C.

GANE
TRECUTE VIEȚI
DE
DOAMNE 51 DOMNIȚE
voi. I
Ediție îngrijită de
VICTOR I.EAHU
EDITURA JUNIMEA
Capitolul I
PRIMELE DOAMNE ALE MUNTENIEI ȘI ALE
MOLDOVEI
DOAMNA CLARA A LUI
ALEXANDRU BASARAB

n pomelnicul de la Cîmpulung, aflăm numele cîtorva din primele

doamne muntcne. astfel, Basarab cel Mare ținea pe Marghita.
Fetele acestora erau Teodora și Ruxanda, cea dinții măritată cu
țarul Bulgariei, Alexandru (din Vidin, nepot și co-regent al
țarului Mihail). Ea se călugări mai tîrziu sub numele de Teofana.
A doua fată, Ruxanda, a fost soția regelui Serbiei, Ștefan Uroș
III, iar fiul lui Basarab cel Mare, Alexandru Nicolae Voievod, a
avut două soții, pe Maria și pe Clara, despre care vom vorbi
îndată. Radu I (1374—85) cel Mare, zis apoi Radu-Negru, pre-
supusul descălecător al legendei (confuzia datează din veacul al
17-lea) a avut, după pomelnicul din Cîmpulung, de soție pe Ana
iar după cel din Tismana, pe Colinichia. Pomelnicul fiind de dată
recentă, primul din 1711 și al doilea din 1798, nu putem pune
multă bază pe ele. Rămîne totuși ipoteza că Radu Vodă a avut
două neveste. în tot cazul pe Calinichia o cunoaștem, prin
binevoitorul concurs al marelui nostru Hașdeu. Ea era de neam
împărătesc din Bizanț, sora sau vara împăratului Ion Paleologul.
Știm și felul cum s-a făcut această căsătorie, prin mijlocirea lui
loachim Critopol, mitropolitul Vicinei1 ajuns mai tîrziu cel dintîi
mitropolit al Ungro-Vlahilor și al Plaiurilor (Munteniei și
ducatele de peste munți) drept mulțumire pentru serviciul prestat
lui Radu Vodă.
Dan I, fiul lui Radu, ținea pe fata lui Vue Brancovici, regele
sîrbilor, iar Mircea cel Bătrîn pe Mara, o vară primară de-a lui,
deci o basarabă și ea. Pentru a putea face această căsătorie, oprită
de canoane, Mircea Vodă ceru întîi învoirea arhiepiscopului de
Ohrida, care i-o dete, și apoi aceea a patriarhului de
Constantinopol, care-i răspunse (1394) că nu aprobă o însoțire cu
o femeie care-i este rudă atît de apropiată, însă că nu dezaprobă o
căsătorie recunoscută de arhiepiscopul de Ohrida. Uite popa, nu e
popa ! Și Mircea se însură !
Cît despre Clara, a doua soție a lui Alexandru-Nicolae
Voievod, cel care a domnit între anii 1330 și 1364, ea era din
neamul banilor unguri de Severin, conți de Doboka. Se știe că pe
vremea aceea ținutul Mehedinți și partea de vest a Gorjului
aparțineau coroanei ungare. La sfîrșitul veacului al XIII-lea
aflăm acolo pe un puternic senior transilvan, Ștefan Mikud
Kukenus, numit ban de Severin și primind în apanaj de la rege un
întins domeniu, compus din satele Dăbăcești, Runcu, Bîlta,
Brădiceni, Stroești, Stolojeni etc. care domeniu fu erijat în
comitat ereditar. Ștefan Mikud avu patru fii, pe Ion (lanoș),
Dumitru, Ni- colae și Petru. Ei moșteniră de la tatăl lor domeniul
Dă- băceștilor, în părți egale, purtînd cu toții titlul de conte iar
Ion, cel mai mare din fii, moșteni și bănia Severinului. Clara era
fata acestuia, și căsătoria ei cu voievodul Țării Românești
însemna nu numai o întărire a neamului ei în ținuturile noastre,
cît mai ales un nou mijloc de-al Papei de-a încerca răspîndirea
catolicismului la noi.
Doamna Clara, fiind bigotă și în strînse legături cu regele
Ungariei și cu Papa, și-a petrecut viața de doamnă în Curtea de
Argeș, atît în timpul domniei soțului ei Alexandru Voievod, cit și
într-a fiului ei vitreg, viteazul vodă Vladislav, căutînd să
convertească pe soț, pe fiu, pe fratele ei, pe boieri și tot poporul
la adevărata credință creștinească, după părerea ei, catolicismul.
Cu toate aceste strădanii, cu toate că era înconjurată de preoți și
de mi- sionari papistași, cu toată corespondența ce întreținea cu
scaunul papal din Roma, ea nu reuși să catolicească decît numai
una din fetele ei, Ana, care ajunse nevastă de crai, a lui Strașimir,
țarul Bulgariei. Biserica papistașă din Curtea de Argeș a fost
făcută de ea, acea biserică ale cărei pitorești ruine se mai văd și
astăzi, pe un deal, în mijlocul grădinei publice din acel orășel de
provincie, fostă glorioasă capitală a Țării Românești. Această
ruină, acum 120 de ani, a fost luată de un călugăr englez prin
țările noastre, Mister Clarcke, drept un templu roman, ca dovadă
că civilizația și cultura nu sunt numaidecît gemene surori.
Un alt succes trecător al doamnei Clara fu cel de a influența
pe fiul ei vitreg, Vladislav I, după ce acesta, în anul 1369,
încheiase definitiv pacea cu regele Ungariei, a-1 influența sau
poate a-1 sili, să cheme pe un episcop catolic, din Transilvania,
în Țara Românească, pentru a sfinți aici biserici și altare, pentru a
ierta păcate și a judeca pricini. Ceea ce dovedește de altfel, că
numărul catolicilor din țară era totuși destul de mare. Papa, la
auzul acestei vești, fu cuprins iar de fiorii nădejdei, scrise lui
Vladislav Voievod (1370) pentru a-i mulțumi de buna lui voință
și pentru a-1 îndemna și a-1 ruga să treacă el însuși la catolicism,
încredințîndu-1 că astfel va deveni un ațlet al lui Christ, care în
orice timp și în orice împrejurare va avea sprijinul scaunului
papal. Drept răspuns la această epistolă, și sfătuit fiind de sfîntul
Nicodim al Tismanei, care pînă la moarte a luptat împotriva
tendințelor eretice ale Clarei, Vladislav înființă la Severin, adică
la chiar marginea țărilor catolice, o a doua mitropolie română or-
todoxă. Papa o fi mușcat din buze, iar ce a făcut doamna Clara,
istoria nu ne spune. De altfel, istoria nu ne spune despre doamna
Clara aproape nimic altceva decît cele înșirate mai sus. Tot restul
e închipuire, iar Alexandru Davila, în celebra lui dramă „Vlaicu
Vodă“, s-a priceput a da acestei închipuiri o formă, care l-a
așezat în fruntea listei bunilor noștri scriitori 2.
Doamna Clara pare a fi avut o singură fată, pe Ana,
împărăteasa Bulgariei, nevasta lui Ion Strașimir, ultimul țar din
Vidin. De altfel, Ana și Strașimir erau veri primari, mama
țarului, Teodora, fiind sora voievodului Alexandru, fiica lui
Basarab cel Mare. Sîngele românesc al basarabilor curgea deci în
vinele multor crai vecini. Femeie deșteaptă și energică, ca și
mama ei, Ana a protejat în Bulgaria arta și literatura. Se
cunoaște, în limba slavonă, o culegere a Vieții Sfinților, scrisă
sub al ei patronaj : ,,Mulțumită îngrijirii pioasei și vestitei țarine
Ana, și din porunca ei a fost scrisă această carte numită Syna-
xarul Sfintelor Femei, la Vidin, 1360“. Cu zece ani mai înainte,
1350, Papa Urban al V-lea scria doamnei Clara ce fericit se simte
de a afla că „Prea iubita în Christos fiica noastră, slăvită
împărăteasă a Bulgariei, a urmat pilda mamei sale, trecînd la
catolicism“, dar că Anca, -regina slăvită a Serbiei, rămasă în
legea răsăritului, va trebui convertită și ea.
Această Ancă, nevasta lui Uroș regele Serbiei 3, nu poate să fi
fost decît fata vitregă a doamnei Clara, fiica lui Alexandru Vodă
din prima căsătorie. Astfel s-ar înțelege de ce a rămas ea
ortodoxă, și iarăși s-ar putea tălmăci cum de purtau două surori
același nume, Ana și Anca.
O a treia soră, domnița Elisabeta, a fost măritată cu Ladislau,
palatinul Ùngariei. Moartă la 1370, ea a fost îngropată la Oradea
Mare.
In timpul acesta, în Moldova, lucrurile se petreceau altfel.
Acolo, de la început, aflăm nu numai doamne catolice, dar și pe
un domn convertit, renegat, Lațcu, fiul lui Bogdan. Papa,
neputîndu-se mîngîiâ de desființarea episcopiei Cumanilor, cum
află că Moldova s-a organizat în stat independent, începe o
politică de convertire, în care scop încercă în toate chipurile să
reînființeze episcopia pierdută. Planurile lui nu izbutiră pe
această cale, întrucît partea de sud a Moldovei, în care fusese
episcopia Cumanilor, nu era încă pe vremea aceea în stăpînirea
domnilor Moldovei. Dar, ce n-a putut face la sud, reuși să
înfăptuiască, în bună parte, la nord, prin mijlocirea emisarilor săi.
Sarcina lor fu* în Moldova, cu atît mai ușoară, cu cît voievozii
descălecători aduseseră cu ei din Ardeal, o parte din populația
catolică ungurească și sasă, care se stabili în inima țării, cu
instituțiile și preoții lor, și ale căror urme se mai constată astăzi,
atît prin existența ruinei bisericii catolice de la Baia (pe atunci
centrul de căpetenie al sașilor), cît și prin populația ungurească
așezată încă în zilele noastre, prin părțile Romanului și ale
Bacăului și rămasă din punct de vedere etnic, intactă.
Despre doamnele primilor descălecători nu știm nimic. De
altfel, Dragoș Vodă și fiul său Sas nu mai pot fi priviți astăzi,
după datele istoriografiei moderne, ca voievozi moldoveni. Ei
erau nu numai vasalii regelui Ungariei ; erau procuratorii lui, un
fel de guvernatori de provincie. Abia cînd, după moartea lui Sas,
Bogdan din Cuhnea, fost voievod al Maramureșului și conte de
Ugoci răzvrătin- du-se contra craiului Ungariei, năvăli cu
oamenii lui în Moldova, atacă pe Drag, fiul și moștenitorul lui
Sas, îl învinse la Șiret, reședința lui, și-l alungă dincolo de munți,
împreună cu toți cei rămași credincioși coroanei lui Arpad, abia
de atunci putem vorbi de o țară independentă și de un prim domn
al Moldovei.
Acest domn a venit în Moldova, bătrin, cu o nevastă bătrînă,
Maria, o polonă catolică.
După cîțiva ani de domnie (date controversate), Bogdan
Vodă moare, lăsînd în 1365, moștenitor țării înființată de cl, pe
fiul său Lațco. Numele nevestei lui n-a ajuns pînă la noi, însă era
ortodoxă. Iar despre aceasta a doua doamnă a Moldovei, avem de
povestit ceva frumos.
Lațco Vodă, prin presiunile și făgăduielile venite de la Roma,
prin influența mamei lui desigur, a trecut la catolicism, înființînd
chiar în Șiret o episcopie catolică. Papa triumfă, și odată ce
voievodul Moldovei îmbrățișase această credință, această formă a
credinței creștine, era și firesc să caute înainte de toate a-și
converti soția. Dar această femeie ortodoxă, din Ardeal se
împotrivi. Se împotrivi soțului ei, misionarilor care mișunau prin
țară și îndeosebi în Șiret, capitala ; se împotrivi însuși Papei, care
cu mîna lui îi scrise o scrisoare, căreia doamna, al cărui nume nu
îl știm, răspunse că ea de legea străbunilor nu se leapădă. Energia
acestei femei a făcut ca, împotriva voinței soțului ei, care era
doar domn, singurul lor copil, domnița Anastasia, să rămînă și ea
ortodoxă. Prin această îndărătnicie a ei, ea a scăpat de legea ro-
mană care, după moartea lui Lațco, s-ar fi lățit pretutindeni de ar
fi fost și Anastasia catolică. Căci, în adevăr, cînd în 1373,
voievodul Lațco își dădu obștescul sfîrșit în cetatea lui din Șiret,
nu lăsă în urmă-i alt moștenitor decît pe fiica lui, Anastasia.
Obiceiurile de atunci nu îngăduiau ca o femeie să se urce pe tron,
dar nici ca moștenirea acestuia să treacă în mîini străine, atîta
timp cit mai curge în vinele cuiva sîngele foștilor stăpînitori.
Așadar, la moartea tatălui ei, Anastasia trebuia măritată pe
dată, spre a da Moldovei un domn. De ar fi fost această domniță
catolică, catolic i-ar fi fost probabil bărbatul. Dar mama ei,
doamna văduvă, îndărătnica ortodoxă, era încă în viață și veghea.
Ea își alese ginerele, care, după credința ei, trebuia să fie de viță
domnească și creștin pravoslavnic. își îndreptă deci privirile
asupra Lituaniei, și peți, ca să zicem așa, pentru fata ei, pe luga
Coriatovici, fiul ducelui Lituaniei.
Istoria românilor, cea de la 1850 încoace, știe să ne
povestească multe lucruri frumoase despre acest voievod, care ar
fi domnit în Moldova între anii 1373—75, precum și despre
doamna Anastasia. însă, precum nici vechile cronici
moldovenești nu pomenesc o vorbă despre domnia lui, astfel și
istoricii cei mai noi îi neagă existența 4. Să nu fi fost Anastasia
nici măcar măritată cu el ? în tot cazul Anastasia a avut o fată, pe
care o chema tot Anastasia și care fu nevasta lui Roman Mușat.
Copiii lor au purtat numele de Alexandru (cel Bun), Bogdan și
luga (cel care a domnit cîteva luni în 1400)5. E deci de presupus
că acest luga, care a existat ca domn al Moldovei, purta numele
bunicului său. Concluzia ce trebuie trasă este că, chiar dacă
ducele lituanian, luga Coriatovici, nu a domnit la noi după cum
ar fi dorit soacră-sa, el a fost în tot cazul bărbatul Anastasiei
Mușat, fata lui Lațco Voievod.
Rămîne acum de văzut în ce chip și pe ce temei de drept au
ocupat, după moartea lui Lațco — dacă nu a lui luga I —
Mușatinii scaunul Moldovei.
Capitolul II
MLȘATA ȘI NEVESTELE LUI ALEXANDRU CEL BUN

decît fata lui

n anul 1375, Petru, fiul Mușatei, s-a urcat în scaunul Moldovei.
Cine însă era această Mușată, care a dat numele ei întreg
șirului de domni ce s-a perindat în Moldova timp de aproape
250 de ani ?
prin urmare mătușa Anastasiei.
Această presupunere, de dată recentă și nu încă dovedită
documentar, pare cea mai verosimilă, și pînă la proba contrarie
trebuie adoptată. Ea aruncă o lumină vie
Unii istorici — îndeosebi Xenopol — au crezut că era
munteancă, din vița basara- bilor, alții au luat-o drept o
poloneză, pe cînd ea, vestita Mușată, ar fi de fapt moldoveancă,
nici mai mult nici mai puțin Bogdan descălecătorul, sora lui
Lațco, și asupra felului, foarte precis, de bună și deja stabilă or-
ganizare a începuturilor statului moldovenesc. Nu o în- tîmplare
a adus prin meleagurile noastre o ceată de vînă- tori, cărora le-a
trecut deodată prin minte să înființeze și să organizeze un stat.
Ci, dimpotrivă, întemeietorii Moldovei au venit din Ardeal cu
gîndul bine «preconceput de a crea aici un stat neatîrnat și care
nu s-ar deosebi de acel pe care-1 aveau din vechi în Maramureș.
Și de aceea, după moartea lui Bogdan și a fiului său Lațco,
domnia, pentru a nu încăpea pe mîini străine, a fost dată lui
Petru, fiul Mușatei, care era fata lui Bogdan.
Petru era și el fiu de domn. îl putem chiar privi ca adevăratul
întemeietor al Moldovei. Căci tatăl său, Ștefan, bărbatul
Mușatei,6 , era voievodul Sepeniței.
Bogdan care-și întinsese teritoriul voievodatului său de la
cotul Prutului în jos, își măritase fata înainte sau după
descălecare, cu acest voievod vecin, Ștefan al Sepeni- țului,
probabil urmașul bolohovenilor. La moartea lui Ștefan i-a urmat
în scaun fiul său, Petru, iar la stingerea dinastiei Bogdăneștilor,
moldovenii l-au rugat să le fie și lor domn, ca fiind nepot de fată
al lui Bogdan, nepot de soră al lui Lațco și văr primar cu
Anastasia. Astfel dinastia Bogdăneștilor va putea continua prin
femei, astfel s-a înființat domnia Mușatinilor în Moldova, astfel,
prin această alegere, unindu-se voievodatul lui Bogdan eu acel
al lui Petru, s-a creat adevărata Moldovă, care, de bine de rău, a
știut să-și păstreze o relativă neatîrnare.
Mușata, fiind fata catolicei Maria, a fost catolică șl ea. Purta
chiar, prin străini, numele de Margareta. Totuși fiii ei au rămas
în credința tatălui lor, voievodul Ștefan, ortodocși. Acești fii au
domnit tus-trei : Petru, șaisprezece ani, frate-său Roman, trei
ani, și cel mai mic, Ștefan șase ani (de la 1357 pînă la 1400).
Alexandru cel Bun, care, după scurta domnie a unui al doilea
luga, neidentificat pînă azi, a urmat lui Ștefan în scaunul
Moldovei, era fiul lui Roman și al Anastasiei. Așadar, într-o
vreme cînd viața patriarhală avea altă însemnătate decît azi,
Mușata noastră era fată de domn, a lui Bogdan, soră de domn, a
lui Lațco, nevastă de domn, a lui Ștefan din Sepeniț, mamă a trei
domni, Petru, Roman și Ștefan, bunica lui Alexandru cel Bun,
răzbunica lui Ștefan cel Mare și strămoașa tuturor celorlalți
domni, Ștefăniță, Petru Rareș, Lăpuș- neanu, etc. Iată pentru ce
numele ei de botez a rămas în istoria noastră un nume
patrimonial cunoscut de toată românimea timp de aproape 600
de ani.
Amănuntele vieții ei nu se cunosc. Dar puținul cit știm
ajunge pentru a-i oa o faimă care merită să fie reamintită. Ca
mamă de domni, ea a locuit în Șiret, unde catolicii o numeau
doamna Marghita, și unde a clădit o biserică, Sf. Ion
Botezătorul, pe care a. încredințat-o călugărilor dominicani. Atît
această biserică, cît și aceea a călugărilor franciscani s-au năruit
și nu rămîne astăzi din ele nimic.
Și sub Alexandru cel Bun, deși intrăm în secolul al XV-lea,
lupta pentru catolicism a urmat a se da cu înverșunare. Acest
domn, una din cele mai deosebite figuri ale istoriei noastre, a
fost însurat de patru ori. Cea dintîi soție, pe care o avea încă
înainte de a urca treptele tronului, se chema Margareta și era
catolică, fiica palatinului Ștefan din Losontz, din Transilvania 7.
Ea făcu biserica papistașă de la Baia, unde și fu îngropată.
Celebrul călător Bandini, trimisul Papei, a văzut, în anul 1646,
mormîn- tul ei acolo, astăzi dispărut, atunci însă întreg și în
bună stare. Strădaniile Margaretei de a-și converti soțul la ca-
tolicism rămaseră ca și ale Clarei în Muntenia, zadarnice.
După moartea ei, Alexandru Vodă se însură din nou, cu o
româncă de data aceasta, Neacșa, sau, cum îi zic autorii străini,
nu se știe de ce, Ana. lorga ne spune că această doamnă pare a fi
fost fata lui Mircea cel Bătrîn. Ceea ce este sigur, e că ea muri,
scurtă vreme după cununie 8, și că Alexandru cel Bun, căruia nu-
i plăcea văduvia, se însură a treia oară, luînd de soție iar pe o
catolică, însă de neam mare de tot. Anume pe Ringala, vara
regelui Vladislav al Poloniei (sora lui Vitold). Ringala era de
altfel vară de al treilea cu Alexandru. Rudenia aceasta ar fi venit
după bunica lui Alexandru cel Bun, Mușata, a cărei mamă,
Maria, era polonă, după cum știm.
Măritată întîia oară cu ducele de Mazovia, Ringala era
văduvă cînd o luă Alexandru.
Căsătoria ei, făcută cu mare alai în anul 1411, se desfăcu
fără multe forme, zece ani mai tîrziu, în 1421. De ce și-a trimis
Alexandru soția acasă, după o conviețuire cuviincioasă, zice-se,
nu se știe. Istoricii tac, din lipsă de documentare. însă, bănuiala
trebuie să cadă tot asupra ches- tiunei catolicismului.
Propaganda acestei doamne ajunsese atît de întinsă, încît pînă și
mitropolitul țării fu convertit la credința catolică. Un document
din 1435, adică doi ani după moartea lui Alexandru, ni-1 arată
pe acest înalt prelat, fost mitropolit ortodox al Moldovei,
cutreierînd Europa spre a face propagandă credinței papistașe.
De altfel, cronicile polone arată lămurit, că „Ringala s-a des-
părțit de soțul ei Alexandru din pricină că acesta nu voia în
ruptul capului să devie catolic". Așadar, a plecat ea de bună voie
; n-a fost alungată. E deci învederat că sistemul de convertire pe
cale piezișă, adoptat de Papa pentru propagandă în țările noastre,
a urmat încă multă vreme după înființarea voievodatelor, timp
aproape de o sută de ani.
- Alexandru cel Bun, fie că-i era sufletul larg, fie din diplomație,
pentru a nu se strica cu puternicul său vecin, regele Poloniei,
dete fostei lui soții, după despărțire, venitul a două orașe din
Moldova, Șiretul și Volohăvățul, precum și 600 de zloți pe an.
Ba mai mult decît atît, — și aceasta arată că în adevăr ținea
foarte mult să nu se certe cu regele Vladislav, — în 1422, adică
un an după despărțire îi trimise 400 .de călăreți sub conducerea
spătarului Coman pentru a-i veni în ajutor în războiul ce purtau
polonii cu cavalerii teutoni. Coman al nostru, cu moldovenii lui,
repurtă la Marienburg strălucita izbîndă, prea cunoscută de
istorie pentru a mai vorbi de ea.
Patru ani mai tîrziu, în 1426, Alexandru arătă încă o dată
dorința ce avea de a rămîne prietenul Poloniei, cerînd, pentru
fiul său Ilie, ce avusese cu doamna Ana, mîna Marincăi,
cumnata regelui Vladislav lagellon. Și aceasta este încă o
dovadă că nu Alexandru, însurat cu vara regelui Poloniei și care
cerea acum în căsătorie pentru fiul său pe cumnata acestuia, că
nu el alungase pe Ringala, ci că, dimpotrivă, ea, unealta Papei,
plecase de bună voie și mîhnită dintr-o țară pe care, cu toate
strădaniile ei, nu o putuse îndruma pe calea „adevăratei cre-
dințe".
De altfel, după despărțirea lui de Ringala, orientîn- du-și
politica mai mult spre Bizanț, mai ales după trecerea împăratului
Ioan al VIII-lea prin Moldova (1424), Ale- xandru cel Bun so
însura a patra oară, cu o ortodoxă de data aceasta, Marina,
despre care se știe numai că era fata lui Marin și că se intitula,
după pilda soțului ei, „doamnă dc sine stătătoare a toată
Moldova și a malului mării”. Din această titulatură, ce-și dădeau
voievodul și doamna lui, se vede lămurit că Moldova se
considera, către sfîrșitul domniei lui Alexandru, neatrînată de
poloni. Legăturile cu această țară rămăseseră cordiale, dar
vasalitatea dispăruse.
Marina e întîia doamnă româncă de la care ne-a rămas
chipul „autentic”. Un epitrafir, țesut de meșteri bizantini
contemporani și care se afla înainte de război într-unul din
muzeele Petrogradului, ne-o arată pe Marina în bogatul ei
costum de doamnă, subțire și mlădioasă, cu ocliji galeși,
sprincenele încondeiate și foarte ridicate deasupra ochilor, nasul
subțire, gura mică, părul împletit. Această din urmă doamnă a
lui Alexandru a fost mama lui Petru Aron, despre care vom
vorbi în capitolul următor 9.
Capitolul III
DOAMNA MARINCA A LUI ILIE VODĂ

Șjjaria, sau Marinca, sau . Manca, era sora reginei Poloniei,

Sofia, ambele fete ale ducelui lituanian, Andrei Olig-
mandovici.
Nunta ei cu Ilie, fiul mai mare ai lui Alexandru cel Bun, s-a
făcut la Suceava, în ziua de 23 octombrie 1425, nuntă cu alai
mare, cu slujbă oficiată de cel dinții mitropolit al Moldovei,
Iosif, vărul domnului.
Tînăra domniță nu bănuia atunci viața de durere care o
aștepta. în fața altarului, toate mi- roșele, în toate vremurile, sunt
la fel. îndrăgostite sau nu, ele cred, cînd li se pune cununa pe
cap și preotul le binecuvîntează, că de acum viața va însemna
pentru ele o necurmată fericire. Abia atunci însă încep grijile și
necazurile. Cît despre domnița Maria a lui Vodă Ilie
Mușat, viața ei a fost un blestem.
 Șapte ani după cununie, în 1433, Alexandru cel Bun moare.
Ilie și Maria urcă treptele tronului. însă, nu apucară bine a gusta
din plăcerile domniei, că iată, un frate de al lui, numit Ștefan, al
doilea fiu al lui Alexandru, sosește din Muntenia cu ajutor de la
Vlad Dracul și-1
alungă, împreună cu doamna lui, peste hotarele Moldovei 10. Ilie
și Marinca, izgoniți de Ștefan, părăsiți de boieri, fug în Polonia,
la cumnatul lor, regele Vladislav. Marinca avea doi prunci, pe
Roman și pe Alexandru, de 6 și de 5 ani. Credea biata femeie, că
cumnatul ei îi va ajuta să recapete scaunul. însă Vladislav își
primi rudele, le găzdui, le mîngîie, le purtă cu vorba și mai mult
nimic.
Ștefan, noul domn al Moldovei, i se închinase, primind
suzeranitatea Poloniei, așa îneît regele Vladislav chibzui că este
mult mai cuminte să-și găzduiască cum- nații, decît să facă, de
ochii lor, război moldovenilor.
însă, nu trece bine anul și, în 1434, Vladislav lagello își dă
duhul în capitala țării lui, plîns — zic cronicele polone — de
întreg poporul, iar eu zic că de cumnații lui nu cred să fi fost
plîns. îi urmează în scaun Vladislav al III-lea, de care bieții
noștri prizonieri — căci de fapt asta erau Ilie și Maria, niște
prizonieri — n-avură cu ce se făli.
Acest rege, ca și predecesorul său, își ținu rudele închise în
palat, nevrînd a le da ajutorul cerut de ei pentru redobîndirea
domniei pierdute. Ilie însă nu era om să stea cu mîinile în sîn.
Văzînd că de la rege nu putea căpăta sprijinul dorit, el își făcu
prietenii în nobilimea polonă, știind că nobilii erau adeseori mai
puternici decît regele însuși. Astfel, într-o zi, prietenii lui îl
făcură scăpaf și, cu o armată strînsă de ei, îl duseră pînă la
hotarele Moldovei.
Aflînd regele despre aceasta și fiindu-i teamă că dacă Ilie și-
ar redobîndi scaunul, fără ajutorul său, s-ar lepăda se
suzeranitatea polonă, îi trimise în ajutor o armată destul de
puternică pentru a putea ataca, cu sorți de iz- bîndă, pe rivalul
său frate. Ilie, pentru a se feri de luptele interne, se împăcă în
curînd cu fratele său, hotărînd împreună să domnească amîndoi,
unul asupra Moldovei dintre Carpați și Șiret, iar celait asupra
părții de jos a țării, spre mare. Ilie simțindu-se sprijinit de
poloni, păstra totuși un fel de supremație. Pe el îl vedem locuind
în Suceava, și tot pe el figurînd în fruntea documentelor oficiale.
* '
Au domnit astfel nouă ani, de la 1435 la 1444. Doamna
Marinca, întoarsă la căminul ei, putu crede în răstimpul acesta că
s-a isprăvit cu zilele amare. Neștiutoare de viitor, își creștea în
liniște odraslele, pregălindu-le pentru o viitoare domnie. în
1444, Roman, cel mai mare dintre fiii ei, împlini 18 ani, cu care
prilej se făcură la curtea din Suceava mari serbări, petreceri
populare în oraș, împărțire de daruri boierilor, popilor,
prostimei. însă abia cîteva luni mai tîrziu, nenorocirea, care
pîndește pe om și vine cînd nu crezi și dincotro nu știi, se
năpusti asupra casei lui Ilie Vodă și a doamnei Marincăi.
Vladislav al III-lea, regele Poloniei, murind în bătălia de la
Varna împotriva turcilor, Ilie rămîne fără sprijinul care ținea pe
frate-său în ascultare. Ștefan, domnul Țării de Jos, aflînd
momentul prielnic, își strînge prietenii și oamenii, și sosind în
Suceava fără veste, prinde pe frate-său Ilie, îi scoate ochii și-l
aruncă în închisoare. Doamna, nu se știe prin ce întîmplare,
scăpă de urgia cumnatului ei, și luîndu-și copii, fugi din nou în
Polonia, la sora ei, regina văduvă, Sofia.
Pentru a înțelege ce urmează, trebuie amintit că în timpul
domniei lui, Ilie restituise Poloniei cetățile Hoti- nului și a
Hmielnovului, pe care Vladislav lagello le amanetase lui
Alexandru cel Bun. Ștefan, după ce uzurpă scaunul fratelui său,
nevoind să recunoască această restituire făcută de Ilie, se pregăti
să atace cetățile pentru a pune din nou stăpînire pe ele.
în timpul acesta, Ilie, orb, murise în închisoare. Doamna
Marinca, rămase văduvă, exilată și îndurerată, în loc de a se lăsa
covîrșită de nenorocire, se arată deodată fată de duce și soție de
domn.
Chemă împrejurul ei pe foștii prieteni ai lui Ilie, nobilii
poloni, care îl sprijiniseră cu 9 ani înainte de redo- bîndirea
scaunului Moldovei, adună cu ajutorul lor o armată de lefegii și,
înainte ca Ștefan să se dezmeticească, puse ea stăpînire pe
întăritele cetăți ale Hotinului și ale Hmielnovului. Încredințînd
apoi paza unor prieteni, poate chiar rude, lui Ion de Cicior,
căpitanul Cracoviei și lui Petru de Sprowa, palatinul Liowuluî
(Lemberg), ea se întoarce în Cracovia și prin farmecele ei, prin
voință, prin bani, prin rugăminți, prin amenințări, prin făgădu-
ieli, nu știm prin ce mijloace, dar știm că și-l impuse pe fiul ei
Roman, băiețandru de 18 ani, domn al Moldovei, cu dreptul de
stăpînire asupra cetăților amintite. Ciopîr- țită Moldova, dar
strașnică femeie.
în 1445, Roman făcu jurămîntul de credință lui Ca- zimir al
IV-lea, noul rege al Poloniei. El însă domnește din mila acestui
rege și prin voința mamei lui, domnește cu numele, de la Hbtin,
de la Hmielnov, de la Cracovia, însă în Moldova nu se poate
întoarce. Acolo era stăpîn unchiul său Ștefan, uzurpatorul, care
își coasociase la domnie pe alt frate, Petru, al treilea fiu al lui
Alexandru cel Bun. Acest Petru, numit și Aron, pare a fi ajutat
de Ștefan la detronarea, orbirea și omorîrea fratelui lor Ilie, iar
drept răsplată, Ștefan l-ar fi îngăduit a domni în Moldova
împreună cu el, păstrîndu-și însă întîietatea pentru sine.
Din Cracovia, doamna Maria veghea. îi trebuia pe de-o parte
domnia efectivă pentru fiul ei, iar pe de altă parte îi trebuia
răzbunare pentru omorul soțului ei. Și astfel, după vreo trei ani
de neobosite sforțări, ea izbutește, prin rudele și prietenii ei, a
îndupleca pe regele Cazimir să-i dea o armată pentru a alunga pe
cumnatul ei din scaunul Moldovei. Comanda trupelor e
încredințată fiului ei, Roman, care trece hotarul, ajunge pe
neașteptate la Suceava, prinde pe unchiul său Ștefan și-1
omoară, răz- bunînd astfel în sfîrșit rătăcitoarea umbră fără
odihnă a tatălui său.
Iată-1 pe Roman, la vîrsta de 21 de ani, războinic ostaș,
răzbunător asasin, domn ! lat-o pe doamna văduvă Marinca
întoarsă la căminul ei, răzbunată în sfîrșit de schingiuirea și de
omorul bietului ei soț. Și de acum vor curge zile de lapte și de
miere, dacă... dacă n-ar fi „dacă și poate".
Petru-Aron, la auzul omorului lui Ștefan, se refugiase în
Ardeal de frica nepotului său Roman, la curtea lui Ion Corvin de
Hunyade, cu gîndul de a-i cere ajutor pentru recăpătarea domniei
Moldovei. Acolo, pentru a-și ajunge mai lesne scopul, ceru în
căsătorie pe sora lui Ion Corvin. Mîna eî fu acordată, căci
domnișoara Corvin de Hunyade avea 50 de ani bătuți, ceea ce a
făcut pe unii gravi istorici, unguri și români, să zîmbească și cu
oarecare dreptate. Petru-Aron, fiul lui Alexandru cel Bun cu
Marina, trebuie să fi avut prin 1448, cel mult 23 de ani, cam de
vreo vîrstă deci cu nepotul său. Așa încît această căsătorie, care
ne aduse pe tronul Moldovei o doamnă ardeleancă, n-avea alt
scop decât de a îndupleca pe Hunyade să-i dea ajutorul de care
Petru avea nevoie pentru a-și alunga nepotul din scaun. Veni
deci cu armată ungurească și lo- vindu-se cu Roman Vodă lîngă
Suceava, îl bătu și-1 alungă din țară, așezîndu-se în scaun în
locul lui.
Roman, care domnise abia cîteva luni de zile, luîn- du-și
mama și frățiorul, fugi din nou la Cracovia aceea, scăparea atîtor
domni moldoveni pribegi.
Un an mai tîrziu, la vîrsta de abia 22 de ani, fugarul domn își
dă duhul în capitala Poloniei, de boală zic unii, iar alții zic că de
otravă. Ce s-o fi petrecut în sufletul doamnei Marinca, a știut ea
și dumnezeu. Dar ce a știut lumea și ne-a repetat-o istoria, e că
această curajoasă și neobosită femeie, nelăsîndu-se abătută nici
de această lovitură a soartei, începu din nou lupta pentru
căpătuirea singurului fiu ce-i mai rămînea, Alexandru. A găsit,
de data aceasta un sprijin mai grabnic decît înainte. întrucît
polonii, ne- putînd îngădui amestecul ungurilor în treburile
Moldovei, se hotărîră pe dată să scoată din scaun pe Petru-
Aron, creatura și cumnatul lui Hunyade. Tînărul Alexandru
căpătă deci o puternică oaste leșească și intrînd în Moldova,
alungă pe unchiul său clin Suceava. Cum însă între timp,
Cazimir și Hunyade se împăcară între dînșii, Alexandru fu
nevoit să se împace la rîndul său cu Petru-Aron. Domniră deci,
ca și predecesorii lor, amîn- doi împreună, nepotul și unchiul,
unul în Țara de Sus, cellalt în Țara de Jos, precum, după cum se
vede, se făcuse obicei acum de a împărți Moldova.
Domnia aceasta împreună ținu un an, în care timp, doamna
Marinca, îmbătrînită și sătulă de atîtea hărțuieli, rămase în
Polonia.
Ion Corvin — nu se știe din ce cauză — supărîndu-se pe
cumnatul său Petru-Aron, îl dete afară din Moldova, nici mai
mult nici mai puțin. Avea și putere destulă pentru aceasta. în
locul lui, trimise ca domn al Moldovei de Jos, pe un general de-
al său, Ciopor. Pe acesta, care îm- preunâ cu Alexandru, a
domnit cîteva luni în Moldova, l-a botezat poporul mai tîrziu :
Ciubăr-Vodă, despre care povestea ne spune că l-ar fi mîncat
guzganii !
In timpul acesta, un pretendent domnesc, Bogdan, fiu din
flori al lui Alexandru cel Bun, (și tatăl lui Ștefan cel Mare), sosi
în Moldova, cu oaste adunată nu se știe de unde, învinse pe
Alexandru și pe Ciopor, îi alungă din țară și urcă treptele
bîntuitului scaun moldovenesc.
Ca și tatăl său, ca și frate-său, Alexandru se refugiază în
Polonia, la rudele și prietenii lui. Găsește în Cracovia, pe
doamna Marinca, obosita văduvă care nădăjduia să-și
isprăvească zilele acolo, în liniște. Insă, cum află bătrîna că fiul
ei și-a pierdut iar domnia, energia de altă dată reînvie, și iarăși,
prin alergături, prin rugăminți, prin făgăduinți, pune la cale
întoarcerea lui în Moldova. Acolo, în Polonia, se retrăsese și
fugarul Petru-Aron, cumnatul lui Corvin. Foștii codomnitori,
unchi și nepot de aproape aceeași vîrstă, se înțeleg ușor și, cu
sprijinul lui Cazimir, pornesc la Suceava să-1 scoată pe Bogdan
din pîine. Vom arăta în capitolul următor cum l-au prins pe
neașteptate, la Reuseni lîngă Suceava, și cum l-au omorît,
împărțin- du-și apoi din nou Moldova, Alexandru domn al Țării
de Sus și Petru-Aron domn al Țării de Jos. In răstimp de mai
puțin de zece ani s-au făcut trei omoruri, măceluri de frați, de
unchi și de nepoți între ei. Cruzimea acelor vremuri e
înspăimîntătoare, și cam la fel, dealtmintrelea, era pretutindeni.
Omenirii, ieșită cu greu din epoca tulbure a invaziunilor barbare,
i-a trebuit multă vreme pînă să pășească pe căile civilizației,
pînă să se așeze pe principiile umanității.
Unchiul și nepotul, ba cu certuri, ba cu împăcări, de bine de
rău, domnesc împreună încă patru ani. Aron Vodă ambițios, cu
veleități de întîietate, de a domni singur dacă se poate, izbutește,
după scurgerea acestor patru ani, să-și formeze un partid destul
de puternic pentru a pune mîna pe Alexandru, a-1 scoate din
scaun și a-1 trimite prizonier la Cetatea-Albă, unde după scurtă
vreme, tînărul voievod Alexandru moare otrăvit !
lat-o pe doamna Marinca, despre care nici nu mai știm unde
se afla, în Polonia, în Moldova, la Cetatea Albă, iat-o trăind zile
destule pentru a vedea și moartea acestui din urmă copil al ei.
Băbatul orbit și sugrumat, fiul mai mare mort de boală la vîrsta
de 22 de ani, fiul mai mic mort otrăvit la 27 ani. Cită deosebire
între mireasa de la Suceava, fata ducelui Lituaniei și mama
îndurerată de la Cetatea Albă, văduva Domnului Moldovei ! Ce
imensă tragedie omenească în scurtul răstimp de 30 de ani !... Pe
urmă, nimic. Istoria nu mai pomenește de numele doamnei
Marinca.
 Capitolul IV
FAMILIA LUI ȘTEFAN CEL MARE

fan cel Mare, care alături de Mihai Viteazul a fost podoaba și

mîndria țării noastre, s-a urcat pe scaunul Moldovei în anul 1457,
trei ani după cucerirea Bizanțului de către turci.
Nici azi nu no dăm îndeajuns de bine seama ce noroc am
avut de-a avea tocmai atunci, tocmai pe Ștefan.
Viața lui fiind închinată luptei pentru păstrarea neatîrnării
neamului său în vremea cînd turcii cotropeau popoarele, e firesc
să fi avut el drept simbol de luptă crucea împotriva semilunei.
Atletul lui Christ, cum îl numea Papa, a fost fără voia lui. O
urmare a ce-1 împingea nevoia să facă, însă, apărătorul credinței
strămoșești a fost cu voia lui, din îndemnul unui neam care voia
să trăiască.
Domn la Suceava a venit cu ajutorul lui Vlad Țepeș, scoțînd
din scaun pe Petru-Aron, ucigașul tatălui său.
Acest Petru-Aron era fiul lui Alexandru cel Bun și al
Marinei, și deci frate vitreg cu Bogdan Vodă, tatăl lui Ștefan.
Intrat în Moldova în fruntea unei armate polone, el înaintă pînă
la Suceava, unde se află că frate-său Bogdan, neștiutor de ce-1
așteaptă, petrecea fără grijă la nunta unui boier de-al lui, în sat la
Reuseni, în apropierea Sucevei. își îndreptă o parte din oaste într-
acolo, și sosind noaptea, în toiul chefului acelei nunți, cînd vodă
însuși trebuie să fi fost amețit de vin, înconjură conacul și intră
pe neașteptate în camera în care benchetuiau nuntașii și vodă.
Scoțînd de acolo pe frate-său în curte, puse să i se reteze capul în
fața lui și a oaspeților încremeniți de spaimă. Era în noaptea de
vineri spre sîmbătă, la 15 octombrie 1451.
Se spune că Ștefan, încă foarte tînăr pe atunci, ar fi fost și el
la nunta aceea din Reuseni, c-ar fi fost de față la omorul tatălui
său și c-ar fi fugit, în toiul nopții, întîi în Polonia și de-acolo prin
Ardeal, în Muntenia. Odihnă n-ar fi avut pînă n-a văzut pe
ucigașul tatălui său scos din domnie și omorît la rîndul său. Fapt
e, că-1 vedem, șase ani mai tîrziu, sosind cu o oaste adunată în
Muntenia cu ajutorul lui VladȚepeș, învingînd, la Joldea, în ziua
de 12 april 1457, pe unchiul său Petru Aron, și aruncîndu-1
dincolo de hotare la prietenii săi poloni. „Și astfel bulu- citu-s-au
a doua oară Petru Vodă(; spune Ureche, în Le- topiseți. Cîțiva ani
mai tîrziu, Ștefan urmări pe acest ucigaș pînă în inima Ardealului
și punînd mîna pe el, îl străpunse cu sabia lui.
La acea dată, Ștefan era neînsurat. însă, cum avea un fiu
numit Alexandru, care a trăit pînă tîrziu (1496), e de presupus că
noul voievod era văduv. Se cunoaște și numele mamei acestui
Alexandru, Marușca. Și ca să fi fost ea numai țiitoarea lui Ștefan,
nu e de crezut, fiindcă, pe de o parte, o aflăm trecută într-un
pomelnic alături de celelalte doamne ale lui Ștefan cel Mare, iar
pe de altă parte, fiindcă domnii, deși aveau obiceiul să-și crească
copiii naturali pe lîngă ei, totuși nu-i pomeneau în genere în
documente și nici nu-i luau cu ei la război, cum făcea Ștefan cu
fiul său Alexandru.
Acuma, c-o fi una, c-o fi alta, fapt e că întîia căsătorie sigură
pe care o cunoaștem, e cea făcută de Ștefan șase ani după urcarea
lui în scaun, la 1463. Mireasa era o ru- teancă, Evdochia, și
venea din Kiew, fata principelui Olelco și sora lui Simion.
Aceștia erau vasali regelui Poloniei vasali atît de credincioși,
incit Simion din Kiew lăsă, la moartea lui, regelui Poloniei, spre
a-i dovedi dragostea și supunerea ce avusese pentru el, îi lăsă în
dar cele mai sfinte lucruri ale lui : calul și arcul ! — Nunta lui
Ștefan cu Evdochia se făcu la Suceava, binecuvântată fiind de
mitropolitul Moldovei, Teoctist și de Tarasie, episcopul de
Roman. Binecuvîntarea acestor înalți prelați nu le fu de folos.
Evdochia, după ce dărui soțului ei doi băieți care au murit copii
(1479) și o fată, a cărei nenorocită viață o vom povesti mai jos,
se stinse, de boală, după abia patru ani de căsnicie (1467).
Cinci ani mai tîrziu, în 1472, Ștefan se însoară din nou. De
data aceasta, marele nostru voievod „a dat lovitura !‘, cum s-ar
zice în zilele noastre. Sau mai curînd a încercat s-o dea, căci nu i-
a mers în plin.
în ultimele timpuri ale imperiului bizantin, împărații
Comneni, hărțuiți mereu de turci, deveniseră atît de slabi, atît de
neputincioși față de pericolul turanic care-i amenința, incit ei, în
loc de-a ține piept dușmanului, se certau numai între ei, ba de la
moștenirea tronului, ba de la împărțirea' ultimelor petice de
pămînt ce le mai rămăseseră din întinsa lor împărăție de altădată.
Astfel se întîmplă ca Comnenii să-și împartă, la un moment dat,
stăpînirea imperiului, unul din ei- rămînînd la Bizanț, stăpîn în
Europa, celait la Trapezunt, pe Marea Neagră, stăpîn în Asia.
Imperiul Trapezuntului mai dăinui cîțiva ani, iar cînd, la 1461,
căzu și el la rîndul lui, Comnenii de acolo, alungați de turci, se
refugiară în Crimeea, hanul Crîmului le dădu în stăpînire
Mangopul, un domeniu cu un castel pe-o stîncă, la malul mării.
Pe fata acestui Com- nen o peți Ștefan cel Mare, pe Maria de
Mangop.
Nunta lui Ștefan cu Maria Comnen se făcu la Suceava, în
ziua de 24 septembrie 1472.
Această căsătorie nu fu mult mai norocoasă decît pre-
cedentele. Conviețuirea Măriei cu Ștefan fu scurtă și fără noroc.
Trei ani după sosirea acestei odrasle împărătești în meleagurile
noastre, turcii atacară Crimeea, supuseră pe han, puseră stăpînire
asupra Caffei și Mangopului și omorîră pe ultimii Comneni de
acolo, pe Isac, fratele Măriei, și pe Alexandru, un văr de-al ei u.
Această nenorocire familiară se lega în curînd de alta, mai
grozavă pentru Maria, nenorocirea casnică. Trebuie să fi petrecut
în cetatea din Suceava, pe vremea aceea, o grozavă dramă, și
multe lacrimi trebuie să fi curs în cămara doamnei.
Ștefan cel Mare ținea mai de mult acuma, la curtea lui din
Suceava, două femei prizoniere, pe doamna Maria, nevasta lui
Radu cel Frumos al Munteniei, și pe fiica lor Maria Voichița.
Le avea la curte la dînsul dinainte chiar să se fi însurat cu
Maria din Mangop, cu un an înainte, din 1471, cînd înfrînsese el
pe înverșunatul său dușman, Radu, voievodul Munteniei. îl
bătuse lîngă București, la Soci, în martie 1471, și-i nimicise
oștirea, încît acesta, în graba lui de a trece mai repede Dunărea,
își părăsise în capitală soția, fata și întreaga lui avere. Ștefan puse
stăpînire pe bogățiile lui Radu, iar pe femei le luă cu el la
Suceava, prizoniere.
Maria Voichița pare a fi moștenit frumusețea tatălui ei Radu,
supranumit cel Frumos. Cu timpul, crescînd fată sub ochii lui
vodă, acolo în cetatea Sucevei, s-a îndrăgostit Ștefan de ea. Cînd
turcii cuceriră Mangopul, omorînd pe Isac Comnen, Ștefan,
pierzînd nădejdea ce întreținea de-a fi cîndva stăpînul acelui ținut
din Crimeea, se înstrăină de soția lui Maria, la dragostea căreia
se vedea că ținea mai puțin decît la zestrea ei, răpită de turci. Că
s-ar fi despărțit Ștefan de Maria Comnen, după cum spune
Xenopol, și că s-ar fi reînsurat chiar în acel an, 1475, cu Maria
Basarab, fata lui Radu cel Frumos, nu poate fi adevărat. De
nicăieri nu rezultă lucrul acesta. Dimpotrivă, N. lorga ne spune
că în anul următor, 1476, după bătălia de la Războieni, Ștefan
Vodă fiind biruit de turci și um- blînd o vreme fugar prin țară,
doamna lui, Maria de Mangop, rămasă în Suceava, se îngrijea că
de săptămîni de zile era fără vești de la bărbatul ei.Dacă însă
Ștefan nu se despărțise de ea, în tot cazul se înstrăinase. Ochii
frumoși ai celeilalte-Maria, farmecele ei, îl subjugaseră. Și riva-
litatea între două femei, între doamna și viitoarea doamnă,
durerea de a-și vedea dragostea stingherită, de-a se vedea
părăsită cînd tocmai avea mai mare nevoie de sprijin, de-o vorbă
bună, din pricina doliului ei recent — aceste toate au dus desigur
în mormînt pe tînăra domniță de neam împărătesc. Ea moare în
anul 1477, în luna decembrie, în postul Crăciunului, după abia
cinci ani de căsnicie. A îngropat-o Vodă Ștefan, cu alai și cinste
multă, la mînăstirea Putnei, noua lui ctitorie. Stofa cusută cu fir,
care-i acoperă mormîntul, o arată moartă, îmbrăcată în scumpe
haine domnești, cu coroana bizantină în cap și cu armele
Bizanțului cusute în colțurile stofei12
Ștefan, fie că a vrut să ție un doliu cuviincios, fie că fata lui
Radu cel Frumos era încă prea tînără, s-a însurat cu ea abia trei
ani mai tîrziu, în 1480 13. Această din urmă căsnicie ținu 24 de
ani, pînă la moartea lui Ștefan, întîmplată la 1504. Doamna
Maria-Voichița i-a supraviețuit 7 ani. A fost îngropată la Putna,
alături de cealaltă soție, în anul 1511, în timpul domniei fiului ei
Bogdan.
*
Deși în timpul căsătoriei lui cu Maria Basarab, Ștefan era
trecut de mult de vîrsta maturității, totuși vioi la suflet și la trup,
el mai avea ibovnice. Cea mai cunoscută din toate era întreținuta
lui din Hîrlău, Maria, nevasta unui negustor de pește, numit
Rareș. Deseori se abătea vodă de la Suceava la Hîrlău să-și vadă
iubita, dacă nu cumva o fi luat-o, în vremea din urmă, la curte la
el. în tot cazul, fructul nelegitim al acestei împreunări a fost un
fiu, Petre, căruia i s-a zis Rareș, după numele mamei sale și care
va ajunge mai tîrziu și el domn al Moldovei.
Despre mama lui Ștefan, acea pe care Bolintineanu ne-o
arată, ca-n medievalurile timpuri ale lui Malbrough, stînd în
turnul Cetății Neamțului și refuzînd să deschidă fiului ei, învins
și rănit, poarta castelului prin vorbele : „De ești tu acela, nu-ți
sunt mamă eu-, despre această strașnică femeie legendară nu se
știe aproape nimic.
Subiectul poeziei lui Bolintineanu e scos din „O samă de
cuvinte” a cronicarului Ion Neculce, al cărui text este
Portretul brodat al ^nastrrea Putna
următorul : „Ștefan Vodă cel Bun, bătîndu-1 turcii la Răz-
boieni, a mers să intre în Cetatea Neamțului, și fiind mamă-sa în
cetate nu l-a lăsat să intre și i-a zis că pasărea în cuibul ei piere,
ce să se ducă în sus să strîngă oaste, că izbînda va fi a lui. Și așa,
pe cuvîntul mîne-sa s-a dus și a strîns oaste 1'.
Neculce trăind cam la două-trei sute de ani mai tîrziu, a
raportat și el numai ce-a auzit din bătrîni. Dar legendele avînd
întotdeauna un fond de adevăr, concluzia pe care o putem trage
este că doamna Oltea trebuie să fi fost neapărat o femeie
energică, o femeie care știa să impuie chiar strașnicului ei fiu.
De asemenea nu se poate ști cu siguranță dacă doamna Oltea
era soția legitimă a lui Bogdan Vodă, cel omorît de frate-său la
nunata din Reuseni, sau poate numai o ibovnică de-a lui. O
chema și Maria și Oltea, căci ambele numiri se găsesc, alternate,
în documente.
La moartea ei, a fost îngropată întîi la Poiana, de unde o
mută apoi nepotul Petru Rareș în apropiata mînăs- tire a
Probotei, ctitoria lui.
în schimb avem vești îndeajuns despre copiii lui Ștefan. Din
căsătoria lui cea dintîi cu Marușca, care muri înainte de a apuca
să fie doamnă, el a avut numai doi fii. Pe unul din ei, Ilie, îl
cunoaștem numai din pomelnice. O fi murit tînăr. Despre cel mai
mare, Alexandru, am vorbit mai sus. Acesta, favoritul lui Ștefan,
cel în care-și pusese el nădejdea pentru apărarea mai departe a
Moldovei, a murit totuși înainte de-a ajunge domn, la vîrsta de
vreo 45 de ani. în ziua de 28 iulie 1495 a fost îngropat de către
amărîtul său tată, care-i adusese trupul tocmai din Stambul, unde
coconul Săndrel fusese ostatec.
Din căsătoria cu Evdochia de la Kiew, Ștefan a avut trei
copii : pe Bogdan și pe Petru, morți amîndoi în ace- laș an,
(1479) îngropați la Putna și pe Elena, măritată cu Ion, fiul țarului
Ioan Ioan al III-lea al Moscovei, a cărei viață zbuciumată o vom
povesti-o mai jos.
Cu Maria din Mangop, Ștefan nu a avut copii și poate o fi
fost și aceasta una din cauzele pentru care i se înstrăinase inima
de ea.
în sfîrșit, cea din urmă soție. Maria Voichița Basarab, a mai
dăruit și ea soțului ei doi copii. O fiică, Maria, zisă Chiajna,
rămasă nemăritată, fiindcă nu găsise un soț de rangul ei, mUri
fată bătrînă, la 18 martie 1518 — și un fiu Bogdan, zis orbul sau
chiorul, sau încrucișatul, care a urmat în scaunul Moldovei după
moartea tatălui său, în 1504.
Ștefan a mai avut o fată cu una din aceste trei soții, măritată
cu principele polonez Wisnowiecki. Nu i se cunoaște pînă acuma
nici numele, nici mama deși nu ar fi greu de aflat aceasta în atît
de bine păstratele arhive nobiliare polone. Se știe numai că fiul
lor a rîvnit la tronul Moldovei pe vremea lui Despot Vodă, ca
fiind nepot de fată al lui Ștefan 14 și după cum vom vedea mai
departe, nepotul sau strănepotul acestuia a luat și el pe-o domniță
moldoveancă, pe Chiajna, fata lui Eremia Vodă Movilă. Aceștia
din urmă au fost bunicii regelui Mihai Corybut Wisnowiecki
(1669-73), care avea deci de două ori sînge românesc în vine,
sîngele mușatin al lui Ștefan cel Mare și cel movilesc al lui Vodă
Eremia.
în afară de căsnicie nu i se cunosc lui Ștefan, pînă acum,
decît trei copii : pe Petru Rareș despre care am vorbit și vom mai
vorbi, pe unul Ion sau lani, care se spunea în 1521 fiu al marelui
voievod și pe-o fată, măritată cu nobilul polonez Sambuszko.
Poate încă pe Ștefan Vodă Lăcustă, despre care nu se știe de era
feciorul lui Ștefan, sau al fiului său Săndrel.
Din toate aceste figuri dispărute, unele fără a lăsa aproape
nici o urmă, interesante sînt numai acele despre care vom vorbi
fiecare la rîndul lui, anume ale voievozilor Bogdan Orbul și
Petru Rareș, a domniței Maria Chiajna, nemăritată din mîndrie, și
a Elenei, cea care era să fie țarină dar a fost numai o foarte
nenorocită femeie.
Prin anii 1480 sau 81 se pomeni voievodul Ștefan, al cărui
nume era cunoscut în toată Europa, cu o delegație a țarului
Moscovei Ivan Vasilievici al III-lea care venea să-i ceară mîna
domniței lui, Elena, pentru fiul său, Ion cel tînăr.
Mihai Pleștev, trimisul țarului, sosi la Suceava cu o
numeroasă și strălucită întovărășire de boieri moscoviți și cu
împuternicirea de-a săvîrși logodna, ca procurator al tînărului
Ion.
Urmară ospețe și serbări și domnița Elena porni, prin
Polonia, înspre destinul ei. Ștefan-Vodă îi dărui trei boieri s-o
întovărășească, pe Lascu, pe Sînger și pe Gherasim, cu
jupînesele lor. Regele Cazimir al Poloniei primi pe tînăra
domniță moldoveancă și pe însoțitorii ei cum se și cuvenea
viitoarei țarine moscovite, dîndu-i bogate daruri, și alaiul
domnesc porni mai departe, ajungînd la Moscova de postul
sfîntului Filip. Acolo, tînăra domniță fu dusă întîi într-o
mînăstire, unde, prin mijlocirea mamei țarului, făcu cunoștință
cu logodnicul ei, iar de bobotează avu loc nunta. Din această
căsătorie se născu, doi ani mai tîrziu, un fiu, Dumitru.
Fericirea Elenei părea asigurată. Soție și mamă iubitoare, ea
mai avea și bucuria de a fi favorita țarului Ivan, socrul ei, care, la
nașterea nepotului Dumitru, văzîndu-și dinastia asigurată, de
multă voie bună își încărcă fiul și nora cu cele mai bogate daruri.
De după ușă, nenorocirea o pîndea. Ivan, la bătrînețe, se
însură a doua oară, cu o greacă ambițioasă, de neam împărătesc,
Sofia Paleologa, fiica celui din urmă despot al Peloponezului.
Din această căsătorie se născu un fiu, Vasile. Din clipa aceea
inima bătrînului începu să se înstrăineze de a nepoțelului
Dumitru și de a mamei sale Elena.
Pe ascuns, greaca lucra, deși fără sorți de izbîndă, deoarece
n-ar fi fost nici un chip de-a putea înlătura pe Ion, soțul Elenei,
de la drepturile sale de moștenitor legitim al tronului. Soarta
favoriză pe Sofia. In 1490, de boală, sau poate din altă pricină,
țareviciul Ion muri. Din clipa aceea, țarina Sofia nu mai avu
odihnă pînă nu-și împlini scopul, de-a vedea pe fiul ei proclamat
moștenitor al tronului. Curtea, boierii, țara, se împărțiră în două
tabere, una pentru Dumitru, fiul Elenei, moștenitor prin drept de
primogenitură, alta pentru Vasile, fiul Sofiei, ca fiind fecior, nu
nepot al țarului Ivan. Partida Elenei era mai tare întîi fiindcă
memoria lui Ion cel tînăr era dragă moscoviților și al doilea,
fiindcă Sofia bizantina, înconjurată numai de greci, era mai puțin
simpatizată în țară decît moldoveanca noastră. Simțindu-se în
inferioritate, Sofia recurse la complot. Ea puse Ia cale omorî- rea
copilului rivalei ei, precum și, se pare, înlăturarea, printr-o
lovitură de stat, a însuși soțului ei, ca fiind prea bătrîn și
incapabil de-a domni. Complotul fu descoperit înainte de-a fi
înfăptuit. Țarul Ivan condamnă pe conjurați la mînăstire și
proclamă pe fiul nurorei sale moștenitor al tronului. In 1498,
Dumitru, băiețaș de 5 ani, fu dus cu un strălucit alai la catedrala
din Moscova și încoronat, în văzul și auzul întregului popor,
drept viitor țar al Moscovei, al Vladimirului și al Novgorodului.
Ma- mă-sa, stîndu-i de-a stînga, plîngea de bucurie.
Iar dincolo în mînăstire, plîngea greaca de necaz. Dar, nu era
doar în zadar vlăstarul împăraților bizantini, trăiți de veacuri în
viclenii, în intrigi, în comploturi. Schim- bîndu-și cu totul felul
de-a fi, ea se arătă pocăită și smerită, pînă căpătă iertarea soțului
ei. Odată întoarsă la curte, începu, dulceagă din mîndră ce
fusese, să puie întîi stăpînire pe inima bărbatului ei, și apoi, cu
încetul, să-și eîștige dragostea boierilor și a poporului. Cînd după
patru ani de trudă, se simți destul de tare pentru a lovi, ea învinui
la rîndul ei pe Elena de complot, asigurînd pe Ivan că nora lui
vrea să-1 omoare, pentru a-și vedea fiul ajuns mai curînd
stăpînitorul ținutului moscovit. Țarul Ivan, bătrîn acum de tot,
ajuns în mintea copiilor, crezu această înscenare, dezmoșteni pe
Dumitru, îl trimise cu mamă-sa la închisoare și proclamă pe fiul
său Vasile, moștenitor al tronului.
Acestea se întîmplă în 1502. Ștefan cel Mare, la auzùl
acestei nedreptăți făcute fiicei lui și în neputință de a se răzbuna
împotriva acestui cuscru a cărui țară era despărțită de a lui prin
Polonia și Lituania, își răcori necazul oprind și băgînd la
închisoare pe niște soli de-ai lui Ivan al III-lea ce treceau prin
Moldova în drumul lor din Italia în Rusia. Platonică răzbunare,
care nu folosi nici bietei domnițe Elena, nici fiului ei Dumitru. Ei
rămaseră în închisoarea Moscovei, unde, doi ani mai tîrziu,
Elena află de moartea tatălui ei Ștefan, ultimul sprijin în care mai
nădăjduia. Această lovitură o fi dus-o în mormînt, căci un an
după aceea, în 1505, muri și ea, acolo în beciurile închisorii. Fiul
ei Dimitri a fost otrăvit din porunca țarinei Sofia, morala lumii a
fost satisfăcută și veșnica dreptate, ca întotdeauna, și-a mai pus o
dată pecetea pe-o pagină a istoriei.
 Capitolul V
DOAMNELE MUNTENE DIN VEACUL AL XV-lea
DOAMNA RUXANDA A LUI BOGDAN VODĂ

înă a ajunge la Bogdan, fiul lui Ștefan cel Mare, vom fi nevoiți a
face întîi o mică incursiune în istoria Munteniei, pe care de la
moartea lui Mircea o părăsisem cu totul. Trebuie însă mărturisit,
spre părerea noastră de rău, că epoca aceasta a istoriei Țării
Românești de la Mircea cel Bătrin pînă la Neagoe Basarab, adică
întreg veacul al XV-lea este încă atît de săracă, sau mai bine zis
istoriografia ei atît de neîntregită cu privire la domnițele mun-
tene, încît va trebui să ne mărginim la o seacă și necom pletă
nomenclatură, în loc de-a face o plăcută descriere a unor vieți de
mult trăite, cu care doresc a atrage luarea aminte a cititorului
îngăduitor.
Vom trece ușor peste această epocă — încîlcită și nici azi
încă bine lămurită vreme a luptelor interne dintre Drăculești și
Dănești, pretendenți la scaunul Țării Românești, pe care, timp de
100 de ani, l-au apucat cu rîn- dul, unul și altul, slăbindu-i și
pregătindu-i astfel drumul spre desăvîrșita supușenie turcească.
Și mai întîi, pentru a nu părăsi firul ideii conducătoare' de
pîn’acum a acestei scrieri, trebuie spus că, dacă în
Moldova încercările papistașilor de-a converti țara la catolicism
prin mijlocul căsătoriilor domnești s-au menținut, după cum am
văzut, în tot cursul veacului al XV-lea, apoi în Țara Românească
nu mai dăm de urmele unei atare îndărătnice propagande. Pricina
poate fi aceea câ Dăneștii și Drăculeștii, prea efemeri în scaunul
domniei lor, nu inspirau puternicilor noștri vecini destulă încre-
dere pentru a se încuscri cu ei. Singur Vlad Țepeș a ținut în
căsătorie pe-o catolică, pe Elena Corvin, vara regelui Matei
Corvin de Hunyadi. Ba chiar despre Vlad Țepeș el însuși se
spune c-ar fi trecut la catolicism, lucru nedovedit de altfel. în tot
cazul, căsătoria aceasta a cam zăpăcit pe coborîtorii lui Țepeș,
cari, basarabi fiind, nu aveau nevoie de înrudirea corvinilor
pentru a se făli cu neamul lor. Totuși, toți drăculeștii au adăugat
în urmă, în titulatura lor, vorbele : „Din familia regească a
corvinilor:(. Nu trebuie însă uitat că, încă acum 80 de ani, era o
rușine de-a se zice român. „Eu sunt boier moldovean”, zicea
Todi- riță Balș, „român e țăranul” !
Celelalte doamne, ale căror nume ne sunt cunoscute, erau
ortodoxe, fete de boieri, sau fete de domni munteni sau
moldoveni. Astfel Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrîn și tatăl
lui Vlad Țepeș (Draculea), ținea probabil pe Maria Mușat, sora
lui Roman, domnul Moldovei. Vlad Călugărul, fratele lui Vlad
Țepeș, ținea pe Maria, din călugărie Epraxia. Aceasta pare a fi
pășit în viața monahală o dată eu soțul ei, pe vremea cînd erau
numai boieri ; iar cînd Vlad, lepădîndu-se de călugărie, a ajuns
domn, și-a lăsat nevasta la mînăstire și după moartea ei (de zile
amare poate), s-a însurat a doua oară cu o fată de boier, despre
care nu știm nimic decît că o cheama Rada, călugăriță și ea la
bătrînețe sub numele de Samonida 15.
Radu cel Frumos, un alt frate al lui Vlad Țepeș, era însurat
cu Maria, sau Maria-Despina, despre care am vorbit în capitolul
precedent, cînd am arătat că Ștefan cel Mare, înyingînd pe soțul
ei Ia Soci, în martie 1471, l-a împins peste Dunăre, luînd cu el în
Moldova bogățiile fostului domn muntean, precum și pe nevasta
lui Maria- Despina, și pe fata lor Maria-Voichița. Mai tîrziu
Ștefan s-a însurat cu Voichița, astfel încît prizoniera de la
Suceava, doamna Maria Despi na a lui Radu Basarab cel
Frumos, ajunse soacra marelui voievod moldovean. Cînd, după
aproape 30 de ani de exil, muri această doamnă în cetatea
Sucevei, la 11 mai 1500, ea fu îngropată cu alai domnesc în
gropnila domnilor moldoveni, la mînăstirea Putnei.
O descoperire recentă, publicată în „Arhivele Olteniei", ne
arată pe Țepeluș Vodă sau Basarab cel Tînăr, însurat cu Ana
Bengescu, iar despre Radu, zis cel Mare, .știm că ținea pe
Cătălina, curat și frumos nume românesc, care înseamnă
Ecaterina. Astăzi se mai zice și Catinca, dar ce deosebire între
asonanțele acestor două nume : Catinca și Cătălina ! Chipul
acestei doamne, cu coroană pe cap, benzi de fier pe piept și la
urechi cercei cu pietre scumpe, ne-a fost păstrat la mînăstirea
Govorei, alături de-al soțului ei Radu, ctitorii mînăstirii.
Deși nu e vorba de-o doamnă, ci numai de mama unui domn,
voi arăta totuși două sugestive și frumoase scrisori din anul
1481, din care se va vedea că sîngele românului iute a fost
întotdeauna și că poate mulțumită acestui fapt ne-am păstrat noi,
în veacuri, cu toate greutățile prin care am trecut, integritatea
acestui teritoriu ce locuim.
Ștefan cel Mare, care nu se putea lăsa de obiceiul de-a se tot
amesteca în trebile Munteniei, după ce alungase din domnie pe
Radu cel Frumos și pe Basarab cel Bătrîn, voia acum să scoată
din scaun pe Basarab cel Tînăr. El ținea la curtea lui din Suceava
pe un pretendent domnesc, Mircea, care se zicea fiul natural al
lui Vlad Dracul și a cărui mamă Călțuna, o brăileancă, fusese —
se spune — batjocura pescarilor de acolo. Ștefan, cu gîndul de a
da domnia Țării Românești protejatului său Mircea, scria
brăilenilor, la 15 martie 1481, următoarea scrisoare :
„Io Ștefan voievod, cu mila lui Dumnezeu domn a toată țara
Moldovei, scriem domnia mea la toți boierii, și mari și mici, și la
toți județii, și la toți sărmanii, de la mic la mare, din tot ținutul
așa să vă fie în știre că am luat domnia mea lîngă mine pe
feciorul domniei mele Mircea voievod și nu-1 voi lăsa de la
mine, și voi stărui pentru binele lui ca și pentru al meu, însumi
cu capul meu și cu boierii mei și cu toată țara, pînă ce va fi în
baștina sa, Țara Românească, care-i este dreaptă baștină, cum și
dumnezeu știe și cunoașteți și voi. Drept aceea vă zic : în ce ceas
veți vedea această scrisoare a mea, voi să va întoarceți la locurile
voastre cu tot avutul vostru cît veți fi avînd, fără vreo frică, ori
grijă și teamă. Căci așa să știți, că nu mă gîndesc a vă face vreun
rău sau weo pagubă, ci să trăiți în pace. Și iarăși cine va voi să
vie la domnia mea și la Mircea voievod, îl vom milui și hrăni și
cinsti. Scris în Tîrgul de Jos (Roman), martie, 15“.
 Iar peste puțin răspunsul brăilenilor fu acesta :
„De la toți boierii brăileni, și de la toți cnejii, și de la toți
românii, îți scriem ție, Ștefan Voievod, domn moldovenesc. Este
în tine omenie, ai tu minte, ai tu creieri, de-ți strici cerneala și
hîrtia pentru un copil de femeie stricată, fiul Călțunei, și zici că-
ți este fecior ? De-ți este fecior și vrei să-i faci bine, orînduiește
deci să fie după moartea ta domn în locul tău, și pe mă-sa ia-o și
o ține să-ți fie doamnă, că au ținut-o în țara noastră toți pescarii
Brăilei, ci tu ține-o să-ți fie doamnă. Si învață în țara ta cum să te
slujească, iar pe noi să ne lași în pace, că de-ți cauți dușman, îl
vei găsi. Si așa să știi că avem domn mare și bun și avem pace în
toate părțile. Să știi, de nu ne lași, că toți pe capete vom veni
asupra ta și vom sta pe lîngă domnul nostru Basarab Voievod,
pînă ce vom pierde capetele !“
Bravo lor, boieri, cneji și români brăileni !
»
Cu aceasta încheiem istoria veacului al XV-lea. Iar în pragul
celui de-al XVI-lea, aflăm în scaunul Moldovei pe Bogdan, fiul
lui Ștefan cel Mare, și într-al Țării Românești pe Mihnea cel
Rău, fiul lui Vlad Țepeș. Pe soțiile lui Mihnea le-au chemat
Smaranda și Voica. Voica, alt frumos nume românesc — iar fata
lui, Ruxandra. Cum aceasta se mărită în 1513 cu Bogdan,
domnul Moldovei, istoria amiiiduror țări, pentru această epocă,
se confundă în această privință și o vom trata-o deci paralel.
Bogdan, fiul lui Ștefan, se urcase în scaunul Moldovei
înainte de moartea tatălui său, care-1 asociase la domnie încă din
anul 1502. Cînd, în 1504, se stinse marele nostru voievod, și,
trecînd prin sabie pe cîțiva boieri răzvrătiți, asigură cîteva clipe
înainte de moarte pașnica domnie viitoare a fiului său, acesta era
holtei, băiat tînăr de altfel, de vreo 23 de ani. Ambițios, avînd
firea tatălui său, după cum mărturisește un contemporan, el
dorea să facă o căsătorie strălucită, după cum făcuse, de mai
multe ori părintele său. Peți deci pe Elisabeta, sora regelui
Alexandru al Poloniei. Acesta care după ultimele înfrîngeri sufe-
rite de la Ștefan prinsese frica moldovenilor, nu îndrăzni să
refuze. însă mama lui, care era deci și mama Elisabetei, se
împotrivi din răsputeri la această însoțire, sub cuvînt că Bogdan
era ortodox. Iar ca să treacă domnul Moldovei la catolicism, nu
putea fi vorba. între vremea trecutelor sforțări de propagandă
catolică și timpurile de acum, trecuseră nu numai anii
zadarnicelor strădanii ale Rin- galci, trecuse mai ales chipul
luminos al voievodului Ștefan, de la care învățaseră papistașii
noștri vechi că Moldova e ortodoxă, autonomă și destul de
puternică pentru a-și păstra bunurile sale. Așadar, chestiunea
căsătoriei lui Bogdan, rămase în suspensie pînă la moartea
reginei văduve a Poloniei, catolică îndărătnică. Cînd află domnul
Moldovei că aceasta murise, trimise din nou crainicii săi regelui
Alexandru pentru a-i cere, a doua oară, mîna Elisabetei. Se pare
însă, că între timp domnul Moldovei și sora regelui Poloniei se
întîlniseră undeva, deoarece acum Elisabeta se opune ea însăși la
căsătorie, sub cuvînt că Bogdan e „încrucișat 41 (șașiu, șpanchi).
în această privință trebuie să ne dăm de partea părerii lui
Xenopol, care afirmă (ca și cum l-ar fi văzut) că Bogdan era într-
adevăr încrucișat, că adică se uita, cum spune românul, cu un
ochi la făină și cu altul la slănină. Orb, cum îi zice Ureche, sau
chior, cum spun mai toți istoricii, nu putea fi Bogdan, căci atunci
ar fi fost însemnat, și oamenii însemnați nu puteau domni lfi.
Voievodul Bogdan, simțindu-se jignit și în vanitatea lui de
domn și în mîndria lui de om, își adună oștirea și trecînd hotarele
țării, intră în Polonia, pustiînd-o. Leșii îl resping, îl alungă peste
graniță, și intrînd în țară, pradă la rîndul lor Moldova. După
aceste hărțuieli, domnii se împacă și căsătoria se hotărăște
definitiv, cu condiția ca Bogdan să clădească o biserică catolică
și să primească în Moldova un episcop papistaș. Mulțumit de
puținul ce i se cerea, Bogdan se pregătea de nuntă, cînd află de-
odată, în luna august 1509, că regele Alexandru murise. Noi
tratative cu Sigismund, urmașul lui Alexandru. Umblau forfota
ștafetele între Suceava și Cracovia, scrisori, răspunsuri, nimic :
noul rege al Poloniei refuză să-i dea lui Bogdan pe Elisabeta în
căsătorie. între moldoveni și poloni iarăși începu războiul, un
război care ținu aproape doi ani.
După cum se vede, pe acele vremuri mureau încă oamenii de
hatîrul ambiției voievodului lor și pentru ochii unei domnițe care
nu-1 voia. Bogdan devastează Pocuția și ajunge pînă la Lwow
(Lemberg). Sigismund îl respinge și intrînd în țară arde Hotinul,
Cernăuții, Dorohoii, Boto- șânii, Ștefăneștii. Abia prin ianuarie
1510, prin mijlocirea ungurilor, pacea se încheie între : „Noi
Sigismund, regele Poloniei, și prietenul nostru magnificul domn
Ion Bogdan, voievodul Țării Moldovei !“
-Intre timp, Bogdan, nemaiputînd răbda de-a tot ră- mîne
holtei și de-a avea copii nelegitimi, cum a fost bunăoară
Ștefăniță cu Stana și Alexandru cu nevasta lui Cernea, se hotărî
să se însoare cu cine o fi, numai să-și aibă și el muierea. Se
căsători deci cu Nastasia (probabil în chiar anul 1519), o fată de
boier din Lăpușna. Aceasta fu mama cunoscutului domn
Alexandru Lăpușneanu. Ea însă muri peste doi ani, la 14
octombrie 1512, și fu îngropată la Dobrovăț, unde se mai află și
azi piatra ei de mormînt, alături de mormintele mai noi ale
familiei domnitoare Racoviță.
Deși se zice că pietrele nu mint, iar mormîntul din Dobrovăț
ne-o arată pe Nastasia „doamnă", totuși căsătoria aceasta dintîi a
lui Bogdan nu pare foarte sigură. Căci n-am înțelege de ce, după
moartea lui, i-ar fi urmat în scaun fiul său din flori, Ștcfăniță, pe
cînd el ar fi avut un fiu legitim, pe Alexandru al Nastasiei. Noi
credem mai curînd că, din cei trei copii din flori și nevrîst- nici
ce lăsase Bogdan la moartea sa, a arătat însuși ca urmaș al său pe
cel mai mare din ei, Ștefăniță. Iar vorba „doamna“ de pe
mormîntul Nastasiei o fi pus fiul ei, Alexandru, s-o sape, așa
încît piatra e cea care rămîne de minciună.
Zece luni după moartea Nastasiei, nevastă sau ibovnică, ce-o
fi fost ea, Bogdan își ia o femeie de viță domnească, o basarabă,
pe Ruxanda, fiica lui Mihnea cel Rău și a Smarandei (august
1513).
Cu această Smarandă, Mihnea mai avusese și un fiu, Mircea.
La moartea Smarandei, Mihnea se însură a doua oară cu o fată
încă tînără și frumoasă, Voica, mamă vitregă a lui Mircea și a
Ruxandei, și, lucru rar, o bună mamă vitregă.
Acest domn al Munteniei, Mihnea cel Rău, fiul lui Vlad
Țepeș, crud și ieșit din minți, ca și tată-său, fusese alungat din
țară de boieri și, retras la Sibiu cu nevesta și cu copiii lui, fu
omorît acolo de către un sîrb, laxici (unchiul lui Neagoe
Basarab), unelta boierilor munteni care-și urmăreau răzbunarea
dincolo de hotare. A fost pumnalat în piața din fața bisericii în
care se închinase și în gropnița căreia se mai vede și azi bogatul
lui sicriu. Voica, rămasă văduvă, se așează cu copiii lui Mihnea
la Sibiu, îngrijind de ei, ca o adevărată mamă. Pe Mircea, (care a
fost tatăl lui Alexandru și al lui Petre Șchiopul) l-a sprijinit
întotdeauna, cu vorba și cu fapta, în toate încercările lui de-a
recăpăta tronul tatălui său, la care de altfel fusese coasociat. Iar
pe Ruxanda o mărită ea însăși, de două ori.
 Primul bărbat al acestei domnițe a fost un boier muntean,
logofătul Dragomir, cu care fu măritată, scurtă vreme după
moartea tatălui ei, în 1511. Cu prilejul acestei nunți, doamna
Voica avu de înfruntat o întreagă epopee din pricina unor cești
de argint. Mihnea Vodă le comandase la Brașov pentru a face
parte din zestrea fiicei sale Ruxanda. După moartea voievodului,
văduva lui le ceru brașovenilor, care găsindu-le pasămite prea
frumoaso, nu se învoiră a i le da.
Doamna trebui să se roage de însuși regele Ungariei, care
porunci să i se restituie pe dată ceștile comandate de Mihnea.
Nici în urma acestei porunci magistrații Brașovului nu dădură
obiectele, scriind doamnei Voicăi cum că ordinul regal spunea
că ceștile trebuiesc date „mamei lui Mircea“, iar ea, Voica, nu-i
era mamă. Recunoscînd faptul, doamna răspunse totuși că „deși
Mircea nu este născut din trupul meu, dar îl iubesc ca pe un fiu și
el mă iubește ca pe o mamă11. în urma acestei demonstrații,
orășenii trimiseră în sfîrșit la Sibiu 23 de cești din cele 24
comandate de Mircea și ele întregiră zestrea domniței Ruxanda.
Logofătul Dragomir, mereu de-a dreapta cumnatului său
Mircea în încercările acestuia de a-și redobîndi scaunul, muri
probabil într-una din aceste lupte, poate nici un an după cununie.
Doamna Voica începe atunci tratativele unei noi căsătorii a
Ruxandei cu Bogdan, domnul Moldovei, tratative ajunse în
scurtă vreme la bun sfîrșit. La 15 august 1513 nunta se făcu la
Suceava, cu mare alai, mireasa aducînd cu ea în Moldova bogata
ei zestre, în care erau și ceștile de argint atît de iscusit lucrate de
meșterii brașoveni, încît multă vreme s-a vorbit la noi de ceștile
Ruxandei.
La această nuntă, Bogdan pofti și pe vecinul său Sigismund,
regele Poloniei, cel cu care se războise doi ani de zile din pricina
Elisabetei. Regele, firește, nu veni. Trimise însă ca locțiitor al
său pe căpitanul Liowului, Stanislas de Chodez, care, avînd
darul să nu placă lui Bogdan, fu trimis peste graniță înapoi în
Polonia. Sigismund se scuză, și-1 înlocui cu Krupsky, castelanul
din Bels. De unde se vede că domnul Moldovei se simțea pe
atunci stînd pe picior de egalitate cü regele Poloniei, căci altfel
nu i-ar fi fost îngăduit să-i arunce solul peste graniță, fiindcă nu-i
plăceau ochii lui. Dar să nu uităm că Bogdan era fiul lui Ștefan
cel Mare, cel temut de toți, iar de atunci încoace, cum au curs
lucrurile, vom vedea mai cu durere în paginile ce urmează.
 Și această căsătorie a Ruxandei, din care nu s-au născut
copii, a fost scurtă. Ea a ținut patru ani, întreruptă fiind de
moartea prematură a domnului Moldovei, în anul 1517. Văduvă
pentru a doua oară, doamna Ruxanda dispare din istorie.
 Capitolul VI
DOAMNA ȘI DOMNIȚELE LUI NEAGOE BASARAB

JJț orbesc Letopiseții Bistriței și ale hn Ureche Vornicul despre

un mitropolit ce-ar fi avut în vremuri Țara Românească, și care
ar fi săvîrșit o prea frumoasă faptă. Cică în anul 1507 s-ar fi
pornit Bogdan Orbul, domnul Moldovei, cu război împotriva
dușmanului său Radu cel Mare, domnul Munteniei. Și cînd
ajunse la Retezeni, lîngă Rîmnic, a făcut tabără pe un mal al
rîului, iar Radu Vodă era pe celălalt mal. Și s-a sculat din tabăra
Radului Vodă un călugăr voievodul Bogdan cu lacrimi și
rugăminți
și a venit la
să-și facă întoarsă calea, căci e păcat să omoare moldoveni și
munteni „fiind ei creștini de acelaș neam“. Și mult s-a rugat de
el, pînă domnul Bogdan s-a înduplecat și-a făcut pace cu Radu
Vodă, jurînd pe evanghelie, chiar acolo pe malul rîului, ca să-și
păstreze fiecare hotarele și ceartă între ei pe viitor să nu mai fie.
 Acest călugăr, care știa acum patru veacuri că moldovenii Și
muntenii sînt de-un neam și că e păcat să se omoare unii pe alții,
era un sîrb, care a ajuns mai tîrziu mitropolit în Țara
Românească, cu numele de Maxim. Numele lui de mirean fusese
Gheorghe Brancovici, nepot de fiu al sinonimului său, acel
Gheoghe Brancovici, ultimul despot al sîrbîlor, alungat de turci
din scaunul și din țara lui.
Familia domnitoare a Brancovicilor rătăcise, timp de mai
multe generații, prin Ungaria și prin Albania, luptînd împotriva
turcilor, fie cu scopul de a-și recăpăta domnia pierdută și
neatârnarea țării lor, fie din simțăminte de răzbunare. Gheorghe
Brancovici, el însuși — Maxim al nostru — purtase armele în
Ardeal, călugărîndu-se abia pe la sfîrșitul veacului al XV-lea,
cînd trecu în Țara Românească în timpul domniei lui Radu cel
Mare, care, pentru a-1 răsplăti de împăcarea ce prilejuise între el
și Bogdan al Moldovei, îl făcu mitropolit.
Maxim rămase în țară pînă la moartea acestui domn, iar sub
urmașul acestuia, Mihnea, poreclit cel Rău, el se întoarse în
Ardeal, neputîndu-se împăca cu apucăturile acestui om crud și
nebisericos.
In Transilvania trăia pe atunci un rîvnitor al scaunului
Munteniei, dușman înverșunat al lui Mihnea col Rău, un boier
craiovean, Neagoe Basarab. El era fiul din păcate domnești al lui
Vodă Țepeluș și al Neagăi Craioveasca, soția Pîrvului vornic.
Numele său de Neagoe venea deci atît de la mamă-sa Neaga, cît
și de la bunicul Neagoi Craiovescu. Din neamul acesta de bani
craioveni, puternici aproape cît voievozii din Tîrgoviște, se vor
trage mai tîrziu, prin femei de altfel, Radu Vodă Șerban, Matei
Basarab și Constantin Brîncoveanu.
Mitropolitul Maxim, plecat din Muntenia de răul lui Mihnea,
se împrieteni cu Neagoe. Și pentru ca această prietenie să aibă și
consfințirea rudeniei, el se gîndi să-1 însoare cu o nepoată de-a
lui, Milița-Despina, fata fratelui său, Ion Brancovici. Căsătoria
proiectată se și efectua, și în anii primului deceniu al veacului al
XV-lea, Neagoe Basarab din strălucită viță de domni români se
cunună cu Milița-Despina, prin prea strălucita viță de despoți
sîrbești.
Cîțlva ani mai tîrziu, Mihnea cel Rău, alungat din scaunul lui
de către boierii craiovești, se refugia la Sibiu. Acolo, într-o zi, fu
omorît la ieșirea din biserică, de către Dumitru laxici, unchiul lui
Neagoe (1510). Să fi avut acesta vreun amestec în omorul
rivalului său, nu se știe. însă, doi ani după săvîrșirea crimei, în
1512, scaunul Țării Românești fu ocupat în sfîrșit, cu ajutorul
turcilor de altfel, de către Neagoe Basarab, care, însoțit de
doamna Despina, intră, învingător, în Tîrgoviște.
. Viața împreună a acestor doi soți, care s-au înțeles și s-au
iubit, a fost închinată bisericii și artei. Față de omorul din Sibiu,
cucernicia acestui domn derutează. Episodul acela, care este unul
din cel mai pasionant din istoria noastră, nu-și are loc aici.
Protectori ai artei, Neagoe și Despina au strîns, în timpul
domniei lor, o întreagă comoară : evanghelii de aur, cățui de
argint, sfeșnice, cruci, inele, paftale, cești, toate podoabele ce se
puteau culege sau face la noi sau aiurea. Dar din cîte au strîns și
din cîte au făcut, podoaba cea mai măreață a rămas biserica
Curtea de Argeș. Legenda spune că doamna Despina, pentru a
săvîrși această costisitoare biserică, și-ar fi vîndut toate juvaie-
rele pe care le avea moștenire din casa domnitoare a Serbiei. Cu
prilejul sfințirii mănăstirii Argeșului a văzut țara o serbare cum
nu-i fusese dat să vadă nici pînă atunci, nici de atunci încoace.
Au venit în vechea capitală a țării egumenii din muntele
Athos, de la Lavra, Zograf, Pantocrator ș.c.l. ; au venit episcopii
greci din Seres, din Sardia, din Midia și din Melenie ; ba pînă și
Theolept,- patriarhul Constan- tinopolului, păși pe pămîntul
nostru românesc. Veni apoi tot clerul țării, toți boierii și toți
negustorii, veni prostimea. Dar ce-a fost în adevăr frumos în
zilele acele de la 14 la 17 august 1517, e că, după ce Neagoe
atîrnă cu mina lui icoanele la locul lor în biserică, după ce
soborul în frunte cu patriarhul făcu slujba și sfinți lăcașul, după
ce se ■făcură deniile și toate clopotele, deodată, începură să
sune, atunci începu ospățul cel mare, nemaipomenitul ospăț, cînd
se întinseră mesele pe pajiștea mînăstirii, și toată lumea mînca și
boa laolaltă, Vodă cu doamna, curtea, toți prelații de prin străini,
împreună cu popii noștri, și cu boierii, mari și mici și cu
prostimea toată „săraci, văduve și cei neputincioși11, spune
cronica țării.
Cu toate aceste serbări, măriri și frumusețe, doamna Despina
a lui Neagoe n-a fost fericită. Doi fii și-o fată, Ion, Petre și
Anghelina, i-au murit în fragedă vîrstă. Iar după nouă ani de
domnie, la 1521, moare și Vodă Neagoe, lăsînd în urmă-i o
văduvă cu un fiu și două fete în viață.
Neagoe murind în scaun, fiul său Theodosie îi urmează la
domnie. Insă acesta, încă copil, pus sub epitropia lui Pîrvu
Craiovescu, e alungat din țară de către altă rudă de-a lui, Radu de
la Afumați, și fugind peste Dunăre la Constantinopol, își află
acolo moartea, pusă probabil la cale de către partizanii lui Radu.
Doamna Despina, cu fetele ei, Stana și Ruxanda, se
refugiază în Ardeal, la Sibiu. Unchiul ei, mitropolitul Maxim,
fiind acum mort, iar celelalte rude sîrbești răzlețite prin lume,
doamna Despina alungată din Serbia și alungată din Țara
Românească, se puse sub ocrotirea regelui Ungariei, vărul ei, —
căci așa își spun suveranii între ei, veri, — iar Despina era doar
fată de rege și văduvă de domn. Trăindu-și văduvia liniștită în
Sibiu, ea, care nu mai putea face biserici, nici cumpăra podoabe,
nemaiavînd bani, se îndeletnici cu creșterea celor două fete ce-i
rămăseseră din șase copii cîți avusese.
Și acum începe o poveste unică în analele istoriei noastre :
un război între doi voievozi pentru una din fetele Despinei.
Pe cînd trăia, Neagoe Basarab s-apucase să facă o înțelegere
cu vecinul său domnul Moldovei, Bogdan Voievod, ca să-și dea
pe una din fete lui Ștefăniță, fiul acestuia. Cum atît fiul lui
Bogdan, cît și fetele lui Neagoe, erau încă niște copii mici,
rămăsese ca atunci cînd s-o face Ștefăniță mare să aibă el a alege
pe care din fete o vrea. Dar soarta a vrut ca domnii amîndoi,
viitori cuscri, să moară încă tineri, Bogdan al Moldovei în 1517
și Neagoe al Munteniei în 1521. După moartea lor, copiii de altă-
dată, tot încă cbpii erau. Doamna Despina își luă fetele să le
crească la Sibiu, pe cînd Ștefăniță, ajuns în Moldova voievod
nevîrstnic, domnea sub epitropia vestitului boier Luca Arbore.
Pe atunci rege al Ungariei era Ludovic al II-lea, cel din urmă
-rege al maghiarilor, căci în chiar anul întîm- plării ce urmează,
turcii bătînd pe unguri la Mohaci, supuseră această țară,
desființînd-o, de nu mai putu ea să se ridice timp de trei secole.
Ludovic al II-lea avea, în 1525, nouăsprezece ani. Că la frageda
lui vîrstă îi plăceau intrigile amoroase, sau c-a fost îndemnat de
sfetnicii lui, sau poate chiar rugat de doamna Despina, nu putem
ști, dar fapt e că în acel an, 1525, el porunci voîevo-
duluiArdealului, Ion Zapolya, să scrie lui Ștefăniță, ajuns acum
și el în vîrstă de douăzeci de ani, pentru a-i aminti de făgăduiala
dată de Bogdan lui Neagoe că-i va lua pe una din fete în
căsătorie. Cum aceste fete, împreună cu mama lor Despina, se
aflau acum în Ardeal, regele îl pofti să vină la Sibiu, să-și aleagă
mireasa. Iar fata care va rămîne va fi măritată cu domnul
Munteniei, Radu de la Afumați. Ludovic al II-lea și Ion Zapolya
hotărăsc chiar și ziua cînd domnul Moldovei și al Munteniei ur-
mează să vină la Sibiu.
Din nefericire însă, Ștefăniță Vodă se afla în vremea aceea în
luptă cu turcii. Neputînd veni la Sibiu, în ziua hotărîtă, el trimise
pe-un boier de-al lui acolo, rugînd pe Despina și pe fetele ei, să
fie iertat și să i se îngăduie o amînare. în schimb însă, Radu,
domnul Munteniei, se grăbi să răspundă la chemare, sosi în ziua
arătată la fața locului și, odată acolo, nu stătu mult pe gînduri : îi
plăcu Ruxanda și o peți.
Zapolya, pentru a nu supăra acum pe domnul Munteniei și
pentru a scăpa de încurcătură, se înțelese cu doamna Despina și-i
dădu pe Ruxanda, rămînînd ca Ștefăniță să ia pe fata mai mare
Stana. Qui va à la chasse perd sa place.
Nunta se făcu două luni mai tîrziu și Radu de la Afumați își
luă soția la Tîrgoviște 17.
Se vede treaba însă, că Ruxanda era de o frumusețe cu totul
deosebită, și apoi Ștefăniță era iute la fire și mînios, ca și bunicul
lui, Ștefan cel Mare. Cînd auzi el despre cele întîmplate, se
burzului. O voia pe Ruxanda, despre farmecele căreia auzise
vorbindu-se. întors din expediția lui peste Nistru, își îndreptă
oștile împotriva lui Radu, pătrunse în Muntenia și războiul
începu. Se băteau acum voievodul Moldovei cu acel al
Munteniei, pentru ochii unei frumoase domnițe.
Mitropolitul Maxim, care știa să împace pe cei de-un neam și
de-o credință, nemaitrăind, Ștefăniță și Radu, după multe lupte
fără rezultat se împăcară singuri. Ruxanda rămase lui Radu, iar
Ștefăniță căpătă în schimb o seamă de boieri moldoveni refugiați
în Muntenia, cărora domnul se grăbi, pentru a-și potoli necazul,
să le taie capelele.
Farmecele Ruxandei fură scump plătite ! Cu atît mai scump
și cu atît mai în zadar a curs sîngele acosta, cu cît, curînd după
această întîmplare, Ștefăniță trimise la Sibiu să-i aducă pe Stana,
devenind astfel cumnatul celui cu care în ajun se războise.
Doamna Despina, măritîndu-și fetele amîndouă cu doi domni
români, un Basarab și un Mușat, nu se întoarse totuși în țara în
care, cîndva, domnise și ea. Rămase la Sibiu, un oraș în care-i
plăcea să petreacă. La Suceava și la Tîrgoviște trimitea numai
ștafete cu scrisori pentru gineri și pentru doamnele lor, iar în
Sibiu făcea pomeni și rugăciuni pentru sufletele morților ei.
Această viață tihnită n-o duse mult —■ abia un an. In 1527
Ștefăniță moare la Ilotin, și gurile rele ziceau că însăși doamna
Stana l-ar fi otrăvit. „Zău, de treabă jupî- neasă moldoveancă să-
și omoare bărbatul**, zice cronicarul 18, uitînd numai că Stana nu
era moldoveancă, ci după tatăl ei, munteancă, iar după mamă
sîrboaică.
De altfel, dacă ea l-ar fi otrăvit, Delavrancea a știut în
„Viforul** s-o apere destul de bine, cruzimile lui Ștefăniță
putînd să scoată din fire pe oamenii cei mai blînzi. Lui Luca
Arbore, care-1 crescuse și-1 iubea ca pe-un fiu al său, a pus să i
se taie capul ; la fel lui Toader și lui Nichita, copii nevinovați ai
lui Arbore, la fel lui Costea Gane, pîrcălabul de Neamț, și lui
Ivașcu logofătul, și lui Sima vistierul și cîtor alți boieri.
Doamna Stana, vinovată sau nu, părăsi Moldova, re-
trăgîndu-se în Sibiu, lîngă mamă-sa.
Doi ani mai tîrziu, în 1529, moare și celălalt ginere al
Despinei, Radu de la Afumați, zis cel Viteaz, moare omorit de
boierii lui, care-1 fugăriseră din București pe drumul Craiovei, și
prinzîndu-1 lîngă Rîmnicul Vîlcii, îi tăiară capul.
lat-o din nou pe doamna Despina cu amîndouă fetele pe
capul ei, în Sibiu, ambele văduve, sau mai bine zis toate trei
văduve acum, și Despina, și Stana, și Ruxanda.
Stana, călugăriță sub numele de Sofronia, moare peste foarte
scurtă vreme, în 1530, iar Ruxanda, fiind încă tînără și frumoasă,
se mărită a doua oară, tot cu un domn muntean și tot cu un
Basarab, Radu Paisie.
De data aceasta, bătrîna doamnă Despina se hotărăște să
părăsească Sibiul și se întoarce, cu fata și ginerele ei cel nou,
după douăzeci de ani de pribegie, în Țara Românească. Printre
anii 1541 și 1545 o aflăm în București, unde nu mai găsește din
splendorile-i de altădată, decît un locșor în curtea domnească, o
cameră a ei anume, în care, singură și amărîtă, urmează a-și
plînge morții.
Și astfel doamna Milița-Despina, văduvă de tînără și mamă a
cinci copii morți, se hotărăște, după ce și al treilea ginere al ei e
mazilit din domnie, să se călugărească.
Din 1545 și pînă pe la 1554, cînd își află în fine obștescul
sfîrșit, o găsim din nou în Sibiu, orașul în care de fapt a trăit
aproape toată viața ei19 o maică Platonida rătăcind de-alungul
zidurilor unei vechi mînăstiri, rememo- rînd poate în bătrîna ei
minte puțina fericire și multele lacrimi de care a avut parte în
viață, rememorînd faptele războinice ale despoților sîrbi, cele
bisericești ale lui Neagoe Basarab și cele lumești ale frumoaselor
domnițe 20.

