Capitolul I.

Participanții la procedura de executare silită

1. Precizări prealabile
Executarea silită, caracterizată ca fiind cea de-a doua fază a procesului civil, nu poate fi
concepută fără participarea mai multor subiecţi procesuali care, prin manifestarea lor de
voinţă, nasc, modifică sau sting raporturi procedurale execuţionale.
Aşadar, principalii participanţi la executarea silită sunt părţile şi organele de executare,
însă, de cele mai multe ori, este indispensabilă şi participarea instanţei de judecată, sau a altor
autorități. De asemenea, un rol important îl are şi procurorul, nefiind exclusă nici participarea
terţilor în această fază a procesului civil.
În acest sens, art. 643 alin. 1 din NCPC reglementează în mod expres participanţii la
executarea silită, care pot fi următoarele persoane sau organe: părţile, terţii garanţi, creditorii
intervenienţi, instanţa de executare, executorul judecătoresc, Ministerul Public, agenţii forţei
publice, martorii asistenţi, experţii, interpreţii şi alţi participanţi, în condiţiile anume prevăzute
de lege.

2. Părțile procedurii de executare silită

În faza executării silite, părţile poartă denumirea de creditor şi debitor. Aceste calităţi pot
fi dobândite de oricare din părţile procesului civil (reclamant, pârât, intervenient), în funcţie
de rezultatul judecăţii.
Creditorul este persoana căreia i s-a eliberat titlul executoriu, respectiv acea parte care a
câştigat procesul.
În conformitate cu dispoziţiile art. art. 632 din NCPC, executarea silită se va efectua numai
în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori al unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu
executoriu.
Debitorul este persoana obligată prin hotărâre sau printr-un alt titlu executoriu şi împotriva
căruia urmează să fie pornită executarea silită, dacă acesta nu îşi execută de bunăvoie
obligaţiile.
În NCPC sunt consacrate pentru prima oară dispoziţii 1 potrivit cărora creditorul poate
urmări concomitent sau, după caz, separat, şi bunurile terţilor care au garantat plata datoriilor
debitorului.
Condiţiile pe care părţile trebuie să le îndeplinească în faza executării silite sunt aceleaşi
ca şi în faza judecăţii, respectiv ele trebuie să aibă capacitate procesuală, calitate procesuală
şi să justifice un interes în declanşarea executării silite.
Totodată, executarea silită poate fi pornită şi de moştenitorii legali ai creditorului, dar în
acelaşi timp pot fi urmăriţi şi moştenitorii debitorului, deoarece aceştia se subrogă în
drepturile autorilor lor.
Creditorul nu poate fi obligat să participe la executarea silită, însă poate fi reprezentat de
un mandatar.
Coparticiparea procesuală activă poate fi realizată şi în această fază a procesului civil,
întrucât nicio dispoziţie legală nu împiedică mai mulţi creditori să-l execute silit pe acelaşi
debitor, însă coparticiparea procesuală pasivă nu este posibilă, deoarece urmărirea are un
caracter individual, astfel că procedura execuţională va trebui realizată faţă de fiecare
debitor în parte2. Mai mult decât atât, dacă mai multe persoane au calitatea de debitor, urmând
a răspunde solidar pentru o singură obligație, creditorul are drept de dispoziție de a executa
numai una dintre aceste persoane. Această persoană, care va suporta consecințele executării

1
A se vedea în acest sens, art.647 din NCPC.
2
A se vedea, pentru amă nunte, S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 56-57; I. Leş, Tratat…, p. 1049.

1
obligației solidare, ulterior, poate formula o acțiune în regres împotriva celorlalți debitori
pentru a-i obliga să execute partea lor de obligație.
În faza executării silite, părţile au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi în faza judecăţii.
Drepturile părților, sunt specificate în conținutul art. 645 NCPC și sunt următoarele:
– de a asista personal sau prin reprezentanții lor la efectuarea tuturor actelor de executare;
– de a lua la cunoștință de actele dosarului de executare;
– de a obține adeverințe și copii ale actelor dosarului de executare, certificate de executorul
judecătoresc, pe cheltuiala părții interesate;
– de a contesta actele de executare sau executarea silită însăși, în termenele și condițiile
prevăzute de lege;
Totodată, la cererea debitorului, executorul judecătoresc va aplica ținând cont de
dispozițiile art. 1.616 și urm. din NCC, compensația legală dintre creanța prevăzută în titlul a
cărui executare s-a cerut împotriva sa și creanța pe care el o opune pe baza unui alt titlu
executoriu.
De asemenea, părţile au şi anumite obligaţii. Pornind de la principiul general statuat în
conținutul art.12 din NCPC potrivit căruia, drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-
credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege, art. 646 din NCPC
evocă următoarele obligații ale părților:
a) creditorul este obligat, să acorde executorului judecătoresc, la cererea acestuia,
sprijin efectiv pentru aducerea la îndeplinire, în bune condiții, a executării silite.
Creditorul este obligat să avanseze cheltuielile necesare îndeplinirii actelor de
executare, potrivit dispozițiilor luate de executor;
b) debitorul este obligat, sub sancțiunile prevăzute la art. 188 alin.(2), să declare, la
cererea executorului, toate bunurile sale, mobile și imobile, inclusiv cele aflate în
proprietatecomună pe cote-părți sau în devălmășie. Debitorul are obligația de a-i
comunica executorului judecătoresc, dacă bunurile sale au fost sechestrate anterior,
predând executorului o copie a procesului-verbal de sechestru.
Totodată, părţile au şi anumite obligaţii specifice fazei executării silite (suportarea
cheltuielilor de executare de către debitor, obligaţia debitorului de a permite accesul
executorului judecătoresc la bunurile sale etc.).

3. Terții garanți
O categorie specială de persoane ce au calitate de parte în cadrul procedurii de executare
silită sunt și terții garanţi. Terții garanţi sunt acele persoane care şi-au asumat în scris
obligaţia de a garanta datorii ale debitorului şi care pot răspunde în totalitate sau parţial cu
patrimoniul lor, în locul debitorului. În cadrul procedurii de executare silită, garantul devine
debitor, subrogându-se în drepturile şi obligaţiile pe care le-ar fi avut în această faza a
procesului civil persoana pentru care a garantat.
De aceea, dispozițiile art. 647 alin.(2) din NCPC, stabilesc că pot avea calitatea de terți
garanți, terțul fidejusor ori garantul ipotecar, care pot fi urmăriți alături de debitorul principal.

4. Creditorii intervenienți
În cazul declanșării unei executării silite la cererea unui creditor, acesta va dobândi
calitatea de creditor urmăritor. Însă, odată declanșată executarea silită la cererea creditorului
urmăritor, legislația procesuală permite și altor persoane care îndeplinesc anumite condiții, să
intervină în cadrul acestei proceduri.
Potrivit art. 689 NCPC, pot fi considerați creditori intervenienți, următoarele persoane:
- creditorii care au deja un titlu executoriu contra debitorului urmărit;

2
 - creditorii care au luat măsuri asiguratorii asupra bunurilor acestuia ;

- creditorii care au un drept real de garanție sau, după caz, un drept de preferință
asupra bunului urmărit, conservat în condițiile legii;

- creditorii chirografari titulari ai unor creanțe bănești rezultate din înscrisuri cu

dată certă ori din registre ținute cu respectarea condițiilor prevăzute de lege ;

5. Instanța de executare
În urma implementării NCPC rolul instanţei de judecată în procedurile de executare silită
s-a redus semnificativ3. Totuşi, legiuitorul a păstrat unele atribuţii ale acesteia în faza
executării silite. Ele sunt următoarele:
– încuviințarea executării și aplicarea formulei executorii a hotărârilor judecătoreşti
executorii ori definitive, precum şi a altor înscrisuri;
– dispunerea unor măsuri propriu-zise de executare silită;
– aplicarea unor amenzi sau acordarea unor despăgubiri;
– soluţionarea contestaţiilor la executare;
– soluţionarea incidentelor ivite în cursul executării silite.

A) Încuviințarea și aplicarea formulei executorii a hotărârilor judecătoreşti

executorii sau definitive, precum şi a altor înscrisuri

Potrivit art. 665 NCPC, în termen de maximum 3(trei) zile de la înregistrarea cererii,
executorul judecătoresc va solicita instanței de executare să dispună încuviințarea executării
silite. În acest sens, organul de executare are obligația să înainteze instanței, următoarele
documente certificate de către acesta pentru conformitate cu originalul:
- cererea creditorului;
- titlul executoriu;
- încheierea de înregistrare a cererii de executare și de deschidere a dosarului de
executare, dată potrivit art. 664 NCPC.
Cererea de încuviințare a executării silite se soluționează de către instanță în termen de
maxim 7 zile de la înregistrarea acesteia, prin încheiere dată în camera de consiliu, fără
citarea părților. Pronunțarea asupra acestei cereri se poate amâna cu cel mult 48 de ore, iar
motivarea încheierii se face în cel mult 7 zile de la pronunțare.
Încheierea va cuprinde, în afara mențiunilor stabilite pentru forma încheierilor de ședință
prevăzute la art.233 alin.(1) NCPC, următoarele:
- titlul executoriu în temeiul căruia se face executarea silită;
- suma, cu toate accesoriile pentru care s-a încuviințat urmărirea;
- modalitatea concretă de executare silită, atunci când s-a cerut aceasta;
- autorizarea creditorului să treacă la executarea silită a obligației cuprinse în titlul
executoriu.

B) Dispunerea unor măsuri propriu-zise de executare silită

Instanţa de judecată poate dispune aplicarea unor măsuri efective de executare silită în
următoarele situaţii:
3
Pentru amă nunte, a se vedea I. Gârbuleţ, Intervenţia instanţei de judecată în faza execută rii silite, în
Revista Dura Lex, Sed Lex nr. 1/2008, p. 9-23.

3
 a) executarea hotărârii înainte de împlinirea termenului de plată. Potrivit art. 673
NCPC, când printr-o hotărâre s-a dat termen de plată, executarea nu se poate face până la
sosirea acelui termen.
Cu toate acestea, partea care a câştigat va putea şi înaintea sosirii termenului să ceară
executarea hotărârii:
– dacă debitorul se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor care îi revin potrivit legii în
scopul realizării executării silite;
– dacă debitorul risipeşte averea sa;
– dacă debitorul este în stare de insolvabilitate îndeobște cunoscută sau, dacă prin fapta sa,
săvârșită cu intenție sau dintr-o culpă gravă, a micșorat garanțiile date creditorului său ori nu
le-a dat pe cele promise sau, după caz, încuviințate;
– dacă alți creditori fac executări asupra averii lui.
În cazurile arătate mai sus, instanţa de executare va hotărî de urgenţă, în camera de
consiliu, după ce va cita părţile în termen scurt. În cazul în care debitorul a fugit, acesta va fi
citat la ultimul domiciliu (art. 674 NCPC).
Aşadar, în aceste situaţii, instanţa de judecată poate dispune executarea hotărârii înaintea
împlinirii termenului de plată, la solicitarea creditorului, însă cu citarea părţilor.
b) conexarea executărilor silite. În conformitate cu dispoziţiile art. 653 NCPC, când,
privitor la aceleaşi bunuri, se efectuează mai multe executări silite de către executori
judecătorești diferiți, instanţa de executare în circumscripţia căreia a început prima executare,
la cererea persoanei interesate, va putea să le conexeze, dispunând să se facă o singură
executare de către executorul judecătoresc care a îndeplinit actul de executare cel mai înaintat,
iar dacă executările sunt în acelaşi stadiu, de către executorul judecătoresc care a început cel
dintâi executarea. În cazul în care dispune conexarea executărilor, instanţa, prin încheiere, se
va pronunţa şi asupra cheltuielilor de executare efectuate până în momentul conexării.
Totodată, va dispune trimiterea dosarelor conexate la executorul judecătoresc desemnat.
Desistarea, după conexare, a oricăruia dintre creditorii urmăritori nu va putea să împiedice
continuarea executării de la actul de executare cel mai înaintat.
În situaţia în care s-au declanşat mai multe executări silite cu privire la aceleaşi bunuri, de
către un singur executor judecătoresc, atunci conexarea trebuie făcută de acesta, în condiţiile
alineatului (5) al textului amintit, prin încheiere dată cu citarea părților.
c) aplicarea sechestrului asupra bunurilor mobile odată cu înmânarea somaţiei.
Potrivit art. 731 alin. (2) NCPC, în cazul în care există pericol evident de sustragere a
bunurilor de la urmărire, la cererea creditorului sau a executorului judecătoresc, preşedintele
instanţei de executare va putea dispune prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părţilor, ca
odată cu înmânarea somaţiei să se aplice şi sechestrul asupra bunurilor urmăribile.
Aşadar, creditorul sau executorul judecătoresc trebuie să dovedească în faţa instanţei că
există un pericol evident de sustragere a bunurilor mobile de la urmărire. De exemplu, ne
aflăm în astfel de situaţii atunci când debitorul a dat anunţuri în mass-media că îşi vinde
autoturismul; când a început să-şi doneze bunurile mobile; când încearcă să le înstrăineze prin
intermediul altor persoane etc.
În astfel de situaţii, preşedintele instanţei de executare poate să dispună sechestrarea
bunurilor odată cu înmânarea somaţiei, printr-o încheiere irevocabilă dată fără citarea părţilor.
d) autorizarea pătrunderii în imobilul debitorului sau în alte locuri ale acestuia. În
cazul altor titluri executorii decât hotărârile judecătoreşti, art. 679 alin. (2) NCPC prevede că,
la cererea creditorului sau a executorului judecătoresc, instanţa de executare va autoriza, prin
încheiere executorie care nu este supusă niciunei căi de atac, pătrunderea în imobilul
debitorului sau în alte locuri ale acestuia.
Aşadar, în acest caz, calitate procesuală activă de a sesiza instanţa de executare o are
creditorul și executorul judecătoresc.

4
 Autorizarea pătrunderii în imobilul debitorului sau în alte locuri ale acestuia se solicită
doar în situaţia în care executarea silită se declanşează în baza unui titlu executoriu care nu
constituie o hotărâre judecătorească (contract autentificat la notar, cambie, bilet la ordin, cec,
contract de garanţie reală mobiliară, contract de credit etc.) şi în situaţia în care debitorul
refuză să permită accesul executorului judecătoresc în imobil sau nu este acasă. Prin urmare,
dacă debitorul este de acord ca executorul judecătoresc să intre în imobil, nu mai este
necesară autorizarea instanţei.
e) validarea popririi. Dacă terţul poprit nu îşi mai îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru
efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă, a liberat-o
debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de o lună de la
data la care terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza
instanţa de executare, în vederea validării popririi [art. 789 alin. (1) NCPC].
Validarea constă în verificarea condiţiilor legale pentru obligarea directă, prin hotărâre
judecătorească, a terţului poprit faţă de creditorul popritor, astfel că cel care promovează o
asemenea acţiune trebuie să demonstreze existenţa a două raporturi de creanţă, respectiv între
creditorul urmăritor şi debitorul poprit şi între debitorul poprit şi terţul poprit.
Hotărârea de validare a popririi are caracterul unei hotărâri constitutive de drepturi,
întrucât prin aceasta se realizează un transfer al creanţei în favoarea creditorului urmăritor 4. În
acest fel, printr-o sentinţă civilă se naşte un raport juridic nou, în sensul că terţul poprit devine
direct debitor al creditorului popritor, deşi între aceste părţi nu exista un raport juridic anterior
judecăţii5.
g) încuviinţarea ca plata integrală a datoriei, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de
executare, să se facă din veniturile imobilului urmărit sau din alte venituri ale sale pe
timp de 6 luni. În cazul urmăririi imobiliare, în conformitate cu dispoziţiile art. 823 alin. (1)
NCPC, după primirea încheierii de încuviințare a urmăririi imobiliare, debitorul poate cere
instanţei de executare, în termen de 10 zile de la comunicare, să-i încuviinţeze ca plata
integrală a datoriei, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare, să se facă din veniturile
imobilului urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de 6 luni.
Aşadar, instanţa de judecată poate fi sesizată doar în termen de 10 zile de la primirea
somaţiei de către debitor şi doar în situaţia în care veniturile imobilului sau alte venituri ale
sale, pe timp de 6 luni, acoperă cuantumul creanţei, inclusiv cheltuielile de executare.
Instanţa va soluţiona cererea debitorului în camera de consiliu, cu citarea părţilor, şi se va
pronunţa de îndată prin încheiere definitivă. Dacă cererea este admisă, instanţa va dispune
suspendarea urmăririi silite imobiliare, iar încheierea va fi comunicată și executorului
judecătoresc.
Pentru motive temeinice, creditorul poate solicita instanţei de judecată reluarea urmăririi
înainte de expirarea termenului de 6 luni. Instanţa se va pronunţa tot în camera de consiliu, cu
citarea părţilor, prin încheiere irevocabilă.
Motivele temeinice la care face referire art. 823 alin. (5) NCPC trebuie analizate în raport
cu posibilităţile de satisfacere a creanţei înăuntru termenului de 6 luni, dar şi în raport de buna
sau reaua-credinţă a debitorului6.
h) suspendarea împărţelii preţului de adjudecare. În cazul în care cererea de evicţiune
este introdusă înainte de împărţeala preţului de adjudecare, instanţa de executare, la solicitarea
adjudecatarului, va putea să suspende, cu sau fără cauţiune, împărţeala preţului până la
judecarea definitivă a cererii de evicţiune (art. 860 NCPC).
Aşadar, şi în acest caz, instanţa va putea dispune o măsură de executare silită dacă
adjudecatarul imobilului prezintă motive temeinice în acest sens.

4
Gr. Porumb, op. cit., p. 274-275.
5
I. Leş, Tratat..., p. 1141.
6
I. Leş, Legislaţia execută rii silite..., p. 278.

5
 i) încuviinţarea ca executarea silită directă să se facă fără somaţie. Potrivit art. 888
NCPC, la cererea creditorului și dacă creditorul justifică o nevoie urgentă sau există pericol ca
debitorul să se sustragă de la urmărire, instanţa de executare va dispune, prin încheierea de
încuviințare a executării silite, ca executarea silită a bunurilor ce trebuie predate, să se facă de
îndată și fără somaţie.
În acest caz, calitatea procesuală activă aparţine creditorului, care va trebui să prezinte
instanţei de executare probe temeinice că există o urgenţă sau că există pericol ca debitorul să
se sustragă de la urmărire, să ascundă, să distrugă ori să deterioreze bunurile ce trebuie
predate.
j) stabilirea valorii lucrului în cazul imposibilităţii de predare a acestuia. Dacă în titlul
executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează a fi plătită ca echivalent al valorii lucrului în cazul
imposibilităţii predării acestuia, instanţa de executare, la cererea creditorului, va stabili
această sumă prin hotărâre dată cu citarea părţilor [art. 891 alin. (1) NCPC].
Aşadar, în acest caz, este vorba despre intervertirea executării silite directe în executarea
silită indirectă, când hotărârea are o singură condamnare (este vorba de situaţia în care pârâtul
a fost obligat la efectuarea unei prestaţii determinate) şi când apare o imposibilitate de predare
a lucrului prevăzut în titlul executoriu.
Calitate procesuală activă, în acest caz, are numai creditorul, care urmează să se adreseze
instanţei de executare.
Hotărârea este executorie şi este supusă numai apelului, suspendarea executării acestei
hotărâri putându-se obţine doar dacă se consemnează suma stabilită, dispoziţiile art. 750 și
751 NCPC fiind aplicabile în mod corespunzător şi în această situaţie.
De asemenea, în baza cererii de intervertire a executării silite, instanţa de executare la
cererea creditorului va putea înfiinţa măsuri asigurătorii.

C) Aplicarea unor amenzi sau acordarea unor despăgubiri

O altă modalitate prin care instanţa de judecată poate interveni în faza executării silite este
aceea a aplicării unor amenzi sau acordarea unor despăgubiri.
Astfel, potrivit art. 188 alin. (2) NCPC, nerespectarea de către orice persoană a
dispoziţiilor privind desfăşurarea normală a executării silite se sancţionează de către
preşedintele instanţei de executare, la cererea executorului, cu amendă de la 100 la 1.000 lei.
Acest text de lege conţine cadrul general ce reglementează dreptul instanţei de executare de
a aplica amenzi în faza executării silite, însă dispoziţiile dreptului execuţional prevăd o serie
de norme speciale care reglementează acest drept pentru diferite forme de executare silită.
Prin urmare, instanţa de judecată poate aplica amenzi în următoarele situaţii:
– nerespectarea de către agenţii forţei publice a obligaţiei de acordare a concursului la
îndeplinirea efectivă a executării silite, potrivit art. 658 alin. (1) NCPC, se sancţionează cu
amendă de la 100 lei la 1.000 lei, sau cu obligarea la plata unor despăgubiri [art. 188 alin.(2)
și art.189-191 NCPC];
– din momentul sechestrării bunurilor, debitorul nu mai poate dispune de ele pe timpul cât
durează executarea, sub sancţiunea unei amenzi de la 2.000 lei la 10.000 lei, dacă fapta nu
constituie infracţiune. Dispoziţiile art. 189-191 sunt aplicabile (art. 418 C. proc. civ.);
– în cazul nerespectării de către executorul judecătoresc a termenului de cel puţin 5 zile
privind întocmirea şi afişarea publicaţiilor de vânzare mobiliară, la cererea părţii interesate,
instanţa de executare poate lua împotriva executorului judecătoresc măsurile prevăzute de art.
188 alin. (1) pct. 2 lit. h) şi ale art. 189 NCPC [art. 761 alin. (6) NCPC];
– terţul poprit care, cu rea-credinţă, a refuzat să-şi îndeplinească obligaţiile privind
efectuarea popririi, va putea fi amendat, prin hotărârea de validare a popririi, cu o sumă
cuprinsă între 2.000 lei şi 10.000 lei [art. 789 alin. (9) teza finală NCPC];

6
 De asemenea, potrivit art. 189 NCPC, cel care cu intenţie sau din culpă a pricinuit
amânarea judecării sau a executării silite, prin una dintre faptele prevăzute în art. 187 sau 188,
la cererea părţii interesate va putea fi obligat de către instanţa de judecată ori, după caz, de
către preşedintele instanţei de executare, la plata unei despăgubiri pentru prejudiciul material
sau moral cauzat prin amânare.
Acordarea de despăgubiri este reglementată şi de alte texte ale Codului de procedură civilă
şi anume: art. 719 alin. (7); art. 744; art. 761 alin. (5).
Amenda şi despăgubirea se stabilesc prin încheiere executorie, care se comunică celui
obligat, dacă măsura a fost luată în lipsa acestuia (art. 190 NCPC).
Potrivit art. 191 NCPC, împotriva încheierii prevăzute la art. 190, cel obligat la amendă sau
despăgubire va putea face numai cerere de reexaminare, solicitând, motivat să se revină
asupra amenzii ori despăgubirii sau să se dispună reducerea acestora.
Cererea se face în termen de 15 zile, după caz, de la data la care a fost luată măsura sau de
la data comunicării încheierii.
Cererea se soluţionează cu citarea părților, prin încheiere definitivă, dată în camera de
consiliu, de către un alt complet decât cel care a stabilit amenda sau despăgubirea.

