestecau și imaginile cunoscute
de la cînțăreți și muzicanți. Era un ce poetic și vaporos, care-și
găsise o expresie neașteptată, fericită, reală în învestitura cu
senioria Taufers, dar pe care el nu-1 punea în nici un fel de
conexiune cu restul realității. Nici nu bănuia măcar ce însemna
el pentru Margareta, ce rol juca în viața ei.
0 întîmpină pe ducesă cu bucurie și cu o cordialitate plină de
supunere. Vocea lui avea acea sfială voalată, ambiguă, care o
făcea pe Margareta să tremure. Ceea ce spunea el era, firește,
prozaic, și fără nici o legătură cu cele sentimentale. li vorbi
despre schimbările pe care plănuia

să le aducă bunurilor sale, despre o agricultură mai rațională,

despre o mai severă disciplină printre țărani. Ducesa îl
întrerupse deodată, arătând spre ghețarii care zimțuiau albastrul
limpede al cerului, singuratici, luminoși, la o distanță parcă
sfidătoare:
—Nu doriți niciodată, Chrétien, să vă cățărați pe unul dintre
ghețarii aceia?
Chrétien o privi buimăcit și cu un aer cam nătâng. Răspunse
cu o voce care suna acum foarte clar și fără nimic tainic:
—Nu. De ce m-aș cățăra?
Apoi, reînnodînd firul rupt, îi spuse cît de plăcute și productive
erau coastele mai joase.
Peste cîteva zile veni Agnès de Flavon. Fusese de mai multe ori
la Chrétien, la castelul Taufers. Apărea mereu cîte un mărunțiș
care trebuia rezolvat; la rîndu-i, Chrétien găsea, nu fără
iscusință, noi probleme care îl obligau să ceară lămuriri și
convorbiri personale. Agnès era bălaie, mișcătoare în
neajutorarea ei, și-și lua întotdeauna rămas bun cu priviri
pierdute de la castel și de la munții dimprejur.
Între timp, sora mai mare, Maria de Flavon, se căsătorise cu
un senior bavarez și lăsase castelul Velturns celorlalte două
surori. Dar trebuia să i se plătească bavarezului o zestre mare;
senioria Velturns era și așa greu împovărată de datorii. Cu ochii
mari și încrezători Agnès îi ceru sfat lui Chrétien. El veni la
Velturns, văzu gospodăria elegantă, dar neîngrijită a surorilor,
recomandă ici și colo economii, care erau foarte practice, dar ar fi
transformat senioria dintr-o
reședință princiară într-o rentabilă gospodărie țărănească.
Agnès își invidia sora. Ajunsese bine, scăpase de mizerie.
Desigur, bavarezul era un ins grosolan, un bădăran, și-apoi era
neplăcut să schimbi frumosul Tirol cu șesul bavarez lipsit de
orice farmec. Dar, pînă la urmă, nu-i va rămîne nici ei decît ceva
asemănător. Agnès își aținti serios și îndelung chipul gingaș și
totuși îndrăzneț, cu odhii pătrunzători, albaștri, spre Chrétien,
care ședea în fața ei, zvelt, brun, stânjenit și nițel cam nerod.
Proiectul împotriva luxemburghezului se copsese. După ce
azvîrliseră sămânța, Volkmar de Burgstall, Tăgen de Villanders,
lacob de Schenna se trăseseră tot mai în umbră. In frunte ședeau
acum mărunțelul, violentul Henric de Rottenburg și, pe jumătate
împotriva voinței lui, voiosul Albert de Andrion, fratele
Margaretei. Ducesa însăși urzea și țesea ițele cu un zel pătimaș,
febril. În cele din urmă, văzu aici prilejul de a-i da, în sfîrșit, lui
Chrétien locul ce i se cuvenea și unde el putea săvîrși acele fapte
mari cu care îi era datoare.
Ceilalți seniori stăteau la îndoială dacă să-l inițieze pe
Chrétien, ba chiar să-i mai și încredințeze un loc de frunte.
Chrétien nu era un băștinaș, ci un velș, camerierul cel mai de
încredere al lui loan. Margareta trebui să le atragă atenția
amănunțit asupra grosolăniei cu care-1 tratase mereu
răutăciosul și răuvoitorul Ioan și să le destăinuie că, dintre toți,
Chrétien fusese acela care trebuise să sufere cel mai mult din
pricina toanelor veninoase ale soțului ei cu porniri tiranice.
Chrétien fu cam mirat, cînd Margaret* îi verbi despre proiect.
Firește, era dastul de cavaler ca să se alăture numaidecît, de
vreme ce era vorba de o acțiune pusă la cale pentru eliberarea
doamnei, pe care o cinstea atît de profund și căreia îi era în
asemenea măsură îndatorat, din ghearele asupritorului ei. Dar
chiar plin de însuflețire nu părea. Era ocupat cu treburile
domeniilor sale, i-ar fi plăcut ca aventura să fi venit ceva mai
tîrziu. În afară de îndeplinirea datoriei de cavaler, de la sine
înțeleasă, dar împovărătoare acum, împrejurarea îi oferea și un
singur avantaj, destul de mărunt. Avea prilejul să-și întărească
poziția în rîndurîle nobilimii băștinașe; seniorul de Taufcrs-
Laferte, ca părtaș la această acțiune întreprinsă de tirolezi,
aproape că nu mai putea fi privit ca un străin. Așteptînd, Mar-
gareta ardea de nerăbdare, instiga, întărită, iscodea cu ochii ei
ageri și iuți toate posibilitățile. Se pricepu să rînduiască lucrurile
în așa fel, încît alături de Albert de Andrion și Henric de
Rottcnburg, Chrétien să apară ca adevărata căpetenie a acțiunii.
La castelul Velturns poposise în acest timp un anume domn
Giulio din Padova, un om cu o înfățișare neînsemnată, domol,
tăcut, mereu zîmbitor, e drept, însă cam prostănac. Unchiul lui
se afla în fruntea căpitanatului Padovei, iar el însuși avea
proprietăți mari pe malul lacului Como. Părea stăpînit de un
devotament de cîine față de Agnès, iar Chrétien se simți năpădit
de
o teamă cumplită că ea s-ar putea hotărî să-1 urmeze în
Lombardia, așa cum, cu un an înainte, sora ei îl urmase pe
bavarez. Cînd se gîndi la asta, castelul de la Taufers, satele și
văile sale îi apărură deodată lipsite de valoare și de lumină.
Cu Agnès nu se putea vorbi așa cum o făceai cu celelalte
femei. Nu puteai pur și simplu s-o pui jos. Era atît de gingașă. Și-
ar fi dat duhul de spaimă în brațele tale. Chrétien îi vorbi cu
toată grija. Îi spuse că dacă Velturnsul împovărat de datorii nu-i
mai place, ar putea, de-o dorește, să se mute cu el la Taufers.
Ah, cît fu de uimită! Ochii i se încețoșară, buzele schițară un
zâmbet reținut, mîna făcu un gest în același timp de refuz și de
ademenire. Răspunse în crîmpeie de fraze pline de împotriviri și
făgăduințe.
 Chrétien era un tînăr frumos, fără îndoială, cu totul deosebit
de neciopliții seniori tirolezi. Avea chip cutezător, slab, cu nas
puternic, cu buze mici și pline. Te puteai juca în voie cu părul lui
neângrijit, lung, castaniu. Iar Taufersul era o posesiune bogată.
Dar, în definitiv, părul, ochii, pielea, gingășia și drăgălășenia ei
faceaur pentru numele lui Dumnezeu, cît zece asemenea seniorii.
Cînd se gîndea cît de fermecați îi priveau velșii părul blond, cît de
palizi deveneau la vederea si, atunci era convinsă că ar putea
găsi în Lombardia cü totul altfel, de cavaleri și de seniori. A
domni ca soție a unui Visconti la Milano, a unui Scala la Verona,
înconjurată de minunățiile orașelor pline de strălucire, acesta ar
fi
fost un triumf mult mai vădit decît a fi nevasta unui domn de
Taufers-Laferte de la curtea tiroleză. Chrétien băgă de seamă că
Agnès șovăie, că zăbovește cu răspunsul. Își dădu seama că
trebuie să crească în ochii ei, să arate că e cineva. Ș i, astfel, o
iniție în planul împotriva luxemburghezului.
Agnès ascultă cu un surîs ciudat, prostesc, de mare
satisfacție. Își dădu numaidecît seama că era un triumf mult mai
mare să fie soția lui Chrétien decît a unui. Mastino della Scala
sau a lui Visconti din Milano. Era oare o victorie împotriva
ducesei celei slute, cu gură respingătoare și piele fleșcăită, să-i
smulgă bărbatul? Da, da! Era o victorie! Știu deodata că
așteptase de multă vreme această victorie, că pregătise prin toate
mijloacele această clipă. Intre dînsa și slută curgea parcă un
fluviu, pe apele căruia ea, Agnès, plutea pe o seîndură. Aceea era
urîtă, firește; dar pe lațele Margaretei se afla o cunună princiară,
iar din fața.ei slută priveau doi oohi diavolesc de ageri, de o
energie aprinsă. Era mult mai greu s-o învingi pe ducesă decît pe
alta, frumoasă. Ura dintre ea și Margareta era ceva foarte viu, cea
mai importantă frîntură de viață, atît pentru ea, cît și pentru
ducesă. Cum se mai luptase sluta pentru bărbatul ăsta! O jefuise
pe ea și dăduse bărbatului senioria răpită, pusese la cale în mod
artificial evenimente mari, ca să-1 așeze pe soclul lor și să-1
înalțe. Ea, Agnès, care era săracă și nu avea nici o altă avere
decît pe sine însăși, făcuse doar un semn, iar bărbatul îi sărise
numaidecît la picioare, de pe soclul uriaș
pc care cealaltă îl ridicase cu atîta trudă. Gusta din pljn
această satisfacție, înota în ea, îi creștea inima^ Nu, va rămîne în
Tirol, se va măsura cu ducesa, care o urăște, îi va lua mai mult
decît bărbatul. Era minunat să plutești în înălțimi, ca în
scrînciob, o fericire să planezi foarte sus și s-o vezi pe cealaltă jos
de tot și nimicită.
Chrétien se angajă în periculosul complot împotriva
luxemburghezului ca într-un turnir. Era fericit că, mai înainte, o
cucerise pentru sine pe Agnès. Nici o clipă nu-i trecea prin minte
că prin legătura cu ea ar putea s-o înjosească pe ducesă.
Margareta era aici, Agnès acolo, relațiile cu una, dragostea
pentru cealaltă erau lucruri cu totul diferite. Pregăti nunta în
toată graba, fiindcă evenimentele se precipitau. Agnès fu întru
totul de acord; se simțea bucuroasă și măgulită că Margareta își
va datora eliberarea soțului ei, al ei.
La sfîrșitul săptămînii, ducele Ioan și margraful Carol, în
fruntea celei mai mari părți a oastei alcătuite din luxemburghezi
și oameni din Boemia, urmau să părăsească țara pentru mai
multe luni, ca să dea ajutor tatălui lor în războiul cu polonii.
Agnès îl întrebă pe Chrétien rind și cum să vestească ducesei
căsătoria lor. Chrétien se gîndise s-o poftească pe Margareta la
nuntă. Sub privirea adînc-albastră, plină de nerăbdare
batjocoritoare ațintită asupra lui de către domnișoara de Flavon,
tînărul senior deveni nesigur, amână înștiințarea Margaretei, pre-
ocupată numai de revoltă, pînă după cununie, apoi pînă la
ultima convorbire pe care trebuia
s-o aibă cu ducesa. În timp cc discuta cu ca cele din urmă
amănunte în legătură cu acțiunea, i se paru mai potrivit să-i
aducă la cunoștință căsătoria lui abia după ce trupele și slujbașii
luxemburghezi vor fi fost izgoniți, iar ea va fi singura domnitoare
a țării. Cînd își luă rămas bun de la ea, urmînd să se revadă abia
după reușita loviturii de stat, vocea i se voală, căpătînd acel ton
intim și ambiguu care, în momentul culminant al afecțiunii ei, o
făcuse atît de fericită.
Curînd după ce plecase 'Chrétien, ducele Ioan veni în armură
la Margareta, ca să-și ia, și el, rămas bun. Margraftrt Carol
pornise mai dinainte cu grosul gărzii luxemburgheze. Rece, dis-
prețuitoare, Margareta ascultă frazele lui furioase. Ducele îndheie
sarcastic:
— Acum, cînd vei domni fără miné, va începe aici o guvernare
înțeleaptă. De altfel se și vede, după cele ce se petrec la Taufers,
ce se întâmplă atunci cînd hotărîrile mele sînt încălcate.
— La Taufers? nu se putu ea reține să întrebe.
— Ei, da, Agnès și-a putut recăpăta în felul ăsta castelul.
Puteam foarte bine să i-1 fi lăsat de la început.
Margareta nu mai puse nici o întrebare. Dintr-o dată înțelese
totul. Se stăpîni pînă cînd plecă ducele. Nu se prăbuși, vocea nu i
se stinse, privirea ei înfruntă, liniștită și batjocoritoare, odhii
mici, răutăcioși, de lup la pîndă.

Rămasă singură, izbucni într-un mod înfricoșător. Cine a mai

fost vreodată trădat ca dînsa? Ș i»a voalat vocea, a privit-o cu odd
elocvenți și luminați do un devotament fără margini, fiecare gest
al lui a fost plin de înțelesuri. S-a lăsat legănată de iluzia că
privirea lui răzbate dincolo de învelișul hidos al trupului, spre
severa, aspra-i frumusețe interioară. Dar numai s-a prefăcut că-i
împărtășește resemnarea, că luptă împreună cu ea, că se bucură
de aceleași victorii dureroase, că părăsește alături de ea văile
tihnite ale plăcerilor de fiecare zi, ca să se înalțe pe culmile ei
red, singuratice și de o sălbatică asprime. Ș i, numaidecît, s-a
lăsat în voia acestei ființe seci, poleite pe dinafară. Cine știe,
Agnès și Chrétien stau poate acum împreună și rîd de ea!
Ei, da, bine a mai îmbrobodit-o! A naibii de scumpă răsplată a
știut să smulgă cu prefăcătoria lui, cu mutrele lui de om căzut în
extaz, cu mincinoasele lui dovezi de devotament. Cu o asemenea
răsplată, cu senioria Taufers, ar fi putut fi cumpărați toți piticii
de curte, toți cîntăreții, toți saltimbancii, toți muzicanții im-
periului. Iar acum a primit, îngăduitor, să fie așezat în fruntea
revoltei împotriva luxemburghezului. Desigur, se aștepta ca mai
apoi să ajungă burgrav, pîrcălab, adevăratul domnitor al
Tirolului. De aceea nici nu i-a spus pipă astăzi nimic despre
căsătoria cu Agnès. Dacă lovitura de stat va reuși, el va avea
puterea în mînă. Nu va mai trebui să se teamă de mînia ei. Va
putea să poruncească în țară, ca
salvatorul acesteia de domnia străină, chiar împotriva voinței
ei.
■Cît haz trebuiau să facă, el și aia, de proasta, sluta ducesă,
de gîsculița care crezuse că prin daruri, prin sentimente poate să
înlăture sila pricinuită de hidoșenie. Ca și cînd pentru un bărbat
sufletul încununat cu raze ar putea cîntări mai mult decît o (gură
grosolană și niște obraji fleșcăiți. Margareta își opri aici cursul
gîndurilor. O cuprinse mînia împotriva ei însăși. Cu un trosnet se
prăbuși toată construcția șubredă la adăpostul căreia se
refugiase. Oh, cît de înșelătoare fuseseră toate aceste scorniri ale
fanteziei, despre aspra și înalta ei chemare, despre rostul
binechvîntat al urîțeniei! Caraghioasă mai era, cît de
caraghioasă, împopoțonată cu veșminte moderne și însuflețită de
sentimente mărețe, ea, pe care Dumnezeu o lepădase de la sine
și, dîndu-i o înfățișare dezgustătoare, o batjocorise de două ori,
prin locul unde o așezase.
Cum o mai privise de sus, din înălțimea ei de cleștar, pe Agnès,
musculița pestriță și proastă. Iar acum, ea, Margareta, zăcea în
noroi, unde își și avea locul, biată gînganie sc&> boasă ce era; iar
Agnès izîmbea în jos, spre dînsa, din înălțimile albastre, cu
buzele-i gingașe, roșii și, ah, cuprinse de un tremur atît de
drăgălaș.
O ura oate pe Agnès? Nu, nu o ura. Ea era așa cum era. Cine e
atft de frumos, are tot dreptul să nîdă — de ce nu? — de cea
urîtă.
 Dar el, Chrétien! Cum a mai mințit! Cum a mai privit-o, cu
chipul lui smead, sincer, îndreptîndu-și asupră-i ochii cucernici,
cu supunere de cîine! Cum și-a mai stins vocea în șoapte, ca să
pară mișcat și afectuos! Cum poate minți așa cineva cu o față atît
de deschisă și de devotată?! Cum poate îngădui Dumnezeu una
ca asta?! Cum nu se crapă pămîntul sub el?! Cîinele! înșelătorul!
Mincinosul ticălos!
În furia ei nepotolită, ducesa îngrămădi toate blestemele și
ocările, cele mai cumplite și mai absurde, pe care le cunoștea,
auzite cine știe pe unde. Se zbuciumă, zbierînd ca turbată prin
odaie, pînă cînd căzu părăsită de puteri pe covor? Zăcu acolo, cu
mîinile grosolane, sulemenite, întinse, incapabilă să se ridice,
răgușită, cu părul subțire, arămiu desfăcut în șuvițe aspre.
Cînd se ridică, era schimbată cu totul. Pomi la (treburile ei,
țeapănă ca de gheață, știind bine ce vrea, cu o energie rece,
stăpînită. Dictă, scrise ea însăși scrisori, pregăti curieri. Alte
scrisori, alte peceți, alți curieri. Asta ținu două zile. Apoi se
scufundă într-o toropeală tot atît de ciudată pentru ceilalți ca și
purtarea ei dinainte. Nu mai primi pe nimeni. Se tîra încolo și-
ncoace prin încăperi. Privea ore întregi peste întinderile țării, cu
buzele groase, urîite, pe jumătate deschise îhtr-un ciudat zîmbet
lacom, răutăcios. Aștepta. Nu mînca. Nu vorbea. Aștepta.

MAI ÎNAINTE DE A FI ATINS HOTARUL BOEmiei, margraful

Carol și ducele Ioan primiră o epistolă urgentă de la episcopul
Nicolaç de Trient, cel care era cu trup și suflet devotat intereselor
luxemburgheze. Episcopul îi vestea că primise din diferite regiuni
ale țării avertismente anonime. Ț ara e în fierbere. In fruntea
mișcării de revoltă s-ar afla Chrétien de Taufers, Henric de
Rottenburg, Albert de Andrion. El îi sfătuiește pe principi să se
reîntoarcă în grabă cu oștile lor.
Luxemburghezii reveniră în marș forțat. Într-o ambuscadă, îi
prinseră pe Albert de Andrion și Chrétien de Taufers. Răscoala
eșuase mai înainte de a fi izbucnit. Seniorii feudali rebeli se
retraseră în castelele lor pe furiș; nici unul nu auzise de vreun
protest îfmpotriva domniei luxemburgheze, cu atît mai puțin de
vreo ridicare cu armele. Instigatorii 'adevărați, Burgstall,
Villanders, Schenna fuseseră de la început prea vicleni ca să se
dea în vileag. În fața oștilor luxemburgheze, rebelii pieriră ca
zăpada sub soarele primăverii. Henric de Rottenburg scăpă; dar
niște buni prieteni, ca să se salveze ei, îl predară.
După ce revolta fu înăbușită cu atâta repeziciune și fără
greutate, margraful Carol socoti că rămînerea lui pe mai dopante
în Tirol nu e de nici un folos. Recomandă fratelui său și epis-
copului să nuri urmărească pe complici, dar să pedepsească fără
cruțare pe căpetenii. Lăsă garnizoane întărite la castelul Tirol, în
cele mai
importante citadele, apoi plecă în Polonia, cu restul trupelor,
în ajutorul tatălui său.
În castelul Sonnenburg, la Innsbruck, episcopul Nicolae de
Trient sta în jilț și asculta întunecat, cu atenția încordată,
protocolul pe care îl citea secretarul ducelui loan. Ducele însuși,
rezemat de masă, îl privea pe întunecatul prelat, care ședea, cu
ochii lui mici, răi, sclipind într-un suris triumfător.
Da, acum ieșea la iveală că el avusese dreptate. Episcopul
socotise că nu e politic, ba chiar, de vreme ce nu se întîmplase
nimic, de-a dreptul păgubitor. Dar el, Ioan, a stăruit, s-a opus
unor asemenea șovăieli fără sfîrșit. Și ce dacă-i frate al ducesei?
Ce dacă-i sînge din sîngele casei domnitoare de Carintia? Era
vinovat de înaltă trădare, un rebel ce-și călcase jurămîntul de
credință. Și el, ducele Ioan, poruncise ca Albert de Andrion să fie
supus la chinuri.
Dintotdeauna i-a fost nesuferit omul ăsta blond, frumos, vesel.
Albert de Andrion l-a urît de la început, a uneltit împreună cu
Margareta împotriva lui. Numai că nu i s-a putut dovedi vina.
Acum, în sfîrșit, slavă Domnului, poate fi dat pe față, făcut
inofensiv.
Ducele însuși fusese de față cînd se luase interogatoriul
prinsului supus la chinuri. La gradul întîi rezistase mut, și cu
încăpățînare. Cu picioarele îngreunate de ghiulele de plumb,
legat cu mîinile la spate, fusese tras în sus, ooborît, iarăși ridicat.
Pielea lui albă, trandafirie se umflase, brobonată de sudoare.
Rezistase și la
strivirea, cu șurubul, a degetului mare. Scrîșnise din dinți, îi
țîșnise sîngele, leșinase. Dar taina n-o mărturisise. Binevoise să
vorbească abia cînd fusese ciupit cu cleștele înroșit în foc și ars
cu flăcări la subsuori.
Iar acum, iată protocolul. Un document bun, prețios. E-
adevărat, episcopul fu de părere că Henric de Rottenburg nu-i
decît un nebun zvăpăiat, că Albert și Chrétien nu sînt decît niște
tineri fără minte, că înapoia lor trebuie să se ascundă alte
capete, mai zdravene, iar la acestea nu se poate ajunge, în ciuda
protocolului. În orice caz, acum era dovedit negru pe alb că
răsculații se înțeleseseră cu Margareta, că ducesa era și ea
amestecată în complot.
Cu chipul său întunecat, episcopul întrebă ironic dacă Ioan
avusese vreo îndoială în privința aceasta. Ducele răspunse că nu,
dar că se bucura să aibă dovezile în mînă. O va lovi peste obraz
pe Margareta cu hîrtia ce-o da în vileag. Episcopul îl întrebă dacă
e de părere că prin asta va dobîndi o sporire însemnată a puterii
casei domnitoare de Luxemburg.
Mai înainte de a pleca la castelul Tirol, Ioan rosti sentința
împotriva conducătorilor conspirației. Albert, cu trupul zdrobit și
schilodit de chinuri, fu osîndit pe viață. Îndată ce, prin îngrijirea
monahilor de la Wilten, va deveni oarecum transportabil, va fi
dus în Boemia și azvîrliț pentru vecie în temniță. În ce-1 privea pe
mărunțelul Henric de Rottenburg, Ioan porunci să-i fie înfățișat
în zdrențe, legat în lanțuri și cu căluș în gură; îi smulse barba, îl
plesni peste
amîndoi obrajii și, în timp ce osînditul abia sufla din pricina
călușului și-și rotea ochii în orbite, îl încunoștință că și celelalte
două castele îi vor fi devastate, arse, făcute una cu pămîntul. El,
Rottenburg, fu dus într-o temniță din Luxemburg, iar Chrétien
luat la castelul Tirol.
Ducele o găsi pe Margareta nu chiar atît de deznădăjduită și de
zdrobită cum se așteptase. Sta cinchită într-un colț, pradă unei
ciudate oboseli de moarte. Ioan avu simțămîntul că se află
înaintea unui șarpe care a mîncat pe săturatelea, iar acum nu
mai mișcă și nu mai are nici o speranță și nici o teamă, în
îndestularea care-1 paralizează și-l face apatic. Păși apăsat prin
fața ei încolo și încoace, făcînd pe grozavul în armura lui, rosti
amenințări, cuvinte urîte de ocară. Să nu-i treacă prin minte să
încerce să fugă, toate coridoarele sînt păzite, toate șanțurile,
porțile, zidurile sînt străjuite de gărzi triple. Nu-i e îngăduit să-și
mai părăsească odaia luni întregi de-aci înainte; va ohibzui
temeinic cui să-i îngăduie să intre la ea. Dar, cu vorbele lui mari,
amenințătoare nu ajunse la nici un rezultat. Margareta ascultă
totul aproape cu nepăsare, nu se putea atinge de ea, n-ar fi avut
nici un sens s-o bată și s-o scuipe, așa cum gîndise s-o facă. O
fulgeră cu ochii lui mici de lup; dar băgă de seamă că zbieretele
și izbucnirile de mînie rămîneau cam fără rezultat, neizbutind s-o
impresioneze în vreun fel. În cele din unnă, dezamăgit, se
retrase.
Zăcu îndelung singură. Cît de gol își simțea sufletul! Era o zi
posomorită, umedă. Înghețase
de frig. Voi să ceară să i se facă foc. Sună din clopoțel. Nu veni
nimeni. Se tîrî pînă la ușă. Doi soldați îmbrăcați cu platoșe îi
tăiară calea, întinzînd fără o vorbă lăncile spre ea.
Sé lăsă amurgul. Un om se strecură în odaie, așeză pe masă,
într-o liniște stranie, două luminări mari, aprinse, puse alături o
legătură de pînziț și un sul de hîrtie, apoi ieși lunecînd tot atît de
fără zgomot.
Margaretei îi era mereu mai frig; privi clipind spre luminările
aprinse. În cele din urmă se tîrî pînă la lumină, își încălzi la
flacăra luminărilor mîinile rebegite. Sulul de hîrtie conținea
capitole din Biblie. Din legătură răzbatea un miros dulceag de
descompunere. Atrasă aproape fără voie, smulse pînza, o
desfăcu. Fire de ață, fire cafenii. Nu, era păr de om. Un păr lung,
castaniu. Sub el, o frunte. În legătură era un cap de om retezat
de pe trunchi. Îngrozită, se trase îndărăt cîțiva pași. Capul lui
Chrétien o privea țintă cu ochi sticloși. Zăcea pe-o parte,
împungînd cu nasul puternic pînza; gura și bărbia îi erau încă
ascunse în învelitoare.
Simți cum i se usucă gîtul. Respiră cu putere, leoarcă de o
sudoare rece, se ghemui intr-un colț, horcăind. Holba ochii la
capul pe care lumina pîlpîitoare îl schimonosea, dîndu-i o înfă-
țișare fantastică și caraghioasă. Închise ochii. Noaptea dănțuia
roșie înaintea ei.
Se sili să privească din nou, țintă, capul de pe masă. Bine-ar fi
dacă luminările ar muri împreună cu pîlipîiala lor nebună. Ar
trebui stinse. Dar nu avea puterea s-o facă. Îi era frică? Nu,
nu-i e frică. Ea este ducesa. Dacă e pîndită de-afară, prin vreo
crăpătură a ușii? Se ridică, și ținîrid capul nemișcat, îndreptat
înainte, cu picioarele ciudat de sigur proptite în podea, se
îndreaptă pășind țeapăn spre masă, stinge luminările. Se
prăbușește.
Zace multă vreme înțepenită. Aproape că nu mai simte nimic,
numai frigul și altceva nimic. Apoi noaptea începe iar să dănțuie
și să zvîcnească. Ș i capul retezat zvîcnește la fel încolo și-ncoace.
Se lungește și se îngustează fără sfîrșit. Obrajii slabi, bruni
seînteiază ca o otravă, galben-albăstrii, iar fiecare dintre firele de
păr murdare, negricioase se-ndreaptă spre ea, ca s-o înțepe.
Ochii morți se închid și se deschid în noapte. Sînt goi de orice
expresie, ca ochii unui animal mort. Oh, dac-ar fi ziuă! Era mai
bine să nu fi stins luminările. Acum, noaptea o apasă, grea și
grosolană, ca o pătură aspră caire-o înăbușă. Zace în noaptea
asta ca într-un coșciug, iar Chrétien, mort, își închide și-și
deschide ochii lipsiți de orice expresie.
E urît. Nici o urîțenie vie nu e așa de urîtă ca una moartă.
Nu, nu i-a mers bine, vrînd s-o înșele. Nici celei frumoase nu i-
a mai rămas mare lucru din el. Cu un bărbat fără cap nu te poți
făli.
I-a tras după el și pe alții. Sărmanul Albert! Dragul, blîndul,
prietenosul frate! Era atât de inocent și un camarad atît de bun.
Sigur că s-a alăturat celorlalți ea să nu le strice cheful. Iar acum
e lipsit de toate și despuiat, și schilodit, și azvârlit în temniță. Și
efe băiat vioi și vesel era!

Cu Chrétien, insă, lucrurile stăteau altfel. Fața îndrăzneață,

slabă, smeadă. Nu-i va mai fi teamă de capul cel mort. Îl va privi
îndelung, amănunțit, iar Chrétien îi va aparține ei, nu celei
frumoase. De s-ar face ziuă, ca să-1 poată vedea; stihurile
neroade ale domnului de Schenna cîntă mereu splendorile nopții
și spun că noaptea aparține iubirii, și afurisesc ziua, fiindcă
iubitul trebuie să rămînă departe. Prostii. Timpul ei aste ziua.
Arată-te, zi! Dăruiește-mi, zi, prietenul mort ce-mi aparține!
Dar cînd se ivi ziua și lumina cenușie a zorilor învălui capul
mort, ea căzu, cu ochii închiși, pradă frigurilor.
După două luni de strașnică supraveghere, Margareta primi
îngăduința să se ducă pentru cîteva zile la mănăstirea
Frauenchiemsee, la Adelaida, sora ei bolnavă. O găsi sfioasă și
închisă în sine ca întotdeauna.
Ducesa era cu totul stoarsă de vlagă. Mîncă, bău, se plimbă.
Își îndoi genunchii în biserica mănăstirii la fel ca maicile, fu
salutată și dădu la rîndul ei din cap, i se adresă cuvîntul și răs-
punse. Era tînără și bătrînă ca lumea. Era mult mai bătrînă și
mai încercată decît ofilita, blinda stareță, știa mult mai bine decît
ea că totul e zădărnicie și încercare fără rost de a prinde vîntul în
pumni.
Starețul de la Viktring veni s-o va'dă. Acest om de ispravă nu
nutrise niciodată simțăminte prietenești față de luxemburghezi,
de regele Ioan, un necredincios ce ia totul în derâdere — de
aceea îl și pedepsise Dumnezeu cu orbirea — și se bucura ca
Margareta se ridicase împotriva lui. Îi vorbi în felul său.guraliv,
îngrămădi citate, însă ducesa rămase zgîrcită la vorbă.
Petrecea ore lungi cu stareța pe malul insuliței, își lăsa privirile
să rătăcească peste fața palidă, sclipitoare a lacului. Apa clipocea
leneș în stuf, se zărea un soare calm, șters, departe un pescar
ședea în lotca lui străveche, grosolan cioplită. Stareța o cerceta
cu atenție, îi mîngîia mina grăsuță, acum lipsită de giuvaeruri.
— Tînără ducesă! spuse cu vocea-i veștedă, blajină, de femeie
care știe multe. Tînără ducesă!
— Tînără? îi întoarse vorba Margareta, atît de trudită, înoît
vocea ei nu exprima nici măcar amărăciune. Tînără?
Dumneavoastră sînteți de zece ori mai tînără decît mine,
preacuvioasă măicuță.
Stareța zise:
—Un pom nu e mort, chiar dacă în timpul iernii stă golaș. Apoi
adăugă: Nu e nimic mai dureros, dară nici mai plăcut decît
atunci' cînd, amorțit, te reîntorci la viață. Apoi mai spuse: Ar
trebui să cînți cu măicuțele, tînără ducesă.
CÎND MARGARETA PORNI ÎNAPOI SPRE CASTElul Tirol,
Ludovic de Bavaria îi dădu o escortă fastuoasă, împărătească, s-
o însoțească pînă la hotarul țării sale. In fruntea strălucitului
convoi mergeau călări cei dintâi seniori ai curții din München,
steagul cu leul de Wittelsbadh flu
tura în vint, baronii feudali și dregătorii îi ieșeau sărbătorește
în cale.
Ducesa mulțumi seniorilor în neștire, nu cu obișnuita ei
siguranță făloasă. Era lipsită de vlagă, indiferentă, prea obosită
ca să mai cugete la temeiurile care-i îndemnaseră pe împărat să-i
arate o cinstire atît de bătătoare la ochi.
Da, Ludovic de Wittelsbach avea temeiurile lui serioase. Abia
acum își reamintise cu neplăcere în ce măsură stăpînirea
luxemburgheza îl stînjenea în Tiro1!. Intenția sa de a pune capăt
conflictului cu luxemburghezii printr-o acțiune militară fusese
zădărnicită de episcopul de Trient, care-i interzisese rece și fără
înconjur trecerea prin ținutul său. Seniorii feudali din Tirol se
slujiseră cu istețime de această supărare a împăratului.
Burgstall, Villanders, Schenna, care la prima răzvrătire împotriva
lui Ioan se ținuseră în umbră, nu renunțaseră nicidecum la pla-
nurile lor. Insuccesul acțiunii le arătase că e necesar să cîștige
sprijinul unei mari puteri. Ce era mai la îndemînă decît să se
adreseze dușmanului luxemburghezilor, împăratul Ludovic de
Wittelsbadh? în ultima întreprindere, Margareta nu avusese o
nună fericită. Nu era prea limpede pricina propriu^zisă pentru
care revolta se poticnise. Dar atîta se știa, totuși, că mai ales
toana ei ciudată de a-1 amesteca în complot și pe Chretien de
Taufers încurcase și rupsese ițele atît de iiscusit urzite. Oricum,
de data asta era mai înțelept să se lucreze peste capul ei și să fie
încunoștințată abia în clipa din urmă. Așa cum ședeau lucrurile
acum, eliberarea de ducele
Ioan, pe care o dorise întotdeauna, avea să-i apară ca o
mîntuire.
Sè trimise, așadar, în taină, o solie la împărat. Acesta fu
înștiințat că în Tirol îndârjirea împotriva casei de Luxemburg se
află în creștere și seniorii tirolezi au primit cu păreri de rău știrea
că, din pricina încăpățînatei împotriviri a episcopului de Trient,
de baștină din Boemia, campania împărătească din Italia a fost
împiedicată. Împăratul mai fu întrebat în treacăt dacă, oricum,
ar fi de acord să-1 însoare pe fiul său, margraful de
Brandenburg, cu ducesa de Tirol. Ludovic de Wittelsbach,
ahotnic să acapareze teritorii, fu foarte ispitit de perspectiva
aceasta de a cîștiga Tirolul, astfel că răspunse, tot ca în treacăt,
că va discuta planul cti fiul său, margraful; cîtă vreme, însă, casa
de Luxemburg mai stăpânește în țară, toate acestea nu sînt decît
simple proiecte.
Răspunsul acesta fu îndestulător pentru seniorii tirolezi. Ei
știau că prudentul Ludovic de Wittelsbach nu se va expune într-o
măsură mai mare. Răspunsul lui era condiționat, dar în miezul
lui conținea un da lămurit. Escorta fastuoasă pe care o pusese la
dispoziția suveranei lor reprezenta o confirmare îndestulătoare.
Devastarea oetățuilor lui de Rottenburg, torturarea lui Albert, fiul
bunului rege Henric, executarea domnului de Taufers risipiseră,
și ultima brumă de simpatie față de luxemburghezi. Baronii
continuară să comploteze, să ațîțe spiritele. Mereu fără a o
încunoștința pe Margareta.

Agnès de Flavon încremeni, cînd află de noreușita revoltei.

Chibzui nUmaidecît asupra urmărilor. Așadar, sluta răspunsese
printr-o lovitură de o violență sălbatică. Pradă groazei,' fricii
animalice că viața îi e în primejdie, se gîndi la fugă.
Cînd văzu că nu se întreprinde nimic împotriva ei, își reveni
încet din spaimă, privi în juru-i. Află de măsurile aspre luate
împotriva Margaretei și nu mai înțelese nimic. Fusese atît de
nepricepută, îneît mișcarea sfîrșise prin a se întoarce contra ei?
Sigur că nu. Era prea vicleană, ca să se întîmple așa ceva.
Lucrurile luaseră noua întorsătură prin voința ei. Agnès nu-și
mai pricepu dușmana. Ura îi crescu o dată cu frica. Da, cu
siguranță că plănuia o lovitură încă și mai grozavă, ca să se
bucure de nimicirea ei.
Nu se întîmplă nimic. Nimeni n-o lua în seamă. Era de la sine
înțeles că lumea o ocolea, pe ea, soția celui ce sfîrșise printr-o
moarte infamantă. Dar dé ce nu-i erau confiscate bunurile? Nu
putea să îndure liniștea și nepăsarea din jurul ei. Pe deasupra o
chinuia teama că toate acestea nu sînt decît pregătirea unei lo-
vituri nimicitoare mai teribile. Se (hotărî să se ducă la castelul
Tirol.
La poarta orașului Mèran văzu capul bărbatului ei, Chrétien
de Taufers, înfipt într-o prăjină. Holba oohii la ea, galben-
albăstriu; părul lui lung, neîngrijit, castaniu flutura în șuvițe
pîsloase, în adierea vîntului molcom. Se trase înapoi îngrozită.
Apoi, legănată în pasul cai
lor, litiera trecu pe sub capul celui executat, pătrunzînd în
orașul Meran. Era aceasta o prevestire rea? N-avea vreme pentru
sentimentalisme. Trebuia să se reculeagă în vederea convorbirii
cu ducele Ioan. Nu-i va fi ușor de data asta. Înveșmîntată în
haine cernite mai îngenunchease o dată în fața lui. Repetările
istovesc. Iar de data aceasta lucrurile îi erau împotrivă.
Într-adevăr, Ioan o primi întărîtat, batjocoritor. O întrebă
mînios dacă nu are arme asupra ei. E bine să-și ia măsuri de
prevedere. Agnès îl privi cu ochii mari, triști, plini de reproșuri
pentru această jignire. Vărsă multe lacrimi din pricină că tînărul
duce mărinimos, care s-a purtat cu ea atît de binevoitor, are
acum pricini să-i arate neîncredere. Se jură că n-a avut habar de
uneltirile soțului ei, vinovat de înaltă trădare. E bine, spuse, că
nu se mai află în viață; căci cine-și trădează cu atîta perfidie
principele nu ar sta mult pe gînduri să-și trădeze și nevasta.
Mărturisi cu nerușinare că nu l-a iubit niciodată pe Chrétien; s-a
măritat cu el numai ca să-și păstreze senioria Taufers și să
rămînă în preajma principelui. Ducele o ascultă cu îndoială, dar
măgulit. Agnès se apropie atît de mult, îneît Ioan îi simți
mireasma trupului. Îi răspunse mormăind că nu crede nici un
cuvînt din tot ce-a spus, însă el nu se luptă cu femeile și
deocamdată poate să-și păstreze domeniul Taufers. Apoi, în timp
ce Agnès se pleca umilă și pînditoare, el o plesni cu dispreț,
grosolan și pofticios peste ceafă, se întoarse cu neobrăzare și-i
spuse într-o doară că va veni în curfnd la
Taufers să vadă dacă se coace acolo vreo răzvrătire; dar
singur, fiindcă lui nu-i e frică. Zicînd acestea, rise tare și cu
subînțeles, o lăsă și plecă la vînătoâre.
Între timp, conspirația nobilimii ajunsese în pragul acțiunii.
Castelul Tirol urma să fie ocupat în lipsa lui loan. Nu se mai
putea amîna încunoștințarea Margaretei. Trebuia să se obțină și
consimțămîntul ei pentru căsătoria cu tînărul Wittelsbach.
Această misiune și-o asumă seniorul de Schenna.
Se așeză în fața ei, în ținuta lui neglijentă, lipsită de eleganță, îi
vorbi cu vocea lui stinsă, întretăiată, despre fel de fel de nimicuri.
Privirea ochilor săi ibătrînicioși, înțelepți alunecă încolo și-ncoace
pe chipul ducesei. Cu grijă, ca din întîmplare, îi spuse că nu
trebuie să se sperie dacă în zilele următoare castelul va fi luat în
primire de altă garnizoană, o garnizoană întărită. Chiar dacă vor
răsuna strigăte, zgomote, zăngănit de arme, să rămînă în odaia
ei, pentru dînsa nu e nici o primejdie. Seniorul se întrerupse,
așteptă. Ducesa nu reacționă în nici un fel. După un răstimp, o
întrebă încetișor dacă nu vrea să știe de ce toate acestea. Nu, nu
vrea să știe.
Seniorul schimbă vorba. Îi vorbi despre Agnès. Pe asta, fiecare
doliu o prinde mai bine. Acuma, cîftd a fost la castel, toată lumea
a putut să vadă că negrul îi vine cel mai bine. Margareta ciuli
urechile; istețul Schenna își dădu nurrîaldecît seama: de astă
dată indife-
ren ța ei nn mai era decît o mască. Schimbă iarăși vorba,
reveni. Da, acum Agnès va sosi la curte destul de curind, poftită
pentru mai multă vreme; în privința asta, ducele Ioan geamănă
cu regele Henric. Margareta sări în șus. Sehenna i s-a arătat pînă
acum întotdeauna prieten. Să fie oare adevărat? Ea ca prizonieră
și cealaltă ca stăpînă, aici, între aceiași pereți, respirind același
aer — asta c de neînchipuit. Pentru Dumnezeu, să-i spună
domnul de Sdhenna adevărul.
Schenna răspunse cu simplitate: da, Ioan a invitat-o pe Agnès
de Flavon, iar doamna asta, așa cum o cunoaște el, va primi fără
îndoială. Margareta închise ochii, fața i șe strîmbă. Un mijloc ar
mai fi, o liniști Schenna, începînd să-i împărtășească cele puse la
cale. Ducesa îl concedie, nu voia să mai asculte nimic. Ceru să
fie poiftit la ea numaidecît ducele Ioan. E adevărat ce se
vorbește? E adevărat că vrea să facă asta? Fierbea. Vrea să
transforme castelul într-un tractir? El: da, are s-o facă. Are să-și
permită. Ducele își dădu seama că, în sfîrșit, în felul acesta putea
s-o atingă, să-i străpungă încremenirea, să-i sfredelească
sufletul, s-o rănească. O privi cu odhii lui mici de lup, plini de
ură, grozăvindu-se. Cum își îngăduie să-și ia obrazul Ia purtare?
Oare îi interzice să aibă a face cu femei? Ea, lui? Ea, care arată
cum arată? Margareta înghiți în sec, spuse stăpînindu-se: nu-1
roagă să se gîndească ce se va zice în popor și la celelalte curți,
cînd pe ea o va ține închisă, iar pe cealaltă în strălucire aici, în
cas
telul tatălui ei; pe care de la ea îl are. Dar trebuie să-i aducă
aminte că bărbatul ibovnicii lui a fost în fruntea răzvrătirii, că
femeia aceea a fost amestecată în complot, că a fost poate
inițiatoarea lui, că ar fi de necrezut să fi uitat atît de repede
moartea infamantă a soțului. Ducele să se ferească de ea! Ioan
rise sarcastic: cu asemenea bazaconii nu poate să-l ducă. Nu-i
decît o gîscă geloasă. Apoi adăugă umflindu-se în pene: cum să
stea în picioare cele spuse de ea, cînd Agnès a fost aceea care l-a
prevenit, care i-a dat pe față intrigile?
— Eu te-am prevenit! strigă ducesa. Eu! Eu!
Pentru o clipă, ducele retrăi un simțăjnînt neplăcut: p văzu din
nou ca atunci, cînd zăcea în fața lui ca un șarpe sătul, se simți
umilit de lăudăroșenia cu care îl contrazicea. Dar își reveni
numaidecît. Nu era decît o minciună vădită, vicleană, nerușinată,
prin care voia să-l zăpăcească.
— într-un laț grosolan ca ăsta ai putea să-i prinzi pe țărănoii
tăi tirolezi, nu pe mine! zise el cu o răceală simulată,
disprețuitoare. Ș i luîndu-și vînt, continuă: Așadar, în sfîrșit, ți-ai
venit în simțiri? Te seacă la ficați? Femeia asta frumoasă să plece
din casă? Te roade că e aici? Abia acum o să vină cu adevărat!
Abia acum o să rămînă aici! Am să mă plimb călare cu ea! Am să
mă duc la vînătoare cu ea! Am să plec cu ea la Meran, la Bozen,
la Trient! Ț i-arăt eu ție, broască rîioasă! Pociio! Otrăvite! Scîrbo!
—
Cînd ducele ieși, Margareta ridică din umeri, decisă. I-a vorbit
cinstit, dornică de împăcare, i-a deschis încă o dată un drum
larg spre dînsa. Dacă n-ar fi fost surd și nemernic, ar fi trebuit să
audă. El însuși a hotărît.
A doua ei, domnul de Schenna veni din nou. Îi puse înainte o
scurtă scrisoare către împărat, prin care cerea protecția acestuia,
întărind înțelegerea cu baronii ei. Margareta semnă fără șovăială.
Schenna îi dezvălui apoi pe scurt, în cuvinte liniștite, că în ziua
următoare, în timp ce Ioan se va afla la vînătoare, castelul va fi
ocupat de trupele baronilor, iar ducelui îi va fi interzisă intrarea.
Ea însăși ar putea să-i aducă la cunoștință asta, dacă, la
întoarcere, Ioan ar cere s-o vadă. Pentru a nu încălca legea, se
vor feri să se atingă de duce. Se vor mulțumi numai să-i refuze
orice adăpost în cuprinsul comitatului. Dacă Ioan va părăsi țara,
încheie Schenna cu un zîmbet, nimeni 'nu-1 va împiedica. În
rest, adăugă el prietenește și cu adîncă supunere, de data
aceasta nu s-a scăpat nimic din vedere. Ohiar dacă ducele ar fi
prevenit, acțiunea n-ar mai da greș. Seniorul luă scrisoarea
semnată, se înclină, ieși cu pașii săi greoi, inegali, înceți.
A doua zi, într-o vineri, Ioan plecă la vînătoare cu o mică suită.
Vremea — era la începutul lui noiembrie —fu de dimineață
frumoasă, cerul albastru, dar curînd se lăsă ceață și se porni. un
vînt umed, neprielnic. Ducele era po-
somorft; cele spuse de Margareta despre Agnès nu puteau fi
mistuite ușor. Pe deasupra, șoimul lui preferat, un corci
norvegian frumos, cenușiu cu alb, se sperie de o pasare răpitoare
mai mare și nu se mai întoarse. Ducele se ciorovăi cu șoir mărul,
îl cicali, țipă.
Ș i, astfel, puse capăt vînătorii mai devreme, iar spre seară se-
ntoarse acasă. La castel găsi puntea mobilă ridicată, poarta
încuiată. Se opri uimit, apoi se mînie, începu să ocărască. Sună
din corn. Străjerul <din turn se arătă la vedere, spuse că nu are
poruncă să-l lase pe domnul să intre. Ducelui i se sui sângele în
obraz, răcni câteva înjurături cumplite la adresa străjerului. În
despicătura crenelului unuia dintre turnurile porții apăru
deodată Margareta și-i strigă cu vocea ei caldă, gravă că prințul
de Luxemburg n-are decât să zbiere mai departe, dar aici nu mai
e loç pentru el, să-și caute adăpost altundeva. Poate la Taufiers.
Ioan ridică arcul. Ducesa pieri mai înainte ca săgeata să ajungă
la creasta zidului.
Ș i iată-1 acum stând în fața porții încuiate, spumegând de
furie, ridicol, în veșmântul lui de vânătoare. Însoțitorii săi
începură să șușotească. Sufla un vînt rece, ploua. Cîțiva dintre
slujitorii din Boemia aflați la castel se apropiară de duce, îi
povestiră în șoaptă, fără șir, că un număr nemăsurat de mare de
tirolezi bine înarmați ocupaseră cetatea și-i azvârliseră afară.
Ducde mai rămase un răstimp în fața punții mobile ridicate,
ocărîndu-și cu vorbe murdare
oamenii cane se arătaseră atît de lași. Din cetate se auziră
rîsete, stihuri batjocoritoare:
Cine stă la poartă și vintul îl bate?
Cerșetor să fie? Jidov? Slugă, poate?
Ba să-l dăm de gol —
E doar amărîtul conte de 'Tirol.
Blestemând, Ioan plecă în cele din urmă spre Zenoberg. Fu
întîmpinat la fel. Se duse la Greifenstein. Așijderea. Se apropia
miezul nopții. Era obosit de moarte, răgușit de strigăte și zbierete,
zdrobit. Tremurând jalnic, își petrecu noaptea sub cerul liber.
Se crăpă de ziuă. Ducele sări pe cal, murdar, nedormit, cu
mădularele îndurerate, lihnit de foame. Nu mai avea în juru-i
decît șase dintre oamenii săi, ceilalți se făcuseră tiptil nevăzuți.
Ploua fără întrerupere. Însoțitorii îi spuseră că norodul e foarte
bucuros de cele întâmplate, rîde,. se veselește, petrece, îl
batjocorește pe cel alungat. La urechi îi zumzăiaiu, ca niște
gîngănii supărătoare, acele stihuri:
Cine stă la poartă și tnntul îl bate?
Cerșetor să fie? Jidov? Slugă, poate?
Se strecură pe drumuri lăturalnice spre citadelele unor nobili,
care-i erau în mod deosebit îndatorați. Domnii nu erau acasă,
majordomii lor nu aveau nici o poruncă, porțile rămaseră
încuiate. În jurul ducelui nu se mai aflau decît patru oameni.
Rătăci fără țel prin vii, prin păduri. Ploua, ploua într-una. Se
crezu urmărit, încercuit. În
luptă nu știa ce e teama; acum, frica scîrbavnică i se strecură
în suflet. Nu voia să fie -hăituit ca un cîine turbat și doborît de
vreun țăran, de vreun împuțit de târgoveț. O luă în sus, spre
munți. În cele din urmă ajunse la fortăreața izolată a lui Tagen
de Villanders. Vicleanul, prudentul baron voia, dacă se poate, să
se aibă bine și cu luxemburghezul, așa că îl primi. Nu cuteză însă
decît să-i dea adăpost, în cea mai mare taină, doar pentru un
răstimp foarte scurt. Ioan stătu acolo cîteva zile, sub numele
unui oarecare cavaler Ekkehard, nu se arătă nimănui. Ș i aici îi
vîjîiră în urechi crîmpeie din cupletul acela;
... slugă, poate? Ba să-l dăm de gol — E doar amantul conte de
Tirol.
Pomi la drum noaptea, bălăbănindu-se, Urmat numai de doi
slujitori. Purta tot veșmîntul de vînătoare. Murdar, năclăit de
sudoare, duhnind, se strecură cruciș și curmeziș prin țara lui,
călare pe calul istovit, gata să cadă, care nu mai putea lua în
copite drumurile lăturalnice mlăștinoase. Cel puțin dac-ar înceta
ploaia asta blestemată! își vîndu giuvaerurile pe care le avea la el,
armele, cornul de vînătoare, în cele din urmă și calul.
Zgîlțîit de friguri, singur de tot pătrunse în ținutul patriarhului
de Aquileia. Ajunse la Friaul. În palatul patriarhului. Slugile
răcniră, izbucniră în hohote de rîs cînd bărbatul acesta jegos le
spuse că e ducele de Carintia, conte de
Tirol, nepot al maiestății-sale romane. Patriarhul, vrăjmaș al
seniorilor feudali tirolezi, acoperit dintotdeauna de favoruri de
către casa de Luxemburg, îl primi cu toată cinstea, îl strînse în
brațele sale. Anevoie, după mai multe zile, principele istovit,
tulburat își veni în fire. Scrîșnind, începu să țeasă planuri pline
de răutate, să fiarbă în sufletu-i otrăvuri, să scuipe blesteme și
amenințări împotriva țării din care îl alungase nevasta lui.
CARTEA A DOUA
LA MÜNCHEN, ÎMPĂRATUL LUDOVIC ÎL ÎMBRAțișase pe după
umeri pe fiul său, margraful de Brandenburg. Se plimba cu el
încolo și încoace, îi vorbea prietenește acestui tînăr întunecat, po-
somorit. Margraful;1 deși nu avea decît douăzeci și cinci de ani,
arăta ca un bărbat matur. Mustăcioară blondă, ochii cenușii-
albaștri, cu o privire încruntată și cam tăioasă, obraz negricios,
slab. Moștenise de la tatăl său ceafa lată, era înalt, vînjos. Dar
împăratul, masiv, greoi, îl depășea totuși binișor în înălțime. Prin
vitraliile colorate pătrundea lumina slabă a zilei de iarnă. Așa
cum pășeau încolo și-ncoace, împăratul, cu brațul pe după
umerii fiului său, părea că vrea să-1 urnească la drum pe cel ce
șovăia, se împotrivea.
Nu, nu! Nu poate și nu poate! Pur și simplu inima nü-i dă ghes
să se însoare cu Margareta. Are în urma lui o căsnicie de cinci
ani cu Elisabeta, principesa daneză. A fost o ființă la locul ei,
cam sfrijită, da. Acum a murit. Dumnezeu s-o odihnească. Vrea
să rămînă holtei trei-patru ani. În Brandenburg îl zoresc trebu-
rile de stat, e nevoie să se îngrijească de pro-

pășirea agriculturii și a orașelor, venzii îl necăjesc cu lupte de

hărțuială. Să se însoare cu Margareta de Tirol, care și-a alungat
bărbatul într-un chip atît de nemaipomenit? Cu ființa asta
îngîmfată? Nu, mulțumesc! Tatăl lui, împăratul, îl va găsi
întotdeauna gata să-l slujească. Dar să se însoare cu Margareta,
nu!
Împăratul își aținti ochii uriași, albaștri asupra fiului său.
Opunerea acestuia nu-1 mira, nu-1 scotea din sărite. Nu era nici
o plăcere să te însori cu tiroleza. Să fi fost în locul tânărului, și el
s-ar fi împotrivit la fel. Dar știa că Ludovic este un fiu bun, un
principe cu scaun la cap, care înțelegea că o căsătorie era cel mai
de seamă mijloc politic de a atinge un țel. O împrejurare ca asta
nu se va mai ivi. Dacă Tirolul ar trece în mîinile casei de
Wittelsbach, atunci hotarele imperiului ar fi desăvîrșite, atunci
casa de Wittelsbach ar domni de la Marea Nordului pînă la
Adriatica. El înțelegea foarte bine că lui Ludovic i-ar fi plăcut mai
mult să răsufle, să rămînă în văduvie cîțiva ani. Dar tocmai
pentru asta era principe și născut din spița de Wittelsbach. Nu-și
putea îngădui o asemenea tihnă.
Margraful, îmbufnat, continuă să-și îngrămădească obiecțiile
înciudate. În afară de faptul că această Margareta și tot ce se-
ntâmplă în jurul ei nu-i plăceau de loc, era sigur că papa nu va
desface căsătoria tirolezei cu loan. Toată creștinătatea va urla ca
un singur om, dacă el s-ar însura acum cu nevasta altuia.
Împăratul îi răspunse liniștit că el însuși a dus în spinare
o viață întreagă excomunicarea și interdictul; nu-1 poate cruța
nici pe fiul lui de așa ceva. Din păcațe, un membru al casei de
Wittelsbach nu-și poate face drum înainte altfel.
Margraful se desprinse din îmbrățișarea tatălui, se rezemă de
masă, în cea mai proastă dispoziție, își mîngîie în neștire
mustața. Daneza Elisabeta nu fusese o Elena din Troia, un prin-
cipe nu poate să-și aleagă nevasta după frumusețe, asta o știa și
el. Dar Margareta! Boiul ei grosolan! „Carintia!“ spuse împăratul.
Botul acela proeminent! „Tirolul!“ spuse împăratul. Obrajii
fleșcăiți! Dinții strîmbi, scoși în afară! „Trientul! Brixenul!“ spuse
împăratul.
În timpul acesta, seniorii tirolezi care duceau tratativele intrau
călări în München. Era o solie strălucită, ayînd în frunte pe cei
dintîi nobili ai țării: Burgstall, Villanders, Schenna, Ekkehard de
Trostberg. Nu se grăbeau, erau siguri de reușită, cercetau cu
privirile prețăluitoare și tihnite orașul luminos, policrom, care
prospera repede sub Ludovic, noua reședință, confortabilă, pe
care și-o construia acesta. Cei din casa de Wittelsbach erau
oameni circumspecți, puternici. Ca să nu o pățești cu ei, trebuia
să te asiguri prin toate mijloacele. Așa și procedară tirolezii.
Cerură șă le fie confirmate toate împuternicirile, hrisoavele,
privilegiile. Smulseră cu japca, puseră mîna pe tot ce putură.
Cerură dreptul de veto și controlul asupra măsurilor de
guvernământ. Înfuriat, deznădăjduit, margraful de Brandenburg
își ieși din fire. Ce-o să se facă el cu o asemenea nobilime, care-1
va strîmtora, îl
va strînge în chingi, îi va pune piedici în toate? împăratul îl
privi deschis și sincer în ochi:
— Îmbracă tu mai întîi mantia! Dacă o fi prea lungă, n-ai decît
să mai tai din ea.
După întâmpinarea Domnului8, în miez de iarnă, sub un cer
albastru, luminos, mărețul alai al principelui de Wittelsbadh
porni, în sunet de zurgălăi, prin munții alb-cenușii, spre castelul
Tirol. Armurile zuruiau, atîrnătorile, aurul și argintul zornăiau.
Uriașul alai pestriț — cai, animale de povară, litiere, oameni —
înainta domol prin aerul umed din pricina zăpezii. Împăratul,
într-o dispoziție excelentă, fiul său Ludovic, margraful de
Brandenburg, fără chef, încă șovăind, dar de pe acum pe
jumătate fermecat de mărimea țării și de înfățișarea ei atît de
felurită, fratele lui mai mic, Ștefan. Ducele Conrad de Tedk,
bogatul senior șvab, prietenul cel mai apropiat al margrafului de
Brandenburg, mohorît, fanatic, muncitor fără odihnă, devotat cu
tot sufletul casei de Wittelsbach. Baronii tirolezi. Nobili bavarezi,
șvabi, flamanzi, brandenburghezi, fără număr. Episcopii de
Freising, Regensburg, Augsburg. Cei doi mari teologi pe care
împăratul îi atrăsese la curtea lui, Wilhelm de Okkam și
Marsilius de Padova.
În tot timpul călătoriei, împăratul îi ținu în apropierea lui mai
ales pe acești clerici. Vestea proiectatei căsătorii a lui Ludovic de
Brandenburg cu Margareta scandalizase toată Europa.
Nu numai fiindcă ducesa era soția altui bărbat, ci și pentru că,
după bunica ei, Elisabeta, era rudă-, de gradul al treilea cu
Ludovic. Papa nu avea de gînd s-o dezlege pe ducesă de această
piedică în calea unei noi căsătorii; mai mult dhiar, amenințase
numaidecît cu excomunicarea și interdictul. Poporul află cu
teamă și neliniște de această amenințare. Împăratul însă nu avea
de loc chef să dea înapoi în fața curiei papale. Ii opuse papii pe
teologii săi. Împăratul însuși era lipsit de învățătură, nu vorbea
nici măcar latina; dar nutrea un respect profund față de erudiție.
Ii părea sincer rău că bavarezii lui erau atît de încuiați și
mărginiți, atît de neînzestrați pentru studiu. Alb, marii învățați,
pe care-i atrăsese la curtea lui, Wilhelm de Okkam și Marsilius

