Feuchtwanger, Lion - Ducesa Sluta v0.5
Feuchtwanger, Lion - Ducesa Sluta v0.5
Feuchtwanger, Lion - Ducesa Sluta v0.5
DUCESA SLUTĂ
2 Numele a doi regi ai Iudeii. Sub Ieroboam I (932—915 î.e.n.), (ara s-a împărțit în două (n.t.).
3 Probabil Albert, episcop de Liège, asasinat în anul 1192 de către trimișii împăratului Henric al
VI-lea (n.t.).
Din păcate, acum nu mai era cu putință să tc porți cu el așa.
Asta te ducea la deznădejde. Faima numelui său era
schimbătoare ca luna de pe oer. Dacă, numai cu cîteva săptămîni
în urmă, lumea-1 ocolea ca pe un lepros, astăzi îl sărbătoreau cu
toții ca pe viteazul cel mai luminos al creștinătății, și însăși
Boemia luă golașă, stoarsă de bogății prin jaf, se lăsa orbită, cînd
se-ntorcea după izbînzi strălucitoare.
Abatele îi cerea cu stăruință să ia aminte a nu avea cu
luxemburghezul nici în clin, nici în mînecă. Politica ăstuia nu-i la
urma urmei decît o joacă fără rost. „Valurile răcoritoare îl mo-
mesc cu sticliri și sclipiri pe drumeț; dară aruncă-se în mare fără
de grijă, că-1 și trag viclene la fund", cită el. Abatele îl trecu prin
ciur și prin dîrmon pe luxemburghez și scandalurile lui, pe
îndelete, simțind o adevărată plăcere literară în a-1 analiza.
Cavalerismul lui rafinat nu se mulțumește numai să
scormonească prin pădurile dese după uriași și după bărbați
împlătoșați. Îi plac aventurile mai încurcate ale politicii. Nu-1
ispitesc succesele, îl atrage bucuria primejdioasă de a ațîța
tulburări și mișcări. Cînd se ivește în Europa asta zăpăcită vreo
vrajbă, cînd se ceartă împăratul cu papa, vreun rege cu iun
pretendent, Franța cu Anglia, orașele lombarde între ele, maurii
cu castilienii, întotdeauna trebuie să-și fi vîrît coada luxembur-
ghezul. Datorită lui se pun la cale tratate și coaliții, se fac
căsătorii, se înnoadă și se rup ițe, se
provoacă războaie și se încheie pace, au loc măceluri, se pun
piedici, se produc mereu învălmășeli cumplite, se statornicesc
prietenii sau se aprind dușmănii, se adună ostași, se iau sau se
dau țări,,
—Numai bani nu, oftă episcopul.
Abatele își încheie vorbirea, bucurîndu-.se de propria-i
elocvență plină de eleganță. Aoest genial făcător de planuri vede
și posibilitățile cele mai îndepărtate, își întinde mîna asupra
întregului Apus, smulge cu japca, sau renunță. Și în timp oe
Boemia devine din ce în ce mai bolnavă pe dinăuntru, el înghite
mereu alte drepturi de posesiune, țări, orașe, se-ntinde peste
toate hotarele, se umflă gigantic. Tihnitul și cumsecadele abate
se lungea, vorbea retoric, ca din amvon:
— Dară, chiar dacă acest domn Ioan s-ar întinde încă și mai
grabnic asupra pămîntului, rîzător, în pas cu moda, călcînd
mereu jurăminte, mereu fără parale, mereu furtunos și victorios
cuceritor de inimi — totuși un sfîrșit avea-va d. Tărăboiul lui rod
nu va da, fiindcă este fără de înțeles și fără Dumnezeu.
Cîteodată, omul acesta din Boemia mi se arată ca o păpușă, ca o
stafie. Măsură este în toate lucrurile, pus e tuturora un hotar,
încheie abatele citând pe un scriitor vechi.
Episcopul era de aceeași părere. Însă j>înă atunci putea să
mai treacă o bună bucata de vreme. Oricum, deocamdată
Dumnezeu n-a hotărit sfîrșitul lui Ioan, iar el, bietul episcop, îl
are pe cap. Starețul cei iscusit la vorbă nu știa
nici cl mai multe, și astfel cei doi slujitori ai bisericii șezură
privind pe fereastră în tăcere, gînditori, roditorul păimînt roșcat,
coastele de munte cenușii-violete, tremurătoare în lumină, grele
de livezi și vii.
Nu, deocamdată nu se hotărîse nici un sfîrșit prințului din
Boemia. Dimpotrivă, acest domn Ioan își continua masul, voios și
tare, în însoritul Trient, se lățea, se întindea. Își lăsa pletele și
barba mare, frumoasă, în voia vîntului desfătător al toamnei de
miazăzi. Făcea curte doamnelor germane și velșe 4 din Tirol. Prin
Lombardia, prin bogatele și puternicele orașe, prin castelele
baronilor fuduli, zbura vestea: Ioan de Boemia este aici, regele
Ioan, fiul lui Henric al VH-lea, împăratul roman, cel mai
desăvîrșit cavaler al Apusului, steaua ghibelinilor, în această
toamnă splendidă și bineouvîntată, cavalerii și fruntașii din
Burgundia, Boemia, Rcnania treceau cu steagurile lor pasul de la
Brenner. Din München, împăratul Ludovic arunca priviri
bănuitoare. La Avignon, papa Ioan al XXII-lea era neliniștit. Din
nou ochii întregului Apus se îndreptau spre strălucitorul bărbat,
4 Velș — denumirea dată de germani popoarelor romanice (îndeosebi italian ;i francez — n.t.).
despre care nu știai niciodată ce vrea.