Capitolul VII
DOAMNA ELENA A LUI PETRU RAREȘ

e cît sînt legendele de frumoase, pe atît sînt ele, îndeobște,

îndepărtate de adevărul istoric. Despre Petru Rares, domnul
Moldovei, se istorisește cum că era pescar și venind într-o zi
de la Prut cu care încărcate cu pește să le vîndă în Hîrlău,
iată că se pomeni cu boierii în cale care i se închinară,
zicîndu-i că el este fiul lui Ștefan cel Mare și de-acum
înainte o să le fie domn. Ca-n „De-așfi rege ;t. Frumos,
dar neadevărat.
Domnii noștri moldoveni nu-și lepădau copiii din flori. Ii
creșteau lîngă ei, și nu arare se întîmpla ca ei înșiși să-i arate ca
moștenitori de-ai lor, fie că nu aveau pe alții, fie că li se păreau
mai destoinici.
Petre, fiul lui Ștefan Vodă și al Măriei, frumoasa tîr- goveață
din Hîrlău, fu și el, ca atîția alții, crescut probabil la curtea din
Suceava.
Tatăl său îl trimise mai tîrziu la Stambul, ca ostatec, unde se
deprinsese cu limba și cu viața turcească, pe care ajunsese a o
cunoaște foarte bine.
în tot timpul domniei fratelui său Bogdan (1504—1517),
precum și a fiului acestuia Ștefăniță (1517—1527), Petru
Rareș sălășlui în Polonia, pentru a fi cît mai aproape de granițele
Moldovei, al cărei scaun îl rîvnea. Abia la moartea nepotului
Ștefăniță, capătă Petru Rareș sprijinul polonilor, cu care ocupă
scaunul strămoșilor săi.
Petru intră în țară cu nevasta lui, doamna Maria, o fată de
boier, care nu ne este cunoscută.
Această doamnă însă moare după doi ani, fără a fi lăsat în
amintirea posterității altă urmă decît numele ei, săpat pe o piatră
de mormînt în mînăstirea Putnei. Voievodul, văduv și ambițios,
îșî alese o a doua nevastă, din neam crăiesc, din despoții Serbiei,
Elena, zisă și Cătălina — sora doamnei Milița-Despina a lui
Neagoe Basarab, despre care am vorbit în capitolul precedent 21
și care la acea dată de 1530, văduvea acum de nouă ani, în
Sibiu. Viața acestei domnițe a fost, ca a celor mai multe de pe
vremurile acele, o însăilare de puține zile fericite și de mulți ani
de griji, de necazuri, de amar.
De la 1530 la 1538, cît a fost Elena întîia oară doamnă în
Moldova, soțul ei mai mult prin lagăre ostășești și-a dus traiul.
în Ardeal, întărirea stăpînirii cetăților moldovene Ciceiul și
Cetatea de Baltă devenise constanta lui preocupare. El își întinse
puterea lui suverană pînă și asupra Bistriței și a Brașovului, de
era cît pe ce s-o întindă asupra întregii Transilvanii, devenind
precursorul lui Mihai Viteazul. în Polonia, revendicarea
Pocuției, care fusese amanetată Moldovei pe vremea lui Roman
Mușat, îl îndemna să nu mai lase odihnă craiului leșesc. Ba în-
tr-o parte, ba într-alta, el se afla aproape întotdeauna pe cîmpul
de luptă, demnul fiu, în această privință, al marelui Ștefan Vodă.
în timpul acesta, doamna Elena zidea biserici și-și creștea,
în cetatea de la Suceava, copiii ce-i dăruise soțului ei. Aceștia
erau trei fii : Ilie, Ștefan și Constantin 22, precum și o fată
Ruxanda, care a fost mai tîrziu doamna lui Alexandru
Lăpușneanu. Cît despre doamna Chiajna a lui Mircea Ciobanu,
domnul Munteniei, imortalizată prin pana lui Alexandru
Odobescu, ea pare a fi fost fata lui Petru Rareș cu prima lui
soție, Maria. Tot astfel, fata lui Petru Vodă măritată cu Vlad
Voievod bețivul, cel înecat în Dîmbovița, a fost sau aceeași
doamnă Chiajna, măritată deci de două ori cu doi domni
munteni, sau în tot 52
cazul, de era diferită de Chiajna, o odraslă de-a lui Petru, din
prima lui căsătorie.
După cum se vede, în secolul al XVI-lea, rămăsese obiceiul
ca domnii să se însoare cu odrasle domnești, iar fetele lor tot
numai cu domni să se mărite. Cît despre creșterea pe care se
pricepu doamna Elena să dea copiilor ei, vom vorbi mai departe.
în 1538, Petru Vodă, după o domnie de unsprezece ani, în
timpul căreia a încercat să lățească hotarele țării și să ridice
prestigiul Moldovei în fața străinătății, nești- ind însă bine cu
cine să se dea, așa încît ajunsese a-și înstrăina simpatiile tuturor
vecinilor, se pomeni deodată dușmănit de toți, și din toate părțile
atacat. Ba pînă și boierii lui, cu care de altfel se purtase aspru,
trimiseră o delegație la Stambul, cerînd scoaterea sa din domnie,
în toamna acelui an, 1538, domnul se văzu prins într-un clește
de foc. Pe atunci, de la sud venea marele Soliman, cu o armată
de o șută douăzeci de mii oameni, o enormitate pe vremea
aceea, de la nord armatele polone, și de la est cetele hanului
tătarilor. Se înțeleseră cu toții să tabere laolaltă asupra
voievodului Moldovei, spre a-1 alunga dintr-o domnie
supărătoare pentru vecinii lui. Dacă Petru Rares ar fi avut
sprijinul boierilor, poate ar fi încercat, cu mica dar viteaza lui
oaste, să se împotrivească acestui puhoi năvălitor. însă, după
cum am văzut, boierii țării, dușmănindu-1 și ei, îl părăsiră.
Mai înainte ca pericolul să devină iminent, vodă își
trimisese soția și copiii în Transilvania, singura frontieră încă
liberă, și-i instală în cetatea Ciceiului, stăpî- nirea lui dreaptă,
proprietate moldovenească în inima Ardealului.
Cînd își dete seama că a mâi rămîne în Suceava, ar însemna
a fi predat de boieri turcilor sau polonilor, o luă și el la goană,
singur, călare, fugar prin țara pe care o stăpînise.
Sfatul țării alese domn pe Ștefan, supranumit Lăcustă
(fiindcă în timpul domniei lui s-au năpustit lăcustele de-au
sărăcit Moldova), un nepot al lui Petru Rareș, fiul lui Alexandru,
acel Săndrel al-lui Ștefan cel Mare, despre care am vorbit mai
sus 23.
Noul domn, care voia cu orice preț să predea pe unchiul său
Petru răzbunării turcilor, puse cete de ostași să-1 fugărească prin
țară, să-l prindă și, mort sau viu, să i-1 aducă. Nu izbuti. Pe cît a
fost de viteaz Petru Rareș la război, pe atît de iute la picior a fost
în fuga aceasta. O fugă plină de peripeții pitorești. Fără o slugă
domnească să-l întovărășească, el o luase singur prin țară, prin
vîlcele și cîmpii, prin viroade și coclauri.
La Piatra, pe cînd trecea prin mahalaua Valea-Viei, un
glonte rătăcit sau țintit, îi șuieră la ureche. Venea dinspre
biserica locului. Petru, care numai fricos nu era, dădu pinteni
calului și se opri în dreptul lăcașului, să vadă, oare împotriva lui
a fost îndreptat acel glonte și de către cine. La geamul bisericii
zări atunci un popă, îmbrăcat în odăjdiile slujbei, cu-n pistol în
inînă, pe care-1 îndreptă asupra-i. Avu numai vremea să sară de
pe cal și să se adăpostească în spatele lui. Glontele îi șuieră hăt
deasupra capului. Ca fulgerul Petru încălecă din nou și
blestemînd pe popă — cică i-ar fi spus : „Du-te popo, la slujbă,
că m-oi întoarce eu în țară" — o luă la goană mai departe.
Zice-se că pe acel popă l-ar fi chemat Ghiță, și că ne- vastă-
sa, preoteasa Rada, fiind ibovnica lui Ștefăniță Vodă Lăcustă, ar
fi îndemnat pe bărbatul său să omoare pe Petru Rareș. Și iar se
mai zice că atunci cînd s-a sfîrșit liturghia și s-a întors popa
Ghiță acasă, preoteasa l-a dat pe ușă afară, pentru că nu fusese
vrednic să nimerească la țintă pe voievodul Petru. Iar popa,
îndrăgostit se vede de muierea lui, se spînzură pe culmea
Borsoghianului, urmărindu-1 astfel blestemul celui pe care ar fi
vrut să-1 omoare.
Ajuns la mînăstirea Bistrița, ctitoria lui Alexandru cel Bun,
la cîțiva kilometri numai de Piatra, Petru Vodă descălecă și
intrînd în biserică, se închină la icoane, adu- cînd mulțumire
domnului că-1 scăpase de primejdie și rugîndu-se de el, să-i
îngăduie să-și poată învinge dușmanii. „Intrînd în sfînta
biserică", spune el într-un hrisov de-al său din 1546, „am căzut
la pămînt înaintea sfintelor icoane, și mult am plîns, așijderea și
egumenii și tot soborul plîngeau împreună cu mine, și am dat
făgăduință lui dumnezeu, că do mă voi întoarce la scaunul meu
cu bine și biruitor, atunci din temelie voi reînnoi sfînta
mînăstire“.
Pe cînd șe închina astfel Petru în biserică, veni un om să-i
spună că e înconjurată mînăstirea de pilcuri ca să-1 prindă, încît
abia dacă a mai avut timp să încalece și în goana calului s-a
ascuns într-adînc de codru. Aceste se întîmplau la 18 septembrie
1538.
„Fără drum, fără povață, zice Ureche, au dat de strîm- tori
ca acele ce nu erau nici de cal, nici de picior, ci au căutat a
lăsare calul. Și așa în șase zile, învăduindu-se prin munte,
flămînd și trudit, aù nimerit la un pîrîu și au dat de niște pescari
care dacă i-au luat seama (adică l-au recunoscut) cu dragoste l-
au primit. Acești pescari, după ce i-au dat de mîncare și de băut,
l-au îmbrăcat în haine proaste de-ale lor, și pe înserate, l-au scos
în Ardeal printre santinelele ungurești, care întrebîndu-i cine
sînt, ei au răspuns „Sîntem pescari !“ Astfel a trecut Petru Vodă
granița, fără ca nimeni să-1 cunoască. Acolo, a poposit la
conacul unui ungur, prieten cu el, care nefiind acasă, l-a primit
jupîneasa lui, l-a ospătat și l-a găzduit peste noapte, iar a doua zi
în zori i-a dat un rădvan cu șase cai și doisprezece voinici să-1
întovărășească. Ungurii, prinzînd de veste că a trecut domnul
Moldovei travestit peste graniță, au trimis o parte din oștire în
urmărirea lui, însă n-a putut fi prins, căci sîmbătă la 21
septembrie, în răsăritul soarelui, a ajuns Petru Vodă la Cicei, și
intrînd în cetate, a închis porțile !“
Era și vremea să le închidă. în cetate putu el în adevăr să-și
îmbrățișeze nevasta și copiii, care de eîteva săptă- mîni acum îl
așteptau acolo cu înfrigurare — însă în afară de ziduri, nu bine
închise Petru porțile, că sosi armata lui Zapolya, noul crai al
Ungariei, și asediul începu. Pîrcă- labul cetății, boierul Simion
(poate Stroici) și episcopul Anastasie, care se aflau înăuntrul
zidurilor, se dădură de partea dușmanilor lui Petru, și era cît pe
ce să-1 dea pe mîna lui Zapolya, dacă nu prindea domnul de
veste și nu i-ar fi alungat, cu hulă și ocară, dincolo de ziduri.
Asediul ținu patru luni. Petru Rareș era hotărît să moară
acolo, cu nevasta, cu copiii și cu toată garnizoana lui, dacă
soldații nu l-ar fi silit, din lipsă de hrană, să capituleze. S-a
închinat deci viteazul Petru voievod lui Ion Zapolya, cu condiție
însă, ca el să restituie cetatea ungurilor, iar aceștia să-i îngăduie
dreptul de-a locui mai departe în castel, pînă i se va alege soarta.
Astfel rămase el, cu doamna Elena, cu copiii și cu cîțiva
credincioși boieri în cetatea Ciceiului, timp de șaisprezece luni.
Petru Rareș își puse de gînd să meargă la Stam- bul să ceară
sultanului iertare, milă și redobîndirea domniei. Cum însă
corespondența în afară era deosebit de anevoioasă, nefiind Petru
de fapt altceva decît prizonierul Iui Zapolya, el puse pe doamna
Elena să ticluiască pe sîrbește o frumoasă scrisoare către sultan,
pe care o coborî noaptea, cu o sfoară, de pe o fereastră a
castelului, unui om crédincios de-al lor, care, prin mii de
peripeții, o duse la Constantinopol.
Sultanul învoi cererea mazilului domn, și în ianuarie 1540, îl
aflăm pe Vodă Petru, întovărășit de secretarul său Grigore
Rosenberg din Hîrlău, părăsindu-și din nou familia, și alergînd
plin de avînt și de noi nădejdi, către malurile Bosforului. La 26
ianuarie era la Alba lulia. Ve- ranciu, un istoric ungur, l-a văzut
acolo și l-a găsit : „foarte vesel, plin de nădejde căci va
redobîndi scaunul și nea- vînd înfățișarea unui om lovit de-o
soartă potrivnică1'. Totuși, cînd a venit vorba de soție și de copii,
„fața lui pe dată se schimbă și ochii i se umplură de lacrimi <(. De
asemenea din Caransebeș, unde ajunse la 2 februarie, scrie el cu
mîna lui bunului său prieten, Toma Boldorffer, din orașul
Bistrița : „Să te sîrguiești d-ta pe lîngă copiii și soția noastră, ce
le va fi nevoia, ca să li se dea lor ceva bani... și de cai să ai
dumneata grijă".
La 23 iunie Petru e în Constantinopol. Ce face, ce în-
vîrte.ște, cîte pungi de galbeni a cheltuit și ce lux de elocvență a
desfășurat, nu este locul să arătăm aici. Atît doar că sultanul
Soliman îl primi, îl ascultă, și-i făgădui domnia din nou. Pînă a
veni momentul oportun, Petru fu găzduit în mahalaua genovevă,
Pera, dincolo de Cornul de Aur, unde întreținu o mică curte
domnească, compusă din unguri, din greci, din italieni, ba chiar
și din turci.
Petru Rareș, doamna Elena și doi fii. Fresca mănăsțirii
Moldovița.
care, în disprețul prescripțiilor Coranului, își luau libertatea de-a
se îmbăta.
Pe doamnă și pe copii nu-i uită ; gîndul îi era mereu le ei ; și
cu orice prilej le trimetea, tot prin Boldorffer, vești de la el.
„Aici nu ne lipsește nimic", scrie el „și te rog pe D-ta să te
sîrguiești cu ce poți, să faci bine .nevestei și copiilor cu hrană și
cu alte cele, pentru care vei fi plătit, căci — adaugă el — voi fi
acela ce-am fost șt încă mai mult" !
Totuși, pe vremurile acele nesigure, ștafetele nu soseau toate
la vreme, poate uneori chiar de loc, deoarece vedem pe doamna
Elena cerînd, în ianuarie 1541, vești de la bărbatul ei, prin
castelanul Ciceiului, care scrie la Constantinopol că „Măria-sa
doamna măriei-sale mă roagă să întreb de dînsul, fiindcă mult se
întristează".
Doamna Elena încredințase unui grec, Toader, un inel
scump să i-1 aducă lui Petru la Stambul. Grecul, șiret, se opri la
Bistrița și-și însușise inelul, precum și banii de drum pe care i-o
dăduse doamna. Amărîta femeie se plînse bistrițenilor împotriva
lui Toader, cerîndu-i înapoi juvaerul și banii, care nu mai zic
documentele de i-au fost sau nu restituite.
în sfîrșit, în primăvara anului 1541, Petru își recapătă
domnia.
în timpul acesta, în Moldova, boierii Arburești și Gă- nești
omorîseră pe Stefan Vodă Lăcustă, sus într-un foișor, în cetatea
Sucevei, „cît și astăzi" spune Nicolae Cos- tin, după vreo două
sute de ani „se cunoaște sîngele pe zidul pereților casei aceia,
pistruiat din Ștefan Vodă1'. Acești boieri aleseseră domn pe
Alexandru Cornea 21, omul lor, care, aflînd că se întoarce Petru
Rareș cu ajutor turcesc pentru a-și lua din nou domnia, îi ieși
înainte la Galați, cu oastea lui cît o avea, „ce nimică n-au folosit,
că părăsindu-1 ai săi, au căzut în mîinile lui Petru Vodă și de
îndată au poruncit de i-au tăiat capul". Iar pe* boierii lui i-a tăiat
pe toți, pe Mihul Hatmanul, pe Trotușan Logofătul, pe Crasneș
și pe Cozma Gane postelnicul-5. Curățind astfel cîmpul de cei
ce-1 dușmăneau, Petru Vodă putu domni în liniște în ultimii ani
ai bătrîneților sale. El trimise pe dată la Cicei să i se aducă
familia, care sosind la Suceava în ziua de 25 mai „ieșitu-le-au
Petru Vodă înainte trei mile de loc și multă bucurie era la
adunarea lor ; că pe cită jale fusese cînd se despărțise la Cicei de
se duse la Țarigrad, mai multă bucurie și veselie era acum la
împreunarea lor“. (Miron Costin).
 După cinci ani de domnie destul de liniștită de data aceasta,
în care găsește totuși cu cale ba să se dea de partea germanilor
care întreprinseseră o cruciadă împotriva sultanului Soliman, ba
să se întoarcă din nou de partea turcilor, prinzînd pe Mailat,
voievodul Ardealului, și tri- mițîndu-1 legat la Constantinopol,
— Petru Rareș, bă- trîn în 1546, moare de boală în capitala lui,
Suceava. El fu îngropat la mînăstirea Probota, pe malul
Șiretului, ctitoria lui.
De-acum înainte, viața văduvei lui, Elena, este un adevărat
canon. Ea rămîne în Moldova, căci la moartea lui Petru, se urcă
în scaun fiul lor, Ilie, nevîrstnic, și doamna e silită, după
obiceiul poporului, să ia trebile țării în mină.
Ilie fusese timp de doi ani (1544—1546) ostatec la Cons-
tantinopol, cum fusese și tatăl său în tinerețe. De unde i-a putut
veni, în scurtul timp de doi ani, dragostea ce prinsese de turci,
nu putem ști. El se întoarse la Iași cu o ceată de mahomedani
după el, bărbați și femei, cu care, după vorbele cronicii, „ziua se
desmierda, iar noaptea cu turcoaicele petrecînd (cronica zice
mai urît), din obiceiurile creștinești s-au depărtat“. Și mai zic
Letopiseții că altfel părea blind și milostiv, însă „denafară se
vedea pom înflorit, eară denlăuntru, lac împuțit !“. După patru
ani de destrăbălată viață și nedemnă domnie, abdică de bună
voie, și trecînd coroana fratelui său, Ștefan, pleacă la Stambul,
pentru a se turci. Numele lui cel nou a fost Mehemed, iar în
istorie, a rămas legată de făptura lui, porecla de „Turcitul“, Iliaș
Turcitul. De altfel a murit curînd, exilat fiind la Brusa, în Asia
Mică.
Fată de despot și văduvă de domn moldovean, doamna
Elena nu mai știa cum o mai răbda dumnezeu pe pămînt, să
trăiască atare rușine și atare durere.
Ajuns domn în locul lui frate-său, Ștefan începe a milostivi
bisericile, pentru a șterge în ochii poporului amintirea proastă
lăsată de Ilie. Insă moldovenii se saturaseră de odraslele acestea
ale lui Petru Vodă. Li se păru că Ștefan, cu toate că bisericos,
calcă pe urmele lui frate-său, în fiece clipă li se părea c-o să-și
lepede și el legea pentru a se face turc. O mînă de boieri,
conjurați, hotărîră să-1 omoare. Noaptea, pe malul Prutului,
unde mersese el să facă chef, tot cu turcoaice de altfel,
înconjurară boierii cortul în care se odihnea după beție, și tăind
sforile se nărui cortul asupra lui. în învălmășeala aceea, se re-
peziră asupră-i și-1 înjunghiară. Apoi, pe loc, acolo, aleseră
domn pe unul de-al lor, boierul Joldea, căruia pentru a-i da și lui
înfățișare domnească, îl logodiră cu domnița Ruxanda, sora
omorîtului Ștefan Vodă. Căsătoria aceasta nu a avut loc, căci
Joldea Vodă, curînd după aceea, fu prins și călugărit de către
vornicul Moțoc, care aducea din Polonia un nou voievod
Moldovei, pe stolnicul Petre, fiul lui Bogdan Orbul, nepotul lui
Ștefan cel Mare. Hotărît, moldovenii erau destoinici. Le trebuia
musai, domn din osul lui Ștefan.
Petru, fiul din flori al lui Bogdan cu Nastasia din Lă- pușna,
se urcă pe tronul înaintașilor săi, luînd numele de Alexandru
Voievod și poreclit fiind de popor, după numele de baștină al
mamei sale, Lăpușneanul. Urcat în scaunul destinat lui Joldea, el
îi luă și mireasa, pe domnița Ruxanda, a cărei poveste face
obiectul capitolului ce urmează.
Doamna Elena, care în ultimii șase ani se obișnuise cu toate
nenorocirile, o văzu și pe aceasta, pe fiică-sa Ruxanda, logodită,
văduvă și măritată apoi cu-n văr primar de-al ei.
Nu se știe cum s-a sfîrșit doamna Elena. S-a spus c-a fost
sugrumată din porunca ginerelui ei, Lăpușneanul. Dacă așa s-o
fi întîmplat, înseamnă că în spaima unui asasinat s-a stins blinda
doamnă Elena, fiica regelui Ion al Serbiei, văduva unuia din
marii noștri voievozi, care și-a petrecut o parte din viață
așteptînd în cetatea Sucevei întoarcerea soțului ei din războaie,
petrecînd trei ani prizonieră în castelul de la Cicei, îngrijorată de
soarta domnului fugar, ajunsă pe la patruzeci de ani văduvă,
avînd nemărginita durere să vadă pe unul din fiii ei tur- cindu-
se, pe celălalt omorît de boieri și pe fata ei măritată cu cel care
trebuia să-i răpună zilele.
Viețele aceste de doamne românce nu erau tocmai de
invidiat. Vom vedea mai jos ce soartă au avut fetele luî Petru
Rareș, doamna Ruxanda și doamna Chiajna, două cunoscute
figuri ale istoriei noastre.
 Capitolul VIII
DOAMNA RUXANDA A LUI LAPUȘNEANU

omnița Ruxanda se trăgea din neam strălucit. Prin tatăl ei, Petru
Vodă Ra- reș, era nepoata lui Ștefan cel Mare, iar prin
maică-sa, doamna Elena, nepoata lui Ion, despotul sîrbilor.
Dar a fi fată și nepoată de domn, nu însemna, pe vremile
acele, o ideală fericire pă- mîntească.
Născută la Suceava prin anul 1535, în timpul domniei tatălui ei,
această domniță avu o trudită copilărie. Frații
ei Bogdan și Chiajna, din întîia căsătorie a lui Petru, și
frații ei drepți, Constantin, Ilie și Ștefan, or fi răsfățat-o poate
cum răsfață frații mai mari pe cel mai mic copil al casei. însă
această copilă avea abia 3 sau 4 ani cînd tatăl ei, împresurat de
dușmani, fu nevoit să-și trimită familia în Transilvania, la cetatea
Ciceului, pe atunci proprietatea domnilor moldoveni. Sosind și
el după cîteva săptămîni, fugarul domn avu de susținut acolo un
asediu de patru luni împotriva armatei lui Zapolya, craiul
Ungariei ; iar cînd, silit de garnizoana lui, deschise porțile cetății
și se predă, i se impuse să rămînă în cetate prizonier al regelui.
Prin urmare, primele amintiri, care se vor fi deșteptat în
sufletul copilului, trebuie să fi fost o fugă prin munți, o bejănie
de la Suceava la Cicei, o zarvă de arme, de împușcături, de
vaiete, poate foametea chiar, ororile unui asediu și pe urmă
închisoarea. Cum Petru Rareș plecă mai în urmă la Stambul ca
să-și recapete domnia, iar familia rămase mai departe prizonieră
în Cicei, copilăria Ruxandei îi mai fu otrăvită și de plînsetele
mamei sale, care, zice o scrisoare a prietenului casei, Boldorffer,
„mult se întrista" că nu avea știri de la soțul ei.
în sfîrșit, în iarna anului 1541, se întoarseră cu toții din nou
la Suceava, căci Petru Voievod recăpătase domnia. De aici
încolo, timp de vreo 4—5 ani, o fi fost un trai mai mult sau mai
puțin tihnit și o fi văzut și copila aceasta ceva liniște împrejurul
ei. însă, după abia patru ani și jumătate, Petru Rareș, bătrîn în
1546, își dădu duhul în cetatea Sucevei, Ruxanda avea pe atunci
11—12 ani. Rămase la Suceava, căci fratele ei mai mare, Ilie,
fusese ales domn, și neavînd el însuși mai mult de 15 ani, mama
lor Elena luase, împreună cu sfatul țării, trebile Moldovei în
mînă. Urmară iar zile necăjite, căci fratele acesta, după cinci ani
de netrebnică domnie, părăsi scaunul Moldovei de bună voie și
plecă la Stambul să se turcească. în locul lui, boierii aleseră
domn pe celălalt frate de-al doilea, Ștefan, care, cu toată
fățărnicia lui umbla și el înconjurat de turcoaice, ceea ce
neliniștea țara, făcînd-o să bănuiască faptul că va călca și el într-
o bună zi pe urmele fratelui său, Ilie. O conjurație se formă, cu
hotărîrea de-al omorî.
Domnița Ruxanda avea acum, în 1552, cam la 17—18 ani și
zic mărturiile timpului, că era frumoasă. Trebuie să se fi aflat cu
maică-sa la curțile din Iași, nu din Suceava, în zilele de
septembrie, cînd s-a desfășurat drama ce urmează.
Ștefan Vodă cu turcoaicele lui merse pe malul Prutului să se
scalde. După baie urmă cheful și după chef odihna, într-un cort,
pe malul rîului, păzit numai de 17 ostași, voievodul Moldovei
adormi. Boierii conspiratori, flămînzi de sîngele viitorului
renegat, se aruncară asupra gărzii, o străpunseră cu lăncile și
apoi, tăind sforile cortului care se nărui peste Ștefan, se năpustiră
asupră-i și-1 în- junghiară. Acolo, pe loc, l-au și îngropat. Și cum
îl bă- gară în pămînt, se și puseră la sfat pe cine să aleagă domn.
Dacă persoana acestuia era sau nu hotărîtă de mai înainte, nu ne
spune istoria. Atît știm, că l-au ales pe Joldea, un boier încă
tînăr, din capii conspirației. Cum obiceiul țării nu îngăduia însă
ca vodă să nu fie, dacă nu „os de domn“, cel puțin înrudit cu
vreun domn, sfatul hotărî ca Joldea să ia de nevastă pe domnița
Ruxanda.
Cam aceasta rezultă din cronică și din spusele istoricilor. Iar
adevărul poate fi că tînără domniță și noul voievod se iubeau mai
de mult și erau înțeleși între ei ca să se cunune împreună. Altfel
nu s-ar înțelege cum de-au pornit îndată cu toții de pe malul
Prutului înspre Iași, unde domnița îi aștepta, deși iarăși trebuie
mărturisit că e ciudată această nuntă ce urma să aibă loc între
Ruxanda și ucigașul fratelui ei.
Oricum vor fi stat lucrurile, sigur e numai că Joldea. porni la
Iași să-și ia mireasa, și de acolo urma să meargă amîndoi la
Suceava, să facă nunta și să se așeze în scaun. La Șipote, în
județul Botoșani, alaiul domnesc e întîm- pinat de-o armată
polonă, avînd în fruntea ei pe vornicul Moțoc, care atacă mica
oaste a lui Joldea, o bătu și prin- zînd pe noul voievod, alesul
boierilor, îl însemnă la nas — fiindcă, după obiceiul țării,
oamenii însemnați nu mai puteau domni. îl trimise apoi la
mînăstire, călugărind u-1 cu sila. Visul de domnie al lui Joldea
ținuse trei zile.
Ce voia însă acest Moțoc, cu oastea lui leșească ? El aducea
cu sine pe un alt domn, stolnicul Petru, fiul lui Bogdan Vodă
Orbul cu Anastasia, tîrgoveață din Lăpușna. Acest Petru trăise în
Polonia 28, se înțelesese cu o parte din boieri pentru a înlătura pe
Ștefan Rareș, și acum, cu ajutorul regelui polon, venise în țară
să-și ocupe scaunul, moștenirea lui dreaptă, zicea el, după tatăl
său Bogdan și bunicul său Ștefan cel Mare. înainte chiar de-a
intra în Moldova, el fusese încoronat domn, în orașul Trebovla
în Polonia de către armatele regale leșești. Auzind că boierii
aleseră în locul asasinatului Ștefan pe Joldea, își trimisese
vornicul să prindă pe acest nepoftit voievod, să-1 călugărească și
punînd mîna și pe domnița Ruxanda,
Doamna Ruxanda, soția lui Alexandru Lăpușneanu — frescă din
mănăstirea Dochiariu de la Muntele Athos.
cu boierii asasini ai fratelui ei, fu deci dusă din Iași la Suceava.
Acolo, ea găsi pe noul domn urcat în scaunul tatălui și fraților ei,
acel domn care-și schimbase numele din Petru în Alexandru, iar
de popor fu poreclit Lăpuș- neanul, după locul de baștină al
mamei sale. Mai cu voie, mai cu sila, ea primi .să-i fie nevastă,
deși erau veri primari. Insă mitropolitul găsi cu cale să afirme că,
după canoane, ei nu se înrudeau, întrucît și Rareș și Lăpușnea-
nul erau numai copii naturali.
Deși atît pana poetică a lui Coslache Negruzzi, cît și judecata
istorică a lui Xenopol au făcut din Alexandru Lăpușneanu o fiară
cu înfățișare de om, domnul acesta nu pare să fi fost atît de
sălbatic și de crud, precum ne-a fost înfățișat pînă acum. Nici
afirmarea că el și-ar fi sugrumat soacra, pe blinda doamnă Elena,
nu poate fi acceptată fără o mai temeinică cercetare. Și s-ar pare
chiar ciudat că doamna Ruxanda, care a trăit bine cu soțul ei,’ să
fi putut ține la asasinul mamei sale. în tot cazul îl vedem pe Vodă
Alexandru avînd mereu grijă de nevasta lui. La Sibiu, la Brașov,
s-au descoperit scrisori, prin care Lăpușneanul cere în repetate
rînduri, lucruri bune de mîncare : prune, cireși, altele de-ale gurii
„pentru soția mea‘:. De asemeni îl vedem primind la curtea lui,
eu o uimitoare bunăvoință, pe acel vîntură-țară ce-a fost lacob
Eraclide Despotul, pentru simplul motiv că se zicea văr cu
doamna Ruxanda, nepoată de despot și ea, după ma- mă-sa,
Elena. Și în sfîrșit, cînd în 1561, același inteligent și cultivat
aventurier, lacob Eraclide Despotul, alungă, cu ajutorul unei
armate de mercenari, pe vărul său din scaun și din țară,
Alexandru Lăpușneanu, fugar, avu grijă în primul rînd de soția și
de copiii lui, pe care-i trimisese în siguranță la vecinul lor,
domnul Munteniei, nepotul Ruxandei.
Din aceste fapte trebuie trasă concluzia că Lăpușneanu nu era
neom, că și-a iubit soția și că aceasta, la rîndul ei, o fi ținut la
bărbatul ei.
După detronarea lui, Lăpușneanu se réfugié la Cons-
tantinopol pentru a cere turcilor recăpătarea domniei. O și obținu,
după doi ani, în 1563. Și iarăși, prima lui grijă cînd ajunse în Iași,
unde-și mută el de data aceasta scaunul, fu să-și aducă din
București pe Ruxanda și pe 66
copii. Că în timpul acestei domnii de-a doua (1563—63)
Alexandru Vodă făcu acel grozav măcel de boieri, despre care ne
vorbesc cronicile (a omorît 47 din ei într-o singură zi), iarăși nu
trebuie să ne ducă la concluzia că el era a fiară. Lăpușneanu
fusese trădat de boierii lui. care dăduseră domnia lui Despot. Se
impunea, nu numai o răzbunare,, ci un exemplu. Și Ștefan cel
Mare își tăiase boierii,, pe patul de moarte fiind, și Petru Rareș a
omorît o sumedenie de căftăniți, fără ca istoria să facă din ei niște
monștri ; dimpotrivă. însă istoria are ciudățeniile ei. A vrut să
facă din Lăpușneanu pata de sînge pe filele imaculate ale
cronicilor. Și nu s-a băgat de seamă că a fost scrisă după
mărturiile contemporane ale unor pătimași boieri,, ei înșiși poate
atinși de răzbunarea lui vodă. Și nu s-a băgat iarăși de seamă că
Moldova avea o veche, puternică, ambițioasă, gălăgioasă și
turburătoare boierime, care de mai bine de 50 de ani începuse să-
și facă de cap, care voia să facă și să desfacă domniile, și
împotriva căreia s-a ridicat întîi Ștefăniță, apoi Petru Rareș și la
urmă Lăpușneanu. Cei dintîi au distrus numai cîteva din aceste
neamuri boierești, (Tăutuleștii, Arbureștii și Găneștii),. el le-a
exterminat pe aproape toate, înlocuindu-le cu altele noi. (Balș,
Sturza, Stroici, Movilă, Septilici etc.). A primenit boierimea. A
distrus puterea boierilor descălecători, pentru a se servi de
bunăvoința unor noi veniți. A fost un om politic. Istoria acelei
epoci trebuie refăcută.
Cred că cel mai bun apărător al lui Lăpușneanu este doamna
lui, Ruxanda, care i-a stat alături neclintită, care, cînd în 1567 s-a
îmbolnăvit, trimitea la Sibiu după doctori, care, cînd pe patul lui
de moarte a cerut să fie călugărit, i-a stat de-a dreapta pînă l-a
văzut cu scufia în cap pe noul călugăr Pahomie.
Iar dacă o fi adevărat — ceea ce nu e dovedit — că trezindu-
se din letargie, cînd se văzu Lăpușneanu chiar călugăr de-a
binelea, ar fi răcnit boierilor că „dacă se va scula din pat, pe
mulți va popi și el“, și că boierii înspăimântați i-ar fi dat atunci
otravă ca să-i curme zilele — chiar dacă aceste ar- fi adevărate,
apoi sigur este că nu doamna Ruxanda și-a otrăvit soțul. Pînă și
severul Xe- nopol apără pe această doamnă de învinuirea ce i-o
aduce legenda. Cît despre Letopiseți, zice Ureche că Ruxanda
era „o femeie creștină, înțeleaptă, destoinică și dumnezeiască, și
la toate bunătățile plecată și milostivă".
Iar Ureche vornicul trebuie să fi știut ce fel de femeie fusese
Ruxanda, deoarece a trăit numai cu puține generații mai tîrziu.
Așadar, la 1568 iat-o pe Ruxanda văduvă, la vîrsta de abia 33
de ani. Boierii, mai mult de hatîrul ei, decît în amintirea
răposatului Lăpușneanu, aleseră domn pe Bogdan, fiul lor, un
copilandru de cincisprezece ani. Iar cum doamna era, după cum
am văzut, femeie „înțeleaptă, destoinică și dumnezeiască", sfatul
țării a numit-o „regentă", sau, cum se spunea pe atunci mai pe
înțeles și mai frumos, ,.au pus-o pe ea să poarte trebile țării". Și
le-o fi purtat bine, deși plodul domn era cam zburdalnic. Ureche
spune despre el că „era blind și cucernic și tuturor arăta dreptate,
cît se cunoștea că nimic nu s-au arătat în el din obiceiul tătîne-
său. Nici la carte nu era prost, la călărie sprinten, cu sulița la
halcă nu prea lesne avea potrivnic, la săgetare din arc tare nu
putea fi mai bine. Numai ce era mai de treabă domniei îi lipsea :
că nu cerca bătrînii la sfat, ci de la cei tineri din casă lua
învățătură".
Vodă Bogdan Lăpușneanul, fiul lui Vodă Alexandru, mai
avea, pe lîngă cusurul de-a fi mai mult un ..sportsman' 1 decît un
bărbat de stat, (ceea ce, la vîrsta lui, era da altfel destul de firesc),
mai avea cusurul, zic, să fie prea îndrăgit de poloni. Las’că pe
regele leșesc din „prea milostivul meu stăpîn" nu-1 scotea, dar
apoi se mai și apucă să-și logodească două din surori cu nobili
polonezi, Gaspar Panievski și Christofor Sborovski, iar la urmă,
el însuși peți pe fiica lui Ion Tarlon, unul din marii boieri ai Lio-
wului (Lemberg).
Mamă-sa, domnița Ruxanda, care purta doar trebile țării,
înțelese că această înclinare a fiului ei pentru vecinii de la nord
nu era pe placul boierilor, cărora, după ce de curînd văzuse pe-un
domn de-al lor turcindu-se, pe un altul pe cale de-a se turci, nu
le-ar fi plăcut să vadă pe acesta închinînd țara papistașilor.
Boierii moldoveni erau ortodocși, și din legea lor nimeni nu i-ar
fi putut scoate- Ințeleapta doamnă Ruxanda, fiică și nepoată de
pravoslavnici, încercă să tempereze apucăturile fiului ei.
Logodna uncia clin fele, cea promisă lui Sborovski, se și rupse,
ceea ce, de altfel va face ca Bogdan să-și piardă tronul.
Insă soarta nu vru ca doamna Ruxanda s-o mai vadă și p-
asta. In noiembrie 1569 ea se îmbolnăvi, și după o scurtă
suferință, la 12 ale aceleiași luni, își dete duhul, la Iași, în palatul
domnesc. Avea treizeci și cinci de ani și domnise, ca regentă,
nici doi ani împliniți. O îngropa fiul ei, în jalea boierilor și a
poporului care o iubise, la mînăstirea Slatinei, alături de soțul ei,
voievodul Alexandru Lăpușneanu.
Bogdan (născut în 1553) a domnit puțină vreme după
moartea mamei lui. în 1572, o neprevedere de copil amorezat l-a
costat domnia. Întovărășit numai de doi călăreți, iarna, cu sania,
el trecu Nistrul în Polonia pentru a-și vedea logodnica. Christo
for Sborovski, care nu-i ierta stricarea logodnei lui, îl pîndea de
mult. Știa că obiceiul domnului era să treacă deseori Nistrul, pe
ascuns, în apropierea Hotinului probabil, unde își mutase domnul
reședința pentru a fi mai aproape de iubita lui. Intr-o zi, oamenii
lui Sborovski, puși anume ca să-1 pîndească, îl prinseră și-1
duseră la stăpînul lor, care-1 închise în casa lui. Bogdan a trebuit
să plătească șase mii de galbeni răscumpărarea sa, peșin, iar
pentru alte sume a garantat cumnatul Panieski. Cînd scăpă însă
din casa acestui dușman și voi să se întoarcă în țară, găsi scaunul
Moldovei ocupat de Ion Vodă cel Cumplit. După zadarnice
încercări armate de a-și recăpăta domnia, dînd astfel polonilor
prilejul de-a mai fi odată învinși de moldoveni, nenorocitul copil
își luă lumea în cap, și, după mâi multe pribegii, muri nebun la
Moscova.
Capitolul IX
DOAMNA CHIAJNA A LUI MIRCEA CIOBANUL

orientul acesta, în caro, timp de patru veacuri, atotputernic a fost

numai padișa- hul din Stambul, printre craii, domnii și
domnișorii ale căror țări fuseseră definitiv înglobate în sfera
acestei atotputernicii, voievozii români aveau însemnătatea lor.
Martori, toți cronicarii și istoricii timpului, unguri și poloni. încît
a fi fost pe atunci nepoată, fată, nevastă, cumnată și mamă de
domni români, nu era puțin lucru. Iar doamna Chiajna avea, pe
lingă strălucirea neamului din care se trăgea, și o marcată
personalitate a ei, care explica îndeajuns vaza de care s-a bucurat
în ochii contemporanilor. Din nefericire, însă, istoria ne-a
falsificat-o. începînd cu cronicarii cei mai vechi, Stoica Ludescu
și Radu Popescu, urmînd cu Gheorghe Șincai, cu Engel, cu
Laurian, cu Xenopol, cu poetul -— căci a fost un poet —
Alexandru Odobescu, s-a format în jurul acestei figuri o legendă
care, ca orice legendă, este o fantezie. S-a spus de doamna
Chiajna că a fost personificarea ambiției, a răutății și a cruzimii.
Un monstru. Nu e adevărat. Nici nu rezultă de nicăieri c-ar fi
putut fi rea. Ambițioasă și
crudă, poate. Dar nu într-atît încît să facă din ea un tip, o
personificare. A fost omul, femeia vremii, a unor vremi cînd
viața omenească, nu numai în orient, în lumea întreagă (să ne
gîndim la noaptea Sfîntului Bartholomeu), era desconsiderată ;
cînd curgea, prin șanțurile străzilor, sîhgele omenesc fără ca
nimeni aproape să-1 bage în seamă. Așa încît această doamnă
română n-a fost în afară de mentalitatea normală a epocii în care
a trăit, și în tot cazul a fost sub ceea ce legenda a făcut din ea.
Mai întîi, ambiția ei mereu triumfătoare de a-și vedea fiii și
nepoții, prin mijlocirea ei, domnind cînd în Muntenia și cînd în
Moldova, este o fantezie, o eroare provenită dintr-o lipsă de
identitate. Pînă la descoperirile critice moderne, doamna Chiajna
a fost luată drept mama lui Petre Șchiopul și a lui Alexandru
Voievod și drept bunica lui Mihnea Turcitul, toți domni ai
ambelor principate, pe cînd de fapt Chiajna nu numai că nu a
fost mama și.bunica lor, nici rudă măcar cu ei, dar le-a fost chiar
dușmană.
Drept dovadă de felul cum se scrie istoria. Clădește pe baze
false o întreagă epopee, pe care istoriografia o dovedește azi
greșită de la un capăt la altul27.
Dezbrăcată de legendă și redusă la proporțiile adevărate ale
ciudatei ei firi, doamna Chiajna ni se înfățișează ca o femeie
inteligentă, ambițioasă și energică. Atît.
Născută din Petru Rareș și din cea dintîi soție a lui, Maria,
cam pe la anul 1525, probabil în Polonia, în timpul pribegiei
acestuia înainte de domnie, ea avea abia frageda vîrsta de doi sau
trei ani, cînd tatăl ei cuceri scaunul Moldovei. Mutați la Suceava,
capitala țării, copila aceasta își pierdu mama la vîrsta cînd nu
putea încă să aibă o limpede noțiune despre ea. Un an mai tîrziu,
tatăl ei se reînsură cu acea odraslă de neam regesc din Serbia,
doamna Elena, despre care am vorbit mai sus. Mama ei vitregă
fiind o femeie, după cît se pare, deosebit de evlavioasă și de
bună, s-ar fi purtat cu ea cum se purta cu propriii copii, și o fi
căutat să-i dea o creștere potrivit perceptelor evanghelice, astfel
cum s-a înțeles a o da și fetei ei, Ruxanda. însă, precum această
creștere n-a prins la fiii ei, Ilie și Ștefan, astfel n-a dat rod nici la
fata ei vitregă. Sîngele războinicilor strămoși clocotea în vinele
Chiajnei și, în această privință a energiei, nu era s-o dea de
rușine.
împreună cu doamna Elena, cu frații și surorile ei, fuge și ea,
în 1539, de la Suceava la Cicei, în Transilvania, cînd Petru Rareș
e nevoit să-și lepede domnia. Dacă cunoaștem cu destule
amănunte viața ce-a dus la Cicei această familie domnească de
exilați, de prizonieri, apoi, dimpotrivă, știrile despre domnița
Chiajna se întuneca pentru perioada aceasta.
Ii pierdem urmele pînă într-atît că nici nu știm dacă fata lui
Petru Rareș, care, cam pe vremea aceea, se mărită cu un anume
Vlad, voievod al Munteniei, era cumva Ghiajna noastră, sau
poate o soră de-a ei, pe care ar fi chemat-o Ancuța și despre care
n-avem nici o știre. Ceea ce știm, e că acest Vlad Vodă era bețiv
și că abia după cîteva luni de domnie, se îmbătă într-o zi atît de
zdravăn, încît pierzîndu-și centrul de gravitate, căzu în
Dîmbovița și se înecă. Dacă pe văduva lui a chemat-o Anca sau
Ghiajna, sau dacă Anca și Chiajna erau aceeași persoană, nu
știm. Sigur e numai că abia în timpul domniei de-a doua a lui
Petru Rareș și anume în chiar anul morții lui, 1546, Chiajna se
mărită cu Mircea, fiul, probabil natural, al lui Radu Vodă cel
Mare al Munteniei.
Nunta se făcu la Iași, în luna lui iunie 1546, iar printre solii
domnilor vecini, sosi din Ardeal, ca oaspe al lui Rareș, căpitanul
Nicolae Cherepovici, a cărui fată avea să ajungă, 17 ani mai
tîrziu, nora miresei. El aducea dar de nuntă o cupă de aur și
bogate postavuri.
în amintirea tinerilor lui ani, cînd creștea prin munții noștri
turmele de oi care l-au făcut om chiabur, românii, deși știau că
Mircea Voievod este „os de domn11 și purtat prin Stambul, l-au
supranumit totuși ,,Ciobanul“. Iar pe Chiajna, ajunsă doamna lui
Mircea Ciobanul, au numit-o „Mircioaia“.
Dacă Ghiajna Mircioaia o fi fost în adevăr o femeie crudă,
apoi, de cum a apucat bărbatul ei scaunul țării, o fi avut de ce se
bucura. Căci prima grijă a noului domn fu să-și taie boierii. De
altfel, întreaga lui domnie a fost un lung șir de omoruri,
tălmăcite de istorici în deosebite feluri. Astăzi însă, cînd știm că
Mircea era fiul lui Radu cel Mare, și deci ruda detronatului Radu
Paisie, înțelegem mai bine că omorurile acestea însemnau
distrugerea partidului care, ținînd cu acesta, îi era lui potrivnic.
Și-ntr-a- devăr, deși Radu Paisie fu exilat tocmai la Alexandria
Egiptului, unde pare a fi murit, nici doi ani nu trecură de cînd se
urcase Mircea în scaunul Munteniei, că boierii. c'are-1
dușmăneau și care scăpaseră de la măcel, se sculară din Ardealul
unde se refugiaseră și veniră asupră-i cu oaste, să-1 alunge din
țară. La Periș, lîngă București, le ieși Mircea întru întîmpinare, îi
învinse, și mai prinzînd cîțiva boieri îi tăie și pe ei.
 Dușmanii lui nu se lăsară, veniră de peste Olt acum, avînd în
capul lor pe-un nou compețitor, Radu Ilieș, care birui la Moinești
și alungă pe Mircea dincolo de Dunăre. La Rusciuc, sau la
Giurgiu, Mircea Ciobanul căpătă ajutor de la turci, bătu pe Radu
Rieș și se așeză din nou în scaun.
în timpul acesta nu știm ce făcea Chiajna, copii desigur, căci
a avut destui, după cum vom vedea. încolo, a fost probabil o
înfrigurată spectatoare. Găci rolul ei, să-i zicem istoric, a început
abia după 1554, adică după mazilirea soțului ei, scos din domnie
de turci, fiindcă îl bănuiră că într-o luptă ce purtase sultanul cu
împăratul Germaniei, Mircea i-ar fi trădat.
Mutați de pe malul Dîmboviței pe acel al Bosforului, Mircea
și Chiajna începură obișnuitele procedee de dezvinovățire și
uneltiri de recăpătare a domniei. Și aici a arătat Chiajna ce fel de
stofă era în ea, ce fel de cap avea. Pe cînd, pînă acum, toate
aceste uneltiri se rezumau de fapt într-una singură, sunătoare de
pungi, Chiajna. ce-a dintîi din doamnele noastre, găsi mijlocul
cel mai dibaci de a-și ajuta bărbatul, anume acel de-a intra în
legături de prietenie cu cadînele sultanului, o respectuoasă și
lingușitoare prietenie, o insinuație în harem. Nu e vorbă, ploaia
în galbeni urma să curgă. însă mijlocul acesta de-a izbuti prin
farmecul a doi ochi de femeie și a unui zîmbet ispititor era nou,
în istoria noastră cel puțin. Chiajna triumfă.
Pe scaunul Munteniei, în locul bărbatului ei, se urcase o rudă
de-a lui, Pătrașcu, fiul lui Radu Voievod (și tatăl lui Mihai
Viteazul), Pătrașcu zis cel Bun, fiindcă a domnit patru ani fără a
măcelări pe boieri. în schimb, firește* l-au măcelărit boierii pe
el. Saü mai bine zis, l-ar fi otrăvit vornicul Socol, favoritul lui,
care luă, cu de la sine putere, scaunul țării în primire. N. lorga
(în Hurmuzachi KI) afirmă insă că Pătrașcu n-ar fi fost otrăvit,
ci, că, dimpotrivă, într-o campanie purtată în Ungaria, ar fi răcit,
s-ar fi îmbolnăvit, și mutîndu-și reședința la Rîmnicul- Vîlcei, la
aer, a chemat un doctor din Sibiu să-1 îngrijească. Totuși boala
pare a fi fost mai tare decît știința doctorului ardelean, căci în
ajunul Crăciunului 1558, el își dădu duhul.
C-o fi una, c-o fi alta, Pătrașcu cel Buh moare lă sfîrșitul
anului 1558, vornicul Socol îi ia locul în scaun, iar Mircea
Ciobanul alungă, după cîteva săptămîni, pe uzurpator din țară.
Sosit în ianuarie 1559 din Constan- tinopol cu o armată
turcească, el se urcă din nou în scaun, după patru ani de lipsă, în
care timp dorit nu fusese.
 Ba chiar aceștia, cum aud că le vine iar Ciobanul domn, fug
din nou aproape toți în Ardeal. Acolo, prostește, se lasă
ademeniți de jurămintele lui Mircea, cum că dacă s-or întoarce în
țară nu se va atinge nimeni de-un fir de păr din capul lor. Și iată-
i ca turma de oi, în- torcîndu-se la București, unde n-apucară
bine să intre pe poarta orașului, că și fură măcelăriți. Cei ce
putură scăpa luară din nou calea pribegiei, pregătindu-se a se
răzbuna încă o dată împotriva crudului, nemilosului voievod.
Soarta însă îi ajută în alt chip. în septembrie a aceluiași an, 1559,
Mircea Vodă Ciobonul moare, de moarte bună se crede, și e
îngropat în biserica domnească, ctitoria •lui, cea de pe piața
Sfîntului Anton din București, unde nu i se mai vede astăzi
mormîntul.
Boierii pribegi respiră. String, acolo în Ardeal, o mică oaste,
trec munții și se îndreaptă asupra Bucureștilor.
Aici îi aștepta însă Chiajna, văduva lui Mircea, fata lui Petru
Rareș. Ea avea un fiu, Petre un minor care trebuia ocrotit, al
cărui tron trebuia apărat. Se puse în fruntea oastei domnești, o
mînă de oameni — și e singurul exemplu din trecutul nostru al
unei femei conducînd o oștire în război. Întîmpinînd pe răzvrătiți
la Românești, deschise bătălia. Fu însă învinsă de o armată mult
mai numeroasă, așa îneît, întoreîndu-se în grabă la București, își
luă băieții și fetele, și împreună cu ei și cîțiva boieri credincioși,
trecu Dunărea. Căpătînd la Rusciuc ajutor de la turci, se întoarse
în țară, bătu pe dușmani la Șerpănești și-i alungă peste munți.
Izbînda aceasta nu fu de lungă durată. Boierii răzvrătiți se
întoarseră din Ardeal cu noi ajutoare de la unguri și alungară
pentru a doua oară din scaun, pe tînărul domn și vrednica lui
mamă.
De data aceasta ei trebuiră să facă drumul Stambulului, căci
pașa din Rusciuc nu voi să-i mai dea ajutor. Cît despre sultan, se
auzea că, supărat de toate turburările aceste, era pe cale să scoată
copilului Petru domnia.
Cam în timpul cînd lupta Chiajna pentru izbînda soțului ei,
începură la Constantinopol și de data aceasta alergături, intrigi,
momeli, făgăduieli și realizările lor pentru izbînda fiului.
Patruzeci de mii de galbeni odată, peste alți 40.000 pentru tribut,
și din nou 130.000 galbeni trecură din patrimoniul Basaiabilor
— sau mai bine zis din sudoarea românului — în visteria
padișahului și în comornicele cadînelor. Nurbani, evreica, și
Safigi, venețiana, cadîne imperiale, se înfruptară din dărnicia
Chiajnei, și în nopțile fermecate ale Bosforului șoptiră la urechea
bătrînului Suleiman, că Petru, fiul Chiajnei, este un copil deștept
șl mamă-sa o femeie destoinică. Iar marele Suleiman convins și
prin farmecele cadînelor și prin argumentul galbenilor trimise pe
Chiajna și pe fiul ei din nou în București, cu o armată destul de
numeroasă de data aceasta, pentru a ști să impună respect
răzvrătiților boieri vlahi.
Domnia aceasta a lui Petru ținu șapte ani, în care timp
copilul abia se făcea flăcăuandru, domnind numai cu numele
într-o țară în care Chiajna era acum necontestată stăpînă.
Ambiția ei se mărgini însă la viitorul strălucit pe care voia să-1
pregătească copiilor. în politică, stăpîni- rea Munteniei îi
ajungea. Scaunul lui Petru părea asigurat, îneît grija ei era acum
căpătuirea fetelor. Și nu era ușor, căci erau multe, iar înlăuntrul
țării partide strălucite nu prea se aflau.
Anca fu dată după banul Neagoi, iar Alexandra după
cămărașul Gheorghe Ilrisoverghi. Rămîneau Mariana și Dobra,
cele mai mici, care par a fi fost favoritele Chiajnei și cărora
mama lor voia să le pregătească un strălucit viitor.
lacob Eraclide Despotul, domnul Moldovei, deși era
uzurpatorul scaunului lui Lăpușneanu, cumnatul Chiajnei, i se
păru totuși acestei femei ambițioase, un ginere demn de fata ei
Dobra. își ticluise doar inteligentul aventurier o genealogie din
care reieșea că era nu numai coborîtor din despoții sîrbi, și ca
atare ar veni văr cu sora vitregă a Chiajnei, doamna Ruxanda a
lui Lăpușneanu, dar din bunic în răzbunic genealogia lui Despot
Vodă se urca la Hercule, zeul grecilor și al romanilor. Pentru fata
Chiajnei de pe malul Dîmboviței era tocmai nimerit, o partidă
bună. De altfel, Despot Vodă rîvnise tronul Munteniei. Se
înțelese cu ambițiosul polon prințul Wisnowiecki, nepot de fiică
al lui Ștefan cel Mare, să-i dea lui coroana Moldovei, iar el,
Despot, să treacă domn al Munteniei, în vederea reușitei acestui
plan se și războise cu fiul Ghiajnei, Petru Voievod. însă luptele
ce avuseseră loc fiind fără rezultat, își întinseră mîna și, ca semn
de împăcare, hotărîră să se încuscrească.
Despot trimise la București pe boierii Moțoc și Avram să
ceară mîna Dobrei și, în iulie 1562, aceștia se întoarseră la Iași
cu darurile Chiajnei : un inel cu briliante și portretul miresei.
Despot Vodă se și grăbi să fixeze ziua nunții la 15 august și să
trimită crainici pentru a pofti la marea nuntă domnească din Iași
nu numai pe regii vecini, dar chiar pe suveranii Europei
occidentale.
Ce s-a întîmplat mai în urmă, nu se știe exact. Nunta a fost
amînată, apoi logodna s-a stricat. Cauza pare a fi nesinceritatea
lui Despot. Se zice că doamna Chiajna ar fi aflat cum că acesta
nu renunțase definitiv la domnia Munteniei, pe care ar fi vrut s-o
dea acum fratelui său adoptiv Dumitru, păstrînd Moldova pentru
el. în tot cazul, între Chiajna și Despot se naște deodată o
dușmănie de moarte, care nu se isprăvește nici prin tragedia
bruscă a detronării acestuia, asediul în cetatea Sucevei și trădarea
lui de către Martin Farcaș în mîinile lui Tomșa, care-1 omorî.
Scaunul Moldovei, scurtă vreme după această în- tîmplare, fu
ocupat din nou de Lăpușneanu, care alungă pe Tomșa dincolo de
hotare. Un boier curtean, pentru a încape în mila noului domn,
urmări pe Dumitru, fratele adoptiv al lui Despot, îl prinse, și-1
duse, legat în fiare, dinaintea Lăpușneanului. Acesta la rîndul lui
îl trimise la București Chiajnei, cumnata lui, să facă cu el ce-o
vrea. Cînd află doamna că i se trimite în dar pe dușmanul care
rîvnise scaunul fiului ei, nu mai putu de bucurie. Ea îl aruncă pe
dată în beciurile palatului, sub strașnică pază, și, în aceeași seară,
puse să i se taie capul. Pe cînd se afla la masă cu boierii ei, ceru,
ca o a doua Salomea, să i se aducă pe-o tavă de argint capul celui
ce poftise domnia țării. Cînd îi fu înfățișat, grozava femeie luă
capul de pe tavă, sîngerînd cum era, și rostogolindu-1 pe masă
printre talgere și cupe, îl scuipă în obraz.
Acum da, recunoaștem pe Chiajna legendei, energica și
cruda. însă nu trebuie uitat că ea își apăra drepturile la domnie, și
că la urma urmei astfel erau moravurile vremii. încă o dată, să ne
gîndim la Franța și la Anglia acelei vremi, la nenumăratele crime
și asasinate comise sub Henric IlI-a bunăoară, sau sub Maria
Tudor.
Tot în vremea aceasta, adică în decursul anului 1563, se
urmau între București și Sibiu, tratative de căsătorie între tînărul
Petru Voievod și Elena, fata căpitanului Nicolae Cherepovici, cel
ce cu mulți ani înainte venise în Iași, ca sol al voievodului
Ardealului, la nunta Chiajnei cu Mircea Ciobanul.
La 5 mai, subit, Cherepovici moare. Tratativele se urmează
între mamele văduve, doamna Chiajna și soția căpitanului
Nicolae. tratative cam tărăgănate, pe care însă Mircioaia, după
ruperea logodnei fetei ei Dobra, le accelerează într-atît, încît la
22 august nunta se și face la Sibiu. A fost o foarte ciudată nuntă,
făcută fără mire, care fu reprezentat printr-un procurator
(principiul reprezentării directe în chestie de statut personal fiind
o inovație, bună, sau rea, a timpurilor moderne), tînărul voievod
avînd pe atunci cel mult 16 ani, un mire aproape copil. Dar ce
nu se poate în -familiile domnitoare ! Afară de un lucru, care nu
se poate nici acolo, anume, să se nască dintr-un copil de 16 ani
un altul, după numai cinci luni de căsătorie. Ceea ce se întîmplă.
în ianuarie 1564, doamna Elena a lui Petru cel Tînăr născu o
fată, căreia i s-a zis Theodora, sau Tudorița. Iar doamna Chiajna,
ce s-o fi gîndit ea, își băgă nora cu zestre cu tot în rădvan și-o
trimise înapoi la mamă-sa, la Sibiu. Scandal, scandal, dar cu
Chiajna nu era de glumit. Doar știa învățata Mircioaia că copii în
5 luni nu se pot naște. C-o fi plîns Petre Voievod că i s-a luat
jucăria, nu știm. Alta venise acum la ordinea zilei.
Rămăseseră în sarcina Chiajnei doi fii nevîrstnicî, Mircea și
Radu, Dobra cea rămasă fără logodnic, șî o fată tocmai copticică,
Marina. De data aceasta, doamna își îndreptă privirile spre acel
Bizanț, de unde ne mai veniseră în vremuri odrasle domnești pe
scaunele țărilor noastre. Ea scrise patriarhului de Constantinopol
cu rugămintea să-i găsească un ginere de neam și cu stare pentru
frumoasa ei domniță. Patriarhul Iosif (Paleologul) se și puse pe
lucru și, după scută vreme, îi răspunse că cea mai strălucită
partidă pentru domnița Mariana ar fi numai și numai Ion
Cantacuzino, fratele Șaitanoglului.
După căderea Cons tanti nopolei, marile familii bizantine se
răzlețiseră prin lume de răul stăpînirii păgînilor. Cu încetul însă,
chiar încă pe vremea lui Mahomed, unii membri ai acestor
familii se întoarseră în Bizanțul devenit Stambul, sultanul el
însuși căutînd a-i atrage pentru a se folosi de cunoștințele
grecilor în atîtea ramuri străine războinicilor asiatici. Printre
acești reîntorși în fosta lor capitală se aflau și unii membri ai
familiei Cantacuzino, coborîtori din împărații Bizanțului.
Prin anii 1 500 trăia acolo un Dumitru Cantacuzino, fiu, sau
mai curînd nepot al acelui Cantacuzino care luase parte la
asediul din 1453 alături de Constantin Paleologul, ultimul
împărat bizantin. Acest Dumitru avea doi fii, pe Mihai și pe Ion.
Mihai, minte ageră și fire isteață, ajunse întîi cămărașul ocnelor
imperiale și mai la urmă furnizorul curții, al seraiului, o poziție
socială care-i aduse, pe lîngă bogății multe, mai ales onoruri,
vază și influență.
Reședința lui era la Anchial în Tracia, pe malul Mării
Negre," de unde se îndeletnicea, nu numai cu furniturile curții
imperiale, ci foarte în deosebi cu trebile grecilor, care-1 priveau
ca pe un fel de căpetenie de-a lor. A avea grijă de greci pe
vremurile acelea însemna firește și implicit & avea întotdeauna
privirea îndreptată asupra țărilor noastre, care încă nu încăpuseră
în mîinile lor, dar care erau pe cale de-a încăpea. Vremurile de
care vorbim reprezintă pentru ei epoca de tranziție între dezastrul
trecut din Bizanț și triumful viitor din țările dunărene.
Mihai Cantacuzino, supranumit de turci Șailanoglu — fiul
dracului — din pricina istețimei lui, a fost străbunul tuturor
Cantacuzinilor.
Avînd în vedere vaza de care se bucura această familie
printre creștinii Bosforului, atît prin strălucirea neamului de viță
împărătească, cît și prin influența Șaitano- glului, era firesc ca
patriarhul Iosif să fi găsit că singura partidă demnă de fata
Chiajnei nu putea fi decît Ion Cantacuzino, fratele lui Mihai 28.
După ce, de mai multe ori, alergară ștafetele de la București la
Fanar, la Anchial și-napoi, căsătoria fu hotărîtă și mirele, cu alai
mare și daruri scumpe, porni la drum să-și ia mireasa. Cînd sosi
în țară și se înfățișă logodnicei lui, tînăra domniță fu cuprinsă de
groază. Viitorul ei soț avea 50 de ani bătuți și era, așa găsea
copila, urît cum numai pe dracul și-1 închipuia, adevărat
Șaitanoglu. Merse plîngînd la mamă-sa și-i spuse : nu, și iarăși
nu și nu ! Mai bine moartă, decît soția lui Ion, cît de odraslă de
împărat o fi.
Chiajna intră în mare încurcătură. Să strice căsătoria,
însemna a periclita situația ei și a tînărului domn ; să-și mărite
fata cu sila însemna a o nenoroci. Drept dovadă că această
doamnă Chiajna nu era chiar chipul răutății întrupate și al
ambiției aievea, e faptul că ea, pentru a salva fericirea fetei, își
sacrifică liniștea. In cumpăna grea în care se afla, învinse
dragostea de mamă, nu ambiția. Căută, nu e vorbă, printr-o
născocire de-a ei, un fel de scăpare prin tangentă, însă trebuie să
și-1 fi închipuit pe moș Ion prea simpluț pentru ca astfel. de
tertipuri să poată prinde. După matură chibzuință,, iată ce mintea
ei născoci : sfătui pe Marina să se lase măritată, și în schimb îi
făgădui că va împiedica consumarea acestei căsătorii.
Fie că fata a știut sau n-a știut ce era să urmeze, nunta avu
loc, și pe dată, după cununie, soții Cantacuzino, cu zestrea
încărcată în căruțe, luară drumul Stambulului. Ajunși noaptea la
Rusciuc, oamenii Chiajnei intrară în cortul mirelui, răpiră fata și
zestrea și, trecînd din nou Dunărea, îi întoarse la București, spre
rușinea și supărarea soțului înșelat. Dibacii curteni avură grijă nu
numai să înapoieze Chiajnei pe Marina cu întreaga ei zestre, dar
să mai și aducă cu ei o parte din bogatele daruri ale mirelui.
 Pe această Marina a măritat-o Chiajna, după foarte scurtă
vreme, cu un băiat după gustul fetei, tînăr, frumos și de neam tot
atît de strălucit ca al Cantacuzinilor, Stamate Paleologul, nepotul
patriarhului Iosif.
Se înțelege că atît Ion, cît și frate-său Mihai Șaitanoglu au
știut, prin influența de care se bucurau în Stambul, să se răzbune
de afrontul ce li se făcuse. Prima lor grijă fu să sufle din scaunul
patriarhal pe Iosif Paleologul, și a doua pe Petre Voievod din
scaunul domnesc.
De la 1564 încolo, familia domnească din Muntenia era
compusă din Petru cel Tînăr, văduv, din doamna Chiajna, care
tot încă ținea frînele statului în mînă, și din cei trei copii mai
tineri ai ei, Dobra cea rămasă nemăritată, Mircea și Radu, doi
nevrîstnici. Peste toți aceștia căzu, în primăvara anului 1568,
trăsnetul răzbunării Șaitanoglului.
în dimineața zilei de 7 mai capugiul sultanului sosi la curte
cu firmanul de mazilire. Petru Vodă, doamna Chiajna și
întreaga- lor casă fură ridicați pe dată din odăile lor și porniți
fără întîrziere, pe drumul exilului.
Cantacuzinii, în mînia lor în fine potolită, nu îngăduiră
acestei familii de exilați să se oprească decît în apele Bosforului.
Ea fu trimisă de-a dreptul în Asia, tocmai la Alep, în Nord de
Siria. Aici, după scurtă vreme, tînărul voievod Petre moare în
vîrstă de 23 ani (1569), de boală, de inimă rea, nu se știe —
moare lăsînd în urma-i o mamă înnebunită de durere.
Un grec învățat, care trăia pe vremurile acele, Gheor- ghe
Etolianul, a scris o poemă în versuri cu privire la această
tragedie, din care însă, din punct de vedere istoric, nu aflăm
aproape nimic nou. Doar atît, că Mircioaia blestema pe fostul
patriarh Iosif, cuscrul ei, învinuindu-1 de toate nenorocirile ce se
năpustiseră pe capul lor. Umbra lui Petru apare mereu, ca a
tatălui lui Hamlet, și mustră cu asprime cînd pe Iosif Paleologul,
cînd pe doamna Chiajna. Autorul poemei, fiind ©mul
Cantacuzini- lor, îi ridica pe aceștia în slava cerului, numind pe
Ion, moșul de 50 de ani „un frumos palicar batjocorit de
Chiajna“. Pitorească în această poemă e numai scena cînd
doamna văduvă a lui Mircea Ciobanul se trezește într-o
dimineață din somn, neliniștită de un vis ce avuse, în care din
nou i se arătase fiul ei Petru, blestemînd-o și învinuind-o de
moartea lui. Ea plînge, își rupe părul, cheamă fetele din casă ca
să-i dea apă și doftorii, iar pe cînd ele caută s-o ajute la îmbrăcat,
doamna Chiajna, văitîndu-se mereu, își amintește de trecutul și
de toate omorurile săvîrșite de bărbatul ei, întrebînd cu
îngrijorare pe cei ce-o înconjoară, dacă nu cumva nenorocirea ei
e răsplata ce i-o da d-zeu pentru crimele mortului ei soț. Trăim în
această scenă cu zbuciumata doamnă în intimitatea iatacului ei.
Și cum poema a fost scrisă în chiar anul morții lui Petru cel
Tînăr, povestea acestui contemporan pune peste amănunte o notă
de actualitate care pasionează.
Exilul Chiajnei a ținut mai mulți ani. Lipsa de mijloace a
dus-o la sărăcie și sărăcia aproape la cerșetorie. Un călător din
occidentul Europei, trecînd prin Alep în 1570, a văzut-o făcînd
comerț ambulant de mărunțișuri pe străzile orașului...
Dar povestea nu se isprăvește aici. în vinele Chiajnei
cerșetoarei curgea doar sîngele lui Petru Rareș și al lui ’ Ștefan
cel Mare. Chinuită și zbuciumată, mîndra doamnă de altădată
înțelesese că exilul acesta nesfîrșit avea o cauză determinată și că
nu ea era cauza aceea, ci fiii ei, care, cit or trăi, le stau
dușmanilor în cale ca o veșnică amenințare. Se hotărî deci, mai
mult silită de altfel, să-și înduplece fiii a se face turci,
nemaiputînd ei în cazul acesta rîvni la scaunele țării noastre. I se
trimisese de două ori răspuns că băieții trebuie să aleagă trecerea
la mahomedanism și închisoarea pe viață (de unde se vede că
doamna Chiajna era despărțită de copiii ei, care zăceau în
închisoare). Mircea și Radu își puseră deci turbanul în cap,
îmbrățișînd islamism”]
O dată pornită pe această cale, Mircioaia nu știu să se mai
oprească. Rămăsese pe lingă ea numai domnița Dobra, cea care
fusese logodită cu Despot Vodă. Deși ambasadorul Franței,
domnul de Grandchamp, o ceru de două ori în căsătorie — se
vede treaba că trebuie să fi fost fată drăguță — totuși acest
diplomat nefiind destul de bogat, Chiajna refuză onoarea de a-și
vedea fata ambasadoriță. Ea avea alte planuri acum pentru Dobra
ei.
Sandgeac de Magnesia, în Asia Mică, era pe atunci Murad,
fiul sultanului și moștenitorul tronului. A-și mărita fata cu el,
însemna a scăpa deocamdată de mizerie ți a-și pregăti pentru mai
tîrziu zile mai fericite. Prin ce mijloace nu se știe, poate numai
prin cel mai ușor din toate, frumusețea fetei, căsătoria avu loc și
domnița Dobra intră în haremul lui Murad.
Cînd la moartea tatălui său (1574) acesta ajunse sultan,
soarta Chiajnei, care avea acum cincizeci de ani, îm- {>reună cu
cei trei copii ai săi, turciți, iau drumul Stambu- ului și al
libertății.
Mamă a doi musulmani, mutefuriagi ai sultanului, și a unei
cadîne din haremul Seraiului, Chiajna avea acum intrările ei
libere pretutindeni și zilele de mărire îi zîm- biră din nou. Drept
dovadă de vaza de care se bucura ea în Stambul, avem scrisoarea
lui Gabriel Carazza, ambasadorul Veneției, către doge, prin care-
i comunica, la 1® februarie 1580, că dorind doamna Chiajna să
vadă pe sultana Validé (mama lui Murad), aceasta-i trimise
careta ei, cu un chihaia și mai mulți eunuci, ca s-o aducă la
harem.
Bucurîndu-se de atîta vază, știind totuși că în țară nu se mai
poate întoarce, ea își petrecea vremea, uneltind faceri și desfaceri
de domni în țările noastre. Astfel, în timpul exilului din Alep, ea
cunoscu pe un alt exilat de prin părțile noastre, pe lancu din
Brașov, care își zicea fiul lui Petru Rareș și deci fratele ei. Ea îl
adoptă pe dată și, prezentîndu-1 lui Murad, smulse acestuia
făgăduiala că, dacă va ajunge sultan, va trimite pe fratele ei
domn în Muntenia. O compensație pentru neputința la care
ajunseseră fiii ei de-a domni. Această promisiune p ținu sultanul,
deși abia cîțiva ani după suirea lui pe tron.
Cînd Petru Șchiopul fu scos din scaunul Moldovei, lancu,
supranumit Sasul, fu trimis în locul lui la Iași, unde domni de la
1579 la 1582. Pe urmă. Petre Șchiopul luă din nou domnia, în
timpul căreia fiul fratelui său Milo.ș, tînărul Vlad, se însură cu
fata Alexandrei, fiica Mircioaiei, cea măritată cu Gheorghe
Cămărașul — a căsătorie la care Chiajna, din fundul Stambulului
ei, a lucrat cu activitate, punînd astfel capăt lungii dușmănii ce
fusese între familiile lui Mircea Ciobanul și a lui Petre Șchiopul.
Uneltind din nou în iatacurile haremului, ea reușește să capete
pentru acest Vlad, bărbatul nepoatei ei de fată, o efemeră domnie
a Munteniei. Efemeră, fiindcă n-a ținut decît puține luni.
O mai aflăm apoi, tocmai în 1587, intervenind pe lîngă
Poartă pentru un concurent la coroana Poloniei. Iar un an mai
tîrziu, 1588, ea moare la Stambul, în vîrstă de șaizeci și trei de
ani. Mormîntul nu i s-a descoperit pînă azi.
Poate — la urma urmei cine știe — e una din pietrele din
pitoreștile cimitire ale Constantinopolului, căci exclus nu este ca
fata lui Petru Rareș să se fi lepădat pînă la urmă de legea ei
strămoșească, pentru a putea fi, îmbră- țișînd islamismul, mai
aproape de copiii ei, pe care e vădit că i-a iubit mai mult decît pe
oricine pe lume, mai mult decît a iubit măririle, mai mult decît
și-a urît dușmanii.
Capitolul X
DOAMNA ECATERINA A LUI ALEXANDRU VOIEVOD

erlach, prin care cunoaștem atîtea interesante amănunte despre

viața din Constan ti- nopol pe la mijlocul veacului al XVI-
lea, ne spune într-al său „Tagebuch“, că în Pera se găseau pe
atunci tot felul de „petreceri și distracții împotriva
melancoliei și a tristeții14.
Pe vremea aceea trăia în Constantinopol un român amărît,
Alexandru, fiul lui Mircea Voievod, nepotul lui Mihnea cel Rău,
strănepot al lui Vlad Țepeș și al Elenei Corvin de Hunyadi.
După moartea lui Mihnea cel Rău, fiul său Mircea, care trăia
la Sibiu, se sculase de două ori cu armată ungurească pentru a
recuceri tronul tatălui său (1511 și 1521). De amîndouă ori fu
însă respins de Neagoe Basarab, așa îneît, descurajat, el se retrase
la Constantinopol cu familia lui, doamna Maria și fiii lor, unde-și
petrecu bă- trînețea și unde muri.
Miloș Alexandru și Petru, fiii lui, fură deci aduși de mici pe
malurile Bosforului. Ei copilăriră, crescură și trăiră acolo, fără a-
și cunoaște măcar țara lor de baștină. Ajunseseră la o vîrstă
matură tustrei, patruzeci de ani trecuți, cînd „pentru a afla
distracție împotriva melancoliei11, cum spune Gerlach, se hotărîră
a căuta petreceri în casele creștine din Pera. Și pe dată aflară leac
împotriva tristeții. Petre, care era șchiop, îl găsi în casa lui
Amirali, în persoana fetei acestuia, Maria ; Alexandru îl află în
casa italianului grecizat Salvarezi, luînd în căsătorie pe fata lui
mai mică, Ecaterina ; iar Milos într-o a treia casă de preoți,
rămasă necunoscută pînă azi.
Amirali și Salvarezi făceau parte din colonia internațională
de „frînci levantini-, cu influență pe lîpgă cei dimprejurul
sultanului. Avînd acum ambii gineri de viță domnească, se puseră
pe lucru pentru a-i face domni.
Data nunții hy Alexandru cu Ecaterina este nesigură. Trebuie
să fi avut loc, după toate probabilitățile, prin anul 1565 (deoarece
fiul lor, Mihnea, care pare a fi fost copilul lor cel mai mare, se
născu în 1566).
Ecaterina avea un frate Zanetto, o soră Lucreția și o soră
vitregă Mărioara Vallarga, căci mama lor, o catolică, înainte de a
se mărita cu Salvarezi mai fusese căsătorită cu grecul Nicola
Vallarga.
Mărioara a fost măritată cu un italian, Fabrizio Adorno, din
familia dogilor genovezi, însă pe cît se vede, sărac, căci amîndoi
soții au trăit mai mult din ajutoarele date de Ecaterina ajunsă
doamnă a Munteniei. Ei au trăit mai mult în Veneția. In 1573
Adorno muri, iar văduva lui, cu totul lipsită de mijloace, se
retrase la mînăstirea San — Maffio din insula Murano, unde trăi
încă peste douăzeci de ani, ca mireană, avînd casa ei proprie.
Lucreția, fata mai mare din a doua căsătorie cu Salvarezi, a
fost măritată, ca și mamă-sa, de două ori. întîia oară a fost
nevasta unui grec Xenos, cu care a avut trei fete : pe Estera, pe
Benette și pe Păuna, iar a doua oară se mărită, în 1577, tot cu un
grec, Constantin Frangopoulo, care a fost mare vistier în
Muntenia. Această Lucreția a trăit aproape întotdeauna în
apropierea surorii ei Ecaterina și pentru aceasta își mărită și fetele
cu români, pe Benetta cu Pîrvul clucerul și pe Păuna cu spătarul
Petre. A treia fată, Estera, a avut un soț italian din Raguza,
Giovani de Marino Poli.
Această schițare a familiei doamnei Ecaterina este
trebuincioasă, pe de o parte pentru a-i cunoaște rudele, cu care eu
mereu va fi în strînse legături în tot timpul vieții ei, iar pe de altă
parte pentru a se vădi acest adevăr, că neamul Salvarezilor, ca și
al Amiralilor, trebuie să fi fost cu vază în Stambul și să fi avut
bune legături cu paznicii zilei, pentru ca ginerii lor, care trăiau de
copii în Constantinopol, să ajungă domnî abia la o vîrstă bine
coaptă, numai după ce amîndoi se încuscriseră cu aceste neamuri
de italieni levantinizați.
De altfel, o fericită împrejurare grăbi urcarea pe tronul
Munteniei a lui Alexandru, anume dizgrația și exilul lui Petru
Voievod și a mamei sale Chiajna. »
Salvarezii erau probabil în bune legături cu puternica familie
a Cantacuzinilor și grație lor, care aveau nevoie în scaunele
țărilor noastre de oameni devotați, fu trimis Alexandru, la vîrstă
de aproape cincizeci de ani, să ocupe scaunul din București. în
iunie 1568, el intră în capitală cu soția lui Ecaterina și cu micuțul
Mihnea, copil de doi ani și pînă atunci unica lor odraslă de neam
bărbătesc.
Deși trăit o viață întreagă printre grecii Bosforului, care erau
șireți, dar nu cruzi, Alexandru, cum călcă pe pămîntul țării, se
făcu român, și, imitînd pe toți predecesorii lui, își începu domnia
secerînd în dreapta și în stînga capete de boieri. Toată floarea
boierimii încăpu pe mîna călăului, și numai după ce se isprăvi
aceste măceluri, prin mijlocul cărora credea noul voievod că va
scăpa de partida ce-1 dușmănea și care era îndatorată Chiajnei,
numai atunci începu Alexandru să domnească.
Nevastă-sa Ecaterina nu s-a amestecat, în timpul domniei lui,
în trebile țării. Grija ei, ca a oricărei mame, fu creșterea copiilor,
și încolo ducea o viață mohorîtă și lipsită de plăceri. Doamnele,
pe acele vremuri, trăiau retrase în odăile lor, iar în lume nu se
arătau decît cînd mergeau la biserică, unde le întovărășeau și
domnițele, cînd și unde, pe la vreo plimbare, pe ulițe, la feredeu,
la vii, la mînăstiri. Atunci ieșeau ele numai în caretă închisă, cu
un întreg alai de seimeni, de vornicei, de vornici și de comiși.
Numai la petrecerile mari, la anul nou, la logodne și nunți se
arătau pretutindeni și se ames- tocau cu bărbații, pentru a sta
alături de ei să asculte necuviințele harapilor și caraghioșilor.
Acest trai, care de fapt nu era din obiceiul pămîntului, ci importat
din Stambul, nu plăcea doamnei Ecaterina, care, crescută în Pera
într-o familie grecizată, dar de origine italienească și cu multe
legături printre străini, era obișnuită cu mai multă libertate și mai
multă variație în viață.
Deși avea doamna pe lîngă ea, în afară de bărbat și de copii,
pe soră-sa Lucreția cu cele trei fete ale ei, totuși Bucureștii o
plictiseau de moarte. Din corespondența ei cu sora mai mare
Mărioara Adorno, care era la Veneția, se desprindea plictiseala
aceasta de a trăi pe malul Dîmboviței „într-o țară nenorocită" —
zicea ea — „unde suntem acasă. Azi suntem, mîine nu după voia
lui dumnezeu și ne aflăm în mîna turcului și noi nu știm unde ne
vom afla pînă la capăt".
Nici boierii și boieroaicele noastre nu-i plăceau acestei
străine, obișnuită cu altă viață. „Oamenii sunt închiși și stăpîniți
de prejudecăți", scrie ea Mărioarei. Singura ei bucurie e sosirea
negustorilor din Stambul, sau cu atît mai vîrtos a celor din Italia,
cînd stătea, zile întregi, să tîrguiască de-ale gătelii.
Marea ei grijă însă, ocupația de căpetenie, erau pomenile,
ajutoarele bănești date celor lipsiți de mijloacele materiale. Deși
se tînguiau mereu că „țara aceasta e săracă", de răul acestei
sărăcii rîvneau toți scaunul ei. Din Con- slantinopol adusese cu
ea o fată cipriotă, fostă roabă răscumpărată cu mulți bani de la
turci, și se lăuda către sora ei că va face întotdeauna așa, căci
„cine are pîine să mă- nînce, trebuie să dea acelui ce moare de
foame". De asemenea pe surorile ei, ea le întreținea. Lucreția cu
întreaga ei familie locuia în București de pe urma ei și a acestei
țări „nenorocită și săracă". Iar Mărioara, deși locuia în Italia, cît a
trăit soțul ei, dar mai ales după ce fu văduvă, numai din banii
trimiși de Ecaterina se întreținu.
Că boierii noștri nu vedeau cu ochi buni banii visteriei lor
trecînd mările pentru a îmbogăți pe sora venețiană a doamnei, o
dovedește însă corespondența Ecaterinei, care scria într-un rînd
Mărioarei să nu tot îi trimită evrei și turci să-i ceară bani, căci
dacă ar fi descoperiți, mari neajunsuri ar avea.
După 6 ani de o astfel de domnie, un mare eveniment veni să
pună puțină mișcare în monotonia traiului ce ducea la curțile din
Tîrgoviște și din București familia lui Vodă Alexandru. Fratele
său, Petru Șchiopul, căpătă domnia Moldovei.
Sultanul, sătul de neastîmpărul lui Ion Vodă cel Cumplit, îi
trimisese firman de mazilire, și, pentru că știa că Ion nu era din
aceia ce ascultă ca mielul de poruncile lui, o dată cu firmanul
trimise și o armată să-1 scoată din scaun și să pună în locul său
pe fratele lui Alexandru, Petre bicisnicul.
Alexandru se duse întru întîmpinarea fratelui său pînă la
Săpățeni. Acolo, după ce ambii fii ai lui Mircea se îmbrățișară
călduros, ei se așezară, împreună cu toți boierii lor, la o masă
întinsă afară pe pajiște și începură un ospăț de-i merse vestea
pînă azi.
Ion Vodă stătea la pîndă. Avea o armată vitează, compusă
din țărani moldoveni care-1 adorau, cîțiva boieri care mai tîrziu l-
au trădat, și mai avea pe lîngă el pe vornicul Dumbravă, boier
muntean refugiat în Moldova, un mare viteaz.
Aceștia toți, pe neașteptate, tăbărîră asupra chefliilor de la
Săpățeni, și-i puseră pe goană. Alexandru Vodă fugi pînă la
Floci, iar Petru Șchiopul tocmai la Brăila. După care, Ion Vodă,
cu apucăturile sale despotice, așeză în scaunul Munteniei pe
Vintilă Vodă, a cărui domnie a ținut 4 zile, căci Alexandru,
reculegîndu-se, se îndreptă asupra Bucureștilor, îl prinse și-i tăie
capul.
 întors cu ajutoare din Brăila, Petru Șchiopul, dădu lîngă
Cahul vestita bătălie, în care Ion Vodă, trădat de boierii lui, în
frunte cu Ieremia Golia, fu învins și, predîndu-se turcilor, omorît
în crudul fel pe care-1 știe toată lumea. Capul lui, tăiat de pe
trunchi, fu dus la București și pironit în poarta curții domnești.
Petru se urcă în scaunul Moldovei, iar vornicul Dumbravă
fugi în Ardeal, la Ion Batory, de unde „ cu multă bătaie de cap și
cheltuială*1' îl răscumpără Vodă Alexandru, de-1 aduse în
București să-1 taie „ca pe un trdător al domniei mele <;, zice
domnul el însuși într-un hrisov al său din 1575.
Dar boierii țării sînt sătui de Alexandru. O ceată întreagă, 40
la număr, merg la Constantinopol pentru a cere sultanului
înlocuirea lui.
Cîteva luni mai tîrziu, în iarna anului 1577, se ridică în
Constantinopol un medic italian, Rossi, un lombard, făgăduind
sultanului sporirea tributului de l-o numi pe ol domn în
Muntenia. El pretindea că e cerut de boierii țării, arătînd chiar 7
din ei pe nume. Alexandru și Ecaterina prinzînd de veste despre
cele ce se urzeau la Stambul, atît prin legăturile lor acolo, cit și
prin bogate darùri și obișnuitele făgăduieli, reușiră să înconjoare
pericolul și să facă ca ambițiosul medic italian să fie condamnat
la galere. Iar în țară, cei șapte boieri trădători fură tăiați pe simpla
arătare a doctorului Rossi.
Două luni mai tîrziu, la 28 iulie 1577, Alexandru moare,
deodată, pe neașteptate. Nu e deci greu de bănuit, deși dovezile
lipsesc, că n-a murit nici de boală, nici de adînci bătrînețe (avea
doar cel mult 60 de ani), ci de otrava celor ce se săturaseră de
crimele lui.
Cu trei luni înainte se stinsese la Stambul și fratele lui mai
mic, Miloș, (20 februarie 1577).
Ales de boieri și confirmat de poartă, Mihnea, fiul lui
Alexandru și al Ecaterinei, luă locul tatălui său în scaunul
Munteniei. Noul domn era un copil de unsprezece ani. Potrivit
obiceiului, mămă-sa, alături de doi alți epi- tropi, luă trebile țării
în mînă. Iată deci pe Ecaterina perota regentă în București.
Această doamnă, care era acum de nouă ani în țară, nu se
putea obișnui cu ea. în scrisorile ei se repetau mereu aceleași
plîngeri, că e țară săracă și boierii sălbatici, că é greu de domnit,
căci „focul îmi arde în cap de răutatea celor ce ne stăpînesc la
Stambul“, și că e prea din cale afară multă treabă căci doamna
judeca singură pricinile la divan. Și apoi, oricum, era străină, și
cînd mergea la biserică cu soră-sa Luereția împreună, la cea
grecească se ducea, și poporul nu-i ierta lucrul acesta.
Mărioara, văduvă acum la Murano (una din insulele
Veneției), o ruga mereu prin scrisori s-o aducă și pe ea la
București. Iar doamna Ecaterina răspundea că nu este îngăduit ca
o frîncă de altă lege să vină să tulbură datinile răsăritene ale curții
și ale poporului. „Ești în adevăr sora mea“, scria ea Mărioarei,
„ești sîngele meu și te iubesc și te doresc, dar țara aceasta nu
suferă ca eu, după atîta vreme, să mă port după ritul grecesc și
sora noastră Lucreția așijderea, și acum să vii tu și să mergi la
biserică catolică, și noi pe de altă parte la altă biserică grecească,
e o rușine și ne-ar rîde lumea“.
Iată ce însemna pe atunci greutățile unei stăpîniri într-o țară
străină. Și nu numai atît. Doamna, fiind suspectată, era spionată.
Nu i se îngăduia să-și poartă corespondența într-o limbă pe care
curtenii n-ar fi cunoscut-o, căci, se vede treaba, fiecare scrisoare
era citită și controlată înainte de a fi trimisă la Veneția, prin
caleaStambu- lului de altfel. De aceea doamna rugă pe soră-sa să-
i scrie pe viitor grecește, nu italienește, „deoarece aici nu sînt
frînci care s-o citească“. Mărturisește singură că atît soțul ei cît a
trăit, cît și epitropii fiului ei Mihnea, nu îngăduiau să,intre sau să
iasă din țară scrisori pe care ei nu le puteau citi.
De altfel, deși corespondența Ecaterinei are un'caracter strict
familiar, doamna e doamnă, și ca atare mîndră. Adresîndu-se
surorii ei, începea scrisorile astfel : „Cu mila lui Dumnezeu
doamna Ecaterina a toată Ungro-Vlahia, și de la fiul nostru,
domnul Mihnea a toată Ungro-Vlahia, sănătate și bucurie surorii
mele Mărioara“, și isprăvea : „Scriu eu, doamna Ecaterina a toată
Ungro-Vlahia sora seniorei tale. Către prea onorata și prea nobila
doamnă Mărioară, în Veneția, cu cinste să se dea“.
Conținutul acestor scrisori erau de obicei, sau vreo veste c-a
trimis bani (2 000 de aspri în mai 1579 ca să-și facă casă la
mînăstirea din Murano), daruri scumpe, năstrape de argint,
lingurițe de aur, păhare, cești, blănuri și cîte altele — sau cereri
de lucruri de pe acolo, pe care le plătea firește. Cărți. Cerea cărți
de citit, și mulțumea foarte în deosebi cînd i se trimeteau. Ceea ce
dovedește că doamna Ecaterina era nu numai o femeie deșteaptă,
energică și harnică, dar și o femeie învățată, așa îneît înțelegem
pentru ce se plictisea ea atît de grozav în tovărășia boieroaicelor
noastre, din care unele nu știau măcar să se iscălească.
Altă dată, doamna scria Mărioarei pentru nevoile fiului ei,
domn al Țării Românești, care avea doisprezece ani. „Te roagă
domnul Mihnea Vodă, nepotul tău, să-i trimiți doi căței frumoși-
frumoși, micușori, de parte bărbătească și femeiască“. Și altă dată
încă îi scria din partea Lucreției, că-i mulțumește pentru darurile
ce i-a trimis : „portretul tău și două canafuri ce-a primt printr-un
negustor și la mulți ani. Și i-am dat negustorului o blană să ți-o
aducă și să petreci frumos și domnește și să ne heretisești cu
Călugărițele toate la mînăstirea unde stai, și nu altfel.
dumnezeu cu Senioria ta ! Să se çléa la Veneția doamnd
Mărioara Vallargă-Adorno, în cinstitele mîini“.
în timpul acesta micul domn së facea mare, și cum se
înțîmplă în case domnitoare, mamă-sa îl însură de tînăr. De ce
ale^e ea tocmai pe Neaga, fata clucerului Vlaicu Tățăranu dîn
BuzaU, nu putem ști. Dar trebuie să fi fost
la mijloc, poate vreo năzbîtie de-a lui Mihnea, căci altfel
căsătoria acêàsta a unui domn în scaun cu o simplă față de bbïër
n-ar fi avut loc, și mîndra Ecaterina n-ar fi scris surorei sale că :
„bărbatul dă preț femeii, și oricine ar fi fost ea înainte, Neaga va
fi de-acum doamna țării‘;.
Cu Neaga, dezmierdată Nag, Mihnea Vodă avu un fiu Radu,
despre care bunică-sa Ecaterina scria surorii Mărioara, cum se
juca prin încăperile întunecoase ale curților dbmnești, de mai
punea puțină mișcare în mohorîta lor viață.
De altfel, doamna Neaga mai creștea, căci astfel a fost
întotdeauna obiceiul la curțile noastre, pe un copil din flori al lui
Mihnea, care purta și el tot numele de Radu, șl era fiul unei femei
Visa sau (Voica).
Doamna Ecaterina mai avusese cu soțul ei Alexandru Vodă
mai multe fete, moarte tinere, un băiat Alexandru, mort și el
copil, și două fete, Elena și Maria.
Ultimii ani ai domniei lui Mihnea și a regenței mamei sale
Ecaterina fură tulburați de grija ce le-o pricinuia un nou
competitor la scaunul domnesc, Petre, care a fost supranumit
Cercel, fiul lui Vodă Pă traseu cel Bun șl fratele lui Mihai,
viitorul viteaz.
Peregrinările acestuia pe la Paris, împrietenirea cu Ileneric al
II-lea, regele Franței și cu mamă-sa, celebra Caterina de Medicis,
’ primirea regească ce i se făcu la Veneția, și multiplele legături
ce avea la Stambul, făceau pe biata doamnă Ecaterina să nu-i mai
tihnească nici mîncare, nici somn. Și cu drept cuvînt, căci cu
toate sforțările, intrigile, darurile și făgăduielile ei, ambasadorul
Franței la Poartă fu mai tare decît Sinan Pașa, prietenul
Basarabilor noștri. Petru Cercel izbuti să scoată pe Mihnea din
scaun. In toamna anului 1583, sosi temutul firman de mazilire, și
întreaga curte din București, (Mihnea, Ecaterina, Neaga și Radu)
fu strămutată la Stambul, iar de acolo, peste puțin, cedînd
stăruințelor lui Cercel, fu dusă în exil, în insula Rodos.
Maria Adorno, din fundul mînăstirii ei de lîngă Veneția,
înnebuni aproape de spaima acestei catastrofe. Obișnuită cum era
cu moravurile occidentale, i se păru că dacă s-ar fi prăpădit
pămîntul, mai rău nu putea fi. Doamna Ecaterina, roasă de nevoi
și atotștiutoare în trebile Stam- bulului, era dimpotrivă liniștită și
încrezătoare în viitor.
La 14 ianuarie 1584 ea scrie Mărioarei : „eu, iubita ta soră,
doamna Ecaterina, mult te salut, și nepotul tău, fiul meu Mihnea
Voievod, și femeia lui, doamna Neaga, mult te salută. Și dacă
întrebi despre noi, sîntem bine pînă acum, slavă domnului. Dar
de loc să nu te mîhnești pentru nenorocirea care ne-a găsit, pentru
că așa este obiceiul acestui loc, cînd voiesc să puie pe un om îl
scot pe cel dintîi și-l trimit în alt loc. Și dacă întrebi despre sora
noastră, este bine și se află cu fratele ei în Constantino- pol, dar
bărbatul și ginerii ei se găsesc în Moldova cu cumnatul meu
(Petre Șchiopul). Și eu mă aflu în Rodos cu fiul meu Mihnea
Voievod, și sîntem bine și nu te întrista, pentru că această lume
are astfel de obicei, cînd scot pe un om nu-1 lasă să stea la
Constantinopol. Iar acuma eu n-am putința de a-ți trimite de
cheltuială ca înainte, deoarece ne-a scos din domnie. Și roagă iar
pe dumnezeu, și să ne încredem în numele lui. Vom lua înapoi
domnia, dacă o vrea dumnezeu. Și ți-am trimis un lighean și un
ibric și plapomă, împrejur cu atlas roș și la mijloc aurie și pla-
poma de care-mi scrii, nu am chip acuma. Și-ți trimit și o față de
masă albă și nimic alta. Și dumnezeu cu tine. Eu, doamna
Ecaterina, scriu din Rodos<!.
Această liniște a Ecaterinei era datorită faptului că ea
cunoștea obiceiul ce luaseră turcii de a pune și scoate
domnii în țările noastre, după capricii, după prietenii și îndatoriri,
sau după suma ce era fiecare în stare să verse în visteriile
padișahului sau ale pașalelor. Iar exilul devenise și el un obicei,
un ce obligator aproape pentru domnii mazili. Cumnatul ei, Petre
Șchiopul, fusese și el scos din domnia Moldovei, exilat tot la
Rodos, și întors apoi din nou în scaun. Cum pe de altă parte,
Ecaterina domnise în totul pînă acum, în timpul lui Alexandru și
al fiului ei Mihnea, cincisprezece ani în șir, era pe acele vremuri
un record de care se declara ea mulțumită... cu nădejdea în
dumnezeu, firește, că va veni vremea să capete din nou domnia.
3
 Un eveniment neașteptat întoarse însă toată familia pe dos și
scoase pînă și senina liniște a Ecaterinei. După abia cîteva luni de
exil în Rodos, Ecaterina, cu fiul, nora și nepotul, fură strămutați
de pe coastele Asiei, tocmai la Tripolis în Africa. Fuseseră unii la
Alexandria Egiptului, dar în Tripoliș nu mai călcase picior de
român. Și aceasta era opera lui Petru Cercel, care, de frica
rivalilor săi, nu știa cum să-i trimită mai departe în capăt de pă-
mînt. ;
Totuși, chiar de acolo, Mihnea, un tînăr inimos după ; cum se
pare, întreținea leaturile lui cu capitala imperiu- ; lui și nu
deznădăjduia ciTse vă întoarce în țară. Scriso-j rile ce s-au găsit
de curînd în arhivele Veneției, adresate^ marelui vizir, chehaii lui
și fostului vizir Sinan Pașă, prie-.-; tenul familiei, arată lămurit
atît întristarea de-a se află3 a.șa de departe de toți ai lor, cîț și
nădejdea că vor fi aju- :: tați a se reîntoarce, nu numai în Europa,
dar chiar în- București. ț
Astfel, la 18 septembrie 1584 și la 1 octombrie al ace-- luiași
an, el scrie celor de mai sus fiecăruia cîte o scrisoare. i
Stilul umil al acestor scrisori e jignitor pentru mîn- dria
noastră națională de azi. Insă astfel erau vremurile, nici o sută de
ani după moartea lui Ștefan cel Mare, care poruncea în Polonia,
nici 50 de ani după Petre Rareș, care făcea lege în Ardeal.
Scrisorile lui Mihnea începeau astfel : „Subsemnatul rpb
smerit mă închin cinstitelor d-tale picioare" sau „la pămîntul
cinstitelor voastre picioare".
Iar cuprinsul e următorul : Intîi, un mic rezumat aï domniilor
tatălui său Alexandru și a sa, pe urmă descrierea neașteptatei
maziliri ee-1 Iovi. „A sosit la noi tin ceauș, de Ia curte 44, scrie el
vizirului, „căruia nu i-am făcut nici o împotrivire, și care m-a
ridicat împreună cu ai mei. Eram vesel și zîmbitor, fiindcă știam
că mă voi închina la picioarele prea fericitului Padișah. Dar
deodată rn-am pomenit cu firmanul surghiunirii mele Ia Rodos.
Iar peste puțin m-am pomenit iarăși cu un ceauș de la cuite și m-a
adds aici, Ia Tripolis din Africa. Nedreptatea făcută
subsemnatului rob al vostru nu s-a întîmplat nimănui în lumea
aceasta. Starea noastră a devenit foarte rea, fiindcă n-am avut pe
nimeni să poarte grijă de aceasta nedreptate ce ni s-a făcut și să
vorbească padișăhului. Acum, stăpîne, ați ajuns, slavă domnului,
cu fericire; mare vizir și sînteți acela care... u și urmează rugăciuni
și făgăduieli de bani șr dé frumoase daruri, dacă-i va înapoia
domnia, sau cel puțin dacă-1 va scoate din Tripoliș. „Iar dacă nu
se va putea avea scăpare în felul acesta“, scrie el, „atunci să ne
treceți în Turcia europeană, unde să ni se arate o locuință. Ce mâi
soartă și aceasta a noastră ! Vrem să fim și noi cu locuința în
Europa, așa cum au fost atîția voievozi ai Vălahiei pîn-acum“.
Cu atari scrisori către vizir, chehaia și Sinan Pașa, el
însărcinează pe omul lui, credinciosul Nicola, un grec care vedea
de toate trebile lui și ale Ecăterinei. Avea mare grijă de el, să fie
bine ascuns cînd o sosi în Stambul, pentru că dacă l-ar afla
dușmanii, apoi s-âr zădărnici toate planurile. Pe un alt prieten
foarte sus puș, Capidan Pașa, amiralul flotei otomane, îl roagă să
ascundă pe acest Nicola în chiar casa lui, spre a nu fi descoperit.
Aceste rugăminți,, darurile trimise, și în deosebi banii
făgăduiți, își făcură efectul.
La începutul primăverii (april) 1585, Mihnea își re- căpătă
domnia. Petre Cercel, învins, fuge în Ardeal, iar doamna
Ecaterina, cu fiul, nora și nepotul, se reîntore în București.
De acolo scrie ea, după o lungă tăcere, surorii Mărioara; la
Murano : „Dacă întrebi de noi, am suferit mult. Ne-a surghiunit
la Tripoli și am petrecut acolo un timp îndelungat, iar acum iarăși
ne-a dat domnia și sîntem bine, cu ajutorul lui dumnezeu și cu
rugăciunile către prea sfînta, care dă puteri în nenorociri. Măcar
pînă în fundul pămîntului să fie omul, și dumnezeu, dacă-1
iubește, îl scoate de acolo“.
Că doamna Ecaterina a fost o femeie inteligentă și energică,
se vede de acolo că în a doua domnie a lui Mihnea, tot ea ducea
trebile țării, deși fiul ei, major, avea nevastă, metresă și șase
copii. Nepotul raguzan Giova- ni de Marino Poli, cel care ținea
pe Estera, fata Lucre- ției, scria într-un rînd mătușei Mărioara că
„doamna Ecaterina e fără tihnă, fiindcă țara e mare și alte
judecăți nu sînt, decît ori ea, ori vodă judecă toate, vezi d-ta, dacă
are de lucru ori nu“. După credința lui N. lorga, Mihnea judeca la
Tîrgoviște și Ecaterina la București, un fel de împărțirea domniei
între mamă și fiu.
Dar se pare că a domni e mai greu chiar decît a sta în
surghiun. Lăcomia turcilor nu cunoștea margini. A te menține în
scaun însemna a despuia țara pentru a îmbogăți pe oamenii
.Stambulului întîi, și pe urmă, firește, pe sine. Mihnea și
Ecaterina, pentru a răsturna pe Petre Cercel, făgăduiseră turcilor
sume atît de mari, încît fură nevoiți, când se întoarseră la
București, să pună noi dări pe țară. în scrisorile doamnei către
sora ei, mereu numai jăluiri întîmpinăm, că turcul e lacom, țara
săracă, și că Petru Vodă a despuiat-o și a nenorocii-o. Pe de altă
parte, acest isteț Petre Cercel nu lăsa pe Mihnea și pe mamă-sa
să-și vadă în pace de treabă. Cînd fu alungat el din țară, fugise
peste munți, unde voievodul Ardealului îl băgase la închisoare.
Dar el găsi chipul să evadeze, lăsîndu-se cu o frînghie, noaptea,
pe fereastră. Scurt timp după aceea, îl aflăm iar, ba la curtea
împăratului Germaniei, ba la Roma la sfîntul scaun, uneltind din
nou cu regele Franței reîntoarcerea lui în București. Și la fiecare
veste mai alarmantă, Mihnea Vodă și doamna Ecaterina
deschideau sacii cu aur și mai trimiteau peșchele la Stambul.
în luna iunie 1587 se făcu :în Moldova, la Tecuci, -nunta lui
Vlad, nepotul lui Petru Șchiopul și vărul primar al lui Mihnea.
Acest Vlad, (fiul lui Miloș, mort la Stambul în 1577), luă în
căsătorie pe fata Alexandrei, fiică ea însăși a celebrei Chiajna,
care, pe vremea aceea, mai trăia încă la Constantinopol. Prin
această însoțire se punea capăt lungilor dușmănii ce fuseseră între
familiile domnitoare acum la noi și familia Chiajnei. Se făcu deci
o nuntă cu mare alai, adevărată nuntă domnească, la care fură de
față Petru Șchiopul al Moldovei, cu soția și copiii, și Mihnea al
Munteniei, cu mamă-sa Ecaterina și cu fiii săi, Radu și Vlăd. Trei
mii de boieri, de jupînese și de slugi domnești și boierești însoțiră
pe domnul lor la Tecuci.
Pe drum, la întors, doamna Ecaterina, îmbătrînită și slăbită,
se îmbolnăvi. Un doctor fu chemat în grabă din Ardeal, care, prin
meșteșugurile lui, o lecui. Mai tîrziu însă, doamna se îmbolnăvi
din nou, subit și atît de grav, îneît Mihnea Vodă, cu familia și
întreaga lui curte, veni din Tîrgoviște la București, să-și vadă
mama înainte de a-și da duhul. Se îndreptă și de data aceasta, și,
cum se simți mai în puteri, merse la o mînăstire din împrejurimi
să se închine la o icoană a maicii domnului, făcătoare de minuni.
De acolo, se pregătea să plece la Gonstantinopol pentru a duce ea
însăși tributul sultanului și a mai învîrti trebile împotriva
nesuferitului de Petre Cercel, care, din zi, în zi, cîștiga teren
asupra lor. Nu apucă să facă drumul acesta, căci moartea, ce o
pîndea, îi curmă șirul zilelor (1590). O jăliră Bucureștii, care par
a o fi iubit,- se cerni domnul și întreaga țară, și o petrecură la
ultimul lăcaș, în mînăstirea Sfînta Troiță, ctitoria soțului ei
(Biserica Radu Vodă).
în fața istoriei, doamna Ecaterina stă alături de doamna
Chiajna, cu care a fost mereu confundată. La fel de ambițioasă și
de energică, mai puțin crudă, însă mai pricepută în trebile
politice, ea a fost mai mult decît o regentă. In galeria voievozilor
noștri, ea poate figura alături de ei, nu ca soție de domn, ci ('a
doamnă a țării.
în lupta lui Mihnea cu Petru Cercel, acesta dintîi învinse.
Petru, deși favoritul sultanei Hazaki, totuși fu întemnițat, apoi
cusut într-un sac și aruncat, noaptea, în Bosfor. însă această
izbîndă a lui Mihnea costă atîta aur, îneît sultanul, care știa că de
acum înainte nu mai poate aștepta nimic de la el, îi luă domnia în
1591, un an după moartea mamei sale Ecaterina.
Mazilul domn fu ridicat din Tîrgoviște, urcat într-un car și
trimis la Stambul. Acolo, pentru a nu sfîrși ca rivalul său Petru
hrană a peștilor mării, el îmbrățișa credința lui Mahomed,
rămînîndu-i numele în istorie de Mihnea Turcitul.
Din căsătoria lui cu doamna Neaga, se născuseră trei fii și
două fete : Radu, Alexandru, Vlad, Irina și Ruxanda. Una din fete
fu măritată după un boier de țară și rămase, după turcirea tatălui
ei, în Muntenia. Ceilalți copii au murit nevîrstnici, cel din urmă
Vlad, la 22 iulie 1587, o lună de zile după nunta de la Tecuci, așa
încît doctorul venind din Ardeal o fi fost chemat și pentru el, nu
numai pentru bunică-sa Ecaterina.
Mihnea întreținea însă de multă vreme legături de dragoste
cu o femeie ce purta frumosul nume românesc de Vișa.
Cu ea avu el un fiu, botezat Radu, ca și fiul său mai mare.
Cînd îl prinse mazilirea, în 1591, el pare a fi fost despărțit de
Neaga, dacă nu prin biserică, în tot cazul de fapt.
Și e foarte probabil că atîta vreme cît a trăit maică-sa,
Mihnea n-a îndrăznit să-și alunge tovarășa care împărțise cu el
surghiunul și mizeria de la Rodos și de la Tripolis. Insă doamna
Ecaterina, fiind moartă, fii lui fiind de asemenea morți și fata
măritată, rămase pe lîngă el, pe de o parte, o doamnă îndurerată,
cernită și plînsă, pe de altă parte o țiitoare cu-n fiu încă copil. Și
atunci se hotărî să trimită pe Neaga să-și plîngă singură
nenorocul la moșia ei din munții Buzăului, iar el opri la curte pe
Vișa și pe fiul ei, Radu. Astfel s-ar tălmăci cum, mult după
plecarea renegatului domn, Neaga mai era în țară, de unde ne-a
mai rămas și o scrisoare de la ea ; șî-o mai găsim și în Polonia,
dăruind unei mînăstiri din Kiew (Obitel Breskaia) o cruce, pe
care stau săpate în limba leșească, aceste vorbe uimitoare : „De
dumnezeu îngrijitoare regină a Țării Românești !“. De asemenea
o mai aflăm în viață prin 1599—1600 dăruind o cruce mitropo-
litul Teofan al Moldovei, trăitor pe atunci la muntele Âthos.
Cît despre Mihnea, silit de-a se turci pentru a-și scăpa viața,
el luă în Stambul numele de Mehmet Bey și, în- surîndu-se după
legea lor cu o sumedenie de neveste, avu și o sumedenie de copii
turci — turci basarabi — din care cunoaștem numele numai a
două fete, Ihumè Catum și Caisè Catum, și a doi fii, Ibrahim și
Mustafa bei, pe care-i ycm mai întîlni la domnia fratelui lor
Radu-Mihnea.
 DOAMNELE MARIA Șl IRINA