8 In ziua de 2 februarie (n. t).

de Padova, găseau ascultare peste tot în lume, numai în Bavaria
lui nu.
Era cuvios, avea o conștiință curată, îi cinstea din inimă pe cei
doi domni înțelepți, credea în ei, era convins de știința lor
privitoare la cele ale lui Dumnezeu. Așadar, ațintindu-i cu ochii
săi uriași, albaștri, îi întrebase pe cei doi teologi dacă obiecțiile
papii stau în picioare. Marsilius și Wilhelm puseseră pe hârtie un
raport în care arătaseră că, din cauza incapacității soțului, că-
sătoria Margaretei cu Ioan nu se desăvîrșise de facto 9, că deci nu
există, nu e valabilă. După aceea, rugat stăruitor de împărat,
episcopul de Freising, Ludovic de Ohamsteiri, se arătase gata să
declare desfacerea căsătoriei dintre Marga
reta și Ioan. Din acest motiv, așadar, episcopii bavarezi
porniseră și ei în călătorie peste Alpi. Misiunea lor li se părea
foarte primejdioasă, se închipuiau ei înșiși înțelepți și importanți.
Aveau fețe încordate, transpirau.
Ludovic de Brandenburg călărea alături de Conrad de Ț eck.
Ț ara, practica ocîrmuirii îl interesau mereu mai mult. Pasionat
de economie politică, nici nu-și arunca ochii asupra ținutului,
asupra înfățișării deosebite a oamenilor, vorbea cu vocea lui
puternică și limpede numai despre suprafețe cultivate, despre
posibilitățile de colonizare, drumurile de negoț, împărțirea în
județe, metodele de vămuire. Brandenburg sau Tirol — pentru el
țara nu era nimic altceva decît un obiect al activității
administrative. Aici, totul era în paragină și în neîngrijire. Se va
apuca vîrtos de treabă, cu destoinicie și bunăvoință.
Domnul de Schenna călărea alături de Wilhelm de Okkam. În
fața lor — drumul urca domol — se înălțau spatele masiv și ceafa
lată a împăratului. Cei doi domni vorbeau despre acesta.
Învățatul și abilul teolog lăuda, nu fără oarecare patimă,
înclinația împăratului spre lumea ideilor, cinstirea pe care o
arăta învățăturii, reconstruirea într-o înfățișare mai veselă a
Miinchenului, întemeierea Ordinului cavalerilor de Ettal, după

9 în fapt (lat. — n. t.).

modelul lui Parsival creat de Wolfram de. Esdhenbach. Domnul
de Schenna, minte mai ageră, nu era însă de aceeași părere; el
vedea în Ludovic de Wittelsbach un tip mult mai modern.
Împăratului îi erau mult mai dragi orașele decît castelele,
neguțătorii
decît războinicii, tratatele mai mult decît bătăliile; punea mai
mare preț pe cele folositoare decît pé cele cavalerești. Firește, mai
avea și unele gusturi de visător, dar acestea erau tradiție, nu
expresie a propriului său fel de a fi. Regele Ioan, luxemburghezul,
acela era, în ciuda caracterului său sdhimbăcios, mult mai
conservator, era un cavaler de croială veche, un aventurier.
Împăratul, dimpotrivă, șe asemăna mai curînd cu tîrgoveții, era
un om de aștăzi, un om al calculelor. De aceea luxemburghezul
va și pune mîna pe mai multe, dar va păstră mai puține, așa că,
în timp, cel ce va triumfa va fi împăratul, fiindcă aoesta éra un
copil, al epocii sale. Teologul asculta igîmditor și împotrivindu-se
această vorbire altminteri înțeleaptă, dreaptă, ca din cărți.
Vedeau în fața lor spetele late, jnasive ale lui Ludovic de
Wittelsbadh. Amîndoi se igîndeau la același lucru, pe care nu-1
rosteau: împăratul va acționa întotdeauna numai șî numai spre
folosul său, va privi întotdeauna cu sinceritate și cu ochii mari pe
ceilalți, lumea și pe sine, va pune întotdeauna, cinstit și convins,
semnul egalității între dreptâte, morală, voința lui Dumnezeu și
folosul lui.
Se făcu un popas de noapte la Sterzing, iar a doua zi, în aerul
rece, tăios, dar curat și plăcut, pătrunseră în trecătoarea Jaufen.
Panta muntelui fusese lăsată în urmă, acum se înainta prin chei.
Deodată, calul episcopului de Freising se poticni, se sperie și-și
azvîrli călărețul înainte. Episcopul zbură prin aer și, din
nefericire, se izbi de o stâncă, frîngîndu-și gîtul. Acum iată-1
cum zace, bietul omuleț sprinten, culcat în zăpada înghețată,
sub cerul vesel, senin. Scaunul episcopal de ia Freising îl
ocupase înlăturînd candidatul papii; de astă dată voise, din nou
împotriva voinței papii, să desfacă o legătură statornicită prin
sfînta taină a cununiei; și iată-1 zăcînd în zăpadă, galben,
înțepenit și mort. Alaiul pestriț, zgomotos, zornăitor se opri din
mers.
— Judecata lui Dumnezeu! murmurară unii dintre cei de față.
Seniorii stăteau cutremurați de spaimă în jurul leșului. Mortul
fu înfășurat în pături și purtat pe o targa spre Meran.
Mărunțelul, importantul senior pătrunse cu buzele mute în
orașul unde voia să aducă la îndeplinire fapta cea cutezătoare și
primejdioasă a vieții safe. Episcopii de Augsburg și de
Regensburg șovălră în fața rugăminții împăratului de a desface
acum ei întîia căsătorie a Margaretei.
Buna dispoziție puse din nou stăpînire pe împărat, cînd
pătrunse în castelul Tirol. Avignonul era departe, Benedict n-
avea decît să azvîrle împotriva lui anatemele sale neputincioase.
Acestea erau vorbe; el avea țara. Unde mai era vreun principe al
creștinătății atît de puternic ca el? Reunise cele două Bavarii,
avea Brandenburgul, era necontestatul moștenitor prezumtiv în
Olanda, în insulele ïrisice, în Zeelanda, în Hennegau. De astă
dată se adăuga țara din munți, frumoasa, vechea, bogata, vestita
țară. Dincolo se află Italia, sfîșiata, lipsită de putere. Acuma, cînd
stăpînea înălțimile Alpilor, o avea bine în
mînă. Frumos castel Tirolul! Bun, solid castel Ti rolul!
Adunați în anticameră, seniorii îl auziră pe împărat cîntînd
înăuntru cu voce limpede și tare.
— Intonează cîntece ca regele David în fata chivotului legii!
spuse episcopul de Augsburg.
Împăratul, însă, în camera lui, singur, privea tara albă,
scăldată în lumină, se batea cu palmele peste coapse, cînta mici
cuplete vesele, grosolane și îndrăznețe, așa cum se cîntau prin
crîșmele satelor sale bavareze.
Peste două zile, împăratul însuși celebră căsătoria margrafului
Ludovic cu ducesa Margareta. Spre marea mînie a țării și a
întregii Europe. După încă o zi, în orașul Meran, îi învesti pe
tinerii căsătoriți cu Carintia și Tirolul. Era înveșmîntat cu
hlamida imperială. Conrad de Teck ținea spada imperiului,
Arnold de Massenhausen, sceptrul, seniorul de Krauss, globul
imperial. Margareta era încărcată cu podoabe, veșmintele ședeau
țepene pe ea, cusute de sus pînă jos cu nestemate, arăta de-a
dreptul înlemnită și lipsită de viață.
In castelul de la Viena, Albrecht cel Olog și Ioan de Boemia
purtau o lungă convorbire. Felul în care Ludovic de Wittelsbadh
pusese mîna pe Tirol îi apropiase din nou pe luxemburghez și
Habsburg. Împăratul, omul ăsta fără rușine, furase nu numai
Tirolul, ci își învestise fiul și cu Carintia, pe care o «tăpînea
Habsburgul și pe care împăratul însuși îl ajutase pe
acesta s-o cucerească. Cei doi principi erau mai puțin mirați și
furioși din cauza obrăzniciei, cît mai ales din prifcina unei
asemenea nebunii a lui Ludovic de Wittelsbach.
Albredht luase toate măsurile trebuitoare, ca să-și apere
Carintia. Principele cel olog îndeplinise în Carintia încă o dată, el
însuși, tradiționalele ceremonii de înscăunare, deși lui îi erau de
două ori împovărătoare; o făcuse, spre a-și asigura popularitatea.
Ioan de Luxemburg cel orb avea mai multă fantezie și planuri
de perspectivă mai largi. Acest Tirol, cel mai frumos fruct pe
care-1 culesese pentru sine neobrăzatul și necioplitul Ludovic -de
Wittelsbacih, purta în miezul lui un vierme. Ologul Albrecht, cu
îmbrăcămintea și pieptănătura cam neîngrijite, se uita cu interes,
cu o ușoară și silnică admirație la regele cel orb, care sta în fața
lui dîrz, elegant și foarte îngrijit și-și dezvăluia cu înlesnire, dar
precaut planurile neguroase și îndrăznețe. Nu, împăratul nu se
va bucura multă vreme de noua lui țară. El, Ioan, e în fond un
om împăciuitor. Pînă acum i s-a împotrivit lui Ludovic cînd a fost
necesar, cînd i-au cerut-o interesele, dar fără Ură și patimă. De
aci înainte va fi altfel. E plin pînă-n gît de scîrbă și mînie din
pricina acestui ultim renghi grosolan, ordinar, a acestei lăcomii și
obrăznicii prostesc de arogante, față de el și de alții. Mînia
cavalerului și a aventurierului se dezlănțuise împotriva micului
târgoveț.
 Noul papă, Clement al VI-lea, care nu era un teoretician ca
răposatul Benedict, nu, ci un principe,-și senior, și politician
strălucit, cunoscător în ale lumii, se afla în strînsă prietenie cu el
și cu fitil său Carol, era profesorul și confidentul cel mai apropiat
al lui Carol. Căsătoria lui Ludovic a trezit pretutindeni indignarea
împotriva împăratului. Dacă noul papă va porunci acum să se
rostească de pe toate amvoanele excomunicarea și interdictul
împotriva împăratului, o asemenea afurisenie nu va fi luată drept
o măsură politică, ci va fi încuviințată din toată inima de
creștinătatea întreagă. Principii electori, orașele, poporul se vor
opune împăratului, asta i-au și spus-o cei din suită. Dacă, apoi,
fiul său Carol va fi ales, cu ajutorul Avignonului, rege roman, el,
Ioan, poate pune pe picioare o ligă de nebiruit împotriva liii
Ludovic.
Albrecht își freca în neștire obrazul prost bărbierit, asculta pe
gînduri expunerea celuilalt. Acestea erau planuri cu temelii mai
solide decît proiectele obișnuite ale luxemburghezului; dar ele
însemnau trecerea la atac, o luptă inevitabilă. El, Albrecht, nu
avea nici un chef să se amestece în treaba asta. Nu mai era tînăr,
se cumințise, scotea sabia numai cînd nu se putea altfel.
Ș i așa ședeau împreună, oei doi puternici principi, care
stăpîneau mai mult de jumătate din Europa centrală; orbul
trăgea de olog, dar nu-1 putea convinge să primească decît o
alianță defensivă.

Apoi, cînd întrevederea luă sfîrșit, Ioan sc întinse, se ridică să

plece, pipăi, orbul, de-a lungul pereților, dar nu găsi ușa.
Albrecht ar fi putut să-i spună unde e, dar nu ședea în puterea
lui, a ologului, să-1 ajute pe cel ce bîjbîia. Amîndoi rîseră atunci
mult și din toată inima, pînă cînd cineva din suită deschise de
afară ușa.
Mari nenorociri ise abătură asupra țării din munți, pedeapsa
lui Dumnezeu, fiindcă ducesa își bătuse joc cu atîta grosolănie de
sfînta taină a căsătoriei.
— Plăgile Egiptului! strigară partizanii papii, de-a latul întregii
Europe.
— Plăgile Egiptului! murmură îngălbenit poporul, care începu
să geamă, să-și bată pieptul, să postească.
Mai întîi, ca o nouă pedeapsă pentru păcatele oamenilor, se
rupseră zăgazurile cerului, se porni un al doilea potop.
— Vai vouă! Vărsătorul revarsă ploi deucalionice 10! cită abatele
Ioan de Viktring pe un latin din vechime.
Ca și cînd toate fluviile Europei s-ar fi revărsat peste țară,
copaci, sate, livezi, oameni fură luați la vale, Innul căra cu sine
poduri, turnuri, case, ținutul Etschului, aflat mai jos,, părea un
lac, de la Neumankt la ogoarele de sub Tramin se mergea cu
barca.

In același an, pîrjoluri cumplite, izbucnite unul după altul,

nimiciră orașele Meran, Innsbruck, Neumarkt. Dar ceea ce fu
lucrul cel mai îngrozitor și cel mai ciudat, care îi înlemni pe oa-
menii din popor, fură uriașele stoluri de lăcuste ce pustiiră în
aceeași vară țara. Veniră din răsărit.
După ce lăsară golașe Ungaria, Polonia, Boemia, Moravia,
Austria, Bavaria, Lombardia, se năpustiră asupra înfloritorului
Tirol. Zburau în stoluri atît de dese, că nu se mai zărea soarele.
Zburau ziua și noaptea, și totuși, ca să parcurgă la vale malul
Etschului, avură nevoie de douăzeci și șapte de zile.
Norodul îngrozit tîra în procesiuni statuile de sfinți, se ruga,
înălța mîinile spre cer. Parohul de la Kaltern dădu în judecată
gîngăniile, care fură osîndite de o curte cu juri, printr-o sentință
legală, în toată forma, le anatemiză din amvon. Erau niște
lăcuste uriașe, cu dinți sclipitori ca pietrele prețioase, astfel că
femeile.își împodobiră cu ei îmbrăcămintea. Stolurile care de-
vastară ținutul Innului erau de două ori ciudate. Conducătorii,
cu puține alte lăcuste, soseau cu o zi înainte, căutau locurile
10 în mitologia greacă, Deucalion și soția lui, Pyrrha, au fost singurii supraviețuitori ai potopului
prin care Zeus a vrut să nimicească neamul omenesc (n.t.).
potrivite pentru grosul stolului. Plecau apoi în formații, cu o
disciplină militară. Rodeau tufe și copaci, rodeau toată verdeața,
paiele, grăunțele, meiul, butucii, tulpinile. Cînd în cele din urmă
își luau zborul, pămîntul era negru și cenușiu, ca ars.

DUCESA MARGARETA CALATOREA PRIN PASUL ț Arlberg. La

Sahkt Anton, printre oamenii. din popor cane căscau gura se afla
o fetiță de unsprezece-doisprezece ani, cu mama ei. În timp ce
trecea alaiul, copila strigă cu însuflețire, în gura mare j
— Mamă! Mamă! Care e milostiva doamnă ducesă? Aia lungă
și uscată, sau ailaltă, botoasă?
Mama, o femeie tînără, vînjoasă, plăcută la înfățișare, rînji,
se.făcu roșie, o lovi pe fată:
— Ț ine-ți fleanca, purcico!
Oamenii din jur făcură haz, copila începu să zbiere, vorba ei
'trecu din gură în gură. Zbură de-a lungul și de-a latul țării,
zbură mai departe, iar în curînd toată creștinătatea n-o mai numi
pe ducesa cea urîtă decît Botoasa. Margareta auzi de asta și
acceptă porecla cu o anumită intenție liniștită și amară. Cum să-
și numească noul ei castel? Bruneck? Neugrafenburg? îi spuse
castelul Botoasa.
iMargraful Ludovic ședea împreună cu prietenul său, ducele
Conrad de Teck, avînd în față socoteli și zapise. Tînărul, rigidul
margraf confrunta cu chibzuială cifrele și realitatea; masivul
duce de Teok, ceva mai în vîrstă, cu o înfățișare milităroasă, îl
asculta atent. Era în. armură, nemișcat, în timp ce margraful nu
se putea stăpîni să nu dea cu pumnul în masă, peste hîrtiile care
foșneau.
Chipul său hotărît, slab, dur, cu odhi albaștri lipsiți de
strălucire, cu pielea oacheșă, tăbăcită de vînt, cu părul blond
cam rar, mai scurt decît
cerea moda, cu mustața blondă, arăta supărat și foarte iritat.
Întotdeauna i-a socotit pe baronii tirolezi drept niște jefuitori
vicleni și înșelători. Totuși nu se așteptase ca și sulb stăpînirea
lui să îndrăznească a săvîrși pe față asemenea rapturi
neobrăzate, să vire în buzunarele lor, ca de la sine înțeles și cu
un aer nevinovat, nu jumătate, ci nouă zecimi din veniturile ce i
se cuvin lui, ian la depunerea socotelilor nici măcar să se os-
tenească a ascunde toate acestea. Asta-i o culme a lăcomiei
nerușinate. Baronii au știut să fie prevăzători. Și-au asigurat
dinainte amnistia pentru infracțiunile în administrație și nici nu
pot fi controlați decît pe ascuns, iar cum toți sînt înrudiți între ei,
un asemenea control rămîne doar formal.
Masivul Conrad de Teck, cu o înfățișare milităroasă și cu
obrazul ras, îl lăsă pe margraf să spună to<t ce-avea pe inimă.
Apoi zise:
—Pune-le mîna-n piept! Acoduri, amnistie — fleacuri! Ia-1 pe
unul de guler! Lasă-i pe ăilalți să reclame, să protesteze! Cînd or
vedea că n-ajung la nici un rezultat, or să se domesticească
numaidecît.
Cu un zîm'bet reținut, margraful îi întinse prietenului său un
petic de hîrtie: ordinul de arestare împotriva lui Volkmar de
Burgstall. Dar hîrtia nu era semnată.
— Sînt sigur că tata n-ar face-o, spuse el. Poate să iasă al
naibii de prost. N-am pe ce mă sprijini.
Conrad de Teck îl privi cu ochii lui căpruiîntunecați și zise
scrîșnind:

—Asigură-ți o acoperire.
Ludovic îi întoarse privirea, sună din clopoțel, porunci:
—Doamna ducesă.
Pînă să vină Margareta, cei doi bărbați rămaseră tăcuți.
Ludovic n-avea nici o taină față dç prietenul său; acesta știa bine
cum stau lucrurile între el și Margareta. Stăteau așa, că din
neîncrederea și antipatia de la început crescuse o camaraderie
rece, dar binevoitoare. Margareta era deșteaptă, nu încerca să i
se vîre în suflet, nu făcea pe sentimentala și nu-i cerea nici lui
așa ceva. O astfel de comportare se potrivea foarte bine cu
Ludovic; felul său de a fi, rigid și sobru, era singura atitudine din
partea unui bărbat care în anii aceștia n-o scotea din sărite pe
Margareta. Ludovic se obișnui pe încetul cu ciudata ei amorțeală,
ca și cu urîțenia ei, iar asta se întîmplă fără nici o notă de dis-
preț, dhiar dacă și el, ca toată lumea, o numea pe Margareta, de-
o pildă cînd vorbea cu Conrad, Botoasa.
Trecu un răstimp, pînă să vină Margareta. Fiindcă nu apărea
niciodată altfel decît în îmbrăcămintea fastuoasă de ducesă.
Purta o rochie grea, din stofă cafenie, împodobită cu mult aur,
obrazul ei părea o mască din pricina fardurilor și a pudrei, chiar
și mîinile îi erau fardate. Margraful îi puse înainte documentele, îi
arătă în cîtcva cuvinte cît e de îndestulător, mai ales materialul
împotriva lui Volkmar de Burgstall. Margareta văzu aievea în fața
ochilor pe posomoritul, vînjosul Volkmar, îi văzu lăcomia fă
țișă și brutală înscrisă pe chip. Omul acesta pusese mîna lui
grosolana pe cc putuse, îl împinsese înainte, în lupta împotriva
luxemburghezului, pe tînărul Rottenburg, pe veselul și ne-
vinovatul Albert, iar el însuși se ascunsese, laș și perfid, în
colțurile scîrboase, ca de pivniță, ale castelului său. Sub crusta
de fard, obrazul ducesei rămase încremenit și fără expresie.
—Arestați-1! spuse.
Chiar și Conrad de Teck o privi cu surprindere:
—Sînteți o femeie curajoasă, doamnă ducesă!
— De vreme oe aceasta vă e dorința, zise margraful,
compatrioții dumneavoastră vor trebui să stea liniștiți, cînd o voi
îndeplini.
O rugă să semneze și dînsa ordinul de arestare. Margareta
semnă.
Burgravul Volkmar fu arestat, i se deschise un proces. Un
asemenea procedeu împotriva celui dintâi nobil al țării făcu mare
vîlvă. Baronii, tremurînd fiecare pentru el însuși, se strînseră cot
la cot; la miazăzi tună și fulgeră episcopul de Trient, la apus,
episcopul de Cuera. Conrad de Teck, în seama caruia fusese
lăsat prizonierul, nu dădu nici un pas înapoi. Învinuiri, con-
fiscarea bunurilor, interogatorii, torturi. La pronunțarea sentinței
nu se mai ajunse. Burgravul muri mai înainte, în temniță, pe
neașteptate. Ț ara murmură, vru să se revolte, dar nu îndrăzni, se
plecă, tăcu.
Cînd auzi vestea morții subite a lui Volkmar, Margareta tocmai
se afla în fața mesei de toaletă. Domnișoara de Rottenburg, care-i
pieptăna
părul, începu să gîfîie, să tremure, pieptenele îi scăpă din
mină.
—Continuă! zise Margareta, și vocea ei plină, gravă era
indiferentă și neșovăielnică.
Ducesa privea din loggia castelului Scihenna peste țara
scăldată în soare. lacob de Schenna sta în fața ei. Deasupra
capetelor lor, pe pereți, pășeau cavalerii în haine pestrițe.
Era plăcut să asculte vocea ostenită, înțeleaptă a lui Schenna.
Frazele lui limpezi, rostite fără nici un patetism, i se păreau o
baie caldă. Margratful voise să-l atragă în serviciul său. Totuși
domnul de Schenna lăsase demnitățile diplomatice, lanțurile de
aur ale onorurilor, fraților săi Petermann și Estlein; el însuși era,
firește, oricînd gata să dea un stfat, dar o slujbă nu-și lua.
Vorbea despre margraf, ca în multe alte rînduri.
— Nu, spuse el, arătînd spre cavalerii zugrăviți pe pereți, nu
are nimic din însușirile acestora. Cînd vede o pădure, nu se
gîndește la vreun monstru care și-ar putea avea sălașul acolo,
nici la vreo doamnă pe care o stăpînește vreun uriaș și pe care ar
trebui s-o scape. El chibzuiește cît de mare este prețul lemnelor
pădurii, dacă face să transporte lemnul în çel mai apropiat oraș,
ca să dea acolo avînt construirii de case. Piticii, margraful nu i-a
văzut niciodată; nici nu se vor mai reîntoarce, cîtă vreme va
domni el. Nici nu se va lupta în arenă ca regele. Ioan. Nu se va
lăuda niciodată că a luat parte la optsprezece sau la douăzeci de
turnire
— victorioase într-un an, că are armura cea mai la modă, că a
fost de cit mai multe ori la Paris. Dar se va îngriji ca numele să-i
apară rareori în corespondenta lui messe? Artese din Florența, ca
neguțătorii să-și poată face transporturile în siguranță, ca în oraș
să fie înscăunată o ocîrmuire solidă și de Ibună-credință.
Stăruia asupra temei lui favorite. Vedliile timpuri s-au dus.
Cavalerismul și moravurile cavalerești nu mai au preț, ceea ce a
mai rămas din ele astăzi e doar maimuțăreală. Nu mai poți să-ți
iei pur și simplu lumea în cap și să te bați cu unul sau cu altul;
te umflă numaidecât zbirii, în timpurile acestea sarbede nu mai
puteai să cîștigi avere și onoare cu aventurile. 0 fi fost poate mai
frumos pe vremuri, mai multă culoare, mai multă cinste. Dar
lumea a devenit mai complicată. În locul castelului a apărut ora-
șul, în locul inșilor puternicij organizația. Dacă un cavaler
rătăcitor ar cere adăpost, mîncare și băutură, i s-ar pretinde —
Cristoase Dumnezeule! — plată. Nu acestui cavaler îi aparține
viitorul, ci tîrgovețului, nu armei, ci mărfii, banului. Colinde
pămîntul, cît de măreți, domni ca regele Ioan; ceea ce săvîrșeau
ei era lipsit de trăinicie. Trăinicie aveau micile, potolitele, gri-
juliile bresle, preocupate de cîștiguri, din orașe; acestea
construiau încet de tot, construiau cu teamă, dar construiau
bucățică cu bucățică, puneau piatră peste piatră, fără
întrerupere.
Margareta era convinsă de adevărul acestor spuse. Nu le
trăise, adînc și îngrozitor, ea însăși? Ce era iubirea? Ce erau
aventurile? îl zdrobeau
pe om, îl făceau praf și pulbere, lăsau în urma lor răni și
pustiu. Gînduri, pe care le gîndise ți mai înainte, se orînduiau
mai bine, deveneau concrete, i se amestecau în sînge. Urîțenia ei
era un dar, era îndrumarul prin care Dumnezeu îi arăta calea
cea bună. Cavalerismul, aventurile, acestea erau spuma
multicoloră de deasupra, erau aparența. Îndatorirea ei era să
clădească pentru viitor. Orașe, negoț și meșteșuguri, șosele bune,
ordine și lege. Îndatorirea ei nu erau sărbătorile, călătoriile,
dragostea îndatorirea ei era politica plină de chibzuială și calmă.
Felul de a fi al margrafului se potrivea întru totul cu asemenea
principii. Margareta recunoștea, știa, simțea cît era el de mărginit
și pedant. Dar îi prețuia destoinicia, putea să aibă încredere în el,
se obișnuise cu însușirile sale cum te obișnuiești cu ceva
prietenos, de care anevoie te-ai putea lipsi. Soții erau mult
împreună, mîncau împreuna, dormeau împreună. Lucrau îm-
preună. Între ei domnea buna înțelegere. Gîndurile lor se
împleteau. Margareta era aceea care lua inițiativa, dar așa ca să
nu se bage de seamă, astfel că nu se putea deosebi cine
conducea și cine era condus. Adesea, în convorbirile lui cu
Conrad de Teck, margraful spunea, recunoscînd meritele soției
lui:
— Da, nevastă-mea, Botoasa.
Totuși, Margareta rămase închisă în sine, crusta în care se
învelise nu putea fi înlăturată, toate acestea, firește, cu păstrarea
unei desăvîrșite și probe politeți. În al doilea an al căsniciei sale,
ducesa rămase grea. Datorită acestei îm-
prej urări, felul ei de a fi deveni mai deschis, vocea plină,
gravă, suna mai cald, dar înstrăinarea și-rigiditatea nu o părăsiră
cu totul. Rămase departe de orice dorințe vii și exaltate, cumpă-
tată, fără porniri de voluptate. Văzu că pruncul, o fetiță, nu era
nici frumos, nici urît. Avea fruntea energică și colțuroasă a
tatălui și — slavă Domnului! — gura tot a lui, nu a ei. Se îngriji
de copil cu devotament matern, îndeplinindu-și îndatoririle în
chip desăvîrșit, dar fără afecțiune.
Papa luă brațul margrafului Carol de Moravia-Luxemburg într-
al său și-l purtă pe principe, plin de ardoare și vorbindu-i, încolo
și încoace, prin încăperea confortabilă. Afară, deasupra albului
oraș Avignon ardea un soare luminos și puternic. În palatul papal
domnea o umbră plăcută și nu era prea cald. Clement al VI-lea,
cu fața brună, energică, foarte arătoasă, ale cărei contururi erau
subliniate de umbrele albăstrui ale bărbii rase, nutrea sen-
timente de gingașă și părintească grijă față de tînărul principe,
pupilul lui cel mai luminat la minte. Carol prevestise că dînsul va
purta tiara papală, el că principele își va pune pe creștet coroana
de împărat roman.
Da, și acum se ajunsese aici. Ludovic de Wittelsbadh, ursul
ășta bădăran, cu prea mare lăcomie și-a pus laba pe toate
prăzile. Cu ultima halcă, Tiroîul, trebuie să se înece și să moară
sufocat. Principii electori, orașele din Imperiul roman n-au decît
să se pună la adăpost, cu și
mai mare prudentă și mîrșăvie, față de controlul curiei papale;
duhoarea împuțită care răzbate din treaba asta cu Tirolul le
înțeapă tuturor nasul în asemenea măsură, încît nimeni n-ar
putea rămîne alături de uzurpatorul Ludovic de Bavaria. Da,
acum n-are decît să se umilească împăratul Ludovic de
Wittelsbach. Smerit, scîncea în fața scaunului papal, își
recunoștea lungul izvod al ticăloșiilor, era gata să-l semneze și să
facă act de supunere. Clement zîmbi, își strînse mai tare
învățăcelul pe după umeri. Bavarezul venea prea tîrziu. El,
Clement, și pronunțase în fața consistoriului solemn marea ex-
comunicare bisericească, după cum apucase să ceară colegiului
principilor electori să aleagă un nou rege. Dacă iubitul său elev
Carol de Luxemburg pleacă mîine spre Rin, la Rhense, unde are
loc alegerea, se poate încredința; papa a făcut totul, prin
binecuvîntări și afurisenii, ca profeția în legătură cu coroana
imperială să se împlinească.
Cîteva zile mai tîrziu, majoritatea principilor electori își dădeau
votul pentru Carol de Luxemburg. Din cei cinci principi care l-au
ales, cel dintîi era tatăl său, al doilea era unchiul său, al treilea
un episcop fără eparhie și seniorie, al patrulea și al cincilea
oameni cumpărați cu aur greu.
După ce președintele colegiului, arhiepiscopul Balduin de
Trier, îi aduse la cunoștință rezultatul votului, Carol primi
îmbrățișarea tatălui său și urările de noroc ale principilor electori.
Trimise apoi un curier grabnic la papă. În sfîrșit,
după aceea, singur, bărbatul înalt, uscățiv, întinse brațele,
respiră adînc. Era rege german ales, în curînd împărat roman.
Nu semăna cu tatăl său, orbul, cavalerul. Nu va căuta să
strălucească și să împrăștie în vînt ceea ce obținea. Va păstra, va
stăpîni ceea ce are. Nu semăna, însă, nici cu bavarezul, încetul,
pedantul, burghezul. În el se reuneau cetatea și orașul, asta era:
militar și gospodar. Să smulgi doar teritorii, oe măreție e în asta?
E cu mult mai de seamă să le cultivi, să le frămînți. Să clădești
biserici, să întemeiezi orașe, să strîngi recolte, să sprijini arta,
știința. Să strîngi și să cultivi totul: țări, orașe, titluri, castele,
învățați, relicve, obiecte de artă. Era oare înfumurat? Era lacom?
Nu, în aceasta stau îndatoririle sale de principe, chibzuite și
recunoscute de toată lumea. Bărbatul uscățiv, vînjos, se așeză la
masa de scris. Așternu cîteva directive, schiță o schemă, un
canon al guvernării sale. Notă științific virtuțile pe care voia să le
pună în practică, apoi cerințe, planuri. Le puse în ordine:
numărul unu, doi, trei. Lucră astfel multe ore, pînă târziu în
noapte.
După o vreme părăsi cele scrise. Nu se ascundea totuși aici
nițică îngîmfare? Era un om cucernic, îngîmfarea e păcat. Se va
pocăi. Începu să adune cu patimă relicve: spini din cununa lui
Cristos, veșminte, țeste, brațe de sfinți. Din Pavia i se oferiră
rămășițele sfîntului Veit. Sfîntul era mult prea scump. Spre
pocăință, deși i se cerea un preț nerușinat de mare, va cumpăra
totuși relicvele.

In fața Margaretei ședea un om mărunt, gras, zdrențăros; era

foarte umil, vorbea gutural, cloncănind. Se numea Mendel
Hirsch. Era evreu, în timpul prigoanei puse la cale de frații
Armleder fugise din Bavaria la Regensburg, și acolo fusese luat
sulb protecție de oraș. Din cele o sută douăzeci și șapte de
comunități evreiești măcelărite atunci el era unul dintre puținii
supraviețuitori. Acum avea un salvconduct al împăratului și, din
prevedere, și unul din partea contraregelui Carol.
Ducesea nu văzuse niciodată de aproape un evreu în carne și
oase. 11 cerceta deci cu atenție și cam cu silă pe bărbatul gras,
care, îmbrăcat în caftan cafeniu și cu pălărie ascuțită, se
zbuciuma în fața ei, tremurînd repede, hîrîind din gît, țopăind
caraghios. Așa arată deci nația asta blestemată de Dumnezeu,
care-1 ucisese pe Fiul Domnului, batjocorea sfînta împărtășanie,
chinuia îngrozitor copii nevinovați. A auzit adesea despre oamenii
ăștia străini, dezgustători, și nu de mult, cu prilejul ultimelor
măcelăriri ale evreilor, a stat de voiibă amănunțit despre toate
astea cu abatele Ioan de Viktring. Starețul nici nu aprobase, nici
nu condamnase prigoanele. Asupra poporului lovit cădea
blestemul străvechi pe care și-l chemase asupră-i el însuși: „Cadă
sîngele lui asupra noastră și asupra copiilor noștri!“ Abatele
ridicase din umeri și citase un clasic din vechime: „Vai mie,
nefericitul! Mult mă tem, căci multe rele am făptuit!“
Margareta găsea încheierea asta cam simplistă. Firește un om
care combătea astfel o prigoană
Împotriva evreilor, acționa poate împins de zelul de a-1 sluji pe
Dumnezeu. Poate. Sigur era, însă, că el cîștiga mult din asta.
Căci exista oare un mijloc mai nun de a se descotorosi de credi-
torii evrei decît acela de a-i ucide? De ce, dacă era folositor și
potrivit ca ei să fie nimiciți, tocmai cei mai înțelepți stăpînitori
bisericești și lumești interveneau în favoarea lor? Legile lui
Frederic al II-lea de Hobenstaufen, bulele lui Inocențiu al IV-lea
dovedeau o cu totul altă concepție decît a acestui de treabă
abate. Iar Clement, care domnea acum — era dușmanul ei, dar al
naibii de deștept — de ce îi apăra cu atâta hotărîre prin bule și
legi strașnice?
Margareta se uita la omulețul care sc istovea în fața ei. Mendel
îi povestea despre întâmplările jalnice prin care trecuse. Cum
oamenii de-un neam cu el fuseseră înghesuiți în casele lor dțp
rugăciune și arși de vii, cum alții fuseseră vîrîți în saci îngreuiați
cu pietre și înecați, nenorociții, în Rin, cum fuseseră sdhilodiți,
torturați, sugrumați, cum femeile au fost batjocorite în fața băr-
baților legați de țăruși, cum copiii străpunși cu sulița erau
atârnați ca niște steaguri la ferestrele caselor aprinse. Povesti
toate acestea pe nerăsuflate, cu multe amănunte înduioșătoare,
gesticulând; cuvintele lui pline de culoare, lălăite, se rostogoleau
unul peste altul, el zîmbea dezvinovățindu-se, acuzînd, resemnat,
amesteca în povestire fraze glumețe, invoca pe Dumnezeu, își
răsucea nervosîn fuioare barba spălăcită, își legăna capul.
Ducesa îl asculta în tăcere; într-un colț ședea, adus de spate,
domnul de Schenna,
cu ținuta lui urâtă, privind cu atenție la omulețul. atît de
însuflețit și caraghios.
Mendel Hirsch o rugă pe ducesă să-i îngăduie a sè stabili la
Bozen. Plecase spre coreligionarii săi din Livorno. Dar acum, cînd
orașele și piețele Tirolului înfloreau, i-a dat prin cap că aici ar fi
un teren mai bun, mai nefolosit.
— Negoț de tranzit, preamilostivă ducesă! spuse el. Negoț de
tranzit! Tîrguri! Piețe! Pe-aici trec marile șosele dinspre
Lombardia către Germania, dinspre țările slave către cele
romane. De ce să fie Trientul, Bozen, Riva, Hall, Innsbrucik,
Sterzing, Meran mai rele decît Augsburg, Strassbung?
Episcopii de Brixen și Trient s-au și arătat gata să acorde
evreilor protecția lor și privilegii. Gu milostiva îngăduință
princiară va face ca negoțul să propășească aici repede. Să intre
în țară bani, bani mulți, bani grei. Dispune de capital
îndestulător. Își oferă serviciile cu mai multă dărnicie decît
domnii din Veneția și Florența. Va exporta vin, ulei, lemn; va
importa mătase, blănuri, spade, lînă spaniolă, giuvaeruri, aurărie
maură; din răsăritul slav, va aduce piei și, înainte de toate, chiar
robi. De-așa ceva nu e nevoie aici? Sînt destui țărani șerbi? Nu?
Bine, nu. Dar sticlă, de așa ceva e trebuință, sticlă siciliană, el
are legături excelente. Ș i de postav vopsit e nevoie. Și de
scorțișoară; piper, mirodenii. Va aduce de toate. Numai să i se în-
găduie s-o facă.
Margareta îi spuse că va lua în considerare cererea lui. După
ce Mendel plecă, ea chibzui
Împreună cu Sdhenna. Acestuia îi. plăceau mult proiectele
evreului. Desigur că trebuie să i se dea îngăduința, să se caute a-
1 reține aici. Asta e epoca cea nouă, asta readuce viață în țară.
La turnir, domnul Mendel Hirsch n-ar face desigur o figură
frumoasă; baronii, chiar și tîrgoveții vor încrunta sprîncenele.,
Dar tocmai din pricina înfumurării lor trîndave, omul ăsta iute și
vioi trebuie vîrît în cuibul norodului atît de leneș.
Ș i astfel, evreul Mendel Hirsdh sosi la Bozen. Veni cu o droaie
de fii, fiice, gineri, nurori, nepoți, cu trei sugaci și o bunică
bătrînă cît veacul, care mormăia mereu. Toată liota asta mișună
pe străzile Bozenului, cu ochi migdalați, cu picioare sprintene,
gălăgioasă, privind casele colorate și arătoase, zidurile, porțile,
piețele, oamenii, evaluînd, apreciind în gura mare, cu vorbe și
gesturi repezi.
Nu se poate spune că cetățenii din Bozen l-au primit chiar cu
însuflețire pe evreul Mendel Hirsdh. Mai mult dKiar, a fost mai
întîi nevoie de somația severă a margrafului — care, ca și tatăl
săli, împănatul, îi socotea pe evrei drept un neam folositor
statului și-i ocrotea — pentru ca să-i dea nimic mai mult decît
adăpost. Ș î chiar și apoi îl tratară cît se poate de grosolan și
bănuitor, își chemau copiii de pe ulițele pe care trecea, își
ștergeau mînecile cînd îl atingeau, îi strigau înjurături și
batjocuri, aruncau după el cu noroi. Băiibatul gras și vioi se
făcea că mi aude nimic, se curăța cînd îl mînjeau, surîdea, își
pieptăna barba cu degetele. Dacă se
purta cineva prea urît cu el, își legăna capul și făcea: „Ei! ei!“
-Rămînea mereu tot atît de umil, se reîntorcea acolo de unde
fusese alungat. Își cumpără o casă, încă una, a treia. Soseau
pentru el mărfuri, se strîngeau în grămezi, mărfuri străine,
frumoase, în cantități cum nu se mai văzuseră, și nu prea
scumpe. Cumpăra ceea ce i se oferea, prețăluia repede, sigur,
avea întotdeauna bani, plătea pe loc. Neguțătorii localnici se
uitau chiorâș, ceilalți orășeni se obișnuiră cu evreul, îl mai
înjurau încă, dar mai mulit din deprindere, nu din convingere.
Cînd Mendel Hirsdh avea mărfuri noi deosebit de frumoase,
postavuri, blănuri, giuvaeruri, le aducea mai întîi ducesei și
domnului de Schenna. Amîndoi ședeau de vorbă cu plăcere cu
omul acesta umblat prin lume, care cunoștea bine drumurile,
mărfurile, oamenii, stările de lucruri și le privea dintr-un unghi
de vedere cu totul altul, neobișnuit. Cînd într-o convorbire seri-
oasă i se adresau vorbe umflate, făcea o mutră acră,* pentru
cavalerism, turnire, steaguri și alte lucruri asemănătoare nutrea
un dispreț blajin și surîzător, de care Schenna își dădu seama și
se înveseli. Mendel spunea: „De ce să tot zăngăni ca să-ți faci
dreptate? Las-o nițel mai ieftin și te descurci." în fața lăncilor,
sulițelor, armurilor devenea nervos și sperios. Odată, cînd își
vestise sosirea la ducesă, nu mai veni la castel, fiindcă pe drum
se aflau mulți ostași.
— E laș, spuse Margareta.
— Firește, vorbi Sdhenna. Dacă ar purta spadă, s-ar tăia
singur. Dar el colindă neînsoțit
— și fără arme în mijlocul unui popor care-1 urăște, și armura
lui nu-i decît salvconductul marge aiului..
Margareta află că Mendel citea seară de seară din jerpelitele lui
cărți ebraice, că-și învăța copiii cele scrise acolo. Auzi despre
ciudatele lui obiceiuri, despre șalul și despre filacteriile lui
folosite ca să se roage, despre alte feluri de mîncare. Îi ceru
amănunte. Politicos și hotărît, el refuză să răspundă. Asta îi
plăcu ducesei. Mendel era urît și altfel decît ceilalți oameni. Parcă
ar fi fost învelit într-o crustă. Ea era Botoasa, el era jidovul.
În timpul săptămînii, evreii își făceau negoțul din zorii zilei
pînă itîrziu în noapte. Nici o afacere nu era pentru ei prea
neînsemnată, așteptau ore întregi, neobosiți, pentru orice. Se
umileau cît se poate, se-ncovoiau, nu se apărau dacă se repezea
cineva după ei, dacă erau scuipați. Dar de vineri seara se
închideau în casele lor, și în timpul sabatului nu se mai mișcau
pentru nimeni, fie și seniorii cei mai mari, chiar dacă era vorba
de cel mai de seamă negoț. Norodul se-ngrămădea în fața ușilor
lor încuiate, rostind amenințător: „Ăștia fac vrăji și meștereli afu-
risite. Farmece, solomonii nelegiuite și blestemate!“ Evreii nu
luau în seamă amenințările, țineau ușile și ferestrele bine închise.
În aceste zile, Mendel Hirsch obișnuia să aprindă sărbătorește
multe luminări, își schimba caftanul cafeniu și pălăria ascuțită
cu veșminte frumoase din stofe vechi și căciuli splendide,
nevasta, fetele și nurorile lui se îmbrăcau și clc cu rodiii
scumpe. Apoi, cu vocea lui urîtă, guturală, Mendel cînta psalmi
și rugăciuni, iar copiii cîntau cu el. Se plimba încolo și încoace
prin casă, ședea, mînca bine, se bucura cu copiii săi de bogăția
adunată. Citea cu glas tare un verset din Biblie, îl tălmăcea cu
istețime, îl potrivea la întîmplările zilei. Casa strălucea de po-
doabe, în odăi pluteau miresme scumpe. El punea mîna pe
creștetul copiilor, îi binecuvînta, urîndu-le să ajungă ca Manasse
și Efraim x. Se plimba tihnit prin casa lui, își pieptăna -barba cu
degetele, se legăna-, zicea: „De sabat, toți copiii lui Izrael sînt
copii de principe".
Margraful îi spuse Margaretei:
— A fost bine că i-am statornicit pe evrei în țară. Aduc bani,
mișcare, dau vînt la treburi. Însă e cu totul de înțeles că poporul
nu poaite să-i înghită. Să trăiești ca Mendel Hirsch ăsta! N-are
biserică, n-are ■ religie. E mai rău dedît un păgîn și decît vitele
cele necuvîntătoare.
Domnul de Teck adăugă cu vocea lui scrîșni toane:
— Cel mai scîrbos lucru e că un om ca ăsta nu are nici brumă
de demnitate. Cum se mai încovoaie! Cum se mai tîrăște pe burtă
ca un oîine! Ploșniță! Păduche!
Margareta rămase tăcută. „El e jidovul, gîndi, eu sînt Botoasa".
1
Personaje biblice, doi dintre fiii lui Iosif (n.t.).

REGELE IOAN CEL ORB Ș EDEA IN ODAIA Ț Arănească goală,

scundă, bărbierul îi. pieptăna fiărul și.barba. În ajun, fusese o zi
copleșitor de ierbinte, dar acum bătea un vînt proaspăt dinspre
nord-vest. Era ceasul trei și jumătate dimineața, soarele încă nu
răsărise, cerul era senin. În jurul regelui se aflau doi dintre
ofițerii săi, în armură, primul camerier și adjutant, doi paji. În
ciuda celor șaizeci de ani ai săi și a faptului că era orb,
luxemburghezul ținea foarte mult să poarte arme și haine fără
cusur. Camerierul și pajii îi frecară pielea albă, scorțoasă, cu
parfumuri, îl îmbrăcară ceremonios cu cămașa, veșmintele de
dedesubt, armura de argint.
Regele dormise numai cîteva ore, dar era vioi și în cea mai
bună dispoziție. În fața lor se afla o dumbravă întinsă, dincolo de
care erau englezii. Astăzi așadar va avea loc, în sfîrșit, lupta.. N-o
să fie o hărțuială oarecare, va fi o mare și înverșunată bătălie.
Pentru englezi e vorba de viață și de moarte.
Bărbatul acesta orb, elegant, așa cum stă acum aici, spălat, în
armură, adulmecînd dimineața de vară, a uitat toate ușoarele
accese de melancolie care-i tulbură uneori nopțile, în ultima
vreme, cînd se gîndește la viața lui trecută ce s-a topit în urmă ca
un abur. Ca un animal care, după ce a iernat îndelung în grajd,
trage pe nări miresmele primăverii, așa sorbea el mirosul bătăliei,
ce plutea în aerul din juru-i.
Ieși în fața casei, își luă prînzișorul, glumi cu seniorii. Adia un
vînt ușor, proaspăt. Acum se
va ivi și soarele. Tatăl isău a fost împărat roman, ștăpînițpir <al
întregii creștinătăți. El, Ioan, luptă âcifin îr| fidela frâftceîilor; de
fapt Ü-aVea nici un rofi să se ameStede în Marèa vrajbă dintre
Englitera și Franța, a făcut^o numai de dragul luptei. Pe
deasupra, a prăpădit banii primiți din partea Franței pentru plata
oastei, iar acum trebuie să recurgă la stratageme cam jalnice.
Dacă te gîndeai bine, n-avea nici un rost, dar nici unul, să se
amestece în toate astea.
Ș i ce dacă! De-așa ceva nici nu-i mai pasă acum. Acum se va
avînta în bătălie. Iar asta-i umple sufletul de mulțumire.
I se întinseră felii de pîine albă, unt, miere, o cupă cu mied. In
jurul lui zumzăiau albine. Mîngîie părul moale al pajilor.
A risipit banii de soldă. Zîmbi. Ei bine, dacă fiul său Carol e
astăzi rege german, acea soldă și-a adus cu folos partea. Carol
nu trebuie s-o știe. Poate că bănuiește ceva, dar de știut nu
trebuie să știe. E-atît de cinstit. Chiar prea. Lui, regelui Ioan, îi e
dragă Franța, i-a adus multe și bune servicii Franței, iar acum
simte că banii folosiți pentru altceva vor fi din belșug înlocuiți. Se
scutură, se întinse, întrebă daca a răsărit soarele.
Săriră cu toții pe cai, porniră la drum. Trecură printr-o
dumbravă întinsă; dincolo, pe o cîmpie largă, prăfoasă se afla
dușmanul. Oamenii nu-și coborîseră încă vizierele; cîntau păsări,
ramurile mîngîiau obrajii, mirosea a frunze. Era frumos să
trăiești, era frumos să călărești în zori prin pădure, iar dincolo de
copaci se
afin dușmanul. Ah, lată, păsările au amuțit. Zăngănit, strigăte,
bubuituri, cai care tropăie, bat cu copitele, trompete cu sunet
ascuțit, praf, mult praf. Ajunseseră la sfîrșitul pădurii. Regele și
seniorii săi struniră caii.
— Cum merge bătălia? întrebă el cu ațîțarea jucătorului
pătimaș.
Seniorii trebuiau să-i descrie toate mișcările luptei. El
comanda, azvîrlea trupe aici, dincolo. Dar strategia orbului
rămânea fatal teoretică, ofițerii, fără multă vorbă, îi corectau
ordinele după bunul lor plac sau, pur și simplu, nu le executau.
Praful plutea în nori deși deasupra câmpiei, se așeza, cenușiu,
gros, pe paie, ierburi, spice, pe cai și armuri. Bătălia se desfăcuse
în nenumărate grupuri care se izbeau cu înverșunare. Acum
bătrînul rege nu mai putu fi ținut pe loc. Simțea oare că ordinele
sale erau vorbe-n vânt, primite cu supunere, apoi neluate-n
seamă? Deodată se înălță în. șa, bidiviul său murg se ridică în
două picioare, necheză, regele domină nechezâtul cu un ascuțit
chiot de bucurie, se avîntă înainte. Ofițerii încercară să-1
oprească, pajii se repeziră, zeloși și înfierbîntați, în fața lui. Deși
stînjenit astfel, ajunse în miezul învălmășelii, podoabele, armura
lui scumpă atraseră privirile dușmanilor. Fu încercuit, scos de-ai
lui din încercuire, iarăși înconjurat. Îndeosebi doi cavaleri
scoțieni, băieți tineri, oameni fără căpătîi, fuseseră ispitiți de
podoabele și platoșa lui splendidă. Bătrînul rege vorbea, striga,
rîdea, împungea cu spada în juru-i. Fusese despărțit de ofițerii
săi, lângă el nu se mai țineau decît

pajii. Vorbea glumind, înverșunat, înflăcărînd, cinic,

adresîndu-se bălaiului și gingașului Jehan, preferatul său.
Băiatul fusese doborît, era mort, dar regele orb continua să-i
vorbească. În cele din urmă, calul rănit îl azvîrli din șa, îl făcu
una cu pămîntul. Dușmanii se repeziră asupra lui, îi smulseră
coiful și viziera, îi zdrobiră țeasta. Acum zăcea mut și jalnic în
țărînă, bărbatul și principele cel mai neastîmpărat al vremii sale,
cu barba lui elegantă zburlită și năclăită de sînge, iar cavalerii
zdrențăroși îi smulgeau platoșa de argint de pe piept, încercau
să-i scoată inelul de pe mîna chircită în praf și, fiindcă inelul nu
ieșea, îi tăiară degetul întreg. Apoi lupta urmă mai departe, și
francezii, care se bătuseră de dragul orbului, fără sens și fără țel,
fură spulberați și învinși.
Regele mort zăcea părăsit. Muscoi albaștri, strălucitori i se
așezau pe față.
Carol de Luxemburg, regele german, s-a salvat din acea bătălie
rănit. Regele Angliei, căruia îi plăcea să se laude mereu cu felul
lui cavaleresc de a purta războiul, îi trimise cadavrul tatălui său
cu o suită de onoare. Acum, Carol sta înaintea rămășițelor
mutilate îngrozitor. Nu-și iubise niciodată tatăl. Bătrînul risipitor,
care-și făcuse călătoria pe pămînt cu ocolișuri dictate de bunul
său plac, care se jucase atît de nebunește și ca un fanfaron cu
coroanele sale, în loc să le apere și să le dea tărie, și-a pus în
mare primejdie moștenirea. Cu toate acestea, au fost cîștigate
pretutindeni drepturi, titluri, țări.
El nu le va împrăștia, nu va căuta să păstreze totul, chiar și ce
e de prisos, numai din îngîmfare,* Va fàcè un singur mănunchi,
v,a rotunji, îl vCr preocupa numai faptele, hü stralùtiréa de
fațadă. Iată-1 acum, zăcînd în fața lui, pe acest rege Ioan, tatăl
său. A fost un cavaler, cel dintîi cavaler al creștinătății; a
strălucit ca nimeni altul, iar acum zace aici, o grămadă de carne
sfîrtecată îngrozitor, putrezită. A trăit pentru nimic, a murit
pentru nimic. A rîs de biserică, de preoți, de sfinți și nu a
îngenuncheat lumea sub călcîiul lui, n-a cîștigat nici cerul, nici
pămîntul.
— Dormi în pace, tată! Eu voi fi altfel decît tine.
Regele Carol puse să se scoată inima mortului, să i se
desprindă cu apă clocotită carnea de pe oase. Transportă
osemintele în Luxemburg, patria celui răposat, le înhumă cu
mare pompă alături de relicve mult venerate. Apoi, fiindcă
Aadhenul își încuiase porțile, se încoronă la Bonn ca rege
german, la Praga ca rege al Boemiei. Acum, după înfrângerea
francezilor, împăratul Ludovic socoti că e timpul potrivit să
adreseze contraregelui o energică notă de protest. Îi ceru în vorbe
umflate să-și lase aerele și să i se supună lui, celui mai puternic.
Carol îi răspunse în același stil, comunicîndu-i că puterea lui nu
stă în oști de războinici, ci în marele aliat: Dumnezeu. Mai
înainte, însă, își aruncă ochii împrejur după aliați pămînitești.
Intră în tratative cu Ungaria, cu ologul Albrecht. Carol avea de
partea lui legalitatea, titlul, biserica, religia, simpatiile; Ludovic,
puterea. Ț ările lor
aveau hotare comune; amîndoi, însă, erau ohibzuiți și
prevăzători, așa că se feriră ca războiul să izbliçnôaiàcâ aici.
Carol, InyeiytiV, iscüsit, socotea chiar că püpctui slab ăl nfi
LMovic de Wittelsbach se află cü totul în altă parte: în Tirol.
Aici, episcopii de Trient și Cuera, care-1 urau pe margraful
Ludovic, ațîțaseră și urziseră necontenit. Baronii feudală,
scrâșnind din dinți din pricina brutalității și a strășniciei în
socoteli a maigrafului, nu așteptau decît să-l cheme înapoi pe
ducele loan. Marii seniori ai orașelor din Lombardia, Carrara,
Visconti, della Scala, Gonzaga, priveau cu adîncă îngrijorare
vecinătatea primejdioasă a împăratului Ludovic.
Se trimise o solie la regele Carol. Curieri, mereu mai iuți.
Trupele episcopilor îi stau la dispoziție, mercenarii lomlbarzi,
contingentele baronilor, de asemenea. Carol se hotărî. O îm-
prejurare mai prielnică decît aceasta nu s-ar putea ivi. Margraful
Ludovic era prins într-un lung război sus, la miazănoapte, în
Prusia. N-are decît să-și cîștige faimă în lupta împotriva pă-
gânilor. Oricum, Tirolul nu mai are acum nici oști, nici stăpîn...
In sufletul lui Carol se aprinse o seînteie din duhul aventuros
al tatălui său. Porni în taină, însoțit de itrei oameni de credință,
cu toții travestiți în neguțători ce călătoreau cu pașapoarte
lombarde. Călători pe un ger năprasnic, urmând cărările de
munte acoperite de zăpadă. Sosi pe neașteptate la Trient. Slujbă
mare în dom. Carol, în hlamida împărătească. Firește,
eu însemnele trebuitoare, globul imperial, sceptrul, spada, din
păcate doar imitații; pe cele adevărate le păzea cu strășnicie
Ludovic de Wittelsbach, Clopote, fum de tămâie. Gloria in
excelsis11 cântă cu vocea lui fanatică întunecatul episcop Nicolae,
cântară băieții din cor. Carol primi defilarea: trupele episcopului
Nicolae, ale orașelor italiene, ale episcopului de Cuera, ale
patriarhului de Aquileia, ale multor baroni din Tirolül de miazăzi,
ale fratelui său Ioan, cel însetat de răzbunare. Porni în campanie
cu forțe mari, luă Bozenul, luă Meranul. Își așeză tabără
puternică aproape de tot în fața castelului Tirol.
Aici, Margareta se afla singură, fiind nevoită să hotărască de
capul ei. Margraful și Conrad de Teak erau departe, în Prusia.
Comandanții inferiori șovăiau, făceau obiecții, iar dacă erau
întrebați: (poate fi apărată cetatea? Dumnezeule, hotărârea
trebuia iarăși s-o ia Margareta. Cercul asediatorilor se închidea
mereu mai aproape și mai strînB.
Margareta se plimba stăpânită de o liniște plină de groază.
Soțul ei Ioan, puiul ăsta viclean de lup, a stat cândva în fața
porților încuiate, iar ea nu i-a îngăduit să intre. Acum venea să-și
deschidă calea cu războinici înarmați, și cu oști, și cu toată
pohfala războiului. De bine de rău, ea se ridicase din dezastru,
adunase laolaltă sfărîmăturile, își construise o nouă căsnicie, își
pusese oarecum în ordine și-și înj

11 Mărire întru cei de sus (lat. — n.t.).

 ghebase țara și viața. Nu era în toate asțea nimic marc,
frumos, luminos. Era o bucățică de viață mizerabilă și istovită, o
cîrpeală ici, o înnăditură acolo, dincolo știrbitură și renunțare.
Dar era totuși un cîștig frîntura aceasta salvată din noroi și din
nimicnicie, îngrădită, pusă în siguranță. Iar acum voiau să i-o
răpească ticăloșiile ce veneau asupră-i pentru a doua oară! Oh, o
să le arate ea acestui umil și perfid Carol și acestui Ioan, lup
crud, tupilat la pîndă.
Margareta știa că totul e să poată rezista primele zile. Nu avea
trupe numeroase, însă erau de încredere. Organiză ea însăși
apărarea. Nu era lașă, nu se gîndi nici o clipă ca se expune — și
toți văzură asta. Voința, energia ei pilduitoare și plină de
prevedere se transmiseră asupra garnizoanei. Cele dintîi asalturi
fură respinse prompt și fără mari pierderi; printre trupele
castelului domnea o anumită voioșie înverșunată; ostașii o
priveau pe Margareta cu încredere și admirație. „Botoasa
noastră!“ spuneau ei.
Printre ofițeri se găsea un bavarez, un bărbat tînăr, urît, un
albinos, Conrad de Frauenberg. Ceilalți îl ocoleau, din pricina
felului său de a fi; era nesociabil, obraznic, ursuz. Margaretei îi
plăcu tocmai de aceea. Îi transmise comanda apărării, se
înțelegea bine cu el. Ceea ce altora li se părea doar aroganță
ursuză, ei îi apărea ca decizie și vigoare în vorbă și deprinderi. La
rîndul său, Conrad de Frauenberg îi lăuda energia și dispozițiile,
în cuvinte insolente, zgîrcite, orăcăite.