Căpeteniile de partizi și seniorii din șesul Fadului se luau la
întrecere în a-1 cîștiga pentru sine, îi trimiteau emisari, daruri.
Doi splendizi cai arabi îi sosiseră de la Mastino della Scala și
de la fratele acestuia, seniorul de Verona. Dar Brescia îi dărui
prin vicarul său, Frederic de Castelbarco, nu numai cai, ci se
dărui pe sine însăși, ca seniorie pe viață. Aldrigeto de Lizzana
porunci să se plătească intendentului Iui Ioan patru mii de mărci
veroneze de argint și-1 rugă pe rege — ca protector al Toscanei și
al Lombardiei — să-1 învestească apoi cu țărmul brescian al
lacului Garda. Și deodată iată-1 și pe messer Artese din Florența,
zaraful, cenușiu, neînsemnat, fantomatic, cu cei doi frați ai săi,
care-i semănau leit, și cu foarte muiți bani.
Ș i-atunci, fără veste, ușurel, Ioan se puse în mișcare. Îl urmau
numai cîteva mii de cavaleri. Dar cu toții, înarmați strașnic și
ostași încercați. Luminosul alai strălucea vuind prin îmbelșugata
țară din munți, unde totul se pîrguia. O toamnă dulce, grea de
roade, însorită. Ciorchini mari de struguri, poame umflate să
plesnească. Din munții cenușii-violeți, torentul argintiu de fier
curgea la vale, spre șesul lombard. Cîmpia se supunea viteazului
ca o logodnică. Bergamo, Pavia, Cremona treceau în posesia lui
fără încrucișări de spade. Steaguri, clopote, autorități în
genunchi oferind cheile orașelor. Baronii cei mari implorînd cu
umilință confirmarea feudelor. Novara, Veroelli, Modena, Reggio,
ocupate de cavalerii săi. Intrări solemne. In balcoanele caselor
multicolore, doamne gătite privindu-1 cu ochii mari pe
învingătorul care cucerea sărbătorește țara cea mare și bogată,
parcă dansînd, fără osteneală, fără să asude sau să se umple de
praf. Împăratul, adine neliniștit, trimise emi
sari speciali, mai întâi pe burgravul de Nürnberg, apoi pe
contele de Neiffen, ca să vadă ce urmărește în Italia regele
Boemiei. Ioan rămase nepăsător; el nil pune la cale nimic
împotriva lui Ludovic, tot ceea ce cîștigă ia în stăpînire pentru
imperiu; vrea numai să viziteze mormintele părinților săi,
mormîntul împăratului roman, Henric al VII-lea, la Pisa,
mormîntul mamei sale la Genova, să le-aducă, de va fi cu
putință, trupurile în patrie. În timp ce, de Crăciun, toate
clopotele din München rămân mute, din interdicția papii, iâr în
capela palatului împăratul Ludovic,* în fața unei suite puțin
numeroase, cu sabia strălucitoare ridicată, ca suveran protector
al creștinătății, dă citire evangheliei Nașterii Domnului, Ioan își
face strălucită intrare în BreScia. Vine el în numele împăratului?
în numele papii? Doar pentru sine? Nimeni n-o știe. Ô știe el
îlnsuși? Se intitulează urmaș al împăratului, pacificator. Familia
Gonzaga din Mantua, familia Visconti, din Milano se înclină în
fața lui. În juru-i se rotunjește un regat al Lombardiei, îi cade în
mină ca un fruct desprins de pe ram.
Își rînduiește tabăra pe amândouă malurile Padului; nici un
împărat roman nu s-a mai înconjurat de o curte atît de mândră.
Se lasă slăvit de la Adriatica până în Liguria. Zîmbește cu înțeles,
sătul, reținut. Coboară el cu un plan anumit în câmpie? Astăzi
este cel mai puternic bărbat al creștinătății. Are țară și seniorie
pe Rin în jos și-n sus, pînă în inima Franței. Are Bosnia, Moravia,
Silezia, se-ntinde departe, în
ținutur.ile leșești. Ale sale sînt Bavaria de Jos prin fiica lui,
Carintia, Graina, Tirolul, prin fiu. Pe Ludovic de Wittelsbach îl
ține în clește, se află de jur împrejurul lui Albrecht de Habsburg.
Are acum bogatul, dulcele regat al Italiei de miazănoapte. Se
întinde. Respiră. Petrece. Atrage la curtea lui femeile cele mai
frumoase. Cînd și cînd, fantomatic, șters, meșter Artese din
Florența, sosește cu frații săi, stă la distanță, umil, se ploconește
de mai multe ori.
COPILA MARGARETA CREȘ TEA FĂCÎNDU-Ș I VAcul în castelele
Zcnoberg, Gries, Tirol. Învăța cu plăcere și mult. Despre toate
cele ce vedea și auzea îl întreba de ce și cum pe abatele Ioan de
Vifotring, cel isteț, bun de gură și prietenos. Cu starețele
mănăstirilor Stams și Sonnenberg studia teologia. Fastul,
rînduiala solemnă a liturghiei o umpleau de încîntare. Vorbea și
scria curgător latina și franceza. Vădea un interes pătimaș
pentru treburile politice și economice. Asculta cu atenție
prelegerile de istorie ale învățatului abate și, în timp ce toți ceilalți
luau în rîs, plictisiți, teoriile politice abstracte ale acestuia, ea nu
se mai sătura șă Ic audă. Se informa temeinic, la numeroși
oaspeți străini ai tatălui său asupra împrejurărilor de la alte curți
și din alte țări. Ș trîmba din nas cu dispreț cînd auzea că Ludovic
„de Wittelsbach, bavarezul, împăratul roman ales, al patrulea cu
acest nume, nu știa latinește.