ALE LUI FIA RE ȘCHIOPUL

m arătat, în capitolele precedente, cunv s-a crezut multă vreme că

Petre Șchiopul era fiul lui Mircea Ciobanul și al doamnei
Chiajna, pe cînd el era de fapt fiul unui alt Mircea care era
feciorul lui Mihnea cel Rău, nepotul lui Vlad Țepeș.
Crescuți în Constantinopol din frageda lor copilărie, fiii
acestui Mircea Vodă și doamnei lui Maria, Alexandru, Petru și
Milos, s-au însurat acolo, în Pera, cu fete de levantini influenți.
Petru a luat pe Maria Amirali, dintr-o bună familie de italieni
grecizați, originară din insula Rodos. în tinerețe, nici el, nici frații
lui nu par a fi rîvnit domnia. însă, atît ambiția familiilor Amirali
și Salvaresi, cît mai ales interesele puternicului Mihail
Cantaeuzino, făcură ca două din aceste odrasle domnești să
ajungă la rîndul lor pe scaunele voievodatelor noastre. Alexandru
înlocui în Muntenia pe Petru cel Tînăr, fiul Chiajnei, iar Petru,
șase ani mai tîrziu, ajunse domnul Moldovei (1574).
Greutățile ce întîmpină pentru a-și cuceri scaunul, luptele lui
cu Ion Vodă cel Cumplit și mai în urmă neajunsurile ce-i făcură
frații acestui Ion Vodă, numiții Ion, Alexandru și Constantin
Potcoavă, nu încap în cadrul acestor evocațiuni de domnițe,
doamna Maria neavînd în luptele acestea nici un fel de amestec.
 De astfel, Petru Șchiopul, care era, cînd se urcă în scaun, de
vreo patruzeci și cinci de ani, avea o fire atît de blîndă, de bună,
de dreaptă și de miloasă, încît trece azi în ochii noștri drept un
om „slab‘-, un domn deci fără însemnătate. Nu același lucru
gîndeau contemporanii despre el. Ureche spune că „boierilor le
era ca un părinte, și la mare cinste îl țineau, și din sfaturile lui nu
ieșeau. Țării era apărare, pe săraci milostivea, mînăstiri miluia,
cu vecinii bine viețuia, judecata cu blîndețe o făcea, și nu era a
zicere că nu e harnic de domnie“. Iar Azarie, cronicarul lui, scria
că este „cu ochii galeși și înfățișarea frumoasă, arătîndu-se
destoinic de domniei
Toate aceste calități făceau din el, firește, un om bun, însă nu
un domn mare.
Necontenitele tulburări lăuntrice pricinuite de frații Potcoavă,
care-1 scoseseră de două ori din scaun, silindu-1 să fugă, cu
întreaga lui familie, la curtea fratelui său Alexandru din
Muntenia, făcură pe sultan ca, pierzîn- du-și răbdarea, să-1
mazilească după cinci ani de domnie, care de fapt fu pe placul
boierilor, nu însă și al țăranilor, care nu puteau uita pe iubitul și
viteazul lor Ion Vodă.
în tot timpul acestor cinci ani, nu putem afla de nicăieri vreo
veste despre doamna Maria. Știm numai despre ea că-și creștea,
cu o deosebită îngrijire, odrasla domnească născută din această
însoțire, pe domnița Maria. A mai avut apoi încă o fată Despina
și un fiu, Vlad, dar ei au murit copii și nu le întîmpinăm urmele
în documentele timpului, decît numai mormintele lor se află și
azi la mînăstirea Galata de lîngă Iași.
în schimb, în 1579, data mazilirii lui Petru, aflăm o veste
surprinzătoare. Pornită cu bărbatul ei și cu fata la Constantinopol,
doamna Maria rămîne acolo, pe cînd soțul ei ia drumul exilului la
Alep, în Asia Mică. Aceasta ne dovedește un lucru, pe care lipsa
de documentare ne dădea fără aceasta de bănuit, anume că
doamna Iui Petru Șchiopul a fost o femeie ștearsă, fără nimic
deosebit care s-o facă să rămînă în amintirea posterității. Pe cînd
doamna Chiajna putrezise în mizeria Alepului, pe cînd cumnata
ei, doamna Ecaterina a lui Alexandru Voievod fu silită să
împărtășească mai tîrziu exilul fiului ei Mihnea tocmai pe
coastele Africii, doamnei Maria îi este îngăduit să rămînă la
Constantinopol, în sînul familiei ei, în tot timpul exilului soțului.
Altă explicație nu este, decît aceea că această doamnă nu părea
turcilor destul de periculoasă pentru a fi îndepărtată din capitala
lor, centrul tuturor intrigilor.
Cînd, trei ani mai tîrziu, Petru Șchiopul își recăpătă domnia
grație unor sume fabuloase făgăduite Porții, doamna Maria se
întoarse liniștită în Iași, alături de soțul oi, tot atît de ștearsă ca
mai înainte, fără a face pe nimeni să vorbească de ea, nici pe
cronicarii care o ignorează complet, nici pe ambasadorii străini
din Stam- bul, care luaseră obiceiul să raporteze suveranilor lor
atîtea lucruri interesante despre doamnele noastre române.
In această a doua domnie a lui Petru Șchiopul, două
evenimente familiare făcură, bănuim, ca doamna să iasă puțin din
apatia ei. Două nunți domnești întîmplate în același an, 1587.
Despre una din ele am vorbit în capitolul precedent. E marea
nuntă de la Tecuci, nunta de împăcare a familiei lui Mircea
Ciobanul cu familia lui Matei Corvin.
Se știe că Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrîn, a avut
printre numeroșii lui copii, un fiu, Vlad Țepeș, și un fiu, Vlad
Călugărul. Coborîtorii lui Vlad Țepeș, a cărui nevastă, Elena
Corvin, era vară cu regele Ungariei Matei Corvin, și-au spus, nu
Basarabi cum erau după tată, ci după mama lor Corvini. Petru
Șchiopul s-a intitulat întotdeauna : „Din familia regească a
Corvinilor‘1', iar des- cendenții fratelui său Alexandru, anume
Mihnea, Radu- hjihnea și Alexandru Cuconul, la fel făcură pînă
prin anii 163Q.
Așâdar, în iunie 1587, nunta lui Vlad, fiul lui Milos
Basarafa-Corvin, cu nepoata Chiajnei, adunase la Tecuci toate
fetele luminate ale țărilor noastre, printre care firește și pe
doamna Maria, care pare chiar a fi fost nună mare.
À doua nuntă fu a însăși fiicei lui vodă, domnița Maria.
Mirele ei era un grec, originar din lanina, Zotu Tzigara, despre
familia căruia se cunosc multe amănunte. El fusese om sărac,
îmbogățit prin muncă, boierit în Moldova și ridicat prin strălucita
căsătorie ce făcea acum.
Zestrea domniței era de-o bogăție uimitoare : o pădure mare
în împrejurimile Stambulului, o casă la Constan- tinopol în
valoare de 10 000 de aspri, bani mulți, covoare turcești și
persane, o haină de brocart, o rochie „rară 1- de modă poloneză, un
cal domnesc, o sabie de argint, cruci cu pietre scumpe, lanțuri de
mărgăritare, salbe de galbeni, inele, mînecare, cești, vase,
năstrape, rufărie ne- Bfîrșită și : Una scuffia din Valachia de
perle con cento“. „Un bocal d’arzento de lavar le man“, „Bottoni
d’oro“, „Una corona zoillada“ și cîte și mai cîte.
Nunta avu loc în decembrie 1587, la Iași. Domnița Maria cu
soțul ei Tzigara rămaseră în țară pe lîngă părinți, însă Ocurtă
vreme după aceea doamna Maria, mama ei, să sâvîrși din viață,
fără a se ști exact ziua morții, nici pricina ei. A fost îngropată la
mînăstirea Galata, de pe dealul estic al lașilor, o ctitorie de-a lui
Petru Șchiopul, iar mormîntul ei se mai vede și azi, alături de-al
copiilor săi Despina și Vlad.
. Petru Vodă, omul cu ochii galeși, se mîngîia repede, căci el
avea, de cîțiva ani acum, o tînără țiitoare pe lîngă ei, la care ținea
cu atît mai mult cu cît ea îi născuse un fiu, care înlocuia în inima
lui pe cel ce-i murise de mic. Această țiitoare, Irina, pare a fi fost
o femeie de rînd, pu ca suflet, ci ca naștere, poate chiar doica
domneștilor ^ppii. Așa încît văduvitul domn nu o putea lua de
nevastă, căci obiceiul țării nu îngăduia voievozilor să se căsăto-
rească cu o femeie în vinele căreia nu curge sînge albastru. Un
om însurat ajuns domn, își ducea doamna cu el, de orice neam ar
fi fost ea. însă, în timpul domniei, nu putea contracta decît o
căsătorie care să fie pe placul țării, cu o fiică de domn, cu o rudă
domnească, sau cel puțin cu o fată de boier.
Pentru acest cuvînt ținu Petru Vodă mai departe pe Irina pe
lîngă el, fără a o lua de nevastă. însă, în 1591, acest om bun, drept
și slab, hotărî să se lepede de domnie, căci nu mai putea ține
piept necontenitelor cereri de bani ce avea din Stambul. Nu
puteam spune de el că n-a știut ce înseamnă ambiția, el, despre
care știam c-a rîvnit tronul Poloniei. Insă nu avea firea destul de
tare pentru a ține piept cuceritorilor lumii. Decît să aștepte
mazilirea, surghiunul sau moartea, îi plăcu mai bine să plece de
bună voie, luînd calea nordului, care ducea la o viață tihnită,
decît calea sudului, în capătul căreia îl aștepta urgia turcului.
Ureche, în pitoreasca sa limbă ârhaică, ne povestește
întîmplarea în felul următor : „Deci s-au sfătuit Petru Vodă cu
boierii țării ce vor face, cum vor putea ridica și alto dări care n-au
mai fost. Că nu li-era că n-ar putea birui să dea această dare țara,
ci pentru că se făcea obicei, carele nu-1 vor părăsi turcii. Și s-au
gătit să izvodească de la altul, iar nu de la el. Și s-au gătit să se
ducă din țară. Iar boierii îl sfătuiau să nu-și lase scaunul și țara, ci
să dea acea dare. Și Petru Vodă nici într-un chip n-au vrut să ia
blestemul țării asupra sa. Și au tocmai lucrurile înainte, lăsînd
boierii să păzească scaunul țării. Iar el s-a ridicat cu fruntea
boierilor (frații Movilă, frații Stroici, Andrei Hatmanul și alții) și
au trecut prin țara leșească în țara nemțească“.
însă înainte de a pleca, ceea ce nu spune Ureche, de unde
poate nici nu știa, Vodă Petru găsi cu cale să-și reguleze întîi
situația față de Irina, mama iubitului său fiu Ștefan.
Noaptea, pe ascuns, făcu înaintea lui dumnezeu pe Irina
doamnă, căsătoria fiind oficiată de către mitropolitul țării
Gheorghe Movilă, Ghedeon episcopul de Rădăuți și Atanasie
egumenul de la Galata, iar de față fiind boierii Andrei Hatmanul,
paharnicul Vasile Stroici, cămărașul Hrisoverghi, precum și alții
mai mărunți.
Amețitor de pitoresc în splendida-i naivitate e actul de
mărturie al acestei tainice cununii : ,.7099 (adică 1591) Ghenar
17 zile, duminică seara, trei ceasuri, ne-am cununat cu mama lui
Ștefan Vodă, anume Irina Botezata. Adevăr am zis, pînă sînt în
țară să nu se spuie cuiva, sa fie ascuns, să nu știe nimeni. Iar cînd
voi fi ieșit în alta țară, atunci să știe toți cum că cununați sîntem.
Să știe toți !“,
Iată ultimul gînd al lui Vodă Petru înainte de a-și părăsi
scaunul : legitimarea fiului său Ștefan. Acuma, cu nevasta,
doamnă postumă, și cu fiul, poate viitor domn, Petru Șchiopul
putea pleca luînd cu sine o seamă de boieri care în astfel de
împrejurări își urmau credincios stă- pînul, cîteva rude, printre
care pe Vlad și pe soția sa, nepoata Chiajnei, pe Alexandra, poate
mama acestuia sau poate o soră de-a lui. Petru, fost voievod,
părăsi scaunul Moldovei pentru a merge, nu ca înaintașii lui să-și
întindă gîtul gîzilor din Stambul, ci pentru a petrece în tihnă
puținele zile ce-o vrea dumnezeu să i le mai îngăduiască.
Prin Polonia, unde fu la Cracovia oaspetele regelui, el merse
la Viena,’ la împăratul Rudolf al Il-a, care-1 primi „în chip
prietenos și demn de o personalitate no- bilă“. De acolo fu
îndreptat prin Innsbruck la Bozen în Tirol, unde i se fixase
reședința. Ferdinand von Kuehl- bach, Viertelhauptmann (adică
administratorul de plasă al Adigelui inferior), fu însărcinat cu
supravegherea domnului pribeag și a micii lui curți. Li se puse la
dispoziție un palat în Bozen, în care la început locuiră cu toții
ducînd acolo o viață de curte domnească, de la care nu lipsea nici
duhovnicul domnului, Theodosie Barbovskî, nici nebunul, „le
fou“,‘‘ cocoțatul Petre Bolea. Cu încetul însă, sătui de pribegie,
începură a pleca unul cîte unul, păra-. sind pe fostul lor voievod.
Porniră întîi, la Veneția, fata sa Maria și ginerele Zotu
Tzigara cu copiii lor, apoi în Polonia, Luca Stroici și le- remia
Movilă. Simon Movilă și Andrei Hatmanul par a nu fi urmat pe
domnul lor la Bozen.
Printre tovarășii rămași pe lîngă Petru Șchiopul era o femeie
cu numele de Maria, o circaziană, care juca față de noua doamnă
Irina rolul ce jucase aceasta față de prima lui doamnă, rolul de
țiitoare, obligator, se vede, la curțile domnești. Pe Irina, după
cum am arătat, o luase Petru Vodă numai pentru a regula o
situație, pentru a-și legitima fiul. Și acum că datoria era făcută,
nu mai încăpea menajare. Tînără circaziană, stăpînă pe inima bă-
trînului, era stăpînă și în palatul din Bozen. Simțitoare din fire —
poate ducea și dorul țării — doamna Irina a Moldovei se stinse
de durere. Ea muri încă foarte tînără, la 3 noiembrie 1592, cam
un an după sosirea lor în frumosul oraș tirolez. A fost îngropată
acolo, la Bozen, în cimitirul de lingă biserica franciscanilor.
Piatra" de mor- mînt, așezată de soțul ei, cuprins poate de tîrzii
remușcări, are următoarea inscripție : „Doamna Irina, care și-a
urmat bărbatul pribeag tocmai din Moldova pentru legea sa,
răposată în al 25-lea an al vieții sale. Io Petru Voievod i-am pus
această piatră, ca uneia ce i-a fost femeia prea cinstită și prea
iubită. A murit în Hristos și cu credința că va și învia cu dînsul !“
Dar, că i-o fi părut într-adevăr sau numai de ochii lumii,
bătrînul pribeag nu mai avu zile destule pentru a se bucura de
dragostea interesată a circazienei Maria, în vara anului 1594, el
se îmbolnăvi : „Nici aerul, nici marile călduri de vară nu-i priau“.
Ferdinand von Kuehl- bach, îngrijorat de sănătatea lui, îl trimise
la o moșie de-a sa, Zimmerlehen, pe muntele Voels. Acolo, după
cîteva zile, se stinse bătrînul Petru Vodă, primind sfînta
cuminecătură de la mitropolitul Gheorghe Movilă, dar
nemaiputîndu-se mărturisi din cauza slăbiciunii. Kuehl- bach era
și el față și ducîndu-i întîi trupul la bisericuța din Zimmerlehen, îl
transportă a doua zi la Bozen, unde-1 înmormîntă lîngă doamnă-
sa Irina. Pe piatra lui de mor- mînt stau săpate următoarele
cuvinte : „Io Petru Voievod din familie regală Corvin a Valahiei,
pentru a păstra în fiul său Ștefan credința, și-a părăsit de bună
voie întinsul principat, și învrednicit de ocrotirea casei din
Austria, a murit în vîrstă de peste 60 de ani, la 1 iulie 1594“.
Acest epitaf, alcătuit fără îndoială de el însuși, arata lămurit
că cea mai mare grijă a anilor din urmă a fost viitorul fiului său
Ștefan. Pentru a nu-i pregăti lui un nume rău într-o țară asuprită
de silnice dări, părăsise șchiopul voievod scaunul Moldovei.
De altfel, testamentul său, scris cîteva zile înainte de-a muri,
nu cuprinde decît numai dispozițiuni privitoare la fiul său. Sînt
calde rugăminți adresate boierilor Luca Stroici și Ieremia Movilă
să nu-i lase copilul pe drumuri, să-1 scoată din Austria pentru a-1
urca în scaunul domnesc al strămoșilor săi.
Boierii, credincioși, au încercat în tot chipul să ia pe Ștefan
Vodă pe lingă ei. Au pus chiar pe Sigismund, regele Poloniei, și
pe soția sa, regina Ana, vară primară a împăratului Rudolf al Ii-a,
să ceară ei restituirea tînă- rulüi pribeag. însă, împăratul refuză,
căci iezuiții din Tirol sechestraseră pe Ștefan, mai puțin pentru a-
i scăpa sufletul de „erezia ortodoxă", cît pentru a pune mîna pe
averile lui, care erau încă considerabile. El fu băgat în școala
iezuiților din Innsbruck, unde se făcea mare haz de el ca de un fiu
de domn ce era, unde căpăta numai laude pentru știința lui la
învățătură, pentru buna lui purtare și pentru înclinarea ce avea
( ! ) de-a trece la catolicism, unde, vîrît într-o congregațiune
religioasă, (Congr. Mariani a tinerimii studioase) fu numit după
abia un an „Prefect al Congregației", unde însă, opt ani după
moartea tatălui său, își dădu și el duhul, murind acolo, printre
străini, de oftică, se pare. Firește, că toată averea lui fu
sechestrată de popii catolici, care-și ajunseră astfel scopul.
Printre comorile lui s-au găsit și tablouri, re- prezentîndu-1 pe el
copil, pe el și pe tatăl său, precum și pe Vlad Țepeș, străbunicul
lor. Aceste toate se află azi la muzeul Castelului Ambros în Tirol.
Fata lui Petru Vodă, Maria Tzigara, retrasă la Veneția, pierdu
în curînd pe soțul ei, și se remărită în urmă cu patricianul
venețian Polo Minio. Ea avu copii din amîn- două căsătorii, fete
din prima, și băieți din a doua. Viața acestei domnițe, destul de
bine cunoscută prin publicațiile lui N. lorga, petreeîndu-se
aproape în întregime în străinătate, e mai puțin interesantă pentru
noi. Interesant e numai că la moartea ei, în 1620, ea lăsă întreaga
ei avere fiilor ce avusese cu Polo Minio, iar fetelor din prima
căsătorie, măritate bine de altfel, le lăsă uncia un pat și celeilalte
o cămașă.
 Capitolul XII

ULTIMELE DOAMNE DIN VEACUL AL XVI-

LEA
DOAMNA MARIA LUI IANCU SASU ȘI IDILA ' DIN VENEȚIA

cspre laeob Eraclide zis Despotul, zis seni oi' de Samos și

marchiz de Paros, conte palatin (făcut de Carol Quintul) și
strănepot de zeu (al lui Herculue), am arătat mai sus că se
logodise cu domnița lui Mircea Vodă Ciobanul și a doamnei
Chiajna. Apoi, stricîndu-se această logodnă, el peți pe principesa
Elisabeta, fiica puternicului senior răsăritean Constantin de
Ostrog (septembrie 1562), care-i fu refuzată fiindcă avea numai 7
ani. Domnul Moldovei avea vreo 38 și era grăbit să se însoare. își
aminti atunci de frumusețea fetei lui Martin Sborovski,
Christiana, pe care o cunoscuse cu 5 ani în urmă în Polonia, și
scrise tatălui ei pentru a cere mîna fetei, care-i fu acordată.
Pregătirile nunții erau destul de înaintate, cînd Despot Vodă fu
nevoit să fugă din Iași la Suceava, să se închidă în cetate și să
suporte acolo acel memorabil asediu, la care, prin trădare, își
pierdu și viața (1 noiembrie 1563). Logodnica lui se mărită un an
mai tîrziu cu Ion Chodkievicz, căpitanul Samogiței, iar fratele ei,
Christofor Sborowski, fu logodit mai apoi și el cu o româncă,
domnița lui Alexandru Vodă Lăpușneanu. Nici această căsătorie
nu avu loc, după cum am arătat mai sus (cap. IX).
Ion Vodă cel Cumplit (1572—74) își zicea fiul lui Ștefăniță
cel Tînăr, nepotul lui Bogdan Orbul, strănepotul lui Ștefan cel
Mare. Contemporanii lui spuneau despre el că este armean, alții
spuneau că e polon, și alții că e rus. Istoriografia modernă admite
în genere că era moldovean, fiul lui Ștefăniță Vodă cu o
armeanca, soția lui Șerbega, armean și el. Neavînd de nicăieri
dovada adevăratei lui origini noi înregistrăm părerile emise și ne
mulțumim a spune despre el că în scurta lui domnie de doi ani s-a
arătat vrednic de-a fi așezat de noi în galeria domnilor glorioși,
ba mai mult, îl putem chiar înălța pe un piedestal deosebit,'
alături de singurul domn român cu care-1 putem compara,
domnul Tudor.
Ion Vodă cel Cumplit și Tudor Vladimirescu au înfățișat, în
trecutul nostru de urîcios despotism și de apărare a poporului, au
reprezentat, zic, ideea democratismului și a dragostei de cei mici
și slabi.
Voievodul haiduc, astfel ar trebui numit Ion în Istoria
Românilor.
Acest prim democrat român cutreierase Europa înainte de a
se urca în scaunul Moldovei : Polonia lui Sigismund, Moscova
lui Ivan cel Groaznic, Crimeea hanului tătar, Germania lui
Maximilian, în a cărui armată slujise, Turcia lui Soliman cel
Mare, iar ca pretendent domnesc, fusese în insula Rodos, exil
protocolar pentru viitorii domni, în timpul acestor peregrinări, el
se însurase la Moscova cu Mafia Rostowska, fata cneazului
Rostovului, unul din boierii țarului Ivan Groaznicul. Avu cu ea și
un fiu, numit Petru. însă viața lui aventuroasă și dorința de-a
domni, mînîndu-1 mai departe pe căile destinului său, el fu
nevoit să-și lase soția și fiul în Rusia. Ajuns voievod al Mol-
dovei, în 1572, trimise la Moscova pe Isaia, episcoppl de
Rădăuți, să-i aducă familia la Iași. Află însă prin acesta că Maria
și Petru muriseră amîndoi, de ciumă cam de mai mulți ani.
El se reînsură atunci, luînd pe-o moldoveancă, Maria, fata
unuia din boierii săi Lupea Huru, pîrcălabul Hoti- nului și a
jupînesei sale Armanca. Această nuntă avu loc în postul cel mare
al anului 1573. Țarul Ivan Groaznicul, care aflase de văduvia lui,
fără a ști că se reînsurase acum în Moldova, îi trimise în mai
1574, o scrisoare, prin care-i propunea de soție pe-o rudă de-a sa,
fata cneazului Teodor Mstislawski. Insă această solie moscovită,
află, la sosirea ei în Iași, că Ion Vodă nu mai era în viață. La
Cahul, trădat de Ieremia Golia, viteazul voievod murise în cele
mai groaznice chinuri, rupt în bucăți de cozile a patru cămile.
 în timpul acesta, familia lui, adăpostită în cetatea Hotinului,
aștepta, înfrigurată, rezultatul bătăliei. Cînd aflară moartea
voievodului, luară cu toții drumul Ca- meniței, în Polonia. Erau,
în convoiul acesta de pribegi, doamna Maria, tatăl ei, pîrcălabul
Huru, copiii Lazăr și Ștefan (probabil fii naturali de-ai domnului)
și șapte boieri moldoveni, cu jupînesele lor®0. Lupea Huru și fata
lui luaseră cu dînșii 27 de care încărcate cu bogățiile lor. Două
sute de călărași, trimiși de nobilul laslowiecki, veniră întru
întîmpinarca convoiului, chipurile spre a-1 escorta pînă la cetatea
laslowiecki. Insă, cum făcură, cum dreseră, întreaga avere din
cele 27 de care încăpu pe mîinile magnaților poloni. în zadar
cerură păgubiții banii și sculele înapoi, în zadar interveni marele
vizir din Stambul, ba pînă chiar și sultanul, care, firește, nu de
dragul doamnei lui Ion Vodă cereau aurul acela. Polonii
răspunseră că regele Henric al IH-lea, plecînd în Franța, îl luase
cu el. Iar familia lui Ion cel Cumplit, în cumplită mizerie rămase
să-și ducă zilele printre străini.
Doamna Maria, întoarsă mai tîrziu în Moldova, se călugări,
luînd numele de Teofana, iar fii ei, Lazăr și Ștefan, cînd se făcură
mari, cercară să capete scaunul Moldovei, cerșind ajutoare pe la
curțile apusului. Dar soarta nu le-a fost prielnică. Au rămas
amîndoi, pînă la moarte, preten- denți domnești.
Din punct de vedere cronologic, ar urma rîndul lui lancu
Sasu ; îl. lăsăm totuși mai la urmă, avînd despre doamna lui știri
mai multe și mai interesante, care trebuiesc arătate.
Despre Aron Vodă spuneau contemporanii că era evreu —
Solomon Tedeschi, — ceea ce, poate, înseamnă că era fiu natural
al vreunuia din voievozii noștri cu o evreică. Ca pretendent
domnesc se însura la Constantinopol cu una din fetele lui
Andronic Cantacuzino. Pe cealaltă fată a lui Andronic o ținea tot
un domn român, Ștefan Surdu.
După un domn armean, după un domn sas, după un domn
evreu, urmează în scaunul Moldovei un domn țigan. Răzvan
Vodă. Și el probabil, ca și ceilalți, era fiu natural al vreunui domn
moldovean, a cărui mamă numai o fi fost țigancă. De altfel,
asupra originel nu mai există controversă. N. lorga a descoperit o
scrisoare de-a lui Mihai Viteazul, în care eroul nostru, vorbind de
Ștefan Răzvan, îl arată ca pe un fost slujitor de-al său, fiul unei
roabe țigănci, căruia, dîndu-i 6000 de galbeni pentru a-i duce la
Stambul el și i-a însușit, fugind cu banii în Uga- ria.Devenind
omul lui Sigismund Bathory, a intrat în Iași ca șef al gărzii
ungurești și, în 1595, detronînd pe Aron Vodă cu sprijinul acestei
gărzi, îi luă locul în scaunul Moldovei.
 Domnia lui a fost scurtă, iar în analele noastre n-a rămas
urma numelui vreunei doamne. Vidra, celebra Vidră, e o poetică
și frumoasă plăsmuire a lui Bogdan Petriccicu Hasdeu.
II
Printre numeroasele aventuri ale lui Petru Rareș, una din cele
mai cunoscute e legătura pe care o întreținea domnul în Ardeal,
unde soarta armelor îl făcu să petreacă o bună parte din anii
domniei lui.
Weiss Idrg, curelar în Brașov, avea o nevastă frumoasă, o
săsoaică ca și el, Ecaterina. Petru Vodă, care se pricepea să
dibuiască nevestele nostime, puse ochii pe Ecaterina și cum era
domn și învingător — de ! — i-a făcut și un copil, lancu, care fu
însemnat pe corp, după cum se însemnau toți feciorii de voievozi
pentru a fi cunoscuți mai tîrziu, că sînt fii de domn ,31
Cînd, făcîndu-se mare, descoperi tînărul sas, care se credea
fecior de cizmar, că e os din osul domnului Moldovei, își luă
rămas bun de la ai săi și porni la Stambul să-și încerce norocul,
ca atîția alții. De acolo fu trimis în exil la Rodos, dovadă că turcii
îi recunoscură calitatea de „pretendent legitim^, căci numai acei
ce aveau sorți de-a izbuti erau exilați în frumoasa insulă
mediteraneană. A pune întrebarea ce legătură era între Rodos și
scaunele din București și din Iași e o zădărnicie. Trebuie acceptat
faptul așa cum este.
Norocul lui lancu a fost că altă exilată, vestita doamnă
Chiajna, își ducea pe atunci amărîtele zile la Alep, oraș din Asia
Mică, nu departe de Rodos. Chiajna era, după cum știm, fata lui
Petru Rareș, Cu toate necazurile ei, cînd află ea că un frate, pe
care nu-1 cunoștea, se afla pribeag în apropiere, se puse pe lucru
pentru a-1 cunoaște, pentru a-1 proteja, pentru a-1 însura. în
Rodos trăia pe atunci o ramură a Paleologilor, coborîtori din
împărații Bizanțului. Cum lancu era fiu de domn, și desigur că
acolo nu putea ști nimeni că era odraslă nelegitimă, cum de la o
zi la alta, putea ajunge el însuși domn, unul din Paleologii aceia îi
dete în căsătorie pe fata lui, Maria. După acest prim succes al
Chiajnei, urmă al doilea. Cîțiva ani mai tîrziu, după cum știm,
soarta Mircioaiei se schimbase prin căsătoria ce făcu fata ei cu
fiul sultanului, Murad, sandgeacul Magneziei. Feciorii ei se tur-
ciseră, nemaiavînd astfel putința de-a rivni la scaunele țărilor
dunărene, așa îneît neastîmpărata Chiajna nu avu odihnă pînă nu
smulse de la ginerele ei promisiunea că de va ajunge sultan, va
trimite pe fratele ei lancu, domn în .Muntenia sau în Moldova. Și
în adevăr, în 1574, Murad ajunse a fi padișahul otomanilor, iar în
1579 lancu zis Sasul, fu trimis domn în Moldova. La sfîrșitul lui
decembrie a acelui an intra în Iași noua familie domnească :
lancu Vodă, doamna Maria Paleologa, coconul Bogdan, și patru
domnițe. Un fiu mai mare rămase zălog la Constantinopol.
După o neînsemnată domnie de trei ani, lancu Sasu fu mazilit
în urma cererii regelui Poloniei, Ștefan Bat- hori, al cărui sol
fusese oprit de domnul Moldovei și scrisorile ce ducea la Poartă,
confiscate. Pentru a nu încăpea în mîna turcilor, care prea
prinseseră obiceiul să turcească pe mazili sau să le taie capetele,
lancu Vodă încercă să fugă, prin Polonia, în Germania. Averea
pe care o adunase era frumușică pentru fiul Caterinei Weiss,
curelăreasa din Brașov. Convoiul care ducea domneasca familie
pribeagă — lancu, Maria, Bogdan și fetele — era compus din o
sută de care, din care 40 încărcate cu aur. Față de cele 27 numai
ale văduvei lui Ion cel Cumplit, averea acestui domn însemna
ceva.
Dar a ieși din țară cu atari bogății, era, pe vremurile acelea,
un lucru periculos, și în deosebi a străbate cu ele Polonia, unde
lancu era privit ca un trădător. Ajuns la Sniatyn (5 septembrie
1582), autoritățile prind de veste și-i dau ordin să rămînă acolo,
pînă va fi înștiințat regele despre trecerea lui. Presimțind ce
înseamnă o astfel de poruncă, el caută să scape prin fugă.
Urmărit, după multe peripeții, e prins în creierii munților și dus
cu de-a sila la Lemberg. Sosește acolo — prizonier — străbătînd
străzile cu alai domnesc și, în aparență cel puțin, nepăsător sau
inconștient. Două sute de călăreți moldoveni întovărășeau careta,
în care, împreună cu doamna și copiii, foarte scump și domnește
îmbrăcat, zăcea vodă bolnav de podagră, zîmbind mereu unei
lumi de pe stradă, care-1 găsea „om blind și cu fața cinstită'-'.
In seara însă a aceleiași zile, Vodă lancu Sasu nu mai
zîmbea. Despărțit dè nevastă și de copii, cu averile confiscate, el
fu aruncat la închisoare, în citadela de jos a orașului. Cîteva zile
mai tîrziu, un preot franciscan intră în carcera lui, încercînd să-1
convertească la catolicism. Convins luteran de cînd își deschisese
ochii la Brașov, lancu Sasu refuză să se lepede de credința lui.
Mîhnit de-a nu fi putut scăpa un suflet de chinurile iadului, popa
se retrase, lăsînd să intre în locu-i la lancu Vodă oamenii regelui,
care-i fac citirea înaltului act de acuzație : corespondență polonă
interceptată, ațîțarea turcilor împotriva leșilor și cîte și mai multe,
în capătul cărora venea sentința — moartea !
Sîngele Ecaterinei Weiss fu mai tare decît al lui Ștefan col
Mare. lancu se apăra, se văita, căuta a se dezvinovăți Nimic nu
ajută. Fără nici o zăbavă, el fu ridicat din închisoare. Bolnav cum
era, plecă spre locul supliciului, sprijinindu-se de doi călugări
franciscani. îl duseră în piața publică a Lwowului, și-1 aruncară
pe un eșafod ee se făcuse în fața catedralei, unde, înnebunit de
spaimă, bietul olog dădu cu ochii de un gîde care ținea'în mînă o
spadă ridicată. Căzu în genunchi, rugîndu-se să fie iertat ; pînă și
de gîde se ruga. Poporul, adunat acolo, plîngea. Și deodată, pe
neașteptate, pe cînd el încă se ruga, zvup, sabia îi reteză capul
(28 septembrie 1582). Corpul, ridicat de popi, fu dat doamnei lui,
„care-1 plînse trei zile41 și-n semn de doliu își tăie părul. în ziua a
4-a, ridicat de ciocli și însoțit de bocete „pe românește44, fu adus
în catedrala Lwowului, unde fu astrueat. Astăzi oasele lui nu se
mai află acolo, căci în 1817 au fost scoase toate ciolanele
morților din biserică și aruncate într-o groapă comună, în afară
de oraș !
în timpul acesta, la Constantinopol, fiul mai mare, care
rămase zălog la turci, fu închis la Edi Culè, și apoi omorît și el 32.
înainte de a lua pe lancu Sasu, doamna Maria mai fusese
măritată în Piodos cu un grec, de la care avusese doi copii, un fiu
Filip și o fată Chrysafina. Era deci acum nevoită să îngrijească în
străinătatea aceea de toți copiii ei, doi din prima căsnicie și cinci
din a doua : Bogdan, Elena, Chiajna, Despina și Voica. Magnații
poloni, după ce o despuiară de averile soțului, cereau acum
regelui să fie trimisă cu toți copiii ei la Stambul, adică la o
moarte sigură. I s-a făcut regelui, nu știu cum, milă de ea șî a
ținut-o în Polonia, dîndu-i acolo cîteva moșii, să aibă cu ce se
hrăni, prșeum și o pensie frumușică, 12.000 zloți pe an. Dar cu
șapte copii în spinare nu era lucru ușor, și apoi, pentru moșiile ce
i se dăruiseră, intră în nesfîrșite procese. Doamna Maria,
înconjurată de altfel de mulți greci de-ai ei, rude și prieteni, (avea
o curte compusă din treizeci persoane) se apucă, împreună cu
aceștia, să facă comerț. Așa își duse ea zilele pînă își văzu copiii
mari, în 1593, după ce isprăvi în sfîrșit toate procesele și după ce-
și măritase trei fete și încă bine (Poniatowski și Ca- tacalo) își luă
cei trei copii ce-i rămîneau și pomi în apus, să ceară, ca toți
pribegii înaintea ei, sprijinul vreu- unui rege sau vreunui împărat
pentru căpătarea „drepturilor legitime la domnia Moldovei44 ale
fiului ei Bogdan ss. La 21 martie o aflăm în Austria, la Neustadt,
la arhiducele Maximilian, care cu o scrisoare de caldă recp-
mandație o trimite la dogele Veneției. Acolo, doamna își mărită
pe una din fete cu un patrician de-al republicii, Giovanni Zane.
Cu ajutorul lui, capătă de la o bancă un împrumut ; făgăduieli
multe avea din toate părțile, însă un ajutor efectiv de nicăieri nu
venea. Se hotărăște atunci să apuce calea cea mai sănătoasă,
periculoasă uneori, însă singura care putea duce la domnia
Moldovei, calea Stambulului. Plecă cu fata ei acolo, cea
nemăritată, lăsînd pe Bogdan la Veneția, pînă o netezi ea
greutățile la Poartă. Prin legăturile ce avea eu grecii din
Constantinopol, ea reuși să capete sprijinul vizirului Ferhat, așa
încît, după scurtă vreme, trimise la Veneția după fiul ei.
Ajuns la Constantinopol, Bogdan fu numit domn al
Munteniei, sprijinit de Ferhat, pe cînd Radu Mihnea, venit și el
tot din Veneția, și sprijinit de Sinan Pașa, fu trimis în Moldova.
Domnișorii noștri crescuți prin străinătăți, habar n-aveau că
dincolo de Dunăre domnea un om care nu știa de frica nimănui :
Mihai Viteazul. Armata de turci, pornită să-i puie în scaun, fu
zdrobită și risipită de ostașii voievodului Țării Românești, care-i
fugări dincolo de Rusciuc.
întors la Stambul, Bogdan trăi zile de amară decepție și în
fiece clipă mama lui tremura din pricina nesiguranței ce avea do
a-1 mai putea păstra în viață. Ba unii, ba alții, dușmanii lui
căutau să-1 omoare, sau cel puțin să-1 însemne 'și să-1 exileze. în
sfîrșit, marele vizir Ibrahim, sedus de frumusețea lui, îl luă sub
aripa-i ocrotitoare, țînîndu-1 în palatul său de pe Bosfor, ca paj
sau nu se știe de ce. După destituirea acestui vizir, tînărul
Bogdan, pentru a-și salva zilele, se ascunse în casa baiului
Veneției. Ura dușmanilor săi urmarițidu-1 însă și aici, doamna
Maria, care nu mai avea odihnă de grija fiu-său, închipui o
păcăleală demnă de urmașa Pa- leologilor. Răspîndi vestea că
sultanul îl condamnase la moarte și luînd trupul unui criminal
spînzurat pe care-1 trecu drept Bogdan Mușat, îl îngropa cu
cinste și cu bocete în curtea unei biserici grecești din
Constantinopol. Iar pe fiul ei îl trimise, în cea mai mare taină, dîn
nou la Veneția, la cumnatul său, Giovani Zâne, pînă s-or mai
liniști lucrurile și l-o putea duce din nou la Stambul pentru a-1
face domn.
Sosit la Veneția, tînărul și frumosul Bogdan avu una din
acele aventuri, care pun o rază de soare peste moho- rîtele pagini
ale istoriei.
Patricienii republicii erau obișnuiți, de mulți ani acum, cu
pribegi de pe la noi. De la strălucita recepție ce se făcuse lui
Petru Cercel, pînă la îngăduitoarea primire ce i se făcuse lui
Bogdan, mulți Basarabi și Mușatini se rătăciseră pe malul
Adriaticei, plimbîndu-și urîlul în gondolele Veneției, sau urcînd
scara de marmoră a Palatului Dogilor spre a cere ajutoare. De
altfel, de mai multe decenii, venețienii cunoșteau bine pe romîni,
prin căsătoriile ce avuseseră loc între patricienii lor și fete din
casele noastre domnitoare.
Sora doamnei Ecaterina a lui Alexandru Vodă Mircea,
Mărioara Vallarga, fusese măritată cu Fabrizio Adorno, din
familia dogilor gehovezi, Stabiliți la Veneția, ei au trăit acolo
conform rangului lor, iar cînd rămase văduvă, Mărioara Adorno
se retrase la Murano și trăi acolo foarte bătrînă, cunoscută de
toată lumea. Fata lui Petru Șchiopul, Maria (văduva lui Zotu
Tzigara). se mărită și ea în Veneția cu Paulo Minio, iar copiii ei
tot acolo s-au căsătorit.
Acum de curînd, fiica lui lancu Sasu luase pe Giovani Zâne,
unul din marii patricieni ai republicii. Sîngele ve- nețienilor
amestecîndu-se cu cel românesc al Basarabilor și al Mușatinilor,
pribegii noștri domni., sau domnișori nu se mai simțeau străini
printre patricienii republicii.
Bogdan, cumnatul lui Zâne, sosit pentru a doua oară la
Veneția, în anul 1599, trăi acolo viața de lux și de petreceri a
acestui oraș care era încă pe atunci cel mai strălucit din Europa.
Serbări, baluri, mascarade, se urmau zilnic în timpul
carnavalului, iar din tinerețea de aur a societății venețiene făcea
parte și frumosul principe moldovean. Mergînd într-o dimineață
la slujba din San Marco sau din altă biserică, el găsi acolo pe
călugărițele mînăstirii Corpus Domini. Una din ele, foarte tînără
șî foc de frumoasă, atrase în deosebi luarea lui aminte.
Secolul al 'XVI-lea era romantic prin excelență. A merge
zănfiănindu-și spada pe urmele unei iubite și a cînta mascat din
mandolină scara sub balcoane, era un lucru pe care un tînăr la
modă dacă nu-1 făcea, n-avea ce căuta în Veneția. Cu atît mai
romanțios dacă iubita e călugăriță. Insă ferestrele mînăstirii
rămîneau închise cînd făcea Bogdan serenade. Tînărul fu nevoit
să-și schimbe tactica. Prin spioni plătiți, o puse în urmărire,
aflînd în curînd că fetița pe care o chema Elena, era orfană,
crescută de maici, și încă necălugărită. Bun și atît, ba chiar
minunat. Pentru a face fratelui ei pe plac, signora Despina Zâne,
intrînd și ea în complot, trimise la stareța mînăstirii cu
rugămintea să se ostenească pînă la dînsa, și să-i aducă și pe sora
Elena, căci are să le comunice ceva. In palatul lui Giovanni Zane
se întîl- niră peste cîteva zile, Bogdan, sora și cumnatul lui,
maica Honorina și Elena. Tînăra Elena își spuse povestea fără
fraze, fără păreri de rău. Cînd era copilă trăia la părinții ei, într-o
casă mare pe malul unei ape. Multe îi rămăsese în minte din
vremurile acele, dar nu-și mai amintea nici numele orașului, nici
al părinților. Apoi, dusă o dată cu barca la plimbare pe o mare,,
care i-ar fi zis Marmara, niște oameni răi, corsari, au răpit-o și au
dus-o, așa, în multe locuri, pină au ajuns la Veneția. Aici a fost
răscumpărată din fondul de binefaceri al republicii, botezată, și
dată in îngrijirea călugăriței Honorina, buna ei mamă pe care o
iubește, după dumnezeu, cel mai mult din toate ființele din lume.
Romanța se transformă în roman, cu atît mai pasionant, cu cît
Bogdan identifică îndată pe tînăra soră Elena. Era Fatmé, fiica lui
lusuf Bey din Constantinopol, răpită de corsari cu cîțiva ani în
urmă. O recunoștea de altfel acum și după un portret ce văzuse el
în casa lui lusuf, un medalion pictat de-un meșter italian. Și
atunci, din vorbă în vorbă, din amintire în amintire, restabiliră tot
trecutul fetei, iar cînd plecară maica șj sora din casa patriciului
Zâne, nu mai era, se zice, numai inima lui Bogdan robită.
Bogdan scrise pe dată maicii sale, doamna Maria, că a găsit
în Veneția pe fata lui lusuf Bey, că e frumoasă, că o iubește, și c-
o vrea de nevastă. Doamna Maria înnebuni de bucurie, că i se
arătau, prin această alianță, noi nădejdi de a-și împlini scopul,
dorita domnie a Munte- nici pentru fiul ei. Alergă la lusuf să-i
dea vestea cea bună. Acesta, un renegat italian, pe care-I
chemase Cia- vatelli, se sfătui cu cumnatul său Omer Aga, șeful
seraiului, și hotărîră amîndoi că este bine și cu cale să se facă
această căsătorie. Scrise deci lusuf lui Bogdan că-i dă
binecuvîntarea lui, însă mai are nevoie și de încuviințarea dogelui
pentru a scoate fata din mînăstire.
Lucrul acesta părea lui Bogdan cel mai ușor din lume. Avea
doar pe cumnatul său și avea prieteni destui pentru a pune pentru
el o vorbă bună pe lîngă dogele Veneției. Insă iată, nu a fost ușor.
Se vede treaba că frumusețea Elenei mai încîntase și pe alți tineri
cu sîngele cloco- tindu-le în vine. în tot cazul, unul din ei își puse
în gînd să nu o lase, în ruptul capului, pradă în mîinile lui Bog-
dan. Și cum pe tînărul acesta îl chema Giovanelli Sforza, din
familia ducală milaneză, rivalitatea era periculoasă. In adevăr, nu
numai prin influența lui, ci prin intrigi, prin pîri mincinoase, el
periclită cauza moldoveanului nostru. Se apucă să răspîndească
zvonul în Veneția că Bogdan e turc, și că vrea s-o ia pe Elena
numai pentru a răpi un suflet creștinătății. In catolica Veneție
afacerea făcu senzație. Mai rău decît atît, știrea pătrunse înlăun-
Lrul zidurilor mînăstirii. Maicile, scandalizate, opriră pe sora
Elena de a mai ieși din chilia ei, și bieții copii nu se mai putură
vedea.
In zadar fu toată corespondența care ' urmă între Stambul și
Veneția. In zadar mărturisea Capello, fostul bail al republicii la
Constantinopol, ca Bogdan e „chiris- tianissimo“, că-1 ținuse
doar doi ani ascuns în casa lui pentru a-1 apăra împotriva
turcilor. în zadar scria Gra- denigo, actualul bail, că de n-ar fi
Bogdan creștin n-ar putea pretinde la tronul Moldovei. în zadar
Omer Aga scria el însuși dogelui, și în zadar se ruga Bogdan să
fie lăsată Elena în casa lui Zâne, căci nu o va lua de nevastă decît
după ce-și va redobîndi tronul Moldovei, dovedind prin aceasta
că e creștin adevărat, el „clironomis tis Bogdanias“.
Dogele nu voi să audă și nu voi să creadă. Drept răspuns la
toate aceste cereri, senatul venețian, în decembrie 1599, constata
oficial că nu mai are mînăstirea Corpus Domini nici o fată CU
numele de Elena, ci numai o pocăită Deodata (dată lui
dumnezeu). La 15 ale aceleiași luni, sora Deodata scria tatălui ei
lusuf Bey, pentru a-i arăta hotărîrea ce luase de a se călugări,
bles- temîndu-1 că-.și renegase credința. Iar lui Bogdan i-ar fi
dus o călugăriță pe ascuns, — afirmă V. A. Ureche — o scrisoare
cu următorul conținut : „Uită-mă. Acest păr este din acel adus
jertfă la altar de Elena ta“.
Se vede că doamna Maria, căreia îi mergeau toate anapoda,
nu voi să se lase bătută, stăruind încă prin bail, prin lusuf, prin
Omer Aga, să fie scoasă fata din mînăs- tire, căci la 7 aprilie
1600 consilierii republicii (printre care aflăm pe un Thiepolo, pe
un Danado, pe un Memmo și pe Mattio Zâne) scriau din nou
baiului din Constantinopol că, „drept răspuns la intervenția ce-ai
făcut după stăruința lui Omer Aga în favoarea căsătoriei nepoatei
lui cu voievodul Bogdăniei, vă spunem că ne displace a nu-i
putea satisface dorința, fiindcă fetița s-a călugărit în mînăstirea
Corpus' Domini „e non e piu possible che lei esca di lâ“.
Bogdan se întoarse la mama lui, în Stambul. Ani de-a rîndul,
pentru a uita poate pe Fatma-Elena-Deodata, urmărește cu
îndărătnicie o domnie pe care n-o poate căpăta. în
Constantinopol, doamna Maria îl ascunde cum poate, pe la
ambasadorii puterilor europene, pe la prieteni creștini și turci.
Apoi își ia odrasla și pornește din nou în lume, cutreierînd
Europa în căutarea unui sprijin. O găsim, împreună cu Bogdan,
de două ori la Londra, la regina Elisabeta (1601) și la regele
lacob (1608), la Berlin la electorul de Brandenburg (1607), la
Viena, în Flandra. în Saxonia, apoi din nou la Veneția. în timpul
acestor peregrinări, doamna Maria moare — poate la Lemberg
unde pare a se fi întors. Surorile lui Bogdan, afară de Voica,
muriseră și ele. Rămas singur în viață, el se întoarse din nou la
Constantinopol, însă, după trei ani de zbucium zadarnic —
văzînd în 1611 prăbușindu-se dinastia Movileștilor, fără ca el să
poată căpăta scaunul Moldovei, — se hotărî, în disperarea lui, să
facă ceea ce Sforza la Veneția spusese că făcuse de mult.
Pe cînd, în fruntea alaiului său, sultanul Ahmed I trecea pe
străzile Stambulului pentru a merge la Eski-Serai, Bogdan se
aruncă la picioarele padișahului, cerînd să fie turcit.
Numit pașă de Pristina și apoi de Brussa, în Asia Mică, el
mai visa încă unirea Moldovei cu a Munteniei, transformate în
pașalîc turcesc, sub ocîrmuirea lui, firește.
Musulmanul Ahmed, cu sînge mușatin și paleolog, muri
acolo, în legea lui cea nouă, cu toate visele lui de dragoste și do
mărire înăbușite sub grcuatea turbanului și sub al soartei nenoroc.
Capitolul XIII
FAMILIA LUI MIHAI VITEAZUL

recum orice francez cunoaște pe de rost începutul lui Télémaque

al lui Fénelon fiindcă trece drept un model de stil : „Calypso ne
pouvait se consoler du départ d’Ulysse. Dans sa douleur elle se
trouvait malheureuse d’être immortelle, etc.“, astfel orice român
ar trebui să știe pe dinafară începutul istoriei lui Mihai. Viteazul,
de Bălcescu, fiindcă e un model și de limbă și de frumoase
simțăminte românești : „Deschid sfînta carte, unde stă scris
gloria României, ca să pun dinaintea ochilor fiilor ei cîteva
pagini din viața eroică a părinților lor. Voi arăta, acele lupte
uriașe pentru libertate și unitatea națională, cu care românii, sub
povața celui mai vestit și mai mare din voievozii lor, încheiară
veacul al XVI-lea ș.c.l.“.
Din nefericire, doamnele și domnițele române din acea epocă
n-au lăsat în amintirea posterității decît șterse icoane de femei,
care nu s-au învrednicit să fie la înălțimea glorioasei epopei trăită
atunci pe neamul nostru. Sufletul femeii române a fost înfățișat
pe acele vremuri de jupînesele războinicilor boieri, nu de
domnițele pe care soarta le așezase pe o treaptă, de pe care ar fi
avut putința, de s-ar fi priceput, să strălucească alături de marele
voievod.
Vom desprinde totuși din trecut chipurile lor, căci ele au
alcătuit elementul feminin, care a avut, în măsura puterilor lui,
înrîurirea asupra celui mai mare erou al istoriei noastre. Oricum
ar fi fost ele, au fost totuși femeile din viața eroului : mama,
nevasta, fiica, ibovnicele lui Mihai !
i S-a spus despre mama lui Mihai Viteazul c-a fost Can-
tacuzinească, sora lui Ion și a lui Mihai Saitanoglu. E o eroare,
provenită din faptul că fratele ei, lane — sau Ion — fusese ban al
Craiovei, cum fusese, cam în același timp, și Ion Cantacuzino.
Istoriografia modernă a dovedit azi că banul lane e altul decît
banul Ion, după cum vom arăta mai jos.
 Deocamdată să ne întoarcem la tatăl lui Mihai, Pă- trașcu
Vodă cel Bun, fiu el însuși al lui Radu Paisie (mort în exil la
Alexandria, în Egipt) și al doamnei StanaM.
Soția lui Pătrașcu — singura lui soție — doamna Voica era
probabil fata lui Balea, paharnicul din Ruși, din neamul boierilor
de la Slătioara, înrudită cu boierii Băleni. Singura fată a lui
Pătrașcu și a doamnei Voica a fost domnița Maria, pe care, în
1557, o măritară cu logofătul Radu din Drăgoești, de viță
basarabă și el. Radu Bidiviul, unul din eroii cronicilor noastre, a
fost pare-se, fiul lor.
Ceilalți copii ai lui Pătrașcu, Petru și Mihai — Petru zis
Cercel, și Mihai, supranumit Viteazul — erau nelegitimi și
anume, cel dintîi avea de mamă pe Stana (care pare, aproape cu
siguranță, a nu fi fost măritată cu Pătrașcu), iar cel de al doilea, o
știm cu toții, pe Tudora35.
Blîndul domn Pătrașcu, supranumit cel Bun, care în viața lui
n-a făcut să curgă o picătură de sînge omenesc, a știut în schimb
să facă pe nevastă-sa să verse amare lacrimi din pricina
nenumăratelor sale abateri de la datoria conjugală. Pe Tudora,
frumoasa crîșmăriță, o descoperi abia tîrziu, nu se știe prin ce
întîmplare. însă cum se apropie de ea, o luă, pare-se, cu sine la
curte, sub ochii amărîtei doamne Voica.
Și așadar, am spus-o, Tudora fusese crîșmăriță, ceea ce,
departe do a-1 scădea, îl înalță parcă pe Mihai și mai mult în
ochii noștri. _____
Filitti a dovedit logic și documentar că Tudora era sora unuia
lane, grec din Pera, care n-avea nimic de împărțit cu Ion
Cantacuzino, fratele Șaitanoglului (fostul mire păcălit al fetei
doajnnei Chiajna), cu care n-a fost confundat decît fiindcă
amîndoi lani fuseseră, scurtă vreme, bani ai Craiovei.
Acest lani, originar din Epir, din orașul Zagori, era un biet
negustor sărac, care-și făcea comerțul cînd prin țările noastre,
cînd prin Stambul sau Adrianopol, ducînd poate pe frumoasa lui
soră după el, pînă într-o zi, norocul său și al țării vru ca Pătrașcu
să întîlnească pe Tudora, poate chiar în circiuma ei, să se
îndrăgostească de farmecele fetei și s-o ia țiitoare. Deși
documentele nu ne-o spun, e de bănuit că de atunci începură și
pentru jupî- nul lane din Zagori zile mai liniștite, începutul
carierei lui de boier.
însă scurtă vreme după aceea, o dramă neașteptată răsturnă
toate planurile grecului și ale surorii lui, poto- lindu-le ambițiile,
pe-o vreme cel puțin.
în seara a doua de Crăciun a anului 1557, cînd de sfintele
sărbători se gătea curtea să meargă la biserică, deodată răsună
vestea în palatul Tîrgoviștei că vodă își dă duhul. Toate
îngrijirile fură zadarnice ; voievodul Pătrașcu Basarab muri.
Muri otrăvit de vornicul Socol, în care își pusese el toată
încrederea, dar care, ticălos, de mult pîn- dea momentul de a-și
omorî binefăcătorul pentru a-i lua locul în scaunul țării.
A treia zi, Pătrașcu cel Bun fu îngropat, cu alaiul domnesc
cuvenit, la mînăstirea Dealului, ctitoria tatălui său. (El domnise
numai patru ani). Vornicul Socol, de la sine putere, ajutat de
cîțiva oameni de-ai lui, luă coroana cara nu i se cuvenea, și pe
care, de altfel, nici o lună n-a putut-o păstra, căci Mircea
Ciobanul veni din Stambul cu o oaste turcească și-1 alungă din
scaun.
Doamna Voica se retrase la o moșie în munți, poate la
Drăgoești, la fata ei Maria. Mulți ani mai tîrziu o în- tîlnim încă
în viață, ducîndu-și cu greu amărîtele zile de văduvie. Iar
Tudora, c-o fi fost sau n-o fi fost de față la moartea iubitului ei,
își luă lumea în cap și sărăcia de coadă și porni iar prin țară...
Ceea ce nu putem încă ști, e dacă în seara aceea, Mihai era sau
nu născut. în tot cazul el putea avea abia cîteva luni, sau se născu
cîteva săptămîni mai tîrziu, fiind astfel nu numai copil natural, ci
și copil postum al otrăvitului voievod.
Multă vreme nu se mai știu nimic de această familie de
rătăcitori, jupînul lane, sora lui, Tudora, și micuțul Mihai, crescut
de mamă și de unchi în perfectă cunoștință a obirșiei lui și
nădejdea de a face din el cîndva domnul Țării Românești. Că va
fi și al Moldovei și al Ardealului, atît de departe n-or fi mers
visurile bietei Tudora.
Ziceau contemporanii lui Mihai Viteazul că în tinerețe ar fi
făcut și el negoț, împreună Cu unchiul său, prin țară pe la noi,
prin Moldova și prin Stambul. S-o fi îmbogățit lane pe acolo,
căci îl vedem peste vreo douăzeci și cinci de ani — în 1582 —
cu destulă vază pe lîngă cei mari, pentru a veni din
Constantinopol la Iași, împreună cu Petru Șchiopul, în a doua
domnie a acestuia. Ba chiar îndată e și făcut vel vistier și o dată
cu această înălțare la marile boierii, îl aflăm și pe Mihai
ajungînd, în Oltenia, prin mijlocirea unchiului său, ban de
Severin (1583).
în același an, Mihai, care avea atunci douăzeci și șapte de
ani, se însură cu Stanca, nepoata lui Dobromir, marele ban al
Craiovei. Pe urmă îi vedem mereu înălțîndu-se în rang, pe Mihai
stolnic, postelnic, și chiar mare ban al Craiovei (1592), iar pe
lane, mare ban și el, și mai tîrziu capuchihae la Constantinopol.
în această din urmă calitate, om foarte influent acuma, bătrînul
lane făcu ce făcu și parveni, prin stăruințele lui, să-și trimită
nepotul domn îs» scaunul strămoșilor săi.
lat-o deci acum pe fosta crîșmăriță nu numai mamă de domn,
dar intitulîndu-se chiar „doamnă“, doamna Tudora. însă în
timpul acestei vijelioase domnii, inima ei de mamă accelerat
trebuie să fi bătut de frica pericolelor la care zilnic se expunea
eroul nostru național, care pentru ea nu era decît un copil, fiul ei,
pe care poate uneori i-ar fi plăcut mai bine să-1 vadă încă mic,
strîns în sărăcie la sîn, decît viteaz ostaș, mereu în gura tunului.
Că aceste trebuie să-i fi fost simțămintele, că doamna Tudora
nu era frămîntată din aluatul acelor femei cu suflete tari care au
caracterizat pe jupînesele veacului al XVI-a, că n-avea firea
crudă a Chiajnei, firea ambițioasă a Ecaterinei, sau firea Simei
stolnicesei Buzescu o dove-
Doamna Stanca, soția lui Mihai Viteazul, cu Jiul Nicolae.
Frescă din biserica mănăstirii Căluiu jud. Olt. dește faptul că ea,
scurtă vreme după urcarea în scaun a fiului ei, se retrase la
mînăstire, călugărindu-se. își schimbă numele din doamna
Tudora în monaha Teofana, smerită călugăriță în mînăstirea
Coziei, frumoasa ctitorie de pe malul Oltului a lui Mircea
Basarab cel Bătrîn. Ea a fost înainte de toate femeie și mamă.
Femeia care a păcătuit, mama care a iubit și călugărița care s-a
pocăit. Aici, la Cozia, va afla ea, în tihna retrasei mînăstiri,
moartea prematură a fiului ei... Dar n-am ajùns încă acolo.
Să ne întoarcem la Mihai, urcat pe scaunul Țării Românești
în 1593, fădnd, prin acest fapt, din jupîneasa Stanca o doamnă.
Prin mama ei Neaoșa, Stanca era nepoata marelui ban Dobromir
al Graiovei și a logofătului Gheorghe din Corbi. înrudit era de
altfel, cu cei mai mari boieri ai țării, însă cu toată osteneala
biografilor nu s-a putut stabili cu siguranță pînă azi cine anume a
fost tatăl ei. C-o fi fost Radu, logofătul din Drăgoești, cum spune
lonescu Gion și Alexandru Stefulescu, sau c-o fi fost ea, cum s-a
mai spus, Crețulească sau Corbeancă, nu putem desluși 36. Și de
altfel, cît de interesantă ar fi pentru specialiști, chestiunea în sine
nu are o prea mare însemnătate. Important pentru noi, care vrem
să culegem nota sufletească a domnițelor de odinioară, e că
doamna Stanca a lui Mihai Viteazu nu poate să fi fost o femeie
feyicită. Căci, oricît am vrea să ne transportăm în mentalitatea
acelor vremi, oricît am dori ca femeile acele să fi avut suflete de
oțel și inimi împietrite de dureri, și caractere modulate după
obiceiul pămîntuluî, nu putem crede că jupî- neselc și doamnele
române vedeau cu inimă bună pe bărbații lor stînd mai mult în
lagăre decît în iatacuri, și cînd se întorceau acasă, mai mult în
iatacurile țiitoarelor decît în ale lor. Iar Mihai Viteazul a fost în
această privință un soț crud, om care nu și-a cruțat nevasta, care
o punea față în față cu ibovnicele lui, cărora uneori le dădea pa-
sul înaintea doamnei, despot în viața privată cum era în cea
publică, în felul regilor de mai tîrziu ai Franței cu multe
Lavallière și multe Pompadoure.
Una din cele mai cunoscute ibovnice de-ale lui a fost Tudora
din Tîrșor, cu care el avu o fată, Marula, măritată mai apoi cu
unul din cei mai mari boieri ai țării, clucerul Socol Cornățeanu.
Mai puțin cunoscută astăzi,, cea mai mare favorită a
domnului și pe care a iubit-o cel mai mult, a fost Velica, doamna
Velica, cum își spunea ea, vom vedea, de ee. Această femeie era
măritată eu un italian, Fabio Genga, favorit de-al lui Bathory, și
era fata logofătului Ion din Pitești și a domniței Stana, fiica lui.
Mircea Ciobanul și, a doamnei Chiajna37. Velica era deci prin
mamă-sa din sîngele domnilor Munteniei și al Moldovei,
basarabă și mușatină, os din osul lui Vlad Țepeș și al lui Ștefan
cel Mare. Tatăl ei, logofătul Ion, după moartea socrului său
M'ircea Vodă Ciobanul (1559), se retrăsese în Ardeal, cu nevasta
și cu copiii lui Petre, Zamfira și Velica :• își. cumpărase acolo
moșii și nu se mai întoarse în țară. în 15Ë0 erau morți, și el,, și
domnița Stana, nevasta lui, și fiul lor Petre. Fetele, încă tinere,
erau măritate. Zamfira, luase pe un ungur Petru Racz, iar Velica,
după cum am văzut, pe italianul' Fabio Genga.
Ei aui trăit mereu în Ardeal și e probabil că la Alba: lulia a
cunoscut Mihai Viteazul pe frumoasa Velica, atunci, cînd, după
bătălia de la Călugăreni, merse el întîia dată acolo în 1595.
Sigismund Bathory, principele Ardealului, îl primi ca pe un rege.
Cum la curtea lui Bathory se afla marele lui favorit Genga, e
firesc că și soția lui să fi fost pe lingă el și să fi cucerit atunci
inima lui Mihai.. Totuși, legăturile dintre ei nu fură încă date în
vileag, întrucît Mihai adusese atunci cu el, la Alba lulia, toată
familia lui, pe doamna Stanca și pe copiii Nicolae și Florica. Mai
tîrziu însă, cînd plecă să cucerească Ardealul, lăsă în Tîrgoviște
pe minorul său fiu, domn în locul lui și pe doamna Stanca
regentă. Fiind acum în Alba lulia, singur, cuceritor, glorios,
atotputernic, nu se mai sfii a-și ascunde dragostea ; dimpotrivă,
voi ca toată lumea să știe că Velica era a lui — un omagiu adus
frumuseții ei. O afișa, o impunea, cerea să i se închine lumea ca
unei fețe de domniță ce era și ca unei doamne ce ar fi putut fi.
Iată pentru ce aflăm pe fetele lui Ion logofătul zicîndu-și în 1599,
acolo în Alba lulia, „jupînița Zamfira și gospodja Velica“.
Gospodja înseamnă doamnă. Iar pe pecetea lor purtau cu mîndrie
vulturul Valahiei. întors în țară, Mihai, care nu se mai putea
despărți de iubita lui, o luă cu sine la Tîrgoviște, împreună cu
soțul ei. Insă acest amar ce-i turnă el în sufletul doamnei Stanca,
și de care ea urma să se răzbune, nu era nimic fată de înjosirea ce
aduse soțului înșelat, curtezanul Fabio italianul. La 15 martie 1
600 o veste pornită din Muntenia în Germania, a unui agent
neamț către împărat suna astfel : „Toate trebile țării le are în
mînă o jupîneasă româncă, măritată cu Fabio Genga, cu care se
ține vodă în știința tuturor, pînă într-atît încît a poruncit soțului,
sub pedeapsă de moarte, să n-aibă aface cu dînsa“.
Taman ca regii Franței !
Se poate că Mihai ar fi avut intenția să se despartă de Stanca
și s-o ia pe Velica, dacă i-ar fi dăruit soarta o viață mai lungă.
Dar soarta a vrut altfel.
De la o vreme începură să se întoarcă toate spre rău. După
înfrîngerea de la Mirăslău, el fu nevoit să apuce calea Vienei, de
unde porni la Fraga, pentru a se înfățișa împăratului Rudolf al II-
lea spre a-i cere ajutor. In această, călătorie fu întovărășit de
Florica, fata lui, care, adorîndu-și tatăl, nu voise să-1 părăsească.
Se spune că împăratul Rudolf al II-lea, încîntat de frumusețea
fetei, ar fi vrut s-o ia de nevastă. Intrigi ungurești l-ar fi
determinat să renunțe la acest proiect 38.
Pe doamna și pe fiul său fu nevoit să-i trimită zălogi în
Ardeal, la generalul Basta.
Doamna Stanca, do fapt un fel de prizonieră, sosi acolo ca o
regină. Optsprezece cai de-o frumusețe rară trăgeau trei carete
poleite și împodobite. Și odată în fața dușmanului bărbatului ei,
părăsita doamnă îi dădu drumul amarului. Blestemă și plînse și
spuse lui Ungnad că mai bine l-ar fi înghițit pe Mihai pămîntul,
după o viață de fărădelegi, și că demult de altfel, i-ar fi prezis ea
lui pieirea. Iar fiul ei, Nicolae Pătrașcu, copil de paisprezece ani,
începu să plîngă și să tremure, spu- nînd neamțului că de-o fi
avut tată-său vreo vină, să-și poarte singur pedeapsa, iar el nu e
vinovat cu nimic împăratului și-i este lui plecat !
Iată în chestia familiară, care fu răsplata lui Mihai pentru
purtarea ce avusese. Părăsit de-o lume întreagă, îl blestemau
acum și ai lui, nevastă și fiu. Buzeștii ei înșiși, credincioșii lui
Buzești, parcă s-ar fi lepădat de el. Nu mai era nimeni împrejurul
lui !
Nimeni ? Era într-un colț de țară cineva, care aștepta cu
înfrigurare vești de la proscris, care, în genunchi în fața icoanei,
se ruga cu lacrimi fierbinți să-și întoarcă dumnezeu iarăși fața
către marele voievod fugar — o biată călugăriță bătrînă, mama
lui Mihai.
Dar era scris să nu fie după ' dorința ei. întors cu ajutor din
Germania, Mihai și-a avut Gorăslăul. însă Basta, gelos și sătul de
izbînzile voievodului român, l-a atras într-o cursă și l-a omorît.
Acolo, la Cozia, o ajunse trista veste pe monaha Teofana. Nici n-
a avut mîngîierea să poată merge la înmormîntarea fiului ei. Căci
Mihai, decapitat, fu îngropat în două părți ; trupul la Turda, și
capul la Mănăstirea Dealului, așezat sub o piatră de biserică de
către Radu Buzescu și jupîneasa lui Preda.
Și-a stat bătrîna, lăcrămînd zile și luni întregi, și de durerea
ei, și de grija nepoților, rămași în Ardeal în mîna dușmanului,
fără sprijin, fără bani.
Abia mai tîrziu scăpară ei de acolo și prima lor grijă, cînd se
întoarseră în țară, fu să se ducă la Cozia să-și vadă soacra și
bunica. Această jalnică întîlnire, în vechea mînăstire de pe Olt, a
fost descrisă de însăși bătrîna monahă, cu atîtea amănunte, și
într-o românească arhaică atît dé duioasă, încît a încerca a o
povesti în graiul de azi, ar fi o profanare.
La 8 noiembrie 1603, monaha Teofana dăruiește mînăstirii
Cozia niște moșii, ce-i fuseseră date în 1595 de fiul ei Mihai
„cinstitei și de la inimă prea iubitei maîcei mele, doamnei
Teodora“.
Iată cum începe maica acest act, mai mult o diată decît o
danie :
„Eu roaba lui lisus, călugărița Teofana, muma răpo» satului
Mihai Voievod din Țara Românească, viețuit-am viața acestei
lumi deșarte și înșelătoare și furătoare de suflete, și-am petrecut
lumește destul în tot chipul în viața mea, pînă ajunsei la
neputința bătrînețelor mele și la slăbiciune în sfînta mănăstire în
Cozia... pentru plîn* gerea păcatelor mele. Aici mă ajunse și
vestea de sa- vîrșirea zilelor drag fiuliA meu Mihai Voievod, și
dé sărăcia doamnă-sa și a cuconilor domniei lui, prin țările
străine. Fui de plîngere și de suspine ziua și noaptea. După aceea
cu vremea și cu ajutorul domnului din cer, și cu rugăciunea
cinstiților părinți, și cu plîngerea mea, sfinția lui din naltul
cerului au auzit și s-au milostivit de i-a scos din țările străine în
țara noastră de moștenire, și mai vîrtos i-a adus în sfînta
mînăstire în Cozia, pentru bătrîna și jalnica lor maică. Și dacă se
adunară unii cu alții, mare plîngere și suspin fu între ei de jalea
lui Mihai Vodă și pentru patima lor ce-a pățit prin toate țările
străine doamna Stanca și fiu-său Ion Niculae Vodă și doamna
Florica. Fu după aceea întrebare între ei, cine cum au petrecut.
Grăi doamna Stanca : «Cum am pățit noi, maică, să nu pațe
nimeni. Dar milostiva ta maică, cum ai petrecut?» Maica zise:
«Cu mult foc de moartea fiu-meu și de jalea domniilor voastre.
Iar de către sfînta mînăstire am har dragului domn din cer și
mulțumesc părinților de aici ' c-am avut pace, răpiaos, și căutare
la nevoia mea». Ziseră domniile lor : «Mulțumim și noi
părinților pentru molitva ta, că ai avut căutare de ei» Zise maica
Teofana : «Pentru aceea, fetele mele, am făgăduit sfintei
mînăstiri două sate din Româniți, Frăsinetul și Studenița, pentru
sufletul răposatului''.Mihai Vodă, și pentru sănătatea fiului său
Nîeolae, și pomenirea noastră și a tot neamului nostru».
Dumnealor ziseră : «Noi bucuroase, cum și le-a dat răposatul
Mihai Vodă, volnică ești să le dai mai departe» s.c.l.“
După iscălitura tuturor martorilor, urmează : „Scri- s-am
această Carte în sfînta mînăstire Cozia, eu, calu- gărașul Gavril
de la schit, în zilele lui Șerban Vodă, văleat 7111, noiembrie, 8
zile“.
, Dar tragedia nu .se isprăvi aici. După abia cîteva luni de ședere
în țara ,,de moștenire", cum văd:că se spunea pe atunci, doamna
Stanca se îmbolnăvi de ciumă și, după eîteva zile de chin, își dete
duhul. Iar trei ani mai tîrziu, în 1606 se stinse, blind și cucernic,
și această bă- trînă fostă cîrciumăreasă, ibovnică domnească,
fugară, pribeagă, doamnă și călugăriță. Nepoții ei, Nicolae și
Florica, i-au făcut pe piatra de mormînt, care se mai poațe vedea
și azi în biserica mare din Cozia, cel mai frumos panegiric ce i se
putea face :
„Aici odihnește călugărița Teofana, muma răposatului Mihai
Voievod".
O lume de amintiri.
Portretul jupaniței Sima Buzescu. Mănăstirea Căluiu, jud. Olt.
 Domnița Florica, cea care ar fi putut fi împărăteasa
Germaniei, s-a măritat cu Preda, logofătul din Greci (data
căsătoriei este absolut necunoscută). Preda Greceanu e cunoscut
în cronicele noastre sub numele de ,,Floricioiu“, întrucît toată
însemnătatea lui și-a neamului său a venit de la soția lui. Ei au
avut numai două fete, măritate cu boieri de țară.
Cît despre fiul lui Mihai Viteaziil, Nicolae Pătrașcu, el s-a
însurat cu Ancuța, fața lui Radu Vodă Șerban, cel ce a fost ales
domn al Țării Românești după moartea eroului. Despre el vom
vorbi într-unul din capitolele următoare. •
*
Șirul povestirilor din vremea lui Mihai Viteazul îl vom
încheia cu schițarea vieții unei femei care n-a fost doamnă, dar
care a fost o mare boieroaică cu suflet ■ spartan, de la care ne-a
rămas unul din cele mai prețioase modele ale bătrînului și
frumosului nostru grai românesc.
Jupîneasa Sima Buzeasca era fata logofătului Gheorghe
Rudeaiju, nepoata de frate a lui Dobromir, banul Craiovei, și-a
Neacșăi, mama doamnei Stanca a lui Mihai Viteazul. Intîmplarea
a vrut deci ca ea să fie vară primară prin alianță cu marele nostru
voievod, ceea ce a contribuit ■încă firește la strălucirea numelui
ce-și făcuse printre contemporani. Măritată de tînără, prin anii
1570, cu Stroe Buzescu, stolnicul din Stănești, de altfel vărul ei
de al 3-lea, éa n-a avut copii. Așa încît o grijă, un gînd, o singură
patimă mare a stăpînit-o în viață : dragostea pentru . bărbatul ei.
Și nu era puțin lucru a fi nevasta unui ostaș de-al lui Mihai
Viteazul.
Frații aceștia Buzești, Preda, Radu și Stroe,. au fost un fel de
eroi de roman, un fel de mușchetari, care, sțrînși laolaltă ca un
singur om, au stat totdeauna de-a dreapta voievodului lor,
credincioși, neobosiți, scutul domnului și apărătorii moșiei.
încă mult înainte de urcarea lui Mihai în scaun, traiul acestor
inimoși, dar neastîmpărați bărbați, trebuie să fi fost an chin pentru
jupînesele lor. Cînd stătea în scaun un domn „din casa căruia“
erau ei — aceasta înseamnă rudă de a lor — își vedeau în tihnă de
boieriile ce li se încredințase, lui .Preda bănia, lui Radu cluceria și
lui Stroe stolnicia.
însă cînd se schimba domnul și venea vreunul din casă
dușmană, tustrei frații porneau pe dată în pribegie, luînd cu ei, sau
lăsîndu-le acasă, pe jupînesele lor. Astfel, într-una din aceste
băjenii se pare că Sima s-ar fi dus în Ardeal, împreună cu soțul ei.
Sub Ștefan Surdul și Alexandru cel Rău, Stroe Bu- zescul, nu
numai ruda, dar prietenul acum și omul lui Mihai, îl întovărăși pe
acesta în pribegia lui la Constanti- nopol. Sima rămase la țară, la
Stănești sau la vreo altă moșie, rugătoare, de zi și de noapte, la
sfintele icoane pentru viața lui Stroe, „bărbatul și copilul ei t£,
după vechea locuțiune a soțiilor fără feciori..
întorși din Stambul, Mihai cu- tuiurile domnești, voievodul a
toată Ungro-Vlahia, iar prietenul Stroe, vel stolnic și omul de
încredere al noului domn, bucuria Simei nu fu de lungă durată.
Zăngănit de sabie, fum; de sînețe și zgomot de tun — război, un
necurmat război fu această domnie.
Nedezlipit de oaste, Stroe e rănit la mînă, în 1594, la
București ; e trimis apoi cu frații săi amîndoi, Ia Hulu- bești,
împotriva tătarilor, la Putinei, la Șerpănești, unde e rănit la coastă,
la Giurgiu unde e rănit la ochi. Plecă apoi în Moldova, sol al lui
Mihai la Curtea lui Aron Vodă. Abia întors, o nouă misiune îl
desparte iar de soție, împreună cu Radu Calomfirescu pleacă în
Austria, la nunta arhiducesei Maria-Christina cu Sigismund
Bathory, principele Ardealului. în 1598 e peste Dunăre lîngă
Vidin, unde scapă el viața domnului său. E lîngă Mihai la Gă-
lugăreni, tot lîngă el, mîna lui dreaptă, la Șelimberg lîngă Sibiu, și
împreună cu cuceritorul, intră în Alba luliâ în 1599.
O mai frumoasă carieră, greu ! Iar Sima, deși plînsâ și
îngrijorată, la fiecare nouă izbîndă simte totuși că-i crește inima
de bucurie și se arată demnă tovarășă de erou, mîndră de
biruințele bărbatului și de numele ce-i este dat să poarte.
Stroe e închis la Muncaci, apoi iese din închisoare pentru a
merge în Moldova să vadă pe frate-său Preda care se află la •
Suceava. Mihai cucerise Ardealul și Moldova, veștile curgeau din
ce în ce mai mărețe și mai îmbucurătoare, pînă după Mirăslău,
cînd deodată vîntul soartei începe a sufla pieziș. Domnul plecă la
Praga.
Gorăslău, un fior de nădejde. Și apoi, ca un trăsnet umblă
vestea sfoară prin țară că Vodă Mihai a fost omorît mișelește, de
un cîne de dușman, în cîmpia Turdei. Nu se știe dacă e adevărat
sau dacă e numai svon, pînă într-o zi sosește din Ardeal un sol de-
al lui Stroe Buzescu, cu capul retezat al marelui voievod.
Ce jale cuprinse atunci lumea, e greu astăzi de închipuit. Cu
moartea lui Mihai se năruiau nădejdile unei generații, care
crezuse în el.
Au mers preoți, boieri și oameni de rînd, toată țara, cu Preda
și Radu Buzescu în frunte și cu Sima stolni- ceasa, de-i îngropară
capul lîngă mormintele tatălui și bunicului, în ctitoria acestora din
mînăstirea Dealului lîngă Tîrgoviște, sub o lespede din naosul
bisericii.
întoarsă la Stăhești, Sima, jăluind pe marele voievod, putea
totuși crede că s-a isprăvit de acum cu viața aceasta de zbucium,
de înfrigurate așteptări, de zilnice pericole. Abia acum însă
începea să sufle pentru ea furtuna cea mare a soartei, care o repezi
din culmea nădejdilor în prăpastie, în neantul durerii.
Frații lui Stroe, sătui de zbucium, și poate neîncrezători în
steaua lui Mihai pe care o vedeau apunînd, se retrăseseră pe la
moșiile lor, fără a se amesteca totuși, cum au spus unii, în luptele
pentru domnie, ce se dădeau în țară între Simion Movilă și Radu
Șerban, încă pe timpul cînd trăia Mihai. Singur, lîngă domnul lui,
neclintit, rămase stolnicul Stroe. După moartea lui Mihai, el nu s-
a întors în țară, fără ea să putem lămuri ce-1 reținu în Ardeal. Dar
că nu s-a întors e sigur, căci altfel piatra de mormînt al eroului din
mînăstirea Dealului ar fi purtat numele lui și al Simei, iar nu
inscripția care zice : „Această piatră de mormînt au pus-o jupîn
Radu Buzescu și jupîneasa lui Preda“. După moartea lui Mihai,
Preda și Radu Buzescu, ieșind din rezerva lor, se deteră din partea
lui Radu Șerban, muntean, împotriva lui Simion Movilă,
moldovean. El, cu ceilalți boieri ai țării, l-au ales pe Radu domn,
de l-au alungat apoi pe Simion din țară.
Iar cînd Simion Vodă se întoarse din nou în Tîrgo- viște, cu
ajutorul polon și tătar, alungînd pe alesul Bu- zeștilor peste munți,
aceștia, împreună cu Radu Șerban șî cu toți boierii din partidul
lui, fugiră în Ardeal, unde se împreunară în sfîrșit cu fratele Stroe,
pe care nu-1 mai văzuseră de mai bine de un an.
La Satu Mare, Radu Șerban se închină armatei imperiale, și
acolo, pe loc, hotărî să trimită pe Stroe la împăratul Germaniei
spre a-i cere ajutor împotriva lui Movilă, a moldovenilor, a
tătarilor și a polonilor lui. Ne-o spune Radu-Vodă Șerban el
însuși, într-un hrisov de-al său din iunie 1004 : „Și dacă am ieșit
acolo la locul Sact Marin (Satu Mare), domnia mea am căutat în
toate chipurile cum voi putea .cîștiga moșia domniei mele, Țara
Românească, și am căutat cu toți boierii domniei mele, pe care să
alegem credincios și destoinic boier ca să-1 trimitem la cinstitul
împăratul nostru creștin, și eu toții am ales pe cinstitul dregător al
domniei mele, pe Stroe, fost mare stolnic, și l-am trimis la îm-
părat și aeolo multă străduință s-au străduit domnia mea“.
Iată cum și de unde a plecat Stroe Buzescu la Vîena,
credincios noului său stăpîn, precum fusese celui vechi.
Iar în tot timpul acesta, Sima, care crezuse că se isprăvise cu
necazurile, tînjea în țară, fără să-și poată vedea soțul.
De frica armatelor lui Simion Movilă, de groaza haiducilor
lui Ștefan Cercel, de focul și pîrjolul ce era în țară, bejănea lumea
întreagă, și cu ea și amărîta jupî- neasă a lui Stroe, din loc în loc,
de la conac la conac, din mînăstire în mînăstire. Apoi, într-o zi de
septembrie — era în anul 1602 — treisprezece luni după moartea
lui Vodă Mihai, află țara înfrigurată că Radu Șerban, cu Buzeștii
lui, se întorsese din Ardeal -cu oaste numeroasă, și că-n munții
Bratocei se-ncăierau acum armatele sale cu ale lui Movilă.
La 13 septembrie, dimineața, după o luptă a avant- gardelor,
la Ogretin, se întâlniră ostile la gura Telea- jenului, lingă Teișani
și se făcu năvală mare, care țină ziua întreagă și toată noaptea și
încă în dimineața d-apoî pînă birui Radu Șerban, alungind de pe
cîmpul de luptă și din țara lui pe nepoftiții musafiri ai lui Simion
Vodă. Ca în vremea cavalerismului medieval, viteazul ' Stroe
Buzescu provocase pe cumnatul hanului tătăresc , la o luptă
voinicească, în doi, corp la corp, și străpungîndu-1 cu sabia, îl
lăsă mort pe cîmpul de luptă.
Dar, lovit el însuși la obraz, fu dus în brațe pînă în- tr-un sat
vecin. Un călăreț fu expediat în grabă la Brașov după doctor, și
un altul în zbor pînă la Stănești, să înștiințeze pe sțolmceasa Sima
că s-au întors oștile cu izbîndă în țară, dar că-i zace soțul bolnav.
într-un sat din munții Buzăului. Cîteva zile mai tîrziu, jupîneasa
Sima era la căpătîiul soțului ei. De aproape doi ani îl vedea acum
pentru întîia dată... și pentru cea din urmă. La 20 octombrie
următor, stolnicul Stroe Buzescu își dădu ultima suflare, murind,
ostaș viteaz, de-o moarte vitejească.
S-a întors Sima stolniceasa cu trupul bărbatului ei la Stănești
și-1 îngropă acolo în strămoșeasca bisericuță de la curte. Pe piatra
lui de mormînt se vede un admirabil basorelief, închipuind pe
Stroe călare, înjunghiind pe cumnatul hanului tătăresc. Iar
inscripția dictată de Sima cuvînt cu cuvînt, voi transcri-o, căci e
un monument a cărui frumusețe, din durerile trecutului nostru a
fost zămislită :
„Această piatră pe groapa jupînului Stroe Buzescul, ce-a fost
stolnic la Mihai Vodă, și-a fost la toate războaiele. dimpreună cu
domnul său ca o slugă credincioasă, și la războiul dintîi dobîndi
rană la mîna stîngă de turci, și la războiul de la Giurgiu, cînd se
lovi cu hanul, se răni la ochi de săgeată. Și-au slujit Stroe lui
Mihai Vodă pînă pieri în țara ungurească. Dacă se sculară boierii
țării și cu Buzeștii, ridicară pe Radu Vodă. Iară Simion Moghilă,
cu turci, tătari, moldoveni, Ieși, mulți fără seamă, veniră din țara
Moldovei de scoase pe Radu Vodă și pe Buzești din țară lor la
țara ungurească.
Iar atunci merse jupînul Stroe la împăratul nemțesc că să
ceară ajutor, de ieșiră la țara românească cu Radu- Vodă și nu-i
aștepta Simion Moghilă. Deci, s-au ridicaf cu leșii și moldovenii
și hanul cu mare oaste de tătari, și ieșiră de se loviră în gura
Teleajenului la Teișani, în luna lui septembrie 14 zile, luni
dimineața pînă seara și făcură năvală marți dimineața de trei ori
de toate părțile. Iar jupînul Stroe, atîta nevoie pe creștini văzînd,
stătu împotriva tătarilor, de se lovi cu Mîrza, cumnatul hanului,
și-1 înjunghie pe el. Și dintr-acel război se răni la obraz și peste
trei săptămîni i se întîmplă moartea, în luna lui octombrie 2 zile,
văleat 7110 (1602). Și'nu fu pe voia.cîinilor de tătari —
dumnezeu îl ierte ! Scris-am eu, jupîneasa Sima a stolnicului
Stroe. Dacă voi muri, să mă îngropați lingă dumnealui aici !“
Să ținem socoteală de vorbe ca aceste : „a dobîndit rană" ; sau
„Se sculară boierii -țării cu Buzeștii“. Pentru Sima, Buzeștii nu
erau boieri, erau ceva mai mare, ceva cam între vodă și boieri,
căci atunci cînd e vorba , să spună c-au ales un domn țării, ea îi
desparte pe acești trei voinici de ceilalți boieri, parcă ar fi fost trei
felurite clase în țară : voievozi, buzeșți și boieri. Apoi tot topul
acela de mîndrie, cu care știe să povestească posterității vitejiile
bărbatului ei : „se rănî la obraz“, drept în față, ca; un viteaz ce
era. Bătălie mare, Stroe omoară pe cumnatul hanului, moare el
însuși de rana primită... toate aceste, în viitoarea acestor
simțăminte de dragoste de moșie, pare a le uita Sima. După ce și-
a dezvăluit Sima în fața lumii și a posterității, sufletul ei de
româncă, soția stingheră, femeia, se zgribulește iar în inima ei
însîn- gerâtă, mîndră pînă și în durere spune doar atît ; „Dacă voi
muri, să mă îngropați lîngă dumnealui, aici !“.
După moartea lui Stroe, Sima a mai trăit multă vreme, peste
treizeci de ani. într-un zapis dat Govorei, în 1633, ea spune : „Din
boierii cei bătrîni, am rămas numai eu !K Și-n aceste cuvinte e o
lume. întreagă de duioase amintiri. Din boierii bătrîni ai veacului
XVI-lea, din vitejii lui Mihai-Vodă și din jupînesele lor, a rămas,
sub Matei Basarab, numai Sima Stoîriiceasa Buzeasca. Iar de
vaza de care se bucura, în întreg cuprinsul țării, acest din urmă
supraviețuitor al vremurilor de eroism, stă scris încă azi lămurit în
hrisoave. De cîte ori, la j udecata divanului, se certau boierii
pentru moșiile lor, nici vechile scrisori, care puteau fi drese, nici
martorii, cît de mulți, nu erau luați în seamă, dacă se bănuia
numai că Stol- niceasa Sima putea să știe ceva din acele pricini.
Atunci, încărcată de ani și adusă de șale cum era, venea Sima în
rădvan de la Stăneștii din Oltenia tocmai în Tîrgo- viște sau în
București, și jura. Iar cînd jura Sima, judecata era isprăvită.
Capitolul XIV
DOAMNA ELISABETA MOVILA