D) Soluţionarea contestaţiilor la executare

În conformitate cu dispoziţiile art. 722 alin. (1) NCPC, împotriva executării silite, a
încheierilor executorului judecătoresc precum şi împotriva oricărui act de executare se poate
face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare.
De asemenea, dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 433 NCPC, se poate face
contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau
aplicarea titlului executoriu, precum şi în cazul în care organul de executare refuză să
efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condițiile legii.
În doctrina actuală se susţine că contestaţia la executare 7 se înfăţişează ca o cale de atac
specială, atunci când ea este exercitată de către una dintre părţi, şi ca o acţiune civilă
particulară, în cazul promovării ei de către o terţă persoană vătămată prin măsurile de
executare silită8.
Pe calea contestaţiei la executare propriu-zise se pot invoca neregularităţi privind:
nerespectarea formelor prevăzute de lege pentru încunoştinţarea debitorului, alegerea formei
de executare, prescripţia dreptului de a cere executarea silită, perimarea executării, ordinea de
urmărire a bunurilor, urmărirea unor bunuri ce aparţin altor persoane decât debitorului,
invocarea competenţei legale, precum şi alte motive de nulitate a executării silite9.
În conformitate cu dispoziţiile art. 711 alin. (3) NCPC, după ce a început executarea silită,
cei interesaţi sau vătămaţi pot cere, pe calea contestaţiei la executare, şi anularea încheierii
prin care s-a admis cererea de încuviințare a executării silite, dacă a fost dată fără îndeplinirea
condiţiilor legale.
Pe calea contestaţiei la executare nu pot fi invocate apărări de fond, de natură a pune în
discuţie fondul cauzei, deoarece acestea trebuiau formulate odată cu soluţionarea pricinii, în
caz contrar, s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat.
În privinţa competenţei de soluţionare a contestaţiei la executare, legea face distincţie între
contestaţiile propriu-zise şi contestaţiile la titlu. Astfel, potrivit art. 713 NCPC, contestaţia
propriu-zisă se introduce la judecătoria în a cărei circumscripție își are domiciliul sau sediul
debitorul, iar în cazul urmăririi silite a imobilelor, al urmăririi silite a fructelor și veniturilor
7
Pentru o cercetare amă nunţită a acestei instituţii, a se vedea Al. Lesviodax, Contestaţia la executare în
materie civilă , Ed. Ştiinţifică , Bucureşti, 1967; R. Petrescu, Contestaţia la executare silită imobiliară , Ed.
Oscar Print, Bucureşti, 2001; D.C. Tudurache, Contestaţia la executare, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006.
8
I. Leş, Tratat..., p. 1160.
9
E. Oprina, op. cit., p. 248.

7
generale ale imobilelor, precum și în cazul predării silite a bunurilor imobile, dacă imobilul se
află în circumscripția altei curți de apel decât cea în care se află instanța de executare,
contestația se introduce și la judecătoria de la locul situării imobilului.
Dacă contestaţia vizează lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu, se
introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. În cazul în care contestaţia
vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, competenţa de
soluţionare aparţine instanţei de executare.
În privinţa termenului în care poate fi exercitată contestaţia la executare, art. 714 alin. (1)
NCPC prevede că aceasta se poate face în termen de 15 zile de la data când:
a) contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care-l contestă;
b) cel interesat a primit, după caz, comunicarea ori înştiinţarea privind înfiinţarea popririi;
c) debitorul care contestă executarea însăși a primit încheierea de încuviințare a executării
sau somația, ori de la data când a luat la cunoștință de primul act de executare, în cazurile în
care nu a primit încheierea de încuviințare a executării și nici somația sau executarea se face
fără somație.
Contestația împotriva încheierilor executorului judecătoresc, dacă aceastea nu sunt
definitive, se poate face în termen de 5 zile de la comunicare.
Contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se poate
face oricând înăuntrul termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită [art. 714
alin. (3) NCPC].

E) Soluţionarea incidentelor ivite în cursul executării silite

În cursul executării silite pot să apară o serie de incidente care împiedică, temporizează 10
sau sting executarea silită. Aceste incidente sunt următoarele:
a) prescripţia dreptului de a cere executarea silită, reglementată de art. 705-710 NCPC.
Prescripţia dreptului de a obţine executarea silită este o cauză legală de stingere a forţei
executorii a unui titlu executoriu, care produce următoarele efecte juridice 11: stinge obligaţia
organului de executare de a da curs executării (naşte dreptul de a refuza executarea); stinge
dreptul creditorului de a obţine executarea silită; stinge obligaţia debitorului de a se supune
executării silite. Aceasta se înfăţişează ca o sancţiune procesuală pentru creditor şi ca un
beneficiu legal pentru debitor;
b) suspendarea executării silite. Ea constă în oprirea temporară a activităţii executorului
judecătoresc sau a altor organe de executare silită într-o anumită cauză. Suspendarea
executării silite îmbracă două forme: suspendarea voluntară şi suspendarea legală. La rândul
ei, suspendarea legală îmbracă două forme: suspendarea legală de drept şi suspendarea legală
facultativă.;
c) perimarea executării silite, reglementată de art. 696-698 NCPC. Perimarea este
definită ca fiind o sancţiune de drept procesual civil, care intervine în situaţia în care
creditorul, din culpa sa, a lăsat să treacă un interval de timp de 6 luni de la data îndeplinirii
ultimului act de executare silită12;
d) proprietatea comună asupra bunurilor supuse executării silite. În conformitate cu
dispoziţiile art. 817 alin. (1) NCPC, creditorii personali ai unui debitor coproprietar sau
codevălmaş nu vor putea să urmărească partea acestuia din imobilele aflate în proprietate
comună, ci vor trebui să ceară mai întâi partajul acestora.

10
Fl. Măgureanu, op. cit., p. 643.
11
D.A.P. Florescu, P. Coman, T. Mrejeru, M. Safta, G. Bălaşa, op. cit., p. 18.
12
Pentru amă nunte privind perimarea execută rii silite, a se vedea I. Gârbuleţ, Perimarea execută rii silite, în
Revista de executare silită nr. 1/2007, p. 83-89.

8
 Împărţeala bunurilor proprietate comună se poate face fie pe cale principală, fie în cadrul
unei contestaţii la executare, la solicitarea părţii interesate.
Executorul judecătoresc nu poate solicita împărţeala bunurilor proprietate comună, întrucât
el nu are calitate procesuală activă în această situaţie.
În acest caz, executarea silită nu poate avea loc până la soluţionarea cererii de împărţeală
însă, la cererea creditorului, acțiunea de împărțeală poate fi notată în cartea funciară;
e) întoarcerea executării silite. În conformitate cu dispoziţiile art. 722 alin. (1) NCPC, în
toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat
are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare a acesteia. Aşadar, în
acest caz, creditorul are obligaţia de a restitui debitorului tot ce a obţinut prin executarea silită.
Dacă executarea silită s-a făcut prin vânzarea unor bunuri mobile, întoarcerea executării se
va face prin restituirea de către creditor a sumei rezultate din vânzare, actualizată în funcţie de
rata inflaţiei, cu excepţia situaţiei când îşi găseşte aplicarea art. 776 NCPC.
f) refuzul executorului judecătoresc de a îndeplini un act sau de a efectua o executare
silită. Potrivit art. 56 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 188/2000, refuzul executorului judecătoresc
de a îndeplini un act sau de a efectua o executare silită se motivează, dacă părţile stăruie în
îndeplinirea actului, în termen de cel mult 5 zile de la data refuzului. În cazul refuzului
nejustificat de întocmire a unui act, partea interesată poate introduce plângere în termen de 5
zile de la data la care a luat cunoştinţă de acest refuz la judecătoria în a cărei rază teritorială îşi
are sediul biroul executorului judecătoresc.
Judecarea plângerii se face de către judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are sediul
biroul executorului judecătoresc. Aşadar, în acest caz, competenţa nu aparţine în toate cazurile
instanţei de executare, ci instanţei în a cărei rază teritorială îşi are sediul biroul executorul
judecătoresc, între cele două instanţe neexistând întotdeauna o identitate, întrucât este posibil
ca, în anumite situaţii (recuzare, delegare etc.), un executor judecătoresc dintr-o
circumscripţie să efectueze o executare silită într-o altă circumscripţie în care nu are birou.
Judecarea plângerii se face cu citarea părţilor. Din formularea textului art. 56 din Legea nr.
188/2000 nu rezultă că instanţa este obligată să-l citeze şi pe executorul judecătoresc, însă
apreciem, alături de alţi autori13, că pentru a pronunţa o soluţie raţională, acesta trebuie citat la
judecarea plângerii.
Hotărârea judecătoriei este supusă numai apelului iar, executorul judecătoresc va fi obligat
să se conformeze hotărârii judecătoreşti rămase definitivă. Nerespectarea, cu rea-credinţă, de
către acesta a obligaţiei stabilite în hotărârea judecătorească irevocabilă constituie infracţiune
şi se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 3 ani, iar dacă fapta a fost săvârşită din culpă, cu
închisoare de la 3 luni la 1 an sau amendă.
Redactarea art. 56 alin. (6) din Legea nr. 188/2000 este defectuoasă, deoarece această
infracţiune poate fi comisă numai cu intenţie directă sau indirectă, reaua-credinţă excluzând
culpa14.

6. Executorul judecătoresc
Executarea silită nu se poate realiza decât cu concursul unor organe care sunt învestite cu
autoritate de stat în scopul de a impune realizarea întocmai a dispoziţiilor cuprinse într-o
hotărâre judecătorească sau într-un alt titlu executoriu. Prin urmare, organele de executare
silită sunt indispensabile în această fază a procesului civil.
În prezent, în România există două categorii de organe de executare silită, şi anume:

13
Pentru amă nunte privind cazurile care fac posibilă chemarea în instanţă a executorului judecă toresc, a
se vedea I. Leş, Legitimarea procesuală a executorului judecă toresc, în Revista de executare silită nr.
1/2007, p. 57-67.
14
I. Gârbuleţ, op. cit., p. 81-82.

9
 – executorii judecătoreşti15;
– executorii fiscali16;
De asemenea, art. 623 din NCPC, prevede că executarea silită a oricărui titlu executoriu, cu
excepţia celor care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau bugetului
U.E. și bugetului Comunității Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de către
executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel.
Executorul judecătoresc funcţionează în baza Legii nr. 188/2000 privind executorii
judecătoreşti, republicată și actualizată, a Regulamentului de aplicare a acestei legi şi a
Statutului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti din România.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, executarea silită a dispoziţiilor cu caracter
civil din titlurile executorii se efectuează de către executorii judecătoreşti, dacă prin lege nu se
dispune altfel. Aşadar, potrivit acestui text de lege, principalul organ de executare silită cu
plenitudine de competenţă în materia executării silite civile este executorul judecătoresc17.
Cele trei acte normative despre care am vorbit mai sus reglementează competenţa
executorilor judecătoreşti, organizarea şi funcţionarea birourilor executorilor judecătoreşti,
organele reprezentative ale executorilor judecătoreşti, drepturile şi obligaţiile acestora,
răspunderea juridică a executorilor judecătoreşti, controlul activităţii acestora etc.18
Condiţiile de acces în profesia de executor judecătoresc sunt determinate de prevederile
Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată,cu modificările şi completările
ulterioare (art. 15). În acest sens, legea stabileşte unele condiţii 19 comune pentru toate
15
Executorii judecă toreşti erau denumiţi în perioada interbelică „portă rei” şi au luat fiinţă prin Legea de
organizare judecă torească din 9 iulie 1865. În dreptul roman, aceştia erau denumiţi apparitor, soterim,
viatores, officials sau executores. În Franţa, executorii judecă toreşti sunt consideraţi „ofiţeri ministeriali”,
calitate ce rezultă din art. 1 din Ordonanţa 45-1418 din 28 iunie 1945 ce reglementează statutul
executorului judecă toresc, text ce a fost consolidat prin art. 18 din Legea din 9 iulie 1991, modificată prin
Legea din 13 iulie 1992. În Belgia, conform art. 516 din Codul judiciar, executorii judecă toreşti sunt
singurele organe recunoscute de lege cu atribuţii de executare. Potrivit Codului de procedură civilă al
regiunii Quebec, Canada, prin art. 554, se recunoaşte competenţa generală a unui sheriff sau executor
judecă toresc asupra întregii proceduri de executare silită .
16
Articolul 136 alin. (2) C. proc. fisc. (republicat în M. Of. nr. 513 din 31 iulie 2007) dispune că organele
fiscale care administrează creanţe fiscale sunt abilitate să ducă la îndeplinire mă surile asigură torii şi să
efectueze procedura de executare silită .
17
Executorii judecă toreşti acţionează în calitate de organe ale statului, indiferent de statutul lor
(funcţionar sau ofiţer ministerial) – a se vedea C.E.D.O., cauza Platakou c. Greciei, hotă râ rea din 11 ianuarie
2001, www.echr.coe.int.
18
Pentru o cercetare amplă asupra activită ţii executorilor judecă toreşti, a se vedea I. Gârbuleţ, Organizarea
şi exercitarea profesiei de executor judecă toresc, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007.
19
În legislaţia franceză, condiţiile generale pentru ca o persoană să poată exercita funcţia de executor judecătoresc, sunt
reglementate de dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 75-770 din 14 august 1975, privind condiţiile de acces, crearea şi transferul
executorilor judecătoreşti. Potrivit acestui text: „Nicio persoană nu poate fi executor judecătoresc, dacă nu îndeplineşte
următoarele condiţii:
1. Să fie cetăţean francez;
2. Să nu fi comis fapte contrare onoarei, probităţii şi bunelor moravuri;
3. Să nu fi comis fapte de natură disciplinară sau administrativă de destituire, radiere, revocare,
pensionare din oficiu, dintr-o funcţie anterioară;
4. Să nu fi fost declarat falit sau să aibă interdicţii prevăzute de articolul L. 653-8 din Codul comercial;
5. Să fie titularul unei diplome în drept sau ale altor titluri sau diplome, care sunt recunoscute ca
echivalente de ministrul justiţiei;
6. Să îndeplinească un stagiu în condiţiile prevăzute la Capitolul II, sub rezerva dispenselor dispuse de art.
2, 3, 4, 5, 5-1, 5-2 şi 5-3;
7. Să fi susţinut un examen profesional prevăzut la Capitolul III, sub rezerva dispenselor dispuse de art. 2,
3, 4, 5-2 şi 5-3”.
În alte ţări, în afara condiţiilor generale, asemănătoare în mare parte cu cele stabilite în legislaţia din România, pentru a
dobândi calitatea de executor judecătoresc definitiv există impusă şi o condiţie de vârstă. Astfel, potrivit legislaţiei belgiene,
vârsta minimă impusă persoanelor interesate să devină executori judecătoreşti definitivi, este de 25 de ani (art. 509 din Codul
Judiciar); în legislaţia Cantonului Geneva, persoanele interesate să devină executori judecătoreşti, trebuie să aibă 25 de ani şi
domiciliul în canton (art. 4 din Legea asupra profesiei de executor judecătoresc din 19 martie 2010, intrată în vigoare la 1

10
persoanele care doresc să dobândească calitatea de executor judecătoresc şi anume: cetăţenia
română şi domiciliul în România; să aibă capacitatea deplină de exerciţiu; să fie licenţiate în
drept; să nu aibă antecedente penale şi să se bucure de o bună reputaţie; să fie cunoscători ai
limbii române; să fie apte din punct de vedere medical pentru exercitarea funcţiei.
De asemenea, legea scoate în evidenţă trei situaţii în care poate fi dobândită calitatea de
executor judecătoresc, fiecare dintre acestea având reglementate condiţii specifice pentru
persoanele interesate, astfel:
a) persoana să fi îndeplinit timp de 2 ani funcţia de executor judecătoresc
stagiar şi să promoveze examenul de definitivat;
b) persoana să fi exercitat timp de 3 ani o funcţie de specialitate juridică şi
să promoveze concursul sau examenul de admitere în profesie;
c) persoana să exercitate timp de 5 ani funcţia de judecător, procuror sau
avocat, cu condiţia să fi promovat examenul de definitivat în profesia din care
provin. În această ultimă situaţie, persoana care îndeplineşte această condiţie, va
fi scutită de examenul de admitere în profesia de executor judecătoresc.
Persoana care dobânziște calitatea de executor judecătoresc, va fi numită pe această funcție
prin ordin al ministrului justiției și va depune un jurământ de credință.
Activitatea executorilor judecătoreşti se exercită în cadrul unui birou, în care pot funcţiona
unul sau mai mulţi executori judecătoreşti asociaţi, cu personal auxiliar corespunzător şi art.
12 alin. (1) din lege. În circumscripţia unei judecătorii pot funcţiona unul sau mai multe
birouri de executori judecătoreşti.
Coordonarea şi controlul activităţii executorilor judecătoreşti se exercită de către
Ministerul Justiţiei, la propunerea Consiliului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti,
care stabileşte şi numărul executorilor judecătoreşti şi al birourilor de executori din localităţile
aflate în circumscripţia fiecărei judecătorii şi din municipiul Bucureşti. Criteriile avute în
vedere pentru stabilirea numărului executorilor şi al birourilor de executori, sunt date de
cerinţele locale determinate de întinderea teritoriului, numărul locuitorilor, volumul de
activitate, în așa fel încât la 15.000 de locuitori să revină cel puțin un executor judecătoresc.
Numărul executorilor judecătorești din circumscripția unei instanțe, nu va fi mai mic de 3. De
asemenea, la stabilirea numărului executorilor şi al birourilor de executori, se va avea în
vedere şi numărul executorilor stagiari care au promovat examenul de capacitate. Numărul
executorilor va fi actualizat în fiecare an, de ministrul justiției cu consultarea Consiliului
Uniunii20.
Biroul executorului judecătoresc trebuie să fie înregistrat în termen de 90 de zile de la
emiterea ordinului de numire al ministrului justiţiei. Înregistrarea se face la cererea executor
judecătoresc.
Potrivit prevederilor art. 7 alin. (2) din Regulamentul pentru aplicarea Legii nr.
188/2000, la cererea de înregistrare se va ataşa:
– ordinul de numire a executorului judecătoresc;
– dovada existenţei sediului biroului – act de proprietate, contract de închiriere, sau alt
act;

ianuarie 2011).
O condiţie interesantă o găsim în legislaţia din Olanda, mai precis, dispoziţia stabilită în conţinutul art. 5 alin. (1) lit. d)
din Legea executorilor judecătoreşti din 26 ianuarie 2001. Această prevedere impune persoanei care solicită dobândirea
calităţii de executor judecătoresc, prezentarea unui plan de afaceri cu privire la îndeplinirea condiţiilor financiare ale biroului
şi ale salariilor angajaţilor acestuia, dar şi asupra costurilor percepute în îndeplinirea atribuţiilor, ştiut fiind faptul că în
Olanda, tarifele executorilor judecătoreşti sunt liberalizate.
20
A se vedea şi Fl. Măgureanu, Executarea silită, activitate cu consecinţe importante în domeniile
economic şi social (II). Participanţii la executare, în Revista de Executare Silită, nr. 3/2005, p. 25 – 35.

11
 – confirmarea Colegiului director al Camerei executorilor judecătoreşti cu privire la
faptul că biroul dispune de spaţiul corespunzător desfăşurării activităţii şi conservării arhivei
în bune condiţii.
La înregistrarea biroului, executorul judecătoresc va prezenta ştampila şi specimenul
de semnătură.
Pentru motive temeinice, termenul de 90 de zile va putea fi prelungit cu încuviinţarea
ministrului justiţiei, cererea de prelungire a termenului urmând a fi depusă, împreună cu
motivele justificative, la Camera executorilor judecătoreşti de care aparţine biroul respectiv.
Registrul special în care se face înregistrarea executorilor judecătoreşti se ţine de
primul-grefier al Curţii de apel în a cărei circumscripţie îşi are sediul biroul, operaţiunea
urmând a fi efectuată la solicitarea executorului, urmând ca prim-grefierul să elibereze în
termen de trei zile un certificat care atestă efectuarea înregistrării.
Pentru a exista o evidenţă clară privind existenţa birourilor de executori judecătoreşti,
documentaţia prezentată la înregistrare se păstrează în dosare distincte pentru fiecare birou.
Biroul de executor judecătoresc are arhivă şi registratură proprie şi va ţine evidenţa
financiar-contabilă, potrivit legii.
Pentru înregistrarea şi ţinerea evidenţelor activităţii biroului de executor judecătoresc, în
cadrul Evidenţa activităţii birourilor de executori judecătoreşti, în general, constituie un aspect
deosebit de important pentru buna funcţionare a mecanismului de executare silită la nivel
naţional. Printr-o evidenţă clară şi transparentă a fiecărui birou de executare silită, se poate
identifica cu mai multă uşurinţă, pe de-o parte actele de executare îndeplinite de către
executorul judecătoresc, iar pe de altă parte, volumul de activitate anual ce poate fi centralizat
la nivel naţional şi în baza căruia se pot crea repere clare în privinţa evoluţiei activităţii de
executare silită la nivel naţional.
În acest sens, Regulamentul de punere în aplicare a legii executorilor judecătoreşti,
stabileşte norme specifice care evocă documentele necesare evidenţei activităţii acestor
autorităţi, dar şi modalităţi tehnice de utilizare a acestor documente.
Astfel, art. 84. stabileşte faptul că, executorul judecătoresc, pentru buna funcţionare a
biroului său, va ţine următoarele registre:
- Registrul general pentru evidenţa dosarelor. Forma acestui registru este reglementată
de dispoziţiile art. 85 din Regulamentul de punere în aplicare a legii executorilor
judecătoreşti, în sensul că, în registrul general se vor înregistra toate lucrările executorului
judecătoresc şi acesta va cuprinde următoarele rubrici:
- numărul curent;
- data înregistrării;
- organul sau persoana care trimite titlul executoriu, numărul şi data sesizării;
- numele sau denumirea creditorului cu domiciliul/sediul şi numele sau denumirea
debitorului cu domiciliul/sediul;
- cuantumul creanţei debitorului;
- natura cauzei (confiscare, sechestru asigurător, evacuare, pretenţii etc.);
- modul de soluţionare;
- observaţii.
- Registrul general pentru evidenţa notificărilor. Existenţa acestui registru în activitatea
unui birou de executor judecătoresc este reglementată de dispoziţiile art. 84 din Regulamentul
de punere în aplicare a legii executorilor judecătoreşti. Cu privire la forma sa, putem constata
faptul că nu există nicio reglementare în acest sens însă, prin analogie acesta este identică cu
cea a registrului general pentru ţinerea dosarelor de executare stabilită de prevederile art. 85
din regulament în sensul că poate cuprinde următoarele rubrici:
- numărul curent;
- data înregistrării;

12
 - organul sau persoana care trimite notificarea, numărul şi data sesizării;
- denumirea notificatului cu domiciliul/sediul;
- obiectul notificării;
- data comunicării;
- observaţii.
- Opisul registrului general pentru evidenţa dosarelor. Potrivit dispoziţiilor art. 86 din
regulamentul de punere în aplicare a legii executorilor judecătoreşti, opisul alfabetic al
registrului general pentru evidenţa dosarelor cuprinde următoarele rubrici:
- numărul curent;
- numele şi prenumele debitorului;
- numele şi prenumele creditorului;
- numărul dosarului şi data înregistrării;
- natura cauzei (sechestru asigurător, evacuare, confiscare etc.).
Considerăm deosebit de util să amintim faptul că, se opisează atât denumirea/numele
tuturor creditorilor, cât şi denumirea/numele tuturor debitorilor, iar în cazul în care nu se ştie
cu exactitate care este numele de familie, se opisează ambele nume.
- Opisul registrului general pentru evidenţa notificărilor. Acest registru nu este
prevăzut de nicio normă juridică însă, în practică, are o utilitate deosebită pentru identificarea
cu mai mare uşurinţă a părţilor care au făcut obiectul unei notificări înregistrate în registrul
general pentru evidenţa notificărilor. În aceste condiţii, putem aprecia că forma opisului
registrului general pentru evidenţa notificărilor este identică cu cea reglementată de art. 86 din
regulament, în cazul opisului registrului general pentru ţinerea dosarelor, astfel încât acest
registru va cuprinde următoarele rubrici:
- numărul curent;
- numele şi prenumele petentului;
- numele şi prenumele notificatului;
- numărul notificării şi data înregistrării;
- obiectul notificării.
- Registrul de valori. Conţinutul şi forma acestui registru sunt stabilite de dispoziţiile
art. 87 din regulament în sensul că, în registrul de valori se vor înscrie, pentru evidenţă,
recipisele de consemnare a sumelor de bani încasate în contul creanţelor, precum şi orice alte
valori şi acesta va cuprinde următoarele rubrici:
- numărul curent;
- numărul dosarului;
- numărul adresei sau al chitanţei de încasare;
- data înregistrării;
- numele depunătorului;
- numărul recipisei;
- unitatea emitentă;
- valoarea;
- ce reprezintă;
- data eliberării;
- numele beneficiarului;
- stabilirea identităţii;
- semnătura de primire.
- Registrul de corespondenţă. Potrivit dispoziţiilor art. 88 din Regulamentul de punere în
aplicare a legii executorilor judecătoreşti, în registrul de corespondenţă se înscrie
corespondenţa oficială a executorului judecătoresc, neînregistrată în alte registre.
După cum se poate observa, pentru activitatea biroului unui executor judecătoresc, acest
registru are o utilitate destul de restrânsă, limitată la înregistrarea corespondenţei care nu se

13
referă la dosarele de executare sau, la anumite notificări şi de exemplu la cea privitoare la
primirea sau comunicarea unor petiţii sau răspunsuri către organele reprezentative ale
profesiei ori, către alte instituţii.
În practică, pentru o mai bună evidenţiere a părţilor menţionate în registrul de
înregistrare a notificărilor, se ţine şi un opis alfabetic în care se înregistrează părţile care au
făcut obiectul notificărilor, în ordine alfabetică.
Cu privire la evidenţa fiscală a biroului unui executor judecătoresc, textul amintit
prevede faptul că aceasta se va organiza potrivit normelor ce vor fi emise în acest sens de
Consiliul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, cu avizul ministrului justiţiei.
Actele întocmite de către executorii judecătoreşti, vor fi evidenţiate în registrele mai sus
indicate, menţionându-se totodată şi onorariul stabilit.
În cazul în care în biroul respectiv funcţionează mai mulţi executori judecătoreşti
asociaţi, în aceste registre vor fi evidenţiate separat lucrările şi onorariile pe numele fiecărui
executor judecătoresc, în afară de cazul în care, potrivit contractului de societate civilă, se
prevede ca registrele menţionate să fie ţinute separat de fiecare executor judecătoresc.
Cu privire la aceste documente, dispoziţiile art. 90 din acelaşi regulament, statuează
faptul că, înainte de utilizare toate registrele vor fi numerotate, sigilate şi semnate de
executorul judecătoresc, încheindu-se în acest sens un proces-verbal pe prima pagină a
registrului. De asemenea, la terminarea registrului sau a anului calendaristic, se va întocmi,
sub ultima înregistrare, un proces-verbal de închidere.
Referitor la înregistrările pe care executorii judecătoreşti urmează să le facă în aceste
registre, art. 91 din regulament stabileşte pe de-o parte că, acestea se fac în momentul şi în
ordinea primirii lucrărilor, iar pe de altă parte, erorile de înregistrare se îndreaptă fără a se
şterge vechiul text, peste care se trage o linie, astfel ca acesta să poată fi citit.
Pentru efectuarea lucrărilor, executorul judecătoresc poate încheia contracte de muncă
cu unul sau mai mulţi secretari şi, după caz, cu alt personal auxiliar şi dacă este cazul poate
încheia contracte civile cu colaboratori externi.

