Gane, Constantin - Trecute Vieti de Doamne Si Domnite Vol 1
Gane, Constantin - Trecute Vieti de Doamne Si Domnite Vol 1
Gane, Constantin - Trecute Vieti de Doamne Si Domnite Vol 1
GANE
TRECUTE VIEȚI
DE
DOAMNE 51 DOMNIȚE
voi. I
Ediție îngrijită de
VICTOR I.EAHU
EDITURA JUNIMEA
Capitolul I
PRIMELE DOAMNE ALE MUNTENIEI ȘI ALE
MOLDOVEI
DOAMNA CLARA A LUI
ALEXANDRU BASARAB
înă a ajunge la Bogdan, fiul lui Ștefan cel Mare, vom fi nevoiți a
face întîi o mică incursiune în istoria Munteniei, pe care de la
moartea lui Mircea o părăsisem cu totul. Trebuie însă mărturisit,
spre părerea noastră de rău, că epoca aceasta a istoriei Țării
Românești de la Mircea cel Bătrin pînă la Neagoe Basarab, adică
întreg veacul al XV-lea este încă atît de săracă, sau mai bine zis
istoriografia ei atît de neîntregită cu privire la domnițele mun-
tene, încît va trebui să ne mărginim la o seacă și necom pletă
nomenclatură, în loc de-a face o plăcută descriere a unor vieți de
mult trăite, cu care doresc a atrage luarea aminte a cititorului
îngăduitor.
Vom trece ușor peste această epocă — încîlcită și nici azi
încă bine lămurită vreme a luptelor interne dintre Drăculești și
Dănești, pretendenți la scaunul Țării Românești, pe care, timp de
100 de ani, l-au apucat cu rîn- dul, unul și altul, slăbindu-i și
pregătindu-i astfel drumul spre desăvîrșita supușenie turcească.
Și mai întîi, pentru a nu părăsi firul ideii conducătoare' de
pîn’acum a acestei scrieri, trebuie spus că, dacă în
Moldova încercările papistașilor de-a converti țara la catolicism
prin mijlocul căsătoriilor domnești s-au menținut, după cum am
văzut, în tot cursul veacului al XV-lea, apoi în Țara Românească
nu mai dăm de urmele unei atare îndărătnice propagande. Pricina
poate fi aceea câ Dăneștii și Drăculeștii, prea efemeri în scaunul
domniei lor, nu inspirau puternicilor noștri vecini destulă încre-
dere pentru a se încuscri cu ei. Singur Vlad Țepeș a ținut în
căsătorie pe-o catolică, pe Elena Corvin, vara regelui Matei
Corvin de Hunyadi. Ba chiar despre Vlad Țepeș el însuși se
spune c-ar fi trecut la catolicism, lucru nedovedit de altfel. în tot
cazul, căsătoria aceasta a cam zăpăcit pe coborîtorii lui Țepeș,
cari, basarabi fiind, nu aveau nevoie de înrudirea corvinilor
pentru a se făli cu neamul lor. Totuși, toți drăculeștii au adăugat
în urmă, în titulatura lor, vorbele : „Din familia regească a
corvinilor:(. Nu trebuie însă uitat că, încă acum 80 de ani, era o
rușine de-a se zice român. „Eu sunt boier moldovean”, zicea
Todi- riță Balș, „român e țăranul” !
Celelalte doamne, ale căror nume ne sunt cunoscute, erau
ortodoxe, fete de boieri, sau fete de domni munteni sau
moldoveni. Astfel Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrîn și tatăl
lui Vlad Țepeș (Draculea), ținea probabil pe Maria Mușat, sora
lui Roman, domnul Moldovei. Vlad Călugărul, fratele lui Vlad
Țepeș, ținea pe Maria, din călugărie Epraxia. Aceasta pare a fi
pășit în viața monahală o dată eu soțul ei, pe vremea cînd erau
numai boieri ; iar cînd Vlad, lepădîndu-se de călugărie, a ajuns
domn, și-a lăsat nevasta la mînăstire și după moartea ei (de zile
amare poate), s-a însurat a doua oară cu o fată de boier, despre
care nu știm nimic decît că o cheama Rada, călugăriță și ea la
bătrînețe sub numele de Samonida 15.
Radu cel Frumos, un alt frate al lui Vlad Țepeș, era însurat
cu Maria, sau Maria-Despina, despre care am vorbit în capitolul
precedent, cînd am arătat că Ștefan cel Mare, înyingînd pe soțul
ei Ia Soci, în martie 1471, l-a împins peste Dunăre, luînd cu el în
Moldova bogățiile fostului domn muntean, precum și pe nevasta
lui Maria- Despina, și pe fata lor Maria-Voichița. Mai tîrziu
Ștefan s-a însurat cu Voichița, astfel încît prizoniera de la
Suceava, doamna Maria Despi na a lui Radu Basarab cel
Frumos, ajunse soacra marelui voievod moldovean. Cînd, după
aproape 30 de ani de exil, muri această doamnă în cetatea
Sucevei, la 11 mai 1500, ea fu îngropată cu alai domnesc în
gropnila domnilor moldoveni, la mînăstirea Putnei.
O descoperire recentă, publicată în „Arhivele Olteniei", ne
arată pe Țepeluș Vodă sau Basarab cel Tînăr, însurat cu Ana
Bengescu, iar despre Radu, zis cel Mare, .știm că ținea pe
Cătălina, curat și frumos nume românesc, care înseamnă
Ecaterina. Astăzi se mai zice și Catinca, dar ce deosebire între
asonanțele acestor două nume : Catinca și Cătălina ! Chipul
acestei doamne, cu coroană pe cap, benzi de fier pe piept și la
urechi cercei cu pietre scumpe, ne-a fost păstrat la mînăstirea
Govorei, alături de-al soțului ei Radu, ctitorii mînăstirii.
Deși nu e vorba de-o doamnă, ci numai de mama unui domn,
voi arăta totuși două sugestive și frumoase scrisori din anul
1481, din care se va vedea că sîngele românului iute a fost
întotdeauna și că poate mulțumită acestui fapt ne-am păstrat noi,
în veacuri, cu toate greutățile prin care am trecut, integritatea
acestui teritoriu ce locuim.
Ștefan cel Mare, care nu se putea lăsa de obiceiul de-a se tot
amesteca în trebile Munteniei, după ce alungase din domnie pe
Radu cel Frumos și pe Basarab cel Bătrîn, voia acum să scoată
din scaun pe Basarab cel Tînăr. El ținea la curtea lui din Suceava
pe un pretendent domnesc, Mircea, care se zicea fiul natural al
lui Vlad Dracul și a cărui mamă Călțuna, o brăileancă, fusese —
se spune — batjocura pescarilor de acolo. Ștefan, cu gîndul de a
da domnia Țării Românești protejatului său Mircea, scria
brăilenilor, la 15 martie 1481, următoarea scrisoare :
„Io Ștefan voievod, cu mila lui Dumnezeu domn a toată țara
Moldovei, scriem domnia mea la toți boierii, și mari și mici, și la
toți județii, și la toți sărmanii, de la mic la mare, din tot ținutul
așa să vă fie în știre că am luat domnia mea lîngă mine pe
feciorul domniei mele Mircea voievod și nu-1 voi lăsa de la
mine, și voi stărui pentru binele lui ca și pentru al meu, însumi
cu capul meu și cu boierii mei și cu toată țara, pînă ce va fi în
baștina sa, Țara Românească, care-i este dreaptă baștină, cum și
dumnezeu știe și cunoașteți și voi. Drept aceea vă zic : în ce ceas
veți vedea această scrisoare a mea, voi să va întoarceți la locurile
voastre cu tot avutul vostru cît veți fi avînd, fără vreo frică, ori
grijă și teamă. Căci așa să știți, că nu mă gîndesc a vă face vreun
rău sau weo pagubă, ci să trăiți în pace. Și iarăși cine va voi să
vie la domnia mea și la Mircea voievod, îl vom milui și hrăni și
cinsti. Scris în Tîrgul de Jos (Roman), martie, 15“.
Iar peste puțin răspunsul brăilenilor fu acesta :
„De la toți boierii brăileni, și de la toți cnejii, și de la toți
românii, îți scriem ție, Ștefan Voievod, domn moldovenesc. Este
în tine omenie, ai tu minte, ai tu creieri, de-ți strici cerneala și
hîrtia pentru un copil de femeie stricată, fiul Călțunei, și zici că-
ți este fecior ? De-ți este fecior și vrei să-i faci bine, orînduiește
deci să fie după moartea ta domn în locul tău, și pe mă-sa ia-o și
o ține să-ți fie doamnă, că au ținut-o în țara noastră toți pescarii
Brăilei, ci tu ține-o să-ți fie doamnă. Si învață în țara ta cum să te
slujească, iar pe noi să ne lași în pace, că de-ți cauți dușman, îl
vei găsi. Si așa să știi că avem domn mare și bun și avem pace în
toate părțile. Să știi, de nu ne lași, că toți pe capete vom veni
asupra ta și vom sta pe lîngă domnul nostru Basarab Voievod,
pînă ce vom pierde capetele !“
Bravo lor, boieri, cneji și români brăileni !
»
Cu aceasta încheiem istoria veacului al XV-lea. Iar în pragul
celui de-al XVI-lea, aflăm în scaunul Moldovei pe Bogdan, fiul
lui Ștefan cel Mare, și într-al Țării Românești pe Mihnea cel
Rău, fiul lui Vlad Țepeș. Pe soțiile lui Mihnea le-au chemat
Smaranda și Voica. Voica, alt frumos nume românesc — iar fata
lui, Ruxandra. Cum aceasta se mărită în 1513 cu Bogdan,
domnul Moldovei, istoria amiiiduror țări, pentru această epocă,
se confundă în această privință și o vom trata-o deci paralel.
Bogdan, fiul lui Ștefan, se urcase în scaunul Moldovei
înainte de moartea tatălui său, care-1 asociase la domnie încă din
anul 1502. Cînd, în 1504, se stinse marele nostru voievod, și,
trecînd prin sabie pe cîțiva boieri răzvrătiți, asigură cîteva clipe
înainte de moarte pașnica domnie viitoare a fiului său, acesta era
holtei, băiat tînăr de altfel, de vreo 23 de ani. Ambițios, avînd
firea tatălui său, după cum mărturisește un contemporan, el
dorea să facă o căsătorie strălucită, după cum făcuse, de mai
multe ori părintele său. Peți deci pe Elisabeta, sora regelui
Alexandru al Poloniei. Acesta care după ultimele înfrîngeri sufe-
rite de la Ștefan prinsese frica moldovenilor, nu îndrăzni să
refuze. însă mama lui, care era deci și mama Elisabetei, se
împotrivi din răsputeri la această însoțire, sub cuvînt că Bogdan
era ortodox. Iar ca să treacă domnul Moldovei la catolicism, nu
putea fi vorba. între vremea trecutelor sforțări de propagandă
catolică și timpurile de acum, trecuseră nu numai anii
zadarnicelor strădanii ale Rin- galci, trecuse mai ales chipul
luminos al voievodului Ștefan, de la care învățaseră papistașii
noștri vechi că Moldova e ortodoxă, autonomă și destul de
puternică pentru a-și păstra bunurile sale. Așadar, chestiunea
căsătoriei lui Bogdan, rămase în suspensie pînă la moartea
reginei văduve a Poloniei, catolică îndărătnică. Cînd află domnul
Moldovei că aceasta murise, trimise din nou crainicii săi regelui
Alexandru pentru a-i cere, a doua oară, mîna Elisabetei. Se pare
însă, că între timp domnul Moldovei și sora regelui Poloniei se
întîlniseră undeva, deoarece acum Elisabeta se opune ea însăși la
căsătorie, sub cuvînt că Bogdan e „încrucișat 41 (șașiu, șpanchi).
în această privință trebuie să ne dăm de partea părerii lui
Xenopol, care afirmă (ca și cum l-ar fi văzut) că Bogdan era într-
adevăr încrucișat, că adică se uita, cum spune românul, cu un
ochi la făină și cu altul la slănină. Orb, cum îi zice Ureche, sau
chior, cum spun mai toți istoricii, nu putea fi Bogdan, căci atunci
ar fi fost însemnat, și oamenii însemnați nu puteau domni lfi.
Voievodul Bogdan, simțindu-se jignit și în vanitatea lui de
domn și în mîndria lui de om, își adună oștirea și trecînd hotarele
țării, intră în Polonia, pustiînd-o. Leșii îl resping, îl alungă peste
graniță, și intrînd în țară, pradă la rîndul lor Moldova. După
aceste hărțuieli, domnii se împacă și căsătoria se hotărăște
definitiv, cu condiția ca Bogdan să clădească o biserică catolică
și să primească în Moldova un episcop papistaș. Mulțumit de
puținul ce i se cerea, Bogdan se pregătea de nuntă, cînd află de-
odată, în luna august 1509, că regele Alexandru murise. Noi
tratative cu Sigismund, urmașul lui Alexandru. Umblau forfota
ștafetele între Suceava și Cracovia, scrisori, răspunsuri, nimic :
noul rege al Poloniei refuză să-i dea lui Bogdan pe Elisabeta în
căsătorie. între moldoveni și poloni iarăși începu războiul, un
război care ținu aproape doi ani.
După cum se vede, pe acele vremuri mureau încă oamenii de
hatîrul ambiției voievodului lor și pentru ochii unei domnițe care
nu-1 voia. Bogdan devastează Pocuția și ajunge pînă la Lwow
(Lemberg). Sigismund îl respinge și intrînd în țară arde Hotinul,
Cernăuții, Dorohoii, Boto- șânii, Ștefăneștii. Abia prin ianuarie
1510, prin mijlocirea ungurilor, pacea se încheie între : „Noi
Sigismund, regele Poloniei, și prietenul nostru magnificul domn
Ion Bogdan, voievodul Țării Moldovei !“
-Intre timp, Bogdan, nemaiputînd răbda de-a tot ră- mîne
holtei și de-a avea copii nelegitimi, cum a fost bunăoară
Ștefăniță cu Stana și Alexandru cu nevasta lui Cernea, se hotărî
să se însoare cu cine o fi, numai să-și aibă și el muierea. Se
căsători deci cu Nastasia (probabil în chiar anul 1519), o fată de
boier din Lăpușna. Aceasta fu mama cunoscutului domn
Alexandru Lăpușneanu. Ea însă muri peste doi ani, la 14
octombrie 1512, și fu îngropată la Dobrovăț, unde se mai află și
azi piatra ei de mormînt, alături de mormintele mai noi ale
familiei domnitoare Racoviță.
Deși se zice că pietrele nu mint, iar mormîntul din Dobrovăț
ne-o arată pe Nastasia „doamnă", totuși căsătoria aceasta dintîi a
lui Bogdan nu pare foarte sigură. Căci n-am înțelege de ce, după
moartea lui, i-ar fi urmat în scaun fiul său din flori, Ștcfăniță, pe
cînd el ar fi avut un fiu legitim, pe Alexandru al Nastasiei. Noi
credem mai curînd că, din cei trei copii din flori și nevrîst- nici
ce lăsase Bogdan la moartea sa, a arătat însuși ca urmaș al său pe
cel mai mare din ei, Ștefăniță. Iar vorba „doamna“ de pe
mormîntul Nastasiei o fi pus fiul ei, Alexandru, s-o sape, așa
încît piatra e cea care rămîne de minciună.
Zece luni după moartea Nastasiei, nevastă sau ibovnică, ce-o
fi fost ea, Bogdan își ia o femeie de viță domnească, o basarabă,
pe Ruxanda, fiica lui Mihnea cel Rău și a Smarandei (august
1513).
Cu această Smarandă, Mihnea mai avusese și un fiu, Mircea.
La moartea Smarandei, Mihnea se însură a doua oară cu o fată
încă tînără și frumoasă, Voica, mamă vitregă a lui Mircea și a
Ruxandei, și, lucru rar, o bună mamă vitregă.
Acest domn al Munteniei, Mihnea cel Rău, fiul lui Vlad
Țepeș, crud și ieșit din minți, ca și tată-său, fusese alungat din
țară de boieri și, retras la Sibiu cu nevesta și cu copiii lui, fu
omorît acolo de către un sîrb, laxici (unchiul lui Neagoe
Basarab), unelta boierilor munteni care-și urmăreau răzbunarea
dincolo de hotare. A fost pumnalat în piața din fața bisericii în
care se închinase și în gropnița căreia se mai vede și azi bogatul
lui sicriu. Voica, rămasă văduvă, se așează cu copiii lui Mihnea
la Sibiu, îngrijind de ei, ca o adevărată mamă. Pe Mircea, (care a
fost tatăl lui Alexandru și al lui Petre Șchiopul) l-a sprijinit
întotdeauna, cu vorba și cu fapta, în toate încercările lui de-a
recăpăta tronul tatălui său, la care de altfel fusese coasociat. Iar
pe Ruxanda o mărită ea însăși, de două ori.
Primul bărbat al acestei domnițe a fost un boier muntean,
logofătul Dragomir, cu care fu măritată, scurtă vreme după
moartea tatălui ei, în 1511. Cu prilejul acestei nunți, doamna
Voica avu de înfruntat o întreagă epopee din pricina unor cești
de argint. Mihnea Vodă le comandase la Brașov pentru a face
parte din zestrea fiicei sale Ruxanda. După moartea voievodului,
văduva lui le ceru brașovenilor, care găsindu-le pasămite prea
frumoaso, nu se învoiră a i le da.
Doamna trebui să se roage de însuși regele Ungariei, care
porunci să i se restituie pe dată ceștile comandate de Mihnea.
Nici în urma acestei porunci magistrații Brașovului nu dădură
obiectele, scriind doamnei Voicăi cum că ordinul regal spunea
că ceștile trebuiesc date „mamei lui Mircea“, iar ea, Voica, nu-i
era mamă. Recunoscînd faptul, doamna răspunse totuși că „deși
Mircea nu este născut din trupul meu, dar îl iubesc ca pe un fiu și
el mă iubește ca pe o mamă11. în urma acestei demonstrații,
orășenii trimiseră în sfîrșit la Sibiu 23 de cești din cele 24
comandate de Mircea și ele întregiră zestrea domniței Ruxanda.
Logofătul Dragomir, mereu de-a dreapta cumnatului său
Mircea în încercările acestuia de a-și redobîndi scaunul, muri
probabil într-una din aceste lupte, poate nici un an după cununie.
Doamna Voica începe atunci tratativele unei noi căsătorii a
Ruxandei cu Bogdan, domnul Moldovei, tratative ajunse în
scurtă vreme la bun sfîrșit. La 15 august 1513 nunta se făcu la
Suceava, cu mare alai, mireasa aducînd cu ea în Moldova bogata
ei zestre, în care erau și ceștile de argint atît de iscusit lucrate de
meșterii brașoveni, încît multă vreme s-a vorbit la noi de ceștile
Ruxandei.
La această nuntă, Bogdan pofti și pe vecinul său Sigismund,
regele Poloniei, cel cu care se războise doi ani de zile din pricina
Elisabetei. Regele, firește, nu veni. Trimise însă ca locțiitor al
său pe căpitanul Liowului, Stanislas de Chodez, care, avînd
darul să nu placă lui Bogdan, fu trimis peste graniță înapoi în
Polonia. Sigismund se scuză, și-1 înlocui cu Krupsky, castelanul
din Bels. De unde se vede că domnul Moldovei se simțea pe
atunci stînd pe picior de egalitate cü regele Poloniei, căci altfel
nu i-ar fi fost îngăduit să-i arunce solul peste graniță, fiindcă nu-i
plăceau ochii lui. Dar să nu uităm că Bogdan era fiul lui Ștefan
cel Mare, cel temut de toți, iar de atunci încoace, cum au curs
lucrurile, vom vedea mai cu durere în paginile ce urmează.
Și această căsătorie a Ruxandei, din care nu s-au născut
copii, a fost scurtă. Ea a ținut patru ani, întreruptă fiind de
moartea prematură a domnului Moldovei, în anul 1517. Văduvă
pentru a doua oară, doamna Ruxanda dispare din istorie.
Capitolul VI
DOAMNA ȘI DOMNIȚELE LUI NEAGOE BASARAB
Capitolul VII
DOAMNA ELENA A LUI PETRU RAREȘ
omnița Ruxanda se trăgea din neam strălucit. Prin tatăl ei, Petru
Vodă Ra- reș, era nepoata lui Ștefan cel Mare, iar prin
maică-sa, doamna Elena, nepoata lui Ion, despotul sîrbilor.
Dar a fi fată și nepoată de domn, nu însemna, pe vremile
acele, o ideală fericire pă- mîntească.
Născută la Suceava prin anul 1535, în timpul domniei tatălui ei,
această domniță avu o trudită copilărie. Frații
ei Bogdan și Chiajna, din întîia căsătorie a lui Petru, și
frații ei drepți, Constantin, Ilie și Ștefan, or fi răsfățat-o poate
cum răsfață frații mai mari pe cel mai mic copil al casei. însă
această copilă avea abia 3 sau 4 ani cînd tatăl ei, împresurat de
dușmani, fu nevoit să-și trimită familia în Transilvania, la cetatea
Ciceului, pe atunci proprietatea domnilor moldoveni. Sosind și
el după cîteva săptămîni, fugarul domn avu de susținut acolo un
asediu de patru luni împotriva armatei lui Zapolya, craiul
Ungariei ; iar cînd, silit de garnizoana lui, deschise porțile cetății
și se predă, i se impuse să rămînă în cetate prizonier al regelui.
Prin urmare, primele amintiri, care se vor fi deșteptat în
sufletul copilului, trebuie să fi fost o fugă prin munți, o bejănie
de la Suceava la Cicei, o zarvă de arme, de împușcături, de
vaiete, poate foametea chiar, ororile unui asediu și pe urmă
închisoarea. Cum Petru Rareș plecă mai în urmă la Stambul ca
să-și recapete domnia, iar familia rămase mai departe prizonieră
în Cicei, copilăria Ruxandei îi mai fu otrăvită și de plînsetele
mamei sale, care, zice o scrisoare a prietenului casei, Boldorffer,
„mult se întrista" că nu avea știri de la soțul ei.
în sfîrșit, în iarna anului 1541, se întoarseră cu toții din nou
la Suceava, căci Petru Voievod recăpătase domnia. De aici
încolo, timp de vreo 4—5 ani, o fi fost un trai mai mult sau mai
puțin tihnit și o fi văzut și copila aceasta ceva liniște împrejurul
ei. însă, după abia patru ani și jumătate, Petru Rareș, bătrîn în
1546, își dădu duhul în cetatea Sucevei, Ruxanda avea pe atunci
11—12 ani. Rămase la Suceava, căci fratele ei mai mare, Ilie,
fusese ales domn, și neavînd el însuși mai mult de 15 ani, mama
lor Elena luase, împreună cu sfatul țării, trebile Moldovei în
mînă. Urmară iar zile necăjite, căci fratele acesta, după cinci ani
de netrebnică domnie, părăsi scaunul Moldovei de bună voie și
plecă la Stambul să se turcească. în locul lui, boierii aleseră
domn pe celălalt frate de-al doilea, Ștefan, care, cu toată
fățărnicia lui umbla și el înconjurat de turcoaice, ceea ce
neliniștea țara, făcînd-o să bănuiască faptul că va călca și el într-
o bună zi pe urmele fratelui său, Ilie. O conjurație se formă, cu
hotărîrea de-al omorî.
Domnița Ruxanda avea acum, în 1552, cam la 17—18 ani și
zic mărturiile timpului, că era frumoasă. Trebuie să se fi aflat cu
maică-sa la curțile din Iași, nu din Suceava, în zilele de
septembrie, cînd s-a desfășurat drama ce urmează.
Ștefan Vodă cu turcoaicele lui merse pe malul Prutului să se
scalde. După baie urmă cheful și după chef odihna, într-un cort,
pe malul rîului, păzit numai de 17 ostași, voievodul Moldovei
adormi. Boierii conspiratori, flămînzi de sîngele viitorului
renegat, se aruncară asupra gărzii, o străpunseră cu lăncile și
apoi, tăind sforile cortului care se nărui peste Ștefan, se năpustiră
asupră-i și-1 în- junghiară. Acolo, pe loc, l-au și îngropat. Și cum
îl bă- gară în pămînt, se și puseră la sfat pe cine să aleagă domn.
Dacă persoana acestuia era sau nu hotărîtă de mai înainte, nu ne
spune istoria. Atît știm, că l-au ales pe Joldea, un boier încă
tînăr, din capii conspirației. Cum obiceiul țării nu îngăduia însă
ca vodă să nu fie, dacă nu „os de domn“, cel puțin înrudit cu
vreun domn, sfatul hotărî ca Joldea să ia de nevastă pe domnița
Ruxanda.
Cam aceasta rezultă din cronică și din spusele istoricilor. Iar
adevărul poate fi că tînără domniță și noul voievod se iubeau mai
de mult și erau înțeleși între ei ca să se cunune împreună. Altfel
nu s-ar înțelege cum de-au pornit îndată cu toții de pe malul
Prutului înspre Iași, unde domnița îi aștepta, deși iarăși trebuie
mărturisit că e ciudată această nuntă ce urma să aibă loc între
Ruxanda și ucigașul fratelui ei.
Oricum vor fi stat lucrurile, sigur e numai că Joldea. porni la
Iași să-și ia mireasa, și de acolo urma să meargă amîndoi la
Suceava, să facă nunta și să se așeze în scaun. La Șipote, în
județul Botoșani, alaiul domnesc e întîm- pinat de-o armată
polonă, avînd în fruntea ei pe vornicul Moțoc, care atacă mica
oaste a lui Joldea, o bătu și prin- zînd pe noul voievod, alesul
boierilor, îl însemnă la nas — fiindcă, după obiceiul țării,
oamenii însemnați nu mai puteau domni. îl trimise apoi la
mînăstire, călugărind u-1 cu sila. Visul de domnie al lui Joldea
ținuse trei zile.
Ce voia însă acest Moțoc, cu oastea lui leșească ? El aducea
cu sine pe un alt domn, stolnicul Petru, fiul lui Bogdan Vodă
Orbul cu Anastasia, tîrgoveață din Lăpușna. Acest Petru trăise în
Polonia 28, se înțelesese cu o parte din boieri pentru a înlătura pe
Ștefan Rareș, și acum, cu ajutorul regelui polon, venise în țară
să-și ocupe scaunul, moștenirea lui dreaptă, zicea el, după tatăl
său Bogdan și bunicul său Ștefan cel Mare. înainte chiar de-a
intra în Moldova, el fusese încoronat domn, în orașul Trebovla
în Polonia de către armatele regale leșești. Auzind că boierii
aleseră în locul asasinatului Ștefan pe Joldea, își trimisese
vornicul să prindă pe acest nepoftit voievod, să-1 călugărească și
punînd mîna și pe domnița Ruxanda,
Doamna Ruxanda, soția lui Alexandru Lăpușneanu — frescă din
mănăstirea Dochiariu de la Muntele Athos.
cu boierii asasini ai fratelui ei, fu deci dusă din Iași la Suceava.
Acolo, ea găsi pe noul domn urcat în scaunul tatălui și fraților ei,
acel domn care-și schimbase numele din Petru în Alexandru, iar
de popor fu poreclit Lăpuș- neanul, după locul de baștină al
mamei sale. Mai cu voie, mai cu sila, ea primi .să-i fie nevastă,
deși erau veri primari. Insă mitropolitul găsi cu cale să afirme că,
după canoane, ei nu se înrudeau, întrucît și Rareș și Lăpușnea-
nul erau numai copii naturali.