7 Pentru tine sufletul meu, pentru tine viata mea I (Fr. — n.t.)
fața aspră și roșie, cu bărbuță neagră, seniorul se aprinse, lovi cu
pumnul în masă, rosti amenințări. Nu i s-a devastat castelul
Laimburg, bunul lui castel din Kaltern, construit de tatăl,
bunicul și străbunicul lui, numai fiindcă a întîrziat plata unor
dijme? Tînărul duce a vrut-o, puiul ăsta viclean de lup. Iar
porunca a dat-o episcopul de Trient, pripășitul ăsta din Boemia
cu inimă neagră care țipă mereu: „Autoritate!“ „Ascultare!“ Și.
măcar să-i fi zălogit ogoare, vii, vreun sat, bunurile vreunui
vasal. Dar, numai ca să-l scoată din sărite, să nimicească un
castel, o cetățuie bună, din piatră tare, în propria-i țară, nu în
una dușmană, asta n-avea nici un înțeles, era faptă de barbari
porniți să pustiască. ' Doamna Margareta, mica ducesă, nu a
încuviințat ticăloșia. Nici nu e de mirare, fiindcă ea e
sțăpînitoarea de baștină și ține cu țara. Dară străinii, cei din
Boemia, din Luxemburg cum au să țină? Ăștia vor să stoarcă din
Tirol bani, întocmai cum face luxemburghezul în Boemia. Iar el,
Henric de Rottenburg, nu poate să uite
ca odată regele Ioan a vrut să vîndă Tirolul în schimbul
Brandenburgului, oricît ar tăgădui-o el.
Ceilalți ascultară în tăcere aceste spuse pline de primejdie. Pe
urmă începu cu luare-aminte Tăgen de Vi'llanders, bărbat
prudent și cultivat. Pur formal, zise el, luxemburghezii au
respectat la urma urmei înțelegerea și nu au numit străini în cele
mai de seamă slujbe administrative. Nu se poate contesta că
domnul de Rottenburg este majordom, iar domnul de Volkmar
pîrcălab. Nu-i așa? Seniorul cel cultivat, cu obrazul ras și cu o
înfățișare cam de modă veche îi privi pe cei doi cu atîta
seriozitate, îneît aceștia nu mai știau: își bătea joc de ei, sau ce
voia cu adevărat?
Mărunțelul Rottenburg izbucni: oare vrednicul domn de
Vîllanders îl ia drept nebun? Majordom? Pîrcălab? Astăzi pînă și
cel mai prostănac țăran și-a dat de mult seama că astea-s titluri
goale, căci cine conduce țara în realitate? Episcopul Nicolae de
Trient, cîraul ăla din Boemia care nu înțelege o boabă tiroleză.
Loialul Berchthold de Gufidaun ședea asudînd, cu sprîncenele
ridicate a nemulțumire. Ochii săi albaștri, pătrunzători priveau
dezaprobator la baronii răzvrătiți și animați de porniri
dușmănoase. Asemenea vorbe erau o necuviință față de casa
domnitoare instituită de Dumnezeu. Și tînărul Albert de Andrion
căzu pe gînduri; Luxemburghezii s-au purtat urît cu el și au tăiat
vîrtos din bogatele moșteniri lăsate de către bunul rege Henric
numeroșilor săi copii naturali. Dar tînărul și sincerul Albert era
un flăcău de treabă, nici
decum înclinat sprê necredința și Însuflețit de stimă față de
sora lui mai mică, Margareta. Acum, cuvinte de adevărată
răzvrătire nu prea s-au rostit. Domnul de Burgstall n-a spus
nimic limpede, agerul senior de Villanders a vorbit chiar cum se
cuvine; amenințări propriu-zise, care n-ar trebui îngăduite, a
exprimat numai mărunțelul Rottenburg, dar și acesta e sub
stăpînirea vinului. Totuși, treaba asta cam aduce a răzvrătire.
Prevăzătorul Tăgen de Villandens vorbi din nou cu gîndul să
vadă cum stau lucrurile. Da, asta e drept. Casa domnitoare de
baștină, crescută pe pămîntul țării, în aerul ei, e hotărîtă de
Dumnezeu să stăpînească în Tirol. Aici tăcu. Măruntul,
furtunosul, hirsutul Rottenburg apucă firul. Luxemburghezii să
domnească acolo unde i-a pus Dumnezeu sau dracul. În
Luxemburg; dacă le-a plăcut boemilor, în Boemia. Dar dacă s-au
așezat și domnesc în Tirol, asta-i treabă omenească, nu
întocmirea lui Dumnezeu, și tocmai aici a stat greșeala. Ei,
seniorii înșiși, au fost în măsură să hotărască după moartea
regelui Henric cine să ia cîrma țării. Habsburgul, cel din
Wittelsbach, sau luxemburghezul. S-a arătat vădit că în Tirol
poate domni numai acela pe care-1 vor tirolezii înșiși. Dumnezeu
a îmbinat în așa fel munții, văile, trecătorile, încît un străin nu s-
ar putea năpusti asupra lor cu puterea. Să rămînă devotați, să
stea de partea Margaretei. Dar față de luxemburghez nu sînt
îndatorați din vrerea Domnului, ci printr-o învoială. Ducele Ioan
și
ceilalți din Boemia au încălcat învoiala. Învoiala e ruptă, nu
mai are temei.
Seniorii priveau cu oohii holbați gura celui ce vorbea, gîfîiau.
Era limpede. Asta era rebeliune. Aici nu mai era cu putință nici o
răstălmăcire. Și cam unde-1 duce gîndul? iscodi domnul de
Villanders. Cum s-ar putea despărți Margareta și poruncită de
Dumnezeu datorie a supunerii, de luxemburghez?