6. 1. Structurile reprezentative ale profesiei de executor judecătoresc

Organizarea și funcționarea profesiei de executor judecătoresc, reglementată de
dispozițiile Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, include existența unor
structuri reprezentative de maximă importanță. Astfel, la nivel local, profesia de executor
judecătoresc este reprezentată de Camera executorilor judecătorești de pe lângă Curtea de apel
în raza căreia aceștia funcționează. La nivel național, executorii judecătorești sunt reprezentați
de Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești.

6. 1. 1. Camera executorilor judecătoreşti

Pe plan teritorial, profesia de executor judecătoresc este reprezentată de câte o Cameră a
Executorilor Judecătoreşti. În acest sens, art. 26 din Legea nr. 188/2000 privind executorii
judecătoreşti, republicată şi actualizată, stabileşte faptul că, în circumscripţia fiecărei curţi de
apel funcţionează câte o Cameră a executorilor judecătoreşti, cu personalitate juridică. Din
Camera executorilor judecătoreşti fac parte toţi executorii judecătoreşti din circumscripţia
curţii de apel respective. Aceste dispoziţii, sunt preluate şi de prevederile art. 99 alin. (1) şi (2)
din Regulamentul de punere în aplicare al legii executorilor judecătoreşti.
Camera executorilor judecătoreşti are ştampilă proprie, care cuprinde cel puţin
denumirea Camerei şi stema României, iar sediul acesteia se va afla în aceeaşi localitate unde
se găseşte şi cel al Curţii de Apel în raza căreia este arondată.
Potrivit art. 38 din Statutul profesie de executor judecătoresc, Camera are patrimoniu şi
buget proprii. Bugetul Camerelor este format din contribuţiile băneşti ale executorilor
judecătoreşti, cota de 20% din taxa de înscriere la concursul sau examenul pentru ocuparea

14
funcţiei de executor judecătoresc, taxa pentru primirea avizului de înscriere a biroului
executorului judecătoresc la curtea de apel, donaţii şi sponsorizări, precum şi din orice alte
sume de bani dobândite licit.
Totalitatea executorilor judecătoreşti în funcţie care compun o astfel de Cameră, se pot
constitui în Adunarea generală ca cel mai important organ de conducere al acestui for
reprezentativ. De asemenea, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea executorilor judecătoreşti,
Camera executorilor judecătoreşti este condusă de un Colegiu director format dintr-un
preşedinte, un vicepreşedinte şi 3-7 membri. Totodată, dintre membrii acelei Camere, se va
alege şi un reprezentat în Consiliul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.
Din conţinutul acestor consideraţii, am putea reţine faptul că actuala reglementare
incidentă organizării şi funcţionării profesiei de executor judecătoresc în România, evocă la
nivel teritorial, existenţa a două tipuri de organe colegiale (Adunarea generală şi Colegiul
director) şi a unui singur organ unipersonal, cu atribuţii executive, dar şi de
reprezentare(Preşedintele Colegiului director). În egală măsură, putem reține că cele mai
importante structuri ale unei camere sunt :
A) Adunarea generală a Camerei Executorilor Judecătoreşti. Chiar dacă dispoziţiile
Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată şi actualizată, nu scot în
evidenţă importanţa Adunărilor generale ale Camerelor Executorilor Judecătoreşti, din
punctul nostru de vedere, acestea reprezintă cele mai de seamă organe colegiale de conduce,
ale executorilor judecătoreşti la nivel teritorial.
În acest sens, există o serie de norme statutare care evocă această importanţă. Astfel,
potrivit alin. (1) al art. 29 din Statutul profesiei de executor judecătoresc, Adunarea generală a
unei Camere, se întruneşte semestrial în şedinţă ordinară şi în şedinţă extraordinară ori de
câte ori este nevoie, la convocarea Preşedintelui, a Colegiului director sau la cererea a cel
puţin 1/3 din numărul membrilor săi, ori la solicitarea Consiliului Uniunii.
Convocarea Adunării generale a Camerei în şedinţă ordinară, se face cu cel puţin 5 zile
înainte de data stabilită pentru ţinerea acesteia, iar convocarea şedinţei extraordinare se face
cu cel puţin 3 zile înainte, prin înştiinţarea membrilor săi, cu menţionarea datei şi a locului
desfăşurării [alin. (2) art. 29 din Statut]. Prezenţa executorilor judecătoreşti la lucrările
Adunării generale a Camerei este obligatorie, absenţa nemotivată va reprezenta sancţiune
disciplinară în sensul art. 46 din legea executorilor judecătoreşti.
Adunarea generală a Camerei va fi legal constituită în prezenţa majorităţii membrilor
săi. În cazul în care numărul legal nu este întrunit, Colegiul director, de faţă cu cei prezenţi, va
stabili o nouă dată pentru Adunarea generală a Camerei, în termen de cel mult 7 zile.
În exercitarea atribuţiilor sale, Adunarea generală adoptă hotărâri cu majoritatea
voturilor celor prezenţi.
Potrivit dispoziţiilor art. 31 din Statut, Adunarea generală a Camerei are următoarele
atribuţii:
a) alege şi revocă preşedintele Colegiului director;
b) alege şi revocă membrii Colegiului director şi reprezentantul Camerei în Consiliul
Uniunii;
c) alege şi revocă Comisia de cenzori;
d) aprobă bugetul anual şi raportul Comisiei de cenzori;
e) stabileşte cotele de contribuţie ale executorilor judecătoreşti la Cameră;
f) aprobă propunerile Colegiului director cu privire la structura organizatorică;
g) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, de regulament şi de statut.
B) Colegiul director al Camerei Executorilor Judecătoreşti. Dacă în alte state, organele
colegiale de conducere din structura tuturor organelor reprezentative la nivel teritorial, alese
de către adunările generale, poată denumirea de Birouri sau Consilii, legislaţia română le
denumeşte, Colegiile directoare ale Camerelor Executorilor Judecătoreşti. Potrivit art. 27

15
alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată şi actualizată,
componenţa unui Colegiu director poate fi următoarea: Preşedinte, Vicepreşedinte şi 3-7
membri. Persoanele care compun Colegiul director, conform alin. (2) al textului amintit, sunt
alese potrivit statutului de către Adunarea generală a executorilor judecătoreşti, pentru o
perioadă de 3 ani, dintre membrii acelei Camere a executorilor judecătoreşti.
De asemenea, alin. (4) al aceleiaşi norme stabileşte faptul că, în structura Colegiului
director, va exista un secretar salarizat şi personal auxiliar, în numărul stabilit de Adunarea
generală.
Potrivit prevederilor art. 28 din legea de organizare şi funcţionare a executorilor
judecătoreşti, Colegiul director al Camerei executorilor judecătoreşti, ca organ de conducere
colegial, are următoarele atribuţii:
a) rezolvă plângerile părţilor împotriva executorilor judecătoreşti şi executorilor
judecătoreşti stagiari şi va lua măsurile corespunzătoare, pe care le aduce la cunoştinţa
Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti;
b) deleagă, în cazuri excepţionale, pentru o perioadă determinată de cel mult 6 luni, un
executor judecătoresc pentru a asigura funcţionarea unui alt birou de executor judecătoresc, cu
încunoştinţarea preşedintelui Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi a preşedintelui
curţii de apel în a cărei circumscripţie urmează să îşi exercite atribuţiile (delegarea nu poate fi
repetată decât după un an, în afara cazului în care executorul judecătoresc delegat îşi dă
acordul);
c) informează Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti în legătură cu activitatea
birourilor executorilor judecătoreşti şi asupra necesarului de executori judecătoreşti şi
executori judecătoreşti stagiari;
d) întocmeşte documentarea juridică şi asigură consultarea şi informarea curentă a
executorilor judecătoreşti;
e) ţine evidenţa veniturilor şi cheltuielilor Camerei executorilor judecătoreşti şi a
contribuţiei membrilor săi;
f) procură datele şi lucrările necesare pentru Buletinul executorilor judecătoreşti şi
asigură difuzarea acestuia;
g) îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege, de regulamentul de aplicare a acesteia şi
de Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.
C) Preşedintele Colegiului director al Camerei Executorilor Judecătoreşti. Aşa cum
am mai amintit, Preşedintele Colegiului director al Camerei Executorilor Judecătoreşti
reprezintă organul unipersonal, cu atribuţii de reprezentare al profesiei, la nivel teritorial.
Astfel, potrivit art. 27 alin. (3) din legea executorilor judecătoreşti, Preşedintele Colegiului
director reprezintă Camera executorilor judecătoreşti în raporturile acesteia cu terţii. Pentru
activitatea depusă acesta va primi o indemnizaţie al cărei cuantum este stabilit de Adunarea
generală a Camerei.
Considerăm deosebit de util să amintim şi despre dispoziţia art. 95 alin. (2) din
Regulamentul de punere în aplicare a legii executorilor judecătoreşti, care stabileşte faptul că
în cazul în care Preşedintele unei Camere a executorilor judecătoreşti este şi membru al
Consiliului Uniunii, atunci Camera respectivă va avea dreptul la un delegat în plus la
Congresul Uniunii. În aceste condiţii, putem trage cu uşurinţă concluzia că, Preşedintele unui
Colegiu director, poate fi şi membru delegat al acelei Camere în Consiliul Uniunii Naţionale a
Executorilor Judecătoreşti, iar numai pentru lucrările Congresului Uniunii, Camera respectivă
îşi va delega un executor judecătoresc în plus, care practic va suplini lipsa membrului său în
Consiliul Uniunii.
Atribuţiile Preşedintelui Colegiului director al Camerei, sunt evocate de dispoziţiile art.
36 din Statutul profesiei de executor judecătoresc, în sensul că acesta:
a) reprezintă Camera în raporturile cu terţii;

16
 b) duce la îndeplinire hotărârile Colegiului director al Camerei şi rezolvă lucrările
curente;
c) angajează personalul de specialitate şi administrativ al Camerei, cu avizul Colegiului
director;
d) convoacă şi conduce şedinţele Adunării generale a Camerei, şi ale Colegiului director
al Camerei, prezentând periodic rapoarte de activitate şi propuneri pentru îmbunătăţirea
activităţii;
e) ordonanţează cheltuielile bugetare ale Camerei, aprobate de Colegiul director;
f) participă de drept la şedinţele ordinare şi extraordinare ale Consiliului Uniunii;
g) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege, de regulament şi de statut.
De asemenea, este util să amintim că funcţia de Preşedinte al Colegiului director, poate
fi exercitată pe durata unui număr nelimitat de mandate, iar durata unui mandat este de 3 ani.
D) Reprezentantul Camerei în Consiliul Uniunii. Dacă Preşedintele Colegiului director
al Camerei, nu este ales şi reprezentant în Consiliul Uniunii, atunci Adunarea generală a
Camerei, va trebui să-şi aleagă dintre executorii judecătoreşti în funcţie, o persoană care să
îndeplinească această calitate.
Potrivit art. 37 din Statutul profesiei de executor judecătoresc, reprezentantul Camerei în
Consiliul Uniunii, are o serie de drepturi şi obligaţii.
Drepturile reprezentantului Camerei în Consiliul Uniunii sunt:
a) participă de drept la şedinţele Colegiului director al Camerei;
b) are acces la toate documentele Camerei;
c) beneficiază de o indemnizaţie stabilită de Consiliul Uniunii;
d) participă din partea Camerei la toate şedinţele Consiliului Uniunii;
Obligaţiile reprezentantului Camerei în Consiliul Uniunii sunt:
a) prezintă Consiliului Uniunii propunerile Adunării generale a Camerei şi ale
Colegiului director, apărând interesele acestora;
b) informează cu regularitate Adunarea generală şi Colegiul director ale Camerei despre
toate hotărârile adoptate de Consiliul Uniunii;
c) îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite de Adunarea generală a Camerei.
În cazul în care reprezentantul Camerei în Consiliul Uniunii, se află în imposibilitatea de
a participa la şedinţele Consiliului Uniunii, acesta va putea fi înlocuit de către preşedintele sau
vicepreşedintele Colegiului director.
E) Comisia de cenzori a Camerei Executorilor Judecătoreşti. Chiar dacă nu au un rol
de conducere, Comisiile de cenzori ale Camerelor Executorilor Judecătoreşti au o utilitate
deosebită în organizarea profesiei de executor judecătoresc deoarece, pot asigura o
transparenţă mai mare asupra modului de executare a bugetelor Camerelor în cadrul cărora
sunt constituite.
În acest sens, art. 39 din Statutul profesiei de executor judecătoresc, reglementează
faptul că aceste Comisii de cenzori, sunt compuse din 3 membri aleşi de Adunarea generală
din rândul executorilor judecătoreşti în funcţie, membrii ai acelei Camere.
Atribuţiile Comisiilor de cenzori ale Camerelor sunt următoarele:
a) verifică modul de executare a bugetelor Camerelor;
b) prezintă anual un raport Adunării generale a Camerei.
Pentru efectuarea acestor verificări, personalul cu atribuţii financiar-contabile al
Camerelor va fi obligat să pună la dispoziţia Comisiei de cenzori a Camerei, toate evidenţele
şi datele necesare

6. 1. 2. Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti

17
 Organul reprezentativ al profesiei de executor judecătoresc din România, la nivel
naţional, este Uniunea21 Naţională a Executorilor Judecătoreşti. Chiar dacă denumirea
organelor reprezentative naţionale ale executorilor judecătoreşti din majoritatea ţărilor, nu este
uniformă (în Franţa şi Belgia - Camera Naţională a Executorilor Judecătoreşti, în Olanda -
Asociaţia regală profesională a executorilor judecătoreşti etc.), aceste structuri au o
importanţă deosebită pentru organizarea, reprezentarea şi apărarea interesului acestei profesii.
În acest sens, art. 29 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti,
republicată şi actualizată, stabileşte că, executorii judecătoreşti din România se constituie în
Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti, care este o organizaţie profesională cu
personalitate juridică, compusă din toţi executorii judecătoreşti numiţi prin ordin al
ministrului justiţiei.
Potrivit acestui text de lege, organele de conducere ale Uniunii Naţionale a Executorilor
Judecătoreşti sunt: Congresul, Consiliul şi Preşedintele. Este util să amintim că în cadrul
Uniunii, există şi Biroul executiv compus din Preşedinte, cei 2 Vicepreşedinţi şi 2 membri ai
Consiliului Uniunii.
Uniunea are patrimoniu, buget, sigiliu şi siglă proprii, precum şi personal auxiliar de
specialitate, necesar pentru buna desfăşurare a activităţii, iar sediul principal al acestui organ
reprezentativ al profesiei, este în Bucureşti. Numărul acestor persoane angajate în cadrul
Uniunii, precum şi remuneraţia acestora, se stabileşte de către Preşedinte, cu aprobarea
Consiliului Uniunii.
De asemenea, în cadrul Uniunii este organizată şi funcţionează o Casă de asigurări
pentru asigurarea de răspundere civilă a executorilor judecătoreşti, a cărei organizare şi
funcţionare o vom prezenta în capitolele următoare. Totodată, în cadrul Uniunii este creat şi
Registrul electronic de publicitate al vânzării bunurilor supuse executării silite, ce
funcţionează ca un sistem informatic prin intermediul căruia toţi executorii judecătoreşti
efectuează publicitatea la nivel naţional a vânzării bunurilor mobile cu valoare mai mare de
2.000 de lei şi a bunurilor imobile aflate în procedura de executare silită.
Pentru efectuarea pregătirii şi perfecţionării continue a executorilor judecătoreşti, în
anul 2005, Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti a considerat necesar înfiinţarea 22
Centrului Naţional de Pregătire şi Perfecţionare a Executorilor Judecătoreşti, a cărui
activitate o coordonează şi finanţează în mod constant. Datorită importanţei acestui Centru
pentru profesia de executor judecătoresc, am considerat deosebit de utilă alocarea unei
abordări mai substanţiale în capitolele viitoare.
După cum se poate observa din această succintă prezentare a Uniunii Naţionale a
Executorilor Judecătoreşti, aşa cum am mai amintit, aceasta constituie organul reprezentativ al
profesiei de executor judecătoresc cu atribuţiile cele mai importante în vederea organizării şi
coordonării acestei profesii la nivel naţional. De aceea, în cele ce urmează, vor fi prezentate în
mod succint, importanţa organelor de conducere ale acestui for reprezentativ:
A) Congresul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti
Considerat cel mai important organism de conducere la nivel naţional, potrivit art. 29
alin. (3) din Legea executorilor judecătoreşti, Congresul Uniunii Naţionale a Executorilor
Judecătoreşti este constituit din delegaţi ai fiecărei Camere a executorilor judecătoreşti,
potrivit normei de reprezentare stabilite prin statut şi anume, preşedinţii şi vicepreşedinţii
Camerelor executorilor judecătoreşti şi ceilalţi membri ai Consiliului Uniunii Naţionale a
Executorilor Judecătoreşti.

21
Pentru mai multe amănunte referitoare la această organizaţie profesională, a se vedea şi: www.executori.ro.
22
La momentul înfiinţării această organizaţie a fost denumit: Centrul Academic de Pregătire, Formare şi
Perfecţionare al Executorilor Judecătoreşti însă, denumirea a fost modificată prin Hotărârea nr. 46/13 iulie 2007
a Consiliului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.

18
 Congresul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti se poate întruni în sesiune
ordinară sau extraordinară.
În sesiune ordinară, Congresul se întruneşte anual la convocarea Consiliului Uniunii
Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.
Procedura de convocare a Congresului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti
în sesiune ordinară, este reglementată de dispoziţiile art. 30 din Legea de organizare şi de
funcţionare a profesiei de executor judecătoresc.
În acest sens, Convocarea Congresului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti se
face în termen de 7 zile de la data hotărârii Consiliului Uniunii Naţionale a Executorilor
Judecătoreşti şi se va organiza în termen de cel puţin o lună şi de cel mult două luni de la data
convocării. Camerele executorilor judecătoreşti vor fi înştiinţate în scris şi prin publicarea
într-un ziar central. Camerele executorilor judecătoreşti sunt obligate să afişeze data
convocării şi ordinea de zi la sediul lor şi la instanţele judecătoreşti din circumscripţia în care
funcţionează.
Pentru această sesiune, Camerele executorilor judecătoreşti sunt obligate să îşi aleagă
delegaţii cu cel puţin 10 zile înainte de Congresul Uniunii Naţionale a Executorilor
Judecătoreşti.
Congresul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti în sesiune ordinară, va fi legal
constituit în prezenţa a 2/3 din numărul membrilor şi adoptă hotărâri cu votul majorităţii
membrilor prezenţi.
În cazul în care nu se realizează acest cvorum, se face o nouă convocare a Congresului
Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti în aceleaşi condiţii, peste cel mult o lună. La
această nouă convocare, Congresul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti va fi legal
constituit prin prezenţa majorităţii delegaţilor. Dacă nici la aceea dată nu se realizează
cvorumul legal, Congresul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti se amână din nou şi
va fi reconvocat de fiecare dată până la realizarea majorităţii delegaţilor.
Sesiunea extraordinară a Congresului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti,
se convoacă tot de către Consiliul acesteia. Procedura de convocare a Congresului în sesiune
extraordinară, este reglementată de dispoziţiile art. 31 din legea executorilor judecătoreşti.
Pentru acurateţea acestei proceduri, Consiliul Uniunii Naţionale a Executorilor
Judecătoreşti convocă sesiunea extraordinară a Congresului, la cererea unei treimi din
numărul membrilor Camerelor executorilor judecătoreşti sau la cererea majorităţii colegiilor
directoare ale Camerelor executorilor judecătoreşti.
Convocarea congresului extraordinar se face în termen de 7 zile, cu condiţia ca la acest
termen să fie prezenţi, reprezentanţii a 2/3 din numărul Camerelor Executorilor Judecătoreşti,
care au solicitat organizarea acestei sesiuni. Dacă la acel termen, nu se realizează cvorumul
legal, Congresul extraordinar al Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti se amână din
nou şi va fi reconvocat de fiecare dată până la realizarea acestui cvorum. Sesiunea
extraordinară a Congresului, se organizează în cel mult 30 de zile de la data convocării.
Atribuţiile Congresului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti sunt prevăzute
de dispoziţiile art. 32 din Legea executorilor judecătoreşti, în sensul că aceasta:
a) adoptă Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi pe cel al Casei de
asigurări;
b) alege preşedintele şi vicepreşedinţii Consiliului Uniunii Naţionale a Executorilor
Judecătoreşti, precum şi alte organe stabilite prin statut;
c) alege Comisia de cenzori şi Consiliul de conducere ale Casei de asigurări;
d) alege şi revocă membrii Comisiei superioare de disciplină, fiecare Cameră a
executorilor judecătoreşti având dreptul la câte un reprezentant;
e) analizează şi aprobă raportul anual al Consiliului Uniunii Naţionale a Executorilor
Judecătoreşti;