e la Ștefan cel Mare și pînă la fiul Lă- pușneanului, adică mai

bine de o sută de ani, Moldova a văzut perindîndu-se pe scaunul
ei numai fiii și nepoții marelui voievod, o continuitate dinastică,
dacă nu întotdeauna legală, în tot cazul de sînge, și cum Ștefan
era el însuși coborîtor din întemeietorul țării face că această
continuitate a ținut peste 200 de ani. în ultimul pătrar al veacului
al XVI-lea, lucrurile însă s-au schimbat. Slăbiciunile ultimilor
Mușatini, certurile interne și mai ales atotputernicia otomană și
creșterea ei în trebile țărilor dunărene au produs o perturbare în
principiul continuității dinastice, adus aport Moldovei din Ardeal
de către Bogdan întemeietorul. Astfel am văzut perindîndu-se pe
scaunul Moldovei, în răstim de vreo treizeci de ani, numai domni
străini de dinastia noastră națională, dar străini uneori de țară și
de credință, ca de pildă : Basarabi : Petre Șchiopul, levantini
protestanți : lacob Eraclide Despotul, armeni : Ion Vodă cel
Cumplit, țigani : Răzvan Vodă, evrei : Aron Vodă.
F Printre ambițioșii acelor vremuri, s-au ivit, în ultimii ani ai
secolului, membrii familiei Movilă. Povestea Aprodului Purice,
făcut de Ștefan cel Mare din Purice, Movilă, fiindcă într-o luptă
s-ar fi făcut el moviliță ca să poată Ștefan Vodă încăleca mai
repede, este, firește,o legendă. 39 Totuși neamul e vechi, datînd
din secolul al XV-lea. înălțarea acestei familii însă, ai cărei
membri ajunseseră în a doua jumătate a veacului al XVI-lea la
primele trepte ale boierilor, se datorește căsătoriei lui Ion Movilă
cu Maria, a cărei mamă era fata lui Brancovici, despotul sîrbilor,
soră cu doamna Elena a lui Petru Rareș, Ruxandra, doamna
Lăpușneanului (fata lui Petru Rareș și a Elenei) venea deci vară
primară cu această Maria Movilă. Se înțelege ușor că copiii lui
Ion și ai Măriei, nepoți de veri ai lui Lăpușneanu, s-au înălțat
repede în ranguri — mai ales pe vremea unei domnii care
secerase vechea boierime pentru a înălța în locu-i una nouă.
Ion și Maria Movilă au avut trei fii, pe Eremia, ajuns dôirin
al Moldovei, pe Simiôn, ajuns trecător în scaunul ambelor țări,
cel care a arnărît ultimele zile ale lui Mihâi Viteazul, și pe
Gheorghe, mitropolitul Moldovei.
Nevasta lui Eremia, doamna Elisabeta, numită îndeobște la
noi Elisafta, a fost una din figurile cele mai marcante în galeria
doamnelor române.
Originea ei este discutată. Era sau fata lui Toma Czo-
mortany, nemeș ungur, trecut în Polonia, unde, în calitate de
proprietar al moșiei Lozna lîngă Lwow, i s-a spus Lozinski —
sau atunci era fata lui Gheorghe Katara- tos, uh grec trecut în
Moldova, căruia de asemenea i s-a spus Lozinki, sau Lslozeanu,
fiindcă era proprietarul : moșiei Lozna de lîngă Dorohoi. Părerea
dintîi e susținută de N. lorga și P. Panaitescu ; a doua, de Sever
Zotta. Ar fi prea obositor pentru cititori a ne întinde asupra
acestei „dispute genalogice“, și pentru a împăca lucrurile, vom
numi-o scurt Elisabeta de Lozna, cum îi ziceau aproape constant
polonii, fără a lămuri dacă e din Lozna de lîngă Lemberg sau din
Lozna de lîngă Dorohoi.
In tot cazul era catolică, ceea ce — cu toată strînsa
argumentare a lui Zotta.— ne face totuși să bănuim ca mai
curînd poate să fi fost fata lui Czomortany din Lozna, din
catolici unguri polonizați, decît din grecii moldovizați Kataratos,
care aveau un îndoit cuvînt de-â rămîne pravoslavnici.
Era o femeie mîndră, ambițioasă și frumoasă. Chipul ei,
păstrat ,1a mînăstirea Sucevița în Bucovina, e atît de fin, ochii ei
mari atît de frumoși, și gura ei mică și bine desemnată, atît de
ispititoare, încît, din cîte chipuri de doamne cunoaștem pînă
acum, putem spune că, alături de Anastasia Duca, Elisabeta a
fost cea mai frumoasă doamnă pe care a avut-o Moldova. A fost
și una din cele mai ambițioase, de-au comparat-o istoricii noștri
cu doamna Chiajna. Ii lipsea însă agerimea minții, pătrunderea
clară a situațiunilor și repeziciunea în hotărîri. Nu era inteligența
ei la, înălțimea ambiției care o rodea, ceea ce va pricinui de altfel
căderea ei și nenorocirea la care ajunsese la bătrînețe. ...
In ipoteza că era fata lui Czomortany, căsătoria ei trebuie să
fi avut loc în Polonia la sfîrșitul anului 1591, cînd Ieremia
Movilă, întors din Tirol unde întovărășise pe fostul său voievod
Petre Șchiopul,, se stabili, provizoriu acolo. Și, în adevăr, un an
mai tîrziu, în 1592, li se naște primul copil, o fată, Maria. Ii
aflăm atunci locuind, cu întreaga fămilie care era numeroasă,
surori, cumnați, veri, la Ustie, moșia ducelui Ion Simion de
Sluczk.
Aici a stat Movilă cu ai lui, mai bine de trei ani. Aici, în
1593, căpăta diploma de indigenat polon. Aici află el moartea
scumpului său Petru Vodă și de aici unelti în tot chipul să aducă
pe lîngă el pe fiul acestuia, Ștefăniță, încăput pe mîiriile
iezuiților, ceea ce-i fu mai fatal decît o închisoare. Iar numai
după ce văzu că toate strădaniile de-a face din acesta un domn
fură zădărnicite, tot de aici, de la moșia Ustie, se întoarce în
Moldova pentru a se urca în scaunul țării din care plecase numai
cu boieria lui și cu o poftă de mărire pe care nu i-o bănuise
nimeni.
Avînd în vedere natura blajină și nerăzboinică a lui Eremia
sîntem în drept a ne întreba dacă pofta aceasta de mărire zăcea în
firea lui, sau poate mai curînd s-ar fi născut din îndemnul
Elisabetei. Faptele cum au curs mai departe, ar sta mai curînd în
sprijinul ultimei ipoteze.
Oricum o fi, în vara anului 1595, cîțiva nobili poloni își
părăsiră feudele, și cu armată proprie, de lefegii și de strînsură,
aduseră pe Eremia Moghilă domn Țării Moldovei. Străin de
această faptă nu era nici regele Poloniei, care, sătul de amestecul
cardinalului Bathory în treburile noastre, și, simțind și
slăbiciunea turcilor, se hotărî să mai încerce o dată norocul
politicii leșești la granița de sus a țării lui.
O dată cu urcarea în scaunul Moldovei a lui Eremia, se
deșteaptă și ambiția fratelui său Simion, care-și puse de gînd, cu
un rar curaj, trebuie mărturisit, să ia locul lui Mihai Viteazul în
Muntenia. Intru întîmpinarea acestui vis de mărire, Simion, ca și
frate-său Eremia, ceru sprijinul polonilor, care i-1 dădu. Iată
așadar, pe vremea zbucțumărilor trăite de Țara Românească sub
Mihai, Moldova și Polonia tîrîte și ele în viitoarea marii epopei.
Eremia își lăsă deocamdată familia în Polonia, căci
asigurarea mult rîvnitului scaun moldovenesc nu era lucru ușor.
El avu de luptat și cu Răzvan Vodă, domnul țigan, ocrotit de
Mihai, și cu Ahmed Bey din Tighina, nepotul hanului tătăresc,
care, sprijinit de turci, voia să prefacă Moldova în pașalîc și să ia
el sandgeacul. însă Eremia avea în mica, dar viteaza lui oaste,
toată floarea războinicilor poloni, pe Ștefan Potocki și pe frații
acestuia vestiții Ion și lacob Potocki, pe Stanislas Zolkiewski,
castelanul de Lemberg, și pe însuși viteazul hatman Zamoisky,
cancelarul Poloniei, sub comanda căruia stăteau oștirile lui
Movilă.
Răzvan Vodă fu alungat din Moldova, Ahmed învins și gonit
peste Nistru, ungurii, cu care Răzvan se întoarse sub zidurile
Sucevei, nimiciți. Bietul domn țigan fu omorît în aceeași
localitate, Arenii, și în același chip cum fusese ucis cu 32 de ani
înainte și celait nenorocit și viteaz aventurier de pe tronul
Moldovei, Ion Eraclide Despotul. L-au tras în țeapă. Apoi,
tăindu-i capul, l-au înfipt în zidurile cetății Sucevei, să-1 vadă
toți cîți îl iubiseră și cîți nu-1 iubiseră.
Domnia lui Eremia era de acum asigurată ; mai mult chiar,
întemeiată dinastia lui, care a costat Moldova multă neliniște și
multă vărsare de sînge.
Acum putea veni în țară și familia lui vodă, care aștepta în
Polonia desfășurarea evenimentelor. Doamna Efisabeta sosi la
Iași, cu copiii ei, prin ianuarie 1596.
Bubuitul tunului încetase, în țară cel puțin, căci peste hotare
Mihai își urma epopeea. La Iași, doamna, în liniștea anilor dintîi,
avu o grijă a ei, care amintește primele vremuri ale voievodatului
Moldovei : lățirea catolicismului. Adevărat că, în această
privință, nu putu întru nimic influența pe bărbatul ei. Copiii fură
crescuți în legea țării, iar Vodă Eremia ocrotea de zor ortodoxis-
mul, prin danii și prin ctitorii în țară și peste hotare (Sucevița în
Bucovina și biserica ortodoxă din Lemberg). Totuși, în cercul
influenței ei, Elisabeta lucra. Episcopul catolic Querini se putea
lăuda, într-o scrisoare trimisă papei, că slujind într-o zi de
sărbătoare (Corpus Domini) duse după el, în alaiul său, pe
domnul țării, boierimea și oastea, ba chiar pe însuși mitropolitul
Gheorghe (fratele domnului) și pe sfinții vlădici ortodocși.
Evlaviosul domn se lăsa deci înduplecat uneori de-a merge la
slujba catolică a lui Querini, și de asemenea pare sigur că, prin
străduințele doamnei Elisabeta, Eremia a dăruit 300 de scuzi
pentru împodobirea bisericii catolice din Suceava. Nu trebuie
uitat de asemenea, că în afară de ducele Wisznowieski, care era
ortodox, ceilalți gineri ai lui Eremia țineau de religia papistașă și
iarăși nu trebuie uitat că din fetele lui măritate după poloni,
numai una a rămas ortodoxă, celelalte trecînd la catolicism.
în afară de grija aceasta pentru legea ei papistașă, doamna
Elisabeta și-o fi petrecut primii ani ai domniei, cum se și
cuvenea pe acele vremuri unei neveste de voievod moldovean,
mai mult în iatac, cosind, țesînd și crescîndu-și copiii. Marele
eveniment al acestei epoci fu nașterea celui dintîi băiat al lor,
moștenitorul dinastiei ce cugeta Vodă Eremia a întemeia în
Moldova.
îl boteză cu numele de Constantin și pe dată grija pentru
viitorul acestei odrasle domnești deveni preocuparea de
căpetenie a soților Movilă.
Vrèmile fiind nesigure, vaza și puterea lui Mihai Viteazul
crescînd și dușmănia ce le-o purta acesta făcură pe domnul
Moldovei și pe soția lui să se gîndească la un adăpost sigur în
străinătate, în Care fie ei, fie feciorul lor Constantin, să se poată
adăposti, dacă li s-ar întîmpla să piardă domnia. își amintiră
atunci de frumosul domeniu din Ustie, unde petrecuseră cîțiva
ani fericiți, la ducele de Sluczk. în vederea cumpărării acestei
moșii cu castelul ei, trimiseră în Polonia pe credinciosul lor boier
marele logofăt Luca Stroici (o rudă de-a Movileș- tilor). Moșia
Ustie aparținea acum marelui paharnic al coroanei Poloniei, care
se învoi a o vinde domnului Moldovei, însă murind în cursul
tratativelor, cumpărătura fu făcută de la văduva lui și nu pe
numele lui Vodă Eremia, - ci pe acel al fiului său Constantin. E
deci vădit că grija de viitorul coconului domnesc îndemnase pe
Movilești să facă această cumpărătură. Elisabeta și Eremia
numiră și tutori pentru a védea de interesele fiului lor în Polonia,
și anume pe însuși cancelarul regatului, Zamoisky, pe frații
domnului, Simion și Gheorghe mitropolitul, precum și pe Luca
Stroici. Iar Andrei Sienien- ski, subcancelar de Liow, administra
averea.
Acestea se întîmplau în 1599. în același an Mihai cucerea
Ardealul ; Simion Movilă strîngea lefegii Ieși pentru a încerca, îh
lipsa eroului, să pătrundă în Muntenia ; iar polonii, ei înșiși,
îngrijorați de izbînzile lui Mihai, înștiințară pe Eremia că acesta
are de gînd să cucerească și Moldova. însă Vodă Eremia, căruia i
se născuse acum un al doilea fiu, Alexandru, petrecea liniștit la
Iași și pare a nu fi voit de loc să-și dea seama de furtuna ce
amenința să se dezlănțuiască asupra-i. De altfel Mihai, pentru a-
și pregăti mai bine terenul, dădu o lovitură de maestru. EI
trimise, în martie 1 600, soli lui Eremia Movilă la Iași, pentru a-i
peți pe una din fete pentru fiul său Nicolae Pătrașcu. în același
timp trimitea și la Suceava soli lui Sigismund Bathory — care-și.
căutase acolo un adăpost — pentru a-i propune de soție pe fata
lui, Floricâ, deși Bathory era însurat cu Maria-Gristîna,
arhiducesă austriacă.
Prin aceste manopere el adormi pe dușmanii lui, fă- cîndu-i
să creadă că biruitorul Ardealului căuta prietenia lor.
Cînd la începutul lui mai 1600, trupele lui Mihai pătrunseră
în Moldova, ele prinseră pe Eremia Movilă atît de nepregătit și
de neștiutor, încît benchetuia la nunta unei rude pe Trotuș. Retras
în grabă la Suceava, trimise după ajutor în Polonia. însă armata
lui Mihai era deprinsă cu războiul, nu cu banchetele. Pe la Oitüz'
și pe la Bistrița, ea pătrunse atît de repede în inima țării, încît
domnul Moldovei trimise în Polonia un al doilea apel disperat, în
toiul nopții. Era prea tîrziu. Oștile formate din munteni și secui
se apropiau de Suceava. Eremia și Elisabeta, cu copiii și cu toată
casa, cu boierii și cu o mică ceată de cîteva sute de ostași, o luară
la goană. Familia și-o trimise domnul la Camenița, iar el se
închise în puternica cetate care a fost scăparea atîtor domni
moldoveni. Mihai nu-1 lăsă în pace. Ocupă Suceava, îl urmări la
Hotin, și după o mică încăierare, care a luat în ochii eroului pro-
porții uimitoare, sili pe Eremia Movilă să treacă și el Nistrul și
să-și caute adăpost la Camenița, lîngă doamna și copiii lui.
Ocuparea lașilor de către Mihai și luarea în stăpînire a
Moldovei — vremelnica întemeiere a unității naționale — este
un fapt prea cunoscut pentru a insista asupra lui.
Pe cînd doamna Elisabeta și copiii rămăseseră — nu se știe
de ce — la Camenița, Vodă Eremia se retrase la moșia lui, Ustie,
cumpărată cu atîta trudă. De acolo, prin legăturile ce avea cu
aristocrația Poloniei, unelti fugarul domn din răsputeri pentru a-
și recăpăta domnia. își vîndu argintăria și juvaerele, căută chiar
să-și amaneteze domeniul. însă nu găsi pe nimeni să-i
încredințeze sumele de care avea nevoie. Rămase deci, împreună
cu Luca Stroici, în castelul său de la Ustie, așteptînd curgerea
evenimentelor, care se precipitau de altfel cu o iuțeală uimitoare.
Mihai învins la Mirăslău, Mihai fugar. Simion Movilă ajuns
domn în Tîrgoviște. Moldova, evacuată de munteni, era ocupată
acum de trupele polone care ajutaseră pe Simion să ocupe
scaunul. Țării Românești. Aceste trupe despuiau și prădau țara
pentru a se despăgubi, chipurile, de lefurile rămase neplătite de
către fratele său Eremia. Populația, înspăimîntată, părăsise, satele
și orașele adăpos- tindu-se, în toiul iernii, în codrii Carpaților,
unde se luptau cu fiarele și unde le mureau copiii de frig (1600—
1601).
în atari împrejurări Eremia nu se putea încă întoarce în
Moldova. El rămase mai departe la Ustie, iar doamna Elisabeta
cu copiii, la Camenița.
 Ce-o fi reținut-o pe ea acolo, în loc de a-și întovărăși
bărbatul în domèniul lor, e încă nelămurit. Ea pare a fi fost
prizoniera ducelui de Zamoiski și a starostului Came- niței, poate
un fel de ostatecă pînă la regularea datoriilor soțului ei și pînă la
plata ostașilor cumnatului Simion. Căci, într-adevăr, pe cînd
bătrînei Maria, mama voievozilor, cît și mitropolitului Gheorghe,
fratele lor, li se îngă- duiră a se întoarce în Moldova, Elisabeta,
copiii și o soră de-a doamnei, fură toți ținuți acolo, închiși în
cetatea Cameniței, un an de zile și mai bine.
Traiul ce duse atunci mîndra doamnă, fu un chin nemai-
pomenit. în primăvara anului 1601, izbucnește ciuma în oraș, și,
curînd după aceea, pătrunde și în cetate. împrejurul familiei lui
Vodă Eremia se răspîndește groaza morții. Cu toate măsurile de
pază ce se luaseră mor servitorii doamnei Elisabeta, moare însăși
sora ei, acolo, sub ochii doamnei, înnebunită de spaimă. La 23
april, logofătul Dan Danovici, sold! lui Simion Vodă pe lîngă
cumnata lui,scrie o scrisoare desperată, arătînd în ce hal se află
doamna Moldovei: „Ce necăjită, ce bolnavă, ce bîntuită este de
frica morții înainte de timp“. Ce viață de chin o fi dus atunci
biata femeie și pentru păcatele cui, cine mai știe. Iar felul cum
înțelegeau polonii să se poarte cu credincioșii lor Movilești, se
învederează și prin întîm- plarea din Hotin, cînd comandantul
leah de acolo lovi cu buzduganul pe pîrcălabul Islozeanu, tatăl
doamnei Elisabeta, amenințîndu-1 că-i va tăia barba.
în sfîrșit, în septembrie 1601, izbucnește vestea morții lui
Mihai Viteazul. Ca prin minune, toată lumea se liniștește.
Polonii își retrag trupele din Moldova, Vodă Eremia,
împreunîndu-se din nou cu familia lui, se întoarce în scaun, la
Iași ; singur Simion Movilă mai luptă în Muntenia cu ostile lui
de poloni și de tătari, pentru a-și menține domnia împotriva
Buzeștilor și a lui Radu Vodă Șerban.-
Doamna Elisabeta ar fi putut avea liniște, o liniște
binecuvîntată după atîta zbucium, dacă alt necaz n-ar fi trăsnit ca
din senin pe capul ei, un an abia după întoarcerea ei în Moldova.
In septembrie 1602, cumnatul Simon, alungat din Muntenia, se
întoarce, învins și sărac, la frate- său, cerîndu-i bani să-și
plătească oștirea.
Cum Eremia, plin de datorii el însuși, nu avu de unde plăti
pe lefegiii lui frate^său, aceștia îl amenințară că-i vor devasta
locuința din Ustie. Exasperată, doamna Elisabeta pune pe soțul ei
să scrie regelui Poloniei (17 ianuarie 1603) pentru a-1 ruga să
împiedice devastarea castelului, care nici măcar nu era al lor ci al
fiului Constantin. Dar scrisoarea rămase fără răspuns și, în
februarie 1603, foștii soldați ai lui Simion intră pe moșia lui
Eremia, culeg veniturile, vînd griul, mănîncă vitele și trimit răs-
puns domnului Moldovei să li se plătească lefurile rămase
datoare de Simion Vodă, căci altfel nu se mai alege nimic din
moșia și din castelul de la Ustie. De atunci, spune cu dreptate N.
lorga, trebuie să fi început dușmănia între cei doi frați. De atunci,
îndeosebi, trebuie să fi început ura Elisabetei împotriva lui
Simion, dacă nu cumva ținea de mai înainte, din amărîtele zile
ale castelului din Came- nița, cînd rămăsese ea închisă între
ciumați, de dragul, poate, al datoriilor cumnatului ei.
După atîtea necazuri, o clipă de răgaz și de bucurie. La 25
mai (1603), în cetatea Sucevei, reședință mai bogată și în
amintiri și în lux decît aceea din Iași, își mărită Eremia Vodă pe
fata lui Chiajna, cu principele Mîhai Wisznowieckî, rutean
ortodox, unul din cei mai mari magnați ai regatului Poloniei.
Cinstea aceasta, domnul micului voievodat al Moldovei o vestea
regelui, rugîndu-1 „să nu disprețuiască sărmana casă a prea
umilitului său slujitor și supus credincios'1.
Acestei noi înrudiri i se datorește, desigur, faptul că regele
trimise în sfîrșit doi delegați la Ustie spre a cerceta pricina de
gîlceavă între Eremia și lefegii lui Simion. Acești delegați, un
arhiepiscop și castelanul de Liow, hotărîseră ca trupele ce
ocupau moșia și castelul să plece pe dată de acolo, dînd un răgaz
de șase luni lui Eremia Movilă pentru achitarea datoriei lui
Simion, al cărui gazdă și garant era el, domnul Moldovei.
In noiembrie, trecînd termenul păsuirii, lefegii amenință din
nou. Și iarăși domnul Moldovei scrise regelui Poloniei, însă i se
răspunse că oștașii lefegii fiind „păsări pribege cari nu pot
fi'judecați de lege**, datoria trebuiește achitată, fie de Simion,
fie de Eremia. Cum lui Simion hici prin gînd nu-i trecea să
plătească, de unde nici nu avea cu ce, Eremia, pentru a nu
primejdui cu totul moșia și a nu-și vedea castelul dărîmat,
deschise în sfîrșit casa de bani, a lui sau poate a visteriei
Moldovei, și achită pe creditorii fratelui său.
Ustie era salvat. Insă ura Elisabetei creștea. In toiul iernii, ea
părăsi Iașii, trecu granița. și în cea mai mare grabă alergă pînă la
moșia ei pentru a vedea ce-a rămas de pe urma devastărilor
soldaților lui Simion, Se vede treaba că stricăciunile nu erau atît
de mari, deoarece doamna scrise unor călugări catolici din
Lemberg ca să le mulțumească de rugăciunile ce făcuseră „în
vremea suferințelor noastre11. Se vede lămurit din această
epistolă dată din 13 februarie 1604, că toată grija Ustiei, doamna
o purta. Ea dorise să cumpere moșia pentru fiul ei, ea plătise pe
călugării catolici să se roage Domnului ca turbații de lefegii să
nu-i dărîme castelul, ea o fi hotărît pe Vodă să plătească o dată
blestemata de datorie a fratelui său pentru a-și salva domeniul.
De altfel, de pe atunci, ambiția doamnei începuse a lua
proporții puțin obișnuite. Ea semnează această scrisoare către
călugăr : „Din mila lui Dumnezeu, doamnă a Țării Moldovei* 1,
ca și cum Vodă Eremia ar fi fost numai un soț consort.
După ce puse totul în regulă, ea lăsă pe Luca Stroiçi să
îngrijească de moșie și de castel și se întoarse la Iași, la ai ei,
unde petrecu doi-trei ani în cea mai deplină liniște. Pînă și de
urîtul de Simion scăpase, căci acestui neastîmpărat bătrîn i se
năzăriseră iarăși fumuri de domnie și plecase în Ardeal „să
sape*1 la unguri pe Radu Șerban, care-i uzurpase, zicea el,
scaunul Țării Românești.
In anii ce urmară, 1605—1606, grija de căpetenie a soților
Movilă fu înzestrarea sfintelor lăcașuri. De netulburata urmare a
neamului lor în scaunul Moldovei nu mai avea grijă de mult. Din
1599 primiseră ei un privilegiu al Porții, în' care sultanul arăta
lămurit că, atîta vreme cît Eremia îi va fi credincios și-i va
trimite regulat tributul, va rămîne pe viață domn al Moldovei, și
după moartea lui îi va urma fiul.
Așadar, drept laudă lui Dumnezeu, el împodobea mînăs-
tireă Suceviței, ctitoria lui dinainte chiar de domnie, cu icoane,
odoare și cărți sfinte, iar mînăstirii Zografului din Sfîntul Munte
îi făcu o însemnată danie în bani. Orice prilej aduce mulțămire
domnului pentru că se îndurase de liniștea bătrînețelor lui. în
iarna anului 1606 i se născu și un al tréilea fiu, numit Bogdan, iar
în vara aceluiași an — Eremia Vodă muri pe neașteptate, lovit de
dambla, în căldura lunii lui iunie.
întors fără izbîndă din Ardeal, Simion Movilă se afla pe
atiinci la Iași. Nu se poate ști, căci toate izvoarele se bat cap în
cap cînd e vorba de această chestiune, nu se poate ști dacă
înainte de a muri, Eremia l-a rugat pe frate-său să domnească în
locul fiului său, pînă la majoratul acestuia, sau dacă, împotriva
voinței lui, Simion uzurpă tronul lui Constantin. Mai de crezare e
faptul că ambițiosul bătrîn a înlăturat cu sila pe nepotul lui.
Cuvinte pentru a bănui aceasta avem destule. Mai întîi, în sfatul
boierilor lui Simion Vodă, nu mai aflăm pe pîr- călabul
Islozeanu, socrul lui Eremia. Apoi mormîntui decedatului domn,
la Sucevița, rămase fără piatră amintitoare (așezat abia mai tîrziu
de către Miron Vodă Bar- novski), ceea ce ar dovedi că doamna
Elisabeta trebuie să fi părăsit țara de frică și de ura acestui
nefericit cumnat, căci altminterea evlavioasa doamnă s-ar fi
îngrijit de mormîntui soțului ei.
Exilul Elisabetei nu ținu însă mult. La 14 septembrie 1607
moare și Simion Vodă, de bătrînețe zic. unii, iar alții zic că de
otravă. Bănuiala cade firește asupra Elisabetei, iar cel care o
colportă este Miron Costin, ușorul la bîr- feală. C-o fi, că nu o fi,
din ziua aceea începu lupta pe viața și pe moarte între văduvele
răposaților voievozi, Elisabeta lui Eremia și Marghita lui Simion.
Această Marghita era o poloneză, probabil fata contelui
Zolkiewski, catolică și ea și ambițioasă ca și cumnata ei. Din
căsătoria ei cu Simion Movilă se născură cinci fii : Mihai,
Gavril, Moise, Petre și Ion. Cel mai mare, Mihai (zis și
Mihăilaș), se urcă în scaunul Moldovei, la moartea tatălui său,
ales fiind de boieri, în 1607, septembrie 23. Mamă-sa o fi fost
aceea care uneltise alegerea, căci copilul ei n-avea mai mult decît
13-14 ani. Mai modestă decît Elisabeta, ea se intitula cum se și
cuvenea : „Marghita, doamna răposatului întru fericire Simion
Moghilă Voievod“.
Alegerea aceasta confirmă presupunerea că doamna
Elisabeta, împreună cu copiii ei, părăsise țara la moartea lui
Eremia, căci altfel nu s-ar tălmăci cum boierii, care slujiseră
doisprezece ani sub fostul ei soț și numai două luni sub Simion
Vodă, să se fi dat de partea fiului celui din urmă.
In tot cazul, Elisabeta doamna, care de voie de nevoie,
suferise epitropia cumnatului, nu mai putea suferi uzurparea
nepotului.
Scaunul Moldovei se cuvenea, după însuși firmanul Porții,
fiului ei Constantin. Ambițioasa femeie și-ar fi dat viața pentru a
i-1 dobîndi.
Cumnații lui Constantin se puseră deci în mișcare. Din
diferitele colțuri ale Poloniei se răscoliră feudele, oamenii se
înarmară, lefegii fură angajați și o armată de vreo 30 000 de
oameni, din care aproape o treime erau numai nobili, se îndreptă
asupra Moldovei, avînd în capul lor pe tînărul Constantin, pe
Wisznowieski și pe frații Potocki. în octombrie 1607 ei alungară
pe Mihăilaș din Iași ; în noiembrie acesta se întoarse ; în
decembrie fu din nou învins la Ștefănești lîngă Prut și armata lui
complet sfărîmată se împrăștia prin țară și peste hotare, trăgînd
în fugă după dînsa pe doamna Marghita cu toți fiii ei. în trei luni
de zile fuseseră trei schimbări de domni : „Vai de acea țară unde
este domnul tînăr“, exclamă Miron Costin.
Elisabeta triumfa. Așezată la Iași, epitroapă a fiului ei minor,
se puse pe domnit.
Dușmanii ei părăsiseră țara, Mihăilaș Vodă fugi cu maică-sa
la Tîrgoviște, unde se logodi cu Anca, fata Iui Radu Vodă
Șerban, fostul neîmpăcat dușman al tatălui său și unde de altfel
muri foarte curînd, înainte de nuntă, îngropat fiind la mînăstirea
Dealului, alături de Mihai Viteazul. Marghita, cu fiii ei Gavril,
Moise și Ion, se refugiă în Ardeal, iar Petru trecu Nistrul, căutînd
multă vreme, prin fel de fel de uneltiri, să capete scaunul
Moldovei, pînă cînd, în 1618, aflînd că fratele său Gavrii
căpătase domnia Munteniei, îl recunoscu ca moștenitor legitim al
Movileștilor — ramura Simion — iar el se călugări, devenind
mai tîrziu celebrul mitropolit al Kievului, reformatorul bisericii
pravoslavnice.
Pentru Moldova, domnia lui Constantin Vodă n-a însemnat
nimic. Pentru doamna Elisabeta însă, însemna puterea, pe care o
deținea în numele fiului ei. Nemaï- avînd controlul soșulu, ea
umplu cu daruri pe călăgării catolici, daruri făcute din visteria
statului, precum doamna însăși o mărturisește. Ambițioasa
femeie urmează ca și mai înainte a se intitula : „doamna Țării
Moldovei44, iar pe vodă, cînd face vreo danie, îl pune să scrie că
este făcută „cu ajutorul doamnei mamei mele, doamnă și
făcătoare de bine44.
Zilele de mărire ale Elisabetei fură totuși tulburate de
veșnicul neastîmpăr al cumnatei Marghita, care, din fundul
Ardealului, nu înceta de a unelti pentru „drepturile44 fiului ei
Gavril, Mihail fiind acum mort. Partida acesteia din urmă era
destul de puternică în Moldova și trebuia supravegheată
îndeaproape. In două rînduri, boierii rămași credincioși
Marghitei porniră la Stambul să întrebe pe sultan, -nici mai mult
nici mai puțin decît „cum putea suferi el ca domnul Moldovei să
fie impus de poloni44. Insă Elisabeta prindea de veste și trimitea
în grabă solii ei acolo, cu pungi pline de galbeni, să spună
„umbrei lui Alah pe pămînt44 că Vodă Constantin Movilă este
supusul și umilul său sclav. Întîia oară, vizirul Caraman Aga,
prieten cu Elisabeta, puse de-i ciomăgi în fața înaltei Porți, și
apoi îi trimise legați să cugete în închisoarea Celor Șapte Turnuri
asupra necuviinței răzvrătirilor.
După acest triumf, doamna Elisabeta era îndreptățită a crede
că dinastia ei este bine întemeiată și că moartea o va afla înfiptă
în scaunul Moldovei.
După vreo patru, ani de domnie însă, în toamna anului 1611,
un fapt, în aparență neînsemnat pentru ea, o aruncă deodată din
culmea măririlor în surghiun, sărăcie și durere.
Radu Vodă Șerban, domnul Munteniei, alungat din. țara lui
de către unguri, își căută adăpost în Moldova. Prin ce mijloace
nu se știe, el înduplecă pe doamna Elisabeta să facă, în numele
fiului ei, un act de închinare către împăratul Germaniei,
protectorul fugarului domn. Cum atare lucruri nu rămîn multă
vreme ascunse, Stam- bulul prinse de veste și hotărî pe dată
scoaterea din domnie a lui Constantin Movilă și înlocuirea lui cu
Ștefan Tomșa (fiul crudului ucigaș al lui Despot Vodă).
Doamna Elisabeta și fiul ei, fiind surprinși fără pregătire,
neavînd deocamdată nici armată nici vreme să trimită în Polonia
după ajutoare, se retraseră în grabă la Hoțin închizînd porțile
cetății, gata de a suporta un asediu. O dată cu doamna și copiii,
se refugiară la Hotin toate rudele și clientela Movileștilor : sora
doamnei, Mă- ricuța a lui Chiriță Paleologul și cumnata ei, sora
lui Eremia Vodă, Ileana Maurotii, Simion Stroici (fratele lui
Luca, mort la acea dată), vistiernicul Nicoară Prăjescu, Dumitru
Buhuș, Pătrașcu Ciogolea, Ștefan Boier, pisarul ungur din
Făgăraș și alții mulți, printre care desigur Nistor Ureche, tatăl
cronicarului.40. Garnizoana cetății forma singura armată a acestei
cete de fugari, care aștepta cu înfrigurare un asediu, ce nu avu
loc. Ștefan Tomșa găsi că nu face să atace femeile, copiii și
bătrînii. ce se refugiaseră acolo. Disprețuitor, el scrise regelui
Poloniei că nu are de gînd să urmărească pe Constantin „un tînăr
ce nu putuse învăța a domni".
Acest tînăr, însă, îndemnat nu numai de mama și de cumnații
lui, ci de însăși firea lui inimoasă, „relevă" insulta, pentru a vorbi
în stilul nobililor apuseni, ale căror apucături le avea. El se
retrase cu ai lui de la Hotin la Camenița și o dată pe teren
polonez începură iar frămîntările în vederea adunării unei oștiri.
Războiul ce purtase regele Sigismund Vasa cu suedezii se
isprăvise, încît nobili, șleahtici și țărani erau liberi. Cumnații lui
Movilă strînseră o oaste destul de frumoasă, pe care o puseră sub
comanda lui Zolkiewski. Trecînd Nistrul pe la Hotin, ei înaintară
înspre Iași pentru a așeza din nou în scaun pe protejatul lor. însă
Tomșa Vodă căpătase din partea-i ajutor de la turci și de la tătari,
o puternică armată pusă sub comanda vestitului Hussein Aga. I
se trimise răspuns lui Constantin tot cu aceeași nuanță de dispreț
— să nu-mai caute a împiedica pașnica stăpi- nire a lui Tomșa
Vodă în Moldova, căci de nu se astîm- pără vor fi nevoiți să-1
prindă și să-1 trimită în lanțuri la Stambul. Tînărul voievod
răspunse frumos și demn că padișahul trebuie să se fi înșelat,
astfel n-ar fi trimis domn în Moldova pe un necunoscut, cînd îi
dăduse mai întîi lui firman de domnie pe viață, lui, care și-a
plătit de altfel regulat tributul ; că dacă însă vor război, cu
ajutorul lui dumnezeu își va apăra dreptul său și armatele vor
hotărî a cui va fi izbînda.
Întărîtat, Hussein Aga începu bătălia, acolo unde se
întîlniseră oștirile la Cornul lui Sas, lîngă Ștefănești, pe Prut.
Constantin, viteaz băiețaș : de 16 ani,-intră în rîndul luptătorilor.
însă armata lui Tomșa, superioară ca număr și poate ca comandă,
căci avea ;în rîndurile ei pe căpitanii fără stăpîn ai lui Mihai
Viteazul, Mîrza, Ghețea și Raț respinseră pe poloni care începură
a bate în Retragere. Potocki, fiindu-i grijă de viața cumnatului, îl
sfătui să fugă.
. Drept răspuns, Constantin își strînse oamenii și se aruncă
cu atîta îndîrjire asupra dușmanului,-îneît Hussein Aga mirat și
înspăimîntat, porunci lui Tomșa să-i vie într-ajutor cu ai lui 2
000 de moldoveni, care încă nu intraseră în luptă. Această nouă
ceată de proaspeți luptători aduse desăvîrșita înfrîngere a
polonilor. în debandadă, oamenii începură să fugă, însă cea mai
mare parte din ei căzură sub iataganul turcului. O statistică arată
că au murit la bătălia de la Cornul lui Sas (iulie 1612) peste 8
000 nobili poloni și vreo 10 000 de țărani. Cît despre Constantin
Vodă și cumnatul său, contele Potocki, se zvoni că ei căzuseră
prinși, cel dintîi de tătari, al doilea de turci.
Doamna Elisabeta, rămasă. în Polonia, află acolo ne-
norocirea ce se năpustise pe capul ei. Retrasă la Ustie, adăpost pe
. care se vede acum că nu de fantezie luptase pentru a și-1 păstra,
ea lucra din răsputeri pentru a-și răscumpăra fiul și ginerele.
Măria, nevasta lui Ștefan Potocki, se afla și ea pe lîngă ai ei și-și
împreună sforțările cu ale Elisabetei pentru a-și redobîndi soțul.
Ele știau de dînsul că se află la Stambul, prizonier în închisoarea
Celor Șapte Turnuri. Cînd, așadar, la 8 octombrie același an,
polonii „încheiară" un tratat cu domnul Moldovei, ei pomeniră,
printre cei cari trebuiesc eliberați, pe contele Potocki, care mai
tîrziu se va și întoarce la vatră.
însă de la Constantin nu sosi nici o veste pînă la Ustie.
Totuși, doamna era plină de nădejde. O clipă nu s-a gîndit ea că
l-ar fi pierdut. în septembrie 1612 ea asigura pe călugării din
Liow că le va face o biserică atunci, „cînd se va întoarce fiul
meu de la tătari“. în februarie 1613 scrie o scrisoare lui Leon
Sapieha, cancelarul Lituaniei și vechi prieten al Movileștîlor,
rugîndu-1 să lucreze pentru eliberarea lui Constantin „Măria sa
domnul, fiul meu iubit, care a căzut în mîinîle păgînilor“. Ba
stăruie chiar să-1 așeze din nou în scaunul Moldovei. Ureche,
Stroici, Bucîoc sînt și ei tovarăși credincioși ai castelanei din
Ustie, fosta lor doamnă, căutînd s-o mîngîîe și să-i țină trează
nădejdea.
în toamna lui 1613, un an și cîteva luni după bătplia de la
Cornul lui Sas, sosește în sfîrșit o scrisoare a hanului tătarilor
către Elisabeta, prin care-i vestește moartea fiului ei Constantin.
Doamna era la Varșovia, pentru vreun interes bănesc,
întoarsă la Ustie, află îngrozitoarea știre care-i sfîșia inima și-i
năruia nădejdile.
Curînd după aceea, un act judecătoresc polon numește pe
Constantin „răposatul" ! De-acum s^a isprăvit. Atîta grijă, atîta
dragoste, atîta zbucium, pentru a ajunge aici f
Dar pentru ce și cum murise Constantin !
Un tînăr oștean, comisul Mihăilescu, fusese prins în ziua de
19 iulie 1612, împreună cu voievodul său, la bătălia de la Contul
lui Sas. întors mai tîrziu în țară, el povesti că tătarii, cunoscînd că
făcuseră prizonier pe domnul Moldovei, îl urcaseră într^o barcă,
să treacă Niprul, pentru a-1 duce plocon hanului. în fața Oceaeo-
vului, cetate tătărească, „s-au scornit vîntul și au umplut luntrea
cu apă și acolo s-a înecat Constantin Vodă,

Domnitorul Icremia Movilă și familia sa — pictură murală din

naosul mănăstirii Sucevița.
în Niprù“ zice Miron Costin. Vasăzică el murise de mult, pe cînd
mamă-sa tot trăgea nădejde să-l mai strîngă în brațe. Că moartea
lui așa s-o fi întîmplat, o atestă și un contemporan, francezul
Joppecourt, care a trăit vremelnic la noi și a dat la iveală. o
frumoasă istorie a evenimentelor de pe atunci. Insă el afirmă,
ceea ce e mai de crezut, avînd în vedere firea inimoasă a lui Con-
stantin, că acesta s-a aruncat din barcă pentru a-și afla scăpare
înot, dar că puterile părăsindu-1, l-au înghițit valurile rîului.
Totuși, o scrisoare a sultanului, din 1613, spune deslușit că fostul
voievod al Moldovei se află în mîinile lui (sau ale hanului, ceea
ce era tôt una), fapt care face pe cronicarul polon Piasecki să
spună că el a trăit printre robii de rînd ai tătarilor și c-ar fi murit
acolo de suferință. N-o fi fost sultanul el însuși biné informat, sau
poate o fi născocit Mhăilescu poves-' tea înecării cu gîndul de a
ascunde îndureratei mame suferințele fiului ei, nu putem ști noi
azi, după mai bine de trei sute de ani.
Scrisoarea hanului, prin care acesta vestea moartea lui
Constantin, avea către sfîrșit un adaos, care puse balsam pe inima
rănită a Elisabetei. Nemulțumit cu domnia lui Tomșa, el oferea
fostei doamne sprijinul călăreților săi, pentru așezarea în scaun a
lui Alexandru, al doilea fiu ah ei. .
Ambiția femeii odată scormonită, durerea mamei, cu încetul,
se potoli. Stăruințele, rugămințile, intrigile începură din nou.
Alexandru trebuia să domnească. întru împlinirea acestei dorințe,
o aflăm timp de vreun an și jumătate, din toamna anului 1613
pînă în primăvara lui 1615, ba într-o parte, ba într-alta, la Ustie,
la Lemberg, la Halicz, judeeîndu-se cu cumnata ei Marghita, de
la care cerea 95 000 de ughi, datoria lui Simion către Eremia,
apoi pe Nistor Ureche, care în calitate de curator al averii lui Isac
Balica41 și al ginerelui său Donici, le-ar fi mîncaț averea. Cînd
isprăvi, cu aceste pricini, își chemă ginerii și le încredința din
nou cauza în mîinile lor; să strîngă oameni pentru a porni război
împotriva lui Ștefan Tomșa. Răzbunarea trecutului și un nou vis
pentru viitor.
Se. așeză din nou la Ustie și așteptă. în cîteva luni de zile,
armata era gata, o strînsură • cam lăbărțată de data, aceasta.
Poloni, cazaci, francezi, transilvăneni, pe- deștri și călări vreo 12
mii — dar în sfîrșit armată ! în capul ei, ginerele Wisznowiecki,
precum și un nou strălucit căpitan^ principele Samuel Corecki.
Omul acesta puse în aventura ee avea să urmeze tot focul
tinereții, căci de izbînda ei atîrna fericirea lui. Corecki iubea pe
(Margareta, Margareta zisă și Caterina, fata doamnei Elisabeta.
De vor izbuti Movileștii, Margareta îi va fi dată.
Și se porni războiul.
Ajunși la Camenița, ei fură întîmpinați, spre marea lor
mirare, de către doi boieri moldoveni, Petre, pîrcă-
labul Hotinului și Gheorghe. Balș al doilea logofăt, care le
aduceau cheile cetății de la Hotin, pe care le-o pre- dară fără
luptă, cu garnizoană, cu tunuri, cu tot. Între- bîndu-i ce înseamnă,
aceasta, boierii le spuseră că țara e nemulțumită de domnia lui
Ștefan Tomșa și că-1 așteaptă pe Alexandru să le fie lor domn.
Într-adevăr, prea o luase Ștefan Vodă razna. După ce
omorîse pe toate, rudele Movheștilor, pe Chiriță Paleologul,
cumnatul Elisabetei, pe Balica bătrînul, cumnatul lui Eremia, pe
stolnicul Miron, pe Vasile Stroici, acum, după o răscoală făcută
de boieri la Cucuteni, se dăduse în mahalaua Păcurarilor o
adevărată luptă, din care Tomșa ieșind biruitor, se apucase să-1
taie pe vornicul Bărboi și pe fiul său să-1 spînzure. Ceilalți boieri
răzvrătiți, Beldiman, Sturza și Boul, scăpară numai cu fuga peste
Milcov, unde își aflară totuși mai tîrziu moartea. Era deci sătulă
țara de această domnie, de cruzimile acestui bețiv, fiu el însuși de
domn descreierat.
Cînd auziră Alexandru și cumnații lui cum stau treburile în
Moldova, sloboziră cîteva lovituri de tun în semn de bucurie,
puseră stăpînire pe cetatea. Hotinului, și de acolo înaintară spre
Iași pentru a se ciocni cu voievodul pe care nu-1 mai voia nimeni
(octombrie 1615).
După cîteva încăierări norocoase, bătălia avu loc în capătul
de răsărit al capitalei, pe dealul Tătărașilor. Armata dușmană
înfrîntă, fu pusă pe goană, iar Tomșa își găsi scăparea prin fugă.
Goni tocmai pînă la Tîrgo viște, la vecinul său Radu Mihnea.
Alexandru Movilă, noul domn copil, intră biruitor în Iași.
Avea 15—16 ani, vîrsta la care se prăpădise frate-său Constantin.
De-a dreapta lui călărea cumnatul Wysznowiecki și de-a stînga
viitorul cumnat, Corecki. în urma lor, înaintea tuturor celorlalte
trupe, veneau cei 60 de cavaleri francezi, în strălucită armură,
conduși de căpitanul lor Montespin, care dăduse în această luptă
mari dovezi, spune Joppecourt, de virtute și de curaj, în sunete de
flaute, de trîmbițe și de-, tobe, alaiul purcese la biserică și -de
acolo la curte. Pe-un scaun înalt, acoperit cu catifea roșie —
tronul — se așeză al doilea fiu al lui Eremia Movilă, boierii i se
închinară, apoi urmă ospățul în sala de alături, și iată visul
Elisabetei din nou înfăptuit.
 Ea se afla însă la Ustie, în așteptarea deznodă- mîntului
acestei expedițiunL Prima grijă a fiului ei fu deci să-i scrie c-a
învins și c-o așteaptă. O mai aștepta încă cineva, și cu nerăbdare
— amorezatul de Corecki.
între timp, Alexandru Vodă și cumnații lui mai avură de
furcă. în două rînduri orheienii ațîțați de Ștefan Tomșa. se
răsculară și de amîndouă ori fură învinși, puși pe fugă și Tomșa
din nou alungat în Muntenia. Abia pe la mijlocul lui noiembrie
(1615) Corecki se întoarse triumfător la Iași, și cîteva zile mai
tîrziu sosi în sfîrșit din Polonia și Elisabeta, cu fata ei, cu rudele,
cu toată casa. „On ne scauroit imaginer" spuse Joppecourt,
„combien de compliments et de bons accueils se firent de part et
d’autre à leur arrivée en la dite cité d’Yas ; ce ne furent que
festins et rejouyssaces, tant en public qu’en particulier".
Mărinimoasă, veselă, fericită, doamna Elisabeta spuse în
sfîrșit tinerilor : da !
Pregătirile de nuntă începură. Un doliu le întrerupse. Un
doliu care a însemnat nenorocirea Movileștilor, căci e vorba de
moartea lui Wisznowiechi, fără sprijinul căruia era greu pentru ei
s-o ducă înainte printr-atîtea primejdii. în ajunul Crăciunului al
anului 1615, cumnatul domnului, care, după cum s-a arătat, era
ortodox, rutean din Rutenia Mare sau Albă (capitala Smolensk)
ceru unui preot, după spovedanie, sfînta cuminecătură. Popa,
vîndut partizanilor lui Tomșa, îi puse otravă în anaforă și în vin.
Durerile începură îndată, și după o noapte de îngrozitoare
chinuri, în dimineața crăciunului, Wisznowiecki își dete
duhuLCrima fiind descoperită, preotul a fost legat de-un scaun
de sîrmă, s-a făcut împrejurul lui un foc mare care l-a învăluit, l-a
cuprins și l-a ars, așa cu încetul, de i se mai auzeau încă vaietele
după douăsprezece ore. însă răzbunarea Elisabetei nu folosi
nimănui. Scaunul ei rămînea cu un sprijin mai puțin.
Trupul mortului a fost îmbălsămat și, cu cinste domnească,
trimis în Polonia, unde văduva lui, primindu-1, era să moară la
rîndul ei de durere, și-și rase părul în semn că nu se va mai
mărita niciodată.
La curtea din Iași jalea a ținut cîteva luni. Cînd în sfîrșit, în
primăvara anului 1616, pregătirile pentru nunta domniței
Margareta începură din nou, o altă veste plictisitoare sosi de la
vecinii munteni.
Ștefan Tomșa își pusese în gînd să mai încerce odată soarta
armelor pentru redobîndirea scaunului pierdut, încăpățînatul
domn trecuse Șiretul, avînd de data aceasta pe lîngă el pe domnul
Munteniei, Radu Mihnea, precum și pe vestitul Schender Pașa
însuși. Armata lor, compusă.din munteni, tătari și turci, părea
puternică.
în februarie, la palatul domnesc din Iași se făcu sfat mare, la
care doamna chemă și pe Corecki pentru a ști dacă poate curtea
să rămînă în capitală sau trebuie să plece la Hotin. Părerea
tuturor fu să plece și să se închidă în cetate, pînă se va hotărî și
soarta acestui război. A doua zi chiar, Alexandru, mamă-sa și
toată curtea părăsiră Iașii, împreună cu oștirea ce aveau, și cu cei
600 de cavaleri francezi, îndreptîndu-se cu toții asupra Hotinului.
Ajunși acolo, și auzind că inamicul îi urmărește, vodă trimise
o recunoaștere de 1000 de oameni, printre care se afla și
Montespin cu ostașii lui. întîlnind ei la Ștefă- nești pe tătarii lui
Schender-Pașa, se încinse o luptă, care ținu întreaga zi, la sfîrșitul
căreia rămaseră 7 poloni și 5 francezi din o mie cîți fuseseră.
Vestea aceasta mîhni însă adînc curtea din Hotin și îndeosebi
pe Elisabeta. O snoavă, adusă proaspăt de-un ostaș, o înveseli din
nou :
Cică Radu Mihnea, voievodul Țării Românești, plecase pe
furiș, noaptea, la Tîrgoviște. Și anume pentru cü- vîntul că-și
amintise deodată că un ghicitor italian, Unul din cei care se
pricep să citească în stele și în palmă, îi spusese acum cîțiva ani,
pe cînd se afla el la Veneția, că de se va război vreodată cu
polonii, va muri. Și cùm ținea la viață, plecase, să nu se îricaiere
cu leșii. Firește că i-a fost rușine să mărturisească lucrul acesta
lui Tomșa Vodă și lui Schender Pașa. A lăsat acolo pe spătarul
său, Lecca, să le spună lor gogonata minciună c-ar fi aflat c-au
năvălit tătarii în Muntenia și se dusese să-și apere țara. Ștefan
Tomșa, care prost nu era, pentru a-și răzbuna de această trădare,
de această fugă dinaintea pericolului, îi răspunse la minciună cu
o minr ciună. îi trimise pe-un om de-al său să-i istorisească, cum
că n-apucase bine Radu Vodă să părăsească Moldova, și ar fi
început bătălia, un groaznic măcel de pe urma căruia n-ar fi.
rămas sămînță de polon în țară. Toată această glumă se isprăvi
prost, firește. Domnul Munteniei, înfuriat că nu fusese de față le
înfrîngerea leșilor, porunci să i se taie capul lui Lecca, spătarul
său, care și sosise la Tîrgoviște. Și astfel, povestea avu și țapul ei
ispășitor. —
Elisabeta, Alexandru și toți boierii de la Hotin au rîs de
această întîmplare, găsind-o foarte pe placul lor. Numai Corecki
stătea pe gînduri. Voia să înceapă bătălia, căci îi trebuia fata.
 Către sfîrșitul lui martie, armata lui Sehender Pașa se apropie
de Hotin, iar oastea lui Alexandru ieși din cetate pentru a o
întîmpina în cîmp deschis. Bătălia se dădu chiar dinaintea
zidurilor, cu forțe deopotrivă. în mai puțin, de trei ceasuri pieriră
la vreo 12.000 de turci, tătari și munteni, iar cei ce mai rămaseră
din ei se îm- prăștiară, cuprinzînd în fuga lor pe Tomșa Vodă. și
pe Schender-Pașa.
Ceva foarte frumos se întîmplă în ziua aceea. De la Elisabeta
doamna și de la domnița Margareta, pînă la jupînesele boierilor și
pînă la cea din urmă slugă, toate văzură, de sus din cetate,
desfășurarea bătăliei. Trecerea Nistrului și retragerea la Camenița
ar fi fost lucru ușor pentru ele. Hotinul se înălța doar chiar drept
la malul rîului. Insă nici o femeie nu se îndură a părăsi cetatea,
sub zidurile căreia luptau bărbații, frații și copiii lor. Pilda venea
firește de la doamna, care cu sufletul în dinți urmărea mișcările
fiului ei, și pe care nimic din lume n-ar fi putut-o urni din locul
acela, de care era legată izbînda sau înfrîngerea, viitorul de glorie
sau sfîrșitul nădejdilor. Ca într-o poveste medievală, cavalerii se
bătuseră sub ochii iubitelor lor. Și ca-n poveste, li se deschiseră
porțile cetății, primiți fiind învingătorii, nu numai în sunetele de
trîmbițe și tobe, ci-n mîngîiere de glasuri de femei, martore a
vitejiilor lor.
Și acum răsplata lui Corecki.
Plăpînda domniță merse la frățiorul ei, și amîndoi împreună,
la doamna mamă Elisabeta. Iar aceasta, fie că voia să mai încerce
pe viitorul ei ginere, fie că într-a- devăr îi plăcea să păstreze
obiceiurile, răspunse copiilor că nu se cade a face nuntă în vreme
de post. Căsătoria va avea loc „după paști“ ! Dar Corecki se
burzului. Așteptase destul, și răbdarea are o margine. El se
îndatoră a cere dezlegarea mitropolitului, unchiul domniței, care
se afla în cetate cu ei. Elisabeta se învoi, și mitropolitul dîn- du-
le binecuvântarea, nunta se făcu, acolo în cetatea de la Hotin, în
duminica de apoi, a unsprezecea zi după înfrîngerea păgînilor de
către creștini.
Povestea acestei iubiri e un roman cu lungă urmare și
lugubru sfîrșit. Vom urmări-o în capitolul viitor.
în fuga lui spre Țara Românească, Ștefan-Vodă Tomșa nu
pierdu prilejul să comită o mișelie. Trecînd prin Iași, îi dete foc
ca și cum această răzbunare ar fi stricat altcuiva decît înșiși
moldovenilor lui. De acolo, apucînd calea Șiretului în jos se
împreună la Buzău cu oastea lui Radu Vodă Mihnea.
Alexandru Movilă, întors în capitala lui, cu mamă-sa, cu sora
și noul său cumnat, cu mitropolitul țării și cu toți boierii, văzînd
jalea tîrgoveților, că le arseseră 22 000 de case din 23 000 cîte
fuseseră de toate, nici nu mai poposi în oraș, ci numai lăsîndu-și
familia acolo, purcese mai departe pe urmele lui Tomșa. ;
B
In marginea Buzăului, în lagăr, Ștefan Vodă benche- tuia cu
Radu Mihnea, de plăcere, pasămite, de a se mai simți viu. Masă
mare, întinsă pe-o pajiște, cu miei fripți, era în april, după paști și
cu belșug de vinațuri. Și deodată, uri țăran călare sosi în goana
mare, să le spuie că se văd venind de departe, ostile moldovenilor
și ale leșilor, umbrind văzduhul de-al lor număr. Radu sări ca
fript de pe scaun, încalecă și o luă la goană, prin munți înspre
Tîrgoviște ; iar Tomșa Vodă, înșeuîndu-și singur calul, o apucă
în jos, înspre Dunăre. După un ceas, la masa lor se așezară,
nepoftiți, Alexandru-Vodă și Simion Corecki.
O ceată de ostași fu trimsă în goană după Ștefan Tomșa, însă
nu-1 putură prinde. Cînd sosiră moldovenii la malul Dunării,
voievodul fugar trecuse rîul la Brăila. O altă solie fu trimisă la
Tîrgoviște să-i ducă lui Radu- Vodă Mihnea averea și sculele
părăsite de el în graba fugii sale, și să-1 asigure că Alexandru
Movilă nu-i voia nici un rău, căci el știa că domnul Munteniei nu
luase parte la lupta de la Hotin. îl înștiință că el venise în Țara
Românească numai pentru a urmări pe Ștefan Tomșa, și
neputîndu-1 prinde, se va întoarce iar în Moldova.
Astfel a și făcut de altmintrelea. In mai al acestui an 1616,
era întors la Iași. Toată familia lui Eremia, împreunată din nou și
în culmea fericirii după atîtea necazuri, începu să ducă vesela
viață de curte la care se părea că avea și ea dreptul acum.
Elisabeta, din nou „doamnă a Țării Moldovei“, îndruma pașii
tînărului voievod, judeca pricinile la divan, ajuta pe călugării
catolici, parcă între diferitele domnii ale copiilor ei vremea nu s-
ar fi strecurat. Și din nou se credea ea stăpîna Moldovei pe viață !
însă acum, mai mult ca oricînd, o pîndea ceasul rău.
Schender Pașa ieșise rușinos din bătălia din urmă. Ii trebuia
răzbunare și o reabilitare față de Stambul. înțe- legîndu-se cu
Ibrahim, puternicul pașă din Silistra, hotâ- rîră amîndoi să curme
pentru totdeauna ambițiile Movi- leștilor. Ei trebuiau prinși și
turciți. Acesta le era scopul. Uneltind la Poartă, pașalele
dunărene ajunseră la următorul rezultat : Ștefan Tomșa va fi șters
definitiv și el din lista domnilor. Alexandru Ilieș, un pretendent
reținut la Stambul, va fi trimis la Tîrgoviște, Radu Mihnea jnu-
tat în Moldova, iar Alexandru Movilă cu toți ai lui, prinși,
maziliți, surghiuniți, turciți.
Pe dată se și puse pe lucru. Un ceauș, trimis de vizir, sosi la
Brăila. Oamenii lui înșfăcară pe Ștefan Tomșa, îi legară mîinile
și picioarele, și-1 trimiseră la Constan- tinopol. Iar Movileștilor,
pentru a pune mai ușor mîna pe ei, li se trimise răspuns că
Ibrahim-Pașa va sosi în i urînd în Iași pentru a confirma domnia
lui Alexandru Vodă pe cînd de fapt acesta Se și îndreptase cu 20
de mii de oameni asupra Tîrgoviștei, pentru a înmîna lui Radu
Mihnea firmanul de strămutare la Iași. Uneltirile turcilor fură
descoperite de către poloni care nu obișnuiau a dormi pe laurii
lor. Ei înștiințară pe Elisabeta de pericolul ce-o amenința, însă
doamna nu vru să-i creadă. Susținea că Ibrahim Pașa va sosi în
Iași pentru a confirma domnia fiului ei, nu pentru a-1 alunga din
scaun. Armata turcului părăsi Tîrgoviștea, sosi la Buzău, trecu
Milcovul, boierii moldoveni erau îngrijorați, Corecky; Potocki,
Tyszkiewicz sfătuiau retragerea la Hotin ; singură doamna
Elisabeta rămînea neclintită în încăpățînata ei credință că nu
poate fi vorba de vreo primej- de. Cum că, de fapt, ea era
adevărata doamnă a țării, se vede din aceea că, deși era singură
de părerea ei, nimeni nu părăsi Iașii.
în dimineața zilei de 25 iulie, un sol de-al lui Radu Mihnea
sdsi la curte cu o scrisoare către Vodă Alexandru, prin care-I
înștiința de numirea lui ca domn al Moldovei, îndemnînd pe
Movilă să plece cît mai neîntîrziat în Polonia, pentru a nu încape
pe mîinile turcilor, care vor să-1 prindă și să-1 surghiunească. O
fi fost aceasta o mulțumire pentru felul destoinic Sn care se
purtase Alexandru la Buzău, cînd îi trimisese comorile părăsite
de él, o fi fost frica de prezicerile șarlatanului de italian că va
muri de săgeată leșească, nu se poate ști. însă doamna Elisabeta
pricepu în sfîrșit că a fost înșelată de tùrci și că vreme de
tărăgăneală nu mai este.
Sfatul țării fu adunat din nou pentru a lua o grabnică hotărîre,
însă pe cînd era încă în deliberare, avangarda lui Ibrahim și a lui
Radu — tătarii — se arătară în ca-
patul lașilor. Doamna porunci retragerea, în toată graba, >la
Hotin și se pusei-ă cu toții la drum. Tătarii, printr-o mișcare de
învăluire, le tăiară retragerea. Cu mica oaste ce avea,
Tyszkiewicz respinse atacul și alungară pe dușmani. Printre
sutele de cadavre ce zăceau împrăștiate pe cîmp, se găsi și trupul
neînsuflețit al tînărului conte Gheorghe Potocki, nepotul
domniței Maria. El fu îmbălsămat la repezeală, expediat în
Polonia și Movileștii cu toată curtea lor și cu armată după ei,
purceseră mai departe la Hotin. în Hîrlău, crezînd pe inamic
departe, rămaseră în popas. însă Schender Pașa — căci el co-
manda ostile turcești — sosit la Iași, așeză pe Radu Mihnea în
scaun, și porni pe dată mai departe în urmărirea Movileștilor. La
Cotnar, o luptă avu loc îhtre avangarda lui și ariergarda
polonilor, în care, zice joppecourt, armata lui Vodă Alexandru ar
fi făcut minuni de vitejie, pierzîhd totuși numai 250 de oameni,
pe cînd turcilor le-ar fi murit aproape 6 000. Corecki, rănit de
două săgeți în pulpă și-n spinare fu dus pe targa pînă la Hîrlău,
unde domnița Margareta, înnebunită de spaimă, se apucă să-1
îngrijească ea însăși, spălîndu-i rănile și pansîndu-1.
Urmează, o ciudată și frumoasă întîmplare, care amintește
moartea 'eroică a lui Stroe Buzescu, parcă ar fi fapte petrecute în
alte vremuri și în alte țări.
La curtea domnească din Hîrlău, se înfățișă a doua zi un turc
din partea pașei, cerînd să vorbească cu principele Corecki.
Culcat în pat, avînd pe țînăra lui nevastă la căpătîi, Corecki îl
primi. Turcul îi spuse că Schender Pașa, uimit de vitejia lui, îi
trimite răspuns că este cel mâi viteaz din cîți ostași a văzut el
vreodată, și-1 roagă să primească o luptă corp la corp cu unul din
căpitanii săi, în fața ambelor oștiri, și că din partea celui ce va
învinge -va fi izbînda bătăliei. Sîngele războinic al lui Corecki
clocoti în vinele lui de vechi artistocrat și era gata să sară din pat
dacă soția și soacra lui nu l-ar fi împiedicat... poate mai puțin
lacrimile Margaretei, decît vorbele doamnei Elisabeta, care-1
rugă să nu primejduiască cauza Movileștilor, printr-această luptă
între un rănit și un om teafăr. Tyszkiewicz, fiind acolo de față,
rugă pe Vodă Alexandru Să-i îngăduie lui cinstea de-a primi pro-
vocarea în locul vărului său Corecki.
A doua zi, pe-o cîmpie, în apropiere de Hîrlău, și-n vederea
oștirilor polone și turcești, care se legaseră prin jurămînt să nu se
amestece în ceartă, luptătorii ieșiră, fiecare din rîndurile armatei
sale. Turcul se spăla pe obraz cu apă neîncepută, apoi cu fața la
Mecca, își făcu rugăciunea și suflecîndu-și mînecile pînă la
coate, încăleca pe-un strașnic murg, cu o șea bătută cu nestemate.
I se dete apoi iataganul, sulița și un arc cu tolba de săgeți.
Tyszkiewicz, dimpotrivă, făcu o scurtă rugăciune șî, încălecînd
repede, luă numai o carabină și un arc cu opt săgeți. Călăreții se
repreziră unul asupra altuia. După o scurtă luptă, săgețile
isprăvindu-se, polonul își îndreptă din nou calul asupra turcului,
și-i dete o lovitură de carabină, care-1 răsturnă la pămînt.
Încercînd să se ridice și să scoată iataganul din teacă,
Tyszkiewicz trecu cu calul peste el, dîndu-i o lovitură cu cuțitul
peste mîna dreaptă. Un geamăt. O a doua lovitură drept în inimă
și turcul căzu mort. Atunci principele Tyszkiewicz des- călecînd,
tăie capul adversarului său, îl înfipse într-o suliță, și încălecînd
din nou, îl duse în tabăra polonă, drept semn de izbîndă, plocon
lui Alexandru Vodă.
Sfîrșitul acestui frumos duel medieval, fu curat turcesc.
Departe de-a privi bătălia ca pierdută, musulmanii hotărîtă să-și
arunce toată armata, vreo 25.000 de oameni, împotriva cetei de
fugari — 6000 în total — s-o distrugă și să prindă pe căpetenii,
pe vodă și pe femei. Temîndu-se de ajutorul unguresc pe care-1
făgăduise Movileștilor Radu Șerban (pribeagul domn al
Munteniei) Schender Pașa hotărî să nu mai întîrzie un singur
ceas. Luînd pe Radu Mihnea cu el, goni înspre Hîrlău. însă
Movileștii, bănuind reaua credință a turcilor, se și porniseră mai
departe, nădăjduind că vor putea sosi în Hotin înainte de-a fi
ajunși din urmă.
Pe drumul dintre Hîrlău și Botoșani, în apropierea lacului
Dracșani, s-a întîmplat tragedia aceea, care a fost una din cele
mai pasionate din istoria noastră.
Cum mergea mica ceată de moldoveni și de poloni, gata să
intre în Botoșani, se pomeni deodată cu drumul tăiat. Vreo 2000
de tătari (sub conducerea vornicului Bu- cioc, fost om de-al
Movileștilor, pe care-i trădase) făcuse o mișcare de învăluire și le
ieșise înainte. în același timp se arătară la flancul drept muntenii
și ardelenii lui Radu Mihnea, iar din spate îi goneau turcii.
Numai partea stîngă a drumului rămăsese slobodă, însă brăzdată
fiind de-o pădure întinsă și stufoasă, nu-i fu îngăduit armatei
polone să poată efeetua retragerea prin desișul acela. în culmea
disperării, căpitanii hotărîră să facă din carele de muni- țiuni și
căruțele de bagaje un zid de apărare în fața pădurii. Prinși ca într-
un clește, din trei părți, nu le mai rămî- nea decît să se apere... să
se apere pînă la unul. De-acum era luptă pe viață și pe moarte.
în mijlocul acestei mici cete de lupă tori, umblau doamna
Elisabeta și domnița ei, îmbărbătând pe ostași.
Turcii, cu tunurile lor, ar fi putut doborî într-un sfert de ceas,
toată ceata aceea de disperați luptători. însă lor le trebuiau
prizonieri, nu morți. Trimise deci pașa răspuns soldaților, că dacă
le dau pe căpeteniile lor și pe Movilești, sînt slobozi de-a pleca
fërâ a fi vătămați. Strîn- sura de lefegii ce apăra pe Vodă
Alexandru răspunse frumos că moartea i se părea mai demnă
decît lașitatea. Iar Tyszkiewicz, pentru a dovedi că viu nu va
încape în mîna păgînului, luă cu sine 500 din cei mai viteji
călăreți ai lui, răzbătu printre rîndurile dușmanilor, îi răsturnă la
pămînt și-și croi drum printre ei. Corecki încercă să facă același
lucru, însă rănile nu-i îngăduiră a încăleca. Deznădăjduit,
îmbrăcă o haină de simplu soldat, pentru a nu fi recunoscut în caz
c-ar fi prins, rugind pe nevasta lui, pe soacră și pe cumnați, să se
travestească și ei cum or putea mai bine. Doamna Elisabeta nu
vru să-i asculte sfatul. Și nici pe fiii ei nu-i lăsă să se
schimonosească în oameni de rînd. De-o fi să moară, să moară
domnește.
Astfel se strecură aproape toată ziua, în așteptarea înfrigurată
a catastrofei. în sfîrșit, către seară, începu atacul. Turcii și tătarii
se repeziră deodată peste întări- turile de care din marginea
codrului. Primul rînd de apărare căzu, apoi al doilea și al treilea.
Văzîndu-se pierduți, soldații depuseră armele.
Era în seara de 23 august 1616,
Noaptea se lăsă peste tabără. Turci, tătari, munteni, ardeleni
se repeziră după pradă. In adîncul codrului, în întunericul acela,
se petrecură multe grozăvii.
Și în ziua de apoi, cînd răsărea soarele de după apele lacului
Dracșani, un car trecea pe drum, ducînd prizonieri spre Stambul
pe doamna Elisabeta a lui Eremia Movilă și fiii ei, Alexandru
Vodă și Bogdan cel mic. Pe marginea drumului stăteau înșirați
boierii .moldoveni, care nu-și părăsiseră doamna pînă în clipa din
urmă, și care, prinși, fuseseră acum opriți de Radu Vodă Mihnea.
Cînd îi zări, înnebunită doamnă le răcni, lăcrămînd, acele
grozave cuvinte care ne țiuie încă și azi în urechi ca un blestem al
oropsitului nostru neam : „Boieri, boieri, rușinatu-m-au
păgînul !“
Poruncind căruțașului să oprească; doamna ceru niște
foarfece, și tăindu-și părul, acolo pe drum, în văzul tuturor, îl
dete unuia din boieri, cu rugămintea să-1 așeze la mînăstirea
Suceviței, pe lespedea de mormînt a soțului ei Eremia yodă.
într-o frumoasă cutie de argint, în formă de măr, spîn- zurată
de bolta bisericii, se mai poate vedea și azi bogata cosiță de păr
castaniu a doamnei Elisabeta Movilă, tăiată de mîinile ei, în cea
mai crîncenă deznădejde, acum trei sute și mai mul-ți ani.
Corecki și nevasta lui au fost prinși de asemenea» el de turci,
ea de tătari, și povestea lor va forma subiectul capitolului viitor.
Iar sfîrșitul sfîrșitului, iată-1 :
Doamna Elisabeta fu turcită cu sila și băgată în haremul
sultanului Mustafa Han I, la seraiul cel din Stambul, cu ferestrele
zăbrelate ce dau pe Cornul de Aur. Dar nici acolo nu s-a bucurat
ea de liniștea sufletească, de care ar fi avut atît de mult nevoie.
Alexandru Vodă, turcit și el, muri infectat în urma operației
circumciziunii. Doi fii inorți, o fată prizonieră la tătari, celelalte
fete în Polonia, despărțită de toți și de toate pentru totdeauna,
Elisabeta nu mai avea pe lîngă ea decît pe fiul ei cel mai mic,
Bogdan, ajuns, el, fecior de domni moldoveni, Gapidan Pașa al
împărăției otomane. Mîndra catolică de odinioară muri în legea
lui Mahomet, singură, părăsită, uitată.
Adevăratul ei mormînt nu este cel necunoscut din vr-un
cimitir cu negri chiparoși din preajma Stambulu- lui ■—
adevăratul mormînt este Sucevifa, unde părul ei castaniu e astăzi
încă martorul sufletescului zbucium al frumoasei, mîndrei,
ambițioasei, interesantei Elisabeta de Lozna, nevasta lui Eremia
Movilă, și-n două rînduri singură doamnă a Țării Moldovei.
 . Capitolul XV
DOMNIȚELE MOVILEȘTILOR
PRINCIPESA CATRINA CORECKI

rama Movileștilor nu se isprăvise cu prinderea și turcirea

doamnei Elisabeta și a fiilor ei. Ea urmărește, interesantă
prin amănuntele ce cunoaștem, pe fiica acesteia, domnița
Ecaterina-Margareta și pe soțul ei, principele Samuel Co
recki.
Am arătat în capitolul precedent dragostea ce unea pe acești
tineri, nesfîr- șitele piedici la căsătoria lor, nunta din cetatea
Hotinului în mijlocul oștirii, ple
carea la Iași, urmărirea armatelor polone și moldovenești de către
turci, fuga la Hîrlău, rănirea lui Corecki, și în sfîrșit lupta, drama,
deznodămîntul de la Dracșani.
Travestiți, el în ostaș de rînd, ea în țărancă, pentru a nu fi
recunoscuți de dușmani, planul lor reuși deocamdată. Corecki,
prins de turci, fu trimis cu întreg convoiul de prizonieri la
Constantinopol ; iar pe domniță o prinseră tătarii, care o luară cu
ei în Buceagul lor, la Cetatea Albü.
feomnița Ecaterina Movilă, principesă de Corecki, ță- fancă
de ocazie, își zgîriase fața cu unghiile pentru a se •Iuți și șiretenia
ei prinse atît de bine, încît tătarul care 0 robise, crezînd că este o
femeie de rînd, o puse acasă IE èl să curețe bucătăria, să spele
vasele și să măture curtea Șdîndria ei. nu suferi, fiindcă, în atare
împrejurări, omul ide ispravă se schimbă, de nu se mai cunoaște
singur. însă grija de soț, de mamă și de frați, o chinuia grozav, și
apoi... domnița sclavă aștepta un copil. Munca la care c punea
tătarul era atît de istovitoare, mai ales pentru ea, neobișnuită cu
greul, mîhcarea ce i se dădea atît de neîndestulătoare, încît biata
femeie era sigură că nu va ajunge niciodată să poată fi mamă.
Totuși^ după 6 luni de captivitate, pe la sfîrșitul lui februarie
1617, ea născu un fiu sănătos pe care-1 alăpta. Din clipa aceea,
începu să se gîndească cum ar face și ar drege pentru a scăpa de
sclavie.'
O dată cu ea, tătarul mai făcuse un prizonier, pe care-1 ținea
rob, în casa lui, la Cetatea-Albă.
Baret, care publica în 1620, la Paris, memoriile lui Charles
de Joppecourt, din care extragem toată întîm- plarea aceasta,
spune că prizonierul tătarului era un palan, numit lacob
(Jacques). Noi bănuim însă că acest prizonier trebuie să fi fost
Joppecourt el însuși, căci altfel n-ar fi desfășurat el un atare lux
de amănunte asupra întâmplărilor din prizonieratul altuia, n-ar
fî scris oearte despre „Istoria tulburărilor din urmă ale
Moldove®^, pentru a vorbi de fapt mai mult despre Corecki și
nfevasta- lui, despre Cetatea Albă și Constantinopol, n-ar fî
povestit ce i s-a întîmplat tui ,Jacob* and a scăpat de robie, și
mai ales laeob acesta, de era polon, n-ar fi tras în capitala
Turciei, la ambasada regelui Franței, cum se va vedea mai în
urmă. Charles de Joppecourt era, după cum singur mărturisește,
„un gentil-homme lorrian, qui portait les armes durand ces
troubles à suite des princes polonoîs*, adică un noKil din Lorena
care, la bătălia de la Drae- șani, încăpu prizonier în mina
tătarului de la Cetatea Albă. în momentul apariției cărții,
redactată de Baret, membru al parlamentului din Paris, după
istorisirea orală a lui Joppecourt, acesta se afla secretar de
ambasadă pe lingă Ducele d’Angoulème. O fi cerut el. lui
Barei să înlocuiască numele său cu acel al polonului lacob. E
clar însă, că tot ce istorisește Joppecourt e trăit și văzut de el.
Slab în considerațiuni generale, cînd vorbește de fapte intră
în amănunte lipsite uneori de interes. Persoana lui lacob nu-1
putea interesa pe autor atît de mult îneît să vorbească mereu
de el. E deci învederat că robul tătarului era Charles de
Joppecourt.
Domnița Ecaterina, care-1 cunoștea ca om devotat so-
țului ei, trebuie să fi avut mîîigîierea de a-1 ști lîngă ea, și în
el își puse nădejdea soartei.
Povestea care urmează este foarte ciudată, dar vom căuta
să-i dăm la urmă o tălmăcire, care ar putea-o face
acceptabilă.
Margareta chemă într-o zi pe tovarășul ei de robie, șî-i
spuse că dacă jura să facă întocmai cum îl va învăța, va
putea scăpa din mîinile tătarului, avînd putința de a o
răscumpăra și pe ea. Omul jură și află atunci că tătarul acela
avea un frate, care, în urma unei boli, orbise și muțise. Nici
un doftor nu-i putu fi de folos. Ea însă avea un inel cu o
piatră scumpă, dat de soțul ei pe vremea cînd erau logodiți.
Acest inel îl ascunsese în părul ei bogat, pentru ca să nu i-1
găsească tătarul, fiindcă era nu numai o duioasă amintire,
însă piatra lui era „medicinală44, eâ vindeca de orice boală.
Fără ea, n-ar fi putut purta copilul pînă la termen și n-ar fi
putut naște așa de ușor — zicea ea. Deci, cu piatra aceasta să
vindece el ochii și urechile tătarului, iar acesta, drept
mulțumire, îi va restitui libertatea. Odată scăpat de robie, va
pleca în Polonia pentru a afla știri de la Corecki și a încerca
răscumpărarea ei. însă trebui să-i jure încă o dată că, înainte
de-a pleca, îi va restitui piatra, căci fără ea n-ar putea-o duce
mai departe îh sclavie.
Franțuzul jură, scoase piatra din inel și se puse pe lucru.
Așteptă cîteva zile pînă auzi pe tătar tînguindu-se față de el,
că nu este chip să se lecuiască frate-său de pacostea ce-i
căzuse pe cap. Spuse atunci stăpînului său că-1 va vindeca el,
daeă-i făgăduiește libertatea. îl puse să jure, față de bolnav
chiar, pe Coran, pe Mahomed și ț>e Caaba de la Mecca, că nu-
i va cere „medicamentul", că-1 va dezrobi și că-i va da și
pașaport de liberă trecere înlăuntrul raialelor turcești. Tătarul
făcu jurămîntul făgă- duindu-i pe deasupra un cal bun și bani
îndeajuns.
 După o săptămînă — căci trebuiră să aștepte lună plină — în
care timp Margareta pregătise suc de viorele și de alte flori de
primăvară, improvizatul medic se înfățișă la bolnav și-l unse pe-
un ochi cu sucul acela. Apoi puse piatra peste pleoapă, legă
ochiul cu o batistă și așteptă. După șapte ceasuri, cînd scoase
batista, tătarul vedea. Mai minunat decît tătarul și chiar decît
cititorii acestei povestiri părea Joppecourt el însuși. A doua zi îl
vindecă de celait ochi, a treia de-o ureche și a patra de cealaltă. A
cincea era călare cu 50 de galbeni în pungă, cu pașaportul în
buzunar și cu scrisori de la domniță către soțul ei și către rudele
din Polonia. Piatra i-o dăduse înapoi, făcîndu-i jurămînt că va
găsi pe principele Corecki în orice parte a lumii o fi. Și porni la
drum.
Intr-un codru de prin Moldova se-ntîlni cu trei haiduci, care-
1 dezbrăcară, îi luară calul și banii, și-1 închiseră într-o casă
părăsită din mijlocul pădurii. Intrebîndu-1 ce meserie are, bietul
drumeț mărturisi cinstit că este soldât. Haiducii îl sfătuiră atunci
să le fie tovarăș, împărțind împreună greutățile vieții haiducești,
dar și banii furați. Polonul lacob — după credința noastră nobilul
Joppecourt — se împotrivi cu indignare și dispreț, ceea ce nu-i
aduse alt folos decît a fi încarcerat sub strașnice zăvoare, într-una
din odăile acelei case. Abia după două luni de zile, ajunse
prizonierul, printr-o iscusită manoperă, să scape de paza
haiducilor, furîndu-le la rîndu-i bani și un cal, mai frumos și mai
ager decît cel dăruit ele tătar.
Pe drumul lui mai departe, se întîlni, dintr-o întîm- plare cu
un soldat polon, fost prizonier la Constantinopol, de unde,
evadînd, se întorcea acum în țară lui. Află de la el tot ce voia să
știe, adică turcirea doamnei Elisabeta și a fiilor ei, precum și
încarcerarea principelui Corecki în închisoarea celor Șapte
Turnuri. Joppecourt încredință polonului scrisorile trimise de
domniță surorilor sale, iar el își întoarse calea de la nord la sud,
apucând drumul Stambulului, căci ținta lui era să găsească pe
Corecki.
La începutul lui mai abia sosi el în capitala otomanilor și
acolo, mergînd de-a dreptul la ambasada Franței, în Fera, află că
ambasadorul, domnuL de Sancy, luase sub protecția lui pe
prizonierul din cele Șapte Turnuri, trimi- țîndu-i deseori de
mîncare și de băut. Află de asemenea că sultanul ceruse turcirea
lui Corecki, o dată cu a Mo- vileștilor, că însă, credinciosului
prinț i se părea orice soartă mai bună decît această renegare. Cît
despre răscumpărare nu putea fi vorba, fiindcă turcilor le era
frică de vitejia lui Corecki. Era deci amenințat, dacă nu se turcea,
să îmbătrînească și să moară în Edi-Culè.
Strccurîndu-se cu servitorii ambasadorului pînă la ușa
închisorii, Joppecourt trecu drept om de serviciu al lui Sancy,
intră înăuntru și se înfățișă fostului său comandant, care zăcea în
camera cea mai de sus a turnului dintre marea de Marmara și
Poarta de Aur. Tovarăș de temniță al lui Corecki era căpitanul
Riguad, unul din cavalerii francezi din compania lui Montespin.
Joppecourt adusese cu el un coș cu merinde. în fundul căruia
ascunsese scrisoarea domniței. Corecki dărui bucatele paznicilor
turci, rugîndu-i să-1 lase singur cu noul venit. Apoi, aflind că
Ecaterina-Margareta trăiește și că a născut un fiu, mulțumi lui
dumnezeu, îmbrățișă pe crainic și-1 rugă să facă tot chipul a se
mai întoarce la el, pentru a căpăta răspunsul ce va scrie nevestei
lui.
După cîteva zile, în adevăr, Joppecourt veni din nop la
închisoare cu mîncăruri mai alese și mai numeroase, pentru a
ține pe paznici mai multă vreme afară. Avu timp atunci să
povestească bietului prizonier toate amănuntele vieții de robie a
domniței, primind de la el o scrisoare către ea și una către frate-
său, principele Carol Corybut Corecki, prin • care-1 ruga să se
împrumute, să .vîndă, să facă orice jertfă pentru a căpăta bani
îndestui în vederea răscumpărării nevestei lui. Iar ei îi scrie, între
altele, dacă o fi adevărat că Joppecourt a copiat epistola, că
mulțumea lui dumnezeu fiindcă „n-ai făcut, slavă domnului, ca
principii frații tăi și ca principesa mama ta, cari eu lepădat cu
lașitate creștinismul pentru a îmbrățișa legea cea mincinoasă a
lui Mahomed, de teamă să nu fie închiși cu mine în închisorile
negre, sau în- nădejdea vreunui bun trecător, de care noi nu avem
nevoie, ca unii ce nu nădăjduim decît în vecinicie“.
Cu această scrisoare, Joppecourt se grăbi a porni din nou
spre^Cetatea Albă, pentru a liniști sufletul amărîtei domnițe.
Corespondența pentru Polonia o încredință unui nobil de acolo,
răscumpărat de curînd, care pleca la Varșovia.
Prin iulie 1617 trebuie să fi căzut întoarcerea lui Joppecourt
la Cetatea Albă. Tătarul era la vînătoare, cu toți oamenii lui, la o
moșie din apropierea Cetății. Acasă nu găsi decît o servitoare
bolnavă în pat și pe domnița Ecaterina. îi dădu deci scrisoarea
soțului ei, povestindu-i tot cc-a făcut și a văzut în
Constantinopol. Zice el, în memoriile lui, că domnița și-ar fi
blestemat mama și frații cînd auzi că se lepădaseră de legea lui
lisus, dar daca a făcut-o în adevăr, sau numai a născocit-o
sufletul bigot al franțuzului, aceasta nu o poate ști nimeni.
Margareta, aflînd că bărbatul ei nu poate fi răscumpărat și că este
amenințat să-i putrezească ciolanele în turnul de pe Marmara,
leșină, cu copilul în brațele ei, cu care prilej l-ar și fi înăbușit,
dacă nu-1 scotea franțuzul de sub ea.
Urmează o scenă pitorească. Joppecourt, sleit de foame din
cauza drumului, se așeză la masă, îndopîndu-se acum cu
mîncările tătarului, în timp ce domnița, servindu-1, îi istorisea
toate întîmplările petrecute în lipsa lui, anume cum copilul,
îndată după naștere, fusese apucat de un fel de ducă-se-pe-pustiu,
apoi avu pojar, pe urmă era să-1 mănînce șerpii, și în sfîrși't
laptele mamei secase. însă toate se isprăviră cu bine, căci avea
doar domnița inelul cu piatra medicinală. Pînă și pe șerpi i-a
omorît cu această piatră — însă mărturisește singură că nu știe
de n-o fi fost cumva curată închipuire. Și trebuie spus că viața
aceasta de cîine, ce ducea răsfățata fată a lui Vodă Eremia, putea
să-i fi năruit nervii îndeajuns pentru a face din ea o halucinată. O
trimisese doar tătarul să doarmă în grajd cu vitele de frica
pojarului. Acolo își petrecuse domnița vara, pe-un culcuș de
fin, între boi și între vaci.
Cînd se întoarse tătarul de la vînătoare și-și găsi prie-
tenul în casă, fu cuprins de-o bucurie cu atît mai mare, cu cît
aștepta de la el prețul răscumpărării Ecaterinei Margareta.
Aflînd însă că venise fără bani, i se mai potoli bucuria și-1
sfătui să plece din nou și să se întoarcă cu 6000 de galbeni.
Joppecourt se tîrgui ca la piață. Chemă în ajutorul lui și pe
fratele tătarului, cel vindecat de el, și cu ajutorul acestuia
obținu ca prețul să fie tăiat pe jumătate : 3000 de galbeni.
Cumnatul Ecaterinei fiind înștiințat de încheierea tîrgului,
trimise banii în toată graba, și astfel, pe la sfîrșitul toamnei
1617, Joppecourt putea întovărăși pe scumpa lui stăpînă pînă
în Polonia, la rudele ei. Acolo, firește că prima grijă a
domniței fu să încerce răscumpărarea soțului ei. Dar sultanul
rămase neclintit în hotărîrea lui. Banii ce i-ar căpăta, nu ar
putea compensa neajunsurile pe care viteazul acesta îi
pricinuia cînd era în fruntea oștirii. Corecki va trebui să se
lepede de legea creștinească, sau să piară în închisoare.
Nu făcu nici una, nici alta. A scăpat din închisoare, și
chiar, minune, fără intervenția pietrei medicinale. Și, fiindcă
e vorba de această piatră și am făgăduit să dau o tălmăcire,
iat-o : Cît de ciudat ar părea toate minunile făcute de acest
talisman, și de exagerate ar fi fost ele, vindecarea tătarului ar
putea fi privită ca o realitate, dacă, potrivit științei modeme,
am spune că juvaerul domniței era o frîntură de „radium“.
De ce nu ?
La ambasada din Pera se afla un tînăr secretar, Martin
Parisien, cu cald sînge francez clocotind în vinele Iul.
Amorezat de fata unui nobil polonez, roabă împreună cu
mamă-sa la Constantinopol, el le răscumpărase destul de
scump, cu condiția, ca, odată libere, fata să-i fie dată în
căsătorie. Imprudentul francez, încrezător în cu- vîntul
doamnei Ludovica, mama fetei, le lăsase să plece în Polonia,
însă primi în curînd veste că babaca nu consimțea la
măritișul fetei, pe cuvînt că domnului Martin Parisien nu-i
curge în vine sînge albastru. Domnișoara lulia (17 ani),
amorezată de Martin, nu de sîngele lui, îl trimise o scrisoare
implorîndu-I să caute un mijloc de a îndupleca pe tatăl ei să
revină asupra hotărîrii ce luase. Parisien, știind că Corecki este
unul din marii magnați ai Poloniei, aleargă la el, la închisoarea
de la Edi-Culé, să-i ceară sfat și ajutor. Ce poate face, în atare
împrejurări, un deznădăjduit prizonier, decît să tăgăduiască
marea și sarea, dacă o scăpa din închisoare. Iată-1 deci pe franțuz
combinînd un plan de evadare.
Fereastra camerei în care se afla Corecki n-avea gratii,
fiindcă odaia era tocmai în vîrful turnului^ înspre mare.
Secretarul de ambasadă îi trimise deci, ca de obicei, de-ale
mîncării, ascunzînd într-o plăcintă o legătură de sfoară, cu care
Corecki pescui, noaptea, o scară de frînghie, pe care i-o adusese
un popă, care aștepta jos într-o barcă, la picioarele turnului.
Prizonierul se cațără pe scară, se coborî în barca popii și fu
ascuns la marginea orașului, într-o odaie scobită în stînci. A doua
zi, părintele, omul lui Parisien, îi aduse o haină preoțească, pe
care îmbră- cînd-o, evadatul intră travestit în Stambul, ziua în
amiaza mare.
Paznicii închisorii, au fost, unul tras în țeapă, celălalt în
piulița în care se măcina orezul, de-a ieșit numai făină din el.
Martin Parisien avusese grijă s-o zbughească cu-o zi înainte. însă
ambasadorul de Sancy a fost arestat și servitorii lui torturați.
Puterile străine, Anglia, Germania și Olanda, amenințară pe
Mustafa al II-lea cu retragerea ambasadorilor lor în caz că de
Sancy n-ar fi eliberat... dar de toate acestea principele Samuel
Corecki nu-și bătu capul. Era liber acum și singura lui grijă fu
să-și asigure fuga din Constantinopol, fuga lor, căci erau doi,
căpitanul Rigaud evadînd și el din închisoare o dată cu Corecki.
Două luni de zile au stat fugarii ascunși în casa popii.
Părintele grec căpătă în sfîrșit de la patriarhia din Alexandria
învoirea de-a pleca în Egipt, cu doi frați de-ai lui, pentru a se
face sihaștri în pustiul Saharei, ca Sfîntul Anton. O dată cu
învoirea sosiră și pașapoartele, îneît, îmbrăcați în călugări greci,
popa, Corecki și Rigaud se îmbarcară cu destinația Alexandria.
Pe drum, cei doi din urmă schimbară într-un port vasul, urcîndu-
se într-o corabie olandeză, care mergea la Mesina. Ajunși acolo,
Rigaud șe duse în Franța și Corecki la Neapole, unde Ducele de
Osson, viceregele, îi dădu o recomandație către Papa. Prin
Roma, la marele pontif, prin Viena, .la împăratul Germaniei,
ajunse în sfîrșit în Polonia cam prin vara anului 1618.
Povestirea aceasta are, ca-n adevăratele romane, un sfîrșit.
Bucuria revederii încercaților soți fu scurtă. Un an cel mult,
timpul de-a se mai naște o fată. Apoi Eca- terina-Margareta,
istovită de viața de roabă ce dusese la tătarul din Cetatea Albă, se
îmbolnăvi, și toate minunile trecute ale pietrei medicinale se
arătară de minciună față de adevărata boală care o duse la
mormînt, în cursul anului 1619.
Nemîngîiatul Corecki nu s-a mai însurat. Fiul născut în atîtea
necazuri și crescut cu atîta dragoste muri tînăr și el, iar fata, Ana,
se mărită mai tîrziu cu Andrei Leszcynski, voievod de Belz, cu
care, neavînd copii, seminția Ecaterinei Movilă Corecki se șterse
de pe fața pămîntului.
CONTESA MARIA POTOCKI
Maria, născută în Polonia în anul 1592, luă de bărbaf pe unul
din vlăstarii marii aristocrații de acolo, pe contele Ștefan
Potocki, fratele lui Ion, cunoscutul războinic.
Mereu îngrijorată de soarta bărbatului ei, care mai mult în
tabără își ducea zilele decît acasă, mai mult în Moldova luptînd
pentru cauza Movileștilor împreună cu frații lui, Maria a avut
totuși fericirea de a-1 vedea, timp de vreo 20 de ani, întorcîndu-
se întotdeauna la vatră, fără vreo rană mai grea. în 1611, deci
după 19 ani . de conviețuire, ea află, din Polonia unde era, despre
înfrîn- gerea și dezastrul de la Cornul de Sus, unde tătarii prin-
seră pe fratele ei Constantin și turcii pe soțul ei, Ștefan. Ea nu
avu odihnă pînă nu și-1 răscumpără. Mai norocoasă decît
doamna Elisabeta, care după doi ani de necurmată nădejde trebui
să audă că fiul ei se înecase cîteva zile după ce fu prins, Maria
află, dimpotrivă, că bărbatul ei este în viață, închis în turnul din
Stambul, vestitul Edi- Culé. Regele, el însuși, interveni, prin
tratate oficiale chiar, pentru eliberarea vasalului său, care, după
cîțiva ani de prizonierat, se întoarse în sfîrșit acasă.
în lipsa soțului ei din Polonia, Maria, în afară de durerea de a
fi despărțită de el, mai avu un necaz împestrițat cu atîtea
peripeții, încît Sinkievicz ar fi putut broda cu el un întreg roman.
înainte de a pleca Ștefan Potocki în Moldova cu cumnatul său
Constantin Movilă, el se adresă nepotului său Stanislav Golsky,
care ținea în căsătorie pe Ana (fiica fratelui său Andrei Potocki),
cu rugămintea să-i păstreze în proprietatea acestuia, cetatea Pod-
haice, banii și odoarele nevestei lui, domnița Maria. Golsky
primi depozitul, evaluat la șase milioane coroane de aur (în
valoarea de azi 36.000.000, dar avînd în vedere valoarea banului
în sec. al 17-lea, ar reprezenta azi cîteva sute de milioane de lei),
din cari 2 milioane de coroane (70.000 galbeni) în numerar, iar
restul în scule și pietre scumpe.
Aceasta era zestrea ce dăduse Eremia Vodă fetei lui. Este
enorm de interesant de a cunoaște din ce constau bogățiile acelor
vremuri : 10 lanțuri groase de aur care spînzurau pînă la pămînt,
salbe de diamante, safire și rubine, șiraguri de perle, 22 cutii de
argintărie de masă, 10 cutii cu linguri de argint, 22 farfurii și
cești de argint,
2 coroane de aur presărate cu diamante, rubine și safire,
3 cutii cu pietre scumpe, pahare, cupe, lighiane, ibrice etc. etc.
Garderobă : 200 șaluri turcești, nesfîrșite blănuri, „o cămașă
împărătească41 cusută cu perle, și cizme la fel, etc. Iar printre
nenumăratele odoare bisericești se afla tin aer prețuit 30.000 de
galbeni. Mătușa Contesei, sora lui Vodă Eremia, logofeteasa
Ileana Mauroti, care, văduvă, pare a fi trăit întotdeauna cu
nepoata ei, depune și ea zestrea ce avea, evaluată la 4 milioane
coroane.
Scurt timp însă după aceea, Stanislav Golsky muri șl castelul
Podhaice rămase moștenire fratelui său, Ion Golsky, însurat cu
Sofia Zamiekowa. Ion, un fel de bur- grav, care jefuia pe boierii
și negustorii ce treceau pe moșiile lui, intră în pivnițele
castelului, sparse lacătele lăzilor și fură tot conținutul lor. Aflînd
această faptă, Maria îl dădu în judecată pentru restituirea
depozitului (1613).
Tocmai atunci însă se întîmplă să moară Ion Golsky. Văduva
lui, Sofia rămase moștenitoarea și răspunzătoarea datoriei.
Energică și lipsită de scrupule, Sofia nu voi să știe nimic și
refuză restituirea depozitului furat de soțul ei. Cînd aprozii
tribunalului veniră să-i îhmîneze citația, ea îi alungă, închise
porțile cetății și-i goni apoi cu haifr ducii ei, pînă se făcură
nevăzuți. Cînd totuși procesul se judecă în lipsă, ea învinui
tribunalul de -parțialitate și lucrurile se tărăgănară astfel fără nici
un rezultat, pînă cînd, în 1615", se întoarse în sfîrșit Ștefan
Potocki din captivitate. Mătușa Ileana remăritîndu-se în același
an cu Gh. Dedjinski, paharnic de HalicZ, acești bărbați putură
reîncepe procesul cu mai multă energie decît nevestele lor.
Văzînd întorsătura lucrurilor, Sofia din încăpățînată devine
șireată. Ea propune să le dea niște cufere găsite, chipurile, în
pivnițele ei, însă cu condiția ca ele să nu fie cercetate înainte de a
fi ridicate. In urma acestei rușinoase bătăi de joc, tribunalul o
pune sub infamie. Așa infamă cum era, ea plecă în 1618 la
Dublin, pentru niște treburi de-ale ei. Profitînd de această lipsă a
Sofiei din țară, Potocki căzu pe neaștepate, cu 600 de oameni
asupra Holhocei, o altă proprietate de-a Sofiei, asediind-o și sî-
lind-o să capituleze. înaintă apoi asupra Podhaicei, împre- surînd
castelul. întoarsă din Dublin, Sofia nu mai putu intra la ea acasă.
Atunci abia, cedînd forței, ea propune o tranzacție, propunînd în
schimbul depozitului ce i se cere — și pe care poate nici nu-1
mai avea — trei orașe, două moșii și 23 sate, obligîndu-se în
același timp să plătească și dările moșiilor, plus 20.000 de zloți
în juvaiere și argint. Potocki și Dedjinski intrară în stăpînirea
orașelor, satelor și moșiilor, însă procesul era departe de a fi
terminat, fiindcă, firește, Sofia, nu plăti nici bani, nici dările
moșiilor. Măritată acum a 3-a oară cu Tyszkiewicz, voievod de
Trock, Sofia e pusă a doua oară sub infamie, ceea ce pare a o fi
lăsat destul de rece. între timp moare și Ștefan Potocki (1631).
Maria și fii ei (Ion și Pavel) reîncep procesul, pînă cînd, în 1635,
moare în sfîrșit și Sofia, însă ea moare în castelul ei de la
Podhaice, mulțumită că nici tribunalul și nici o putere armată nu
i-1 putuse lua. Șase ani mai tîrziu, în 1641 abia, Maria și fiii ei
intrară în fine în stăpînirea moșiei și cetății atît de mult rîvnite,
Podhaice.
Ștefan Potocki murind în 1631, văduva lui, femeie de v®eo
55 de ani, se mărită din nou cu Nicolae Firlev, voievod de
Sandomir. Portretul „Măriei Mohylanka Firleowa W.S.“
(voievodeasă de Sandomir) ne-o înfățișează nu frumoasă, dar cu
trăsături regulate, cu ochi negri, îmbrăcată într-o bogată rochie
de mătase cu flori, gulerul și mîne- cile de blană și o podoabă de
mărgăritare în păr. Cîțiva ani după recăsătorirea éi, la 2 februarie
1638, își mărită abia ultima fată din prima căsătorie, pe Catrina
Potocki, cu Janus Radziwill, palatinul Lituaniei. După cinci ani
însă, Caterinâ muri (10 februarie 1643), înmormîntată fiind la
catedrala din Wilna, unde i se însemnă pe mormînt că era fata
Măriei Movilă și nepoata lui Eremia Vodă.
Acest Janus Radziwill, după doi ani de văduvie, plă- cîndu-i
probabil femeile moldovene și îndemnat poate și de mitropolitul
Petre Movilă al Kiewului, se însură a doua oară cu Maria, fata lui
Vasile Lupu.
Cît despre Maria Firlev, o aflăm încă în viață în 1644, după
moartea fetei, făgăduind mînăstirii Aron Vodă din Iași (biserica
Aroneanu de azi) un dar de 100 lei anual, drept dovadă că o viață
întreagă trăită printre străini, n-a putut face pe domnița noastră
moldoveariă să-și uite amintirile din tinerețe și țara în care se
născuse.
Prin această domniță s-a răspîndit sîngele moldovenesc al
Movileștilor în întreaga mare aristocrație europeană. Din fata ei,
Ana Kazanowski, s-a născut Maria, principesă Stanislas
lablonowska, a cărei fată Ana Lesz- czinska a fost mama regelui
Stanislas Leszczinski ; fata acestuia, Maria a fost soția lui
Ludovic al XVI-lea. Cealaltă fată a Măriei, Ecaterina Radziwill,
a fost mama Măriei-Ana, măritată și ea cu-n Radziwill
(Bohuslav), a căror fată Maria-Charlotte se mărită întîi cu
Ludovic, palatinul de Brandenburg și apoi cu Carol, elector de
Pfaltz-Neuburg. Din aceasta din urmă se coboară împăratul
Franz-Iosef, precum de altfel și împăratul Francise I al Austriei
(mort 1835) și regii Bavariei și regii Saxoniei, și Otto al Greciei,
și Leopold al Belgiei și Josefina Suediei... ce de-a mai
Movilești !
DUCESA REGINA WISZNOWIESKI
O altă fată a lui Eremia a fost Chiajna, care, după căsătoria
ei, își schimbă numele în Regina.
La 25 mai 1603 ea se mărită, după cum am arătat, cu ducele
Mihai Wisznovîeski, unul din căpeteniile Poloniei, ortodox
rutean cu sînge moldovenesc în vine, căci bunica lui era fata lui
Stefan cel Mare.
Nunta avu loc la Suceava, în vechea cetate bogată și plină de
amintiri istorice, slujba bisericească fiind oficiată de mitropolitul
Gheorghe Movilă, fratele domnului.
Ca și sora Maria, ea își petrecu viața în Polonia, mereu
despărțită de bărbatul ei, care se războia cu Moldova și care fu
sprijinul de căpetenie al Movileștilor. Moartea lui, de otravă, a
fost arătată în capitolul precedent, precum și disperarea Reginei
cînd primi corpul îmbălsămat al bărbatului ei. Ea își tăie părul,
ca și maică-sa cîteva luni mai tîrziu, vrînd să arate aceasta că nu
se va mai mărita niciodată.
Și, în adevăr, se ținu de hotărîrea luată, deși nu putea avea
atunci decît 25 sau 30 de ani.
Fiul ei, numit Eremia după bunicu-său, a fost tatăl lui Mihai
Gorybut Wisznowieski, rege al Poloniei de la 1669 la 1673.
Astfel această fată a lui Eremia și a Elisa- betei Movilă ajunsese
și ea bunică de rege.
Maria Movilă, bunica Reginei (mama lui Eremia și Simion,
voievozii), și-a petrecut bătrînețile la această nepoată de-a ei, la
Wisznowieski, unde o mai aflăm în viață în anul 1614. Nu știm
dacă a supraviețuit și la catastrofa nurorii și a nepoților ei.
CONTESA ANA POTOf KI
Din punct de vedere istoric, odrasla cea mai de seamă a lui
Eremia Voievod cu doamna Elisabeta a fost Ana. O femeie cu
temperament, care a avut patru bărbați, toți din înalta aristocrație
polonă, și anume pe Maximilian Pszerebski, voievod de Lenciei,
pe cneazul Ion Szedziwoy Czernowski, pe Vlad Mykowski,
voievod al Cracoviei și în sfîrșit pe un văr al fostului cumnat,
hatmanul Stanislas Potocki.
Ana a fost o figură istorică în Polonia, firea mamei el,
pasionată și energică. Amestecată în fel de fel de intrigi politice,
luptînd cu patimă alături de bărbatul ei, această femeie a lăsat din
pricina amestecului ei în războiul „condean“ o amintire
neplăcută în analele polone. Cu firea ce avea de a suci și răsuci
lucrurile, își puse în gînd, în timpul domniei lui Vasile Lupu, de
a scoate pe albanez din scaun, pentru a restitui tronul Moldovei
(Movileștilor. Aceasta trebuie să se fi petrecut pe vremea cînd
Bogdan Hmielnițki vroia să dea Moldova fiului său, vremea cînd
Stanislas Potocki, bărbatul ei, lupta în Ucraina pentru a o aduce
din nou la ascultare și supunere către coroana Poloniei. Găsind
momentul prielnic, Ana se gîndi la fratele ei Bogdan, care trăia
de vreo 30 de ani în Stambul, unde, turcit, fusese și căpitan-pașă
al flotei otomane. Ea îl aduse în cea mai mare taină lîngă dînsa,
în Polonia, îl creștină din nou, și-1 pregăti pentru domnie. Nu se
cunosc împrejurările în care acest plan a eșuat, nici nu se știe ce
s-a făcut în urmă Bogdan Movilă.
însă, învinuirea mare ce i s-a adus și ura concetățenilor â
căpătat-o din pricina amestecului ei în războiul la succesiunea
tronului Poloniei.
La moartea regelui Sigismund Wasa, în 1632 (lagelon după
mamă), îi urmă în scaun fiul său mai mare, Ladislas al IV-lea.
Acesta se însură întîi cu arhiducesa austriacă Cecilia-Renata,. pe
care merseră s-o aducă din Viena la Varșovia tocmai fetele lui
Eremia Movilă (Maria, măritată atunci cu Firlev și Ana, care
trăia încă cu primul ei bărbat Pszerezski), drept dovadă de vaza
de care se bucurau moldovencele noastre în regatul polon.
Prin această căsătorie, casa de Austria viza coroana Poloniei,
iar politica regelui fu cu totul închinată monarhiei vecine. Cecilia
Renata muri însă după vreo zece ani și regele Ladislas se însură a
doua oară cu o franceză, Marie Luise de Gonzague. Franța, cu
acest prilej, începu a căpăta influență în Polonia, influență care
crescu și mai mult la moartea lui Ladislas (1648), cînd noul rege,
Ion Cazimir, fratele decedatului, se însură cu cumnata lui. Timp
de 14 ani, politica lui Mazarin prinse atît de bine în Polonia, încît
regele, care n-avea copii, cum n-avu- scse nici frate-său, era gata
să declare ca moștenitor ai tronului pe ducele d’Enghien, fiul
marelui Condé. Lupta dintre Bourboni și Habsburgi era pe
punctul să se termine în favoarea celor dintîi. Atunci se pricepu
Austria să asmuțe simțămîntul patriotic al Șleahtei, care ceru ca
moștenitorul tronului să nu fie nici francez, nici austriac, ci
polon. Războiul civil, războiul ce purta numele de „condean“ de
la Condé, izbucni. O înverșunată luptă se încinse, care ținu mai
mulți ani, și care se termină prin izbînda Șleahtei, condusă de
Ludomirski, împotriva armatelor regale de sub conducerea lui
Stanislas Potocki. Deși foarte bătrînă pe atunci,. Ana Potocki nu
se dăduse îndărăt de la nici o oboseală pentru a sprijini cauza re-
gelui. Ea pare a fi fost prietenă intimă a reginei Marîa- Luisa, și
în această calitate stătu întotdeauna de-a dreapta soțului ei,
asmuțind și intrigînd în favoarea moștenitorului francez. Se pare
chiar că ea fu aceea care hotărî pe soțul ei să ia armele împotriva
Șleahtei. Muri în chiar anul cînd regele Ion Cazimir fu nevoit,
prin convenția de la Legonica (1666), să renunțe solemn la
gîndul de-a desemna el pe moștenitorul tronului. Iar bărbatul ei,
Stanislas Potocki, muri în același an. învingătorii ei concetățeni
îi făcură următorul epitaf-panegiric, pe latinește :
„Aici zac oasele Anei Movileanca, de naștere moldoveancă,
de religie și obiceiuri greacă, după căsătorie polonă, muiere a trei
bărbați, stăpîna celui de-al patrulea, instigatoarea nedreptei
alegeri condeene, sprijinitoa- rea apăsării fără de lege a libertății
polone, aprinzînd focul între cetățeni, sporind dihăniile iadului,
n-a dat cît a trăit sfaturi bune bărbatului' ei, iar după moarte nu i-
a lăsat nimic, decît arta de-a face rău țării, și a murit în anul de la
Christos 1666, anul mîntuirii Poloniei. Fii patrie fericită ! Cît de
ușoi- și bine ai răsufla, dacă atare dihănii mai des ar crăpa !“
Trebuie mărturisit că astfel de pancgiricuri nu se găseau în
toate zilele.
Doi ani și jumătate după moartea ei, Ion Cazimir abdică,
mergînd să moară în Franța, iar polonii își aleseră rege — ironie
a soartei — pe strănepotul de soră al Anei Movileanca Potocki,
pe Mihai Wisznoviecki.
Fiii lui Eremia și Simion Movilă sau au murit tineri, fără
doamne, sau, dacă au avut, ele n-au lăsat urme care să deștepte
luarea noastră aminte. Astfel, despre fiii lui Vodă Eremia, am
văzut că cei doi dintîi, Constantin și Alexandru, au domnit fiind
copii și murind foarte tineri, n-au avut neveste ; iar celui mai
mic, Bogdan, după ce s-a turcit la Stambul și s-a desturcit la
Cracovia, i se pierd urmele, fără a ști dacă a fost însurat.
Despre fii lui Simion Vodă avem următoarele știri : Gavril a
ținut, după ce a fost domn (1618—20), pe-o ardeleancă,
Elisabeta Zalyoni. El era refugiat cu mamă-sa în Ardeal, trăind la
Alba lulia, de unde poftea pe bistrițeni la nunta sa, care urma să
aibă loc după ritul catolic. Elisabeta Zalyoni de Albes era, de 11
ani acum, văduva unui mare magnat ungur, Mihai Imreffy de
Szerdahely. Căsătoria s-a celebrat în castelul proprietății ei
Dioszegh, la 7 august 1622.
Mihai, logodit cu Anca, fata lui Radu Vodă Serban, a murit
înainte de nuntă : Moise Vodă a fost însurat cu Ecaterina, fiica
lui Radu Mihnea Voievod, pe a cărei soră o ținea nepotul .său
Miron Vodă Barnovski ; Ion ținea pe-o Theodora, fata lui Ene
Postelnicul și a Irinei (domnița lor Elena a fost nevasta lui Miron
Costin, cronicarul) : și, în sfîrșit, Petru, călugărindu-se, a devenit
mai apoi cunoscutul mitropolit al Kiewului. *
Despre Miron Barnowski știm c-a fost însurat întîi cu
Artemia Vartic (fata lui Gavril Vartic și a Grapinei Gînscă).
Tîrziu el a mai fost însurat cu o polonă, fata castelanului de
Camenic. Cum N. lorga arată că el a ținut și pe una din fetele lui
Radu Mihnea, atunci aceasta n-a fost nici prima nici ultima lui
nevastă, ci a doua.
Vom mai aminti că Stefan Tomșa, marele dușman al
Movileștilor, fiul lui Tomșa Vodă (ucigașul lui Despot) și a
soției sale Axîntia, a fost probabil însurat de două ori. In
zbuciumata lui tinerețe el cutreierase apusul și avusese onoarea
de-a fi și soldatul lui Henric al IV-lea, regele Franței, luptînd în
Pirinei, împotriva armatelor spaniole ale lui Filip al II-lea. Din
acele meleaguri apusene adusese el pe întîia lui soție, Ginevra,
iar mai apoi îl aflăm însurat cu o moldoveancă, doamna Elena.
Fiul său, Leon Vodă, avea o doamnă Victoria, desigur străină și
ea. în sfîrșit, italianul Gaspar Vodă Grazziani nu și-a adus soție
în Moldova. în 1619, fiind încă neînsurat, el ceru în căsătorie pe
fiica dragonului venețian din Constantinopol, Marc-Antonio-
Borisio. Dar domnia lui Grazziani clătinîndu-se, Borisio,
cunoscător al intrigilor din Stambul, îi refuză fata și cu dreptate.
în august 1620 veneticul străin își pierdu scaunul și în curînd și
viața.
Am numărat astfel pe toți domnii din primele trei decenii ale
veacului al 17-lea, rămînînd a vorbi numai de singurii ce prezintă
vreun interes : Radu Șerban, Alexandru Ilieș, Radu Mihinea și
fiul său, Alexandru Coconul, cari toți și-au avut doamnele lor,
despre care, de bine de rău, se poate spune cîte c eva.
 Capitolul XVI
DOAMNELE ȘI DOMNIȚELE LUI RADU VODĂ ȘERBAN