Asediatorii devcniră dc la o zi la alta mai descurajați. Era

limpede: țara putea fi cucerită doar în zbor, sau de loc. Acum
zăceau acolo, în fața unei piedici neașteptate, asediau o femeie,
pe urîta, disprețuita ducesă, Botoasa, nu se mai putea înainta un
pas. Carol înghițea în sec din pricina obstacolului neprevăzut, își
mușca buzele, se înăbușea. Era de neînțeles ca oastea lui strașnic
înarmată să se dea bătută în fața acestor ziduri. De unde își lua
puterea femeia aceasta, Botoasa asta în fond caraghioasă? Carol
era adînc neliniștit, se ruga, își cerceta conștiința. La Trient i se
arătase un deget al sfîntului Nicolaus. Voise să cumpere relicva
cea scumpă — o mînă a sfîntului o avea mai de mult — dar
degetul nu-i fu dat. Nu putuse rezista ispitei, își scosese repede și
hotărît cuțitul și tăiase o bucată din deget, luînd-o cu sine. Poate
prin asta îl supărase pe sfînt, poate că sfîntul îndepărtase
norocul de steagurile sale și-l trecuse de partea dușmancei. Carol
trimise înapoi fărîma de os, cu o lungă scrisoare prolixă prin care
îți cerea iertare.
Numai că asta n-a fost de nici un folos, pocăința lui a venit
prea tîrziu. Margraful era aproape. Dacă s-ar fi primit lupta, se
ivea marea primejdie ca drumul de întoarcere spre Italia să le fie
tăiat. Carol ridică asediul castelului Tirol. Se retrase către sud,
amărît și ftirios. Ioan chelălăia, baronii italieni făceau spume la
gură. Drumul lui Caro! fu jaf, pîrjol, pustiire. In cenușă Meranul,
în cenușă Bozenul, pretutindeni
În ținutul Etșdhului ogoarele fură pustiite, viile retezate, casele
distruse.
În timpul acesta, mangraful pătrunse cu zornăit de armuri în
castelul Tirol. O îmbrățișă pe Margareta furtunos, din inimă.
Niciodată nu o Îrivise cu atâta drag. Ea, ea singură salvase îrolul.
— Botoasa noastră! spuse margraful către Conrad de Teck,
bătând-o pe ducesă pe umăr. Botoasa noastră!
Conrad de Teok folosi prilejul ca să umilească nobilimea
băștinașă, smulgîndu-i ultima fărîmă de putere. Margareta simți
toată grozăvia cumplită a măsurilor sale. Totuși îi îngădui să ac-
ționeze, nu făcu niciodată vreo obiecție. De cînd salvase Tirolul
pentru Ludovic de Wittelsbach se simțea legată afectuos și
profund de el. Se simțea una cu țara, propria ei bunăstare fizică
cerea ca țara să fie administrată după principiile mafgrafului:
nobilimea îngenuncheată, orașele și târgoveții în plină
prosperitate. Încet își ridică fruntea, laolaltă cu țara eliberată de
apăsarea baronilor.
Locuia în castelul ei, Botoasa. Își deschidea inima, dragostea ei
se revărsa asupra țării. Avea acum trei copii, două fete și un
băiat, pe Meinhard. Ie purta de grijă cu devotament, dar nu avea
cu ei nimic comun. Carnea și singele său era țara. Rîurile, văile,
orașele, castelele țării erau trup din trupul ei. Vîntul din miitlții ei
îi erau respirația, rîurile arterele.

Odată, pe la prînz, plecă să se plimbe singură pe malul rîului

Passer, se așeză sub stînci, să se odihnească, ațipi. Deodată, o
trezi o voce subțire, venită ca din adîncuri:
— Lăudat fie Domnul, doamnă ducesă!
Tresări, văzu o arătare mărunțică, mică de tot, cu păr și barbă
lungă, stînd într-o crăpătură de stîncă, doar numai o clipă,
deoarece numaidecît se retrase, ploconindu-se de mai multe ori,
cu mișcări repezi, încrezătoare, caraghioase. Un pitic! Piticii se
reîntonseseră în țară! Piticii, care veneau numai atunci cînd se
simțeau în siguranță, care se arătau numai adevăratului suve-
ran, au putut fi văzuți de ea. Acum era într-adevăr stapîna țării
din munți.
CUR1ND DUPĂ RIDICAREA ASEDIULUI DIN FAȚ A castelului
Tirol, regele Carol părăsi țara din munți. Cu cîteva relicve, dar
altminteri cu puțin cîștig. Pe drumul de întoarcere nu pierdu pri-
lejul să ațîțe împotriva brandenburghezului îndeosebi pe conții de
Gorz; de asemenea, urmînd exemplul tatălui sau, nu uită să
acorde unor principi și seniori numeroase orașe și jurisdicții
tiroleze, care nu-i aparțineau, pentru ca astfel să răscolească
mereu noi dușmani împotriva lui Ludovic de Wjttelsbach.
Întors în Germania, fu despăgubit repede și cu prisosință
pentru insuccesul din Tirol printr-o răsturnare neașteptată în
lupta pentru imperiu. Cînd nu se gindea nimeni la așa ceva,
împăratul Ludovic de Witbelsbach muri la o goană de urși,
În apropierea capitalei sale München. Un atac de apoplexie îl
doborî pe sanguinul bărbat de pe cal, o țărancă bătrînă îi închise
ochii uriași și candizi, călugării îi luară trupul în taină, ca să-1
astruce cu binecuvântare bisericească, în ciuda excomunicării și
interdictului.
Carol de Boemia află așadar că dușmanul său, cel care
stăpînea țari întinse și de care depindeau orașele, murise. Sfinții
îi veniseră în ajutor. El, Carol, era acum,,1a cumpăna veacului,
regele german necontestat și fără concurent.
Era trudit de-atîtea lupte cu cei din casa de Wittelsbach, iar
aceștia de luptele cu dînsul. Ologul Albrecht făcu pe mijlocitorul.
Carol, ca și fratele său Ioan, renunță Ia Tirol și Carintia, îl învesti
pe margraf cu aceste țări, îi făgădui că va interveni pe lîngă curia
papală pentru împăcare. La rîndu-le, membrii familiei de Wittel-
sbach îl recunoscură drept rege german, îi făcură jurămînt de
credință, îi predară odoarele imperiale.
Odoarele imperiale! Carol dorise cu înflăcărare să fie ale lui.
Avea multe și scumpe moaște, nu însă și aceste prețioase
însemne ale puterii care-i aparținea. Cîtă vreme nu le avusese și
trebuise să se mulțumească doar cu imitații, demnitatea
imperială și chiar propria lui ființă i se păruseră goale și lipsite de
conținut. Acum, conduse cu mare pompă aceste dragi și nepre-
țuite obiecte la Praga, în trezoreria sa. Acolo se mai aflau sfînta
lance, un cui de la crucificare, ca și un braț al sfintei Ana. Nimic
nu întrecea însă în valoare, pentru el, sceptrul stră
vechi, globul imperial, din aur curait, galben, coroana
colțurată, spada care-i fusese trimisă lui Carol cel Marc printr-un
înger în lupta împotriva păgînilor. Regele puse ca odoarelc să fie
sfințite în domul din Praga. Apoi le purtă el însuși în încăperea
boltită a trezoreriei. De-acum înainte rămâneau acolo, între
oasele albe ale martirilor, între giuvaeruri, cărți și icoane scumpe,
acte și tratate, sfînta lance, spini din cununa Mîntuitorului,
așchii' din crucea lui Cristos. Regele cel uscățiv ședea acum în
fața acestor comori, zîmbea cu buzele subțiri, mîngîia cu mîna
slabă, osoasă colțurile coroanei, ciudatele dungi ale globului
imperial, de-o formă neregulată, de loc rotundă, spada boamtă,
ruginită a marelui Carol, cel dintâi cu numele său.
Agnès de Taufers-Flavon venea rareori la domeniile ei din Tirol.
Între timp se măritase și sora mezină, cu un senior de
Castelbarco; acesta pendula politicește într-un chip ambiguu
între episcopul de Trient, anumiți conducători italieni de orașe și
curtea tiroleză, dar în rest poseda protectorate și privilegii
excepțional de bogate. Agnès călătorea mult, trăgea adeseori la
sora ei mai mare în Bavaria, la cea mică în Italia. După izgonirea
duoelui Ioan, fu lăsată în pace; în toate problemele, din pricina
cărora s-ar fi putut ajunge la ciocniri între ea și ocîrmuirea
margrafului, slujbașii săi, la indicațiile-i înțelepte, cedaseră, mai
înainte de a se ajunge la vreun conflict. Nu se ducea la curte mai
des
decît o cereau conveniențele, evita eu toată grija să
stingherească pe cineva.
Era acum de o frumusețe provocatoare, conștientă, aproape
înspăimântătoare. În Italia i se puneau la picioare orașe și
principate, bărbații se omorau pentru ea. 'Chiar și greoii bavarezi
pocneau din limbă, se loveau cu mâinile peste coapse, zidnd:
„Ah, pentru asta ești gata să te dărâmi, zău așa, să te-apuci de
blestemății." Ea pășea grațios, cu un zâmbet doar sohițat, echi-
voc, printre omagii, lupte, sinucideri.
Dacă apărea rar la curtea tiroleză, arăta în schimb, oriunde se
afla, cel mai fierbinte interes pentru cele ce priveau Tirolul.
Asculta nesățioasă, cu buzele întredeschise, discuții despre ac-
tivitatea Margaretei. Cerea să i se aducă la cunoștință, să i se
povestească iar și iară despre măsurile ei împotriva nobilimii, Ifl
sprijinul orașelor, al evreilor, despre luptele de apărare împotriva
lui Ioan, voia să știe și cel mai neînsemnat amănunt din viața
ducesei. Nimeni însă nu o putea prinde cu vreo vorbă, sau cu
vreo faptă. Dacă cineva îi cerea părerea, se înclina, spunea ceva
fără însemnătate, surîdea.
Cu mare plăcere se arăta în mijlocul norodului. Era mândră,
nu răspundea la nici un salut. Nu dăruia nici o para pentru
așezămintele dc binefacere din sate și orașe, chiar și țăranii de pe
pămînturile ei erau rău tratați. Totuși poporul ținea là ea. Cînd
trecea, lumea se îngrămădea pe marginea drumului, se minuna,
o ovaționa, îi arăta că-i e dragă. Primea adesea vizita lui messer
Artese din Florența. Agnès trăia în cea
mai mare risipă, avea necontenit nevoie de ajutorul umilului
'bancher florentin, care se ploconea mereu și care se și afla
înarmat cu drepturi ipotecare așțtpra tuturor bunurilor ei.
Messer Artese îi povestea multe despre curtea țjroleză. Nu era
bine să vorbești despre margraf și despre Botoasa. Besigur,
Ludovic ducea mereu lipsă de bani, deoarece războaiele sale
îngjiițeau sume uriașe. Dar el se împrumuta de la seniorii săi
bavarezi și șvabi, ocolea cu teamă ajutorul bunului messer
Artese, gata oricând să slujească; da, margraful scosese din
mîinile acestuia și ultimile ipoteci, făcând dhiar sacrificii pentru
asta. Liniștitului, curtenitorului florentin nu-i plăcea de loc felul
brutal în care locțiitorul margraifului, Conrad de Tédk, obișnuia
să pună mîna pe bani și bunuri, nu-i erau nicidecum pe plac
aceste confiscări și execuții. 8ă câștigi bani, desigur; banul, cînd
nu e furat, vine de la Dumnezeu. Să nu păsuiești datornicii
zăbavnici, să iei în posesie bunurile ipotecate după ce-a expirat
termenul, firește. Dar totul manierat, politicos, cu respectarea
tuturor formelor. Închisoare, descăpățînări — rușine, asta nu se
face, asta nu se cade.
Cel mai mult îl amăra însă pe messer Artese preferința arătată
evreului Mendel Hirsch. Cum? Lui, 'bărbat liniștit, modest,
instruit în lățime și bun creștin să-i fie pus înainte un jidojv
împuțit, zdrențăros, gîjîit, lipsit de obraz, înfjgăreț, sortit iadului?
Nu era destul că această seminție, care l-a chinuit și răstignit pe
Mîntuitorul, a năpădit orașele germane și italiene? Era ne
voie oare ca Botoasa asta nefericită să-i mai dea în seamă și
țara din munți, pentru ca jidovii să se vîre în ea? lată-le, erau
aici, gîngăniile scîrboase, le găseai pretutindeni, își ofereau oricui
banii, fără să li se ceară, și, adunătură murdară de haimanale,
îndrăzneau să ceară dobînzi mai mici deoît el, cetățean florentin
cinstit, onorabil, primit bine la curțile tuturor principilor și se-
niorilor! Chipul bărbatului de obicei calm, cuviincios, stăpînit, se
schimonosea, exprimînd o ură nemăsurată.
Agnès îl asculta în tăcere. Asculta toate cele ce le spunea, le
scria în memoria ei, le păstra acolo, era deosebit de binevoitoare
față de messer Artese. Acesta se reculegea, își cerea de mai multe
ori iertare, pierea lunecînd în întuneric.
După înțelegerea cu regele Carol, nimeni nu mai tăgădui
Margaretei și margrafului stăpînirea Tirolului. La moartea tatălui
său, Ludovic intrase în complicate și grele conflicte de moștenire
cu frații săi. În cele din urmă, convenise să păstreze din această
moștenire Bavaria Superioară, ca posesiune reală, iar din
margrafiatul Brandenburgului numai titlul și demnitatea
electivă. Eliberat de grijile Brandenburgului, domnea acum peste
Tirolul aflat în siguranță; stăpînirea lui se întindea de la Gôrz
pînă în Burgundia, de la hotarele Lombardiei pînă la Dunăre.
Purta numele de margraf de Brandenburg și de Lausiitz,
primcamerier al Sfîntului imperiu roman, conte palatin de Rin,
duce al Bavariei și al Carintiei, conte de Tirol și Gorz, guvernator
al caselor Domnului Agley, Trient și Brixen.
Margareta îi arăta o înțelegere cordială, aproape maternă. În
conștiința ei se înstăpînise ideea că Dumnezeu i-a luat toate
farmecele femeiești pentru ca să-și poată topi întreaga feminitate
în activitatea de guvernămînt. Acest gînd o mulțumise. Era
liniștită ca fața unei ape neatinse de vînt. În hotărîrile ei se
cristaliza ceva de la sine înțeles, mare și sincer. Femeia și su-
verana erau una. Sfatul ei, fapta ei nu erau niciodată învăluite,
piezișe. Erau expresia unei porniri materne sincere, mature, care
adeseori nu corespundea regulilor în litera lor, dar întotdeauna
își avea sensul intim binefăcător.
Activitatea de guvernămînt pe care trebuia s-o desfășoare era
grea, anevoioasă. Ț ara se afla mereu în război, cu
luxemburghezul, cu episcopii, cu orașele lombarde, cu baronii
rebeli. Ceea ce se reconstruise cu grijă era iarăși dărîmat, pustiit.
Pe deasupra, cutremure, inundații, incendii, molime, plaga
lăcustelor. Finanțele rău zdruncinate prin neîntreruptele
cheltuieli militare. Nu era ușor să faci viața să înflorească în
aceste împrejurări vitrege. Dar feminitatea ei, care emana și
insufla încredere, se revărsa în țară, o ridica din nevoie, îi dădea
mereu avînt și sevă. Iscodea compensații, scutea de biruri orașe
care pătimiseră din cauza războiului și a pîrjolului, îi silea pe
baroni, chiar dacă bombăneau, să plătească cel puțin o parte din
dări. Toate acestea se întîmplau ca de la sine înțeles și firesc, fără
zgomot și violență.
Dacă avea de rezolvat probleme financiare grele, atunci îl
dhema pe Mendel Hirsch, să-i ceară sfatul. Acesta apărea îndată,
vioi, în caftanul lui cafeniu, gras, smucit, dibaci, o asculta pe
Margareta, își legăna capul, zîmbea, spunea că e foarte simplu,
gîjîi.a în cuvinte ocolite o soluție surprinzătoare. Bărbatul
mărunt, hăituit, pribeag pe fața pămîntului, era foarte recunos-
cător ducesei pentru bunăvoința cu care îi dăduse un adăpost
oarecum sigur și un acoperiș deasupra capului. Ii era dragă, se
simțea legat de dînsa, își încorda toată ingeniozitatea pentru ea.
Căci era greu s-o scoți la capăt în confuzia economică din
administrația Tirolului. E adevărat, bunul plac al seniorilor
feudali băștinași fusese zăgăzuit, fusese înlăturat și sinistrul me-
ner Artese. Dar margraful nu sta pe gînduri să împrumute de la
seniorii săi șvăbi și bavarezi sumele mari de care avea nevoie.
Seniorii îi cereau ca răsplată ipoteci și polițe cu dobînzi ne-
rușinate, îi smulgeau cu japca mereu mai multe profituri, în așa
fel ujcît în cele din urmă nu se alegea cu nimic. Dimpotrivă; dacă
mai înainte cei ce sugeau țara erau oel puțin localnici, acum
puneau osînză pe ei străinii, bavarezi și șvabi. Se instalaseră în
toate slujbele importante ale țării, brutalul Conrad de Teck
pusese mîna pe posesiuni uriașe, Hadmar de Dürrepberg își
însușise veniturile ocnei de sare de ila Hali, cîțiva miinehenezi,
J.akob Ereimann, Grimoald Drexler și alți orășeni minele din
jurisdicția Landeok. Ș i celelalte vămi și venituri însemnate
fuseseră
 1T6
ârendate Unor bavarezi, șvabi, austrieci. Margrâful nu voia să
țină seama de nici un sfat în privința asta. Avea încredere în
bavarezii și șvabii săi, iar aceștia știau să tragă toate foloasele.
Totuși, Mendel Hirsch, care se ținea cu prudență în umbră,
acoperit de Margareta, reușea să strecoare în contractele cu
seniorii clauze care îl apărau întrucîtva pe principe de bunul lor
plac.
Margareta rămase foarte reținută față de prietenii bavarezi ai
soțului ei. Unuia singur îi arăta mai multă prietenie, anume
acelui ofițer cu ajutorul căruia castelul Tirol rezistase lui
Ludovic, voinicul albinos cu ochi roșii, Conrad de Frauenberg.
Era atît de slut, atît de urît de ceilalți, atît de singur! Ducesa se
simțea înrudită cu el, îi vorbea cu mai multă familiaritate decît
altora, îi acorda favoruri. Bărbatul morocănos, al cărui fel de a
vorbi semăna cu un orăcăit, se ridică repede, obținu slujbe și
seniorii. Prin stăruința ducesei fu numit majordom,al curții.
Conrad de Frauenberg obținu și altceva: însărcinarea de a face
rînduială în țară. Fură stabilite tarife. Bunul plac și jurisdicțiile
seniorilor feudali fură restrînse și mai mult, puterea centrală
întărită, orășenii, negoțul, meșteșugurile sprijinite. Orașele
pestrițe, pline de culoare înfloriră, se întinseră, deveniră mari,
îmbelșugate. Soarta țării nu mai era ihotărftă de castelele ba-
ronilor; hotărîrile le luau magiștrii, mîndrele tîrguri din orașe. Se
ridicară chiar și cele mici: Bruneck, Glurns, Klausen, Arco, Ala,
Ratteaberg, Kitzbiihel,-Lienz. Din fața marilor burse
și piețe din Trient, Bozen, Riva, Brixen porneau drumuri de
negoț spre toate părțile lumii. Ceea ce «emanase Mendel Hirsch
creștea cu spor și înflorea.
Ducesei îi erau dragi orașele pestrițe, lărmuitoare; frumoasele
așezări pline de viață erau cu adevărat opera ei. Ce bărbați! Ce
iubire! Se putea oare trăi mai din plin, puteai să te reverși, să
înflorești, să vlăstărești mai mult decît așa? Nu era acest du-te-
vino, acest puhoi viu, fără țintă o parte din ea însăși? Se dărui cu
totul, își topi ființa în ființa țării. Putea țara să nu simtă asta, să
nu răspundă la atîta iubire, să n-o primească în inima ei? Da!
Da! Da! Casele din orașe o priveau cu ochi vii, înțelegători,
străzile răsunau altfel, mai familiar, sub copitele cailor ei. Crusta
i se topi, Margareta se dărui cu totul, se revărsă în ceilalți, era
mulțumită, fericită.
În seara călduță, domnii de Schenna și Berchthold de
Gufidaun călăreau în itihnă pe drumeagul îngrijit spre cetatea
Schenna. Veneau de la Meran, unde ducesa, în cadrul unei
ceremonii fastuoase, orînduise alături de marele sfat un sfat
inferior, lărgind efectiv drepturile burgheziei. Era un dar de mare
preț, legat pentru ducesă de mari sacrificii în bani și influență.
Poporul îi mulțumise cum se cuvine, ovaționînd-o și spunînd cu
recunoștință: „Botoasa noastră!“
Seniorii fură nevoiți să descalece, pentru a face loc unui mic și
elegant alai. Salutară cu
multă curtenie. În litieră se afla Agnès de Flavon. Norodul se-
nghesuia strigînd:
— Cît îi de frumoasă! Un înger din ceruri!
Se striga în gura mare, suna cu totul altfel decît la cealaltă
ceremonie, era entuziasm, însuflețire.
Domnul de Schenna fluiera un cîntec italienesc. Berdhthold de
Gufidaun privea țintă înainte, gînditor; ochii albaștri, pe chipul
cutezător, smead, erau încruntați de încordare. Seniorul avea
gîndirea înceată.
Pe drumul lor, puțin înainte de intrarea în oraș, un grup de
saltimbanci dădea o reprezentație în fața unei mîini de poporeni.
Un boscar cu obrajii ca focul arăta o maimuță mare. Maimuța se
ciucea melancolică și grotescă, sărea după un măr. Apoi se
produse o fetiță, dansă, jonglă cu niște mingi. Reveni maimuța.
Acum fusese îmbrăcată în mătase albastră, i se puseseră
zorzoane de aur pe creștet. Ș edea acolo, cu brațele lungi,
grosolană, tare urîtă, rea, rînjea, arătîndu-și dinții galbeni în
botul proeminent. Poporul rămase o clipă cu ochii holbați. Apoi
oamenii izbucniră deodată, din toate părțile, chicotind, frîngîndu-
se din șale, lovindu-se peste coapse:
— Botoasa! Da, asta-i ducesa! Botoasa!
Seniorii călăriră mai departe. Berdhthold, tare necăjit, respira
adînc, lăsând aerul să-i șuiere printre dinți. Fetița unui
podgorean le ieși înainte, cu picioarele goale, arsă,de soare,
drăgălașă. Le dădu binețe zîmbind smerită. Berchthold nici n-o
văzu, Schenna îi adresă fetei cîteva
cuvinte glumețe. Dar voioșia lui suna cam fals, în curînd se
posomori și el; tăcut ca și Berohthold, își continua drumul,
ghemuit, în ținuta lui neglijentă, pe cal, cu fața alungită, veștedă,
schimonosită de o meditație cam amară.
LA ĂLA, IN TIMP CE BARONII AZZO Ș I MAR-' cabrun de
Lizzana tratau cu un cleric de la episcopia Trientului, fratele mai
mare, domnul Azzo, șovăi la mijlocul unei fraze; fața i se făcu gal-
benă, vînătă, căzu la podea. La subsuori, pe pîntece, pe coapse îi
apărură umflături negre, purulente, mari cît oul. Horcăia, nu-și
mai veni în fire, muri după cîteva ore. Canonicul din Trient,
îngrozit, se întoarse în goana calului acasă. Așadar iat-o, era aici,
ciuma. Pătrunsese și în țara din munți. Nu fusese o minciună că
la Verona patru-cinci se și prăbușiseră morți. Iar acum moartea
neagră se afla deci în munți. De-aci înainte îndură-se Domnul de
noi!
Ciuma venise încoace din Răsărit. Făcu ravagii mai întîi pe
malurile lacului, apoi pătrunse înăuntrul țării. Ucidea în cîteva
zile, adesea în ore. La Neapole, la Montpellier muriră două treimi
din populație. La Marsilia se prăpădiră episcopul cu tot capitulul
canonicilor, toți monahii predicatori și minoriți. Ț inuturi întinse
fură pustiite. Corăbii mari, cu trei rînduri de vîsle rătăceau
rămase la voia întâmplării pe mare, încărcate cu mărfuri, fiindcă
tot echipajul murise. Îngrozitor își revărsă ciuma furia în
Avignon. Căzură la pămînt cardinalii, cu veș
mintele fastuoase mînjite de puroiul umflăturilor sparte. Papa
se închise în încăperea cea mai îndepărtată a palatului, nu
îngăduia nimănui să intre la el, întreținea ziua întreagă un foc
mare, în care ardea plante aromatice și mirodenii ce curățau
aerul. La Prâga, în trezoreria boltită din castelul său, între
obiecte de aur, ciudățenii, relicve, sta ghemuit Carol, regele ger-
man, postea, se ruga.
Înfiorător izbucni ciuma în văile Tirolului. Dintre locuitorii
orașului Wipptal rămase în viața doar o treime, dintre călugării
mănăstirii foarte populate de la Marienberg, supraviețuiră numai
Wyso, starețul, preotul Rudolf, un frate mirean și fratele Goswin,
cronicarul. Erau văi în care din șase oameni unul singur scăpă
cu viață. Fiindcă răsuflarea și abund respirației, hainele și
uneltele transmiteau boala, oamenii fugeau cu dușmănie și
bănuială unul de altul, prietenul își părăsea prietenul, logodnica
pe cel drag, copiii pe părinți. Bolnavii își dădeau sufletul horcăind
fără să primească sfintele taine, prin orașe multe case
rămăseseră goale, cu toate lucrurile înăuntru, dar nimeni nu
cuteza să pătrundă în ele; nu se mai citeau slujbe, nu mai aveau
loc procese. Doctorii îngăimau fel de fel de păreri, dar nu putură
în cele din urmă să ajungă la alta decît aceea că așa era voia lui
Dumnezeii. O mînă de ajutor nu erau în ștare să dea. Oamenii,
nebuni de spaimă, își chinuiau trupul ajunînd, biciuindu-se,
femeile se grupau în ligi de surori, se puneau la cale procesiuni
de flagelați, apăreau exaltați și profeți. Alții se pur-
tau ca nebunii, se dădeau pradă lăcomiei, desfrîului,
exceselor. Frații flagelați, cu trupurile scheletice, însîngerate,
întâlneau bălțate convoaie de nebuni de carnaval beți.
Dintre cei trei copii ai Margaretei rămase în viață doar fiul,
Meinhard, fetițele muriră. Leșurile micuțelor zăceau umflate
îngrozitor, cu enorme buboaie negre. Margareta gîndea: „Acum
sînt și ele urîte, ca mine“.
N-avea timp să cugete mai mult la asta. Lucra, Umbla de colo-
colo, fără teamă, cu capul limpede, liniștită. În zăpăceala
nemaipomenită puține dintre poruncile ei erau urmate, dar și
astea prost; totuși, ținea țara în mai multă orînduială și ascultare
decît puteau s-o facă în disoluția generală alte stăpîniri. Cînd
apoi ciuma se domoli, ducesa strînse numaidecît frîul, potrivi
administrația țării la noile împrejurări, care, datorită depopulării,
îngăduiau o mișcare mai largă și mai liberă. Preîntâmpină
risipirea numeroaselor bunuri rămase fără stăpîn și, cu acest
prilej, știu să pună mîna, ieftin, dar nu într-un mod necuviincios
pe multe moșii și posesiuni.
Messer Artese era foarte ocupat, venise un timp prielnic pentru
el. Pretutindeni în lume, case și alte bunuri imobiliare, drepturi și
privilegii reveniseră unor moștenitori care nu știau ce să facă cu
ele. Messer Artese cumpăra, lua cu japca. In Tirol, însă, se lovi de
rezistență. Legi care-i legau mîinile, dreptul de preempțiune
rezervat curții și autorităților, clauze riguroase. Se duse la
castelul Taufers și, în fața doamnei Agnès, izbucni spumegînd de
furie.
Ș mecherul ăsta de Mendel era vinovat de toate! Ăsta îl
împiedica în afaceri pe dînsul, bunul bancher creștin. Ăsta îi
punea bețe-n roate, el scornise toate clauzele și piedicele
nerușinate, diavolesc de viclene.
Agnès îl lăsă pe florentin să-și verse năduful, îl ascultă în
tăcere, privindu-1 țintă cu ochii ei albaștri adînci. Apoi începu să
povestească ea, cu vocea-i indiferentă și provocatoare. Călătorise
pe Rin. În numeroase orașe de-acolo evreii fuseseră prinși și arși
de vii. Fiindcă ei dezlănțuiseră ciuma, ei azvîrliseră otravă în
fîntîni. Ș tia asta precis. La Zofingen se și găsise otravă. La Basel a
fost de față cînd evreii fuseseră duși pe o insulă din mijlocul
Rinului, zăvoriți într-o casă de lemn și arși acolo. Zbierau îngro-
zitor, iar duhoarea a plutit în aer încă multă vreme. Bine le-a
făcut. Fiindcă ei, blestemății, erau cu adevărat vinovați de ciumă.
Ologul Albrecht al Austriei, episcopul din Mainz și Botoasa își
protejau, firește, jidovii. Agnès rosti încet, cu nepăsare, cu ochii
ațintiți mereu asupra florentinului:
— Ocîrmuirile vor fi avînd desigur temeiurile lor.
Messer Artese o ascultă, nu răspunse nimic. Se întoarse, cu
treburile neduse la capăt, în Florența lui.
Peste scurtă vreme, din Italia se prelinse în văile Tirolului, ca o
mîzgă otrăvită, mai întîi bănuiala, apoi convingerea sigură că
evreii aduc ciuma. Ciuma nu piere atîta vreme cît aceștia
ver fi îngăduiți în țara. Începură să se adune grupuri de
oameni. Ațîțări, amenințări.
În timpul acesta, evreii bateau drumurile, își vedeau de
treburi. Erau multe afaceri, afaceri mari, aveau strașnic de lucru.
Scundul Mendel Hirsch alerga, se agita, gîjîia, numeroșii lui copii
alergau și ei, cu ochii lor migdalați, dîndu-și importanță, ba chiar
și bunica tare bătrînă, care mormăia într-una, reveni la viață,
întreba vorbind cu greu și lălăind: „Cum merg afacerile?“
Mergeau minunat, slavă Domnului. Ciuma era în scădere, har
Domnului. Era multă treabă, să faci negoț, să cumperi, să
mijlocești, să închei contracte. Peste numai cîteva săptămîni,
dac-o vrea Dumnezeu, se va putea ține din nou la Bozen primul
tîrg mare. Milostiva doamnă ducesă — Domnul s-o ocrotească —
avea nevoie de Mendel pretutindeni.
Între timp, ațîțarea se lățea mereu mai mult, primejdioasă,
arătîndu-și colții, absurdă, de la o zi la alta mai peagră. Evreii
știau ce va să zică asta. Așa se petrecuseră lucrurile și cu
doisprezece ani înainte, cînd izbucniseră măcelurile puse la cale
de frații Armleder. Acum venea dinspre miazăzi-apus. În zadar se
împotrivi, cu propria-i persoană și cu bulele, papa, înțeleptul,
bunul Clement, cunoscător în ale lumii, în zadar atrase atenția
că evreii fuseseră atinși de ciumă la fel ca toți ceilalți: atunci cum
ar fi putut-o pricinui ei? Ceea ce i-a dus la pieire n-au fost
fîntînile otrăvite, ci bunurile lor și polițele datornicilor. Evreii fură
uciși și jefuiți în Burgundia, pe Rin, în Olanda, în Lombardia, în
Po-
Ionia. În douăsprezece, douăzeci, o sută, două sute de
comunități. Evreii din Tirol așteptau. Posteau, se rugau. Aici nu
era nevoie să se aducă plocoane grase autorităților. Se știa că du-
cesa îi va apăra atît cît îi va sta în putință. De asemenea, că
margraful le era binevoitor ca și părintele lui, împăratul, care
sprijinise orașele și negoțul, care ținuse mereu mîna asupra lor.
Dar se mai văzuse că împotriva norodului scos din fire, stîrnit de
pofta de sînge și aur, nici un împărat și nici un papă nu avea
vreo putere. Evreilor nu le rămînea altceva decît să aștepte, să se
roage, să-și vadă de afaceri.
Ș i-apoi, deodată și în aceeași zi, răbufni. La Riva, la Rovereto,
la Trient, la Bozen. La Riva, evreii fură înecați în lac, la Rovereto
îi âzvîrliră cu mare veselie și larmă de pe o stîncă, la Trient fură
arși de vii. La Bozen, oamenii se îngrijiră mai mult de prădăciuni,
iar uciderile fură puse la cale în neorinduială. S-a lucrat fără
metodă, așa că bunica bătrîna care mormăia necontenit, una
dintre nurori și imul dintre copiii mici rămaseră în viață.
Margraful nu putu să-și apere evreii (din München; la Hali și
Innsbruck se puse cu energie între ei și mulțimea ’ pornită pe
violențe. El era de partea dreptății și a justiției. Cînd ajungea prea
tîrziu și nu găsea decît morți, avea cel puțin grijă să-i alunge pe
făptași și să le smulgă prăzile. Ucigașii trăgeau puține foloase. În
numele celor uciși, seniorii bavarezi și șvabi cereau înapoierea
datoriilor pe seama margrafului, cu mult mai multă strășnicie
decît ar fi putut-o
face evreii înșiși. Se amestecă și regele Carol. El ceru de la
orașele ai cărei evrei fuseseră uciși, și chiar de la margraf, o parte
din moștenirea celor omorîți. Începu o tociheală aprigă.
Îndată ce auzi de prigoane, Margareta alergă la Bozen
înspăimîntată, în toată graba. Sosi în timpul nopții. La lumina
pîlpîitoare a torțelor văzu casa devastată ca de o haită de fiare,
văzu încăperile mici, pe care le știa pline de fel de fel de nimicuri
plăcute, goale, pustiite, murdărite. Văzu leșurile fiicelor, fiilor,
ginerilor, nurorile, liota de copii cu ochi vioi, migdalați, unele
sfîrtecate și ciumpăvite îngrozitor, altele chiar fără răni vădite.
Toți oamenii aceștia zăceau acolo foarte liniștiți, și foarte liniștit
zăcea și Mendel Hirsch. Purta un șal de rugăciune și filacteriile la
braț și pe frunte; pe corpul lui nu se zărea nici o rană, în lumina
faclelor părea că zîmbește, umil, dar își păstra înfățișarea de om
serios, vrednic, blajin, deștept. Margareta se gîndea că îndată îl
va vedea clătinîndu-și capul și-1 va auzi spunînd cu vocea lui
gîjîită că totul nu-i chiar așa de rău cum pare, cătotul e foarte
simplu, oamenii nu sînt răi, au fost doar ațîțați, pe deasupra sînt
și nițel cam grei de cap; ar trebui numai să li se vorbească domol,
cu blîndețe. Dar Mendel Hirsch nu spuse nimic, nu se zbuciumă
ca de obicei și rămase foarte liniștit. A avut cele mai bune
intenții, desigur față de el mai ales, dar și față de ea și de țară, și
a fost deștept și de ispravă și a adus mari foloase țării, dragilor ei
orașe. Acum l-au ucis, cu grosolănie, fără nici un rost, bestial. La
urma
urmelor de ce? Rosti întrebarea, răstindu-se la unul din cei de
față.
— Păi doar a adus ciuma! spuse omul sfios, prostește, cu un
aer de încăpățînare.
Încet, într-un colț, orăcăia copilașul salvat; femeia, foarte
gătită, încercă să-l adoarmă cîntîndu-i cu voce urîtă, spartă;
bunica mormăia în felul ei. Margareta se apropie, ridică nuna să
mîngîie pruncul. Se simți trudită, nenorocită. În lumina itorței își
văzu mîna; era mare, informă, cu pielea pămîntie, gălbuie; uitase
să se fardeze.
La München, într-una din vastele încăperi ale noii reședințe,
pe care tatăl său o începuse iar el o construise cu rîvnă mai
departe, margraful Ludovic o privea cu ochi reci pe baroana de
Taufers, Agnès de Flavon, așezată în fața lui. Baroana îi cerea
învoirea să vîndă anumite părți din senioria ei. Cumpărător era
un localnic. Dar în umbră pîndea messer Artese. Margraful n-o
putea suferi pe Agnès; auzise multe lucruri neplăcute despre
neorânduiala din gospodăria ei; chipul lui slab, smead, cu
mustața scurtă, blondă, rămase ferecat, ochii cenușii,
sfredelitori, priveau cu neîncredere.
Agnès îi simțea foarte bine atitudinea ostilă, dar nu făcu de loc
pe jignita. Unduia în fața lui, îl privea cu ochii adinei, intens
albaștri, zîmbea cu buzele subțiri, foarte roșii pe chipu-i alb, era
feminină, veselă, amabilă fără exagerare. Cu prudență, folosindu-
și experiența, îl ispitea, făcînd nițel haz de ursuzenia lui.

Margraful e privea. Cu adevărat, Oamenii aii nedreptățit-o

mult. Prietenii lui cereau fiecărei femei să stea vîrîtă.pînă-n gît în
treburile gospodăriei, să Se țină de coada slugilor, să vadă de
bucătărie și rufărie. Agnès era însă, neîndoielnic, o femeiușcă
gingașă. Fiecare fibră a ei era delicată și grațioasă, și totuși
vînjoasă și plină de putere. Se despărți de ea cu mai multă
curtenie decît îi arătase la venire. O pofti la el pentru o a doua
oară.
Se uită lung în Urma ei. Se gîndea la Margareta. Ducesa
rămăsese din nou grea. Da, frumoasă nu era. Dacă o aveai pe
cealaltă alături, iar apoi ți se ducea gîndul la dînsa — putea să
te-apuce groaza. Dar avea cap, Botoasa noastră. Oamenii o
stimau. Însă nu le era dragă. Pe cealaltă, cînd se arăta, o
primeau cu urale.
Acum muriseră cele două fetițe. În popor se zicea: „Pedeapsa
lui Dumnezeu." Vina era a lui, firește! Fiindcă papa ar fi vrut mai
bine să vadă Tirolul în mîna preferatului său Carol, căsătoria lui
Ludovic nu fusese recunoscută de biserică,.pruncii săi rămîneau
niște bastarzi. Clopotele nu puteau să bată,.iar de foc, inundații,
lăcuste, molime el era vinovat.
Ce nelbuni! Ce măgari! Ce tîmpiți! Era oare atît de plăcut să fii
soțul Margaretei? Multă vreme nici nu mai băgase de seamă cum
arată. Acum, deodată, îl izbi iar urîțenia ei. Cu o femeie atît de
slută, ajunsese batjocura Europei. Era un, mare principe și
senior, cel mai puternic bărbat al Germaniei. Orașe și ținuturi
rodnice înfloreau acolo unde mîngîia mîna lui; se pră
bușeau în ruină çînd își revărsa asupra lor furia. Nu i-a fost
ușor fiă ajungă aici. A muncit, zi și noapte, cu conștiința cea mai
curată. N-a cunoscut altă teamă, detât pe aceea de Dumnezeu.
Ș i-a făcut datoria, ou trudă, greu, zi de zi. Și cu ce se alegea din
toate astea? Era batjocura Europei.
Jos, Agnès se suia în litieră. În juru-i se adunase poporul, cu
capetele goale, minunîndu-se. Dacă ar fi ea în locul Botoasei,
oamenii n-ar mai spune: pedeapsa lui Dumnezeu, nici la lăcuste,
nici la molimă.
Oare Agnès nu se uita în sus? Margraful se întoarse repede, ca
un școlar vinovat prins asupra faptului.
Cîteva săptămîni mai târziu, Margareta născu un copil mort.
Margraful se întunecă, deveni mai rece față de ea. Nu, căsătoria
lui nu era binecuvîntată. Acum își punea toate speranțele în
singuru-i fiu, Meinhard, un băiat indolent, gras, neînzestrat,
bolnăvicios, care nu părea să semene de loc cu bunicul Ludovic,
ci mai curînd cu bunicul dinspre mamă, bunul rege Henric.
Margareta se întoarse la treburile ei după numai o săptămînă.
Lucra cu aceeași sîrguință și conștiinciozitate. Totuși bucuria pe
care i-o dăduse pînă atunci munca pierise, Orașele nu-i mai erau
dragi. Evreul cel mărunțel și de isÎravă, care adusese aici viață de
pretutindeni, usese ucis, copiii născuți de ea erau morți. Oriunde
punea mîna, totul se prăbușea. Nimic nu se înjgheba, nimic nu
înflorea. Margraful? Un senior care-și făcea datoria, dar cu
sufletul sterp.
Fiul ci? Un băiat de duzină, dolofan, prostănac. Cc-i mai
rămînea?
În vremea asta se simți mereu mai apropiată de Conrad de
Frauenberg. Bărbatul acesta unt, cu ochii roșii, părul blond
aproape alb, era al cincilea din cei șase fii ai seniorului de
Frauenberg, un cavaler bavarez nu prea fălos, care însă își
cîștigase merite într-o luptă, mai de demult, în slujba
împăratului Ludovic. În felul acesta, Conrad ajunsese pe cînd era
încă un băiețaș camerier la curtea bavareză, apoi făcuse parte
din suita margrafului la venirea lui în Tirol, unde rămăsese
multă vreme în umbră ca ofițer subaltern. Urîțenia și felul său de
a fi, aspru, morocănos, acru îl însinguraseră; nu avea altă
perspectivă decît de a rămîne un ostaș sub comanda altora, pînă
cînd brava și curajoasa lui comportare în timpul asedierii
castelului Tirol îl scoase la lumină.
Margareta îl împodobi pe urîtul și asprul Frauenberg cu tot
ceea ce mai dăinuia în sufletul ei ca fantezie, sete de culoare,
pitoresc, aventură, cu toate resturile „frumoaselor vremuri de
odinioară", cum le numea seniorul de Schenna. Albinosul cu bot
lătăreț de broască și voce scîrțîitoare, cu mîini scurte și
grosolane, îi apărea ca un fel de prinț din poveste. Era aidoma cu
ea; cu siguranță că exteriorul lui necioplit ascundea un suflet
gingaș, simțitor. Vîrît într-un astfel de înveliș, nu puteai decît să
devii grosolan și brutal. Sărmanul, singuraticul, neînțelesul!
Ducesa se purtă cu el deosebit de prietenește și matern.

Umilit dc toți în tinerețe, Frauenberg se deprinsese cu o izolare

rece și aspră. Ș tia cît e de slut; -socotea firesc ca toți să-I
împungă. Dacă ar ajunge pe o treaptă mai înaltă, i-ar călca și el
pe ceilalți în picioare. Nu credea în nimic pe lumea asta. Bani,
putere, avere, plăcere, acestea erau țelul tuturor oamenilor, setea
de bani, setea de avere, desfrîul erau impulsurile ce-i mînau. Nu
exista nici răsplată, nici pedeapsă, nici dreptate, nici virtute.
Toată viața n-avea nici un sens. Erau dibaci sau nătîngi, în rest
noroc sau nenoroc. După părerea lui, adevărul era rostit de
cîntecul acela care preamărea, realist și cu convingere, șapte
lucruri ce meritau a fi dorite și slăvite. Să mănînci zdravăn era
primul, să bei vîrtos, al doilea, să te ușurezi de ce-ai mîncat, al
treilea, de ce-ai băut, al patrulea, să te culci cu o femeie, al
cincilea, să >te scalzi, al șaselea, dar al șaptelea și cel mai frumos
era să dormi.
Cînd ducesa îi arătă deschis interesul ei, Conrad de
Frauenberg nu se îndoi nici o clipă că interesul acesta ar fi
altceva decît poftă trupească. De altfel, nici nu era de mirare ca
sluta să-1 aleagă tocmai pe el, urîtul. Se hotărî; era calculat și
realist. Își spusese de mult că, fiind al cincilea fiu și avînd un
astfel de chip, îi va fi cu neputință să ajungă departe. Însă nu în-
cetase niciodată, viclean, dur și gata de salt, să stea la pîndă cu
ochii în patru. Acum i se ivea o răsplată magnifică. Era un noroc
nemaipomenit că zgripțuroaicei ăsteia pocite i se aprinseseră
călcîiele după el. Va trage toate foloasele.