Schenna, privind în gol, vorbi pe ocolite, în jumătăți de
cuvinte: prea fericită ducesa nu este, după cîte știe el./Un
moștenitor nu are și, după cît îi este cunoscut, țara nici nu-1
poate aștepta de la ducele Ioan. E de presupus că nu ea e pri-
cina. Zicînd acestea, Schenna îl arătă celor de față, zîmbind, cu o
înclinare a capului, pe cel ce depunea mărturie de rodnicia
regelui Henric, pe Albert de Andrion, care se afla între ei, roșu,
proaspăt, rîzînd măgulit.
Domnul de Villanders trase concluziile: nu s-a spus nimic, nu
s-a hotărît nimic. Oricine poate cugeta la o cînmuire a țării,
răspunzînd tradiției, mai bună decît aceea a unui străin cum e
luxemburghezul. Însuflețiți de un devotament neprecupețit, cu
toții sînt alături de ducesa Margareta, cea unsă de Dumnezeu.
Poate că ar fi potrivit să fie întrebată și ea ce părere are și care-i e
voința. Pentru asta, după cum crede el, omul nimerit ar fi
domnul Albert de Andrion.
Propunerea fu primită cu larmă. Numai lealul Berchthold de
Gufidaun rămase tăcut, cu sufletul zbuciumat de îndoială.
Tînărul Albert păru
mai întîi îngîndurat, dar sub stăpînirea vinului și măgulit de
îndemnurile celorlalți primi, luînd asupră-și să aducă la
cunoștință surorii sale părerea seniorilor, să stea de vorbă cu ea.
Margaretei îi plăcea acum să șadă multă vreme singură.
Adesea pe față îi apărea un zîmbet calm, satisfăcut, de neînțeles
pentru doamnele ei. Pe temelia îngustă a neînsemnatei sale
experiențe reale de dragoste, fantezia construia un vis uriaș. Din
tinerelul răucrescut și nesincer, care era în realitate soțul ei,
dînsa făcea un mare tiran întunecat, brutal, care n-o înțelegea și
o chinuia împins de setea lui de putere. Pe tînărul Chrétien îl
împodobea cu toate virtuțile trupești și sufletești. Era Erec și
Parsival, Tristan și Lancelot și cavalerul cu leul. Toate faptele
mari săvîrșite vreodată în istorie și în literatură de vreun erou, el
le făptuise sau, cel puțin, putea să le săvîrșească.
Era o fericire și o milostenie că cerul se arătase față de ea atît
de vitreg, refuzîndu-i farmecul chipului și al boiului. Femeile,
femeile oarecare din jurul ei își aveau bărbații, ibovnicii, se
desfătau cu ei în plăceri josnice, ascunse în odăi sau prin
tufișuri. Iubirea ei era curată întru totul și înaltă, tot ceea ce era
murdar, pămîntesc i-a fost de la început refuzat și interzis.
Plutea neîntinată și cu totul deosebită pe deasupra măruntelor,
jalnicelor pofte și a dezgustătoarei vieți trupești a celorlalți.
Minunat era să fii austeră și pură în fața ta și a lumii. Mi
nunat era să nu cazi în mreaja animalicelor, murdarelor
atingeri ale pielii și cărnii,
Margareta -deveni bolnăvicios de sensibilă față d6 zgomot și
mulțime, față de celé trupești și murdărie. Orice atingere străină
îi făcea /dă, mirosul trupurilor omenești era pentru ea un chin.
Veni luna martie; dinspre Italia bătea vîntul în adieri calde,
line, care trezeau în sînge doruri. Pe crestele munților stăruia
zăpada groasă, dar coastele mai joase se înveșmîntaseră în
voalurile gingașe ale florilor de migdali și de piersici. Din loggia
castelului lui Schenna, Margareta privea ținutul învălurit, viu
colorat. Deasupra capului ei pășeau, în haine pestrițe, nespus de
zvelți, Lancelot și Ginevra; Tristan pornea peste mări, Didona se
arunca în flăcări. Acum, ea aparținea lumii lor. Versurile care
fuseseră pentru dînsa atîta vreme goale de conținut, ferecate,
fără nici un înțeles, se deschiseseră, și ea putuse bea din
belșugul lor întunecat și voluptos. Binevenită fii, măreață și aspră
soartă! Binevenită fii, urîțenie! Binevenite fiți, diademă princiară
și sceptru! îi era aproape recunoscătoare soțului brutal și tiranic,
fiindcă brutalitatea lui o făcuse să-și găsească iubitul. Dulce
prieten! El o cunoștea. Ș tia că pielea palidă, flască, zgrunțuroasă,
gura hidoasă, părul mort nu sînt decît un înveliș exterior, dar
sufletul este gingaș și plin de drăgălășenie.
Îl vedea rareori, nu-i vorbea mai niciodată, ûiçicînd nu se
rostise între ei un cuvînt pe care să nu-l poată auzi oricine.
—Asigură-ți o acoperire.
Ludovic îi întoarse privirea, sună din clopoțel, porunci:
—Doamna ducesă.
Pînă să vină Margareta, cei doi bărbați rămaseră tăcuți.