lorioasa epopee a lui Mihai Viteazul scuturase pe români din

amorțeala în care zăcuseră aproape o sută de ani. Ea
deșteptase în sufletul lor vechea vitejie a primelor vremuri, și
le aprinsese în inimă o flacără de ambiție, o dorință de-a trăi
liberi, de-a scăpa de îngrijorătoarea vedenie a cotropirii
turcești. Ei voiau ceva. Nu unitatea națională, a cărei noțiune
nu o posedau ; însă un sur
plus de energie avea nevoie să fie cheltuit. El fu îndreptat in
apărarea dreptului de-a trăi slobozi pe pămîntul moștenit din
străbuni.
Din această stare de spirit se născuseră luptele împotriva
străinului moldovean Simion Movilă, ocrotit de poloni, și,
împotriva românului grecizat Radu Mihnea, ocrotit de turci. Sub
Radu Șerban, românii au trăit o urmare a glorioaselor zile de sub
Mihai, glorie făurită de ei înșiși, mai mult decît domnul lor. Căci,
nu numai că erau în genere sufletele înflăcărate, dar rămăseseră
mai ales din armata eroului mort buni soldați și viteji căpitani,
cari, obișnuiți cu viața ostășească, simțeau nevoia unui trai de
mișcare, de luptă, de fapte mari. Au reușit să si-1 facă.
în august 1601 află Țara Românească că-i murise voievodul
în Ardeal, suprimat mișelește de o mină trădătoare. Departe de a
se închina lui Simion Movilă, care, deși alungat odată peste
hotare, deținea totuși din nou puterea în Tîrgoviște, ea își alese
domn după voia ei. Mulți din lefegiii lui Mihai se răzlețiseră,
însă oștile conduse de căpeteniile române se coborîră din Ardeal
în Muntenia, pe la Cîineni, pentru a hotărî, pe pămîntul lor, cine
le va fi domn. La Cîrstinești, pe Topolog, în sus de Curtea de
Argeș, ele poposiră, trimițînd de știre boierilor să vină acolo,
pentru ca, împreună cu toții, să-și aleagă un voievod. Cu Buzeștii
în frunte veniră boierii țării de pretutindeni și ridicară domn pe
Radu, vel paharnicul din Coeni, care și-a zis apoi Radu Vodă
Șerban.
Avusese oastea lui Mihai viteji mai mari decît Radu, dar, în
afară că paharnicul din Coeni, om matur, trecea drept priceput în
arta războiului, el mai avea întîietatea asupra celorlalți boieri,
prin faptul că în vinele lui curgea sîngele voievozilor Basarabi.
Dacă ajunseseră boierii și oștirea să-și aleagă din nou ei singuri
voievodul, £poi atunci, păstrind tradiția, îl aleseseră să fie de viță
dom- nească.
înrudirea lui Radu Șerban cu Basarabii era, de altfel, prin
stirpe femeiască și cam îndepărtată. Tatăl său, vel armașul Nică,
luase în căsătorie pe Maria -din Coeni, care se trăgea prin maică-
sa Anca, prin bunică-sa Maria, prin războinicul Radu Postelnicul,
din marele boier cra- iovean Neagoi, care la rîndul lui se trăgea
probabil din cei dintîi Basarabi ai Țării Românești.
Soția noului domn, Elena, era și ea de viță domnească, fata
lui Udriște, postelnicul din Mărgineni, nepoata bă- trînului
Udriște și a domniței Ancăi, fata lui Radu Vodă de la Afumați.
Radu Șerban nu era atît de bogat prin tatăl său, cît era bogat
prin mama lui, Maria, care făcuse trei moșteniri de-a rîndul. Cu
această avere, mai mult în perspectivă, cu stropul de sînge
basarab ce-i curgea în vine, prin căsătoria ce făcuse, prin
apropiata lui înrudire cu Buzeștii, cei mai puternici boieri din
țară, și prin renumele ce-și cîștigase de ostaș viteaz , și de căpitan
priceput, e lesne de înțeles de ce l-a ales domn pe el și nu pe
altul.
Cînd se urcă pe scaun, familia lui Radu era compusă din
mamă-sa, Maria din Coeni, din nevastă-sa, doamna Elena, și
dintr-o fetiță de vreo 6 ani, domnița Ancuța. Pe vremurile acelea
de război și de bejenie, reședința lor fusese în Ardeal, la Beiuș și
la Satu-Mare unde rămăseseră femeile și după alegerea lui Radu
în domnia țării, fiindcă el știa că de la „a fi ales domn“ și pînă
la ,,a domni“ mai era o treabă de făcut, anume, „de-a se așeza pe
scaun“ fie prin confirmarea Porții, fie prin puterea armelor.
Nevoind a-1 recunoaște, turcii căutau să-și impună în scaun
pe candidatul lor, Radu Mihnea, iar polonii sprijineau pe Simion
Movilă. în atare împrejurări, Radu Șer- bah ceru sprijinul
nemților, așa îneît avea țara acum trei candidați à trei diferite țări.
Un an i-a trebuit lui Radu să lupte cu rivalii săi, cînd alungind pe
unul peste Dunăre și azvîrlind pe celălalt în Moldova, cînd
refugiin- du-se el însuși din nou în Ardeal.
Abia în septembrie 1602, după ce vărul său Stroe Buzescu
mersese la Praga să ceară sprijinul ' împăratului, putu el, ajutat de
armata lui Basta, să dea împotriva moldovenilor, polonilor și
tătarilor lui Movilă acele memorabile lupte de pe valea
Teleajenului, în care armata diișmană fu zdrobită și scaunul său,
în sfîrșit asigurat.
Atunci abia își aduse voievodul familie din Ardeal. Bătrîna
Maria și-a luat din nou reședința în Coeni, pe drumul Giurgiului,
în sus de mînăstirea Comana. Ruinele acelei locuințe se mai văd
și azi, atît de impunătoare prin mărimea și grosimea zidurilor, cît
îți deșteaptă în minte icoana unui vechi castel medieval, casă de
locuit și cetate de apărare.
S-o fi dus bătrîna la Coeni, iar doamna Elena și domnița
Ancuța veniră la Tîrgoviște. însă liniște nu avură acele femei în
anii dintîi ai măririi lor. In afară de veșnicele hărțuieli cu turcii
lui Radu Mihnea, ba la Silistra, ba la Brăila, noul domn fu nevoit
să treacă din nou munții pentru a da ajutor el acum lui Bathory,
împotriva lui Moise Szekely, care rîvnea coroana Ardealului. Ba-
thory stăpînea Transilvania în numele împăratului Germaniei
(Rudolf al II-lea), iar Szekely, asmuțit și ajutat de turci, înainta
cu o armată puternică împotriva lui pentru a elibera țara de
nemți. Cum Radu Șerban își datora domnia ajutorului ce-i
dăduse împăratul, venise rîndul lui acum să-și plătească polița.
In vara anului 1603 pribegia femeilor începu din nou Ele nu
puteau fi lăsate la Tîrgoviște, unde în lipsa domnului puteau
năvăli tătarii, sau putea scaunul lui să fie ocupat de veșnicii lui
dușmani, Movilă sau Radu Mihnea. Cu cîțiva boieri credincioși
și cu averea, mult, puțină, ce putuse ridica la plecare, domnul își
trimise deci' din nou familia la Beiuș pînă vor hotărî armele
despre viitor. Iar el o apucă înspre Brașov pentru a-și măsura
puterile cu ale lui Szekely, care spusese, rîzînd de el, că-1 va
doborî „pe românul cel gros".
Se întîlniră în preajma Brașovului, în luna lui iulie 1603, și
după o foarte îndîrjită luptă, în șanțuri, piept la piept, oastea
dușmană fu sfărîmată. Becteș-Pașa, comandantul turc, o lua la
sănătoasă, iar Szekely sări peste întărituri, fugind înspre Făgăraș.
însă fù recunoscut de Gheorghe Raț, vestitul căpitan al lui'Mihai
Viteazul, intrat în slujba Radului Vodă. Urmărindu-1 pe Szekely,
care se apără de altfel voinicește, cu bîta și cu hangerul, îl prinse
și-i reteză capul, pe care i-1 duse lui Radu Șerban, care, la rîndul
lui, îl trimise lui Basta.
Românul cel gros deveni dintr-odată un mare viteaz.
Basta, car©-l chemase în ajutor, se îngriji de această repede
și strălucită izbîndă. Umbra lui Mihai i se arătă prin vis. I se
părea că reînviase eroul omorît de el. Din Dej, la 29 iulie,
italianul trimise scrisoare Ini'Radu Vodă : „Am știință c-ai învins
pe Moise Szekely și i-ai luat capul, îți poruncesc să te întorci în
țara ta. în Ardeal o să isprăvesc eu cu dușmanul, căci am oști
destule".
N-avea de ce fi îngrijat. Mihai Viteazul murise de-a binelea,
iar noul învingător nu se gîndea la cucerirea Ardealului. El lăsă
acolo pe Gheorghe Raț cu 2 000 de oameni, își luă din nou
nevasta și copila și se întoarse, mulțumit, la Tîrgoviște.
împăratul Germaniei, mai mărinimos decît generalul său, și
mai în nota realității, acordă domnului Munteniei o recompensă
de 120 000 de taleri pe an și-i recunoscu dreptul de stăpînire în
Țara Românească. Ii trimise și un steag, pe care i-1 aduse la
Tîrgoviște, în martie 1604, contele Camillo Cavriolo.
Ceremonia înmînării acestui steag a fost descrisă de-un
martor ocular și este cît se poate de instructivă pentru
cunoașterea obiceiurilor și a vieții noastre sociale de atunci. Vom
arăta numai, ca în piața Tîrgoviștei, domnul țării și solul
împăratului își strinseră mîna, amănunt interesant, întrucît se
credea că pe atunci strîngerea mîi- nilor era, la noi, un obicei
necunoscut. Steagul a fost luat în primire de marele logofăt, după
ce, de altfel, îl sărutase domnul, descălecînd de pe cal. Opt zile a
stat Cavriolo în Tîrgoviște ; petrecerile s-au ținut lanț, vânători,
mese, jocuri, iar ziua a opta. cheful a ținut de la 3 după amiază
pînă la 3 dimineața, după care, pe-un cal arăbesc dăruit de vodă,
cu șea de aur și de argint, contele Cavriolo porni de la curtea
Basarabilor înapoi la a Habsburgilor.
Cîteva zile mai tîrziu, domnul întoarse vizita la Brașov, unde
fu primit de însuși Basta, devenit, din poruncă împărătească,
prietenul nostru. Acolo avură loc mari serbări, cari tulbură
mintea lui Radu Șerban. Constantin Căpitanul, cronicarul vremii,
se vaită amar că „Mulțumită lui dumnezeu au trecut 5—6 ani în
pace. Dar Șerban Vodă văzînd atîta pace, și biruind și pe
vrăjmașul său ungurul, i s-au înălțat mintea și s-au semețit, s-au
mîn- drit și nu mai căuta trebile domniei, ci numai mîncările,
băuturile, plimbările și alte necurății. acele le căuta bine“.
Printre toate petrecerile acele, fu și o mare logodnă la curte.
Ancuța, fata lui vodă, fu făgăduită lui Mihăilaș Movilă, fostul
domn de cîteva luni al Moldovei. Are soarta astfel de ciudățenii.
După ce, ani de-a rîndul, Simion. Movilă fusese cel mai aprig
dușman al lui Radu Șerban, acum, că el murise, deodată familia
acestui urgisit moldovean, alungată din țara ei, își găsi adăpost
tocmai la Tîrgoviște, la curtea lui Vodă Șerban. Ca prin minune,
totul se schimbă. Doamna Marghita, văduva lui Simion, și fiul ei
Mihai, fură primiți acolo cu brațele deschise. De altfel, poate că
la o definitivă împăcare lucrase altceva decît mărinimia
domnului Munteniei. Mi- hăilaș Vodă avea vreo douăzeci de ani,
Ancuța vreo paisprezece — de ! dragostea, se zice că este mai
puternică decît ura. Se logodiră copiii. Dar scurtă vreme după
acea, tînărul voievod muri. Singura mîngîiere care se putu da
văduvei Marghita, fu să-și vadă fiul îngropat la Mînăs- tirea
Dealului, alături de alt mare dușman de-al lor, însă ajuns de pe
atunci eroul neamului, Mihai Viteazul.
După această tristă întîmplare, care curmase pe-o vreme
veselia curții tîrgoviștene, cu încetul chefurile se încinseră din
nou, pînă într-o bună zi un neprevăzut eveniment le curmă cu
desăvîrșire.
Generalul Basta părăsise Ardealul, fiind înlocuit cu Ștefan
Bocskay,cu care Radu Șerban întreținuse cele mai prietenoase
legături. Turcii însă, care nu puteau lăsa să se întindă influența
germană în Ardeal, trimiseră acolo pe-un om de-al lor, pe Gavril
Bathory, nepotul de fiu al lui Ștefan, fostul rege al Poloniei. 11
făcură deodată principe al Ardealului, pe acest Gavril, omul cel
mai frumos din vremea lui, cel mai senzual, cel mai bogat, cel
mai activ, cel mai ambițios. Această numire datînd din martie
1608, Radu Șerban ar fi avut vreme să culeagă informații asupra
noului domn al Ardealului, dacă nu i-ar fi plăcut mai bine să
benchetuiască în Tîrgoviște.
Intr-o zi de ianuarie 1611, un crainic de-al lui Mihai Veiss,
prietenul brașovean al lui Șerban Vodă, sosi în goana calului să-1
vestească cum că Gavril Bathory năvălește în țară spre a-i scoate
domnia. Ambiția domnului Ardealului era să fie rege al Poloniei.
Mihai Viteazul amplificat.
Nepregătit de luptă, Radu Vodă Șerban avu tocmai timpul
să-și încarce bogățiile în rădvane și, împreună cu doamna Elena,
cu fata lui Amcuța și cu mamă-sa Maria, să apuce în toată graba
drumul pribegiei... spre Moldova.
La 26 ianuarie, Gavril Bathory se și intitula, din Tîrgoviște :
„voievod al Ardealului și al Țării Românești'', pe cînd convoiul
fugarilor nu ajunsese nici la hotarele țării.
O nenorocită întîmplare dovedește că oamenii sînt aceiași în
toate vremurile. DomnuF Radu Șerban își trimise înainte carele
încărcate cu avuțiile lui, căci e vaca și purcelul mai mult decît
nevasta și copilul. Apoi urmă rădvanul poleit, purtînd în el
simandicoasele Fete domnești ale lui vodă, a doamnei și a
domniței. Tocmai în coadă de tot venea, șchiopa-șchiopa, căruța
care trăgea pe bătrîna din Coeni, mama voievodului. Oamenii lui
Bathory o ajunseră din urmă și făcînd-o prizonieră, o întoarseră
în Tîrgoviște. Nu spune povestea ce s-a întîm- plat atunci cu
dînsa, însă bătrînă cum era, ea muri în curînd, fără a-și mai
revedea pe iubitul și ingratul ei fiu.
In goana cailor de poștă, alaiul fugarilor ajunsese în Roman
— unde familia domnului se și stabili. De aici plecă domnul la
Iași pentru a hotărî pe doamna Elisabeta Movilă să semneze
faimosul act de închinare către împăratul Germaniei, care o costă
pe biata femeie, cîțiva ani mai tîrziu, tronul, cinstea, credința și
libertatea, întors apoi din nou la Roman, Radu Șerban nu-și
pierdu yremea. Zilele drujbei trecuseră, sunase ceasul slujbei. El
își înjghebă oaste de poloni și de moldoveni, cu care, 6 luni mai
tîrziu, trecu munții pe la Oituz, și împrcu- nîndu-se cu muntenii
veniți în ajutorul lui pe la Bran, se înfățișă deodată înaintea
Brașovului, mai pe neașteptate decît se înfățișase Bathory
dinaintea Tîrgoviștei.
’ La 7 iulie 1611, trupele de acoperire erau în fața orașului.
A urmat, ca în timpul lui Szekely, o luptă înverșunată, din care
domnul Munteniei ieși din nou învingător. „Fusson a ki futhat"
strigau ungurii lui Bathory („sauve qui peut", sau fugă cine
poate). Căpitanul Elek și Ordog fură prinși din fugă și decapitați
în piața orașului. Bathory el însuși era să fie prins și omorît, dacă
în clipa cînd, urmărit de un ofițer polon (Siftla), acesta n-ar fi
fost deodată culcat la pămînt de un glonte unguresc. Aruncîndu-
și arma și coiful lui cu pene de vultur într-un șanț, trufașul Gavril
Bathory o luă la sănătoasa pe jos, pînă cînd, găsind un cal rătăcit,
încalecă pe el, și goni pînă la Sibiu.
 Radu Vodă Șerban, văzînd mormanul de trupuri moarte,
grămădite unele peste altele, într-același loc de altfel unde, cu 7
ani înainte, murise Szekely, a ridicat din ele a macabră movilă,
poruncind și-o slujbă de veșnică pomenire. Zise el atunci,
smerit : „Sînt prea puțin ca să fi putut face aceasta. Dumnezeu
din ceruri a făcut-o cu mîna lui atotputernică 1'.
Pentru a doua oară Șerban-Vodă ar fi putut, în clipa aceea
cuceri Ardealul. Țăranii români și secui îl priveau ca pe-un al
doilea Mihai Viteazul. însă Mihai Viteazul este unul în veacuri,
iar noul învingător era numai Radu Șerban, prea puțin ca să fi
putut face ce trebuia. El umplu Brașovul de muzici, de petreceri,
de „necurății“, în vreme ce Bathory își aduna în Sibiu oștile
răzlețite, căzînd pe neașteptate peste chefliul domn, îl zdrobi și-1
alungă din nou în Moldova din care venise.
Epopeea lui Mihai se încheia definitiv în acea zi de mai
1611.
La Roman, Șerban-Vodă nu-și mai găsi familia. Ea se
mutase în cetatea Sucevei, mai mare, mai domnească. Acolo avu
plăcerea să găsească pe lîngă soție și fată, — o mîngîiere poate
peste durerea înfrîngerii, — o nouă odraslă domnească, născută
în lipsa lui, o fetiță de-o lună, pe care o botezară Elena. în cetatea
Sucevei răsunară iar muzicile și vinul curse din belșug cu prilejul
botezului acestei fete, celebrat de Atanasie Crimea, mitropolitul
Țări Moldovei.
Radu Șerban, luîndu-și familia astfel mărită, plecă în Polonia
și de acolo la Viena, la protectorul său, împăratul Germaniei.
Din Austria, din Ungaria, din Ardeal, pribeagul domn nu
încetă să uneltească, ani de zile, pentru a-și recăpăta scaunul. La
început, împăratul Matei, urmașul lui Rudolf, îl sprijini din
răsputeri. Din răsputeri înseamnă atît cît trebuie pentru a nu intra
din nou în conflict cu turcii, în ianuarie 1612, el scrie personal
boierilor și căpitanilor oștirilor muntene, ca să-i vestească cum
că în_ curînd le va trimite domn pe Radu-Vodă Șerban, care se
află la Viena, lîngă dînsul. în mai același an, el trimite sultanului
o scrisoare prin care stăruie ca Radu Șerban să fie adus din nou
în scaunul Munteniei.
Iar boierii din partidul fostului domn, înnebuniți de spaima
ce le-o pricinuia noul voievod Radu Mihnea, cereau cu rugăminți
și cu amenințări, întoarcerea protectorului lor. La 12 septembrie
1612, ei îi scriau : „Vino în țară cu ajutorul împăratului, că de
treisprezece luni de cînd ai părăsit țara, acest domn a ucis o sumă
de boieri(C. Doi ani mai tîrziu, la 29 aprilie 1614, aflăm o altă
scrisoare : „Prea milostive doamne, să fii d-ta sănătos. De ce pînă
acum pici un lucru adeverit nu ne trimiți, ce numai nădejde ? Că
întîi în țara noastră acum striga hogea, că-șî ține acest domn frații
și surorile în casă cu el și sînt turci. Acum înțelegem că are turcul
gînd să pună în țara noastră pașă, și cuconii noștri să-i facă
ieniceri și fetele noastre să le ia turcii lor muieri. Deci noi din
zilele lui Mihai-Vodă, de cînd ne-am supus și ne-am jurat creș-
tinilor, pentru aceia ne-am supus împăratului, ca să nu cădem noi
la un lucru ca acesta. Ce mult ne mirăm au dumneata nu faci știre
împăratului de nevoile noastre ? ce de este vina din dumneata,
dumnezeu îți va fi platnic, cum te-au jurat cu noi, căci inima
noastră nu se poate suferi cu păgînii...“
Această frumoasă scrisoare rămase, ca atîtea altele, fără
răspuns. Vina nu era a domnului. Turcii nu-1 mai voiau, iar
nemților, aflați în preajma războiului de 30 de ani, nu le mai
trebuiau încurcături cu Poarta pentru trebile Ardealului și ale
Munteniei. -
De altfel, traiul ce ducea pribeagul domn în Viena, nu era
chiar de plîns. S-a spus că trăia în sărăcie, fiindcă întinsele lui
moșii din țară încăpuseră în mîini străine, și deci n-avea venituri.
Avea însă aurul ce luase cu el îndeajuns pentru a-i îngădui să țină
în Viena o curte domnească. Trăiau în preajma lui, în afară de
doamnă și de domnițe, în afară de foarte numeroși servitori, o
sumedenie de boieri cu jupînesele lor, printre care erau trei
logofeți ; apoi duhovnicul domnului, care era însuși Dionisie
Paleologul, fostul mitropolit al Moldovei. Și mai era un medic al
curții, „der Leibarzt seiner Durchlaucht“, doctor austriac. Mai era
un ghiduș cocoșat, „der Hofnarr(‘, „le fou de son Altesse“. O
întreagă curte, după cum se vede, care cerea cheltuială.
Faptul că pribeagul domn ținea pe lîngă el un nebun, precum
ținuse și Petre Șchipul, cu un sfert de veac înainte, la Bozen în
Tirol, pe ghidușul pitic Petre Bolea, dovedește că viața curților
noastre era mult mai occidentală decît ne-o închipuim noi azi.
Despre doamnă știm numai că-și petrecea vremea dînd
fetelor ei o îngrijită creștere, care făcu mai tîrziu din domnița
Elena, trăită de copilă în rafinata capitală a
Austriei, una din cele dintîi boieroaice ale Munteniei, din
pricina numelui ce purta, a căsătoriei ce încheiase și a
educației ce primise.
Cît despre domnița Ancuța, fată mare acum, care avu-
sese și nenorocul să-i moară logodnicul, toată grija părinților
fu să-i găsească un soț demn de ea. Fată de domn, tatăl ei
dorea să o mărite, dacă nu cu un voievod, cel puțin cu un
fecior de voievod. Și cum, după moartea lui Mihăilaș Vodă
Movilă, nu se mai arătase nimeni s-o ceară, bătrînul ei tată se
gîndi la un om de viță basarabă și el, fost domn ca și el și el
pribeag : Nicolae Pătrașcu, feciorul lui Mihai Viteazul.
Pe Nicolae Pătrașcu, după cum știm, îl lăsase Mihai în
locul lui la Tîrgoviște, cînd plecase în 1600 la Alba- lulia, așa
îneît, de atunci, fiul marelui voievod se intitula și el domn. Ne
amintim cum îl duse în urmă mama lui în Ardeal, la Ungnad,
omul lui Basta, pe cînd Mihai- Vodă se afla la Praga, și cum
jurase copilul că este credincios împăratului, iar dacă tatăl
său are vreo vină să și-o poarte singur. Nicolae Pătrașcu avea
pe atunci cel mult 14 ani. Cariera lui a fost obscură. După
moartea lui Mihai Viteazul, el se întoarse în țară cu mama
lui, doamna Stanca, și cu sora mai mare, Florica Greceanu.
Am văzut mai sus duioasa lor revedere (în 1603) cu bătrîna
bunică, călugărița din mînăstirea Coziei. Mama lui muri în
curînd de ciumă, bunica de bătrînețe, iar el se întoarse în
Ardeal, unde unelti cîtva timp pentru a recăpăta scaunul
domnesc din Tîrgoviște. Tăbărînd odată în țară cu o mică
oaste improvizată de el, fu învins, făcut prizonier și adus lui
Vodă Radu Șerban, care pentru a-i tăia pofta de a domni, îl
însemnă la nas. întors iar în Ardeal, i se șterg urmele timp de
vreo zece ani, cînd îl aflăm din nou, de data aceasta în strînse
legături cu același Radu Șerban care-i tăiase nasul.
Anii lui de pribegie nu i-a trăit Radu Șerban numai la
Viena. Deseori îi dăm de urmă în Ungaria, mai ales ia
Sîmbăta Mare (Tyrnau). Acolo s-o fi găsit el cu Nicolae
Pătrașcu, s-o fi împăcat cu el și o fi pus căsătoria la cale. îl
aduse la Viena și-i arătă pe Ancuța. Domnița plăcu lui
Nicolae, căci era, zice-se, frumușică : iar dacă Nicolae plăcu
Ancuței, nu se știe, mai ales că trebuie 196
să fi fost și cîrn. Dar căsătoria fu hotărîtă și logodna avu loc.
între timp, Maria, mama lui Șerban Vodă, murise în tară
și lăsase prin dieta ei, fiului și nepoatelor toată averea rămasă
de la bătrînii din Coeni. Radu Șerban, la rîndul lui, făcu un
testament, datat din Viena la 28 februarie 1620, prin care
lăsa toate moșiile sale fetelor sale Anca și Elena, „care în
vreme de bătrînețe ne-au dăruit dumnezeu din cununie
dreaptă, ca să fie amîndouă surori, însă cu această tocmeală,
că pînă unde va fi doamna mea Elena vie, să le stăpînească ea
și să se hrănească din aceste moșii, iar după moartea doamnei
mele să fie cum a lăsat mama, dumnezeu s-o ierte, și cum am
lăsat eu“.
în februarie 1620, Radu Șerban se simțea mistuit de
boală, ceea ce-1 îndeamnă a face diata de mai sus. Nici o lună
mai tîrziu muri, îngropat fiind în catedrala Vienei.
Astrucarea aceasta în cea mai mîndră biserică a Vienei,
Stephanskirche, arată deosebita considerațiune de care
trebuie să se fi bucurat el pe lîngă împăratul Mathias.
Nunta domniței Anca se făcu deci abia după moartea
tatălui ei, prin toamna aceluiași an 1620. Li se născu din
această însoțire un fiu, Gavril, mort foarte curînd (1622), un
alt fiu numit Mihai, după marele său bunic, și o fată Elena.
Pribegii aceștia au trăit încă mulți ani în Viena, fără a
putea căpăta de la împărat învoirea de a se întoarce în țara
lor.
Doamna Elena, văduva lui Radu Șerban, cu fata ei mai
mică, lîinca, au pornit-o spre țară în primii ani ai domniei lui
Matei Basarab, prin 1633 sau 35. Noul domn al Țării
Românești era înrudit cu doamna Elena, și o fi făcut el
demersurile trebuincioase pentru a o aduce în țară. Abia sosi,
el își mărită pe nepoata Ilinca, fată cam de vreo 22 de ani, cu
favoritul său, postelnicul Constantin Cantacuzino. Paginile
istoriei noastre sînt pline de numele acestei domnițe, care a
fost mama lui Șerban Vodă Cantacuzino, și cu care cititorul
se va mai întîlni deseori.
Cît despre domnița Ancuța, viața ei n-a fost fericită, în
anul 1627, îi moare soțul, Nicolae Vodă Pătrașcu, acolo în
Austria, îngropat fiind în biserica sîrbească din Raab.
Nefericita văduvă trăi mai departe dintr-o donație de bunuri
ce se făcuse soțului ei în 1622, dintr-un ajutor de 50 de florini pe
lună, dat de împărat, și, zice un document, din chiar munca ei,
cusutul și brodatul.
Cînd prin 1633, mama și sora ei părăsesc în sfîrșit Viena și se
întorc în țară, ea este totuși oprită cu copiii ei, în Austria. Pentru a
ocoli neajunsurile pe care ambițiile fiilor de domni le pricinuiau
întotdeauna împrejurul lor, împăratul nu voi să îngăduie ca nora
și nepotul lui Mihai Viteazul să se întoarcă în țara lor. Abia cînd,
în 1640, Matei Basarab, care n-avea copii, hotărî că iftoște-
nitorul lui va fi Mihai, fiul lui Pătrașcu, abia atunci căpătă biata
doamnă Ancuța învoirea de a pleca la București. Fetița ei Elena
porni cu dînsa, iar Mihai, băiat de 15 ani, fu oprit la Viena pînă la
noi dispoziții.
Ancuța făcu un lucru cuviincios. Ceru voie de la împărat să
ridice oasele tatălui ei din catedrala Vienei și acele ale bărbatului
din biserica din Raab, pentru a le duce în țară. Lucrul fiindu-i
îngăduit, la 18 noiembrie 1640 aflăm pe doamna Anca și pe fata
ei Elena sosind în Brașov cu carele mortuare. Logofătul lui Matei
Basarab, împreună cu alți 16 boieri, veniră întru întâmpinarea lor,
și alaiul întreg se porni spre țară în ziua de 23 noiembrie, în
București fu întîmpinat de însăși voievodul Matei, în fruntea
întregii curți, și de toate rudele domnești, printre care, firește, în
primul rînd domnița Elena Cantacu- zino, fata și cumnata
morților ce urmau să fie din nou îngropați în pămîntul țării lor.
Lipsea numai doamna Elena, văduva lui Radu Șerban, care la
acea dată pare a fi fost moartă și ea. Convoiul porni mai departe,
prin Coeni, la mînăstirea Comana, ctitoria acestor Basarabi, unde
foștii voievozi fură astrucați. Mormîntul lor se mai vede și azi.
Doamna Anca și fata ei își găsiră un adăpost la Fi- lipești, în
Prahova, moșia și așezarea postelnicului Can- tacuzino. Acolo
trăiră ele, la sora Elena, vreo doi sau ' trei ani, pînă își putură
recăpăta moșiile și plăti datoriile făcute în lunga lor pribegie. De
acolo, din Filipești, trimitea Ancuța regulat scrisori la Viena,
fiului ei Mihai, ba chiar, ca în 1643, alte lucruri mai trebuincioase
pentru trai decît slova mamei, anume : „oi, boi, cai și altele ca
acestea“.
Acest fiu răsfățat al Ancuței, care se zice că semăna la fire
mai mult cu bunicul său Mihai Viteazul decît cu tatăl său Nicolae
Pătrașcu, muri tînăr, înainte ca norocul să-i fi îngăduit a se înălța
în scaunul străbunilor săi. Astfel bietul băiat nici nu cunoscu
măcar țara părinților săi. îl vom mai întîlni de altfel în paginile
care urmează.
Tot acolo la Filipești, își mărită doamna Ancuța pe tînăra ei
domniță Elena cu Eustatie Golescu, fiul vestitului Stroe
Leordeanul despre care va fi deseori vorba mai jos.
Iată cum s-a scurs zbuciumata viață a nevestei și a fetelor lui
Radu Vodă Șerban.
»
Cu nevasta unui popă din București, Elena, domnul acesta a
avut un copil, un fiu, numit Constantin. Născut înainte de domnia
tatălui său și în afară de legitima căsătorie, nu-1 aflăm de la
început în legătură cu familia lui. Mai tîrziu, prin de sine putere,
el va ajunge domn al Tării Românești.

4.
Capitolul XVII
FAMILIA VOIEVODULUI RADU MIHNEA

Bosforului ] precursori as cheltuitori, ți

n preajma domniilor lui Matei Basarab și a lui Vasile Lupu,
aflăm în scaunele țarii noastre pe cei doi din urmă
coborîtori direcți din Basarabii și Mușatinii descălecării.
Șirul voievozilor, din tată în fiu domni ai acestor țări timp
de peste 250 de ani, se isprăvește cu Radu și cu Alexan-
dru, și toate din pricina lor4S.
Ei erau fii de domni turciți (Mihnea și Ilieș), amîndoi
ocrotitorii grecilor, pe care i-au adus cu duiumul de pe malul
pe al Dîmboviței și ale Bahluiului, tfel ai epocii fanariote,
amîndoi mîndri și nînd curtea regească, nu domnească. Ei au
fost — batjocoriți de unii și lăudați de alții — cei care au
încheiat o epocă a istoriei noastre și au deschis calea unei
alteia. '
Doamnele și domnițele lor, chipuri șterse, au trecut și ele
pe aici, fără a lăsa urme adînci în amintirea oamenilor de
atunci. Dar două întîmplări, una de dragoste, alta de ură,
deștepta-vor luarea noastră aminte.
Am arătat mai sus ascendența lui Mihnea Vodă, dom-
nia lui, mazilirea în 1591, și turcirea lui sub numele de Mahomed
Bey.
Pe doamna Neaga o părăsise de bună voie și de mult. Iar pe
ibovnica Voica (despre care unii spuh că i-a fost doamnă, dar nu
pare a-i fi fost), precum și pe fiul său Radu îi luase deocamdată
cu el la Constantinopol cînd fu silit să se turcească.
Numit pașă la Nicopoli, îl aflăm în curînd acolo, avînd încă
pe lîngă el pe Voica și pe Radu.
Insă biata mama Voica, atît de îngrijorată de viitorul fiului ei,
prin ce mijloace nu se știe îl trimise în ascuns la muntele Athos,
pentru a fi tăinuit acolo de călugării greci. La mînăstirea Ivfrului
rămase el vreo doi ani, în- vățînd carte grecească și deprinzîndu-
se a iubi pe cobo- rîtorii Bizanțului, pe care-i va ocroti toată viața,
chiar împotriva celor de-un neam cu el.
Atunci abia, despărțit de fiul său, se hotărăște Mahomed Bey
să-și facă, potrivit Coranului, un harem cu multe femei, care i-au
dăruit o seamă de copii, din care cunoaștem numai doi băieți, pe
Ibrahim și pe Mustafa Bey, și două fete pe Ihumc Catum și Caisè
Catum. Iar pe Voica, rămasă creștină, o trimise sau plecă ca de
bună voie nu se știe unde.
Cîțiva ani mai tîrziu (1595), Voica reapare, scoțîndu-și fiul de
la călugării Athosului și ducîndu-I tocmai în Italia, la Veneția,
unde rămase el alți doi ani, învățînd italienește, latinește și cam
tot ce se putea învăța pe vremea aceea acolo. înrudit prin bunică-
sa Ecaterina Salvarezi și prin mătușă-sa Maria Minio cu familiile
de seamă ale Veneției, el trăia acolo viața occidentală a bogaților
și rafinaților patricieni ai republicii.
Secolul al XVI-lea dăduse Veneției pe Sansovino, care
tiansformase piața San Marco într-un adevărat muzeu de
arhitectură ; el adunase acolo pe Titzian, pe Veronese, pe Palma
Vecchio, pe Michelangelo chiar. Arta, știința, teatrul, splendoarea
serbărilor, eleganța vieții, bogăția costumelor făceau pe
contemporani să spună că „Veneția ține în ea toată Italia <;, că este
„lumina lumii£C. Trăit într-un astfel de mediu, și poate intr-acel
mai puțin strălucit, dar mai adînc savant, al Padovei, se înțelege
ușor ce patimi și ce ambiții au fost răscolite în sufletul tînă- rului
vlăstar de domni Basarabi, crescut întîi pe malul Dîmboviței cu
apă dulce dar săracă, și apoi pe stîncile Athosului, frumoase dar
austere.
Vremea trece, trecutul nu se uită. Mihnea Voievod, zis
Mehmed Bey, bun musulman, care ținea în Stambul harem cu
multe neveste și-o casă de copii, purta dorul fiului său Radu,
plecat printre străini. Stărui deci pe lingă puternicii prieteni turci
să-i fie îngăduit a-și aduce feciorul lîngă el. Voia să-și mai vadă
odrasla iubită și să încerce pentru dînsa ceea ce nu mai putea face
pentru el însăși : să-i dea domnia Țării Românești. învoirea fi-
îndu-i dată, Radu plecă din Veneția la Constantinopol și-și
revăzu, după o îndelungată despărțire, 'pe bătrînul său tată, făcînd
acum și cunoștință cu mamele lui vitrege și cu micii mahomedani,
frații și surorile lui.
Aceasta se întîmpla în 1597. Peste Dunăre, lucrurile erau
tulburi, Mihai Viteazul se războia cu turcii. Polonii se amestecau
în trebile Moldovei. Germanii voiau Ardealul. Momentul era
prielnic ca Mchmed Bey să lucreze la trimiterea fiului său în
Muntenia, ca om devotat al turcilor. Devenit candidatul Porții,
Radu porni cu o oaste turcească la Rusciuc, de unde urma să
treacă la Giurgiu și la București. Norocul nu-1 ajută. Timp de 14
ani, toți candidații i-au trecut, pe rînd, înainte.
.întors la Constantinopol, cu creșterea grecească și
italienească ce avea, înconjurat de turci, viața ce duse pe malul
Bosforului n-a putut fi prielnică simțămintelor românești de care
domnii noștri ar fi avut nevoie pentru a ocîrmui țările, ale căror
destine le erau încredințate.
De altfel, în acest răstimp, Radu Mihnea a fost întotdeauna cu
ochii ațintiți asupra Țării Românești, cînd la Stambul, cînd pe
malul Dunării, expunîndu-și uneori viața pentru realizarea visului
său. Abia în 1611, cînd Gavril Bathory alungă pe Radu Șerban
din Tîrgoviște pentru a-i lua locul, turcii, nemulțumiți de ambiția
acestui voievod al Ardealului, îl scoaseră din nou pe Radu
candidatul lor, de după perdea, și-l expediară în grabă în
Muntenia. Bathory, om energic, îl alungă repede înapoi peste
Dunăre, unde domnul rămase în Rusciuc, pînă după bătălia de la
Brașov și chiar pînă după fuga lui Radu Șerban în Polonia și apoi
la Viena.
Abia în octombrie 1611 se așeză Radu definitiv în scaunul
domnesc din Tîrgoviște, luînd numele de Radu Vodă Mihnea.
El pare a fi adus atunci la Tîrgoviște și pe doamna lui
Arghira, despre care nu știm nici de ce neam era, nici cînd,
nici unde se măritase cu Radu Mihnea. Desigur era greacă,
probabil din Constantinopol, iar căsnicia trebuie să fi fost
proaspătă, deoarece toți copiii lor s-au născut în preajma
acelor ani. în 1611, fiul lor Alexandru era copil, țînc de vreo
patru sau cinci ani, iar una din fete, buclucașa de mai tîrziu,
să fi avut vreo trei anișori. Ceilalți copii s-au născut mai apoi.
 A mai adus Radu cu el din Constantinopol pe frații și
surorile lui după tată-său Mihnea Turcitul44, și a mai adus o
seamă de greci, prieteni din lunga-i pribegie, precum și cîțiva
italieni, „frînci“ cum li se spunea. Ihumé și Caisă Catum,
surorile lui, locuiau într-o casă cu el, se închinau lui
Mahomed, cu fața la Mecca și puseră să li se facă geamie, de
pe minaretul căreia muezinul cînta rugăciunea de dimineață,
rugăciunea de la amiază și rugăciunea de seară, spre groaza
românilor din capitală, care credeau c-au sosit zilele
apocalipsului și sfîrșitul neamului lor. Grecilor le dădu
boierii, italienilor voie vegheată, iar banii albi ai visteriei
începură a circula între Tîrgoviște și Veneția, unde rămîneau
depozitați la o bancă, în vederea negrelor zile cînd Radu Vodă
nu va mai fi domn.
Țara nu-1 putu suferi. Stolnicul Bărcan Merișan dete
semnalul răscoalei. „însă această ridicare ce-a fost să se
ridice, n-au fost pre alt, ci numai mîndria și răutatea
grecilor", zice cronica. Totuși vodă prinse de veste la vreme
și-1 tăie pe Bărcan, împreună cu alți 13 boieri, ceea ce liniști
ca prin minune spiritul răscoalei. Rămîneau bieților rămâni
amărîți nădejdea în reîntoarcerea din Viena a lui Radu
Șerban, căruia îi trimiteau scrisoare după scrisoare, după
cum am văzut mai sus, pentru a-1 implora să vie cît mai
curînd în țară, rugîndu-1 însă, „să fie cu taină acest lucru că
de s-ar înțelege, toți ne-am pierde capetele".
Ar apare ciudat acest măcel de boieri de un domn crescut
în civilizația Veneției, dacă nu ne-am gîndî că, fără el, Radu
Mihnea n-ar fi putut stîrpi spiritul răscoalei. și-ar fi pierdut
desigur domnia și poate și viața. Și într- adevăr, vedem că în
urma acestor cruzimi, nu numai că Jucrurlle se liniștesc, dar
însăși purtarea domnului se schimbă cu desăvîrșire. Boierii, care
nu erau de partea fostului voievod, sînt mulțumiți de cel nou, căci
el căuta a-î măguli, spunîndu-le că „de mare folos și cinste este
domniei și țării boierul înțelept și avut“, iar pe cine vrea să-1
slujească cu credință, îl umplea de bani, fiindcă „dacă are domnul
5—6 boieri avuți, nici de-o nevoie a țării nu se teme“. Pentru a-i
face să uite că muezinul cîntă pe minaretul geamiei pentru
surorile lui, el s-apucă să ridice din temelie biserica Sfintei Troițe
din București, clădită de bunicul său Alexandru Vodă și distrusă
de Si- nan Pașa în zilele lui Maihai Viteazul. Curtea și-o ținea în
Tîrgoviște și-n București și splendoarea desfășurată de el orbise
pe bieții boieri, cari uitau că toată bogăția aceasta venea de la
grelele biruri ce apăsau pe locuitorii țării.
 Cinci ani a ținut această domnie.
Am arătat, cînd am vorbit de Movilești, cum a fost amestecat
Radu Mihnea în războaiele Moldovei și. cum a fost mutat în acea
țară. Mirarea lui nu fu mică, cînd auzi că trebuie să-și schimbe
reședința din Tîrgoviște cu cea din Iași. însă porunca turcului nu
se comenta, se executa. Nevasta vizirului — o sultană — voia
scaunul Munteniei pentru protejatul ei Alexandru Iliaș. Radu
Vodă avu delicatețea să înștiințeze pe Movilă că sosește să-i ia
locul — oh ! fără voia lui — și c-ar face bine să fugă cît mai
repede din Iași, căci Schender Pașa voia să-1 prindă, pe el, pe
mamă-sa, pe frate-său și pe cumnații, vii sau morți. Ce-a urmat se
știe din capitolele trecute. Bătălia de la Dracșani, prinderea și
turcirea Movileștilor — „boieri, boieri, rușinatu-m-au păgînul! £<
— și urcarea în scaunul Moldovei a lui Radu Vodă Mihnea
Basarab.
Trimise pe dată în Tîrgoviște să i se aducă în Iași nevasta și
copiii, și începu o nouă domnie, mai uimitoare decît cea trecută
prin strălucirea fără pereche a curții hii domnești.
Prietenul său, un grec, Papa, care avusese visteria în
Muntenia, mînuind banii țării în folosul lui vodă, fu mutat ca
vistiernic în Moldova, cu aceeași însărcinare. Un început de
răscoală a boierilor fu repede înăbușită, însă turcii, cărora le
plăcea să aibă liniște în provinciile lor, se burzuluiră. Radu
Mihnea, pentru a-și asigura domnia, fu nevoit să-și pună familia
zăloagă.
Doamna Arghira, coconul Alexandru și cele trei fete ce aveau
ei acum, fură trimise la Constantinopol, unde rămaseră în tot
timpul domniei acestuia, adică trei ani. E dè presupus că și
surorile turcoaice plecară în țara lor împreună cu doamna și
copiii.
Viața ce duse Radu Vodă în Moldova fu „împărăție, nu
domnie sămănătoare11. îmbrăcămintea slugilor domnești, a
copiilor de casă, a vătafilor de divan, o schimbă cu desăvîrșire,
dîndu-le haine bogate, blănuri de vulpe, cabanițe de jder. Iar
boierilor, pentru a-i ademeni cum ademenise pe cei din Muntenia,
le spunea vorbe ca aceste „Pre un om dacă-1 boierește domnul,
nu încape să-1 su- duiască. Ce, de nu se poartă cumsecade un
boier, să-1 scoată și să puie altul în locul lui ; iar a-1 sudui, cu
cale nu i se cade11. Ajunseră boierii să-1 cheme „Radu Vodă cel
Mare11. însă felul cum își atrase buna lor voință, nc-o spune
Miron Costin însuși : „Hiecarele cînd judecă pe-un boier cu un
curtean, ochii domnului să fie spre boier ; iar cînd se părește un
curtean cu-un țăran, mai de cinste să hie curteanul și la cuvînt și
la căutarea domnului11. Astfel de judecată, halal ! Radu Basarab
deprinsese bine în Italia învățăturile lui Machiavel. De mirare e
numai că un om ca Miron Costin, pe care noi cei de azi ne-am
deprins a-1 cinsti, să fi spus de Radu Vodă că era „om deplin la
toate și întreg la hire, cuvîntul ce grăia ca o pravilă era tuturor,
judecățile cu mare direptate și nimănui cu voie vegheată
(favoritism)11. Să nu uităm însă, că era vremea în toiul ei, cînd
boierii luau cu hapca moșiile răzeșilor, de-i duceau la .sapă de
lemn și la șerbie, așa îneît omul a cărui judecată le dădea
întotdeauna dreptate, nu putea fi în ochii lor decît un domn întreg
la hire — Radu Vodă cel Mare !
Acest om însă era bolnăvicios, mai puțin întreg la trup decît
la fire. Suferea de „podagră și de heragră11, la mîini și la picioare,
ceea ce în vocabularul de azi, ar însemna reumatisme și artritism,
boli contracte probabil în lagunele Veneției.
In 1619, trei ani după sosirea lui la Iași, el se îmbolnăvi și de
ochi. Pe punctul de a-și pierde vederea, fu nevoit să-și lepede
domnia și să plece la Constantinopol să se caute. Fu înlocuit cu
Gașpar Grazziani, un italian care umbla de ani de zile după
pleașca tronului Moldovei.
în Stambul, în curtea doftorilor străini aflători acolo, îngrijit
de doamna Arghira și de domnita lui, Radu Mihnea se îndreptă
curînd și, abia vindecat, se apucă să umble din nou după domnia
ce abia lepădase. Cheltui mult — avea și de unde — și i se făcu
pe voie. In 1620, nici un an după sosirea lui la Constantinopol, e
numit din nou domn în Muntenia.
Cu doamna, cu domnițele, cu fiul său Alexandru șl cu grecii
lui, pomi mîndrul domn din nou la Tîrgoviște. Și iarăși începu
bogata viață de curte, petreceri costisitoare, lux desfrînat. în
București isprăvește biserica Sfintei Troițe, pe care o închină, cu
toate bogățiile ei, mînăs- tirii Ivirului din Sfîntul Munte, o poliță
plătită călugărilor greci ce-1 crescuseră. Biserica lua numele de
„Radu Vodă“ și rămase în veacuri, alături de-a lui Mihai Vodă,
cea mai bogată și mai frumoasă din Capitală. Astăzi încă, deși atît
de jalnic reparată de Gheorghe Vodă Bibcscu, este monumentul
de căpetenie al vechilor București.
Iar galbenii visteriei își urmau trista pribegie la banca din
Veneția.
Urmează un moment de spaimă !, Alexandru Ilieș îl săpa pe
Radu în ascuns la Poartă. Galbenii schimbară itinerarul, pornind,
cu duiumul, spre Stambul. Vizirul încasă 30 000 de scuzi și Radu
Mihnea rămase domn în Țara Românească.
 O nemărginită ambiție cuprinse sufletul voievodului. Voia să
domnească în amîndouă țările. Mihai înfăptuise lucrul acesta prin
puterea armată, el încearcă să-1 facă prin magia aurului. Cu
legăturile ce avea în Stambul, legături de sînge și de prietenie, cu
ajutorul visteriilor țărilor pe care le storsese, își împlini visul. Nu
ajunse domn nominal al Munteniei și al Moldovcii însă domn
efectiv, da. Și iată cum :
în vara 1623 fu mutat din nou, după stăruința lui, de la
Tîrgoviște la Iași, iar fiul său Alexandru fu numit domn al
Munteniei. Acesta fiind încă un copil — „che molto e giovane (i,
scria Cantarini către dogele Veneției — fu pus sub epitropia
mamei sale Arghira și a câtorva boieri .credincioși, așa încît, de
fapt, Radu Vodă Mihnea ducea, din Iași, trebile ambelor țări.
Doamna Arghira, despre care avem atît de puține știri, rămîne
deci în Tîrgoviște, epitropă, regentă. Firește, că trimitea cît mai
des bărbatului ei vești despre purtarea fiului și despre trebile țării,
iar la rîndul ei primea de la Iași îndrumări și porunci.
Alexandru, supranumit Coconul, mult giovanele, avea vreo
17 ani. Tatăl său se gîndi să-1 însoare. Nu atît fi- indcă-i venise
vîrsța, cît pentru că avea Radu Vodă nevoie să-și consolideze
amîndouă domniile. De cel mai mare ajutor întru împlinirea
visului de mărire ce avusese, îi fusese un grec bogat din
Constantinopol, Scarlat Be- glitzi, zis Saigiul, sau scurt Scarlatos,
furnizorul curții imperiale, un fel de factotum, cam ce fusese mai
înainte vreme Maihai Cantacuzino Șaitanoglu. între Radu Mih-
nea și el era o strînsă prietenie, și de fapt numai mulțumită
influenței acestuia pe lîngă puternicii Stambulului ajunsese Radu
Vodă să vadă înfăptuirea ambelor domnii.
Scarlat Saigiul era însă prieten și cu Alexandru Ilieș, fiul,
natural probabil, al' lui Iliaș Vodă Turcitul. Acesta, crescut în
Stambul și el, înconjurat de greci și de turci, protejatul unei
sultane (nevastă de vizir) era un veșnic rîvnitor al domniilor
dunărene. De la 1616 la 18 înlocuise pe Radu Mihnea în scaunul
Munteniei, de la 1620 la 21 domnise în Moldova, și acum pîndea
iar momentul favorabil pentru a căpăta din nou una din domnii.
Era deci un rival periculos, și nu putea ști Radu Mihnea cît timp
va ține bunăvoința ce i-o arăta Scarlat. Pentru a și-o asigura, el se
gîndi să se încuscrească cu bogatul și influentul grec
constantinopolitan. Ceru Saigiului mîna fetei sale, Ruxanda,
pentru fiul său Alexandru.
Tînărul domn al Munteniei fu mulțumit de alegerea ce făcuse
tatăl său, căci Ruxanda, pe lîngă bogata ei zestre, mai poseda,se
zice, o desăvîrșită frumusețe. Vanitatea grecului de-a avea un
ginere domn și un socru la fel, fiind și ea satisfăcută, nunta fu
hotărîtă pentru vara anului 1624.
Calare pe etichetă — căci știa vodă din Veneția ce
înseamnă eticheta — el chibzui că cununia nu putea avea loc
în Tîrgoviște, deoarece el, capul familei, era domn al
Moldovei, dar nici în Iași nu putea avea loc, căci mirele era
domnul Munteniei. Hotărî deci ca nunta să se facă, ca și
eticheta, călare și anume pe hotarul țărilor, la Movileni, pe
Șiret, în apropierea Tecuciului. Făcu pregătiri cum știa Radu
Vodă să le facă : „Divanuri, case, cerdace, făcute anume de
acea treabă, cu lucrători de ambe părți ale Șiretului". Toți
boierii Moldovei și al Munteniei fură poftiți la nuntă, tot
clerul ambelor țări, nemeși, unguri și magnați poloni.
In timpul acesta, tînăra Ruxanda porni din Stambul cu-n
nemaipomenit alai și cu carele încărcate cu bogățiile zestrei
ei. Pe drum se îmbolnăvi. O zi, două, nu se știu qe este.
Convoiul se opri, poposind într-un sat în Bulgaria, apoi
deodată, grozava veste izbucni printre însoțitori. Frumoasa
Ruxanda suferea de vărsatul negru, cel care sluțește, care
desfigurează. După cîteva săptă- mîni de boală convoiul porni
mai departe, ducînd cu el o mireasă ciupită la față și cu
albeață la ochi. Ruxanda pordnci oamenilor săi ca nimeni să
nu scoată o vorbă despre cele întîmplate, iar ea își acoperi
capul și fața cu-n văl des, pe care nu-1 mai scoase pînă în ziua
nunții. Sosită în Tîrgoviște, doamna Arghira, mama soacră, o
zorea mereu să-și scoată broboada, căci la noi în țară nu stă
în obiceiul fetelor să-și acopere fața. Ea, nimic. Spunea că așa
a învățat-o mamă-sa, ca pînă în seara după cununie să n-o
vadă nimeni. Alexandru Vodă, care știa din auzite cît e de
frumoasă mireasa, nu bănui nimic, crezînd că este așa felul
fetei de-a fi rușinoasă. Aștepta deci, resemnat, ziua nunții.
Porniră în sfîrșit cu toții înspre Șiret, mirele și mireasa,
doamna Arghira, domnițele, boierii cu jupînesele lor,
mitropolitul, armata, preoțimea și prostimea. Iar de la nord
la sud venea Radu Vodă cu același alai. Se împreunară la
Movileni, unde sosiră și crainicii străini cu darurile lor, și
erau, zice Miron Gostin : „scaunele boierilor de Moldova din
dreapta domnului de Moldova și din stînga domnului
Munteniei boierii muntenești țineau vorba". Și așa se făcu
nunta „de s-au tărăgănit pînă a doua săptămînă, cu mare petreceri
și belșuguri'1.
însă pe cînd boierii și jupînesele petreceau pe malul Șiretului,
în iatacul domnesc fu prăpăd în noaptea nunții. Dacă Alexandru
Coconul nu și-a trimis pe dată nevasta înapoi la tatăl și la mama
ei, după cum de altfel susțin istoricii posteriori, ci după mărturia
vechilor cronicari, a păstrat-o o vreme pe lîngă el, apoi desigur c-
a făcut după rugămintea tatălui său. Albeața aceasta de pe ochi și
fața ciupită a doamnei Ruxanda răsturnau toate planurile de
mărire ale lui vodă. Ca să facă pe voia părintelui său, Alexandru
și-a păstrat nevasta, însă viața liniștită n-a avut Ruxanda cu el. Ce
zile triste i-o fi făcut bietei femei și ce rușinări, nu se știe anume,
însă a- flăm de la Ion Neculce că „a trimis Scarlat firman
împărătesc de și-a luat fata de după Alexandru Vodă".
Și-a pornit Ruxanda, cu zestre cu tot, și cu amarul sluțeniei ci,
înapoi la Constantinopol. Greci din Fanar s-o ceară s-au găsit
destui. însă fosta doamnă era mîndră și nu-și vindea sluțenia, nici
zestrea mai ales, pe un bărbat hrăpăreț. Ar fi rămas văduvă, dacă
într-o bună zi nu intra în palatul ei ele pe malul Bosforului un
tînăr vînzător de mătăsuri, sărac ca un șoarcc și frumos ca un zeu.
Azi așa, mîine așa, o mătase albastră și una pembè, fata lui
Scarlat Saigiul prinse dragoste do frumosul necunoscut. întrebînd
despre neamul lui, află câ este un nobil din insula Chios. „Nobil
era, în ostrovurile arhipelagului, orice om care avea o vie și o
casă cu un turn", spune cu răutate Dimitrie Cantemir, îl chema
Nicolo Mavrocordat, sărăcise, nu se știe din ce cauză, și căuta să-
și ție zilele cu negoțul său de mătăsuri.
Frumusețea lui Nicolo, mai mult decît via, turnul și
mătăsurile, ziceau oamenii, au făcut pe Ruxanda să-1 i-a de
bărbat. Din această căsătorie se născu unul din cei mai de seamă
diplomați ai Europei din secolul al 17- lea, Alexandru Exaporitul,
caro fu tatăl lui Nlcolae Vodă și bunicul lui Constantin și din care
se trag toți Mavro- cordații.
Ruxanda a fost o femeie excepțională, care a jucat în
societatea grecească din Constantinopol un roi însemnat. Fosta
doamnă a Munteniei și-a păstrat toată tfiața titlul de „doamnă",
„principesă" și era înconjurata de mare respect și admirație de
contemporanii ei. Ea vorbea bine mai multe limbi, învățase
filosofia, citea mult și trecea drept o femeie pe care străinii, cînd
veneau în treacăt la Stambul, nu puteau să n-o viziteze. Unii din
ei i-au dedicat și cărți. Cînd, după asediul Vienei, Alexandru
Mavrocordat căzu vremelnic în dizgrația sultanului, bătrîna
Ruxanda fu dusă la închisoare împreună cu fiul și nora ei, Sultana
(15 martie 1684). După cîteva luni fu pusă din nou în libertate,
însă,' foarte încărcată de ani cum era, acest tratament îi sleise cu
totul puterile, du- cînd-o curînd în mormînt. Ea muri la 29 august
a aceluiași an, 168 4 45.
Să ne întoarcem în țară la noi.
Din ziua cînd și-a luat Scarlat fata înapoi, a început să le
meargă rău tuturor. Nu numai ura, care fatal trebuia să
izbucnească în urma acestei rupturi, dar parcă și un blestem de-al
lui dumnezeu.
Radu Vodă și doamna Arghira aveau trei fete. Cunoaștem
numele a celei mijlocii, Caterina. Ea și fata mai mică pare a fi stat
sub ocrotirea mamei lor, la Tîrgoviște. Fata mai mare locuia în
Moldova, la tatăl ei, cînd la Iași, cînd la Hîrlău. Căci de cînd
arsese curtea din Iași și Radu Vodă se mutase pe-o vreme la
Hîrlău, de atunci prinsese cîrlig de colțișorul acela de țară — și
petreceau verile acolo, în palatul domnesc, reclădit după gustul
său rafinat, de nu mai cunoșteau moldovenii vechile curți ale lui
Pe- tru-Rareș și ale Lăpușneanului.
Fiind singură de capul ei, adică departe de ochii ocrotitori ai
mamei, domnița se îndrăgosti. E întîiul roman de dragoste pe
care-1 cunoaștem în istoria noastră, de dragoste nelegiuită. Omul
e om, în orice vremuri și-n orice rang al societății. Bărbatul, pe
care-1 iubea domnița lui Radu Vodă, nu era nici cocon, nici fecior
de boier măcar... o biată slugă acolo, o slugă domnească.
„Noaptea, ieșind pe-o fereastră din curțile domnești din cetatea
Hîrlăului, s-a ascuns în codru", spuse Ion Neculce. Precum se dă
cu năvodul în apă a prinde pește, făcu Radu Vodă năvod de
oameni în codrul Hîrlăului, și la fîntîna Cerbului, lîngă podul de
lut, a prins pe îndrăgostiți! fugari. Domnița, înnebunită de spaimă
și de durere, văzu căzînd la picioarele ci capul însîngerat al celui
pe care-1 iubea. Iar pe dînsa, zice cronica, „a dat-o la călugărie și
a călugărit-o“.
După această întîmplare, domnul se îmbolnăvi din nou. Ochii
începură să-1 doară și podagra nu-1 mai părăsi. I se umflau
mîinile și picioarele și urla de durere. In ianuarie 1626 își dete
obștescul sfîrșit în cetatea Hîrlăului, plîns de boierii lui, lăudat de
posteritate, iar talpa tării ce-o fi spus, cronica nu glăsuiește.
Fiul său, Alexandru Vodă, sosi în Moldova cu ma- mă-sa,
văduva Arghira, cu surorile lui și cu boierii munteni, și, ridicînd
trupul mortului voievod, îl duseră la București de-1 îngropară în
ctitoria lui, mînăstirea Radului Vodă. Frumosul lui coșciug de
marmoră albă îl mai poate vedea oricine azi, în partea dreaptă a
bisericii ; iar deasupra, pe zid, stă pictat, în mărime de om, chipul
lui, prefăcut poate mai tîrziu, dar totuși unul din cele mai
frumoase tablouri de voievod ce avem în țară.
în Moldova îi urmă în scaun Miron Barnowski, ales de boieri
după îndemnul mortului voievod ; iar în Muntenia mai domni
Alexandru un an de zilo, tot sub epi- tropia mamei lui. în 1627,
Scarlat Saigiul izbuti să-i scoată domnia, pentru a o da lui
Alexandru Ilieș, care, de altfel, nu si-a putut-o menține decît un
an.
întors la Stambul împreună cu mama și cu surorile lui,
Alexandru Coconul (avea acum 20 de ani) cheltui atî- tea pungi
de galbeni — încît, doi ani mai tîrziu, reuși să fie numit din nou
domn, de data aceasta al Moldovei. Baiul Sebastian Venier scrie
dogelui, la 1 septembrie 1629, că înainte de a pleca în Moldova,
Alexandru Vodă veni să-1 vadă și, neștiind italienește, își arată
mulțumirea lui către republică prin gesturile cele mai umilitoare
„con giesti humilessimi“. însă el rămase domn în Moldova numai
un an, așa încît, întors la Stambul în 1620, creditorii neplătiți se
năpustiră asupra lui cu o nemaipomenită furie. Mazilul domn fu
nevoit să se mai umilească odată în fața baiului, pentru a-1 ruga
să garanteze republica datoriile sale. Venier, cunoscînd depozitele
Radului Vodă la băncile din Veneția, se oferi a mijloci această
cerere de garanție.
Insă curînd după aceea Alexandru încetează din viață,
lăsînd moștenitori ai întregii lui averi pe mama și pe surorile
sale, după plata datoriilor, firește.
Caterina se mărită cu Moise Movilă, cel care luase locul
fratelui ei în scaunul Moldovei. Un an mai tîrziu, 1631, el era
mazil în Constantinopol. Acolo o fi cunoscut pe Caterina
Basarab și s-o fi însurat cu ea. Jar în 1633 el căpătă din nou
scaunul Moldovei, pe care-1 păstrează tot numai un an, dînd
totuși, prin aceasta, ocazie Eca- terinei să se poată intitula și
ea „doamnă“.
Cealaltă fată a lui Radu Vodă, cea mai mică, se mărită și
ea tot c-un domn, cu Miron Vodă Barnowski, ruda
Movileștilor. Ea avu durerea să-și piardă soțul după foarte
scurtă vreme. 11 decapitară turcii în Stambul, iar doamna lui
rămase trăitoare, împreună cu soacră-sa Elena, în Polonia, la
Ustie, vechea moșie a Movileștilor, încăpută acum în mîinile
rudelor lor Barnowski.
Pentru banii depuși de Radu Vodă la Veneția, a urmat,
după moartea lui Alexandru Cuconu, un proces între doamna
Ecaterina Movilă și sora ei, văduva lui Barnowski, pe
deoparte, iar pe altă parte, creditorii italieni ai lui
Alexandru,’ în care proces mai fu amestecată și o rudă de-a
lor, Bartholomeu Minetti, precum și copilul unei țigănci, care
se pretindea fiul lui Radu Vodă. Din nepre- vederea tuturor și
spre a lor nenorocire, procesul s-a judecat la Constantinopol,
așa îneît, firește, cadiii s-au îmbogățit, iar părțile au sărăcit.
Astfel s-a spulberat seminția Radului Vodă, căci fi-
liațiunea lui Mihnea-Radu, care a domnit în Muntenia în
1658, este contestată de mai toți istoricii. Astfel s-a stins
seminția Basarabilor, coborîtori prin bărbați din Mircea cel
Bătrîn, din Vlaicu Vodă, din Basarab cel Mare.
•
Alexandru Ilieș, care a domnit în acest răstimp de două
ori in Moldova și de două ori în Muntenia, era însurat cu
doamna Elena, o greacă din Constantinopol.
Această doamnă n-a lăsat în istorie nici o urmă. Se știe
despre ea că era în rădvan, cu soțul și copiii ei, cînd fugiră cu
toții din lași, în huiduielile poporului, care-i alungase, după ce
omorîse pe grecii aduși de ei la noi ca să jupuiască țara. Boierii,
care-i ocroteau, le-au făcut escortă pînă la Galați, și de-acolo s-au
dus pe mare, la Stambul, unde li se pierdură urmele.
Fiul lor, Ilieș Alexandru, reapare domn în Moldova, între
1666 și 68, apoi dispare din nou, încheind astfel și el, pentru
totdeauna, șirul domniilor mușatine.
 Capitolul XVIII
DOAMNA ELENA A LUI MATEI BASARAB