Își dădu drumul la gură în fața ordonanței, își arătă fără rușine
bucuria, lăudînd-o cu vorbe dezmățate pe Botoasa și poftele ei.
Çît eră de zgîrie-^brînză, îl cinsti pe flăcău cu o cană de vin bun.
La lumina unei luminări, numai el și ordonanța, diefui toată
noaptea. Își răcni cîntecul despre cele șapte lucruri vrednice de
dorit. Orăcăi că va ști el să se folosească de Botoasa asta. Apoi se
întinse ou voluptate, să doarmă. Da, ăsta era lucrul cel mai
frumos de pe lume. Își simțea mădularele îndurerate de trudă. Își
trosni încheieturile. Deschise botul lătăreț. Se răsuci pe partea
cealaltă, căscă de plăcere. Adormi.
Cu viclenie și prudență, dar fără a sta pe gînduri, porni pe
drumul hotărît. Margraful, asta o simțea el, nu-1 înghițea. Nici
nu încercă să-i cîștige simpatia. În totul nu se pripi de ioc. Era
însă întotdeauna prezent și în clipele potrivite, cînd Margareta se
găsea singură, intervenea cu o familiaritate neobrăzată. În felul
acesta puse mina pe castele, seniorii, protectorate, jurisdicții,
deveni în cele din urmă majordom al curții. Nimeni, nici chiar el
însuși nu și-ar fi prevăzut o asemenea ascensiune. Înghițea totul,
cu impertinență și lăcomie, rînjind. Ca majordom al ourții rămase
ceea ce fusese și ca ofițer inferior. Nu respecta pe nimeni și nimic,
nu credea în nimic altceva decît în putere, bani, plăceri.
Margareta își anina de el, ca și mai înainte, toate visurile.
Înfățișarea hidoasă îl făcea omul ales, îl înrudea cu ea. Trebuia,
trebuia neapărat ca în acest bulgăre de carne turtit și scîrbos să
se ascundă un suflet. De là el la ea nu răzbatea
Însă nici o vibrație; singura legătură dintre ei se reducea cel
mult la un rînjet scîrbavnic, cu gura pînă la urechi, de o
familiaritate grețoasă. Margareta’ nu-și dădea seama de acest.
pustiu sufletesc, sau îl tîlcuia prin resemnarea lui amară, prin
muțenia voită, care ascundea și tăinuia cu sfioșenie ceea ce era
delicat și nobil în el.
Seniorul de Schenna vedea cum, fără vreun motiv mai adînc,
mai mult din nepăsare, Margareta se-ndepărta tot mai mult de
margraf și era împinsă, pe jumătate fără să vrea, spre Frau-
enberg, care lui îi era profund nesuferit. 11 jignea faptul că
Margareta, atît de pretențioasă cînd era vorba de oameni, îl
alesese tocmai pe acesta ca să și-l facă, alături de el, al doilea
confident. Ce avea el, Schenna, comun cu Frauenberg? Era cu
putință ca ducesa să pună în aceeași oală scepticismul lui
rafinat, cultivat, cu goliciunea sufletească grosolană, ordinară și
lipsa de orice credință a bavarezului? Vanitatea îi era rănită de
faptul că Margareta îi făcuse din Frauenberg un tovarăș în
încrederea ei.
Altminteri, domnului de Schenna îi mergea acum foarte bine.
Molima îl ocolise. Îi reveniseră unele moșteniri și folosise timpul
de după ciumă ca să-și desăvîrșească și să-și rotunjească
splendidele-i domenii. Ducea, la castelele lui, o viață tihnită de
om subțire, între zugrăveli, cărți, obiecte de artă și păuni, refuza
ca și mai înainte orice fel de slujbă, își plimba, voios și meditativ,
privirile peste întinsele lui livezi, ogoare, podgorii, devenea de la o
zi la alta mai blajin,

mai înțelept, se lăsa în voia unei depline odihne interioare, ca

un fruct de soi, copt. Abatele Ioan de Viktring, care era acum
secretarul ducelui Albrecht și care ajunsese încetul cu încetul un
bătrîn nesigur pe picioare, ar fi putut să citeze, în privința lui, pe
Horațiu în întregime.
Smulgîndu-se din liniștea și mulțumirea lui, ar fi ajutat-o cu
plăcere pe Margareta. Încercă mai întîi să reînnoiască legătura
dintre ea și margraf. Pentru a înlesni aceste încercări trebuia
slăbită apăsarea ce împovăra căsnicia Margaretei din pricina
afuriseniei bisericești.
Ducele loaiț, luxemburghezul, se plictisise de mult să fie
socotit de biserică un bărbat însurat, în timp ce în realitate era
holtei. Prin politica iscusită a fratelui său, poziția i se
îmbunătățise mult; se gîndea să și-o întărească deplin printr-o
nouă căsătorie abilă. Mai întîi însă trebuia să se despartă legal și
în toată forma de Margareta. Îi ceru o întrevedere. Voia să
găsească împreună o formulă care, convenabilă amîndurora, să
nu-1 jignească nici pe el, nici pe ea. Interesele lor erau aceleași.
Asta era vădit, și Margareta se arătă gata să-1 primească.
Astfel apăru Ioan ca oaspete la castelul Tirol. De astă dată,
porțile se deschiseră în fața lui. Tobe, trîmbițe, dovezi de cinstire.
Fața prelungă a lui Ioan încă arăta ca a unui băietan. O privi pe
Margareta cu ochii lui mici, scufundați în orbite, fără nici o
sfială. Nimeri un ton de ștrengărie ostentativă, o anume
camaraderie ironică, pe gustul Margaretei. Se așezară față în față,
căutară împreună motivări, se bălăbăniră încolo
și-ncoace, dhibzuiră, născociră soluții. Spre mulțumirea
amîndurora, ajunseră la înțelegere. Ioan — vor spune — se
căsătorise cu Margareta, deși erau rude de gradul al patrulea,
fără să știe de această înrudire. Oricîte osteneli de bună-credință
și-au dat amînidoi să desăvîrșească această căsătorie, n-au
izbutit, fără îndoială din pricină că Ioan fusese legat prin vrăji.
Întrucît acum Ioan ar dori foarte mult să încheie o căsnicie cu
altă femeie și să-și perpetueze prealuminata spiță, îl roagă pe
papa să anuleze căsătoria cu Margareta. E neîndoielnic că papa,
prieten al casei Luxemburg, va primi favorabil această cerere.
O dată hottărîrea luată, loan mai fu poftit de Margareta la o
gustare. Amîndoi erau bine dispuși.
—N-ai îmbătrînit de loc, pui de lup, spuse ducesa.
— Și tu — Cristoase, Dumnezeule! — ești, în ciuda tuturor
întîmplărilor, un om de stat, ducesă Botoasa.
Fiecare se simțea, potrivit împrejurărilor, mai tare decît
celălalt; lucrurile se încheiaseră cu bine; pe temelia aceasta,
găseau relațiile lor de-a dreptul plăcute. Se despărțiră prieteni,
cu o familiaritate reținută, plină dé înțelegere.
 PRIN MOARTEA CELOR DOI COPII AI MARGAretei, problema
moștenirii în țara din munți arăta la fel ca pe vremea bunului
rege Henric. Singurul moștenitor al tronului era băiatul Mein-
hard, a cărui sănătate, rămânea gingașă și ale cărui surori
muriseră amîndouă de mici. Din nou, așadar, puternicii suverani
germani își îndreptară privirile spre Tirol, întinseră într-acolo
mîini lacome. Casa de Luxemburg își rotunjea posesiunile la Rin
și la Vltava, se retrăsese din lupta pentru țara din miazăzi. Totuși
Wittelsbaoh și Habsburg așteptau prilejul potrivit să ridice
pretenții întemeiate, sităteau cu ochii ațintiți, pîndeau.
Habsburgul mai ales, ologul Albrecht, pregătea Un plan de
durată, bine înjghebat. El însuși avea nădejde puțină să-l vadă
realizat. Dar ologul, devenit prin lîncezeală mai plin de răutate și
mai înțelept, nu mai lucra de mult pentru un succes imediat, ci
de perspectivă îndepărtată. După părerea lui, ori punea inîna pe
Tirol, calea către apus, puntea spre posesiunile șvabe, ori
renunța la visul oricărui mare imperiu.
Mai întîi căută să-i cîștige pe seniorii din teritoriile episcopale.
Trientul și Cuera trăiseră experiențe triste cu casa de
Wittelsbach; erau foarte înclinate să treacă de partea
Habsburgului, care le făcea hatîruri. Ș i altminteri Albrecht avea
ochi dulci și mina deschisă pentru toți seniorii cu influență din
Tirol. Îi dărui pe Schenna, pe guvernatorii din Matsch, pe Frau-
enberg cu titluri, demnități, slujbe, care cereau puțină osteneală
și aduceau mulți bani.
Încercă în toate chipurile să cîștige chiar încrederea și
prietenia margrafului. Cu prilejul atacului întreprins de Carol de
Luxemburg, nu-i căzuse în coastă, ba chiar mijlocise' între el și
acesta. Îh curînd se ajunse atît de departe, înoit ologul
Albrecht putu să-și cunune una dintre fete cu micul, dolofanul,
indolentul, molîul Meinhard, moștenitorul Tirolului. Pe deasupra,
Albrecht, de felul lui foarte strîns la pungă, se arătă întotdeauna
darnic cu margraful aflat necontenit în lipsă de bani și, astfel, îl
aduse într-o dependență mereu mai mare.
 Apoi, pe neașteptate, cînd Ludovic avu odată din nou nevoie de
o sumă considerabilă, consilierii financiari ai austriacului
declarară că, din păcate, nu mai le e cu putință să-l ajute. Vis-
tieria lor e secătuită; ba chiar, spre cea mai mare părere de rău,
trebuiau să-i ceară în curînd înapoierea sumelor împrumutate
mai înainte. Margraful, adînc surprins, aflat într-o strîmtorare
ce-l scotea din fire, voi să-i fulgere cu privirea. și să le azvîrle
cuvinte grele. Se stăpîni însă, își mușcă buzele, plecă fără o
vorbă.
Se gîndi să i se adreseze personal lui Albrecht. Mîndria îl
împiedică s-o facă. La o a doua întîlnire, consilierii financiari
habsburgici declarară cu nevinovăție consilierilor săi că ar fi găsit
un excelent compromis foarte echitabil. Ca ipotecă pentru suma
împrumutată mai demult și pentru aceea cerută acum, margraful
să cedeze timp de cîțiva ani Austriei administrația Bavarici de
Sus. Prin economiile rezultaite din administrarea în comun, mai
chibzuită, Albrecht își va scoate cu siguranță în curînd suma ce i
se datora.
Cînd sfetnicii săi îi aduseră la cunoștină propunerea
austriecilor, margrafului îi pieri sîngele din obraz. Îi cercetă cu
privirea aspră, ascuțită,
albastră. Nu, nü zîmbeau. Aveau înfățișarea unor slujbași dc
bună-crcdință, serioși. Înghiți în sec, spușe că va reflecta; se
înclină, îi concedie.
Rămase singur, șimțindu-se greu lovit. Își ridică grumazul
masiv. Pretenția era o nerușinare. Dar Albrecht avea minte ageră,
îi arăta prietenie, sigur că nu avusese de gînd să-1 jignească.
Așadar era vădit că în alt chip nu puteau fi scoși banii. Urma să-i
cedeze veniturile; veniturile nu erau țara. Totuși, dacă șeful casei
de Wittelsbach trecea unui Habsburg ocîrmuirea țării sale de
baștină, asta egala, în ciuda tuturor asigurărilor, cu o pagubă
mare, aproape de neîndurat.
■Cînd aduse chestiunea în fața sfatului său, se arătă
nepăsător, liniștit, înfățișă totul ca și cînd n-ar fi avut cine știe ce
însemnătate. Cercetă cu bănuială chipurile seniorilor, să vadă
dacă vor cuteza să-și dezvăluie rînjetul lăuntric. Ah, dacă ar mai
trăi prietenul său, Conrad de Tecik! Față de el, această
neîncredere n-ar fi avut nici un rost. Totul ar fi fost mai ușor de
îndurat! Nici un sentimentalism! Spuse în două cuvinte despre ce
era vorba. Nu făcu nici o apreciere. Le ceru părerea.
Cel dintîi care luă cuvînitul fu Frauenberg. Ca toți ceilalți, și el
își dădea seama că austriecii îi strîngeau cu ușa prin propunerea
lor. Puțin îi păsa de Ludovic și de Albrecht, de Bavaria și de Tirol
sau de Austria. Habsburgul era cel mai bogat și cel mai isteț;
așadar probabil că dreptatea se afla de partea lui. Întrucît pe el,
pe Frauenberg, l-a cumpărat cu slujbe onorifice și
cu sume uriașe, trebuie să bage de seamă ca Ludovic să
primească propunerea. Dacă însă ar stărui ' pentru aceasta,
Ludovic, care și așa nu-1 putea suferi, ar deveni bănuitor. Pe de
altă parte, fie că era sfătuit să primească sau să respingă
propunerea, margrafului nu-i rămînea altceva de făcut decît să
semneze, scrîșnind, înțelegerea umilitoare. El, Conrad de
Frauenberg, își poâte așadar îngădui, fără ca Habsburgul să bage
de seamă, gestul hazliu de-a face pe patriotul ba-, varez,
sfătuindu-1 pe principe să respingă umilitoarele pretenții
austriece.
Margareta primi cu cea mai mare însuflețire propunerile
habsburgice. Vor avea foarte mulți bani, vor putea, în sfîrșit, să
achite împovărătoarele datorii rămase încă de pe vremea bunului
rege Henric. O dată ce va fi înlăturată povara aceasta, cum vor
mai răsufla ușurate iubitele ei orașe! Dintotdeauna, Bavaria n-a
fost pentru ea altceva decît o oarecare anexă. Renunța cu plăcere
la ea de dragul banilor. Învățase de la Schenna și de la Mendel
Hirsch ce preț au banii. Ce foloase poate aduce un trup mare cu
prea puțin sînge? Acum țara va avea destul sînge, acum se va
însănătoși. Buna ei țară! Dragile ei orașe înfloritoare!
Margraful o ascultă cu chipul întunecat. Acum ieșea foarte
bine la iveală cît de puțin îl înțelesese ea dintotdeauna. El era
bavarez, un Wittelsbach, fiii de împărat, obișnuit cu stăpînirea
lumii, obișnuit să cuprindă în gîndul lui țări întregi. Margareta
era tiroleză; acolo unde se terminau munții ei, acolo i se
închideau și gîn-
dürilé. Gîndurile i se întindeau doar pînă la cîmpie, nu mai
departe. Era fiica unui mic conte tirolez, cu vederi înguste,
socotit pînă la para, meschin. El era întîiul născut al împăratului
roman, avea suflet de stăpîn, cu perspective largi cît lumea,
răspunzător numai față de Dumnezeu și față de sine. Nu, între el
și Margareta rămînea doar shițenia ei.
Luă cuvîntul distinsul senior de Schenna. În clipa aceea puțin
îi păsa de Ludovic. El era, firește, de partea Margaretei, fiind
tirolez, nu bavarez. Să înzdrăvenească finanțele ambelor țări nu
era, din păcate, cu putință. Se ivea un prilej nimerit, ca nobilul
bidiviu bavarez să fie pus, pentru scurtă vreme, la îngrășat, în
grajdul aliatului Habsburg. În felul acesta se căpăta, în sfîrșit,
ovăzul trebuitor pentru bunul cal tirolez. Ce altă ieșire ar mai fi?
Da, ce altă ieșire să mai existe? Asta era. N-avea nici un rost
să se mai pună în lumină, fie cît de limpede, contraargumente.
Propunerea Habsburgului trebuia înghițită. Margraful își lăsă în
jos capul, încovoind grumazul gros, amenințător. Mulțumi
consilierilor, morocănos, în puține cuvinte. Spuse că va reflecta
asupra părerilor lor. Cu toții știau ce hotărîre va lua.
În cea mai proastă dispoziție, Ludovic părăsi castelul Tirol,
călare, însoțit de o mică suită, și se îndreptă către miazănoapte,
spre München, ca să pună la punct ultimele amănunte,
neesențiale, mai înainte de a trece țara în seama ocîrmuirii
habsburgice. O zi tristă de octombrie. Ploaie mă
runtă, plictisitoare, fără isfîrșit. Cu ce se alegea el de la viață?
Domnea, èra un mare principe. Dar ipai tot ce avea de făcut, cele
mai multe dintre ace$te ceremonii solemne, manifestări, ordine
scrise erau neplăcute și-i împovărau sufletul. Să-i treacă
Habsburgului administrarea țării sale strămoșești, și s-o mai facă
și cu surîsul pe buze. Să mai spună și „bogdaproste!“ Scrîșni din
dinți. Parcă vedea ochii uriași-, de un albastru șters, ai tatălui
său ațintiți asupra lui. Ce-ar fi spus bătrînul despre toate astea?
Acasă, tirolezii se bucurau. Scîrbosul de Schenna, cel uns cu
toate alifiile, care-și bătea joc de toate, cu surîsul lui impertinent,
reținut, blajin. Frauenberg, răcanul neobrăzat, care orăcăie
despre demnitatea casei de Wittelsbach, despre legătura dintre
Wittelsbach și Bavaria, iar în sufletul lui e plin de-o bucurie
batjocoritoare, fiindcă știe prea bine, ciuperca asta otrăvitoare, că
el, Ludovic, va trebui totuși să înghită hapul. Botoasa, care nu se
gîndește la nimic altceva decît la Tirolul ei și socotește Bavaria lui
drept un obiect scos la mezat, arătîndu-se mulțumită șă scape de
ea, numai să obțină guldeni și mărci veroneze. Sluta care a făcut,
din el batjocura întregii creștinătăți!. Ce silă îi e de ea! Cum mai
stă acolo și ciulește urechile la orăcăitul lui Frauenberg,
albinosul, lepădătura! Nevasta lui! Pricipesa lui! Pfui! Botoasa!
Cu adevărat, Dumnezeule, cu ce s-alegea el de la viața? N-ar
putea oafej în drum spre München, mai înainte de a da pe gît
băutura cea amară, să facă ceva mai puțin amar? Ce-ar
fi dacă s-ar abate, de-o pildă, pe la Taufers, ca să vadă cu ochii
lui cum stau lucrurile peacolo? N-ar pierde prea mult timp; și-
apoi, cu cit va ajunge la München mai tîrziù, cu âtît va fi mai
bine.
La Taufers, Agnès nu fu de loc atît de mirată cujn se așteptase
el. Da, cînd straja de la poartă o vestise că vine margraful cu
cîțiva seniori, răsuflase ușurată, întinsese brațele și un surîs de
satisfacție îi apăruse pe buzele foarte roșii. Dar pe principe îl
primi cu o curtenie calmă, nicidecum cu semne de mare cinste.
Chiar și masa, pe care porunci să i-o pregătească, deși alcătuită
din feluri într-adevăr gustoase și alese, era departe de acel lux
strălucitor despre care vorbeau bîrfitorii și cu care ospătase într-
adevăr seniori mai puțini puternici, ca de pildă mărunții baroni
italieni.
Ludovic o privea. Ardeau lumînări, în cămin pîlpîia un foc mic,
plutea mireasma plantelor aromatice azvîrlite pe cărbuni. Slugile
serveau fructe și dulciuri. Drăgălașă ființă, sfinte Dumnezeule!
Nici o mirare că se pălăvrăgea atîta pe seama sa. Dar prea la
îndemînă nu te simțeai în fața ei. Conversația pe care o întreținea
era domoală, nițel ironică, nu deschidea portița vreunei apropieri.
Margraful, bărbat serios și neîndemînatic, făcu două-trei
încercări stîngace să-i spună ceva galant. Agnès îj privi liniștită,
arătîndu-se că nu înțelege. Nu, femeia asta era de-a dreptul de
gheață.
Cu atît mai pe neașteptate pică a doua zi rugămintea ei, rostită
cu nepăsare, de a-i îngă
dui să se alăture alaiului cu care margraful călătorea spre
München. Voia să-și viziteze sora, și mai avea și alte treburi în
Bavaria.
Margraful, încurcat, șovăi, tăcu. Rugămintea asta nu i se
părea nimerită. O să iasă voifoe. Era un om serios, stăpîn pe el,
pe deasupra nici nu mai avea anii potriviți pentru asemenea is-
torii; nu-i convenea să dea apă la moară bîrfitorilor. Dar nici nu-i
putea refuza doamnei — căci totuși era o doamnă — căreia el îi
ceruse găzduire, mica favoare ce i-o solicita. Cam mormăind, cu
inima grea și destul de nepoliticos, îi răspunse că se bucură să-i
dea îngăduința.
In timpul călătoriei, Agnès, foarte la locul ei, reținută, făcu
totul ca prezența sa în alai să nu bată la ochi. Mai toată vremea
rămase în litiera ei, cu perdeluțele trase. Singură, înapoia perde-
lelor, își rumega triumful. Cealaltă, dușmanca, ședea la castelul
Tirol. Își avea bărbatul de care era legată trainic prin căsătorie. Îi
născuse copii. Își, împletise viața cu a lui. Dar acum, aceea care
călătorea prin țara strămoșească a dușmancei era ea, Agnès de
Flavon.
La München, Ludovic își duse la capăt treburile-i supărătoare,
stînjenit, dar cu trufie. Îndată ce sosiseră, Agnès își luase rămas
bun, mulțumindu-i cu amabilitate, dar fără exagerare. Acum,
margraful și-ar fi înseninat bucuros cu prezența ei serile
posomorite. Cînd o invită întîia oară, Agnès îl refuză, a doua oară
veni. Ludovic se obișnui s-o aibă aproape. Contesa se duse la
țară, să-și vadă sora. Margraful își amînă plecarea, pînă cînd
Agnès putu să-1 înso-
. țească în drumul spre casa. În timpul acestei călătorii, sub
un cer strălucitor de toamnă tîrzie, frumoasa femeie nu se mai
închise în litieră, ci merse călare, pe un cal împodobit, alături de
margraf, ținîndu-și trufașă capul sus.
Aurul se revărsă în țară. Sumele uriașe căpătate prin
ipotecarea Bavariei. Meșteșugurile se înviorară. La fel, minele,
ocnele. Drumurile fură refăcute, negoțul înlesnit, orînduit. Ora-
șele se-ntinseră, se măriră. Burghezii începură să se umfle în
pene, dîndu-și importanță. Casele lor crescură în înălțime, se
umplură cu mobilă scumpă, obiecte de artă, unelte. Se ridicară
ca din pămînt ziduri, turnuri, case ale sfaturilor, biserici. Pe
masa cu veselă bună a burghezului, friptura de pasăre și vinul
dres cu mirodenii apăreau acum și în zilele de lucru. Femeia de
la oraș ieșea în lume îmbrăcată în mătase, cu panglici mîndre, cu
bonete uriașe, trenă, giuvaeruri, într-un cuvînt, mult mai
arătoasă decît nevestele din mica nobilime.
De cînd se produsese această schimbare fericită? Din ziua în
care margraful fusese văzut cu Agnès de Flavon. Agnès de
Flavon, frumoasa, binecuvîntata. Cu siguranță că ea fusese
aceea care scornise minunatul plan de a da Bavaria, pentru à se
îndruma toată puterea și tot bănetul spre Tirol. Dumnezeu s-o
aibă în paza lui pe frumoasa noastră Agnès de Flavon! Se și
vedea că e o aleasă a cerurilor. Era vădit că pe chipu-i de o
frumusețe cerească străluceau toate binecuvîntările Maicii
Domnului. Dimpo
trivă, cealaltă, Botoasa, era însemnată cu pecetea sluțeniei. O
însemnase mînia cerului. Tot ce făcea, purta povara blestemului.
Copiii îi mureau. Acolo unde punea ea mîna, se năpusteau
molimele, pîrjolul, apa, lăcustele. Tot ceea ce plănuia, tot ceea ce
făcea era blestemat. N-a pus ea la cale unirea cu Bavaria,
sămînța ruinei? Nu i-a chemat ea aici pe seniorii bavarezi
grosolani, lacomi, care au supt țara? Nu s-a agățat ea de
Frauenberg, lepădătura asta pocită? Nu l-a făcut ea majordom al
curții? Mare noroc că principele nu mai ține la ea. În sfîrșit, acum
a văzut și el care-i e drumul adevărat. Acum au început vremuri
bune. Dumnezeu s-o binecuvînteze pe draga, frumoasa noastră
Agnès de Flavon.
Agnès vedea poporul îngrămădindu-se pe marginea drumului
pe unde trecea, tot atît de firesc cum ședeau în linie pomii și
casele, avea nevoie de ovațiile lui cum nu se piitea lipsi de
giuvaeruri. Surîdea. Trecea prin mijlocul liotei de gură-cască,
plini de admirație, nu se uita nici la dreapta, nici la stînga, ținea
capul sus, cu buzele înguste, îndrăznețe, mîndre. Iar po-
porul'jubila.
FOARTE DEPARTE DE SOȚ UL EI, FOARTE DEparte de fiul ei
Meinhard, Margareta umbla de colo-colo, cu inima grea, pe
gînauri. Nu o preocupa decît un singur lucru: Agnès și biruința
ei. Îl vedea pe Schenna, îl vedea pe Frauenberg. Vedea orașele
răsuflînd ușurate, ridicîndu-se,
crescînd. Sămînța ei, opera ei. 1 se_ răpise totul, era goală și
săracă. Ceea ce se îngăduia oricui, ei i se refuza. Dar, cel puțin,
își dusese opera pînă la capăt. Asta, cel puțin, îi rămînea, sin-
gurul ei bun.
Cu atît mai limpede vedea lucrurile Schenna. Vedea cum
poporul trecea în seama frumoasei tot ceea ce săvîrșise urîta.
Voia s-o cruțe de recunoașterea faptului acestuia, de dureroasa
trezire la realitate. Mai vedea cum Ludovic cade mereu mai mult
în mrejele frumoasei Agnès de Taufers. Bărbatul greoi și
neajutorat, care trecea pentru întîia oară printr-o asemenea
tulburare, se mai apăra încă, mirat și suflînd din greu. Toată
povestea rămînea încă o aventură, trecătoare, fără urmări. Dar în
curînd, poate chiar în cîteva săptămîni, va fi prea tîrziu, în
curînd va fi legat de ëa cu buna lui voie și pentru totdeauna.
Schenna voia să-1 redea pe margraf Margaretei. Voia să-i
redea Margaretei poporul. Norodul era nătîng. N-avea nici o
însemnătate ‘ceea ce gîndéa. Dar nu trebuia ca Margareta să se
vadă părăsită și de acest.ultim reazem.
Ceea ce trebuia să obțină mai întîi era înlăturarea, în sfîrșit, a
acestei anateme bisericești care o împovăra. Excomunicarea era o
pată care îndepărta de ea poporul, îl îndepărta pe soț. Căci, deși
căsătoria cu Ioan fusese desfăcută în toată forma, astfel încît
Margareta nu mai apărea în fața bisericii ca adulteră, con-
viețuirea cu Ludovic nu fusese încă nicidecum sancționată de
papă. Biserica privea căsnicia ei f
ca pe un concubinaj, iar pe fiul ei, principele de coroană
Meinhard, ca pe un bastard. Și acum, ca mai înainte, ea și soțul
ei erau considerați excomunicați, iar țara lor pusă sub interdicție.
Desigur, margraful trimisese soli la Avignon, ca să declare că e
gata să dea orice satisfacție ar cere sfîntul părinte, dar papa,
ațîțat de împăratul Carol, se codea.
Acum, Clement răposase, iar urmașul său, Inocențiu al VI-lea,
se afla cu totul sub influența casei de Habsburg. Ologul Albrecht
ar trebui să aibă el însuși tot interesul că fiica lui să fie cununată
nu cu un bastard, ci cu moștenitorul recunoscut de biserică al
Tirolului. Schenna acționă cu o promptitudine neobișnuită
pentru el. Se așternu la drum dé la Ludovic la Albrecht, de Ia
Albrecht la Margareta. De la München la Viena, de la Viena la
Tirol.
Albrecht puse condiții. Azvîrlea sămînță pentru viitor. Prin
căsătoria cu Meinhard, fiica lui va avea drepturi asupra țării din
munți. Dar tînărul Meinhard era un Wittelsbach. Iar casa de
Wittelsbach va formula și ea, în anumite împrejurări, pretenții. S-
a mai văzut și altă dată că țara asta care dă de furcă rămîne, în
cele din urmă, mereu în stăpînirea aceluia pe care poporul îl
socotește domnitor legiuit. Botoasa nu era îndrăgită, dar poporul
vedea în ea, ca un fapt de la sine înțeles și privit cu supunere
religioasă, pe stăpîna de drept a țării, fiindcă era: singura
moștenitoare legitimă a bătrînului conte de Tirol. În privința
aceasta, ea era aceea care trebuia să hotărască; popo
 rul va fi de partea aceluia, căruia ea îi va transmite puterea.
Albrecht nu ceru nimic de la Ludovic; în schimb, pretinse un
testament prin care să-și ia obligații Margareta. În cazul în care
soțul ei Ludovic, fiul ei Meinhard ar muri fără moștenitori direcți,
țara să treacă în s.tăpînirea ducilor de Austria. O chestie
formală. O chestie pur formală, accentuă Albrecht în fața
seniorului de Schenna. Pe deasupra, era vorba de un caz cu totul
și cu totul improbabil și de nedorit. În schimb, el se pune chezaș
să obțină de la papa ridicarea excomunicării și a interdictului
pentru Ludovic și Margareta.
Schenna socoti această propunere ca foarte avantajoasă.
Austriecii voioși și sociabili.îi fuseseră dintotdeauna mai plăcuți
decît greoii și brutalii bavarezi.
Margareta ședea aplecată deasupra pergamentului, singură;
era seara tîrziu. Așadar, trebuia să dea țâra pe mina
Habsburgilor. Ei da, i-o mai dăduse luxemburghezului, apoi unui
Wittelsbach; de ce nu și unui Habsburg? Ologul Albrecht era fără
îndoială cel mai deștept și cel mai destoinic dintre principii
germani. Iar fiul său, Rudolf, hotărît, curajos, luminat la minte.
Oameni de ispravă, Habsburgii. Cu siguranță că vor fi domnitori
destoinici ai Tirolului. Aveau Austria, Carintia, Craina, regiunea
din vecinătatea Suabiei, Gôrtz, ocîrmuiau Bavaria Superioară.
Nu vor administra mai rău nici Tirolul.

Tirolul! Tirolul ei! Abia l-a eliberat de Bavaria. Acum va trebui

să devină, alături de alte șase țări, o a șaptea. Un ținut oarecare,
obiect al ocîrmuirii unor principi străini. Tirolul ei!
Să judece însă la rece. Astea erau lucruri foarte îndepărtate.
Deocamdată fiul ei mai trăiește. Nu-i atît de deștept și de brav ca
Rudolf, ca fiii lui Albrecht. Mai e, pe deasupra, și un tînăr omuleț
fără însemnătate. Dar e fiul ei. Strănepotul contelui Meinhard.
Ce le pasă în definitiv celorlalți de Tirol? Și chiar dacă fiul ei ar fi
tîmpit de-a binelea, el e Tirolul.
Domol, domol. Nimeni nu vrea să i-1 ia. Pentru cazul că
Meinhard n-ar avea moștenitori — departe mai țintește, deșteptul
Albrecht, ologul, causticul. Fapt într-adevăr ciudat e că vrea
semnătura ei. Soțul ei e margraf, fiu de împărat, un Wittelsbach,
dar înțeleptul Albrecht vrea semnătura ei, nu a lui.
Ce-o fi gîndind Ludovic despre asta? Ș i el e un om de ispravă.
Se înțelege bine cu Habsburgul. Curios că acesta nu l-a întrebat
și pe duce. O fi și știind istețul Albrecht cît de mult s-a îndepărtat
Ludovic de ea? Altădată s-ar fi sfătuit cu el. Acum e plecat. În
Bavaria. Cu Agnès. Margareta rămîne cu ochii ațintiți în gol,
gura-i mare, urîtă se strîmbă de necaz, dar fără să exprime prea
multă amărăciune. De ce să nu-și facă Ludovic cheful cu Agnès
de Flavon? E foarte frumoasă. El nu mai e așa de tînăr. S-a spetit
muncind. Acum a scăpat de Bavaria. Poate să-și mai tragă nițel
sufletul.
Agnès e foarte frumoasă. De ce să nu-și facă cheful cu ea?
Se ridică din jilț, gemînd ușor. Reciti încă o dată diata. Era
lungă și amănunțită. „Noi, Margareta, din mila lui Dumnezeu
margrafă de Brandenburg, ducesă de Bavaria și contesă de Tirol,
dăm. În veci, oricărui creștin ce va vedea epistola aceasta, o va
citi sau o va auzi, acum și mai tîrziu, salutul Nostru și
încunoștințarea celor mai jos scrise. De se va întîmpla, Dum-
nezeu în milostenia Sa. păzească-Ne, ca Noi și prealuminatul
principe, soțul Nostru multiubit, margraful Ludovic de
Brandenburg, să ne săvîrșim din viață — fără de clironomi în
linie dreaptă, pe care împreună să-i fi zămislit, și dacă și iubitul
Nostru fiu, ducele Meinhard, ar răposa, Dumnezeu ferească-1,
fără clironomi drepți, atunci mai sus-numitele Noastre principate
și comitate, țări și stăpîniri, cu castelul Tirol împreună și cu toate
celelalte castele, sihăstrii, citadele, orașe, tîrguri, sate, oameni și
jurisdicții să cadă pe de-a-ntregul și spre dreaptă moștenire și
clironomie mai sus-numiților Noștri unchi preaiubiți, ducii
Austriei../
Tulburată, lăsă să-i scape din mînă hrisovul, iar pergamentul
se strînse sul, foșnind, pe masă. Părăsi încăperea. Cu pași grei,
tîrșîiți își făcu rondul, așa cum obișnuia în fiecare noapte mai
înainte de a se duce la culcare. Femeia slută își tîrî pașii singură,
în veșmintele ei splendide, care atîrnau pe ea țepene, precedată
de umbra grosolană proiectată de luminări, prin săli, odăi,
coridoare.

Ajunse la încăperea războaielor de țesut. Ușa din Ierna

negeluit se deschise fără mult zgomot. Șlugile își terminaseră
lucrul, mai erau acolo cîțiva argați. Cu toții se-nghesuiau gră-
madă îți jurul unei slujnicuțe tinere, bondoace, care ședea
stingherită, rîiijind totuși amuzată, în jurul ei, gălăgie, hohote de
rîs. Cum? Cu adevărat nu înțelegea? Ea era singură din tot
Tirolul care nu pricepea. Așadar, încă o dată. Zîna nenorocului
era o momîie slută; pe unde se arăta, totul se veștejea, se zbîrcea.
Zîna norocului strălucea dumnezeiește de frumoasă. Tot ce
atingea, înflorea, sub pașii ei răsărea aur zornăitor. Cine era
așadar zîna norocului?... A... Ag... În sfîrșit, chipul slujnicei se
destinse, luminat de înțelegere. Agnès de Flavon! Dar firește! Iar
zîna nenorocului? Ah! Ia te uită! Ș i slujnicuța începu și ea acum
să rîdă, de sălta carpea pe dînsa.
Din pricina strigătelor și a larmei, ducesa nu fusese observată.
Rămăsese tăcută, cu luminările ei, în umbra ușii întredeschise.
Acum, încetișor, închise ușa la loc. Își tîrî mai departe pașii pe
coridoare. Înapoi, la document. Desfăcu diata în fața ei. „Noi,
Margareta, din mila lui Dumnezeu..." Pergamentul foșnea. Vîrî cu
un gest solemn pana in cerneală, semnă.
Ologul Albrecht ședea în castelul său de la Viena, în veșmînt
de noapte și înfășurat în pături. Alături pe o masă, printre alte
documente, se afla și diata Margaretei. Fiul lui, Rudolf, se găsea
de față, ca și episcopul de Gurk
și abatele loan de Viktring, aflat la vîrsta patriarhilor. Bătrînul
duce primise sfîntul maslu; știa că în cîteva ceasuri se va stinge.
Ș edea în jețul său de olog, tremura de frig, deși era învelit cu
pături în încăperea supraîncălzită, și simțea, cu o durere aproape
plăcută, cum îl părăsea viața.. Părea, în rest, ca' întotdeauna,
limpede la minte, liniștit, stăpînit de o anumită amărăciune
voioasă.
Rudolf întrebă pentru a treia oară dacă nu trebuie să trimită
după ceilalți frați. Chipul său ferm, blond-castaniu, cu frunte
colțuroasă nu prea înaltă, nas coroiat, buza de jos proeminentă,
privea cu seriozitate și aroganță, fără sentimentalism. Ologul făcu
pentru a treia oară un gest de. refuz. Tinerii aveau treburi,
moartea lui nu trebuia să-i tulbure.
Respira liniștit, palma mîinii sănătoase i se deschidea, se
închidea, iar se deschidea. A trăit o viață plăcută, atît cît poate fi
de plăcută o viață de om. A cunoscut truda și munca. S-a
bucurat de succese. A prosperat el însuși, și i-au prosperat țările.
Era în pace cu sine, era în pace cu oamenii, era în pace cu
Dumnezeu.
Fiului său Rudolf îi rămînea o moștenire bună. Era frumos, și
un dar al lui Dumnezeu, că apucase să mai vadă documentul
care îi asigura acestuia Tirolul. Acum, cercul întreg era închis, de
la Suabia la Ungaria, cercul țării habsburgice. A domnit cu
vrednicie și creștinește, în orînduială și cu dreptate. Fiii săi erau
bărbați deștepți, zdraveni. Ș tia el de ce nu-i tulbura cu moartea
lui.

Așadar pleacă și el acum, ultimul dintre cei trei.

Luxemburghezul, Ioan, a murit de-o moarte neroadă, o moarte
cavalerească, nătîngă, pe un cîmp de bătălie unde n-avea ce să
caute. Bavarezul, Ludovic, a murit de-o moarte nepregătită,
ușuratică, la vînătoare, lăsîndu-și treburile tulburi, în
neorînduială, o moarte venită pe neașteptate, fără vreo linie
directoare și fără chip, o moarte tot atît de meschină și pros-
tească și care nu spune nimic, cum i-a fost întreaga viață. El,
Albrecht, nu s-a numit niciodată împărat roman, n-a rîvnit
niciodată coroana romană, n-a avut-o niciodată și nici n-a vrut-o.
Dar dacă ai fi cîntărit bine lucrurile — în clipa aceéa, pe fața lui
apăru un zîmbet blajin și viclean — cel mai puternic dintre cei
trei a fost el, adevăratul arbitru al creștinătății, și întotdeauna s-a
întîmplat după voia lui.
Acum se simțea îngrozitor de trudit. Îl strigă — era răgușit —
pe Rudolf. Acesta se întoarse repede spre el. Ologul pipăi cu
mîna sănătoasă după aceea a feciorului său. Mîna îi căzu, mai
înainte de a o fi găsit pe cea a fiului. Capul i se înclină pe piept.
Rudolf rămase concentrat, semeț. Acum el era capul familiei
Habsburg, cel mai puternic bărbat dintre germani. Episcopul de
Gurk se ruga. Foarte bătrînul abate Ioan dç Viktring netezi cu
mîna uscată, cafenie pergamentul Margaretei.
— Am durat un monument mai trainic decît arama, cită el pe
un clasic antic. Apoi își tîrșîi
picioarele spre Albrecht. Văzu că era mort. Se încovoie, își
îndreptă spatele, se clătină, își regăsi echilibrul. Cu cîtă putere
mai avea în glas, începu de mai multe ori, apoi rosti pînă la
capăt: Defunctus est Albertus de Habsburg, imperator romanus.
Episcopul și prințul se uitară unul la altul; niciodată mortul
nu avusese această demnitate, niciodată nu o rîvnise. Moșneagul
repetă anevoie, cu voce șovăitoare, dar solemnă:
— A murit Albrecht de Habsburg, împăratul roman.
Apoi se-ncovoie, se întoarse bîjbîind la masă, se închină,
mormăind.
Micuța capelă cu hramul sfintei Margareta, de la castelul
ducal din München, este plină ochi de demnitari în haine de
gală. Afară e o toamnă luminoasă, arămie. Înăuntru se freacă
între ele armurile seniorilor, odăjdiile fastuoase ale clericilor;
stau cu toții înghesuiți unul într-altul. Ducii Austriei, Rudolf,
Leopold, Frederic, cancelarii și mareșalii lor, Ioan de Platzheim,
Pilgrim Strein, seniorii bavarezi și tirolezi, mareșalii, burgravii,
marii maeștri de vînătoare, majordomii curții margrafului, Schen-
na, Frauenberg, Conrad Kummersbrucker, Dipold Hal. Odăjdiile
principilor bisericii sînt violete și trandafirii-gălbui. Sînt de față
episcopii de Salzburg, Regensburg, Würzburg, decani, egumeni,
parohi ai domului. Parohii din Tirol, Treisendorf, Pyber. Steaguri
papale, laice. Mi
reasmă de tămîie. Afară norodul ținut în loc de ostași. La toate
ferestrele, în copacii cu veșmînt de toamnă scăldat în soare, pe
toate zidurile, pe toate ieșindurile pereților, popor.
Înăuntru, Ludovic și Margareta ședeau în genunchi în fața
trimișilor papali, episcopul Paul de Freising și abatele Petru de
Lamprecht. Ieri, căsătoria lor a fost desfăcută în mod formal și li
s-a dat îngăduința să trăiască despărțiți. Astăzi, episcopul citea
solemn decretul papal de purificare: după ce Ludovic de Bavaria,
întîiul născut al răposatului Ludovic de Bavaria, care a fost
împărat roman, a îndeplinit tot ceea ce i-a cerut papa, după ce
și-a recunoscut personal delictul împotriva Bisericii, el și abatele
Petru, ca trimiși papali, îi dau numitului principe și principesei
Margareta dispensă în ceea ce privește înrudirea prea apropiată
și le îngăduie să se cunune din nou, iar pe născutul lor principe
Meinhard îl declară copil legitim. Ii purifică pe Ludovic și
Margareta de orice pată și infamie, îi declară apți să posede privi-
legii, vasalități, bunuri, drepturi. Ii reprimesc pe amîndoi în sînul
Bisericii. Înlătură de pe țările lor interdictul.
Îndată după această solemnitate, în Bavaria și Tirol se
redeschiseră ușile bisericilor care stătuseră încuiate multe
decenii. Clopotele, rămase mute atîta vreme, începură să se
legene, să sune. Poporul, însetat de înălțare sufletească, se
revărsă în biserici. Bărbați și femei, ajunși la vîrsta matură fără a
fi luat pante la o slujbă
bisericească și fără a fi auzit bătaia clopotelor, ascultau pentru
întîia oară o liturghie, erau uimiți și fericiți auzind valurile
cucernice ale slavei lărmuitoare, orbitoare, pline de pompă ce se
aducea Sfintei treimi.
— NU MAI FAC NICI O AFACERE CU HABSBURgii! strigă tare,
cu vocea lui aspră de ofițer ducele Ș tefan al Bavariei de Jos, și-și
aruncă mănușa de metal, care căzu zornăind pe masă. Se ridică,
începu să se plimbe de colo-colo. Din țeasta colțuroasă, ochii
bănuitori, reci priveau cu răutate și mînie spre fratele său
margraful, care rămăsese pe scaun, ținîndu-și de oboseală capul
plecat pe masă, în așa fel îneît grumazul i se umfla încă mai
masiv. Marea sală din castelul ducal de la München nu se
încălzise ca lumea, cu toate că focul ardea necontenit. Afară
cădea o lapoviță ce-ți făcea silă.
— Așadar, nu... spuse margraful, ou vocea trudită și
deprimată. Atunci, domnule frate, las în seama dumitale să
închei celălalt document, așa cum am vorbit.
Ducele Ș tefan strînse buzele sub mustața soldățească, groasă,
brună. Se apropie, explicînd de ce era furios:
— Ne-am descurcat binișor în multele și neplăcutele probleme
legate de moștenire. Nu ne-am tras pe sfoară unul pe altul.
Fiecare și-a apărat pe față și cu simț practic interesele, fără multe
vorbe și -mofturi, și n-am stăruit să ne impunem părerea unul
altuia. Fiecăruia din noi
— șase inima i-a dat ghes să îmbucătățim și să împărțim țările,
ca să facem din casa de Wittelsbacli o nimica toată. De
altminteri, altă cale și altă ieșire nu era, și noi nu ne-am răcit
gura cu vorbe mari. Dar, domnule frate — aici ducele ridică
vocea și se răsti acuzator — faptul că dumneata ai dat
testamentul privitor la moștenirea Tirolului în mîna
Habsburgului, dumneata, șeful familiei Wittelsbach, asta mă îm-
piedică să mai tac. E o treabă care privește numai și numai
Tirolul, știu, și nu mă interesează; nu m-am amestecat niciodată
în treburile dumitale. Dar ăsta mă doare prea tare, îmi otrăvește
sîngele, și trebuie să ți-o spun.
Margraful nu răspunse. Ochii lui duri, pătrunzători, albaștri
priveau în gol, cu nepăsare; Ludovic părea mult mai bătrîn decît
fratele său doar ceva mai mic decît dînsul. Fiindcă el, care
altminteri era cel ce repezea pe alții și nu rămînea niciodată dator
cu răspunsul, continua să tacă, deprimat și apatic, ducele zise
ceva mai îmblînzit:
— Poți să spui că era o treabă caré o privea pe soția dumitale,
nu pe dumneata; poți spune că scoaterea de sub excomunicare și
interdict a fost o bună plată pentru peticul ăsta de hîrtie
îndoielnic, și ai dreptate. Dar, să fi fost în locul dumitale, nici eu,
nici vreunul dintre ceilalți frați și nici tata, dacă ar fi trăit, n-am fi
fost de acord cu așa ceva.
Margraful dădu din umeri obosit, ciudat de fără vlagă. Pe
fratele său îl impresionă neplăcut prăbușirea bărbatului acestuia
altminteri vîrtoș
și zdravăn. Vorbi din nou, aproape ca și cum și-ar fi cerut
iertare:
— Cred și. eu că nu-i ușor să ai de nevastă pe Botoasa, și de
majordom al curții pe Frauenberg.
Cînd rămase singur, margraful se simți năpădit de o furie
mută, paralizantă, neputincioasă, cum nu mai simțise niciodată.
Ce-a fost asta? Se afla în palatul lui, iar fratele său mai mic,
Ș tefan, insul ăsta de nimic, un oarecare, o secătură, cu amărîta-i
de Bavarie de Jos, s-a proțăpit în fața lui și l-a muștruluit ca pe
un golan. Iar el — cum de a fost cu putință așa ceva?... El a stat
și-a înghițit. Ajunsese atît de departe? Se prostise așa de rău?
Ș tefan avea dreptate, asta era. Habsburgii domneau împreună,
lăsaseră conducerea în mîinile istețului Rudolf. Acesta era
căpetenia lor, cu toții împreună formau un tot, întregul grup atît
de mare al țărilor lor era cîrmuit laolaltă. Casa de Wittelsbach se
fărîmițase și se împărțise, țara era sfîșiată în șase petice. El, cel
mai vîrstnic, îngăduise asta. Ș i nu numai atît. Mai dăduse și apă
la moara Habsburgilor. Totul a început cu măcelărirea evreilor.
Dacă și-ar fi apărat evreii cüm a făcut-o ologul Albrecht,
niciodată punga lui n-ar fi ajuns atît de goală și de găurită.
Niciodată n-ar fi trebuit să cedeze Bavaria lui sfetnicilor
financiari austrieci. Acum ședeau acolo, mulți și grași, controlau,
porunceau după bunul lor plac. Pretutindeni, jos, alături,
deasupra a tot ceea ce aparține casei de Wittelsbach, rînjește leul
roșu al Habsburgului.
Margraful simțea ațintiți asupra lui ochii uriași ai tatălui său.
Oftă. Fratele său avea dreptate.
N-are de ce să-și mai bată capul cu asta. Greșeala s-a săvîrșit.
Evreii erau morți; cei rămași în viață nu se mai lăsau ispitiți prin
nici o promisiune să se întoarcă. Ț ara era golașă și fără bani, iar
cel ce o administra era Habsburgul.
Prostii! Dar nu despre asta e vorba. Nimeni nu i-a reproșat așa
ceva. Despre testament e vorba. Despre testamentul pe care și l-a
făcut nevasta lui, sluta, Botoasa. De asta trebuie să se agațe, să
se țină. Era bucuros să azvîrle vina în cîrca ei. Cum a spus frate-
său? Nu-i ușor s-o ai de nevastă pe Botoasa. Nu,
CristoaseDumnezeule, nu-i de loc ușor! Se lăsă năpădit de o
mînie surdă împotriva femeiiEa era' vinovată de toate, chiar și de
trecerea Bavariei sub ocîrmuire austriacă. O revede cum sta
atunci, printre sfetnici, ea, sluta, Botoasa, cu caraghiosul ei de
ibovnic, Frauenberg, lepădătura orăcăitoare. Ședeau acolo și
făceau fărîme Bavaria lui. Batjocura Europei. Oh, cîtă dreptate a
avut atunci, în ziua aceea, cînd tatăl său îl tîra de colo-colo, iar el
se codea să se însoare cu muierea ăsta... Acum sta singur,
privind în gol. Oftă, mormăi ceva, gemu.
Se duse la Agnès. O găsi tolănită pe o canapea. În fața éi sta
șoimarul. Agnès își pusese mănușa și se juca cu o pasăre ce-i
fusese adusă de curînd. Își dădu seama numaidecît că margraful
arde de dorință să stea de vorbă cu ea. Dar îl lăsă să aștepte. Se
ocupa de șoim, i-1
arătă, părea că nici n-are de gînd să-l înapoieze șoimarului.
Ludovic izbucni, spunînd că astăzi n-arc chef de vînătoare cu
șoimi și de distracție. Oh, domnul margraf e prost dispus? A avut
vreo supărare? îi pare rău. Cu ducele Ștefan? Ia te uită! Domnul
duce e un domn foarte drăguț. A vorbit despre testamentul
ducesei Margareta? Ș i despre contractul cu Habsburgii privitor la
administrația Bavariei? Despre asta nu? Ei, totuși, firește, numai
așa, în treacăt.
De l-ar trimite odată la plimbare pe insul ăsta cu șoimul! Dar
nici nu se gîndea la așa ceva. Așadar, pentru ea n-avea nici o
însemnătate că Ș tefan cutezase să-l supere? Și faptul că de la
frate-său venea de-a dreptul la ea era ceva lipsit de importanță?
Pasărea își deschise aripile, și le strînse, Agnès o mîngîia, îi dădea
nume dezmierdătoare. In sufletul ei clocotea un mare triumf
tainic. Se ajunsese, în sfîrșit, acolo? Lucrurile luau în sfîrșit
întorsătura visată? Casa dușmancei, construită cu atîta trudă, se
prăbușea, în sfîrșit?
Așadar, ducele Ștefan i-a pomenit despre contractul cu
Habsburgii privitor la Bavaria? Ei, ea habar n-are de politică,
Dar, serios vorbind, s-a minunat întotdeauna. Un principe atît de
mare, și de înțelept — și să lase ocîrmuirea țării sale în mîinile
altuia! Rosti aceste vorbe ca în treacăt, scoțînd scufia șoimului,
punîndu-i-o iar. Apoi începu să discute cu șoimarul cam cît timp
ar trebui lăsat șoimul să flămînzească. În sufletul ei jubila:
trebuia stoarsă
toată seva din Tirol, îndrumată altundeva, spre Bavaria,
oriunde. Să nimicească opera dușmancei.
Ludovic ședea obidit, cuprins de o mare amărăciune. A fost
nebun. Chiar și copiii vedeau mai. limpede decît el unde avea să
se ajungă. Niciodată nu ar fi trebuit să cedeze administrația
Bavariei. Mai bine și-ar fi ipotecat toate orașele și veniturile pe
seama lui messer Artese. Cu testamentul Margaretei, nu mai era
nimic de făcut. Dar cît privește contractul cu Habsburgii, acesta
avea să ajungă la scadență în cîteva luni: îl va rezilia. Fie ce-o fi!
Agnès continua să stea tolănită pe canapea, aproape că nu-1
mai lua în seamă. Șoimarul încă nu plecase. Dacă ar fi fost
singuri, s-ar fi aruncat asupra ei, ar fi zgîlțîit-o: „Ascultă, nu ride
de mine! Desfac contractul! îi azvîrl afară pe slujbașii habsburgi!
Nu ride de mine, tîrfo!“ Și ar fi strîhs-o de i-ar fi pierit rîsul și
gîndul la șoimi. Dar șoimarul era acolo, cu chipul lui nerod, plin
de respect, iar Agnès nici nu se uita la duce.
Conrad de Frauenberg purta tratative cu consilierii episcopului
de Brixen. Episcopatul căzuse într-o stare de dependență totală
față de mangraf, iar Conrad îi făcea pe domnii aceștia s-o simtă
din plin. Albinosul orăcăitor îi privea, cu odhii lui roșii, pe
seniorii ce asudau, îi sîcîia vîrtos și cu plăcere. În cele din urmă,
cu o jovialitate disprețuitoare și grosolană le azvîrli bieților
amărîți cîteva fărimitUri. Secretarul său,
un cleric cu înfățișare umilă, redacta protocolul în tăcere, cu
deosebită scpupulozitate.
După ce domnii plecară, Frauenberg îi dădu secretarului
îndrumări în legătură cu citeva scrisori pe care avea de gînd să le
trimită slujbașilor de pe posesiunile sale personale. Să nu mai.
fie — lua-i-ar toți dracii! — atît de molîi. Să nu-i mai păsuiască
atîta pe birnici. Să nu mai tot amîne termenele pentru clacă și
robotă. Ș i mila asta neroadă cînd e vorba să hotărască pedepsele!
Auzi, să pedepsească un hoț numai cu expunerea la stîlpul
infamiei și cu închisoarea, fiindcă pușlamaua a fost împinsă de
nevoie. Prostii! Toți sînt împinși de nevoie. Ticălosului să i se taie
mîna, cum s-a făcut pînă acum. Să cruți Un braconier, fiindcă
are familie! Și vînatul lui are familie; a cruțat-o tîlharul? Insul să
fie hăituit pînă cade mort. Ăsta-i vechiul și bunul obicei. Cu
omenia asta modernă o să i se ducă de rîpă toată averea.
Frauenberg orăcăia, tăcutul secretar scria.
Rămas singur, bărbatul cel slut își netezi pe spate părul
albicios, se întinse, se lăsă pe pernă, își trosni încheieturile
mădularelor, căscă, alene și mulțumit. Lumea era în bună
rînduială, iar el știa să se descurce. A ajuns departe, sfînta
pătimire a lui Cristos! Margraful e mai totdeauna plecat, la Agnès
a lui, și mai cine știe unde. Și de ce nu? De ce să n-o prefere
Botoasei pe frumoasa Agnès? El, Frauenberg, are firește mult de
lucru, cînd margraful lipsește din țară: Botoasa și Tirolul. Muncă
multă, muncă neplăcută. Dar plină de foloase, nu se poate tă
gădui. De altminteri, Ludovic nici nu i-ar putea-o înlesni, nici
nu s-ar putea înțelege cu el. Așa, principele îl scutea de oboseală
dé a se mai ciondăni cu dînsul.
Își privi mîinile groase, roșii, cărnoase. E limpede că pînă acum
și-a subestimat bărbăția. Trebuie mai întîi să crezi tu însuți că
placi femeilor, pe urmă cred și ele. Astăzi, îi vine oricăreia de hac,
numaidecît. Conrad se-ntinde, fluieră, rînjește. Se ridică alene. Își
pregătește tuș, pensulă, pergament. Pierdere de vreme, în orele li-
bere, cînd nu doarme. Astăzi are chef, da. Schenna îl socotește
un prost. Crede că n-are ochi pentru ceea ce e frumos. Schenna
nu-i un dobitoc; dar dacă își închipuie că numai el singur e
stăpîn pe simțirea pentru ceea ce e plăcut, rotund, neted și
voluptos, se înșală înfumuratul, țafandachele. Își potrivește
pergamentul. Așa! Știe și d foarte bine ce-i aia frumusețea.
Rînjeșțe, își fluieră cîntecul preferat, despre cele șapte bucurii ale
vieții, începe să lucreze. Botul lătăreț i se cască, de plăcere, pînă
la urechi, plesnește din limbă, pleoscăie, gîjîie, orăcăie, rîgîie.
Trage linii, dă cu pensula. Zugrăvește cu grijă, punînd multe
culori. Rochii, piepți, un chip de femeie. Se adîncește în lucru.
Ridică privirea. Margareta se află în spatele lui. Fața ei slută e
schimonosită de un zîmbet ciudat. Probabil că a văzut totul; de
altfel, n-are nici un rost să ascundă, să nege. O privește fără
rușine, își strîmbă botul lătăreț, orăcăie cu nepăsare:

— O amuleta.
—O amuletă? Asta? Imaginea asta reușită și drăguță a ăleia?
El, naiv, insolent: Da, firește. Are cu ea conflicte de hotărnicie,
doar o știe prea bine. Pe deasupra, influența ei politică nefastă
asupra margrafului.
Margareta îl privește încruntată, cu ochii ci pătrunzători.
Frauenberg o înfruntă, rece, nepăsător. Să-i dea ei chipul
desenat, spune în cele din urmă ducesa.
— De ce nu? orăcăie el.
Nu e o amuletă tocmai cucernică. Poți să faci cu ea farmece, ca
să-ți îndeplinești voința și dorințele. Ceea ce-i dorește ducesa
aceleia este probabil tot atît de neplăcut ca și ceea ce-i dorește el.
Rînjește, îi întinde zugrăveala eu o închinăciune adîncă,
exagerată.
Singură, Margareta privește îndelung imaginea, o cercetează.
Părul ei auriu, ochii zgîiți, două pete albastre, nefoade; toată
zugrăveala e stângace. Cu degetele-i sulemenite, Margareta își
scoate acul din păr. Încet, țintind cu grijă, îl înfige în pletele
albastre. Pergamentul e tare, ea înțeapă, înțeapă cu mai multă
putere, acul pătrunde încet pînă dincolo. Pergamentul scîrțîie.
Pînă la urmă, în locul ochilor sînt două mici găuri zdrențuite.
Margraful se ridică; convorbirea nu durase decît zece minute.
Se discutaseră numai treburi oficiale. Întrebările și răspunsurile
fuseseră rostite pe un ton foarte rece.

—Mai rămîne problema Taufersului, spuse Margareta.