Ludovic n-avea nici o taină față dç prietenul său; acesta știa bine
cum stau lucrurile între el și Margareta. Stăteau așa, că din
neîncrederea și antipatia de la început crescuse o camaraderie
rece, dar binevoitoare. Margareta era deșteaptă, nu încerca să i
se vîre în suflet, nu făcea pe sentimentala și nu-i cerea nici lui
așa ceva. O astfel de comportare se potrivea foarte bine cu
Ludovic; felul său de a fi, rigid și sobru, era singura atitudine din
partea unui bărbat care în anii aceștia n-o scotea din sărite pe
Margareta. Ludovic se obișnui pe încetul cu ciudata ei amorțeală,
ca și cu urîțenia ei, iar asta se întîmplă fără nici o notă de dis-
preț, dhiar dacă și el, ca toată lumea, o numea pe Margareta, de-
o pildă cînd vorbea cu Conrad, Botoasa.
Trecu un răstimp, pînă să vină Margareta. Fiindcă nu apărea
niciodată altfel decît în îmbrăcămintea fastuoasă de ducesă.
Purta o rochie grea, din stofă cafenie, împodobită cu mult aur,
obrazul ei părea o mască din pricina fardurilor și a pudrei, chiar
și mîinile îi erau fardate. Margraful îi puse înainte documentele, îi
arătă în cîtcva cuvinte cît e de îndestulător, mai ales materialul
împotriva lui Volkmar de Burgstall. Margareta văzu aievea în fața
ochilor pe posomoritul, vînjosul Volkmar, îi văzu lăcomia fă
țișă și brutală înscrisă pe chip. Omul acesta pusese mîna lui
grosolana pe cc putuse, îl împinsese înainte, în lupta împotriva
luxemburghezului, pe tînărul Rottenburg, pe veselul și ne-
vinovatul Albert, iar el însuși se ascunsese, laș și perfid, în
colțurile scîrboase, ca de pivniță, ale castelului său. Sub crusta
de fard, obrazul ducesei rămase încremenit și fără expresie.
—Arestați-1! spuse.
Chiar și Conrad de Teck o privi cu surprindere:
—Sînteți o femeie curajoasă, doamnă ducesă!
— De vreme oe aceasta vă e dorința, zise margraful,
compatrioții dumneavoastră vor trebui să stea liniștiți, cînd o voi
îndeplini.
O rugă să semneze și dînsa ordinul de arestare. Margareta
semnă.
Burgravul Volkmar fu arestat, i se deschise un proces. Un
asemenea procedeu împotriva celui dintâi nobil al țării făcu mare
vîlvă. Baronii, tremurînd fiecare pentru el însuși, se strînseră cot
la cot; la miazăzi tună și fulgeră episcopul de Trient, la apus,
episcopul de Cuera. Conrad de Teck, în seama caruia fusese
lăsat prizonierul, nu dădu nici un pas înapoi. Învinuiri, con-
fiscarea bunurilor, interogatorii, torturi. La pronunțarea sentinței
nu se mai ajunse. Burgravul muri mai înainte, în temniță, pe
neașteptate. Ț ara murmură, vru să se revolte, dar nu îndrăzni, se
plecă, tăcu.
Cînd auzi vestea morții subite a lui Volkmar, Margareta tocmai
se afla în fața mesei de toaletă. Domnișoara de Rottenburg, care-i
pieptăna
părul, începu să gîfîie, să tremure, pieptenele îi scăpă din
mină.
—Continuă! zise Margareta, și vocea ei plină, gravă era
indiferentă și neșovăielnică.
Ducesa privea din loggia castelului Scihenna peste țara
scăldată în soare. lacob de Schenna sta în fața ei. Deasupra
capetelor lor, pe pereți, pășeau cavalerii în haine pestrițe.
Era plăcut să asculte vocea ostenită, înțeleaptă a lui Schenna.
Frazele lui limpezi, rostite fără nici un patetism, i se păreau o
baie caldă. Margratful voise să-l atragă în serviciul său. Totuși
domnul de Schenna lăsase demnitățile diplomatice, lanțurile de
aur ale onorurilor, fraților săi Petermann și Estlein; el însuși era,
firește, oricînd gata să dea un stfat, dar o slujbă nu-și lua.
Vorbea despre margraf, ca în multe alte rînduri.
— Nu, spuse el, arătînd spre cavalerii zugrăviți pe pereți, nu
are nimic din însușirile acestora. Cînd vede o pădure, nu se
gîndește la vreun monstru care și-ar putea avea sălașul acolo,
nici la vreo doamnă pe care o stăpînește vreun uriaș și pe care ar
trebui s-o scape. El chibzuiește cît de mare este prețul lemnelor
pădurii, dacă face să transporte lemnul în çel mai apropiat oraș,
ca să dea acolo avînt construirii de case. Piticii, margraful nu i-a
văzut niciodată; nici nu se vor mai reîntoarce, cîtă vreme va
domni el. Nici nu se va lupta în arenă ca regele. Ioan. Nu se va
lăuda niciodată că a luat parte la optsprezece sau la douăzeci de
turnire
— victorioase într-un an, că are armura cea mai la modă, că a
fost de cit mai multe ori la Paris. Dar se va îngriji ca numele să-i
apară rareori în corespondenta lui messe? Artese din Florența, ca
neguțătorii să-și poată face transporturile în siguranță, ca în oraș
să fie înscăunată o ocîrmuire solidă și de Ibună-credință.
Stăruia asupra temei lui favorite. Vedliile timpuri s-au dus.