Deși atît pana poetică a lui Coslache Negruzzi, cît și judecata
istorică a lui Xenopol au făcut din Alexandru Lăpușneanu o fiară
cu înfățișare de om, domnul acesta nu pare să fi fost atît de
sălbatic și de crud, precum ne-a fost înfățișat pînă acum. Nici
afirmarea că el și-ar fi sugrumat soacra, pe blinda doamnă Elena,
nu poate fi acceptată fără o mai temeinică cercetare. Și s-ar pare
chiar ciudat că doamna Ruxanda, care a trăit bine cu soțul ei,’ să
fi putut ține la asasinul mamei sale. în tot cazul îl vedem pe Vodă
Alexandru avînd mereu grijă de nevasta lui. La Sibiu, la Brașov,
s-au descoperit scrisori, prin care Lăpușneanul cere în repetate
rînduri, lucruri bune de mîncare : prune, cireși, altele de-ale gurii
„pentru soția mea‘:. De asemeni îl vedem primind la curtea lui,
eu o uimitoare bunăvoință, pe acel vîntură-țară ce-a fost lacob
Eraclide Despotul, pentru simplul motiv că se zicea văr cu
doamna Ruxanda, nepoată de despot și ea, după ma- mă-sa,
Elena. Și în sfîrșit, cînd în 1561, același inteligent și cultivat
aventurier, lacob Eraclide Despotul, alungă, cu ajutorul unei
armate de mercenari, pe vărul său din scaun și din țară,
Alexandru Lăpușneanu, fugar, avu grijă în primul rînd de soția și
de copiii lui, pe care-i trimisese în siguranță la vecinul lor,
domnul Munteniei, nepotul Ruxandei.
Din aceste fapte trebuie trasă concluzia că Lăpușneanu nu era
neom, că și-a iubit soția și că aceasta, la rîndul ei, o fi ținut la
bărbatul ei.
După detronarea lui, Lăpușneanu se réfugié la Cons-
tantinopol pentru a cere turcilor recăpătarea domniei. O și obținu,
după doi ani, în 1563. Și iarăși, prima lui grijă cînd ajunse în Iași,
unde-și mută el de data aceasta scaunul, fu să-și aducă din
București pe Ruxanda și pe 66
copii. Că în timpul acestei domnii de-a doua (1563—63)
Alexandru Vodă făcu acel grozav măcel de boieri, despre care ne
vorbesc cronicile (a omorît 47 din ei într-o singură zi), iarăși nu
trebuie să ne ducă la concluzia că el era a fiară. Lăpușneanu
fusese trădat de boierii lui. care dăduseră domnia lui Despot. Se
impunea, nu numai o răzbunare,, ci un exemplu. Și Ștefan cel
Mare își tăiase boierii,, pe patul de moarte fiind, și Petru Rareș a
omorît o sumedenie de căftăniți, fără ca istoria să facă din ei niște
monștri ; dimpotrivă. însă istoria are ciudățeniile ei. A vrut să
facă din Lăpușneanu pata de sînge pe filele imaculate ale
cronicilor. Și nu s-a băgat de seamă că a fost scrisă după
mărturiile contemporane ale unor pătimași boieri,, ei înșiși poate
atinși de răzbunarea lui vodă. Și nu s-a băgat iarăși de seamă că
Moldova avea o veche, puternică, ambițioasă, gălăgioasă și
turburătoare boierime, care de mai bine de 50 de ani începuse să-
și facă de cap, care voia să facă și să desfacă domniile, și
împotriva căreia s-a ridicat întîi Ștefăniță, apoi Petru Rareș și la
urmă Lăpușneanu. Cei dintîi au distrus numai cîteva din aceste
neamuri boierești, (Tăutuleștii, Arbureștii și Găneștii),. el le-a
exterminat pe aproape toate, înlocuindu-le cu altele noi. (Balș,
Sturza, Stroici, Movilă, Septilici etc.). A primenit boierimea. A
distrus puterea boierilor descălecători, pentru a se servi de
bunăvoința unor noi veniți. A fost un om politic. Istoria acelei
epoci trebuie refăcută.
Cred că cel mai bun apărător al lui Lăpușneanu este doamna
lui, Ruxanda, care i-a stat alături neclintită, care, cînd în 1567 s-a
îmbolnăvit, trimitea la Sibiu după doctori, care, cînd pe patul lui
de moarte a cerut să fie călugărit, i-a stat de-a dreapta pînă l-a
văzut cu scufia în cap pe noul călugăr Pahomie.
Iar dacă o fi adevărat — ceea ce nu e dovedit — că trezindu-
se din letargie, cînd se văzu Lăpușneanu chiar călugăr de-a
binelea, ar fi răcnit boierilor că „dacă se va scula din pat, pe
mulți va popi și el“, și că boierii înspăimântați i-ar fi dat atunci
otravă ca să-i curme zilele — chiar dacă aceste ar- fi adevărate,
apoi sigur este că nu doamna Ruxanda și-a otrăvit soțul. Pînă și
severul Xe- nopol apără pe această doamnă de învinuirea ce i-o
aduce legenda. Cît despre Letopiseți, zice Ureche că Ruxanda
era „o femeie creștină, înțeleaptă, destoinică și dumnezeiască, și
la toate bunătățile plecată și milostivă".
Iar Ureche vornicul trebuie să fi știut ce fel de femeie fusese
Ruxanda, deoarece a trăit numai cu puține generații mai tîrziu.
Așadar, la 1568 iat-o pe Ruxanda văduvă, la vîrsta de abia 33
de ani. Boierii, mai mult de hatîrul ei, decît în amintirea
răposatului Lăpușneanu, aleseră domn pe Bogdan, fiul lor, un
copilandru de cincisprezece ani. Iar cum doamna era, după cum
am văzut, femeie „înțeleaptă, destoinică și dumnezeiască", sfatul
țării a numit-o „regentă", sau, cum se spunea pe atunci mai pe
înțeles și mai frumos, ,.au pus-o pe ea să poarte trebile țării". Și
le-o fi purtat bine, deși plodul domn era cam zburdalnic. Ureche
spune despre el că „era blind și cucernic și tuturor arăta dreptate,
cît se cunoștea că nimic nu s-au arătat în el din obiceiul tătîne-
său. Nici la carte nu era prost, la călărie sprinten, cu sulița la
halcă nu prea lesne avea potrivnic, la săgetare din arc tare nu
putea fi mai bine. Numai ce era mai de treabă domniei îi lipsea :
că nu cerca bătrînii la sfat, ci de la cei tineri din casă lua
învățătură".
Vodă Bogdan Lăpușneanul, fiul lui Vodă Alexandru, mai
avea, pe lîngă cusurul de-a fi mai mult un ..sportsman' 1 decît un
bărbat de stat, (ceea ce, la vîrsta lui, era da altfel destul de firesc),
mai avea cusurul, zic, să fie prea îndrăgit de poloni. Las’că pe
regele leșesc din „prea milostivul meu stăpîn" nu-1 scotea, dar
apoi se mai și apucă să-și logodească două din surori cu nobili
polonezi, Gaspar Panievski și Christofor Sborovski, iar la urmă,
el însuși peți pe fiica lui Ion Tarlon, unul din marii boieri ai Lio-
wului (Lemberg).
Mamă-sa, domnița Ruxanda, care purta doar trebile țării,
înțelese că această înclinare a fiului ei pentru vecinii de la nord
nu era pe placul boierilor, cărora, după ce de curînd văzuse pe-un
domn de-al lor turcindu-se, pe un altul pe cale de-a se turci, nu
le-ar fi plăcut să vadă pe acesta închinînd țara papistașilor.
Boierii moldoveni erau ortodocși, și din legea lor nimeni nu i-ar
fi putut scoate- Ințeleapta doamnă Ruxanda, fiică și nepoată de
pravoslavnici, încercă să tempereze apucăturile fiului ei.
Logodna uncia clin fele, cea promisă lui Sborovski, se și rupse,
ceea ce, de altfel va face ca Bogdan să-și piardă tronul.
Insă soarta nu vru ca doamna Ruxanda s-o mai vadă și p-
asta. In noiembrie 1569 ea se îmbolnăvi, și după o scurtă
suferință, la 12 ale aceleiași luni, își dete duhul, la Iași, în palatul
domnesc. Avea treizeci și cinci de ani și domnise, ca regentă,
nici doi ani împliniți. O îngropa fiul ei, în jalea boierilor și a
poporului care o iubise, la mînăstirea Slatinei, alături de soțul ei,
voievodul Alexandru Lăpușneanu.
Bogdan (născut în 1553) a domnit puțină vreme după
moartea mamei lui. în 1572, o neprevedere de copil amorezat l-a
costat domnia. Întovărășit numai de doi călăreți, iarna, cu sania,
el trecu Nistrul în Polonia pentru a-și vedea logodnica. Christo
for Sborovski, care nu-i ierta stricarea logodnei lui, îl pîndea de
mult. Știa că obiceiul domnului era să treacă deseori Nistrul, pe
ascuns, în apropierea Hotinului probabil, unde își mutase domnul
reședința pentru a fi mai aproape de iubita lui. Intr-o zi, oamenii
lui Sborovski, puși anume ca să-1 pîndească, îl prinseră și-1
duseră la stăpînul lor, care-1 închise în casa lui. Bogdan a trebuit
să plătească șase mii de galbeni răscumpărarea sa, peșin, iar
pentru alte sume a garantat cumnatul Panieski. Cînd scăpă însă
din casa acestui dușman și voi să se întoarcă în țară, găsi scaunul
Moldovei ocupat de Ion Vodă cel Cumplit. După zadarnice
încercări armate de a-și recăpăta domnia, dînd astfel polonilor
prilejul de-a mai fi odată învinși de moldoveni, nenorocitul copil
își luă lumea în cap, și, după mâi multe pribegii, muri nebun la
Moscova.
Capitolul IX
DOAMNA CHIAJNA A LUI MIRCEA CIOBANUL
4.
Capitolul XVII
FAMILIA VOIEVODULUI RADU MIHNEA
eși cronicile noastre nu cunosc decît două fete de-ale lui Vasile
Lupu, pe Maria și pe Ruxanda, totuși ele au fost trei.
Existența acestei de a treia domnițe este confirmată de pictura
murală din biserica Golici. Paul din Alep, care a trăit la
curtea acestui voievod, spune, vorbind, despre picturi :
,,Lîngă ei (domnul, doamna și domnițele Maria și Ruxanda)
este Ștefan Vodă cu o a treia
soră, ambii în haine frumoase și foarte asemănători." Deci, nu
numai c-a existat, dar Paul din
Alep a și cunoscut-o. De altfel, rapoartele bailor venețicni către
doge vorbesc de ea în numeroase rînduri, încît sîn- tem chiar în
măsură a arăta o parte din viața acestei domnițe, nedreptățită pînă
acum de istorie, și al cărei nume a rămas pînă azi necunoscut.
Iarăși nu încape îndoială că această domniță a fost cea mai
mare dintre fetele domnului, fiindcă pe dînsa a căutat întîi s-o
mărite Vasile Vodă, iar pe vremea aceea fetele se măritau la rînd,
după vîrstă. Că baiul Trevisanio o numește, într-unul din
rapoartele sale, „una figliola seconda genita1: nu înseamnă,
cum spune Papadopol-Cali- mach, că era „a doua fată“, ci
mai curînd „al doilea copil“ al lui Vasile Lupu cu doamna
Tudosca, deoarece copilul ce dinții fusese un fiu, Ion.
în anul 1641 această domniță trebuie să fi avut vreo 18—
19 ani, cam de-o vîrstă cu mama ei vitregă, circa- ziana
Ecaterina, sosită de curînd din Caucazul ei. Cum se însurase
a doua oară, Vasile Lupu își puse, de gînd să-și mărite fata
mai mare, și văzînd interesele lui înainte de toate, o propuse
lui Antonio Grillo, dragomanul baiului venețian la
Constantinopol, pentru fiul acestuia, Ambrosio. încuscrirea
domnului Moldovei cu dragomanul venețian prezenta două
avantagii : acel de-a se lega mai de aproape cu un om care
avea mare influență la Poartă, șl al doilea de-a se alia cu o
familie de vechi patricieni ge- novezi, ceea ce ar fi dat
neamului Albanezului o strălucire, care nu-i putea fi decît de
folos, mai ales la Stambul și printre vecini. în adevăr, familia
Grillo, care data din secolul al XIII-lea, numărase un
ambasador genovez pe lîngă hanul tătarilor (1308), un savant
călugăr benedictin, fondatorul Academiei Umoriștilor din
Roma (Angelo Grillo'cca... 1600) și acum pe Antonio,
influentul dragoman venețian de la Poartă.
Așadar, în acel an, 1641, Vasile Lupu cerceta printre
agenții lui la Stambul posibilitatea acestei căsătorii, care,
către toamnă, fu hotărîtă. în martie 1642, el trimise la Poartă
pe nepotul medicului său italian Scocardi, pentru a pune
toate la cale în vederea căsătoriei și a hotărî ziua nunții. în
august același an, soseau în Stambul boierii lui vodă pentru a
conduce pe Ambrosio Grillo la Iași. Nunta domniței trebuie
deci să fi avut loc în toamna anului 1642.
De la început vedem pe ginerele domnului devenindu-î un
fel de consilier intim, care face legătura între socru- său,
voievodul, și tatăl său, dragomanul. Această asiduă legătură
avea un scop : de-a lucra pe Matei Basarab la Poartă pentru
a-i scoate domnia, veșnica dorință a ne- astîmpăratului domn
al Moldovei. Dușmănia aceasta a domnilor români și sforile
ce se trăgeau acolo erau periculoase pentru actorii principali
ai tragi-comediei ce se juca. în chiar primăvara anului 1643,
abia 6 luni după nunta domniței, baiul venețian scria dogelui că
Antonio Grillo se caia de înrudirea lui cu domnul Moldovei și că-
i era frică pentru viața fiului său. Doi ani mai tîrziu, în 1645, nora
lui Grillo, fata lui Vasile Lupu, sosea ea însăși la Constantinopol
„pentru afacerile și complicațiu- nile politice ale tatălui său“. De
mirare este că o femeie atît de energică și singura dintre fetele
noastre de domni pe care o întîlnim amestecîndu-se în politică, să
nu fi fost pomenită de cronicari și să nu-i cunoaștem nici măcar
numele. Afară dacă baiul venețian n-o fi confundat, în raportul
său, pe nora lui Grillo cu cealaltă domniță a lui Vasile Lupu,
Ruxanda, care la aceeași epocă fu trimisă de tatăl ei zălog la
Constantinopol.
Nu numai în politică, dar mai ales în situația acestei familii
italiene față de Poartă, afacerile erau în adevăr „foarte
complicate”. Căci în 1645 se declarase războiul între republica
Veneției și imperiul otoman pentru posesiunea insulei Creta ; iar
un an mai tîrziu, în 1646, Veneția și papa proiectaseră un fel de
cruciadă a Europei centrale și orientale împotriva semilunei, în
fruntea căreia se plănuia a se pune pe unul din cei trei voievozi de
la noi, al Transilvaniei, al Munteniei sau al Moldovei. Ambițios
cum era, văzîndu-se în închipuire împărat al Bizanțului, Vasile
Lupu nu se îndoia că lui i se va da conducerea cruciadei. în
ianuarie 1646, el scria lui Antonio Grillo despre aceste planuri
politice, iar în iunie aceluiași an îl vestea că „la toamnă se vor
vedea lucruri mari”.
In atari condițiuni, Antonio Grillo devenise de două ori
suspectat de Poartă, întîi ca dragoman al republicii Veneției și al
doilea ca cuscru al domnului Moldovei.
O nechibzuită afacere cu un secretar turc al lui Vasile Lupu
îngroașă lucrurile pînă la producerea unei catastrofe. Luînd
cunoștință de planurile politice ale voievodului pe care-1 servea,
acest secretar, revoltat, începu să strige sus și tare că va denunța
Porții tainicele legături ale lui vodă cu dușmanii sultanului,
precum și pe complicii acestuia, ginerele și cuscrul domnului.
Inimos, dar ne- dibaci, turcul acesta se repezi într-o zi, în chiar
curtea domnească din Iași, cu pumnalul ridicat asupra lui Am-
brosio Grillo. Vasile Lupu îl alungă îndată din țară și,
ciudată întîmplare, pe drum între Iași și Stambul, turcul muri.
Nevasta acestuia, ce-i trecu prin cap, că Vasile Vodă i-a omorît
bărbatul. Și se apucă să facă o plîngere către vizir, arătînd pricina
acestui asasinat, legăturile domnului Moldovei cu străinii și
amestecul familiei Grillo în această chestiune de înaltă trădare.
Un lucru nu i se poate imputa lui Vasile Lupu, c-ar fi fost
prost, sau că nu se pricepea în a trage sforile politice. Mai cu
vorbe, mai cu aur, el astupă gura văduvei turcului, iar pe
potentații Porții îi făcu să creadă că dacă Moldova se înarmase,
apoi e că trebuia apărat sultanul împotriva regelui Poloniei. Și
iarăși nu se poate imputa turcilor că erau oameni deștepți, sau că
nu erau lacomi la bani. L-au crezut pe voievodul Moldovei și au
rămas supărați pe dragomanul Veneției.
însă Vasile Lupu, pentru a ieși din orice prepus față de
Poartă, hotărî să se desfacă de această încuscrire, care devenea
nu numai supărătoare, dar și primejdioasă.
în chiar vara anului 1646 se vorbea că domnul Moldovei
vrea să-și izgonească ginerele, iar în mai 1648 îl și băgă la
închisoare. Un an mai tîrziu, în aprilie 1649, lucrurile se
rezolvară de la sine. Războiul turco-venețian fiind mai aprins ca
oricînd, baiul fu înfundat în închisoarea de la Hîrsari cu toți
oamenii lui, iar dragomanul Antonio Grillo, sugrumat.
în urma acestei catastrofe familiare, fata lui Vasile; Lupu
plecă cu bărbatul ei la Constantinopol pentru a asista la
înmormîntarea socrului. însă ajunsă acolo, de grijă poate de ce i
s-ar întîmpla, Vasile Lupu puse, prin prietenii lui, toate
stăruințele pentru a o hotărî să se despartă de soțul ei. Apoi, cu
mari greutăți, căci turcii voiau să rețină fata la Stambul ca o
chezășie a credinței voievodului, ej reuși totuși să și-o aducă din
nou la Iași, măritînd-o a doua oară cu un nobil polonez,
Koniespolcki.
De atunci pierdem și urmele acestei domnițe. Știm numai de
acest al doilea soț al ei că era unul din marii boieri ai Poloniei,
ofițer tînăr, inimos și nepriceput, pe care Bogdan Hmielnițki îl
numea „puștiul“ și care, de cîte ori mergea la război, se purta ca
un viteaz, dar pierdea bătălia.
17 — Trecute vieți de doamne și domnițe
PRINCIPESA MARIA RADZIWILL
■' Domnița Maria era a doua fată a lui Vasile Lupu și a doamnei
Tudosca. Să fi avut, în 1645, vreo 20 de ani. Frumoasă, deșteaptă
și cu o creștere aleasă — ea fu cerută în căsătorie de prințul lanus
Radziwill, palatinul Lituaniei. Acest cneaz polon mai fusese
însurat cu o femeie care avea sînge moldovenesc în vine,
Ecaterina Potocki, a cărei mamă, Maria, era fata lui Ieremia Vodă
Movilă. Murise tînără de tot, în 1643, la Wilna, unde fu
îngropată, iar Radziwill, căruia se vede că-i plăceau
moldovencele, sfătuit fiind și de Petre Movilă, mitropolitul
Kiewului, după doi ani de văduvie ceru în căsătorie pe frumoasa
domniță a lui Vasile Lupu.
Că era frumoasă ne-o spun și mărturiile timpului și însuși
portretul ei, a cărui copie se află la Academie și care ne-o
înfățișează nu numai cu trăsături alese, dar fină și distinsă. Cum
despre sora ei mai mică, Ruxanda, se spune că era una din cele
mai desăvîrșite frumuseți din cîte s-au văzut, iar pe mama lor
vitregă circaziana Ecaterina, am arătat mai sus cum o descriau
contemporanii ; curtea aceea a lui Vasilç Lupu trebuie să fi uimit
lumea prin galeria strălucită a femeilor sale.
Vom arăta în rîndurile ce urmează luxul, bogăția și bunul
gust ce se desfășura la o nuntă domnească sub domnia acestui
vanitos, dar foarte occidental voievod ce l-am avut.
Proiectul de căsătorie dintre domnița Maria și prințul
Radziwill, care era luteran, ștîrni în sînul divanului Moldovei o
adevărată furtună. Miron Costin zice : ,,de mirat au rămas
veacurilor, cum de au putut suferi inima lui Vasile Vodă să se
facă acea cununie". Frații Cantacuzino, Toma și, lordache,' sînt
acei cari s-au împotrivit cel mai mult la această însoțire, ca
adevărați frați creștini ortodocși, ce erau și despre care tot Miron
Costin zice : „capete ca acelea abia a avut țara cîndva, sau de va
mai avea", însă părerea vornicului Grigore Ureche, potrivindu-se
cu a lui vodă, fu cea care prevală. De altfel se vorbea că țarul
Moscovei ar fi avut de gînd să ceară și el în eăsă- toiâe pe
domnita Maria, ceea ce ar fi îngreuiat planurile lui Radziwill.
Insă această cerere pare a nu fi avut loc.
După ce pe la sfîrșitul anului 1644, Ion Radziwill se asigură
în fine de consimțămîntul părinților, el trimise la Iași doi nobili
polonezi, Mirsky și Mierzinsky, să ducă domniței inelul de
logodnă. Darurile ce împărțiră solii cu această ocazie fură cu
adevărat princiare. Domnița Maria primi lăzi-întregi de scule, de
manufacturi, de pietre, de tacîmuri de argint, de oglinzi. Lui
Vasile Lupu î se dădu o sabie de aur, o minunată pușcă și diferite
capodopere ale. ceasornicăriei. De asemeni primiră frumoase
daruri doamna Ecaterina, domnița Ruxanda și chiar Ștefăniță,
copil de trei ani. în schimb, solii primiră consimțămîntul cerut și
se înapoiară luînd cu ei portretul logodnicei. Curînd după aceea
plecară și trimișii lui Vasile Lupu în Polonia, anume vistiernicul
Catargi (același care adusese pe doamna Ecaterina din Caucaz) și
spătarul Ivanovici. Ei duceau cu dînșii inelul de logodnă și
scumpe daruri de la vodă.
La 10 ianuarie 1645, Radziwill părăsi Lituania, stră- bătînd
toată Polonia pentru a veni în Moldova. Era întovărășit de 60 de
curteni, nobili, din care fiecare avea cel puțin 10 slugi, precum și
vreo 100 de soldați și 400 ostași nemți (mușchetari și husari), în
totul deci 1200 de oameni. La Cracovia, castelanul orașului,
Koniespolki, (poate cel care mai tîrziu îi deveni cumnat), îl
înștiința că avînd de străbătut lagărul tătarilor, el îi înlesnise
această trecere, adunînd la granița Moldovei toată populația din
partea locului. Astfel ajunse Radziwill, fără a fi tulburat de
nimeni, pe pămîntul Moldovei, în ziua de 28 ianuarie, după
aproape 3 săptămîni de drum. Pe malul Nistrului, la Hotin, fu
întîmpinat de marii boieri ai țării, în frunte cu vornicul Toma
Cantacuzino, și de o ceată de ostași români, patru companii
pedestre și șase călări ; iar înainte de a intra în Iași, îi ieși vodă
înainte cu 12.000 oameni de diferite neamuri. Vasile Lupu descă-
leca, sărutîndu-și ginerele, apoi îi dărui calul pe care venise, și
porniră cu toții înspre oraș, primiți fiind de populația care, în
chiote de veselie, se îndesa pe străzi pentru a vedea trecînd alaiul.
Cînd dară să intre în curte, tunurile începură să bubuie și o
ghiulea rău țintită plesni lîngă alaiul domnesc, omo- rînd pe unul
din servitorii poloni ai prințului, care umbla pe jos lîngă calul
stăpînului său, ceea ce de altfel fu privit ca un semn bun,
deoarece mirele scăpase teafăr.
Nunta avu loc abia șase zile mai tîrziu, întrucît șe mai
așteptau alți înalți oaspeți străini. Veniră rînd pe rînd, solii lui
Matei Basarab, anume spătarul Diicul Bui- cescu, nepotul
domnului, Radu Logofătul și mitropolitul Ștefan ; apoi solii lui
Gheorghe Rackozi, principele Transilvaniei, anume lanos
Kemeny, Acațiu Barcsai și Stefan Mariaș, întovărășiți de boieri și
de lOQ de ostași îmbrăcați în piei de lup. Printre ungurii aceștia
se aflau doi magnați, care purtau nume ce se mai găsesc și azi în
țară Szekely și Gherghel. Cît despre Kemeny, el este acel- care a
lăsat cunoscutele memorii, întrebuințate cu folos de Gheorghe
Sin cai în „Cronica Românilor“. Veniră apoi la Iași solii
patriarhului de Constantinopol, ai palatinului de Brandenburg și
solii din Curlanda. Erau care de care mai frumos îrrfbrăcați, însă,
zice Kemeny el însuși, „la drept vorbind, pe curtenii lui Vasile
Vodă nu-i întrecea nici unul cu frumusețea și scumpetea veștmin-
telor, cu hainele lor cele căptușite cu soboli, cu samur, cu rîși, cît
cele de urșinic și de mătase era numai de rînd“.
In sfîrșit, la 5 februarie, nunta avu loc în biserica Sfîntului
Nicolae Domnesc, în care intrai de-a dreptul din apartamentul lui
vodă, precum la Bizanț se intra de-a dreptul printr-o galerie
specială, din palatul imperial la hipodrom.
Domnița Maria era îmbrăcată în alb, cu un văl roz, care o
acoperea toată, prins de părul ei cu două săgeți de aur. Slujba a
fost oficiată de mitropolitul Kiewului, Petre Movilă, venit înadins
din Ucraina lui pentru a cununa pe fata lui Vasile Lupu.
Deși Radziwill era luteran, totuși, pentru a nu strica cheful
domnului Moldovei, el se însura după ritul ortodox. Slujba era
aceeași atunci ca și azi. Mirele și mireasa stăteau în picioare în
fața altarului, mitropolitul le citea evanghelia, le schimba
verighetele, le punea cununi în cap și, plimbîndu-i pe la icoane, îi
învîrtea împrejurul mesei, cîntîndu-le „Isaia dănțuiește“. în
timpul acesta se aruncau în biserică galbeni, pe care călcau
mirele și mireasa, arătînd astfel că nu cer de la dumnezeu decît
dragoste și cinste „iar cealaltă bogăție și însumețare a lumii
acesteia pre toată trebuie s-o lepede", zice frumos Dimitrie
Cantemir, vorbind de nunțile din țara Moldovei.
Vasile Vodă și doamna Ecaterina nu erau în biserică, fiindcă
obiceiul nu îngăduia să fie părinții față la cununie, în schimb,
după ceremonie, se despărțiră mirele de mireasă. Domnița Maria
merse în apartamentul doamnei, unde o aștepta prînzul, la care
luară parte numai femei, iar mirele intră în sufrageria domnului
așezîndu-se la o masă întinsă pentru aproape 200 de bărbați.
E greu să ne închipuim astăzi ce era o atare masă domnească.