—Altă dată, răspunse Ludovic, cu un gest de refuz.
— S-a împlinit aproape un an de cînd se tot amînă treaba asta,
stărui Margareta. Trebuie în sfârșit rezolvată.
—Ș i ce vrei? se răsti margraful.
Problema Taufersului consta în procesele de hotărnicie dintre
Agnès de Taufers și Frauenberg. Agnès se pitea în spatele
episcopatului de Brixen, care ô învestise pe ea, ntf pe Frauen-
berg. Formal, dreptatea éra de partea ei, în fapt, de partea lui.
Margraful numai să fi vrut, că Brixenul și-ar fi retras pe dată
obiecțiile, astfel că Agnès pierdea bunurile. Consilierii epis-
copului presupuneau că margraful nu dorește asta; de aceea
cutezau să se opună cu îndîrjrre lui Frauenberg.
Margareta, împinsă de porniri dușmănoase, înșiră argumentele
care plçdau împotriva episcopatului. Margraful, tot atît de prost
dispus și încăpățînat ca și ea, înșiră motivele pôliitice pentru care
nu voia să-l supere acum pe episcop. Se măsurară, întunecați,
hotărîți. Niciodată nu s-ar fi înfruntat cu atîta andîrjire, dacă ar fi
fost yojdba de propriile lor posesiuni.
Pînă acum, în ciuda înstrăinării mereu mai mari, nu
ajunseseră la o ceartă serioasă. Nici măcar cu o vorbă, margraful
nu i-a reproșat Margaretei testamentul, nici cu o vorbă relațiile
cu Frauenberg. N-a pronunțat niciodată în prezența ei numele
frumoasei Agnès. Acum se în-
 fierbîntară, se certară, rostind amenințări, incăpățînați, cu
mult mai multă înverșunare decît se cuvenea într-o chestiune
altminteri fără prea mare însemnătate; Ș edeau unul în fața altuia
clocotind de mînie. Chipul liniștit, bărbătesc al margrafului se
schimonosise, luînd o înfățișare sălbatică. Ea, impunîndu-și să-și
păstreze calmul, îi răspundea înțepător, ironic.
In cele din urmă, Ludovic nu se mai putu stăpîni și-i azvîrli cu
o mînie fățișă, batjocoritoare:
—Toate astea numai pentru maimuțoiul tău, Frauenberg.
Chipul ducesei deveni pămîntiu; trase cu putere aer în piept, îl
privi plină de ură. În cele din urmă îi spuse cu vocea răgușită:
— Da, da, da! Nu pot tolera ca dreptatea să fie călcată în
picioare de dragul curvei tale.
Margraful își încleștă pumnul, ca să n-o lovească. Nu-i stătea
în obicei să înjure. Acum se năpusti asupra ei cu vorbe murdare:
— Zgripțuroaico! Pocitanio! împuțita! Stai bot în bot cu
maimuțoiul tău și trăncănești dealde aistea? Nu mă apasă
destulă rușine că trebuie să am o muiere pe care a însemnat-o
Dumnezeu ca pe tine? Vrei să-mi faci de rîs și numele? Ț i s-au
aprins călcîiele după bărbați care-ți seamănă leit? Se și
potrivește, Botoasa cu maimuțoiul! Scos din fire, margraful se re-
pezi la ea, cu vinele umflate și cu o înfățișare atît de sălbatică,
încît ducesa se trase dincolo de masă. Asta n-am s-o îngădui!
răcni el. 11 ucid! N-am să las să fiu făcut de rîs I
—
IN VREMEA ACEASTA, FRAUENBERG SE AFLA LA castelul
Taufers, clipind din ochii lui roșii spre Agnès,
— Ô să ne înțelegem, or&căia el. Dumneata ești bogată, eu nu
sînt sărac. Îți place chiar așa. de mult viața la curte? Mie; nu.
Pentru mine e doar un pretext, ca să te pot vedea.
Cu laba lui roșie și butucănoasă îi mîngîia mîna albă cu degete
lungi. Agnès zîmbea. Ăsta era om odată, avea putere, voință,
mergea drept la țintă.
 — Lumea e proastă, orăcăi el mai departe. Mai proastă decît ți-
ar itrece prin cap.
Ș edea acolo, cu fața lui roșie, parcă jupuită de piele, căscînd
botul mare, lătăreț, zdravăn, obraznic, urît.
— Aș zice că, dintre toți, noi singuri sîntem cu scaun la cap.
Degetele lui puternice, «curte, lacome se urcau pe brațul ei în
sus.
Nici nu-i trecea prin minte s-o întrebe cît de cît și pe ea ce
părere are despre propunerea lui.
Buzele frumoasei Agnès schițau necontenit un surîs de voioșie.
Parcă-și degusta triumful asupra Margaretei, parcă-1 sorbea ca
pe o băutură minunată. Îl robi din ce în ce mai mult pe margraf,
cu nepăsare și fără să se bage de seamă. Se cuibări în sufletul
lui, îl luă în stăpînire.
Ludovic era un suveran econom, cumpănit, de loc inclinait să
facă risipă. Agnès. Îi cerea așa, ca în treacăt, vorbindu-i peste
umăr, să facă unele cheltuieli la care, altminteri, prințul ar
fi chibzuit ani întregi. Dacă schița obiecția cea mai mică, ea nu
insista, se lăsa păgubașă. Dar știa să renunțe cu un aer de
uimire batjocoritoare și disprețuitoare, abia vizibilă, care-1 îm-
boldea mai mult decît ar fi putut-o face lacrimile, rugămințile,
ocările. În felul acesta reuși treptat' să-l schimbe cu desăvîrșire
pe bărbatul reținut și calculat, să-l deprindă cu luxul și risipa,
suhminînd și primejduind ceea ce Margareta realizase printr-o
muncă de zeci de ani.
Ș i astfel, într-o bună zi, messer Arfese reapăru și el. Era
pretutindeni, în zece locuri o dată, cu cei trei frați care-i
semănau leit, umil, exagerat de curtenitor. Mai înainte de a se
băga de seamă, bancherul și pusese din nou mîna pe vămi,
privilegii asupra sării și minelor. Disprețului rece pe care i-1
arata Margareta îi răspundea cu nenumărate ploconeli. Cu o
bunăvoință excesivă se grăbi să-l elibereze pe margraf de ipotecile
față de administrația habsburgică. Acum, dacă voia, Ludovic
putea să desfacă acel contract. Firește, plata acordată
florentinului fu de trei ori mai mare decît ceea ce pretindeau
austriecii. Apoi, fantomatic, așa cum venise messer Artese
dispăru din nou.
Își făcu apariția Ia castelul Taufers. Cine, văzîndu-1 pe
omulețul acesta politicos, și-ar fi putut închipui că e în stare să
se dezlănțuie așa cum s-a întâmplat atunci în salonul frumoasei
Agnès? Ș edeau față în față, el și Agnès. Castelana îi zîmbea, cu
un surîs slab, complice. Ei, da, frumoasă țară, bogată,
binecuvîntată țară. Vin, poame, grîne. Orașe înfloritoare, cu bună
rinduiaiă, harnice. Ê1 voia să smulgă, ea sa împungă.
Împunsăturile ei erau îndreptate împotriva ducesei, a slutei. Pe
florentin îl interesa mai puțin cîștigul cu care îl momea dînsa: îl
ațîța să sape și să submineze opera dușmancei, să nimicească pe
deplin opera evreului răpus, spulberat. Ea o împungea pe sluta,
el smulgea de la vrăjmașul mort.
Plesnind de grăsime, Conrad Frauenberg continua să pună
osînză pe el, obrazul lui, parcă julit, cu boit lătăreț, strălucea
trandafiriu. Ș edea tolănit pe perne în micul salon elegant de la
Taufers; Agnès sta în fața lui. Prin ferestre pătrundea soarele,
Conrad clipea, se întindea alene, căsca, își trosnea încheieturile
mădularelor. Agnès îl ruga, îl lingușea, îl amenința, cerindu-i s-o
însoțească în călătoria la Trient. El spunea că nici nu se gîndește
la așa ceva. N-ane decît s-o facă margraful pe paiața ei. Agnès
renunță cu acel dispreț ușor și mirat, cu care obținea de la
margraf orice. Conrad izbucni într-un hohot de rîs răsunător,
arătîndu-și cu bădărănie satisfacția. Se întoarse pe partea cea-
laltă. Fiindcă ea continua să tacă, începu să caște. Se întinse
pocnindu-și încheieturile, adormi mulțumit, în tihnă și începu să
sforăie cumplit. După.o oră se trezi; amurgea, Agnès ședea încă
în colțul opus, jignită. Conrad se^-ridică, încă moleșit de somn,
se întinse spre ea, o înhăță cu o grosolănie jovială, o trase lîngă
el pe perne. Agnès nu schiță nici un gest de împotrivire.
Ș e purtă cu ea după cum îi era cheful. O făcu să se gudure ca
un cîine după ce l-ai dezmier
 dat. O alintă cu promisiuni, pe care le rosti rîzînd, ca de la
sine înțelese. Să-l alunge? Nu putea. Ar fi izbucnit în rîs. Și dhiar
ca ar fi fost caraghios. Cine mai era așa de slut? Așa de
neobrăzat? Cu gheare atît de tari? Un al doilea nici nu mai
exista.
Se întinse sub dezmierdările lui grosolane, se uită la el pieziș.
Îi vedea fața sătulă, vicleană, fălcoasă, schimonosită de un rin
jet. Pocit mai era! Cît de viguros și de josnic! O făcuse curioasă.
Nu s-ar putea ca mutra asta obraznică, sigură de sine, să devină
umilă și plină de spaimă?
Agnès începu să-1 ațîțe pe margraf. Cu totul pe neobservate,
cu vorbe glumețe. Sămînța ei f;ăsi un teren prielnic, pregătit de
multă vreme, ncolți, dădu muguri, crescu. Cum spusese ducele
Ș tefan? Că nu-i ușor pe lingă femeia asta să-l mai ai și pe
Frauenberg majordom al curții. O să pună capăt acestei situații.
E sătul pînă-n gît. Batjocura Europei. O să-i pună' capăt. La
München. Va șterge pata ce-1 murdărește. Mai întîi va încheia cu
porcăria habsburgică. Apoi, cu Frauenberg, insul ăsta infam,
lepădătura.
— Uită-te bine la mine, se adresă Frauenberg Margaretei și se
proțăpi umflîndu-se grotesc în pene. Uită-te bine la mine. Se pare
că n-o să mai ai multă vreme prilejul. Cum Margareta ridică
odhii la el mirată, orăcăi mai departe: Nu c-aș fi un bărbat
frumos, asta o știu și eu, da ca mine altul nu-i. Cine mă
prețuiește n-ar strica să caște ochii la mutra mea, ca să-și
amintească de mine. N-o să mai mă vadă multă vreme. Se
coace ceva împotriva mea. Margraful mi-aruncă niște priviri
ascuțite ca lăncile. Din păcate, dincolo de privirile astea se află
prea destule lănci adevărate. Mi-a dat ordin să-l însoțesc la
München. Acolo o să-i fie mai ușor. Gufidaun, băiatul ăsta bun și
cinstit, și Kummersbrucker nu și-au putut ține gura. Uită-te bine
la mine, Margareto. După ce-oi pleca, bea vîrtos, ca să dormi și
să mă visezi! Slujbe n-ai nevoie să pui să mi se citească. Ești o
muiere faină, ducesă Botoasa, rîse și el și-o bătu pe spate.
 Începu să-și fluiere cîntecelul despre cele șapte bucurii și plecă
cu picioarele lui crăcănate.
Margareta nu rostise nici un cuvînt. Acum ședea singură, în
fața mesei masive, îmbrăcată somptuos în damasc verde pal, cu
fața rigidă din pricina fardurilor. În fața ei se aflau mormane de
acte și documente. Încăperea era apăsătoare și mohorîtă, în
urechi îi stăruia cîntecul fluierat de Frauenberg. Da, ayea
dreptate. Ce mai exista oare pe lume în afara celor șapte plăceri?
Nu cedase. Fusese doborîtă și nimicită o dată, dar nu cedase.
Din noroi și nimic ridica O/Construcție nouă, țara, orașele,
orașele ei pestrițe, pline de larmă și de oameni, opera ei. Iar
acum, sîngele pe care li-1 sporise cu trudă trebuia tras din ele,
îndreptat aiurea, spre Bavaria, oriunde, prăpădit fără rost pentru
tîrfa aceea. Margraful nu-i spusese nimic; dar o
aflase din multe guri. Contractul de ipotecare cu Habsburgii
avea să fie desfăcut. Orașele ei, Tirolul ei aveau să fie despuiate,
golite, supte, azvîrlite de-o parte.
Ș i atîta nu era de ajuns. Mai era și restul. Frauenberg. Slutul,
singuraticul. Care-i aparținea ei. Pe care-1 adusese ea. Poate că
era rău, josnic, o haimana. Dar îi aparținea ei. Dintre toți
oamenii, el. Iar Ludovic voia să i-1 ia și pe acesta. Oh, nu uitase,
cînd se certaseră, cum îi strigase: „îl ucid! Nu îngădui să fiu făcut
caraghios!" Parcă-i auzea din nou glasul, răgușit de ură, parcă-i
revedea ochii. Da, presimțirea lui Conrad era întemeiată, mirosea
a crimă. Dacă se va duce la München, nu se va mai întoarce.
În sală intră bătrîna și ofilita domnișoară de Rottenburg care
tuși ca să-și dreagă glasul. A venit neguțătorul velș, din Palermo,
chemat de dînsa. Margaretei îi păru bine că e abătută de la
gîndurile ce-o chinuiau, porunci să fie lăsat să intre. Omul se
opri în fața ei, gras, cu obrazul măsliniu, cu ochi căprui, iuți.
Avea fel de fel de mărfuri. Păsări pestrițe, năframe și țesături fine,
lucioase, pietre prețioase, esențe rare, dulciuri exotice. Cu
mișcări repezi și mlădioase, ajutat de însoțitori, își întinse
lucrurile în fața ei. Margareta se uită la una, la alta. Ceru
lămuriri, gîndul îi era aiurea, vorbea cu mai multă însuflețire ca
de obicei. Dar asta ce-i? O gărăfioară, un mic vas din piatră
semiprețioasă de o culoare ștearsă, de o formă frumoasă, bine
închis și pecetluit. Ce e? O,
doamna ducesă e o cunoscătoare, doamna ducesă are -gustul
cel mai sigur. E într-adevăr un lucru de mare preț. Dintr-o
singură bucată, și cît de artistic lucrat, rotunjit! E opera unui
mare meșter, da. Și să aibă dînsa bunăvoința să observe chipurile
cioplite. Aici e împăratul de Hohenstaufen, al doilea Frederic, iar
aici regele iudeu Solomon, iar aici regina din Saba, și pe a patra
lature, sultanul Boabdil, un principe puternic, îngrozitor al
barbarilor. Dar și conținutul gărăfioarei e o mare raritate: un suc
delicat, fără miros, fără culoare, fără gust; cine bea măcar și
numai o picătură, într-un ceas s-a și stins, ca un opaiț fără oloi.
Prețioasă și de soi gărăfioară.
Împotriva obiceiului, ducesa cumpără mult, fără alegere, fără
tocmeală. Năframe, rădăcini aromatice, numeroase giuvaeruri,
două dintre păsările pestrițe, pe deasupra și gărăfioara.
Apoi se așeză la masă. Mîncă. Mîncă singură de tot, gătită în
veșminte superbe. Masa era de asemenea orînduită cu mare lux.
În încăperea de alături cînta muzica. Slujitorii, camerierii, cei ce
tăiau bucatele se mișcau cu toată graba. Mîncă vîrtos.
Frauenberg avea dreptate. Era una dintre cele șapte bucurii ale
vieții. În jurul ei stăteau îngrămădite lucrurile pe care le cum-
părase, podoabe, năframe și gărăfioara. Ducea mîncărurile la
gură cu mîinile sulemenite: supă, pește, friptură, dulciuri din
cele scumpe, exotice, pe care le cumpărase astăzi. Înfuleca, dă-
dea de dușcă vinuL Se lăsă amurgul, fură
aprinse luminări grele, uriașe. Ea ședea singură, greoaie,
țeapănă, făloasă. Mînca.
Deci așa stăteau lucrurile. Nu îndrăznise să i-o aducă el însuși.
O trimisese printr-un aprod. Era o scrisoare scurtă, politicoasă,
în care o ruga să-și depună semnătura.
Ducesa trimise numaidecît după Schenna. In fața lui nu se
mai stăpîni, își dădu drumul, într-adevăr, contractul cu
Habsburgul a fost desfăcut. A fost tăiat și sfărîmat minunatul,
strașnicul canal prin care trimitea sevă și belșug în orașele ei. Iar
pe deasupra, mai trebuie să-și depună semnătura! Sub picioarele
ei, pămîntul se fărîmițează, ca nisipul. Opera vieții ei se duce,
lunecînd, curgînd ca apa, nu poate fi ținută pe loc. Se risipește
totul, prostește, fără rost.
Schenna ascultă în liqiște, cu chipul lui prelung, ofilit, mai
încrețit de îngîndurare ca niciodată; deznădejdea și prăbușirea ei
îl atinseseră mai adînc decît voia s-o recunoască. Biată femeie!
Biată ducesă Botoasa! Dacă gura ți-ar fi fost cu un deget mai
mică, mușchii obrazului puțin mai tari, ai fi trăit mulțumită, feri-
cită, iar Tirolul și Imperiul roman ar arăta altfel. Se dojeni singur.
Sentimentalism nerod!
Cînd, în sfîrșit, îi răspunse, era din nou stăpîn pe el. Cu vocea
lui ascuțită, obosită, întretăiată zise că n-ar fi nimic de cîștigat
dacă n-ar semna; formal, semnătura ei nu era obligatorie,
margraful i-o cerea numai din motive

de prestigiu. Dacă semnează insa, va fi obligat cel puțin să-i

ceară părerea la lichidarea contractului.
Cum însă ea tăcea, ghemuită acolo, groasă, greoaie, pierdută și
prăbușită,.Schenna fu din nou mișcat. Spuse că vrea s-o ajute
atît cît îi stă în putere. E tirolez; îl doare ca Tirolul vo
ios, ager la minte, cultivat să fie dat pe seama Bavariei
somnolente, stupide, brutale. Împinse lucrurile mai departe
zicînd că e o hotărîre gravă, că ar trebui într-adevăr să se proce-
deze cu energie. Ajungînd aici, se ridică și spuse, în timp ce în
rostirea lui solemnă își și făcuse apariția un pic de ironie: așadar,
dacă dînsa ar mai dori-o, el e gata, pentru a salva ce se mai
poate, să preia căpitănia în munți, burgraviatul. Ducesa își așeză
mîna groasă, fardată pe mîna lui cu degete lungi, uscată, osoasă
dar fără vlagă.
Apoi veni la ea Frauenberg, să-și ia rămas bun. Se opri cu un
zornăit, în învelișul strălucitor de fier chipul lui botos,
trandafiriu, neted,
parcă jupuit, obraznic, rînjea. Nu-i rămîne altceva, spuse el,
decît să se scufunde în întu
neric, într-o slujbă măruntă, unde margraful n-ar mai putea
da de el; căci să moară n-are nicidecum de gînd. Așadar, pe
drum o să disboară. Cît o privește pe ea, e o muiere faină, i-a
plăcut mai mult decît oricare botișor de păpușă. În orice caz, mai
interesanta a fost. Ș i cu asta, facă-se voia Domnului.
pară îndată ce se va ivi un prilej nimerit. Cine-i bărbat nu se
pierde cu firea, nici cînd scrînciobul îl aruncă-n slăvi, nici cînd îl
co

Ducesa îi spuse că el i-a dat cîndva o amuletă, cu gînduri rele

față de o anume ființă. Acum vrea să-și ia revanșa. Îi întinse
gărăfioara de o culoare ștearsă. Sucul e fără miros, fără gust;
cine ia o picătură din el, ajunge în același ceas în iad sau în rai.
Mai înainte de a se scufunda din nou în întuneric, să se
gîndească la asta.
Conrad apucă gărăfioara, rînji, zicînd că e o muiere a naibii.
Sucul n-are miros^ n-are gust; într-adevăr e ceva la care trebuie
gîndit.
Ducesa, repede: ea n-a spus nimic. Așa a pus-o să jure
sicilianul. Ș i fiindcă Frauenberg însuși crede că n-o să-1 mai
vadă, să-i făgăduiască asta. Să ia totul asupra lui, ea n-a spus
nimic.
Frauenberg, uriaș, în armură, orăcăi din grămada de fiare că îi
mulțumește din toată inima. Cum a mai spus-o, e o muiere a
naibii. Ridică anevoie brațul de fier, o lovi pe spate, orăcăind:
— Botoasa noastră!
Se retrase, greoi, țeapăn, în armura de fier, zornăind, rînjind
cu botu-i de broască. Își fluiera cîntecul.
De jos răsunară goarnele și trompetele alaiului care se urnea
la drum. Margraful nu-și luase rămas bun de la ea. Să se arate la
fereastră? Picioarele nu-i dădură ascultare. Se
sprijini de masă, palidă, cenușie, o moartă sulemenită.
Margraful și seniorii lui înaintau la trap prin ruginiul
septembrie. O postață călăriră de-a lungul întinsului lac Chiem,
cu fața apei plumburie. Aerul era tare, munții rămîneau în urmă,
într-un cenușiu-albasțru intens..
Ludovic era cît se poate de bine dispus. Purta o platoșă ușoară,
de culoare închisă, coiful îl dăduse unui băiat, vîntul adia plăcut
mîngîindu-i creștetul cu păr tăiat scurt. Se simțea foarte tîhăr,
ochii duri, albaștri priveau cu mai multă vioiciune ca oricînd,
strălucind pe chipu-i smead, bărbătesc. Fusese bună hotărîrea
de a-i azvîrli afară pe austrieci. Acum călărea în țara lui ca un
stăpînitor adevărat. Afară cu nerușinatul leu roșu al
Habsburgului din cîmpul albastru al Wittelsbachilor! Se bucura
la gîndul că-și va instala proprii-i slujbași, că va face curățenie.
Da, va face curățenie. A pus bine la cale și treaba cu
Frauenberg. Chiar în noaptea asta o să-l înhațe, să termine cu el,
cavalerește, cu arma. În ceea ce privește sfîrșitul luptei, n-avea
nici o îndoială. Pe urmă o să aibă aer, să poată respira.
Margareta aproape că n-o să-l mai vadă. Nu are decît să șadă în
castelul său Tirol; el își va lua reședința la München, Innsbruck,
Bozen, va guverna după cum va socoti că e nimerit. Dacă ducesa
va fi de acord, bine; dacă nu, tot bine. Agnès nu va mai găsi nici
un motiv să-i întoarcă spatele, în acel fel nerușinat, ușuratic,
care-1 tulbură atît.
Gîndul că lăsase în urmă atmosfera apăsătoare, că știa exact
ce-i stătea înainte îl ungea la inimă, îl făcea să se simtă mai liber
și mai vesel decît fusese de ani de zile. Glumea cu Berchthold de
Gufidaun, cu devotatul său Kummersbrucker. Ba chiar se uita
cu o anumită bunăvoință înverșunată la Frauenberg. Acesta că-
lărea lăbărțat, clipea șmecher și tihnit cu ochii lui roșii spre
lumea însorită, plină de desfătare — și totuși era ca și mort.
Margraful îl chemă la el, călăriră alături. Frauenberg povestea
glume deșucheate, făcea aluzii lipsite de rușine. Ludovic rîdea în
hohote, își însușea tonul lui, dădură frîu liber unei discuții soldă-
țești, ordinare, se întreținură minunat.
Apoi se opriră, foarte devreme, să prînzească. Mîncară în aer
liber, din belșug, băură, se întinseră nițel să se odihnească. Apoi
mai băură o dată, se urcară în șa. Ludovic își pusese acum și
coiful, așa voia să călărească pînă la München. Frauenberg se
ținu în apropierea margrafului, care tocmai se uita după el.
Porniră la drum. Se aflau acum la șes, munții piereau în ceață în
spatele lor, cîmpia se deschidea largă, monotonă, cînd și cînd
strălucea în soare cîte o mică reședință cavalerească modestă, o
curte, un sat cam sărăcăcios. Caii goneau odihniți, încă înainte
de căderea serii vpr fi la München.

Convorbirea dintre margraf și Frauenberg deveni mai

anevoioasă, lîncezea. Ludovic se simțeacopleșit de o oboseală
ciudată, respira greu, armura ușoară îl apăsa. Băuse prea mult?
In dreapta drumului se ivi un sat, casele erau curios de
rotunde, mohorîte din pricina murdăriei, în ciuda soarelui
luminos, se îngrămădeau caraghios una peste alta. Cineva
spuse:
— Satului ăstuia îi zice Obidiții.
Fusese vocea lui Gufidaun sau a lui Kummersbrucker?
Deodată smuci cureaua coifului, a armurii, apoi se prăbuși
înainte pe cal, alunecînd pe-o parte, coiful pe jumătate desfăcut.
Îi dezgoli creștetul. Kummersbrucker își repezi calul spre el și,
împreună cu un băiat, îl prinseră. Coiful se rostogoli în pulbere,
obrazul îi era palid, dar nu desfigurat altminteri, falca de jos îi
atîrna. Grumazul masiv al mortului nu. mai părea amenințător,
ci doar înțepenit și grosolan. Îl fricționară, rostiră rugăciuni. În
zăpăceala care-i cuprinsese pe seniori, scînci deodată vocea
limpede, tărăgănată, ordinară a lui Frauenberg:
— Ce-ntîmplare ciudată! în cîmp deschis, aproape de
München. Întocmai ca tată-său.
Berchthold de Gufidaun îl privi de sus pînă jos, întunecat,
amenințător. Frauenberg clipi cu obrăznicie, îi făcu față, orăcăi:
— Ce dorește domnul?

Gufidaun se întoarse încet, nu-i răspunse.

Cadavrul fu așezat în capela sfînta Margareta de la curtea din
München. Ardeau multe luminări. Ulrich de Abensberg, Hippolt
de Stein și cinci alți baroni ședeau de priveghi. Printre ei se afla și
Frauenberg. Acesta însă începu curînd să caște, se retrase. Se
întinse pe patul lui, își fluieră cîntecul, își trosni mădularele, rîgîi,
pocni din limbă, adormi împăcat.
CARTEA A TREIA
LA LANDSHUT, LA CURTEA LUI, DUCELE ȘTEfan tocmai
dăduse de veste că seniorii săi vor trebui să-l însoțească la
München. Voia să-și salute fratele mai mare, pe margraf, care
luase fericita hotărîre de a-i alunga din țara lui pe Habsburgi.
Ducele Ștefan se bucura cu mîndrie că de fapt el provocase
această hotărîre. Își săltă capul cu mustață scurtă, groasă, de
culoarea nucii; e neîndoielnic că vorbele lui aprige l-au făcut
atunci pe Ludovic să-și îndrepte spinarea. Iar acum se va duce la
München, să vadă dacă nu cumva e cu putință să pună la cale o
înțelegere mai strînsă între cei din casa de Wittelsbach. De ce —
pe toți dracii! — dacă Ludovic și el ar vrea cu tot dinadinsul — n-
ar izbuti să se aducă sub același acoperiș casa de Wittelsbach,
așa cum sînt strînși laolaltă Habsburgii? Desigur, ăia se-ncaieră
ca niște cocoși, atunci cînd stau la sfat fără martori: dar cînd se
arată în fața lumii, stau cot la cot ca un singur om, și de la unul
la altul curge miere. Era bine că Ludovic se hotărîse, în sfîrșit. El,
Ș tefan, nu se va lăsa acum pînă cînd nu va
Cirpi îa ioc steagul casei de Wittelsbach sfîșiat în petice.
I se dădu armura, începu să se echipeze de drum. Atunci sosi
un curier care-i aduse vestea morții margrafului. Ducele Ștefan
încremeni, Cu gura pé jumătate căscată, cu degetele rășchirate
într-un chip curios. Apoi, cu o comandă puternică, scrîșnită își
concedie oamenii și, pe jumătate îmbrăcat, se plimbă Cu pași
repezi de colo-Colo, făcînd gesturi bruște și poruncitoare. Fața lui
exprima zbuciumul interior, se boțea amenințător, se netezea,
mustața scurtă, groasă sălta o dată cu zvîcnirea buzelor.
Cele mai felurite posibilități îi fulgerau prin minte. Îi surîdeau
de colo, de dincolo. Tînărul Meinhard era un băiețandru, slab,
prostănac, indolent; de altfel, îl iubește cu o ardoare fanatică pe
fiul lui, al lui Ș tefan, Frederic.
Da, soarta casei de Wittelsbach se afla acum în mîinile lui
Ș tefan. Să unească amîndouă Bavariile. Să-i silească să se adune
laolaltă pe frații lui despărțiți, pe cel din Olanda, pe cel din
Brandenburg, pe cei din Palatinat. Trebuiau să înțeleagă și ei că
e nevoie să-și dea mîna. În definitiv ce erau acești Ludovic Al-
brecht, Wilhelm, Ruprecht? Nu erau nimic; dar casa de
Wittelsbach însemna mult, era totul. Le va insufla simțămîntul
puterii, credința lui, voința lui cinstită, cuvioasă, curată se va
revărsa în sufletele lor, se vor lăsa convinși.
Ș tefan se așeză greoi în jilț, chipul său își pierdu înfățișarea
ostășească aspră, nefirească, umerii îi căzură. Ah, nimic din
toate astea nu
se va întîmpla. Se agățase de o speranță mincinoasă.. Nu era el
omul care să ducă la capăt așa ceva. Firește, împrejurarea era
prielnică; dar povara apăsa prea greu pe umerii lui. Chiar și tatăl
său, împăratul, bărbat mai vînjos, fusese un șovăielnic, trebuise
să-și lase opera pe jumătate neterminată. Cum voia el, care era
mai slab, șă reunească ceea ce fusese fărîmițat, ciuntit?
Fratele său murise pe drum. Un semn rău. Nu ținuse cine știe
ce la Ludovic, nu schimbaseră între ei nici o vorbă despre
preocupările lor intime. Toți cei șase frați nu fuseseră niciodată
legați mai strîns între ei, fiecare se uitase cu bănuială la degetele
celuilalt, pentru ca nu cumva acela să pună gheara pe o halcă
mai mare din moștenire. Dar Ludovic fusese un om de treabă, nu
avusese o viață ușoară, se însurase cu Botoasa, făcuse un mare
sacrificiu în folosul casei de Wittelsbach. Acum era mort, murise
în floarea vîrstei bărbătești. Casa de Wittelsbach pălea, își
pierdea strălucirea.
Ș tefan își reaminti cum ascultase bula papală care vestea
excomunicarea tatălui său: „Pe fiii săi să-i ajungă blestemul
acesta: izgoniți din reședințele lor, să cadă pradă dușmanilor și
nimicirii/ Pe-atunci era un băiețaș, nu înțelesese cine știe ce din
cuvintele mari, amenințătoare, patetice, dar îl umpluseră de
groază și nu-i mai ieșiseră din minte. De-atunci nu le-a mers bine
celor din familia Wittelsbach. Ț ările lor se prăbușeau. Frații își
scoteau ghearele unul la altul. Maica lor, împărăteasa, a domnit
în nord-
vest, în provinciile flandre, împreună cu Wilhelm, cel mai
dăruit dintre frați. Au ajuns la un conflict, Wilhelm și-a învins
mama în acea sălbatică și sîngeroasă bătălie navală de la gura
Maasului, ea fugise la cumnatul său, regele Angliei. Fusese o
doamnă mîndră, copleșită de o tristețe fără leac, străină de copiii
ei; da, trebuia să cauți să te stăpînești; întotdeauna, în prezența
ei te simțeai deprimat. Acum era moartă, murise istovită de
măreție, suferință și griji, iar Wilhelm, cel mai luminat, cel mai
dăruit, cel mai prietenos dintre frați căzuse pradă delirului și
nebuniei, îmbolnăvit din pricina certei cu mama lui, îmbolnăvit
de țara cea străină. Nu, le mergea prost celor din familia
Wittelsbach; blestemul își afla o amară împlinire, dacă nu în
cuvintele, în înțelesul său. Ș tefan privea în gol. Moartea lui
Ludovic îi dădea putința și îl obliga să înjghebe mai solid țara din
munți, să mențină margrafiatul din miazăzi. Își privi mîinile;
zăceau greoaie, moi, fără putere. Cu mîinile astea cum să...?
Prostii. Băuse prea mult vin greu dres cu mirodenii la gustarea
de dimineață, asta era tot. Asta îngroașă sîngele, tulbură mintea
cu gînduri triste. Oare perspectivele nu erau excelente? Băiatul
Meinhard era molîu, lesne de condus. Pe puștiul ăsta — maica ta
Cristoase! — o să-l poată face dependent de el. Își încordă
pieptul; mustața scurtă, groasă, de culoarea nucii, care aproape
că-i acoperea buza de sus, strînsă, i se zbîrli. Va reface unitatea
casei de Wittelsbach și-i va da măreție în lume.
 Porunci să i se termine echiparea. Acum avea două motive
care-1 determinau să se ducă la München. Vocea îi redeveni cea
veche, soldățească, aspră. Îl chemă la dînsul pe fiul său,
Frederic.
Prințul Frederic aflase de moartea margrafului. Aproape că-i
plesnea capul de planuri, de energie. Meinhard nutrea față de el
o admirație pătimașă. Acum, datorită lui Meinhard, era mai tare
decît tatăl său. Tînărul principe, zvelt și cu înfățișare aleasă, cu
părul negru lăsat în jos pe fruntea lată, colțuroasă, voluntară
obișnuia încă de mic să privească lumea din jur cu dispreț. El
singur era un adevărat nepot de împărat. Scrîșnind din dinți
văzuse cum casa de Wittelsbach se fărîmițase în frînturi mereu
mai mici. Cu mîndrie se răzvrătise împotriva spuselor și faptelor
tatălui său, care nu avea nici pumnul, nici pulpele destul de tari
ca să țină în frîu acest armăsar de Wittelsbach, nobil,' sensibil și
nesupus. O, el, prințul Frederic, avea și puterea, și simțirea
pentru așa ceva, va ști să-și impună voința.
Așa apăru în fața tatălui său, zvelt, mîndru, ostil, plin de un
dispreț tăinuit. Ducele Ștefan îl socotea pe acest principe al său
mai cu har și mai înzestrat decît era el însuși, vedea în el
împlinirea propriei lui personalități, îi plăceau chiar și pripeala
lui, irascibilitatea și trufia. Nu se putea ștăpîni însă cînd tînărul
se semețea cu obrăznicie împotriva lui; mereu se ajungea la
ciocniri între ei.

Ș tefan îi aduse la cunoștință principelui, în cuvinte scurte,

soldățești, răstite că margraful Ludovic a murit pe neașteptate și
că el va plecaacum la înmormîntare, la München, unde crede că
va rămîne opt pînă la zece zile. În timpul acesta, Frederic să se
îngrijească la Landshut de peceți și treburi, iar cînd va avea de
rezolvat probleme mai importante să trimită olăcari la München.
Frederic ședea pe gînduri. Niciodată nu-i încredințase tatăl său
atîta răspundere; ce se ascundea înapoia acestui fapt? îl măsură
cu bănuială. Ah, ducele se temea de influența lui pe lîngă
Meinhard, voia să plece singur la München, să-l îndepărteze pe
Meinhard de el, să-1 înlăture din calea lui. Azvîrli capul pe spate,
ochii castanii alunecară iute pe fața tatălui, apoi spuse cu trufie
că nici nu-i trece prin cap ca în ceasuri atît de grele să rămînă
departe de prietenul său Meinhard și că va merge și el fără-
ndoială la München. În încăpere se mai aflau doi sau trei seniori,
precum și un băiat, un camerier. Ducele Ștefan, sufocat de mînie,
îl întrebă cu vocea răgușită dacă nu cumva a înnebunit. Cei de
față căscară ochii mari, într-o așteptare încordată. Frederic
răspunse că e, desigur, în toate mințile; orice principe și senior
cu scaun la cap ar trebui să-1 înțeleagă, să fie de acord cu el.
Ducele, zăngănindu-și armura, se repezi amenințător la fiul său.
Tînărul stătu o clipă pe loc, apoi se întoarse și o șterse afară. Se
azvîrli pe cal — nimeni nu cuteză să-i stea împotrivă — și porni
în goană spre miazăzi, către München.

Ducele izbucni în rîs, mai întâi mînios, apoi cu plăcere.

Seniorii săi, bucuroși că totul se sfîrșea’astfel, rîseră cu el.
—E dat naibii flăcăul ăsta, Frederic! spuse ducele.
—E un flăcău dat naibii, prealuminatul prinț! repetară seniorii.
Apoi însă, treptat-treptat, Ștefan se întuneca din nou. Nu-1
poate ține în frîu nici măcar pe propriu-i fiu. Cum să poată fringe
cerbicea întregii familii răzvrătite a Wittelsbachilor?
Încălecă. Însoțit de mare alai se urni greoi pe drumul pe care
principele Frederic i-o liiase înainte în goana calului.
Tînărului Meinhard, vestea morții tatălui său i-o aduse marele
maestru de vînătoare, domnul de Kummersbruck. Seniorul
încercă șă-1 anunțe cu prudență, pe ocolite. Osteneală zadarnică.
Tînărul de optsprezece ani nu pricepu nimic, așa că domnul de
Kummersbruck trebui să-i spună simplu și de-a dreptul:
margraful a murit.
Meinhard se uită la el năucii, cu ochii lui rotunzi, naivi, suci și
răsuci vestea în capul lui mărginit și blajin, începu să
nădușească. Nu-i trecu prin minte ce urmări putea să aibă
această întâmplare, ce trebuia să faca el. Acum era duce. Asta
era probabil ceva istovitor, aducea cu sine muncă, necazuri. Ca
mic baron de țară s-ar fi simțit mult mai bine. De fapt, era foarte
trist pentru țară și pentru toți ca tatăl său murise. Fiindcă tatăl
sau fusese un om de ispravă și
energic, în timp ce mamă-sa, după cum îl lămurise prietenul
Iui, prințul Frederic, era o desfrînată respingătoare. Doamne
Dumnezeule! în fond, nici tată-său, nici mamă-sa habar mau
avut de el. Moartea asta îi era indiferentă, nu-i aducea decît
necazuri, îi cerea osteneală și-l silea să gîndească.
Scoase din buzunar mica rozătoare pe care obișnuia s-o poarte
întotdeauna asupră-i, micul hîrciog cu codiță scurtă, pe care-1
dresase cu multă răbdare, astfel că-1 obișnuise să răspundă la
numele de Petre, iar la fluieratul lui venea să mănânce și să
doarmă cu el. Privi animalul, cu ochii săi mari, mohorîți,
nefericiți, îl mîngîie.
Încet de tot se lepădă de sfiala prostească și de stânjeneală,
cînd băgă de seamă că cei din jurul său îi arătau mult mai mult
respect decît înainte. De la generali și cei mai înalți dregători pînă
jos de tot, la ladhei, fețele deveniseră mai supuse, mai atente,
mai slugarnice. Cînd, anevoie, pricepu asta, îi făcu plăcere să
verifice și să accentueze atitudinea de supunere a oamenilor.
Începu să dea ordine, fel de fel, alandala, contradictorii, privea
amuzat cum erau îndeplinite cu tot zelul, își punea oamenii să
alerge și se desfăta văzînd cum mutrele lor rămîneau mereu pline
de supunere și gata de ascultare.
Numai unul singur, în chip fățiș, nu se arătă impresionat de
noua lui demnitate — Frauenberg. Dintotdeauna, ori de cîte ori îl
vedea pe bărbatul acesta care plesnea de grăsime, Meinhard era
încercat de un simțămînt neplăcut; chipul gras, parcă jupuit, cu
bot de broască, cu
păr albicios, cu ochii roșii i.se părea primejdios și chiar felul
jovial de a fi al seniorului îl înfricoșa. Acum, Frauenberg veni la
el, clipi, orăcăi cu un aer protector, părintește:
— Ei, tinere duce! Ușor nu e. Însă totul e să nu-ți pierzi capul!
O să ieșim noi la vopsea.
Luă cu mîna lui cărnoasă, primejdioasă, mîna dolofană și
blinda a tânărului, îl privi clipind din ochi, fără pic de respect și
supunere, mai curînd cu o superioritate glumeață, batjocoritoare,
se răsuci pe călcîie și ieși, fluierîndu-și cîntecelul.
Chiar atunci sosi furtunos, asudat, plin de însuflețire prințul
Frederic. Năvăli îndată la tînărul duce. Verii se îmbrățișară. În
prezența prietenului său, Meinhard se simți izbăvit. Frederic îi
pove.sti istoria cu taică-său, Meinhard fu entuziasmat. Prințul
subțirel și negricios, doldora de dorul faptelor, de mîndrie, de
tinerețe se revărsa ca un fluviu, smulgîndu-1 cu el la vale pe
bălaiul, dolofanul, molîul Meinhard, care se uita la el fermecat cu
ochii lui albaștri, modești, rotunzi și se socotea fericit că are un
prieten atît de minunat. Își deschise cu totul sufletul, îi povesti și
despre neplăcutul și îngîmfatul fel de a fi al lui Frauenberg.
Frederic fu cuprins de mînie, bătu din picior. Declară că va pune
lucrurile la punct pe loc. Trimise după Frauenberg. Îndată ce
acesta se înfățișă, îi spuse peste umăr, cu trufie, că ducele nu are
nevoie de prezența lui la München și că-1 însărcinează s-o
însoțească încoace pe ducesa văduvă, care fără-ndoială se și afla
pe drum spre Bavaria.
Frauenberg se uită la cei doi 'tineri principi, alene, zîmbind cu
obrăznicie și cu un aer nepăsător-ironic, apoi declară că ar fi
dorit din toată inima să dea o mină de ajutor la organizarea
funeraliilor margrafului trecut în nemurire și care i-a arătat atîta
bunăvoință, dar că se simte foarte onorat să se alăture suitei
principesei, tot atît de binevoitoare față de dînsul. Apoi, cu o
îngrijorare părintească, adăugă că speră ca tinerii domni să se
descurce cu bine aici la München, fără el. Își plimbă privirea,
clipind, de la unul la altul și ieși. Frederic venise cu un program
politic ferm și se strădui să obțină asentimentul vărului său, mai
înainte oa între ei să intervină ceilalți, tatăl său, Botoasa,
Habsburgul. În primul rînd, el nu era de loc de acord, cu
metodele de guvernămînt tradiționale ale casei de Wittelsbach,
care favorizau pe tîrgoveți împotriva nobilimii, orașele în paguba
castelelor. Politica asta șovăielnică, prudentă, de neguțători și
coropcari, care-1 socotea pe cel ce nu era cavaler drept un om
deplin și respectabil, îi umplea sufletul de silă. Lumea — asta era
ceva de la sine înțeles — se sprijinea pe umerii cavalerului
creștin, ai principelui, care nu cunoștea alte îngrădiri decît legile
liber alese ale cavalerismului. Dar principii din vremea lor și-au
pierdut mîndria, făceau concesii aici, compromisuri dincolo, își
împuținau, în loc să-și sporească puterea. A întări nobilimea, a-i
încovoia pe cei de jos, în așa fel încît să priceapă că nu sînt
altceva decît un reazem al principilor — asta era totul. Ce bani 1
Ce negoț! Ce
orașe! Ë nevoie sa se curețe de rugină vedhile, strălucitele legi
ale cavalerismului și să se așeze țara și imperial pe temelia lor.
Tînărul Meinhard asculta cu înflăcărare expunerea exaltată a
celuilalt. Frederic veni acum cu propuneri practice. Meinhard
trebuie să înfăptuiască aceste principii în țările lui. Mai sînt încă
în Bavaria baroni de modă veche, care i-au privit o viață întreagă
cu disprețul cuvenit pe lepădăturile astea de tîrgoveți. Cu el și cu
acești aristocrați, Meinhard să întemeieze o ligă de vînătoare și
iturnire pe temeiul severelor statute ale vechilor grupări
cavalerești, cum au fost cercul lui Artus și alte asemenea grupări
ale marii nobilimi. Dar liga aceasta să nu slujească de loc numai
jocurilor sportive, ci să ctitorească o înnoire a întregii națiuni.
Înainte de toate, să preia conducerea propriu-zisă a statului,
înlăturând ocîrmuirea de popi și slujbași bătrini și închistați.
Meinhard era din toată inima de acord. Îndatorirea de a
guverna îl înspăimîntase; acum însă se simțea eliberat și fericit
că lucrurile luau o întorsătură atît de plăcută, că putea să scape
de această îndatorire în tovărășia unor cavaleri și prieteni de
sport, sub conducerea genialului și prietenosului Frederic.
Se așezară alături și alcătuiră lista baronilor care urmau să fie
primiți în ligă. Ulrich de Abenșberg, Ulrich de Laber, Hippolt de
Stein, mai întîi. Apoi Hôhenrain, Freiberg, Pinzenau, omul de
încredere de la Fraucnhoffen, Hanns de Gumppenberg, Otto de
Maxlrain. Cîte un
hume li se părea îndoielnic, trebuiau să-1 cîntărească
îndelung și pe îndelete. Tînărul duce își scoase din buzunar
micuța rozătoare, care sta pe masă mișeîndu-și codița încolo și-
ncoace și căsca ochii, ițindu-și capul rotofei la cei ce scriau.
Tinerii lucrară pînă cînd simțiră că le fierb creierii.
Pe seară, cînd sosi ducele Ș tefan, guvernarea Bavariei era ca și
pierdută pentru el. Frederic își sfătuise stăruitor vărul să fie cît
se poate de prevăzător față de unchiul său. Așa că ducele Ștefan
își găsi nepotul reținut și îndărătnic. Voi să obțină de la el
semnături pentru unele probleme de.principiu privind hotarele,
vămile. Meinhard îl refuză, spunîndu-i, la sfatul lui Frederic, că
vrea să mai aștepte pînă cînd trupul tatălui său va fi redat
pămîntului. Ducele Ș tefan pricepu firește că înapoia acestei rezis-
tențe se ascunde Frederic. Îl cuprinse furia, dar se și bucură.
Apoi sosi Margareta și, în aceeași zi, cu mare pompă, ducele
Rudolf de Austria. Margraful fu înmormîntat cu un fast uriaș.
Din nou putu Agnès de Flavon să vadă că negrul îi venea cel mai
bine. În loc să privească la catafalcul mortului, la văduva
inargrafului, la conții palatini ai Rinului, la ducii celor două
Bavarii și al Austriei, toți ochii se îndreptau mereu spre ea.
În jurul lui Meinhard se îmbulziră, gata să se ia de păr,
Margareta de Tirol, ducele Ș tefan al Bavariei de Jos, ducele
Rudolf al Austriei, cerîndu-i orînduieli, tratate, confirmări,
semnături. Sub influența lui Frederic, blajinul tînăr,
atît de lesne de condus, rămase tare pe poziție. A treia zi după
înhumarea margrafului, fu întemeiată’liga Artus a cavalerilor
bavarezi. Maeștri erau Meinhard și Frederic, superiori, seniorii de
Abensberg, de La'ber, de Stein. Membri, cincizeci și doi de baroni
din Bavaria de Sus și de Jos. Mamei sale, ducesei, care-i da ghes,
Meinhard îi răspunse că este legat prin jurămînitul său de
cavaler să nu spună și să nu făptuiască nimic fără a-și consulta
prietenii și confidenții din liga Artus. Ștefan, Margareta, Rudolf
rămaseră buimăciți. Ce era această gașcă de nobili care pusese
mîna pe tînăr? Se adulmecau bănuitori unul pe altul. Numai
ducele Ștefan înțelese de la început. „Al naibii flăcău!“ își zise el
cu mînie, dar și cu satisfacție.
Ulrich de Abensberg era însurat cu sora mai mare a frumoasei
Agnès de Flavon-Taufens. Prin mijlocirea lui, Frederic o cunoscu
pe Agnès. Fu înoîntat. La rîndu-i, lui Agnès îi plăcu prințul cel
zvelt și nemanierat. Ea preluă patronatul ligii Artus. Fu de față
cînd se sfinți steagul ligii, care-i purta culoarea. Îi spuse lui
Frederic:
—Politica dumneavoastră, principe Frederic, o poți urma din
toată inima.
Cînd steagul fu înclinat în fața ei, prințul rosti din adîncul
sufletului formula:
— Pour toi mon âme, pour toi ma vie.
Agnès se plimbă de colo-colo printre seniorii în armuri
zornăitoare, avînd cuvinte amabile, potrivite, pentru fiecare.
Ochii ei albaștri, codați stăruiau adesea și cu complicitate asupra
zveltului și oacheșului Frederic, buzde-i subțiri și îndrăznețe îi
surîdeau lui Abensberg, cu mîinile albe, cti degete lungi mîngîia
micuța rozătoare a ducelui Meinhard. Toți erau însuflețiți și
fericiți.
— VA POT ÎNFĂȚ IȘA, ÎNĂLȚ IMEA-VOASTRĂ, I se
adresă.Frauenberg Margaretei, cum a murit margraful?
Margareta se îngrășase din cale-afară. De la botul umflat ca de
maimuță, pielea îi atârna moale, în cute încîlcite; partea de sus a
obrazului îi era plină de zbîrcituri și negi pe care sulimanurile nu
mai reușeau să-i acopere.
— Da, continuă Frauenberg și rîse prostește, margraful era
neobișnuit de bine dispus cînd am pornit la drum. Băusem, d și
eu. Ma țineam mereu lingă dînsul. A căzut de pe cal într-o rînă.
Nu era prea desfigurat. Ciudat că atacul l-a lovit în apropiere de
München. Ca și pe tăticu lui.
Margareta nu-i răspunse. Ochii ei, de obicei atât de grăitori,
priveau țintă, fără nici o expresie.
— Da, da, ducesă Botoasa, orăcăi Conrad, o s-o scoatem
destul de lesne la capăt cu Meinhard. E cam sfios, dar încolo
băiat de treabă. Bavarezul îl tot ațîță, zic de Frederic, tuciuriu,
prostovanu. Nici o grabă! Ș i să nu ne pierdem cu firea. O
sărutare mi se cuvine, rînji el.
Dar cînd răsuflarea gurii Im lăbărțate se apropie, ducesa se
trase înapoi, înfiorată.

—Ei, atunci nu, spuse el fără supărare.

Cu ducele Rudolf al Austriei venise la München și’foarte
bătrînul abate Ioan de Viktring. Se clătina mereu, avea obrajii
scofîlciți, tremura, ținea r*ai tot timpul ochii închiși, mormăia
cînd și cînd ceva de neînțeles. O mîngîie pe Margareta, pielea lui
era încă mai uscată decît a ei, îi spuse: „Buna mea fetiță".
Ceva mai tîrziu, ducesa trimise să-l roage să vină la dînsa. Îi
povesti despre gărăfioară, despre discuția cu Frauenberg. Cuvînt
cu cuvînt. Nu era o spovedanie și totuși mai mult decît o
spovedanie. Bătrînul sta ghemuit în fața ei, zbîrcit, stins, nici nu
știa dacă înțelege ce-i spune. De altfel, asta n-avea nici o
însemnătate, important era numai să vorbească unor urechi
omenești. Totuși, cînd ajunse la 'sfîrșit, abatele cită un clasic din
vechime: „Multe lucruri de spaimă sînt într-această lume, dară
nimica mai de spaimă decît inima omenească".
Agnès încercă să-l ocolească pe Frauenberg, se arătă rece cu
el, batjocoritoare. Acesta îi spuse fără supărare:
— Sînteți prost dispusă, contesă? Nu vă mai place mutra mea?
Apoi o bătu pe umeri, rînji, orăcăi: Da proastă gîsculiță mai ești,
Agnès! Te-ai lipit de tinereii ăia, niște bezmetici. Crezi că bățrîna
corabie a luat apă. Ce proastă gîsculiță mai ești tu, Agnès!
O mîngîie, o pipăi. Cum însă ea se trase de-o parte,
Frauenberg rîse fără să se necăjească,
 se-ntinse pe perne, se întoarse cu spatele și căscă zgomotos.
Ducele Rudolf, Habsburgul, apucă avid documentele pe care i
le întindea cu semnificativă solemnitate cancelarul său, vicleanul
episcop de Gurk. Se adînci în lectura lor, le reciti de cîteva ori.
Bărbatul altminteri liniștit, stăpînit, se aprinse ca în febră.
Mîngîie pergamentele. Ascultă lămuririle pe oare i le dădu
cancelarul. Episcopul, priceput ca nimeni altul în treburi
juridice, îi arătă ce uriașe consecințe are descoperirea acestor
documente din punctul de vedere al dreptului statal. Rudolf le
citi încă o dată. Sărută cu solemnitate și evlavie pergamentele,
îngenunche, începu să se roage. Apoi mulțumi emoționat și
strînse cu putere mîinile episcopului, care sta recules și nu-și
îngăduia nici cel mai mic zîmbet.
Rudolf moștenise de la tatăl său simțul solid al faptelor,
privirea limpede asupra realităților și posibilităților. El știa că un
Habsburg nu era încă destul de puternic ca să poarte pe umeri
îndatoririle demnității de împărat, fără a se istovi sufletește.
Apărarea prestigiului imperial obliga la un neîntrerupt zbucium
interior, îți sugea măduva. Wittelsbach și Luxemburg trebuie să fi
simțit asta. Nu avea de ales va renunța deocamdată cu
înțelepciune la această mare strălucire exterioară, dar se va
întări în așa fel sufletește, încît coroana împărătească să-i revină
pînă la urmă lui, Habsburgului, ca fiind cel mai puternic.
Aceasta era politica pe care a făcut-o înaintea ' lui cu atîta succes
Albrecht
Rudolf vedea limpede și cu chibzuială că altă cale pentru el nu
exista. Își impuse cu o hotărîre de fier să procedeze în consecință.
Numai că el nu era înzestrat cu calmul tatălui său, ologul,
mulțumit isă se păstreze între limitele puterii sale reale de care
era conștient. • Pe el îl durea că deasupra lui se afla altul, care-i
era suzeran și care, pe drept ouvînt, se numea împărat roman.
Dar cine era Carol, mîța blîndă, insul deșirat, cu obrajii scobiți,
cu barba lui creață, murdară? Ș i el, Rudolf, stăpînea o țară ca și
acela, ctitorise ca și acela universități, catedrale, palate,
Universitatea din Viena, domul cel mareJ Acela folosise la timp o
împrejurare fericită, ca să-și asigure. coroana; acum ar fi o
nebunie să-ți irosești forța și puterea de dragul unui astfel de
semn exterior. Dar toate considerațiile înțelepte nu-1 împiedicau
pe Rudolf să sufere, să fie ros de ciudă, să se simtă ars și rănit,
fiindcă îl știa pe altul mai presus de el.
Era prea mîndru ca să-i îngăduie cancelarului său să-și dea
seama de gîndurile ce-1 stăpîneau. Dar agerul episcop i le ghici,
se frămîntă și cumpăni în sinea lui cum să găsească balsamul cu
oare să-și răcorească suveranul.
Deodată, într-o seară, în mintea lui se făcu lumină. Abatele
Ioan de Viktring, cu care îi plăcea să stea de vorbă, tocmai îi
urase noapte bună. Starețul se închisese iar în odaia lui, ca în
fiecare seară, ca să lucreze la cronica lumii, la care scria de-o
veșnicie. Bătrînul era nemaipomenit de minuțios, ținea
manuscrisul sub cheie,

În taină. În vremea din urmă, nemaiputînd să sorie, adusese

un frate de la mănăstirea lui. Monahul trebuise să se lege printr-
un jurămînt că nu va trăda nici măcar o buche. Ori de cîte ori se
ivea vreo divergență de păreri, era întrebat abatele. Ceea ce
fusese consemnat în cronica lui prețuia ca adevărul adevărat,
trecea drept literă de evanghelie.
După ce abatele se retrăsese, cancelarul își spuse: „Ceea ce
scrie starețul este socotit istorie, e chiar istorie. Ș i nu-i totuși
decît hîrtie. Tot ceea ce s-a făptuit, drepturi, privilegii sînt hîrtie.
Iar dacă au fost recunoscute, se poate construi pe temelia lor.
Dacă iei lucrurile îndeaproape, lumea e durată pe hîrtie. Carol de
Boemia are teologi luminați la minte și învățați, care au ridicat în
jurul coroanei lui un meterez de privilegii din hîrtie. Oare noi, cei
din Viena, <să fim mai puțin deștepți și învățați decît cei din
Praga?“
Stătu de vorbă cu starețul. Îi aminti de moartea duçelui
Albrecht și cum, atunci, abatele dăduse de veste: Defimctus est
Albertus de Habsburg, imperator rornanus. Cuvîntul ăsta, spuse
cancelarul, arde mai departe în ducele Rudolf; arde zi și noapte,
ca veșnica lumină din biserici. Moșneagul ascultă cu odhii stinși.
Cancelarul continuă să vorbească aluziv, în jumătăți de cuvinte,
bătrînul mormăia.
Deodată apărură acele documente. Dăduse de ele învățatul
abate în cursul cercetărilor sale în arhiva curții. Prețioasele
documente zăcuseră
acoperite de praf, uitate într-un colț. De neînțeles.
Totirși, așa cum îl lămurea acum cancelarul pe duce, erau
nuilt mai mult decît niște'fleacuri istorice. Aveau o însemnătate
vie, uriașă, fiind în măsură să-l așeze pe Habsburg pe un nou
soclu, înalt, magnific, în nemijlocita apropiere a împăratului
roman.
Rudolf cercetă documentele tremurînd de emoție, cuprins
parcă de friguri. Erau șase hrisoave. Fuseseră scrise din porunca
împăraților romani, de Frederic I-ul, de Henric al IV-lea și mer-
geau înapoi pînă la Cezar și Nero. Stabileau că numita casă de
Habsburg trebuie ridicată deasupra celorlalte familii princiare
germane, o eliberau de îndatoriri împovărătoare, o dăruiau cu
drepturi speciale, făceau din Habsburgi cei dintîi principi ai
imperiului, cei mai de sus și cei mai devotați.
Rudolf se uita la ele dus pe gînduri, îl privea pe cancelar.
Acesta, la rîndu-i, îl învăluia într-o privire serioasă, de bună-
credință. Atunci Rudolf ridică documentele de pe masă, le strînse
la piept și declară cu tărie că e gata să ia asupră-și demnitățile și
răspunderile pe care i le încredința Dumnezeu prin aceste
pergamente.
În cuvinte pline de avînt, el vesti toată creștinătatea de 'aflarea
privilegiilor ce-i confereau însușirea unei căpetenii. Solii mari
fură trimise la papa, la împărat, la toate curțile. Se slujiră
liturghii solemne în toate bisericile țării habsburgice. Rudolf,
cuprins de o îngîmfarc fără margini, porunci ca odaia unde se
născuse el,
 șeful familiei Habsburg, pe care Dumnezeu îl hărăzise să
readucă la lumină aceste hrisoave, să fie transformată înfcr-o
capelă.
În cancelariile principilor germani, demnitarii făcură mutre
buimăcite. Juriștii lui Garai de Boemia, ai principelui de
Brandenburg, ai celui din Palatinat, își scriseră unul altuia, se
adunară în persoană, se sfătuiră, adresîndu-și frînturi de frazie
prudente, se priviră. Tuturor le stătea pe buze un cuvînt, dar nici
unul nu cuteza să-1 rostească. În cele din urmă, cuvîntul veni
din Italia, rostit clar și precis de către cronicarul Villani, care îl
pecetluise cu avizul cerut lui Petrarca: privilegiile casei austriece
sînt niște coțcării, falsificări fără valoare. Cu toții se feriră însă să
se folosească de avizul velșului.
Împănatul Carol privea cu nemulțumire strădaniile
Habsburgului. Aproape că-i era ciudă pe relicvele lui la gîndul că
rivalul avea și el asemenea documente. Se îndoia foarte de au-
tenticitatea lor, mai ales hrisoavele lui Cezar și Nero îi apăreau
îndoielnice, în ciuda limbii latine fără greșeală în care erau
scrise. Dar, în aceeași măsură, chiar după avizul lui Petrarca,
șovăia și nu îndrăznea, nici față de el însuși, să socotească
pergamentele drept niște simple falsuri.
Ducele Rudolf ședea plecat deasupra prețioaselor documente,
le recitea mereu și mereu, se adîncea în studiul lor, își întipărea
în inimă fiecare înfloritură caligrafică, fiecare fibră a
pergamentelor. Cancelarul, abatele Ioan își ațin-
t^au privirile asupra lui. Plini de înțelegere, sati^ăcuți, vedeau
cum ducele își înscrie mereu m^i adine privilegiile în crezul său.
Reîntoarsă la Tirol, Margareta rămase sub stăpînirea
încremenirii ce-i golea sufletul și o înstrăina de lume. Treburile
de guvernământ o lăsau indiferentă. Decretele trebuiau să fie tri-
mise prin curieri tînărului duce la München, spre semnare;
zăceau săptămîni și luni întregi, fără ca ea să se ocupe de ele.
Sfetnicii guvernau pe seama lor, șovăielnici, cu jumătăți de
măsură, deoarece nu se mai știa cine va smulge pentru sine
domnia: Wittelsbach, Habsburg, Botoasa, sau liga Artus? Cele
mai importante lucruri erau amînate fără a se lua o hotărîre.
Margareta era stoarsă de ultima picătură de vlagă. Cu o
nemaipomenită încredere se ridicase cîndva sus de tot, fusese
apoi zvîrlită în noroi, se smulsese și se înălțase din nou. Totul se
arătase a fi numai vorbe de clacă, totul era prostesc, înșelător,
nerușinat; puritatea, virtutea, puterea, ordinea, sensul și scopul
erau cuvinte tot atît dé neroade ca și suveranitatea și
cavalerismul. Frauenberg avea dreptate: pe lume existau numai
celle șapte 'bucurii pe care le înșira rînjind cîntecul lui deșucheat,
încolo nimic altceva. Cu o lăcomie aproape pedantă, femeia slută,
care începuse să îmbătrînească, își orîndui viața după cuvintele
cîntecului. Masa i se încovoia süb mulțimea bunătăților; ducesa
își prelungea prînzurile cre întregi. În bucătăriile ei se luau la
întrecere bucătari din Bur-
gundia, din Sicilia, din Boemia. Bea din cüpé mari vinuri
grdle, cu o mare cîtime de alcool. Ț inea să aibă de 'toate, trebuia
să guste din toate. Pești, păsări, vînait, scoici, toate de soiuri
rare, pregătite mereu altfel, fierte, prăjite, rumenite la cuptor, cu
sosuri din lapte de migdale și vin aromat. Cerea să i se aducă
mereu altceva, nesătulă, pofticioasă, stăpînită de teama că s-ar
putea să-i scape ceva din vedere, să piardă ceva. Se vira în pat
devreme, se scula tîrziu, dormea și multe ore în timpul zilei. Căci
somnul era lucrul cel mai bun. Se deprinsese, după pilda lui
Frauenberg, să se întindă, să caște cu zgomot, să-și trosnească
încheieturile. Și astfel, femeia grasă, îmbătrînită, îngrozitor de
slută, zăcea mult în patul ei, sforăind. Părul arămiu, aspru îi
atîma în șuvițe dîlțoase. Pe față purta o mască din aluat făcut cu
lapte de măgăriță și făină din rădăcini de ciclame, fiindcă asta îi
păstra pielea mai tînără.
Frauenberg era mulțumit de schimbarea sufletească a ducesei.
Da, Botoasa era o femeie cu scaun la cap, se convinsese,
recunoscuse că părerea lui despre viață era cea dreaptă. O batea
pe umăr aprobator. Preluă asupra lui organizarea plăcerilor
ducesei.
În orașul Meran și prin valea Passeier se șopteau zvonuri
ciudate. Anume se spunea că, pentru a se înlesni în timpul nopții
intrarea în castelul Tirol, coșul de fier de la fereastra donjonului
fusese în așa fel meșterit, îneît să poată fi coborît în curte;
vizitatorul se suia în el și era tras sus. Se mai spunea că în
închisoarea din
turnul castelului putrezeau de vii favoriții care deveniseră
supărători pentru ducesă. Se strîmba din nas vorbindu-se despre
privilegiile acordate văii Passeier, despre scutirea de biruri,
despre îngăduința de a vîna ți a lua lemne din pădure.
Ducesa coborî mai către sud. Miciițul ei pavilion era în
întregime de un alb strălucitor; jos, lacul foarte întins, civit,
scotea. aburi sub soarele amiezii. Grămezi din piatră sfărîmată
duceau la vale, printre tufe de rodie. Făloasă, într-o luntre mare,
zugrăvită în culori vii și împodobită, sluta.aluneca pe fața
albastră-negrie a apei, la proră săreau pești sclipitori, vîslașii
trăgeau ritmic la rame. În timp ce ea ședea tolănită pe punte, dip
pîntecèle luntrei răsuna muzică.
Inima ducesei bătea pentru micul Aldrigeto de Galdonazzo.
Tînărul furtunos, violent, cu fața fildeșie și pătimașă, cu nasul
scurt sub ochii iuți, mari, întunecați, în vârstă de șaptesprezece
ani, o văzuse la Verona, apoi la Vicenza, unde Can Grande cel
Tînăr, cel mai puternic senior al Lombardiei, îi făcuse o primire
sărbătorească. După crâncenele și sângeroasele lupte cu familia
de Castelbarco, micul baron Aldrigeto rămăsese singurul
purtător.al mîndrului și bogatului său nume. El însuși se bătuse
ca un nebun în numeroase încăierări. Acum, cele mai multe
dintre fortărețele și bunurile sale se găseau în mîna dușmanului;
se refugiase la curtea marelui veronez, cerînd aproape
amenințător ajutoare și noi lupte. Era cel din urmă descendent.al
familiei sale străvechi. Îi stătea în sînge deprinderea
de a duce orice patimă pînă la ultima limita. Femeilor le plăcea
dhipul lui de băiețandru, aspru și fildeșiu.
 O văzu pe Margareta. O văzu alături de marele della Scala
urcînd treptele palatului acestuia; între seniori împodobiți, plini
de respect, între steaguri înclinate și bătăi de clopote, sulemenită
ca o mască, îmbrăcată în veșminte magnifice, grele de nestemate
și aur, nemaipomenit de slută. În acea împrejurare, tînărul simți
privirea ei ciudat de lipsită de viață stăruind asupră-i. Ca toată
lumea, auzise și el, firește, legendele deșucheate, rostite în
șoaptă, țesute în jurul ei, auzise că femeia asta, nesătulă, își
alungase întâiul bărbat, îl otrăvise pe al doilea, apoi, stăpînită de
pofte fără margini; făcuse să dispară nenumărați ibovnici. În
Italia i se spunea Messalina nemțoaică. Dar se simțise măgulit că
dînsa îi aruncase o privire. Îl vrăjea puterea ei, prin mijlocirea
căreia va reuși, poate, să-și doboare dușmanii. Îl vrăjea primejdia
despre care se șoptea că îi pîhdește pe cei ce șe apropiau de ea.
Era tînăr, vlăstarul târziu al unui neam străvechi. Îl vrăjea
sluțenia ei.
Două luni de vară și le petrecu ducesa pe malul marelui lac,
împreună cu băiețandrul Aldrigeto. Era cumplit de cald; cei doi
rămîneau afară și nopțile. Margareta pusese să se ridice corturi
pe o mică peninsulă de pe malul sudestic, sùb ruinele unor vile
romane, între măslini bătrîni de cînd lumea. Ș edeau tolăniți
în,hamace, sub plase împotriva țânțarilor. Lacul se întindea
încremenit, albastru-negriu, ca de fier.