19
 f) aprobă bugetul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi al Casei de asigurări;
g) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de prezenta lege, de regulamentul de
aplicare a acesteia sau de statut.
În exercitarea atribuţiilor sale, Congresul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti
adoptă hotărâri, care poate avea caracter individual sau normativ şi sunt obligatorii pentru
toţi membrii acesteia.
B) Consiliul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti
Un alt organ de conducere al Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, este
Consiliul acesteia. Potrivit art. 33 din legea executorilor judecătoreşti, Consiliul Uniunii
Naţionale a Executorilor Judecătoreşti este constituit din reprezentanţi ai fiecărei Camere a
executorilor judecătoreşti, potrivit normei de reprezentare stabilite prin statut, dintre care sunt
aleşi de către Congresul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti preşedintele şi cei 2
vicepreşedinţi.
Prevederile art. 34 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată şi
actualizată, reglementează atribuţiile Consiliul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.
În acest sens, Consiliul îndeplineşte următoarele atribuţii:
a) solicită ministrului justiţiei suspendarea, revocarea ori încetarea funcţiei de executor
judecătoresc;
b) aprobă cotele de contribuţie ale birourilor executorilor judecătoreşti la Camera
executorilor judecătoreşti, precum şi pe cele ale Camerelor executorilor judecătoreşti la
Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti, potrivit statutului acesteia;
c) propune ministrului justiţiei condiţiile de desfăşurare a concursului sau examenului
de admitere în profesia de executor judecătoresc şi a examenului de definitivat;
d) îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege, de regulamentul de aplicare a acesteia
sau de statutul profesie.
În exercitarea atribuţiilor sale, Consiliul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti,
adoptă hotărâri, care pot avea un caracter individual sau normativ. În privinţa acestor acte,
legea nu le recunoaşte un efect obligatoriu, fapt pentru care, acestea pot avea un caracter de
recomandare către toţi executorii judecătoreşti.
C) Biroul executiv al Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti
Chiar dacă legea nu include Biroul executiv al Uniunii Naţionale a Executorilor
Judecătoreşti printre organele de conducere ale acesteia, el poate avea un rol deosebit de
important în desfăşurarea activităţii de conducere a profesiei de executor judecătoresc. De
altfel, acest Birou are atribuţii executive în relaţia sa cu Consiliul Uniunii Naţionale a
Executorilor Judecătoreşti.
Structura şi rolul său executiv, sunt evidenţiate prin câteva norme statutare. Astfel, art.
22 din Statutul profesiei de executor judecătoresc, stabileşte faptul că, Biroul executiv se
compune din preşedinte, cei 2 vicepreşedinţi şi 2 membri ai Consiliului Uniunii.
În privinţa atribuţiilor sale, art. 23 din Statut prevede că, Biroul executiv al Consiliului
Uniunii:
a) asigură activitatea permanentă a Consiliului Uniunii;
b) pregăteşte proiectele de documente ce vor fi prezentate spre dezbatere şi aprobare
Consiliului Uniunii;
c) elaborează proiectul raportului anual de activitate al Uniunii;
d) elaborează proiectul de buget al Uniunii;
e) propune cotele de contribuţie ale executorilor judecătoreşti la Uniune, în raport cu
venitul realizat de aceştia;
f) propune Consiliului Uniunii cotele de contribuţie ale executorilor judecătoreşti la
Casa de Asigurări a Executorilor Judecătoreşti, pentru garantarea responsabilităţii civile a
acestora;

20
 g) ţine evidenţa executorilor judecătoreşti şi a birourilor de executori judecătoreşti şi
centralizează datele statistice privind activitatea execuţională pe baza rapoartelor anuale ale
Camerelor;
h) duce la îndeplinire hotărârile Consiliului Uniunii şi exercită orice alte atribuţii
stabilite de acesta.
Actele emise în exercitarea atribuţiilor sale, se numesc decizii. Acestea nu au un efect
obligatoriu pentru membrii Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.
D) Preşedintele şi vicepreşedinţii Consiliului Uniunii Naţionale a Executorilor
Judecătoreşti
Preşedintele şi cei 2 vicepreşedinţi ai Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti,
potrivit art. 32 din Legea executorilor judecătoreşti, sunt aleşi în cadrul Congresului.
Mult mai elocvente sunt dispoziţiile art. 97 din Regulamentul de punere în aplicare a
Legii executorilor judecătoreşti, care stabilesc faptul că, dintre membrii Consiliului Uniunii,
Congresul alege preşedintele şi cei 2 vicepreşedinţi, iar durata mandatelor acestora este de 3
ani, cu posibilitatea de a fi realeşi o singură dată. Articolul 24 alin. (3) din Statutul
profesiei,vine în clarificarea acestui text şi stabileşte că, mandatul nefinalizat se considera
efectuat şi va fi continuat de către un delegat interimar desemnat de Consiliul Uniunii.
Din punctul nostru de vedere, dispoziţia prevăzută de art. 97 din Regulament este una
foarte restrictivă şi îngrădeşte dreptul de a fi ales în aceste funcţii de conducere şi altor
executori judecătoreşti care se bucură de o reputaţie impecabilă, sau care s-au evidenţiat în
activitatea profesională. Poate cu ocazia unei noi modificări legislative, s-ar avea în vedere
înlăturarea acestei prevederi, în sensul că, pentru a fi aleşi în aceste funcţii de conducere, pot
participa oricare dintre executorii judecătoreşti în funcţie, membrii ai Uniunii Naţionale a
Executorilor Judecătoreşti, care se bucură de o reputaţie profesională ireproşabilă.
În ceea ce priveşte atribuţiile Preşedintelui, art. 33 (2) din legea executorilor
judecătoreşti, stabileşte destul de vag faptul că, acesta reprezintă Uniunea Naţională a
Executorilor Judecătoreşti în raporturile cu terţii, pe plan intern şi internaţional. Însă, art. 24
din Statutul profesiei, stabileşte Preşedintelui Uniunii următoarele atribuţii:
a) reprezintă Uniunea în raporturile cu autorităţile publice din România, cu organizaţiile
guvernamentale şi neguvernamentale, cu cele profesionale şi cu alte persoane juridice, interne
şi internaţionale;
b) stabileşte atribuţiile celor 2 vicepreşedinţi ai Consiliului Uniunii;
c) angajează personalul de specialitate şi administrativ al Uniunii şi stabileşte prin
negociere salariile acestora, propunându-le spre aprobare Consiliului Uniunii;
d) convoacă, prin intermediul Camerelor, şedinţele Consiliului Uniunii şi ale Biroului
executiv, comunicând în acest sens ordinea de zi, şi conduce aceste şedinţe;
e) ordonanţează cheltuielile bugetare ale Uniunii;
f) comunică executorilor judecătoreşti, prin intermediul Camerelor, toate actele cu
caracter normativ adoptate de Consiliul Uniunii;
g) exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege, de regulament sau de statut.
În lipsa Preşedintelui, aceste atribuţii pot fi exercitate şi de către un Vicepreşedinte
desemnat de Preşedinte, sau de Consiliul Uniunii.
În exercitarea acestor atribuţii, Preşedintele emite dispoziţii. De asemenea, este util să
amintim faptul că, pe perioada mandatului atât Preşedintele, cât şi cei 2 Vicepreşedinţi, au
obligaţia de a exercita funcţia de executor judecătoresc.
E) Comisia de cenzori a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti
În privinţa Comisiei de cenzori a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, legea
sau regulamentul, nu alocă norme care să scoată în evidenţa importanţa acesteia pentru
profesia de executor judecătoresc. De altfel, această comisie nu are atribuţii de conducere la

21
nivelul acestei profesii ci, numai atribuţii care vizează supravegherea modului de ordonanţare
a bufetului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.
Potrivit art. 25. din Statutul profesiei de executor judecătoresc, Comisia de cenzori a
Uniunii este compusă din 3 membri, dintre care 2 executori judecătoreşti aleşi de către
Congresul Uniunii şi un expert contabil desemnat de Consiliul Uniunii.
Cenzorii aleşi în cadrul acestei Comisii, nu pot îndeplini mai mult de două mandate, iar
durata unui mandat, este de 3 ani.
Persoanele care dobândesc calitatea de cenzor, îşi desfăşoară activitatea potrivit
regulamentului propriu, aprobat de Consiliul Uniunii. De asemenea, calitatea de cenzor este
incompatibilă cu orice altă funcţie eligibilă în cadrul Uniunii Naţionale a Executorilor
Judecătoreşti.
Printre cele mai importante atribuţii ale Comisiei de cenzori, am putea aminti:
a) verifică modul de executare a bugetului Uniunii;
b) prezintă Congresului un raport privind modul de executare a bugetului Uniunii.
În vederea, îndeplinirii acestor atribuţii, personalul cu atribuţii financiar-contabile al
Uniunii va fi obligat să pună la dispoziţia Comisiei de cenzori, toate evidenţele şi datele
necesare.

7. Ministerul Public
În conformitate cu dispoziţiile art. 657 NCPC, Ministerul Public sprjină, în condițiile legii,
executarea hotărârilor judecătorești și a altor titluri executorii. În cazurile anume prevăzute de
lege, Ministerul Public poate să ceară punerea în executare a hotărârilor judecătorești și a altor
titluri executorii. Aşadar, procurorul este un participant activ la executarea silită, legiuitorul
lăsând la aprecierea lui dacă e cazul sau nu să se implice în această fază a procesului civil.
Participarea procurorului23 la executarea silită se poate manifesta sub următoarele aspecte:
a) poate solicita punerea în executare a hotărârilor pronunţate în favoarea minorilor, a
persoanelor puse sub interdicţie, a dispăruţilor şi în alte cazuri prevăzute de lege;
b) poate să formuleze contestaţie la executare împotriva executării silite sau a unor acte de
executare silită în scopul apărării drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor;
c) poate să exercite căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor pronunţate de
instanţa de judecată în cadrul unei contestaţii la executare.

8. Agenții forței publice

-organele de poliţie, jandarmerie sau alţi agenţi ai forţei publice. În conformitate cu
dispoziţiile art. 658 alin. (1) NCPC, în cazurile prevăzute de lege, precum şi atunci când
executorul judecătoresc consideră necesar, organele de poliţie, jandarmerie sau alţi agenţi ai
forţei publice24, după caz, sunt obligaţi să sprijine îndeplinirea promptă și efectivă a tuturor
actelor de executare silită, fără a condiționa îndeplinirea acestei obligații de plata unor sume
de bani sau de efectuarea unei alte contraprestații.

9. Alți participanți în procedura de executare silită

23
Obligaţia participă rii procurorului în cadrul procedurii de executare silită în Franţa se regă seşte în
dispoziţiile art. 11 din Legea din 9 iulie 1991, care reglementează faptul că „Procurorul Republicii
veghează la executarea hotă râ rilor judecă toreşti sau a altor titluri executorii”.
24
Potrivit dispoziţiilor art. 16 din Legea din 9 iulie 1991, în Franţa, „Statul este obligat să acorde concursul
execută rii hotă râ rilor judecă toreşti şi a altor titluri executorii. Refuzul statului de a acorda concursul să u
deschide dreptul persoanei vă tă mate să solicite mă suri reparatorii”.

22
 Noul Cod de procedură civilă cuprinde o serie de obligaţii şi pentru alţi participanţi la
executarea silită. Aceştia au rolul de a sprijini activitatea de executare silită sau de a da toate
informaţiile necesare desfăşurării în bune condiţii a acestei activităţi.
a) martorii asistenți. Potrivit dispozițiilor art. 660 NCPC, prezența martorilor asistenți
este obligatorie la pătrunderea într-o locuință, în localuri, depozite sau alte încăperi, în
vederea sechestrării și ridicării bunurilor debitorului ori în alte cazuri prevăzute de lege.
Aceste persoane trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină, să nu fie interesate de
săvârșirea actelor de executare și să nu se afle cu participanții la procedura de executare în
legătură de rudenie până la al patrulea grad inclusiv sau de afinitate până la gradul al doilea,
ori de subordonare. Dacă nu există alte dispoziții legale contrare, numărul martorilor asistenți
trebuie să fie de cel puțin 2.
b) experții. Experții sunt persoane specializate într-un anumit domeniu de activitate, care
în mod obligatoriu trebuie să stăpânească și o serie de cunoștiințe juridice. Prezența acestor
specialiști în cadrul procedurii de executare silită poate fi necesară în multiple situații. De
exemplu, aceste persoane pot interveni numai la solicitarea executorului judecătoresc, pentru
a se determina lichiditatea unei creanțe atunci când titlul executoriu permite acest fapt ori, în
cazul în care este necesară fixarea prețului de vânzare a bunurilor sechestrate [art. 757 alin.(4)
NCPC], sau a imobilelor urmărite [art. 835 alin. (3) NCPC].
c) interpreții. Potrivit art. 128 alin.(1) din Constituția României, procedura judiciară se
desfășoară în limba română. Acest principiu este preluat și de art. 18 NCPC cu referire la
limba în care se desfășoară procesului, care reglementează prin dispozițiile alin.(3) faptul că:
“cetățenii străini și apatrizii care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua
la cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune
concluzii, prin traducător autorizat, dacă legea nu prevede altfel”. Chiar dacă textul citat nu
face referire expresă la procedura de executare silită, se știe că această procedură reprezintă
faza a doua a procesului civil, iar prin analogie, vor cădea incidente principii și norme
favorabile părților executării silite. De asemenea acest principiu este reluat și de către
dispozițiile art. 52 alin.(3) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești.
d) cei care datorează sume de bani debitorului urmărit ori deţin bunuri ale acestuia
supuse urmăririi. Dispozițiile art. 659 alin.(1) din NCPC scoate în evidență faptul că, la
cererea executorului judecătoresc, cei care datorează sume de bani debitorului urmărit ori
deţin bunuri ale acestuia, supuse urmăririi potrivit legii, au datoria să dea toate informaţiile
necesare pentru efectuarea executării. Ei sunt ţinuţi să declare întinderea obligaţiilor lor faţă
de debitorul urmărit, eventualele modalităţi care le-ar putea afecta, precum şi cesiunile de
creanţă, delegaţiile sau sechestrele anterioare, dacă e cazul;
e) instituţiile, băncile şi orice alte persoane. Potrivit art. 659 alin.(2) din NCPC, la
cererea executorului judecătoresc, organele fiscale, instituţiile, băncile şi orice alte persoane
sunt obligate să-i comunice, de îndată, în scris, datele şi informaţiile necesare realizării
executării silite, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel. La cererea executorului sau a
părţii interesate, instanţa de executare poate aplica o amendă judiciară sau acorda despăgubiri.
Executorul judecătoresc este obligat să asigure secretul informaţiilor primite, dacă
legea nu prevede altfel. Aceste informaţii nu pot fi utilizate decât în scopul pentru care au fost
cerute, fiind interzisă cu desăvârşire, sub sancţiunile prevăzute de lege, divulgarea lor către
terţe persoane sau utilizarea lor pentru crearea unei baze de date personale.
În vederea obţinerii informaţiilor necesare executării, executorul judecătoresc are
acces liber şi gratuit la cartea funciară, la registrul comerţului şi la alte registre publice care
conţin date despre bunurile debitorului susceptibile de urmărire silită, dacă se face dovada
începerii executării silite.

23
 Pentru informaţiile deţinute şi acordate de terţi, aceştia nu pot percepe şi nici
condiţiona transmiterea acestora de plata vreunei sume sau a unei alte prestaţii echivalente.

Capitolul II. Măsurile asiguratorii și provizorii

24
 1. Precizări terminologice privind măsurile asiguratorii și provizorii
Acţionând în justiţie, reclamantul urmăreşte în mod firesc obţinerea unei hotărâri
favorabile şi valorificarea drepturilor recunoscute pe această cale. În intervalul dintre
promovarea acţiunii şi executarea hotărârii pot surveni unele împrejurări – obiective sau
subiective adesea – care să determine dispariţia sau distrugerea bunului dobândit prin hotărâre
ori diminuarea activului patrimonial al debitorului. Pentru a preîntâmpina asemenea situaţii
nefavorabile pentru reclamantul de bună-credinţă, legiuitorul a pus la dispoziţia acestuia
mijloace de natură a indisponibiliza şi conserva bunurile care formează obiectul litigiului. Prin
asemenea mijloace se realizează ceea ce numim asigurarea acţiunii civile. În acest mod se
garantează posibilitatea executării în viitor a hotărârii judecătoreşti ce va fi obţinută de către
reclamant25.
Noul Cod de procedură civilă, în Cartea a VI, Titlul IV, Capitolul I, intitulat „Măsurile
asigurătorii și provizorii”, reglementează toate aceste mijloace pe care le are la îndemână
reclamantul pentru a-l împiedica pe pârât să-şi diminueze activul patrimonial, şi anume:
sechestrul asigurător (art. 951-958); dispoziții speciale privind sechestrul asigurator al navelor
civile(art. 959-968); poprirea asiguratorie(969-970) şi sechestrul judiciar (art. 971-976).
Măsurile asigurătorii au un caracter accesoriu în raport cu acţiunea principală, astfel că
împărtăşim punctul de vedere exprimat de alţi autori 26 că acestea ar trebui reglementate în
viitor în Partea generală a Codului de procedură civilă.
În afara sechestrului asigurator al navelor civile, toate celelalte trei măsuri asigurătorii se
aduc la îndeplinire prin intermediul executorilor judecătoreşti.

2.2. Sechestrul asigurător

Sechestrul asigurător reprezintă o măsură destinată să indisponibilizeze bunurile mobile şi

imobile ale debitorului, aflate în posesia acestuia sau a unui terț până la terminarea procesului,
în scopul de a garanta creditorului posibilitatea de a-şi realiza creanţa constatată prin hotărârea
ce se va pronunţa într-o acțiuni principale. La procedura sechestrului asigurător se poate
recurge doar atunci când obiectul acţiunii principale vizează plata unei creanţe27.
Potrivit art. 952 NCPC, pentru înfiinţarea sechestrului asigurător trebuie îndeplinite
cumulativ mai multe condiţii:
– creanţa creditorului trebuie să fie constatată prin act scris; în cazul în care creanţa nu este
constatată printr-un înscris, creditorul trebuie să dovedească faptul că a intentat acţiune şi să
depună, odată cu cererea de sechestru, o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată;
– creanţa poate fi sau nu, exigibilă;
– creditorul trebuie să dovedească faptul că a intentat acţiune în justiţie.
Instanţa de judecată poate să-l oblige pe creditor la plata unei cauţiuni. Aşadar, legiuitorul,
în acest caz, a lăsat la aprecierea instanţei de judecată dacă este sau nu cazul ca creditorul să
plătească o cauţiune. În practica judiciară s-a statuat că aceasta (cauţiunea) este destinată să-l
despăgubească pe debitor pentru eventualele pagube pe care le-ar avea ca urmare a înfiinţării
măsurilor asigurătorii, astfel că aceasta nu este o măsură în interesul creditorului, ci o garanţie
în favoarea debitorului28.
Totuşi, art. 952 alin. (3) NCPC permite înfiinţarea sechestrului asigurător, chiar dacă
creanţa nu este exigibilă, în următoarele cazuri:

25
I. Leş, Tratat…, p. 180.
26
I. Leş, Legislaţia execută rii silite…, p. 338.
27
Idem, p. 338-339.
28
C.S.J., Secţia comercială , decizia nr. 1735 din 20 martie 2003; C.A. Craiova, Secţia comercială , decizia nr.
130 din 28 aprilie 2000; C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 547 din 13 iunie 1993, în Legis.

25
 – debitorul a micşorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările
promise;
– există pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire;
– există pericol ca debitorul să-şi ascundă averea;
– există pericol ca debitorul să-şi risipească averea.
În aceste cazuri, pentru a se putea dispune înfiinţarea sechestrului asigurător, creditorul
trebuie să dovedească îndeplinirea celorlalte condiţii arătate mai sus şi să depună o cauţiune al
cărui cuantum va fi fixat de instanţă.
Cererea de sechestru asigurător se adresează primei instanţe care judecă procesul. Instanţa
va decide de urgenţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere executorie, ,
stabilind suma până la care se încuviințează sechestrul și fixând, totodată, dacă este cazul,
cuantumul cauţiunii şi termenul înăuntrul căruia urmează să fie depusă aceasta. Încheierea
este supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la comunicare. Apelul se judecă de urgenţă
şi cu precădere, cu citarea în termen scurt a părţilor. Dispoziţiile art. 998 alin. (4) NCPC
privitoare la pronunţarea şi redactarea hotărârii se aplică atât la soluţionarea cererii, cât şi la
judecarea apelului. Nedepunerea cauţiunii în termenul fixat de instanţă atrage desfiinţarea de
drept a sechestrului. Aceasta se constată prin încheiere definitivă, dată fără citarea părţilor(art.
955 NCPC).
Măsura sechestrului asigurător dispusă de instanţa de judecată se aduce la îndeplinire de
către executorul judecătoresc. Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, în acest caz este
competent executorul judecătoresc din circumscripţia curții de apel unde sunt situate sau se
află bunurile în privinţa cărora s-a dispus aplicarea acestei măsuri.
În cazul bunurilor mobile, executorul judecătoresc va aplica sechestrul asupra bunurilor
urmăribile numai în măsura realizării creanţei.
Sechestru asigurător pus asupra unui imobil se va înscrie de îndată în cartea funciară.
Înscrierea face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după înscriere, vor dobândi vreun
drept asupra imobilului respectiv.
Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii sechestrului, persoana interesată va
putea formula contestaţie la executare (art. 954 NCPC).
Sechestru asigurător va putea fi ridicat, potrivit art. 956 NCPC, de către instanţa de
judecată dacă debitorul va da, în toate cazurile, o garanţie îndestulătoare. Cererea formulată
de către debitor se soluţionează în camera de consiliu, de urgenţă şi cu citarea în termen scurt
a părţilor, printr-o încheiere care este supusă numai apelului în termen de 5 zile de la
pronunţare. Apelul se judecă de urgenţă şi cu precădere.
De asemenea, debitorul poate solicita ridicarea sechestrului asigurător în situaţia în care
cererea principală în temeiul căreia a fost încuviinţată această măsură asigurătorie a fost
anulată, respinsă sau perimată prin hotărâre definitivă ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la
judecarea acesteia.
Asupra cererii de ridicare a sechestrului asigurător instanţa se pronunţă prin încheiere
definitivă, dată fără citarea părţilor.
Măsura ridicării sechestrului asigurător se aduce la îndeplinire tot prin intermediul
executorului judecătoresc, care este obligat să facă toate demersurile necesare în acest sens:
încheierea unui proces-verbal prin care să constate că bunurile mobile sau imobile sechestrate
sunt scoase de sub sechestru; adresă către cartea funciară pentru a radia înscrierea sechestrului
asigurător asupra bunurilor imobile etc.
Aşa cum am arătat mai sus, măsurile asigurătorii au drept scop indisponibilizarea bunurilor
mobile sau imobile până la terminarea procesului. De aceea, art. 957 NCPC prevede că
valorificarea bunurilor sechestrate nu se va putea face decât după ce creditorul a obţinut titlul
executoriu, lucru care este absolut firesc, întrucât executarea silită asupra bunurilor
datornicului se poate face doar în temeiul unui titlu executoriu.

26
 O dispoziție specială este prevăzută în art. 958 NCPC. Dacă prima instanța care va
soluționa cererea principală va fi Curtea de apel, atunci calea de atac împotriva încheierilor
dispuse într-o acțiune asiguratorie va fi recursul, iar dispozițiile art. 953 și 956 din NCPC se
vor aplica în mod corespunzător.

2. 3. Dispoziții speciale privind sechestrul asigurator al navelor civile

Nava, reprezintă un bun mobil care are o situație juridică aparte față de celelalte bunuri
mobile. Dacă urmărirea și vânzarea acestui bun se poate realiza potrivit procedurii comune de
urmărire mobiliară, stabilită de dispozițiile prevăzute în Cartea a V-a, Titlul II, Capitolul I, art.
726-779, prin intermediul executorului judecătoresc, aplicarea unei măsuri asiguratorii asupra
navei se afectuează printr-o procedură specială.
Potrivit dispozițiilor art. 960 NCPC, cererea privind înființarea sechestrului asigurator
asupra unei nave civile se poate face chiar și înaintea introducerii acțiunii principale. În
această situație, creditorul care a obținut instituirea sechestrului asigurator este obligat să
introducă acțiunea la instanța competentă sau să inițieze demersurile pentru constituirea
tribunalului arbitral într-un termen de cel mult 20 de zile de la data încuviințării măsurii
asiguratorii.
Referitor la cererea de sechestru asigurator asupra unei nave, aceasta se judecă de urgență
în camera de consiliu, cu citarea părților. Încheierea pronunțată de către instanță, va fi
executorie și supusă numai apelului, în termen de 5 zile de la pronunțare. Neintroducerea
acțiunii principale în termenul de 20 de zile de la data încuviințării măsurii sechestrului,
atrage desființarea de drept a acestei măsuri. Această situație se constată prin încheiere
definitivă, dată cu citarea părților.
Competența de soluționare a unei cereri de sechestru asigurator asupra unei nave civile
aparține tribunalului locului unde se află nava, indiferent de instanța la care s-a introdus sau
urmează a fi introdusă acțiunea principală(art. 961 NCPC).
Singura situație în care o navă civilă nu poate face obiectul sechestrului asigurator, este
atunci când aceasta este considerată “gata de plecare” în sensul dispozițiilor art. 962 NCPC.
Nava se consideră că este gata de plecare din momentul în care comandantul are la bord
certificatele, toate documentele navei, precum și permisul de plecare, predate comnadantului
de căpitănia portului.
De asemenea, chiar dacă s-a dispus măsura sechestrului asigurator asupra navei, instanța
care a dispus această măsură, la cererea creditorului care are și un privilegiu, a unui
coproprietar sau chiar a debitorului, poate ordona ca nava să întreprindă una sau mai multe
călătorii, stabilind totodată toate măsurile preventive care, după împrejurări ar fi necesare(art.
963 NCPC). În acest caz, nava poate pleca numai după transcrierea încheierii de încuviințare
în registrele autorității maritime unde se află înregistrată acesta, precum și pe cel mai
important document al acesteia, actul de naționalitate. Toate cheltuielile necesare prentru
efectuarea acestei călătorii, vor fi avansate de persoana care a solicitat aceasta.
Măsura sechestrului asigurator se aduce la îndeplinire prin imobilizarea navei de către
căpitănia portului în care acesta se află. În opoziție cu aplicarea sechestrului asigurator asupra
celorlate bunuri mobile, care așa cum am mai amintit, acesta se aduce la îndeplinire prin
intermediul executorului judecătoresc, iar în cazul navelor, căpitănia portului unde se află
ancorată nava, nu va elibera documentele necesare navigației și nu va admite plecarea navei
din port sau radă(art. 966 NCPC).
Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii sechestrului, cel interesat va putea
face contestație la tribunalul locului unde se află nava ancorată. Practic, instanța care poate
soluționa această contestație, va fi aceeași care a dispus și aplicarea sechestrului asigurator.