Am arătat în capitolul trecut cum și ce fel se mînca și se bea, cum
se slujea, ce muzici erau, ce „toasturi" se țineau. Despre prînzul
acesta la nunta domniței Maria, ne spune Kemeny lanoș, martor
ocular, că „bucatele de pe toate mesele erau gătite după gustul
leșesc (delicată atenție din partea lui vodă pentru ginerele și
oaspeții lui) și pretutindeni erau de toate cu prisosință. Blidele,
ulcioarele, lingurile și cuțitele de pe mesele cele lungi, toate erau
de argint de cel curat. Iar alt martor ocular, Heppelius, trimisul
electorului de Brandenburg, spune că „masa de nuntă ce se
întinsese fu mai mult decît regească (mehr dann kôniglich
angestellet), în așa fel că nici un monarh n-ar fi avut să se
roșească de ea". La locul de cinste stătea solul regelui Poloniei, la
dreapta acestuia Vasile Lupu, și la stînga solului principele
Radziwill. După vodă urmau, de-a dreapta lui, toți nobilii poloni,
iar după mire, de-a stînga, mitropolitul Petre Movilă, pe urmă
lanoș Kemeny, solul lui Rakoczi și apoi ceilalți soli străini,
clerul, boierii moldoveni. Protocolul era atît de bine păzit, încît
Kemeny, care vorbește în amănunt de el, n-avu de ce se plînge.
Ba spune chiar că Vasile Lupu l-ar fi chemat la o parte pentru a-1
ruga să nu se supere că-i trece mitropolitul înainte, însă că „după
obiceiul nostru se dă cinste nănașului și cel ce cunună se ține în
mare cinste, așa că va ședea la masă Moghilă dinaintea
dumitale."
Toate erau atît de bine făcute, încît și prin casele particulare
fiecare oaspete găsea tot ce-ar putea dori. Chiar și celei din urmă
slugi i se dădea în belșug mîn- care, băutură și bani. Heppelius
rămîne uimit de tot ce vede, și doar venea din Berlin, nu din
fundul Asiei, ca Paul din Alep, care, cîțiva ani mai tîrziu, se va
minuna și el de această strălucită curte a domnului Moldovei.
După masă, în care timp nu s-a băut prea mult pentru a nu se
îmbăta lumea, au început femeile să joace în curte. Erau vreo sută
de jupînese, fete și femei, care jucau dansuri de-ale noastre
naționale. „Prinzîndu-se dè mînă, acuș rotogol, acuș de-a lungul,
au întins danțul românesc, la care numai s-au uitat bărbații, nu s-
au amestecat între ele, și înaintea lor un stolnic bătrîn cu cumănac
pe cap și cu baston în mînă, sărea cît putea“.
Mai pitoresc parcă decît nunta Zamfirei a lui Coșbuc.
După dansul femeilor, urmară jocurile scamatorilor, care nu
lipseau de la nici o petrecere. Dar se vede treaba că Vasile Lupu
se întrecu de data aceasta, aducînd come- dianți de prin toate
unghiurile lumii. Erau acolo urși luptîndu-se cu lei și cu elefanți,
oameni cărora li se sfă- rîmau cu ciocanul pietre pe burtă ; pe
urmă, firește, jucători pe sîrmă, saltimbanci, ghiduși. Se făcură în
curte și jocuri de luptă : cetăți de carton, care apoi erau luate cu
asalt și arse, corăbii și lupte navale. După fiecare joc,
comediantul venea la vodă, sărutîndu-i poala, iar vistiernicul,
care stătea lîngă el, îl răsplătea în bani și-n haine, bani de aur și
haine de mătasă.
Desfătările aceste au ținut 12 zile, în care timp s-a mîncat și
s-a băut bine — de s-au și îmbătat înalții oaspeți — iar apoi s-au
împrăștiat cu toții, care de. unde veniseră, și prințul lanoș
Radziwill își luă nevasta, pornind cu ea în țara leșească.
O duse întîi la Varșovia, ca s-o prezinte regelui, și apoi se
apucară să cutreiere o vreme apusul Europei : „Prima călătorie de
nuntă a unei domnițe române în apus“, zice lorga.
După un an de zile, Maria Radziwill își revăzu țara, și anume
în următoarele împrejurări : Veneția, după cum am arătat mai sus,
fiind încurcată în războiul Cretei cu imperiul otoman, pentru a-i
da acestuia o lovitură de moarte, se înțelesese cu papa în vederea
întreprinderii unei cruciade, în care trebuiau să intre, ca factori
prin- ci pali, Austria, Ungaria și Polonia, iar ca factori auxiliari,
Moldova și Muntenia. Pentru a nu ațîța gelozia între statele mai
mari, se hotărî ca conducerea supremă a acțiunii să fie dată lui
Gheorghe Rakoczi, sau lui Matei Basarab, sau lui Vasile Lupu.
în vederea reușitei acestui plan grandios regele Poloniei
trimise pe Ion Radziwill în apus pentru a se pune în contact cu
împăratul, cu principii germani, cu Veneția și cu papa. Acesta era
rostul călătoriei lui în Europa, îndată după nuntă. întors în
Polonia și raportînd regelui cele puse la cale de el, fu trimis pe
dată în țările noastre pentru a pregăti acțiunea mai departe.
începu, firește, cu Moldova, și-și lua nevasta cu el, pretextînd că
o duce tatălui ei ca s-o vadă.
Întîlnirea avu loc la Suceava. Cînd auzi Vasile Lupu ce se
plănuia și c-ar putea el comanda o întreagă oștire de apuseni, îl
apucă amețeala. Se și vedea rege, împărat al Bizanțului. Porunci
pe dată ca tributul către .Poartă să nu mai fie plătit, și pe aga turc
venit să-1 încaseze îl trimise cu mîinile goale înapoi la Stambul.
Dar un boier din sfatul domnesc, vornicul Petriceico, cel care
ajunse mai tîrziu și domn, dar despre care se spunea pe atunci că
e „cam prostatic“, spuse doar atît : „Eu aș zice să nu oprim noi
birul pînă nu vom vedea că trec leșii Dunărea !“ Și acel cuvînt,
zice cronica, a intrat îndată în gîndul lui Vasile Vodă și au repezit
după aga de l-a oprit la Galați pînă a gătit birul, și l-a încărcat, și
l-a pornit.
Radziwill, care credea isprava terminată, intră într-o furie
nebună auzind cele petrecute și se apucă să se certe atît de rău cu
socrul său, îneît acesta, de necaz, își chemă fata la o parte și-i
spuse că numaidecît să sé despartă de bărbatul ei. Dar domnița
Maria îi răspunse : „Să fi socotit dumneata întîi lucrul, nu mai pe
urmă !“ și nu vru să-și lase bărbatul.
După cum știm, trei ani mai tîrziu, domnița mai mare a
voievodului fu mai slabă de înger și mai ascultătoare fiică.
Radziwill își trimise îndată nevasta înapoi, prin Snia- tin, în
Lituania, iar el porni mai departe în misiunea lui, la Gheorghe
Rackoczi, sperînd să aibă mai mult succes în Transilvania, decît
avusese în Moldova.
întrevederea de la Suceava ținu trei săptămîni. De atunci
Vasile Lupu pare a nu-și mai fi văzut fata.
Veneția nu reuși în acțiunea ce voise să întreprindă, și
Radziwill se întoarse fără succes, înapoi la nevastă, în Lituania.
Viața mai departe a acestei domnițe n-a putut fi fericită, căci
soțul ei și-a petrecul aproape tot timpul pe cîmpul de luptă.
Radziwill a luptat ani de-a rîndul împotriva lui Bogdan
Hmielnițki, hatmanul cazacilor, și vom vedea mai jos, cum,
întîlnindu-se cu acesta la Biela- Cerkow pentru a pune bazele
unui tratat de pace, el se supără atît de rău pe Hmielnițki cînd
acesta îi spuse că Vasile Lupu este „un trădător", îneît s-a vorbit
c-ar fi vrut să-1 otrăvească — drept dovadă că prințul Radziwill
avea o fire iertătoare și se împăcase cu socrul său.
Domnița Maria muri relativ tînără, în 1661, în același an în
care a murit și tatăl ei.
DOMNIȚA RUXANDRA
Fata mai mică a lui Vasile Lupu, domnița Ruxanda, este una
din cele mai cunoscute figuri ale istoriei noastre. Nenorocirile ei,
precum și o apreciată nuvelă a lui Nicu Gane, au popularizat-o și
au făcut-o să pătrundă în inima largă a românului, gata
întotdeauna să ia partea celui nenorocit sau nedreptățit.
Multe amănunte ce se cunosc din viața ei ar da material
îndeajuns pentru alcătuirea unei „vieți romanțate", această
pretențioasă indiscreție a literaturii moderne. Dar la urma urmei,
toată cartea de față nefiind altceva decît o vastă indiscreție, să
lunecăm mai departe pe povîrni- șul pornit și să vedem cum s-a
scurs în adevăr viața acestei frumoase femei printre femeile
frumoase.
Născută tîrziu din căsătoria lui Vasile Lupu cu Tudosca, cam
prin anul 1630, Ruxanda era un copil de vreo zece ani cînd îi
muri mama. Bazele educației îi fură deci puse de adevărata ei
mamă, care mai crescuse și pe celelalte două fiice ale ei într-un
fel care a atras laudele tuturor celor care le-au cunoscut. Un an și
jumătate mai tîrziu, Ruxanda încăpu pe mîinile celei de-a doua
neveste a tatălui ei, doamna Ecaterina circaziana, care, deși tînără
ea însăși, trebui să se îngrijească mai departe de creșterea acestui
copil. Bună și blîndă Ecaterina se pricepu să cîș- tige inimile
fetelor ei vitrege și să-și apropie îndeosebi sufletul încă maleabil
a celei din urmă născute. Ruxanda iubi pe Ecaterina ca pe-o
mamă, ca pe-o soră, ca pe-o prietenă. Educația, care-i fu dată de
această femeie, fu mai mult o educație a inimii, căci altă creștere
nu putea să aibă circaziana venită din sălbaticii munți ai
CaUcazului, decît numai aceea de-a fi frumoasă și bună. Cum
însă toți cîți au cunoscut-o pe Ruxanda, au spus de ea că era pe
atît de deșteaptă și de cultivată, pe cît era de frumoasă, bănuim că
Vasile Lupu el însuși fu acel care avu grijă de creșterea ei
intelectuală. Și, în adevăr, domnița Ruxanda era copilul cel mai
drag, cel mai răsfățat, cel cu care se lăuda mai mult mîndrul
domn al Moldovei. O fi avut deci o deosebită grijă de ea, pe care
o menea să fie nevastă de rege sau de împărat. Ambițiile acestui
voievod nu mai aveau margini cînd se gîndea la viitorul copilului
pe care-1 adora.
E și de neînchipuit cîți pețitori a avut fata aceasta. Dacă
numai noi cunoaștem cinci din ei, rămași în istorie, apoi mulți
trebuie să mai fi fost, cari au suspinat după ea și pe care nu-i
știm.
Soarta Ruxandei începu a se pecetlui îndată după nunta
surorii sale Maria, în primăvara anului 1645. Noua înrudire a lui
Vasile Lupu cu unul din cei mai mari nobili ai Poloniei displăcu
Porții otomane. Pentru a nu cădea în prepus de hainire față de
turci, el se simți obligat să le trimită în chezășie pe unul din copiii
lui. /Cum însă fiul mai mare murise, fiul al doilea, Ștefan, avea
doi sau trei ani, iar fetele celelalte erau măritate, rămînea numai
Ruxandra pe care, cu toată durerea, clar, neavînd încotro, o
trimise la Constantinopol.
Acolo, ea rămase în haremul împăratului, sub paza sultanei
mame, celebra Kiosem, care a condus de fapt trebile imperiului
otoman sub patru padișahi, (bărbatul, doi fii și un nepot de-al ei).
Fiind aceasta o femeie deșteaptă, energică și foarte cultivată,
domnița Ruxanda n-a putut decît profita de înalta ei tovărășie și
de noua direcțiune ce i se dădea.
în 1648, domnița era de trei ani acolo, cînd la noi se
petreceau următoarele fapte, care o priveau, fără ca ea să aibă
cunoștință de ele. Gheorghe Rakoczi, principele Transilvaniei,
primi într-o zi la el, la Cluj, pe un sol de-al lui Vasile Lupu —
logofătul Gheorghe Stefan, care cinci ani mai tîrziu ajunse și
domn — venit să-i spuie din partea voievodului său că avînd a-i
comunica ceva atît de tainic încît nici logofătului nu i-o putea
încredința, ruga pe domnul Transilvaniei să-i trimită în Iași pe
sfetnicul și prietenul său lanoș Kemeni, căruia îi va destăinui cele
ce are de spus. Cu aceeași ocazie, și ca în treacăt, Gheorghe
Stefan mai era însărcinat să sondeze dispozițiile principelui și a
principesei cu privire la o eventuală căsătorie a domniței
Ruxanda cu Sigismund, al doilea fiu al voievodului Transilvaniei.
Rakoczi era candidat la tronul Poloniei, devenit de scurtă vreme
vacant prin moartea lui Vladislav al IV-lea. Fiul său mai mare
Gheorghe Rakoczi II, fiind însurat, Vasile Lupu își puse ochii pe
Sigismund pentru a și-1 face ginere, nădăjduind astfel să se
încuscrească cu cel care avea multe șanse de-a deveni regele
Poloniei.
în privința căsătoriei, Rakoczi n-avea nimic de obiectat.
Dimpotrivă, însărcină pe Kemeni să trateze afacerea,, trimițînd și
daruri, atît lui Vasile Lupu cît și doamnei Ecaterina, din partea
nevestei lui. însă de taina cea mare îi era grijă lui Rakoczi.
Trimițîndu-și sfetnicul acolo, îi zise : „Iată mergi, dar eu mă
supăr pentru mergerea ta, pentru că mă tem de omul acela
viclean, neștiind pentru ce te cheamă11. Nu trebuie uitat, firește,
că Gheorghe Rakoczi era cel mai bun prieten al lui Matei
Basarab, așa încît frica lui de „omul viclean 11 era oarecum înf
dreptățită.
. lanoș Kemeni. porni spre Iași, însă, știindu-și stăpînul foarte
bolnav și fiindu-i teamă ca acesta să moară de la o zi la alta, el
porunci la toate, granițele să nu lase pe nimeni să pătrundă în
Moldova, decît pe oamenii trimiși de-a dreptul lui. Evita, prin
chipul acesta, ca Vasile Vodă să afle de eventuala moarte a lui
Rakoczi, înainte ca misiunea lui să fie terminată.
Kemeni intră în țară prin valea Trotușului, primit fiind la
Tîrgul Ocnei de-o delegație de boieri moldoveni, care-1 duseră
pînă la Iași. în apropierea orașului îi ieși întru întîmpinare vodă el
însuși, în cel mai frumos rădvan ce avea și-1 duse la gazdă „la
sălaș“, în casa unui boier bogat, care casă, printre alte frumuseți,
era împodobită cu „armariuri<:, adică cu steme, cu herbul
familiei, drept dovadă că obiceiul acesta occidental nu este un
import nou în țara noastră. .
A doua zi, Kemeni merse la curte, unde după un strălucit
ospăț, Vasile Vodă îl chemă în odaia lui și se închise cu el
poruncind să nu intre nimeni acolo, nici măcar un tălmaci, așa
încît bietul ungur zice „cum am știut românește, așa am vorbit",
drept dovadă iarăși că limba noastră românească era, pe vremea
acelor strălucite domnii, răspîndită printre vecini.
Iar marele secret ce avea domnul Moldovei de destăinuit
principelui Transilvaniei, era că tronul Poloniei e vacant și c-ar fi
bine să candideze Rakoczi la el,— aceasta într-o vreme cînd solii
acestuia se și aflau la dieta din Varșovia în vederea alegerii. Ce s-
o fi gîndit Kemeni de această naivă destăinuire, nu ne spune, însă
iarăși nu trebuie crezut că Vasile Lupu „omul viclean" nu știa ce
face. Toată această înscenare n-avea alt scop decît de a pregăti
mai cu succes nunta fetei lui cu fiul celui pe care-1 și vedea rege
al Poloniei. Pentru aceasta el spuse lui Kemeni că granițele
Moldovei erau deschise lui Rakoczi dacă ar vrea să treacă pe aici
pentru a merge în Polonia, și de asemeni că l-ar putea ajuta și cu
bani și cu oștirea destul de puternică de care dispunea. După ce
hotărîră toate, semnînd Kemeni și un fel de tratat „pe masa lui
Vasile Vodă, cu condeiul lui și pe hîrtia lui“, spune cronicarul
ungur în memoriile sale, abia atunci și tot numai ca un lucru de
mai puțină însemnătate, începu vorba despre nunta domniței
Ruxanda cu Sigismund Rakoczi.
Consimțământul fiind dat din ambele părți, nu mai rămînea,
zice Kemeni el însuși, „nimic alta, fără numai să se vadă tinerii
laolaltă". Vorbele acestea sînt foarte semnificative. Vasăzică,
obiceiul bătrînesc ce cunoaștem, ca fetele să fi fost măritate după
voia părinților, fără să-și aibă ele cuvîntul de spus, era mai puțin
vechi decît se credea. El a fost introdus probabil la noi o dată cu
fanarioții, care au adus dincoace de Dunăre moravurile orientale
de pe malurile Bosforului. însă înainte de ei, starea socială a
femeii, mai liberă și mai demnă, nu îngăduia părinților să dispuie
de viitorul fetelor, fără prealabilul consimțămînt al acestora.
Așadar, tinerii trebuind să se vadă, Vasile Lupu trimise fără
întîrziere la Constantinopol să ceară pe Ruxanda înapoi. Poarta
nu voi să i-o restituie „fiindcă nu-și potolise prepusul de cînd își
măritase pe fata lui mai mare după Radziwill“. însă cum la
Stambul politica n-a luptat niciodată cu banul, Vasile Vodă „cu
mari cheltuieli44 își aduse totuși fiica înapoi.
între timp, Kemeni lanoș porni la îași, și pe drum spre Ardeal
află, printr-un curier special, moartea principelui său. Pînă nu
trecu granița, el nu trimise această veste lui Vasile Lupu. Sosit la
Cluj, scrise Lupului Vodă cele întîmplate, rugîndu-1 ca toate cite
le vorbiseră împreună să le țină cu fiii mortului voievod,
Gheorghe al II-lea și Sigismund Rakoczi. însă domnul Moldovei
îi răspunse că „murind prințul, îngroapă-se toate cîte au fost
așezate44.
Vasile Lupu, sigur de alegerea lui Rakoczi tatăl ca rege al
Poloniei, nu mai avea aceeași încredere în soarta fiului. în
consecință, încuscrirea proiectată nu-1 mai interesa. Pe
Sigismund Rakoczi îl interesa dimpotrivă foarte mult această
căsătorie cu o domniță atît de bogată, de deșteaptă, de cultivată și
de frumoasă. Fără îndoială, primise și el portretul Ruxandei, cum
îl primise Radziwill pe al Măriei înainte de nuntă. Țineau, și el și
mamă-sa, ca această căsătorie să se facă și neîndrăznind să
meargă în persoană la Iași, își trimise trei soli, prieteni, să roage
pe domnul Moldovei să-și ție cuvîntul dat. însă Vasile Lupu fu
neclintit în refuzul său. Mai întîi, zicea el, cam tîrziu de altfel,
„mă opresc popii să-mi dau fata după un om de altă lege 44 ; iar
apoi nici ea nu mai vrea, fiindcă, deși nu și-a văzut logodnicul,
dar cunoscîndu-i acum prietenii, și-a mutat gîndul de la această
căsătorie, căci prea se purtaseră rău oamenii aceștia într-o
rafinată curte ca aceea a tatălui ei.
Kemeni lanoș, care batjocorește cît ce se poate pe domnul
Moldovei pentru această nestatornicie a lui, le-a dat totuși
dreptate, lui și Ruxandei, cînd fu vorba de frica ce-ar fi putut
prinde ei de Sigismund Rakoczi, dacă ar fi stat să-1 judece după
oamenii ce trimisese la Iași. Căci, zice Kemeni, „cel mai de
frunte trimis a fost Ion Boroș (Borș), care era crescut din român
prost, și era bețiv, curvar și om rău ; al doilea, Nicolae Sebeș, nu
era mai bun decît cel dintîi și al treilea, Gheorghe Horvat, omul
cel mai credincios al lui Sigismund Rakoczi, încă era trufaș,
mîndru și om rău...“
Iată cum se isprăvi acest prim roman al domniței Ruxandei,
care avea pe atunci vreo 18 ani.
îndată după âceea, noi cereri în căsătorie veniră din Polonia,
de la contele Potocki și de la prințul Wiszno- wiecki. Familiile
acestor nobili poloni erau încuscrite cu Movilești!, după cum am
văzut în capitolul care trata despre domnițele lui Ieremia Vodă.
Despre Potocki nu știm altceva decît că a cerut pe Ruxanda,
fără să știm pentru ce cuvînt a fost respins.
Cît despre Dumitru Wisznowiecki, care aparținea uneia din
cele mai mari familii din Polonia, cu întinse latifundii în Ucraina
și Volhynia, el făcu un lucru romantic și frumos, care merită a fi
raportat. Auzind de frumusețea Ruxandei, dar nevoind s-o ceară
în căsătorie pînă n-o vedea-o, el sosi în Iași cu un nume fals, ca
un om aproape de rînd, spre a fi sigur că, dacă ar place domniței,
să placă pentru el însuși, nu pentru titlul de prinț ce purta și
pentru imensa lui bogăție. Jocul era periculos. Wisznowiecki
văzu pe Ruxanda, o iubi ca un nebun, însă nu fu iubit de ea.
Toate strădaniile lui fură zadarnice. Domnița nu vru să audă de
dragostea acestui necunoscut, care nu-i plăcea. Cînd destăinui în
sfîrșit cine era — după multă vreme — fu prea tîrziu, fie că
Ruxanda era prea mîndră pentru a se mărita cu un prinț, pe care-1
dispre- țuise înainte de a ști cine este, fie că încurcătura în care se
afla ea din pricina lui Timuș Hmielnițki, nu-i mai dădea răgaz să
se gîndească la vreo căsătorie, înainte de-a vedea sfîrșitul dramei
care se pregătea. Căci, în adevăr, din primăvara anului 1650, ne
aflăm în plină dramă. O scurtă privire se impune însă întîi
asupra evenimentelor din vecini pentru a înțelege cele ce
urmează.
Cazacii, poporul care locuia Ucraina de trei veacuri, erau
supușii regelui Poloniei, însă fuseseră la început oameni
liberi, conduși de-un hatman ales de ei. Regele Stefan
Bathory îi atrase într-o cursă, trimițînd hatmanului un steag
și o pecete, insignele marilor demnitari ai coroanei și
recunoscîndu-le dreptul de-a avea 6000 de oameni înarmați,
care să fie „înregistrați41 și care luară numele de armată
zaporogă (de unde cazacii zaporojeni). Ei primiră bucuroși
această milă regească, fără a-și da seama că ea nu însemna
altceva decît dreptul ce-și lua regele de-a numi el pe
hatmanul armatei cazace, des- ființînd astfel vechiul drept al
alegerii libere. Orice cazac neînregistrat devenea, prin faptul
acesta, sclav, țăran Supus corvezii nobililor poloni, care,
invadînd Ucraina, luară în stăpînire pămînturile ei. Cum, pe
lîngă aceasta, éi mai încercau să convertească pe acest popor
ortodox la catolicism, chestiunea, luînd un îndoit aspect,
social și religios, ajunse a fi una din nenumăratele slăbiciuni
politice ale regatului polon în declin. Nemulțumirile crescură
an cu an, pînă la mijlocul veacului al 17-lea, cînd ele luară o
formă atît de amenințătoare, îneît o răscoală era de așteptat,
dacă s-ar fi ivit omul care s-o facă.
Se ivi în persoana lui Bogdan Hmielnițki.
Fiul unui hatman zaporog, Bogdan, înzestrat cu o deo-
sebită energie, avu o tinerețe furtunoasă. Om de casă de-al lui
Potocki, era să-și piardă viața dintr-o glumă, căci, la un chef,
stăpînul său vrînd să arate oaspeților săi ce iscusit este în arta
de a tăia capetele, alese pe al lui Bogdan drept țintă. Acesta o
luă la fugă, ascunzîndu-se în sietșa zaporogilor, unde făcu o
îndelungată practică militară.
Mai tîrziu, însurîndu-se și moștenind de la tatăl său o
fermă în Ucraina, un dușman de-al lui, polonul Cia- plinski,
ceru voie de la starostele locului să ia pămîntul lui Bogdan în
stăpînire. Căpătînd învoirea, el nu se mulțumi să-1
deposedeze, îi arse și casa, îi omorî copilul), și-i răpi nevasta.
Bogdan Hmielnițki se tîngui starostelui, care-1 trimise în fața
tribunalului, care-1 trimise în fața dietei care-1 trimise în fața
regelui — însă dreptate nu află nicăieri. Astfel se furișează vrajba
în suflete, pierzînd pe unii și înălțînd pe alții. Bogdan era din acei
îndîrjiți care, cînd nu află dreptatea la cei în măsură a o împărți,
și-o fac singuri.
De altfel, după cum am arătat, scînteia era ușor de aprins. în
mai puțin de doi ani, de la 1646 la 48, toată Ucraina înarmată, era
în picioare, avînd în capul ei pe Bogdan Hmielnițki, ales hatman
al zaporogilor. Polonii se înarmară și ei pentru a pedepsi pe
„sclavii răsculați“ și războiul începu, crîncen, lung și dureros
pentru mîndrii stăpîni ai cazacilor.
După Korsun, unde același Potocki, care voise să se joace cu
capul lui Bogdan, fu făcut, în calitate de comandant de armată,
prizonierul fostului său șerb — urmară victoriile de la Pilava, de
la Zbaraz, de la Zborow. Armatele poloneze fură zdrobite pe
rînd, generalii învinși, omorîți, regele el însuși pe punctul, de mai
multe ori, de a fi prins de cazacii lui Bogdan, uniți cu tătarii
hanului Crimeiei, Islam Gherei.
Hmielnițki deveni un erou, un fel de rege al Ucrainei.
RenUmele lui trecu granițele. Primea acum ambasadori, nu
numai de la Vasile LUpu, de lâ Matei Basarab și de la Gheorghe
Rakoczy, ci chiar de la țarul Moscovei, ba de la însuși sultanul
otomanilor. Se făceau tratate, se încheiau alianțe. Mîndru, dar
bețiv, Bogdan Hmielnițki primea pe toată lumea la cartierul său
general din Pe- reislavl, silindu-și oaspeții să bea votcă din cupe
mari de aur. De altfel, curtea lui era foarte patriarhală. Nevas- tă-
sa, pe care, firește, o luase de mult de la bietul Cia- plinski, care
cine știe ce-o mai fi pățit — umbla de ici-colo printre mosafiri,
aducea cafea și dulceață, turna de băut, aprindea ciubucele.
Ofițerii cazaci, amețiți de vin, băgau în sperieți pe solii străini, iar
Bogdan, neținînd socoteală de nimic, răcnea la Kissel, care
venise din partea regelui Poloniei să propuie pace : „Mîine !
Astăzi sînt beat ! Dacă o fi pace, pace să fie, iar dacă nu,
domnilor poloni,, la picioarele mele o să vă îngenunchez, și apoi
vă vînd turcilor. Gata ! Noapte bună !“
Astfel stăteau lucrurile, cînd, în primăvara 1650, îi trecu
prin cap lui Hmielnițki o nouă năzbîtie, care înnebuni de
spaimă curtea domnească din Iași.
El ceru în căsătorie, pentru fiul său Timus (Timotei), pe
fata lui Vasile Lupu, domnița Ruxanda.
Ce voia Hmielnițki, nu se știe precis. Era o simplă
vanitate din partea lui, să devie el, fostul rob, cuscrul
bogatului și strălucitului domn al Moldovei ? Sau era un plan
politic, care tindea, fie la o alianță, fie chiar la scaunul
Moldovei pentru fiul său ?