Se întîmplă în timpul acesta ceva ciudat, anume, băiețandrul

cel sălbatic, cu obrazul fildeșiu începu >s-.o iubească pe slută. El
era frumos, tras ca prin inel, ivoriu ca statuile sfărimate care
zăceau ici și colo printre măslini. Ea era aidoma unui chip de idol
mare, robust, țeapăn, plin de vrajă, slut. Ce mai însemnau pen-
tru el copilele subțiri în boi, fierbinți, care răsuflau greu cînd se
afla în preajma lor? Acelea erau niște gîsculițe, seci la minte și
proaste și neroade, una la fel ca cealaltă. Ducesa era ceva cu
totul deosebit, unic, doldora de știință străveche, stăpînitoare a
țării din munți, ferecată în ciudățenia ei singuratică, tainică,
puternică. Aldrigeto își anină de ființa ei toate visurile. Ceea ce îl
lega de dînsa nu mai era de mult ambiția, interesul egoist,
curiozitatea. În timp ce-i vorbea cu exaltare despre marele im-
periu pe care voia să-l dureze între Pad și Dunăre, iar ea își
întorcea încet spre el fața tristă, împietrită, nespus de slută, se
întîmplă să se întrerupă la mijlocul unui cuvînt, să se simtă pier-
dut. Ceva în acest chip îl făcea să fie cuprins de panică, îl
înlănțuia tainic, de nedesfăcut. Așa se aflau ei împreună sub
arșița amiezilor, un animal fabulos mare, trist, bătrîn, din vremi
apuse, acoperit de urmele rănilor a nenumărate bătălii, trîndav
din pricina a cîbe trăise, și el, băiețandrul subțire ca trestia și
mlădiu, ultimul strănepot, venit itîrziu, al unor cuceritori necio-
pliți, cu ochii lui fierbinți și întunecați privind de pe chipul alb
spre un viitor, care pentru ea era trecut.

Ducc&a desfăcea o rodie. Sucul roșu ca sîngele îi picura

printre degetele sulemenite. Vîrî în gura-i lăbărțată și urîtă
miezul sticlos care împiroșcă zeamă printre dinții ei pieziși, mari.
„Ce curios! gîndi ea. Băiatul ăsta mă privește și nu-i e scârbă.
Aproape s-ar părea că ține la mine fără nici un interes. Sînt
bătrînă, cu sufletul gol, uscat, și-acum vine unul și mă iubește.”
Cu gîndul la Chrétien de Laferte mîngîie cu mina ei grosolană
părul negru, lucios al lui Aldrigeto. Băiețandrul, smucindu-și
capul cu o mișcare bruscă, o mușcă de mînă. Apoi irîse, fără
răutate. Măslinii încremeniți păreau de argint, malurile lacului,
aburind sub soarele amiezii, seînteiau ităcute, trîndave, învăluite
în pace.
În timp ce ducesă ise afla în Italia, în Tirol bîrfeala pe seama ei
sporea și se învenina mereu mai mult. E o vrăjitoare, se zicea,
care suge noaptea sîngele bărbaților și poate fi în două locuri o
dată; pe cînd se găsea cu trupul la Verona, cei din Tramin
văzuseră o femeie călare pe un cal murg zburînd prin aer. Mereu
mai dels oeînmuitorii se vedeau nevoiți să poruncească biciuirea
unor oameni care o vorbiseră de rău pe ducesă.
 Margareta tăndălea somnolentă pe malurile lacului. Pentru ea,
ora, ziua, luna încremeniseră. Cînd luntrea aluneca pe sub
copaci, lacul murea deodată, în amurgul cald se.trezeau neli-
niștitoare umbre înghețate. Așadar, băiețandrul Aldrigeto o iubea.
Era zvelt, frumos, privirile femeilor se umezeau de dorință cînd îl
întîlneau, iar el o îndrăgise pe dînsa; dar ei prea îi era
sufletul secătuit și gol ca să se bucure de asta. Se gîndea de
departe la Frauenberg: a dormi e lucrul' cel mai bun. O stăpînea
o singură dorință surdă: să rămînă mereu așa, să plutească în
amurgul aceștia ciudat ce se isca în vara fierbinte, toropită,
învăluită în aburii liniștei ca apa bătută de soare.
Între timp, gruparea nobilimii miinaheneze, liga Artus din
Bavaria, se constituise. Se desfășurară cu mare ceremonie
festivitatea inaugurală, primirea și învestirea cavalerească a fie-
cărui membru în parte, sfințirea steagurilor, încoronarea
frumoasei Agnès de Flavon ca regină a ligii. Urmară un mare
turnir, ospețe festive, prelungite goane vînătorești.
Tinerilor și zvăpăiaților seniori le plăceau grozav principiile lui
Frederic. Erau împreună, erau tineri, a lor era lumea. Erau plini
de fumuri, stăpîniți de nevoia poruncitoare de a se bate, de a
striga, de a zbiera, de a face la nesfîrșit o larmă veselă. Voiau să
umple lumea cu tinerețea lor fără ideal, să făptuiască ceva, să
dea un țel puterii lor, altminteri zadarnice și lipsite de țintă, setei
lor de acțiune. Acum, prințul Frederic dăruise un nume frumos,
răsunător acestui impuls violent, ceva ce aducea a sens, idee,
ideal. Tinerii baroni zburdalnici și bătăioși se simțiră dintr-o dată
învestiți cu o misiune, aveau de partea lor pe Dumnezeu,
dreptatea, puterea, erau fericiți.
Unde se bea și se înfuleca mai vîrtos decît la curtea
miindheneză? Unde se puneau la cale
vînători mai mari? Unde mai cădeau atîția morți la turnire,
unde răsuna mai multă larmă sărbătorească? Fărîmiturile
azvîrlite nebunilor și piticilor ce se foiau printre picioarele
oaspeților erau mai îmbelșugate decît mesele unora dintre
principii mărunței. Tinerii baroni erau atît de porniți pe harță,
îneît se repezeau la cîte Un străin venit de cine știe unde și îl
întrebau: „Se mai află pe lume vreo femeie <mai nobilă decît
Agnès de Flavon?“ iar dacă cel întrebat răspundea, că n-o
cunoaște pe doamna, îl ucideau în duel. După v.înători, dădeau
foc la case țărănești și la păduri întregi, ca să-și lumineze
sărbătorește masurile de noapte sub cerul liber.
Dansurile de curte erau prea gingașe și plicticoase pentru ei.
De aceea, le plăcea ca în locul flautului să orăcăie cimpoiul, în
locul harpei, să mormăie muzicuțele. Dănțuiau (hore țărănești
grosolane, bătute, țopăieli și alte jocuri necioplite, răcnind
strigături în stihuri deșucheate, plesnindu-se peste șolduri.
Umblau de colo-colp ca niște urși, săltau femeile în aer, îneît
fustele le zburau peste cap, le puneau jos cu nerușinare,
hohotind cît îi ținea gura. Jucau zaruri, prostește, înfierbîntați,
cîteodată își ucideau partenerii.. Între timp, beau pînă cînd se
clătinau pe picioare și nu mai puteau ține vinul în ei. Cîntau
cîntece >grosolane, murdare, umblau noaptea strîmbîndu-se de
fîs pe ulițele Miincihenului, răcnind în cor oîntecul lui
Frauenberg despre cele șapte bucurii.

Tînărul duce Meinhard, gras, blajin, prostănac și mulțumit, se

lăsa prins în vîjîiala zgomotoasă, simțindu-se mîndru că se află
în centrul acestui tărăboi * sărbătoresc și vestit, ctitorit în
numele său. Zîmbea fiecăruia cu bunăvoință și spunea că și în
acea zi.totul fusese dus la capăt deosebit dc bine. Pe suplul și
oacheșul prinț Frederic îl privea cu aceeași 'admirație pătimașă.
În clipele de răgaz îl mîngîia pe Petre, hîrciogul, povestea micului
animal, care-1 privea cu atenție, că se simte grozav, că domnia e
o treabă ușoară și simplă, mult mai plăcută decît se așteptase.
Agnès se lăsa cu plăcere în voia exaltării și adorației acestor
tineri. Încet, încet, începu să bage de seamă că ici și colo pielea i
s-a asprit, că, dimpotrivă, buzele au început să i se moaie, că i-a
apărut cîte o cutișoară micuță, uscată la gură și la ochi, că i-a
răsărit un fir de păr alb; simțea că mișcările i-au devenit nițeluș
mai anevoioase, mai încete, mâi greoaie. Avea nevoie de adorația
tumultoasă a acestor numeroși bărbați tineri, ca o confirmare a
înrîuririi pe care mai putea s-o aibă, avea nevoie de venerația lor
gălăgioasă, înota în ea, se lăsa copleșită de cultul pătimaș pe care
i-1 purta principele Frederic.
În toată învălmășeala, prințul de BavariaLandshut’ nu-și uita
planurile politice. El nu vedea hărmălaie și grosolănie, el vedea
putere; nu vedea necumpătare și chiolhanuri, ci noblețe și
strălucire. Împreună cu șefii ligii Artus, Abens-
berg, Laber, Hippolt de Stein puse mîna pe conducerea tuturor
treburilor. Tânărul duce le încredința orice voiau: ocîrmuirea,
consiliile, slujbe, peceți. Treburile, statului se hotărau în timpul
mesei, la vânătoare. Cu trufie, între două cupe de vin, se anulau
privilegiile unor prașe, se hotărau pentru țărani robote de o
asprime absurdă. Vechea prescripție care nu îngăduia ca vînatul
și peștele să apară pe masa țăranului, fiind rezervate numai
seniorului, fu reînnoită cu strășnicie. Cheltuielile de întreținere a
curții lui Meinhard, zaiafeturile mesei rotunde erau ne-
maipomenit de costisitoare. Se risipiră domeniile, vămile,
Veniturile, banii orașelor, totul fu smuls nevoilor publice și
prăpădit pentru scopurile ligii Artus. Birurile fură mărite.
Braconajul luă proporții nemăsurate, dar țăranul care încerca să
iasă singur din impas era hăituit îngrozitor pînă cînd cădea mort.
Unii dintre seniorii ce făceau parte din liga Artus mergeau până
acolo, încît atacau caravanele neguțătorilor, mai întîi în glumă,
apoi ca să pună mîna pe bogății. Din pricina nesiguranței
drumurilor, negoțul și meșteșugurile lâncezeau.
Orașele murmurau, țăranii gemeau. Seniorii tirolezi pîndeau la
hoatre, ducele Ștefan Habsburgul, încă în așteptare, încruntau
amenințător sprâncenele. Cînd și cînd, Frauenberg apărea și el
printre cei din liga Artus, ca oaspete; ca membru nu fusese
primit. Cu toate acestea nu se simțea de loc jignit, făcea glume,
azvârlea înțepături; nu se putea nega, știa să-i învese
 lească pe seniori. Ducele Ș tefan 'trimise printr-o solie o
înștiințare severă fiului său că, dacă nu se întoarce la Landshut,
își va pierde dreptul de moștenire asupra Bavariei de Jos. Prințul
Frederic nu răspunse și-i azvîrli pe emisari în lanțuri.
Deși sondă cu mai multă istețime și în taină, Habsburgul nu
izbuti nici el mare lucru la München. Ducele Rudolf încheiase o
alianță cu regele Ungariei împotriva împăratului Garol. Printr-o
scrisoare confidențială îi ceru lui Meinhard să se alăture acestei
alianțe, considerîndu-1 pe împărat drept dușmanul firesc al casei
de Wittelsbach. Numai că prințul Frederic, urmînd o nemăsurat
de înfumurată politică de prestigiu, îi disprețuia pe toți principii
imperiului și-l socotea numai pe împăratul roman tot atît de
nobil, prin naștere, ca familia de Wittelsbach, așa că refuză. să se
alieze cu un oarecare senior de țară și chiar cu arogantul
Habsburg. Chiar dacă pledau împotrivă itemeiuri politice și
economice, casa de Wittelsbach rămînea, din motive ideale,
mîndră și nobilă, alături de singurul german egal cu ea prin
naștere, împăratul roman.
La masă, un nebun de la curte, cocoșat, îmbrăcat în haine
bălțate își înfipse măciuca în scrisoarea confidențială a
Habsburgului, cel dintîi, cel mai de sus, cel mai devotat principe
al imperiului. Piticul înveșmîntat în petice alergă de la un oaspete
la altul, cu multe și adînci ploconeli, arătînd în vîrful măciucii lui
epistola tainică a austriacului, răuvoitoare și defăimătoare
pentru împărat. După aceea, Frederic, din însărcinarea lui
Meinhard, trimise scrisoarea, găurită și mînjită, împăratului, la
Praga, însoțind-o cu cîteva rînduri pompoase ca de la egal la egal.
CU 0 BARCA, FOARTE BĂTRÎNUL IOAN DE VIKtring sosi pe
peninsula din sud-estul lacului. Era însoțit de doi frați monahi și
aducea cu sine, ferecată într-un sipet, cronica lui, Cartea despre
anume istorii, pe care o încheiase deplin.
Moșneagul era acum uscat de tot și foarte înțelept. Văzuse atît
de multe, potrivise tuturor, oamenilor și evenimentelor stihuri
frumoase, cîntărise toate lucrurile și le trecuse pe răboj în cartea
lui. Ceea ce avea să se mai întîmple nu putea fi altceva decît niște
variante la cele pe care le descrisese. Pe deasupra, mai aflase că
un italian, un anume Giovanni Villani din Florența, lucra la o
cronică proiectată tot atît de cuprinzător și temeinic ca și a lui.
Oricît se afla el acum mai presus de zadarnicele clocote și
zbuciumări sufletești, se simțise totuși mîhnit cînd oameni
înțelepți și pricepuți lăudaseră opera italianului. Ambițiosul
literat velș nu se înhămase la o treabă grea ca a lui; așterne a
descrieri împodobite cu amănunte senzaționale, ca să
obțină.efecte tari, în timp ce el, învățatul cu un viu sentiment al
răspunderii, șlefuia, rotunjea, bizuindu-ise temeinic pe date și
fapte, avînd mereu în ochi întregul. Acum, așadar, se hotărîse să
pună punct. Dictă fratelui secretar: „Eu însă las pe seama.celor
ce vor veni să poves
tească întîmplările viitoare mai bine decît mine și sfîrșesc aici
însemnările mele pe carele, cum însumi cel puțin mi-e drag să
cred, le-am scris cu peana într-un chip nimerit și vrednic de is-
torie." Mormăi ceva, chicoti, puse mîna uscată pe umărul fratelui
secretar și-i dictă mai departe cea din urmă frază, plin de o falsă
și simulată smerenie: „Iară dacă vor fi mai puțin nimerite, să mi
se ierte, ca unuia ce m-am trudit spre slava sfintei și
nedespărțitei treimi, care cinstită, lăudată, slăvită și preamărită
fie în veci. Amin."
Acum, deci, bătrînul împovărat de ani ședea sub măslini și
ruine milenare și-i înmîna ducesei opera, nădăjduind să afle
înțelegere lâ sîrguincibasa lui școlăriță de altădată. Margareta sta
tolănită în hamac și-și clătea gura mare cu suc de năramze răcit
ia gheață; lenevos, zvelt, alb, băiețandrul Aldrigeto se întindea,
privind cu un aer batjocoritor la moșneagul cel știrb.
Cînd se lăsă înserarea și se făcu mai răcoare, ducesa îi ceru
fratelui secretar să-i citească din cronică. Vocea deprinsă cu așa
ceva, surdă, egală a monahului recită închinarea și predoslovia
starețului. Sprijinindu-se.pe multe citate, acesta spunea cum
viața și realitatea se preschimbă în istorie, cum din viața și
făptura omului nu mai rămîne altceva decît istorie, istoria fiind
ținta supremă a tuturor faptelor și cea mai bună temelie a lor. Ce
mai rămîne de pe urma marilor bărbați decît amintirea, așa cum
mireasma corăbiilor încărcate cu mere stăruie pe malul nostru,
multă vreme încă după ce coră
biile au <șî ajuns la celălalt țărm? în acest înțeles începea el să
desfășoare tabloul ultimilor o sută douăzeci de ani, un tablou
despre scurtimea vieții omenești, despre grăbita trecere a tuturor
celor din natură, despre nestatornicia norocului, despre repedea
și fugara schimbare a slavei omenești.
Margareta gîndea: „Toate astea le știu, și nu mă mai ating.
Programul meu a rămas undeva, departe, în urmă.“ Dar treptat,
pe măsură ce vocea surdă, egală a monahului pătrundea mai
departe în hățișul evenimentelor, pe măsură ce istorisirile
multicolore, naive, istețe, nerușinate, blinde, mari și mici luau
locul una alteia, toate eliberate de orice patimă, bine aduse din
pană, fiecare scoasă la iveală și apoi părăsită ca și cea dinainte,
ca și cea următoare, treptat se simți scufundată și smulsă de
fluviul acesta al timpului zugrăvit. Meinhard, marele conte dé
Tirol, puternicul, vicleanul, hotărîtul: era o parte din el. Aceste
ținuturi, care fuseseră atîta vreme despărțite: ea făcuse totul,
pentru a le reuni în chipul cel mai drept. Aceste orașe, care în-
cepuseră ca niște mici așezări vrednice de rîs: ea făcuse totul,
pentru ca să crească și să devină înfloritoare.
Iar acum era despărțită, desfăcută de fluviul ce curgea, se
asemăna unui braț de apă sălcie, încremenită, moartă. Dintr-o
dată viața pe care o ducea pe mica peninsulă îi apăru ca ceva
prostesc. Măslinii, vechile ruine, livada de portocali, ce erau toate
acestea altceva decît un decor mes
chin, stupid, fudul? Cum era cu putință să te ascunzi în vara
aceasta moartă, fierbinte, însingurată» în timp ce afară, în țara
ei, se petreceau lucruri furtunoase, năprasnice, nimicitoare, în
timp ce principii germani se încăierau pentru bietul, caraghiosul,
prostănacul ei fiu? Ce avea ea în locul tuturor acestora? îl avea
pe băiețandrul Aidrigeto, un tinerel drăguț.
Toată ziua următoare citi din Cartea despre anume istorii.
Moșneagul strălucea de bucurie,, bău împotriva obiceiului vin,
vărsînd mai mult de jumătate din pricina tremurului mîinii și
clătinîndu-și fără întrerupere capul. Apoi ducesa trimise un
olăcar la Vicenza, la Can Grande, ca să-i dea de veste că are a-i
vorbi ceva grabnic.
Își luă rămas bun, cu un surîs cald, ca și cînd nu s-ar fi
întîmplat nimic, de la Aidrigeto, îi netezi părul negru lucios, îi
mîngîie chipul pătimaș, ivoriu. Spuse că în trei zile va fi înapoi.
Băiețandrul îi primi gingășiile alintîndu-se, apoi, deodată, îi
prinse în glumă încheietura, strîngînd-o dureros cu degete
puternice și, zîmbind, o lăsă să plece.
La Vicenza, ducesa avu o scurtă convorbire cu domnul della
Scala. Înțeleptul și energicul senior ținea la ea, fiindcă era o
femeie cu care se 'putea discuta pe șleau și fără risipă de vorbe.
Ducesa îi spuse că episodul cu micul Aidrigeto s-a încheiat; va
păstra băiatului o bună și prietenoasă amintire. Însă, pentru că
vrea să-i păstreze o astfel de amintire, domnul della Scala să-i
arate bunăvoința, îngrijindu-se ca acela să
dispară. Can Grande o privi atent și plin de înțelegere cu ochii
săi holbați, căprui, pe fața mare și cărnoasă, apoi se înclină
curtenitor.
Smulgîndu-se din arșița verii în care se scufundase, Margareta
ieși la iveală în aerul mai proaspăt din munții natali. Fu
întâmpinată fără entuziasm. Ț ara pătimea. Domnja miincheneză
a cavalerilor lui Artus, împinsă încolo și-ncoace, într-un chip
aventuros, de toanele frumoasei Agnès, își exercita, spre
încercare, puterea opresoare ici și colo în Tirol, îmbolnăvea țara.
Orașele decădeau, țăranul adus la sapă de lemn, mîrîia. „Botoasa
ne duce la nimicire, se spunea. Ne suge sîngele. Acum, cînd
margraful a răposat, se vede limpede că tot binele de la el ne
venea, de la ea tot răul." Margareta apucă hățurile cu mînă
viguroasă. Înlătură neajunsurile cele mai rele. Îndulci aplicarea
hotărîrilor venite de la München. Poporul începu să răsufle: „Ah,
în sfîrșit, s-a așternut la treabă Agnès de Flavon! Frumoasa,
binecuvîntata Agnès! îngerul nostru, mîntuitoarea noastră."
Margareta ședea în loggia castelului Schenna, împreună cu
castelanul. Pe pereți pășeau în veșminte pestrițe cavalerii, Garel
din Valea înflorită, cavalerul cu leul.
— Ce bine că v-ați trezit la viață! spuse domnul de Schenna.
Munții se înălțau luminoși și prietenoși, proptindu-se unul în
altul, ca niște valuri. Adia uh vînt proaspăt. Poamele și ciorchinii
de struguri dădeau în pîrg, bătute de soare.

—De ce nu m-ați trezit mai devreme? spuse Margareta.

— Trebuia să treceți prin vara asta singură, ducesă Margareta,
răspunse Schenna.
Frauenberg orăcăi:
— Păcat c-ai pus capăt poveștii ăleia, ducesă Botoasa! Era un
flăcău frumos cu pielea gălbuie, cum sînt ăștia de la miazăzi. Ș i ți
se robise cu totul. Așa ceva nu se ivește în fiecare zi. Ș i-aici ce ai?
Muncă, gunoi, rahat. Lasă-i pe golanii ăia de la München să-și
petreacă pînă la sfîrșit carnavalul. O să crape singuri, de propria
lor nebunie.
În ianuarie, ducesa întreprinse o călătorie, anevoioasă din
pricina zăpezilor mari, pînă la München, ca să vadă la fața
locului cum arată această zurlie ligă bavareză Artus. În capitală
fu primită cu bănuială, reținere și curtenie rece. Cînd îl strînse
cu ușa, încercînd să afle, de la el lucruri mai clare, Meinhard
dădu din colț în colț, zîmbind prostește, îi spuse că el conduce
țara împreună cu camarazii săi cavaleri, bîlbîi ceva despre
guvernarea muierească, se bătu în cele din urmă în piept,
declamînd cîteva cuvinte ale prințului Frederic despre principiile
aristocratice, care trebuie impuse în locul politicii moderne ce se
sprijinea pe gloată și boccegii. Ducesa avu o convorbire și cu
prințul din Landshut. Acesta îi declară cu un surîs subțire,
politicos, însă trufaș că, după știința lui, ducele Meinhard e
major. E treaba lui cui vrea să-și încredințeze sigiliul. Sfatul ei de
mamă va fi întotdeauna ascultat. Mai departe, ducesa nu ajunse.

Pretutindeni dădu de Agnès. Culorile ei, deprinderile ei,

toanele, modele, gusturile ei își puneau pecetea asupra curții,
hotărau cum să fie guvernată țara.
Agnès făcu ducesei vizita cerută de etichetă. Mlădie, modestă,
se află față-n față cu sluta, greoaia, sulemenita, făloasa
Margareta. Ochii adinei, albaștri surîdeau curtenitor, pironiți, cu
sentimentul unui triumf de la sine înțeles, în ochii celeilalte, care
răspundeau cu o privire ascuțită și amenințătoare. În cămin
duduia un foc strașnic, mireasma lemnului de santal ars în
cățuie umplea marea încăpere întunecată.
—: Locuiți acum tot timpul în Bavaria, contesă Agnès? întrebă
Margareta.
— Nicidecum, doamnă ducesă, răspunse Agnès, iar vocea ei
cam ascuțită sună strident în comparație cu glasul cald și
catifelat al Margaretei. Am de gînd ca săptămînile viitoare să mă
duc la Taufers. Firește, prezența mea acolo nu e chiar necesară;
am slujbași vrednici, pe deasupra, domnul de Frauenberg a avut
bunăvoința să ia asupra sa administrația averii mele.
Ducesa o contemplă pe Agnès cu calm și atenție. Găsi că se
împlinise doar puțin; pielea îi era însă neteda de tot. Rămăsese
subțire și sprintenă; din rochia de culoare închisă gîtul i se arăta
delicat și fără nici o cută. Adorația tuturor acestor tineri era,
pare-se, pentru dînsa un izvor de tinerețe, mai bun decît băile și
sulimanurile. Era atît de sigură de sine și conștientă de victorie,
îneît din jurul buzelor’ îi pierise aproape orice urmă de ironie.

•— Vă ocupați in ultima vreme foarte mult cu politica? întrebă

Margaretă.
— O, nu, milostivă doamnă, spuse Agnès, care devenise foarte
atentă și sta la pîndă. Domnul duce și prințul Frederic îmi cer
cînd și cînd Eărerea. Nu-i pot refuza; și de ce aș face-o?
 ►ar e părerea unei femei proaste și n-are rost să >le-o mai
spun.
Vorbea pe un ton neasemuit de îndatoritor.
— Părerea dumneavoastră nu mi se pare întotdeauna bună,
contesă Agnès, spuse Margareta. Ba, cinstit vorbind, sînt ohiar
convinsă că uneori e de-a dreptul păgubitoare pentru țară. Aș
vrea să vă propun ceva, adăugă ea pe un ton vesel, aproape
glumeț. Ce-ar fi dacă v-ați mărgini părerile numai asupra
Bavariei?
Agnès răspunse cu multă vioiciune și cu aceeași ușoară și
prietenoasă voie bună ca și Margareta:
— Sînteți suverana mea, milostivă doamnă. Dar ducele
Meinhard nu e și dînsul suveranul meu? Dacă vrea să-mi știe
părerea asupra unor treburi privitoare la Tirol? Oricît de
bucuroasă aș fi să îndeplinesc toate cerințele alteței-voastre, pot
eu să-mi ferec gura, cînd principele mi-ar cere părerea, o părere
fără îndoială neroadă? Iar dumneavoastră, dintr-o singură su-
flare, puteți spulbera cît colo neroada mea părere.
Cele două doamne se uitară una la alta, amîndouă zîmbiră.
Poate că biruința se arătă oleacă mai vădit în jurul buzelor și în
ochii frumoasei. Apoi vorbiră despre altele. Despre trans
formările aduse clădirii castelului de reședință de la München,
despre plasele de păr, care apăruseră din nou, aduse de la Praga.
Peste parul aspru, uscat, vopsit în arămiu, Margareta purta o
împletitură grea de aur. Agnès își aruncă ochii cu nepăsare la
părul țepos și strălucitor; ducesa n-avea de ce să se bucure de
moda cea nouă.
Împăratul Carol se stabilise cu mult fast la Nürnberg. Punea la
cale ospețe de gală, turnire. Primea în audiență pe domnii din
sfatul orașului, artiști și învățați străini. Avea ou ei lungi, plăcute
și interesante convorbiri. Se odihnea departe de capitala lui și de
afacerile de stat. Luă parte la marile serbări ale carnavalului,
organizate de bogatul oraș în cinstea maiestății-sale romane.
Barba împăratului, de forma unei pene boante de despicat
lemne, începuse să încărunțească, pielea obrazului uscățiv îi
devenise cenușie și se boțise. Dar odhii iuți priveau cu viclenie și
foarte treji pe deasupra nasului cam.turtit, trupul lung îi
rămăsese vioi și sigur în mișcări.
Împăratul era mulțumit. Așteptase pînă cînd se proptise vîntes
în șaua puterii. Abia atunci se hotărîse să aibă un copil.
Dumnezeu îi binecuvîntase chibzuita prevedere: era un fiu, un
băiat voinic, sănătos, care putea moșteni imperiul. Fericitul tată
trimisese greutatea copilului în aur curat la Aachen, ca danie;
apoi îngenunchease între relicvele sale și vestise sfintele
mădulare: „Eu, Carol al IV-lea, împărat roman, am un fiu și
moștenitor. Dragi și cinstiți sfinți,
prealuminat! martiri! Rugați-vă pentru Wenzel, fiul meu!“
Aciim, voios, ședea la Nürnberg, se bucura împreună cu poeții
și arhitecții săi, ocolea treburile politice, discuta liber și fără să-și
bată capul cu cancelarul său, încercatul și umblatul teolog,
despre fel de fel de lucruri lumești și bisericești, își mărea colecția
de relicve și alte obiecte de preț, se veselea plimbîndu-se cu
sania, punînd la cale mascarade și turnire.
Cu totul pe neașteptate, în aceste zile de destindere, apăru
ducesa Botoasa. Împăratul, și seniorii fură foarte mirați. După ce
Carol o asediase în castelul Tirol, Margareta întreținuse cu el
relații reci, formale. Sosirea ei la Nürnberg, îi scrise cancelarul
prietenului său, arhiepiscopul de Magdeburg, va fi fiind unul
dintre cele cincisprezece semne uluitoare ce vestesc sfîrșitul
lumii. Cancelarul glumea strașnic pe seama acestei Messaline
germane, a acestei Kriemhilde modeme, care a venit la curte,
după ce o viață întreagă și-a scufundat țara și poporul în ne-
cazuri și mizerie din pricina egoismului și a urii sale. O descria
cum sta în lojă, la turnir, alături de frumoasa principesă
Hohenlohe, femeia asta grosolană, umflată ca o broască rîioasă,
groasă ca un berar.
Împăratul, bine dispus, o primi pe fosta lui cumnată cu
bunăvoință și ironie. Ei da, fuseseră cîndva amîndoi tineri. Pe
vremea aceea, cînd pusese capăt aventurii din Italia a tatălui
său, avusese cu ea cîteva convorbiri pline de miez. Margareta era
pe atunci o principesă deșteaptă,
dar totuși nu prea cumpănită. Nesătulă, voise să aibă din
toate, așa că pînă la urmă prăpădise totul. În ceea ce-1 privește,
își înfrînase cu înțelepciune pornirile, era împărat roman și avea
un fiu, căruia putea să-i lase moștenire o domnie solid
înjghebată. Ea rătăcea de colo-colo prin lume, iar ducele
Meinhard, un tînăr slab la minte, nereușit, minge de joacă în
mina oricui știa cum să-l ia, îi prăpădea țările. Lui Ioan
Margareta îi itrîntise în chip batjocoritor și rușinos ușa în nas,
izgonindu-J din Tirol, apoi fusese nevoită să sucească în așa fel
lucrurile la curia papală, îneît să reiasă că din căsătoria cu acest
principe nu se putea naște un adevărat moștenitor. Împăratul nu
rezistă ispitei de a-i prezenta pe fiul lui Ioan, un băiat chipeș și
frumușel. Cine avea un moștenitor adevărat, ea sau Ioan?
Povești vechi. Povești vechi. Margareta primi ironia și umilința
cu calm, cu liniștea omului de afaceri, pe care o deprinsese poate
de là evreul Mendel Hirsch, cu o impasibilitate care o ajuta să
suporte fără supărare formulele introductive, pentru a ajunge
apoi la țel. După aceea începu să se plîngă. Se plînse de
violențele nebunești ale cavalerilor din liga Artus, care ruinau
țara, împăratul o ascultă; în sufletul lui se aprinse ca în tinerețe
o bucurie răutăcioasă, pe limbă îi ședeau cuvinte pline de maliție.
O asigură de interesul său personal, dar acoentuă că, după atît
de mulți ani de guvernare încordată, își îngăduia să se
odihnească vreo cîteva săptămîni. La urma urmelor, cele despre
care-i vorbea erau
treburi ale casei de Wittelsbach. Cu toate acestea, după ce se
va întoarce la Praga, le va lua în considerare cu toată
bunăvoința. Nici la o a doua încercare stăruitoare, Margareta nu
obținu nimic mai mult; se umilise fără folos. După cum se părea,
Carol era hotărît să privească slăbiciunile casei de Wittelsbach de
pe o poziție de neutralitate, zîmibind pe sub mustață.
 În rest, împăratul, care începuse și el să îmbătrînească, se
purtă față de ea cu o galanterie amuzată, aproape parodistică,
atitudine care altădată ar fi scos-o din fire pe Margareta. Îi făcea
plăcere că veselia dezlănțuită a acestor zile de vacanță și de
carnaval, fericirea și succesele lui erau poleite prin prezența
acestei ambițioase care, în fond, eșuase în viață. Cu cancelarul
său glumea aproape cu bunăvoință pe seama Botoasei. Aceasta
se arăta fără nici o sfială, în plină lumină, alături de împărat,
încărcată de podoabe ca o statuie de idol. Poporul căsca la ea
ochii mari. Ei nu-i păsa de nimic altceva decît de țelul pe care-1
urmărea: Tirolul, orașele. S-o alunge pe Agnès, să smulgă țara
din mîinile ei. Era atît de plină de aceste gînduri, încît nici nu
băgă de seamă cît de cît ce reprezenta dînsa pentru curte și oraș:
era încununarea groitescă a acestui carnaval.
Agnès era foarte tulburată de convorbirea cu Margâreta.
Ducesa îi propusese un compromis, declarase că nu va înceta
lupta. Pe ocolite, o înștiințase că o va nimici.

Agnès știa că liga Artus singură nu va putea stăpîni multă

vreme țara. Orașele, toată nobilimea cită nu făoea parte din ligă
se răzvrăteau. La hotare pîndea Habsburgul, amenința Wittels-
bach. Dacă se mai adăuga acum și presiunea dinspre miazăzi a
Botoasei, atunci ar fi fost într-adevăr o nebunie să mai vrei să ții
țara fără a încheia alianțe.
Prințul Frederic nu împărtăși această părere. Zvelt, oacheș,
încăpățînat, rămase pe poziția lui, dedamînd cu convingere
cuvinte trufașe despre spada și dreptul lui. Grozav îi mai plăcea
frumoasei Agnès prințul. Dar îi venise în minte Frauenberg, care,
fără o vorbă, numai cu surîsul lui jovial și prevestitor de
primejdii, spulbera ca un nimic toată exaltarea aceasta
băiețească. Scoase un suspin, un suspin ușor și alintat, îl mîngîie
pe prinț pe părul negru și începu, cu toată grija, să-i sugereze o
împăcare cu tatăl lui, ducele Ș tefan, pentru ca familia de
Wittelsbach să se afle unită în fața Habsburgului și a Botoâsei.
Ca înțepat cu un bold, prințul sări în sus, și, adînc jignit, îi
adresă cuvinte de dojana că i-a trecut prin cap să-i ceară așa
ceva. Agnès tăcu, surise cu buzele ei îndrăznețe și continuă să-1
mîngîie pe păr.
Peste numai cîteva săptămîni, Ștefan al Bavariei de Jos și
conții palatini Ruprecht bătrînul și tînărul încheiară la Rin, cu
sfatul și orășenii din München, cu alte unsprezece orașe
bavareze, precum și cu douăzeci și doi de baroni bavarezi o
alianță îndreptată împotriva acelora care se numeau cavaleri ai
lui Artus și îl înstrăinau pe
Meinhard de țările și poporenii lui. Revocară recunoașterea
miniștrilor care îl lipsiseră pe Meinhard de autoritatea iui de
suveran, de dreptul de a-și rosti cuvîntul în sfat și a-și ocîrmui
țara, declarară sigiliul statal aflat în posesia ligii Artus ca
nevalabil, iar legile și dispozițiile emise de ligă ca neavenite.
Totodată, își asumară obligația de a-1 smulge pe tînărul duce din
starea rușinoasă în care îl aduseseră năbădăioșii cavaleri și a face
în așa fel, încît Meinhard să dispună și să sê folosească mai bine
de puterea lui princiară.
Cavalerii din liga Artus răspunseră cu vorbe mari și zbierete,
azvîrliră la gros cîțiva cetățeni din München, luați ca ostatici, și
declarară că vor pune ca răzvrătiții să fie spînzurați de picioare,
ca niște cîini rîioși. În timpul acesta, în cîteva orașe din țara de
sus trupe ale ligii Artus 'fură dezarmate și luate prizoniere, iar
slujbașii veniți să adune biruri, bătuți măr. Cavalerii mesei
rotunde se răzbunară pe ostatici, îi schingiuiră, le porunciră să
spele podeaua cu limba, pe doi din ei îi batjocoriră spînzurîndu-i
cu capul în jos. Asta nu împiedică însă ça trupele baronilor să
scadă de la o zi la alta, în timp ce la miazănoapte ducele Ștefan
aduna o oaste numeroasă. Seniorilor îndărătnici nici nu le trecea
prin cap să-și autodizolve de bunăvoie liga. Dimpotrivă, se
adunară în marea sală a Curții din Mündhen și, încrucișîndu-și
spadele, jurară solemn să rămînă uniți și să lupte pînă la cea din
urmă suflare. Ducele Meinhard luă parte la acest act, răpit cu
totul, entuziasmat, nerod și inutil;
În taină îl mîngîia pe Petre, hîrciogul, apoi, în cor cu ceilalți,
răcni jurămîntul că nu se vor supune niciodată, niciodată,
niciodată!
Începu acum pentru duce o sălbatică viață de pribegie, al cărei
înțeles nu-1 pricepea decît în foarte mică măsură. Fu cărat pe la
castelele cavalerilor din liga Artus, mereu de la Unul la altul.
Trecu pe la castelul Laber, Pinzenau, Maxlrain, Abensberg.
Pretutindeni se puseră la cale vînători, beții. Ici și colo se lua cu
asalt castelul vreunui baron rebel. Cuceriră castelul Worth, două
citadele ale marelui maestru de vînătoare de Kummersbruck,
omul de încredere al Margaretei. Măsurile pe care le semna
ducele erau din ce în ce mai sălbatice și mai absurde. Un
iarmaroc, a cărui dare pe venituri fusese mai mică decît aceea
așteptată, fu făcut una cu pămîntul, Kummersbruck, care se
declarase neutru, fu decapitat fără judecată. Această execuție
împinse toată nobilimea neutră în tabăra dușmanului.
Meinhard, nu prea robust, abia putu face față aventuroasei
pribegii fără odihnă. În timp ce seniorii ceilalți beau vîrtos la
zaiafeturi; el ședea trist și apatic, cîteodată chiar adormea în jilț.
Călătoriile lui semănau din ce în ce mai mult cu o fugă. În tot
sudul, cavalerii ligii Artus nu mai stăpîneau nici un oraș, nici un
castel. Erau împinși mereu mai mult spre Dunăre, acolo unde se
aflau castelele lor cele mai put'ernice. Totuși continuau să emită
edicte trufașe și să-i amenințe pe răzvrătiți cu cele mai
îngrozitoare pedepse. Fugiră la Neuburg, apoi în ținutul epis
copului de Eichstătt, care le era supus. Trupele ducelui Ștefan
ocupară întreaga Bavarie de Sus, iar în cele din urmă îl asediară
pe Meinhard și pe ultimii săi partizani în castelul Feuchtwangen
din Altmühltal. Episcopul de Eichstătt încercă să străbată cercul
asediatorilor, împreună cu ducele Meinhard, travestiți. Cu acest
prilej, tînărul duce se arătă foarte încîntat; îi plăcea grozav să se
costumeze și haibar n-avea despre ce era vorba. Dar ohiar la
marginea cetății fură recunoscuți de niște țărani, prinși și trimiși
ducelui Ș tefan la Ingolstadt.
Feuchtwangen căzu în luptă. Prințul Frederic și cei din urmă
cavaleri din liga Artus fură luați prizonieri.
În palatul princiar din Ingolstadt, ducele și prințul Frederic se
aflau față în față. Era acolo și Agnès de Flavon. Ducele, în
armură, spumega de furie. Fuseseră nimicite orașe și sate, uciși
oameni, risipiți bani. Totul din pricina acestui tînăr dobitoc. Pe
sub mustața lui groasă și de sub obrăzarul de fier, Ștefan tuna și
fulgera în graiul lui soldățesc. Tînărul stătea în picioare, zvelt,
palid, cu ochii întunecați, sălbăticiți, rănit la un braț, pe care-1
avea legat în eșarfă.
— Ai să-ți ceri iertare, în biserică, în fața întregului popor, ai
să cazi în genunchi! porunci tatăl.
Tînărul nu făcu altceva decît să ridă batjocoritor.,
— Am să te las să putrezești în cea mai împuțită dintre
temnițele mele! tună ducele.

Agnès aluneca de la unul la altul.

— Trébuie sdhintbat pansamentul, apuse ea îngrijorata, apoi
pipăi brațul în jurul rănii.
— Doctorii ăștia tîmpiți! înjură ducele. Niște drpaci sadea.
Alergă el însuși după medic și pansamente, bombănind: Un tînăr
dat naibii!
Încet, încet, tîrguindu-se cu violență, în care timp Agnès făcu
pe mijtocitoarea, căzură la înțelegere. In jurul fiecărui cavaler din
liga Artus, pentru grațierea lui sau pentru stabilirea pedepsei, se
dădură bătălii aprinse, cu izbucniri și spumegări de mînie. De
două ori porunci ducele Ș tefan călăului să fie gata. In cele din
urmă ajunseră de bine de rău la pace. Meinhard își va avea
reședința la München; prințul Frederic va rămîne mai departe
purtător al sigiliului, totuși dispozițiile sale vor trebui să aibă
contrasemnătura unui consilier din Bavaria de Jos sau din
Palatinat. Între München și LandshutIngolstadt, mijlocitoare
rămase pînă la capăt Agnès de Flavon.
 Ducele Meinhard zîrnbi dulce și cu recunoștință. Era bucuros
că, după atîtea săptămîni fără astîmpăr, putea să se odihnească.
Își mîngîia micuța rozătoare.
MARGARETA Ț INEA SFAT CU MINIȘ TRII EL ERAU de față
guvernatorul Ulrich de Matsdh, parohul Henric de Tirol, contele
Egon de Tübingen, maimarele ordinului Cavalerilor teutoni în
Boemia, lacob de Schenna, Berdhthold de Gufidaun, Conrad de
Frauenberg.

Ce era de făcut, după ce ducele Ș tefan pusese mîna pe putere

și influență în Bavaria de Sus?
Se puteau duce tratative cu ducele de Wittelsbach. Se putea
conveni cu el ca nu Băvaria să fie guvernată din Tirol, ci Tirolul
din Bavaria. Se putea stabili oa adevăratul domnitor, ducele
Ș tefan, să stea nu la München ci la Ingolstadt sau. la Landshut,
întrucît reședința lui nefiind atît de aproape de Tirol, iar
centralizarea și unificarea administrativă fiind astfel îngreunată,
țara din munți și-ar fi putut păstra o anumită autonomie.
Dar se putea face apel și la Habsburg împotriva ducelui Ș tefan.
Acela abia aștepta. Dependența într-o formă oarecare nu putea fi
evitată, firește, nici în cazul acesta. Se obținea, însă, o protecție
puternică și statornică.
Argumentele se bălăbăneau încolo și-ncoace, cu încăpățînare,
dar fără a se ajunge la o hotărîre. Margareta asculta, pradă unei
proaste dispoziții surde. Așadar nimănui nu-i trecea prin minte
soluția cea mai la îndemînă. Se arătase ea oare atît de
nepricepută? își îndreptă privirile spre Schenna, spre Gufidaun.
Çu fețele trudite și inexpresive, aceștia se uitau în gol.
Ciudat, cel care propuse planul așteptat de dînsa fu
Frauenberg. Rînjind cu toată gura și voios, acesta începu să-l
expună: dacă tînărul duce este într-adevăr atît de nesigur pe
propriile lui picioare și are nevoie să fie condus, de ce să nu se
încredințeze această conducere tutoarei firești, maică-sa, ducesa,
care o scosese la capăt în împrejurări mult mai grele? De ce să se
 Încheie mai întîi un acord cu Wittelsbach? Meinhard să fie
adus la Tirol. Dacă seniorii bavarezi l-au putut tîrî cu ei prin
vizuinile lor pe unde și-a dus mutul iapa, e limpede că va putea fi
adus, cu voia lui Dumnezeu sau a diavolului, și la Tirol, unde îi e
de altminteri locul. După ce îl vor avea în țară, vor putea conduce
de aici Bavaria. Ducele Ș tefan va trebui să se gîndească bine, mai
înainte de a cuteza să se aventureze, pornind de la Dunăre, într-
un război împotriva țării din munți. Ș i chiar și atunci, Tirolul va
avea un reazem în Habsburg, ca aliat firesc. În cel mai rău caz,
se va renunța formal la Bavaria de Sus, în schimbul unor
despăgubiri, iimitîndu-se la un Tirol, mare și autonom.
Da, un Tirol autonom. Acesta era și planul Margaretei. Bavaria
să rămînă o simplă anexă, sau, la nevoie, să se renunțe la ea.
Dar Tirului să fie al tirolezilor.
Se încercă mai întîi ca Meinhard să fie scos de sub influența
ducelui Ștefan, fiind adus de la München la Tirol. După
înscăunare, tînărul duce nu mai fusese în țara din munți.
Poporul avea dreptate să ceară să-l vadă, în sfîrșit.
Prin strădaniile lin Schenna și Gufidaun se organiză la Bozen o
mare adunare. Veniră bărbați blonzi, robuști, cu nasul mic și
lătăreț, cu priviri leneșe și viclene, bărbați uscățivi, cu bărbi
negre, oacheși, cu nasul coroiat, îndrăzneț, cu priviri iuți și
pătrunzătoare. Veniră cei trei pîrcălabi, cel de la Tirol, cel de la
Etsoh și cel de la Inn, veniră majordomii Curții, guvernatorii și
burgravii. Veniră baronii, cei mari și cei mici,
reprezentanții orașelor, protectoratelor și jurisdicțiilor. Erau o
sută cincizeci și trei de seniori și bărbați. Ț inură adunare două
zile, două zile albastre strălucitoare de vară tîrzie, în multicolora
și vesela piață a tîrgului din Bozen. Ghibzuiră, se sfătuiră pe
îndelete, anevoie, cu prevedere, în graiul lor aspru, gutural. Se
priveau unul pe altul în ochi, cu sinceritate, dar cercetător;
mișcările lor erau ceremonioase, colțuroase, naive, își ștergeau
sudoarea de pe față cu pulpanele groase ale hainelor. Munții sé
înălțau roșii-cafenii și violeți, cu crestele albe.
Se luă hotărirea să se trimită tânărului duce o scrisoare. În
numele tuturor, scrisoarea fu semnată de șapte baroni, cei mai
în vîrstă: Ulrich de Matsch, Schenna, Trostburger, Henric de
Kalter-Rottenburg, Gufidaun, Frauenberg, Botsch de Bozen, iar
patru orașe își puseră sigiliul: Bozen, Meran, Hall, Innsbruck.
Scrisoarea suna așa: „Scumpul și milostivul nostru stăpîn!
Dăm de știre Domniei-Voastre că ne-am adunat laolaltă la Bozen
și ne-am învoit să Vă rugăm ca, spre cinstea și folosul Domniei-
Voastre și al țării, să veniți la noi, carii de multă vreme vroiam să
Vă vedem, cum și drept este, Domnia-Voastră fiind doară iubitul
și legiuitul nostru Domn. Și aici la noi, Vă veți găsi locul ce vi se
cuvine și Vă veți bucura de mai multă cinstire și veți fi mai bine
apărat de primejdii decît s-a întâmplat, după cum ni se spune, în
Bavaria, iară țara și oamenii ei se vor strădui să Vă mîntuie de
strâmtorările în care Vă aflați acolo. La noi aici în munți, totul se
află,
din mila Domnului, întru dreptate ți bună înțelegere, tot așa
cum au fost în fericitele vremuri ale tatălui Vostru; și pacea
domnește în țară și la hotare. Milostive stăpîne! Vă rugăm să ne
dați toată crezarea, ca unora ce Vă vrem binele. Bizuiți-Vă pe noi,
carii sîntem gata a ne jertfi bunurile și sîngele, și nu Vă mai
încredeți în nimeni altcineva."
Frauenberg duse epistola la Mündhen. Sosi acolo cu o suită
impunătoare și înmînă documentul într-o audiență solemnă.
Nimeni nu se aștepta însă nici la cea mai mică reușită, oi se știa
că vor trebui folosite alte mijloace.
La masă, prințul Frederic povesti că iubitul său duce și văr
Meinhard a primit din provincia lui, Tirol, un document foarte
curios, pe care nu vrea să-l tăinuiască nobililor domni. Atunci se
dădu citire scrisorii. Mai întîi, cei de față zîmbiră pe sub mustață,
apoi izbucniră. Cu toții începură să rîdă, în cascade, mereu mai
furtunoase. Agnès surîdea, doamnele rîdeau, seniorii se tăvăleau
hohotind, lacheii pufneau de rîs cu mîna la gură, hîrciogul Petre
chițăia, camerierii guițau.
— Măi să fie, tirolezii ăștia! exclamau bavarezii, sufocați de cît
se zbuciumaseră rîzînd.
— Da, tirolezii noștri! zise Frauenberg, tihnit, trandafiriu, gras,
și clipi din ochii lui roșii.
— Ș i domnia-voastră, domnule duce, găsiți tot' atît de
caraghioasă scrisoarea țării voastre din munți? întrebă
Frauenberg.