Cavalerismul și moravurile cavalerești nu mai au preț, ceea ce a
mai rămas din ele astăzi e doar maimuțăreală. Nu mai poți să-ți
iei pur și simplu lumea în cap și să te bați cu unul sau cu altul;
te umflă numaidecât zbirii, în timpurile acestea sarbede nu mai
puteai să cîștigi avere și onoare cu aventurile. 0 fi fost poate mai
frumos pe vremuri, mai multă culoare, mai multă cinste. Dar
lumea a devenit mai complicată. În locul castelului a apărut ora-
șul, în locul inșilor puternicij organizația. Dacă un cavaler
rătăcitor ar cere adăpost, mîncare și băutură, i s-ar pretinde —
Cristoase Dumnezeule! — plată. Nu acestui cavaler îi aparține
viitorul, ci tîrgovețului, nu armei, ci mărfii, banului. Colinde
pămîntul, cît de măreți, domni ca regele Ioan; ceea ce săvîrșeau
ei era lipsit de trăinicie. Trăinicie aveau micile, potolitele, gri-
juliile bresle, preocupate de cîștiguri, din orașe; acestea
construiau încet de tot, construiau cu teamă, dar construiau
bucățică cu bucățică, puneau piatră peste piatră, fără
întrerupere.
Margareta era convinsă de adevărul acestor spuse. Nu le
trăise, adînc și îngrozitor, ea însăși? Ce era iubirea? Ce erau
aventurile? îl zdrobeau
pe om, îl făceau praf și pulbere, lăsau în urma lor răni și
pustiu. Gînduri, pe care le gîndise ți mai înainte, se orînduiau
mai bine, deveneau concrete, i se amestecau în sînge. Urîțenia ei
era un dar, era îndrumarul prin care Dumnezeu îi arăta calea
cea bună. Cavalerismul, aventurile, acestea erau spuma
multicoloră de deasupra, erau aparența. Îndatorirea ei era să
clădească pentru viitor. Orașe, negoț și meșteșuguri, șosele bune,
ordine și lege. Îndatorirea ei nu erau sărbătorile, călătoriile,
dragostea îndatorirea ei era politica plină de chibzuială și calmă.
Felul de a fi al margrafului se potrivea întru totul cu asemenea
principii. Margareta recunoștea, știa, simțea cît era el de mărginit
și pedant. Dar îi prețuia destoinicia, putea să aibă încredere în el,
se obișnuise cu însușirile sale cum te obișnuiești cu ceva
prietenos, de care anevoie te-ai putea lipsi. Soții erau mult
împreună, mîncau împreuna, dormeau împreună. Lucrau îm-
preună. Între ei domnea buna înțelegere. Gîndurile lor se
împleteau. Margareta era aceea care lua inițiativa, dar așa ca să
nu se bage de seamă, astfel că nu se putea deosebi cine
conducea și cine era condus. Adesea, în convorbirile lui cu
Conrad de Teck, margraful spunea, recunoscînd meritele soției
lui:
— Da, nevastă-mea, Botoasa.
Totuși, Margareta rămase închisă în sine, crusta în care se
învelise nu putea fi înlăturată, toate acestea, firește, cu păstrarea
unei desăvîrșite și probe politeți. În al doilea an al căsniciei sale,
ducesa rămase grea. Datorită acestei îm-
prej urări, felul ei de a fi deveni mai deschis, vocea plină,
gravă, suna mai cald, dar înstrăinarea și-rigiditatea nu o părăsiră
cu totul. Rămase departe de orice dorințe vii și exaltate, cumpă-
tată, fără porniri de voluptate. Văzu că pruncul, o fetiță, nu era
nici frumos, nici urît. Avea fruntea energică și colțuroasă a
tatălui și — slavă Domnului! — gura tot a lui, nu a ei. Se îngriji
de copil cu devotament matern, îndeplinindu-și îndatoririle în
chip desăvîrșit, dar fără afecțiune.
Papa luă brațul margrafului Carol de Moravia-Luxemburg într-
al său și-l purtă pe principe, plin de ardoare și vorbindu-i, încolo
și încoace, prin încăperea confortabilă. Afară, deasupra albului
oraș Avignon ardea un soare luminos și puternic. În palatul papal
domnea o umbră plăcută și nu era prea cald. Clement al VI-lea,
cu fața brună, energică, foarte arătoasă, ale cărei contururi erau
subliniate de umbrele albăstrui ale bărbii rase, nutrea sen-
timente de gingașă și părintească grijă față de tînărul principe,
pupilul lui cel mai luminat la minte. Carol prevestise că dînsul va
purta tiara papală, el că principele își va pune pe creștet coroana
de împărat roman.
Da, și acum se ajunsese aici. Ludovic de Wittelsbadh, ursul
ășta bădăran, cu prea mare lăcomie și-a pus laba pe toate
prăzile. Cu ultima halcă, Tiroîul, trebuie să se înece și să moară
sufocat. Principii electori, orașele din Imperiul roman n-au decît
să se pună la adăpost, cu și
mai mare prudentă și mîrșăvie, față de controlul curiei papale;
duhoarea împuțită care răzbate din treaba asta cu Tirolul le
înțeapă tuturor nasul în asemenea măsură, încît nimeni n-ar
putea rămîne alături de uzurpatorul Ludovic de Bavaria. Da,
acum n-are decît să se umilească împăratul Ludovic de
Wittelsbach. Smerit, scîncea în fața scaunului papal, își
recunoștea lungul izvod al ticăloșiilor, era gata să-l semneze și să
facă act de supunere. Clement zîmbi, își strînse mai tare
învățăcelul pe după umeri. Bavarezul venea prea tîrziu. El,
Clement, și pronunțase în fața consistoriului solemn marea ex-
comunicare bisericească, după cum apucase să ceară colegiului
principilor electori să aleagă un nou rege. Dacă iubitul său elev
Carol de Luxemburg pleacă mîine spre Rin, la Rhense, unde are
loc alegerea, se poate încredința; papa a făcut totul, prin
binecuvîntări și afurisenii, ca profeția în legătură cu coroana
imperială să se împlinească.