Dar, ceea ce se știe, este exasperarea bietului Vasile Lupu
cînd primi pe solii hatmanului Bogdan cerîndu-i fata pentru
fiul său. El, care visase pentru ea regi și împărați, să și-o dea
acum un cazac ?
Cu toată grija ce avea de viitorul liniștei lui, Vasile Lupu
trimise pe solii lui Hmielnițki înapoi, în Ucraina, cu un
răspuns negativ. Nu-și putea da fata, zise el, unui om care nu
este prinț, și apoi, nici turcii nu ar îngădui o atare căsătorie.
Nădejdea lui b punea în Poartă, care nu ar suferi, credea el,
ca Bogdan Hmielnițki, devenit cuscrul domnului Moldovei, să
aibă o portiță deschisă pentru a se amesteca apoi în trebile
imperiului otoman.
Hmielnițki — Hmil, cum îl numesc constant letopi- seții
— era un om de acțiune, zgîrcit la vorbă, dar cu mult duh. El
trimise răspuns lui Vasile Lupu că-i pare rău de refuzul său,
dar că totuși Timus va veni în Moldova, „cu o sută de mii de
nuntași“ să-și ridice mireasa.
Și se ținu de cuvînt. în septembrie 1650, intrară întîi
tătarii în Moldova și, scurt după aceea, veni și armata
cazacilor. Curtea domnească, zăpăcită, se răzleți. Doamna
Ecaterina, domnița Ruxanda, fiul și frații voievodului fugiră
de se închiseră în cetatea Neamțului, iar Vasile Lupu el însuși
s-a mutat din Iași în niște poieni, în codrul Căpoteștilor, și s-a
așezat acolo cu curtea lăsînd în Iași puțintei darabani de
apărare. „Aceștia, dacă au văzut mulțimea de tătari din ceas
în ceas adăugîndu-se, și cu cazaci amestecați, au lăsat noaptea
curtea pustie și au plecat și ei. Și au ars atunci tot orașul,
curtea domnească, casele boierești, tot orașul într-un nimic
de ceas de cenușă s-a făcut.“ 57
Sultanul 58, aflînd despre cele întîmplate, trimise un mîr- zac
la Vasile Vodă, să-1 întrebe de ce a fugit din scaun. Iar Miron
Costin, indignat, spune : „De șagă este o întrebare ca aceasta, la o
vreme ca aceea".
Dar, șagă sau nu, trebuia făcut pe voia „nuntașilor" lui
Hmielnițki. Vasile Lupu trimise la Timuș pe spătarul său,
Ciogolea. Drept mulțumire că i se pustiit țara și i s-a ars capitala,
vodă trimitea lui Hmil bogate daruri și promisiuni de a-i da fata
în căsătorie.
Armatele fură retrase, Timuș plecă din țară, curtea se
reîntoarse la Iași, iar Vasile Lupu nu se ținu de cuvînt.
Așezat din nou în scaun, singurul lui gînd fu cum să facă și
să dreagă pentru a scăpa din încurcătură. Poarta, o văzuse prea
bine prin „șaga“ ce făcuse, era de partea, hatmanului cazacilor.
Nu-i mai rămînea deci decît o înțe- cu dușmanii acestuia, polonii.
Gata să rupă pacea de la Sborow, aceștia se înarmaseră din
nou, iar generalul Potocki își stabilise lagărul chiar lîngă granița
Moldovei, la Camenița. Vasile Vodă se înțelesese cu el să-i
înlesnească, prin ce mijloace o crede, izbînda, căci o desăvîrșită
înfrîngere a lui Bogdan Hmielnițki era singura scăpare a domniței
Ruxanda de pericolul ce stătea atîrnat deasupra capului ei ca
sabia lui Damocles.
Hatmanul cazacilor, om de bună credință, conside- rîndu-se
acum aliatul viitorului său cuscru, îi destăinui planul său de luptă,
pe care Vasile Lupu se grăbi să-1 comunice lui Potocki.
Rezultatul fu dezastrul armatei căzăcești în cîmpia de la
Beresteczko. învins, umilit, fără armată și fără curaj, Hmielnițki
se retrase în sietșa za- porogilor, iar Vasile Lupu, triumfător,
credea că și-a scăpat în sfîrșit fata de pericolul care o amenința.
însă polonii, cari cunoșteau acum destul de bine pe
înverșunatul lor dușman, deși învingători, propuseră ei înșiși
pacea. în cursul primăverii 1652 avu loc acea întîlnire despre care
am vorbit mai sus, între Radziwill și Hmielnițki, la Belaia-
Ciarcov, cînd acesta din urmă, exasperat pe Vasile Lupu, îl
tratase față de ginere-său de „infam trădător" pe care-1 va
pedepsi cum se cuvine. Și-n adevăr, pacea odată semnată,
hatmanul cazacilor, își strînse din nou zaporogii și se pregăti să
pornească împotriva Moldovei. El trimise răspuns lui Vasile
Lupu să-și dea fata după fiul său, căci de nu „îi va tăia în atîtea
bucăți, de nu le va mai putea lipi nimeni la loc1-.
Speriat — și cu drept cuvînt — Vasile Vodă făcu un călduros
și desasperat apel la Kalinovski, care-și avea încă oștile adunate
la granița Moldovei. Fără a mai întreba pe regele său, dacă e bine
sau nu să redeschidă ostilitățile, generalul polon porni înspre
Batow cu peste 30.000 de oameni pentru a împiedica pe cazaci să
pătrundă în Moldova. Aceștia, vreo 12 000, erau conduși de
Timuș, ajutat fiind și de vreo 5 000 de tătari sub ordinele
sultanului Nureddin, care mergea la Iași, în calitate de „nun
mare“, zicea el.
Bogdan Hmielnițki, cu o foarte puternică armată, urma, mai
de departe, pe acești „nuntași11. Figura acestui hatman căzăcesc e
irezistibil de simpatică. El trimise lui Kalinovski o scrisoare,
datată din Cehrin, ca și cum s-ar fi deplasat din capitala sa, în
care-i spunea următoarele :
„Hmielnițki lui Kalinovski, hatmanul russian hatmanului
polon, salut ! Fiul meu, băiat încăpățînat, întovărășit de cîteva mii
de prieteni, s-a pornit să-și ia de nevastă pe fata voievodului
Moldovei. Aflu, spre mirarea mea, că o numeroasă armată polonă
vrea să-i curme calea. Rog pe excelența voastră, pentru binele
patriei, să-și retragă trupele, cu atît mai mult cu cît ele se afă într-
o proastă poziție militară. Mă tem că tinerii nuntași, din prostie
poate, să nu s-apuce să se certe cu oamenii dumneavoastră11.
Lîngă Batow, bătălia avu totuși loc. Bogdan Hmielnițki
interveni, evident, la vreme, și polonii pieriră pînă la unul, de la
Kalinovski, generalisimul, pînă la cel din urmă soldat. Revanșa
de la Beretsteczko, mai strălucită, mai grozavă, mai crîncenă, mai
crudă. Iar după ce, două zile și două nopți, au curs rîuri de sînge,
după ce cazacii au cumpărat de la tătari „dreptul 11 de-a măcelări
și pe prizonierii lor, hatmanul Bogdan trimise o umilă scrisoare
regelui Ion Casimir :
„Fiul meu mergea la nuntă, cînd deodată Kalinovski i-a
tăiat drumul, pe care dumnezeu îl lasă slobod pe pămînt
pentru cei buni ca și pentru cei răi. Eu sfătuisem pe domnul
hatman al d-voastră să stea binișor, dar n-a vrut să mă
asculte. Rog pe majestatea voastră să ierte pe cazacii mei. S-
au cam prea întrecut cu gluma“ !
Ion Cazimir, înghițind hapul, își pregăti o nouă oștire.
Dar Vasile Lupu, ce era să mai facă ? Trimise de zor soli
peste soli lui Timuș să-i spuie că-i dă fata, și că-1 poftește cît
mai curînd la nuntă la Iași, însă îl roagă, mult și frumos, să-și
lase nuntașii dincolo de Nistru. Hmielnițki răspunse că va
veni singur dacă i se vor trimite ostatici, căci încredere nu
mai avea în domnul Moldovei. Niculai Buhuș și Ion Prăjescu
fură trimiși ză- logi la Cehrin, dar hatmanului nu-i ajunseră
acești boieri, moldoveni. El cerea pe nepoții lui vodă, feciorii
hatmanului Gavrilă și ai logofătului Gheorghe, cari porniră
deci și ei în Ucraina, pînă s-o isprăvi nunta aici.
Se zice că Vasile Lupu începu să se împace cu gîndul să
aibă de ginere pe fiul unui ostaș atît de vestit, care, la ocazie,
i-ar putea fi de folos.
Am arătat mai sus că războiul dintre cazaci și poloni
pornise — din nemulțumirea celor dintîi, firește — dar din
punct de vedere al faptelor, din revolta sufletească a lui
Bogdan Hmielnițki cînd văzu că nu poate căpăta nicăieri
dreptate împotriva acelui Ciaplinski care-i omorîse fiul și-i
luase înapoi soția, care era numai mamă vitregă a lui Timuș.
Și, în sfîrșit, sosi. Era în vara anului 1652. Prin Soroca și
Sculeni, întovărășit de 3.000 de cazaci, apăru, vineri 26
august, în fața lașilor, unde-i ieși întru întîmpinare Vasile
Vodă, urmat de 8 000 de ostași și de toată curtea. Văzînd acea
mulțime de oameni, Timuș îngheță, temîn- du-se mereu de-o
cursă. Cînd socrul descălecă, sărutîn- du-1 pe amîndoi
obrajii, el de-abia putu să facă sforțarea de a-1 strînge moale
la piept.
La vorbele, multe și repezite, de bun sosit ce i le spunea
vodă, el rămînea mut, sugîndu-și buzele. Wyshow- ski, în
locul lui, răspunse cîteva cuvinte de mulțumire, și apoi,
încălecînd clin nou cu toții, intrară în oraș, îndrep- tîndu-se spre
curtea domnească.
Zaporogii lui Timuș erau slabi, dar foarte frumos îm- brăcați
în haine polone luate de la morții din război, iar caii lor erau
înșeuați în ștofe scumpe, brodate cu mărgăritare. Tovarăși avea,
printre oamenii mai de seamă, pe Fetera și pe Wyshowski,
generalii tatălui său. Cît despre el însuși, doi martori oculari ni-1
descriu într-un fel puțin măgulitor. Miron Costin spune că „avea
numai singur chip de om, iar toată firea de heară“ !, iar un neamț,
care era la nuntă (poate Adersbach), zice că este „un flăcău tînăr,
stricat de vărsat, nu tocmai mic, destul de voinic și grosolan (ein
junger pockennarbichter Kerdel, nicht gar klein, sondern
ziemlich stark unndt grob). Purta o haină cărămizie și pe
deasupra o mantie roșie căptușită cu samur.
Alaiul care-1 întovărășea era caracteristic. în afară de
generalii tatălui său și de cei 3 000 de zaporogi, mai erau cîteva
rădvane îmbîcsite cu „druște“, femei cazace care se spuneau
rudele mirelui, precum și 40 de care încărcate cu sare, căci fiul
hatmanului căzăcesc înțelegea să profite de nuntă pentru a face
comerț în Moldova.
Astfel sosi alaiul la curte. La fereastră, de după perdea,
trebuie să fi stat la pîndă domnița. Muzicile cîntau, tunurile
bubuiau, socrul și mirele descălecară și, urcînd scara palatülui,
intrară amîndoi în apartamentele lui vodă, care erau mobilate și
împodobite foarte luxos.
Vasile Lupu îi prezintă pe fiul său Stefăniță, copil de zece
ani, apoi rugîndu-1 să stea, îi dădea zor mereu de bucuria ce are
de a-1 avea ginere, de una, de alta, de Moldova și de Ucraina.
Dar nimic ; Timuș rămînea mut, de-ai fi crezut că-i este limba
legată. Enervat, voievodul se sculă în picioare, rugind pe ginere-
său să treacă în apartamentul ce-i rezervase, pentru a se odihni
puțin și a se curăța de praful drumului.
Timuș se retrase. După ce se ferchezui, intră în anticamera
lui,- unde-1 așteptau generalii cazaci și mari boieri ai Moldovei,
care se uitau la dînsul „ca la un lup din stufiș“ (alss wie ein Wolff
im Gestrauch). Fără altă ce- remonie, cl le întoarse spatele, și
scoțîndu-și briceagul, începu să-și taie unghiile „în fața unor
oameni atît de subțiri ca boierii modoveni“, spune, indignat,
neamțul, care pare a fi fost de față.
La banchetul de seară nu fu nici o veselie, fiindcă Timuș
urmînd a nu scoate o vorbă, Vasile Vodă, după mai multe
încercări de a-1 dezgheța, foarte supărat tăcu și el, așa încât
nimeni nu mai îndrăzni să vorbească. Părea mai curînd un
praznic de înmormîntare, decît unul de nuntă.
Nu se știe în care anume moment al zilei se întîlniră în sfîrșit
logodnicii. Dar se știe cu toată siguranța un lucru ^extraordinar.
Că atunci cînd se întîlniră, Timuș plăcu Ruxandei, și de la
început, împotriva oricărei așteptări, ea îl iubi. Omul acesta,
ciupit de vărsat, necioplit avea probabil o înfățișare bărbătească și
o mutră simpatică. care plăcea femeilor. Căci nu numai domnița
Ruxanda dar și doamna Ecaterina îl găsi pe gustul ei. O sorginte
polonă ne-o asigură, și trebuie să-i dăm crezare, fiindcă nu văd de
ce polonii, dușmani de moarte ai cazacilor, ar fi spus-o dacă n-ar
fi fost și fiindcă viitorul, așa cum s-a scurs, stă martor colea că
așa a fost.
Așadar, la urma urmei, iată că această temută tragedie se
isprăvea cu bine.
A doua zi, sîmbătă, sub pretext că se gătește de nuntă, Timuș
nu veni la masă și nici nu ieși din odaia lui. De acolo, de la o
fereastră, privi el în curte la horele întinse de jupînesele și fetele
boierilor, care-1 vedeau stînd singur la geam, bind și fumînd,
ceea ce era în ochii lor o nemaipomenită necuviință. în pitoreasca
germană arhaică a secolului al 17-lca, neamțul, care era de față,
ne descrie lucrurile astfel : „Ale Bojaerinnen undt Frauenzimmer,
sehr kostlich und praechtig geschmuecket, tanzten im Schloss
undt Herr Timoschek soff im (am) Ferester, fuer (vor) alien
Leutcn. Rauchtaback, unde sahe den vala- chischen Getaenze
zu“.
în sfîrșit, duminică 1 septembrie, avu loc nunta. Ca și la cea
precedentă a lui Radziwill, mirele și mireasa merseră. la biserica
Sfîntului Nicolae (domnul și doamna nefiind de față),
îngenunchiară pe covor, primind bine- cuvîntarea preoțească,
dănțuiră împrejurul mesei, sărutară icoanele, călcară galbenii, și
apoi, bărbat și nevastă se întoarseră la palat unde Timus, conform
obiceiului, își sărută pentru întîia dată soția, în fața tuturor.
Domnița Ruxanda Hmielnițki izbucni în plînsețe. Dar nu era cum
au crezut-o toți cîți erau de față, din cauză că se vedea acum
prizoniera acelui om, ci era mai curînd o destindere de nervi și un
plînset de mulțumire că s-a isprăvit cu necontenitele îndoieli ale
celor doi ani din urmă.
1
După această ceremonie a sărutului și a plînsului, soții se
despărțiră iarăși pentru a merge la masă, el în apartamentele lui
vodă, ea într-ale doamnei. #
La ospăț, dascălii se rugau, muzicile cîntau, tunurile bubuiau,
se bău foarte mult și Timuș, înveselit, în sfîrșit, deschise gura. Se
aplecă către Cotnariski, pisarul domnului, și-i spuse încetișor, în
limba polonă, cîteva cuvinte menite a fi tràduse lui vodă :
„Mulțumesc foarte mult măriei tale. Totul e din belșug, ce-mi
mai trebuie ? Să ascultăm binecüvîntarea dumnezeiască. Să cînte
muzica turcească ; să bem în sănătatea lui Hmielnițki și pentru
unirea caselor noastre ; în semn de bucurie, să dea drumul tunu-
rilor.t: Acum, înveselindu-se de-a binelea, el porunci să vie
muzica lui, și zaporogii întinseră niște căzăcești , care avură darul
să nu placă neamțului. Cheful, cu beție mare, ținu pînă la unu din
noapte.
Dincolo, în cămările doamnei, lucrurile nu se petreceau mult
mai decent. Ea fu nevoită, firește, să cheme la masă pe rudele
mirelui, druștele. Cînd însă porniră logofeții doamnei după ele la
gazdă ca să le aducă la curte, nu le găsiră acasă. începură a le
căuta prin tot orașul și, după multă bătaie de cap, le găsiră unde
s-ar fi așteptat mai puțin : la circiumă, bind rachiu. Cherchelite
cum erau, au fost aduse la masa domnească. Se purtară obraznic.
Una din ele, cea mai de frunte, Hasca Carpița, grasă și beată,
spuse rînjind doamnei Ecaterina : „Am venit aici după pradă.
Veți fi voi mai subțiri decît noi, dar nu așa că v-ați dat domnița
după un cazac ?“ Cînd fu să plece, Hasca, încurcînd cărările, se
rostogoli din susul scării pînă joș, treaptă cu treaptă, și fu urcată,
rănită, în rădvan.-Celelalte cică se mai țineau pe picioare, și așa,
bete cum erau, fură duse la gazda lor înapoi. Pe la unu după
miezul nopții Timus se sculă deodată repede de la masă merse să
se schimbe, și apoi se duse să-și ia nevasta. Se pare că
apartamentele ce li se rezervaseră tinerilor căsătoriți nu erau la
curte, ci la mînăstirea Frumoasa. Acolo rămaseră ei închiși trei
zile, fără a mai ieși din casă decît doar miercuri, ziua a treia,
pentru o scurtă plimbare prin împrejurimi. Apoi, joi, a patra zi,
merseră la curte să . ia masa „în familie 14. Nu erau la dejunul
acela decît Timuș, Ruxanda, Vasile, doamna Ecaterina, frații,
surorile, nepoții și verii mai aproape a lui vodă, încolo, nimeni nu
intră în sufrageria domnească fiindcă, conform ceremonialului,
mirele și mireasa erau serviți la masă de înșiși domnul și doamna,
cari, după felul întîi, se așezară și ei, urmînd celelalte rude a servi
cu rîndul. După masă, Timuș și Ruxanda, dansară împreună, și pe
urmă ușile fură deschise tuturor pentru împărțirea darurilor.
Vineri, 6 septembrie, plecarea. Au mers cu toții, voievodul,
doamna, toată curtea, pînă la locul unde fusese întîmpinat Timuș
la sosire. Acolo, bărbații au descălecat, femeile s-au dat jos din
rădvan, și, pe cînd Vasile Vodă dădea ginerelui său cele din urmă
sfaturi, domnița Ruxanda ținea îmbrățișată pe mamă-sa vitregă, și
plîngea pe înfundatele. în sfîrșit, ultimele săruturi, ultimul rămas
bun și însurățeii plecară, iar Vasile Lupu ,,a stat cu capul
descoperit multă vreme11, uitîndu-se după fata lui, cum se duce
cu altul, aiurea, departe, cine știe înspre ce destine.
Ce scurtă a fost fericirea acelei femei] O duse soțul ei în
Ucraina, unde, nu departe de Nistru, se întîlniră amîndoi cu
hatmanul Bogdan Hmielnițki, pornind apoi cu toții înspre Cehrin,
capitala lor. Acolo petrecu Ruxanda toamna, iarna și începutul
primăverii. în april 1533 Timuș fu nevoit șă-și părăsească
nevasta. Plecat cu o mînă de cazaci îhtr-ajutorul socrului său,
care fusese alungat din scaun de către logofătul Gheorghe Stefan,
el nu se mai întoarse în Ucraina decît trecător, în luna iunie, după
bătălia de la Finta. Abia dacă avu vreme s-o mai îmbrățișeze o
dată pe Ruxanda, și Vasile Lupu, alungat a doua oară din scaun,
îl chemă din nou cît mai grabnic. Intrat în Moldova, el găsi, după
cum am arătat în capitolul precedent, pe Vasile Lupu fugar, iar pe
doamna Ecaterina, cu fiul, cu rudele, cu boierii cei veliți, închiși
în cetatea Sucevei. Ajutorul pe care încercă să i-1 dea îi fu nefast.
Omorît de schija unui obuz — din artileria condusă de rivalul său
Dumitru Wisznowiecki, care nu-i putea ierta că-i răpise pe
Ruxanda — trupul lui fu îmbălsămat, acolo în cetate, și păstrat
pînă după capitulare. Trecem repede asupra tuturor acestor
evenimente, fiindcă au mai fost expuse o dată.
Doamna Ecaterina, Ștefăniță, nepoții lui vodă și Can-
tacuzinii fură prinși de Gheorghe Ștefan și băgați în închisoare,
iar cazacii zaporojeni se întoarseră în Ucraina, ducînd cu ei trupul
mortului lor căpitan. Pe drum, convoiul se întîlni cu Bogdan
Hmielnițki, care, cu o puternică armată, venea, dar prea tîrziu, în
ajutorul fiului său. Se zice că întîlnind acest lugubru convoi,
viteazul hatman căzăcesc, mușcînd din buze, ar fi spus doar atît :
„Mulțumesc ție doamne, că nu l-ai lăsat să cadă în mîna
dușmanului“. Apoi, întorcîndu-și din nou armele împotriva
polonilor, el porunci ca trupiil fiului său să fie dus la Cehrin, și
păstrat acolo în catedrală, pînă s-o întoarce el acasă după
încetarea războiului, cînd se va proceda la înmormîntare.
Intre timp, domnița Ruxanda dădu naștere la doi gemeni —
de-a căror soartă, de altfel, nu s-a mai putut afla niciodată nimic...
Era lehuză cînd, la 22 octombrie 1653, sosi în Cehrin corpul
bărbatului ei.
Prin urmare, un an abia după căsătorie, domnița Ruxanda era
văduvă. Și nu putea avea mai mult de 23 sau 24 de ani. Atîta grijă
cu creșterea ei, atîta zbucium înainte de nuntă, pentru a-i da —
poate — 6 luni de fericire, 6 alte luni de îndoială, și apoi în
floarea tinereții, s-o izbească deodată soarta atît de crud, încît nu-
i mai putea lăsa nici iluzia măcar a unei fericiri viitoare.
Și-n adevăr, domnița Ruxanda rămase o nemîngăiată văduvă.
Socrul ei, Bogdan Hmielnițki, îi dărui cetatea Rîșcovului, pe
malul Nistrului, uncie își petrecu zilele — copilăria ei de o parte
și fericirea năruită de alta.
Pețitorii nu lipsiră nici acum, cînd era o femeie părăsită,
avînd pe mamă-sa în închisoare și pe tată-său în exil. Se pare că
frumusețea și inteligența ei tot mai ademeneau curtezanii.
Wisznowiecki o ceru iarăși, stăruitor. Dar îl respinsese ea înainte,
și cum era să-1 ia acum, după ce aflase că-i omorîse bărbatul ?
Un alt pribeag prin străinătăți, ajuns în Ucraina, o văzu, se
amoreză de ea și-o ceru în căsătorie. Era nepotul lui Mihai
Viteazu, fiul lui Nicolae Pătrașcu și al domniței Ancuța a lui
Radu Șerban. Acel tînăr, numit Mihai după bunicul său, era
inimos și- viteaz, dar și el fără noroc. Născut și crescut la Viena,
la curtea habsburgilor, se apucă mai tîrziu să colinde țările străine
pentru a căpăta tronul Țării Românești, pe care nici n-o cunoștea.
Interesele lui îl duseră la Bogdan Hmielnițki unde, văzîndu-i
nora, o ceru în căsătorie. Dar Ruxanda îl respinse și pe ol, căci
era hotărîtă să rămîic văduvă, în amintirea celui pe care se vede
acum lămurit că l-a iubit.
Ba mai mult chiar, pentru a rămînea cît mai credincioasă
memoriei lui Timuș, ea nu mai voi să părăsească Ucraina. Cînd,
în 1658, Gheorghe Ștefan fu alungat din Moldova și doamna
Ecaterina ieși din închisoare, plecînd cu Ștefăniță la soțul ei, la
Constantinopol, Vasile Lupu murind, doamna Ecaterina se mută
din Stambul la Iași, la curtea fiului ei. Stăruiră amîndoi, și mama
vitregă și Eratele, să se întoarcă Ruxanda în țară. Insă ea refuză
din nou, cu îndîrjire, să părăsească țara ei adoptivă. Se în- tîmplă
atunci un lucru ciudat și aproape unic în analele istoriei. Ștefăniță
Vodă, băiat tînăr, inimos și — așa se pare — cam într-o ureche,
își strînse cîteva' mii de ostași și porni să-și ridice sora cu de-a
sila. Cum ea locuia la Rîșcov, pe malul Nistrului, îi fu ușor să
treacă rîul, fără a prinde cazacii de veste, să înconjoare cetatea și
s-o asedieze. Dar Rîșcovul avea ziduri puternice și aprovizionare
din belșug. O zi, două, o șăptămînă, porțile rămî- neau închise și
asediul devenea ridicol. Un frate împre- surînd pe soră-sa pentru
a o scoate dintr-o cetate din care nu voia, să iasă. Ștefăniță plecă
și Ruxanda rămase.
Rămase multă vreme. In 1662 Ștefăniță Vodă muri, iar
doamnei Ecaterina, după cum am arătat, i se pierdură urmele.
Poate merse ea atunci la fata ei în Ucraina și în tot cazul, timp de
cîțiva ani, nu mai știm nimic de ele. Atît doar că socrul Ruxandei
fiind mort de mult (1657), ea rămase în bune legături de prietenie
cu soția hatmanului, Ana Zolotarenko, precum și cu fiul ei, Iurie,
care după moartea lui Bogdan fu ales hatman al zaporo- gilor.
Abia tîrziu, după moartea cumnatului ei Iurie, se hotărî în sfîrșit
domnița Ruxanda să părăsească Ucraina, deci abia atunci cînd
nici o legătură n-o mai ținea strînsă de țara aceea pe care altădată
o iubise. Atunci se întoarse în Moldova stabilindu-se la o moșie
ce o avea în dar de la tatăl ei, Deleni, în județul Botoșani —
moșie care încăpu mai tîrziu pe mîinile Cantacuzinilor, și mai
apoi în- tr-ale familiei Ghica.
De altfel, toată viața domniței Ruxanda, de cînd a rămas
văduvă și pînă a murit, e învăluită într-o taină care nu ne-a fost
încă dezvăluită. S-ar putea că acolo, în cetatea de pe malul
Nistrului, să se fi desfășurat o lungă și misterioasă dramă, al cărei
deznodămînt s-a înfăptuit abia peste vreo treizeci și cinci de ani,
într-o altă cetate, a Neamțului. S-ar putea ca fata lui Vasile Lupu
să fi rămas la Rîșcov, nu de bună voie, ci silită, ca prizonieră a
cuiva, și, ca atare fratele ei Ștefăniță să fi venit la cererea ei s-o
scape din închisoarea în care o ținea un bărbat cu de-a sila. Astfel
s-ar tălmăci mai ușor asediul întreprins și neizbutit al cetății
Rîșcov de către Ștefan Vodă.