Deși îndatorirea de a înmîna scrisoarea se încheiase, rămăsese

la München și se ținea mult în apropierea lui Meinhard.
Dintotdeauna, tînărul duce se simțise copleșit de un simțămînt
neplăcut ori de cite ori se afla în preajma lui bărbatul acesta cu
bot de broască și obraz trandafiriu, parcă jupuit; felul jovial de a
fi al lui Frauenberg îi inspira teamă. Dar nu putea pur și simplu
să dispară, cînd venea el; omul masiv, pornit pe rîs și cu voce
orăcăitoare îi impunea; vorbea cu totul altfel decît ceilalți, fără
nici un respect, firesc, spunînd lucrurile pe șleau. In fața lui, se
simțea, într-un chip supărător, neajutorat, dominat. Blîndul, do-
lofanul, prostănacul duce se >tot învîrtea în jurul albinosului,
plin de p curiozitate mereu nouă, amestecată cu înfiorare.
Lui Meinhard, scrisoarea tirolezilor săi nu i se păruse de loc
caraghioasă, dimpotrivă, îi răsunase plăcut și drag în auz. Se
văzuse nevoit să rîdă și el, numai pentru că ceilalți hohotiseră
atît de teribil și găsiseră că scrisoarea ar fi neroadă și arogantă.
Faptul că Frauenberg, bărbatul acesta solid și deștept, părea să
ia atît de mult în serios înștiințarea tirolezilor era ceva mîngîietor
și plăcut pentru principele hăituit și ținut din scurt. Din
scrisoarea prietenoasă ce i se adusese respira ceva simplu și
liniștitor; pentru cîteva clipe, parcă nu. mai existase pentru el
nici un fel de München, nici un fel de ceremoniale cavalerești
obositoare, nici un fel de ligă Artus și nici un fel de Wittelsbach.
Trebuie să fie frumos să stai tolănit într-o poiană de munte,
Între vaci mari, să nu auzi altceva detît viratul ușor, zgomotul
blind și răsuflarea vitelor care rod iarba.
Frauenberg sta în fața lui, clipind. Meinhard trebui să se
apropie de dînsul.
— Cît mă bucur, spuse el, privindu-1 cu ochii lui limpezi,
rotunzi, că nu găsiți prostească scrisoarea tirolezilor mei!
— Cum să fie prostească! orăcăi zelos Frauenberg. Fiecare
cuvînt e la locul lui! Fiecare buche e bine nimerită! Proști sînt ăia
care au rîs de ea! Că dacă ar fi fost altminteri, n-aș fi semnat-o și
eu. Azi și oricînd sînt gata s-o semnez din nou, cu amîndouă
mîinile!
Parcă. pipăind podeaua, Meinhard se mai apropie cu un pas
de bărbatul cel îndesat.
— Sînt așa de trudit și de hărțuit, se jelui el. Frederic nu mă
mai privește cu atîta prietenie ca mai înainte. La început, m-am
gîndit că e ușor să guvernezi. Acum trage unul hăis și altul cea,
iar cu toții mă smucesc pe mine.
Albinosul îi puse pe umăr mîna cărnoasă, amenințătoare,
orăcăind:
— Băiețaș! Nu mai îngădui ăstora să te umilească, băiețaș!
Meinhard tremura sub mîna rotofeiului bărbat, voi să se tragă
de-o parte, dar se plecă sub apăsarea ei.
— Aveți prieteni adevărați, tinere duce, orăcăi Frauenberg
clipind spre el cu sinceritate, rînjind ca un om vrednic de
încredere.

A doua zi îi spuse:
— La urma urmelor, de ce să rămîneți aici, tinere duce? Dacă
aveți încredere în scrisoarea tirolezilor dumneavoastră, de ce nu-i
dați urmare?
Ieșiseră să se plimbe călare, era în zori de zi, devale, Isarul
curgéa vîjîind, verde și proaspăt, printre numeroase insule de
prundiș, o plută mare înainta cu băgare de seamă în strigătele și
larma plutașilor. Pasul calului se încetini, Meinhard sta ghemuit,
moale, gras, pradă confuziei, pe șargul lui.
 —Asta nu se poate, spuse el. Asta nu pot s-o fac.
—De ce nu puteți? stărui Frauenberg. Își împinse calul foarte
aproape de el, îi ridică bărbia, ca unui copil. Cine e aici stăpîn,
adăugă el, ducele Ș tefan sau domnia-voastră?
— Da, murmură Meinhard, cine e aici stăpîn?
Dar cuvintele lui nu răsunară de loc energic, ci melancolic și
visător. Încrederea în albinos îi pierise cu totul, era trist,
întocmai ca Isarul ce-și deschidea drum la vale, se sfia de
Frauenberg și mai că se gîndea ca după-amiază să-l roage pe
prințul Frederic să-i facă vînt acestuia.
În dimineața următoare, albinosul nu mai suflă un ouvînt
despre planul de a părăsi Bavaria. Ședea tolănit împreună cu
Meinhard în iarbă, sub pomi încărcați cu fructe pîrguite. Își cîntă
cîntecul despre cele șapte bucurii, îl comentă pe un ton
părintesc, binevoitor și savuros. Tînărului principe, această
concepție asupra lumii îi fu foarte pe plac, își mîngîie hîroiogul,
era mul
țumit. Frauenberg se întinse, își trosni mădularele, se-ntoarse
pe-o parte, căscă și adormi sforăind din fundul bojocilor. Da, a
dormi era lucrul cel mai bun. Cu simpatie, dar încă întunecat și
sfios, Meinhard îl contemplă pe nepăsătorul și trupeșul bărbat
care sforăia.
Agnès i se adresă albinosului:
— Sînteți de mult în München, domnule Frauenberg. Doar
aveți funcții importante, acolo, în Tirol. Nu vi se duce lipsa?
Frauenberg rînji, o pipăi cu privirea ochilor săi roșii, încît o
făcu să respire greu, orăcăi:
— Am rămas aici, firește, numai de dragul mătăluță, contesă
Agnès.
Se întîlniră, Frauenberg se tolăni pe pernele ei, era o vară
apăsătoare, în încăpere aerul era înăbușitor și teribil de fierbinte.
Agnès îi mîngîia pielea trandafirie, netedă din pricina grăsimii.
— Ei, zîmbi, am ales oare greșit? Mi M pare că m-am asigurat
bine.
 El rînji:
— O să vedem, puicuțo, o să vedem!
„Asta înseamnă pentru ea că s-a asigurat bine 1“ gîndi
Frauenberg. Bine asigurat era eh Dacă va putea să-l ia acum pe
băiețaș în Tirol, o va avea în buzunar pe mamă prin mijlocirea
fiului, pe fiu prin mijlocirea mamei. Adevăratul domnitor al
Tirolului era dînsul. Ei, da, chiar dacă cineva ar fi fost încă mai
slut, tot ar scoate-o bine la capăt cu nițică înțelepciune, spirit
realist și noroc.

În felul său voios, calm și dezlînat, Frauenberg continuă să-l

ațîțe pe tînăr. Îl momi, îl împunse, îi dădu ghes. Îl prindea vîrtos
cu mîinile lui boante, roșii. Spre Tirol! Meinhard trebuia să
meargă în Tirol, să se arate țării sale.
—Așadar, să fug? întrebă Meinhard, cu sfială.
Ei, asta-i! Dar cine se gîndea la fugă? Numai că nu era nevoie
să se facă mare tămbălău în jurul acestei călătorii. S-o pornească
la drum doar Meinhard, el, doi-trei slujitori. Fără multe vorbe. S-
au risipit prea multe vorbe în Bavaria și Tirol; asta complică pînă
și lucrurile cele mai simple. La sfîrșitul săptămînii, prințul
Frederic va pleca la Ingolstadt, la tatăl său. Atunci o vor lua și ei
din loc. În sens opus, către sud, spre Tirol. Hîrciogul trebuie să-și
revadă munții.
— Fiul meu vine, Schenna! spuse Margareta și ochii întunecați
îi străluceau plini de viață. Printr-un curier, primise de la
Frauenberg înștiințarea că îl va aduce pe Meinhard.
— Cum vă mai bucurați, doamnă ducesă! zise seniorul cel
înalt, se înclină, o privi cu bunătate, cu ochii lui cenușii, foarte
bătrîni. Nu mai nădăjduiam că v-ați putea încă bucura astfel.
Margareta nu-1 auzi.
— Știu, spuse ea, că nu e un tînăr înzestrat. De-a lungul și de-
a latul țării sînt mii mâi înzestrați decît el. Dar e fiul meu. E
născut din
pămîntul țării ăsteia, din aerul, din munții ei. Credeți-mă,
Schenna, el va vedea piticii.
Da, Margareta ridicase din nou, sus de tot, steagul ciuruit al
speranțelor, pe care-1 ooborîse de mult. Toată voința, toată viața
i se concentra în așteptarea fiului. Cu mîinile-i groase,
sulemenite mîngîia portretul tînărului blind, gras, prostănac.
Cu un slujitor înainte și altul în urmă, Meinhard și Frauenberg
călăreau în trap iute spre miazăzi. Ploua, drumul rău trecea
adesea prin păduri dese, pierea cu totul de-a dreptul în noroi. Nu
era ușor să ții calea bună, în noaptea întunecoasă și umedă; de
facle nici nu putea fi vorba din pricina ploii.
Cei doi seniori nu purtau armuri. Asudau gro<zav în hainele
ude, din pieptarele și glugile de piele se ridica un iz greu.
Călăreau în tăcere; uneori, cînd treceau prin vreo așezare
învăluită în întuneric, cîte un cîine hămăia după ei.
!n satul Lenggries făcură popas. După cîteva ore, Frauenberg
fu de părere să-și continue drumul. Dar Meinhard se simțea
istovit și bolnav, mai mult din pricina emoției decît a lungului
drum parcurs călare. Partea cea mai grea a călătoriei abia urma;
era cuminte ca, ocolindu-se locurile populate, să se pătrundă în
Tirol prin pustietățile sălbatice. După dorința lui Meinhard,
grupul își căută adăpost la hanul din satul Lenggries.
Frauenberg și Meinhard se trîntiră pe sacii umpluți cu paie din
încăperea întunecată. Odaia
êta joasă, focul scotea fum, dar nu dădea căldură, aerul era
sufocant. Prin crăpăturile ferestrelor • pătrundeau ploaia și
vîntul. Frauenberg începu să sforăie zgomotos; într-un colț
ronțăia un șoarece: Meinhard ședea întins pe spate, mădularele îl
dureau din pricina oboselii, dar nu putea să doarmă, pielea îl
mînca, ochii îl usturau. Se simțea strîmtorat, nefericit și dintr-o
dată nu mai știu oe tăuta în Tirol; i-ar fi plăcut mai mult să
rămînă la München. Se temea de înitîlnirea cu mama lui, care
era atît de grasă, de slută și violentă. Trase cu ochiul spre
albinos, care zăcea alături, masiv, liniștit, sforăia, dormea. Îi era
teamă de el, dar Frauenberg era totuși singurul om care-1 putea
ajuta. Trase fără chef o înghițitură de bere searbădă din cana
grosolană pe care o avea lîngă el, privi un muscoi care umbla pe
obrazul lui Frauenberg; acesta nu părea să-l simtă. În cele din
urmă spuse încet:
— Domnule de Frauenberg!
Majordomul se trezi pe loc și orăcăi cu vocea lui aspră:
— Ce s-a-ntîmplat?
— Nu ș-a întâmplat nimic, zise cu un aer de căință tînărul.
Numai că aici e așa de neplăcut. Nu pot să dorm.
— Atunci s-o pornim mai departe, hotărî Frauenberg și sări în
picioare.
— Nu, nu, se rugă Meinhard. N-aș vrea decît să vorbesc nițel
cu domnia-ta. După aia sigur că o să mă liniștesc.

— Băiețaș prostuț, bombăni Frauenberg.

— Tata, îl întrebă Meinhard. a ținut mai mult ia Tirol, sau la
Bavaria?
Frauenberg clipi din oahi:
— Mai mult la Tirol, pe urmă la Bavaria.
— Ș i pe urmă a murit? întrebă tînărul duce.
— Da, răspunse Frauenberg, pe urmă a murit. Cînd se trezi
după cîteva ore de somn zbuciumat, Meinhard nu-1 mai găsi pe
Petre, hîrciogul. Tînărul duce și slujitorii îl. căutară, Frauenberg
bombănea că întîrzie. În sfîrșit, micul animal fu găsit mort în
paiele pe care dormise Frauenberg. Probabil că plecase de la
stăpînul său, iar bărbatul cel gras îl strivise în timpul somnului.
Meinhard rămase cu ochii pironiți în gol, aiurit. Îl copleșise o
tristețe grea, care-1 paraliza. Cu o înfiorare surdă și incapabil să
se opună, văzu cum albinosul îi ia din mînă micuțul animal atîlt
de caraghios, care-i fusese drag, și cum, cu o lovitură de picior, îl
aruncă fluierînd într-un colț.
— Ș i-acu pe cai! orăcăi Frauenberg.
Călăriră mai departe, pe rîu în sus. Valea deveni mai strimtă,
cu multe cotituri; drumul îngust și mizerabil urma cu nesfîrșite
întortocheri rîul grăbit, de un verde albicios. Pădure deasă,
copaci din care picura apa de ploaie. Jos, spumegînd, verde ca
sticla, despicată de numeroase insule de grohotiș, apa
zgomotoasă și iute, printre vîrfurile brazilor, sus un cer trist,
cenușiu-murdar. Pereții de stîncă se apropiau adesea atît de
mult, încît caii erau cuprinși de
spaimă ți nu puteau fi minați mai departe decît anevoie.,
Apoi drumul se desfăcu în mai multe ramuri; pătrunseră într-
o pădure bătrînă, deasă, fără sfîrșit. Continuară să călărească
de-a lungul rîului zgomotos, tot mai îngust, care-și făcea drum
frin pădurea întunecoasă, limpede și zglobiu, mprejurimile erau
tăcute și pustii de tot. Ploaia continua să cadă, uniform,
exasperant, chiar și fluieratul lui Frauenberg își pierdu
vioiciunea, se stinse, în tristețea înconjurătoare, cenușie și
umedă.
In cele din urmă un masiv muntos închise valea rîului de-a
lungul căreia merseseră pînă acum. Ajunseseră într-un fel de
arenă de circ semicirculară, formată din pereți de stîncă uriași,
înspăimîntător de goi, albi-cafenii. Dincolo de masivul acesta se
afla Tirolul. Făcură popas de noapte în valea aceasta aflată la
mare înălțime. Frauenberg și slujitorii se culcară în aer liber,
cuibărindu-se cum putură mai bine. O colibă minusculă,
părăginită, care se găsea acolo, fu lăsată ducelui, să-1
adăpostească de ploaie.
În coliba aceasta, pe jumătate cindhit, pe jumătate Culcat, se
vîri deci băiețandrul Meinhard, duce de Bavaria, margraf de
Brandenburg, conte palatin de Rin, conte de Tirol. Trase cu
urechea, își ascuți privirea, ca să-și dea seama dacă ceilalți îl pot
zări, dacă au și adormit. Cînd se crezu singur, nu se mai putu
stăpîni. Îi era teamă, se simțea prăpădit, nespus de nefericit.
Lacrimi mari începură să-i curgă din ochii inocenți și rotunzi,
ailunecîndu-i încet pe obrajii
grași, nerozi. Plîngea pentru că Frauenberg i-1 strivise pe
Petre, îhîrciogul, plîngea pentru că pereții de stîncă, pe care
trebuia să-i urce a doua zi, erau atît de înalți.
Agnès rămase uimită de felul atît de simplu, dar meșteșugit, în
care Frauenberg îl luase cu sine, de-a dreptul îl răpise cu
nerușinare pe duce. Fapta aceasta îi impunea, albinosul nu era
un fitecine, asta nu sé putea contesta. Fără chef, fără grabă și
fără vreo speranță de succes, trecu la contramăsuri. I-ar fi plăcut
mai mult să lase totul pe seama prințului Frederic, dar acesta
era la Ingolstadt. Așadar trebui să organizeze singură urmărirea.
Trimise curieri la hotare, mici patrule de oameni înarmați.
Trebuia ca totul să se desfășoare în taină, nu era îngăduit să se
facă vîlvă. Nu putea fi vorba ca prințul să fie împiedicat fățiș cu
forța de a vizita comitatul său Tirol.
După ce lăsă în Urmă micuța colibă de vînătoare din
Karwendel, Frauenberg se și crezu scăpat de primejdie. Dar
numai cu cîteva ceasuri înainte de a atinge pasul ușor de la
Achensee, se întîlniră cu chervaniil unui neguțător de lemne,
care lucrase prin aceste meleaguri și care, odată, mai de mult,
fusese biciuit din porunca albinosului, fiindcă refuzase să
încheie cu sila anumite tranzacții. Mai întîi Frauenberg se gîndi
să-l atace pe neguțător și să-l azvîrle de-o parte; își spuse însă că
vreunul dintre cei șase slujitori ce însoțeau chervanul și-ar putea
totuși deschide drum, și-atunci ducele s-ar afla într-o

Erimejdie și mai mare. Așadar, Frauenberg se oțărî să-l lase pe

neguțător să-și vadă de drum și, în ciuda îndoielii slujitorilor săi
care cunoșteau bine locurile, să încerce trecerea nu prin pasul
Plumser, mai lesnicios, ci pe drumul mai greu și mai neobișnuit
peste Lamsenjoch, către Schwaz sau Freundsberg.
Smuciră friiele cailor și cotiră scurt în fața peretelui de stîncă
spre o vale lăturalnică. Pîrîul care tăiase această vale urma un
povîrniș dulce, adesea pierea cu totul, curgea pe sub pămînt.
Slujitorul care cunoștea drumul călărea în frunte. Dădură de
crînguri de sălcii și de terenuri mlăștinoase. Ploaia tot nu
contenise. Apoi, pe neașteptate, valea se lărgi. Spre mirarea lor,
în cale îi întîmpină un arțar. Mai mul ți. O întreagă pădurice.
Copacii bătrîni ședeau nemișcați și vînjoși în ploaie. Prin perdelele
de ploaie abia se întrezăreau, tulburi, pereții uriași, albicioși, de
piatră, care închideau complet, de jur împrejur valea, pînă
departe și erau așa de înalți, încît vîrfurile nici nu li se vedeau
printre copaci. Nu adia pic de vînt, se auzea doar murmurul
liniștit și uniform al ploii căzînd de pe frunzele copacilor bătrîni și
îngălbeniți.
Meinhard nu mai putu să continue drumul. Se opriră sub
ploaia care bura fără întrerupere, prînziră din mîncarea luată cu
ei. Lui Meinhard îi fu cu neputință să guste ceva. Îl înspăimînta
faptul că vîrfurile pereților de stîncă nici nu se zăreau. Nu va
ajunge niciodată acolo sus, și niciodată nu va răzbate dincolo;
erau ferecați
În valea aceasta, sub cupaul stranii, parcă morți, ca la capătul
pămînțului.
Începură suișul. La început nu fu greu. Urcară domol,, cu
ocolișuri mici, de-a lungul unui torent. Slujitorii mergeau înainte,
căutând poteca cea mai lesnicioasă. Meinhard mai făcuse dru-
muri grele; dar acum parcă ologise. Picioarele îi erau ca niște
bușteni, asuda sleit de puteri, răsufla anevoie. Aluneca pe stânca
udă, Frauenberg îl sprijinea, simțindu-1 cum zvîcnește la fiecare
atingere. Cu cît răzbateau mai sus, cu atît peretele de stâncă i se
părea mai înalt, mai batjocoritor, mai de neînvins. Rododendroni
înfloriți, tufe tîrîtoare de jnepeni, zăpadă. Slujitorii tropăiau cu
pași uniformi înainte. Alunecînd cu picioarele-i nesigure, gîfîind,
ducele îi urma poticnindu-se. Deodată, unul dintre slujitori se
opri, ascultând și aruncînd o privire spre Frauenberg. Acesta
auzise și el, dar își înfrină orice tresărire a obrazului. Așadar,
negustorul de 'lemne dăduse totuși alarma.
— Oameni, sau vite scoase la păscut, spuse albinosul cu
nepăsare.
Porni mai departe. Slujitorii grăbiră și ei pasul.
Meinhard nădăjduise că vor face popas. Îl exaspera că nimeni
nu se gîndea la asta. Apoi căzu într-un fel de letargie tulbure, se
lăsă tîrît mai departe, somnolent, de bărbatul cel gras. Cînd se
oprea o clipă, îl pișcă frigul aspru. Zăpada deveni mai groasă,
tînărul duce se poticnea greoi la fiecare pas.

Frauenberg cîntări lucrurile cu capul limpede. Dacă n-ar n fost

zăpadă, ar fi reușit să-l care dincolo.. Așa însă era. cu neputință
să ajungă de partea cealaltă a stîncilor cu zdreanță asta jalnică.
Pe deasupra, Meinhard devenise parcă îndărătnic. Se lăsa mereu
mai greii, refuzînd să mai facă vreun efort.
Slujitorii o luaseră cu o postață bună înainte. Frauenberg se
opri:
— Ei, tinere duce? orăcăi el. Obosit?
Meinhard se prăbuși vlăguit în zăpadă, respirînd precipitat.
Frauenberg începea să-și fluiere cîntecelul. Își frămînta mintea.
Va să zică lucrurile ieșiseră prost. Se și hotărîse. Cum să o scoată
la capăt? Sa-1 lase pe Meinhard să cadă iar în mîinile prinților
Wittelsbadh? După această încercare nereușită de fugă, ar fi pus
și mai vîrtos gheara pe el. Bine-ar fi fost dacă-i izbutea planul.
Să-l fi putut folosi pe Meinhard împotriva Botoasei. Dar n-a
mers. Atunci mai bine cu Botoasa singură și înlăturînd o daltă
pentru totdeauna pretextul datorită căruia casa de Wittelsbach
își exercita împovărătorul control.
Frauenberg continua să fluiere. Trase o dușcă de vin din
plosca lui. Îi întinse și lui Meinhard să bea.
— Trebuie s-o pornim mai departe, tinere duce, zise el.
Îi dădu mîna ca să-l ajute să se ridice.
— Nu mai pot, se văită Meinhard, după ce se sculă anevoie în
picioare. Și nici nu mai vreau, adăugă el cu îndărătnicie.

Așa?! rinji Frauenberg. Bine, fie, băiețaș, spuse el.

Orăcăise fără supărare, ca-ntotdeauna, totuși ceva din vocea
lui îl sili pe Meinhard să-și întoarcă privirea spre el. Albinosul nu
mai clipea, căta dur, concentrat, se uită mai întîi după slujitorii
care se aflau departe înainte, apoi la tînărul duce. Ochii inocenți,
rotunzi ai lui Meinhard se holbară de groază, din gîtlej nu-i ieși
decît un sunet scurt, răgușit. Se âgăță cu mîinile scurte, grăsuțe,
copilărești, de ramurile unui rododendron, își înfipse picioarele în
zăpadă. Frauenberg rînji calm, spuse:
— Ei hai, tinere duce!
Apoi, desfăcU încet, cu mîinile-i roșii și cărnoase, degetele
țepene ale itînărului ce-ricerca să se agațe de stîncă, îl săltă în
aer, îl ținu o clipă deasupra prăpastiei, orăcăi: „Adio, băiețaș!“ și-i
dădu drumul.
Trupul se -iz>bi de cîteva ori de stîncă, nu căzu prea departe,
rămase nemișcat.
Cu un fluierat puternic și strident, Frauenberg îi chemă înapoi
pe slujitori și Ie arătă, fără o vorbă, în jos. Slujitorii coborîră,
leșul era zdrobit rău, căpățîna grasă, moale plesnise în două
locuri. Așteptară pe urmăritori. Erau doi ofițeri și mai mulți
slujitori. Frauenberg spuse că ieșise cu tînărul duce să prindă
hîrciogi, iar aici ducele alunecase în prăpastie. Trupeș, sta acolo,
în pieptarul lui de piele, ud leoarcă, urît mirositor, și clipea din
oohii roșii. Pe corpul neînsuflețit al lui Meinhard cădea,
nepăsătoare
și rece, lapovița. Se pornise un vînt ușor, înghețat. Își șcQșeșșră
ça țoții glugile și ședeau tăcuți, cu picioarele scufundate în
zăpadă, în jurul mortului cu trupul zdrobit.
PRIN SĂLILE Ș I CORIDOARELE CASTELULUI Tirol, rătăcea
clătinîndu-se o femeie, lălăia, urla, se prăbușea, se ridica iar,
pornea mai departe, bălăbănindu-se. Falca, nemăsurat de mare,
diformă, îi aitîma, părui îi cădea în lațe, parte vopsit într-un
arămiu fără luciu și urît, pante decolorat, alb-gălbui. Pe trupul
bondoc, umflat, peste sînii mari și căzuți atîrpa, tîrîndu-se în
urină pe podele, un halat, un fel de veșmînt de noapte. Mai întîi
slugile o luară pe muierea asta care urla, se clătina și lălăia,
drept o bețivă, apoi însă o recunoscură pe ducesă.
Curierul ce adusese vestea morții lui Meinhard sosise în zorii
zilei, Margareta primise înștiințarea în pat. Atunci se dăduse jos,
nu prea repede, urlînd, trecuse pe lîngă cameristele și fetele în
casă care o priveau încremenite și sfioase, țeapănă, oarbă,
<tîrîndu-și după ea halatul.
Schenna o aduse înapoi. Acum sta ghemuită în iatac, privind
în gol, în timp ce prin minte îi treceau crîmpeie de gînduri.
Calea ei era presărată cu morți. Capul lui Chrétien de Lafente,
sucul fără gust, fără miros, care-1 ucisese pe margraf, cele două
fetițe ale ei, cu buboaiele mari de ciumă, negre, sparte, evreul
Mendel Hirsch, cu veșmîntul de rugăciune, zîmbind, băiețandrul
Aldrigeto, Meinhard.
Toate acestea, pentru că ea era atît de slută; aici era pricina
pentru care moartea îi dădea tîrcoale și din toate colțurile își
holbau la ea găvanele îhîrci goale, fildeșii.
Sta ghemuită și nu se mai ridică. Veni amiaza. Veni seara.
Domnișoara ei de onoare, veșteda de Rottenburg o întrebă dacă
nu vrea să mănînce, să se îmbrace. Nici nu se mișcă. Drumul ei,
presărat cu morți. Fiindcă era așa de slută.
!n timpul acesta, Frauenberg însoțea cadavrul lui Meinhard,
prin Mittenwald, spre Tirol. Rînjea: lui îi revenea mereu
îndatorirea șă-și însoțească, unul după altul, suveranii morți.
Ț ara din munți își primi principele buimăcită, îl rugase, într-o
adunare solemnă^ să vină. Iar acum venea, așa. La trecerea
convoiului, oamenii stăteau la marginea drumului, în ploaie și ză
padă. Clopotele bateau, clericii în odăjdii, baronii feudali,
judecătorii, protectorii, cu capul descoperit. Sicriul era purtat
prin fața lor,' pe muntele Zirler, în sus, în jos, prin Innsbruck, în
sus prin pasul Brenner, în jos, prin Jaufen, Passeier. În timp ce-
și făcea cruce, privind în urma convoiului, poporul începea să fie
cuprins, încet, de gînduri grele, îngrijorătoare. Acesta era cel din
urmă conte de Tirol. N-au mers bine lucrurile cu Botoasa. Pe cel
dintîi bărbat îl alungase, al doilea murise într-un chip atît de ciu-
dat, fiul ei se stinsese din viață mai înainte de a-și vedea țara. Pe
deasupra, războaie, răzvrătiri, revărsări de ape, pîrjoluri, molime.
Nu, Tirolul n-a trăit o epocă fericită sub domnia Botoasei.

Încremenită ca o stană de piatră, ducesa aștepta convoiul

mortuar la poanta castelului. Sulimanul alb făcea un contrast
izbitor cu veșmintele cernite. Prin curțile castelului păși alături
de năsălie, singură. Ningea. În urma năsăliei venea cu pași grei,
masiv, în armură, Frauenberg.
La München, știrea morții lui Meinhard iscă mare emoție.
Nimeni nu credea aici într-un accident, cel mult se întrebau dacă
Frauenberg acționase din proprie inițiativă, sau la dorința
Botoasei. Totuși, nimeni nu cuteza să rostească fățiș această
convingere. Numai florentinul Giovanni Villani, cronicarul ahtiat
de senzațional, care tocmai se găsea atunci la München, pentru
unele cercetări de arhivă, concurentul bravului Ioan de Viktring,
susținea că înlăturarea prin violență a tânărului duce era 0 faptă
mai presus de orice îndoială. Înșiră cu grijă și aprinzîndu-<se
toate temeiurile ce putuseră și trebuiseră să ducă la această
faptă. O relată și într-un capitol elegant și convingător
din.cronica lui, pe care-1 citea oricui voia să-l asculte.
Ș tefan, Frederic, Agnès erau copleșiți de consternare și furie. La
un deznodământ atît de barbar și cinic nu se gîndise nimeni.
Pentru întâia oară de cînd se cunoșteau, Agnès și Frederic se
repeziră cu reproșuri unul la altul. Prințul, zicea ea, trebuia să-l
fi luat la goană pe Frauenberg și să nu fi plecat din München cîtă
vreme acela se mai găsea aici. Agnès, spunea Frederic, trebuia
să-l supravegheze mai bine
pe Meinhard; cum lipsește el o zi, totul se dă peste cap; nu
poate avea încredere în nimeni. Ducele Ș tefan ședea destul de
nefericit între cei doi. Ș tiuse el că soarta nu-i e prielnică, nu vrea
să redea casei de Wittelsbach măreția în lumea creștină. După ce
se certară pînă obosiră, se înțeleseră ca, deocamdată, să-și
îndrepte toată atenția în direcția păstrării Bavariei; ca să încalce
hotarele și să atace Tirolul nu se simțeau destul de tari în oști.
Dimpotrivă, Agnès fu de părere Sa se ducă la Tirol, să vadă cum
stau lucrurile acolo.
Ajunse la castelul Tirol cu o foarte mică suită, tncă în aceeași
zi fu primită de Margareta. Trandafirie, cu pielea netedă, tînără,
blondă, într-o rochie foarte simplă neagră, o găsi pe ducesă
sulemenită cu farduri de un alb bătător la ochi, cu mîinile și gîtul
otova, grele de pietre sclipitoare, înveșmîntată pompos în atlas și
brocart. Cu voce afectată și ceremonioasă, ducesa îi spuse că e
foarte drăguț din partea ei că nu s-a dat înapoi de la această
călătorie grea în timp de iarnă și a venit să-l conducă pe fiul său
pe cel din urmă drum. Netulburată și privind-o dulce, Agnès îi
răspunse că aceasta era o firească datorie față de casa de Tirol,
de la care se alesese cu atîta bine. Pe de altă parte, se aflase
deosebit de aproape de răposat. Nici nu-i poate descrie ducesei
ce lovitură îngrozitoare a fost pentru dînsa teribila veste. Marga-
reta ținea întoarsă spre ea, nemișcată, fața ei albă, lată, mare,
sulemenită ca o mască; o întrebă dacă vrea să-1 vadă pe duce.
Agnès, șo
văind puțin, fiindcă nu-i plăcea să vadă morți, răspunse
afirmativ. Cele două femei pășiră spre capelă cea îmbrăcată în
brocart, tîrîndu-se greoaie, cealaltă, călcînd ușor și zvelt. Tînărul
duce zăcea pe un catafalc magnific, în juru-i pluteau nori groși
de tămîie, nobili cu platoșe de argint țineau priveghiul. Ducesa
făcu un semn, capacul greu al sicriului fu ridicat, și iată-1 pe
tînărul principe, zdrobit îngrozitor și fără suflare, arătîndu-și din
armură chipul gras și prietenos. Leșul intrase în descompunere
și, în ciuda balsamurilor și a aromelor, dinăuntrul armurei
strălucitoare răzbătea un miros greu. Agnès se clătina, păli.
Ducesa o conduse afară.
Cînd cele două doamne se așezară din nou în fața căminului,
Margareta spuse într-o doară:
— Acuma, ultima noastră convorbire a rămas fără obiect,
contesă Agnès. Fiul meu se află iarăși la mine, nu la München.
Agnès, neștiind încotro vrea s-ajungă, nesigură din pricina
tonului ușor, nu răspunse, căscă ochii, rămase în așteptare.
 Ducesa, mereu pe același ton înspăimîntător de simplu, ca
într-o conversație convențională, continuă:
— V-ați căsătorit cu Chrétien de Laferte, iar el a murit. Mi-ați
făcut iubitele mele orașe dependente de Bavaria, și-acum aproape
că s-au ruinat de tot. Ați sucit capul soțului meu, iar el a murit.
Ați devenit confidenta fiului meu, iar acum e mort și el. După
toate, n-a fost o cutezanță cam mare să veniți la mine la Tirol?

Rosti toate acestea ca și cînd nu le-ar fi dat nici o însemnătate,

surise cu gura ei urîtă, proeminentă, ca de maimuță, chipul
sulemenit și cadaveric i se schimonosi ca sa exprime o prefăcută
amabilitate, ba chiar se înclină înainte și, ceea ce nu mai făcuse
niciodată, își puse mîna, cu o familiaritate ce da fiori, pe brațul
celeilalte. Aceasta rămase încremenită, palidă.
— Nu știu ce vreți, se bîlbîi ea.
— E drăguț din partea dumneavoastră, continuă Margareta, că
ați venit de bunăvoie. Altminteri, ar fi trebuit să vă poftesc aici;
credeți-mă, v-aș fi poftit în așa fel, încît ați fi venit.
— Dar nu înțeleg de loc, spuse, cu buzele albe, Agnès.
— Da, izbucni deodată Margareta și se ridică, rămîneți așadar
oaspetele meu, pînă cînd ducele va fi înhumat. Va mai dura nițel,
pregătirile sînt complicate.
— Mă gîndeam, de fapt, ca între timp să stau la Taufers, spuse
Agnès.
Devenise mică, înspăimîntată, vocea îi era nesigură.
— Nu acolo, nu acolo! spuse repede ducesa. Rămîneți aici. Na-
ți fost dumneavoastră și ai dumneavoastră de-atîtea ori oaspeți la
Tirol? Nici să nu vă treacă prin gînd să plecați, încheie dînsa în
timp ce-o conducea pe Agnès spre ușă. Călătoria ar fi foarte
neplăcută.
Un servitor o conduse pe Agnès, care se clătina, în odaia ei. In
fața ușii se găseau ostași înarmați, care-i prezentară lăncile cînd
trecu pragul.
 Margareta, singură, se plimbă încolo și*ncoace. Mersul îi era
parcă înaripat, un dans grotesc.
Ce păcat că aia i se dăduse în mînă atît de ușor. Ar £i fost mai
bine și plin de farmec întîi s-o momească încoace anevoie, să
frămînte aluatul, înainte de-a mînca plăcinta. Dar așa erau
păpușile astea. Frumoase și proaste.
Margareta ieși în aer liber, singură. Pe terasa acoperită cu viță
de vie tropăi, se cățără pe troienele de nea. Se lăsă în zăpadă. Își
vîrî mîna în puful moale, rece, făcu un bulgăre, îi dădu drumul,
frămîntă altul.
S-o îngenunche, 6-0 distrugă, s-o facă pulbere, s-o
nimicească, s-o strivească, încît să nu mai rămînă din ea decît
un boț de came putredă. Să-și răcorească sufletul cu spaima ei,
cu zbuciumul ei fără scăpare, cu jalea ei, pînă cînd va vedea
frumusețea asta zăcîndu-i la picioare, duhnind ca fiul său, colo
în capelă.
Cînd, după un timp, uscata domnișoară de Rotteiîburg veni s-o
caute, auzi ceea ce nu mai auzise de mulți ani. Ducesa cînta.
Cînta cu vocea ei gravă, caldă, plină, cînta în gura mare, răsu-
nător, lăsînd să-i vibreze coardele vocale cum n-o mai făcuse de-
atîta vreme.
Mai întîi, îl chemă la dînsa pe Schenna. Ii spuse: de accidentul
care dusese la moartea lui Meinhard era vinovată, fără îndoială,
contesa de Flavon-Taufers. Ça, ducesa, n-avea de gînd să treacă
această crimă cu vederea. Mai mult chiar, era hotărîtă să aplice o
pedeapsă exemplară. Schenna, adînc neliniștit, îi răspunse în
dată că el o sfătuiește să n-o facă. Poporul ține la Agnès, pe cît
de mult, pe atît de fără temei. Ar fi primejdios să se ia vreo
măsură împotriva ei. Mâi bine ar fi să i se știrbească ceva din
avere, din putere și influență; rațiunea politică interzice să se
meargă mai departe.
Margareta, ațîțata și nervoasa, răspunse că știe cît e de
nepopulară ea însăși. Mai rău nici n-ar putea fi. Nu risca, așadar,
nimic.
 — Totuși! răspunse cu o neobișnuită asprime Schenna. Riscați
totul.
Seniorul îi arătă că riscă să se iște o răscoală, binevenită
pentru casa de Wittelsbach. Ducesa nu se mai putu stăpîni,
izbucni. Orice s-ar întâmpla, nu mai poate tolera în continuare
să-și împartă domnia cu ființa asta. Mai curînd abdică. Își
pironea ochii în gol, înfierbîntată, ferecată față de orice sfat menit
s-o liniștească. Schenna se agita de colo-colo, cu pașii lui mări,
săltăreți. Dacă totuși stăruie în hotărîrea ei, spuse seniorul după
o vreme, cu chipul întunecat și cu o grimasă ciudată, atunci,
pentru numele lui Dumnezeu, să instituie o curte de judecată.
Pentru nimic în lume să nu întreprindă ceva împotriva contesei
fără o sentință și o condamnare judecătorească.
Ducesa îl convocă pe Frauenberg, apoi, cîte unul, pe seniorii
feudali cei mai influenți. În cele din urmă își dădu seama cît se
poate de limpede: toți erau împotriva ei, toți erau de partea
celeilalte. Dar, cu puține excepții, se arătau gata să-și schimbe
părerea, contra plată. Considerau pornirea Margaretei împotriva
con-
Use! Agues drept o toană. Bine, eràu gata să-i îngăduie toana
asta, dar găseau că se cuvine ca ducesa șă le cumpere scump
bunăvoința.
Toți cereau, toți formulau pretenții. Margareta își simțea inima
grea, scrîșnea din dinți. Seniorii ședeau în fața ei, supuși, loiali,
plini de sentimente patriotice. Dincolo de toate acestea, rinjèa
batjocura: de nu ne dai, nu-ți dăm nimic.
Baronii se înțeleseră între ei, își puseră de acord pretențiile.
Frauenberg îi prezentă ducesei cererile lor comune. Erau fățișe,
nerușinate. Margareta trebuia să formeze un cabinet cu nouă
miniștri. Erau propuși: Frauenberg, Schenna, Berchthold de
Gufidaun, cei doi seniori de Matsch, pîrcălabul și guvernatorul,
căpetenia cavalerilor teutoni Egon de Tubingen, Henric de
Kaltern-Rottenburg, Diepold Hal, Hans de Freundsberg. Acești
seniori, care urmau să îndeplinească și funcția de judecători în
procesul contesei de Flavon, trebuiau să constituie autoritatea
judecătorească și administrativă supremă a țării. Margareta
trebuia să se oblige ca, fără consimțămîntul lor, să nu
întreprindă nici un act de guvernămînt, să nu încredințeze și să
nu retragă nimănui vreo funcție, să nu ducă tratative cu nici un
principe străin, să nu încheie nici o alianță, nici un tratat. De
asemenea, nu-i era îngăduit să înlocuiască un ministru; dacă
vreunul dintre ei își lăsa locul liber prin deces sau altcumva, nu
principesa, ci cabinetul urma să-i hotărască urmașul.
Margareta sta aplecată deasupra documentului, singură. Își
încrețise fruntea atît de tare,
Îneît masca de suliman îi crăpase fărîme. A-și pune semnătura
pe acest document însemna: a ceda orașele, a azvîrli țara în
ghearele neobrăzaților baroni, gata să-și înfigă dinții lacomi în ea,
ca să rupă fiecare cîte o bucată. A-și pune semnătura pe acest
document însemna: a lăsa Tirolul să decadă fărîmițîndu-se într-
un șir de mici ținuturi aflate sub suveranitatea cîte unui nobil, a
nimici într-un chip rușinos opera pentru care strămoșii ei și ea își
măcinaseră sute de ani avutul, nervii, viața,
În gîndurile ei apăru deodată ființa aceea bărboasă pe care o
zărise cîndva între stîncile din preajma castelului „Botoasa“.
Piticul se ploconi de mai multe ori, o privi cu ochii lui gravi,
străvechi, deschise gura.
Cu un gest violent îl izgoni. La naiba, țara! La naiba, orașele!
Pleacă-te, grumaz! Supune-te în fața trufiei vasalilor! Trebuie să
se hotărască o dată, între ea și aceea. Ar fi absurd să respingă
acum cererile baronilor și s-o cruțe pe contesă. Agnès ar sfredeli,
ar submina mai departe opera Margaretei, ar nimici-o. Frumoasa
era cariul țării, tot răul venea de la frumusețea ei desfrînată,
plină de voluptate. Trebuie să piară, să dispară, să fie ștearsă de
sub soare și de pe fața pămîntului. Ț ara din munți nu va avea
pace, cîtă vreme aceea va mai fi în viață.
Cînd se va afla în fața Domnului, va putea să spună: n-a fost
oră, zi, săptămînă, în care s-o fi stăpînit vre-un gînd, cît de fugar,
plin de vanitate, ci numai voința curată și limpede de a
se pleca, de a-și îndeplini îndatoririle ce i se hărăziseră. Ș i,
necontenit, iar și iar, vanitoasa, seaca aceea, ca în joacă,
sfărîmase tot ceea ce săvîrșise ea cu trudă, umilință ți jertfire de
sine, fără să fie în stare, aceea, să înțeleagă o fărîmă din chinul și
suferința ei. Drept era asta? Drept era ca aoel cap sec, proasta,
reaua aceea, ființa aceea ordinară, numai pentru că era o
gînganie frumoasă, să o acopere pe ea, să nu mai lase loc celei
ce-și făcea datoria și pătimea fiindcă era înzestrată cu
înțelepciune? Nu, Dumnezeu nu putea voi așa ceva. Lupta
trebuia dusă pînă la capăt. Margareta, sfîșiata de gheara durerii,
simțea cît era de înlănțuită de femeia aceasta frumoasă, cît era
de hotărîtă să termine o dată. Nu mai era cu putință nici o
amînare, nici un compromis, nu mai putea să se dea de-o parte,
să-și pună o mască, să șovăie în fața țelului înalt. Trebuia să ia în
spate și povara asta.
Frauenberg veni să-i afle răspunsul. Mîna ducesei
zăcea,.grosolană, deasupra documentului cu cererile baronilor.
Margareta își înălță ochii, îl privi pe Frauenberg, spuse liniștită,
fără a ridica vocea:
— Golani! Tîlhari!
Frauenberg îi replică, jovial și nepăsător: — Da, doamnă
ducesa, ieftini nu sîntem. Margareta își puse semnătura.
Cînd rămase singură, Agnès se prăbuși, părăsită de puteri.
Pentru numele lui Dumnezeu, ce fusese în știre să facă? Se
dăduse ea însăși,
zîmbind prietenește, în mina dușmancei. Unde-i fusese capul?
Moartea lui Meinhard era desigur o pierdere și o lovitura pentru
Botoasa, dar era o lovitură și mai grea pentru ea însăși. Prin în-
lăturarea lui Meinhard și prin renunțarea înțeleaptă și
neașteptată la Bavaria, Botoasa ieșise victorioasă. In această
situație, Agnès nu înțelegea cum de putuse veni în casa
dușmancei, pentru a-i încununa triumful.
Se afla singură de tot și pierdută. Odaia era rău încălzită,
îngtheța. Asta însemna să îngheți? Un simțămînt pe care nii-1
cunoscuse în toată viața ei i se cuibărea în suflet, o dobora, o suf
ruma. Fusese întotdeauna plină de îndrăzneală, usese mereu
stăpînă pe situație, îi minase pe bărbați încolo și-ncoace după
cum avusese chef. Acum era neputincioasă, dușmanca putea
face cu ea orice ar fi vrut. O copleșeau teama și frigul. Ochii
adînci, albaștri nu mai erau de loc cutezători, ci goi și
stinși,.trupul sprinten i se încovoiase, mîinile-i albe se
acoperiseră de încrețituri, obrazul neted îi era răvășit de cute
mici, aspre, uscate.
Stătu așa pînă se lăsă amurgul. Atunci i se aduse lumină, se
ațîță focul, i se puse pe masă mîncare. Își adună puterile, mîncă,
se simți înviorată. Ei, ce! Asta și era scopul celeilalte, s-o vadă
umilită, scîncind, părăsită de curaj. Cu siguranță că nu va
îndrăzni să întreprindă împotriva ei nimic serios. Nu-i stă oare
toată țara alături? Fiindcă e slută, ducesa vrea s-o vadă pe ea,
Agnès, dovedindu-se lașă. Nici nu-i trece prin gînd să-i facă voia.
Își îndreptă spinarea,
În ochi i se reaprinse privirea nepăsătoare, îndrăzneață,, de
totdeauna. Mîncă bine, cu poftă, mai ceru o porție, glumi cu
servitorii. Dormi zdravăn, liniștit, pînă tîrziu.
Cînd, a doua zi, Frauenberg veni s-o vadă, o găsi mulțumită,
sugînd bomboane și zdrăngănind cu lăuta un cuplet frivol. Își
îngădui observații ironice cu privire la aranjamentul de modă
veche al odăii. Frauenberg rînji și zise că, firește, casa Botoasei
nu era pusă la punct atît de modern și confortabil ca a ei. O
mîngîie cu mîna-i cărnoasă. Clipi la ea și-i spuse, pe un ton
părintesc, că o prevenise la timp să nu se înhăiteze cu zăbăucii
ăia, fiindcă o să iasă prost. Agnès îl întrebă într-o doară dacă se
află acolo din însărcinarea Botoasei. N-are nici un rost s-o
înspăimînte. Să-i spună ce au de gînd. Cît de mult o să
lungească gluma asta. Albinosul orăcăi că va fi adusă în fața
unei Curți supreme. Ea-i răspunse că asta ar trebui să se
întîmple mai repede, fiindcă la castelul Tirol e foarte plictisitor.
Adăugă că ar vrea să i se trimită camerista și croitoreasa, ca să
poată apărea în fața judecății într-o rochie cuviincioasă. Frauen-
berg zise că n-are. decît să poruncească și i se va împlini voia.
Rămasă singură, continuă să sugă bomboane și să zdrăngăne
din lăută.
DUCESA CERU CA ÎNALTUL TRIBUNAL CE AVEA s-o judece
cu ușile închise pe Agnès să fie instituit cu mare pompă. Trei
încăperi de jur îm-, prejur fură străjuite de oameni
înarmați,^.pentru a-w i ......... r 321
a se păstra secretul judecății. Cei nouă seniori se așezară
tăcuți și întunecați în jilțuri; printre ei, trona greoaie Margareta
însăși, cu însemnele domniei.
Agnès purta o rochie simplă, de-un roșu stins, potrivită pentru
o recepție sau o mică festivitate. Ț inuta ei vădea nepăsare,
încredere. Era convinsă că Botoasa nu va îndrăzni să se atingă
de ea, că pomposul și complicatul ceremonial al judecății era
menit doar s-o bage în sperieți. Toate acestea se întîmplau numai
pentru ca ea, frumoasa, să se umilească în fața slutei. Nu, nu era
de loc dispusă să-i facă Botoasei cheful.
Parohul de Tirol, care îndeplinea funcția de grefier, dădu citire
actului de acuzare. Contesa de Flavon-Taufers s-a străduit
dintotdeauna să-și exercite influența nefastă asupra iui Meinhard
și asupra țării Tirolului. Cînd tînărul principe era pe cale să se
întoarcă în Tirol, pentru a se smulge de sub înrîurirea ei, și cînd
înțelegerea principelui cu credincioșii și bine intenționații săi
supuși amenința să-i strice planurile, ea a încercat să intervină
cu forța; în urma acestei încercări, ducele și-a pierdut viața.
Agnès spuse că se miră cum niște domni atît de înțelepți și
puternici pot răstălmăci așa de rău o stare de lucruri simplă și
clară. Da, a 'fost în cele mai bune și prietenești relații cu tînărul
principe, la fel cum și tatăl acestuia a onorat-o cu prietenia și
încrederea sa. Cînd și cînd, după slaba ei minte de femeie, a dat
un sfat sau altul, cu conștiința curată și ca bună supusă și
creștină, spre folosul și ridicarea prin
 cipelui și a țarilor lui. Atunci cînd prințul a plecat spre Tirol,
ducele Ș tefan tocmai și-a vestit neîntârziata sosire la München,
astfel că ea a trimis curieri călări după cel plecat, cu o scrisoare,
prin care îi spunea că, în aceste împrejurăiri, întoarcerea sa la
München ar fi neapărat de dorit. Din nefericire, curierii nu l-au
putut găsi pe duce decît mort. Toate acestea sînt lucruri foarte
limpezi și nu pot fi răstălmăcite. În încheiere, spuse zîmbind că e
ou adevărat o mare păcătoasă, dar că, în relațiile sale cu ducele
Meinhard, nu s-a rostit și nu s-a făptuit nimic care, după umila
ei părere femeiască, să nu poată fi mărturisit fără sfială în fața
lui Dumnezeu și a oamenilor.
Toată această declarație o făcu șezînd, liniștită, cu vocea ei
răspicată și clară. În fața judecătorilor solemni și sumbri, era
tînără, frumoasă, senină și plină de încredere, în rochia ei mo-
destă de un roșu șters.
Margareta declară că, la München, îi ceruse contesei de Flavon
să nu se amestece în treburile Tirolului; contesa refuzase. Agnès
răspunse că doamna ducesă o înțelesese greșit. Parohul de Tirol
dădu citire unei declarații luate sub jurămînt, prin care călăreții
contesei mărturiseau că ea însăși le dăduse însărcinarea de a-1
aduce pe principe înapoi la München cu forța. Cu toții își
întoarseră privirile spre Frauenberg, singurul căruia i se putea
datora această mărturisire. El însă se uita, străin de toate, în gol.
Agnès spuse că această declarație a călăreților, dacă nu cumva

'è un fais, este o pura defăimare. Frauenberg rînji.

Ducesa ședea în jilțul ei, țeapănă, revărsată, rochia neagră de
brocart era înfoiată în juru-i, însemnele de aur ale puterii
străluceau. Pe neașteptate, într-o clipă de tăcere, fără s-o
privească pe Agnès sau pe altcineva, deschise gura, începu ■să
vorbească. Cu o voce monotonă spuse totul, în cuvinte simple și
fără emfază. Pretutindeni unde acționase ea în această țară din
munți, la Etsdh și la Inn, de la lacurile velșe pînă la Isar,
pretutindeni această contesă de Flavon se arătase și pusese
piedici și lucrase împotrivă. Ducesa vorbea încet și nu ridica
vocea. Vorbi despre orașe și despre măsurile ei și cum această
contesă de Flavon li se opusese. Vorbi despre orînduielile ei în
ceea ce privește finanțele și cum această contesă de Flavon îl
rechemase în munți pe bancherul velș, messer Artese, alungat de
ea. Vorbi despre autonomia tiroleză și cum această contesă de
Flavon dăduse mereu țara pradă Bavariei, lipitoare lacomă de
sînge. Vorbi despre liga Artus, despre Ingolstadt și Landshut,
încet, din gura ei urîtă și mare, cuvintele ieșeau limpezi și
precise. Cădeau ritmic, monoton; picurau ca niște grăunțe grele
de nisip, fără oprire, îngrOpînd-o pe gingașai strălucitoarea
Agnès, încît aceasta deveni mereu mai palidă, mai jalnică și mai
încremenită. Cînd ducesa ajunse la sfîrșit, se lăsă o liniște
apăsătoare, în cămin trosneau butucii, seniorii ședeau triști și
cenușii și încovoiați.

Agnès spuse că n-a căutat niciodată să influențeze pe cineva.