urcarea lui Matei Basarab și a lui Va- sile Lupu în scaunele

țărilor noastre se încheie definitiv și istoria catolicismului în
România. Domnii aceștia, au stăpînit țările timp de 20 de ani, au
înlocuit în slujbă religioasă limba slavă cu cca românească,
înființind tipografii în țară, au răspîndit cărți bisericești în limba
strămoșească. Sforțările papistașilor de-a ne converti la credința
lor încetaseră de altfel de mult, însă, după cum voivodate doamne
catolice, ca de pilda chiar la începutul veacului al 17-lea, cînd
ocupă Elisabeta Movilă alături dc soțul ei, scaunul Moldovei.
Nici atunci, ca nici mai înainte, uneltirile acestea nu prinseră. Și
cum nu prinsese catolicismul, astfel nu putură prinde nici în
cercările făcute în ultimul veac, de-a înlocui la noi religia
ortodoxă cu nouă credință a lui Luther sau a lui Clavin, care atît
de repede se răspîndise în Ardealul vecin.
am văzut, se mai făcuseră totuși atare răzlețe încercări de cîte ori
se urcaseră în scaunele unora din
Tulburările religioase, care în secolul al 16-lea au în- sîngerat
apusul, și într-al 17-lea tot centrul Europei timp de 30 de ani, nu
s-au răspindit în părțile noastre, în afară de Ardeal, pentru
un motiv de ordin politic social, în raport cu starea de lucruri
în Moldova și în Muntenia pe vremea aceea.
înrîurirea grecească, amenințătoare pentru viitorul
politic al acestor țări, a fost pentru biserică binefăcătoare.
După epoca acelor Movilești, cu neveste catolice și cu
înclinări înspre Polonia, s-au perindat pe scaunele noastre
domni români grecizați, cu doamne la fel, cînd nu erau chiar
grecoaice. După ei au urmat domni băștinași, cu simțămîntul
legăturii pămîntului, iar din punct de vedere al credinței, cu
privirile îndreptate înspre patriarhia Constantinopolei. Pe
urmă, epoca fanarioților a făcut din biserica noastră un fel de
anexă a acestei patriarhii. O atare înrîurire făcu ca dogmele
străine de credință ortodoxă să piardă cu totul terenul în
țările noastre.
Din punct de vedere politic, acest amestec al grecilor în
trebile noastre nu anunța nimic bun. Boierii băștinași
pierzîndu-și, din pricina favoritismului ce arătau domnii
boierilor greci, avuțiile și influența socială ce avuseseră, se
răsculară. Precum veacul al 15-lea și pînă la un punct chiar
al 16-lea au însemnat o înverșunată luptă a românismului
împotriva cotropirii turcești, astfel prima jumătate a veacului
al 17-lea a însemnat o îndîrjită apărare împotriva noului
pericol de desnaționalizare, pericolul grecesc. După
numeroase, sîngeroase, dar infructuase răscoale, înfăptuite în
primele decenii ale veacului, urmară, atît în Moldova cît și în
Muntenia, luptele conduse cu succes — de altfel efemer — de
Vasile Lupu și Matei Basarab.
Matei aga, din Brîncoveni (Oltenia jud. Romanați), era
fiul lui Danciu vornicul și al Stancăi, nepot al lui Vălsan ot
Brîncoveni, strănepotul lui Mircea vel postelnic și al Margăi,
fata lui Pîrvu vel vornic, deci soră cu Vodă Neagoe Basarab.
(1521)-. Strălucită genealogie care îl făcu pe Matei să-și
înlocuiască numele său patrimonial de Brîncoveanul cu acel
mai vestit al Basarabilor. Nu însă gloria moșilor lui de pe-o
străbunică îl aduse în scaunul de la Tîrgoviște. Țara îl voia
domn, fiindcă boier de viță veche și viteaz soldat, el se pusese în
fruntea mișcării românești împotriva grecilor, veniți de pe Bosfor
să colonizeze sălbaticul pustiu al stepelor valahe. Și, sălbatici sau
nu, oamenii țin la pămîntul pe care s-au născut, și-1 vor al lor, nu
al străinilor. Cînd așadar aga Matei40 se pune în fruntea mișcării
naționale, o parte din boierii țării, și-n deosebi oltenii, îl urmară
în cruciada întreprinsă de inimosul agă împotriva grecilor.
Retrași întîi în Ardeal, unde Matei Basarab se închină
craiului Ardealului Gheorghe Racoczi I, cu care legă o prietenie
pe viață, ei coborîră, prin păsurile Carpaților, înspre Tîrgoviște,
unde, împreună cu seimenii și darabanii lor, se loviră cu armele
lui Leon Vodă (fiul lui Tomșa Vodă al II-lea). Fură însă învinși și
respinși. Goniți de armata domnească, ei trecură Oltul și se
închiseră în mînăstirea întărită a Tismanei, unde ținură piept unui
asediu îndelungat. Pe punctul de-a rămîne fără provizii, Matei
fugi, noaptea, din mînăstire, trecu munții și se réfugié din nou la
prietenul său Racoczi. De acolo, din surghiun, începură
tratativele cu pașa din Silistra pentru a obține domnia țării. Acest
pașă, numit Abaza, un caucazian care altă dată, în munții lui,
fusese un răzvrătit împotriva padișahului, care mai tîrziu
devenise genera- lism al armatelor imperiale și' repurtase o
strălucită iz- bîndă împotriva polonilor (1629), era un om deștept,
cu largi vederi politice, posedînd o îndîrjită voință care îl
împingea ca nici acum să nu asculte de ordinele venite din
Stambul, cînd i se păreau nepotrivite intereselor imperiului. Deși
Poarta mazilise pe Leon Tomșa din scaun și-1 înlocuise cu Radu
Vodă, totuși Abază Pașa, cu de la sine putere, numi domn în
Tîrgoviște pe aga Matei din Brîncoveni. Numirea aceasta era
necesară planurilor ce nutrea deșteptul turc din Silistra în vederea
unei politici de organizație militară în principate, menită să țină
în respect pe voievodul Ardealului și pe regele Poloniei. Poarta
trimise un avertisment pașalei, care se sinchisi de el atît de puțin,
îneît trimise răspuns lui Matei să plece pe dată înspre
Tîrgoviște pentru a se împotrivi oștirii lui Radu Vodă, care
venea din Moldova să ocupe scaunul Munteniei. Matei intră
în țară și, împreunîndu-se cu boierii și seimenii lui, porni
întru întîmpinarea alesului sultanului. Se întîlniră lîngă
București, pe apa Colentinei, lîngă mînăstirea Mărcuței, în
ziua de 25 octombrie 1632. O înverșunată luptă avu loc între
seimenii lui Matei de o parte și moldovenii și tătarii lui Radu
Vodă, pe de alta. Cum lupta se dădea în preajma orașului,
bucureștenii și copiii din mahalale se cățărară pe garduri să
privească la desfășurarea ei. Nu avură satisfacția să vadă a
cui e izbînda, căci ea nu fu în ziua aceea a nimănui. A doua zi
însă, bătălia începu din nou, mai dîrză, și ținu pînă în scară,
cînd, în sfîrșit, armata lui Radu Vodă dete bir cu fugiți.
Matei, cu boierii lui și cu toată oastea de seimeni, intră în
capitală, escortat fiind și de mahalagiii coborîți de pe
garduri, care primiră bucuroși să le fie domn un român
neaoș de-al lor, care fusese în tinerețe ostaș de-al lui Mihai
Viteazul și acum viteaz biruitor el însuși.
Astfel urcă în scaunul Țării Românești aga Matei din
Brîncovcni, care, pe dată, se intitulă ca domn „Matei Basarab
Voievod".
Pentru a-și menține o situație atît de strălucit do- bîndită,
Matei Vodă avea nevoie de confirmarea Porții. Abaza Pașa el
însuși îl sfătui să plece fără întîrziere la Stambul, asigurîndu-
1 că, deși lucrase împotriva voinței padișahului, dacă ar lua
cu el saci de aur mulți, domnia i-ar fi asigurată. Om de 53 de
ani, noul voievod se porni la drum lăsînd în capitală, să vadă
de trebile țării, pe soția lui, doamna Elena.
Din clipa aceasta, Elena intră în viață publică a țării și în
istorie.
Ea avea 35 de ani. Era fata postelnicului Radu Năsturel
ot Firești și Despinei (Calea), poate fata lui Radu
Calomfirescu, și în tot cazul o rudă de-a lui Mihai Viteazul
„din casa domnească a lui Mihai Vodă", ceea ce înseamnă că
Despina era rudă, vară sau nepoată a ma- relui voievod. Era
deci Elena, după mamă-sa, o basarabă, ceea ce înlesni căsătoria
ei cu Matei din Brînconveni, care avea și el, după cum am văzut,
sînge basarabesc în vine.
De altfel, familia boierilor din Fierești era și ea foarte veche.
Genealogia ei se urcă pînă la-Stan ot Fierești, trăitor prin 1500.
Fiul acestuia, Vrăjoghie logofăt, avu un fiu Cazan, portar, care fu
tatăl lui Radu, făcut logofăt mare tocmai din pricina înrudirii lui,
prin nevastă-sa, cu Mihai Viteazul.
Fiereștii, moșie situată în Ilfov, între apele Dîmboviței și ale
Argeșului, s-au mai zis în vechea limbă și Hierești, de unde
postelnicul s-a numit Radu Năsturel'ot Hierești, sau Năsturel
Herescu, care a rămas la urmași nume patrimonial pînă la
generalul mort în 1874, cel din urmă din neamul său (cel care a
înființat premiul literar al Academiei Române.
Din căsătoria lui Radu cu Despina s-au născut trei fii și o fată
: Șerban, Cazan, Udriște și Elena. Toți, dar îndeosebi cei doi din
urmă, au primit o foarte îngrijită creștere. Udriște și Elena știau
grecește și slavonește, iubeau literatura, istoria, arta. Erau la noi
în țară — toți autorii ne-o spun — printre cele mai culte persoane
ale veacului.
Născută la 1598, Elena își petrecu copilăria în Hierești, unde
tatăl ei clădise o casă de țară — care nu mai era o casă, ci palat.
Sirianul Paul de Alep, care întovărășea pe patriarhul Macarie în
călătoria lui în țările noastre prin 1645 ne spune că palatul acesta
avea trei rînduri (cum în adevăr nici azi nu mai sînt case la țară)
și exclamă cu o sinceră admirație și o orientală exagerație, că era
fără pereche în lume, decît doar în Franța. Trăită într-un astfel de
mediu luxos și căpătînd o atît de aleasă creștere, înțelegeam că
părinții ei căutară să-i dea de soț un om demn de ea. In 1612, la
vîrstă de 14 ani, o și măritară cu aga Matei, boierul din
Brîncoveni, în vinele căruia curgea sîngele lui Neagoe Basarab.
Cu toate că între noii căsătoriți era o deosebire de 19 ani, ei se
înțeleseră și se iubiră. Au dus în boierie un trai de oameni
înțelegători a tot ce e românesc ; el, patriot, luptător împotriva
cotropitorilor străini ; ea, liniștită culegătoare de datini, ocroti-
toarea bisericii, a literaturii și a artei.
Pe deosebite tărîmuri cu substrat comun, sufletele lor s-au
întîlnit și pînă într-atît s-au armonizat încît, după ce a ajuns
domn, Matei Vodă s-a făcut ocrotitorul bisericii, al literaturii și al
artei, iar doamna Elena a căpătat o luminată drgoste de moșie.
Cînd, în 1632, soțul ei plecă la Constantinopol să ceară de la
Poartă confirmarea domniei, iar ea rămase singură în București
să ducă trebile țării, regenta se dezvălui deodată o bună
politiciană. Printre încurcăturile delicate, situație a unei domnii
neconfirmate, a știut să se strecoare cu dibăcie. In București,
turcii lui Abaza făceau lege, iar din Ardeal Racoczi nu contenea
de a-și cere banii împrumutați lui Matei în timpul pribegiei
acestuia. Doamna cercă să înfrîneze pe cei dinții și să insufle
răbdare celui de-al doilea. Răvașe de-ale ei către Racoczi, scrise
pe românește, ne-au fost păstrate: „„Ca o fată a măriei tale,
doamna Elena îți scrie“, zice ea. Și-1 roagă să fie bun și
îngăduitor cum fusese pînă atunci, căci de se va întoarce soțul ei
din Stambul cu tuiurile domniei, i se va plăti datoria. Ea însă,
fiind singură și fără sprijin, n-are de unde plăti, căci... „un ban ce
vine de undeva, ci îl iau, cum va spune măriei tale și onlul măriei
tale, jupînul Mihai Diacul, ce ne rugăm măriei tale ca părintelui
nostru, să ne poți fi măria ta îngăduitor și să mă crezi că pînă va
dărui milostivul dumnezeu de va veni și domnul meu din cea
cale, banii vor fi plătiți pînă la unult;.
în timpul acesta, în Stambul, Matei era cît pe ce să-și piardă
capul. Sultanul, supărat de nesupunerea lui, îl băgă la închisoare,
plecînd urechea la plîngerile ce veneau de la învinsul Radu Vodă,
care trimisese la Poartă boieri credincioși lui să pîrască pe Matei
că în lupta dc la Co- lentina omorîse oameni cari nu erau ostași.
Prietenul lui Radu Vodă, puternicul grec Curt Celibi, făcu chiar o
înscenare demnă de-o operetă. Adună dimineață la poarta
vizirului cîteva sute de femei, grecoaice și turcoaice, cari strigau
și se văitau că aga Matei le omorîse bărbații, frații și feciorii. Ele
cereau răzbunare și moartea ucigașului. însă Matei poseda un
argument mai puternic decît toate celelalte, argumentul care
învîrțe lumea îndeobște și pe turci îndeosebi : aurul. Astupă cu el
gurile grecilor și urechile turcilor, și astfel se putu ca la începutul
lui martie 1633 să intre Matei Vodă în serai pentru a săruta poala
padișahuluî.
în april era în București. Doamna lui, reintrată în viața
privată, îi stete alături în tot timpul acestei îndelungate domnii.
Ce făcuse ca jupîneasă, făcea și ca doamnă, însă cu mai mult
spor. La Fierești și la Negoești, clădi două frumoase biserici, din
care cea din urmă se mai vede și azi. Țesea, împletea, broda și
pentru a culege cele mai alese modele, scria și prin vecini, ca de
pildă în 1649, cînd trimise un răvaș jupînesei Caterina, judiceasa
din Brașov, pentru a-i cere „izvoade împletite și mai mari și mai
mici și de cîlți și de tot felul“. îi cerea și semințe de flori „de tot
fealul“. însă partea cca mai interesantă a activității ei a fost
sprijinul ce-a dat literaturii românești, care nu numai că era în
fașă, dar se poate spune că în acea epocă s-a născut. Se știe că
Matei Basarab și Vasile Lupu au introdus, cei dintîi, tiparul în
țările noastre. Odată cu el au introdus limba românească în
biserică și au făcut legi scrise pe românește, pravilele. Această
renaștere a românismului avea nevoie de oameni înțelegători
pentru a o susține, pentru a putea, prin muncă și talent, răspîndi
prin scris limba grăită de popor. Unul din cei mai de seamă
scriitori și traducători al epocii, a fost Udriște Năsturel Herescu,
fratele mai mic al doamnei Elena. El a tipărit pravila mică de la
Govora ; predoslavia (precuvîn tarea) cititorului din Evanghelia
de la Govora a fost făcută de el, precum și Viețile Sfinților
Varlaam și Iosif.
A făcut traduceri din limbi străine „pre limba româ- nească“
și a compus și versuri — stihuri — care nu ne-au rămas, dar
despre care contemporanii vorbeau cu admirație, ceea ce nu ne
miră, căci cunoaștem versurile făcute în veacul XVII-lea, care, și
ca formă și ca simțămînt, sînt deasupra multor nerozii din
civilizatul nostru secol la XX-lea. De pildă, celebrele stihuri
atribuite lui Ștefan cel Mare, dar care datează probabil de pe
vremea lui Mihai Viteazul sau a lui Radu Șerban.
Hai frați, hai frați, la năvală dați, La năvală dați, țara v-apărați 47.
Ei bine, colaboratorul cel mai sîrguitor al lui Udriște (Urii,
Oreste) Năsturel a fost sora lui, doamna Elena. Ea îl ajuta la
traduceri, cheltuia pentru tipărirea cărților (Triodul slavon a fost
făcut întreg pe cheltuiala ei, în 1649) și a colaborat de asemenea
la traducerea cărții „Imitația lui Hristos“, tipărită de ea la 15
aprilie 1647 și la redactarea predoslaviei lui Udriște, ea care știa
să scrie într-o atît de frumoasă românească.
înțeleaptă doamnă Elena a fost o mamă fără noroc. Singurul
ei copil, un fiu, Matei, muri tînăr de tot. Fratele Udriște
însurîndu-se cu Maria, fata vornicului Vintilă Corbeanu (1625),
avusese un fecior, pe care doamna Elena îl botează, dîndu-i, în
amintirea fiului ei, numele de Ma- teiaș. Curînd după nașterea
copilului, Maria Năsturel Herescu muri, cumnata își înfie atunci
nepotul „căci rămăsese sărac de maică-sa numai de două
săptămîni“. îl crescu ca pe copilul ci. Cînd Elena ajunse doamnă,
Ma- teiaș fu privit ca un cocon domnesc și menit a căpăta
moștenirea lui Matei Basarab. Moartea îl răpi și pe el din brațele
mamei sale adoptive, cînd avea abia 17 ani (la 1643). Matei
Vodă fu el însuși foarte mîhnit dc această moarte. Cu ocazia
nunții Christianei Bcthlen, el trimite în Ardeal pe boierul său
Ioan Negoiță cu o scrisoare către tatăl fetei, pe care, după urări de
fericire și arătarea sentimentelor sale de prietenie o încheie
astfel : „...Pe noi, zău, mare supărare ne-a ajuns. Am luat de
suflet și l-am crescut pînă acum o săptămînă după naștere. Și
acum, cînd credeam că ne va sprijini și ne va fi reazim la
bătrînețc, dumnezeu l-a chemat la sine din această lume
păcătoasă. Moartea lui ne-a pricinuit o mare durere, dar fiindcă e
voia lui dumnezeu, ne liniștim întristarea cu creștinească
mîngîiere“.
 Udriște, reînsurat cu Despina, mai avu un fiu, Radu- Toma,
pe care îl botează de asemeni doamna Elena, fără a-1 mai înfia,
căci Matei Vodă avea acum alte vederi asupra moștenirii
scaunului țării. Vrînd să dea mai multă strălucire numelui său, el
se gîndi că cel mai demn urmaș nu i-ar putea fi decît acel Mihai,
feciorul lui Nicolae Vodă Pătrașcu, fiu el însuș al lui Mihai
Viteazul. îl privea ca pe un nepot și scrise deci împăratului la
Viena să il trimită în Tîrgoviște, căci voia să-1 facă urmașul său
în scaunul Țării Românești. împăratul îi trimise însă numai pe
mama acestuia, doamna Ancuța și pe fata ei, căci de tînărul
Mihai avea nevoie la Viena pentru a-1 păstra ca sperietoare
împotriva ambițiosului domn al Ardealului, Gheorghe Rakoczi I.
Văzînd Matei Vodă că din partea aceasta nu izbutește și
simțindu-se ajuns la slăbiciunile bătrîneței, el se hotărî să facă
domn după el pe cumnatul aceluiași Mihai Basarab, pe Istrati
Golescu, (fiul lui Stroe Leordeanu și al Vișei din Golești), care se
căsătorise acum de curînd cu Ancuța Basarab, sora lui Mihai și
fata lui Nicolae Vodă Pătrașcu. Boierii însă nu-1 vrură. îl pîrîră
lui vodă c-ar fi făcut un complot împotriva lui — o născocire de
altfel — așa îneît Istrate Golescu fu nevoit să fugă la Cons-
tantinopol pentru a nu-și pierde viața.
Moștenitor prezumtiv al tronului deveni de data aceasta o
rudă directă de-a lui Matei Basarab, un nepot de vară probabil,
Diicul Buicescu. Om matur prin 1650, și tată a doi feciori mari,
Preda și Papa, Diicul era un boier bogat, proprietar a multe moșii
din care cea mai mare era Buiceștii, lîngă Brîncoveni, rămasă de
la mamă-sa, Maria din averea boierilor Craioveni. înrudirile lui
erau din cele mai strălucite și mîndria lui fără margine. Trăit în
ultimii ani ai lui Mihai Vodă, „în mărire și cinste' 4 ca un viitor
domn ce era menit să fie, el ducea de pe atunci o fastuoasă viață
de voievod. „Cînd venea la curte, zice Paul din Alep. îl vedeam
întovărășit de 50—60 oameni, tot așa și la plecare®.
însă boierii nu-1 iubeau pe Diicul „pentru ușurința minții
lui". Ei, și cam toată țara de altfel, ar fi poftit domn după Matei
pe serdarul Constantin, copil din flori al lui Vodă Radu Șerban, a
cărui amintire rămăsese bună printre bătrîni.
Acest Constantin avea de mamă pe o femeie numită Elena,
nevasta unui popă Constantin din București, cu care Radu Vodă
intrase în dragoste în timpul domniei lui. O înzestrase apoi cu
moșiile Dobreni și Tîntava lîngă București, și o mărită cu
Neagoe, logofătul din Tîrgoviște. Elena trăi pînă în 1642. însă
odrasla născută din această conviețuire nu fu recunoscută de
Radu Vodă, ceea ce nu împiedică pe tînărul Constantin, care
prin sora Ancuța era cumnatul lui Nicolae Vodă Pătrașcu și
prin cealaltă soră, Elena, cumnata marelui și influentului
postelnic Constantin Cantacuzino, să ajungă nu numai boier,
dar încă, conștient de originea lui, un boier dintr-acei cu
multe ifose și o nemărginită ambiție.
Deși însemnat la nas pentru a nu putea domni, tocmai
aceasta era dorința lui constantă, să domnesacă. Făcut sefdar
de Matei Vodă, el luptase vitejește în Ardeal, alături de
Rakoczi, împotriva armatelor celebrului Homo- nnay.
întors în țară, s-a bucurat o vreme de o mare favoare pe
lîngă Matei Basarab și a nădăjduit că bătrînul voievod îl va
numi pe el moștenitorul tronului. Favoarea lui vodă
întoreîndu-se însă curînd de la el pentru a fi dată nepotului
Diicul Buicescu, Constantin fu atît de supărat, îneît, cînd
întîlnea pe acesta la curte, nici nu-șî scotea căciula din cap, —
el odraslă de domn — cu toate că era numai serdar, iar
Diicul spătar. O atare necuviincioasă purtare sili pe vodă să-i
scoată comanda și să-1 alunge de la curte.
Constantin Basarab plecă la țară, nu numai mîhnit, dar
cu ură în suflet și cu dorința unei grabnice răzbunări.
în timpul acesta, Matei Vodă fu nevoit să ducă împotriva
domnului Moldovei acele ultime lupte, de pe urma cărora
Vasile Lupu își pierdu domnia. La Finta, pe Ialomița, deși
era om de aproape 70 de ani, Matei Basarab se luptă cu
avîntul acelor tinereți ce avusese pe vremea lui Mihai
Viteazul. „Un glonte îi răni coapsa și calul fu ucis sub el. Fără
a căta rana lui, se urcă pe alt cal și se aruncă din nou în
învălmășala luptei, îmbiind prin cuvînt și exemplu oștirile
sale la împotrivire15,48 Vasile Lupu și ginerele său „cazacul
Timuș, fură puși pe fugă, iar Matei Vodă se întoarse glorios
la Tîrgoviște, însă cu rana din față și cu o alta în picior, care-
1 siliră să se așeze în pat și să trimită după doftori.
La vîrsta lui, rănile se închid greu, iar în țară doftori
iscusiți nu erau. încăput pe mîna „bărbierului domnesc“,
apoi pe aceea a bărbierului lacob din Făgăraș, Matei Vodă în
loc să se îndrepte mergea din ce în ce mai rău. Doamna
Elena, îngrijorată la culme, trimise după medicul polon al lui
Rakoczi — hirurgus — care nici el nu fu mai iscusit decît
bărbierii munteni și ardeleni.
Foarte interesantă este această scrisoare a doamnei către
Rakoczi atît prin stilul ei, împestrițat de latinisme și chiar de
întregi fraze latinești, cît și prin faptul că scrisoarea fiind
scrisă cînd bătălia nu era încă terminată,1 doamna, refugiată
atunci la Rucăr (nord de Cîmpulung), ascunse principelui
Ardealului rănile căpătate de bărbatul ei.
„Helena, Dei gratia Principesa Valachiae Transalpinae,
etc. din prietenia și voia cea bună care avem către dv. vecinii
noștri cei buni și credincioși, n-am putut zăbovi a nu face și
pe dv. părtași acestei vești bune și vesele, care mi se aduse
astăzi miercuri după-amiază, 18 zile de maiu, aici în satul
nostru în Rucăr, de la măria sa prealuminat domnul meu,
cum era marți, să fi avut războiu foarte greu cu pizmașul
nostru Vasile Vodă și cu ginerele său cazacul, și oștiile
domnu-meu i-au înconjurat în toate părțile și așa avem
nădejdea în mila lui dumnezeu să se surpe semeția
vrăjmașilor noștri... (cîteva fraze latinești de laudă lui
dumnezeu)... Pentru că, în iuțimea războiului, cîțiva din
boierii noștri cei de frunte s-au rănit, de va fi în cetatea dv.
vreun hirurgus bun, care să poată fi de folos, dvs. să nu-1
opriți să vie fără zăbavă cu această slugă a noastră, că aici la
noi sînt oameni proști, nu sînt meșteri cum ar trebui. Noi,
drept aceia, foarte vom ști har d-voastre. Interim, Divina
tutelă, Vestres amplitudinea Vehementer Commendamus.
Datum Rucarum die 18 mensis mai, anno mundi creationi
7161. Vestras Amplis- simarum Dominationum Vicina
Benevola.
Helena"
Vodă urmînd a lîncezi în pat, serdarul Constantin găsește
în sfîrșit prilejul să se răzbune pe el și să-și pregătească
domnia. El este acel care stîrni printre seimenii și darabanii lui
Matei Basarab spiritul răscoalei. Le spuse că visteria e plină de
bani, dar că lor lefile nu li se plătesc, fiindcă, vodă fiind bătrîn și
bolnav, boierii care-1 înconjoară fură țara în folosul lor. Și atunci
sa răsculară acei ostași care urcaseră pe Matei în scaun și care
învinseseră acum în urmă la Finta pe Vasile Lupu al Moldovei și,
zice cronicarul, „strigau prin curtea domnească ca să le dea lefi,
că. ei au bătut războiul cu Vasile Vodă, că nu le mai trebuie să le
fie Matei domn, ci să se ducă să se călugărească, bătrîn fiind și
bolnav, și atît se îndîrjiră nebunii, cît i-au luat tunurile și ierburile
și le-au scos afară din tîrg, și au intrat în casă la Matei Vodă unde
zăcea, și cereau să le dea lefile sau vor sparge cămările să și le
ieie singuri“. Iar Matei Vodă neputincios, privea la fiarele
acestea și nu se putea urni. Doamna Elena își pierdu cumpătul și
nu mai știu ce să facă, să-și îngrijească bărbatul sau să caute a
potoli pe nebuni, însă aceștia odată porniți, nu se mai opriră. Le
intrase în cap că Ghinea vistierul și Radu Armașul nu lăsau pe
vodă să li se dea lefile. Și pe cînd domnul stătea pironit în pat, ei
începură a cerceta toată casa pînă-i găsiră ascunși într-o cameră
și-i aduseră în brînci pînă în fața lui vodă. Apoi i-au scos din
palat, bătîndu-i pînă au ieșit din tîrg, unde era strînsă toată oastea,
și acolo i-au sfărîmat cu săbiile.
înnebunită de spaimă, bătrîna doamnă Elena se îmbolnăvi și
ea. Cîteva zile mai tîrziu muri, de inimă probabil, iar bietul Vodă
Matei nici nu o putu întovărăși la ultimu-i lăcaș.
Pe piatra ei de mormînt, în biserica domnească a Tîrgoviștci,
a pus doar să i se sape înduioșătoarele cuvinte, că au trăit
împreună „de două ori douăzeci de ani“.
Matei Basarab nu mai trăi mult nici el. Cîteva luni abia după
moartea doamnei, în toamnă, se putu scula în sfîrșit din pat și
poruncind să i se pună caii la rădvan, ieși din oraș afară să facă o
plimbare. Cînd voi însă să se întoarcă la curte, găsi pe seimenii și
dărăbanii lui înfipțî în fața porții, strigîndu-i să plece la mînăstire
să se că-
lugărească. Trei zile l-au ținut afară, în frigul toamnei, și
numai după ce fură răscumpărați, îl lăsară să intre în casă,
mai bolnav decît înainte.
Matei Voievod își puse atunci în gînd să-și desființeze
garda, care prin apucăturile ei prea ajunsese să calce pe
urma ienicerilor din Stambul, făcători și desfăcători de
domnii. Voia să ceară ajutorul lui Rakoczi, care să-i trimită
o armată destul de puternică pentru a putea sugruma pe toți
seimenii și pe toți dărăbanii, cei care-1 înălțaseră în scaun și
acum îl voiau călugăr. De altfel, aceștia, asmuțiți mereu de
Constantin serdarul, erau gata în primăvara următoare să
facă o a treia răscoală, din care Matei Voievod s-ar fi ales
desigur cu capul retezat, dacă dumnezeu nu i-ar fi luat viața
înainte să i-o răpească soldații lui. La 9 aprilie 1654, Matei
Basarab Voievod se stinse în palatul său din Tîrgoviște, la
vîrsta cam de vreo 68 de ani.
Constantin serdarul, care se afla la moșia lui Do- brenii,
lîngă București, alergă într-un suflet pînă Ia Tîrgoviște,
pentru a sosi acolo înainte de Diicu Buicescu, care se afla
tocmai în Oltenia, lîngă fiul său bolnav, înainte chiar ca
mortul voievod să fie îngropat, pe cînd îi zăcea trupul între
făclii în camera domnească, seimenii și dărăbanii, armați, îl
aleseră domn pe Constantin Șerban Basarab, a cărui domnie
se va vedea mai departe.
Pe viteazul, bunul, înțeleptul Matei Voievod îl în-
groparâ apoi în biserica domnească, lîngă doamna Elena.
Peste cîțiva ani însă, trecînd turcii prin Tîrgoviște, arserâ
orașul, curtea și biserica, iar boierii, carc-i fuseseră cre-
dincioși, îi luară ciolanele de acolo și le îngropară din nou în
ctitoria lui din județul Vîlcei, tocmai sus pe-un vîrf de
munte, la mînăstirea Amota .4£>
Cînd merg excursioniști la Bistrița, li se întîmplă unora
să se ostenească a urca și pînă pe culmea acelui munte. Ei
văd atunci o frumoasă lespede de piatră, pe care acum 300
de ani o mină evlavioasă a săpat duioase cuvinte în
amintirea marelui voievod : „Aici zace Matei Basarab, cu
mila lui dumnezeu odinioară stăpîn și domn al Țării
Românești, bărbat înțelept, îndurător și milostiv, înteme- 22fi
îetor și înoitor a multor biserici și mînăstiri, niciodată biruit, ci
biruitor, dușmanilor înfricoșat, prietenilor de folos, îmbogățitor
al țării sale, cel ce în plină pace a domnit 21 de ani. A adormit
întru domnul la cinstite bătrînețe, în anul 1654/
 Capitolul XIX
DOAMNELE TUDOSCA ȘI ECATERINA ALE LUI
VASILE LUPU

istoria culturală și în istoria anecdotică a Moldovei, una din cele

mai interesante perioade este aceea a domniei lui Vasile Lupu.
I se zicea „albanezul''. Ion Neculce îl numea chiar domn
„străin". Dar Vasile era român. Venise, copil, dintr-un sat de pe
rîul Tîrnovei50 și era familia lui din Thesalia. Român macedonean.
Mama lui, Irina, era româncă și ea, poate chiar de prin părțile
noastre.
Că vorbea stricat românește, se poate ; dar e mai probabil că
vorbea corect, însă cu accent. Nu putea pronunța pe ț și pe z.
Spunea „ceară" în loc de „țeară" și „a aloboji" în loc de „a
slobozi.
Limba maccdo-românilor, influențată, în pronunțare mai ales,
de cea grecească, este un dialect, nu o limbă stricată, precum nu
este stricată nici moldoveneasca, nici ardeleneasca. Dialectul este
un fel de a se exprima localnic, dar obștesc, și ca atare corect.
Așadar, departe de-a fi străin, Vasile Lupu aduce dimpotrivă o
interesantă notă de etnologie românească în cronologia domnilor
noștri.
 Tatăl său, Nicolae, a venit din meleagurile macedonene în
Muntenia noastră cam pe la sfîrșitul domniei lui Mihai Viteazul.
îl aflăm mai tîrziu vel agă, ceea ce însemna pe atunci căpitan do
oști. Iar pe fiul său Lupu îl vedem luînd cu el la Iași întreaga lui
familie, pe mamă-sa Irina, pe frații Gheorghe și Gavril și pe
surorile Măricuța și Marga.51
Că Irina o fi fost de prin părțile noastre, o dovedește înrudirea
lui Vasile Lupu cu atîți boieri moldoveni ; căci, de ar fi fost și
mamă-sa din Macedonia, cum ar fi fost el văr primar cu lorga
postelnicul, cu Stică pivnicerul și eu surorile lui Stamatie
Hadîmbul, marele postelnic ? Dimitrie Cantemir zice că „neamul
lui Vasile Arvanitul era mai mult la număr decît toate celelalte 14.
La aceste înrudiri își mai adăugă el pe-ale nevestei, Tudosca,
fata vornicului Costea Bucioc și a Candachiei Șoldan, pe care o
luă în căsătorie în timpul domniei luî Gaspar Grațiani (1619-—
1620), nun mare fiindu-i însuși vodă.
Bucioc era unui din marii și bogății boieri ai țării. Pe una din
fete, Catrina, o măritase cu lordachi Canta- cuzino, fratele
vestitului postelnic din Țara Românească, și pe cealaltă,
Alexandrina, cu vel comisul Mălai. Pentru a și-1 alege deci pe
Lupu ca al treilea genere, mai ales că în 1619 acesta era abia
logofăt al doilea, înseamnă că vornicul Bucioc pipăise ce fel de
stofă zăcea în viitorul domn al Moldovei. Și, în adevăr, atît
cronicile țării, chiar acele dușmane lui, cît și autorii și
ambasadorii străini îl arată ca un om întreg la trup și la minte,
deștept, cu carte, cunoscînd mai multe limbi și cunoscîndu’-le
bine, vioi, îndrăzneț, viteaz și ambițios, mai cu seamă ambițios.
Din căsătoria lui cu Tudosca Bucioc s-au născut trei copii, un
fiu Ion, și două fete, Maria și Ruxanda. A treia fată ce-a avut
Vasile Vodă a rămas, astăzi, încă, nu bine identificată.
Despre toate aceste va fi vorba în capitolul următor.
Cît despre Tudosca, deși fată de boier bogat ajunsă doamna
unui mare voievod, ea a rămas în istorie o figură ștearsă. Nu e
vorbă c-a și fost o necăjită femeie și foarte fără noroc.
Necăjită a fost din pricina slăbiciunii ce avea soțul ei pentru
sexul frumos, de nu mai punea nici un frîu cînd pornea pe
povîrnișul patimii. Miron Costin spune că silea casele boierilor
„luîndu-le fetele, peste voia părinților, la țiitorie ; eară oamenii de
casa lui, nepoții lui Vasile Vodă, mai mare silă făceau“ — și
urmează o frază care, astăzi, conveniențele sociale nu mai
îngăduiesc s-o repetăm.
 Dar nu era numai atît, Această activitate extra casnică ar fi
făcut-o pe Tudosea să sufere și să rabde, dar ea mai avea și alte
cuvinte de veșnică grijă. Mereu agitat și ros de o nemărginită
ambiție, Vasile Lupu s-a expus la toate pericolele posibile în
vederea reușitei planului ce urmărea : domnia țării. Și ajuns domn
a urmat a se expune și în războaie și-n politică la pericole și mai
mari pentru o și mai mare ambiție : întrunirea ambelor domnii, a
Moldovei cu a Munteniei, iar dacă s-ar fi putut, de ce nu, tronul
Byzanțului. în vederea acestui din urmă vis, îndemnat poate și de
frații Cantacuzino, el și-a adăugat în domnie la numele lui de
Lupu și pe acel de Vasile, care amintea pe autocrații Byzanțului,
și a introdus pravilele rafinate ale dispărutului imperiu într-o
țărișoară care pînă atunci se cîrmuise doar cu obiceiul pămîntului.
Chinuita viață a Tudoscăi începu îndată după nuntă. Tatăl și
bărbatul ei, deși erau oamenii lui vodă, nu se puteau împăca cu
politica acestui domn străin, care, după atîtea temenele făcute
turcilor, abia ajuns în scaunul Moldovei se dădu din partea
polonilor. Gaspar Grazziani, simțind pe acești boieri potrivnici
politicii sale, hotărî să-i suprime. Lui Vasile Lupu îi găsi pricină
că nu dă bine seama de cheltuielile visteriei 52 și-1 băgă în
temniță, su- punîndu-1 la chinuri. Iar pe Bucioc, fiind cel dintîi
boier al țării, nu îndrăzni să-1 închidă, ci socoti mai cu cale să
scape de el prin viclenie. „Oprindu-1 într-o zi la masă, spune
Miron Costin, închinînd Ia Bucioc cu veselie, au pus de i-au dat
otravă. în loc s-a simțit Bucioc otrăvit și s-a sculat de la masă și s-
a dus la gazdă, avînd ierburi împotriva otrăvei, date de la un
doftor prieten, că aștepta una ca asta de la Gaspar Vodă. îndată cît
a luat ierburile, a și început vărsa otrava, cu mare cumpănă de
viață. A doua zi s-a făcut răsbolit, și Gaspar Vodă dînd vina
stolnicilor, a zis că au făcut bucatele coclite 44.
Aflînd de legăturile cu polonii, turcii maziliră pe acest domn
străin, italian sau sîrb, ce-o fi fost, originar din Gratz, și ajuns
voievod al Moldovei. Cu un curaj pe care nu-1 avusese nici un alt
domn înainte, Gaspar Vodă porunci gărzii lui să omoare pe
capugiul împărătesc și pe turcii ce-1 întovărășeau,,și apoi se
retrase în cetatea Ho- tinului. Acolo însă, el fu asasinat de boierii
Septelici și Goia, care credeau că vor fi astfel pe placul noului
domn numit de Poartă, Alexandru Ilieș. Acesta însă, căruia nu-i
plăceau trădătorii, puse să li se taie capetele, iar trupurile lor le
aruncară în „eșitoare44 (W.C.), ceea ce inspiră lui Miron Costin
cugetarea că „după spurcată faptă, scîrnavă moarte vine 44.
 Intrînd în țară, și neștiind că vornicul Bucioc fusese potrivnic
planurilor trădătoare ale lui Grazziani, crezîndu-1 dimpotrivă
înțeles și el cu polonii, turcii îl căutară pentru a-1 omorî. Bietul
om fugi la Braniște, moșia finului său Teodor Brănișteriul, care,
în loc să-1 găzduiască și să-1 ascundă, cum s-ar fi cuvenit, îl duse
a doua zi, legat, plocon lui Skender Pașa.
,,O ! să-1 bată dumnezeu „hin ca acela44, exclamă inimosul
cronicar. „Și dacă l-a dus la Skender Pașa, îndată a apucat de l-a
înțepat pre Bucioc, săracul, cela ce pururea sfătuia pe_Gaspar
Vodă spre bine44.
Iată deci cum, abia un an după nuntă, își pierdu Tu- dosca
părintele. Iar de acum înainte o va duce într-o necurmată grijă
pentru zilele bărbatului ei. Sub toate domniile următoare, Vasile
Lupu își va pregăti pe-a lui.
In 1633, crezu, în sfîrșit, că i-a bătut ceasul. Boierii și tot
poporul se răsculaseră împotriva lui Alexandru Ilieș, fiind
nemulțumiți la culme de favoritismul ce arăta acest domn
grecilor, și în deosebi lui Batiște Veleli. în capul lor se afla soțul
Tudoscăi, ajuns acum vornic. Insă „des- frînata prostime, cum îi
zice cronicarul poporului răsculat, odată pornită nu mai știu să se
oprească. Ea se întoarse acum chiar împotriva aceluia care-o
pusese în fierbere, „anume că este și el unul din greci 44, zise
cronica. „Și i-a zvîrlit un țăran cu un os, de l-a lovit în cap, de
care lovitură a fost rănit multă vreme Vasile vornicul 14.
Alexandru Ilieș, dînd pe Batiște Veleli53 pe mina răs-
culaților, care-1 omorîră, părăsi țara, întovărășit fiind pînă la
Galați de boierii care-1 escortau pentru a-1 păzi împotriva
„prostimei04.
întorși la Iași, boierii se sfătuiră pe cine să aleagă domn. Insă,
dacă mulți din ei strigau „Să ne fie domn Lupu vornicul 00, alții îl
cereau pe Barnovski, de domnia căruia fusese țara foarte
mulțumită. Lupu, șiret, se dădu din partea celor din urmă și sfătui
el însuși pe boieri să trimită în Polonia să-1 cheme pe Barnovski,
care trăia retras la vechea moșie Ustie a Movileștilor, încăpută în
mîinile lui. Pe de altă parte însă, el stăruia din răsputeri, prin
oamenii lui, trimiși la Abazâ Pașa din Silistra și la Kislar Aga din
Stambul, să i se dea lui domnia.
Miron Barnovski, cel care zicea că „dulce este domnia din
Moldova00, sosi îndată la Iași, de unde o și pomi fără zăbavă, prin
București, la Stambul, pentru a cere confirmarea Porții.
Printre boierii care-1 întovărășeau era și Vasile Lupu. însă
ajuns la hotarul Țării Românești, el se prefăcu bolnav și se
întoarse la Iași, fiindu-i frică de Matei Basarab, care, ajuns de
curînd domn și cunoscîndu-i planurile și uneltirile, le-ar fi putut
dezvălui lui Barnovski. Ceea ce se și întîmplă. De pe vremea cînd
erau tineri amîndoi și locuia Vasile Lupu încă în Tîrgoviște,
oamenii aceștia s-au urît, fără ca să se știe bine de ce, iar cînd au
ajuns domni, au plătit românii cu sîngele lor, în războaie fra-
tricide, dușmănia acestor voievozi.
Cum află deci Matei Basarab de plecarea vornicului Lupu, el
repezi o ceată de călăreți să-1 întoarcă. însă iute de picior,
vornicul scăpă : „Se păzise bine cu mersul și nu l-au ajuns în
cale00.
între timp, Miron Barnovski ajunse în Stambul, unde, în loc
de domnia Moldovei, i se dădu silnica găzduire în închisoarea
Celor Șapte Turnuri. Vasile Lupu, prin oamenii lui, prin daruri,
prin făgăduieli, lucrase atît de bine, în- cît bietul Miron Vodă,
care fusese un domn bun și un om foarte de treabă, își pierdu în
curînd capul, care-i fu retezat chiar sub ochii sultanului.
Acum, Vasile Arnăutul, din Iași unde se afla, nu se mai îndoi
de izbîndă. Insă domnia fu dată lui Moise Movilă, care se afla la
Constantinopol, și care, după ce sărută poala padișahului, o și
porni- pe dată spre Moldova.
Vasile Lupu, văzîndu-și uneltirile zădărnicite, îngălbeni de
mînie. Presimțind ce-1 așteaptă și c-ar putea fi învinuit de
moartea lui Barnovski, el fugi din Iași înainte de sosirea lui Vodă
Moise. Tupilat întîi prin păduri, rătăci o. vreme prin Moldova,
pînă putu, travestit în negustor, să treacă Țara Românească și de
acolo la Constantinopol.
Pe Tudosca, pe copii, pe mama sa Irina, pe frați și pe surori îi
lăsase în Iași, ceea ce este de mirare, căci îndeobște familiile
boierilor haini nu o duceau bine la schimbările de domnie. Mai de
mirare este însă faptul că Moise Movilă nu le-a făcut nimic. Ba,
dimpotrivă, Tudosca și copiii ei fură cinstiți de noul voievod și
ajutați la nevoi, ceea ce este cu atît mai ciudat, cu cît Moise Vodă
știa bine că vornicul Lupu nu se dusese la Constantinopol în
plimbare, ci pentru a umbla să-i scoată domnia. Dar era Movilă
probabil „fire creștinească", cum zic letopiseții, carc-i aduc laude
la fiece pas.
Nici Vasile Lupu nu se lăsă încă mai prejos. Cînd ajunse în
sfîrșit, în primăvara anului 1634, să-și alunge rivalul din scaun,
mai înainte de a sosi în Moldova îi scrise o lungă scrisoare din
Stambul, mulțumindu-i pentru felul cum se purtase el cu familia
lui, dîndu-i voie să plece din țară unde o vrea, fără a fi supărat de
nimeni, sfătuindu-1 să nu vie la Poartă, căci turcii n-au gînd bun
cu el, șî rugîndu-1 să nu se supere să i-a suflat scaunul Moldovei,
„așa fiind aceste lucruri, ales al domnilor, sub orînduiala lui
dumnezeu, fără care nu este domnie".
Moise porni în Polonia, unde mai trăi cîțiva ani, liniștit și
cinstit de toți, iar Vasile Vodă se întoarse la Iași, unde-1 aștepta o
viață zbuciumată, dar o glorioasă domnie.
Fata vornicului Bucioc, ajunsă doamna Tudosca, se mută din
casa lor boierească la curtea domnească, însă acolo pare a nu-și fi
schimbat întru nimic obiceiurile vieții sale tihnite. N-o aflăm
amestecată nici în politică, nici în operele de binefacere, nici la
zidirea bisericilor sau ajutorarea mînăstirilor, și nici măcar, ca
vecina doamnă Elena a lui Matei Basarab, în mișcarea culturală,
care marcheză atît de strălucit epoca acestor domnii pămîn- tene.
Ea avea însă desigur o grijă, pe care ne-o închipuim foarte activă :
creșterea copiilor, care a fost atît de aleasă, încît chipul doamnei
Tudosca, șters în viața publică, apare luminos în viața privată.
Pentru a face din fetele ei, vestit de frumoase, niște domnițe atît
de căutate de toți marii aristocrați vecini, înseamnă că Tudosca
era ea însăși o pricepută educatoare și o harnică gospodină.
Primii ani de mărire i-o fi petrecut liniștită, precum liniștită a
fost și domnia soțului ei. Turcii, ocupați cu războiul din Persia,
lăsaseră pe poloni în pace, și Moldova putu să răsufle. Vasile
Vodă ceruse voie de la Poartă să nu plătească tributul timp de trei
ani, pentru a putea restabili finanțele țării, făgăduind că apoi toată
suma va fi vărsată dintr-o dată în anul al patrulea. Așa încît, între
1634 și 1637, moldovenii au avut în sfîrșit un trai liniștit, iar
voievodul lor a putut să vadă în tihnă de treburile țării.
Rivalizînd cu vecinul și marele său dușman Matei Basarab,
Vasile Lupu înzestră și el țara cu instituțiuni folositoare,
introducînd limba moldovenească în biserică și în cancelaria
statului, făcînd legi luate după codicele bizantin, precum și
tipografii, tipărituri și o școală în care învață latinește, slavonește,
grecește și românește.
Biserica Goliei, reînnoită în întregime de el, șî Trei Erarhi,
unul din cele mai frumoase monumente din România, sînt martori
bunului gust al acestui domn bogat, cultivat și înțelept.
Cu apucăturile lui de despot oriental și nemărginită ambiție
ce-1 rodea, Vasile Vodă știu să dea curții lui din Iași o strălucire
pe care n-o mai cunoscuse nici măcar în fastuoasele timpuri ale
lui Radu-Mihnea. Străinii veniți în treacăt pe la noi rămîneau
uimiți de luxul desfășurat de acest voievod și de eticheta acestei
mici curți, care amintea pe acea din Stambul, sau mai curînd chiar
pe acea din Bizanț.
Ca și la serai, pentru a pătrunde la curte, trebuia sâ treci întîi
printr-o primă împrejmuire, păzită de 500 de pușcași, apoi, pe o a
doua poartă, intrai în altă ogradă, păzită de 100 de pedeștri, și de
acolo abia în ograda a treia, unde stăteau de strajă 250 de
purtători de steaguri. Cînd intrai în sfîrșit în palat, 50 de paznici la
ușă și o armată de boieri șbde boiernași, foind prin coridoare și
prin anticamere, duceau pe străini la marele logofăt care-i
introducea la vodă. De altfel, curtenii locuiau îndeobște la curte,
ca la Versailles. Zece căpitani de serviciu dormeau la ușa lui vodă
și zilnic era curtea plină de lume. Bandini spune că peste două
sute de invitați se perindau la palat, de la răsăritul la apusul
soarelui, ba în audiențe, ba la dejun, la masă, la cafele sau la
dulceață. Mesele aceste erau de o bogăție nemaipomenită.
Talgerele și farfuriile erau numai de argint și de aur ; la fel
cupele, cuțitele și lingurițele — la ocazii mari se întrebuințau
chiar și furculițe, ceea ce este de mirare, întrucât este știut că nici
Ludovic al XIV-lea nu întrebuința încă această unealtă, astăzi
indispensabilă. Domnul stătea în capul mesei într-un jilț de
catifea, spătarul lîngă el îi ținea cuca, spada și sceptrul, paharnicul
îi turna de băut, vin și bere (un pahar de bere după 2—3 de vin).
Bucatele se aduceau acoperite cu șervete pentru a nu se răci și
înainte de a fi date lui vodă erau gustate de marele paharnic. Ce
nu-i plăcea stăpînului era pus sub masă —■ pentru cîini. Iar în
timpul acesta, ușierii, ținînd în mînă toiege cu minere de argint,
păzeau ordinea, în sală, pe cînd într-un colț ziceau lăutarii țigani
cîntece bătrînești, iar dintr-alț colț cînd înceta taraful cîntau
dascălii arii bisericești sub icoane aprinse. Vodă, care știa multe,
vorbea de nevoile țării, de politică, de poezie, de legile bizantine
și de autorii eleni. Vorbea românește, după cum am văzut, cu
accentul ținutului său, însă turceasca o poseda bine, iar greceasca
la cea mai mare perfecție.
La mesele obișnuite, femeile nu veneau. Ele mîncau, cu un
ceremonial cam la fel, în cămara doamnei Tudosca. însă la ospețe
mari, anul nou, Ia nunți mai ales, domnul, doamna, domnițele,
boierii și jupînesele, musafirii străini mîncau toți laolaltă. în
legătură directă cu odăile domnului și ale doamnei —- odăi
împodobite cu covoare în fir de aur — era biserica Sfîntului
Neculai, biserica domnească.
Slujba asculta Vasile Vodă de pe scaunul din dreapta
naosului. Pe fiul său, moștenitorul tronului, îl ținea lîngă el, de-a
stînga, iar de-a dreapta stătea vornicul cel mare. Cît despre
doamna, o ținea la cîțiva pași, în urmă, înconjurată de domnițe și
de jupînesele boierilor și îmbrăcată în scumpe rochii de mătase,
peste care aruncau albastre șaluri de Alep. Ele erau împodobite cu
lanțuri de aur și brățare bătute în nestemate. Pentru a da o idee de
luxul acestei îmbrăcăminte, vom arăta că numai nasturii hainei lui
vodă costau 100.000 galbeni, iar îmbrăcămintea doamnei se ridica
la peste 400.000.
Ceremoniile mari erau uimitoare. Mai întîi, cînd vodă trecea
dintr-o odaie în alta, ostașii făceau gard de-o parte și de alta, și în
fața lor făceau gard boierii. Ușierii mergeau înainte cu toiagurile
de argint, un spătar purta sceptrul, un altul spada și un al treilea
sulița. Toată lumea se pleca în fața voievodului cu mîinile la
piept. Mă rog, parcă ar fi fost Vasile Lupu Arnăutul autocrat al
imperiului Bizantin.
De anul nou, de bobotează, de paști, se desfășura un fast care
umplea de admirație nu numai pe misionarul italian Bandini și pe
sirianul Paul din Alep, dar chiar pe superbii nobili poloni,
obișnuiți cu luxul și cu măririle.
Cînd pleca să cerceteze țara, în carete căptușite cu mătase
aurită, Vasile Lupu avea cu el un alai de 3 000 de călăreți, 2 000
de pedeștri și 100 dc ieniceri, iar pajii lui vodă erau îmbrăcați în
purpură.
Taberele erau împărțite în străzi de corturi, printre ele foiau
negustorii, care, cam la o mie, întovărășeau aceste alaiuri.
Că acest voievod ținea pe lîngă șase secretari pentru
corespondență în diferite limbi, că nu numai cronicile noastre, dar
și străinii îl arată ca pe un om extraordinar de înzestrat „di
caractere rizoluto e di spirito franco, capace di realizzare grandi
impress?', n-ar fi poate o dovadă îndestulătoare a firii alese a
acestui voievod, pe care unii autori (Tanoviceanu) îl tratează de
„domn rău și de trădător1', „cu o nevrednică purtare". Că în lunga
lui domnie au fost oameni care nu l-au iubit, este firesc, și c-a
omorît în douăzeci de ani 40 000 de oameni — toți hoți — este
iarăși adevărat. Insă c-a fost un mare voievod, iubitor al dreptății,
o dovedește felul cum își ținea divanul, în fiecare zi, și uneori de
două ori pe zi, dimineața și după-amiază. Dinaintea lui se
înfățișau întîi cei mici și slabi, și pe urmă cei mari și puternici —
altă dreptate decît cea împărțită de Radu Mihnea !. Oricine se
poate tîngui împotriva oricui, chiar împotriva fraților lui vodă.
Gheorghe și Gavril, frații lui după mamă, au stat trei zile la
închisoare pentru o vină dovedită din pîra unui străin, căci zicea
Vasile Vodă : „Nu-mi pasă de frate, de fiu sau de fiică, ci
dreptatea este una și singură pentru toți. Eu nu socot omul ci
dreptatea, nu lucrul, ci legea, (cea introdusă de el, de altfel). Dacă
ar fi ca jumătate din Moldova să fie rea, să piară, numai să rămîie
cea bună“.
Nenorocirea a fost că acest mare voievod a avut două
cusururi care l-au dus la pierderea domniei. Unul, ura lui
împotriva lui Matei Basarab ; al doilea o nepotolită ambiție, care
fără mijloace de realizare nu poate niciodată duce la bun sfîrșit.
După abia trei ani de acea pașnică domnie arătată mai sus,
Vasile vodă începu să se agite. In 1638, fiul său Ion avea vreo 16
—17 ani, vîrstă, socotea el bună de domnie. Pe de altă parte, la
vechile resentimente împotriva lui vodă Matei (dușmănia din
tinerețe și trădarea planurilor sale față de Miron Barnovsky) se
adăogise unul nou. Pe cînd era el în Constantinopol umblînd după
domnie, cheltuise multe pungi de bani pentru a curma zilele lui
Curt Celibi, sprijinitorul grecilor și dușmanul neîmpăcat atît a lui
Vasile Lupu cît și al lui Matei Basarab. După ce ajunse domn el
ceruse vecinului său restituirea jumătății acestor sume, dar Matei
refuzase, sub cuvînt că nu el îndemnase pe Vasile la acest omor
de care se lepăda și, ca Pilat din Pont, se spăla pe mîini. Toate
aceste resentimente întrunite și hrănite în ascuns izbucniră într-»
bună zi în sufletul domnului Moldovei cu o violență
nemaipomenită. El începu să lucreze pentru a scoate domnia Țării
Românești lui Matei Basarab și a o da minorului său fiu, Ion.
Acest „slab și deznodat și de mîini și de picioare 11, cum zice
cronicarul, era încă una din marile griji ale doamnei Tudoscăi. Pe
fetele ei, frumoase și vrednice, le-o fi iubit cum se iubesc copiii
de viitorul cărora nu-ți este grijă. Dar pe acest singur băiat
slăbănog și infirm îl răs- fățase maică-sa cu o deosebită dragoste,
și nu i-ar fi plăcut să-1 vadă obosindu-se a fi domn. Noua ambiție
a lui vodă o puse în toate halurile. Dar Vasile Lupu nu cerea
sfaturi, el poruncea. Pregătindu-și întîi terenul politic și adunîndu-
și apoi oștile, porni asupra domnului Munteniei. încercarea lui nu
izbuti, după cum este cunoscut.
Cîțiva alți ani de noi pregătiri, de uneltiri, de nivelări de teren,
de pungi de galbeni aruncate cu nemiluita, pînă într-o zi, toate
păreau atît de bine pregătite, încît Vasile Lupu își trimise fiul la
pașa din Silistra pentru a fi întronat de acesta în scaunul țării
vecine. Matei Vodă însă, în Tîrgoviștea lui, nu dormise.
Cunoscînd toate mișcările aprigului său dușman, uneltise la rîndul
lui și-și secase tezaurul pentru a hotărî Poarta să nu dea ascultare
intrigilor voievodului Moldovei. Pașa din Silistra primi poruncă
de la vizir să pună mîna pe Ion, fiul lui Vasile Lupu, și să-1
trimită legat la Stambul. Din fericire, trimisul lui vodă,
postelnicul Enache Catargi, sosise la pașă înainte de fiul
stăpînului său și prinse de veste despre cele ce se puneau la cale.
El trimise pe dată răspuns boierilor care se aflau într-un sat lîngă
Durostor să oprească pe fiul lui Vasile Lupu de-a veni la Silistra
și „îndată s-au întors Ion Vodă, cam cu fuga, de grija pașei“, zice
Miron Costin, care mai adaogă : „și așa au ieșit și a doua ispită
pentru domnia țării munteneștii
Vasile Vodă își mușcă pumnii de necaz, dar nu era om să se
lase învins. Pe de o parte mai unse, foarte gras, toate roțile carului
Stambulului, iar pe de alta strînse oști numeroase, pedestrime și
artilerie, și porni cu război împotriva lui Matei Vodă. „în Iași,
puse domn pe fiul său Ion Vodă în scaunul țării, cu boieri, cu
ispravnici, cu domnie deplină“, zic letopîseții, iar în Muntenia, se
opri la Ojogeni (Prahova), unde așteptă să pipăie forțele și
intențiile domnului Munteniei. Nu întîrzie a le cunoaște, căci
aceasta îi sosi în grabă întru întîmpinare, și din lupta care avu
loc, se alese Vasile Lupu cu o bătaie c.are-i puse toată armata
pe fugă. Foarte pitoresc zic aceleași letopiseți, scrise doar de-
un moldovean, că oștile lui Vasile Vodă „mai multă gătire la
fugă au stătut, decît la război“. Bietul domn, necăjit, fugi la
Brăila, unde nădăjduia să-și strîngă oștile risipite, însă, aflînd
acolo, prin nepotul său Stamatie Hadîmbul, că a trimis pașa
să-1 prindă, de la masă cum stătea s-a sculat, și sărind peste
gardul grădinii s-a ascuns la un vecin pînă i s-a adus calul, cu
care o luă apoi în goană pînă la Galați.
Sosit în țară, găsi pe fiul său Ion lepădat de domnie. El își
strînsese boierii și le spusese că slaba lui sănătate nu-i
îngăduie a fi domn. De altfel, avusese dreptate, după cum vom
vedea.
Vasile Lupu, după mai multe hărțuieli și nesfîrșite
uneltiri, făcu în sfîrșit pace cu Matei Basarab, abia în 1645, și
în semn de creștinească înfrățire, zidi o biserică la Tîrgoviște
(biserica Stelea), iar Matei Basarab zidi alta în Moldova, la
Soveja. Pe fiul său, de cum se întoarse în Iași, îl trimise la
Brussa în Asia Mică, unde erau niște băi, pentru a-i îngriji
sănătatea. însă bietul Ion, „slab și deznodat“ muri pe drum,
spre Stambul și Brussa. Avea abia 18 ani. Gîndul lui vodă
fusese, dacă nu se vindeca nici acolo, mai ales de un braț care
i se uscase, să-1 trimită în Italia, la Padova. Dar nu mai fu
nevoie, căci avu grijă dumnezeu de bietul băiat, mai mult
decît tată-său. Trupul lui Ion fu adus la Iași și îngropat în
biserica Trei Erarhi, iar mamă-sa, buna doamnă Tudosca, de
multă jale și inimă rea, muri curînd și dînsa, într-același an
(1639). Pe mormînt, i s-a așternut acea minunată țesătură în
fire de mătase și aur, care-i arată chipul și bogata-i
îmbrăcăminte, țesătură care a făcut ocolul Europei, admirată
fiind de toți iubitorii de frumoase lucruri.
Vasile Vodă nu pare a fi jelit peste măsură, deoarece
aflăm că în același an trimise în Caucaz să i se aducă o
nevastă.
Acum, trebuie cercetat pentru ce nu și-a ales cl vreo fată
din țară sau din vecini, și i-a trebuit tocmai o caucaziană ca s-
o facă doamnă în locul Tudoscăi.
Femeile din Caucaz, circaziene și georgiene, erau vestite în
tot orientul pentru frumusețea lor. Ele formau contingentul de
căpetenie al sclavelor vîndute pe piața Stam- bulului. Cadînele
imperiale erau în bună parte caucaziene și nu odată au fost ele
mame de sultani. De altfel, de mici copile erau supuse la torturi
pentru a căpăta o talie frumoasă și piciorușe mici, iar fetele urîte
erau în țara lor servitoare, de oricît de bun neam or fi fost ele, căci
numai frumusețea dădea dreptul unei femei la bogății, la rang
social, la bărbați bogați.
Vasile Lupu se simțea prea mare voievod pentru a mai avea '
nevoie de o căsătorie strălucită. Pe de altă parte, doamna Tudosca
nu pare a fi fost frumoasă. Ce voia el acum era deci o femeie
frumoasă care să-i mîn- gîie anii unei maturități învecinată cu
bătrînețea. însărcina pe același Enachi Catargi, căruia îi
încredințase pe fiul său cînd îl trimisese la Silistra, să cutreiere
munții Caucazului în lung și-n lat și- pe care o va afla mai
minunată, să i-o aducă.
Credincios stăpînului său, postelnicul Catargi cutreieră țara
dintre Marea Neagră și Caspică, pînă puse mîna pe un mărgăritar,
care i se păru cel mai de soi din cîte georgiene și din cîte
circaziene văzuse el în acea țară a paradisului femeiesc. N-o fură,
cum era obiceiul turcilor, ci, nu numai c-o ceru părinților, dar mai
căpătă și învoirea hanului tătarilor, sub a cărui stăpînire zăcea țara
1
''cerchezilor.
De altfel, verbul „a cere“ era sinonim în astfel de împrejurări
cu „a cumpăra“. Tatăl fetei căpăta 1 000 de galbeni, mama 500 și
hanul iarăși o mie. Acest din urmă tîrg — cu hanul tătarilor — se
făcu în chiar capitala acestuia, Baccèsarai, în Crimeea. Și acum,
sigur de el, lenachi Catargi porni spre Moldova, să ducă lui Vasile
Vodă pe frumoasa Ecaterina, care era însoțită de micul ei frate și
de o numeroasă escortă de moldoveni și de cerchezi. Acolo, în
Baccèsarai se întîlniră ei cu călugărul italian Nicolo Barsi, care se
înapoia dintr-o călătorie de prin părțile locului și care, întors în
Italia, își publica amintirile, din care extragem cele ce urmează 54.
Doamna Tudosca și fiica ei — pictură murală din sala qotică a
mănăstirii trei Ierarhi din Iași
 Nicolo Barsi da Lucca, căruia îi trebuia o tovărășie
pentru a străbate acele nesigure ținuturi, ceruse voie lui
Catargi să intre în convoiul lui, și astfel, la 19 august 1639,
porniră cu toții spre Orkapu, unde ajunseră după trei zile,
iar de acolo, de-a lungul Mării Negre, timp de 4 săptămîni,
prin ținutul tătarilor nohai, cu inima purice de frica
cazacilor, sosiră în sfîrșit pe malul Niprului. Trecînd rîul,
ajutați de un vînt prielnic, ei sosiră la cetatea Oceacovului
(aceea în fața căreia se înecase feciorul Elisabetei Movilă) în
care se găsea vremelnic, pentru motive politice, marele pașa
din Silistra.
Petrecuseră cu toții cîteva cesuri acolo ca să mai odih-
nească caii și apoi, fără incident, porniră iar la drum. Insă,
după ce străbătură abia trei mile, numai ce se pomeniră
ajunși din urmă de-un om de-al pașei, care, în numele
stăpînului său, îi cerea imperativ pe Ecaterina. Se vede
treaba ca, în trecere, o fi văzut-o vreun turc și minunat de
frumusețea ei, o fi semnalat-o pașalei. Atît lenachi cît și solul
hanului se împotriviră de-a preda pe logodnica domnului
Moldovei, răspunzînd că se vor înfățișa ei dinaintea marelui
pașă pentru a-i da cuvenitele tălmăciri. Formînd din convoi
un fel de lagăr întărit pentru a apăra pe Ecaterina de vreo
răpire prin surprindere, ei, întovărășiți de cîțiva oameni, se
înapoiară la Oceacov, și aduși în fața pașalei, își spuseră
păsul, că nu pot preda acea fată, pentru că le era
încredințată de hanul tătarilor pentru a fi dusă domnului
Moldovei. Turcul răspunse că n-are nimic de spus, doar că
un ghiaur nu poate lua o musulmană de soție. Catargi
ploconindu-se adînc arătă că n-are nici el nimic de spus,
doar că circaziana era creștină, nu musulmană. Conversația
se termină prin întemnițarea solilor și prin trimiterea unui
călăreț să ridice cu forța pe frumoasa circaziana. Ascunsă
într-un cărucior cu două roate, printre carele cu merinde, și
îmbrobodită la față, ea fu totuși descoperită și împreună cu
frățiorul ei, ridicată, cu de-a sila și trimisă la Oceacov.
Frumusețea Ecaterinei era, pare-se, uimitoare. Deșî cînd
fu înfățișată răpitorului era roșie la față de atîta plîns, totuși
marele pașă din Silistra îngălbeni cînd o văzu. 242
 Avea ochii negri, mîinile subțiri, dar pline, mijlocul mlădios,
gura mică, pielea atît de albă, încît — zice Nicolo Barsi, —
„pareva che la grazie nela di lei persona havessero la loro
rezidenza eollocata“ (pățea că toate farmecele își așezaseră
reședința în persoana ei). Netrebnicul de pașă (tot expresia lui
Barsi). se* îndrăgosti ca un nebun, își pierdu odihna și pofta de
mîncare și nu-și mai găsea locul. Cu orice preț vru să ajungă
stăpînul acestei comori. Fu însă nevoit să aștepte răspunsul
hanului, care, puternic, și prieten cu sultanul, i-ar fi putut dăuna,
de i-ar fi călcat peste voie.
între timp. Catargi trimise de olac la Vasile Lupu veste
despre cele întîmplate, iar acesta repezi un curier la Stambul să
ceară dreptate.
Ecaterina fu închisă în cetate, împreună cu frățiorul ei și cu o
circaziană. Ea fu dată în grijă unei hogea, care avea însărcinarea
s-o convertească la credința lui Mahomed, pentru a putea
împiedica astfel însoțirea ei cu domnul Moldovei. Biata fată, cu-
toată nenorocirea ei, își plăti luxul de a-și bate joc de hogea. De
cîte ori venea el la „ședința convertirii 11, o găsea așezată la masă
mîn- eînd carne de porc. La vederea acestei necurățenii, turcul o
lua la goană, și astfel scăpa cireaziana din cursa diavolului.
în sfîrșit, după două săptămîni abia. în care timp pașa trăia în
nădejdea unei vești bune venită de la han, sosi și răspunsul
acestuia : Să lase pe Ecaterina să pornească în pace. Pașa nu se
supuse. Dar după, opt zile sosi trimisul lui Vasile Lupu cu un dar
de <3 000 de galbeni și cu rugămintea să-i înapoieze logodnica.
începu turcul să șovăiască, fiindcă dacă dragostea e de la
dumnezeu, apoi banul e darul dracului. Și pe cînd, pus în
alternativă, nu știa omul ce să facă, iată sosi și ceaușul sultanului
cu poruncă, sub pedeapsă de moarte, să sloboadă pe Ecaterina, ca
fiind - logodnica vasalului său, domnul Moldovei. Nu mai era de
șovăit. însă, pentru a mai cîștiga timp, pașa trimise la Iași să mai
ceară 200 de galbeni, și anume nu numai de lăcomie, ci, zice
Barsi, pentru a se mai putea bucura, cît de puțin încă, de vederea
fetei. In sfîrșit, sosi și această sumă. Ecaterina fu eliberată și
convoiul se puse din nou Ia drum, după o întrerupere de mai
bine de-o lună.
Prin multe alte primejdii, drumul fiind plin.de cazaci,
sosiră în sfîrșit la Nistru, pe care-1 trecură în lotci, și de acolo
prin Giubărciu, ajunseră la Bender. Italianul luă drumul
Mohilovului, pentru ca, prin Polonia, să se înapoieze în țara
lui, iar lenachi Gatargi își duse viitoarea doamnă, peste Prut,
la Iași, dînd-o în primire nerăbdătorului ei mire.
Nunta, despre care nu avem știri, trebuie să fi avut loc la
începutul anului 1640.
Ca și călătoria ei din munții Caucazului, în șesurile
Moldovei, viața acesteia de-a doua doamnă a lui Vasile Lupu
fu plină de peripeții.
Ecaterina era bună, pe cît era de frumoasă. A fost pentru
fetele ei vitrege, Maria și Ruxandra, o atît de bună mamă,
îneît a înlocuit lesne în inima lor pe biata Tudosca. Cînd s-a
măritat Ruxandra cu Timuș și a fost să părăsească casa
părintească, se spînzură de gîtul Ecaterinei și-o sărută
plîngînd de n-o mai putea despărți tatăl ei de ca.
Pînă în 1652, cînd începură iarăși neînțelegerile între
Vasile Lupu și Matei Basarab, traiul doamnei Ecaterina a
fost liniștit, se pare chiar fericit. Un an după nuntă, în 1641, i
se născu un fiu, botezat Ștefan, care, căzînd greu bolnav, fu
dus de mamă-sa la icoana maicii domnului din biserica Goliei
și pe loc se însănătoși copilul, zice Paul din Alep. Drept
recunoștință, doamnă îmbrăcă icoana făcătoare de minuni în
aur curat și o împodobi cu pietre scumpe și mărgăritare.
Acest Paul din Alep, însoțitorul patriarhului Macarîe în
călătoria lui prin țările noastre, a văzut și el pe doamna
Ecaterina, în chiar apartamentul ei din palatul domnesc din
Iași — palat prefăcut în întregime de Vasile Lupu și
împodobit cu grajduri .de piatră și cu toate aca- retele
trebuincioase. Introduși de către jupînescle doamnei în odaia
ei de recepție, Macarie și însoțitorul ei o găsiră așezată într-
un jilț, avînd capul acoperit cu un calpac de catifea roșie
(precum e înfățișată și pe peretele bisericii Trei Erarhi) și
îmbrăcată într-o haină blănită cu samur. Cînd intră patriarhul,
ea se sculă în picioare, arătîndu-se foarte mulțumită de venirea
lui, iar la plecare îl umplu de daruri, precum îl umpluse și vodă
— ceea ce de altfel era scopul îndelungatei vizite ce făcea înaltul
prelat asiatic în țările ortodoxe europene. în schimbul bogatelor
daruri ce i se făceau, el împărțea iconițe de hîrtie și în cel mai
bun caz dulceață din Alep și semințe, de floarea soarelui.
în anii de liniște care urmară, Vasile Vodă își mărită fetele,
pe Maria cu prințul Radziwill și pe Ruxandra cu Timuș
Hmielnițki. Evenimentele acestea vor fi tratate pe larg în
capitolul care urmează, așa încît trecem deocamdată asupra lor.
 Toată exasperata rezistență ce puse domnul Moldovei de a-și
da pe iubita lui fată Ruxandra după fiul hatmanului căzăcesc nu
izbuti față de îndîrjirea acestuia de a se încuscri cu de-a sila cu el.
în septembrie 1652, nunta avu loc la Iași și Timuș, luîndu-și
nevasta, trecu Nistrul cu ea, dincolo. Iar dincoace rămăseseră
Vasile Lupu și doamna Ecaterina să-și aștepte destinul mai
departe.
El se împlini în curînd. Cîteva luni după nunta Ru- xandrei,
Matei Basarab, domnul Munteniei, îmbolnăvin- du-se, Vasile
Lupu începu din nou să-i rîvnească scaunul. Se apucă iar să
trimită bogate daruri la Stambul, cerînd domnia din Tîrgoviște în
caz de moarte a lui Matei și adăo- gînd că pentru a cuceri acea
domnie nici n-avea nevoie do armată turcească, căci avea pe cea
căzăcească a ginerelui său. însă tocmai aceste încuscriri ale lui
Vasile cu polonii și cazacii displăceau turcilor, care erau gata să-
1 scoată din domnia Moldovei, necum să i-o mai dea și pe a
Munteniei. Tembeli cum erau turcii, și guvernați atunci de-o
femeie, (sultanul fiind un copil) ei tărăgănară răspunsul, în care
timp Matei Basarab se însănătoși. Sătul de veșnicile pofte ale
moldoveanului, el se înțelese cu principele Ardealului, Gheorghe
Rakoczi, marele său prieten, să scoată ei de data aceasta domnia
lui Vasile Lupu și să scape astfel de un prea neastîmpărat vecin.
La Iași, ei se puseră în legătură cu un mare ambițios, poftitor de
măriri, Gheorghe Ștefan, logofătul lui Vasile, și-i făgădulrâ
scaunul domnului său, dacă va voi să intre în complot.
Logofătul atît doar aștepta.
In aprilie 1653, armatele muntenești și ardelenești pă-
trunseră în Moldova, pe Milcov și pe la Oituz, înaintînd spre
Roman, unde, unindu-se, urmau să calce capitala Moldovei.
Gheorghe Ștefan, cu o zi înainte, părăsise Iașii pentru a
alerga întru întîmpinarea oștirilor dușmane, iar bietul Vasile
Lupu, aflînd prea tîrziu despre toate aceste, avu doar timpul
să trimită pe nepotul Ștefăniță paharnicul să-i aducă
odoarele în cetatea Neamțului, și apoi, cu doamna Ecaterina,
cu copilul Ștefan, cu frații, nepoții, rudele și toată casa lui, se
duseră la Camenița.
Prima lui grijă fu, să ceară ajutor de la ginerele său, în
care timp, de altfel, armatele aliate intrară în Iași și impuseră
ungerea ca domn al Moldovei a lui Gheorghe Ștefan Ceaurul,
în lunea patimilor a anului 1653. Bucuria acestuia nu fu de
lungă durată. Timuș, în fruntea cazacilor, sosi în ajutorul
socrului său, goni pe noul domn din scaun, cu muntenii și cu
ardelenii lui, și-și chemă familia la Iași. Dar și ce păți bietul
Vasile Vodă cu nebunul său de ginere în capitala lui, numai
Miron Costin o poate povesti. El alese acest prilej al sosirii
sale la Iași ca salvator al socrului său, pentru a-i răzbuna pe
toți acei pe care-i bănuia a fi fost potrivnici căsătoriei lui cu
Ru- xandra. își stabilise lagărul la Galata, de unde își repezea
oamenii să prindă pe toți închipuiții lui dușmani. Astfel
pieriră, între alții, pisarul leșesc al domnului, Cotnariski, și
astfel erau să piară frații Toma și Gheorghe Cantacuzino, din
care unul era fostul cumnat al domnului și cel mar vechi
sfetnic al lui. „Ce umblau ei cu zilele în mînă, și s-au cerut la
Vasile Vodă să-i lase să meargă la țară. Ci vodă nu-i lasă ; și
a poruncit la ginerele său, că mai bine mort să fie el, decît să
fie boierii, pe care-i are el la inima sa cu toată credința. Deci,
l-au mai mutat de la gîndul lui ; însă acești boieri tot cu
fereală umblau și tot pe ascuns, noaptea, pe poarta dinspre
casele doamnei veneau la curte, de care Vasile Vodă de greu
suspina și-și frămînta mîinile de ginere ca acesta“.
Bine,, rău, cum o fi stat Vasile Lupu, dacă ar fi rugat pe
ginere-său să plece înapoi în Ucraina, ar fi rămas cl singur și
liniștit în Iași. Dar acestui om neastîmpărat îi trebuia acum să se
răzbune pe Matei Basarab și pe Gheor- ghe Ștefan. își strînse
oștile „dînd știre țării să încalece tot omul, iertînd pe toți de toate
greșelile și împreună cu cazacii lui Timus porni spre Țara
Românească. întîl- nindu-se cu armata lui Matei la Finta, el fu
bătut și pus pe fugă, după cum am văzut în capitolul precedent.
De data aceasta Timus, căruia de altfel se datori în mare parte
dezastrul de la Finta, își retrase oștirea lui peste Nistru, iar Vasile
Lupu se întoarse amărît la Iași. Nici una din intîlnirile lui cu
Matei Basarab nu fusese norocoasă. Iar de acum înainte, norocul
îl părăsi cu totul. Abia stabilit în capitala lui, el află că Gheorghe
Ștefan trecuse munții cu noi ajutoare de la Rakoczi și că se
îndrepta asupra lașilor pentru a-1 scoate din nou din domnie.
Trimise pe nepotul său Ștefăniță întru întîmpinarea acestuia cu o
ceată de orheieni, însă la Valea Seacă (aproape de Fa- raoani în
Bacău) izbînda fu din nou de partea dușmanului. O ultimă
disperată apărare la Sîrca, lîngă Iași, și Vasile Vodă fu nevoit să
fugă și el peste Nistru, la Rîșcov, reședința fetei lui Ruxandra și a
ginerelui Timus. în această goană, urmăriți de inamic, fratele lui
vodă, Gheorghe Hatmanul, căzînd de pe pod la un pogorîș, fu
făcut prizonier.
. Doamna Ecaterina cu minorul ei fiu Ștefăniță, luînd cu ea o
parte din comorile voievodului și cîțiva oameni de casă, printre
care și pe bătrînul Toma Cantacuzino, se retrase la Suceava, unde
se închise în vechea cetate a lui Ștefan cel Mare, așteptînd acolo
desfășurarea evenimentelor.
Paul de Alep, care se afla cu patriarhul Macarie la Iași în
timpul acestor întîmplări, scrie că această catastrofă finală a
domnului Moldovei, a fost vestită „prin semne rele“. „Nopțile
din urmă erau tunete și fulgere, pîrîie de ploaie și de piatră ;
trăsnetul căzu pe cupola bisericii din mînăstirea Sfînta
Paraschiva și aruncă jos vîrful cu crucea, înfigînd-o adine în
pămînt ; un alt trăsnet căzu pe grajdurile curții domnești ; multe
case fură arse, fulgerile flăcărau ca săbiile, iar pe cor se vedeau
nouri care închipuiau bătăliile... 1“
De Ia Rîșcov, Vasile Lupu merse la Volodjin, să ceară
sprijinul lui Bogdan Hmielnițki, carc-și trimite din nou fiul în
Moldova cu cîteva mii de cazaci și de tătari. La So- roca, pe
Nistru, acesta învinse armata lui Gheorghe Ștefan și-1 respinse,
din biruință în biruință, pînă în fața Sucevei. Acolo însă,
Gheorghe Ștefan căpătă ajutor și de la Ion Cazimir, regele
Poloniei, îneît Timuș Hmielnițki fu nevoit să intre în cetate și să
închidă porțile după el. Doamn a Ecaterina și Ștefăniță Vodă,
copil de doisprezece ani, și cu ceilalți boieri ai ei, erau încă
acolo, așteptînd cu nerăbdare, vitejie și încredere, înapoierea
voievodului izgonit.
Asediul începu, anunțîndu-se lung, fiindcă merinde erau
îndeajuns și oastea lui Timuș era vitează. Dar viteji erau și
polonii, care luptau acolo sub comanda castelanului de Cracovia,
prințul Dimitrie Wisznowiecki, acel care, cu trei ani înainte,
ceruse mîna domniței Ruxandra. Și o ceruse fiindcă o iubea. Așa
îneît, asediul acesta lua romantica înfățișare a unei răzbunări, de
la bărbat la bărbat, pentru chipul unei femei.
După trei luni și jumătate începură asediații să simtă lipsa de
mîncare, iar asedianții nu păreau de loc dispuși a pleca.
Dimpotrivă, lor li se vestise sosirea a 6 000 de unguri comandați
de Kemeny lanoș și 600 de nemți cu cinci tunuri, sub comanda
lui Dinoff ; iar Timuș nu putea aștepta nimic fiindcă tatăl său era
din nou în război cu polonii și avea nevoie de toate forțele sale
contra lui Ion Cazimir, care pornise cu 40 000 de oameni
împotriva-i.
Cînd veniră lui Gheorghe Ștefan ajutoarele anunțate, el
părăsi Scheia, unde fusese stabilit pînă atunci, și-și înfipse
lagărul chiar în fața cetății. începu a o bate cu cele 10 tunuri, însă
zidurile erau tari și cazacii viteji. Miron Costin spune că se
bateau ca leii, deși ajunseseră a frige, pentru a le mînca, piei de
cai morți, opinci și rădăcini. Iar cînd prea îi rodea foamea, făceau
năvală afară, tocmai pe acolo unde băteau tunurile mai tare, căci
„așa este firea lor neînfricată și neînspăimîntată“.
în sfîrșit, căci toate au un sfîrșit — sosi și tragicul ceas al
deznodămîntului.
In noaptea de 16 decembrie (1653) trei prizonieri poloni
scăpară din cetate și alergînd în lagărul lui Wisznowieski, îi
arătară locul anume în care obișnuia Timuș să se țină, într-o
clipă, toate tunurile fură îndreptate într-acolo. Nici n-avu timp
bietul Timuș să se desmeticească ; niște schije de obuz, rănindu-1
la cap și la picior, îl trîntiră la pămînt. Ridicat și dus înlăuntrul
palatului, la doamna Ecaterina, aceasta se apucă să-1 spele, să-1
îngrijească, să-1 doftoricească. A patra zi, Timuș Hmielnițki își
dete duhul în dureri, departe de Ruxandra lui, care, la Rîșcov pe
Nistru, îl aștepta fără griji purtînd în sînu-i odrasla dragostei lor.
Căci ei s-au iubit, după cum, cine are răbdare, va vedea în
capitolul viitor.
Și acum, urmează o scenă demnă de-o tragedie de Schiller.
Doamna Ecaterina ascunse ostașilor moartea lui Timuș, cel
puțin deocamdată. Insă peste cîteva zile vestea izbucni printre
soldați, și atunci, fără înconjur, ei declarară că vor depune armele
și vor deschide porțile cetății, căci, cazaci fiind, luptaseră pentru
fiul hatmanului lor, dar pentru străini n-aveau de ce să mai lupte.
într-o rochie cernită, cu fața plînsă, apăru în mijlocul lor
frumoasa doamnă Ecaterina. Le aminti că ei sînt ostași, care și-au
dat cuvîntul să apere cetatea, că nu-i crede în stare să părăsească
biata femeie fără sprijin, că ea, Ecaterina, e mama celei care
poartă la sîn un moștenitor cu numele de Hmielnițky, că peste
cîteva zile va veni Bogdan întru ajutor și-i va răsplăti dumnezeu
de vitejia și buna lor credință.
Cazacii, care se scaldă în sînge, dar au suflete de copii, o
văzură pe această femeie murind de foame alături de ei, o văzură
spălînd rănile lui Timuș și le fu milă de ea. Ca un singur om
ridicară mîna dreaptă, jurînd s-o apere pînă la ultima lor suflare.
—-
Nici foamea, nici setea, nici zilnicele asalturi ale dușmanului,
nu-i făcură să-și calce cuvîntul.
însă, cînd află doamna că Bogdan Hmielnițky e încurcat în
războiul lui cu polonii și nu le mai vine în ajutor, chemă la ea pe
Fedoresko, șeful garnizoanei, și-1 sfătui ea însăși să capituleze.
Ca întotdeauna cînd se amestecă nenorocul în treburile
noastre, capitularea Sucevei avu loc cîteva zile prea devreme.
Bogdan Hmielnițky, lăsînd un general de-al său în Ucraina, se
îndrepta înspre Moldova pentru a veni în ajutorul fiului său. Nu
departe de graniță, se în- tîlni însă, cu convoiul care ducea trupul
lui Timuș. „Slavă domnului“, zise el, „că n-a încăput pe mîna
dușmanului^. Porunci apoi să fie dus sicriul la Cehin, pînă după
terminarea războiului pentru a fi îngropat mai tîrziu, iar el își
făcu calea întoarsă, să se întîlnească și să se mai măsoare cu
regele polonilor.
Doamna Ecaterina și fiul ei căzură în mîinile asedian- ților.
Părăsind cetatea o dată cu cazacii, ea fu dusă pe dată în lagărul
lui Gheorghe Ștefan.
Spun lețopiseții că pe cînd era acesta logofăt, Vasile Vodă,
om muieratic, i-ar fi necinstit casa. Se spune chiar că marea ură
ce purta logofătul domnului său, de acolo se trăgea. Așa îneît,
drept răzbunare, cum puse el mîna pe nevasta lui Vasile Lupu,
vru să-și bată joc de ea — ceea ce, de altfel, nu era numai o
bătaie de joc, căci această frumoasă circaziană nu putea să aibă
pe atunci mai mult de treizeci-treizeci și doi de ani. Insă nu
degeaba era ea doamna mîndrului Vasile Lupu, nu degeaba rezis-
tase pașei de Siliștea, nu trăise luni de zile, singură femeie printre
mii de ostași, pentru că la urmă să cadă în ghia- rele unui
Gheorghe Ștefan.
— „Dulău fără obraz1' îi răcni ea „cum nu te temi de
dumnezeu, că ți-a fost domnul meu stăpîn și i-ai mîncat pita“.
„Și așa, zice Ion Neculce, i -a dat pace, dar pe fiul ei
Ștefăniță l-a însemnat puțin la nas, ca să nu mai poată domni 11.
Apoi, pe toți cîți i-a găsit la Suceava, i-a trimis Gheorghe
Ștefan la moșia sa Buciulești, pe malul Bistriței, sub strașnică
pază. în afară de doamna Ecaterina și de Ștefăniță Vodă, mai
erau acolo din boieri de bază, nepoții de frate ai lui Vasile Lupu.
Ștefan, Alexandru și- Enache, pe care fără milă de tinerețele lor,
porunci să-î omoare în cele mai îngrozitoare chinuri.
Iar pe Toma vornicul Cantacuzino întîi l-a îmbunat, cum zice
cronica, pentru a-1 hotărî să cheme pe frate-său lordache din
Polonia, jurîndu-le că nu Ic face nimic și că la mare cinste îi va
avea. Iar cînd sosi lordache din țara în care fugise de frica noului
domn, fu închis îndat cu ceilalți la Buciulești, în chiar curțile lui
Gheorghe Ștefan, și după ce-i luă toată averea lui și lui frate-său,
sate, haine, odoare, bucate și bani gata ,,90 de mii de galbeni
ungurești1- — apoi își mai bătu joc de ci, făcîndu-i să creadă, la
fiece moment, că vor fi omorîți. Plăcerea noului domn era să-i
urce pe toți într-o luntre, pe doamna Ecaterina, pe Ștefăniță și
frații Cantacuzino, și plimbîndu-i noaptea pe apa Bistriței, să-i
sperie că-i va îneca. După atîtea spaime, sosi în sfîrșit porunca să
fie omorîți. Însă noul domn al Munteniei, Constantin Șerban,
care luase scaunul lui Matei Basarab, mort de curînd, fiind
cumnat cu postelnicul Constantin, fratele acestor Cantacuzino,
interveni la vreme și le scăpă viața. Ei fură puși în libertate însă
nevasta și fiul lui Vasile Lupu rămaseră închiși acolo, în
Buciulești.
In timpul acesta, Vasile Lupu, rămas la cuscrul său Bogdan
Hmielnițky stărui, să capete o armată de cazaci pentru a-și
redobîndi tronul. Insă Hmielnițky, căruia îi murise fiul, nu mai
avea ce să se amestece în trebile Moldovei. El trata acum cu Țara
Moscovei închinarea Ucrainei, pentru a-și elibera poporul de sub
jugul polonilor și soarta lui Vasile Lupu nu-1 interesa cîtuși de
puțin. La tînguirile fostului domn al Moldovei, hatmanul zapo-
rojior răspundea : „Lasă, frate 1 ca să-ți treacă necazul, fă ca
mine, bea !“
Amărît, Vasile Lupu îl părăsi, Se duse în Crimeea, la
prietenul său Islam Gherei, hanul tătarilor, eare-i dădu un iagă
să-1 întovărășească pînă la Constantinopol și să pună acolo o
vorbă bună la Poartă pentru nenorocitul domn.
Sosit în Stambul, chiar a doua zi, Vasile Lupu fu primit în
audiență de sultan,53 care-1 trimise apoi la Edi Culă „la opreală11,
nu la închisoare. I se puse la dispoziție un frumos apartament, cu
-camere spațioase și luminoase, cu o droaie de servitori, și cu
secretari să-i ție corespondența. Nu putea ieși, însă primea pe
oricine, prieteni turci, și creștini, ambasadori străini; dădea chiar
și ospețe. Cinci ani pare să fi rămas acolo pînă fu numit
Kiupruliu vizir, care, zicîndu-și „ruda lui de sînge“ 36 se pune
luntre și punte pe lîngă sultan, nu numai pentru a-i reda libertatea
deplină, dar pentru a-i restitui și domnia Moldovei. însă, fie că
acum, în 1658, Vasile Lupu se găsea prea bătrîn, fie că-i era în
adevăr sănătatea zdruncinată, el nu mai primi a fi domn, rugîndu-
se de vizir ca scaunul Moldovei să fie dat fiului său Ștefăniță.
Ieșirea de la Edi Culè a lui Vasile Lupu coincide cu scoaterea
din domnie a lui Gheorghe Ștefan, care fu înlocuit cu
capuchihaia acestuia la Poartă, bătrînul Gheorghe Ghica. Cînd,
mai mult fără voia lui, fu trimis acesta în Moldova, se zise că
Kiupruliu l-ar fi întrebat „Unde sînt doamna și fiul lui Vasile
Lupu ?“ — „în Moldova'1 răspunse Ghica. „Pe dată să mi-i trimiți
aici“, porunci vizirul.
Astfel scăpă și Ecaterina din închisoarea ei de la Bu- ciulești.
Sosind la Constantinopol, ea avu mîngîierea să-și găsească soțul,
nu numai în viață, dar în voia vegheată a turcilor. Nu-1 mai
văzuse de cînd plecase din Iași, ea înspre Suceava și el peste
Nistru. îl lăsase cu barbă căruntă, și-1 regăsi cu barba neagră...
căci Vasile și-o cănea, pentru că se vede, firea lui de berbant
rămăsese nevătămată de anii care curg.
Cînd un an mai tîrziu (1659) Ștefăniță s-a înfățișat vizirului,
care spuse : „Mîndru fecior are Vasile Vodă" și apoi îl trimise
domn în Moldova în locul lui Ghica, — ea, doamna Ecaterina,
care acum nu era departe de patruzeci de ani, rămase lîngă soțul
ei, la Constantinopol.
Ștefăniță avea abia vreo șaptesprezece ani. Domnia lui
nesigură fu tulburată și de domnul Munteniei, Constantin Șerban,
și do tătari, și de Mustafa Pașa din Silis- trâ. Mai veni și o
foamete urmată de o ciumă, încît bietul copil, frumos ca o icoană
și inimos ca un viteaz, rămase în istorie cu urîta poreclă de
„Papură Vodă", fiindcă în vremea lui mîncau oamenii, sleiți de
foame, rădăcini, frunze și papură.
Vasile Lupu, care din Constantinopol veghea asupra fiului
său, se făcu capuchihaia lui Ștefăniță Vodă. „Singurul exemplu
în Istoria Românilor", zice A. D. Xenopol, „al unui agent la
Poartă devotat domnului pe care-1 slu- jea“. Insă, un an după
aceea, în 1660, Vasile Lupu muri de pe urma acelei boli
contractate în bejeniile lui. Doamna Ecaterina îi duse trupul la
Iași, unde, cu domnesc alai și multă jale, îl astrucă în biserica
Trei Erarhi, alături de soția lui cea dintîi, doamna Tudosca.
Ecaterina rămase la Iași, pe lîngă fiul ei, pe care avu durerea
a-i pierde, un an mai tîrziu, pe cînd se afla el pe Nistru, lucrînd la
întărirea unor cetăți. „Cu chipul ciumei era boala, zice Miron
Costin, că i-a ieșit o boltă la mină, dar nu era ciumă, ci dreaptă
lingoare, căreia îi zic doftorii maligna, și cit a trecut Nistrul la
Tighina, a treia zi a stătut mort“. L-au adus boierii la Iași, de l-au
îngropat alături de Vasile Vodă, în cripta Trei Erarhi- lor. De
atunci se pierd și urmele Ecaterinei.
Femeile acestea apar în istorie alături de soții lor și dispar o
dată cu ei. La patruzeci de ani viața frumoasei circaziene era
poate abia la jumătate. Poate a mai trăit alți patruzeci de ani,
bogată sau săracă, în Moldova sau în Caucaz, fericită sau
nenorocită, — nimic nu știm. Sufletele de femei pe care le
urmărești o vreme, și apoi bate vîntul uitării peste ele, cînd ti-ar
fi poate mai drag să cobori în adîncimile lor I
 Capitolul XX
DOMNIȚELE LUI VASILE LUPU
DOMNIȚA FĂRĂ NUME