Dar cine o fi fost acel bărbat, care o teroriza pe frumoasa
Ruxanda ? S-ar fi putut bănui că era Iurie, fratele lui Timuș, — și
poate că, în adevăr, o fi fost chiar el, cel puțin la început. Dar mai
în urmă, s-a ivit în viața Ruxandei un alt om, care a jucat un rol
însemnat, cel mai însemnat din toate, deoarece a ajuns a fi
ucigașul ei. 11 cheamă Vasile Krupenski și era, după bunică-său,
polon, poate cu legături de pămînt în Ucraina. Iar în Moldova era
proprietarul moșiei Feredeni din ținutul Botoșanilor, învecinată
cu Delenii. El a fost mai tîrziu, de altfel, mare postelnic sub Duca
Vodă și sub Cantemir, și era fiul cămărașului Andronic
Krupenski.
Pomelnicul Feredenilor ni-1 arată însurat „cu domnița
Ruxanda, fata lui Vasile Vodă“, iar despre fiul său Sandu,
pomelnicul glăsuiește astfel : „fecior postelnicului Vasi- lică
Krupenski și al domniței Ruxanda, fiica lui Vasile Voievod
albanitul“. Cum acest pomelnic dă întreaga spiță a neamului
Krupenski riguros exactă după acte și documente, căsătoria
aceasta de a doua a domniței Ruxanda ar părea posibilă de n-ar fi
alte argumente împotriva ei.
Domnița se întoarce în Moldova tîrziu, cam douăzeci de ani
după nunta ei cu Timuș, și se stabilește la moșia ei Deleni.
Despre viața petrecută de ea acolo — vreo 14 ani — nu știm
nimic. Știm însă că în anul 1687, cînd regele Poloniei, Ion
Sobieski, care se afla în război cu turcii intră în Moldova
devastînd și arzînd tot ce întîlni în cale-i, domnița Ruxanda,
.cuprinsă de groază, fugi din Deleni, cu cîteva slugi, cu bucate, cu
scule, cu aurul ce de bine de rău putu strîngé în grabă înainte de
plecare. Ea se ascunse în Cetatea Neamțului, care în vremea
aceea era mînăstire și fusese chiar înființată de tatăl ei, Vasile
Lupu. „Acolo1, zise Ion Neculce, cronicarul, o găsi o ceată
răzleață de cazaci și cu multe munci au muncit-o pentru avuție,
iar pe urmă i-au tăiat capul pe prag cu toporul. Spun cum să fi
găsit la dînsa, 19. 000 de galbeni“.
însă amănuntele acestui omor le aflăm din dosarul unui
proces din chiar anul următor, 1688, cînd lordachi Cantacuzino,
moștenitorul domniței Ruxanda, întors din pribegia sa din
Muntenia, cerea lui Vasile Krupenski averea furată de el de la
fata lui Vasile Lupu. întreaga afacere este nespus de interesantă.
Constantin Vodă Cantemir părăsise Iașii în grabă și se
coborîse la vale, cu boierii lui, cu slujbașii, cu armata toată,
înspre Huși întîi, de unde apoi trecu Prutul în Bu- ceag. Ca
întotdeauna însă, o samă de boieri rămase în Iași, dîndu-se de
partea învingătorului, ba făcînd încă haz pe socoteala bietului
voievod fugar și cîntînd în batjocură cîntece despre el. Printre
acești boieri era și postelnicul Vasile Krupenski. El întovărăși pe
Sobieski în urmărirea acestuia. împotriva lui Cantemir pînă la
Huși, iar la întoarcerea lor spre Iași ceru regelui o ceată de cazaci
pentru a merge să asedieze cetatea Neamțului. Pentru a convinge
mai ușor pe Sobieski, îi spuse că fata lui Vasile Lupu stă ascunsă
acolo, că ea are bogății fără număr și că va merge el să i le aducă
pe toate. Regele Poloniei îi dădu deci o mînă de cazaci, care
merse la Cetatea Neamțului — nu în „ceată rezleâță“, ci un scop
bine definit — sub conducerea postelnicului Krupenski. Ajunși
acolo, ei începură asediul cetății, care deși era mînăstire avea
totuși o mică garnizoană, și chiar pare-se destul de vitează, căci
ea rezistă mult pînă fu nevoită, poate din pricina foamei, să
deschidă porțile cetății. Și atunci se întîmplă acea grozăvie despre
care vorbesc cronicarii, furtul averilor întîi și apoi omorul
domniței, pe pragul ușii, cu toporul.
Acum se naște întrebarea, de ce a făcut Krupenski
nelegiuirea aceasta ? Căci, în tot cazul, după prădarea unei femei
bătrîne și rămasă fără apărare, omorul pare nu numai odios, dar și
inutil. Așa îneît singurul răspuns acceptabil, e că Vasile
Krupenski postelnicul a săvîrșit fapta lui din răzbunare. Dar
răzbunarea de ce, împotriva căror fapte ?
Că domnița Ruxanda să fi fost nevasta lui, pare puțin probail,
cu toate aserțiunile pomelnicului din Fere- deni. Mai întîi, un inel
de-al ei din anul 1680 purta încă inițialele R.T. (Ruxanda Timuș),
și al doilea, dacă ar fi fost ea măritată cu Vasile Krupenschi și ar
fi avut cu el un fecior legitim, pe Sandu, averea ei ar fi rămas
fiului, nu nepotului lordachi Cantacuzino.
Atunci ce s-a întîmplat ? De ce a căutat Krupenski, vecinul
de moșie, să afle ascunzătoarea domniței, de ce a descoperit acea
ascunzătoare lui Sobieski „prin trădare11, cum zic actele
procesului sus pomenit, și de ce s-a dus s-o asedieze, de ce a
omorît-o ?
Acolo, în castelul de pe Nistru, o fi fost ea timp de 20 de ani
prizoniera unui om pe care nu-1 voia ? i-o fi făcut un copil, pe
Sandu ? O fi chemat pe fratele ei s-o despresoare ? O fi fugit în
sfîrșit în Moldova ? Și după alți 14 ani, fiind țara toată în bejănie,
i-o fi căzut acum lui Krupenski prada în mînă, dc s-a dus să-și
răzbune, s-o jefuiască și s-o omoare ?
Ce taină plutește în jurul acestor intîmplări dc demult, și cine
le va desluși vreodată ?
Capitolul XXI
DOAMNA SAFTA A LUI GHEORGHE ȘTEFAN
ȘI PRINCIPESA MIHAILOWA
roina unuia din cele mai apreciate romane de ale lui Mauriciu
Jokai,doamna Maria Grigorc Gliica este, prin faptul acesta, mai
cunoscută și mai populară în Ungaria decît la noi în țară. Ba, aș
putea spune că la noi, în afară de specialiști, nimeni nu mai știe
cine a fost această zbuciumată doamnă, frumoasă poate,
vanitoasă desigur a cărei viață i-a fost dat s-o trăiască în salturi,
cînd în măriri și avuție, cînd în scăderi și sărăcie.
Istoria vieții ei nu poate fi tratată independent de furtunoasele
evenimente petrecute în țările noastre în a doua jumătate a
veacului al XVII-lea, în care a jucat ea însăși un rol, dacă nu
preponderent, în tot cazul ho- tărîtor pentru începutul acelei lupte
cc-a ținut în Muntenia vreo 20 de ani, lupta dintre Ghiculești și
Cantacu- zini, care a luat caracterul nu numai al unei certe de fa-
milie, ci a căpătat un mai adînc înțeles istoric și național.
Pentru a înțelege mai bine cele ce vor urma, va trebui să
luăm firul povestirii de unde-1 lăsasem, de la moartea lui Matei
Basarab.
Am arătat în ce împrejurări, la moartea lui Matei Vodă,
urmată după o grea boală, Constantin Șerban zis Cîrnul,
înlăturînd pe prezumtivul moștenitor Diicul Bui- cescu, nepotul
domnului, luă, cu ajutorul neastîmpăratei gărzi domnești
(seimenii și dărăbanii), puterea în mînă, încoronîndu-se pe îndată
domn al Țării Românești, acolo la Tîrgoviște, și sărbătorind cu
pompă mare înscăunarea lui în fața cadavrului încă neîngropat al
bătrînului voievod.
Diicul Buicescd, care se afla la moșia lui din Romanați, la
căpătîiul fiului său bolnav, fu dus la Tîrgoviște, însemnat la nas
pentru a nu mai putea domni, și apoi, dîndu-i-se drumul, el fugi
cu familia lui în Ardeal, la Gheorghe Rakoczi II. Scurtă vreme
după aceea, fata lui se mărită cu Drăghici Cantacuzino, fiul mai
mare al vestitului*pos- telnic al Țării Românești.
Astfel ajunse Buicescu cuscrul postelnicului, pe cînd noul
domn Constantin Șerban era cumnatul său, fiind fratele
Ilincăi'Cantacuzino, copii amîndoi de-ai lui Radu Vodă Șerban.
Dar postelnicul, care în 1653 avea vreo șaizeci de ani, n-a luat
niciodată parte nici pentru cumnatul, nici pentru cuscrul, căci
viața publică îl dezgustase și nu mai avea altă dorință decît să
trăiască departe de zbuciumările lumii, în tihna frumosului său
conac de la Filipești, Prahova.
Familia Cantacuzino, care se trage din împărații Bizanțului, a
intrat în țară la noi la începutul secolului al XVII-lea. Sătui de
binele turcului — bunicul lor Mihai Șaintanoglu fiind sugrumat
din porunca padișahului și tatăl lor Andronic omorît dintr-un
capriciu al vizirului patru frați Cantacuzinești, fiii lui Andronic,
fugiră din locurile unde altădată stăpîniseră străbunii lor,
găsindu-și adăpost, unul în Crimeea (Dumitru) și trei din ei în
țările noastre. Un al cincilea frate, M’hai, rămase singur în
Constantinopol. Cît despre cei veniți la noi, Toma și lôr- dache,
se stabiliră în Moldova și a fost deseori vorba de ei, cînd am
vorbit de domniile lui Vasile Lupu și a lui Gheorghe Ștefan. Al
treilea, Constantin, și par-se cel mai mare din toți, se stabili în
Muntenia, unde sosi prin anii 1615, la vîrsta de vreo douăzeci și
cinci de ani. înălțat repede la rangul de boierie, el ajunse vel
postelnic sub Matei Basarab, care făcu din el omul său de
încredere și-l însură, după cum am văzut cu Elena Basarab, fiica
lui Radu Șerban Voievod.
Această domniță, a cărei viață am urmărit-o cînd am vorbit
de domnia tatălui ei, se născuse în pribegie, în cetatea Sucevei, la
anul 1611, fu dusă acolo, de mică la Viena, unde fu crescută cu o
deosebită grijă de mamă-sa doamna Elena, și dusă apoi, după
moartea tatălui ei, în Țara Românească, în primii ani ai domniei
lui Matei ■Basarab. Ea avea deci pe atunci vreo douăzeci și doi
de ani și nu-și cunoștea încă țara. Matei Vodă, care era văr cu
mamă-sa, o mărită îndată cu favoritul său, postelnicul Constantin.
Soții aceștia Cantacuzino au rămas în istoria noastră lumfnate
chipuri de oameni de treabă, suflete curate și firi cinstite. Din
căsătoria lor, se născură șase fii și cinci fete. Toți unsprezece
copii se căsătoriră numai cu membri din familiile cele mai mari și
mai bogate din țară, astfel îneît neamul lor ajunse a fi primus
inter pares. Urcîndu-se acum fratele Ilincăi în scaunul.
Munteniei, era firesc ca vaza Cantacuzineștilor să crească și mai
mult. însă, după cum am arătat, bătrînul postelnic, înțelept și
prudent, ntuceru de la cumnatul său nimic, decît să fie lăsat să
trăiască în tihnă.
Noul domn era un om ambițios, energic chiar, însă lipsit de o
anumită finețe, fără care în politică nu o poți duce departe.
Domnia lui se ilustră prin multe nedibăcii. Ajuns în scaun cu
ajutorul răsculaților seimeni, prima lui grijă fu, o dată confirmat
de Poartă, să desființeze acest corp de ostași, ceea ce-i pricinui
nenumărate încurcături care, punîndu-1 rău și cu armata și cu
boierii și cu Rakoczi, era să-1 coste domnia.
în sfîrșit, cînd voievodul Ardealului împreună cu domnul
Moldovei, întreprinse acea nechibzuită acțiune împotriva
Poloniei, despre care am vorbit în capitolele precedente, el se
împreună cu ei, plecînd să scoată din scaun pe regele Ion
Cazimir. Dar grozava înfrîngere ce suferiră acești trei voievozi de
la sud, costă scaunul a doi din- tr-înșii. Poarta, pentru a nu fi
bănuită de poloni c-ar fi sprijinit acest război purtat de niște
domni vasali ei, trimise îndată firman de mazilire, atît lui
Gheorghe Ștefan cît și lui Constantin Șerban. Pe Rakoczi nu-1
putea mazili, pentru că de ani de zile se luptau cu el și nu-1
puteau infringe.
Așadar, la începutul anului 1658, Constantin Vodă Șerban își
părăsi scaunul din Tîrgoviște, refugiindu-se în Transilvania.
Constantin Șerban fu înlocuit în Muntenia cu un ciudat
personaj, despre care se spune c-ar fi fost și mahomedan,
Mihnea, care iscălea Mihai și se pretindea fiul lui Radu Vodă
Mihnea. Ar fi fost deci Basarab, dar contemporanii îi negau
această ilustră filiațiune, zicînd c-ar fi feciorul unui cămătar grec
din Constantinopol, lani Surdul, și că înălțarea lui s-ar fi datorat
unui anumit fel puțin demn de-a se purta în viața privată, „căci
fiind el frumușel1*, zice cronica, spun unii să fi fost giuvan lui
Chinan Pașa, iar mai vîrtos Validei (mama sultanului) a slujit, că
zic unii să-i fi căutat de treabă cîteodată“. Miron Costin îl
numește „un tiran fantastic, adică bîiguitor în gînduri**. Cît
despre el însuși, se intitula : Io Mihai Radu, cu mila lui
dumnezeu domn al Ungrovlahiei și al părților megieșe arhiduce.
De altfel, titlul de arhiduce al Făgărașului și al Alma- șului îl
ceruse el formal de la Poartă, care nu i-1 acordase, ceea ce nu l-a
împiedicat să-1 poarte. Și în tot cazul, bîiguitor în gînduri sau nu,
și batjocorit cum a fost și de contemporani și de posteritate,
Mihnea Radu avea o marcată personalitate, care l-a făcut să-și
piardă tronul după abia un an de domnie. Se entuziasmă deodată
de acțiunea comună întreprinsă împotriva turcilor de cei trei
principi proscriși : Rakoczi, Gheorghe Ștefan și Constantin
Șerban, și se uni, el, domn în scaun numit de Poartă, cu cei ce
fuseseră alungați din scaunele lor. Cînd seraskirul turcesc sosi cu
o puternică armată în Tîrgoviște, în drumul lui spre Transilvania,
unde mergea să zdrobească coaliția foștilor domni, Mihnea Vodă
propuse boierilor să omoare pe turc. La vorba această nebună,
boierii, înspăi- mîntați, o rupseră la fugă, iar domnul de frică ca
nu cumva ei să-1 pîrască turcului, se apucă să-i taie, unul după
altul, pe cci mai mari boieri ai țării, printre care și pe Preda
Brîncovcanu, bunicul viitorului domn. Pe lista neagră se afla și
postelnicul Cantacuzino cu fiii săi, însă ei prinseră de veste la
vreme, și fugiră cu toții la Brașov, de unde apoi se adăpostiră în
Moldova, la Gheorghe Ghica Vodă, care-i primi, după cum se va
vedea mai jos. Mihnea Vodă, descotorosit de boierii lui, își dădu
pe față, la vreme oportună firește, planurile sale, însă coaliția
aceasta de mici voievozi împotriva unui imperiu cu care lupta în
zadar Europa de trei sute de ani, fu zdrobită, așa îneît Mihnea
Vodă fu nevoit să treacă și el munții, adăugind la numărul
fugarilor domni încă unul. Tocmai în nordul Ardealului, la Satu
Mare, acolo unde se mai vorbește astăzi încă o românească atît
de latinească 62, fu primit, găzduit și ospătat de Constantin
Șerban. Dar foștii voievozi mîncară și băură cu atît de puțină
măsură, îneît la unul din aceste ospețe (cam pe la 5 aprilie 1660,
zice Gheorghe Șincai) Mihnea Vodă muri deodată, de apoplexie.
Cu dînsul se afla și o femeie, pe care voia s-o ia de nevastă, o
frumoasă circaziană, care în meleagurile noastre a purtat numele
de Domnica, dar pe care o chema de fapt Nedelca. Era poate sora
lui Mehmed Gherai, hanul tătarilor, și că era tătară sau cercheză,
în tot cazul avea inimă largă, căci abia îl îngropă pe Mihnea
Vodă Radu, că și se logodi cu Constantin Șerban. Trecu ușor de
la unul la altul, și în scurtă vreme deveni doamnă (postumă) a
fugarului Basarab. Acesta își mai încercă norocul în Moldova,
ajutat fiind de 40.000 de cazaci, dar, fiind respins, își luă tînăra
nevastă și plecă cu ea în Polonia. Au trăit foarte bătrîni. în 1675 îl
aflăm, împreună cu alt domn fugar, Petriceicu Vodă al Moldovei,
la Rîșcov pe Nistru, în Ucraina, unde pare a se fi stabilit definitiv.
în 1681, „cu doamna mea Nedelca11 dăruiește lemn din crucea lui
lisus unei mînăstiri ucrainene. Moare, probabil, abia prin 1684
sau 1685.
Aceștia fură, după moartea lui Matei Basarab, domnii care s-
au perindat în scaunul din Tîrgoviște, pînă în zilele cînd începe
povestirea ce avem de gînd să facem.
In timpul acesta, în Moldova, au fost cele trei domnii ale lui
Gheorghe Ștefan, Gheorghe Ghica și Ștefăniță, fiul lui Vasile
Lupu, din care cunoaștem două, din capitolele precedente.
Bătrînul fost vornic Gheorghe Ghica, care înlocui pe
Gheorghiță Vodă în scaunul Moldovei, a avut, de la început, o
viață ca din povești.
El era albanez. Nu român macedonian ca Vasile Lupu, sau
grec macedonian cum a fost Duca Vodă. Albanez curat, arnăut
din coborîtorii vechilor ilirieni. Era originar din satul Kiupru, de
unde, luîndu-și sărăcia de coadă, porni într-o zi, copil, să-și caute
un rost în lume. Tovarăș de drum avea pe un pui de turc, care
mergea și el în lume — lumea, pentru ei, era Stambulul ! Pe
drum, cum mergeau amîndoi, creștinul spuse turcului : „Tu ești
mahomedan, poți să ajungi om mare, și ce mă faci pe mine atunci
?“. Iar celălalt îi răspunse : „De mă voi face mare, te fac și pe tine
om, bre !“.
Ajunși la Stambul, copiii se despărțiră. Turcul a nimerit la un
agă, și slujind, așa, din stăpîn în stăpîn, a ajuns pașă, și apoi vizir,
marele Vizir Kiupruliu, unul din cei mai vestiți din istoria
imperiului otoman.
Și astfel, micul nostru turc ajunse vizir. Iar micul creștin și-a
urmat pe de altă parte drumul lui, mai așternut cu spini decît cu
trandafiri. Intrat slugă la capuchihaia Moldovei, el părăsi în
curînd Constantinopolul pentru a veni la Iași,' unde se apucă de
negoț. Sub Vasile Lupu, care cu orice prilej își ajuta compatrioții,
tînărul albanez fu adus la curte, boierit, însurat, înălțat în grad
pînă la vornicie, deci spre măriri.
Mai tîrziu, către sfîrșitul domniei lui — era și Ghica, acum
om de vreo cincizeci de ani — Vasile Vodă îl trimise la Poartă,
capuchihaie a lui, ajungînd acum cel mai mare acolo unde fusese
cel mai mic. Rămase acolo și sub Gheorghe Ștefan Vodă, care
apreciindu-i meritele, îl păstra în aceeași funcțiune. Aflîndu-se
deci - el într-o zi la divanul vizirului, pentru niște treburi ale țării,
acesta, în- trebînd de numele lui, recunoscu în bătrînul
capuchihaie pe fostul său tovarăș de drum. Deci, chemînd pe
haznatar îi zise în taină : „Vezi cel bătrîn boier moldovean, să-1
aduci la mine că-mi trebuiește“. Ridicat de haznatar, Gheorghe
Ghica intră la mare grijă „căci nu știa povestea ce este“. însă
ridicîndu-se divanul fu dus la vizir, care-1 cercetă, cine este, de
unde vine, ce-a făcut pînă acum. Apoi, văzînd că nu se înșelase,
îl întrebă : „Mă cunoști tu pe mine, au ba? !“. Iar Ghica răspunse
că știe doar numai că este marele vizir și mai mult nimic. Kiupru-
liu îi spuse : „Ții minte ce-am vorbit cînd veneam amîn- doi pe
cale ? De-ai uitat tu, dar eu n-am uitat. Și iată te voi face domn în
Moldova“. Ghica, om foarte de treabă și fără poftă de
nemărginite măriri, sărută mîna vizirului, și-1 rugă pentru
stăpînul său să-1 lase să fie domn, să nu-1 mazilească. Iar vizirul
a răspuns : „Acum deodată îl las să fie, iar mai pe urmă cuvîntul
meu jos nu-1 voi lăsa, ci te voi face pre tine !“.
Și l-a făcut pre el. L-a făcut atunci cînd, după dezastrul din
Polonia al voievozilor noștri coalizați, Poarta mazili pe
Constantin Șerban și pe Gheorghe Ștefan. Dar s-ar fi așteptat
moldovenii la orice alt domn, afară de bătrînul vornic, pe care de
altfel îl primiră bucuroși, ca bun român ce se făcuse albanezul în
scurgerea anilor.
Aceasta era în 1658. întors în Moldova cu titlurile domnești,
Ghica Vodă, care era să devie tulpina unui numeros neam de
domni români, își asocie la domnie pe tînă- rul său fiu Grigore.
Era însurat cu Ecaterina, probabil o greacă din neamul Vlasto.
Dar aceasta trăia mai mult la Constantinopol. Acum feciorul lor,
Grigore, era el un tînăr însurățel, a cărui nevastă putea, neavînd
soacră în țară și fiindu-i soțul coasociat la domnie, să-și zică
doamnă, doamna Maria Ghica.
Căsătoria aceasta, care — dădu multă vază Măriei, deoarece
făcu dintr-însa o doamnă, fusese totuși la început mai mult în
avantajul lui Grigore decît al Măriei, fiindcă el era fiul unui
vrednic străin, fără legături cu boierii țării, iar ea era dintr-un
vechi heam moldovenesc, înrudită și prin mamă-sa cu toată
floarea boierimii.
Tatăl ei era vel vistiernicul Mateiaș Sturza, fiul lui Dumitru,
mare vistier și el. Iar mama ei era sora lui Gheorghe Ștefan Vodă,
o Ceaurească, sau poate sora doamnei Safta, o Boulească. în tot
cazul Gheorghe Ștefan și doamna Safta, neavînd copii, își luară
nepoata la ei, pe Maria Sturza, o crescură în casa lor, o ținură pe
urmă la curtea domnească și prin anii 1656 sau 57 o măritară cu
Grigore Ghica, fiul bătrinului capuchihaie de la Poartă.
Cînd deci, în aprilie 1658, cu o săptămînă înainte de paști,
sosi noul voievod la Iași, doamna Maria avu desigur bucuria de
a-și vedea socrul domn, însă avu durerea de a vedea pe unchiul
care o crescuse apucînd calea pribegiei. Pusă cum era între
ciocan și nicovală, ea avu, în curînd, o și mai mare neplăcere,
care trebuie să o fi tulburat mult. Gheorghe Ștefan năvăli în țară
pentru a scoate din domnie pe Ghica, iar acesta trimise împotri-
vă-i pe fiul său Grigore, care era deci silit acum, să lupte în
contra unchiului și binefăcătorului nevestei lui. învins la Strunga,
bătrînul Vodă Gheorghiță fugi din țară, apu- cîndu-se să colinde
străinătățile, pînă tîrziu, cînd, în sărăcie, își dete duhul tocmai pe
malul Mării Baltice la Sczeczin. Am văzut în capitolul precedent,
cum în clipa aceea Grigore și Maria Ghica, care se aflau la
Viena, își amintiră deodată că erau nepoții mortului „principe",
re- clamînd cu insistență sculele rămase pe urma nenorocitului
domn.
Domnia lui Gheorghe Ghica în Moldova ținu abia un an.
însă, pentru povestirea ce va urma, se întîmplă în acest scurt
răstimp un eveniment foarte important, anume refugiul în
Moldova al familiei postelnicului Cantacuzino.
Am arătat mai sus cauzele acestei pribegii. Constantin
Cantacuzino venise la Iași împreună cu soția lui, jupî- neasa
Ilinca, cu toți fiii săi, precum și cu unele din fete și gineri. în
capitala Moldovei trăiau încă pe atunci frații postelnicului Toma
și lordachi, cărora cîțiva ani mai înainte fratele lor mai mare le
scăpase viața. Drept mulțumire, ei nu numai că-și primiră familia
cu bucurie, dar o introduseră la curte, făcînd pe Ghica Vodă și pe
fiul său s-o cinstească cum i se cuvenea. Cu încetul, legăturile
dintre Ghiculești și Cantacuzini se transformară în cordiale și
prietenoase, bătrînul voievod prinzînd o deosebită stimă pentru
bătrînul postelnic, iar fiul său Grigore legîndu-se cu Drăghici de-
o prietenie, care părea că nimic în lume n-ar mai putea-o dezlega.
Spre confirmarea acestor simțăminte ce purta Grigore Ghica lui
Drăghici Cantacuzino, el crezu de datoria lui să-i dea și un zapis
la mînă, nu știm dacă din pricină că nu avea el însuși încredere în
statornicia sentimentelor sale, sau poate fiindcă ar fi fost obiceiul
pe atunci ca prieteniile să se lege prin zapise. în tot cazul, iată ce-
i scria el : „Noi, Grigore Ghica Vodă, fiul lui Gheorghe Vodă,
dat-am această a noastră carte credinciosului dumnealui spătarul
Drăghici Cantacuzino, căruia întîmplîndu-se de a pribegit și
pentru scăparea lui a venit în țară... am poftit a-1 trage la noi,
adeverindu-i prin această scrisoare ca să fiu și eu cu inima curată,
și de se va întîmpla vremea de a ne despărți cu trupul, iar cu
sufletul si cu credința să fim nedespărțiți unul de altul“.
Aceasta ar fi, ca să zicem așa, actul întîi din drama ce va
urma.
Pîrile lui Mihnea Vodă, domnul Munteniei, împotriva
boierilor fugari, pe care de necaz că nu-i putuse omorî îi tot
ponegrea la Poartă, făcură ca aceasta într-o zi să trimeată doi
capugii la Iași pentru a ridica pe Cantacuzino și a-1 duce la
împărăție să se dezvinovățească. Acolo îl așteptau boierii lui
Mihnea cu minciuna în gură și cu pungile de aur care fac de
obicei din minciună adevăr ; însă, spune N. lorga : „Postelnicul
Constantin era el însuși prea bogat și prea meșter prin istețimea și
lunga lui experiență de douăzeci de ani sub Matei Vodă ca să
poată fi învins. El birui la judecata vizirului^, între timp de altfel
pîrile lui Mihnea Vodă se adeveriră cu atît mai neadevărate, cu
cît el păși hotărît și pe față împotriva Porții, dîndu-se de partea lui
Rakoczi. Fuga lui în Ardeal lăsă scaunul Munteniei neocupat, iar
vizirul, din îndemnul postelnicului cu care se împritenise acum, îl
dădu lui Gheorghe Ghica, care timp de cîteva luni a fost deci
domnul ambelor principate. în vara anului 1660, Ștefăniță, fiul
lui Vasile Lupu, fu numit domn al Moldovei, iar Gheorghe Ghica
rămase în Muntenia, unde se întoarse în sfîrșit și Cantacuzino cu
toată familia lui.