27
 2.4. Poprirea asigurătorie

Potrivit art. 969 NCPC, poprirea asigurătorie se poate înfiinţa asupra sumelor de bani,
titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o
terţă persoană sau pe care acesta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice
existente.
Condiţiile popririi asigurătorii sunt aceleaşi ca şi cele ale sechestrului asigurător, despre
care am vorbit, astfel că nu se impune să revenim asupra lor.
La fel ca şi sechestru asigurător, poprirea asigurătorie este tot o măsură de
indisponibilizare, însă în acest caz sunt indisponibilizate sume de bani, titluri de valoare sau
alte bunuri incorporale, şi nu bunuri mobile sau imobile, ca în cazul sechestrului asigurător.
Poprirea asigurătorie şi poprirea sunt două instituţii de drept execuțional civil distincte,
între care există diferenţe semnificative, şi anume:
– poprirea asigurătorie este o măsură asigurătorie, ce are drept scop indisponibilizarea
sumelor de bani, a titlurilor de valoare şi a altor bunuri mobile incorporale, în timp ce poprirea
este o formă de executare silită indirectă prin care sunt valorificate acestea;
– pentru înfiinţarea popririi asigurătorii trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 969
NCPC, despre care am vorbit mai sus, iar în cazul popririi este necesară existenţa unui titlu
executoriu;
– în cazul popririi asigurătorii, terţul poprit doar indisponibilizează sumele de bani, în timp
ce în cazul popririi prevăzute de art. 786 alin. (1) pct.2 NCPC, poate să plătească direct
creditorului suma reţinută şi cuvenită acestuia.
Procedura popririi asigurătorii este identică cu cea a sechestrului asigurător, dispoziţiile art.
953-958 NCPC se aplică în mod corespunzător, astfel că nu se impune să fie reanalizate.

2.4. Sechestrul judiciar

Sechestru judiciar constă în indisponibilizarea bunului care formează obiectul litigiului,

acesta fiind încredinţat spre păstrare şi administrare pe toată durata procesului, de regulă, unei
persoane29, care va avea calitatea de administrator-sechestru.
Măsura asigurătorie a sechestrului judiciar este reglementată de art. 971-976 NCPC.
Potrivit art. 972 NCPC, ori de câte ori există un proces asupra proprietăţii sau a altui drept
real principal, asupra posesiei unui bun mobil sau imobil ori asupra folosinţei sau
administrării unui bun proprietate comună, instanţa competentă pentru judecarea cererii
principale va putea să încuviinţeze, la cererea celui interesat, punerea sub sechestru judiciar a
bunului, dacă această măsură este necesară pentru conservarea dreptului respectiv.
De asemenea, se poate încuviința sechestrul judiciar, chiar fără a exista proces asupra
următoarelor bunuri:
- bunul pe care debitorul îl oferă pentru liberarea sa;
- bunul cu privire la care cel interesat are motive temeinice să se teamă că va fi
sustras, distrus ori alterat de către posesorul actual;
- bunurile mobile care alcătuiesc garanția creditorului, când acesta învederează
insolvabilitatea debitorului său ori are motive temeinice de bănuială că debitorul se
va sustrage de la eventuala urmărire silită ori să se teamă de sustrageri sau
deteriorări.
În toate aceste cazuri, partea care a obținut instituirea sechestrului judiciar este obligată să
introducă acțiunea la instanța competentă, să inițieze constituirea tribunalului arbitral sau să
solicite punerea în executare a titlului executoriu, într-un termen de cel mult 20 de zile de la
data încuviințării măsurii asiguratorii.
29
I. Leş, Legislaţia execută rii silite…, p. 347.

28
 Aşadar, cele două măsuri asigurătorii nu sunt identice, între sechestrul asigurător şi
sechestrul judiciar existând mai multe deosebiri, respectiv:
– sechestrul asigurător vizează indisponibilizarea unor bunuri ale debitorului ce nu
formează obiectul litigiului, în timp ce sechestrul judiciar are drept scop conservarea bunului
ce formează obiectul procesului;
– sechestrul asigurător poate fi instituit atunci când creditorul are un drept de creanţă,
constatat sau nu printr-un act scris, în timp ce sechestrul judiciar se poate institui doar atunci
când există proces asupra proprietăţii sau a altui drept real principal, asupra posesiei unui bun
mobil sau imobil ori asupra folosinţei sau administrării unui bun proprietate comună;
– cererea de sechestru asigurător se judecă fără citarea părţilor, în timp ce cererea de
sechestru judiciar se poate judeca numai cu citarea acestora.
Pentru a se putea institui măsura sechestrului judiciar, trebuie îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
– existenţa unui proces asupra proprietăţii sau a altui drept real principal, asupra posesiunii
unui bun mobil sau imobil ori asupra folosinţei sau administrării unui bun proprietate comună;
– măsura trebuie să fie necesară pentru conservarea dreptului respectiv;
– reclamantul trebuie să plătească o cauţiune, al cărui cuantum va fi stabilit de către
instanţă.
În conformitate cu dispoziţiile art. 974 NCPC, cererea de sechestru judiciar are un caracter
contencios, astfel că aceasta se judecă de urgenţă şi cu citarea părţilor. Dacă instanţa admite
cererea, reclamantul poate fi obligat să depună o cauţiune, iar în cazul bunurilor imobile,
sechestrul judiciar se va înscrie de îndată în cartea funciară.
Încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra sechestrului judiciar este supusă numai
apelului, în termen de 5 zile de la pronunţare. Dispoziţiile privitoare la ordonanţa
preşedinţială, ce vizează pronunţarea şi redactarea hotărârii, se aplică atât la soluţionarea
cererii, cât şi la judecarea apelului.
Paza bunului sechestrat va fi încredinţată unui administrator-sechestru, desemnat de părţi
de comun acord, iar în caz contrar, de către instanţa de judecată, în condițiile stabilite de
art.975 NCPC.
De asemenea, în cazuri urgente, instanța va putea numi, prin încheiere definitivă dată fără
citarea părților, un administrator provizoriu până la soluționarea cererii de sechestru
judiciar(art. 976 NCPC).
Punerea în practică a sechestrului judiciar se va face de către executorul judecătoresc care,
în acest scop, se va deplasa la locul situării bunului ce urmează a fi pus sub sechestru şi îl va
da în primire administratorului-sechestru pe bază de proces-verbal. Un exemplar al
procesului-verbal se va comunica instanţei care a dispus măsura, un exemplar se va da
administratorului-sechestru, iar un exemplar se va depune în dosarul întocmit de către
executorul judecătoresc în acest scop.
Cu privire la competenţa executorului judecătoresc, potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr.
188/2000, este competent executorul judecătoresc din circumscripţia curții de apel unde sunt
situate sau se află bunurile în privinţa cărora s-a dispus aplicarea acestei măsuri.
Administratorul-sechestru este în ultimă instanţă un depozitar. Drept urmare, în caz de rea-
administrare a bunurilor, acesta răspunde potrivit regulilor de la mandat. Astfel, potrivit art.
2.140 NCC, administratorul-sechestru trebuie să se îngrijească de păstrarea lucrului sechestrat
ca un bun proprietar.
Administratorul-sechestru va putea face toate actele de conservare şi administrare, va
încasa orice venituri şi sume datorate şi va putea plăti datorii cu caracter curent, precum şi
cele constatate printr-un titlu executoriu. De asemenea, el va putea sta în judecată în numele
părţilor litigante cu privire la bunul pus sub sechestru, însă numai cu autorizarea prealabilă a
instanţei care l-a numit.

29
 Administrator-sechestru poate fi deţinătorul bunului sau o terţă persoană străină de proces,
caz în care instanţa care a dispus măsura îi va fixa pentru activitatea depusă o sumă de bani
drept remuneraţie, stabilind, totodată, şi modalitatea de plată a acestuia.
Hotărârea de admitere a cererii de încuviinţare a sechestrului judiciar are un caracter
provizoriu. Efectul hotărârii dăinuie, în principiu, până la finalizarea procesului, când
administratorul-sechestru va trebui să predea bunul părţii care l-a dobândit în urma judecăţii.
Hotărârea pronunţată în această materie prezintă unele particularităţi ce sunt determinate de
faptul că instanţa nu dezleagă fondul cauzei, ci adoptă simple măsuri de conservare a
patrimoniului30.

Capitolul III. Condițiile necesare declanșării procedurii de executare silită

1. Dreptul de a începe executarea silită

În situaţia în care debitorul nu îşi execută de bunăvoie obligaţia stabilită în sarcina sa prin
titlul executoriu, creditorul are dreptul de a porni executarea silită 31. Legislaţia noastră
procesual civilă prevede anumite condiţii care trebuie îndeplinite înainte de a se declanşa
30
I. Leş, Legislaţia execută rii silite…, p. 354.

30
executarea silită, şi anume: existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, existenţa unui titlu
executoriu şi îndeplinirea unor formalităţi premergătoare executării silite.
În schimb, unele legislaţii32, impun această condiţie imperativă pentru începerea
procesului execuţional coroborat cu existenţa unui titlu executoriu, în conţinutul unei singure
norme juridice. Alte legislaţii33, statuează în mod imperativ ca declanşarea procesului
execuţional să se efectueze în temeiul unui titlu executoriu, fără a face referire la caracterul
creanţei ce va face obiectul acestei proceduri.
Pentru identitate de raţiune, eadem est ratio, ad simili, apreciem că aceste condiţii, sunt
aplicabile legislaţiilor în materie execuţională, ca puncte de reper, în vederea declanşării
procedurilor de urmărire, mobiliară sau imobiliară.
În opinia noastră, pentru declanşarea procesului execuţional, faţă de îndeplinirea
condiţiilor mai sus arătate, în plus trebuie cerută şi condiţia de actualitate a creanţei, chiar
înainte de începerea urmăririi.
Exemplul cel mai elocvent îl avem în materia dreptului muncii, ştiut fiind faptul că
hotărârile date în primă instanţă sunt executorii, iar obiectul executării silite în acest caz,
poate avea o valoare provizorie. În acest context, incertitudinea care poate afecta existenţa
dreptului creditorului, poate fi înlăturată înainte de exercitarea acestuia în cadrul procedurii de
executare silită cerută, chiar dacă actele de executare silită după cum ştim, se bucură de
prezumţia de legalitate (iuris tantum).
Iniţiatorii NCPC, au prevăzut această situaţie şi chiar dacă nu au menţionat în mod expres
respectarea condiţiei de actualitate, aceasta rezultă din interpretarea logică a însăşi
conţinutului normei juridice propuse (art.637). În acest sens punerea în executare a unei
hotărâri judecătoreşti aflată sub control judiciar, deci care va putea fi atacată cu apel sau
recurs, se va face numai pe riscul creditorului care, iar dacă titlul executoriu va fi ulterior
modificat sau desfiinţat, va fi obligat potrivit legii, să repună pe debitor în drepturile sale, în
tot sau în parte, după caz34.

1. 2. Existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile

Potrivit art. 662 alin. (1) NCPC, executarea silită asupra bunurilor mobile sau imobile nu
poate avea loc decât pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă. Dispozițiile normei amintite,
stabilesc în conținutul alin.(5) faptul că, toate creanțele cu termen și cele condiționale nu pot fi
puse în executare, însă ele pot participa, în condițiile legii, la distribuirea sumelor rezultate din
urmărirea silită a bunurilor aparținând debitorului. Aşadar, existenţa unei astfel de creanţe
constituie premisa necesară declanşării executării silite.
31
O dispoziţie asemă nă toare este consacrată şi în legislaţia franceză , în sensul că , potrivit art. 2 din Legea
din 9 iulie 1991, „Creditorul care deţine un titlu executoriu ce conţine o creanţă lichidă şi exigibilă poate
recurge la executarea silită asupra bunurilor debitorului să u, în condiţiile prevă zute pentru fiecare mă sură
de executare silită ”.
32
O dispoziţie asemă nă toare este consacrată şi în legislaţia franceză , în sensul că potrivit art. 2 din Legea
din 9 iulie 1991, „Creditorul care deţine un titlu executoriu ce conţine o creanţă lichidă şi exigibilă poate
recurge la executarea silită asupra bunurilor debitorului său, în condiţiile prevăzute pentru fiecare măsură
de executare silită”. În Belgia, prevederile art.1494 din Codul judiciar, stabilesc, în mod imperativ faptul că ,
”nu poate fi declanşată nicio executare silită mobiliară sau imobiliară, decât în virtutea unui titlu executoriu
şi pentru un lucru cert şi lichid”. În Italia, potrivit prevederilor art.474 Cod pr.civ., ”procedura de executare
silită, poate fi declanşată de creditor în temeiul unui titlu executoriu, care să constate o creanţă certă, lichidă
şi exigibilă”.
33
A se vedea în acest sens, prevederile art.600 din Codul de proc.civ. şi administrativă al Republicii Algeria,
unde se dispune în mod imperativ că , ”Executarea silită nu poate fi efectuată decât în virtutea unui titlu
executoriu”.
34
A.Stoica, Executarea silită imobiliară , Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 105 – 106;

31
 Creanţa certă este acea creanţă a cărei existenţă ei neîndoielinică rezultă din însuşi titlul
executoriu [art. 662 alin. (2) NCPC].
Creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu
conține elementele care permit stabilirea lui[art. 662 alin. (3) NCPC].
Creanţa este exigibilă atunci când termenul stipulat pentru plată s-a împlinit.
Dacă executarea silită se porneşte fără ca creanţa să fie certă şi exigibilă, atunci este
prematură şi se poate solicita fie anularea formelor de executare, fie anularea titlului
executoriu, în condiţiile art. 711 NCPC.
În situaţia în care creanţa nu este lichidă, determinarea acesteia se poate face de organul de
executare, în condiţiile art. 628 alin. (2) NCPC, sau se poate recurge la dispoziţiile art. 443
NCPC ori la contestaţia la executare.

2. Titlurile executorii

Existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile nu este suficientă pentru declanşarea
executării silite. Potrivit art. 632 NCPC, executarea silită se va efectua numai în temeiul unui
titlu executoriu ce poate fi constituit din: hotărârile executorii, hotărârile definitive, sau orice
alte hotărâri sau înscrisuri care, potrivit legii, pot fi puse în executare. Aşadar, temeiul
executării silite îl constituie titlul executoriu.
Titlul executoriu este definit ca fiind înscrisul întocmit în conformitate cu prescripţiile
legii şi în baza căruia creditorul poate solicita valorificarea creanţei pe care acest înscris o
constată35.
Principalele titluri executorii care pot fi puse în executare de către executorii judecătoreşti
sunt următoarele36:
- Hotărârile judecătorești;
- Hotărârile arbitrale;
- Hotărârile judecătorești străine și tranzacțiile judiciare încheiate în străinătate;
- Titlurile executorii emise în materie fiscală;
- Actele autentificate de notarul public;
- Cambia, cecul și biletul la ordin;
- Contractele de arendare;
- Contractul de credit bancar;
- Contractul de credit încheiat cu o instituție financiară nebancară;
- Contractul de credit ipotecar și garanțiile reale și personale conform Legii nr. 190/1999
privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare;
- Contractul de leasing;
- Contractul de ipotecă mobiliară;
- Contractele de împrumut încheiate de casele de ajutor reciproc ale pensionarilor;
- Actele de sancționare în materia contravențiilor;
- Actele executorilor judecătorești care, potrivit legii, constituie titluri executorii;
- Contractul de asistență juridică;
- Actele altor autorități care, potrivit legii, pot constitui titluri executorii.
În conformitate cu dispoziţiile art. 664 și 665 NCPC, înscrisurile cărora legea le recunoaşte
caracterul de titlu executoriu sunt considerate a fi puse în executare, din momentul
înregistrării cererii de executare silită și odată cu deschiderea dosarului de executare, prin
încheierea dispusă de către executorul judecătoresc, dar și prin încheierea de încuviințare a
executării silite pronunțate de către instanța de executare.

35
I. Leş, Tratat…, p. 1070.
36
Pentru o analiză amplă asupra titlurilor executorii, a se vedea E. Oprina, op. cit., p. 125-183.

32
a) Hotărârile judecătorești
Hotărârea judecătorească, este actul final şi de dispoziţie, cu autoritate de lucru judecat,
pronunţat de către o instanţă de judecată, în urma intentării unei acţiuni de către unul sau mai
mulţi petenţi, în conţinutul căreia, se recunoaşte sau se respinge temeinicia sau netemeinicia,
pretenţiei manifestate în scris prin conţinutul acţiunii. Mai putem adăuga faptul că hotărârea
judecătorească, reprezintă principalul titlu executoriu, deoarece evocă rezultatul activităţii
jurisdicţionale a instanţei judecătoreşti din litigiile civile, comerciale, maritim-fluvial, de
muncă, familie, contencios-administrativ, etc.
Pot fi susceptibile de a fi puse în executare numai hotărârile judecătoreşti care
evidenţiează o obligaţie ce cade în sarcina unei părţi a procesului dedus judecăţii, nu şi
hotărârile judecătoreşti care în conţinutul lor, constată o stare de fapt sau un drept în favoarea
unei părţi.
Aşa cum am amintit, pentru a putea fi pusă în executare o hotărâre judecătorească,
trebuie îndeplinite două condiţii: să fie executorie, ori să fi devenit definitivă. Toate aceste
condiţii, rezidă din prevederile art.632 alin.(2) din NCPC, deoarece formalitatea învestirii cu
formulă executorie stabilită art.269 din vechiul Cod de procedură civilă, numai este aplicabilă.
Caracterul executoriu sau definitiv al unei hotărâri judecătorești este stabilit de
legislația procesuală, ținându-se cont de stadiul procesului civil.
În aceste condiții, potrivit dispozițiilor art. 633 din NCPC, sunt hotărâri executorii:
- hotărârile date în apel, dacă prin lege nu se prevede altfel;
- hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, ori cele în legătură cu care
părțile au convenit să exercite direct recursul, potrivit art. 459 alin.(2) din NCPC.
Sunt hotărâri definitive în sensul art. 634 din NCPC:
- hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului;
- hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, neatacate cu recurs;
- hotărârile date în primă instanță, care nu au fost atacate cu apel;
- hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs;
- hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii;
- orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.
Referitor la aceste hotărâri, este util de reținut faptul că ele capătă caracterul
definitiv la data expirării termenului de exercitare a apelului ori a recursului sau, după caz, la
data pronunțării.
O dispoziție deosebit de interesantă în ceea ce privește executarea hotărârilor
supuse controlului instanțelor judecătorești, este prevăzută de art. 637 NCPC. Potrivit acestui
text, punerea în executare silită a unei hotărâri judecătorești care constituie titlu executoriu se
poate face numai pe riscul creditorului dacă hotărârea poate fi atacată cu apel sau recurs. Dacă
titlul este ulterior modificat ori desființat, creditorul va fi ținut, în condițiile legii, să îl repună
pe debitor în drepturile sale, în tot sau în parte, după caz. Aceste prevederi se vor aplica în
mod corespunzător și în cazul punerii în executare a unei hotărâri arbitrale, împotriva căreia a
fost exercitată o acțiune în anulare.

b) Hotărârile arbitrale
Cele mai importante efecte ale unei hotărâri arbitrale, rezidă din caracterul obligatoriu
şi cel executoriu produs atât faţă de părţi cât şi de terţi. Potrivit art.606 NCPC, se acordă
hotărârii arbitrale comunicate părţilor “efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive și
obligatorii”, iar art.615 NCPC evidenţiază caracterul executoriu și faptul că aceasta se execută
silit, întocmai ca și o hotărâre judecătorească.

33
 Potrivit acestor dispoziţii, pentru punerea în executare a unei hotărâri arbitrale, se vor
aplica regulile dreptului comun, iar creditorul va învesti cu o cerere de executare silită
executorul judecătoresc competent.
Acelaşi regim este aplicabil şi hotărârilor arbitrale străine, cărora Noul Cod de
procedură civilă le consacră Capitolul I și II, Titlul IV, din Cartea a VII-a cu privire la
recunoaşterea şi executarea acestora pe teritoriul României.
În acest sens, art.1.125 NCPC face referire la faptul că, solicitarea de recunoaștere și
executare a hotărârii arbitrale străine, se prezintă printr-o cerere adresată tribunalului în
circumscripția căruia se află domiciliul sau, după caz, sediul celui căruia i se opune respectiva
hotărâre arbitrală. Dacă din diferite motive nu poate fi stabilit tribunalul competent, această
competență îi va aparține Tribunalului București.

c) Hotărârile judecătorești străine și tranzacțiile judiciare încheiate în străinătate

Normele37 comunitare cu caracter procedural, tind să evidenţieze un drept uniform în
materie execuţională prin implementarea Regulamentului C.E. nr.44/2001 privind competenţa
de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială
pronunţate în statele membre ale U.E., dar şi printr-o procedură mai simplificată prevăzută de
dispoziţiile Regulamentului C.E.nr.805/2004 privind crearea Titlului Executoriu European38.
Cu toate că aceste două regulamente instituie norme procedurale în materie
execuţională, procedura este total diferită deoarece în cazul Regulamentului C.E. nr.44/2001,
recunoaşterea se face de către instanţa naţională a statului unde urmează a fi pusă în executare
aceea hotărâre judecătorească, iar potrivit Regulamentului C.E. nr.805/2004 TEE, sunt
instituite condiţii de certificare a înscrisurilor ce pot constitui titluri executorii, condiţii care
trebuiesc respectate de către instanţele în a căror competenţă teritorială (rationae loci) a fost
constituit acel înscris, tocmai pentru a putea circula liber în orice stat membru al U.E.(cu
excepţia Danemarcei) în care creditorul, ar dori să-l pună în executare.
În privinţa Regulamentului C.E. nr.44/2001, în dreptul intern sunt stabilite
dispoziţii39 potrivit cărora, cererile pentru recunoaşterea precum şi cele pentru încuviinţarea
executării silite a hotărârilor sau a unor tranzacţii judiciare în materie civilă şi comercială,
pronunţate într-un alt stat membru al Uniunii Europene sunt de competenţa tribunalului,
iar hotărârea pronunţată  poate fi atacată numai cu recurs.
Chiar dacă art.33 din acest regulament, stabileşte că „o hotărâre pronunţată într-un
stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesară recurgerea la vreo
procedură specială”, în continuare dispoziţiile art.34 stabileşte anumite excepţii, care fac să
apere ordinea de drept internaţional privat şi prin care acea hotărâre nu poate fi recunoscută şi
anume:
- dacă recunoaşterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru în care se
solicită recunoaşterea;
- dacă hotărârea a fost pronunţată prin neprezentare, dacă pârâtullui nu i-a fost
înmânat actul de introducere a acţiunii în instanţă sau alt act echivalent în timp util
şi într-o maniară care să-i permită pregătirea apărării, sau dacă pârâtul nu a omis să
exercite acţiunea în constatare a hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă;
- dacă hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată într-un litigiu între
aceleaşi părţi în statul membru în care se solicită recunoaşterea;
37
Ambele regulamente au fost asimilate in dreptul intern prin dispoziţiile Legii nr. 191/2007, publicată în
M.Of. nr. 425 din 26 iunie 2007.
38
Pentru mai multe amă nunte, a se vedea J.Isnard, Titlul Executoriu European(TEE).Reglementarea
805/2004 din 21 aprilie 2004, R.E.S nr.1/2007, pp. 34-41; I.Leş, A.Stoica Titlul Executoriu European
pentru creanţe necontestate, R.R.D.P.,nr.2/2008, pp.198-214; J.Isnard, M.Chardon, Le titre executoire
europeen, JURIS-UNION, IDIJPDE, Paris, 2007.
39
A se vedea în acest sens art.12-art.1 din Legea nr.191/2007.