eși cronicile noastre nu cunosc decît două fete de-ale lui Vasile
Lupu, pe Maria și pe Ruxanda, totuși ele au fost trei.
Existența acestei de a treia domnițe este confirmată de pictura
murală din biserica Golici. Paul din Alep, care a trăit la
curtea acestui voievod, spune, vorbind, despre picturi :
,,Lîngă ei (domnul, doamna și domnițele Maria și Ruxanda)
este Ștefan Vodă cu o a treia
soră, ambii în haine frumoase și foarte asemănători." Deci, nu
numai c-a existat, dar Paul din
Alep a și cunoscut-o. De altfel, rapoartele bailor venețicni către
doge vorbesc de ea în numeroase rînduri, încît sîn- tem chiar în
măsură a arăta o parte din viața acestei domnițe, nedreptățită pînă
acum de istorie, și al cărei nume a rămas pînă azi necunoscut.
Iarăși nu încape îndoială că această domniță a fost cea mai
mare dintre fetele domnului, fiindcă pe dînsa a căutat întîi s-o
mărite Vasile Vodă, iar pe vremea aceea fetele se măritau la rînd,
după vîrstă. Că baiul Trevisanio o numește, într-unul din
rapoartele sale, „una figliola seconda genita1: nu înseamnă,
cum spune Papadopol-Cali- mach, că era „a doua fată“, ci
mai curînd „al doilea copil“ al lui Vasile Lupu cu doamna
Tudosca, deoarece copilul ce dinții fusese un fiu, Ion.
în anul 1641 această domniță trebuie să fi avut vreo 18—
19 ani, cam de-o vîrstă cu mama ei vitregă, circa- ziana
Ecaterina, sosită de curînd din Caucazul ei. Cum se însurase
a doua oară, Vasile Lupu își puse, de gînd să-și mărite fata
mai mare, și văzînd interesele lui înainte de toate, o propuse
lui Antonio Grillo, dragomanul baiului venețian la
Constantinopol, pentru fiul acestuia, Ambrosio. încuscrirea
domnului Moldovei cu dragomanul venețian prezenta două
avantagii : acel de-a se lega mai de aproape cu un om care
avea mare influență la Poartă, șl al doilea de-a se alia cu o
familie de vechi patricieni ge- novezi, ceea ce ar fi dat
neamului Albanezului o strălucire, care nu-i putea fi decît de
folos, mai ales la Stambul și printre vecini. în adevăr, familia
Grillo, care data din secolul al XIII-lea, numărase un
ambasador genovez pe lîngă hanul tătarilor (1308), un savant
călugăr benedictin, fondatorul Academiei Umoriștilor din
Roma (Angelo Grillo'cca... 1600) și acum pe Antonio,
influentul dragoman venețian de la Poartă.
Așadar, în acel an, 1641, Vasile Lupu cerceta printre
agenții lui la Stambul posibilitatea acestei căsătorii, care,
către toamnă, fu hotărîtă. în martie 1642, el trimise la Poartă
pe nepotul medicului său italian Scocardi, pentru a pune
toate la cale în vederea căsătoriei și a hotărî ziua nunții. în
august același an, soseau în Stambul boierii lui vodă pentru a
conduce pe Ambrosio Grillo la Iași. Nunta domniței trebuie
deci să fi avut loc în toamna anului 1642.
De la început vedem pe ginerele domnului devenindu-î un
fel de consilier intim, care face legătura între socru- său,
voievodul, și tatăl său, dragomanul. Această asiduă legătură
avea un scop : de-a lucra pe Matei Basarab la Poartă pentru
a-i scoate domnia, veșnica dorință a ne- astîmpăratului domn
al Moldovei. Dușmănia aceasta a domnilor români și sforile
ce se trăgeau acolo erau periculoase pentru actorii principali
ai tragi-comediei ce se juca. în chiar primăvara anului 1643,
abia 6 luni după nunta domniței, baiul venețian scria dogelui că
Antonio Grillo se caia de înrudirea lui cu domnul Moldovei și că-
i era frică pentru viața fiului său. Doi ani mai tîrziu, în 1645, nora
lui Grillo, fata lui Vasile Lupu, sosea ea însăși la Constantinopol
„pentru afacerile și complicațiu- nile politice ale tatălui său“. De
mirare este că o femeie atît de energică și singura dintre fetele
noastre de domni pe care o întîlnim amestecîndu-se în politică, să
nu fi fost pomenită de cronicari și să nu-i cunoaștem nici măcar
numele. Afară dacă baiul venețian n-o fi confundat, în raportul
său, pe nora lui Grillo cu cealaltă domniță a lui Vasile Lupu,
Ruxanda, care la aceeași epocă fu trimisă de tatăl ei zălog la
Constantinopol.
Nu numai în politică, dar mai ales în situația acestei familii
italiene față de Poartă, afacerile erau în adevăr „foarte
complicate”. Căci în 1645 se declarase războiul între republica
Veneției și imperiul otoman pentru posesiunea insulei Creta ; iar
un an mai tîrziu, în 1646, Veneția și papa proiectaseră un fel de
cruciadă a Europei centrale și orientale împotriva semilunei, în
fruntea căreia se plănuia a se pune pe unul din cei trei voievozi de
la noi, al Transilvaniei, al Munteniei sau al Moldovei. Ambițios
cum era, văzîndu-se în închipuire împărat al Bizanțului, Vasile
Lupu nu se îndoia că lui i se va da conducerea cruciadei. în
ianuarie 1646, el scria lui Antonio Grillo despre aceste planuri
politice, iar în iunie aceluiași an îl vestea că „la toamnă se vor
vedea lucruri mari”.
In atari condițiuni, Antonio Grillo devenise de două ori
suspectat de Poartă, întîi ca dragoman al republicii Veneției și al
doilea ca cuscru al domnului Moldovei.
O nechibzuită afacere cu un secretar turc al lui Vasile Lupu
îngroașă lucrurile pînă la producerea unei catastrofe. Luînd
cunoștință de planurile politice ale voievodului pe care-1 servea,
acest secretar, revoltat, începu să strige sus și tare că va denunța
Porții tainicele legături ale lui vodă cu dușmanii sultanului,
precum și pe complicii acestuia, ginerele și cuscrul domnului.
Inimos, dar ne- dibaci, turcul acesta se repezi într-o zi, în chiar
curtea domnească din Iași, cu pumnalul ridicat asupra lui Am-
brosio Grillo. Vasile Lupu îl alungă îndată din țară și,
ciudată întîmplare, pe drum între Iași și Stambul, turcul muri.
Nevasta acestuia, ce-i trecu prin cap, că Vasile Vodă i-a omorît
bărbatul. Și se apucă să facă o plîngere către vizir, arătînd pricina
acestui asasinat, legăturile domnului Moldovei cu străinii și
amestecul familiei Grillo în această chestiune de înaltă trădare.
Un lucru nu i se poate imputa lui Vasile Lupu, c-ar fi fost
prost, sau că nu se pricepea în a trage sforile politice. Mai cu
vorbe, mai cu aur, el astupă gura văduvei turcului, iar pe
potentații Porții îi făcu să creadă că dacă Moldova se înarmase,
apoi e că trebuia apărat sultanul împotriva regelui Poloniei. Și
iarăși nu se poate imputa turcilor că erau oameni deștepți, sau că
nu erau lacomi la bani. L-au crezut pe voievodul Moldovei și au
rămas supărați pe dragomanul Veneției.
însă Vasile Lupu, pentru a ieși din orice prepus față de
Poartă, hotărî să se desfacă de această încuscrire, care devenea
nu numai supărătoare, dar și primejdioasă.
în chiar vara anului 1646 se vorbea că domnul Moldovei
vrea să-și izgonească ginerele, iar în mai 1648 îl și băgă la
închisoare. Un an mai tîrziu, în aprilie 1649, lucrurile se
rezolvară de la sine. Războiul turco-venețian fiind mai aprins ca
oricînd, baiul fu înfundat în închisoarea de la Hîrsari cu toți
oamenii lui, iar dragomanul Antonio Grillo, sugrumat.
în urma acestei catastrofe familiare, fata lui Vasile; Lupu
plecă cu bărbatul ei la Constantinopol pentru a asista la
înmormîntarea socrului. însă ajunsă acolo, de grijă poate de ce i
s-ar întîmpla, Vasile Lupu puse, prin prietenii lui, toate
stăruințele pentru a o hotărî să se despartă de soțul ei. Apoi, cu
mari greutăți, căci turcii voiau să rețină fata la Stambul ca o
chezășie a credinței voievodului, ej reuși totuși să și-o aducă din
nou la Iași, măritînd-o a doua oară cu un nobil polonez,
Koniespolcki.
De atunci pierdem și urmele acestei domnițe. Știm numai de
acest al doilea soț al ei că era unul din marii boieri ai Poloniei,
ofițer tînăr, inimos și nepriceput, pe care Bogdan Hmielnițki îl
numea „puștiul“ și care, de cîte ori mergea la război, se purta ca
un viteaz, dar pierdea bătălia.
17 — Trecute vieți de doamne și domnițe
PRINCIPESA MARIA RADZIWILL
■' Domnița Maria era a doua fată a lui Vasile Lupu și a doamnei
Tudosca. Să fi avut, în 1645, vreo 20 de ani. Frumoasă, deșteaptă
și cu o creștere aleasă — ea fu cerută în căsătorie de prințul lanus
Radziwill, palatinul Lituaniei. Acest cneaz polon mai fusese
însurat cu o femeie care avea sînge moldovenesc în vine,
Ecaterina Potocki, a cărei mamă, Maria, era fata lui Ieremia Vodă
Movilă. Murise tînără de tot, în 1643, la Wilna, unde fu
îngropată, iar Radziwill, căruia se vede că-i plăceau
moldovencele, sfătuit fiind și de Petre Movilă, mitropolitul
Kiewului, după doi ani de văduvie ceru în căsătorie pe frumoasa
domniță a lui Vasile Lupu.
Că era frumoasă ne-o spun și mărturiile timpului și însuși
portretul ei, a cărui copie se află la Academie și care ne-o
înfățișează nu numai cu trăsături alese, dar fină și distinsă. Cum
despre sora ei mai mică, Ruxanda, se spune că era una din cele
mai desăvîrșite frumuseți din cîte s-au văzut, iar pe mama lor
vitregă circaziana Ecaterina, am arătat mai sus cum o descriau
contemporanii ; curtea aceea a lui Vasilç Lupu trebuie să fi uimit
lumea prin galeria strălucită a femeilor sale.
Vom arăta în rîndurile ce urmează luxul, bogăția și bunul
gust ce se desfășura la o nuntă domnească sub domnia acestui
vanitos, dar foarte occidental voievod ce l-am avut.
Proiectul de căsătorie dintre domnița Maria și prințul
Radziwill, care era luteran, ștîrni în sînul divanului Moldovei o
adevărată furtună. Miron Costin zice : ,,de mirat au rămas
veacurilor, cum de au putut suferi inima lui Vasile Vodă să se
facă acea cununie". Frații Cantacuzino, Toma și, lordache,' sînt
acei cari s-au împotrivit cel mai mult la această însoțire, ca
adevărați frați creștini ortodocși, ce erau și despre care tot Miron
Costin zice : „capete ca acelea abia a avut țara cîndva, sau de va
mai avea", însă părerea vornicului Grigore Ureche, potrivindu-se
cu a lui vodă, fu cea care prevală. De altfel se vorbea că țarul
Moscovei ar fi avut de gînd să ceară și el în eăsă- toiâe pe
domnita Maria, ceea ce ar fi îngreuiat planurile lui Radziwill.
Insă această cerere pare a nu fi avut loc.
După ce pe la sfîrșitul anului 1644, Ion Radziwill se asigură
în fine de consimțămîntul părinților, el trimise la Iași doi nobili
polonezi, Mirsky și Mierzinsky, să ducă domniței inelul de
logodnă. Darurile ce împărțiră solii cu această ocazie fură cu
adevărat princiare. Domnița Maria primi lăzi-întregi de scule, de
manufacturi, de pietre, de tacîmuri de argint, de oglinzi. Lui
Vasile Lupu î se dădu o sabie de aur, o minunată pușcă și diferite
capodopere ale. ceasornicăriei. De asemeni primiră frumoase
daruri doamna Ecaterina, domnița Ruxanda și chiar Ștefăniță,
copil de trei ani. în schimb, solii primiră consimțămîntul cerut și
se înapoiară luînd cu ei portretul logodnicei. Curînd după aceea
plecară și trimișii lui Vasile Lupu în Polonia, anume vistiernicul
Catargi (același care adusese pe doamna Ecaterina din Caucaz) și
spătarul Ivanovici. Ei duceau cu dînșii inelul de logodnă și
scumpe daruri de la vodă.
La 10 ianuarie 1645, Radziwill părăsi Lituania, stră- bătînd
toată Polonia pentru a veni în Moldova. Era întovărășit de 60 de
curteni, nobili, din care fiecare avea cel puțin 10 slugi, precum și
vreo 100 de soldați și 400 ostași nemți (mușchetari și husari), în
totul deci 1200 de oameni. La Cracovia, castelanul orașului,
Koniespolki, (poate cel care mai tîrziu îi deveni cumnat), îl
înștiința că avînd de străbătut lagărul tătarilor, el îi înlesnise
această trecere, adunînd la granița Moldovei toată populația din
partea locului. Astfel ajunse Radziwill, fără a fi tulburat de
nimeni, pe pămîntul Moldovei, în ziua de 28 ianuarie, după
aproape 3 săptămîni de drum. Pe malul Nistrului, la Hotin, fu
întîmpinat de marii boieri ai țării, în frunte cu vornicul Toma
Cantacuzino, și de o ceată de ostași români, patru companii
pedestre și șase călări ; iar înainte de a intra în Iași, îi ieși vodă
înainte cu 12.000 oameni de diferite neamuri. Vasile Lupu descă-
leca, sărutîndu-și ginerele, apoi îi dărui calul pe care venise, și
porniră cu toții înspre oraș, primiți fiind de populația care, în
chiote de veselie, se îndesa pe străzi pentru a vedea trecînd alaiul.
Cînd dară să intre în curte, tunurile începură să bubuie și o
ghiulea rău țintită plesni lîngă alaiul domnesc, omo- rînd pe unul
din servitorii poloni ai prințului, care umbla pe jos lîngă calul
stăpînului său, ceea ce de altfel fu privit ca un semn bun,
deoarece mirele scăpase teafăr.
Nunta avu loc abia șase zile mai tîrziu, întrucît șe mai
așteptau alți înalți oaspeți străini. Veniră rînd pe rînd, solii lui
Matei Basarab, anume spătarul Diicul Bui- cescu, nepotul
domnului, Radu Logofătul și mitropolitul Ștefan ; apoi solii lui
Gheorghe Rackozi, principele Transilvaniei, anume lanos
Kemeny, Acațiu Barcsai și Stefan Mariaș, întovărășiți de boieri și
de lOQ de ostași îmbrăcați în piei de lup. Printre ungurii aceștia
se aflau doi magnați, care purtau nume ce se mai găsesc și azi în
țară Szekely și Gherghel. Cît despre Kemeny, el este acel- care a
lăsat cunoscutele memorii, întrebuințate cu folos de Gheorghe
Sin cai în „Cronica Românilor“. Veniră apoi la Iași solii
patriarhului de Constantinopol, ai palatinului de Brandenburg și
solii din Curlanda. Erau care de care mai frumos îrrfbrăcați, însă,
zice Kemeny el însuși, „la drept vorbind, pe curtenii lui Vasile
Vodă nu-i întrecea nici unul cu frumusețea și scumpetea veștmin-
telor, cu hainele lor cele căptușite cu soboli, cu samur, cu rîși, cît
cele de urșinic și de mătase era numai de rînd“.
In sfîrșit, la 5 februarie, nunta avu loc în biserica Sfîntului
Nicolae Domnesc, în care intrai de-a dreptul din apartamentul lui
vodă, precum la Bizanț se intra de-a dreptul printr-o galerie
specială, din palatul imperial la hipodrom.
Domnița Maria era îmbrăcată în alb, cu un văl roz, care o
acoperea toată, prins de părul ei cu două săgeți de aur. Slujba a
fost oficiată de mitropolitul Kiewului, Petre Movilă, venit înadins
din Ucraina lui pentru a cununa pe fata lui Vasile Lupu.
Deși Radziwill era luteran, totuși, pentru a nu strica cheful
domnului Moldovei, el se însura după ritul ortodox. Slujba era
aceeași atunci ca și azi. Mirele și mireasa stăteau în picioare în
fața altarului, mitropolitul le citea evanghelia, le schimba
verighetele, le punea cununi în cap și, plimbîndu-i pe la icoane, îi
învîrtea împrejurul mesei, cîntîndu-le „Isaia dănțuiește“. în
timpul acesta se aruncau în biserică galbeni, pe care călcau
mirele și mireasa, arătînd astfel că nu cer de la dumnezeu decît
dragoste și cinste „iar cealaltă bogăție și însumețare a lumii
acesteia pre toată trebuie s-o lepede", zice frumos Dimitrie
Cantemir, vorbind de nunțile din țara Moldovei.
Vasile Vodă și doamna Ecaterina nu erau în biserică, fiindcă
obiceiul nu îngăduia să fie părinții față la cununie, în schimb,
după ceremonie, se despărțiră mirele de mireasă. Domnița Maria
merse în apartamentul doamnei, unde o aștepta prînzul, la care
luară parte numai femei, iar mirele intră în sufrageria domnului
așezîndu-se la o masă întinsă pentru aproape 200 de bărbați.
E greu să ne închipuim astăzi ce era o atare masă domnească.
Am arătat în capitolul trecut cum și ce fel se mînca și se bea, cum
se slujea, ce muzici erau, ce „toasturi" se țineau. Despre prînzul
acesta la nunta domniței Maria, ne spune Kemeny lanoș, martor
ocular, că „bucatele de pe toate mesele erau gătite după gustul
leșesc (delicată atenție din partea lui vodă pentru ginerele și
oaspeții lui) și pretutindeni erau de toate cu prisosință. Blidele,
ulcioarele, lingurile și cuțitele de pe mesele cele lungi, toate erau
de argint de cel curat. Iar alt martor ocular, Heppelius, trimisul
electorului de Brandenburg, spune că „masa de nuntă ce se
întinsese fu mai mult decît regească (mehr dann kôniglich
angestellet), în așa fel că nici un monarh n-ar fi avut să se
roșească de ea". La locul de cinste stătea solul regelui Poloniei, la
dreapta acestuia Vasile Lupu, și la stînga solului principele
Radziwill. După vodă urmau, de-a dreapta lui, toți nobilii poloni,
iar după mire, de-a stînga, mitropolitul Petre Movilă, pe urmă
lanoș Kemeny, solul lui Rakoczi și apoi ceilalți soli străini,
clerul, boierii moldoveni. Protocolul era atît de bine păzit, încît
Kemeny, care vorbește în amănunt de el, n-avu de ce se plînge.
Ba spune chiar că Vasile Lupu l-ar fi chemat la o parte pentru a-1
ruga să nu se supere că-i trece mitropolitul înainte, însă că „după
obiceiul nostru se dă cinste nănașului și cel ce cunună se ține în
mare cinste, așa că va ședea la masă Moghilă dinaintea
dumitale."
Toate erau atît de bine făcute, încît și prin casele particulare
fiecare oaspete găsea tot ce-ar putea dori. Chiar și celei din urmă
slugi i se dădea în belșug mîn- care, băutură și bani. Heppelius
rămîne uimit de tot ce vede, și doar venea din Berlin, nu din
fundul Asiei, ca Paul din Alep, care, cîțiva ani mai tîrziu, se va
minuna și el de această strălucită curte a domnului Moldovei.
După masă, în care timp nu s-a băut prea mult pentru a nu se
îmbăta lumea, au început femeile să joace în curte. Erau vreo sută
de jupînese, fete și femei, care jucau dansuri de-ale noastre
naționale. „Prinzîndu-se dè mînă, acuș rotogol, acuș de-a lungul,
au întins danțul românesc, la care numai s-au uitat bărbații, nu s-
au amestecat între ele, și înaintea lor un stolnic bătrîn cu cumănac
pe cap și cu baston în mînă, sărea cît putea“.
Mai pitoresc parcă decît nunta Zamfirei a lui Coșbuc.
După dansul femeilor, urmară jocurile scamatorilor, care nu
lipseau de la nici o petrecere. Dar se vede treaba că Vasile Lupu
se întrecu de data aceasta, aducînd come- dianți de prin toate
unghiurile lumii. Erau acolo urși luptîndu-se cu lei și cu elefanți,
oameni cărora li se sfă- rîmau cu ciocanul pietre pe burtă ; pe
urmă, firește, jucători pe sîrmă, saltimbanci, ghiduși. Se făcură în
curte și jocuri de luptă : cetăți de carton, care apoi erau luate cu
asalt și arse, corăbii și lupte navale. După fiecare joc,
comediantul venea la vodă, sărutîndu-i poala, iar vistiernicul,
care stătea lîngă el, îl răsplătea în bani și-n haine, bani de aur și
haine de mătasă.
Desfătările aceste au ținut 12 zile, în care timp s-a mîncat și
s-a băut bine — de s-au și îmbătat înalții oaspeți — iar apoi s-au
împrăștiat cu toții, care de. unde veniseră, și prințul lanoș
Radziwill își luă nevasta, pornind cu ea în țara leșească.
O duse întîi la Varșovia, ca s-o prezinte regelui, și apoi se
apucară să cutreiere o vreme apusul Europei : „Prima călătorie de
nuntă a unei domnițe române în apus“, zice lorga.
După un an de zile, Maria Radziwill își revăzu țara, și anume
în următoarele împrejurări : Veneția, după cum am arătat mai sus,
fiind încurcată în războiul Cretei cu imperiul otoman, pentru a-i
da acestuia o lovitură de moarte, se înțelesese cu papa în vederea
întreprinderii unei cruciade, în care trebuiau să intre, ca factori
prin- ci pali, Austria, Ungaria și Polonia, iar ca factori auxiliari,
Moldova și Muntenia. Pentru a nu ațîța gelozia între statele mai
mari, se hotărî ca conducerea supremă a acțiunii să fie dată lui
Gheorghe Rakoczi, sau lui Matei Basarab, sau lui Vasile Lupu.
în vederea reușitei acestui plan grandios regele Poloniei
trimise pe Ion Radziwill în apus pentru a se pune în contact cu
împăratul, cu principii germani, cu Veneția și cu papa. Acesta era
rostul călătoriei lui în Europa, îndată după nuntă. întors în
Polonia și raportînd regelui cele puse la cale de el, fu trimis pe
dată în țările noastre pentru a pregăti acțiunea mai departe.
începu, firește, cu Moldova, și-și lua nevasta cu el, pretextînd că
o duce tatălui ei ca s-o vadă.
Întîlnirea avu loc la Suceava. Cînd auzi Vasile Lupu ce se
plănuia și c-ar putea el comanda o întreagă oștire de apuseni, îl
apucă amețeala. Se și vedea rege, împărat al Bizanțului. Porunci
pe dată ca tributul către .Poartă să nu mai fie plătit, și pe aga turc
venit să-1 încaseze îl trimise cu mîinile goale înapoi la Stambul.
Dar un boier din sfatul domnesc, vornicul Petriceico, cel care
ajunse mai tîrziu și domn, dar despre care se spunea pe atunci că
e „cam prostatic“, spuse doar atît : „Eu aș zice să nu oprim noi
birul pînă nu vom vedea că trec leșii Dunărea !“ Și acel cuvînt,
zice cronica, a intrat îndată în gîndul lui Vasile Vodă și au repezit
după aga de l-a oprit la Galați pînă a gătit birul, și l-a încărcat, și
l-a pornit.
Radziwill, care credea isprava terminată, intră într-o furie
nebună auzind cele petrecute și se apucă să se certe atît de rău cu
socrul său, îneît acesta, de necaz, își chemă fata la o parte și-i
spuse că numaidecît să sé despartă de bărbatul ei. Dar domnița
Maria îi răspunse : „Să fi socotit dumneata întîi lucrul, nu mai pe
urmă !“ și nu vru să-și lase bărbatul.
După cum știm, trei ani mai tîrziu, domnița mai mare a
voievodului fu mai slabă de înger și mai ascultătoare fiică.
Radziwill își trimise îndată nevasta înapoi, prin Snia- tin, în
Lituania, iar el porni mai departe în misiunea lui, la Gheorghe
Rackoczi, sperînd să aibă mai mult succes în Transilvania, decît
avusese în Moldova.
 întrevederea de la Suceava ținu trei săptămîni. De atunci
Vasile Lupu pare a nu-și mai fi văzut fata.
Veneția nu reuși în acțiunea ce voise să întreprindă, și
Radziwill se întoarse fără succes, înapoi la nevastă, în Lituania.
Viața mai departe a acestei domnițe n-a putut fi fericită, căci
soțul ei și-a petrecul aproape tot timpul pe cîmpul de luptă.
Radziwill a luptat ani de-a rîndul împotriva lui Bogdan
Hmielnițki, hatmanul cazacilor, și vom vedea mai jos, cum,
întîlnindu-se cu acesta la Biela- Cerkow pentru a pune bazele
unui tratat de pace, el se supără atît de rău pe Hmielnițki cînd
acesta îi spuse că Vasile Lupu este „un trădător", îneît s-a vorbit
c-ar fi vrut să-1 otrăvească — drept dovadă că prințul Radziwill
avea o fire iertătoare și se împăcase cu socrul său.
Domnița Maria muri relativ tînără, în 1661, în același an în
care a murit și tatăl ei.
DOMNIȚA RUXANDRA
Fata mai mică a lui Vasile Lupu, domnița Ruxanda, este una
din cele mai cunoscute figuri ale istoriei noastre. Nenorocirile ei,
precum și o apreciată nuvelă a lui Nicu Gane, au popularizat-o și
au făcut-o să pătrundă în inima largă a românului, gata
întotdeauna să ia partea celui nenorocit sau nedreptățit.
Multe amănunte ce se cunosc din viața ei ar da material
îndeajuns pentru alcătuirea unei „vieți romanțate", această
pretențioasă indiscreție a literaturii moderne. Dar la urma urmei,
toată cartea de față nefiind altceva decît o vastă indiscreție, să
lunecăm mai departe pe povîrni- șul pornit și să vedem cum s-a
scurs în adevăr viața acestei frumoase femei printre femeile
frumoase.
Născută tîrziu din căsătoria lui Vasile Lupu cu Tudosca, cam
prin anul 1630, Ruxanda era un copil de vreo zece ani cînd îi
muri mama. Bazele educației îi fură deci puse de adevărata ei
mamă, care mai crescuse și pe celelalte două fiice ale ei într-un
fel care a atras laudele tuturor celor care le-au cunoscut. Un an și
jumătate mai tîrziu, Ruxanda încăpu pe mîinile celei de-a doua
neveste a tatălui ei, doamna Ecaterina circaziana, care, deși tînără
ea însăși, trebui să se îngrijească mai departe de creșterea acestui
copil. Bună și blîndă Ecaterina se pricepu să cîș- tige inimile
fetelor ei vitrege și să-și apropie îndeosebi sufletul încă maleabil
a celei din urmă născute. Ruxanda iubi pe Ecaterina ca pe-o
mamă, ca pe-o soră, ca pe-o prietenă. Educația, care-i fu dată de
această femeie, fu mai mult o educație a inimii, căci altă creștere
nu putea să aibă circaziana venită din sălbaticii munți ai
CaUcazului, decît numai aceea de-a fi frumoasă și bună. Cum
însă toți cîți au cunoscut-o pe Ruxanda, au spus de ea că era pe
atît de deșteaptă și de cultivată, pe cît era de frumoasă, bănuim că
Vasile Lupu el însuși fu acel care avu grijă de creșterea ei
intelectuală. Și, în adevăr, domnița Ruxanda era copilul cel mai
drag, cel mai răsfățat, cel cu care se lăuda mai mult mîndrul
domn al Moldovei. O fi avut deci o deosebită grijă de ea, pe care
o menea să fie nevastă de rege sau de împărat. Ambițiile acestui
voievod nu mai aveau margini cînd se gîndea la viitorul copilului
pe care-1 adora.
E și de neînchipuit cîți pețitori a avut fata aceasta. Dacă
numai noi cunoaștem cinci din ei, rămași în istorie, apoi mulți
trebuie să mai fi fost, cari au suspinat după ea și pe care nu-i
știm.
Soarta Ruxandei începu a se pecetlui îndată după nunta
surorii sale Maria, în primăvara anului 1645. Noua înrudire a lui
Vasile Lupu cu unul din cei mai mari nobili ai Poloniei displăcu
Porții otomane. Pentru a nu cădea în prepus de hainire față de
turci, el se simți obligat să le trimită în chezășie pe unul din copiii
lui. /Cum însă fiul mai mare murise, fiul al doilea, Ștefan, avea
doi sau trei ani, iar fetele celelalte erau măritate, rămînea numai
Ruxandra pe care, cu toată durerea, clar, neavînd încotro, o
trimise la Constantinopol.
Acolo, ea rămase în haremul împăratului, sub paza sultanei
mame, celebra Kiosem, care a condus de fapt trebile imperiului
otoman sub patru padișahi, (bărbatul, doi fii și un nepot de-al ei).
Fiind aceasta o femeie deșteaptă, energică și foarte cultivată,
domnița Ruxanda n-a putut decît profita de înalta ei tovărășie și
de noua direcțiune ce i se dădea.
în 1648, domnița era de trei ani acolo, cînd la noi se
petreceau următoarele fapte, care o priveau, fără ca ea să aibă
cunoștință de ele. Gheorghe Rakoczi, principele Transilvaniei,
primi într-o zi la el, la Cluj, pe un sol de-al lui Vasile Lupu —
logofătul Gheorghe Stefan, care cinci ani mai tîrziu ajunse și
domn — venit să-i spuie din partea voievodului său că avînd a-i
comunica ceva atît de tainic încît nici logofătului nu i-o putea
încredința, ruga pe domnul Transilvaniei să-i trimită în Iași pe
sfetnicul și prietenul său lanoș Kemeni, căruia îi va destăinui cele
ce are de spus. Cu aceeași ocazie, și ca în treacăt, Gheorghe
Stefan mai era însărcinat să sondeze dispozițiile principelui și a
principesei cu privire la o eventuală căsătorie a domniței
Ruxanda cu Sigismund, al doilea fiu al voievodului Transilvaniei.
Rakoczi era candidat la tronul Poloniei, devenit de scurtă vreme
vacant prin moartea lui Vladislav al IV-lea. Fiul său mai mare
Gheorghe Rakoczi II, fiind însurat, Vasile Lupu își puse ochii pe
Sigismund pentru a și-1 face ginere, nădăjduind astfel să se
încuscrească cu cel care avea multe șanse de-a deveni regele
Poloniei.
în privința căsătoriei, Rakoczi n-avea nimic de obiectat.
Dimpotrivă, însărcină pe Kemeni să trateze afacerea,, trimițînd și
daruri, atît lui Vasile Lupu cît și doamnei Ecaterina, din partea
nevestei lui. însă de taina cea mare îi era grijă lui Rakoczi.
Trimițîndu-și sfetnicul acolo, îi zise : „Iată mergi, dar eu mă
supăr pentru mergerea ta, pentru că mă tem de omul acela
viclean, neștiind pentru ce te cheamă11. Nu trebuie uitat, firește,
că Gheorghe Rakoczi era cel mai bun prieten al lui Matei
Basarab, așa încît frica lui de „omul viclean 11 era oarecum înf
dreptățită.
. lanoș Kemeni. porni spre Iași, însă, știindu-și stăpînul foarte
bolnav și fiindu-i teamă ca acesta să moară de la o zi la alta, el
porunci la toate, granițele să nu lase pe nimeni să pătrundă în
Moldova, decît pe oamenii trimiși de-a dreptul lui. Evita, prin
chipul acesta, ca Vasile Vodă să afle de eventuala moarte a lui
Rakoczi, înainte ca misiunea lui să fie terminată.
Kemeni intră în țară prin valea Trotușului, primit fiind la
Tîrgul Ocnei de-o delegație de boieri moldoveni, care-1 duseră
pînă la Iași. în apropierea orașului îi ieși întru întîmpinare vodă el
însuși, în cel mai frumos rădvan ce avea și-1 duse la gazdă „la
sălaș“, în casa unui boier bogat, care casă, printre alte frumuseți,
era împodobită cu „armariuri<:, adică cu steme, cu herbul
familiei, drept dovadă că obiceiul acesta occidental nu este un
import nou în țara noastră. .
A doua zi, Kemeni merse la curte, unde după un strălucit
ospăț, Vasile Vodă îl chemă în odaia lui și se închise cu el
poruncind să nu intre nimeni acolo, nici măcar un tălmaci, așa
încît bietul ungur zice „cum am știut românește, așa am vorbit",
drept dovadă iarăși că limba noastră românească era, pe vremea
acelor strălucite domnii, răspîndită printre vecini.
Iar marele secret ce avea domnul Moldovei de destăinuit
principelui Transilvaniei, era că tronul Poloniei e vacant și c-ar fi
bine să candideze Rakoczi la el,— aceasta într-o vreme cînd solii
acestuia se și aflau la dieta din Varșovia în vederea alegerii. Ce s-
o fi gîndit Kemeni de această naivă destăinuire, nu ne spune, însă
iarăși nu trebuie crezut că Vasile Lupu „omul viclean" nu știa ce
face. Toată această înscenare n-avea alt scop decît de a pregăti
mai cu succes nunta fetei lui cu fiul celui pe care-1 și vedea rege
al Poloniei. Pentru aceasta el spuse lui Kemeni că granițele
Moldovei erau deschise lui Rakoczi dacă ar vrea să treacă pe aici
pentru a merge în Polonia, și de asemeni că l-ar putea ajuta și cu
bani și cu oștirea destul de puternică de care dispunea. După ce
hotărîră toate, semnînd Kemeni și un fel de tratat „pe masa lui
Vasile Vodă, cu condeiul lui și pe hîrtia lui“, spune cronicarul
ungur în memoriile sale, abia atunci și tot numai ca un lucru de
mai puțină însemnătate, începu vorba despre nunta domniței
Ruxanda cu Sigismund Rakoczi.
Consimțământul fiind dat din ambele părți, nu mai rămînea,
zice Kemeni el însuși, „nimic alta, fără numai să se vadă tinerii
laolaltă". Vorbele acestea sînt foarte semnificative. Vasăzică,
obiceiul bătrînesc ce cunoaștem, ca fetele să fi fost măritate după
voia părinților, fără să-și aibă ele cuvîntul de spus, era mai puțin
vechi decît se credea. El a fost introdus probabil la noi o dată cu
fanarioții, care au adus dincoace de Dunăre moravurile orientale
de pe malurile Bosforului. însă înainte de ei, starea socială a
femeii, mai liberă și mai demnă, nu îngăduia părinților să dispuie
de viitorul fetelor, fără prealabilul consimțămînt al acestora.
Așadar, tinerii trebuind să se vadă, Vasile Lupu trimise fără
întîrziere la Constantinopol să ceară pe Ruxanda înapoi. Poarta
nu voi să i-o restituie „fiindcă nu-și potolise prepusul de cînd își
măritase pe fata lui mai mare după Radziwill“. însă cum la
Stambul politica n-a luptat niciodată cu banul, Vasile Vodă „cu
mari cheltuieli44 își aduse totuși fiica înapoi.
între timp, Kemeni lanoș porni la îași, și pe drum spre Ardeal
află, printr-un curier special, moartea principelui său. Pînă nu
trecu granița, el nu trimise această veste lui Vasile Lupu. Sosit la
Cluj, scrise Lupului Vodă cele întîmplate, rugîndu-1 ca toate cite
le vorbiseră împreună să le țină cu fiii mortului voievod,
Gheorghe al II-lea și Sigismund Rakoczi. însă domnul Moldovei
îi răspunse că „murind prințul, îngroapă-se toate cîte au fost
așezate44.
Vasile Lupu, sigur de alegerea lui Rakoczi tatăl ca rege al
Poloniei, nu mai avea aceeași încredere în soarta fiului. în
consecință, încuscrirea proiectată nu-1 mai interesa. Pe
Sigismund Rakoczi îl interesa dimpotrivă foarte mult această
căsătorie cu o domniță atît de bogată, de deșteaptă, de cultivată și
de frumoasă. Fără îndoială, primise și el portretul Ruxandei, cum
îl primise Radziwill pe al Măriei înainte de nuntă. Țineau, și el și
mamă-sa, ca această căsătorie să se facă și neîndrăznind să
meargă în persoană la Iași, își trimise trei soli, prieteni, să roage
pe domnul Moldovei să-și ție cuvîntul dat. însă Vasile Lupu fu
neclintit în refuzul său. Mai întîi, zicea el, cam tîrziu de altfel,
„mă opresc popii să-mi dau fata după un om de altă lege 44 ; iar
apoi nici ea nu mai vrea, fiindcă, deși nu și-a văzut logodnicul,
dar cunoscîndu-i acum prietenii, și-a mutat gîndul de la această
căsătorie, căci prea se purtaseră rău oamenii aceștia într-o
rafinată curte ca aceea a tatălui ei.
Kemeni lanoș, care batjocorește cît ce se poate pe domnul
Moldovei pentru această nestatornicie a lui, le-a dat totuși
dreptate, lui și Ruxandei, cînd fu vorba de frica ce-ar fi putut
prinde ei de Sigismund Rakoczi, dacă ar fi stat să-1 judece după
oamenii ce trimisese la Iași. Căci, zice Kemeni, „cel mai de
frunte trimis a fost Ion Boroș (Borș), care era crescut din român
prost, și era bețiv, curvar și om rău ; al doilea, Nicolae Sebeș, nu
era mai bun decît cel dintîi și al treilea, Gheorghe Horvat, omul
cel mai credincios al lui Sigismund Rakoczi, încă era trufaș,
mîndru și om rău...“
Iată cum se isprăvi acest prim roman al domniței Ruxandei,
care avea pe atunci vreo 18 ani.
îndată după âceea, noi cereri în căsătorie veniră din Polonia,
de la contele Potocki și de la prințul Wiszno- wiecki. Familiile
acestor nobili poloni erau încuscrite cu Movilești!, după cum am
văzut în capitolul care trata despre domnițele lui Ieremia Vodă.
Despre Potocki nu știm altceva decît că a cerut pe Ruxanda,
fără să știm pentru ce cuvînt a fost respins.
Cît despre Dumitru Wisznowiecki, care aparținea uneia din
cele mai mari familii din Polonia, cu întinse latifundii în Ucraina
și Volhynia, el făcu un lucru romantic și frumos, care merită a fi
raportat. Auzind de frumusețea Ruxandei, dar nevoind s-o ceară
în căsătorie pînă n-o vedea-o, el sosi în Iași cu un nume fals, ca
un om aproape de rînd, spre a fi sigur că, dacă ar place domniței,
să placă pentru el însuși, nu pentru titlul de prinț ce purta și
pentru imensa lui bogăție. Jocul era periculos. Wisznowiecki
văzu pe Ruxanda, o iubi ca un nebun, însă nu fu iubit de ea.
Toate strădaniile lui fură zadarnice. Domnița nu vru să audă de
dragostea acestui necunoscut, care nu-i plăcea. Cînd destăinui în
sfîrșit cine era — după multă vreme — fu prea tîrziu, fie că
Ruxanda era prea mîndră pentru a se mărita cu un prinț, pe care-1
dispre- țuise înainte de a ști cine este, fie că încurcătura în care se
afla ea din pricina lui Timuș Hmielnițki, nu-i mai dădea răgaz să
se gîndească la vreo căsătorie, înainte de-a vedea sfîrșitul dramei
care se pregătea. Căci, în adevăr, din primăvara anului 1650, ne
aflăm în plină dramă. O scurtă privire se impune însă întîi
asupra evenimentelor din vecini pentru a înțelege cele ce
urmează.
Cazacii, poporul care locuia Ucraina de trei veacuri, erau
supușii regelui Poloniei, însă fuseseră la început oameni
liberi, conduși de-un hatman ales de ei. Regele Stefan
Bathory îi atrase într-o cursă, trimițînd hatmanului un steag
și o pecete, insignele marilor demnitari ai coroanei și
recunoscîndu-le dreptul de-a avea 6000 de oameni înarmați,
care să fie „înregistrați41 și care luară numele de armată
zaporogă (de unde cazacii zaporojeni). Ei primiră bucuroși
această milă regească, fără a-și da seama că ea nu însemna
altceva decît dreptul ce-și lua regele de-a numi el pe
hatmanul armatei cazace, des- ființînd astfel vechiul drept al
alegerii libere. Orice cazac neînregistrat devenea, prin faptul
acesta, sclav, țăran Supus corvezii nobililor poloni, care,
invadînd Ucraina, luară în stăpînire pămînturile ei. Cum, pe
lîngă aceasta, éi mai încercau să convertească pe acest popor
ortodox la catolicism, chestiunea, luînd un îndoit aspect,
social și religios, ajunse a fi una din nenumăratele slăbiciuni
politice ale regatului polon în declin. Nemulțumirile crescură
an cu an, pînă la mijlocul veacului al 17-lea, cînd ele luară o
formă atît de amenințătoare, îneît o răscoală era de așteptat,
dacă s-ar fi ivit omul care s-o facă.
Se ivi în persoana lui Bogdan Hmielnițki.
Fiul unui hatman zaporog, Bogdan, înzestrat cu o deo-
sebită energie, avu o tinerețe furtunoasă. Om de casă de-al lui
Potocki, era să-și piardă viața dintr-o glumă, căci, la un chef,
stăpînul său vrînd să arate oaspeților săi ce iscusit este în arta
de a tăia capetele, alese pe al lui Bogdan drept țintă. Acesta o
luă la fugă, ascunzîndu-se în sietșa zaporogilor, unde făcu o
îndelungată practică militară.
Mai tîrziu, însurîndu-se și moștenind de la tatăl său o
fermă în Ucraina, un dușman de-al lui, polonul Cia- plinski,
ceru voie de la starostele locului să ia pămîntul lui Bogdan în
stăpînire. Căpătînd învoirea, el nu se mulțumi să-1
deposedeze, îi arse și casa, îi omorî copilul), și-i răpi nevasta.
Bogdan Hmielnițki se tîngui starostelui, care-1 trimise în fața
tribunalului, care-1 trimise în fața dietei care-1 trimise în fața
regelui — însă dreptate nu află nicăieri. Astfel se furișează vrajba
în suflete, pierzînd pe unii și înălțînd pe alții. Bogdan era din acei
îndîrjiți care, cînd nu află dreptatea la cei în măsură a o împărți,
și-o fac singuri.
De altfel, după cum am arătat, scînteia era ușor de aprins. în
mai puțin de doi ani, de la 1646 la 48, toată Ucraina înarmată, era
în picioare, avînd în capul ei pe Bogdan Hmielnițki, ales hatman
al zaporogilor. Polonii se înarmară și ei pentru a pedepsi pe
„sclavii răsculați“ și războiul începu, crîncen, lung și dureros
pentru mîndrii stăpîni ai cazacilor.
După Korsun, unde același Potocki, care voise să se joace cu
capul lui Bogdan, fu făcut, în calitate de comandant de armată,
prizonierul fostului său șerb — urmară victoriile de la Pilava, de
la Zbaraz, de la Zborow. Armatele poloneze fură zdrobite pe
rînd, generalii învinși, omorîți, regele el însuși pe punctul, de mai
multe ori, de a fi prins de cazacii lui Bogdan, uniți cu tătarii
hanului Crimeiei, Islam Gherei.
Hmielnițki deveni un erou, un fel de rege al Ucrainei.
RenUmele lui trecu granițele. Primea acum ambasadori, nu
numai de la Vasile LUpu, de lâ Matei Basarab și de la Gheorghe
Rakoczy, ci chiar de la țarul Moscovei, ba de la însuși sultanul
otomanilor. Se făceau tratate, se încheiau alianțe. Mîndru, dar
bețiv, Bogdan Hmielnițki primea pe toată lumea la cartierul său
general din Pe- reislavl, silindu-și oaspeții să bea votcă din cupe
mari de aur. De altfel, curtea lui era foarte patriarhală. Nevas- tă-
sa, pe care, firește, o luase de mult de la bietul Cia- plinski, care
cine știe ce-o mai fi pățit — umbla de ici-colo printre mosafiri,
aducea cafea și dulceață, turna de băut, aprindea ciubucele.
Ofițerii cazaci, amețiți de vin, băgau în sperieți pe solii străini, iar
Bogdan, neținînd socoteală de nimic, răcnea la Kissel, care
venise din partea regelui Poloniei să propuie pace : „Mîine !
Astăzi sînt beat ! Dacă o fi pace, pace să fie, iar dacă nu,
domnilor poloni,, la picioarele mele o să vă îngenunchez, și apoi
vă vînd turcilor. Gata ! Noapte bună !“
Astfel stăteau lucrurile, cînd, în primăvara 1650, îi trecu
prin cap lui Hmielnițki o nouă năzbîtie, care înnebuni de
spaimă curtea domnească din Iași.
El ceru în căsătorie, pentru fiul său Timus (Timotei), pe
fata lui Vasile Lupu, domnița Ruxanda.
Ce voia Hmielnițki, nu se știe precis. Era o simplă
vanitate din partea lui, să devie el, fostul rob, cuscrul
bogatului și strălucitului domn al Moldovei ? Sau era un plan
politic, care tindea, fie la o alianță, fie chiar la scaunul
Moldovei pentru fiul său ?
Dar, ceea ce se știe, este exasperarea bietului Vasile Lupu
cînd primi pe solii hatmanului Bogdan cerîndu-i fata pentru
fiul său. El, care visase pentru ea regi și împărați, să și-o dea
acum un cazac ?
Cu toată grija ce avea de viitorul liniștei lui, Vasile Lupu
trimise pe solii lui Hmielnițki înapoi, în Ucraina, cu un
răspuns negativ. Nu-și putea da fata, zise el, unui om care nu
este prinț, și apoi, nici turcii nu ar îngădui o atare căsătorie.
Nădejdea lui b punea în Poartă, care nu ar suferi, credea el,
ca Bogdan Hmielnițki, devenit cuscrul domnului Moldovei, să
aibă o portiță deschisă pentru a se amesteca apoi în trebile
imperiului otoman.
Hmielnițki — Hmil, cum îl numesc constant letopi- seții
— era un om de acțiune, zgîrcit la vorbă, dar cu mult duh. El
trimise răspuns lui Vasile Lupu că-i pare rău de refuzul său,
dar că totuși Timus va veni în Moldova, „cu o sută de mii de
nuntași“ să-și ridice mireasa.
Și se ținu de cuvînt. în septembrie 1650, intrară întîi
tătarii în Moldova și, scurt după aceea, veni și armata
cazacilor. Curtea domnească, zăpăcită, se răzleți. Doamna
Ecaterina, domnița Ruxanda, fiul și frații voievodului fugiră
de se închiseră în cetatea Neamțului, iar Vasile Lupu el însuși
s-a mutat din Iași în niște poieni, în codrul Căpoteștilor, și s-a
așezat acolo cu curtea lăsînd în Iași puțintei darabani de
apărare. „Aceștia, dacă au văzut mulțimea de tătari din ceas
în ceas adăugîndu-se, și cu cazaci amestecați, au lăsat noaptea
curtea pustie și au plecat și ei. Și au ars atunci tot orașul,
curtea domnească, casele boierești, tot orașul într-un nimic
de ceas de cenușă s-a făcut.“ 57
Sultanul 58, aflînd despre cele întîmplate, trimise un mîr- zac
la Vasile Vodă, să-1 întrebe de ce a fugit din scaun. Iar Miron
Costin, indignat, spune : „De șagă este o întrebare ca aceasta, la o
vreme ca aceea".
Dar, șagă sau nu, trebuia făcut pe voia „nuntașilor" lui
Hmielnițki. Vasile Lupu trimise la Timuș pe spătarul său,
Ciogolea. Drept mulțumire că i se pustiit țara și i s-a ars capitala,
vodă trimitea lui Hmil bogate daruri și promisiuni de a-i da fata
în căsătorie.
Armatele fură retrase, Timuș plecă din țară, curtea se
reîntoarse la Iași, iar Vasile Lupu nu se ținu de cuvînt.
Așezat din nou în scaun, singurul lui gînd fu cum să facă și
să dreagă pentru a scăpa din încurcătură. Poarta, o văzuse prea
bine prin „șaga“ ce făcuse, era de partea, hatmanului cazacilor.
Nu-i mai rămînea deci decît o înțe- cu dușmanii acestuia, polonii.
Gata să rupă pacea de la Sborow, aceștia se înarmaseră din
nou, iar generalul Potocki își stabilise lagărul chiar lîngă granița
Moldovei, la Camenița. Vasile Vodă se înțelesese cu el să-i
înlesnească, prin ce mijloace o crede, izbînda, căci o desăvîrșită
înfrîngere a lui Bogdan Hmielnițki era singura scăpare a domniței
Ruxanda de pericolul ce stătea atîrnat deasupra capului ei ca
sabia lui Damocles.
Hatmanul cazacilor, om de bună credință, conside- rîndu-se
acum aliatul viitorului său cuscru, îi destăinui planul său de luptă,
pe care Vasile Lupu se grăbi să-1 comunice lui Potocki.
Rezultatul fu dezastrul armatei căzăcești în cîmpia de la
Beresteczko. învins, umilit, fără armată și fără curaj, Hmielnițki
se retrase în sietșa za- porogilor, iar Vasile Lupu, triumfător,
credea că și-a scăpat în sfîrșit fata de pericolul care o amenința.
însă polonii, cari cunoșteau acum destul de bine pe
înverșunatul lor dușman, deși învingători, propuseră ei înșiși
pacea. în cursul primăverii 1652 avu loc acea întîlnire despre care
am vorbit mai sus, între Radziwill și Hmielnițki, la Belaia-
Ciarcov, cînd acesta din urmă, exasperat pe Vasile Lupu, îl
tratase față de ginere-său de „infam trădător" pe care-1 va
pedepsi cum se cuvine. Și-n adevăr, pacea odată semnată,
hatmanul cazacilor, își strînse din nou zaporogii și se pregăti să
pornească împotriva Moldovei. El trimise răspuns lui Vasile
Lupu să-și dea fata după fiul său, căci de nu „îi va tăia în atîtea
bucăți, de nu le va mai putea lipi nimeni la loc1-.
Speriat — și cu drept cuvînt — Vasile Vodă făcu un călduros
și desasperat apel la Kalinovski, care-și avea încă oștile adunate
la granița Moldovei. Fără a mai întreba pe regele său, dacă e bine
sau nu să redeschidă ostilitățile, generalul polon porni înspre
Batow cu peste 30.000 de oameni pentru a împiedica pe cazaci să
pătrundă în Moldova. Aceștia, vreo 12 000, erau conduși de
Timuș, ajutat fiind și de vreo 5 000 de tătari sub ordinele
sultanului Nureddin, care mergea la Iași, în calitate de „nun
mare“, zicea el.
Bogdan Hmielnițki, cu o foarte puternică armată, urma, mai
de departe, pe acești „nuntași11. Figura acestui hatman căzăcesc e
irezistibil de simpatică. El trimise lui Kalinovski o scrisoare,
datată din Cehrin, ca și cum s-ar fi deplasat din capitala sa, în
care-i spunea următoarele :
„Hmielnițki lui Kalinovski, hatmanul russian hatmanului
polon, salut ! Fiul meu, băiat încăpățînat, întovărășit de cîteva mii
de prieteni, s-a pornit să-și ia de nevastă pe fata voievodului
Moldovei. Aflu, spre mirarea mea, că o numeroasă armată polonă
vrea să-i curme calea. Rog pe excelența voastră, pentru binele
patriei, să-și retragă trupele, cu atît mai mult cu cît ele se afă într-
o proastă poziție militară. Mă tem că tinerii nuntași, din prostie
poate, să nu s-apuce să se certe cu oamenii dumneavoastră11.
Lîngă Batow, bătălia avu totuși loc. Bogdan Hmielnițki
interveni, evident, la vreme, și polonii pieriră pînă la unul, de la
Kalinovski, generalisimul, pînă la cel din urmă soldat. Revanșa
de la Beretsteczko, mai strălucită, mai grozavă, mai crîncenă, mai
crudă. Iar după ce, două zile și două nopți, au curs rîuri de sînge,
după ce cazacii au cumpărat de la tătari „dreptul 11 de-a măcelări
și pe prizonierii lor, hatmanul Bogdan trimise o umilă scrisoare
regelui Ion Casimir :
„Fiul meu mergea la nuntă, cînd deodată Kalinovski i-a
tăiat drumul, pe care dumnezeu îl lasă slobod pe pămînt
pentru cei buni ca și pentru cei răi. Eu sfătuisem pe domnul
hatman al d-voastră să stea binișor, dar n-a vrut să mă
asculte. Rog pe majestatea voastră să ierte pe cazacii mei. S-
au cam prea întrecut cu gluma“ !
Ion Cazimir, înghițind hapul, își pregăti o nouă oștire.
Dar Vasile Lupu, ce era să mai facă ? Trimise de zor soli
peste soli lui Timuș să-i spuie că-i dă fata, și că-1 poftește cît
mai curînd la nuntă la Iași, însă îl roagă, mult și frumos, să-și
lase nuntașii dincolo de Nistru. Hmielnițki răspunse că va
veni singur dacă i se vor trimite ostatici, căci încredere nu
mai avea în domnul Moldovei. Niculai Buhuș și Ion Prăjescu
fură trimiși ză- logi la Cehrin, dar hatmanului nu-i ajunseră
acești boieri, moldoveni. El cerea pe nepoții lui vodă, feciorii
hatmanului Gavrilă și ai logofătului Gheorghe, cari porniră
deci și ei în Ucraina, pînă s-o isprăvi nunta aici.
Se zice că Vasile Lupu începu să se împace cu gîndul să
aibă de ginere pe fiul unui ostaș atît de vestit, care, la ocazie,
i-ar putea fi de folos.
 Am arătat mai sus că războiul dintre cazaci și poloni
pornise — din nemulțumirea celor dintîi, firește — dar din
punct de vedere al faptelor, din revolta sufletească a lui
Bogdan Hmielnițki cînd văzu că nu poate căpăta nicăieri
dreptate împotriva acelui Ciaplinski care-i omorîse fiul și-i
luase înapoi soția, care era numai mamă vitregă a lui Timuș.
Și, în sfîrșit, sosi. Era în vara anului 1652. Prin Soroca și
Sculeni, întovărășit de 3.000 de cazaci, apăru, vineri 26
august, în fața lașilor, unde-i ieși întru întîmpinare Vasile
Vodă, urmat de 8 000 de ostași și de toată curtea. Văzînd acea
mulțime de oameni, Timuș îngheță, temîn- du-se mereu de-o
cursă. Cînd socrul descălecă, sărutîn- du-1 pe amîndoi
obrajii, el de-abia putu să facă sforțarea de a-1 strînge moale
la piept.
La vorbele, multe și repezite, de bun sosit ce i le spunea
vodă, el rămînea mut, sugîndu-și buzele. Wyshow- ski, în
locul lui, răspunse cîteva cuvinte de mulțumire, și apoi,
încălecînd clin nou cu toții, intrară în oraș, îndrep- tîndu-se spre
curtea domnească.
Zaporogii lui Timuș erau slabi, dar foarte frumos îm- brăcați
în haine polone luate de la morții din război, iar caii lor erau
înșeuați în ștofe scumpe, brodate cu mărgăritare. Tovarăși avea,
printre oamenii mai de seamă, pe Fetera și pe Wyshowski,
generalii tatălui său. Cît despre el însuși, doi martori oculari ni-1
descriu într-un fel puțin măgulitor. Miron Costin spune că „avea
numai singur chip de om, iar toată firea de heară“ !, iar un neamț,
care era la nuntă (poate Adersbach), zice că este „un flăcău tînăr,
stricat de vărsat, nu tocmai mic, destul de voinic și grosolan (ein
junger pockennarbichter Kerdel, nicht gar klein, sondern
ziemlich stark unndt grob). Purta o haină cărămizie și pe
deasupra o mantie roșie căptușită cu samur.
Alaiul care-1 întovărășea era caracteristic. în afară de
generalii tatălui său și de cei 3 000 de zaporogi, mai erau cîteva
rădvane îmbîcsite cu „druște“, femei cazace care se spuneau
rudele mirelui, precum și 40 de care încărcate cu sare, căci fiul
hatmanului căzăcesc înțelegea să profite de nuntă pentru a face
comerț în Moldova.
Astfel sosi alaiul la curte. La fereastră, de după perdea,
trebuie să fi stat la pîndă domnița. Muzicile cîntau, tunurile
bubuiau, socrul și mirele descălecară și, urcînd scara palatülui,
intrară amîndoi în apartamentele lui vodă, care erau mobilate și
împodobite foarte luxos.
Vasile Lupu îi prezintă pe fiul său Stefăniță, copil de zece
ani, apoi rugîndu-1 să stea, îi dădea zor mereu de bucuria ce are
de a-1 avea ginere, de una, de alta, de Moldova și de Ucraina.
Dar nimic ; Timuș rămînea mut, de-ai fi crezut că-i este limba
legată. Enervat, voievodul se sculă în picioare, rugind pe ginere-
său să treacă în apartamentul ce-i rezervase, pentru a se odihni
puțin și a se curăța de praful drumului.
Timuș se retrase. După ce se ferchezui, intră în anticamera
lui,- unde-1 așteptau generalii cazaci și mari boieri ai Moldovei,
care se uitau la dînsul „ca la un lup din stufiș“ (alss wie ein Wolff
im Gestrauch). Fără altă ce- remonie, cl le întoarse spatele, și
scoțîndu-și briceagul, începu să-și taie unghiile „în fața unor
oameni atît de subțiri ca boierii modoveni“, spune, indignat,
neamțul, care pare a fi fost de față.
La banchetul de seară nu fu nici o veselie, fiindcă Timuș
urmînd a nu scoate o vorbă, Vasile Vodă, după mai multe
încercări de a-1 dezgheța, foarte supărat tăcu și el, așa încât
nimeni nu mai îndrăzni să vorbească. Părea mai curînd un
praznic de înmormîntare, decît unul de nuntă.
Nu se știe în care anume moment al zilei se întîlniră în sfîrșit
logodnicii. Dar se știe cu toată siguranța un lucru ^extraordinar.
Că atunci cînd se întîlniră, Timuș plăcu Ruxandei, și de la
început, împotriva oricărei așteptări, ea îl iubi. Omul acesta,
ciupit de vărsat, necioplit avea probabil o înfățișare bărbătească și
o mutră simpatică. care plăcea femeilor. Căci nu numai domnița
Ruxanda dar și doamna Ecaterina îl găsi pe gustul ei. O sorginte
polonă ne-o asigură, și trebuie să-i dăm crezare, fiindcă nu văd de
ce polonii, dușmani de moarte ai cazacilor, ar fi spus-o dacă n-ar
fi fost și fiindcă viitorul, așa cum s-a scurs, stă martor colea că
așa a fost.
Așadar, la urma urmei, iată că această temută tragedie se
isprăvea cu bine.
A doua zi, sîmbătă, sub pretext că se gătește de nuntă, Timuș
nu veni la masă și nici nu ieși din odaia lui. De acolo, de la o
fereastră, privi el în curte la horele întinse de jupînesele și fetele
boierilor, care-1 vedeau stînd singur la geam, bind și fumînd,
ceea ce era în ochii lor o nemaipomenită necuviință. în pitoreasca
germană arhaică a secolului al 17-lca, neamțul, care era de față,
ne descrie lucrurile astfel : „Ale Bojaerinnen undt Frauenzimmer,
sehr kostlich und praechtig geschmuecket, tanzten im Schloss
undt Herr Timoschek soff im (am) Ferester, fuer (vor) alien
Leutcn. Rauchtaback, unde sahe den vala- chischen Getaenze
zu“.
în sfîrșit, duminică 1 septembrie, avu loc nunta. Ca și la cea
precedentă a lui Radziwill, mirele și mireasa merseră. la biserica
Sfîntului Nicolae (domnul și doamna nefiind de față),
îngenunchiară pe covor, primind bine- cuvîntarea preoțească,
dănțuiră împrejurul mesei, sărutară icoanele, călcară galbenii, și
apoi, bărbat și nevastă se întoarseră la palat unde Timus, conform
obiceiului, își sărută pentru întîia dată soția, în fața tuturor.
Domnița Ruxanda Hmielnițki izbucni în plînsețe. Dar nu era cum
au crezut-o toți cîți erau de față, din cauză că se vedea acum
prizoniera acelui om, ci era mai curînd o destindere de nervi și un
plînset de mulțumire că s-a isprăvit cu necontenitele îndoieli ale
celor doi ani din urmă.
1
După această ceremonie a sărutului și a plînsului, soții se
despărțiră iarăși pentru a merge la masă, el în apartamentele lui
vodă, ea într-ale doamnei. #
La ospăț, dascălii se rugau, muzicile cîntau, tunurile bubuiau,
se bău foarte mult și Timuș, înveselit, în sfîrșit, deschise gura. Se
aplecă către Cotnariski, pisarul domnului, și-i spuse încetișor, în
limba polonă, cîteva cuvinte menite a fi tràduse lui vodă :
„Mulțumesc foarte mult măriei tale. Totul e din belșug, ce-mi
mai trebuie ? Să ascultăm binecüvîntarea dumnezeiască. Să cînte
muzica turcească ; să bem în sănătatea lui Hmielnițki și pentru
unirea caselor noastre ; în semn de bucurie, să dea drumul tunu-
rilor.t: Acum, înveselindu-se de-a binelea, el porunci să vie
muzica lui, și zaporogii întinseră niște căzăcești , care avură darul
să nu placă neamțului. Cheful, cu beție mare, ținu pînă la unu din
noapte.
Dincolo, în cămările doamnei, lucrurile nu se petreceau mult
mai decent. Ea fu nevoită, firește, să cheme la masă pe rudele
mirelui, druștele. Cînd însă porniră logofeții doamnei după ele la
gazdă ca să le aducă la curte, nu le găsiră acasă. începură a le
căuta prin tot orașul și, după multă bătaie de cap, le găsiră unde
s-ar fi așteptat mai puțin : la circiumă, bind rachiu. Cherchelite
cum erau, au fost aduse la masa domnească. Se purtară obraznic.
Una din ele, cea mai de frunte, Hasca Carpița, grasă și beată,
spuse rînjind doamnei Ecaterina : „Am venit aici după pradă.
Veți fi voi mai subțiri decît noi, dar nu așa că v-ați dat domnița
după un cazac ?“ Cînd fu să plece, Hasca, încurcînd cărările, se
rostogoli din susul scării pînă joș, treaptă cu treaptă, și fu urcată,
rănită, în rădvan.-Celelalte cică se mai țineau pe picioare, și așa,
bete cum erau, fură duse la gazda lor înapoi. Pe la unu după
miezul nopții Timus se sculă deodată repede de la masă merse să
se schimbe, și apoi se duse să-și ia nevasta. Se pare că
apartamentele ce li se rezervaseră tinerilor căsătoriți nu erau la
curte, ci la mînăstirea Frumoasa. Acolo rămaseră ei închiși trei
zile, fără a mai ieși din casă decît doar miercuri, ziua a treia,
pentru o scurtă plimbare prin împrejurimi. Apoi, joi, a patra zi,
merseră la curte să . ia masa „în familie 14. Nu erau la dejunul
acela decît Timuș, Ruxanda, Vasile, doamna Ecaterina, frații,
surorile, nepoții și verii mai aproape a lui vodă, încolo, nimeni nu
intră în sufrageria domnească fiindcă, conform ceremonialului,
mirele și mireasa erau serviți la masă de înșiși domnul și doamna,
cari, după felul întîi, se așezară și ei, urmînd celelalte rude a servi
cu rîndul. După masă, Timuș și Ruxanda, dansară împreună, și pe
urmă ușile fură deschise tuturor pentru împărțirea darurilor.
Vineri, 6 septembrie, plecarea. Au mers cu toții, voievodul,
doamna, toată curtea, pînă la locul unde fusese întîmpinat Timuș
la sosire. Acolo, bărbații au descălecat, femeile s-au dat jos din
rădvan, și, pe cînd Vasile Vodă dădea ginerelui său cele din urmă
sfaturi, domnița Ruxanda ținea îmbrățișată pe mamă-sa vitregă, și
plîngea pe înfundatele. în sfîrșit, ultimele săruturi, ultimul rămas
bun și însurățeii plecară, iar Vasile Lupu ,,a stat cu capul
descoperit multă vreme11, uitîndu-se după fata lui, cum se duce
cu altul, aiurea, departe, cine știe înspre ce destine.
Ce scurtă a fost fericirea acelei femei] O duse soțul ei în
Ucraina, unde, nu departe de Nistru, se întîlniră amîndoi cu
hatmanul Bogdan Hmielnițki, pornind apoi cu toții înspre Cehrin,
capitala lor. Acolo petrecu Ruxanda toamna, iarna și începutul
primăverii. în april 1533 Timuș fu nevoit șă-și părăsească
nevasta. Plecat cu o mînă de cazaci îhtr-ajutorul socrului său,
care fusese alungat din scaun de către logofătul Gheorghe Stefan,
el nu se mai întoarse în Ucraina decît trecător, în luna iunie, după
bătălia de la Finta. Abia dacă avu vreme s-o mai îmbrățișeze o
dată pe Ruxanda, și Vasile Lupu, alungat a doua oară din scaun,
îl chemă din nou cît mai grabnic. Intrat în Moldova, el găsi, după
cum am arătat în capitolul precedent, pe Vasile Lupu fugar, iar pe
doamna Ecaterina, cu fiul, cu rudele, cu boierii cei veliți, închiși
în cetatea Sucevei. Ajutorul pe care încercă să i-1 dea îi fu nefast.
Omorît de schija unui obuz — din artileria condusă de rivalul său
Dumitru Wisznowiecki, care nu-i putea ierta că-i răpise pe
Ruxanda — trupul lui fu îmbălsămat, acolo în cetate, și păstrat
pînă după capitulare. Trecem repede asupra tuturor acestor
evenimente, fiindcă au mai fost expuse o dată.
Doamna Ecaterina, Ștefăniță, nepoții lui vodă și Can-
tacuzinii fură prinși de Gheorghe Ștefan și băgați în închisoare,
iar cazacii zaporojeni se întoarseră în Ucraina, ducînd cu ei trupul
mortului lor căpitan. Pe drum, convoiul se întîlni cu Bogdan
Hmielnițki, care, cu o puternică armată, venea, dar prea tîrziu, în
ajutorul fiului său. Se zice că întîlnind acest lugubru convoi,
viteazul hatman căzăcesc, mușcînd din buze, ar fi spus doar atît :
„Mulțumesc ție doamne, că nu l-ai lăsat să cadă în mîna
dușmanului“. Apoi, întorcîndu-și din nou armele împotriva
polonilor, el porunci ca trupiil fiului său să fie dus la Cehrin, și
păstrat acolo în catedrală, pînă s-o întoarce el acasă după
încetarea războiului, cînd se va proceda la înmormîntare.
Intre timp, domnița Ruxanda dădu naștere la doi gemeni —
de-a căror soartă, de altfel, nu s-a mai putut afla niciodată nimic...
Era lehuză cînd, la 22 octombrie 1653, sosi în Cehrin corpul
bărbatului ei.
Prin urmare, un an abia după căsătorie, domnița Ruxanda era
văduvă. Și nu putea avea mai mult de 23 sau 24 de ani. Atîta grijă
cu creșterea ei, atîta zbucium înainte de nuntă, pentru a-i da —
poate — 6 luni de fericire, 6 alte luni de îndoială, și apoi în
floarea tinereții, s-o izbească deodată soarta atît de crud, încît nu-
i mai putea lăsa nici iluzia măcar a unei fericiri viitoare.
Și-n adevăr, domnița Ruxanda rămase o nemîngăiată văduvă.
Socrul ei, Bogdan Hmielnițki, îi dărui cetatea Rîșcovului, pe
malul Nistrului, uncie își petrecu zilele — copilăria ei de o parte
și fericirea năruită de alta.
Pețitorii nu lipsiră nici acum, cînd era o femeie părăsită,
avînd pe mamă-sa în închisoare și pe tată-său în exil. Se pare că
frumusețea și inteligența ei tot mai ademeneau curtezanii.
Wisznowiecki o ceru iarăși, stăruitor. Dar îl respinsese ea înainte,
și cum era să-1 ia acum, după ce aflase că-i omorîse bărbatul ?
Un alt pribeag prin străinătăți, ajuns în Ucraina, o văzu, se
amoreză de ea și-o ceru în căsătorie. Era nepotul lui Mihai
Viteazu, fiul lui Nicolae Pătrașcu și al domniței Ancuța a lui
Radu Șerban. Acel tînăr, numit Mihai după bunicul său, era
inimos și- viteaz, dar și el fără noroc. Născut și crescut la Viena,
la curtea habsburgilor, se apucă mai tîrziu să colinde țările străine
pentru a căpăta tronul Țării Românești, pe care nici n-o cunoștea.
Interesele lui îl duseră la Bogdan Hmielnițki unde, văzîndu-i
nora, o ceru în căsătorie. Dar Ruxanda îl respinse și pe ol, căci
era hotărîtă să rămîic văduvă, în amintirea celui pe care se vede
acum lămurit că l-a iubit.
Ba mai mult chiar, pentru a rămînea cît mai credincioasă
memoriei lui Timuș, ea nu mai voi să părăsească Ucraina. Cînd,
în 1658, Gheorghe Ștefan fu alungat din Moldova și doamna
Ecaterina ieși din închisoare, plecînd cu Ștefăniță la soțul ei, la
Constantinopol, Vasile Lupu murind, doamna Ecaterina se mută
din Stambul la Iași, la curtea fiului ei. Stăruiră amîndoi, și mama
vitregă și Eratele, să se întoarcă Ruxanda în țară. Insă ea refuză
din nou, cu îndîrjire, să părăsească țara ei adoptivă. Se în- tîmplă
atunci un lucru ciudat și aproape unic în analele istoriei. Ștefăniță
Vodă, băiat tînăr, inimos și — așa se pare — cam într-o ureche,
își strînse cîteva' mii de ostași și porni să-și ridice sora cu de-a
sila. Cum ea locuia la Rîșcov, pe malul Nistrului, îi fu ușor să
treacă rîul, fără a prinde cazacii de veste, să înconjoare cetatea și
s-o asedieze. Dar Rîșcovul avea ziduri puternice și aprovizionare
din belșug. O zi, două, o șăptămînă, porțile rămî- neau închise și
asediul devenea ridicol. Un frate împre- surînd pe soră-sa pentru
a o scoate dintr-o cetate din care nu voia, să iasă. Ștefăniță plecă
și Ruxanda rămase.
Rămase multă vreme. In 1662 Ștefăniță Vodă muri, iar
doamnei Ecaterina, după cum am arătat, i se pierdură urmele.
Poate merse ea atunci la fata ei în Ucraina și în tot cazul, timp de
cîțiva ani, nu mai știm nimic de ele. Atît doar că socrul Ruxandei
fiind mort de mult (1657), ea rămase în bune legături de prietenie
cu soția hatmanului, Ana Zolotarenko, precum și cu fiul ei, Iurie,
care după moartea lui Bogdan fu ales hatman al zaporo- gilor.
Abia tîrziu, după moartea cumnatului ei Iurie, se hotărî în sfîrșit
domnița Ruxanda să părăsească Ucraina, deci abia atunci cînd
nici o legătură n-o mai ținea strînsă de țara aceea pe care altădată
o iubise. Atunci se întoarse în Moldova stabilindu-se la o moșie
ce o avea în dar de la tatăl ei, Deleni, în județul Botoșani —
moșie care încăpu mai tîrziu pe mîinile Cantacuzinilor, și mai
apoi în- tr-ale familiei Ghica.
De altfel, toată viața domniței Ruxanda, de cînd a rămas
văduvă și pînă a murit, e învăluită într-o taină care nu ne-a fost
încă dezvăluită. S-ar putea că acolo, în cetatea de pe malul
Nistrului, să se fi desfășurat o lungă și misterioasă dramă, al cărei
deznodămînt s-a înfăptuit abia peste vreo treizeci și cinci de ani,
într-o altă cetate, a Neamțului. S-ar putea ca fata lui Vasile Lupu
să fi rămas la Rîșcov, nu de bună voie, ci silită, ca prizonieră a
cuiva, și, ca atare fratele ei Ștefăniță să fi venit la cererea ei s-o
scape din închisoarea în care o ținea un bărbat cu de-a sila. Astfel
s-ar tălmăci mai ușor asediul întreprins și neizbutit al cetății
Rîșcov de către Ștefan Vodă.
Dar cine o fi fost acel bărbat, care o teroriza pe frumoasa
Ruxanda ? S-ar fi putut bănui că era Iurie, fratele lui Timuș, — și
poate că, în adevăr, o fi fost chiar el, cel puțin la început. Dar mai
în urmă, s-a ivit în viața Ruxandei un alt om, care a jucat un rol
însemnat, cel mai însemnat din toate, deoarece a ajuns a fi
ucigașul ei. 11 cheamă Vasile Krupenski și era, după bunică-său,
polon, poate cu legături de pămînt în Ucraina. Iar în Moldova era
proprietarul moșiei Feredeni din ținutul Botoșanilor, învecinată
cu Delenii. El a fost mai tîrziu, de altfel, mare postelnic sub Duca
Vodă și sub Cantemir, și era fiul cămărașului Andronic
Krupenski.
Pomelnicul Feredenilor ni-1 arată însurat „cu domnița
Ruxanda, fata lui Vasile Vodă“, iar despre fiul său Sandu,
pomelnicul glăsuiește astfel : „fecior postelnicului Vasi- lică
Krupenski și al domniței Ruxanda, fiica lui Vasile Voievod
albanitul“. Cum acest pomelnic dă întreaga spiță a neamului
Krupenski riguros exactă după acte și documente, căsătoria
aceasta de a doua a domniței Ruxanda ar părea posibilă de n-ar fi
alte argumente împotriva ei.
Domnița se întoarce în Moldova tîrziu, cam douăzeci de ani
după nunta ei cu Timuș, și se stabilește la moșia ei Deleni.
Despre viața petrecută de ea acolo — vreo 14 ani — nu știm
nimic. Știm însă că în anul 1687, cînd regele Poloniei, Ion
Sobieski, care se afla în război cu turcii intră în Moldova
devastînd și arzînd tot ce întîlni în cale-i, domnița Ruxanda,
.cuprinsă de groază, fugi din Deleni, cu cîteva slugi, cu bucate, cu
scule, cu aurul ce de bine de rău putu strîngé în grabă înainte de
plecare. Ea se ascunse în Cetatea Neamțului, care în vremea
aceea era mînăstire și fusese chiar înființată de tatăl ei, Vasile
Lupu. „Acolo1, zise Ion Neculce, cronicarul, o găsi o ceată
răzleață de cazaci și cu multe munci au muncit-o pentru avuție,
iar pe urmă i-au tăiat capul pe prag cu toporul. Spun cum să fi
găsit la dînsa, 19. 000 de galbeni“.
însă amănuntele acestui omor le aflăm din dosarul unui
proces din chiar anul următor, 1688, cînd lordachi Cantacuzino,
moștenitorul domniței Ruxanda, întors din pribegia sa din
Muntenia, cerea lui Vasile Krupenski averea furată de el de la
fata lui Vasile Lupu. întreaga afacere este nespus de interesantă.
Constantin Vodă Cantemir părăsise Iașii în grabă și se
coborîse la vale, cu boierii lui, cu slujbașii, cu armata toată,
înspre Huși întîi, de unde apoi trecu Prutul în Bu- ceag. Ca
întotdeauna însă, o samă de boieri rămase în Iași, dîndu-se de
partea învingătorului, ba făcînd încă haz pe socoteala bietului
voievod fugar și cîntînd în batjocură cîntece despre el. Printre
acești boieri era și postelnicul Vasile Krupenski. El întovărăși pe
Sobieski în urmărirea acestuia. împotriva lui Cantemir pînă la
Huși, iar la întoarcerea lor spre Iași ceru regelui o ceată de cazaci
pentru a merge să asedieze cetatea Neamțului. Pentru a convinge
mai ușor pe Sobieski, îi spuse că fata lui Vasile Lupu stă ascunsă
acolo, că ea are bogății fără număr și că va merge el să i le aducă
pe toate. Regele Poloniei îi dădu deci o mînă de cazaci, care
merse la Cetatea Neamțului — nu în „ceată rezleâță“, ci un scop
bine definit — sub conducerea postelnicului Krupenski. Ajunși
acolo, ei începură asediul cetății, care deși era mînăstire avea
totuși o mică garnizoană, și chiar pare-se destul de vitează, căci
ea rezistă mult pînă fu nevoită, poate din pricina foamei, să
deschidă porțile cetății. Și atunci se întîmplă acea grozăvie despre
care vorbesc cronicarii, furtul averilor întîi și apoi omorul
domniței, pe pragul ușii, cu toporul.
Acum se naște întrebarea, de ce a făcut Krupenski
nelegiuirea aceasta ? Căci, în tot cazul, după prădarea unei femei
bătrîne și rămasă fără apărare, omorul pare nu numai odios, dar și
inutil. Așa îneît singurul răspuns acceptabil, e că Vasile
Krupenski postelnicul a săvîrșit fapta lui din răzbunare. Dar
răzbunarea de ce, împotriva căror fapte ?
Că domnița Ruxanda să fi fost nevasta lui, pare puțin probail,
cu toate aserțiunile pomelnicului din Fere- deni. Mai întîi, un inel
de-al ei din anul 1680 purta încă inițialele R.T. (Ruxanda Timuș),
și al doilea, dacă ar fi fost ea măritată cu Vasile Krupenschi și ar
fi avut cu el un fecior legitim, pe Sandu, averea ei ar fi rămas
fiului, nu nepotului lordachi Cantacuzino.
Atunci ce s-a întîmplat ? De ce a căutat Krupenski, vecinul
de moșie, să afle ascunzătoarea domniței, de ce a descoperit acea
ascunzătoare lui Sobieski „prin trădare11, cum zic actele
procesului sus pomenit, și de ce s-a dus s-o asedieze, de ce a
omorît-o ?
Acolo, în castelul de pe Nistru, o fi fost ea timp de 20 de ani
prizoniera unui om pe care nu-1 voia ? i-o fi făcut un copil, pe
Sandu ? O fi chemat pe fratele ei s-o despresoare ? O fi fugit în
sfîrșit în Moldova ? Și după alți 14 ani, fiind țara toată în bejănie,
i-o fi căzut acum lui Krupenski prada în mînă, dc s-a dus să-și
răzbune, s-o jefuiască și s-o omoare ?
Ce taină plutește în jurul acestor intîmplări dc demult, și cine
le va desluși vreodată ?
 Capitolul XXI
DOAMNA SAFTA A LUI GHEORGHE ȘTEFAN
ȘI PRINCIPESA MIHAILOWA

ată, în sfîrșit, o căsătorie romantică, făcută împotriva oricărei

reguli stabilite, fără pețire, fără foia de zestre, fără cheful de
trei zile și trei nopți, obligator în casele boierești
Să dăm cuvîntul bătrînului cronicar Ion Neculce, cel ce știe,
să povestească cu atîta farmec toate nimicurile vieții, nimicuri
care, atunci cînd trăiești în ele, sînt do fapt esențiale
„Gheorghe Ștefan Vodă, cînd era boier, murindu-i ju-
pîneasa, a rămas văduvoi ; și întîlnind o jupîneasă săracă,
frumoasă, tînără, anume Safta de neamul Boeștilor, au
întîmpinat-o pe drum mergînd cu rădvanul la Iași și a oprit
rădvanul cu sila, și s-a suit fără de voie înlăuntru, și a întors
rădvanul înapoi la casa lui. Și pe urmă a primit și ea și s-a
cununat cu dînsul, care a ajuns de-a fost și doamnă“.
Gheorghe Ștefan era fiul logofătului Dumitrașcu Cea- urul
din Buciulești pe Bistrița, și a jupînesei sale Zinica Mogîlde de
la care moșteni, împreună cu frații lui, Vasile și Grigore, o foarte
mare avere. întreaga vale a Șiretului, dinspre munte, era a lor, de
la Buciulești pînă dincolo de Trotuș : Răcăciuni, Valea Rea,
Bogdana, Cașin, cîte și mai multe. Ridicat la rangul de mare
logofăt, cel dinții boier al țării, el era în același timp și cel mai
bogat din toți, afară poate de vestitul Ursachi, despre care se zice
că nu-și mai putea număra moșiile.
Nu se știe cine a fost întîia lui nevastă, cu care n-a avut
copii, precum n-a avut nici cu a doua. Aceasta — Safta furată
din rădvan — era fiica visternicului Toader Bou și a Agafiei
Prăjescu 59.
în timpul boieriei soțului ei, nu se știe de fapt nimic despre
ea, decît felul cum a fost furată, la drumul mare, și învoirea silită
ce-a dat-o pe urmă la căsătoria ei cu răpitorul.
Gheorghe Ștefan, înălțat mereu în ranguri, ajunse logofătul
lui Vasile Lupu și omul lui de încredere. Pe el îl trimitea
voievodul prin țările vecine de cîte ori avea ceva de comunicat
lui Matei Basarab sau lui Gheorghe Rakoczi. Se zice că,
profitînd de desele lipse din țară ale logofătului său, Vasile
Vodă, care era foarte muieratic, s-ar fi legat de jupîneasa Safta.
Și c-o fi sau nu adevărat, în tot cazul Gheorghe Ștefan răspîndi el
însuși zvonul acesta. Punîndu-și de gînd să răstoarne pe Vasile
Lupu din domnie, el atrase o parte din boieri în conspirație,
îndeosebi pe frații Ciogolea și pe serdarul Ștefan, spunîn- du-le,
între altele, că vodă i-a necinstit casa, fapt care nu suferea să
rămînă nerăzbunat. Profitînd în același timp și de reînnoitele lui
solii la București și la Cluj, el se înțelese cu voievozii Munteniei
și Transilvaniei, neîmpăcații dușmani ai lui Vasile Lupu, pentru
a căpăta sprijinul lor.
Planul era prin urmare bine chibzuit. înlăuntrul țării el
trăsese din parte-i pe Ștefan serdarul, comandantul efectiv al
oștirilor, iar în afară se asigurase de sprijinul, voievozilor vecini,
care trebuiau să-j trimită două corpuri de armată, ce urmau să
intre în Moldova, unul de la Focșani și celălalt pe la Oituz. La
Iași, în afară de conspiratori, nimeni nu bănuia nimic, nici măcar
frații Canta- cuzino, care de altfel, au stat totdeauna cu ochii în
patru pentru a apăra domnia voievodului lor. Unul din ei, marele
vistiernic lordachi, văzînd într-o zi pe Gheorghe Ștefan stînd în
Divan cu toiagul la gură, îl întrebă în glumă : „Ce zici în fluier,
dumneata, logofete ?“ Iar el, atît era de sigur de taina lui încît își
permise să răspundă : „Zic în fluier să mi se coboare caprele de
la munte, și nu mai-vin“. El a răspuns-în pildă, spune Ion
Neculce, și alții nu s-au priceput că așteaptă oștile ungurești să
vie de peste munte.
In sfîrșit, în preajma paștilor, joia înainte de duminica
floriilor, îi veni vestea că au pășit străinii în țară. Dis-de-
dimineață, pe cînd se pregătea vodă să meargă la biserică,
logofătul se și înfățișă la curte, rugîndu-1 să-1 lase să plece
îndată la moșie, căci îi zace acolo jupîneasa bolnavă de moarte.
Și învoirea fiindu-i dată, Gheorghe Ștefan, a cărui nevastă era
sănătoasă tun, porni în toată, graba în josul țării să întîmpine
armatele ardelene.
A doua zi, spătarul Costea Ciogolea, cuprins de o tîrzie
remușcare, urca dealul mînăstirii Aroneanului și luînd la o parte
pe egumenul Iosif, îi încredință o scrisoare către vodă, făcîndu-1
întîi să jure că niciodată nu va destăinui cine i-a dat răvașul.
Acest egumen era duhovnicul lui vodă și al tuturor boierilor. El
porni îndată la curte și dete plicul domnului, care nebănuind
nimic, își poate închipui oricine cu ce mirare citi rîndurile
următoare, ce ne-au fost păstrate întocmai : „Milostive doamne,
eu, unul din slujitorii măriei tale, mîncînd pîinea și sarea măriei
tale de atîția ani, ferindu-mă de osîndă să nu vie asupră-mi, îți
fac știre măriei tale pentru Ștefan Gheorghe logofătul cel mare,
că-ți este adevărat viclean, și s-au ajuns cu Rakoczi și cu domnul
muntenesc, și sînt gata oștile să vie asupra măriei tale, de care
lucru adevărat să crezi măria ta că nu este într-alt chip“.
Abia atunci înțelese bietul Vasile Lupu se însemna boala
jupînesei Safta, a cărei grijă te pomenești c-o și purtase. Toată
osteneala ce-și dădu, toate amenințările ce întrebuință pentru a
afla cine a încredințat lui Iosif scrisoarea, fură zadarnice, căci
egumenul jurase că va păstra taina. Vodă trimise atunci după
mitropolitul Varlaam care dezlegă pe egumen de jurămînt „ca
pentru un lucru care se atinge de domnie și de atîtea case“. Abia
atunci se înduplecă popa să destăinuiască numele celui care-i
dădu-sei scrisoarea. Vasile Vodă își repezi oamenii acasă la
Ciogolea și-1 duse legat la curte, precum și pe frate-său și pe
serdarul Ștefan. îi băgă apoi la închisoare, pînă va pune mîna și
pe Gheorghe Ștefan, pe urma căruia trimise în grabă pe vătafii
de aprozi Sculi și lacomi. între timp însă, Gheorghe Ștefan se
împreunase cu ostile ungurești și muntenești, care întîlnindu-se
cu vătafii lui vodă la Roman, deschiseră focul asupra lor. lacomi
fu împușcat, iar Sculi, scăpînd cu fuga, se întoarse într-un suflet
la Iași, pentru a istorisi acolo cele văzute și întîmplate.
Pricepînd astfel vodă că cele destăinuite în scrisoare sînt
adevărate, el porunci seimenilor săi să omoare pe Ciogolești și
pe Ștefan serdarul, chiar atunci, în noaptea aceea, dinaintea
jitnitei domnești din curte.
lordachi Cantacuzino, cumnatul lui Vodă, stăruise din
răsputeri ca boierii aceștia să nu fie omorîți întrucît lor le datora
Vasile Lupu descoperirea complotului. Cînd așadar, la miezul
nopții, fu trezit din somn, adueîndu-i-se vestea că domnul
omorîse pe foștii conspiratori, vistiernicul lordachi, suspinînd
din greu zise : „Au pierit boierii ? Ah ! ce s-a făcut !“ Aceste sînt
amănunte care pot părea fără interes. Dar istoria noastră duce
lipsă de micile amănunte ale vieții zilnice, cele care dau colorit
și relief dispărutului trecut. E bine, să se știe vorbele morților de
demult, pentru a cunoaște felul cum grăiau și simțămintele de
care erau stăpîniți. Prin vorbele aceste, rostite în spaima nopții :
„Au pierit boierii ? Ah ! ce s-a făcut ! “ cunoaștem noi sufletul
acestor atît de lăudați boieri cantacuzini, mai bine decît din toate
tămîierile ce le-au făcut cronicarii.
Ce-a urmat pe urmă, cunoaștem din capitolele precedente.
Fuga lui Vasile Lupu, înscăunarea noului voievod, alungarea lui
din domnie de către Timuș Hmielnițki, victoria de la Finta, a
doua fugă a lui Vasile Vodă și in sfîrșit. grozavul asediu de la
Suceava, în care doi oameni din afară pîndeau pe doi oameni
dinlăuntru pentru niște ambiții, niște răzbunări personale :
Wisnowiecki pe Timuș din pricina Ruxandei, și Gheorghe Vodă
Ștefan pe doamna Ecaterina din cauza Saftei.
Am arătat de asemenea cum a înțeles, lipsit de orice
mărinimie, să se răzbune noul voievod, vrînd întîi să-și bată joc
de doamna lui Vasile Lupu, care-1 ,,sudui“, spune cronica,
tratîndu-1 de „dulău fără obraz“, cum o închise apoi împreună cu
fiul ei și cu Cantacuzineștii, la Buciuleștii lui de pe Bistrița,
amenințînd-o c-o s-o înece în apele rîului, și ținînd-o apoi acolo
la opreală în tot timpul domniei lui.
Această domnie n-a fost nici strălucită, nici măcar întru
nimic însemnată. Dacă figura acestui voievod interesează astăzi,
ca ne atrage mai mult prin nenorocirea lui- după ce n-a mai fost
domn, decît prin faptele ce-a făcut pe cînd era. A domnit vreo
patru ani și jumătate, din 1653 la 1658, în care timp nici despre
doamna Safta nu putem afla nimic.
O coaliție a Suediei, a Prusiei, a Transilvaniei, a Munteniei
și a Moldovei împotriva Poloniei — primul plan de împărțire a
Poloniei ce s-a născut în mintea vecinilor ei — a făcut pe
Gheorghe Vodă Ștefan să ia armele împotriva regelui Ion
Cazimir. Războiul, nenorocos, a întors pe fieștecare de unde
venise, iar voievozilor noștri le-a sosit destituirea din Stambul,
căci Poarta nu voia să aibă aerul de-a fi sprijinit această
nechibzuită acțiune. Domn al Moldovei fu numit bătrînul
Gheorghe Ghica, care era capuchihae la Poartă. însă Gheorghe
Ștefan nu se supuse poruncii padișahului. El trecu în
Transilvania, de unde, luînd ajutor de la Rakoczi, se întoarse în
țară cu o armată de unguri, însă fu bătut la Strunga de către
Grigore Ghica, fiul voievodului, care, în amintirea acelei izbînzi,
ridică o movilă, ce se mai vede și astăzi în fața stabilimentului
băilor.
Gheorghe Ștefan se retrase la Cașin, moșia lui, luînd pe
doamna Safta cu el, precum și pe frate-său Vasile hatmanul. în
curtea acelei mînăstiri cu ziduri puternice avea un palat
domnesc, clădit de el, ale cărui ruine astăzi nici nu se mai văd.
Fiind urmărit, nu putu zăbovi mult acolo. O luă mai departe prin
munți, înspre granița Ardealului. Sus, pe Clăbuc, se opri cu ai lui
să ia masa pe-o stîncă mare, pătrată, ce se afla acolo, și,
ridicîndu-și cupa cu vin într-un ultim adio Moldovei, porni apoi
fugar prin străinătăți și nu se mai întoarse. Noi toți cîți am făcut
războiul prin meleagurile acelea am trecut pe la stînca Clă-
bucului pe caro au bombardat-o nemții în 1916, trei săptă- mîni
de-a rîndul. Dar masa lui Vodă Gheorghiță a rămas întreagă,
nebiruită nici de vreme nici de ghiulele neamțului. Sătenii din
partea locului mai vorbesc astăzi încă, după 300 de ani, de Masa
lui Vodă și de pribegia „unui bătrîn moldovean11 al cărui nume
nu-1 mai știu.
La curtea lui Rakoczi, fugarul voievod nu rămase mult.
Principele Transilvaniei, învins dc poloni, simțea acum clă-
tinîndu-i-se tronul sub picioare. Avea destulă grijă pentru el
însuși, ca să se mai încurce cu necazurile altuia. Gheorghe
Ștefan porni deci mai departe, ducîndu-și cu el cala- balîcul :
nevasta, fratele și o întreagă curte.
Pribegiile acestea, care au ținut zece ani, sînt extrem de
interesante, însă nu intră în cadrul studiului nostru. Le vom arăta
numai, pe scurt, întrucît ele sînt atingă- toare de vreun amănunt
ce-am putea culege despre doamna Safta și despre o rivală de-a
ei, ce se ivi deodată, în zbuciumul acelei vieți petrecute în țări
străine.
Ioan Ncculce, în „O seamă de cuvinte11, spune că Gheorghe
Vodă Ștefan prinse a urî pe doamna Safta și o alungă de la sine.
Informația cronicarului este greșită. El și-a iubit nevasta pînă la
urmă, iar dacă s-au despărțit, vina nu a fost a lui, după cum voi
arăta mai jos.
Peregrinările acestea ale foștilor voievozi nu erau simple
călătorii. Erau deplasări în bloc ale unui întreg aparat de curte :
boieri, secretari, medicul, duhovnicul, servitorii, bucătarii,
grădjarii, un ghiduș, ca piticul Bolea al lui Petru Șchiopul sau
cocoșatul lui Radu Șerban. Mai veneau rudele : frați, surori sau
veri ; și apoi doamna, eare-și avea și ea curtea ei.
Din tovarășii lui Gheroghe Ștefan cunoaștem mai întîi pe
frate-său Vasile Ceaurul, fost hatman, pe cumnatul său
Alexandru luliu Torquato, baron de Frangipani, pe Constantin
Nacu, care-și zicea „colonelul Nacolowitz“, pe boierul Gaspar
Hidi, pe ieromanahul Antonie din Molo- vița duhovnic și
secretar pentru limba românească, și pe lacob Harsany (din
Hîrșani, Făgăraș}, secretar pentru limba germană și latinească.
Iar dintre tovarășele doamnei Safta, cunoaștem pe Ștefana
Mihailowa, o tînără circaziană, care-i servea, să zicem așa, de
„doamnă de onoare11. ,
în anul 1662, aflăm întreagă această curte colindînd
Germania, la. prințul Wenzel von Lobkowitz, la contele de
Rothal (în Moravia, la moșia Belesow), apoi la Viena, unde
Vasile Ceaurul pare a fi părăsit pe frate-său, căci nu-i dăm de
urmă în celelalte peregrinări. Lîngă Viena, convoiul exilaților c
prădat de hoți, iar în Viena Gheorghe Ștefan încape în mîinile
unui cămătar lacob Frănkl, cu care pe urmă, pentru un juvaer
amanetat, se ciorăvă- iește ani de zile. în sfîrșit, la începutul
anului 1663, fostul domn se hotărăște a pleca la Moscova, spre a
cere ajutorul țarului pentru a-și recăpăta domnia. Cum el nu
putea trece prin Polonia, unde era privit ca un trădător, ocolește
acest regat îndreptîndu-se prin Prusia în țările baltice. La Berlin,
cu cîteva luni mai înainte, văzuse pe electorul de Brandenburg
kurfurstul Friederich-Wilhelm, care, în amintirea serviciilor ce-i
prestase domnul Moldovei în timpul războiului împotriva
Poloniei, îl primise ca pe un prieten, ajutîndu-1 și cu bani de
drum. între timp, sărăcia începuse a se face simțită. Boierii și
servitorii îl părăseau căci cercau lefurile lor în fiecare lună, și
bietul om nu le putea împlini. Ajuns în țările Baltice, la Dorpat,
în golful Riga, se dezlănțui și drama familiară. Doamna Safta,
sătulă de atîta du-te vino, hotărî să-și părăsească bărbatul. Voia
să se întoarcă în Moldova, să caute acolo odihnă pentru
bătrînețile ei. Poate — nu putem ști — legătura dintre soțul ei și
Ștefana Mihailowa, începuse. Poate era geloasă, poate numai
trudită. Dar în tot cazul, este sigur că nu a plecat alungată de
soțul ei. Dimpotrivă, acesta o rugă cu stăruință să rămîie, după
cum se vede dintr-o scrisoare de-a lui, în care se plînge amar că
Safta l-a părăsit. Tînără, ea se lăsase furată de rădvan, însă
bătrînă a fugit dînsa, lăsîndu-și culcușul slobod pentru cine o
vrea să-1 ia. I l-a luat Ștefana circaziana, de nu cumva i l-o fi
suflat de mai înainte. Iar de atunci încolo, această ibovnică
rămase credincioasă și neclintită pe lîngă pribeagul domn, de-a
ajuns mai tîrziu să-și zică și doamnă, fiind printre străini
întotdeauna privită ca atare.
Doamna Safta, în schimb, se întoarse în Moldova, unde trăi,
după dorința ei, singură la țară. în timpul pribegiei sale, fiul lui
Vasile Lupu, Ștefăniță Vodă, ajunsese domn al Moldovei. Una
din primele lui griji fusese, firește, să-și răzbune toate
neajunsurile suferite de el și de ma- mă-sa de la Gheorghe Vodă
Ștefan. Confiscă deci toate moșiile acestuia, printre care și
Răcăciunii (Bacău), sub cuvînt că fostul voievod datora, de pe
cînd era boier, 200.000 de taleri lui Vasile Lupu. Răcăciunii fu
apoi vîndut lui Istrati Dabija (viitorul domn), care dădu moșia în
zestre fiicei sale Maria, căsătorită cu postelnicul lordache Ruset.
Această Maria Ruset, care muri de altfel mai tîrziu în facere,
era fina doamnei Safta, și poate din această pricină putu bătrîna
doamnă, întoarsă din pribegie, să capete înapoi o moșie care
trecuse între timp prin diferite mîini. în tot cazul, aflăm pe Safta
stabilită acolo, la vechea așezare a soțului ei, trăindu-și
bătrînețile, liniștită și nestingherită de nimeni pînă în 1675, cînd,
urcîndu-se Antonie Ruset în scaunul Moldovei, moșia fu
revendicată din nou, și anume de chiar lordachi Ruset, fostul
bărbat al Măriei Dabija. Se naște un proces lung și gălăgios, pe
carc-1 cîștigă, firește, nepotul noului voievod. Biata Safta,
alungată de pe moșia ei, ceru să i se plătească cel puțin cei 2000
de taleri ce i-ar fi datorat Dabija-Vodă, și în tot cazul să i se
restituie lucrurile ce dăduse ea, cînd plecase în pribegie, în
păstrarea rudei și prietenei sale, doamnei Dafinei (nevasta lui
Dabija). Aceste lucruri erau : o caretă, care a fost oprită la curtea
domnească, și o pereche de ceprage cu mărgăritari. însă careta se
dovedește a fi fost dăruită, nu împrumutată, iar cepragele,
pretindea lordachi Ruset că ,,nu-i cum zice ea, numai că fiind
fiica doamnei Dafina, Maria, botezată de dînsa, fostu-i-le-au
dăruite încă de cînd a venit din pribegie, ca pe-o fină a sa“.
Safta, exasperată, e gata să jure că nu este adevărat, și atunci
lordachi Ruset „văzînd cum este ea bucuroasă a merge să jure
fără nici o cale și să-și puie sufletul pentru nemică, datu-i-au
ceprazele înapoi la mîna ei, ca să nu aibă ce mai zice alta“.
Unde a mai trăit doamna Safta pe urmă, nu știm, însă,
douăzeci de ani după moartea soțului ei, o rnai aflăm în viață,
iscălind încă „doamnă a Țării Moldovei11, și pu- nînd pe
scrisorile ei pecetea domnească cu stema țării, însă în 1699,
bătrîna de peste 80 de ani, ea pare a mai fi fost în viață.
Pe cînd doamna Safta își ducea de-acum în țară un trai mai
mult amărît, pribegiile lui Gheorghe Ștefan urmau, multe,
variate, grele. în Rusia nici un noroc. Țarul primi cu deosebite
onoruri pe acest voievod detronat care, tre- cînd pe străzile
Moscovei cu 75 de persoane ce-1 întovărășeau, venea „nu pentru
a cere pîne“, ci pentru a fi de folos creștinității, propunînd din
partea împăratului Leopold, zicea el, o cruciadă împotriva
turcilor. însă propunerea sa, ascultată politicos și rece, fu
respinsă.
întors în Germania, Gheorghe Ștefan se stabili, ca să. zicem
așa, definitiv la Sczeczin pe marea Baltică, trăind întîi luxos în
frumosul castel de acolo, din mila kurfürs- tului Friederich-
Wilhelm. O corespondență de cîțiva ani între fostul domn al
Moldovei și palatinul din Brandenburg ne arată oarecari
amănunte din viața de pustnic ce ducea exilatul în acele
îndepărtate meleaguri. îi plăcea băutura moldovanului nostru.
„Vreau, vin bun, potrivit temperamentului meu“, scria el într-un
rînd. Dar în genere predominau cererile de bani. „N-aș vrea să
fiu la vîrsta mea batjocura oamenilor11. Kurfürstul îi făcea
întotdeauna pe plac, afară de-un lucru care nu stătea în puterea
lui, anume restituirea scaunului Moldovei. în vederea acestei
ambiții, Gheorghe Ștefan plecă și la Stockholm, la regele Suediei
(1655), unde rămase 6 luni, tot fără nici un rezultat practic.
întors prin Danemarca, iarna, făcînd și o bucată de drum cu
sania, se stabilește din nou la Sczeczin, de unde începe o
corespondență cu regele Angliei șj cu regele Franței. La Londra,
la Curtea lui Carol al II-lea, trimite pe „colonelul 14 Nacu, iar la
Paris, sau mai curînd la Versailles, la Ludovic al XIV-lea
purtătorul scrisorilor sale era spătarul Milescu, cel ce fu mai
tîrziu învățătorul lui Petru cel Mare al Rusiei, cel ce călători în
Mongolia și în China, mîncînd la masă cu împăratul de la soare
răsare, cel ce deveni unul din marii geografi ai Europei cu
reputație mondială.
Din toți monarhii pe care-i imploră bietul Gheorghe Ștefan,
cel mai binevoitor îi fu Ludovic al XIV-lea, care în diferite
rînduri și cu stăruință interveni pentru el la Poartă. E ciudată
această corespondență din care rezultă că marele rege al Franței,
unul din cei mai puternici monarhi ai lumii, Le Roi Soleil,
considera pe acest „pauvre prince'-1, cum îl numea De la Haye 80,
ca un suveran decăzut, dar totuși ca un suveran, deci un egal de-
al lui, un văr. Iată una din scrisorile salo din iulie 1667 :
„Mon cousin, J’ay reçu par les mains du Baron Spata- rius
C1
, cy-devant vostre général, la lettre que vous m’avez escritte, et
aussitost J’ai expédié l’ordre au Seigneur de la Haye, mon
ambassadeur à la Porte Ottomane, afin qu’il employe
efficacement mon nom et mes offices pour votre restablissement
de la manière qu’il jugera plus propre pour vous estre utile.
J’ay beaucoup d’estime et d’affection pour vostre personne.
Je souhaiterais bien d’estre en estât de pouvoir vous soulager
dans vos malheurs que je prie Dieu de faire bientost cesser et de
vous prendre, monsieur mon Cousin, en sa sainte et digne garde.
Louis11.
Intervențiile lui Ludovic al XIV-lea nu fură eficace. De
altfel, ambasadorul său puse puțină rîvnă în executarea ordinelor
regale. Pe de altă parte, banii trimiși din Berlin la Sczeczin se
împuținau din an în an, și sănătatea lui Gheorghe Vodă Șerban
se împuțina și ea. Suferea de podagră și, poate, și de bătrînețe.
'Ar fi vrut să plece iar în Rusia, unde-1 poftea acum țarul să
locuiască „pînă la sfîrșitul zilelor sale, pentru a nu mai trăi
printre oameni de altă credință11. Boala îl împiedică însă se
întreprindă această nouă călătorie. La 28 ianuarie 1668,
presimțin- du-și sfîrșitul, fostul voievod al Moldovei scrie
palatinului din Brandenburg o duioasă scrisoare de mulțumire și
de rămas bun, și cîteva zile mai tîrziu își dete acolo, în castelul
de pe malul Balticei, obștescul sfîrșit, în brațele credincioasei lui
tovarășe a ultimilor ani, Ștefana Mihailowa.
Cîteva scrisori anterioare acestui eveniment, ne-o arată pe
Ștefana într-o lumină favorabilă, femeie deșteaptă, harnică și
curajoasă. A îndurat scăderile iubitului ei, boala acestuia și
sărăcia, cu resemnare. însă deznodămîntul fatal o zdrobi, luîndu-
i toate puterile. Un apel desperat către Kurfiirstul Friederich-
Wilhelm ne-o înfățișează zăpăcită de durere și de grija viitorului
ei : „...Vă rog să mă iertați și să mă găsiți demnă de
compătimirea, ajutorul și sprijinul vostru, lăsînd să strălucească
mila și mărinimia voastră și asupra-mi, sclava voastră prea su-
pusă, acum de toți părăsită“. Ii cere mai departe învoirea de-a
transporta trupul „soțului “ ei în Moldova, sub înal- ta-i
protecție, solicitînd bilete de liberă trecere, pentru a fi sigură de
făcătorii de rău. Și iscălește (pe latinește) ,,a serenității voastre
serva prea obligată, Ștefana Mihailowa, rămasă văduvă și
principesă a preaînalțatului domn al Moldovci“.
Dar „văduva de toți părăsită“ devine ținta invidiei și a
răutății omenești. Grigore Ghica, — cel pe care l-am arătat mai
sus învingînd pe Gheorghe Ștefan la Strunga, — după ce
ajunsese el însuși domn al Munteniei, era acum mazil la Viena.
De acolo începe o campanie de nesfîrșite uneltiri pentru a pune
mîna, pe ce brurnă de scule și juvaere ar mai fi rămas de pe urma
defunctului voievod. Printr-un prieten al său, care se afla la
curtea din Berlin (Kôln am Spree, cum se spunea pe atunci), el
intră în legătură cu marele kurffirst, căutînd a-i dovedi că averea
hii Gheorghe Ștefan i se cuvine lui, întrucît el ține de soție pe
Maria Sturdza, nepoata lui Gheorghe Ștefan. Iar cît despre
pretinsa principesă Ștefana Mihailowa, arată curat că „ea
pretinde'a fi soția principelui, precum nu poate fi în nici într-un
chip, întrucît cea dintîi soție este încă în viață, în a cărei casă se
afla Ștefana ca sclavă, iar în urmă fu răscumpărată“.
în timp ce doamna Safta trăia la o moșie in Moldova, iar
hatmanul Vasile Ceaurul la Iași, neștiutori de cele ce se
petreceau în străinătate, Grigore Vodă Ghica reuși să despoaie
pe biata Ștefana de ultimele lucruri, de preț sau fără valoare,
rămase moștenire de la cel pe carc-1 iubise și căruia îi rămăsese
credincioasă pînă la moarte.
Electorul n-o putu ajuta decît cu ceva bani de cheltuială și cu
pașapoarte, și văduva Ștefana porni cu coșciugul, aproape
singură, prin Germania, prin Austria, prin Ungaria, pînă la
granița Moldovei, intrînd în țară pe la Ghimeș și mergînd să-și
îngroape soțul la mînăstirca ctitorită de el, Ca.șinul. Prin proasta
îngrijire a călugărilor de acolo, mormîntul acestui bătrîn voievod
a dispărut fără urme.
Ștefana rămase puțină vreme în Moldova. Folosindu-se de
învoirea ce se dăduse soțului ei de-a pleca în Rusia, merse la
Kiew întîi și pe urmă la Moscova (1669). Tînără și frumoasă, ea
plăcu țarului Alexei Mihailovici, care, văduv de curînd, se gîndi
s-o ia de nevastă și ar fi putut fi astfel oropsita Ștefana nu numai
„doamnă“, cum îi plăcea să-și spuie,. dar încă țarina Rusiei.
Proiectul nu se realizează, îneît nenorocoasa femeie se retrase
amărîtă într-o mînăstire drn Moscova, pentru a-și isprăvi
păcatele lumești — căci e de bănuit că precum nu fusese
„doamna4' lui Gheorghe Ștefan, astfel n-a fost numai
„logodnica" țarului.
Capitolul XXII
DOAMNA MARLA GHICA