Precipitarea tuturor acestor evenimente și necontenitele
tulburări din țările noastre păreau a fi luat în chipul acesta sfîrșit.
însă era numai o părere. Marele vizir Kiu- pruliu 63 socoti că
singurul mijloc de a pune capăt neîncetatei fierberi din
meleagurile noastre și marcatei înclinări a domnilor români către
împărățiile creștine, era transformraea Moldovei și a Munteniei
în pașalîcuri. Cum pe de altă parte Țara Românească era bîntuită
de foamete și de ciumă, Kiupruliu găsi acest prilej nimerit și,
pretextînd că populația este nemulțumită de domnul ei, trimise pe
Mustafa Pașa din Silistra să ridice pe Ghica Vodă din scaun și să-
1 ducă în fiare la Constan- tinopol. Astfel se isprăvea, după vreo
jumătate de veac, prietenia puiului de turc cu puiul de creștin.
Postelnicul Cantacuzino părăsi și el Tîrgoviștea, întovărășind
pe domnul său la Stambul, căci îi purta de grijă, pare-se. Cît
despre Grigore Ghica, el se afla cu doamna Maria la Adrianopol,
unde tată-său îl trimisese capuchihaie al lui la împărăție.
împărtășind soarta lui tată-său, care fu aruncat la închisoare, el fu
reținut dacă nu închis, în. tot cazul zălog, la Odrii (Adrianopol).
Om energic și isteț, departe de a se înfricoșa, Grigore Ghica făcea
dimpotrivă planuri de domnie. Tatăl său fiind mazilit, de ce n-ar
ajunge el domn ? Și se apucă să scrie o foarte lungă scrisoare
postelnicului Constantin, „nenea“ cum îi zicea, știindu-1 pe
acesta acum în grațiile marelui vizir. într-un fel subțire, pentru a
nu-1 jigni, îi aminti găzduirea ce i-o dăduse la Iași, banii pe care
îi împrumutase (și pe care, în parte, îi ierta), prietenia care-1 lega
cu fiul acestuia, Drăghici și respectul pe care-1 purta lui însuși,
terminînd toată această polologhie cu rugămintea să se puie
postelnicul în patru pentru a obține domnia Țării Românești
pentru el. Iată un crîmpei din această scrisoare :
„Dumneata postelnice, mult îmi era dor de dumneata să te
văd, și nu lăsă dumnezeu să fi venit ca să vorbim două, trei
cuvinte împreună. Ce voi face ? De cînd te-ai dus dumneata de la
mine am rămas surd și mut și făr’ de om... Eu din cuvîntul
dumitale nu voi ieși, nici de la mine să aștepți învățătură, că eu
las asupra dumitale toate lucrurile, cum vei socoti, așa să faci.
Numai scoate-mă din gura neprietenilor. Foarte să-ți pui poalele
în brîu și să te nevoiești pentru mine și pentru dumneata, că noi
amîndoi una sîntem“.
Iar postelnicul foarte își puse poalele în brîu și se nevoi
pentru tînărul Grigore, de-i căpătă domnia Țării Românești.
Acestui bătrîn înțelept am datorit noi românii faptul că, acum
vreo trei sute de ani, n-au făcut turcii din țările noastre pașalîcuri.
S-a căznit Constantin, cu toată elocvența lui, pentru a convinge
pe vizir că mai rău de-o sută de ori ar fi, pentru turci, nu pentru
noi, dacă ar face din țările noastre raiale, în loc de-a ține pe
români, aici la Dunăre, ca un tampon între semilună și cruce.
Convins de argumentele postelnicului, Kiupruliu renunță la
planul său, și întrebă scurt pe postelnic : „Pe cine să pun domn în
Tîrgoviște ?“ Iar răspunsul ce-ar fi dat oricare altul, și pe care
desigur îl aștepta și vizirul, ar fi fost : „Pe mine !“ Insă bătrînul
înțelept răspunse : „Pe Grigore, feciorul lui Ghica Vodă !“
Astfel ajunse Grigore Ghica domn și soția lui Maria,
doamnă.
în schimb, Cantacuzino ceru de la noul său stăpîn o singură
favoare, pe care o mai ceruse cu șapte ani mai înainte de la
cumnatul său Constantin Vodă Șerban, anume aceea de a fi lăsat
în pace. Nu boierie, nu treabă, nu nimic — odihnă pentru
bătrîncțcle sale. Iar Grigore Vodă — Gligorașcu, cum se numea
el însuși — îi dete o carte la mînă, prin care-i făgăduia : „Să nu
am a amesteca pe dumneata la luatul banilor, și nici la chezășii...
Și nici o bîntuială să nu aibă de la domnia mea, ci să aibă a se
răpoza la casa lui, ca o slugă bătrînă a noastră și a țării... și nici să
cred cuvintele cuivași, de ar pîrî ce-ar pîrî, că domnia mea mă
odihnesc. în credința lui. Iar de mă voi lepăda și voi călca aceasta
ce scriu mai sus, dumnezeu și pe mine să mă lepede și să mă
calce într-această lume și în lumea ce va să fie. Și pentru credință
am întărit cu iscălitura și cu pecetea mea. Anul 1660“.
în octombrie 1660, erau cu toții în țară, Grigorașcu Vodă și
doamna Maria, instalați în vechea curte domnească din
București, iar postelnicul Cantacuzino și bă- trîna lui domnița
Ilinca, la Filipeștii Prahovei, în frumoasa lor casă care minunase
cîndva pe Paul din Alcp, și din care au rămas astăzi abia cîteva
bolți de pivniță.
Trei ani se trecură, mai mult sau mai puțin liniștiți. Pace din
toate părțile și belșug în țară. Legăturile dintre Ghiculești și
Cantacuzini rămaseră cordiale, fiii mai mari ai postelnicului își
îndeplineau boieriile la curte, Drăghici fiind pe atunci (1660—
1665) mare paharnic și Șerban logofăt al doilea. Grigorașcu
Vodă, al cărui tată fusese slobozit din închisoare însă rămăsese la
Stambul, urma să arate postelnicului aceeași dragoste de fiu,
aceeași supunere și ascultare a sfaturilor sale, iar doamna Maria,
care-i spunea jupînesei Ilinca „mamă11, petrecea deseori, cu
săptămînile, la Filipeștii de Pădure. De fapt, bătrînul postelnic,
care nu se amesteca în nici o treabă a Divanului, era totuși cel
care, în linii generale, ducea politica țării, deoarece sfatul lui era
precumpănitor.
în vara anului 1663, această viață de patriarhal ,,dolce
farniente11 se schimbă, brusc la înfățișare. Pricina erau tulburările
din Ardeal, care de la moartea lui Rakoczi (1660), era frămîntat
de ambițiile a doi potrivnici pre- tendenți, Kemeny susținut de
nemți și Apafi, omul turcilor. Lupta dintre împărat și sultan
pentru cucerirea acestui Ardeal, ținea de mai bine de o sută de
ani.
Voievodului numit de turci i se opunea regulat prințul
susținut de germani. Adunînd oaste puternică, vizirul și-o primise
împotriva lui Kemeny pentru a sfîrși o dată cu necontenitele
hărțuieli dintre cei doi rivali. Grigore Ghica domnul Munteniei și
Istrati Dabij a al Moldovei, primiră poruncă să-și strîngă și ei ce
brumă de armată o fi avînd și să pornească în Transilvania unde
urma să se unească cu armatele imperiale otomane.
Pornind la război, Grigorașcu Vodă lăsă pe doamna Maria să
vadă de trebile țării — înlocuitoarea lui, regentă. Sfetnici pe lîngă
ea, caimacam, numi pe doi oameni de încredere de ai lui, pe
vistiernicul. Stroia Leur- deanu și pe cămărașul Dumitrașcu
Cantacuzino, nepotul postelnicului.
De ce, cum, din care anume necunoscute ale ecuației vieții a
urmat ce a urmat, nici astăzi nu s-a lămurit.
Stroe și Dumitrașcu își întinseră mîna pentru a pierde pe
postelnicul Cantacuzino.
Urziră un complot, în care atraseră numai ambițioși, pe
Gheorghe Băleanu, pe Constantin Vărzaru (fiul ar- mașului Radu
de sub Matei Basarab), pe alții care rămăseseră în București,
precum și pe unii care erau cu vodă la oaste, ca pe Pîrvu
Vlădescu, căci aveau și acolo nevoie de „atmosfera 11 ce trebuia
creată. Iar complotul n-ar fi putut avea sorți de izbîndă, cîtă
vreme doamna Maria — regenta — s-ar fi împotrivit. Aci s-a
arătat iscusimea lui Stroe Leordeanul, capul complotului, și aici
zace taina întregii afaceri, cum de-a putut această femeie, care
cunoștea firea postelnicului mai bine decît oricare altul, care
zicea Ilincăi „mamă“ și fiilor ei ,,frați“, cum a putut ea, și de ce,
să se dea de partea ponegrito- rilor împotriva celui ponegrit.
„Vreo daraveră de rochii sau de cerceU, zise N. lorga. Nu se
omoară un om pentru o pereche de cercei — cînd ești doamnă.
Bănuiala noastră se îndreaptă spre cu totul alt simță- mînt
care zace mai adînc în firea omului decît vanitatea podoabei :
dragostea. Vreun simțămînt de, iubire jignită pentru unul din fiii
postelnicului cerea răzbunare, sau poate vreo legătură cu unul din
conspiratori impuse celei din fire mai slabă voința celui mai tare.
Firește, aceste .sînt simple bănuieli, dar trebuiesc formulate
pentru a tălmăci fapta doamnei Maria.
Tot atît de neexplicabilă este purtarea lui Dumitrașcu
Cantacuzino, fiul acelui Mihai care a trăit și a murit în Stambul.
Adus de tînăr de către unchiul său în Muntenia, Dumitrașcu a
fost crescut, hrănit, boierit de bătrînul postelnic. Ce l-a împins să-
și răzbune de aceste bine- - faceri ?
Mai ușor de înțeles e purtarea celui care a născocit toată
drăceasca conspirație, vistiernicul Stroe Leordeanul. Omul
acesta, din Leordenii Argeșului, se însurase cu Vișa din Golești și
dădu naștere neamului Golescu. Unul din fiii săi, Istrati, se însură
cu Elena, fata lui Nicolae Vodă Pătrașcu și a domniței Ancuța,
sora Ilincăi Cantacuzino. Istrati Golescu. venea deci văr primar,
prin nevastă-sa, cu fiii postelnicului. In curînd o nouă încuscrire
îl legă și mai strîns pe vistiernicul Leordeanul de postelnicul
Cantacuzino.
Fata lui. Maria, se mărită cu al doilea fiu al acestuia, Șerban,
cel care mai tîrziu va fi domn. în 1663 căsătoria aceasta era
desfăcută, Șerban reînsurîndu-se cu o altă Marie, fata boierului
de origine bulgărească (din Ni- copole) Ghencea Rustea. 84 Aici
trebuie căutată originea dușmăniei lui Stroe împotriva
Cantacuzinilor, o răzbunare pentru fata părăsită. E cea mai
firească și mai omenească din toate tălmăcirile ce s-au dat asupra
acestei neîmpăcate uri a bătrînului vistiernic. La acesta mai
trebuiește adăugată și cauza arătată de Xenopl și de N. lorga,
cauza atribuită în comun lui Stroe Leordeanul și cămărașului
Dumitrescu, poate și celorlalți conspiratori, anume aceea că în
lipsa domnului din țară, boierii rămași s-o cârmuiască ar fi fost
împiedicați de postelnic s-o jefuiască. Firește, o atare faptă este și
ea susceptibilă de-a deștepta ura.
Deși tustrei fiii mai mari ai postelnicului, Drăghici, Șerban și
Constantin, se aflau la oaste pe lîngă domnul lor în Ardeal, totuși,
Pîrvu Vlădescu, prietenul lui Leordeanul, nu se sfii, în fața lor, să
pîrască pe bătrînul tată al acestora, că umblă, în lipsa lui vodă din
țară, să-i sufle domnia. Această calomnie fu confirmată lui Ghica
prin scrisori sosite din București, de la caimacami lui. Iar dacă
Grigorașcu Vodă ar mai fi putut, poate, să se îndoiască de spusele
acestea nebune, apoi ce mai putea el zice, cînd însăși doamna lui
îi scrisese că postelnicul adună pîri împotrivă-i, că oprea țara de-a
plăti dările și că ea însăși nu este ținută în seamă, ,,că este batjo-
corită de acest trufaș supus !“.
La toate aceste, ar fi putut totuși Grigore Vodă în- tîmpina
ceva. Anume că postelnicul, cu trei ani mai înainte, putea lua
pentru el domnia pe care i-o dăduse lui, și era deci puțin probabil
să se fi răzgîndit acum. Și ar mai fi putut întîmpina că el, Grigore
Vodă, cu mîna lui scrisese postelnicului vorbele acestea : „nici
voi crede cuvintele cuivași, de-ar pîrî ce-ar pîrî, căci domnia mea
mă odihnesc în credința dumitale“.
Dar Grigorașcu Vodă pe toate le uită, și vorbele acestea, și
recunoștința ce-i datora, și repetatele jurăminte, și prietenia cu
Drăghici, ticluită prin zapis. Fiindcă, mai întîi, nimic nu se
furișează mai ușor în sufletul omului decît îndoiala născută din
bîrfeli. Al doilea, fiindcă Vodă Grigore Ghica era un om (spune
N. lorga) „care înfățișa în figura lui chinuită de păreri de rău, în
ochii lui tulburi de gînduri și de fapte rele, ca și în sufletu-i de
necredință, pentru care a trăda, a minți, a înșela, era o trcbuință“.
Și, în sfîrșit, al treilea — precumpănitor motiv după părerea mea
—• fiindcă turcii fiind învinși în Ardeal, Grigore Vodă se
întoarse în iarnă la București cu frica în spinare, ca nu cumva
această neizbîndă să fie pusă de vizir pe socoteala domnilor
români, și, drept răzbunare, să urmeze mazilirea, dacă nu chiar
moartea.65 Aflîndu-sc într-o atare stare sufletească, vorbele de
bîrfcală mai ușor pătrunseră în inimă. Cînd îl văzu întîi pe
bătrînul postelnic, venit la Craiova întru întîmpinare’?. lui Vodă
Grigore „i-au arătat un chip foarte posomorit, vorbindu-i cam
alăturea cu calea;‘, învinuindu-i fiii că sînt „răi și vicleni 11.
Atît deocamdată. însă a doua zi. ațîțat poate și de sfetnicii lui,
îi răcni în obraz : „Oh ! bătrîn de cîne, cc-ai făcut împotriva
mea ?“. Vorbe auzite de un ungur ce era de față, pe care le
transcrise în cronica lui, pe românește.
Postelnicul, care avea cugetul curat, îi răspunse liniștit că nu
făcuse nirnic, că de s-ar spune ce s-ar spune, toate numai vorbe
sînt și domnul să nu se încreadă în ele.
Atunci chemă vodă pe fiii postelnicului, cari, sub paza
vătafului de aprozi, fuseseră aduși de la oaste în fiare, poruncind
să vie și boierii acei, cari , acolo în Ardeal, pîrîse pe Cantacuzini.
Și se începu un simulatru de judecată. Unul din pîrîtori,
Alexandru, feciorul Ghcormii Banul, spuse : „A.șa, doamne, ne-
au zis, să mergem să te pîrîm la vizir, și să puie pe Șerban
logofătul domn 1“ Iar Marcș Băjcscu, care mai tîrziu se încuscri
cu Drăghici Cantacuzino „fiind mai obraznic și mai îndrăznețe,
răspunde : „Doamne, acest Alexandru, în zilele Mihnei Vodă, pre
gura lui multă boierime s-a omorît, nefiind vinovat nimic ; ci de-
1 vei asculta măria ta, fă din noi ce vei vrea și vei da seama
înaintea lui dumnezeu, iar noi nu sîntem vinovați !“.
Această sumară judecată se isprăvi prin însemnarea la nas a
lui Șerban Cantacuzino, pentru a-1 pune în neputință de-a domni,
copilăresc procedeu, care n-a împiedicat niciodată pe nici un
însemnat să domnească — nici pe Șerban, a cărui poftă de-a
domni se născu de altfel mult mai tîrziu.
A doua zi după această întîmplare, toată lumea părăsi
Craiova. Domnul și curtea lui se. întoarseră în scaun la București,
iar postelnicul Cantacuzino, luîndu-și fiii, porni la moșia lui,
Filipești, fără ca să bănuiască măcar că toată această pricină ar
mai putea avea vreo urmare. El ar fi putut fugi, evident, în
Moldova sau în Ardeal, însă era prea tare de nevinovăția lui
pentrii a lua calea pribegiei. Cel mult dacă, după tăierea nasului
lui Șerban, s-ar mai fi așteptat să fie nevoit să-și deschidă cămara
cu bani, pentru a răscumpăra o vină ce n-avea.
Dar lucrurile fură altfel.
în București, Stroe Lcordcanul stătu, de capul domnului să ia
măsuri mai energice. .,Chiar dacă, zicea el, ar fi postelnicul
nevinovat, deși e dovedit că este, o data că s-a pornit măria ta să-i
zică «cîne bătrîn» în fața tuturor boierilor, apoi, repede, trebuie
să-i curme și viața, altfel o s-o curme el pe-a măriei tale :c.
Și aici, din nou, intervine enigmatica purtare a doamnei
Maria care măcar atunci ar fi putut răcni soțului ei în față că
nimic nu e adevărat din cîte se puseseră la cale. Dar ea, sau l-a
învinuit din nou, sau, în cazul cel mai bun, a păstrat o vinovată
tăcere. Și atunci, ce era scris să fie, fu.
în noaptea de vineri spre sîmbătă, 20 decembrie, de Sf. Ignat,
— iarnă grea, zăpadă, ger — sosiră la Fili- peștii Prahovei
dărăbanii lui Ghica și ridicară din așternut pe postelnicul
Constantin, care și-o fi închipuit, bătrînul, că-1 cheamă vodă la
curte pentru vreo dezvinovățire. Insă pe la jumătate de cale între
Ploiești și București, rădvanul întoarse la stînga, în mijloc de
codru, pe un drum aproape nebătut, și un sfert de ceas mai tîrziu
se opri la malul bălții Snagovului, în fața Ostrovului în care zăcea
în noapte bătrîna mînăstire a lui Vlad Vodă Basarab.
Amintirea multor grozăvii, a multor crime și neispășite
păcate apasă pe acel lăcaș pe care cu altfel de gînduri, mai
cucernice, l-o fi ridicat acolo Vlad Dracul ° 6, fiul lui Mircea cel
Bătrîn, cu două veacuri și jumătate mai înainte. Astăzi, n-a rămas
din acea mînăstire decît biserica ruinată din mijlocul insulei,
clopotnița și cîteva șanțuri, care arată locul unde erau chilile și
zidurile dimprejur. Astăzi, Snagovul a devenit un loc de petrecere
al bucureștenilor, cu „ștrand^, cu bărci cu motor, cu restaurante și
muzici. Dar altădată, (a fost acum o sută de ani și închisoare),
altădată era o tăcută mînăstire într-o insulă părăsită.
Oprit la mal, fostul mare postelnic fu dat jos din răd- van,
urcat în barcă și dus la mînăstire. Se crapă de zi. în biserică,
călugării aprindeau luminările, preotul își punea odăjdiile —
slujba începu. In genunchi în fața icoanelor, Constantin
Cantacuzino asculta evanghelia. Și în această reculegere nu s-o fi
gîndit el numai la dumnezeu, s-o fi gîndit la oameni, la ce
înseamnă prietenia și binefacerea și recunoștința și
ingratitudinea, s-o fi gîndit că turc sau creștin, omul e om, și că în
zadar părăsise el malurile Bosforului pentru a veni în plaiurile
Carpaților unde își închinase viața lui curată dreptății și
bunătății,. căci din nepătrunsele taine ale veșniciei era scris că
trebuia el, ca tată-său, ca bunicu-său, să moară asasinat de mîna
neprietenilor. Bătrîn cum era, șaptezeci de ani, nu-i era de viață,
ci de murdăria ei.
La ora cinci după prînz fu dus în fața trapezei mînăs- tirli C7,
legat de un stîlp și sugrumat.
Dăngănitul de clopote trecu peste apele lacului și se pierdu în
frunzișul codrului Vlăsiei.
De la București la Snagov sînt, dacă e calul bun, două ceasuri
de drum. Pe la șapte seara știa deci capitala că vel postelnicul
Constantin Cantacuzino fusese omorît din porunca lui Grigoraș
Vodă Ghica.
La curtea domnească, zarvă mare. Boierii fură chemați la
Divan și mitropolitul țării adus în toată graba în cămara
domnului.
Se deșteptase, deodată, vodă, din beția parcă în care căzuse,
și-n fața boierilor și a țării, începu să se vaiete că „fără știrea lui a
fost omorît postelnicul^ Apoi, trecînd în iatac, îngenunchie în
fața icoanelor și spovedindu-se mitropolitului Ștefan, „la mare
căință căzu pentru moartea postelnicului, căci cunoscu pe
vînzătorii aceia că nu pentru alta fu a lor vînzare, fără numai ca
să poată jăcui țara și pre dînsul a-1 fura“.
Porunci atunci ca trupul lui Cantacuzino să fie predat
familiei, care îl ridică din Snagov și-1 duse la moșia jupînesei
Ilinca, Mărgineni, lîngă Filipești, unde fu îngropat cu mare
cinste, jurînd fiii pe cosciugul tatălui lor, că omorul acesta nu va
rămîne nerăzbunat. Căci, spunea însuși mitropolitul : „Sfînta
scriptură zice că sîngele nevinovat neîncetat strigă înaintea lui
dumnezeu !“
Dar, cu trei ani mai înainte scrisese doar Grigorașcu Vodă lui
,,nenea“ : „de mă voi lepăda și de voi călca aceasta se scriu,
dumnezeu și pe mine să mă lepede și să mă calce“.
în primăvara anului următor (1664), se redeschise focul în
Ardeal pentru vechea pricină dintre nemți și turci. Domnul
Moldovei și domnul Munteniei porniră, ca în vara dinainte, să
lupte pentru semilună împotriva crucii ; iar Ghica Vodă se dete
din nou de partea nemților, dar atît de fățiș, pricinuind turcilor
prin fapta aceasta, o înfrîngere atît de mare (la Leva), îneît, după
terminarea războiului, el nici nu mai îndrăzni să dea ochii cu
vizirul. Fugi, peste granița Moldovei, în Polonia, dînd de știrq
nevestei lui să băjenească și ea, cît mai în pripă, în Transilvania,
unde va fi primită și găzduită de principele Apafi, prietenul lor.
Și acum începea dar și pentru doamnă răsplata nelegiuirii
sale. Dinaintea istoriei doamna Maria n-a fost martiră, cum ne-a
înfățișat-o Jokai ; a fost o păcătoasă.
Mai întîi, în octombrie a aceluiași an, îi muri băiatul, singurul
copil ce avusese pînă atunci. Și cum murise, mititelul, în
chinurile unei epilepsii, — sărea și necheza ca un cal — zicea
poporul că e mînia lui dumnezeu, care răzbuna moartea
postelnicului. Iar curînd după aceea, abia își îngropase odrasla în
biserica lui Mihai Vodă, că iată îi vine știre de la soțul ei să fugă
cît mai grabnic din țară pentru a nu încăpea în mîna turcilor.
„La 2 noiembrie 1664, doamna Maria cu oamenii casei sale 10
trecea prin strîmtoarea Branului; în Ardeal, rămî- nînd la
Zărnești, în țara Bîrsei, oaspetele lui Apafi, care-i trimise și cîțiva
soldați s-o păzească. Puțină vreme ma. tîrziu, ea fu ridicată de
acolo și dusă la Racoșul de Jos, unde, dîndu-se drumul ostașilor,
rămase doamna singură cu cîteva femei într-o frumoasă locuință
ce i se puseso la dispoziție.
La sfîrșitul lui noiembrie, ea născu acolo, la Racoș, un fiu,
căruia îi dete numele de Matei. La auzul acestei vești, Grigore
Vodă, din Polonia unde se afla, fu apucat de mare neastîmpăr,
făcînd tot ce-i sta în putință pentru a merge să-și vadă soția și
copilul. însă lucrul acesta nu-i fu îngăduit. Apafi nu putea să-1
lase să pătrundă în Ardeal, fiindcă, conform tratatului de pace
încheiat de curînd între împărat și sultan, ar fi trebuit în cazul
acesta să puie imediat mîna pe el, și să-1 trimită, legat, la-
Stambul. Grigore Vodă vru să încerce să se strecoare nevăzut,
prin marginile țării, pînă la Racoș, însă chiar oamenii lui îl
sfătuiră să nu facă lucrul acesta, căci era Transilvania încă plină
de turci. De altfel, Apafi îi trimise a doua oară răspuns că era în
interesul său să nu cugete măcar a veni la soția lui, căci abia pe
aceasta dacă o putea ține în țară, ea fiind reclamată cu insistență
de către Poartă.
în adevăr, în preajma crăciunului, — exact un an după
omorul lui Cantacuzino — veni la Apafi poruncă de la Poartă să
predea unui capugiu pe doamna Maria, împreună cu comorile ei,
trimițînd-o fără răgaz la Stambul. Marele vizir asigura de altfel
pe voievodul Transilvaniei că nu i se va face doamnei nici un rău,
că va fi dată în grija socrului său Gheorghe Ghica, care mai trăia,
bătrîn, la Constantinopol, șî că singurul lucru care voiau turcii de
la ea, era să afle pîtă avere au scos din țară Vodă Grigore și
boierii pribegi. Ba mai mult decît atît, vizirul felicita pe Apafi
pentru omenia sa „de-a fi primit în țară o sărmană femeie fără
sprijin00.
Insă nici Apafi, nici doamna nu se încrezură în vorbele
turcilor. Ea arătă „jurînd cu suflet curat în fața episcopu • Iui
român și a solului turc“ că venise în Ardeal cu 4 000 de poli
imperiali, din care jumătate se cheltuise cu traiul ei de toate
zilele. De altfel, doamna fiind lehuză și alăp- tîndu-și copilul,
Apafi, cu mii de scuze, refuză s-o predea. Capugiul se întoarse
singur la Stambul, însă în Ianuarie 1665 era din nou în Ardeal, cu
ordin să fie trimisă doamna la Belgrad.
înnebunită de spaimă doamna Maria începuse să se roage de
toată lumea să nu fie predată turcului, ceea ce ar echivala cu o
condamnare la moarte. Puse pe Mihai Teleki, atotputernicul
cancelar, ba chiar și pe Ion Rothal, căpitanul de Satu Mare, să
stăruie pe lîngă principele Ardealului să-i fie milă de soarta ei.
Dar stăruințele nu erau necesare, căci Apafi, cu riscul de a-și
atrage ura vizirului, n-avea nici un gînd să calce dreptul de ospi-
talitate ce acordase doamnei lui Ghica. Străduințele sale de a o
păstra în Ardeal fură rău interpretate de unguri care șopteau că
voievodului lor îi pasă mai mult de „co- moarele“ doamnei decît
de soarta ei. Calomnia aceasta o respinse Apafi cu energie,
spunînd că cl „n-a văzut o lescaie de la doamna“ și dacă se
străduiește de-a o ține în țară e pentru că astfel îi dictează lui
conștiința și datoria.