34
 - dacă hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior de o instanţă
dintr-un stat membru sau dintr-un stat terţ, în cazul în care acţiunile privesc aceeaşi
cauză şi sunt introduse între aceleşi părţi, cu condiţia ca hotărârea anterioară să
întrunească condiţiile necesare pentru a fi recunoscută în statul membru căruia i se
solicită recunoaşterea.
Consecinţa procedurii stabilite de dispoziţiile Regulamentului C.E. nr.44/2001 o
reprezintă instituirea unei proceduri de exequatur, mult mai simplificată. Această procedură
de recunoaștere a înscrisurilor ce cad sub incidența Regulamentului nr. 44/2001, își găsește
aplicabilitatea în dreptul nostru intern, în dispozițiile art. 1.094-1.101 NCPC. În ceea ce
privește executarea acestor înscrisuri, vor fi incidente dispozițiile art. 1.102-1.109 NCPC.
Referitor la procedura stabilită de dispoziţiile Regulamentului C.E. nr.805/2004 TEE,
aceasta este mult mai uşoară, deoarece se aplică înscrisurilor ce conţin creanţe necontestate
denumite Titluri Executorii Europene şi care izvoresc doar din raporturi civile sau comerciale.
Obiect al Titlului Executoriu European îl poate constitui pe lângă hotărârile
judecătoreşti ori tranzacţiile judiciare, şi actele autentice ce au ca obiect creanţe
necontestate.
În cadrul procedurii de obţinere a Titlului Executoriu European, principalul rezultat
constă în eliminarea40 exequaturului şi impunerea unei proceduri de certificare cu caracter
judiciar de către jurisdicţia competentă din statul de origine, potrivit art.5 din Regulament. Tot
acelaşi text, prevede că hotărârea judecătorească certificată ca şi Titlu Executoriu European,
„este recunoscută şi executată în celelalte state membre, fără a mai fi necesară încuviinţarea
executării şi fără a fi posibilă contestarea recunoaşterii sale”.
Aşa cum am amintit, obiect al TEE îl pot constitui următoarele înscrisuri:
- hotărârea judecătorească, înţelegând prin aceasta orice hotărâre pronunţată de o
instanţă judecătorească dintr-un stat membru;
- tranzacţia judiciară, nu este definită de Regulament, dar potrivit dreptului intern,
reprezintă o convenţie omologată de o instanţă judecătorească şi care, pe baza unor
îngăduinţe reciproce, conduce la soluţionarea raportului juridic litigios;
- actul autentic, definit de art.4 pct.3 din Regulament ca fiind actul autentic întocmit
sau înregistrat în mod formal ca act autentic;
Referitor la sintagma creante necontestate, Regulamentul o determină ca fiind acele
creanţe recunoscute în mod expres de către debitor în cadrul unei tranzacţii omologate de o
jurisdicţie sau au fost încheiate în cadrul unei proceduri judiciare.
După cum stabilesc prevederile art.6 alin.(1) din Regulament, certificarea ca TEE
poate fi dispusă doar în cazul îndeplinirii cumulative a următoarelor condiţii:
1. Hotărârea este executorie în statul membru de origine;
2. Hotărârea nu este incompatibilă cu dispoziţiile în materie de competenţă prevăzute de
Regulamentul C.E. nr.44/2001;
3. Procedura judiciară din statul membru de origine a îndeplinit cerinţele prevăzute de
capitolul III, art.3 alin.(1) lit.b) sau c) din Regulament, în cazul unei creanţe necontestate;
4. Hotărârea a fost pronunţată în statul membru în care debitorul îşi are domiciliul în sensul
art.59 din Regulamentul C.E. nr.44/2001, în cazul:
- în care este vorba de o creanţă necontestată în sensul art.3 alin.(1) lit.b) sau c) din
Regulamentul 805/2004;
- în care aceasta se raportează la un contract încheiat de o persoană, consumatorul,
pentru o utilizare care se poate considera ca fiind străină de activitatea sa profesională;
- în care debitorul este consumatorul.
Prima condiţie impune valorificarea unei decizii judiciare care este executorie în statul
membru de origine, iar cea de-a doua vizează respectarea regulilor de competenţă, prevăzute
40
Pentru mai multe amă nunte, a se vedea F.Ferrand ş.a. op.cit., p.980; I.Leş, Legislaţia…, p.50.

35
în Regulamentul C.E. nr.44/2001. Cea de-a treia condiţie se referă la respectarea normelor de
competenţă teritorială, însă cea de-a patra condiţie este cea mai importantă deoarece se
raportează la exigenţe de ordin strict procedural(Cap.III din Regulament).
Aceste exigenţe stabilesc co o hotărâre privind o creanţă necontestată “nu poate fi
certificată ca titlu executoriu European decât dacă procedura judiciară din statul membru de
origine a îndeplinit condiţiile de procedură”. Aceste standarde minimale se referă la:
notificarea sau comunicarea însoţită de confirmarea de primire de către debitor; notificarea
sau comunicarea către reprezentanţii debitorului; informarea în bună şi cuvenită formă a
debitorului cu privire la creanţă, etc.
Certificarea poate fi refuzată de către instanţa competentă, într-un singur caz şi la
cererea debitorului, în cazul în care hotărârea certificată ca titlu executoriu european este
incompatibilă cu o hotărâre pronunţată anterior în orice stat membru sau într-o ţară
terţă(art.21 din Regulament).
În dreptul nostru intern, aşa cum am amintit Legea nr.191/2007 a preluat prevederile
Regulamentului C.E. nr.805/2004. Această lege conţine norme procedurale preivitoare la
certificarea de către autorităţile române a titlurilor executorii europene care vor circula din
România în celelalte state membre.
Potrivit art.2 alin.(1) din lege, dacă titlul executoriu este o hotărâre judecătorească
competenţa de certificare este de competenţa primei instanţe, iar dacă titlul executoriu este un
act autentic, certificarea este de competenţa judecătoriei în a cărei circumscripţie se află
emitentul actului(alin.2).
Efectul major al TEE este acela că executarea se face în conformitate cu procedurile
legale din statul în care se face urmărirea(art.20 alin.1 din Regulament), ca orice hotărâre
pronunţată de statul membru de executare. În acest sens și Noul Cod de procedură civilă face
referire expresă la executarea silită a înscrisurilor care pot constitui TEE. Astfel, art. 636
NCPC prevede faptul că, titlurile executorii europene cu privire la care dreptul Uniunii
Europene nu cere recunoașterea prealabilă în statul membru în care se va face executarea sunt
executorii de drept, fără nicio altă formalitate prealabilă.

d) Titlurile executorii emise în materie fiscală

Dispozițiile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală stabilesc faptul că
executarea silită a creanțelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis,
potrivit prevederilor din cod, de către organul fiscal de executare competent în a cărui rază
teritorială își are domiciliul fiscal debitorul sau al unui înscris care, potrivit legii, constituie
titlu executoriu. Însă, așa cum am mai amintit, competența de punere în executare silită a unor
asemenea titluri executorii, aparține executorilor fiscali.

e) Actele autentificate de notarul public

Activitatea notarială modernă evidenţiază principiul potrivit căruia ”actul îndeplinit
de notarul public, purtând sigiliul şi semnătura acestuia, este de autoritate publică, are forţă
probantă și, după caz, forța executorie prevăzută de lege”(art.7 din Legea nr.36/1995).
Scopul activităţii notariale este acela de a constata raporturile juridice civile sau
comerciale nelitigioase ale persoanelor fizice sau juridice.
Având statutul unei funcţii autonome de autoritate publică, notarul public, printre
multiplele atribuţii, pe care legea i le recunoaşte, poate autentifica şi înscrisurile în conţinutul
cărora se constată raporturi juridice dintre părţi.
Legea le acordă acestor înscrisuri efect executoriu, potrivit prevederilor art.101 din
Legea nr.36/1995, care stabileşte şi condiţiile în care acel înscris capătă acest efect. Prin
urmare, art.66 stabileşte că “ Înscrisul autentificat de notarul public care constată o creanţă
certă şi lichidă are putere de titlu executoriu la data exigibilităţii acesteia. În lipsa înscrisului

36
original poate constitui titlu executoriu duplicatul sau copia legalizată de pe exemplarul din
arhiva notarului public.”.
În consecinţă, acest text reproduce practic condiţiile impuse de art.662 alin.(1) NCPC
pentru declanşarea procedurii execuţionale în vederea recuperării unei creanţe. Caracterul
cert, lichid şi exigibil al creanţei constatate prin înscrisul autentificat de notarul public,
reprezintă condiţiile sine qua non pentru realizarea dreptului subiectiv recunoscut de acel
înscris creditorului.

f) Cambia, cecul și biletul la ordin

Aceste titluri de credit, prezintă o importanţă aparte în contextul unei economii de piaţă
funcţională, tocmai de aceea legislaţia care le reglementează le consacră caracter executoriu.
Acest caracter executoriu rezultă din conținutul art. 640 NCPC.
De asemenea, caracterul executoriu al cambiei este prevăzut și de dispoziţiile art.61 alin.
(1) şi (2) din Legea nr.58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin. În privinţa biletului la
ordin, caracterul executoriu este dedus prin interpretarea art.106 coroborat cu art.61 din Legea
nr.58/1934. Acelaşi efect este consacrat şi cecului de art.53 din Legea nr.59/1934.

g) Contractele de arendare
Potrivit dispoziţiilor Legii arendării nr.16/1994 (modificată prin Legea nr.58/1995 şi
Legea nr.65/1998 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 16/1994), contractele de
arendare încheiate în scris si înregistrate la consiliul local în raza cărora se găseşte terenul
arendat, constituie titluri executorii pentru plata arendei la termenele şi în modalităţile
stabilite în acel contract.
Contractul de arendare are natură pur civilă. Arendarea este un contract sinalagmatic
(bilateral), cu executare succesivă şi netranslativ de proprietate, ca şi locaţiunea. Tot astfel,
este un contract prin definiţie, cu titlu oneros. Contractul se încheie între proprietar,
uzufructuar sau alt deţinător legal de bunuri agricole (teren arabil, vii, livezi, păşuni,
construcţii , animale, etc.) şi arendaş, cu privire la exploatarea bunurilor agricole, pe o
durata determinată şi la un preţ stabilit de părţi. Arendaşul poate fi persoană fizică sau
juridică, dar trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege(să fie cetăţean român cu
domiciliul în România, etc).
Executarea silită în temeiul acestor înscrisuri, poate avea ca obiect recuperarea
bunurilor care au făcut obiectul contractului sau a contravalorii acestora şi pe care
arendaşul nu le-a restituit conform clauzelor stabilite în conţinutul acelui contract.

h) Contractul de credit bancar

Potrivit art. 120 din OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea
capitalului, contractele de credit, inclusiv contractele de garanție reală sau personală, încheiate
de o instituție de credit constituie titluri executorii. În aceste condiții, respectivele contracte
pot face obiectul unei executări silite în condițiile Codului de procedură civilă.

i) Contractul de credit încheiat cu o instituție financiară nebancară

În temeiul art. 52 alin.(1) din Legea nr. 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare,
contractele de credit încheiate de o instituție financiară nebancară, precum și garanțiile reale și
personale afectate garantării acestui credit, constituie titluri executorii. Așadar și aceste acte
pot face obiectul unei proceduri de executare silită conforma dispozițiilor Codului de
procedură civilă.

j) Contractul de credit ipotecar și garanțiile reale și personale conform Legii nr. 190/1999
privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare

37
 Contractul de credit ipotecar este reglementat de Legea nr. 190/1999 modificată41, privind
creditul ipotecar pentru investitii imobiliare.Contractul de credit ipotecar pentru investitii
imobiliare desemnează acel tip de credite acordate de instituţii financiare autorizate, destinat
să finanţeze construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu
destinaţie locativă, industrială sau comercială.
Potrivit prevederilor art. 21 din lege, ‘Contractul de credit ipotecar, precum şi garanţiile
reale şi personale subsecvente constituie titluri executorii, urmând să fie învestite cu formulă
executorie de către instanţa locului unde este situat imobilul’.

k) Contractul de leasing
Dispoziţiile art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 modificată42 şi republicată,
privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, republicată, stabilesc faptul că,
„contractele de leasing, precum şi garanţiile reale şi personale, constituite în scopul
garantării obligaţiilor asumate prin contractul de leasing, constituie titluri executorii".
Pentru a dobândi acest efect executoriu, în cazul contractului de leasing, utilizatorul
trebuie să înceteze să mai plătească ratele, iar finanţatorul în această situaţie, are dreptul de a
rezoluţiona unilateral contractul pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, fără restituirea
ratelor achitate utilizatorului.
Pornind de la Art. 8 al OG 51/1997 constatam urmatoarele: "contractul de leasing
constituie titlu executoriu” dacă utilizatorul nu predă bunul în următoarele situaţii:
- la sfârşitul perioadei de leasing, dacă utilizatorul nu a formulat opţiunea cumpărării
bunului sau a prelungirii contractului;
- în cazul rezilierii contractului din vina exclusivă a utilizatorului.
Pornind de la acest articol, unele instante judecatoreşti din România au interpretat, în
mod greşit apreciem noi, că, "contractele de leasing ar fi titluri executorii doar pentru predarea
bunurilor". Dorim să specificăm faptul că doar unele instanţe apreciează în acest sens, altele
considerând îndreptăţit că nu ar fi nici o distincţie pentru caracterul executoriu al contractului
de leasing - pentru predarea bunului sau recuperarea ratelor restante.
Dorim să precizăm că interpretarea diferită şi practica neunitară a instanţelor
judecătoreşti este cauzată în primul rând de formularea nefericită a legiuitorului, deoarece nu
a prevăzut şi situaţia în care ratele restante şi neachitate trebuie recuperate tot ca urmare a
efectului executoriu produs de contractul de leasing.

l) Contractul de ipotecă mobiliară

Contractul de ipotecă mobiliară constituit în temeiul dispozițiilor NCC, reprezintă titlu
executoriu. Obiectul unui contract de ipotecă mobiliară îl poate viza, bunurile mobile
corporale sau incorporale, drepturi mobiliare sau, bunuri mobile prin anticipație. Contractul
de ipotecă mobiliară poate face obiectul unei executări silite directe deoarece, potrivit art.
2.442 alin.(1) NCC creditorul poate solicita concursul executorului judecătoresc pentru a
prelua bunul care face obiectul acestei garanții. În schimb, potrivit art. 622 alin.(5) NCPC,
vânzarea bunurilor mobile ipotecate, se va face de către creditor, cu încuviințarea instanței și
fără intervenția executorului judecătoresc.

m) Contractele de împrumut încheiate de casele de ajutor reciproc ale pensionarilor

Casele de ajutor reciproc ale pensionarilor sunt organizații cu caracter civic, persoane
juridice de drept privat cu caracter nepatrimonial, neguvernamental, cu scop de caritate, de
întrajutorare mutuală și de asistență socială. În exercitarea atribuțiilor, Casele de ajutor
41
Această lege a fost modificată prin Legea nr.201/2002.
42
Ultima modificare a fost adusă , prin Legea nr. 287/2006.

38
reciproc ale pernsionarilor sprijină membrii lor prin acordarea de împrumuturi rambursabile,
ajutoare nerambursabile și ajutoare pentru acoperirea cheltuielilor de înmormântare foștilor
membrii. Contractele de împrumut, astfel încheiate, constituie titluri executorii potrivit art. 14
din Legea nr. 540/2002 privind casele de ajutor reciproc ale pensionarilor.

n) Actele de sancționare în materia contravențiilor

Executarea sancțiunilor contravenționale este reglementată prin dispozițiile art. 37-42 din
OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor. Articolul 37 stabilește faptul că,
procesul-verbal neatacat în termenul prevăzut la art. 31, precum și hotărârea judecătorească
definitivă prin care s-a soluționat plângerea constituie titlu executoriu, fără vreo altă
formalitate.
Dispoziții asemenătoare se regăsesc și în art. 120 din OUG nr.195/2002 privind circulația
pe drumurile publice, potrivit cu care procesul-verbal neatacat în termen de 15 zile de la data
comunicării acestuia ori, după caz, a rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a
respins plângerea constituie tilu executoriu, fără vreo altă formalitate.
Considerăm deosebit de util să precizăm faptul că, aceste titluri executorii se vor pune în
executare doar de către executorii fiscali cu respectarea normelor în materie statuate de
Dispozițiile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

o) Actele executorilor judecătorești care, potrivit legii, constituie titluri executorii

Normele noului Cod de procedură civilă, recunosc un caracter executoriu anumitor acte
emise de către executorii judecătorești. Cu această ocazie am putea aminti despre :
- unele încheieri ale executorilor judecătorești emise cu respectarea formei prevăzute de disp.
art. 656 NCPC;
- actul de adjudecare emis potrivit dispozițiilor art. 852 NCPC;

p) Contractul de asistență juridică

Contractul de asistenta juridica este încheiat în formă scrisă, cerută ad probationem. El
trebuie să îndeplinească toate condiţiile cerute de lege pentru încheierea valabilă a unei
convenţii şi dobândeşte dată certă prin înregistrarea sa în registrul oficial de evidenţă al
avocatului, indiferent de modalitatea în care a fost incheiat. Contractul de asistenţă juridică
reuneşte în conţinutul său elemente specifice contractului de mandat şi elemente specifice
unui contract de prestări de servicii, având caracteristici deosebite.
În consecinţă, din interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 30 alin. 3 teza a
II-a din Legea nr. 51/1995, republicata, raportat la prevederile art. 632 din NCPC, contractele
de asistenţă juridică au caracter de titlu executoriu conferit prin lege și pot fi puse în executare
silită.

r) Actele altor autorități care, potrivit legii, pot constitui titluri executorii
În rândul acestor acte, putem include acele acte ale unor organe cărora legea le
recunoaște un caracter executoriu. Aceste acte pot fi următoarele:
- titlul constatator al creanței Oficiului de Recuperare a Creanțelor Bancare.
Potrivit art 16 alin.(2) din Legea nr. 333/2001 privind unele măsuri pentru
diminuarea consecințelor încetării răscumpărării de unități de fond de către Fondul
Național de Investiții, orice titlu constatator al creanței Oficiului de Recuperare a
Creanțelor Bancare, precum și orice act încheiat de aceasta pentru realizarea
creanțelor preluate potrivit art. 14 constituie titlu executoriu;

39
 - contractele sau convențiile de credit ori alte titluri constatatoare ale creanțelor
AVAS. Articolul 39 alin.(1) din OUG nr. 51/1998 privind valorificarea unor active
ale statului prevede că, poate constitui titlu executoriu contractul sau convenția de
credit dintre bancă și debitorul cedat ori alte titluri constatatoare ale creanțelor,
actele prin care s-au constituit garanții personale sau reale pentru restituirea acestor
creanțe cesionate, potrivit legii, AVAS, precum și orice alte acte sau înțelegeri
încheiate de aceasta pentru valorificarea creanțelor preluate;

- titlul executoriu potrivit OG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Potrivit art. 41 al acetstui act normativ, în vederea executarii creantelor avand ca
obiect taxa judiciara de timbru, instantele judecatoresti vor comunica de îndata
hotararea, care constituie titlu executoriu pentru plata taxei judiciare de timbru.
Executarea creantelor avand ca obiect taxa judiciara de timbru se efectueaza prin
organele de executare ale unitatilor administrativ-teritorial in care persoana fizica
are domiciliul sau resedinta ori, dupa caz, in care persoana juridica are sediul social.

Capitolul IV. Obiectul și modalitățile procedurii de executare silită în materie civilă

1. Considerații generale privind obiectul și modalitățile procedurii de executare silită

Pentru a fi declanșată executarea silită, trebuie avut în vedere în primul rând care poate fi
obiectul acestei proceduri. În funcție de obiectul acestei proceduri, putem identifica și
modalitatea concretă de executare silită aplicabilă în cazul respectiv.
În cadrul executării silite directe, obiectul executării coincide cu obiectul obligaţiei
prevăzute în titlul executoriu, întrucât se urmăreşte executarea în natură a obligaţiei de către
debitor. În cazul executării silite indirecte, obiectul executării silite este distinct, deoarece

40
vizează bunurile mobile şi imobile din patrimoniul debitorului, acestea urmând a fi
indisponibilizate și valorificate, iar din suma obţinută urmează a fi îndestulat creditorul.
Pentru executarea silită indirectă, Noul Cod civil stabilește în conținutul art. 2.324 o
garanție comună a creditorilor chirografari asupra patrimoniului debitorului. Astfel, potrivit
acestui text, cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile și imobile,
prezente și viitoare. Aceste bunuri, servesc drept garanție comună(gaj general) a creditorilor
săi.
Această garanție comună recunoscută creditorilor chirografari de NCC, nu trebuie
confundată cu garanția constituită printr-o ipotecă mobiliară sau imobiliară. Ipoteca mobiliară
sau imobiliară, reprezintă un drept accesoriu dreptului de creanță stabilit în conținutul unui
titlu executoriu, constituit în unele cazuri chiar de către debitor sau, după caz, de terțe
persoane în favoarea creditorului, asupra unor bunuri mobile sau imobile determinate.
De aceea, este foarte important de reținut faptul că obiectul procedurii de executare silită
determină în toate cazurile și modalitatea de executare, care aceasta la rândul său, așa cum
vom putea remarca în rândurile următoare, poate îmbrăca mai multe forme prevăzute de
NCPC.

2. Determinarea obiectului procedurii de executare silită. Bunuri susceptibile de

executare silită
Cu privire la obiectul executării silite indirecte, se poate afirma faptul că acesta este
determinat de dispoziţiile art. 629 alin. (1) NCPC. Potrivit acestui text de lege, veniturile şi
bunurile debitorului pot fi supuse executării silite dacă, potrivit legii, sunt urmăribile şi numai
în măsura necesară pentru realizarea drepturilor creditorilor. Cu referire la bunurile supuse
unui regim special de circulație, conform alineatului (2) al textului amintit, acestea pot fi
urmărite numai cu respectarea condițiilor prevăzute de lege. Aşadar, textul citat nu reprezintă
altceva decât o expresie a principiului potrivit căruia întreaga avere a debitorului formează
garanția comună a creditorilor.
Așa cum am mai amintit, această garanție comună a creditorilor chirografari asupra
patrimoniului debitorului este consacrată în art. 2.324 NCC.
Dispoziţiile cuprinse în art. 629 alin. (1) NCPC constituie regula în ceea ce priveşte
obiectul executării silite, însă există şi excepţii, reglementate chiar de alineatul următor al
aceluiaşi text de lege. Așa cum am mai arătat, bunurile supuse unui regim special de circulaţie
pot fi urmărite numai cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. De exemplu, în practica
judiciară nu a existat un punct de vedere unitar cu privire la faptul că un imobil dobândit în
temeiul Legii nr. 112/1995 putea sau nu fi supus urmăririi silite, întrucât art. 9 din aceeaşi lege
prevedea că acesta nu poate fi înstrăinat timp de 10 ani de la data dobândirii.
Această problemă a fost tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, prin Decizia nr.
79/2007, admiţând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a statuat că dispoziţiile art. 9 alin. (8) din Legea nr.
112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe
trecute în proprietatea statului, se interpretează în sensul că imobilele dobândite în temeiul
prevederilor acestui articol pot constitui obiect al executării silite.