roina unuia din cele mai apreciate romane de ale lui Mauriciu
Jokai,doamna Maria Grigorc Gliica este, prin faptul acesta, mai
cunoscută și mai populară în Ungaria decît la noi în țară. Ba, aș
putea spune că la noi, în afară de specialiști, nimeni nu mai știe
cine a fost această zbuciumată doamnă, frumoasă poate,
vanitoasă desigur a cărei viață i-a fost dat s-o trăiască în salturi,
cînd în măriri și avuție, cînd în scăderi și sărăcie.
Istoria vieții ei nu poate fi tratată independent de furtunoasele
evenimente petrecute în țările noastre în a doua jumătate a
veacului al XVII-lea, în care a jucat ea însăși un rol, dacă nu
preponderent, în tot cazul ho- tărîtor pentru începutul acelei lupte
cc-a ținut în Muntenia vreo 20 de ani, lupta dintre Ghiculești și
Cantacu- zini, care a luat caracterul nu numai al unei certe de fa-
milie, ci a căpătat un mai adînc înțeles istoric și național.
Pentru a înțelege mai bine cele ce vor urma, va trebui să
luăm firul povestirii de unde-1 lăsasem, de la moartea lui Matei
Basarab.
Am arătat în ce împrejurări, la moartea lui Matei Vodă,
urmată după o grea boală, Constantin Șerban zis Cîrnul,
înlăturînd pe prezumtivul moștenitor Diicul Bui- cescu, nepotul
domnului, luă, cu ajutorul neastîmpăratei gărzi domnești
(seimenii și dărăbanii), puterea în mînă, încoronîndu-se pe îndată
domn al Țării Românești, acolo la Tîrgoviște, și sărbătorind cu
pompă mare înscăunarea lui în fața cadavrului încă neîngropat al
bătrînului voievod.
Diicul Buicescd, care se afla la moșia lui din Romanați, la
căpătîiul fiului său bolnav, fu dus la Tîrgoviște, însemnat la nas
pentru a nu mai putea domni, și apoi, dîndu-i-se drumul, el fugi
cu familia lui în Ardeal, la Gheorghe Rakoczi II. Scurtă vreme
după aceea, fata lui se mărită cu Drăghici Cantacuzino, fiul mai
mare al vestitului*pos- telnic al Țării Românești.
Astfel ajunse Buicescu cuscrul postelnicului, pe cînd noul
domn Constantin Șerban era cumnatul său, fiind fratele
Ilincăi'Cantacuzino, copii amîndoi de-ai lui Radu Vodă Șerban.
Dar postelnicul, care în 1653 avea vreo șaizeci de ani, n-a luat
niciodată parte nici pentru cumnatul, nici pentru cuscrul, căci
viața publică îl dezgustase și nu mai avea altă dorință decît să
trăiască departe de zbuciumările lumii, în tihna frumosului său
conac de la Filipești, Prahova.
Familia Cantacuzino, care se trage din împărații Bizanțului, a
intrat în țară la noi la începutul secolului al XVII-lea. Sătui de
binele turcului — bunicul lor Mihai Șaintanoglu fiind sugrumat
din porunca padișahului și tatăl lor Andronic omorît dintr-un
capriciu al vizirului patru frați Cantacuzinești, fiii lui Andronic,
fugiră din locurile unde altădată stăpîniseră străbunii lor,
găsindu-și adăpost, unul în Crimeea (Dumitru) și trei din ei în
țările noastre. Un al cincilea frate, M’hai, rămase singur în
Constantinopol. Cît despre cei veniți la noi, Toma și lôr- dache,
se stabiliră în Moldova și a fost deseori vorba de ei, cînd am
vorbit de domniile lui Vasile Lupu și a lui Gheorghe Ștefan. Al
treilea, Constantin, și par-se cel mai mare din toți, se stabili în
Muntenia, unde sosi prin anii 1615, la vîrsta de vreo douăzeci și
cinci de ani. înălțat repede la rangul de boierie, el ajunse vel
postelnic sub Matei Basarab, care făcu din el omul său de
încredere și-l însură, după cum am văzut cu Elena Basarab, fiica
lui Radu Șerban Voievod.
Această domniță, a cărei viață am urmărit-o cînd am vorbit
de domnia tatălui ei, se născuse în pribegie, în cetatea Sucevei, la
anul 1611, fu dusă acolo, de mică la Viena, unde fu crescută cu o
deosebită grijă de mamă-sa doamna Elena, și dusă apoi, după
moartea tatălui ei, în Țara Românească, în primii ani ai domniei
lui Matei ■Basarab. Ea avea deci pe atunci vreo douăzeci și doi
de ani și nu-și cunoștea încă țara. Matei Vodă, care era văr cu
mamă-sa, o mărită îndată cu favoritul său, postelnicul Constantin.
Soții aceștia Cantacuzino au rămas în istoria noastră lumfnate
chipuri de oameni de treabă, suflete curate și firi cinstite. Din
căsătoria lor, se născură șase fii și cinci fete. Toți unsprezece
copii se căsătoriră numai cu membri din familiile cele mai mari și
mai bogate din țară, astfel îneît neamul lor ajunse a fi primus
inter pares. Urcîndu-se acum fratele Ilincăi în scaunul.
Munteniei, era firesc ca vaza Cantacuzineștilor să crească și mai
mult. însă, după cum am arătat, bătrînul postelnic, înțelept și
prudent, ntuceru de la cumnatul său nimic, decît să fie lăsat să
trăiască în tihnă.
Noul domn era un om ambițios, energic chiar, însă lipsit de o
anumită finețe, fără care în politică nu o poți duce departe.
Domnia lui se ilustră prin multe nedibăcii. Ajuns în scaun cu
ajutorul răsculaților seimeni, prima lui grijă fu, o dată confirmat
de Poartă, să desființeze acest corp de ostași, ceea ce-i pricinui
nenumărate încurcături care, punîndu-1 rău și cu armata și cu
boierii și cu Rakoczi, era să-1 coste domnia.
în sfîrșit, cînd voievodul Ardealului împreună cu domnul
Moldovei, întreprinse acea nechibzuită acțiune împotriva
Poloniei, despre care am vorbit în capitolele precedente, el se
împreună cu ei, plecînd să scoată din scaun pe regele Ion
Cazimir. Dar grozava înfrîngere ce suferiră acești trei voievozi de
la sud, costă scaunul a doi din- tr-înșii. Poarta, pentru a nu fi
bănuită de poloni c-ar fi sprijinit acest război purtat de niște
domni vasali ei, trimise îndată firman de mazilire, atît lui
Gheorghe Ștefan cît și lui Constantin Șerban. Pe Rakoczi nu-1
putea mazili, pentru că de ani de zile se luptau cu el și nu-1
puteau infringe.
Așadar, la începutul anului 1658, Constantin Vodă Șerban își
părăsi scaunul din Tîrgoviște, refugiindu-se în Transilvania.
Constantin Șerban fu înlocuit în Muntenia cu un ciudat
personaj, despre care se spune c-ar fi fost și mahomedan,
Mihnea, care iscălea Mihai și se pretindea fiul lui Radu Vodă
Mihnea. Ar fi fost deci Basarab, dar contemporanii îi negau
această ilustră filiațiune, zicînd c-ar fi feciorul unui cămătar grec
din Constantinopol, lani Surdul, și că înălțarea lui s-ar fi datorat
unui anumit fel puțin demn de-a se purta în viața privată, „căci
fiind el frumușel1*, zice cronica, spun unii să fi fost giuvan lui
Chinan Pașa, iar mai vîrtos Validei (mama sultanului) a slujit, că
zic unii să-i fi căutat de treabă cîteodată“. Miron Costin îl
numește „un tiran fantastic, adică bîiguitor în gînduri**. Cît
despre el însuși, se intitula : Io Mihai Radu, cu mila lui
dumnezeu domn al Ungrovlahiei și al părților megieșe arhiduce.
De altfel, titlul de arhiduce al Făgărașului și al Alma- șului îl
ceruse el formal de la Poartă, care nu i-1 acordase, ceea ce nu l-a
împiedicat să-1 poarte. Și în tot cazul, bîiguitor în gînduri sau nu,
și batjocorit cum a fost și de contemporani și de posteritate,
Mihnea Radu avea o marcată personalitate, care l-a făcut să-și
piardă tronul după abia un an de domnie. Se entuziasmă deodată
de acțiunea comună întreprinsă împotriva turcilor de cei trei
principi proscriși : Rakoczi, Gheorghe Ștefan și Constantin
Șerban, și se uni, el, domn în scaun numit de Poartă, cu cei ce
fuseseră alungați din scaunele lor. Cînd seraskirul turcesc sosi cu
o puternică armată în Tîrgoviște, în drumul lui spre Transilvania,
unde mergea să zdrobească coaliția foștilor domni, Mihnea Vodă
propuse boierilor să omoare pe turc. La vorba această nebună,
boierii, înspăi- mîntați, o rupseră la fugă, iar domnul de frică ca
nu cumva ei să-1 pîrască turcului, se apucă să-i taie, unul după
altul, pe cci mai mari boieri ai țării, printre care și pe Preda
Brîncovcanu, bunicul viitorului domn. Pe lista neagră se afla și
postelnicul Cantacuzino cu fiii săi, însă ei prinseră de veste la
vreme, și fugiră cu toții la Brașov, de unde apoi se adăpostiră în
Moldova, la Gheorghe Ghica Vodă, care-i primi, după cum se va
vedea mai jos. Mihnea Vodă, descotorosit de boierii lui, își dădu
pe față, la vreme oportună firește, planurile sale, însă coaliția
aceasta de mici voievozi împotriva unui imperiu cu care lupta în
zadar Europa de trei sute de ani, fu zdrobită, așa îneît Mihnea
Vodă fu nevoit să treacă și el munții, adăugind la numărul
fugarilor domni încă unul. Tocmai în nordul Ardealului, la Satu
Mare, acolo unde se mai vorbește astăzi încă o românească atît
de latinească 62, fu primit, găzduit și ospătat de Constantin
Șerban. Dar foștii voievozi mîncară și băură cu atît de puțină
măsură, îneît la unul din aceste ospețe (cam pe la 5 aprilie 1660,
zice Gheorghe Șincai) Mihnea Vodă muri deodată, de apoplexie.
Cu dînsul se afla și o femeie, pe care voia s-o ia de nevastă, o
frumoasă circaziană, care în meleagurile noastre a purtat numele
de Domnica, dar pe care o chema de fapt Nedelca. Era poate sora
lui Mehmed Gherai, hanul tătarilor, și că era tătară sau cercheză,
în tot cazul avea inimă largă, căci abia îl îngropă pe Mihnea
Vodă Radu, că și se logodi cu Constantin Șerban. Trecu ușor de
la unul la altul, și în scurtă vreme deveni doamnă (postumă) a
fugarului Basarab. Acesta își mai încercă norocul în Moldova,
ajutat fiind de 40.000 de cazaci, dar, fiind respins, își luă tînăra
nevastă și plecă cu ea în Polonia. Au trăit foarte bătrîni. în 1675 îl
aflăm, împreună cu alt domn fugar, Petriceicu Vodă al Moldovei,
la Rîșcov pe Nistru, în Ucraina, unde pare a se fi stabilit definitiv.
în 1681, „cu doamna mea Nedelca11 dăruiește lemn din crucea lui
lisus unei mînăstiri ucrainene. Moare, probabil, abia prin 1684
sau 1685.
Aceștia fură, după moartea lui Matei Basarab, domnii care s-
au perindat în scaunul din Tîrgoviște, pînă în zilele cînd începe
povestirea ce avem de gînd să facem.
 In timpul acesta, în Moldova, au fost cele trei domnii ale lui
Gheorghe Ștefan, Gheorghe Ghica și Ștefăniță, fiul lui Vasile
Lupu, din care cunoaștem două, din capitolele precedente.
Bătrînul fost vornic Gheorghe Ghica, care înlocui pe
Gheorghiță Vodă în scaunul Moldovei, a avut, de la început, o
viață ca din povești.
El era albanez. Nu român macedonian ca Vasile Lupu, sau
grec macedonian cum a fost Duca Vodă. Albanez curat, arnăut
din coborîtorii vechilor ilirieni. Era originar din satul Kiupru, de
unde, luîndu-și sărăcia de coadă, porni într-o zi, copil, să-și caute
un rost în lume. Tovarăș de drum avea pe un pui de turc, care
mergea și el în lume — lumea, pentru ei, era Stambulul ! Pe
drum, cum mergeau amîndoi, creștinul spuse turcului : „Tu ești
mahomedan, poți să ajungi om mare, și ce mă faci pe mine atunci
?“. Iar celălalt îi răspunse : „De mă voi face mare, te fac și pe tine
om, bre !“.
Ajunși la Stambul, copiii se despărțiră. Turcul a nimerit la un
agă, și slujind, așa, din stăpîn în stăpîn, a ajuns pașă, și apoi vizir,
marele Vizir Kiupruliu, unul din cei mai vestiți din istoria
imperiului otoman.
Și astfel, micul nostru turc ajunse vizir. Iar micul creștin și-a
urmat pe de altă parte drumul lui, mai așternut cu spini decît cu
trandafiri. Intrat slugă la capuchihaia Moldovei, el părăsi în
curînd Constantinopolul pentru a veni la Iași,' unde se apucă de
negoț. Sub Vasile Lupu, care cu orice prilej își ajuta compatrioții,
tînărul albanez fu adus la curte, boierit, însurat, înălțat în grad
pînă la vornicie, deci spre măriri.
Mai tîrziu, către sfîrșitul domniei lui — era și Ghica, acum
om de vreo cincizeci de ani — Vasile Vodă îl trimise la Poartă,
capuchihaie a lui, ajungînd acum cel mai mare acolo unde fusese
cel mai mic. Rămase acolo și sub Gheorghe Ștefan Vodă, care
apreciindu-i meritele, îl păstra în aceeași funcțiune. Aflîndu-se
deci - el într-o zi la divanul vizirului, pentru niște treburi ale țării,
acesta, în- trebînd de numele lui, recunoscu în bătrînul
capuchihaie pe fostul său tovarăș de drum. Deci, chemînd pe
haznatar îi zise în taină : „Vezi cel bătrîn boier moldovean, să-1
aduci la mine că-mi trebuiește“. Ridicat de haznatar, Gheorghe
Ghica intră la mare grijă „căci nu știa povestea ce este“. însă
ridicîndu-se divanul fu dus la vizir, care-1 cercetă, cine este, de
unde vine, ce-a făcut pînă acum. Apoi, văzînd că nu se înșelase,
îl întrebă : „Mă cunoști tu pe mine, au ba? !“. Iar Ghica răspunse
că știe doar numai că este marele vizir și mai mult nimic. Kiupru-
liu îi spuse : „Ții minte ce-am vorbit cînd veneam amîn- doi pe
cale ? De-ai uitat tu, dar eu n-am uitat. Și iată te voi face domn în
Moldova“. Ghica, om foarte de treabă și fără poftă de
nemărginite măriri, sărută mîna vizirului, și-1 rugă pentru
stăpînul său să-1 lase să fie domn, să nu-1 mazilească. Iar vizirul
a răspuns : „Acum deodată îl las să fie, iar mai pe urmă cuvîntul
meu jos nu-1 voi lăsa, ci te voi face pre tine !“.
Și l-a făcut pre el. L-a făcut atunci cînd, după dezastrul din
Polonia al voievozilor noștri coalizați, Poarta mazili pe
Constantin Șerban și pe Gheorghe Ștefan. Dar s-ar fi așteptat
moldovenii la orice alt domn, afară de bătrînul vornic, pe care de
altfel îl primiră bucuroși, ca bun român ce se făcuse albanezul în
scurgerea anilor.
Aceasta era în 1658. întors în Moldova cu titlurile domnești,
Ghica Vodă, care era să devie tulpina unui numeros neam de
domni români, își asocie la domnie pe tînă- rul său fiu Grigore.
Era însurat cu Ecaterina, probabil o greacă din neamul Vlasto.
Dar aceasta trăia mai mult la Constantinopol. Acum feciorul lor,
Grigore, era el un tînăr însurățel, a cărui nevastă putea, neavînd
soacră în țară și fiindu-i soțul coasociat la domnie, să-și zică
doamnă, doamna Maria Ghica.
Căsătoria aceasta, care — dădu multă vază Măriei, deoarece
făcu dintr-însa o doamnă, fusese totuși la început mai mult în
avantajul lui Grigore decît al Măriei, fiindcă el era fiul unui
vrednic străin, fără legături cu boierii țării, iar ea era dintr-un
vechi heam moldovenesc, înrudită și prin mamă-sa cu toată
floarea boierimii.
Tatăl ei era vel vistiernicul Mateiaș Sturza, fiul lui Dumitru,
mare vistier și el. Iar mama ei era sora lui Gheorghe Ștefan Vodă,
o Ceaurească, sau poate sora doamnei Safta, o Boulească. în tot
cazul Gheorghe Ștefan și doamna Safta, neavînd copii, își luară
nepoata la ei, pe Maria Sturza, o crescură în casa lor, o ținură pe
urmă la curtea domnească și prin anii 1656 sau 57 o măritară cu
Grigore Ghica, fiul bătrinului capuchihaie de la Poartă.
Cînd deci, în aprilie 1658, cu o săptămînă înainte de paști,
sosi noul voievod la Iași, doamna Maria avu desigur bucuria de
a-și vedea socrul domn, însă avu durerea de a vedea pe unchiul
care o crescuse apucînd calea pribegiei. Pusă cum era între
ciocan și nicovală, ea avu, în curînd, o și mai mare neplăcere,
care trebuie să o fi tulburat mult. Gheorghe Ștefan năvăli în țară
pentru a scoate din domnie pe Ghica, iar acesta trimise împotri-
vă-i pe fiul său Grigore, care era deci silit acum, să lupte în
contra unchiului și binefăcătorului nevestei lui. învins la Strunga,
bătrînul Vodă Gheorghiță fugi din țară, apu- cîndu-se să colinde
străinătățile, pînă tîrziu, cînd, în sărăcie, își dete duhul tocmai pe
malul Mării Baltice la Sczeczin. Am văzut în capitolul precedent,
cum în clipa aceea Grigore și Maria Ghica, care se aflau la
Viena, își amintiră deodată că erau nepoții mortului „principe",
re- clamînd cu insistență sculele rămase pe urma nenorocitului
domn.
Domnia lui Gheorghe Ghica în Moldova ținu abia un an.
însă, pentru povestirea ce va urma, se întîmplă în acest scurt
răstimp un eveniment foarte important, anume refugiul în
Moldova al familiei postelnicului Cantacuzino.
Am arătat mai sus cauzele acestei pribegii. Constantin
Cantacuzino venise la Iași împreună cu soția lui, jupî- neasa
Ilinca, cu toți fiii săi, precum și cu unele din fete și gineri. în
capitala Moldovei trăiau încă pe atunci frații postelnicului Toma
și lordachi, cărora cîțiva ani mai înainte fratele lor mai mare le
scăpase viața. Drept mulțumire, ei nu numai că-și primiră familia
cu bucurie, dar o introduseră la curte, făcînd pe Ghica Vodă și pe
fiul său s-o cinstească cum i se cuvenea. Cu încetul, legăturile
dintre Ghiculești și Cantacuzini se transformară în cordiale și
prietenoase, bătrînul voievod prinzînd o deosebită stimă pentru
bătrînul postelnic, iar fiul său Grigore legîndu-se cu Drăghici de-
o prietenie, care părea că nimic în lume n-ar mai putea-o dezlega.
Spre confirmarea acestor simțăminte ce purta Grigore Ghica lui
Drăghici Cantacuzino, el crezu de datoria lui să-i dea și un zapis
la mînă, nu știm dacă din pricină că nu avea el însuși încredere în
statornicia sentimentelor sale, sau poate fiindcă ar fi fost obiceiul
pe atunci ca prieteniile să se lege prin zapise. în tot cazul, iată ce-
i scria el : „Noi, Grigore Ghica Vodă, fiul lui Gheorghe Vodă,
dat-am această a noastră carte credinciosului dumnealui spătarul
Drăghici Cantacuzino, căruia întîmplîndu-se de a pribegit și
pentru scăparea lui a venit în țară... am poftit a-1 trage la noi,
adeverindu-i prin această scrisoare ca să fiu și eu cu inima curată,
și de se va întîmpla vremea de a ne despărți cu trupul, iar cu
sufletul si cu credința să fim nedespărțiți unul de altul“.
Aceasta ar fi, ca să zicem așa, actul întîi din drama ce va
urma.
Pîrile lui Mihnea Vodă, domnul Munteniei, împotriva
boierilor fugari, pe care de necaz că nu-i putuse omorî îi tot
ponegrea la Poartă, făcură ca aceasta într-o zi să trimeată doi
capugii la Iași pentru a ridica pe Cantacuzino și a-1 duce la
împărăție să se dezvinovățească. Acolo îl așteptau boierii lui
Mihnea cu minciuna în gură și cu pungile de aur care fac de
obicei din minciună adevăr ; însă, spune N. lorga : „Postelnicul
Constantin era el însuși prea bogat și prea meșter prin istețimea și
lunga lui experiență de douăzeci de ani sub Matei Vodă ca să
poată fi învins. El birui la judecata vizirului^, între timp de altfel
pîrile lui Mihnea Vodă se adeveriră cu atît mai neadevărate, cu
cît el păși hotărît și pe față împotriva Porții, dîndu-se de partea lui
Rakoczi. Fuga lui în Ardeal lăsă scaunul Munteniei neocupat, iar
vizirul, din îndemnul postelnicului cu care se împritenise acum, îl
dădu lui Gheorghe Ghica, care timp de cîteva luni a fost deci
domnul ambelor principate. în vara anului 1660, Ștefăniță, fiul
lui Vasile Lupu, fu numit domn al Moldovei, iar Gheorghe Ghica
rămase în Muntenia, unde se întoarse în sfîrșit și Cantacuzino cu
toată familia lui.
Precipitarea tuturor acestor evenimente și necontenitele
tulburări din țările noastre păreau a fi luat în chipul acesta sfîrșit.
însă era numai o părere. Marele vizir Kiu- pruliu 63 socoti că
singurul mijloc de a pune capăt neîncetatei fierberi din
meleagurile noastre și marcatei înclinări a domnilor români către
împărățiile creștine, era transformraea Moldovei și a Munteniei
în pașalîcuri. Cum pe de altă parte Țara Românească era bîntuită
de foamete și de ciumă, Kiupruliu găsi acest prilej nimerit și,
pretextînd că populația este nemulțumită de domnul ei, trimise pe
Mustafa Pașa din Silistra să ridice pe Ghica Vodă din scaun și să-
1 ducă în fiare la Constan- tinopol. Astfel se isprăvea, după vreo
jumătate de veac, prietenia puiului de turc cu puiul de creștin.
Postelnicul Cantacuzino părăsi și el Tîrgoviștea, întovărășind
pe domnul său la Stambul, căci îi purta de grijă, pare-se. Cît
despre Grigore Ghica, el se afla cu doamna Maria la Adrianopol,
unde tată-său îl trimisese capuchihaie al lui la împărăție.
împărtășind soarta lui tată-său, care fu aruncat la închisoare, el fu
reținut dacă nu închis, în. tot cazul zălog, la Odrii (Adrianopol).
Om energic și isteț, departe de a se înfricoșa, Grigore Ghica făcea
dimpotrivă planuri de domnie. Tatăl său fiind mazilit, de ce n-ar
ajunge el domn ? Și se apucă să scrie o foarte lungă scrisoare
postelnicului Constantin, „nenea“ cum îi zicea, știindu-1 pe
acesta acum în grațiile marelui vizir. într-un fel subțire, pentru a
nu-1 jigni, îi aminti găzduirea ce i-o dăduse la Iași, banii pe care
îi împrumutase (și pe care, în parte, îi ierta), prietenia care-1 lega
cu fiul acestuia, Drăghici și respectul pe care-1 purta lui însuși,
terminînd toată această polologhie cu rugămintea să se puie
postelnicul în patru pentru a obține domnia Țării Românești
pentru el. Iată un crîmpei din această scrisoare :
„Dumneata postelnice, mult îmi era dor de dumneata să te
văd, și nu lăsă dumnezeu să fi venit ca să vorbim două, trei
cuvinte împreună. Ce voi face ? De cînd te-ai dus dumneata de la
mine am rămas surd și mut și făr’ de om... Eu din cuvîntul
dumitale nu voi ieși, nici de la mine să aștepți învățătură, că eu
las asupra dumitale toate lucrurile, cum vei socoti, așa să faci.
Numai scoate-mă din gura neprietenilor. Foarte să-ți pui poalele
în brîu și să te nevoiești pentru mine și pentru dumneata, că noi
amîndoi una sîntem“.
Iar postelnicul foarte își puse poalele în brîu și se nevoi
pentru tînărul Grigore, de-i căpătă domnia Țării Românești.
Acestui bătrîn înțelept am datorit noi românii faptul că, acum
vreo trei sute de ani, n-au făcut turcii din țările noastre pașalîcuri.
S-a căznit Constantin, cu toată elocvența lui, pentru a convinge
pe vizir că mai rău de-o sută de ori ar fi, pentru turci, nu pentru
noi, dacă ar face din țările noastre raiale, în loc de-a ține pe
români, aici la Dunăre, ca un tampon între semilună și cruce.
Convins de argumentele postelnicului, Kiupruliu renunță la
planul său, și întrebă scurt pe postelnic : „Pe cine să pun domn în
Tîrgoviște ?“ Iar răspunsul ce-ar fi dat oricare altul, și pe care
desigur îl aștepta și vizirul, ar fi fost : „Pe mine !“ Insă bătrînul
înțelept răspunse : „Pe Grigore, feciorul lui Ghica Vodă !“
Astfel ajunse Grigore Ghica domn și soția lui Maria,
doamnă.
în schimb, Cantacuzino ceru de la noul său stăpîn o singură
favoare, pe care o mai ceruse cu șapte ani mai înainte de la
cumnatul său Constantin Vodă Șerban, anume aceea de a fi lăsat
în pace. Nu boierie, nu treabă, nu nimic — odihnă pentru
bătrîncțcle sale. Iar Grigore Vodă — Gligorașcu, cum se numea
el însuși — îi dete o carte la mînă, prin care-i făgăduia : „Să nu
am a amesteca pe dumneata la luatul banilor, și nici la chezășii...
Și nici o bîntuială să nu aibă de la domnia mea, ci să aibă a se
răpoza la casa lui, ca o slugă bătrînă a noastră și a țării... și nici să
cred cuvintele cuivași, de ar pîrî ce-ar pîrî, că domnia mea mă
odihnesc. în credința lui. Iar de mă voi lepăda și voi călca aceasta
ce scriu mai sus, dumnezeu și pe mine să mă lepede și să mă
calce într-această lume și în lumea ce va să fie. Și pentru credință
am întărit cu iscălitura și cu pecetea mea. Anul 1660“.
în octombrie 1660, erau cu toții în țară, Grigorașcu Vodă și
doamna Maria, instalați în vechea curte domnească din
București, iar postelnicul Cantacuzino și bă- trîna lui domnița
Ilinca, la Filipeștii Prahovei, în frumoasa lor casă care minunase
cîndva pe Paul din Alcp, și din care au rămas astăzi abia cîteva
bolți de pivniță.
Trei ani se trecură, mai mult sau mai puțin liniștiți. Pace din
toate părțile și belșug în țară. Legăturile dintre Ghiculești și
Cantacuzini rămaseră cordiale, fiii mai mari ai postelnicului își
îndeplineau boieriile la curte, Drăghici fiind pe atunci (1660—
1665) mare paharnic și Șerban logofăt al doilea. Grigorașcu
Vodă, al cărui tată fusese slobozit din închisoare însă rămăsese la
Stambul, urma să arate postelnicului aceeași dragoste de fiu,
aceeași supunere și ascultare a sfaturilor sale, iar doamna Maria,
care-i spunea jupînesei Ilinca „mamă11, petrecea deseori, cu
săptămînile, la Filipeștii de Pădure. De fapt, bătrînul postelnic,
care nu se amesteca în nici o treabă a Divanului, era totuși cel
care, în linii generale, ducea politica țării, deoarece sfatul lui era
precumpănitor.
în vara anului 1663, această viață de patriarhal ,,dolce
farniente11 se schimbă, brusc la înfățișare. Pricina erau tulburările
din Ardeal, care de la moartea lui Rakoczi (1660), era frămîntat
de ambițiile a doi potrivnici pre- tendenți, Kemeny susținut de
nemți și Apafi, omul turcilor. Lupta dintre împărat și sultan
pentru cucerirea acestui Ardeal, ținea de mai bine de o sută de
ani.
Voievodului numit de turci i se opunea regulat prințul
susținut de germani. Adunînd oaste puternică, vizirul și-o primise
împotriva lui Kemeny pentru a sfîrși o dată cu necontenitele
hărțuieli dintre cei doi rivali. Grigore Ghica domnul Munteniei și
Istrati Dabij a al Moldovei, primiră poruncă să-și strîngă și ei ce
brumă de armată o fi avînd și să pornească în Transilvania unde
urma să se unească cu armatele imperiale otomane.
Pornind la război, Grigorașcu Vodă lăsă pe doamna Maria să
vadă de trebile țării — înlocuitoarea lui, regentă. Sfetnici pe lîngă
ea, caimacam, numi pe doi oameni de încredere de ai lui, pe
vistiernicul. Stroia Leur- deanu și pe cămărașul Dumitrașcu
Cantacuzino, nepotul postelnicului.
 De ce, cum, din care anume necunoscute ale ecuației vieții a
urmat ce a urmat, nici astăzi nu s-a lămurit.
Stroe și Dumitrașcu își întinseră mîna pentru a pierde pe
postelnicul Cantacuzino.
Urziră un complot, în care atraseră numai ambițioși, pe
Gheorghe Băleanu, pe Constantin Vărzaru (fiul ar- mașului Radu
de sub Matei Basarab), pe alții care rămăseseră în București,
precum și pe unii care erau cu vodă la oaste, ca pe Pîrvu
Vlădescu, căci aveau și acolo nevoie de „atmosfera 11 ce trebuia
creată. Iar complotul n-ar fi putut avea sorți de izbîndă, cîtă
vreme doamna Maria — regenta — s-ar fi împotrivit. Aci s-a
arătat iscusimea lui Stroe Leordeanul, capul complotului, și aici
zace taina întregii afaceri, cum de-a putut această femeie, care
cunoștea firea postelnicului mai bine decît oricare altul, care
zicea Ilincăi „mamă“ și fiilor ei ,,frați“, cum a putut ea, și de ce,
să se dea de partea ponegrito- rilor împotriva celui ponegrit.
„Vreo daraveră de rochii sau de cerceU, zise N. lorga. Nu se
omoară un om pentru o pereche de cercei — cînd ești doamnă.
Bănuiala noastră se îndreaptă spre cu totul alt simță- mînt
care zace mai adînc în firea omului decît vanitatea podoabei :
dragostea. Vreun simțămînt de, iubire jignită pentru unul din fiii
postelnicului cerea răzbunare, sau poate vreo legătură cu unul din
conspiratori impuse celei din fire mai slabă voința celui mai tare.
Firește, aceste .sînt simple bănuieli, dar trebuiesc formulate
pentru a tălmăci fapta doamnei Maria.
Tot atît de neexplicabilă este purtarea lui Dumitrașcu
Cantacuzino, fiul acelui Mihai care a trăit și a murit în Stambul.
Adus de tînăr de către unchiul său în Muntenia, Dumitrașcu a
fost crescut, hrănit, boierit de bătrînul postelnic. Ce l-a împins să-
și răzbune de aceste bine- - faceri ?
Mai ușor de înțeles e purtarea celui care a născocit toată
drăceasca conspirație, vistiernicul Stroe Leordeanul. Omul
acesta, din Leordenii Argeșului, se însurase cu Vișa din Golești și
dădu naștere neamului Golescu. Unul din fiii săi, Istrati, se însură
cu Elena, fata lui Nicolae Vodă Pătrașcu și a domniței Ancuța,
sora Ilincăi Cantacuzino. Istrati Golescu. venea deci văr primar,
prin nevastă-sa, cu fiii postelnicului. In curînd o nouă încuscrire
îl legă și mai strîns pe vistiernicul Leordeanul de postelnicul
Cantacuzino.
Fata lui. Maria, se mărită cu al doilea fiu al acestuia, Șerban,
cel care mai tîrziu va fi domn. în 1663 căsătoria aceasta era
desfăcută, Șerban reînsurîndu-se cu o altă Marie, fata boierului
de origine bulgărească (din Ni- copole) Ghencea Rustea. 84 Aici
trebuie căutată originea dușmăniei lui Stroe împotriva
Cantacuzinilor, o răzbunare pentru fata părăsită. E cea mai
firească și mai omenească din toate tălmăcirile ce s-au dat asupra
acestei neîmpăcate uri a bătrînului vistiernic. La acesta mai
trebuiește adăugată și cauza arătată de Xenopl și de N. lorga,
cauza atribuită în comun lui Stroe Leordeanul și cămărașului
Dumitrescu, poate și celorlalți conspiratori, anume aceea că în
lipsa domnului din țară, boierii rămași s-o cârmuiască ar fi fost
împiedicați de postelnic s-o jefuiască. Firește, o atare faptă este și
ea susceptibilă de-a deștepta ura.
Deși tustrei fiii mai mari ai postelnicului, Drăghici, Șerban și
Constantin, se aflau la oaste pe lîngă domnul lor în Ardeal, totuși,
Pîrvu Vlădescu, prietenul lui Leordeanul, nu se sfii, în fața lor, să
pîrască pe bătrînul tată al acestora, că umblă, în lipsa lui vodă din
țară, să-i sufle domnia. Această calomnie fu confirmată lui Ghica
prin scrisori sosite din București, de la caimacami lui. Iar dacă
Grigorașcu Vodă ar mai fi putut, poate, să se îndoiască de spusele
acestea nebune, apoi ce mai putea el zice, cînd însăși doamna lui
îi scrisese că postelnicul adună pîri împotrivă-i, că oprea țara de-a
plăti dările și că ea însăși nu este ținută în seamă, ,,că este batjo-
corită de acest trufaș supus !“.
La toate aceste, ar fi putut totuși Grigore Vodă în- tîmpina
ceva. Anume că postelnicul, cu trei ani mai înainte, putea lua
pentru el domnia pe care i-o dăduse lui, și era deci puțin probabil
să se fi răzgîndit acum. Și ar mai fi putut întîmpina că el, Grigore
Vodă, cu mîna lui scrisese postelnicului vorbele acestea : „nici
voi crede cuvintele cuivași, de-ar pîrî ce-ar pîrî, căci domnia mea
mă odihnesc în credința dumitale“.
Dar Grigorașcu Vodă pe toate le uită, și vorbele acestea, și
recunoștința ce-i datora, și repetatele jurăminte, și prietenia cu
Drăghici, ticluită prin zapis. Fiindcă, mai întîi, nimic nu se
furișează mai ușor în sufletul omului decît îndoiala născută din
bîrfeli. Al doilea, fiindcă Vodă Grigore Ghica era un om (spune
N. lorga) „care înfățișa în figura lui chinuită de păreri de rău, în
ochii lui tulburi de gînduri și de fapte rele, ca și în sufletu-i de
necredință, pentru care a trăda, a minți, a înșela, era o trcbuință“.
Și, în sfîrșit, al treilea — precumpănitor motiv după părerea mea
—• fiindcă turcii fiind învinși în Ardeal, Grigore Vodă se
întoarse în iarnă la București cu frica în spinare, ca nu cumva
această neizbîndă să fie pusă de vizir pe socoteala domnilor
români, și, drept răzbunare, să urmeze mazilirea, dacă nu chiar
moartea.65 Aflîndu-sc într-o atare stare sufletească, vorbele de
bîrfcală mai ușor pătrunseră în inimă. Cînd îl văzu întîi pe
bătrînul postelnic, venit la Craiova întru întîmpinare’?. lui Vodă
Grigore „i-au arătat un chip foarte posomorit, vorbindu-i cam
alăturea cu calea;‘, învinuindu-i fiii că sînt „răi și vicleni 11.
Atît deocamdată. însă a doua zi. ațîțat poate și de sfetnicii lui,
îi răcni în obraz : „Oh ! bătrîn de cîne, cc-ai făcut împotriva
mea ?“. Vorbe auzite de un ungur ce era de față, pe care le
transcrise în cronica lui, pe românește.
Postelnicul, care avea cugetul curat, îi răspunse liniștit că nu
făcuse nirnic, că de s-ar spune ce s-ar spune, toate numai vorbe
sînt și domnul să nu se încreadă în ele.
Atunci chemă vodă pe fiii postelnicului, cari, sub paza
vătafului de aprozi, fuseseră aduși de la oaste în fiare, poruncind
să vie și boierii acei, cari , acolo în Ardeal, pîrîse pe Cantacuzini.
Și se începu un simulatru de judecată. Unul din pîrîtori,
Alexandru, feciorul Ghcormii Banul, spuse : „A.șa, doamne, ne-
au zis, să mergem să te pîrîm la vizir, și să puie pe Șerban
logofătul domn 1“ Iar Marcș Băjcscu, care mai tîrziu se încuscri
cu Drăghici Cantacuzino „fiind mai obraznic și mai îndrăznețe,
răspunde : „Doamne, acest Alexandru, în zilele Mihnei Vodă, pre
gura lui multă boierime s-a omorît, nefiind vinovat nimic ; ci de-
1 vei asculta măria ta, fă din noi ce vei vrea și vei da seama
înaintea lui dumnezeu, iar noi nu sîntem vinovați !“.
Această sumară judecată se isprăvi prin însemnarea la nas a
lui Șerban Cantacuzino, pentru a-1 pune în neputință de-a domni,
copilăresc procedeu, care n-a împiedicat niciodată pe nici un
însemnat să domnească — nici pe Șerban, a cărui poftă de-a
domni se născu de altfel mult mai tîrziu.
A doua zi după această întîmplare, toată lumea părăsi
Craiova. Domnul și curtea lui se. întoarseră în scaun la București,
iar postelnicul Cantacuzino, luîndu-și fiii, porni la moșia lui,
Filipești, fără ca să bănuiască măcar că toată această pricină ar
mai putea avea vreo urmare. El ar fi putut fugi, evident, în
Moldova sau în Ardeal, însă era prea tare de nevinovăția lui
pentrii a lua calea pribegiei. Cel mult dacă, după tăierea nasului
lui Șerban, s-ar mai fi așteptat să fie nevoit să-și deschidă cămara
cu bani, pentru a răscumpăra o vină ce n-avea.
Dar lucrurile fură altfel.
în București, Stroe Lcordcanul stătu, de capul domnului să ia
măsuri mai energice. .,Chiar dacă, zicea el, ar fi postelnicul
nevinovat, deși e dovedit că este, o data că s-a pornit măria ta să-i
zică «cîne bătrîn» în fața tuturor boierilor, apoi, repede, trebuie
să-i curme și viața, altfel o s-o curme el pe-a măriei tale :c.
Și aici, din nou, intervine enigmatica purtare a doamnei
Maria care măcar atunci ar fi putut răcni soțului ei în față că
nimic nu e adevărat din cîte se puseseră la cale. Dar ea, sau l-a
învinuit din nou, sau, în cazul cel mai bun, a păstrat o vinovată
tăcere. Și atunci, ce era scris să fie, fu.
în noaptea de vineri spre sîmbătă, 20 decembrie, de Sf. Ignat,
— iarnă grea, zăpadă, ger — sosiră la Fili- peștii Prahovei
dărăbanii lui Ghica și ridicară din așternut pe postelnicul
Constantin, care și-o fi închipuit, bătrînul, că-1 cheamă vodă la
curte pentru vreo dezvinovățire. Insă pe la jumătate de cale între
Ploiești și București, rădvanul întoarse la stînga, în mijloc de
codru, pe un drum aproape nebătut, și un sfert de ceas mai tîrziu
se opri la malul bălții Snagovului, în fața Ostrovului în care zăcea
în noapte bătrîna mînăstire a lui Vlad Vodă Basarab.
Amintirea multor grozăvii, a multor crime și neispășite
păcate apasă pe acel lăcaș pe care cu altfel de gînduri, mai
cucernice, l-o fi ridicat acolo Vlad Dracul ° 6, fiul lui Mircea cel
Bătrîn, cu două veacuri și jumătate mai înainte. Astăzi, n-a rămas
din acea mînăstire decît biserica ruinată din mijlocul insulei,
clopotnița și cîteva șanțuri, care arată locul unde erau chilile și
zidurile dimprejur. Astăzi, Snagovul a devenit un loc de petrecere
al bucureștenilor, cu „ștrand^, cu bărci cu motor, cu restaurante și
muzici. Dar altădată, (a fost acum o sută de ani și închisoare),
altădată era o tăcută mînăstire într-o insulă părăsită.
Oprit la mal, fostul mare postelnic fu dat jos din răd- van,
urcat în barcă și dus la mînăstire. Se crapă de zi. în biserică,
călugării aprindeau luminările, preotul își punea odăjdiile —
slujba începu. In genunchi în fața icoanelor, Constantin
Cantacuzino asculta evanghelia. Și în această reculegere nu s-o fi
gîndit el numai la dumnezeu, s-o fi gîndit la oameni, la ce
înseamnă prietenia și binefacerea și recunoștința și
ingratitudinea, s-o fi gîndit că turc sau creștin, omul e om, și că în
zadar părăsise el malurile Bosforului pentru a veni în plaiurile
Carpaților unde își închinase viața lui curată dreptății și
bunătății,. căci din nepătrunsele taine ale veșniciei era scris că
trebuia el, ca tată-său, ca bunicu-său, să moară asasinat de mîna
neprietenilor. Bătrîn cum era, șaptezeci de ani, nu-i era de viață,
ci de murdăria ei.
La ora cinci după prînz fu dus în fața trapezei mînăs- tirli C7,
legat de un stîlp și sugrumat.
Dăngănitul de clopote trecu peste apele lacului și se pierdu în
frunzișul codrului Vlăsiei.
De la București la Snagov sînt, dacă e calul bun, două ceasuri
de drum. Pe la șapte seara știa deci capitala că vel postelnicul
Constantin Cantacuzino fusese omorît din porunca lui Grigoraș
Vodă Ghica.
La curtea domnească, zarvă mare. Boierii fură chemați la
Divan și mitropolitul țării adus în toată graba în cămara
domnului.
Se deșteptase, deodată, vodă, din beția parcă în care căzuse,
și-n fața boierilor și a țării, începu să se vaiete că „fără știrea lui a
fost omorît postelnicul^ Apoi, trecînd în iatac, îngenunchie în
fața icoanelor și spovedindu-se mitropolitului Ștefan, „la mare
căință căzu pentru moartea postelnicului, căci cunoscu pe
vînzătorii aceia că nu pentru alta fu a lor vînzare, fără numai ca
să poată jăcui țara și pre dînsul a-1 fura“.
Porunci atunci ca trupul lui Cantacuzino să fie predat
familiei, care îl ridică din Snagov și-1 duse la moșia jupînesei
Ilinca, Mărgineni, lîngă Filipești, unde fu îngropat cu mare
cinste, jurînd fiii pe cosciugul tatălui lor, că omorul acesta nu va
rămîne nerăzbunat. Căci, spunea însuși mitropolitul : „Sfînta
scriptură zice că sîngele nevinovat neîncetat strigă înaintea lui
dumnezeu !“
Dar, cu trei ani mai înainte scrisese doar Grigorașcu Vodă lui
,,nenea“ : „de mă voi lepăda și de voi călca aceasta se scriu,
dumnezeu și pe mine să mă lepede și să mă calce“.
în primăvara anului următor (1664), se redeschise focul în
Ardeal pentru vechea pricină dintre nemți și turci. Domnul
Moldovei și domnul Munteniei porniră, ca în vara dinainte, să
lupte pentru semilună împotriva crucii ; iar Ghica Vodă se dete
din nou de partea nemților, dar atît de fățiș, pricinuind turcilor
prin fapta aceasta, o înfrîngere atît de mare (la Leva), îneît, după
terminarea războiului, el nici nu mai îndrăzni să dea ochii cu
vizirul. Fugi, peste granița Moldovei, în Polonia, dînd de știrq
nevestei lui să băjenească și ea, cît mai în pripă, în Transilvania,
unde va fi primită și găzduită de principele Apafi, prietenul lor.
 Și acum începea dar și pentru doamnă răsplata nelegiuirii
sale. Dinaintea istoriei doamna Maria n-a fost martiră, cum ne-a
înfățișat-o Jokai ; a fost o păcătoasă.
Mai întîi, în octombrie a aceluiași an, îi muri băiatul, singurul
copil ce avusese pînă atunci. Și cum murise, mititelul, în
chinurile unei epilepsii, — sărea și necheza ca un cal — zicea
poporul că e mînia lui dumnezeu, care răzbuna moartea
postelnicului. Iar curînd după aceea, abia își îngropase odrasla în
biserica lui Mihai Vodă, că iată îi vine știre de la soțul ei să fugă
cît mai grabnic din țară pentru a nu încăpea în mîna turcilor.
„La 2 noiembrie 1664, doamna Maria cu oamenii casei sale 10
trecea prin strîmtoarea Branului; în Ardeal, rămî- nînd la
Zărnești, în țara Bîrsei, oaspetele lui Apafi, care-i trimise și cîțiva
soldați s-o păzească. Puțină vreme ma. tîrziu, ea fu ridicată de
acolo și dusă la Racoșul de Jos, unde, dîndu-se drumul ostașilor,
rămase doamna singură cu cîteva femei într-o frumoasă locuință
ce i se puseso la dispoziție.
La sfîrșitul lui noiembrie, ea născu acolo, la Racoș, un fiu,
căruia îi dete numele de Matei. La auzul acestei vești, Grigore
Vodă, din Polonia unde se afla, fu apucat de mare neastîmpăr,
făcînd tot ce-i sta în putință pentru a merge să-și vadă soția și
copilul. însă lucrul acesta nu-i fu îngăduit. Apafi nu putea să-1
lase să pătrundă în Ardeal, fiindcă, conform tratatului de pace
încheiat de curînd între împărat și sultan, ar fi trebuit în cazul
acesta să puie imediat mîna pe el, și să-1 trimită, legat, la-
Stambul. Grigore Vodă vru să încerce să se strecoare nevăzut,
prin marginile țării, pînă la Racoș, însă chiar oamenii lui îl
sfătuiră să nu facă lucrul acesta, căci era Transilvania încă plină
de turci. De altfel, Apafi îi trimise a doua oară răspuns că era în
interesul său să nu cugete măcar a veni la soția lui, căci abia pe
aceasta dacă o putea ține în țară, ea fiind reclamată cu insistență
de către Poartă.
în adevăr, în preajma crăciunului, — exact un an după
omorul lui Cantacuzino — veni la Apafi poruncă de la Poartă să
predea unui capugiu pe doamna Maria, împreună cu comorile ei,
trimițînd-o fără răgaz la Stambul. Marele vizir asigura de altfel
pe voievodul Transilvaniei că nu i se va face doamnei nici un rău,
că va fi dată în grija socrului său Gheorghe Ghica, care mai trăia,
bătrîn, la Constantinopol, șî că singurul lucru care voiau turcii de
la ea, era să afle pîtă avere au scos din țară Vodă Grigore și
boierii pribegi. Ba mai mult decît atît, vizirul felicita pe Apafi
pentru omenia sa „de-a fi primit în țară o sărmană femeie fără
sprijin00.
Insă nici Apafi, nici doamna nu se încrezură în vorbele
turcilor. Ea arătă „jurînd cu suflet curat în fața episcopu • Iui
român și a solului turc“ că venise în Ardeal cu 4 000 de poli
imperiali, din care jumătate se cheltuise cu traiul ei de toate
zilele. De altfel, doamna fiind lehuză și alăp- tîndu-și copilul,
Apafi, cu mii de scuze, refuză s-o predea. Capugiul se întoarse
singur la Stambul, însă în Ianuarie 1665 era din nou în Ardeal, cu
ordin să fie trimisă doamna la Belgrad.
înnebunită de spaimă doamna Maria începuse să se roage de
toată lumea să nu fie predată turcului, ceea ce ar echivala cu o
condamnare la moarte. Puse pe Mihai Teleki, atotputernicul
cancelar, ba chiar și pe Ion Rothal, căpitanul de Satu Mare, să
stăruie pe lîngă principele Ardealului să-i fie milă de soarta ei.
Dar stăruințele nu erau necesare, căci Apafi, cu riscul de a-și
atrage ura vizirului, n-avea nici un gînd să calce dreptul de ospi-
talitate ce acordase doamnei lui Ghica. Străduințele sale de a o
păstra în Ardeal fură rău interpretate de unguri care șopteau că
voievodului lor îi pasă mai mult de „co- moarele“ doamnei decît
de soarta ei. Calomnia aceasta o respinse Apafi cu energie,
spunînd că cl „n-a văzut o lescaie de la doamna“ și dacă se
străduiește de-a o ține în țară e pentru că astfel îi dictează lui
conștiința și datoria.
Doamna Maria scrise însuși pașei din Belgrad, ru- gîndu-1 să
„privească soarta ei tristă“ și s-o lase să ră- mîie în Ardeal. In
martie viitor veni în sfîrșit poruncă de la Poartă că doamna poate
rămîne, dacă însă va preda sultanului odoarele soțului ei.
Se zice că extrădarea aceasta fusese cerută cu atîta insistență,
nu atît din cauza comorilor, cît din pricina „frumuseței doamnei“.
în corespondența diplomatică a vremii se strecurase știrea că
dragomanul Porții, vestitul Panaiotachi, voia să aibă pe doamna
Maria la Gon- stantinopol pentru a și-o lua de soție, ceea ce nu
poate fi adevărat, deoarece el era însurat. Panaiot Nicusios
cunoștea pe Maria Ghica de cînd aceasta fusese cu soțul ei la
Stambul, cînd el era capuchihaie acolo. Dacă în adevăr dorea
dragomanul s-o atragă acum pe lîngă dîn- sul apoi alte or fi fost
gîndurile lui, mai vinovate decît acele de a vrea s-o ia de soție.
De altfel, că doamna Maria plăcea dragomanului e un lucru sigur,
deoarece vedem pe Grigorașcu Vodă îngrijorat la culme de
cererea aceasta ce se făcea de a-i porni nevasta la Constantinopol.
El interveni pe lîngă împăratul Leopold s-o ducă la Viena, ceea
ce împăratul refuză, temîndu-se ca turcii să nu cumva să
privească o atare faptă ca o rupere a tratatului de pace.
Grigorașcu, mîhnit, se stabili în Polonia, deocamdată la Scepuzia,
moșia contelui Lubomirski, de unde trimitea, regulat scrisori
nevestei, precum și mulțumiri lui Apafi și lui Rothal pentru felul
cum îngrijeau ei de iubita lui doamnă.
Dar cu atare platonică corespondență nu se putea mulțumi
Grigore Vodă. într-o bună zi, în martie 1665, el părăsi pe
prietenul său Lubomirski și sosi pe neașteptate la Viena,
rămînînd incognito într-o mahala afară din oraș, cu treizeci de
oameni care-i compuneau „casa". A doua zi, ceru audiență la
împărat, însă nu fu primit. Repetînd cererile de mai multe ori,
întotdeauna în zadar, el începu să urmărească, cu o rară energie,
pe împărat în deplasările sale, și izbuti în sfîrșit, pe cînd acesta se
afla la Luxemburg, să se prezinte în fața marelui Leopold, pentru
a-i mulțumi ,,de îngrijirea grațioasă ce-i arătase" (după cum, cam
ironic de altfel, se exprimă ambasadorul Veneției Cornaro într-
una din scrisorile sale). In tot cazul întrevederea aceasta avu un
rezultat favorabil, împăratul învoind pe Grigore Ghica să rămînă
în țara lui, orînduindu-i găzduirea la Budweis în Moravia și'
dîndu-i și o rentă anuală, hrană pentru oameni și nutreț pentru
cai.
Grigorașcu Vodă căuta de fapt să-și recapete domnia, dar se
mulțumi deocamdată și cu atît. Abia sosit là Budweis, scrise lui
Apafi cu rugămintea să-i trimită în grabă soția, căci căpătase
învoire de la Leopold să poată veni și ea în Germania. Așadar, pe
la mijlocul lui mar, doamna Maria părăsi în sfîrșit Racoșul de
Jos, unde suferise mai bine de șase luni, și, luîndu-și mica odraslă
în brațe, porni cu femeile ei în carete trase de 66 de cai, prin
Sighișoara, Bistrița, Lemberg și Craiova, la Budweis în Moravia,
unde se întîlniră în sfîrșit, după un an de despărțire, mult
încercații soți.
De aici încolo, începe viața de pribegie, care ținu încă
aproape 7 ani. Renta ce o dădea împăratul scădea mereu, sau
sosea cu atît de mari întîrzieri, îneît oamenii lui vodă, pentru a se
putea întreține, erau nevoiți să găină- rească prin oraș, ceea ce
pricinui necontenite plîngeri ale cetățenilor. Grigore Ghica fu
mutat de la Budweis. la Olmuetz, apoi din nou în Moravia la
Neustadt, de foarte numeroase ori el mersese și la Viena (Beciu,
cum spuneau românii pe atunci) și sfîrși la urmă prin a se stabili
din nou în Ungaria la Loecse, unde rămăsese multă vreme cu
soția și copilul lui. Acolo, în Loecse, născu doamna Maria pe al
doilea copil al lor, domnița Maria, care fu botezată de Episcopul
de Oradea Mare, Gheorghe Barsony (Iunie 1669).
între timp, Grigorașcu Vodă nu înceta a unelti fie pentru a-și
recăpăta domnia, fie pentru a-și îmbunătăți soarta. Văzînd că
nădejdile ce-și pusese în împăratul Germaniei erau zadarnice, el
își întoarse privirile aiurea, la regele Franței, Ludovic al XIV-lea,
la dogele Veneției, la papa. La Viena se împrieteni cu Cornaro,
ambasadorul Veneției, și propuse acestuia trecerea lui la cato-
licism, în caz că republica ar fi dispusă să-1 ajute în planurile sale
de recăpătare a domniei. La 10 aprilie 1667, în ziua întîia a
paștelor, el semnă chiar actul de trecere la confesiunea catolică,
act care se află azi în biblioteca Academiei Române. însă pentru
o greșeală de formă, acest act a fost anulat, așa îneît Grigorașcu
Ghica pare a fi rămas ortodox.
Două lucruri mai importante se pe trecură în timpul acestei
pribegii, care fac să fie relevate. Una este goana după averea,
închipuită de altfel, ce-ar fi rămas de pe urma morții, la Sczecziu,
a voievodului Moldovei Gheorghe Ștefan, unchiul și poate chiar
tatăl adoptiv al doamnei Maria. Cealaltă este urmărirea
pribeagului domn de către frații Cantacuzino pentru a căpăta de
la el scrisorile de pîră ale lui Stroe Leordeanul împotriva tatălui
lor.
Constantin Cantacuzino, al treilea fiu al postelnicului, cel pe
care l-am văzut în 1663 la oaste în Ardeal alături de Grigorașcu
Vodă, se afla acum în Italia, la Padova, pentru completarea
studiilor sale °8.
De acolo urmări el pe Grigore Ghica, luni și luni de zile, prin
emisari trimiși la Viena, pentru a obține scrisorile Loreanului, de
care aveau Can,tacuzinii nevoie pentru a da apoi în judecată pe
cel ce fusese de fapt instigatorul omorului tatălui lor. Strîns cu
ușa de atîtea nevoi bănești, Grigore Vodă se hotărî să vîndă acele
scrisori — și astfel comise după mișelia omorului, nevrednicia
trădării. în posesiunea acestor prețioase documente, stolnicul
Constantin Cantacuzino se întoarse la București, iar felul cum s-a
folosit de ele, îl vom vedea mai jos.
Toate neizbutitele încercări ale lui Grigorașcu Vodă printre
străini, îl aduseră în sfîrșit la simțul realității, anume acel de-a
încerca o împăcare cu Poarta, singurul mijloc eficace de-a
recăpăta domnia Țării Românești. Toți domnii pribegi, de mai
bine de 150 de ani, au urmat aceeași cale dar le-a trebuit la toți
experiența întîi pentru a-și da seama că împărații și regii Europei
nu se amestecau în trebile dinlăuntru ale turcului, nu în mod
eficace în tot cazul și sigura posibilitate de-a ajunge domn în
țările noastre era să fie cineva tare la Poartă. Așadar, Grigore
Vodă începu să lucreze în această direcție, și cînd primi răspuns
că sultanul e gata să-1 ierte, fără a mai șovăi, se puse la drum.
Pentru a nu atrage luarea aminte a celor ce nu-1 ajutase, dar nici
nu voiau să-1 lase să plece, el pretextă o călătorie la Roma pentru
a vedea pe papa. Luîndu-și nevasta, copiii și casa, printre care se
afla și cumnatul său Toader Sturza, porni în iulie 1671, din Viena
în Italia. Sosit la Padova, merse să se închine sfîntului Anton, cel
care te face să-ți regăsești obiectele pierdute, cerîndu-i înapoierea
tronului Munteniei — iar de la Padova, în loc de-a merge să
sărute papucul papei, se duse la Veneția, unde avea o treabă
mai urgentă decît' cea din Roma, anume să-și gătească o
corabie pentru a trece în Turcia^
Cele cîteva săptămîni petrecute în Veneția fură pentru el
și pentru doamna Maria o încîntare, o compensație pentru
anii de suferință din Germania. Bine primiți și sărbătoriți de
către doge, senat și aristocrația venețiană, ei se desfătară în
acel oraș al tuturor minunilor pînă a uita aproape pentru ce
veniseră. Doamna, de altfel, rămase acolo cu copiii pînă s-o
alege în Stambul soarta soțului ei. Iar el, îmbarcîndu-se,
ajunge după cîteva zile la Durazzo, iar de acolo, la sfîrșitul lui
noiembrie, la Constantinopol.
Sultanul aflîndu-se la Adrianopol, la 3 decembrie îl aflăm
și pe Ghica acolo, tratînd cu vizirul, obținînd audiență la
padișah și căpătînd de la amîndoi făgăduiala că-și va
recăpăta scaunul domnesc. Se întoarse dar la Constantinopol
așteptînd ziua cea mare, care, după cum vom vedea, nu
întîrzie mult.
înainte însă de-a păși mai departe, cîteva vorbe se impun
despre avenimentele petrecute în țară în timpul acestei
pribegii a lui Grigore Ghica, care ținu de la 1664 ia 1672.
Fiindcă „sîngele nevinovat neîncetat strigă înaintea lui
dumnezeu14, juraseră fii postelnicului pe cosciugul tatălui lor
că-i vor răzbuna moartea. Și s-au ținut de jurămînt.
 în locul lui Grigore Ghica trimisese Poarta domn în
(Muntenia pe Radu Leon, zis Tridia, fiindcă ar fi fost în
Stambul vînzător de stridii. Deși drept moldovean, fiu, nepot
și strănepot de domni (Leon Tomșa, Ștefan Tomșa II și
Ștefan Tomșa I), el, născut și crescut pe malurile Bosforului,
se grecizase întru atîta, încît, las că abia vorbea românește,
dar veni în țară cu o droaie de grecotei după el, lacomi de
bani și gata la jupuială. Pentru Can- tacuzini, nici o scofală.
Lor le trebuia un om cinstit, cu dragoste de țară și de
dreptate, care să le priceapă păsurile și setea lor de
răzbunare. Lui Radu Leon, dimpotrivă, îi trebuia oameni
cari să-1 ajute a se îmbogăți, și pe cine putea găsi mai nimerit
decît pe același Stroe Leordeanul care-și arătase iscusința în
timpul domniei lui Ghica Vodă. Mai luă pe lîngă el doi meșteri în
arta socotelilor, doi greci, un rumeliot și un țărigrădean, Sofialăul
și Bala- sache. Cu acești trei boieri și cu vodă în frunte, mergea
țara de rîpă de-i plîngeai de milă. Dar nemulțumirile mocnesc în
tăcere și .răscoalele sufletești la umbră înfloresc.
Pe cînd vodă benchetuia, pe cînd la logodna fiului său Ștefan
cu domnița Catrina, fata lui Duca Vodă al Moldovei, se risipeau
banii îi nesfîrșite petreceri, Cantacuzi- nii lucrau. Ei obținură de
la obșteasca adunare o mărturie câ părintele lor fusese nevinovat,
cerînd de la Leor- deanu să o iscălească și el, ceea ce visternicul
nu putea refuza fără a-și dezvălui vina. Merseră apoi la vodă și-i
cerură darea în judecată a iubitului său sfetnic. Radu Leon le
făgădui dreptate, dacă vor stărui ei la Poartă să i se prelungească
domnia pe încă trei ani, ceea ce Can- tacuzinii, prieteni cu
vizirul, obținură ușor. însă, odată domnia reconfirmată, Radu
Vodă, după foarte mari șovăieli, nu găsi altă cale de-a scăpa de
încurcătură, decît dînd o carte la mîna Cantacuzinilor (1668), prin
care recunoaște nevinovăția tatălui lor și vina Leordeanului, fără
însă a se hotărî să dea pe acesta în judecată. Nemulțumiți, fiii
postelnicului începură atunci o propagandă, în boierime și în
popor, împotriva înstrăinatului domn și a grecilor lui.
Și astfel începu lupta aceea între români și greci, care mai
ținu 11 ani de acum înainte, și care a prezentat această ciudată
anomalie că în capul românilor a stat o familie, de greci,
Cantacuziniî, iar în fruntea grecilor stăteau românii neaoși, ca
Stroe Leordeanul și Radu Vodă Leon.
 Lupta se înteți pînă într-atît, încît boierii cerură alungarea
grecilor din țară, iar Cantacuzinii personal ațîțau poporul la
neplata haraciului. Exasperat, într-o dimineață de iarnă, miercuri
3 decembrie (1668), Radu Leon convocă în grabă Divanul și o
dată boierii adunați la curte, puse să se închidă porțile, poruncind
gărzii, ca-n vremea lui Lăpușneanu, să măcelărească pe toți
potrivnicii lui. Dar boierii prevăzuseră lovitura. Ei veniseră la
curte armați, iar poporul de afară, din stradă, sparse porțile,
pătrunse în palat și scăpă boierii din ghearele morții.
Apoi cu toții împreună merseră la mînăstirea Radului Vodă,
trăgînd toate clopotele a primejdie, de se adună într-un ceas toți
Bucureștenii laolaltă. Răzmeriță ! Cuprins de groază, vodă ceru
sprijinul mitropolitului, alergă împreună cu el la mînăstire și jură
boierilor pe evanghelie că va izgoni pe toți grecii din țară, „dar
mai vîrtos pe acel Necula Sofilău ce-a fost clucer și pe Balasache
ce-a fost paharnic11.
Toate se liniștiră, lumea merse fieștecare la casa lui, dar
vodă, firește, nu făcu nimic din cîte făgăduise. Grecii rămaseră în
țara. Sofilăul, Balasache, Leordeanu triumfau.
Cantacuzinii din partea lor nu se dădură învinși. O deputăție
de treizeci de boieri merse la Larissa, unde se afla împărăția, și se
jăluiră sultanului de cele ce se petreceau în țară, cerînd extrădarea
grecilor și un domn pe placul lor, un domn român, un boier de-al
lor. Jalba aceasta fu ascultată, Radu Leon cu oamenii lui alungați
din țară, și bătrînul Anton din Popești numit voievod al Țării
Românești (1669).
Anton Vodă era de viță veche — din boierii craio- vești —
feciorul lui Mihai ot Tîrșor, și înrudit cu Cantacuzinii. Cum se
urcă în scaun, una din primele lui griji fu să cheme pe Leordeanu
în fața judecății Divanului domnesc. Acesta tăgădui, firește, să fi
îndemnat el pe Grigorașcu Ghica la omorul postelnicului. Dar
Cantacuzinii scoaseră scrisorile lui de pîră, cele pe care, la Viena,
le vînduse Ghica Vodă stolnicului Constantin, și i le vîrîră sub
nas. Nici el nu mai avu ce să zică, nici Divanul nu se mai putu
îndoi. Fu osîndit la moarte, sînge pentru sînge, sînge nevinovat
pentru sînge nevinovat.
Dar în taina acestei lumi, pe care încă nici o minte
omenească n-a pătruns-o, este un lucru care este, și care se
cheamă norocul. Postelniceasca Ilinca, cu o mărinimie care apare
aproape din povești, fu cuprinsă de mila acestui ucigaș al
bărbatului ei, și stărui pe lîngă vodă să-i
dăruiască viața. Pedeapsa fu deci îndulcită și Stroe con-
damnat a fi călugărit. în huiduielile poporului, fostul mare
vistiernic în picioare, într-un car, aproape dezbrăcat, cu
scrisorile de pîră spînzurate de gît, fu plimbat prin fața curții
domnești, pe dinaintea mitropoliei, pe drumul Ploieștilor
înainte, pînă la mînăstirea Snagovului, unde-1 așteptau frații
lui întru Hristos pentru a-1 învăța ce înseamnă pocăința. Dar
cînd i se puse scufia în cap, el se apucă să strige : „Fără voia
mea este !“. Iar cînd aceiași călugări, cari cu șase ani înainte
văzuseră sugrumîndu-se în fața lor pe postelnicul Constantin,
îi spuneau ucigașului : „Pocăiește-te Silvestre14, el le răcni în
față : „Decît Silvestru, mai bine Mahomed
Rău făcu jupîneasa Ilinca să ceară iertare pentru un om
ca acesta. Un an mai tîrziu el scăpă, noaptea, din mînăstire, și
fugi în Ardeal, de unde intrigile lui se transformară într-o
veșnică amenințre plutind deasupra capului bieților
Cantacuzini.
In atare condițiuni ne pare parcă aproape bine să citim în
cronica Filipescului, că Sofilăul fu spînzurat în ocnă, că
Balasache Filipescu : „cu ochii mei, zice, cînd îl scotea din
cămară și-1 ducea în palme, care de dese și de multe nu mai
aveau număr“.
Urmă în timpul domniei lui Antonie Vodă o luptă cînd pe
față, cînd mai pe ascuns, între românii Cantacuzinilor și
grecii Leordeanului. Sfetnicii domnului erau acum Șerban
Cantacuzino vel spătar, logofătul Radu Crețulescu și banul
Mareș Băjescu. Iar dușmanii lor de moarte erau Gheorghe
Băleanu, vornicul, ginere-său, Hristea Caridi și Radu Știrbei
(un grec și doi români). Toate intrigile acestora din urmă nu
putură însă clinti credința bătrînului voievod în rudele și
prietenii săi Cantuzini, așa încît, în anii domniei lui, fiii
postelnicului putură trăi în pace, văzîndu-și de moșiile și de
trebile lor.
Cînd însă se împliniră cei trei ani, deveniți acum regle-
mentari pentru o domnie la noi, Antonie Vodă trebui să plece
la Adrianopol69 pentru a căpăta reînoirea. In țară începu de
pe atunci să se șoptească cum că Grigore Ghica întors din
pribegia lui din Germania, se află în Turcia, din nou în
grațiile sultanului. Frații Cantacuzini cei mai mici (Mihai,
Matei și Gheorghe) se și porniră la Constantinopol pentru a
afla ce-o fi adevărat din zvonurile aceste. Pe cînd se întorceau
înapoi, se întîlniră în drum, la Dunăre chiar, cu Antonie
Vodă, cu fratele Șerban și cu toți boierii din partida lor, și le
deferă atunci vestea cea proastă că într-adevăr Ghica era la
Poartă și că foarte s-ar putea să le vie iar domn. Șerban, cel
mai iute din fire din toți fiii postelnicului, se aprinse grozav la
auzul acestei vești și răcni acolo, în fața tuturor : „De-o fi să
fac pod de pungi de la seraiul românesc pînă la al vizirului,
totuși îmi va fi după voie. Să mergem numai și vom vedea !“.
însă, o dată ajuns la Adrianopol, cel mai prudent fu
tocmai el. Pe cînd Antonie Vodă merse la Divanul vizirului să
îmbrace caftanul, întovărășit de toți credincioșii lui, Șerban
se opri la Caragaci, un sat din apropriere și făcîn- du-se că-i
este rău, zăcea lîngă foc, trimițînd numai pe Ieremia comisul
să vadă ce vor să facă la Poartă domnul și boierii. E inutil,
credem, să mai adăugăm că alergaseră la Adrianopol și toți
prietenii Ghicăi Vodă, în frunte cu fostul călugăr Silvestru,
Stroe Leordeanul.
Ieremia Comisul se întoarse în grabă la Caragaci să
înștiințeze pe stăpînu-său vel spătarul Șerban că Antonie
Vodă a fost mazilit, boierii lui închiși, și Grigorașcu Ghica
numit domn al Munteniei (20 martie 1672).
Trimis la Constantinopol, Antonie Vodă muri în curînd
de bătrînețe și de inimă rea ; Șerban Cantacuzino fugi în
Moldova, iar Grigorașcu Vodă porni triumfător, să-și ocupe
din nou scaunul după care suspinase opt ani de-a rînduL
In București, toate lucrurile se răsturnară din nou. Stroe
Leordeanul cu ai lui erau iar mari și tari. Din prima noapte,
la lumina făcliilor, că nu-i mai răbda inima să aștepte,
chemară pe fiii postelnicului să le ceară bani. Apoi îi
închiseseră în turnul de la poarta curții, pe tustrei într-o
singură odaie, de la fereastra căreia ei putură vedea cum au
fost omorîți, din porunca lui vodă, doi căpitani, prieteni de-ai
lor.
Toți ceilalți boieri, socrii, veri, prieteni de-ai Canta- cuzinilor
fură închiși și jupuiți de bani, dar Grigorașcu Vodă nu îndrăzni
să-i omoare, căci prea erau mulți și prea puternică partida lor.
Numai pe Șerban — care era de fapt capul tuturor — tocmai pe
el nu putea pune mîna, căci îi scăpase printre degete. Trimise, ce
e drept, în toată graba și cu mari stăruinți la Duca Vodă la Iași,
să-1 ceară, însă domnul Moldovei răspunse că n-are știință să fi
pribegit spătarul în țara lui. Știință avea firește, domnul, dar își
ținea prietenul ascuns la mînăstirea Hangului și nu voia să-1 dea
pe mîna lui Ghica. Iar ce-a ieșit mai tîrziu și din această prietenie,
se va vedea.
Acum, cît de haină o fi firea omului și de rea, — că acest
Ghica Vodă a ajuns de-a oprit și convoiul mortuar al unui boier, a
scos mortul din sicriu și l-a spînzurat — tot este ceva care zace
ascuns în fundul sufletului, de te-n- trebi de unde mai iese și cîte
o floare din atîta buruiană.
Grigoraș Ghica își iubea nevasta și copiii. Prima lui grijă
cînd căpătă domnia, fiind încă la Adrianopol, fu să trimită pe
cumnatul său Toader Sturza la Veneția să-i aducă familia.
Domana Maria, din nou însărcinată, aștepta cu înfrigurare vești
de la bărbatul ei. Prin april (1672) știa acum că el a fost numit
domn și că fratele ei va veni s-o ia. La 24 mai Sturza era la
Veneția. Ospitalierii vene- țieni îl primiră frumos, ca un cumnat
de domn ce era. L-au plimbat cu gondola, i-au arătat Arsenalul, i-
au oferit un banchet. La 3 iulie doamna Maria, cu copiii, cu fra-
tele, cu femeile ,,casei“ părăsiră perla Adriaticei și la 6 ale lunii
era la Spalato, unde fu găzduită în frumosul palat de pe malul
mării. De acolo se porniră, cu caretele, prin munții Macedoniei,
pînă la Giurgiu, unde veniră întru întîmpinarea ei jupînesele
bucureștene — nu ale Canta- Cuzinilor desigur — care mult se
minunară văzînd-o îmbrăcată în scumpe haine occidentale, cum
nu mai văzuseră ele pe nimeni nicăieri. Purtată prin Ungaria,
Austria și Italia, doamna Maria adoptase portul statelor civilizate,
căci nu era să umble la Viena și la Veneția cu năframă în cap.
Dar rochiile acele cu corsete, cu crinoline, cu horbotărie de sus
pînă jos, pe perucile buclate à la Madame de Sévigné nu le-a
putut purta doamna lui Ghica în capitala noastră, unde nu era
îngăduit pe atunci să-ți bați joc de datinele țării. Ajunsă la
București, Maria Ghica se îmbrăcă iar românește, ceea ce
însemna, în veacul al XVII-lea, a purta un fel de haină bizantino-
tur- cească, foarte asemănătoare cu a bărbaților : o rochie lungă
de mătase, încinsă cu-n colan încheiat cu o frumoasă pafta, și
deasupra o altă rochie de atlas sau brocart, care era în formă de
manta, cu sau fără mîneci, dar întotdeauna garnisită cu blană, de
vulpe sau de urs, după punga fiecăruia. Pe cap purtau femeile o
broboadă, (năframă, văl) care le acoperea o parte din spate și
umerii, însă, în ultimii ani, începură, doamnele mai ales, a purta
căciulița împodobită cu pene. Juvaierele erau iarăși după punga
fiecăruia : lanțuri de aur, inele, paftale, brățări.
în București, doamna nu-și găsi soțul, care plecase la război,
căci era ca un făcut că de cîte ori intra el în scaun să aibă turcii
bucluc cu vreun vecin. De data aceasta se războiau cu polonii din
pricina Ucrainei, și Grigore Vodă trebuise să plece, împreună cu
Duca al Moldovei, tocmai la Camenița. în locul lui lăsase
caimacani în țară pe Leor- deanu și pe Băleanu, așa încît își
închipuie oricine ce avură de pătimit fiii postelnicului. Scoși din
închisoare, fură duși în beciuri și bătuți la talpă, ca hoții de
drumul mare, iar care nu mai putea umbla, era tras cu funiile.
Constantin Stolnicul, al treilea fiu al postelnicului, cuprins de
mila frățiorului Gheorghe, cel mai mic din toți și copilul răsfățat
al jupînesei Uinca, se rugă de călăi să i se dea lui lovituri îndoite
pentru frate-său. Acordîndu- i-se acest hatîr, el suferi bătaia fără
a crîcni „cosa stu- penda narrata mi da persone degni di fide che
vi si tro- vanno présente14, spune Del Chiaro, care, douăzeci de
ani mai tîrziu, află aceste la curtea Brîncoveanului.
Ce-o fi zicînd doamna Maria de toate aceste, ea care avusese
timp să se obișnuiască acum cu altfel de moravuri în străinătățile
ce colindase, ce i-o fi șoptit conștiința, ei, care purta o atît de grea
răspundere în ura aceasta dintre Stroe și Cantacuzinii ei, care
între timp pătimise destul pentru a putea pricepe în sfîrșit ce
înseamnă nedreptatea omenească ? Cronicarii tac. Singur
Constantin Filipescu, omul Ghiculeștilor, înseamnă laconic, că
în- torcîndu-se vodă de la oaste „au găsit pe doamnă-sa și
coconii și s-au bucurat ; și așa, domni cu pace și cu liniște".
Doamna Maria născu în curînd o fată, al treilea copil. O
botezară Cristina, care fu mai tîrziu nevasta lui Gheorghe
Rosetti, fiul lui Anton Vodă Ruset.
Cît despre pace și liniștea de care vorbește cronicarul iat-
o:
Șerban Cantacuzino fugise de la Hangu, atunci cînd
intrase Ghica în Moldova pentru a merge la Camenița,
nesimțindu-se în siguranță pe același pămînt pe care trecea și
neîmpăcatul său dușman. Prin creierii munților trecu în
Ardeal, și apoi prin Banat și Macedonia merse la Adrianopol,
unde începu să lucreze, cu vorba și cu punga, pentru a scoate
pe frații săi din închisoare. Kara — Mustafa, caimacanul, de
fapt întotdeauna binevoitor față de fiii 'postelnicului, trimise
un capugiu la București cu porunca către Ghica Vodă să
sloboadă din temniță pe Cantacuzini. Jupîneasa Ilinca merse
se zice, noaptea la curte să arate turcului tumul și odaia din
turn în care zăceau fiii ei. Necăjită femeie mai fu și fata
aceasta de domn, menită să ispășească în lunga și chinuita ei
viață păcatele nu știu cui. Nici acum nu se putu bucura ea de
odihnă, căci capugiul primise ordin s-o ducă, împreună cu fii
ei, la Stambul. Totuși, știindu-1 pe Șerban acolo, se putea
mîngîia bătrîna că copiii ei au scăpat de închisoare și de
bătaie și vor putea duce, acolo, printre turci, un trai mai
omenesc decît în țara lor.
Bătrîna jupîneasă, cu feciorii ei mai mici, cu fetele și
ginerii, rămase o vreme mai îndelungată la Constantinopol.
însă Șerban, Constantin și cumnatul lor Crețulescu, fură
trimiși în exil în insula Creta — la Crit, cum se spunea pe
atunci. Surghiunul acesta nu se poate tălmăci în alt chip,
decît că vizirul, neîncrezîndu-se în Ghica Vodă, dar nici
voind a-i deștepta bănuielile, păstra pe Cantacuzini în
raialele otomane pentru a se servi de ei la nevoie, însă îi
trimise de formă într-un exil pentru a liniști grija la care
căzuse Grigoraș Vodă cînd văzu că-1 silește Poarta să
sloboade pe dușmanii lui din închisoare. De altfel, o grijă bine
întemeiată, căci cîteva luni mai tîrziu, el primi poruncă să-și
trimită nevasta și copiii zălogi la Constantinopol, întrucît
campania din Polonia reîncepuse și Poarta cerea o chezășie a
credinței lui. Grigore Vodă încercă în toate chipurile să-și reție
nevasta în București. Nu fu chip. Pe cînd lua el, în fruntea micii
lui oștiri, drumul Moldovei, doamna Maria cu fetițele ei și cu
micul Matei, puști de nici zece ani, plecară spre Stambul. Nu știa,
mult încercata doamnă, că părăsea pentru totdeauna pămîntul
țării ei.
Bănuielile Porții asupra relei credințe a domnului Munteniei
erau bine întemeiate. La Hotin, 11 noiembrie 1674, Sobieski,
care pe atunci nu era încă regele Poloniei, învinse pe turci,
omorînd o bună parte din oștirea lor, iar cealaltă parte făcînd-o să
fugă rușinos, în neorînduială, pînă în inima țării Moldovei. Iar
pricina acestei înfrîngeri fu iarăși trădarea Ghicăi Vodă. El, cu
cei cinci mii de ostași ai lui, se lăsă prins de poloni, care-.l
primiră în tabăra lor cu cinste și alai.
Dar doamna Maria și plozii erau în mîna turcului. Grigore
Vodă fugi din lagărul lui Sobieski, și apăru, deodată, cînd era cel
mai puțin așteptat, în fața vizirului. începu el deci să învinuiască
pe comandantul turc, Hussein Pașa, că de-ar fi ascultat sfaturile
sale să fi făcut așa și pe dincolo, victoria ar fi fost a lor. Se vede
treaba că Grigore Ghica era bun de gură, căci vizirul îi dete
crezămînt și porunci să i se taie capul lui Hussein. Ba mai mult,
doamna Maria fu scoasă din închisoarea în care zăcea, restituită
soțului ei, care primi făgăduința de a fi trimis din nou domn în
Muntenia. Din nefericire pentru el, peste puțin sosiră la
Adrianopol soldații scăpaț; din măcelul de la Hotin. Ei restabiliră
faptele așa cum fuseseră, învinuind pe Ghica de trădare, și
cerîndu-1 vizirului pentru a-1 sfîșia.
Prin bani, probabil, scăpă nenorocitul de această groaznică
moarte. Și mai avea încă nădejde c-o să-și recapete tronul. însă
sultanul numi domn în Moldova pe Dumi- trașcu Cantacuzino,
acel nepot al postelnicului care fusese amestecat în omorul lui și
în Muntenia numi pe Gheorghe Duca, despre care va fi vorba în
volumul viitor, în care yom fi siliți să vorbim mai pe larg despre
aceste ultime evenimente. Atunci abia, pierzînd orice nădejde,
Grigo- rașcu Vodă ceru învoire de la împărat, care se afla la
Adrianopol, să se retragă la Constantinopol, „în casa lui“. Intr-o
scrisoare către un prieten, spune : — „M-am lăsat de domnie,
căci sunt bolnav“. Dar nici o boală din lume, zice cu dreptate N.
lorga, nu l-ar fi făcut să lase de bună voie puterea.
Totuși Grigore Vodă Ghica era în adevăr bolnav. în
campania din 1672 răcise atît de rău, încît credea că va muri
acolo în lagăr. A doua campanie și toate emoțiile ce-au urmat nu
erau făcute să-1 îndrepte. El muri în curînd, la Constantinopol,
„în casa lui“.
Rămasă văduvă cu trei copii mici în cîrcă, doamna Maria,
care în 1674 nu putea avea mai mult de 35-40 de ani, rămase la
Constantinopol, unde pare a-și fi petrecut restul vieții. Așa s-ar
explica și căsătoriile copiilor ei numai cu greci (Matei cu
Ruxandra Mavrocordat, fata Exaporitului, și Cristina cu
Gheorghe Rosetti, fiul lui Chiriță Dracu.)
Cît despre Cantacuzini, îi vom întîlni din nou în paginile ce
urmează, cînd vom urmări lupta dintre ei și greci, care nu luă
sfîrșit decît abia cu urcarea în scaunul țării a lui Șerban Vodă.
NOTE EXPLICATIVE
1) Vicina era probabil Isaccea de azi.
2) Vlaicu Vodă, care și-a spus numai Vladislav Voievod, era însurat cu
fata lui Ștefan al Bosniei. (St. Greceanu t Genealogii. Tabla Basarabilor)
3) După N. lorga. Dar după Sever Zotta ar fi fost nevasta lui Simion,
regele Serbiei. Arhiva Genealogică. Anul I 2—3. Idem St. Greuceanu,
Genealogii.
4) P. P. Panaitescu i Hrușenscki (Kiew 1927) dovedește ne- existența lui
Juga Koriatovici ca domn al Moldovei. N. lorga s-a raliat acestei păreri (Revista
Istorică. XIV. 1928, p. 320).
5) După P. P. Panaitescu (Alexandru cel Bun) acest Juga ar fi fost fiul lui
Petru, văr deci cu Alexandru v.v. (p. 6).
6) După I. Nistor, iar după alți istorici, tatăl lui Petru, bărbatul Mușatei,
ar fi fost Costea.
7) După P.P. Panaitescu (Alexandru cel Bun) acest Ștefan, care a domnit
de la 1394—99, n-ar fi fost fiul iui Costea (sau Ștefan) și al Mușatei, ci un
uzurpator (p. 6).
8) Ana fu mama lui Ilie v.v. precum și a unui fiu Roman, mort copil și a
Vasilisei.
9) Al. cel Bun ar fi avut și o țiitoare Stanca, ce ar fi fost mama lui Ștefan
(Stețcu). Vezi P. P. Panaitescu, Al. cel Bun p. 35,
El a mai avut cu Marina, pe Alexandru și pe Chiajna, care mal trăia încă
pe vremea lui Ștefan cel Mare.
10) Ștefan era frate cu Ilie numai de pe tată, fiind fiul Iul Alexandru cel
Bun, cu Stanca țiitoarea.
11) Charles Diehl, celebrul bizantolog francez, expune faptele diferit.
(Hist, de l’Empire Byzantin. Paris 1—20 p. 218 et suiv.). După el, ultimul
împărat din Trebizonda (mort tot în 1461) ar fi fost David Comnen. Despre
Olobei nu pomenește. Iar familia sa ar fi fost internată din ordinul sultanului,
la Seres, în Macedonia. Xeno- pol și lorga vorbesc însă de Mangup, și trebuie să
aibă dreptatea lor. Căci Maria era din Mangup, nu din Seres.
12) Si ale Paleologilor. Pe pînza mortuară stă scris : „Marias Pal“. Nu se
poate lămuri de ce Paleolog și nu Comnen, cînd știut este că Comnenii au
domnit în Trebizonda, începînd de la Alexis I. 1204—22. (Charles Diehl, o.c.p.
217). Afară doar dacă — lucru pe care bizantologii de azi poate nu-1 știu —
Comnenii și Paleologii, înrudiți, formau în secolul al XV-lea o singură familie.
13) După „Cronica Germană a lui Ștefan cel Mare", această
nuntă ar fi avut loc la 1 decembrie 1476, dată arătată de Letopisețul de la
Bistrița ca fiind aceea a morții Măriei din Mangop. Rămîne în această privință
o controversă. De asemenea din nepotrivirea acestor izvoare, rămîne
controversată data morții lui Bogdan I și aceea a nașterii lui Bogdan II;
 •
14r)’ Această afirmație a lui Wisnowiecki e singurul izvor cu privire la
această căsătorie a fetei lui Ștefan cel Mare. Documentar, ea nu e dovedită.
15) Samonida era mama lui Radu cel Mare 1496—1508.
16) Foarte interesantă îh această chestiune este părerea lui P. P.
Panaitescu, care crede că Bogdan-Vodă nu era nici chior, nici orb, nici
încrucișat,, ci bolnav de ochi și nimic mai mult. El dovedește că Bogdan-Vodă
trimisese în străinătate după doctori de ochi și că la fel a făcut și fiul său
Alexandru Lăpușneanu, precum și fiul acestuia, Bogdan al VI-lea. Trei
generații, tată, fiu și nepot, suferind de ochi.
17) Radii de la Afumați mai fusese însurat o dată cu fiica lui Vlaicu
Vornic.
18) Constanți n Căpitanul.
19) Doamna Milița-Despina a murit în chinurile ciumei, în anul 1554, la
Sibiu.
20) Radu Paisie, care a purtat în boierie numele de Petre, Petre din
Argeș, fusese însurat cu o fată de boier, jupîneasa Stana. După moartea
acesteia, el se călugări la mînăstirea Argeșului, luînd numele de Paisie. Cînd în
1535, după moartea lui Vlad Vintilă (însurat cu Rada) i se oferi coroana Țării
Românești, el părăsi mînăsti- rea lui pentru a veni domn în Tîrgoviște, unde fu
uns sub numele de Radu, (Istoricii i-au zis Paisie, iar el s-a intitulat în hrisoave
cînd Petru și cînd Radu Vodă). însurat a doua oară cu Ruxanda, fu alungat din
scaun de Laiotă Vodă, se réfugié cu nevasta la Nicopole, și cu ajutor turcesc se
așeză din nou în scaun. Amestecat apoi, împreună cu Petru Rareș, în omorul lui
Gritti în Ardeal, el fu scos din scaun de turci și exilat tocmai în Egipt, la
Alexandria. Nu știm dacă frumoasa lui doamnă îl însoți acolo sau dacă rămase
la Constantinopol sau în țară. Urmele ei se pierd, iar el muri acolo, în orașul
reginei Cleopatra.
21) Doamna Elena era fiica despotului sîrb Ion Brancovici și a Elenei
laxici, care era fiica lui Gh. laxici, despot și el.
22) Constantin moare în timpul domniei lui Ștefan Vodă, căci pe cînd sub
Ilie Voievod îl aflăm în documente întotdeauna trecut alături de frate-său, sub
Ștefan Vodă el nu mai apare. (Vezi și Gh. Ghibănescu, Surete și Izvoade, voi.
19).
23) Ștefan Vodă Lăcustă n-a fost însurat. El era logodit cu Maria Gritti,
fiică naturală a cunoscutului aventurier Alois Gritti, Fata avea un renume
dubios și mai fusese logodită cu un italian Gigogna, ceea ce nu împiedică pe
Ștefan Vodă s-o dorească de nevastă, fiindcă Gritti era pe atunci candidat al
tronului Ardealului, om influent la Poartă și foarte bogat. Căsătoria nu avu loc.
 24) Care se pretindea fiul lui Bogdan Vodă cu nevasta unui boier Cornea.
25) Acesta era vestitul Cozma Șarpe, frate cu Costea Gane sau Gănescu,
pîrcălab de Neamț. El era însurat cu Draga Ilărman, fata pîrcălabului lui
Ștefan cel Mare.
26) După moartea lui Bogdan Vodă, căci în timpul domniei acestuia el e
întotdeauna citat de tatăl său în documente, alături de celălalt fiu al său,
Ștefăniță, și întotdeauna după el, ceea ce este o dovadă că era frate mai mic al
lui Ștefăniță (vezi Surete și Izvoade de Gh. Ghibănescu vol. XIX).
27) Doamna Chiajna n-a fost mama decît a unui singur domn Petre, mort
în floarea tinereții, și supranumit din această pricină cel Tînăr. Eroarea a venit
de la confuzia ce s-a făcut întrç asemănarea numelor, Petre fiul Chiajnei și al
lui Mircea Ciobanu și Petru zis Șchiopul, fiul lui Mircea Vodă nepot al lui
Mihnea cel Rău. Chiajna, fiind luată drept mama lui Petru, nu cel Tînăr, cum
de fapt, era, ci drept a lui Petru Șchiopul, ea devine astfel, în cugetul
istoricilor, mamă și lui Alexandru care era fratele lui Petre Șchiopul, și
devine deci bunica lui Mihnea, fiul lui Alexandru. Iar de-aici s-a clădit o
întreagă fantasmagorie pe socoteala Chiajnei, care ar fi făcut și desfăcut
domnii, la care în viața ei tiici nu se gîndise.
28) Patriarhul Iosif Paleologul (de neam împărătesc și el) se Incuscrea cu
Cantacuzinii, căci Muselim Paleologu ținea pe sora lui Mihai Șaitanoglu, iar
fiul său, Constantin Paleologu, ținea pe fata lui Antonie Constantin Monoret.
29) La nunta care avu loc în iunie 1582, brașovenii trimiseră nuntașilor
în dar o frumoasă cupă de argint.
30) Nu știm dacă era în acest convoi și soacra fostului voievod, jupîneasa
Armanca a lui Lupu Huru. Dar știm că 7 ani mai tîrziu, sub domnia lui lancu
Sasu, ea era în Iași și, ajunsă probabil la sărăcie, vindea pe 30 de zloți tătărești,
moșia sa din Otești (G. Ghibănescu, S. și I. XIX p. 144).
31) In Arhivele Brașovului dăm de urmele lui Weiss lôrg, cismarul (der
Schuster), carc în 1532 făcea parte din sfatul celor 100 de cetățeni ai Brașovului
(un fel de consiliu comunal).
32) îl chema Alexandru, despre care au scris unii istoriei că n-ar fi fost
fiul iui lancu Sasu. însă, într-un document din 1581, april 21, acest voievod
spune : „credința prea iubiților fii ai doamnei noastre, Alexandru Voievod și
Bogdan Voievod11, astfel, îneît filiațiunea lui Alexandru este stabilită (Gh.
Ghibănescu Surete și Izvoade, XIX, p. 142).
33) în 1589 ea trimise la Roma pe un văr, Mihai Cipriotul, cu o scrisoare
pentru Papa, cerîndu-i sprijinul pentru urcarea fiului ei Bogdan în scaunul
Moldovei. Acest fiu avea atunci 14 ani. Papa nu primi solia.
 34) Pătrașcu cel Bun era fiul Radului Vodă, dar nu se știe, exact al cărui
Radu. Nici Onciul, nici Grecianu nu sînt de aceeași părere.
35) Pătrașcu Vodă a mai avut doi fii care par a fi fost legitimi : Marcu
(Vodă) și Vlad (pretendent). Dar ciudat că tocmai acești fii legitimi n-au ajuns
la domnie, pe cînd cei nelegitimi au domnit.
36) Doamna Stanca mai fusese măritată cu banul Dumitru din Vîlcănești.
Mihai Vodă o luă văduvă.
37) Lui Ion logofătul din Pitești, (zis și Ivan vornic) i s-a mai zis Norocea,
Ivan Norocea Dvornic, proprietar în Răzvadul-de-sus.
Nevasta lui, jupîneasa Stana, a mai fost măritată înainte cu Datco stolnic,
cu care a avut un fiu, pe jupînul Datco, mort tînăr,' (însă însurat și cu copii).
(Vezi Bul. Corn. 1st. a Rom. X 1931. N. lorga : Documente privitoare la
Ion Norocea, p. 95—102).
Din cuprinsul acestor documente se constată că jupîneasa Stana a avut de
surori pe Maria, Neacșa și Voica. Cum aceste numiri nu corespund cu acele ale
fetelor Doamnei Chiajna, care se chemau Stana, Maria, Anca, Alexandra și
Dobra, rămîne de cercetat dacă este adevărat că jupîneasa Stana a logofătului
Ion din Pitești (zis Ivan vornic din Răzvad) era fata lui Mircea Ciobanul și a
doamnei Chiajna. Din informațiile documentare ale lui G. D. Florescu,
genealogist, rezultă că Mircea Vodă Ciobanul ar fi avut o primă soție, pe Maria
și că domnița Stanca era fata lor. E deci probabil că jupîn Datco, Maria, Voicu
și Neacșa erau de asemeni copiii Măriei și nu ai Chiajnei.
38) Această afirmație a lui Ștefan Nicolaescu (Portrete istorice : domnița
Florica) a fost combătută de C. Kogălniceanu, care afirmă la rîndul lui că
Florica n-a fost nici la Viena nici la Praga, că ea a întovărășit pe mama ei în
Transilvania și că de altfel la finele anului 1600, Florica era măritată cu Preda
din Greci. în orice caz, e lucru sigur că împăratul Rudolf, poate chiar fără a fi
văzut-o, s-a gîndit la o atare căsătorie, după refuzul arhiducelui Carol de a-i da
fata. Siguranța aceasta provine din textul unei scrisori din Memoriile contelui
Khevénhueller, care zice : „în- trucît privește ceea ce scrie împăratul despre
fiicele moscovitului și a românului împărăteasa (mamă) e de părere deoarece
națiunile acelea sînt barbare, iar fetele nu aduc altceva decît propria lor
valoare, ca împăratul să nu se îngreueze cu moravuri barbare, care îl vor servi
mai mult spre rău, decît spre mîngîiere". Scrisoarea fiind de la începutul anului
1600, nu privește epoca cînd era Mihai la Praga (1601), ceea ce nu exclude
totuși călătoria Flo- ricăi acolo.
39) Acest Purice totuși a existat. („Cronica germană a lui Ștefan cel
mare“). Dar că l-ar fi făcut Ștefan Vodă din purice movilă și c-a fost străbunul
viitorilor domni, e departe de a fi dovedit.
 40) Erau toți înrudiți cu Movileștii. Dumitru Buhuș e viitorul soț al
doamnei Dafina Dabija.
41) Fiul hatmanului Balica și al Scheucăi Movilă, sora lui Eremia Vodă.
42) E celebrul erou al romanului lui Sienkiewicz : Prin foc și prin sabie.
43) în paginile Istoriei, mai apar, ce e drept, peste vreo 3—4 decenii, fiii
acestor domni, Mihnea-Radu și Ilieș-Alexandru. însă, lasă că filațiunea
primului n-ar fi sigură, dar domniile lor au fost atît de efemere, încît e ca și cum
n-ar fi fost.
44) Unul din ei, Mustafa bei, trăia în Silistra, unde tată-său avusese un
palat. în 1636 îl văzu acolo solul polon Krasinski, în trecerea lui spre
Constantinopol, „Era uri om în vîrstă, gras, înalt 11, (însă un renegat, după cum
credea solul) care se prezintă polonului în stare de completă ebrietate, mort de
beat din cauza „masticii“ ce înghițise, care băutură, zice secretarul solului, „îm-
bată așa fel, încît cel ce-o ia își pierde mințile' 1. Din vorbele lui Mustafa, solul
polon nu putu înțelege nimic și audiența se termină fără nici un rezultat. (P.
Panaitescu. Călătorii poloni).
45) Alexandru Coconul, primul bărbat al Ruxandrei, fiul lui Radu
Mihnea, a fost deseori confundat cu Alexandru Ilieș, fiul lui Ilieș, nepot al lui
Petru Rareș. O amețitoare confuzie face Xenopol în „Istoria Românilor",
(volumul IV, ediția I), iar printre istoriografii moderni mai sînt încă unii care
n-au deslușit bine confuzia, amestecînd domniile acestor doi voievozi (I. Moga
în Anuarul Institutului de Istorie Națională vol. IV 1926—27, p. 417). Nici
afirmația lui Moga că nunta lui Alexandru cu Ruxanda a avut loc în 1632 nu
poate fi exactă. Ea a avut loc în vara anului 1624, după cum am arătat. Prin
1632 trebuie să se fi măritat Ruxanda cu Nicolo Mavrocordato (Nicolo, nu
Pândele cum îl numește Cantemir), iar Alexandru Exaporitul s-a născut prin
1641—42. O scrisoare a lui Delahaye către superiorul colegiului grecesc din
Roma, datată prin Pera 28 april 1656, (publicată de d. Moga în Anuarul de mai
sus p. 416), ni-1 arată pe Mavrocor- dat elev la acea școală, la care mai
învățase, în 1585, Marcu Voievod, fiul lui Petru Cercel. In acea scrisoare,
Delahaye, vorbind de tînărul elev de 14 ani, spune superiorului : „che quel
giovinetto e d’otima nascita e d’una de piu nobile case tra Greci, essendo figlio
di Nicolo Mavrovordato e di donna Rossanda, fi- gliola del S. Scarlato, un de
piu S-ri Greci de Const-poli, e la quel puo goder se titolo Principesa per haver,
în primo nozze, sposato Alessandrio Radoulo, Principe di Valachia".
Față de această mărturie contemporană, eroarea raportată de Cantemir și
urmată apoi la Carra și de Sincai, cum că Ruxanda a fost nevasta lui Matei
Basarab, este suficient dovedită.
 46) Agă, boierie necăftănită, introdusă de curînd la noi (din Turcia)
însemna pe atunci „căpitan de oaste11. Aga Matei era generalul unor rămășițe
de oștiri (sîrbi, croați și români), rămase la vatră din vremea lui Mihai Viteazul
(generația a doua desigur), stabilite în Oltenia.
Matei Basarab. i-a mobilizat și cu ajutorul lor a luat domnia țării. Ajuns
domn, el a dat acestei oștiri numele de „seimeni1* (după noul corp din Stambul,
menit să înlocuiască pe prea tulburătorii spahii și ieniceri), iar .funcțiunea de
agă o introdusese în Divan, de unde n-a mai ieșit pînă la 1858.
47) Aceste versuri, care evident nu sînt geniale, au fost răs- pîndite de
Hasdeu. Unii istorici moderni contestă autenticitatea lor, bănuind pe însuși
Hasdeu de a fi autorul lor.
48) Regnier către împărat.
49) Această mînăstire a ars în întregime în anul 1930.
50) Arvanitochori.
51) Numele de familie al lui Vasile Lupu era Coci (de unde poate Cocea).
Dosoftei, patriarhul Ierusalimului, este acel care ne dă amănunte asupra
familiei lui, spunînd că el este din „satul arnăuțesc 11 sau arvanitocori lîngă
Tîrnovo din Bulgaria, dar că venise din Macedonia. Cum pe de altă parte un
document cu privire la pomenile ce s-au făcut la moartea celui din urmă Știrbei
arată că Vasile Lupu, cu fii și nevasta lui, au clădit o biserică în Morea
(Peloponez) la Kalavryta, N. lorga crede că ar fi cu putință ca originea familiei
să fie din Morea (dar tot de origine rotnâno-ma- cedoneană, întrucît locuitorii
Kalavrytei erau albanezi și macedoneni. (Vezi N. lorga, Studii și documente,
vol. XI, p.p. 113—117).
52) El era vistiernic al doilea.
53) De la care se trage numele străzii Batiște din București.
54) Manuscris descoperit de C. G. Giurescu în Biblioteca Națională din
Paris abia în 1925.
55) De altfel o simplă ceremonie, căci sultanul era un copil de 12 ani.
56) Fiind amîndoi de prin părțile macedonene, lucrul acesta poate fi
adevărat.
57) Miron Costin în Letopiseți.
58) Sultanul Mahomed al IV-lea era un copil de opt ani. Prin urmare nu
despre el, ci despre marele vizir vroia să vorbească cronica.
59) Agafia era fata lui Ion Prăjescu și a Nastasiei Gane, fiica lui Cozma
Șarpe postelnicul. Cît despre Toader Boul el era strănepot lui Dragoș Bou,
vornicul lui Ștefan cel Mare. Familia Boul se numea și Bour, Ștefan Bour,
fratele doamnei Safta, fost clucer în 1639, era ginerele lui Ștefan Vodă Tomșa,
(Revista Ion Neculce, 1931, p. 63), iar surorile Saftei erau Paraschiva, măritată
cu baronul luliu Tarquato Frangipani, Anița, nevasta lui Pătrașcu Ciogolea, și
Maria a stolnicului Niculachi Siachil.
60) Ambasadorul Franței la Constantinopol.
61) Milescu a fost cunoscut în străinătate numai sub numele de Spatarius.
62) Farină pentru făină, robie pentru rochie, ăi (alium) pentru usturoi,
etc.
63) El domnea la Stambul, sultanul Mahomed al IV-lea fiind încă copil.
64) Sau Ghețea, cum îl numesc cronicarii.
65) Că avea acest Grigore Vodă o fire neliniștită și ciudată o mărturisește
el însuși într-o scrisoare ce-o trimite postelnicului Cantacuzino în 1660, și în
care îi destăinuiește că „...știi dumneata că sînt cam melancolic.." (Arhiva Iași
anul 18).
66) Nu Vlad Țepeș.
67) Sala de mîncare a călugărilor.
68) Studenți români la Padova mai fuseseră la sfîrșitul secolului al 16-
lea : Radu-Mihnea după cum am arătat mai sus ; iar după Constantin
Cantacuzino vor mai merge acolo și alți membri ai acestei familii, pînă în
secolul al 18-lea. Casanova, care prin 1736 era și el student acolo scrie că atunci
cînd se spunea de un tînăr „vine de la Padova, unde și-a făcut studiile 11, toate
ușile îi erau deschise, părinții de familie îi făceau complimente și bă- trînele îi
sărutau. (Memorii, cap. IV).
69) Sultanul rezida cînd la Stambul, cînd la Adrianopol,
CUPRINS
Cap. Cap. Cap. Cap. Cap. Cap. Cap. Cap. Cap. Cap. Cap. Cap. Cap. Cap.
Cap. Cap. Cap.
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII XIII XIV XV XVI XVII
Primele doamne ale Munteniei și ale Moldovei Mușata și nevasta lui
Alexandru cel Bun Doamna Marinca a lui Ilie Vodă . . . .
Familia lui Ștefan cel Mare.................................................
Doamnele muntene din veacul al XV-lea : . Doamna și domnițele lui Neagoe
Basarab Doamna Elena a lui Petru Rareș . . . .
Doamna Ruxanda a lui Lăpușneanu Doamna Chiajna a lui Mircea Ciobanul
Doamna Ecaterina a lui Alexandru Voievod Doamnele Maria și Irina ale lui
Petre Șchiopul Ultimele doamne din veacul al XVI-lea Familia lui Mihai
Viteazul ;...............................................................................
Doamna Elisabeta Movilă...................................................
Domnițele Movileștilor ....... Doamnele și domnițele lui Radu Vodă Șerban
Familia voievodului Radu Mihnea ....
Cap. XVIII Doamna Elena a lui Matei Basarab
Cap. XIX Doamnele Tudosca și Ecaterina ale lui Vasils Lupu..;
Cap. XX Domnițele lui Vasile Lupu .... ;
Cap. XXI Doamna Safta a lui Gheorghe Ștefan și princi pesa Mihailowa
Cap. XXII Doamna Maria Ghica .......
Note explicative.............................................................. > ■ .
6 12 17 24 35 44 61
62 70 84 99
108 121 139 169 187 200 214
228 254
286 298 331