Doamna Maria scrise însuși pașei din Belgrad, ru- gîndu-1 să
„privească soarta ei tristă“ și s-o lase să ră- mîie în Ardeal. In
martie viitor veni în sfîrșit poruncă de la Poartă că doamna poate
rămîne, dacă însă va preda sultanului odoarele soțului ei.
Se zice că extrădarea aceasta fusese cerută cu atîta insistență,
nu atît din cauza comorilor, cît din pricina „frumuseței doamnei“.
în corespondența diplomatică a vremii se strecurase știrea că
dragomanul Porții, vestitul Panaiotachi, voia să aibă pe doamna
Maria la Gon- stantinopol pentru a și-o lua de soție, ceea ce nu
poate fi adevărat, deoarece el era însurat. Panaiot Nicusios
cunoștea pe Maria Ghica de cînd aceasta fusese cu soțul ei la
Stambul, cînd el era capuchihaie acolo. Dacă în adevăr dorea
dragomanul s-o atragă acum pe lîngă dîn- sul apoi alte or fi fost
gîndurile lui, mai vinovate decît acele de a vrea s-o ia de soție.
De altfel, că doamna Maria plăcea dragomanului e un lucru sigur,
deoarece vedem pe Grigorașcu Vodă îngrijorat la culme de
cererea aceasta ce se făcea de a-i porni nevasta la Constantinopol.
El interveni pe lîngă împăratul Leopold s-o ducă la Viena, ceea
ce împăratul refuză, temîndu-se ca turcii să nu cumva să
privească o atare faptă ca o rupere a tratatului de pace.
Grigorașcu, mîhnit, se stabili în Polonia, deocamdată la Scepuzia,
moșia contelui Lubomirski, de unde trimitea, regulat scrisori
nevestei, precum și mulțumiri lui Apafi și lui Rothal pentru felul
cum îngrijeau ei de iubita lui doamnă.
Dar cu atare platonică corespondență nu se putea mulțumi
Grigore Vodă. într-o bună zi, în martie 1665, el părăsi pe
prietenul său Lubomirski și sosi pe neașteptate la Viena,
rămînînd incognito într-o mahala afară din oraș, cu treizeci de
oameni care-i compuneau „casa". A doua zi, ceru audiență la
împărat, însă nu fu primit. Repetînd cererile de mai multe ori,
întotdeauna în zadar, el începu să urmărească, cu o rară energie,
pe împărat în deplasările sale, și izbuti în sfîrșit, pe cînd acesta se
afla la Luxemburg, să se prezinte în fața marelui Leopold, pentru
a-i mulțumi ,,de îngrijirea grațioasă ce-i arătase" (după cum, cam
ironic de altfel, se exprimă ambasadorul Veneției Cornaro într-
una din scrisorile sale). In tot cazul întrevederea aceasta avu un
rezultat favorabil, împăratul învoind pe Grigore Ghica să rămînă
în țara lui, orînduindu-i găzduirea la Budweis în Moravia și'
dîndu-i și o rentă anuală, hrană pentru oameni și nutreț pentru
cai.
Grigorașcu Vodă căuta de fapt să-și recapete domnia, dar se
mulțumi deocamdată și cu atît. Abia sosit là Budweis, scrise lui
Apafi cu rugămintea să-i trimită în grabă soția, căci căpătase
învoire de la Leopold să poată veni și ea în Germania. Așadar, pe
la mijlocul lui mar, doamna Maria părăsi în sfîrșit Racoșul de
Jos, unde suferise mai bine de șase luni, și, luîndu-și mica odraslă
în brațe, porni cu femeile ei în carete trase de 66 de cai, prin
Sighișoara, Bistrița, Lemberg și Craiova, la Budweis în Moravia,
unde se întîlniră în sfîrșit, după un an de despărțire, mult
încercații soți.
De aici încolo, începe viața de pribegie, care ținu încă
aproape 7 ani. Renta ce o dădea împăratul scădea mereu, sau
sosea cu atît de mari întîrzieri, îneît oamenii lui vodă, pentru a se
putea întreține, erau nevoiți să găină- rească prin oraș, ceea ce
pricinui necontenite plîngeri ale cetățenilor. Grigore Ghica fu
mutat de la Budweis. la Olmuetz, apoi din nou în Moravia la
Neustadt, de foarte numeroase ori el mersese și la Viena (Beciu,
cum spuneau românii pe atunci) și sfîrși la urmă prin a se stabili
din nou în Ungaria la Loecse, unde rămăsese multă vreme cu
soția și copilul lui. Acolo, în Loecse, născu doamna Maria pe al
doilea copil al lor, domnița Maria, care fu botezată de Episcopul
de Oradea Mare, Gheorghe Barsony (Iunie 1669).
între timp, Grigorașcu Vodă nu înceta a unelti fie pentru a-și
recăpăta domnia, fie pentru a-și îmbunătăți soarta. Văzînd că
nădejdile ce-și pusese în împăratul Germaniei erau zadarnice, el
își întoarse privirile aiurea, la regele Franței, Ludovic al XIV-lea,
la dogele Veneției, la papa. La Viena se împrieteni cu Cornaro,
ambasadorul Veneției, și propuse acestuia trecerea lui la cato-
licism, în caz că republica ar fi dispusă să-1 ajute în planurile sale
de recăpătare a domniei. La 10 aprilie 1667, în ziua întîia a
paștelor, el semnă chiar actul de trecere la confesiunea catolică,
act care se află azi în biblioteca Academiei Române. însă pentru
o greșeală de formă, acest act a fost anulat, așa îneît Grigorașcu
Ghica pare a fi rămas ortodox.
Două lucruri mai importante se pe trecură în timpul acestei
pribegii, care fac să fie relevate. Una este goana după averea,
închipuită de altfel, ce-ar fi rămas de pe urma morții, la Sczecziu,
a voievodului Moldovei Gheorghe Ștefan, unchiul și poate chiar
tatăl adoptiv al doamnei Maria. Cealaltă este urmărirea
pribeagului domn de către frații Cantacuzino pentru a căpăta de
la el scrisorile de pîră ale lui Stroe Leordeanul împotriva tatălui
lor.
Constantin Cantacuzino, al treilea fiu al postelnicului, cel pe
care l-am văzut în 1663 la oaste în Ardeal alături de Grigorașcu
Vodă, se afla acum în Italia, la Padova, pentru completarea
studiilor sale °8.
De acolo urmări el pe Grigore Ghica, luni și luni de zile, prin
emisari trimiși la Viena, pentru a obține scrisorile Loreanului, de
care aveau Can,tacuzinii nevoie pentru a da apoi în judecată pe
cel ce fusese de fapt instigatorul omorului tatălui lor. Strîns cu
ușa de atîtea nevoi bănești, Grigore Vodă se hotărî să vîndă acele
scrisori — și astfel comise după mișelia omorului, nevrednicia
trădării. în posesiunea acestor prețioase documente, stolnicul
Constantin Cantacuzino se întoarse la București, iar felul cum s-a
folosit de ele, îl vom vedea mai jos.
Toate neizbutitele încercări ale lui Grigorașcu Vodă printre
străini, îl aduseră în sfîrșit la simțul realității, anume acel de-a
încerca o împăcare cu Poarta, singurul mijloc eficace de-a
recăpăta domnia Țării Românești. Toți domnii pribegi, de mai
bine de 150 de ani, au urmat aceeași cale dar le-a trebuit la toți
experiența întîi pentru a-și da seama că împărații și regii Europei
nu se amestecau în trebile dinlăuntru ale turcului, nu în mod
eficace în tot cazul și sigura posibilitate de-a ajunge domn în
țările noastre era să fie cineva tare la Poartă. Așadar, Grigore
Vodă începu să lucreze în această direcție, și cînd primi răspuns
că sultanul e gata să-1 ierte, fără a mai șovăi, se puse la drum.
Pentru a nu atrage luarea aminte a celor ce nu-1 ajutase, dar nici
nu voiau să-1 lase să plece, el pretextă o călătorie la Roma pentru
a vedea pe papa. Luîndu-și nevasta, copiii și casa, printre care se
afla și cumnatul său Toader Sturza, porni în iulie 1671, din Viena
în Italia. Sosit la Padova, merse să se închine sfîntului Anton, cel
care te face să-ți regăsești obiectele pierdute, cerîndu-i înapoierea
tronului Munteniei — iar de la Padova, în loc de-a merge să
sărute papucul papei, se duse la Veneția, unde avea o treabă
mai urgentă decît' cea din Roma, anume să-și gătească o
corabie pentru a trece în Turcia^
Cele cîteva săptămîni petrecute în Veneția fură pentru el
și pentru doamna Maria o încîntare, o compensație pentru
anii de suferință din Germania. Bine primiți și sărbătoriți de
către doge, senat și aristocrația venețiană, ei se desfătară în
acel oraș al tuturor minunilor pînă a uita aproape pentru ce
veniseră. Doamna, de altfel, rămase acolo cu copiii pînă s-o
alege în Stambul soarta soțului ei. Iar el, îmbarcîndu-se,
ajunge după cîteva zile la Durazzo, iar de acolo, la sfîrșitul lui
noiembrie, la Constantinopol.
Sultanul aflîndu-se la Adrianopol, la 3 decembrie îl aflăm
și pe Ghica acolo, tratînd cu vizirul, obținînd audiență la
padișah și căpătînd de la amîndoi făgăduiala că-și va
recăpăta scaunul domnesc. Se întoarse dar la Constantinopol
așteptînd ziua cea mare, care, după cum vom vedea, nu
întîrzie mult.
înainte însă de-a păși mai departe, cîteva vorbe se impun
despre avenimentele petrecute în țară în timpul acestei
pribegii a lui Grigore Ghica, care ținu de la 1664 ia 1672.
Fiindcă „sîngele nevinovat neîncetat strigă înaintea lui
dumnezeu14, juraseră fii postelnicului pe cosciugul tatălui lor
că-i vor răzbuna moartea. Și s-au ținut de jurămînt.
în locul lui Grigore Ghica trimisese Poarta domn în
(Muntenia pe Radu Leon, zis Tridia, fiindcă ar fi fost în
Stambul vînzător de stridii. Deși drept moldovean, fiu, nepot
și strănepot de domni (Leon Tomșa, Ștefan Tomșa II și
Ștefan Tomșa I), el, născut și crescut pe malurile Bosforului,
se grecizase întru atîta, încît, las că abia vorbea românește,
dar veni în țară cu o droaie de grecotei după el, lacomi de
bani și gata la jupuială. Pentru Can- tacuzini, nici o scofală.
Lor le trebuia un om cinstit, cu dragoste de țară și de
dreptate, care să le priceapă păsurile și setea lor de
răzbunare. Lui Radu Leon, dimpotrivă, îi trebuia oameni
cari să-1 ajute a se îmbogăți, și pe cine putea găsi mai nimerit
decît pe același Stroe Leordeanul care-și arătase iscusința în
timpul domniei lui Ghica Vodă. Mai luă pe lîngă el doi meșteri în
arta socotelilor, doi greci, un rumeliot și un țărigrădean, Sofialăul
și Bala- sache. Cu acești trei boieri și cu vodă în frunte, mergea
țara de rîpă de-i plîngeai de milă. Dar nemulțumirile mocnesc în
tăcere și .răscoalele sufletești la umbră înfloresc.
Pe cînd vodă benchetuia, pe cînd la logodna fiului său Ștefan
cu domnița Catrina, fata lui Duca Vodă al Moldovei, se risipeau
banii îi nesfîrșite petreceri, Cantacuzi- nii lucrau. Ei obținură de
la obșteasca adunare o mărturie câ părintele lor fusese nevinovat,
cerînd de la Leor- deanu să o iscălească și el, ceea ce visternicul
nu putea refuza fără a-și dezvălui vina. Merseră apoi la vodă și-i
cerură darea în judecată a iubitului său sfetnic. Radu Leon le
făgădui dreptate, dacă vor stărui ei la Poartă să i se prelungească
domnia pe încă trei ani, ceea ce Can- tacuzinii, prieteni cu
vizirul, obținură ușor. însă, odată domnia reconfirmată, Radu
Vodă, după foarte mari șovăieli, nu găsi altă cale de-a scăpa de
încurcătură, decît dînd o carte la mîna Cantacuzinilor (1668), prin
care recunoaște nevinovăția tatălui lor și vina Leordeanului, fără
însă a se hotărî să dea pe acesta în judecată. Nemulțumiți, fiii
postelnicului începură atunci o propagandă, în boierime și în
popor, împotriva înstrăinatului domn și a grecilor lui.
Și astfel începu lupta aceea între români și greci, care mai
ținu 11 ani de acum înainte, și care a prezentat această ciudată
anomalie că în capul românilor a stat o familie, de greci,
Cantacuziniî, iar în fruntea grecilor stăteau românii neaoși, ca
Stroe Leordeanul și Radu Vodă Leon.
Lupta se înteți pînă într-atît, încît boierii cerură alungarea
grecilor din țară, iar Cantacuzinii personal ațîțau poporul la
neplata haraciului. Exasperat, într-o dimineață de iarnă, miercuri
3 decembrie (1668), Radu Leon convocă în grabă Divanul și o
dată boierii adunați la curte, puse să se închidă porțile, poruncind
gărzii, ca-n vremea lui Lăpușneanu, să măcelărească pe toți
potrivnicii lui. Dar boierii prevăzuseră lovitura. Ei veniseră la
curte armați, iar poporul de afară, din stradă, sparse porțile,
pătrunse în palat și scăpă boierii din ghearele morții.
Apoi cu toții împreună merseră la mînăstirea Radului Vodă,
trăgînd toate clopotele a primejdie, de se adună într-un ceas toți
Bucureștenii laolaltă. Răzmeriță ! Cuprins de groază, vodă ceru
sprijinul mitropolitului, alergă împreună cu el la mînăstire și jură
boierilor pe evanghelie că va izgoni pe toți grecii din țară, „dar
mai vîrtos pe acel Necula Sofilău ce-a fost clucer și pe Balasache
ce-a fost paharnic11.
Toate se liniștiră, lumea merse fieștecare la casa lui, dar
vodă, firește, nu făcu nimic din cîte făgăduise. Grecii rămaseră în
țara. Sofilăul, Balasache, Leordeanu triumfau.
Cantacuzinii din partea lor nu se dădură învinși. O deputăție
de treizeci de boieri merse la Larissa, unde se afla împărăția, și se
jăluiră sultanului de cele ce se petreceau în țară, cerînd extrădarea
grecilor și un domn pe placul lor, un domn român, un boier de-al
lor. Jalba aceasta fu ascultată, Radu Leon cu oamenii lui alungați
din țară, și bătrînul Anton din Popești numit voievod al Țării
Românești (1669).
Anton Vodă era de viță veche — din boierii craio- vești —
feciorul lui Mihai ot Tîrșor, și înrudit cu Cantacuzinii. Cum se
urcă în scaun, una din primele lui griji fu să cheme pe Leordeanu
în fața judecății Divanului domnesc. Acesta tăgădui, firește, să fi
îndemnat el pe Grigorașcu Ghica la omorul postelnicului. Dar
Cantacuzinii scoaseră scrisorile lui de pîră, cele pe care, la Viena,
le vînduse Ghica Vodă stolnicului Constantin, și i le vîrîră sub
nas. Nici el nu mai avu ce să zică, nici Divanul nu se mai putu
îndoi. Fu osîndit la moarte, sînge pentru sînge, sînge nevinovat
pentru sînge nevinovat.
Dar în taina acestei lumi, pe care încă nici o minte
omenească n-a pătruns-o, este un lucru care este, și care se
cheamă norocul. Postelniceasca Ilinca, cu o mărinimie care apare
aproape din povești, fu cuprinsă de mila acestui ucigaș al
bărbatului ei, și stărui pe lîngă vodă să-i
dăruiască viața. Pedeapsa fu deci îndulcită și Stroe con-
damnat a fi călugărit. în huiduielile poporului, fostul mare
vistiernic în picioare, într-un car, aproape dezbrăcat, cu
scrisorile de pîră spînzurate de gît, fu plimbat prin fața curții
domnești, pe dinaintea mitropoliei, pe drumul Ploieștilor
înainte, pînă la mînăstirea Snagovului, unde-1 așteptau frații
lui întru Hristos pentru a-1 învăța ce înseamnă pocăința. Dar
cînd i se puse scufia în cap, el se apucă să strige : „Fără voia
mea este !“. Iar cînd aceiași călugări, cari cu șase ani înainte
văzuseră sugrumîndu-se în fața lor pe postelnicul Constantin,
îi spuneau ucigașului : „Pocăiește-te Silvestre14, el le răcni în
față : „Decît Silvestru, mai bine Mahomed
Rău făcu jupîneasa Ilinca să ceară iertare pentru un om
ca acesta. Un an mai tîrziu el scăpă, noaptea, din mînăstire, și
fugi în Ardeal, de unde intrigile lui se transformară într-o
veșnică amenințre plutind deasupra capului bieților
Cantacuzini.
In atare condițiuni ne pare parcă aproape bine să citim în
cronica Filipescului, că Sofilăul fu spînzurat în ocnă, că
Balasache Filipescu : „cu ochii mei, zice, cînd îl scotea din
cămară și-1 ducea în palme, care de dese și de multe nu mai
aveau număr“.
Urmă în timpul domniei lui Antonie Vodă o luptă cînd pe
față, cînd mai pe ascuns, între românii Cantacuzinilor și
grecii Leordeanului. Sfetnicii domnului erau acum Șerban
Cantacuzino vel spătar, logofătul Radu Crețulescu și banul
Mareș Băjescu. Iar dușmanii lor de moarte erau Gheorghe
Băleanu, vornicul, ginere-său, Hristea Caridi și Radu Știrbei
(un grec și doi români). Toate intrigile acestora din urmă nu
putură însă clinti credința bătrînului voievod în rudele și
prietenii săi Cantuzini, așa încît, în anii domniei lui, fiii
postelnicului putură trăi în pace, văzîndu-și de moșiile și de
trebile lor.
Cînd însă se împliniră cei trei ani, deveniți acum regle-
mentari pentru o domnie la noi, Antonie Vodă trebui să plece
la Adrianopol69 pentru a căpăta reînoirea. In țară începu de
pe atunci să se șoptească cum că Grigore Ghica întors din
pribegia lui din Germania, se află în Turcia, din nou în
grațiile sultanului. Frații Cantacuzini cei mai mici (Mihai,
Matei și Gheorghe) se și porniră la Constantinopol pentru a
afla ce-o fi adevărat din zvonurile aceste. Pe cînd se întorceau
înapoi, se întîlniră în drum, la Dunăre chiar, cu Antonie
Vodă, cu fratele Șerban și cu toți boierii din partida lor, și le
deferă atunci vestea cea proastă că într-adevăr Ghica era la
Poartă și că foarte s-ar putea să le vie iar domn. Șerban, cel
mai iute din fire din toți fiii postelnicului, se aprinse grozav la
auzul acestei vești și răcni acolo, în fața tuturor : „De-o fi să
fac pod de pungi de la seraiul românesc pînă la al vizirului,
totuși îmi va fi după voie. Să mergem numai și vom vedea !“.
însă, o dată ajuns la Adrianopol, cel mai prudent fu
tocmai el. Pe cînd Antonie Vodă merse la Divanul vizirului să
îmbrace caftanul, întovărășit de toți credincioșii lui, Șerban
se opri la Caragaci, un sat din apropriere și făcîn- du-se că-i
este rău, zăcea lîngă foc, trimițînd numai pe Ieremia comisul
să vadă ce vor să facă la Poartă domnul și boierii. E inutil,
credem, să mai adăugăm că alergaseră la Adrianopol și toți
prietenii Ghicăi Vodă, în frunte cu fostul călugăr Silvestru,
Stroe Leordeanul.
Ieremia Comisul se întoarse în grabă la Caragaci să
înștiințeze pe stăpînu-său vel spătarul Șerban că Antonie
Vodă a fost mazilit, boierii lui închiși, și Grigorașcu Ghica
numit domn al Munteniei (20 martie 1672).
Trimis la Constantinopol, Antonie Vodă muri în curînd
de bătrînețe și de inimă rea ; Șerban Cantacuzino fugi în
Moldova, iar Grigorașcu Vodă porni triumfător, să-și ocupe
din nou scaunul după care suspinase opt ani de-a rînduL
In București, toate lucrurile se răsturnară din nou. Stroe
Leordeanul cu ai lui erau iar mari și tari. Din prima noapte,
la lumina făcliilor, că nu-i mai răbda inima să aștepte,
chemară pe fiii postelnicului să le ceară bani. Apoi îi
închiseseră în turnul de la poarta curții, pe tustrei într-o
singură odaie, de la fereastra căreia ei putură vedea cum au
fost omorîți, din porunca lui vodă, doi căpitani, prieteni de-ai
lor.
Toți ceilalți boieri, socrii, veri, prieteni de-ai Canta- cuzinilor
fură închiși și jupuiți de bani, dar Grigorașcu Vodă nu îndrăzni
să-i omoare, căci prea erau mulți și prea puternică partida lor.
Numai pe Șerban — care era de fapt capul tuturor — tocmai pe
el nu putea pune mîna, căci îi scăpase printre degete. Trimise, ce
e drept, în toată graba și cu mari stăruinți la Duca Vodă la Iași,
să-1 ceară, însă domnul Moldovei răspunse că n-are știință să fi
pribegit spătarul în țara lui. Știință avea firește, domnul, dar își
ținea prietenul ascuns la mînăstirea Hangului și nu voia să-1 dea
pe mîna lui Ghica. Iar ce-a ieșit mai tîrziu și din această prietenie,
se va vedea.
Acum, cît de haină o fi firea omului și de rea, — că acest
Ghica Vodă a ajuns de-a oprit și convoiul mortuar al unui boier, a
scos mortul din sicriu și l-a spînzurat — tot este ceva care zace
ascuns în fundul sufletului, de te-n- trebi de unde mai iese și cîte
o floare din atîta buruiană.
Grigoraș Ghica își iubea nevasta și copiii. Prima lui grijă
cînd căpătă domnia, fiind încă la Adrianopol, fu să trimită pe
cumnatul său Toader Sturza la Veneția să-i aducă familia.
Domana Maria, din nou însărcinată, aștepta cu înfrigurare vești
de la bărbatul ei. Prin april (1672) știa acum că el a fost numit
domn și că fratele ei va veni s-o ia. La 24 mai Sturza era la
Veneția. Ospitalierii vene- țieni îl primiră frumos, ca un cumnat
de domn ce era. L-au plimbat cu gondola, i-au arătat Arsenalul, i-
au oferit un banchet. La 3 iulie doamna Maria, cu copiii, cu fra-
tele, cu femeile ,,casei“ părăsiră perla Adriaticei și la 6 ale lunii
era la Spalato, unde fu găzduită în frumosul palat de pe malul
mării. De acolo se porniră, cu caretele, prin munții Macedoniei,
pînă la Giurgiu, unde veniră întru întîmpinarea ei jupînesele
bucureștene — nu ale Canta- Cuzinilor desigur — care mult se
minunară văzînd-o îmbrăcată în scumpe haine occidentale, cum
nu mai văzuseră ele pe nimeni nicăieri. Purtată prin Ungaria,
Austria și Italia, doamna Maria adoptase portul statelor civilizate,
căci nu era să umble la Viena și la Veneția cu năframă în cap.
Dar rochiile acele cu corsete, cu crinoline, cu horbotărie de sus
pînă jos, pe perucile buclate à la Madame de Sévigné nu le-a
putut purta doamna lui Ghica în capitala noastră, unde nu era
îngăduit pe atunci să-ți bați joc de datinele țării. Ajunsă la
București, Maria Ghica se îmbrăcă iar românește, ceea ce
însemna, în veacul al XVII-lea, a purta un fel de haină bizantino-
tur- cească, foarte asemănătoare cu a bărbaților : o rochie lungă
de mătase, încinsă cu-n colan încheiat cu o frumoasă pafta, și
deasupra o altă rochie de atlas sau brocart, care era în formă de
manta, cu sau fără mîneci, dar întotdeauna garnisită cu blană, de
vulpe sau de urs, după punga fiecăruia. Pe cap purtau femeile o
broboadă, (năframă, văl) care le acoperea o parte din spate și
umerii, însă, în ultimii ani, începură, doamnele mai ales, a purta
căciulița împodobită cu pene. Juvaierele erau iarăși după punga
fiecăruia : lanțuri de aur, inele, paftale, brățări.
în București, doamna nu-și găsi soțul, care plecase la război,
căci era ca un făcut că de cîte ori intra el în scaun să aibă turcii
bucluc cu vreun vecin. De data aceasta se războiau cu polonii din
pricina Ucrainei, și Grigore Vodă trebuise să plece, împreună cu
Duca al Moldovei, tocmai la Camenița. în locul lui lăsase
caimacani în țară pe Leor- deanu și pe Băleanu, așa încît își
închipuie oricine ce avură de pătimit fiii postelnicului. Scoși din
închisoare, fură duși în beciuri și bătuți la talpă, ca hoții de
drumul mare, iar care nu mai putea umbla, era tras cu funiile.
Constantin Stolnicul, al treilea fiu al postelnicului, cuprins de
mila frățiorului Gheorghe, cel mai mic din toți și copilul răsfățat
al jupînesei Uinca, se rugă de călăi să i se dea lui lovituri îndoite
pentru frate-său. Acordîndu- i-se acest hatîr, el suferi bătaia fără
a crîcni „cosa stu- penda narrata mi da persone degni di fide che
vi si tro- vanno présente14, spune Del Chiaro, care, douăzeci de
ani mai tîrziu, află aceste la curtea Brîncoveanului.
Ce-o fi zicînd doamna Maria de toate aceste, ea care avusese
timp să se obișnuiască acum cu altfel de moravuri în străinătățile
ce colindase, ce i-o fi șoptit conștiința, ei, care purta o atît de grea
răspundere în ura aceasta dintre Stroe și Cantacuzinii ei, care
între timp pătimise destul pentru a putea pricepe în sfîrșit ce
înseamnă nedreptatea omenească ? Cronicarii tac. Singur
Constantin Filipescu, omul Ghiculeștilor, înseamnă laconic, că
în- torcîndu-se vodă de la oaste „au găsit pe doamnă-sa și
coconii și s-au bucurat ; și așa, domni cu pace și cu liniște".
Doamna Maria născu în curînd o fată, al treilea copil. O
botezară Cristina, care fu mai tîrziu nevasta lui Gheorghe
Rosetti, fiul lui Anton Vodă Ruset.
Cît despre pace și liniștea de care vorbește cronicarul iat-
o:
Șerban Cantacuzino fugise de la Hangu, atunci cînd
intrase Ghica în Moldova pentru a merge la Camenița,
nesimțindu-se în siguranță pe același pămînt pe care trecea și
neîmpăcatul său dușman. Prin creierii munților trecu în
Ardeal, și apoi prin Banat și Macedonia merse la Adrianopol,
unde începu să lucreze, cu vorba și cu punga, pentru a scoate
pe frații săi din închisoare. Kara — Mustafa, caimacanul, de
fapt întotdeauna binevoitor față de fiii 'postelnicului, trimise
un capugiu la București cu porunca către Ghica Vodă să
sloboadă din temniță pe Cantacuzini. Jupîneasa Ilinca merse
se zice, noaptea la curte să arate turcului tumul și odaia din
turn în care zăceau fiii ei. Necăjită femeie mai fu și fata
aceasta de domn, menită să ispășească în lunga și chinuita ei
viață păcatele nu știu cui. Nici acum nu se putu bucura ea de
odihnă, căci capugiul primise ordin s-o ducă, împreună cu fii
ei, la Stambul. Totuși, știindu-1 pe Șerban acolo, se putea
mîngîia bătrîna că copiii ei au scăpat de închisoare și de
bătaie și vor putea duce, acolo, printre turci, un trai mai
omenesc decît în țara lor.