Cîteva zile mai tîrziu, majoritatea principilor electori își dădeau
votul pentru Carol de Luxemburg. Din cei cinci principi care l-au
ales, cel dintîi era tatăl său, al doilea era unchiul său, al treilea
un episcop fără eparhie și seniorie, al patrulea și al cincilea
oameni cumpărați cu aur greu.
După ce președintele colegiului, arhiepiscopul Balduin de
Trier, îi aduse la cunoștință rezultatul votului, Carol primi
îmbrățișarea tatălui său și urările de noroc ale principilor electori.
Trimise apoi un curier grabnic la papă. În sfîrșit,
după aceea, singur, bărbatul înalt, uscățiv, întinse brațele,
respiră adînc. Era rege german ales, în curînd împărat roman.
Nu semăna cu tatăl său, orbul, cavalerul. Nu va căuta să
strălucească și să împrăștie în vînt ceea ce obținea. Va păstra, va
stăpîni ceea ce are. Nu semăna, însă, nici cu bavarezul, încetul,
pedantul, burghezul. În el se reuneau cetatea și orașul, asta era:
militar și gospodar. Să smulgi doar teritorii, oe măreție e în asta?
E cu mult mai de seamă să le cultivi, să le frămînți. Să clădești
biserici, să întemeiezi orașe, să strîngi recolte, să sprijini arta,
știința. Să strîngi și să cultivi totul: țări, orașe, titluri, castele,
învățați, relicve, obiecte de artă. Era oare înfumurat? Era lacom?
Nu, în aceasta stau îndatoririle sale de principe, chibzuite și
recunoscute de toată lumea. Bărbatul uscățiv, vînjos, se așeză la
masa de scris. Așternu cîteva directive, schiță o schemă, un
canon al guvernării sale. Notă științific virtuțile pe care voia să le
pună în practică, apoi cerințe, planuri. Le puse în ordine:
numărul unu, doi, trei. Lucră astfel multe ore, pînă târziu în
noapte.
După o vreme părăsi cele scrise. Nu se ascundea totuși aici
nițică îngîmfare? Era un om cucernic, îngîmfarea e păcat. Se va
pocăi. Începu să adune cu patimă relicve: spini din cununa lui
Cristos, veșminte, țeste, brațe de sfinți. Din Pavia i se oferiră
rămășițele sfîntului Veit. Sfîntul era mult prea scump. Spre
pocăință, deși i se cerea un preț nerușinat de mare, va cumpăra
totuși relicvele.
Își dădu drumul la gură în fața ordonanței, își arătă fără rușine
bucuria, lăudînd-o cu vorbe dezmățate pe Botoasa și poftele ei.
Çît eră de zgîrie-^brînză, îl cinsti pe flăcău cu o cană de vin bun.
La lumina unei luminări, numai el și ordonanța, diefui toată
noaptea. Își răcni cîntecul despre cele șapte lucruri vrednice de
dorit. Orăcăi că va ști el să se folosească de Botoasa asta. Apoi se
întinse ou voluptate, să doarmă. Da, ăsta era lucrul cel mai
frumos de pe lume. Își simțea mădularele îndurerate de trudă. Își
trosni încheieturile. Deschise botul lătăreț. Se răsuci pe partea
cealaltă, căscă de plăcere. Adormi.
Cu viclenie și prudență, dar fără a sta pe gînduri, porni pe
drumul hotărît. Margraful, asta o simțea el, nu-1 înghițea. Nici
nu încercă să-i cîștige simpatia. În totul nu se pripi de ioc. Era
însă întotdeauna prezent și în clipele potrivite, cînd Margareta se
găsea singură, intervenea cu o familiaritate neobrăzată. În felul
acesta puse mina pe castele, seniorii, protectorate, jurisdicții,
deveni în cele din urmă majordom al curții. Nimeni, nici chiar el
însuși nu și-ar fi prevăzut o asemenea ascensiune. Înghițea totul,
cu impertinență și lăcomie, rînjind. Ca majordom al ourții rămase
ceea ce fusese și ca ofițer inferior. Nu respecta pe nimeni și nimic,
nu credea în nimic altceva decît în putere, bani, plăceri.
Margareta își anina de el, ca și mai înainte, toate visurile.
Înfățișarea hidoasă îl făcea omul ales, îl înrudea cu ea. Trebuia,
trebuia neapărat ca în acest bulgăre de carne turtit și scîrbos să
se ascundă un suflet. De là el la ea nu răzbatea
Însă nici o vibrație; singura legătură dintre ei se reducea cel
mult la un rînjet scîrbavnic, cu gura pînă la urechi, de o
familiaritate grețoasă. Margareta’ nu-și dădea seama de acest.
pustiu sufletesc, sau îl tîlcuia prin resemnarea lui amară, prin
muțenia voită, care ascundea și tăinuia cu sfioșenie ceea ce era
delicat și nobil în el.
Seniorul de Schenna vedea cum, fără vreun motiv mai adînc,
mai mult din nepăsare, Margareta se-ndepărta tot mai mult de
margraf și era împinsă, pe jumătate fără să vrea, spre Frau-
enberg, care lui îi era profund nesuferit. 11 jignea faptul că
Margareta, atît de pretențioasă cînd era vorba de oameni, îl
alesese tocmai pe acesta ca să și-l facă, alături de el, al doilea
confident. Ce avea el, Schenna, comun cu Frauenberg? Era cu
putință ca ducesa să pună în aceeași oală scepticismul lui
rafinat, cultivat, cu goliciunea sufletească grosolană, ordinară și
lipsa de orice credință a bavarezului? Vanitatea îi era rănită de
faptul că Margareta îi făcuse din Frauenberg un tovarăș în
încrederea ei.