3. Bunuri ce pot fi exceptate de la procedura de executare silită

În sistemul procedural civil actual, sunt instituite o serie de situații în care anumite bunuri
aflate în patrimoniul debitoriului urmărit pot fi exceptate total sau parțial de la executarea
silită.
Pentru a teoretiza această afirmație, trebuie să distingem între bunurile neurmăribile care
aparțin pesoanelor fizice(A) și bunurile neurmăribile care aparțin persoanelor juridice de
drept public(B):

41
 A) Bunurile neurmăribile aparţinând persoanelor fizice
Categoriile de bunuri aparţinând debitorului şi exceptate de la urmărirea silită se împart la
rândul lor în două tipuri. Este vorba, în primul rând, despre bunurile inalienabile datorită
caracterului lor personal şi, în al doilea rând, despre acele bunuri care, deşi sunt alienabile,
sunt sustrase de la urmărire în considerarea caracterului umanitar al executării silite43.
a) bunuri exceptate de la urmărirea silită ca inalienabile datorită caracterului lor
personal. Se încadrează în această categorie dreptul de uz şi dreptul de abitaţie. Potrivit art.
752 NCC, uzuarul și titularul unui drept de abitație nu pot ceda drepturile sale altor persoane,
iar bunul ce face obiectul acestor drepturi nu poate fi închiriat sau, după caz, arendat.
De asemenea, prin legi speciale s-au prevăzut o serie de inalienabilităţi cu caracter
temporar, şi anume:
– locuinţa dobândită în condiţiile Decretului-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe
construite din fondurile statului către populaţie nu poate fi înstrăinată sau restructurată decât
cu autorizarea prealabilă a C.E.C.-ului [art. 12 alin. (2)];
– terenul atribuit în conformitate cu dispoziţiile art. 19 alin. (1), art. 21 şi art. 43 din Legea
nr. 18/1991 privind fondul funciar, republicată, nu poate fi înstrăinat prin acte între vii timp de
10 ani socotiţi de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii (art.
32);
– locuinţa dobândită în condiţiile Legii nr. 85/1992 nu poate fi înstrăinată sau restructurată
până la achitarea integrală a preţului, fără autorizarea prealabilă a unităţii vânzătoare (art. 15
alin. ultim);
b) bunuri alienabile ce nu pot fi urmărite silit. În conformitate cu art. 726 NCPC, nu pot
fi supuse executării silite:
– bunurile de uz personal sau casnic indispensabile traiului debitorului şi familiei sale,
precum şi obiectele de cult, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel;
– obiectele indispensabile persoanelor cu handicap și cele destinate îngrijirii bolnavilor;
– alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de trei luni, iar dacă debitorul se
ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă, animalele destinate
obţinerii mijloacelor de subzistență şi furajele necesare pentru aceste animale până la noua
recoltă;
– combustibilul necesar debitorului şi familiei sale socotit pentru 3 luni de iarnă;
– scrisorile, fotografiile și tablourile personale sau de familie și altele asemenea;
– bunurile declarate neurmăribile în cazurile și condițiile prevăzute de lege;
c) bunuri alienabile care se pot urmării silit în mod condiţionat. Potrivit art. 727
NCPC, pot fi urmărite condiţionat următoarele bunuri:
–bunurile mobile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exercițiului unei
profesii autorizate nu pot fi urmărite decât de către creditorii ale căror creanțe s-au născut în
legătură cu exercitarea profesiei respective;
– bunurile care nu sunt afectate unui patrimoniu profesional individual, dar care servesc la
exercitarea ocupației sau profesiei debitorului persoană fizică, pot fi supuse urmăririi silite
numai dacă nu există alte bunuri urmăribile și numai pentru obligații de întreținere sau alte
creanțe privilegiate asupra imobilelor;
– inventarul agricol, inclusiv animalele de muncă, furajele pentru aceste animale şi
seminţele pentru cultura pământului, în afară de cazul în care asupra acestor bunuri există un
drept de gaj sau privilegiu pentru garantarea creanţei, dacă debitorul se ocupă cu agricultura;
d) urmărirea salariului şi a altor venituri periodice. În conformitate cu dispoziţiile art.
728 NCPC, salariile şi alte venituri periodice realizate din muncă, pensiile acordate în cadrul
asigurărilor sociale, precum şi alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate
asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia pot fi urmărite:
43
E. Oprina, op. cit., p. 230.

42
 – până la 1/2 din venitul lunar net, pentru sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere
sau alocaţie pentru copii;
– până la 1/3 din venitul lunar net, pentru orice alte datorii;
– dacă sunt mai multe urmăriri asupra aceleiaşi sume, urmărirea nu poate depăşi 1/2 din
venitul lunar net al debitorului, indiferent de natura creanţelor, în afară de cazul în care legea
prevede altfel;
– veniturile din muncă sau orice alte sume ce se plătesc periodic debitorului și sunt
destinate asigurării mijloacelor de existență ale acestuia, în cazul în care sunt mai mici decât
cuantumul salariului minim net pe economie, pot fi urmărite numai asupra părții ce depășește
½ din acest cuantum;
– ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă, compensaţia acordată salariaţilor în
caz de desfacere a contractului individual de muncă pe baza oricăror dispoziţii legale, precum
şi sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, nu pot fi urmărite decât până la limita de 1/2 din
cuantumul acestora şi doar pentru sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere şi
despăgubiri pentru repararea daunelor cauzate prin moarte sau prin vătămări corporale, dacă
legea nu dispune altfel;
– alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii, ajutoarele pentru îngrijirea copilului
bolnav, ajutoarele de maternitate, cele acordate în caz de deces, bursele de studii acordate de
stat, diurnele, precum şi orice alte asemenea indemnizaţii cu destinaţie specială, stabilite
potrivit legii, nu pot fi urmărite pentru niciun fel de datorii.
De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 780 alin. (5) NCPC nu sunt supuse
executării silite prin poprire:
– sumele care sunt destinate unei afectaţiuni speciale prevăzute de lege şi asupra cărora
debitorul este lipsit de dreptul de dispoziţie;
– sumele reprezentând credite nerambursabile sau finanţări primite de la instituţii sau
organizaţii naționale și internaţionale pentru demararea unor programe ori proiecte;
– sumele necesare plăţii drepturilor salariale viitoare, dar nu mai mult de 3 luni de la data
înfiinţării popririi;
e) limitări ale dreptului creditorului de a urmări imobilele debitorului. Noul Cod de
procedură civilă prevede mai multe situaţii în care dreptul creditorului de a urmări imobilele
debitorului este limitat, trebuind respectată o anumită ordine în alegerea bunurilor asupra
cărora se porneşte executarea silită:
– imobilul unui minor sau al unei persoane puse sub interdicţie nu poate fi urmărit silit
înaintea urmăririi mobilelor sale [art. 815 alin. (1) NCPC];
– în cazul în care se urmăreşte un imobil ipotecat înstrăinat, dobânditorul acestui bun, care
nu este personal obligat pentru creanţa ipotecară, poate să ceară instanţei de executare
urmărirea altor imobile ipotecate pentru aceeaşi obligaţie, aflate în posesia debitorului
principal. Până la soluţionarea cererii, urmărirea imobilului ipotecat este suspendată [art. 816
alin. (2) NCPC];
– după primirea somaţiei, debitorul poate cere instanţei de executare, în termen de 10 zile
de la comunicare, să-i încuviinţeze ca plata integrală a datoriei, inclusiv dobânzile şi
cheltuielile de executare, să se facă din veniturile imobilului urmărit sau din alte venituri ale
sale timp de 6 luni [art. 823 alin. (1) NCPC];
– creditorii personali ai unui debitor coproprietar sau codevălmaş nu vor putea să
urmărească partea acestuia din imobilele aflate în proprietate comună, ci vor trebui să ceară
mai întâi împărţeala acestora [art. 817 alin. (1) NCPC].
B) Bunuri neurmăribile aparţinând persoanelor juridice de drept public
Potrivit art. 136 din Constituţia României44, proprietatea este publică sau privată.
Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor
44
Republicată în M. Of. nr. 767 din 11 octombrie 2003.

43
administrativ-teritoriale. Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii
organice, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi
concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de
utilitate publică.
Bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice sunt următoarele:
– bogăţiile de interes public ale subsolului;
– spaţiul aerian;
– apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional;
– plajele;
– marea teritorială;
– resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental;
– alte bunuri stabilite prin lege organică.
În baza acestor dispoziţii constituţionale a fost adoptată Legea nr. 213/1998 privind
proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia 45, care în anexele I, II, şi III determină
bunurile care fac parte din domeniul public al statului, judeţelor, comunelor, municipiilor şi
oraşelor.
În conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, bunurile din
domeniul public nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii.
Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, potrivit art. 4 din
Legea nr. 213/1998, este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din
domeniul public, iar potrivit art. 5 alin. (2) din acelaşi act normativ, aceste bunuri sunt supuse
regimului juridic de drept comun, deci ele pot forma obiectul executării silite.
Legislaţia franceză face distincţie între bunurile disponibile, bunuri indisponibile şi
bunurile neurmăribile sau insesizabile.
Literatura de specialitate46 defineşte bunurile urmăribile ca fiind toate bunurile ce aparţin
debitorului, chiar dacă sunt deţinute de către terţi 47. Indisponibilitatea48 unui bun constă într-
un obstacol temporar de a urmări bunul, provenind dintr-o circumstanţă particulară (bunuri ce
aparţin domeniului public sau care se află în indiviziune ori persoana titulară a dreptului de
proprietate asupra acestuia se află în procedura de reorganizare sau lichidare judiciară etc.),
iar insesizabilitatea49 unui bun constă în acel obstacol definitiv care derivă din lege (acele
bunuri pe care legea le declară insesizabile sau creanţele cu caracter alimentar, bunurile
mobile necesare pentru viaţa de zi cu zi şi folositoare la muncă pentru debitor şi familia sa,
obiectele indispensabile persoanelor handicapate sau destinate vindecării persoanelor
bolnave).

4. Modalitățile procedurii de executare silită

NCPC reglementează două modalităţi de executare silită, respectiv executarea silită directă
şi executarea silită indirectă.
Executarea silită directă este acea modalitate de executare silită prin care creditorul
urmăreşte realizarea în natură a obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu.
La rândul ei, executarea silită directă îmbracă trei forme, şi anume:
– predarea silită a bunurilor mobile (art.892-894 din NCPC);
– predarea silită a bunurilor imobile (art. 895-901 din NCPC);

45
M. Of. nr. 448 din 24 noiembrie 1998.
46
M. Donnier, J.B. Donnier, op.cit., p. 92-112.
47
Articolul 13 din Legea din 9 iulie 1991.
48
Acest aspect este reglementat de mai multe dispoziţii legale: art. 815-17 şi art. 900-1 C. civ. francez, art.
14-3 din Legea din 9 iulie 1991 etc.
49
Aceste reglementă ri sunt prevă zute de art. 14 din Legea din 9 iulie 1991, completate cu dispoziţiile art.
38-49 din Decretul din 31 iulie 1992.

44
 – executarea silită a altor obligaţii de a face sau a obligaţiilor de a nu face (art. 902-908 din
NCPC).
Executarea silită indirectă este definită ca fiind acea modalitate de executare prin care
creditorul, ce are de realizat o creanţă bănească, urmăreşte să realizeze această creanţă prin
valorificarea bunurilor debitorului sau prin poprirea sumelor de bani pe care acesta le deţine
la terţe persoane.
Executarea silită indirectă, la rândul ei, îmbracă cinci forme, şi anume:
– urmărirea silită a bunurilor mobile (art. 726-779 din NCPC);
– poprirea (art. 780-793 din NCPC);
– urmărirea silită a fructelor neculese şi recoltelor prinse de rădăcini (art. 794-798 din
NCPC);
- urmărirea veniturilor generale ale imobilelor(art. 799-811 din NCPC);
– urmărirea silită a bunurilor imobile (art. 812-862 din NCPC);
În doctrina juridică50 s-a pus problema de a şti dacă executarea silită directă poate fi
intervertită într-o executare silită indirectă. S-a concluzionat că acest lucru este posibil în
cazul în care există o hotărâre de condamnare alternativă, dar şi în situaţia în care hotărârea
este cu o singură condamnare, iar executarea silită nu mai este posibilă 51. Potrivit art. 891 din
NCPC, dacă în titlul executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează a fi plătită ca echivalent al
valorii lucrului în cazul imposibilităţii predării acestuia, instanţa de executare, la cererea
creditorului, va stabili această sumă prin hotărâre dată cu citarea părţilor.
De asemenea, este deosebit de util să reținem faptul că Noul Cod de procedură civilă
reglementează o nouă modalitate de executare silită şi anume, urmărirea veniturilor generale
ale imobilelor.
Această modalitate de executare silită, poate avea şi un caracter social pentru debitor,
întrucât dă posibilitatea creditorului să urmărească veniturile generale ale imobilului, măsură
care nu poate duce la scoaterea bunului din patrimoniul debitorului, ca în cazul urmăririi silite
imobiliare indirecte. Obiectul acestei urmăriri, este în mod evident urmărirea veniturilor
generale ale unui imobil, care vor fi sechestrate şi mai apoi eliberate creditorului sau după caz
distribuite creditorilor.
Subsecţiunea52 NCPC destinată urmăririi veniturilor generale ale imobilelor, stabileşte
chiar în conţinutul primei norme juridice (art.799), obiectul acestei modalităţi de executare, şi
anume executarea:
- tuturor veniturile prezente şi viitoare ale imobilelor ce sunt proprietatea debitorului
sau asupra cărora el are un drept de uzufruct;
- veniturile debitorului arendaş sau chiar chiriaş provenite din exploatarea imobilelor
arendate sau închiriate53.
Potrivit art. 799 alin. 3 din NCPC, urmărirea veniturilor unui imobil nu va putea fi
încuviinţată dacă există o urmărire imobiliară asupra aceluiaşi imobil.

50
I.C. Vurdea, Intervertirea execută rii silite directe în executare silită indirectă, în R.R.D. nr. 10/1974.
51
S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 50-51; E. Oprina, op. cit., p. 27-28.
52
Dispoziţiile acestei proceduri, sunt cuprinse în subsecţiunea 2, din Secţiunea a IVa, Capitolul I, Titlul II din
N.C.P.C.
53
A se vedea A. Stoica, op cit., p. 138.

45
 Capitolul V. Incidente procedurale ivite în cursul executării silite

1. Prescripția dreptului de a cere executarea silită

Prescripţia dreptului de a cere executarea silită este reglementată de art. 705-710 NCPC,
texte de lege ce se completează cu dispoziţiile NCC privind prescripţia extinctivă, care
reprezintă dreptul comun în această materie.
Prescripţia dreptului de a obţine executarea silită este o cauză legală de stingere a forţei
executorii a unui titlu executoriu, care produce următoarele efecte juridice54:
– stinge obligaţia organului de executare de a da curs executării (naşte dreptul de a refuza
executarea);
– stinge dreptul creditorului de a obţine executarea silită;
– stinge obligaţia debitorului de a se supune executării silite. Aceasta se înfăţişează ca o
sancţiune procesuală pentru creditor şi ca un beneficiu legal pentru debitor.
54
D.A.P. Florescu, P. Coman, T. Mrejeru, M. Safta, G. Bălaşa, op. cit., p. 18.

46
 În conformitate cu dispoziţiile art. 705 alin. (1) NCPC, dreptul de a obține executarea silită
se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. În cazul titlurilor emise în materia
drepturilor reale, termenul de prescripţie este de 10 ani.
Termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a obține
executarea silită [(art. 705 alin.(2)]. În cazul hotărârilor judecătorești și arbitrale, termenul de
prescripție începe să curgă de la data rărânerii lor definitive.
Cursul prescripţiei dreptului de a cere executarea silită poate fi suspendat sau întrerupt.
Astfel, prescripţia dreptului de a cere executarea silită se suspendă potrivit art. 707 alin.(1)
NCPC în următoarele situaţii:
– în cazurile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a dreptului de a
obține obligarea pârâtului. Cu titlu exemplificativ, potrivit art. 2.532 NCC, aceste cazuri pot
interveni: cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să
facă acte de întrerupere; pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din forţele armate ale
României, iar acestea sunt în stare de mobilizare sau de de război; între părinţi, tutore sau
curator şi cei care se află sub ocrotirea lor, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost
date şi aprobate; prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu cât timp
nu are reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă cât timp nu are cine să-
i încuviinţeze actele; prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei, etc.
– pe timpul cât suspendarea executării silite este prevăzută de lege ori a fost stabilită de
instanţă sau de alt organ jurisdicţional competent. Cu toate acestea, prescripţia nu se suspendă
pe timpul cât executarea silită este suspendată la cererea creditorului [art. 707 alin. (3)
NCPC];
– cât timp debitorul nu are bunuri urmăribile sau care nu au putut fi valorificate ori îşi
sustrage veniturile şi bunurile de la urmărire;
– în alte cazuri prevăzute de lege.
După încetarea suspendării, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs înainte
de suspendare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 708 NCPC, cursul prescripţiei se întrerupe:
– pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul
acesteia, a unui act voluntar de executare a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a
recunoaşterii, în orice alt mod, a datoriei;
– pe data depunerii cererii de executare, însoţită de titlul executoriu, chiar dacă a fost
adresată unui organ de executare necompetent;
– pe data depunerii cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori;
– pe data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare;
– pe data depunerii cererii de reluare a executării;
– în alte cazuri prevăzute de lege.
După întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.
Prescripţia nu este întreruptă dacă cererea de executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a
perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la aceasta.
După îndeplinirea termenului de prescripţie, potrivit art. 709 NCPC creditorul poate cere
repunerea în termen, numai dacă a fost împiedicat să ceară executarea datorită unor motive
temeinice. Cererea de repunere în termen se introduce la instanţa de executare competentă, în
termen de 15 zile de la încetarea împiedicării. Judecata cererii se face cu citarea părților,
printr-o hotărâre care este supusă apelului.
Dacă cererea de repunere în termen a fost admisă, creditorul poate formula cerere de
executare silită în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

2. Perimarea executării silită

47
 Perimarea executării silite este definită ca fiind o sancţiune de drept procesual civil, care
intervine în situaţia în care creditorul, din culpa sa, a lăsat să treacă un interval de timp de 6
luni de la data îndeplinirii ultimului act de executare silită 55. Sediul acestei materii este
constituit din prevederile art. 696-698 NCPC.
Pentru a interveni perimarea executării silite, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
– executarea silită să fie începută;
– rămânerea executării în nelucrare timp de 6 luni;
– culpa creditorului.
Dacă primele două condiţii nu ridică probleme deosebite în practica execuţională, cea de-a
treia condiţie este interpretată diferit de către organele de executare silită.
Culpa creditorului poate interveni în următoarele situaţii: executorul judecătoresc îi pune în
vedere creditorului să avanseze cheltuielile de executare şi acesta nu o face din diverse
motive; executorul judecătoresc îi aduce la cunoştinţă creditorului că se impune efectuarea
unei expertize pentru evaluarea imobilului debitorului, întrucât preţul nu s-a putut stabili prin
acordul părţilor, iar creditorul nu avansează cheltuielile necesare efectuării expertizei;
executorul judecătoresc îi comunică creditorului că trebuie să numească un administrator-
sechestru cu privire la bunurile sechestrate, însă acesta nu îşi îndeplineşte această obligaţie,
etc.
Nu poate fi vorba despre culpa creditorului în următoarele situaţii: creditorul nu se prezintă
la licitaţia publică organizată de executorul judecătoresc; creditorul nu mai ia legătura cu
executorul judecătoresc după ce a formulat cererea şi a avansat cheltuielile de executare, iar
executorul nu îi solicită alte date; creditorul nu îl însoţeşte pe executor la întocmirea
procesului-verbal de situaţie; creditorul nu indică bunurile debitorului care urmează să fie
executate silit etc.
Perimarea executării silite poate fi constatată, în mod direct, de către instanța la cererea
executorului judecătoresc sau a părții interesate, prin încheiere dată cu citarea în termen scurt
a părților.
Perimarea executării atrage desființarea tuturor actelor de executare îndeplinite, cu
excepția celor care au dus la realizarea, în parte, a creanței cuprinse în titlul executoriu și a
accesoriilor.
Executorul judecătoresc urmează să constate perimarea executării silite printr-un proces-
verbal, cu citarea părţilor, care poate fi contestat la instanţa de executare, în termen de 15 zile
de la comunicare, în condiţiile art. 401 C. proc. civ.
Această sancţiune se răsfrânge atât asupra actelor anterioare împlinirii termenului, cât şi
asupra celor întocmite ulterior, respectiv până în momentul constatării perimării. Perimarea nu
se răsfrânge însă asupra dreptului creditorului de a solicita executarea silită, atâta timp cât
aceasta nu s-a prescris, întrucât sancţiunea afectează numai actele de urmărire. Cu alte
cuvinte, dreptul de a solicita executarea silită nu se stinge ca urmare a constatării perimării56.
De aceea, potrivit art. 698 NCPC, în cazul în care a intervenit perimarea executării silite, se
va putea face, înăuntrul termenului de prescripție, o nouă cerere de executare silită, iar
dispozițiile art. 664 și 665 NCPC vor fi aplicabile în mod corespunzător. Din interpretarea
acestui text, rezultă faptul că se consideră perimată inclusiv încheierea de încuviințare a
executării silite dispusă de către instanța de executare, fapt pentru care, după obținerea unei
noi încheieri de înciviințare, și în funcție de modalitatea sau forma de executare, executorul
judecătoresc va comunica debitorului acest înscris, precum și o nouă somație, la care nu se va
mai alătura titlul ce se execută.

55
Pentru amă nunte privind perimarea execută rii silite, a se vedea I. Gârbuleţ, Perimarea execută rii silite, în
Revista de executare silită nr. 1/2007, p. 83-89.
56
I. Leş, op cit., p. 1099

48
 3. Amânarea, suspendarea și restrângerea executării silite
Amânarea, suspendarea și restrângerea executării silite, pot fi considerate incidente ale
executării silite care pot conduce la oprirea temporară a activității executorului judecătoresc.
Aceste incidente, rezultă pe cale reglementară din dispozițiile art. 699-701 NCPC.
Potrivit art. 699 alin.(1) NCPC, amânarea executării silite poate interveni doar în
următoarele cazuri:
- procedura de citare sau de întocmire a anunțutilor și publicațiilor de vânzare nu a
fost îndeplinită;
- dacă la termenul stabilit pentru executare, creditorul nu și-a îndeplinit obligațiile
prevăzute de art. 646 alin.(1) NCPC.
Amânarea executării silite se va dispune de către executorul judecătoresc prin încheiere,
care trebuie să respecte forma stabilită de art. 656 alin.(1) NCPC.
Și suspendarea executării silite, reprezintă un incident care temporizează activitatea
executorului judecătoresc sau a altor organe de executare silită într-o anumită cauză.
Suspendarea poate avea loc atât înainte de declanşarea executării silite, cât şi în timpul
desfăşurării acesteia.
Suspendarea executării silite îmbracă două forme: suspendarea voluntară şi suspendarea
legală:
a) suspendarea voluntară. Această formă de suspendare a executării silite poate fi dispusă
numai de către creditor, fiind o consecinţă a principiului disponibilităţii procesuale.
Suspendarea voluntară, la rândul ei, poate fi expresă (atunci când creditorul formulează
cerere în acest sens) şi tacită (atunci când poate fi dedusă din neîntocmirea unor acte
execuţionale la care era necesar acordul creditorului. De exemplu, deşi i s-a solicitat de către
executorul judecătoresc să numească un administrator-sechestru pentru bunurile care urmează
să fie inventariate, nu îşi îndeplineşte această obligaţie). Suspendarea tacită, poate avea un
efect juridc similar cu cel al amânării procedurii de executare silită.
b) suspendarea legală. La rândul ei, suspendarea legală îmbracă două forme: suspendarea
legală de drept şi suspendarea legală facultativă.
Suspendarea legală de drept intervine în următoarele cazuri:
– când debitorul a murit, lăsând numai succesibili acceptați, executarea începută asupra
bunurilor sale se va continua în contra lor 10 zile după ce printr-o notificare au fost înştiinţaţi
în mod colectiv, despre continuarea executării silite (art. 688 NCPC);
– după primirea încheierii de încuviințare a urmăririi, debitorul poate cere instanţei de
executare, în termen de 10 zile de la comunicare, să-i încuviinţeze ca plata integrală a datoriei,
inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare, să se facă din veniturile nete ale imobilelor
sale, chiar neurmărite, sau din alte venituri ale sale timp de 6 luni; în caz de admitere a cererii,
instanţa va dispune suspendarea urmăririi silite imobiliare [art. 823 alin.(1) și (2) NCPC];
– în tot cursul executării silite asupra bunurilor imobile, debitorul sau altă persoană
interesată poate obţine desfiinţarea măsurilor asigurătorii sau de executare, consemnând la
dispoziţia executorului judecătoresc sau, după caz, a creditorului urmăritor, întreaga valoare a
creanţei, cu toate accesoriile şi cheltuielile, astfel că intervine suspendarea de drept a
executării silite în condiţiile art. 720 și art.862 NCPC .
Suspendarea legală facultativă poate fi dispusă atât în cadrul contestaţiei la executare, cât
şi în urma exercitării căilor legale de atac.
Aşadar, în conformitate cu dispoziţiile art. 718 alin. (1) NCPC, până la soluţionarea
contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, instanţa competentă poate
suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune. Cuantumul acestei cauțiuni este fixat de
alineatul (2) al art. 718 NCPC.