Bătrîna jupîneasă, cu feciorii ei mai mici, cu fetele și
ginerii, rămase o vreme mai îndelungată la Constantinopol.
însă Șerban, Constantin și cumnatul lor Crețulescu, fură
trimiși în exil în insula Creta — la Crit, cum se spunea pe
atunci. Surghiunul acesta nu se poate tălmăci în alt chip,
decît că vizirul, neîncrezîndu-se în Ghica Vodă, dar nici
voind a-i deștepta bănuielile, păstra pe Cantacuzini în
raialele otomane pentru a se servi de ei la nevoie, însă îi
trimise de formă într-un exil pentru a liniști grija la care
căzuse Grigoraș Vodă cînd văzu că-1 silește Poarta să
sloboade pe dușmanii lui din închisoare. De altfel, o grijă bine
întemeiată, căci cîteva luni mai tîrziu, el primi poruncă să-și
trimită nevasta și copiii zălogi la Constantinopol, întrucît
campania din Polonia reîncepuse și Poarta cerea o chezășie a
credinței lui. Grigore Vodă încercă în toate chipurile să-și reție
nevasta în București. Nu fu chip. Pe cînd lua el, în fruntea micii
lui oștiri, drumul Moldovei, doamna Maria cu fetițele ei și cu
micul Matei, puști de nici zece ani, plecară spre Stambul. Nu știa,
mult încercata doamnă, că părăsea pentru totdeauna pămîntul
țării ei.
Bănuielile Porții asupra relei credințe a domnului Munteniei
erau bine întemeiate. La Hotin, 11 noiembrie 1674, Sobieski,
care pe atunci nu era încă regele Poloniei, învinse pe turci,
omorînd o bună parte din oștirea lor, iar cealaltă parte făcînd-o să
fugă rușinos, în neorînduială, pînă în inima țării Moldovei. Iar
pricina acestei înfrîngeri fu iarăși trădarea Ghicăi Vodă. El, cu
cei cinci mii de ostași ai lui, se lăsă prins de poloni, care-.l
primiră în tabăra lor cu cinste și alai.
Dar doamna Maria și plozii erau în mîna turcului. Grigore
Vodă fugi din lagărul lui Sobieski, și apăru, deodată, cînd era cel
mai puțin așteptat, în fața vizirului. începu el deci să învinuiască
pe comandantul turc, Hussein Pașa, că de-ar fi ascultat sfaturile
sale să fi făcut așa și pe dincolo, victoria ar fi fost a lor. Se vede
treaba că Grigore Ghica era bun de gură, căci vizirul îi dete
crezămînt și porunci să i se taie capul lui Hussein. Ba mai mult,
doamna Maria fu scoasă din închisoarea în care zăcea, restituită
soțului ei, care primi făgăduința de a fi trimis din nou domn în
Muntenia. Din nefericire pentru el, peste puțin sosiră la
Adrianopol soldații scăpaț; din măcelul de la Hotin. Ei restabiliră
faptele așa cum fuseseră, învinuind pe Ghica de trădare, și
cerîndu-1 vizirului pentru a-1 sfîșia.
Prin bani, probabil, scăpă nenorocitul de această groaznică
moarte. Și mai avea încă nădejde c-o să-și recapete tronul. însă
sultanul numi domn în Moldova pe Dumi- trașcu Cantacuzino,
acel nepot al postelnicului care fusese amestecat în omorul lui și
în Muntenia numi pe Gheorghe Duca, despre care va fi vorba în
volumul viitor, în care yom fi siliți să vorbim mai pe larg despre
aceste ultime evenimente. Atunci abia, pierzînd orice nădejde,
Grigo- rașcu Vodă ceru învoire de la împărat, care se afla la
Adrianopol, să se retragă la Constantinopol, „în casa lui“. Intr-o
scrisoare către un prieten, spune : — „M-am lăsat de domnie,
căci sunt bolnav“. Dar nici o boală din lume, zice cu dreptate N.
lorga, nu l-ar fi făcut să lase de bună voie puterea.
Totuși Grigore Vodă Ghica era în adevăr bolnav. în
campania din 1672 răcise atît de rău, încît credea că va muri
acolo în lagăr. A doua campanie și toate emoțiile ce-au urmat nu
erau făcute să-1 îndrepte. El muri în curînd, la Constantinopol,
„în casa lui“.
Rămasă văduvă cu trei copii mici în cîrcă, doamna Maria,
care în 1674 nu putea avea mai mult de 35-40 de ani, rămase la
Constantinopol, unde pare a-și fi petrecut restul vieții. Așa s-ar
explica și căsătoriile copiilor ei numai cu greci (Matei cu
Ruxandra Mavrocordat, fata Exaporitului, și Cristina cu
Gheorghe Rosetti, fiul lui Chiriță Dracu.)
Cît despre Cantacuzini, îi vom întîlni din nou în paginile ce
urmează, cînd vom urmări lupta dintre ei și greci, care nu luă
sfîrșit decît abia cu urcarea în scaunul țării a lui Șerban Vodă.
NOTE EXPLICATIVE
1) Vicina era probabil Isaccea de azi.
2) Vlaicu Vodă, care și-a spus numai Vladislav Voievod, era însurat cu
fata lui Ștefan al Bosniei. (St. Greceanu t Genealogii. Tabla Basarabilor)
3) După N. lorga. Dar după Sever Zotta ar fi fost nevasta lui Simion,
regele Serbiei. Arhiva Genealogică. Anul I 2—3. Idem St. Greuceanu,
Genealogii.
4) P. P. Panaitescu i Hrușenscki (Kiew 1927) dovedește ne- existența lui
Juga Koriatovici ca domn al Moldovei. N. lorga s-a raliat acestei păreri (Revista
Istorică. XIV. 1928, p. 320).
5) După P. P. Panaitescu (Alexandru cel Bun) acest Juga ar fi fost fiul lui
Petru, văr deci cu Alexandru v.v. (p. 6).
6) După I. Nistor, iar după alți istorici, tatăl lui Petru, bărbatul Mușatei,
ar fi fost Costea.
7) După P.P. Panaitescu (Alexandru cel Bun) acest Ștefan, care a domnit
de la 1394—99, n-ar fi fost fiul iui Costea (sau Ștefan) și al Mușatei, ci un
uzurpator (p. 6).
8) Ana fu mama lui Ilie v.v. precum și a unui fiu Roman, mort copil și a
Vasilisei.
9) Al. cel Bun ar fi avut și o țiitoare Stanca, ce ar fi fost mama lui Ștefan
(Stețcu). Vezi P. P. Panaitescu, Al. cel Bun p. 35,
El a mai avut cu Marina, pe Alexandru și pe Chiajna, care mal trăia încă
pe vremea lui Ștefan cel Mare.
10) Ștefan era frate cu Ilie numai de pe tată, fiind fiul Iul Alexandru cel
Bun, cu Stanca țiitoarea.
11) Charles Diehl, celebrul bizantolog francez, expune faptele diferit.
(Hist, de l’Empire Byzantin. Paris 1—20 p. 218 et suiv.). După el, ultimul
împărat din Trebizonda (mort tot în 1461) ar fi fost David Comnen. Despre
Olobei nu pomenește. Iar familia sa ar fi fost internată din ordinul sultanului,
la Seres, în Macedonia. Xeno- pol și lorga vorbesc însă de Mangup, și trebuie să
aibă dreptatea lor. Căci Maria era din Mangup, nu din Seres.
12) Si ale Paleologilor. Pe pînza mortuară stă scris : „Marias Pal“. Nu se
poate lămuri de ce Paleolog și nu Comnen, cînd știut este că Comnenii au
domnit în Trebizonda, începînd de la Alexis I. 1204—22. (Charles Diehl, o.c.p.
217). Afară doar dacă — lucru pe care bizantologii de azi poate nu-1 știu —
Comnenii și Paleologii, înrudiți, formau în secolul al XV-lea o singură familie.
13) După „Cronica Germană a lui Ștefan cel Mare", această
nuntă ar fi avut loc la 1 decembrie 1476, dată arătată de Letopisețul de la
Bistrița ca fiind aceea a morții Măriei din Mangop. Rămîne în această privință
o controversă. De asemenea din nepotrivirea acestor izvoare, rămîne
controversată data morții lui Bogdan I și aceea a nașterii lui Bogdan II;
•
14r)’ Această afirmație a lui Wisnowiecki e singurul izvor cu privire la
această căsătorie a fetei lui Ștefan cel Mare. Documentar, ea nu e dovedită.
15) Samonida era mama lui Radu cel Mare 1496—1508.
16) Foarte interesantă îh această chestiune este părerea lui P. P.
Panaitescu, care crede că Bogdan-Vodă nu era nici chior, nici orb, nici
încrucișat,, ci bolnav de ochi și nimic mai mult. El dovedește că Bogdan-Vodă
trimisese în străinătate după doctori de ochi și că la fel a făcut și fiul său
Alexandru Lăpușneanu, precum și fiul acestuia, Bogdan al VI-lea. Trei
generații, tată, fiu și nepot, suferind de ochi.
17) Radii de la Afumați mai fusese însurat o dată cu fiica lui Vlaicu
Vornic.
18) Constanți n Căpitanul.
19) Doamna Milița-Despina a murit în chinurile ciumei, în anul 1554, la
Sibiu.
20) Radu Paisie, care a purtat în boierie numele de Petre, Petre din
Argeș, fusese însurat cu o fată de boier, jupîneasa Stana. După moartea
acesteia, el se călugări la mînăstirea Argeșului, luînd numele de Paisie. Cînd în
1535, după moartea lui Vlad Vintilă (însurat cu Rada) i se oferi coroana Țării
Românești, el părăsi mînăsti- rea lui pentru a veni domn în Tîrgoviște, unde fu
uns sub numele de Radu, (Istoricii i-au zis Paisie, iar el s-a intitulat în hrisoave
cînd Petru și cînd Radu Vodă). însurat a doua oară cu Ruxanda, fu alungat din
scaun de Laiotă Vodă, se réfugié cu nevasta la Nicopole, și cu ajutor turcesc se
așeză din nou în scaun. Amestecat apoi, împreună cu Petru Rareș, în omorul lui
Gritti în Ardeal, el fu scos din scaun de turci și exilat tocmai în Egipt, la
Alexandria. Nu știm dacă frumoasa lui doamnă îl însoți acolo sau dacă rămase
la Constantinopol sau în țară. Urmele ei se pierd, iar el muri acolo, în orașul
reginei Cleopatra.
21) Doamna Elena era fiica despotului sîrb Ion Brancovici și a Elenei
laxici, care era fiica lui Gh. laxici, despot și el.
22) Constantin moare în timpul domniei lui Ștefan Vodă, căci pe cînd sub
Ilie Voievod îl aflăm în documente întotdeauna trecut alături de frate-său, sub
Ștefan Vodă el nu mai apare. (Vezi și Gh. Ghibănescu, Surete și Izvoade, voi.
19).
23) Ștefan Vodă Lăcustă n-a fost însurat. El era logodit cu Maria Gritti,
fiică naturală a cunoscutului aventurier Alois Gritti, Fata avea un renume
dubios și mai fusese logodită cu un italian Gigogna, ceea ce nu împiedică pe
Ștefan Vodă s-o dorească de nevastă, fiindcă Gritti era pe atunci candidat al
tronului Ardealului, om influent la Poartă și foarte bogat. Căsătoria nu avu loc.
24) Care se pretindea fiul lui Bogdan Vodă cu nevasta unui boier Cornea.
25) Acesta era vestitul Cozma Șarpe, frate cu Costea Gane sau Gănescu,
pîrcălab de Neamț. El era însurat cu Draga Ilărman, fata pîrcălabului lui
Ștefan cel Mare.
26) După moartea lui Bogdan Vodă, căci în timpul domniei acestuia el e
întotdeauna citat de tatăl său în documente, alături de celălalt fiu al său,
Ștefăniță, și întotdeauna după el, ceea ce este o dovadă că era frate mai mic al
lui Ștefăniță (vezi Surete și Izvoade de Gh. Ghibănescu vol. XIX).
27) Doamna Chiajna n-a fost mama decît a unui singur domn Petre, mort
în floarea tinereții, și supranumit din această pricină cel Tînăr. Eroarea a venit
de la confuzia ce s-a făcut întrç asemănarea numelor, Petre fiul Chiajnei și al
lui Mircea Ciobanu și Petru zis Șchiopul, fiul lui Mircea Vodă nepot al lui
Mihnea cel Rău. Chiajna, fiind luată drept mama lui Petru, nu cel Tînăr, cum
de fapt, era, ci drept a lui Petru Șchiopul, ea devine astfel, în cugetul
istoricilor, mamă și lui Alexandru care era fratele lui Petre Șchiopul, și
devine deci bunica lui Mihnea, fiul lui Alexandru. Iar de-aici s-a clădit o
întreagă fantasmagorie pe socoteala Chiajnei, care ar fi făcut și desfăcut
domnii, la care în viața ei tiici nu se gîndise.
28) Patriarhul Iosif Paleologul (de neam împărătesc și el) se Incuscrea cu
Cantacuzinii, căci Muselim Paleologu ținea pe sora lui Mihai Șaitanoglu, iar
fiul său, Constantin Paleologu, ținea pe fata lui Antonie Constantin Monoret.
29) La nunta care avu loc în iunie 1582, brașovenii trimiseră nuntașilor
în dar o frumoasă cupă de argint.
30) Nu știm dacă era în acest convoi și soacra fostului voievod, jupîneasa
Armanca a lui Lupu Huru. Dar știm că 7 ani mai tîrziu, sub domnia lui lancu
Sasu, ea era în Iași și, ajunsă probabil la sărăcie, vindea pe 30 de zloți tătărești,
moșia sa din Otești (G. Ghibănescu, S. și I. XIX p. 144).
31) In Arhivele Brașovului dăm de urmele lui Weiss lôrg, cismarul (der
Schuster), carc în 1532 făcea parte din sfatul celor 100 de cetățeni ai Brașovului
(un fel de consiliu comunal).
32) îl chema Alexandru, despre care au scris unii istoriei că n-ar fi fost
fiul iui lancu Sasu. însă, într-un document din 1581, april 21, acest voievod
spune : „credința prea iubiților fii ai doamnei noastre, Alexandru Voievod și
Bogdan Voievod11, astfel, îneît filiațiunea lui Alexandru este stabilită (Gh.
Ghibănescu Surete și Izvoade, XIX, p. 142).
33) în 1589 ea trimise la Roma pe un văr, Mihai Cipriotul, cu o scrisoare
pentru Papa, cerîndu-i sprijinul pentru urcarea fiului ei Bogdan în scaunul
Moldovei. Acest fiu avea atunci 14 ani. Papa nu primi solia.
34) Pătrașcu cel Bun era fiul Radului Vodă, dar nu se știe, exact al cărui
Radu. Nici Onciul, nici Grecianu nu sînt de aceeași părere.
35) Pătrașcu Vodă a mai avut doi fii care par a fi fost legitimi : Marcu
(Vodă) și Vlad (pretendent). Dar ciudat că tocmai acești fii legitimi n-au ajuns
la domnie, pe cînd cei nelegitimi au domnit.
36) Doamna Stanca mai fusese măritată cu banul Dumitru din Vîlcănești.
Mihai Vodă o luă văduvă.
37) Lui Ion logofătul din Pitești, (zis și Ivan vornic) i s-a mai zis Norocea,
Ivan Norocea Dvornic, proprietar în Răzvadul-de-sus.
Nevasta lui, jupîneasa Stana, a mai fost măritată înainte cu Datco stolnic,
cu care a avut un fiu, pe jupînul Datco, mort tînăr,' (însă însurat și cu copii).
(Vezi Bul. Corn. 1st. a Rom. X 1931. N. lorga : Documente privitoare la
Ion Norocea, p. 95—102).
Din cuprinsul acestor documente se constată că jupîneasa Stana a avut de
surori pe Maria, Neacșa și Voica. Cum aceste numiri nu corespund cu acele ale
fetelor Doamnei Chiajna, care se chemau Stana, Maria, Anca, Alexandra și
Dobra, rămîne de cercetat dacă este adevărat că jupîneasa Stana a logofătului
Ion din Pitești (zis Ivan vornic din Răzvad) era fata lui Mircea Ciobanul și a
doamnei Chiajna. Din informațiile documentare ale lui G. D. Florescu,
genealogist, rezultă că Mircea Vodă Ciobanul ar fi avut o primă soție, pe Maria
și că domnița Stanca era fata lor. E deci probabil că jupîn Datco, Maria, Voicu
și Neacșa erau de asemeni copiii Măriei și nu ai Chiajnei.
38) Această afirmație a lui Ștefan Nicolaescu (Portrete istorice : domnița
Florica) a fost combătută de C. Kogălniceanu, care afirmă la rîndul lui că
Florica n-a fost nici la Viena nici la Praga, că ea a întovărășit pe mama ei în
Transilvania și că de altfel la finele anului 1600, Florica era măritată cu Preda
din Greci. în orice caz, e lucru sigur că împăratul Rudolf, poate chiar fără a fi
văzut-o, s-a gîndit la o atare căsătorie, după refuzul arhiducelui Carol de a-i da
fata. Siguranța aceasta provine din textul unei scrisori din Memoriile contelui
Khevénhueller, care zice : „în- trucît privește ceea ce scrie împăratul despre
fiicele moscovitului și a românului împărăteasa (mamă) e de părere deoarece
națiunile acelea sînt barbare, iar fetele nu aduc altceva decît propria lor
valoare, ca împăratul să nu se îngreueze cu moravuri barbare, care îl vor servi
mai mult spre rău, decît spre mîngîiere". Scrisoarea fiind de la începutul anului
1600, nu privește epoca cînd era Mihai la Praga (1601), ceea ce nu exclude
totuși călătoria Flo- ricăi acolo.
39) Acest Purice totuși a existat. („Cronica germană a lui Ștefan cel
mare“). Dar că l-ar fi făcut Ștefan Vodă din purice movilă și c-a fost străbunul
viitorilor domni, e departe de a fi dovedit.
40) Erau toți înrudiți cu Movileștii. Dumitru Buhuș e viitorul soț al
doamnei Dafina Dabija.
41) Fiul hatmanului Balica și al Scheucăi Movilă, sora lui Eremia Vodă.
42) E celebrul erou al romanului lui Sienkiewicz : Prin foc și prin sabie.
43) în paginile Istoriei, mai apar, ce e drept, peste vreo 3—4 decenii, fiii
acestor domni, Mihnea-Radu și Ilieș-Alexandru. însă, lasă că filațiunea
primului n-ar fi sigură, dar domniile lor au fost atît de efemere, încît e ca și cum
n-ar fi fost.
44) Unul din ei, Mustafa bei, trăia în Silistra, unde tată-său avusese un
palat. în 1636 îl văzu acolo solul polon Krasinski, în trecerea lui spre
Constantinopol, „Era uri om în vîrstă, gras, înalt 11, (însă un renegat, după cum
credea solul) care se prezintă polonului în stare de completă ebrietate, mort de
beat din cauza „masticii“ ce înghițise, care băutură, zice secretarul solului, „îm-
bată așa fel, încît cel ce-o ia își pierde mințile' 1. Din vorbele lui Mustafa, solul
polon nu putu înțelege nimic și audiența se termină fără nici un rezultat. (P.
Panaitescu. Călătorii poloni).
45) Alexandru Coconul, primul bărbat al Ruxandrei, fiul lui Radu
Mihnea, a fost deseori confundat cu Alexandru Ilieș, fiul lui Ilieș, nepot al lui
Petru Rareș. O amețitoare confuzie face Xenopol în „Istoria Românilor",
(volumul IV, ediția I), iar printre istoriografii moderni mai sînt încă unii care
n-au deslușit bine confuzia, amestecînd domniile acestor doi voievozi (I. Moga
în Anuarul Institutului de Istorie Națională vol. IV 1926—27, p. 417). Nici
afirmația lui Moga că nunta lui Alexandru cu Ruxanda a avut loc în 1632 nu
poate fi exactă. Ea a avut loc în vara anului 1624, după cum am arătat. Prin
1632 trebuie să se fi măritat Ruxanda cu Nicolo Mavrocordato (Nicolo, nu
Pândele cum îl numește Cantemir), iar Alexandru Exaporitul s-a născut prin
1641—42. O scrisoare a lui Delahaye către superiorul colegiului grecesc din
Roma, datată prin Pera 28 april 1656, (publicată de d. Moga în Anuarul de mai
sus p. 416), ni-1 arată pe Mavrocor- dat elev la acea școală, la care mai
învățase, în 1585, Marcu Voievod, fiul lui Petru Cercel. In acea scrisoare,
Delahaye, vorbind de tînărul elev de 14 ani, spune superiorului : „che quel
giovinetto e d’otima nascita e d’una de piu nobile case tra Greci, essendo figlio
di Nicolo Mavrovordato e di donna Rossanda, fi- gliola del S. Scarlato, un de
piu S-ri Greci de Const-poli, e la quel puo goder se titolo Principesa per haver,
în primo nozze, sposato Alessandrio Radoulo, Principe di Valachia".
Față de această mărturie contemporană, eroarea raportată de Cantemir și
urmată apoi la Carra și de Sincai, cum că Ruxanda a fost nevasta lui Matei
Basarab, este suficient dovedită.
46) Agă, boierie necăftănită, introdusă de curînd la noi (din Turcia)
însemna pe atunci „căpitan de oaste11. Aga Matei era generalul unor rămășițe
de oștiri (sîrbi, croați și români), rămase la vatră din vremea lui Mihai Viteazul
(generația a doua desigur), stabilite în Oltenia.
Matei Basarab. i-a mobilizat și cu ajutorul lor a luat domnia țării. Ajuns
domn, el a dat acestei oștiri numele de „seimeni1* (după noul corp din Stambul,
menit să înlocuiască pe prea tulburătorii spahii și ieniceri), iar .funcțiunea de
agă o introdusese în Divan, de unde n-a mai ieșit pînă la 1858.
47) Aceste versuri, care evident nu sînt geniale, au fost răs- pîndite de
Hasdeu. Unii istorici moderni contestă autenticitatea lor, bănuind pe însuși
Hasdeu de a fi autorul lor.
48) Regnier către împărat.
49) Această mînăstire a ars în întregime în anul 1930.
50) Arvanitochori.
51) Numele de familie al lui Vasile Lupu era Coci (de unde poate Cocea).
Dosoftei, patriarhul Ierusalimului, este acel care ne dă amănunte asupra
familiei lui, spunînd că el este din „satul arnăuțesc 11 sau arvanitocori lîngă
Tîrnovo din Bulgaria, dar că venise din Macedonia. Cum pe de altă parte un
document cu privire la pomenile ce s-au făcut la moartea celui din urmă Știrbei
arată că Vasile Lupu, cu fii și nevasta lui, au clădit o biserică în Morea
(Peloponez) la Kalavryta, N. lorga crede că ar fi cu putință ca originea familiei
să fie din Morea (dar tot de origine rotnâno-ma- cedoneană, întrucît locuitorii
Kalavrytei erau albanezi și macedoneni. (Vezi N. lorga, Studii și documente,
vol. XI, p.p. 113—117).
52) El era vistiernic al doilea.
53) De la care se trage numele străzii Batiște din București.
54) Manuscris descoperit de C. G. Giurescu în Biblioteca Națională din
Paris abia în 1925.
55) De altfel o simplă ceremonie, căci sultanul era un copil de 12 ani.
56) Fiind amîndoi de prin părțile macedonene, lucrul acesta poate fi
adevărat.
57) Miron Costin în Letopiseți.
58) Sultanul Mahomed al IV-lea era un copil de opt ani. Prin urmare nu
despre el, ci despre marele vizir vroia să vorbească cronica.
59) Agafia era fata lui Ion Prăjescu și a Nastasiei Gane, fiica lui Cozma
Șarpe postelnicul. Cît despre Toader Boul el era strănepot lui Dragoș Bou,
vornicul lui Ștefan cel Mare. Familia Boul se numea și Bour, Ștefan Bour,
fratele doamnei Safta, fost clucer în 1639, era ginerele lui Ștefan Vodă Tomșa,
(Revista Ion Neculce, 1931, p. 63), iar surorile Saftei erau Paraschiva, măritată
cu baronul luliu Tarquato Frangipani, Anița, nevasta lui Pătrașcu Ciogolea, și
Maria a stolnicului Niculachi Siachil.
60) Ambasadorul Franței la Constantinopol.
61) Milescu a fost cunoscut în străinătate numai sub numele de Spatarius.
62) Farină pentru făină, robie pentru rochie, ăi (alium) pentru usturoi,
etc.
63) El domnea la Stambul, sultanul Mahomed al IV-lea fiind încă copil.
64) Sau Ghețea, cum îl numesc cronicarii.
65) Că avea acest Grigore Vodă o fire neliniștită și ciudată o mărturisește
el însuși într-o scrisoare ce-o trimite postelnicului Cantacuzino în 1660, și în
care îi destăinuiește că „...știi dumneata că sînt cam melancolic.." (Arhiva Iași
anul 18).
66) Nu Vlad Țepeș.
67) Sala de mîncare a călugărilor.
68) Studenți români la Padova mai fuseseră la sfîrșitul secolului al 16-
lea : Radu-Mihnea după cum am arătat mai sus ; iar după Constantin
Cantacuzino vor mai merge acolo și alți membri ai acestei familii, pînă în
secolul al 18-lea. Casanova, care prin 1736 era și el student acolo scrie că atunci
cînd se spunea de un tînăr „vine de la Padova, unde și-a făcut studiile 11, toate
ușile îi erau deschise, părinții de familie îi făceau complimente și bă- trînele îi
sărutau. (Memorii, cap. IV).
69) Sultanul rezida cînd la Stambul, cînd la Adrianopol,
CUPRINS
Cap. Cap. Cap. Cap. Cap. Cap. Cap. Cap. Cap. Cap. Cap. Cap. Cap. Cap.
Cap. Cap. Cap.
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII XIII XIV XV XVI XVII
Primele doamne ale Munteniei și ale Moldovei Mușata și nevasta lui
Alexandru cel Bun Doamna Marinca a lui Ilie Vodă . . . .
Familia lui Ștefan cel Mare.................................................
Doamnele muntene din veacul al XV-lea : . Doamna și domnițele lui Neagoe
Basarab Doamna Elena a lui Petru Rareș . . . .
Doamna Ruxanda a lui Lăpușneanu Doamna Chiajna a lui Mircea Ciobanul
Doamna Ecaterina a lui Alexandru Voievod Doamnele Maria și Irina ale lui
Petre Șchiopul Ultimele doamne din veacul al XVI-lea Familia lui Mihai
Viteazul ;...............................................................................
Doamna Elisabeta Movilă...................................................
Domnițele Movileștilor ....... Doamnele și domnițele lui Radu Vodă Șerban
Familia voievodului Radu Mihnea ....
Cap. XVIII Doamna Elena a lui Matei Basarab
Cap. XIX Doamnele Tudosca și Ecaterina ale lui Vasils Lupu..;
Cap. XX Domnițele lui Vasile Lupu .... ;
Cap. XXI Doamna Safta a lui Gheorghe Ștefan și princi pesa Mihailowa
Cap. XXII Doamna Maria Ghica .......
Note explicative.............................................................. > ■ .
6 12 17 24 35 44 61
62 70 84 99
108 121 139 169 187 200 214
228 254
286 298 331