Altminteri, domnului de Schenna îi mergea acum foarte bine.
Molima îl ocolise. Îi reveniseră unele moșteniri și folosise timpul
de după ciumă ca să-și desăvîrșească și să-și rotunjească
splendidele-i domenii. Ducea, la castelele lui, o viață tihnită de
om subțire, între zugrăveli, cărți, obiecte de artă și păuni, refuza
ca și mai înainte orice fel de slujbă, își plimba, voios și meditativ,
privirile peste întinsele lui livezi, ogoare, podgorii, devenea de la o
zi la alta mai blajin,
— O amuleta.
—O amuletă? Asta? Imaginea asta reușită și drăguță a ăleia?
El, naiv, insolent: Da, firește. Are cu ea conflicte de hotărnicie,
doar o știe prea bine. Pe deasupra, influența ei politică nefastă
asupra margrafului.
Margareta îl privește încruntată, cu ochii ci pătrunzători.
Frauenberg o înfruntă, rece, nepăsător. Să-i dea ei chipul
desenat, spune în cele din urmă ducesa.
— De ce nu? orăcăie el.
Nu e o amuletă tocmai cucernică. Poți să faci cu ea farmece, ca
să-ți îndeplinești voința și dorințele. Ceea ce-i dorește ducesa
aceleia este probabil tot atît de neplăcut ca și ceea ce-i dorește el.
Rînjește, îi întinde zugrăveala eu o închinăciune adîncă,
exagerată.
Singură, Margareta privește îndelung imaginea, o cercetează.
Părul ei auriu, ochii zgîiți, două pete albastre, nefoade; toată
zugrăveala e stângace. Cu degetele-i sulemenite, Margareta își
scoate acul din păr. Încet, țintind cu grijă, îl înfige în pletele
albastre. Pergamentul e tare, ea înțeapă, înțeapă cu mai multă
putere, acul pătrunde încet pînă dincolo. Pergamentul scîrțîie.
Pînă la urmă, în locul ochilor sînt două mici găuri zdrențuite.
Margraful se ridică; convorbirea nu durase decît zece minute.
Se discutaseră numai treburi oficiale. Întrebările și răspunsurile
fuseseră rostite pe un ton foarte rece.
A doua zi îi spuse:
— La urma urmelor, de ce să rămîneți aici, tinere duce? Dacă
aveți încredere în scrisoarea tirolezilor dumneavoastră, de ce nu-i
dați urmare?
Ieșiseră să se plimbe călare, era în zori de zi, devale, Isarul
curgéa vîjîind, verde și proaspăt, printre numeroase insule de
prundiș, o plută mare înainta cu băgare de seamă în strigătele și
larma plutașilor. Pasul calului se încetini, Meinhard sta ghemuit,
moale, gras, pradă confuziei, pe șargul lui.
—Asta nu se poate, spuse el. Asta nu pot s-o fac.
—De ce nu puteți? stărui Frauenberg. Își împinse calul foarte
aproape de el, îi ridică bărbia, ca unui copil. Cine e aici stăpîn,
adăugă el, ducele Ș tefan sau domnia-voastră?
— Da, murmură Meinhard, cine e aici stăpîn?
Dar cuvintele lui nu răsunară de loc energic, ci melancolic și
visător. Încrederea în albinos îi pierise cu totul, era trist,
întocmai ca Isarul ce-și deschidea drum la vale, se sfia de
Frauenberg și mai că se gîndea ca după-amiază să-l roage pe
prințul Frederic să-i facă vînt acestuia.
În dimineața următoare, albinosul nu mai suflă un ouvînt
despre planul de a părăsi Bavaria. Ședea tolănit împreună cu
Meinhard în iarbă, sub pomi încărcați cu fructe pîrguite. Își cîntă
cîntecul despre cele șapte bucurii, îl comentă pe un ton
părintesc, binevoitor și savuros. Tînărului principe, această
concepție asupra lumii îi fu foarte pe plac, își mîngîie hîroiogul,
era mul
țumit. Frauenberg se întinse, își trosni mădularele, se-ntoarse
pe-o parte, căscă și adormi sforăind din fundul bojocilor. Da, a
dormi era lucrul cel mai bun. Cu simpatie, dar încă întunecat și
sfios, Meinhard îl contemplă pe nepăsătorul și trupeșul bărbat
care sforăia.
Agnès i se adresă albinosului:
— Sînteți de mult în München, domnule Frauenberg. Doar
aveți funcții importante, acolo, în Tirol. Nu vi se duce lipsa?
Frauenberg rînji, o pipăi cu privirea ochilor săi roșii, încît o
făcu să respire greu, orăcăi:
— Am rămas aici, firește, numai de dragul mătăluță, contesă
Agnès.
Se întîlniră, Frauenberg se tolăni pe pernele ei, era o vară
apăsătoare, în încăpere aerul era înăbușitor și teribil de fierbinte.
Agnès îi mîngîia pielea trandafirie, netedă din pricina grăsimii.
— Ei, zîmbi, am ales oare greșit? Mi M pare că m-am asigurat
bine.
El rînji:
— O să vedem, puicuțo, o să vedem!
„Asta înseamnă pentru ea că s-a asigurat bine 1“ gîndi
Frauenberg. Bine asigurat era eh Dacă va putea să-l ia acum pe
băiețaș în Tirol, o va avea în buzunar pe mamă prin mijlocirea
fiului, pe fiu prin mijlocirea mamei. Adevăratul domnitor al
Tirolului era dînsul. Ei, da, chiar dacă cineva ar fi fost încă mai
slut, tot ar scoate-o bine la capăt cu nițică înțelepciune, spirit
realist și noroc.