A vorbit numai cînd a fost întrebată, iar atunci numai cu ezitări,
și n-a încercat să impună cuiva vreo părere de-a ei. Frumoasa
femeie băgă de seamă că vorbele sale zburau în vînt, nu
convingeau pe nimeni. Atunci se ridică, rămase în picioare,
voioasă, netulburată, senină, mîndră, îi privi pe seniori, unul
după altul, și spuse: Dacă a săvîrșit vreun păcat, acela se află
doar în faptul că există pe lume. Așa a creăt-o Dumnezeu. Cată
vreme va fi în viață, nu va putea împiedica pe nimeni să întoarcă
după ea capul, sau să o placă.
O priviră cu toții, chiar și pana grăbită a parohului de Tirol
încetă să mai scîrțîie. Schenna o măsură de sus pînă jos cu ochii
lui obosiți și cenușii, uscățivul, cinstitul Egon de Tübingen o privi
concentrat în ochii adînci, albaștri, integru!, blajinul Berchbhold
de Gufidaun gîfîia, suspina, Frauenberg clipea din ochii lui roșii.
Agnès își dădu seama că vorbele ei din urmă nu mai pieriseră în
vînt. Scosese la iveală o parte din ființa ei, o înălțase sus de tot
cu amîndouă mîinile, o arătase bărbaților, mîndră, în fața
dușmancei: Iată! Priviți! Aceasta sînt eu I Acum savură efectul
acelor vorbe, respiră.
Deodată observă că și Botoasa o privea. Ochii albaștri ai
frumoasei se scufundară adînc în cei căprui ai urîtei. Iar Agnès
văzu că Margareta zîmbea. Da, un zîmbet slab tăia o cută pe
masca de suliman izbitor de alb a ducesei, și nu era un zîmbet
prefăcut, ci adevărat Abia atunci înțelese Agnès că Margareta se
îngrijise de toate
dinainte, că ducesa se așteptase la acest triumf ce-o otrăvea și
că era pierdută. Începu brusc să tremure, se ofili intr-o clipă,
picioarele i se muiară, trebui să se așeze.
În încăperea celor osîndiți, apăru neanunțată, surprinzător,
ducesa. Agnès ascultase sentința cu sînge rece, senină,
netulburată. Chiar și după ce rămăsese singură, își spusese că
Botoasa nu va îndrăzni să meargă mai departe. Apoi, însă, se
gîndise la zîmbetul grăitor al Margaretei și simțise din nou,
răscolindu-i măruntaiele, acea senzație chinuitoare care o
îngheța și pe care n-o mai cunoscuse niciodată. Acum, cînd
ducesa veni la ea, se reculese numaidecît, se ridică în picioare,
curtenitor, dar fără grabă, o rugă să șadă. Margareta spuse:
—■ Ați lăsat să se înțeleagă, contesă, că între mine și
dumneavoastră ar fi și altceva decît asprimea principesei
împotriva uneia dintre supusele sale care s-a răzvrătit și a
păgubit țării, înțelegeți, totuși, rogu-vă, că eu nu pot fi altceva
decît principesa, fiindcă țara jignită se află în mine, impulsurile
ce mă mișcă sînt ale țării.
Spuse acestea cu calm, ca* un lucru de la sine înțeles,
convingător, cu măreție. Agnès o ascultă atent, cu politețe. Nu
înțelegea ce urmărea cealaltă. Înțelegea doar atît: „Ah, ducesa
vrea ceva de la mine. Vrea să se explice cu mine. Vrea să se
justifice. Cît de șubredă trebuie să-i fie poziția! Simte că ea e cea
învinsă. Vrea să mă tragă pe sfoară. Să nu mă las păcălită. Să
spun nu. Orice mi-ar făgădui, să spun nu.“
 Margareta vedea că cealaltă n-o înțelege. Făcii o nouă
încercare. Pe un bon obosit, puțin nerăbdător, totuși împăciuitor,
zise:
— Ați avut succese, contesă. Vă invidiez. Bucurați-vă mai
departe de asta. Încercați să credeți că gîndurile și ambiția mea
țintesc în cu totul altă parte. Vreau să am garanția că nu veți mai
păgubi Tirolul. Nimic altceva. Recunoașteți față de martori și sub
semnătură că activitatea dumneavoastră a fost funestă pentru
țara mea. Jurați pe Evanghelie să vă țineți de aci înainte departe
de orice activitate politică. Dacă o veți face, voi casa
condamnarea la moarte. Feudele dumneavoastră revin sub
administrația mea. Sînteți liberă și părăsiți țara.
Iată, deci, cursa. Agnès gîndi cu dispreț: „Niciodată nu va
îndrăzni să mă ucidă. Mă crede atît de proastă, încît vrea să-mi
smulgă o plată pentru lașitatea ei.“ Spuse:
— Un asemenea document nu pot semna. Singura mea
activitate politică a fost într-adevăr că m-am născut pe lumea
asta, că am existat. Mă puteți pune să jur orice vreți. Dar nu
puteți împiedica, și nici eu nu pot, ca un bărbat să acționeze
după părerea mea, nu după a dumneavoastră.
O privi țintă pe Margareta de sus pînă jos; ochii ei albaștri
alunecau peste întreaga-i ființă, cîntărind-o, sfidător. Își bateau
joc de gura de maimuță, proeminentă, Urîtă, de obrajii căzuți
care atîrnau în multe cute, de bărbia enormă, de corpul grosolan,
gras. O iscodeau, pătrundeau

prin u sulemeneli, îi pipăiau batjocorite^ pielea aspră, plină de

negi, crăpată. i
Ducesa, mai adine atinsă decît oricînp, își stăpîni cu greu
exasperarea fără margini și încurcătura. Spuse, cu o ironie
forțată:
— Lăsați în grija mea, contesă, să judec dacă e necesar să vă
dau pe mîna călăilor saiu nu. Mi se pare că vă supraestimați. Îmi
e destul dacă semnați declarația cerută.
 Ce lipsită de vlagă și de convingere fu această replică! Ea însăși
își dădu seama. Iar Agnès îi simți cu satisfacție și mîndrie
slăbiciunea. Acum era pe deplin convinsă că ducesa nu va cuteza
niciodată să itraducă în faptă sentința. Să-și recunoască
vinovăția! Să-i dea în scris dovada! Doar nu e nebună!
— îmi pare foarte rău că nu vă pot îndeplini dorința, spuse ea,
savurînd tonul convențional, dulce, ștrengăresc cu care-și
exprimase regretul.
Ducesa se ridică. Nu mai avea nici o îndoială: ființa aceasta
trebuie nimicită! O cere țara. O vrea Dumnezeu. Trebuie să piară
de sub lumina soarelui, să dispară de pe fața pămîntului. Cîtă
vreme femeia aceasta mai respira, se mai mișca, aerul era otrăvit,
pămîntul ardea. Margareta se tîrî spre ieșire, un animal bolnav,
lovit, jșlut, trist. Agnès o conduse sprintenă, plină de curtenie.
Miniștrii o rugară stăruitor pe Margareta s-o grațieze pe
contesă. După acest proces, spuneau ei, Agnès se va feri să mai
țeasă intrigi împotriva Tirolului. Ș ub nici un motiv, ducesa nu
trebuie să întreprindă ceva împotriva ei acum,

cită vreme situația in Tirol e atît de puțin consolidată. Miniștrii

se îngrijiră ca în țară să nu pătrundă nici măcar un zvon cît de
slab despre cele întâmplate, despre arestare, proces, con-
damnare. 4SÎ
Schenna îi atrase Margaretei atenția că norodul nu va crede
niciodată ceva rău despre Agnès, că, de se va atinge de ea, va
isca împotrivă-i o ură fanatică. Nici un verdict și nici un
comunicat al miniștrilor nu-i va împiedica pe oameni să
trăncănească despre omor și crimă. Orice nor, orice furtună,
orice molimă între vite va fi tălmăcită ca un semn al cerului
împotriva ducesei. Privind-o stăruitor cu ochii iui cenușii
inteligenți, o rugă, o conjură să nu se pripească, să amine totul
măcar pînă după înmormîntarea lui Meinhard.
Ducesa răspunse liniștită:
— Nu se poate, Schenna. Lupta trebuie dusă pînă la capăt,
Schenna.
Frauenberg ședea singur și bea. Era noaçte. Ordonanța lui se
întinsese într-un colț, sforaia. ti dădu un picior și-i porunci să
ațîțe focul. Îi întinse o cană de vin. Începu să fluiere, să cînte.
Reflectă concentrat. Logic! Logic! Dacă Mar-?areta nu-și va
schimba hotărîrea, iar Agnès va i arsă cu fierul roșu sau chiar
dusă la spînzurătpare, ca vinovată de înaltă trădare, atunci va
izbucni revolta și era îndoielnic ca, după cum stăteau lucrurile,
domnia baronilor să mâi rămînă în picioare. Dacă i se vor
împotrivi, Botoasa, încăpățînată cum era, are să le-o reproșeze
mereu; niciodată nu se vor putea bucura
in liniște Ide ceeâ ce obținuseră. Așadar, ce erâ de făcut? Logic!
Logic! își bătu un timp capul. Se lumină. Rînji. Îi dădu
ordonanței să bea. Orăcăi. Adormi.
A doua zi se duse la Agnès. O găsi foarte senină și bucuroasă
de venirea lui. Îi spuse că acum nu se mai poate plînge de
plictiseală. Vizite, cel puțin, primea cu prisosință. Astăzi el, ieri
ducesa. Da, minți albinosul — ducesa nu-i spusese, firește, nimic
— a auzit că doamnele s-au înțeles foarte bine. Agnès îl privi cam
cu îndoială. Frauenberg clipi și începu să-și bată joc de
Margareta. Adusese cu el o băuturică dulce. Îi dădu să bea, ea
bău. Ședea trîntită pe perne, grumazul alb, delicat îi vibra de rîs.
Frauenberg îi făcu puțină curte. Agnès se simțea mulțumită,
parcă prinsese aripi. Lichiorul adus de el era într-adevăr ceva de
soi și se suia repede la cap. Frauenberg ăsta o păcălise, ei, da, i-l
suflasê de sub nas pe Meinhard. Dar nu putea să-i poar.te pică
din pricina acestei înfrîngeri. Era singurul bărbat care-i
impunea.
Ș edea tolănită pe perne, cuprinsă de o plăcută moleșeală.
Ce scunde erau odăile în castelul Tirol. Tavanul începu să
coboare. Mereu mai jos. Proptește tavanul, Conrad! Te sufoci,
tavanul ăsta te strivește. Agnès rîse hohotind. Sau era un hor-
căit?
Frauenberg clipi spre ea, rămase în așteptare. O observă cu
ochi de cunoscător. O privi, clătinînd din cap, cum se
rostogolește pe-o parte, cum se întoarce din nou pé spate, cum
rîde, în
cepe să gîfîie, să horcăie, apoi cum i se schimonosește Chipul,
cum bate aerul cu brațele, alunecă ‘de pe perne într-o rină.
Fără grabă Frauenberg chemă femeile. Îi vesti pe ceilalți
membri ai cabinetului că disputa în legătură cu grațierea
contesei de Flavon a rămas fără obiect, întrucît contesa, desigur
din cauza, emoțiilor, a murit în urma unui atac.
Cînd auzi despre moartea contesei, Margareta avu senzația
surdă și paralizantă că sufletul i-a rămas gol. Fusese plină de un
singur gînd: Agnès. Acum totul se dusese, era ca o pastaie seacă.
Încet, își adună din toate colțurile minții petice de gînduri. N-ar
trebui, oare, să se simtă eliberată, ușoară, plutind în slavă,
fericită, acum cînd aceea care semănase în juru-i pierzania
murise, nu-i mai sta în drum, nu mai era primejdioasă pentru
țară? Nimic din toate acestea. O furie surdă, fără sens o năpădea
mereu mai copleșitor. Voise să vadă prăbușirea dușmancei. Dusă
cu solemnitate spre moarte, Agnès trebuia să recunoască: sînt
învinsă, sînt o bucățică de om, ridicolă și nemernică, iar tu ești
principesa, tu te afli undeva sus de tot, de neatins, ești aleasa lui
Dumnezeu. Nu moartea trufașei Agnès avea însemnătate;
însemnătate avea recunoașterea aceasta. Iar acum, într-un chip
batjocoritor și nerușinat, femeia pe care o urîse îi fusese smulsă
de isub nas și dusă departe pe un țărm la care nu mai putea s-
ajungă niciodată. Ea rămăsese aici, jalnică, necioplită, greoaie,
înșelată,
În.timp ce aceea zburase departe, ușoară, zîmbind, neînvinsă.
Margareta era turbată de furie. Pentru ce-a făcut toate aceste
jertfe? Ș i-a prăpădit țara, și-a prăpădit opera strămoșilor, s-a
încovoiat în chip rușinos în fața lăcomiei neobrăzate a baronilor
cu pofte de lup. Iar. cealaltă s-a dus, batjocorind-o, rîzînd.
Îl potopi pe Frauenberg cu cele mai murdare ocări. Bărbatul
cel gras sta în fața ei, lăbărțat, nepăsător, neatins. Pe obrazul lui
trandafiriu, ca jupuit, blestemele alunecau ca niște stropi de apă.
Ducesa convocă sfatul miniștrilor. Abia înfrînîndu-se, ea cea
altminteri atît de stăpînă pe sine, ceru cu voce răgușită, inegală,
întretăiată, să se dea veste în țară despre proces și sentință, iar
moartei să i se facă o înmormîntare infamantă. Dacă nu s-ar
proceda astfel, atunci moartea aceasta subită va fi pusă pe
seama ei. Miniștrii se opuseră într-un glas, din toate puterile. Cei
mai mulți credeau, ca și țara. Întreagă, că Margareta e într-
adevăr vinovată de această moarte petrecută în condiții sumbre și
ciudate. Erau sincer revoltați de pretenția ușuratică și fără
Dumnezeu a ducesei de a înfățișa afum asasinarea concurentei
ca o faptă dreaptă și patriotică. În această comportare a ducesei,
seniorii găseau o justificare morala deplină a lăcomiei cu care îi
storseseră profituri; sé vădise limpede că împotriva acestei femei
lipsite de măsură și gata de orice ticăloșie nici o garanție nu era
îndestulătoare. În rest, își simțeau inima ușoară datorită
neașteptatului deznodămînt al conflic
tului și nu voiau sa îngăduie ca lucrurile să se încurce din
nou. Orăcăind, Frauenberg rosti, fățiș, și tăios, părerile tuturor.
Ce mai dorește doamna ducesă? Dumnezeu luase în mîinile sale
pedepsirea ticăloșiei. Acum, păcătoasa aceea era moartă,
înlăturată din drum. Mai mult decît atîta nici principesa nu
dorise, nu putuse să dorească. Ar fi necreștinește să se împingă
ura și dincolo de moarte. Nu s-ar putea lua în nume de rău
poporului, dacă s-ar răscula într-o asemenea împrejurare.
Seniorul de Matsdi spuse: Da, norodul își îngăduie vorbe
necuviincioase pe seama ducesei. După știrile lui, ici și colo, ca
urmare a morții contesei, s-au și produs mișcări. Dar, întrucît ei,
miniștrii, stau hotărîți alături de principesă, o vor scoate lesne la
capăt cu asemenea mici răzmerițe. Au și fost înșfăcați cîțiva
răzvrătiți; vor fi bătuți cu vergile în public, ceea ce le va închide
celorlalți gura. Dacă, însă, s-ar face moartei o îngropăciune in-
famantă, rebeliunea va fi atît de generală, încît el nu ar mai
putea garanta nimic. Cinstitul Gufidaun, care, după un lung
zbucium, ajunsese la convingerea că ducesa nu e vinovată, își
dădu pe față părerea, vorbind cu vădite sforțări: Ticăloasa a
murit. Mai mult decît cu viața, nimeni nu-și poate plăti păcatele
în fața judecătorilor pămîntești. Să mînjească memoria morților
nu e un gînd pe care să-1 poată avea o femeie superioară și atît
de nobilă cum e ducesa. Zicînd acestea, Gufidaun se așeză,
stingherit; vorbea rar. Toți ceilalți îl aprobară.

Ducesa îl privi pe Schenna. Zgîria nervos, cu degetele lui

uscate, tăblia mesei; rămase tăcut.
Margareta stărui. Declară în cuvinte aprinse, poticnite, fără
nici o orînduială, iar și iar, că nu renunță, că trebuie să se-
ngrijească de prestigiul ei, că ie cere cu insistență să dea urmare
voinței sale.
Totuși, miniștrii nu cedară. Se referiră la învoiala pe care
ducesa o semnase, își arătară colții, declarară că niciodată nu-și
vor da aprobarea necesară pentru măsuri împotriva moartei.
Margareta făcu spume la gură de ciudă și de furie. Miniștrii
răspunseră că, fiind cu sufletul împăcat, primesc cu calm
reproșurile ei. Conștiința le spune că opoziția lor este în interesul
țării și a ducesei însăși; sînt convinși, de asemenea, că respectul
arătat memoriei celei moarte ar primi încuviințarea întregii
creștinătăți.
Margareta trebui să se dea bătută.
Se zbuciumă plină de mînie, neputincioasă, învinsă. Miniștrii
ăștia, nemernicii, lașii! Cît de bucuroși fuseseră că pot să nu i se
supună! Cu cîtă nerușinare au tras-o pe sfoară! Au înșelat-o pe
ea și țara, iar apoi s-au sustras cu sofisticării murdare obligației
de a respecta învoiala. Nemernici, pungași, șantajiști. Se gîndi să
ceară ajutor de peste hotare. Dar casa de Wittelsbach ținea foarte
mult la Agnès, iar Habsburgul era prea isteț ca să se facă de la
început nepopular prin măsuri împotriva moartei.
Mai cuteză o supremă încercare deznădăjduită de a o învinge
pe moartă. În ultima clipă potrivi în așa fel lucrurile, încît
înhumarea lui Mein-
hard să aibă loc o dată cu aceea a contesei Agnès. Çine se
ducea la Taufers, la îngropăciunea contesei, trebuia să lipsească
de la funeraliile principelui țării. Îndărătnică, disperată, ceru
astfel țării să. aleagă între ea și moartă.
Tăcută, sfruntând lumea, sălbăticită, Margareta ședea la
castelul Tirol și aștepta să vadă cine va veni la ea, cine la Agnès.
În adîncul sufletului, ducesa știa tot atît de bine ca oricare că,
murind, Agnès o învinsese, că lupta luase sfîrșit și că pînă la
morți nu se mai poate ajunge nici prin putere, nici prin viclenie.
SENIORII DIN CABINET SE ÎNȚ ELESERĂ INTRE ei cine să ia
parte la funeraliile tânărului duce, și cine să se ducă la Taufers.
Se învoiră ca fiecare să hotărască și să-și ia răspunderea pentru
sine. Cei mai mulți se deciseră să se ducă la contesa de Flavon.
Nu erau mîinile lor nepătate de acest sînge? De ce să n-o arate.?,
Frauenberg, Egon de Tübingen, maestrul cavalerilor teutoni,
loialul și greoiul Gufidaun se hotărîră să rămînă la Tirol.
Seara tîrziu, lacob de Schenna ședea încă treaz. Dar nu citea
din cartea pe care o desfășurase înainte-i. Se plimba de colo,
colo, cu pașii lui țepeni și inegali. Avusese de gînd la început să
facă pe bolnavul și să nu se ducă nici la Tirol, nici la Taufers.
Politica îi era indiferentă. Nu-i păsa de părerile și fierberea plebei,
avea, în ceea ce-1 privește, prea puțină ambiție ca să mai țină
socoteală de acest senti-
ment. Dar conflictul dintre cele două femei îl tulburase
dintotdeauna; îl mișca încă și mai adînc, de cînd continua între
cea moartă și cea vie. Margareta îi ceruse ajutorul; pentru întîia
oară o refuzase. Nu voia să se lase atras în această luptă, nu voia
să ia partéa nici uneia. Nu mai voia nimic.
Poate că iară era aproape singurul care pătrundea pînă la
tainica legătură dintre lucruri. Margareta, principesa, avea
dreptate. Agnès fusese geniul răului, era o binecuvîntare pentru
Tirol că pierise. Dar lovitura o dăduse oare Margareta principesa,
ori Margareta femeia? Trebuise oare Agnès să moară fiindcă
păgubea țării, sau pentru că era frumoasă? Nu cuteza să decidă.
Un lucru era sigur: Agnès fusese cea mai frumoasă femeie de la
Pad pînă la Dunăre. El, Sdhenna, era un senior care îmbătrînise.
Numai de aceea, poate, nu cuteza să decidă?.
Nu voia să se dedea tihnei; nu voia să fie bătrîn. Ceea ce le
ceruse Botoasa nu fusese drept. O acceptase așa cum era, cu
gura ei urîtă, cu obrajii căzuți, cu toată jalnica ei sluțenie. Dar
ura împotriva moartei nu o accepta. Un simțămînt simplu, de
dreptate, se punea împotrivă. Trebuia să depună mărturie pentru
frumusețe. Se va duce la Taufers.
Dinspre Puștertal, peste Bruneck se revărsa noian în valea de
la Taufers. Niciodată munții aceștia nu mai văzuseră atîta
omenime. La început coborîșul fu anevoios prin zăpada înaltă,
dar în curind mulțimea bătători un adevărat
drum. Oamenii maseră sub cerul spuzit de stele, în gerul
limpede și (tăios. Apăru un oraș de corturi, care creștea mereu.
Se îngrămădeau mii și mereu alte mii de oameni. Femei, copii,
neluînd în seamă oboseala și primejdiile iernii. În aerul înghețat
răsunau blesteme la adresa Margaretei, vrăjitoarei, celei
însemnate de Dumnezeu. Talpa-iadului nu-și găsise liniștea pînă
cînd n-o ucisese mișelește pe blinda și dulcea Agnès. Acuma,
contesa zăcea pe catafalc, în capela de la Taufers, un înger al lui
Dumezeu, o sfîntă de ceară, trandafirie și frumoasă. Un convoi
nesfîrșit se perinda prin fața ei,, oameni de toate stările, vîrstele,
înfățișările, baroni, țărani, tîrgoveți, dar cu toții reculeși, mișcați,
plini de compătimire, cu sufletul greu de o mînie sălbatică
împotriva ducesei.
fn timpul acesta, cel din urmă conte de Tirol, răposatul
Meinhard, zăcea părăsit în capela castelului. Rămăseseră pe loc
numai slujbașii curții și ofițerii care n-ar fi putut în nici un caz să
plece.
Zgîrciită la vorbă, închisă în ea, glacială, Margareta cerceta
grupul celor ce se adunară, remarca lipsurile, lua, parcă străină
de lume, cele din urmă dispoziții privitoare la funeralii. Domnul
de Schenna nu era aici? Nu, pînă acum nu venise. După prînz:
tot n-a venit? Nu, domnul de Schenna n-a venit. Trimise un
olăcar la castelul Sdhenna. Domnul de Schenna plecase într-o
călătorie. Spre Taufers.
Ș i Schenna...

Duhoarea grozavă pe care o răspîndea leșul lui Meinhard

răzbatea prin toate parfumurile și mirodeniile. Celor din capelă li
se tăia răsuflarea, ofițerii care ședeau de gardă trebuiau să fie
schimbați din oră în oră.
Pe la ceasul trei după-amiază, Margareta intră în capelă.
Mută, îngenunche lîngă fiul ei care putrezea, duhoarea
descompunerii n-o alungă. Gărzile fură schimbate, o dată, a
doua oară, a treia oară; ea continua să stea ghemuită lîngă mort,
nu se mișca.
Ș i Schenna...
O chemă de față pe dușmancă, pe moartă, o chemă prin
poruncă domnească. Agnès se înfățișă. Se răfui cu ea. Aceea
zîmbea, nu voi să vorbească. Îi puse înainte tot ceea ce
sfărîmase, fără rost, vanitoasă, neobrăzată, în joacă, bucurîndu-
se într-un chip rușinos de frumusețea ei poleită și zadarnică.
Aici, în capela unde se odihneau conții de Tirol, care ctitoriseră și
strînseseră mănunchi această țară din munți puternică,
îmbelșugată și vestită, îi puse înainte dușmancei moarte tot ceea
ce nimicise, spulberase, stricase. Aceea aluneca încolo și-ncoace,
de neatins, duhoarea putreziciunii se dădea de-o parte din jurul
ei, Agnès suirîdea, aluneca, nu vorbea.
Ș i Schenna...
Aceea ieșise biruitoare. Margareta avea de partea ei dreptatea,
dar aceea ieșise biruitoare. Margareta o nimicise, dar aceea ieșise
biruitoare. Era nimicită, era moartă, dar ieșise biruitoare. Toți se
duceau la ea. Și Schenna.

Apoi, a doua zi, norii de tămîie plutiră în aer, răsunară coruri

funebre, sicriul fu coborât, lespedea alunecă, grea, în rosturile ei,
închizînd mormîntul. Dar solemnitatea rămase fără nici un ecou
în sufletele celor de față. Corurile nu mișcară inimile, ceremonia
nu impresionă pe nimeni, asistența puțin numeroasă ședea
țeapănă, parcă stânjenită, tremurînd de frig.
In orașul de corturi de lîngă Taufers luase ființă o mare tabără
de priveghi. Oamenii se încălzeau la focuri uriașe, aprinse în aer
liber, frigeau carne, beau vîrtos. Granițele rigide dintre stările
sociale se șterseră. În loc de morcovi și varză acră, țăranul
înfuleca vînat și pește, care altminteri îi erau oprite prin
strășnicia legilor. Orășeanul își aducea și el partea: cîrnați și
friptură de porc. În aerul rece și sărbătoresc se încinse un
praznic uriaș, însuflețit, la care se mîncă și se bău fără măsură.
Beți turtă, oamenii, pomeniră în vorbiri nesfîrșite frumusețea
îngerească, blîndețea, bunătatea răposatei contese de Flavon;
blesteme fură rostite împotriva Botoasei, talpei-iadului, ucigașei.
Agnès, moartă, rămase pentru norod transfigurată și învăluită
într-un nor sărbătoresc, de neatins altădată, format din
miresmele cărnii fripte și aburii vinului.
Singură în castelul Tirol, Margareta se așeză la praznicul plin
de fală al mortului. Stătu țeapănă, sulemenită, singură, sub
steaguri, drapele ostășești, stindarde, la masa încărcată cu veselă
scumpă, aur și nestemate. Frauenberg, rînjind cu oarecare
reținere, Gufidaun, maestrul cavalerilor
teutoni, luară ei felurile ide mincare ide la camerieri și slujitori
și le purtară ceremonios la masă. Margareta ședea țeapănă,
încremenită. Mîncărurile erau aduse în cantități uriașe, apoi
luate de pe masă neatinse. Așa ținu Margareta praznicul
mortului, trei ore întregi.
Secretarul lui Frauenberg, tăcutul, umilul cleric avu de
lucruMiniștrii se folosiră cu cea mai fățișă nerușinare de acordul
pe care îl smulseseră contesei, își împărțiră țara între ei. Zburau
hrisoave de danie, daruri, favoruri, privilegii, prescripții. În
comparație cu jefuirea în stil mare a Tirolului pusă la cale de
acest cabinet al Botoasei, domnia cavalerilor bavarezi din liga
Artus fusese moderată.
Frauenberg vîrî în buzunarul lui, rînjind, moștenirea răposatei
Agnès, pe deasupra cetatea și protectoratul Pergine și castelul
Penede, de la răsărit de Riva'; Henric de Kaltern-Rottenburg puse
mîna pe citadela Cagno de pe Nohsberg, ca și pe satul cu același
nume; Hans de Freundsberg luă citadela și protectoratul.
Strassberg de lîngă Sterzing. Seniorii de Matsdh întrecură
măsura. Cerură Naudersul,-orașul și jurisdicția Glum, stăreția
Eyer, castelul Jufal de la gura văii Sdhnal.
Berchthold de Gufidaun și maestrul cavalerilor teutoni, Egon
de Tubingen, priviră la toate acestea cu dezaprobare și, luați în
rîs de ceilalți pentru naivitatea lor, își păstrară mîinile curate.
Schenna își clătină capul, mîhnit, în fața lăcomiei colegilor săi.
Sfîrși prin a-și spune: mai
bine eu decît un altul. Trist și făcînd o alegere de cunoscător,
își însuși protectoratul și jurisdicția Sarntheim, mai puse mîna pe
castelul și protectoratul Reineck, apoi pe fortăreața și jurisdicția
Eppan, în cele din urmă, copleșit de tristețe din pricina unei
slăbiciuni atît de mari și a neputinței de a se stăpîni, înhăță și
ținutul Lugano, mai sus de Cavalese.
Margareta, împietrită și tăcută, semnă tot ceea ce i se ceru. În
decurs de treisprezece zile ipotecase și dăduse jumătate de țară.
Peste muntele Tauern, luptînd cu asprimea unui ianuarie
sălbatic, își deschideau drum cu greutate cinci bărbați. Se
scufundau în troiene, se chinuiau pînă să iasă, își zdrobeau
mîinile și fețele lovindu-se de gheață și stînci. Moartea, cu sute de
chipuri, tăcută, îi pîndea din rîpe, din mormanele înșelătoare de
zăpadă. Doi urși le călcau pe urme, la distanță, se făceau
nevăzuți, se apropiau iarăși, adulmecînd. Așa se trudiră timp de
trei zile cei cinci, bărbați, pînă cînd ajunseră iarăși ia o așezare
omenească, satul Prettau.
Erau Rudolf, duce de Austria, seniorul de Rappach,
majordomul său, seniorul de Lansberg, camerierul, și doi
slujitori.
Aflmdu-se în Stiria, la Judenburg, Habsburgul primise, trimisă
printr-un curier grabnic, o depeșă a cancelarului său, care
zăbovea în ținutul de margine al Suabiei, la hotarul tirolez. Epi-
scopul Ioan de Gurk îl vestea de tulburările ce izbucniseră în
Tirol la moartea lui Meinhard
și-i cerea, pe cît de smerit, pe atît de stăruitor să vină cu toată
graba în țara din munți.
Rudolf reflectă repede: desigur, cei din casa de Wittelsbach se
dondăneau acum în jurul moștenirii bavareze a lui Meinhard, nu
aveau timp pentru Tirol. Da, cancelarul avea dreptate, era foarte
important ca el să apară la curtea Margaretei, pe drumul cel mai
scurt și pe neașteptate, evitînd Bavaria. Să se întoarcă mai întîi la
Viena? Să adune oaste? Nu, de la Judenburg porni călare de-a
dreptul spre Radstatt, în Pinzgau, nu dădu ascultare celor ce-1
preveneau de marile greutăți care-i stăteau în cale, acum iarna,
la trecerea muntelui Tauem, răzbătu anevoie, luptînd sa nu
piară, prin trecătoare, ajunse la Prefațau, ia Ahrental. Nimeri,
necunoscut, la Taufers, în fluviul participanților la înmormîntare,
care acum plecau. Auzi vorbindu-se despre noul minister, despre
nemaipomenitele lui împuterniciri, despre jafurile lui. Ajunse la
Bruneck. La douăzeci ianuarie, în cea de-a patrusprezecea zi de
cînd Margareta rămăsese singură în scaun, intră în Bozen.
Acolo făcu popas. Ț ara, țara lui, pentru stăpînirea căreia el și
tatăl său se trudiseră zeci de ani, se afla în mîna brutalilor
baroni feudali, era fărîmițată mereu mai jalnic de la o zi la alta.
Se găsea acolo singur de tot; întreaga lui armată se compunea
din doi ofițeri și doi slujitori. Desigur, lăsase ordine în Austria ca
trupele să se îndrepte spre hotarul tirolez. Dar pînă cînd
asemenea măsuri să-și dea roadele, țara din munți putea fi
făcută bucăți. Ș i era cît se poate
de limpede in ce situație plină de primejdii se afla. Era cu
putință ca baronii scăpați din frîu, sălbăticiți să nu se sfiască
înaintea sfințitei lui persoane și, oricît de repede ar fi pierdut apoi
totul, să pună stăpînire pe el, să-l constrîngă să le dea
consimțăminte și recunoașteri. Dar, ca întotdeauna, nu putea să
aștepte. Sufletul îi era plin ochi de dorința de a-și îndeplini
misiunea, de încredere în sine. Totul depindea de intervenția sa
personală.
Frauenberg rugă să fie primit. Venea ca reprezentant al
ministerului. Stătu, pînditor, în așteptare în fața ducelui. Acesta
era rezervat și rece. Frauenberg vru să vadă cum stau lucrurile.
Clipi la Rudolf cu familiaritate, spuse jovial: cabinetul ar fi, la
rigoare, gata să recunoască acel testament al Margaretei în
favoarea casei de Habsburg, dacă Rudolf garantează că
privilegiile și decretele lor rămîn valabile cel puțin doisprezece
ani.
Rudolf îl măsură cu privirea pe omul acesta masiv, gras și
dezgustător care se afla în fața lui. Frauenberg clipea la el
ștrengărește și complice, așa cum face un pungaș și un neguțător
de mărunțișuri cînd încheie cu bine un tîrg murdar. Habsburgul
spuse cu trufie: Se vede că în Tirol s-au înstăpînit obiceiuri
ciudate și concepții neobișnuite. În țara habsburgică nici un om
care ar fi vrut să-și păstreze capul pe umeri nu ar fi cutezat să
facă suveranului său asemenea propuneri. După cîte știa, el era
un principe german răspunzător în fața lui Dumnezeu și, poate,
înaintea împăratului, ba chiar, după
privilegiile casei de Habsburg, nici chiar înaintea acestuia.
Frauenberg rămase nepăsător și așteptă să vadă dacă, după
această introducere generală, teoretică, va urma ceva deosebit,
practic. Ducele încheie rece, spunînd că e gata să cerceteze în ce
măsură ar putea fi îndreptățite privilegiile baronilor. Albinosul
căscă botul lui de broască, orăcăi cu nerușinare, liniștit și mul-
țumit: Pe o asemenea (temelie vor putea cădea desigur la
înțelegere. Contează pe faptul că ducele va proceda cu
generozitate. Cei din Tirol fuseseră întotdeauna destul de
generoși, ca să nu sé îndoiască niciodată de privilegiile casei de
Habsburg scoase la iveală atît de tîrziu și. În împrejurări atît de
ciudate.
În clipa aceea se întîmpla ceva cu totul extraordinar. Încet,
calm, tînărul duce ridică mîna subțire, puternică, osoasă. Cu
dosul negricios al palmei lovi mutra grasă, ca jupuită, trandafirie
a celuilalt, de două ori, de la stînga și de la dreapta.
Frauenberg rămase nemișcat. Fața lui lovită nu exprima nici
un fel de.simțămînt de jignire, era doar nemaipomenit
debuimăcită. Ochii roșii fără pleoape. se ațintiră asupra
<principelui, privindu-i fruntea joasă, colțuroasă, ihotărîtă, nasul
coroiat, buza de jos lăsata, deasupra bărbiej puternice. 'Albinosul
clipi, ‘ clipi/mâi 'tare, își înclină capul, dădu din umeri ca și dnd
și-ar fi cerut iertare, făcu o plecăciune, ieși.
Rudolf, rămas singur, respiră adine, își desfăcu brațele, zîmbi,
rîse. ■: ■

Frauenberg își spüsé: „L-aș putea da de-0 parte. Dar n-ar

merge tot așa de lesne cum a fost cu ceilalți. Cu siguranță că și-a
și luat măsuri din vreme, iar în spatele lui se află mulți. E mai
înțelept să nu te pui cu el. Păcat de frumusețea asta de domnie
pe care o pusesem la cale. Dar cînd ai a face cu un ins cu
asemenea grumaz și cu asemenea bărbie... Ei, am și înhățat
destule. Cine mi-ar fi prevestit o astfel de carieră? Trebuie să mă-
ngrijesc să păstrez cît mai mult cu putință. Și pentru ce lăcomia
asta veșnică? Nu-s iun dobitoc. Riscul fiind prea mare, mă
resemnez. Cu toate astea, păcat. Dar cu asemenea nas coroiat...
Își fluieră cîntecul, se întinse, căscă zgomotos, își trosni
încheieturile, adormi.
Rudolf păși în fața ducesei, tînăr, viguros, semeț, dar cu
respectul cuvenit. O salută, pe femeia țeapănă, închisă în sine,
își exprimă condoleanțele și prin cuvinte. Apoi, numaidecît, cu
fraze amabile, însă hotărîte se-ndreptă spre țelul ce-1 adusese.
Toate curțile o cunosc ca pe o principesă înțeleaptă și puternică.
E cu atît mai de mirare că, în numai cîteva zile de cînd a rămas
singură la domnie, țara a ajuns în asemenea impas. Cu siguranță
că durerea încercată prin moartea fiului, petrecută la un răstimp
așa de scurt după pierderea soțului, a tulburat-o nemăsurat de
mult, făcînd-o incapabilă să-și mai pună în lucrare marile
însușiri cu care e înzestrată. Acum, însă, țara din munți are
nevoie mai mult decît oricînd de o mînă viguroasă. La
hotare, amenința Bavaria, seniorii lombarzi n-af rămîne nici ei
inactivi dacă s-ar produce un atac din* partea casei de
Wittelsbach, înăuntru domnește nerușinata lăcomie a baronilor.
De aceea o roagă să chibzuiască dacă nu cumva a sosit clipa în
care să acorde casei de Austria încrederea arătată cîndva în
testamentul ei, trecînd asupra lui guvernarea țării.
Bătrînă femeie greoaie rămase nemișcată în fața tînărului
principe. Gura lată, urîtă nu se deschise, mîinile grosolane,
sulemenite zăceau moarte pe damascul greu, negru al rochiei.
Rudolf își îndreptă spre ea ochii duri, limpezi, cenușii, așteptă,
apoi reîncepu să vorbească: Nu vrea s-o momească cu făgăduințe
vagi. Stăpîhirea habsburgică s-a arătat pînă acum dreaptă, tare,
puternică. Tirolul n-ar fi mai privilegiat decît celelalte posesiuni
habsburgice. Dar el garantează, ca un principe în fața unei
principese, că va fi guvernat la fel ou celelalte, energic, cu
dreptate și iscusință. În ceea ce privește propria ei persoană, cu
siguranță că se va purta de grijă nevoilor ei cu mai multă
dărnicie și mai regește decît sub guvernarea baronilor.
Margareta continua să tacă, privind în gol cu ochii rătăciți.
Rudolf încheie spunîndu-i că n-o grăbește. Să țină sfat cu sine
însăși și cu Dumnezeu. O roagă să aibă încredere în el și să cu-
gete la cuvintele lui fără idei preconcepute.
Margareta rosti cu vocea răgușită:
— Nu mai e nevoie de nici o cugetare. Am încredere în
dumneavoastră. Recunosc întru totul că gîndurile vă sînt cît se
poate de chibzuite.

Se ridică în picioare, își întoarse în afară mîinile sulemenite, cu

o mișcare înceată, ciudat de lipsită* dé viață, le lăsă în jos. Lăsă
să alunece, lăsă să cadă. Căzură de la ea Tirolul, orașele, opera
ei, opera strămoșilor, a lui Albert, a lui Meinhard, cel Puternic,
cel Aprig, a lui Henric, a ei. Acuma era săracă de tot și goală.
Rudolf nu era de loc înclinat spre gesturi sentimentale sau
chiar patetice; dar se simți adînc și straniu mișcat de înfățișarea
acestei femei slute, cum sta înaintea lui, despuiată de toate,
umilită, istovită de măreția și destinul ei. Se lăsă într-un
genunchi și spuse că primește țara ca,pe o feuda pe care i-o
încredințează cu mîna sa; nu va uita niciodată că e doar
guvernatorul Tirolului, învestit de ea.
Curierii goniră în toate direcțiile cu scrisori și decrete ale
ducesei. În ele, Margareta declara că, date fiind împrejurările și
ca urmare a slăbiciunii stirpei femeiești, ea nu mai e în putere
să-și ocîrmuiască țara cum o cere binele acesteia și să sitea
tuturora și ei însăși întru apărare, după cuviință. De aceea, după
sfatul miniștrilor săi și a reprezentanților poporului, trece în mîi-
nile scumpului ei văr și ruda cea mai apropiată, ducele de
Austria, vrednicele și nobilele sale comitate Tirol și Gbrz,
regiunile și ținuturile de pe Etsch și valea Innului, cu castelul
Tirol și cu toate celelalte cetăți, sihăstriile, orașele, văile, munții,
târgurile, jurisdicțiile, satele, cătunele, gospodăriile, provinciile
administrate de guvernatori, tarapanalele, vămile, zeciuielile,
accizele,
cîștiurile, dările, veniturile, crîngurile, cîmpiile, pădurile,
colinele, viile, ogoarele, lacurile, apele curgătoare, iazurile cu
pește, locurile de vînătoare, într-un cuvînt întreaga ei moștenire
părintească. Și poruncește cu strășnicie și solemn ca toți prelații
și abații ei și toată preoțimea, apoi conții, protectorii, guvernatorii
și toate autoritățile din Tirol și din toate părțile și ținuturile, apoi
întregul popor să se supună și să jure credință astăzi și pentru
totdeauna ducelui de Austria, ca legiuitul lor principe și stăpîn.
Mai întîi, depuseră cu toții, fără rezistență, cerutul jurămînt de
credință și supunere. În a treia zi din februarie jură orașul Bozen,
în a cincea Meran, în a noua Sterzing, în a zecea Innsbruck.
Numai printre baroni unii nu se resemnară cu atîta înțelepciune
ca Frauenberg, încercară să opună o rezistență fără speranță,
uneltiră cu casa de Wittelsbadh, se străduiră să răscoale
ținuturile din nord împotriva Habsburgului. Cînd apăru la Hali
să primească jurămîntul orașului, se ajunse la răzvrătiri fățișe, și
ducele însuși își văzu viața în primejdie. Dar burghezii din Hali
ținură piept lefegiilor baronilor, orașul Innsbruck trimise ducelui
ajutoare, vădindu-se astfel că orașele erau hotărîte să se opună,
în orice condiții, despotismului nobililor băștinași, sprijiniți de
iscoade bavareze. Cîteva zile mai tîrziu, austriacul putea să-i dea
de veste cu mîndrie prietenului său, dogele Veneției, Lorenzo
Celsi: „Pe cale pașnică, fără multă împotrivire, am intrat în
stăpînirea țării din munți, a căreia moștenire Ni se cuvine dinspre
partea tatălui
Nostru. Nobili și oameni din popor Ne-au jurat credință și Ne-
au recunoscut ca stăpînul lor. Toate drumurile și trecătorile de
către Germania spre Italia sînt, prin milostenia Celui Preaînalt,
în mîna Noastră."
Margareta se îngriji cu o scrupulozitate deplină de treburile
neplăcute, încîlcite ale predării puterii. Dar ea primi numai pe oei
cu care trebuia să stea neapărat de vorbă și nu rosti nici un
cuvînt mai mult decît cele oficiale. Apoi, voi să părăsească țara
fără știrea lumii, numai cu uscățivă, domnișoară von Rottenburg
și doi slujitori. Rudolf nu primi însă s-o lase să plece așa, fără
zgomot și fără nici o ceremonie. Porunci să se arate principesei
care pleca toată cinstirea cu putință. La hotarele ținuturilor ei îi
ieșiră în întîmpinare baronii feudali, la barierele orașelor,
autoritățile bisericești și laice. Dar litiera ducesei rămase închisă.
Putu fi abia zărită printre perdele, încremenită, nemișcată,
clătiriîndu-se în pasul cailor. Poporul iscodi cu sfială și
curiozitate, nu văzu nimic. Pleca, așadar, bolnavă, zdrobită,
ticăloasa, vrăjitoarea, tîrfa, nesătula, sluta, Botoasa. În urma ei
se răspîndeau legende înfiorătoare și murdare. Nu zăngăneau și
zdrăngăneau într-Un chip înfiorător armele rămase în castelele
ei? Nu hohoteau prin beciuri și temnițe scheletele celor uciși de
ea? Oamenii se fereau de locurile pe unde îi plăcuse să facă
popas, zicînd că pe-acolo umblă stafiile.. Copiii erau speriați:
„Dacă nu sînteți cuminți, vă ia Botoasa". Vitele nu erau lăsate să
mănînce iarba
frumoasă, grasă de pe pășunea din preajma castelului
„Botoasa**.
După ce trecu de orașul Innsbruck, ducesa auzi, în litieră, o
voce micuță, subțire care rosti în fața ei:
— Rămîneți cu bine, doamnă ducesă.
Margareta se sperie, o întrebă pe uscățiva domnișoară de
Rottenburg:
—< Cine-i aici?,
Domnișoara nu auzise nimic. Ducesa iscodi prin perdele.
Atunci văzu două ființe de-o șchioapă, bărboase. Călcau cu pași
mărunți pe marginea drumului, o priveau cu ochi serioși, bătrîni
de cînd lumea, își scoaseră căciulile cafenii-murdare, așa cum se
purtaseră cîndva, de demult, se ploconiră respectuoși de mai
multe ori. Atunci încremenirea Margaretei luă sfîrșit, umerii i se
muiară, femeia cea slută, grasă se făcu ghem.
Ajunse la hotarul către Chiemgaul bavarez. Aici era aliniată o
companie de onoare. Ostașii prezentară lăncile. Steaguri
înclinate, muzică. Perdelele rămaseră lăsate, Etiera trecu,
legănîndu-se, peste hotar, în Bavaria. Îndată ce ieși din vederea
lor, ostașii de la vamă dădură jos, după ordinele pe care le aveau,
steagul frumos și greu al contesei de Tirol și, nepăsători, căscînd,
fluierînd, ridicară în locul lui drapelul nou, sobru, curat, cu leul
roșu al Habsburgului.
Slujnica voinică trăgea încet la rame, făcînd să alunece luntrea
grosolană și greoaie de la mica insulă Frauen peste Chiemsee.
Era în nă-
miez, arșiță, fața apei se-ntindea pînă departe, plumburie,
liniștită. Cei doi prelați din luntre, cancelarul, episcopul Ioan de
Gurk, și abatele Viktring, tare bătrîn, erau rău dispuși. Cronica-
rul florentin, Giovanni Villani, concurentul abatelui, răspîndise
zvonul senzațional că Margareta, ducesă a Bavariei, margrafă de
Brandenburg, contesă de Tirol trăiește, după abdicare, în cea mai
neagră mizerie, Habsburgul lăsînd-o să sufere de foame. În
sărăcie și lipsuri, ca o oarecine. Din însărcinarea ducelui Rudolf,
cei doi prelați fuseseră la Frauenchiemsee, unde trăia acum
Margareta, ca s-o hotărască să se pună în mișcare, să țină curte,
așa cum se cuvine, la Viena, sau în oricare alt oraș i-ar plăcea.
Nu i-a trecut pe numele ei Habsburgul cele mai mari venituri,
cele patru reședințe Gries din Bozen, Stein din Ritten, Amras,
Sankt Martin din Zirl, veniturile citadelei Strassberg, ale văii
Passeier, ale orașului Sterzing, pe deasupra o rentă anuală de
șase mii de pfunzi veronezi? Curtea ducesei s-ar fi putut lua la
întrecere cu a oricăreia dintre principesele germane. Dar nici
argumentele curtenitoare și înțelepte ale episcopului, nici citatele
pe lătinie ale abatelui și pildele lui scoase din istorie nu putură s-
o urnească.
— Inima i s-a făcut stană de piatră, se vaită în latinește
episcopul. Nu-i mai pasă nicidecum dacă în Tirol e pace sau
război. I-am povestit despre năvălirea Wittelsbaohului, despre
sălbatica pîrjolire și jefuire a văii Innului. M-a
ascultat, de parcă i-aș fi vorbit despre cum e vremea.
Lacul se întindea într-o nemișcare deplină, scînteind argintiu,
vîslele se scufundau ritmic. Moșneagul tăcea.
— În timpul acesta, veniturile ei se îngrămădesc, începu din
nou cancelarul. Îi sînt văirsate la zi, nu, se atinge nimeni măcar
de-o para. Aurul se adună în stive prin castelele ei. Trebuie să fie
de o bogăție neînchipuită. Pe Hercule! încheie cu năduf, italianul
ăla e un defăimător și Un nemernic, un pamfletar ticălos.
La aceste ocări adresate concurentului său, inima
moșneagului numai piele și os începu să bată mai tare.
— Drept grăiește eminența-voastră, rosti el anevoie, cu gura
știrbă. Cine s-ar fi putut îndoi vreodată că ăla-i un palavragiu
josnic și vrednic de plîns?
 Pe malul micii insule, neîngrijită, cu obrazul acoperit de un
suliman izbitor de alb, ducesa ședea jos, sub iederă și flori
țărănești viu colorate, uitîhdu-se după barcă. Domnea o liniște
deplină, zumzăiau gîze, o pasăre de apă strigă cu glas adormit. În
aerul fierbinte și încremenit urca un miros tare de pește, de
năvoade și ierburi de apă. Luntrea se îndepărta încet de tot, coti
după vîrful insulei mai mari din față, pieri din vedere.
Uscățiva domnișoară de onoare ieși din însorita casă
pescărească scundă' gălbui-cenușie și o pofti pe ducesă la masă.
Margareta se ridică, se îndreptă anevoie din șale și porni cu pașii
ei
grei, tîrșîiți «pre căsuță. Gura îi era proeminentă ca de
maimuță, obrajii îi atîmau moi, enormi, diformi, sulimanurile nu-
i puteau ascunde negii. Domnișoara, tăcută, umilă, îi deschise
ușa negeluită. Mirosul peștelui prăjit răzibi în nori deși.
Margareta îi adulmecă pofticioasă, intră în căsuță.
CÎTEVA CUVINTE DESPRE DUCESA SLUTA ȘI
CONTEMPORANII EI
Apărut în 1926, romanul Ducesa slută ilustrează profundele
cunoștințe istorice, de specialist ale lui Feuchtwanger și se
remarcă printr-o concizie puțin obișnuită în epica sa.
Cum epoca și locurile în care se desfășoară acțiuuea sînt mai
puțin cunoscute, mi se pare util a spune cîteva cuvinte despre
localități, eroi etc.
Acțiunea romanului se desfășoară în secolul al XIV-lea, cînd
Tirolul își trăiește ultimele decenii de viață independentă și
sfîrșește prin a trece sub stăpînirea austriacă.
Unele denumiri geografice apar în roman în vechea formă
germană. Intrucît le-am păstrat în text, în majoritate, ca atare,
iată mai jos corespondentele actuale, precum și alte lămuriri,
pentru o sumară orientare geografică.
Bozen, Brixen, Meran, Trient sînt astăzi localități italiene,
numindu-se respectiv: Bolzano, Bressanone, Merano, Trento.
Friaul, în italiană Friuli, formează, împreună cu Venezia Giulia, o
regiune din nordul Italiei. Gôrz, tot o provincie din nordul Italiei,
se numește Gorizia. Văile Pustertal și Taufers (senioria frumoasei
Agnès de Flavon-Taufers), poartă numele de Val Pusteria,
respectiv Campo Turcs. Tramin, pe Adige, este italianul
Termano, locul de baștină al vinului „traminer". In roman,
fluviul Adige e menționat cu denumirea germană de Etsch.
Brünn este numele german al orașului Bmo, capitala Moraviei.
Chiemsee, cel mai mare lac din Bavaria, are trei insule, dintre
care romanul amintește una, Frauenchiemsee, pe care se află o
veche mănăstire de călugărițe benedictine.
Cuera, cu un episcopat înființat în 452, aparține astăzi Elveției
și este capitala cantonului Graubünden.
La Hali, localitate din Tirolul austriac, la sud de capitala
actuală a regiunii, Innsbruck, se extrage și acum sare.
Alte localități de oarecare însemnătate în roman: Ingolstadt, pe
Dunăre, în Bavaria Superioară; Landshut, pe Isar, capitala
Bavariei Inferioare, în secolele XIV—XVII reședință a arhiducilor
de Bavaria-Landshut.
Maas este numele flamand al fluviului Meuse.
Dintre personaje, reținem pe cele mai importante, care au o
existență istorică reală.
Margareta, ultima suverană independentă a Tirolului, a purtat
realmente porecla de Maultasch, pe care am tălmăcit-o prin
Botoasa (în italiană: bocealarga, în franceză: à la grande bouche).
S-a născut în 1318 și a murit la..3 octombrie 1369, la Viena,
ceea ce însemnează că, după intervenția celor doi clerici, din
finalul romanului, ea a dat.totuși, urmare îndemnului de a se
stabili în capitala Austriei. Cu Ioan (Henric) de Luxemburg s-a
cununai în 1330. Și-a izgonit soțul în 1341, iar după numai un
an s-a căsătorit cu Ludovic de'Brandenburg. Excomu-

nicarea celor doi soți a fost ridicată abia după șaptesprezece

ani de la nuntă, în 1359. Margraful Ludovic a murit în ziua de 17
septembrie 1361, iar Meinhard al III-lea, fiul lui și al Botoasei, la
13 ianuarie 1363. După nici două săptămîni, la 26 ianuarie,
ducesa își ceda țara Austriei.
Margareta aparținea familiei Meinhard (die Meinhardiner), conți
și duci, dintre care cel dintîi este menționat în documente în
1130, cu titlul de conte de Gărz. Tirului l-au obținut în 1253,
prin moștenire; atunci, al patrulea Meinhard a devenit Meinhard
I-ul de Tirol. Carintia a intrat sub stăpînirea lor în vremea lui
Meinhard al II-lea, tatăl lui Henric și bunicul ducesei slute.
Henric a preluat conducerea țărilor în 1295. Fiind cumnat al
regelui Venceslav al II-lea, la moartea acestuia, stingîndu-se
dinastia Pfcmysl, a fost încoronat ca rege al Boemiei, în 1307.
Peste numai trei ani, a fost alungat din Boemia de către
aventurosul Ioan de Luxemburg. A murit la 2 aprilie 1335, cînd
Margareta împlinise șaptesprezece ani.
Cel dintîi soț al Botoasei a rămas un personaj obscur, spre
deosebire de tatăl său, amintitul Ioan de Luxemburg, rege al
Boemiei, și de fratele său, Carol. Lupta cu englezii, descrisă în
roman, a avut loc la Cricy, în 1346. Regele orb, a cărui vitejie a
făcut mare impresie în Europa, abia intrase în al șaselea deceniu
de viață. Fiul său, împăratul Carpi al IV-lea, a domnit între 1347
și 1378. De numele lui se leagă în principal două evenimente:
întemeierea, în 1348, a primei universități germane, la Praga, și
emiterea „Bulei de aur" (1356), prin care K statorniceau modul de
alegere a împăraților germani, drepturile principilor electori etc.

Tatăl celui de-al doilea soț al Margaretei, împăratul Ludovic al

IV-lea, Bavarezul, născut la 1287, a ocupat tronul regal în 1314
și a murit subit, la o vînătoare lingă München, în 1347.
Conflictul său cu papa a fost de o violență extremă. Fiindcă
sprijinise marile familii aristocratice din Italia (Visconti din
Milano este amintit și în roman) și, mai ales, fiindcă ședea în
scaun fără confirmarea lui, papa Ioan al XXII-lea (1316—1334) l-
a excomunicat în 1324. Împăratul nu s-a lăsat impresionat, ci,
acuzîndu-1 pe papă de erezie, a cerut convocarea unui conciliu.
In 1327, s-a dus în Italia (reședința papală era la Avignon) și la
17 ianuarie 1328 s-a încoronat la Roma ca împărat „din voința
poporului“. Îndată după aceea l-a declarat demis pe Ioan al XXII-
lea și a ridicat în locul lui pe un călugăr minorit, sub numele de
papa Nicolae al V-lea, de asemenea ca un „ales al poporului*.
Firește, biserica nu l-a recunoscut pe acest papă. Ludovic și Ioan
au rămas dușmani pînă la moarte, iar papii următori au
menținut hotărîrea de excomunicare vreme de încă vreo trei sute
de ani! '
In lupta sa împotriva papalității, Ludovic s-a bucurat de
sprijinul celor mai vestiți teologi ai vremii sale, dintre care pe
Marsilius de Padova și Wilhelm de Okkam îi cuhoaștem și din
roman. Cel dinții, al cărui nume era Marsiglio dei Mainardini, a
trăit între 1290 și 1342 (sau 1343) și a scris, în colaborare,
lucrarea Defensor pacis (Apărătorul păcii), prin care apăra
independența statului față de domnia lumească a bisericii.
Scrierea Iui Marsilius de Padova, cerută de împărat în legătură
cu căsătoria fiului său, poartă titlul de De iurisdictione
imperatoris in causis matrimonialibus (Despre dreptul de judecată
al împăratului privitor la cele ale căsătoriei).

Wilhelm de Okkam era englez. Călugăr franciscan (aprox. 1290

— aprox. 1349), a fost acuzat de erezie, ceea ce l-a determinat să
se refugieze la curtea împăratului Ludovic, în sprijinirea căruia a
scris și el cîteva tratate.
Albrecht al II-lea de. Habsburg, supranumit Ologul (der
Lahme) și Înțeleptul (der Veise), a trăit între 1298 și 1358. Duce
de Austria (asociat cu fratele său Otto), a favorizat cu mult
succes dezvoltarea economică a țării sale, precum și a Carintiei și
Crainei, pe care i le-a smuls Margaretei în 1335. Fiul său, ducele
Rudolf al IV-lea, prezentat de istorici ca un om excesiv de or-
golios, avea numai douăzeci și patru de ani atunci cînd a obținut
din mîinile Margaretei Tirolul. Tînărul duce are meritul de a fi
continuat construirea domului Sfîntul Ștefan și de a fi fundat, în
1365, Universitatea din Viena. A murit în același an, 1365, la
Milano.
Dintre celelalte personaje, îl mai notăm pe cronicarul florentin
Villani. Dar acesta nu poate fi Giovanni Villani, cel mai ilustru
reprezentant al familiei, mort în 1348, cu prilejul teribilei
epidemii de ciumă descrise și în roman, ci ori fratele său mai
mic, Matteo, ori fiul acestuia, Filippo, care i-au continuat
letopisețul pînă fel 1363, respectiv 1364.
Lecturile propuse Margaretei de către seniorul lacob de
Schenna, ca și frescele cu care acesta își împodobise pereții
castelelor ne duc spre-poemele medievale brodate îndeosebi în
jurul cavalerilor Mesei rotunde: Tristan, Lanzelot (Lancelot),
Parzival (Parsifal), Erec, Cavalerul cu leul (Lowenritter, alt nume
al lui Iwein, Yvain), regele Artus (Arthur) însuși. Ce ecou puteau
să aibă aceste poeme, prelucrate de scriitori germani (Gottfried
de Strass-
burg, Wolfram de Eschenbach etc.) după modele franceze,
reiese și din episodul întemeierii «ligii Artus* la München, din
inițiativa prințului Frederic. Asemenea ligi, puse sub egida
legendarului rege al Britaniei, au luat ființă în diverse centre pînă
în secolul al XV-lea. După modelul lor, au apărut chiar și grupări
în afara aristocrației, constituite de locuitori ai orașelor.
l.R.