49
 În urma exercitării căilor de atac, suspendarea legală facultativă poate fi dispusă în cazul
recursului, al contestaţiei în anulare, al revizuiri, iar în unele cazuri şi în apel.
În cazul recursului, potrivit art. 484 alin. (2) NCPC, la cererea recurentului, instanţa
sesizată cu judecarea recursului poate dispune, motivat, suspendarea executării hotărârii
recurate.
În cazul contestaţiei în anulare, potrivit art. 507 NCPC, instanţa poate suspenda executarea
hotărârii a cărei anulare se cere, sub condiţia depunerii unei cauţiuni. De asemenea, o
dispoziţie asemănătoare este cuprinsă în art. 512 NCPC, care se referă la revizuire.
O situaţie particulară se întâlneşte în cazul apelului. Astfel, potrivit art. 468 alin. (5)
NCPC, apelul declarat în termen suspendă executarea hotărârii de primă instanţă, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege. Prin urmare, efectul suspensiv al apelului nu se va produce în
cazul hotărârilor cu executare provizorie, de drept și judecătorească(art. 448, art. 449 NCPC).
Însă, în aceste situaţii instanţa de judecată poate totuşi încuviinţa suspendarea executării
provizorii, dar numai cu dare de cauţiune (art. 450 NCPC).
Suspendarea legală facultativă poate interveni şi în cazul unei hotărâri arbitrale. Potrivit
art. 612 NCPC, instanţa judecătorească va putea suspenda executarea hotărârii arbitrale
împotriva căreia a fost introdusă acţiunea în anulare, numai după depunerea unei cauţiuni, cu
respectarea procedurii stabilite de art. 484 alin.(2)-(5) și (7) NCPC.
Restrângerea executării silite poate fi dispusă numai de către instanța de executare. Astfel,
potrivit art. 701 alin.(1) NCPC, când creditorul urmărește în acelașii timp mai multe bunuri
mobile sau imobile a căror valoare este vădit excesivă în raport cu creanța ce urmează a fi
realizată, instanța de executare, la cererea debitorului și după citarea creditorului, poate să
restrângă executarea la anumite bunuri.
Dacă cererea debitorului va fi admisă de către instanța de executare, atunci se va suspenda
executarea celorlalte bunuri. Executarea suspendată nu va putea fi reluată decât după
rămânerea definitivă a proiectului de distribuire a sumelor rezultate din executarea efectuată și
numai în măsura neîndestulării creanței creditorului, sau după caz a creditorilor.

4. Depunerea unei sume cu afectațiune specială

O altă operațiune prin intermediul căreia se poate temporiza executarea silită, o reprezintă
și depunerea unui sume cu afectațiune specială. Această procedură este specifică numai
executărilor silite indirecte.
Prin intermediul acestei proceduri, reglementată de NCPC, se oferă posibilitatea
debitorului, a terțului garant sau, a unei alte persoane interesate, să consemneze la o instituție
de credit, la dispoziția executorului judecătoresc sau după caz, la dispoziția creditorului
urmăritor, întreaga valoare a creanței, cu toate accesoriile și cheltuielile de executare și să
depună dovada de consemnare la executorul judecătoresc. Efectul depunerii unei sume cu
afectațiune specială constă în desființarea măsurilor asiguratorii ori a celor de executare silită.
În acest sens, potrivit art. 720 NCPC condițiile procedurii de depunere a unei sume cu
afectațiune specială sunt următoarele:
- să fie îndeplinită până la adjudecarea bunurilor scoase la vânzare silită;
- partea interedsată să consemneze la o instituție de credit întreaga valoare a creanței,
cu toate accesoriile și cheltuielile de executare;
- dovada de consemnare, însoțită de cererea debitorului sau a terțului garant privind
desființarea măsurilor asiguratorii ori de executare, să fie depusă la executorul
judecătoresc învestit cu respectiva executare silită.
Dacă sunt îndeplinite aceste condiții, executorul judecătoresc competent se va pronunța
de urgență, prin încheiere, dată cu citarea părților, ce va fi comunicată de îndată părților. În
cazul în care cererea este admisă și debitorul sau terțul garant nu se opune, executorul

50
judecătoresc prin aceeași încheiere, odată cu desființarea măsurilor, va dispune și eliberarea
sumei în mâinile creditorului.
În ipoteza în care debitorul sau terțul garant va dovedi că a făcut contestație în termen și
se va opune la eliberarea sumei, executarea va fi suspendată de drept, iar executorul
judecătoresc se va pronunța asupra eliberării sumei numai după ce instanța a dat o hotărâre
definitivă asupra contestației respective.

5. Proprietatea comună asupra bunurilor supuse executării silite

În conformitate cu dispoziţiile art. 817 alin. (1) NCPC, creditorii personali ai unui debitor
coproprietar sau codevălmaş nu vor putea să urmărească partea acestuia din imobilele aflate în
proprietate comună, ci vor trebui să ceară mai întâi partajul acestora. La cererea creditorului,
acţiunea în împărţeală poate fi notată în cartea funciară.
Împărţeala bunurilor proprietate comună se poate face fie pe cale principală, fie în cadrul
unei contestaţii la executare, la solicitarea părţii interesate.
Executorul judecătoresc nu poate solicita împărţeala bunurilor proprietate comună, întrucât
el nu are calitate procesuală activă în această situaţie. În acest caz, executarea silită nu poate
avea loc până la soluţionarea cererii de împărţeală, fiind de drept suspendată.
Creditorii personali pot urmări însă cota-parte determinată a debitorului lor din dreptul de
proprietate asupra imobilului, fără a mai fi necesar să ceară împărţeala, dacă ea este
neîndoielnic stabilită şi lămurită şi este înscrisă, prin arătarea unei fracţiuni, în cartea funciară.
În acest caz, coproprietarii vor putea cere punerea în vânzare a întregului imobil aflat în
coproprietate.
Dacă se urmăreşte o cotă-parte determinată dintr-un bun ce aparţine debitorului, atunci nu
este nevoie să se solicite împărţeala.

6. Beneficiul de discuțiune și beneficiul de diviziune

Beneficiul de discuţiune şi beneficiul de diviziune constituie facultăţi pe care legea le
conferă în anumite situaţii debitorului ori persoanei urmărite pentru bunurile sale, de a cere
creditorului să urmărească bunurile altei persoane sau să dividă urmărirea, ceea ce este de
natură să ducă la temporizarea executării silite întreprinse de creditor57.
Beneficiul de discuţiune şi beneficiul de diviziune poate fi invocat în următoarele situaţii:
– fidejusorul poate opune creditorului beneficiul de discuţiune, cerându-i să urmărească
bunurile principale şi numai după aceea, dacă nu va fi îndestulat, să-l urmărească pe el (art.
2.294 NCC). În cazul în care există mai mulţi fidejusori care garantează faţă de unul şi acelaşi
creditor, pentru una şi aceeaşi datorie, fidejusorul urmărit poate opune beneficiul de diviziune,
cerând creditorului ca urmărirea să se dividă pe ceilalţi fidejusori (art. 2.298 NCC);
– dobânditorul bunului ipotecat va putea să opună creditorului ipotecar o excepţie similară
beneficiului de discuţiune al fidejusorului, solicitând urmărirea altor imobile ipotecate pentru
aceeaşi datorie în patrimoniul debitorului principal [art. 816 alin.(2) NCPC];
– minorul sau persoana pusă sub interdicţie pot opune creditorului beneficiul de discuţiune,
cerându-i acestuia să urmărească mai întâi bunurile sale mobile [art. 815 alin. (1) NCPC];
– în cazul în care creditorii personali ai unuia dintre soţi cer împărţeala bunurilor comune,
înainte de a urmări bunurile proprii ale soţului debitor ori dacă creditorii comuni urmăresc
bunurile proprii ale soţilor, înainte de urmărirea bunurilor comune, se va invoca, chiar din
oficiu, beneficiul de discuţiune.

7. Întoarcerea executării silite

57
S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 244.

51
 Potrivit art. 722 NCPC, în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau însăşi
executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei
anterioare acesteia. Cheltuielile de executare pentru actele efectuate rămân în sarcina
creditorului.
Bunurile asupra cărora s-a făcut executarea se vor restitui celui îndreptăţit, fără însă a se
aduce atingere drepturilor definitiv dobândite de terţii de bună – credinţă.
În cazul în care executarea silită s-a făcut prin vânzarea unor bunuri mobile, întoarcerea
executării se va face prin restituirea de către creditor a sumei rezultate din vânzare, actualizată
în funcţie de rata inflaţiei, cu excepţia situaţiei când îşi găseşte aplicarea art. 776 NCPC.
Modalitatea de restabilire a situației anterioare decalnșării executării silite este
reglementată de art. 723 NCPC. Astfel, dacă instanţa judecătorească a desfiinţat titlul
executoriu sau însăşi executarea silită, la cererea celui interesat, va dispune, prin aceeaşi
hotărâre, şi asupra restabilirii situaţiei anterioare executării.
Dacă instanţa care a desfiinţat hotărârea executată a dispus rejudecarea în fond a
procesului şi nu a luat măsura restabilirii situaţiei anterioare executării, această măsură se va
putea dispune de instanţa care rejudecă fondul.
Dacă nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare executării, cel îndreptăţit o va putea
cere, pe cale separată, instanţei de executare. Judecata se va face de urgenţă şi cu precădere,
hotărârea fiind supusă numai apelului.
Pentru restabilirea cu celeritate a situației anterioare demarării procedurii de executare,
legiuitorul procesual civil a prevăzut în conținutul art. 725 NCPC, posibilitatea executării
provizorii a hotărârii de primă instanță prin care s-a dispus această măsură.
Dispozițiile NCPC, reglementează și anumite cazuri speciale de întoarcere a executării
silite(art. 724). În acest sens, textul face referire la titlul executoriu emis de un alt organ decât
o instanţă judecătorească și care a făcut obiectul procedurii de executare silită efectuată de
către executorul judecătoresc.
Dacă acest titlu a fost desfiinţat de acel organ sau de un alt organ din afara sistemului
instanţelor judecătoreşti, iar modalitatea restabilirii situaţiei anterioare executării nu este
prevăzută de lege ori, deşi este prevăzută, nu s-a luat această măsură, ea se va putea obţine pe
calea unei cereri introduse la instanţa de executare cu respectarea condițiilor stabilite de
art.723 alin.(3) NCPC.

52
 Capitolul VI. Contestația la executare

Contestaţia la executare58 este definită ca fiind mijlocul procedural prin care părţile sau
terţele persoane vătămate prin executare se pot plânge instanţei competente în scopul de a
obţine desfiinţarea actelor ilegale de executare 59. Prin urmare, procedura execuţională trebuie
să se desfăşoare numai în condiţiile prescrise de lege, în caz contrar, aceasta poate fi anulată
la cererea celor vătămaţi în drepturile lor60.
În conformitate cu dispoziţiile art. 711 alin. (1) NCPC, împotriva executării silite, precum
şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau
vătămaţi prin executare61. De asemenea, dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 443
58
În legislaţia execuţională din Franţa, litigiile nă scute cu ocazia aplică rii mă surilor de executare silită sunt
soluţionate de că tre juge du l’exécution. Potrivit art. 213.5 din noul Cod de organizare judiciară ,
preşedintele tribunalului de mare instanţă poate delega aceste atribuţii unuia sau mai multor judecă tori
din circumscripţia acelui tribunal. Acest judecă tor specializat are o competenţă materială de ordin public,
deoarece nu numai că controlează regularitatea formelor de procedură ca celeritate a urmă ririi silite, dar
soluţionează şi fondul contestaţiilor la executare ivite cu ocazia aplică rii mă surilor de executare silită în
temeiul titlurilor executorii şi chiar dispune aplicarea de mă suri conservatorii, câ nd este cazul. Pentru mai
multe amă nunte, a se vedea S. Guinchard, T. Moussa, op. cit., p. 177-204.
59
Pentru amă nunte, a se vedea S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit.; E. Oprina, op. cit., p. 244.
60
A se vedea, pentru o cercetare amă nunţită a acestei instituţii, Al. Lesviodax, Contestaţia la executare în
materie civilă , Ed. Ştiinţifică , Bucureşti, 1967; R. Petrescu, Contestaţia la executare silită imobiliară , Ed.
Oscar Print, Bucureşti, 2001; D.C. Tudurache, Contestaţia la executare, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006.
61
Potrivit legislaţiei franceze, formularea unei contestaţii la executare nu are niciun efect suspensiv asupra
mă surilor contestate. În materia popririi, art. 46 din Legea din 9 iulie 1991 dispune că , în caz de

53
NCPC, se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la
înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum şi în cazul în care organul de
executare refuză să efectueze o executare silită, ori să îndeplinească un act de executare în
condiţiile prevăzute de lege.
De asemenea, după începerea executării silite, cei interesați sau vătămați pot cere, pe calea
acestei acțiuni și anularea încheierii prin care s-a admis cererea de încuviințare a executării
silite, dacă aceasta a fost dată fără îndeplinirea condițiilor legale.
Așa cum am mai amintit, prin intermediul contestației la executarea se poate solicita și
împărțirea bunurilor aflate în proprietate comună sau în devălmășie.
În doctrina actuală se susţine că contestaţia la executare se înfăţişează ca o cale de atac
specială, atunci când ea este exercitată de către una dintre părţi, şi ca o acţiune civilă
particulară, în cazul promovării ei de către o terţă persoană vătămată prin măsurile de
executare silită62.
Subiectele contestaţiei la executare sunt, în primul rând, creditorul şi debitorul, iar în
cazul popririi, terţul poprit. De regulă, calea contestaţiei la executare este folosită de către
debitor, interesul acestuia fiind acela de a încetini sau chiar bloca executarea silită.
Contestaţia la executare poate fi formulată şi de persoane străine de raportul execuţional.
Condiţia care se cere în mod special pentru a putea fi promovată o astfel de cale de atac, în
afară de condiţiile generale ale promovării unei acţiuni în justiţie, este aceea ca terţii să fie
vătămaţi prin actele sau măsurile de executare silită.
Printre subiectele contestaţiei la executare se numără şi procurorul, întrucât, în condiţiile
art. 92 NCPC, acesta poate promova această cale de atac specială.
Obiectul contestaţiei la executare. În conformitate cu dispoziţiile art. 711 alin. (1) NCPC,
contestaţia la executare poate viza urmărirea propriu-zisă, înţelesul, întinderea sau aplicarea
titlului executoriu, ori încheierile executorului judecătoresc. Prin urmare, textul de lege
indicat mai sus face distincţia între contestaţia propriu-zisă asupra actelor de executare,
contestaţia la titlu și contestația asupra încheierilor executorilor judecătorești.
Contestaţia la executare propriu-zisă este cea mai des utilizată în practica execuţională
şi reprezintă mijlocul procedural prin care se contestă executarea silită sau doar un anumit act
de executare.
Pe calea contestaţiei la executare propriu-zise se pot invoca neregularităţi privind
nerespectarea formelor prevăzute de lege pentru încunoştinţarea debitorului, alegerea formei
de executare, prescripţia dreptului de a cere executarea silită, perimarea executării, ordinea de
urmărire a bunurilor, urmărirea unor bunuri ce aparţin altor persoane decât debitorului,
invocarea competenţei legale, precum şi alte motive de nulitate a executării silite63.
În conformitate cu dispoziţiile art. 711 alin.(3) NCPC, după ce a început executarea silită,
cei interesaţi sau vătămaţi pot cere, pe calea contestaţiei la executare, şi anularea încheierii
prin care s-a admis cererea de încuviințare a executării silite, dată fără îndeplinirea condiţiilor
legale.
În cazul executării unei hotărâri judecătorești sau arbitrale, pe calea contestaţiei la
executare debitorul nu poate invoca apărări de fond, de natură a pune în discuţie fondul
cauzei, deoarece acestea trebuiau formulate odată cu soluţionarea pricinii, ori în calea legală

contestaţie depusă la judecă torul de executare, plata se amâ nă doar dacă judecă torul autorizează plata,
pentru sume determinate. În materia licitaţiilor, cererea privitoare la proprietatea bunului sau la
exceptarea acestuia de a fi urmă rit nu reprezintă un obstacol de a fi urmă rit, dar suspendă procedura de
executare care priveşte urmă rirea acelui bun şi vâ nzarea lui nu poate avea loc (art. 126 din Decretul din
31 iulie 1992). De asemenea, dacă se formulează o cerere de constatare a nulită ţii actelor execuţionale,
aceasta nu suspendă operaţiunea de executare silită , decâ t dacă judecă torul dispune acest lucru (art. 133
din Decretul din 31 iulie 1992).
62
I. Leş, Tratat..., p. 1160.
63
E. Oprina, op. cit., p. 248.

54
de atac. Cu titlu execpecțional, aceste apărări de fond pot fi invocate pe calea contestației la
executare, atunci când executarea silită se efectuează în temeiul unui alt titlu executoriu decât
o hotărâre judecătorească(înscris autentic notarial, bilet la ordin, contract de credit bancar,
etc.).
Potrivit art.714 alin.(1) NCPC, contestația la executare propriu-zisă poate fi exercitată în
termen de 15 zile de la data când:
- contestatorul a luat la cunoștință de actul de executare pe care îl contestă;
- cel interesat a primit, după caz, comunicarea ori înştiinţarea privind înfiinţarea
popririi. Dacă poprirea este înfiinţată asupra unor venituri periodice, termenul de
contestaţie pentru debitor începe cel mai târziu la data efectuării primei reţineri din
aceste venituri de către terţul poprit;
- debitorul care contestă executarea însăşi a primit încheierea de încuviințare a
executării sau somația ori de la data când a luat cunoştinţă de primul act de
executare, în cazurile în care nu a primit încheierea de încuviințare a executării și
nici somaţia sau executarea se face fără somaţie.
În cadrul acestui tip de acțiune, am putea introduce și contestația prin care o terță persoană
pretinde un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit. Potrivit art. 714
alin.(4) NCPC, aceast tip de contestație poate fi promovată în tot cursul executării silite, dar
nu mai târziu de 15 zile de la efectuarea vânzării ori de la data predării silite a bunului.
Termenul menționat este unul de decădere, stabilit în sarcina persoanei interesate doar în
privința promovării unei astfel de acțiuni deoarece, legislația procesual îi permite realizarea
dreptului pe calea unei cereri separate, în condițiile legii, sub rezerva drepturilor definitiv
dobândite de către terții adjudecatari.
Contestaţia la titlu, reglementată de art. 711 alin. (2) NCPC, poate fi exercitată atunci
când se contestă însuşi titlul executoriu, dar nu în ceea ce priveşte valabilitatea sa în fond, ci
numai cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea sa. Potrivit art. 714 alin.(3) NCPC,
această contestație poate fi exercitată oricând înăuntrul termenului de prescripție a dreptului
de a obține executarea silită.
Contestația asupra încheierilor executorilor judecătorești reprezintă o acțiune
novatoare reglementată de noile dispoziții procedurale. Prin intermediul acestei acțiuni, pot fi
atacate la instanța de executare numai încheierile care nu sunt, potrivit legi, definitive și care
sunt date de către executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită. Per a
contrario, contestația împotriva încheierilor definitive date de către executorul judecătoresc,
poate fi formulată în termenul comun de 15 zile.
Prezenta contestație, poate fi exercitată de către partea interesată în termen de 5 zile de la
comunicarea încheierii.
Legea nr. 188/2000, privind executorii judecătorești reglementează un alt mijloc
procedural, distinct de contestaţia la executare, şi anume plângerea împotriva refuzului
executorului judecătoresc de a efectua o executare sau de a îndeplini un act de executare
silită[art. 56 alin.(2)].
Plângerea se va introduce de către persoana interesată, în termen de 5 zile de la data la care
a luat cunoştinţă de acest refuz, la judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are sediul biroul
executorului judecătoresc. Judecarea plângerii se face cu citarea părţilor, iar hotărârea
judecătoriei este supusă numai apelului.
Executorul judecătoresc este obligat să se conformeze hotărârii judecătoreşti rămase
definitivă. Nerespectarea, cu rea-credinţă, de către executorul judecătoresc a obligaţiei
stabilite în hotărârea definitivă, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la unu
la 3 ani, iar dacă fapta a fost săvârşită din culpă, cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu
amendă.

55
 Alături de procedura plângerii stabilită de dispozițiile speciale ale Legii nr. 188/2000
privind executorii judecătorești, așa cum am putut remarca în dispozițiile art. 711 alin.(1)
NCPC, în cazul în care organul de executare refuză să efectueze o executare silită, ori să
îndeplinească un act de executare în condiţiile prevăzute de lege, se poate exercita și
contestație la executare.
În privinţa competenţei de soluţionare a contestaţiei la executare, legea face distincţie
doar între contestaţiile propriu-zise şi contestaţiile la titlu. Astfel, potrivit art. 713 alin.(1)
NCPC, se instituie o regulă generală asupra introducerii contestației la executare. Potrivit
acestui text, contestația propriu-zisă se introduce la instanța de executare însă, după cum vom
remarca, alineatul (2) al textului citat, reglementează o serie de situații ce țin cont de forma de
executare adoptată.
Astfel, în cazul urmăririi silite prin poprire, dacă domiciliul sau sediul debitorului se află
în circumscripția altei curți de apel decât cea în care se află instanța de executare, contestația
se poate introduce și la judecătoria în a cărei circumscripție își are domiciliul sau sediul
debitorul.
În cazul urmăririi silite a imobilelor, al urmăririi silite a fructelor și a veniturilor
generale ale imobilelor, precum și în cazul predării silite a bunurilor imobile, dacă
imobilul se află în circumscripția altei curți de apel decât cea în care se află instanța de
executare, contestația se poate introduce și la judecătoria de la locul situării imobilului.
Contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se
introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. În cazul în care contestaţia
vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, competenţa de
soluţionare aparţine instanţei de executare.
Contestaţia la executare, potrivit art. 715 NCPC, trebuie făcută în formă scrisă şi va trebui
să cuprindă menţiuni privind: numele, prenumele şi domiciliul părţilor; identificarea titlului
executoriu în temeiul căruia se face executarea silită; motivele de fapt şi de drept; dovezile pe
care se sprijină contestaţia şi semnătura.
De asemenea, potrivit textului amintit, contestatorul care nu locuiește sau nu are sediul în
localitatea de reședință a instanței poate, chiar prin cererea sa, să își aleagă domiciliul sau
sediul procesual în această localitate, menționând numele persoanei căreia urmează să i se
facă comunicările.
În cazul judecării unei acțiuni de contestație la executare, întâmpinarea va fi obligatorie.
Procedura de judecată a contestaţiei la executare este prevăzută de art. 716 NCPC., care
arată că se judecă cu procedura prevăzută pentru judecata în primă instanţă, care se aplică în
mod corespunzător. Instanța sesizată va solicita de îndată executorului judecătoresc să îi
transmită, într-un termen fixat, copii certificate de acesta de pe actele dosarului de executare
în cauză, dispoziţiile art. 286 NCPC, cu referire la regimul copiilor, fiind aplicabile în mod
corespunzător. Părţile vor fi citate în termen scurt, iar judecarea contestaţiei se face de urgenţă
şi cu precădere. La cererea părților sau atunci când apreciază că este necesar, instanța va putea
solicita relații și explicații scrise de la executorul judecătoresc.
Hotărârea pronunţată cu privire la contestaţia la executare propriu-zisă se dă cu drept de
apel, iar hotărârea prin care s-a soluţionat contestaţia la titlu ori, contestația referitoare la un
drept de proprietate sau la un alt drept real, sunt supuse căilor de atac specifice dreptului
comun.
Dacă prin contestație s-a cerut lămurirea, înțelesului, întinderii ori aplicării unui titlu care
nu constituie hotărâre a unui organ de jurisdicție, hotărârea prin care s-a soluționat contestația
va putea fi atacată numai cu apel.
În conformitate cu art. 403 C. proc. civ., până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a
altei cereri privind executarea silită, instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se

56
depune o cauţiune în cuantumul fixat de instanţă, în afară de cazurile în care legea dispune
altfel.
Dacă bunurile urmăribile sunt supuse stricăciunii, pieirii sau deprecierii, se va suspenda
numai distribuţia preţului.
Potrivit art. 718 NCPC până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri
privind executarea silită, la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive temeinice,
instanţa competentă poate suspenda executarea. Suspendarea se poate solicita odată cu
contestaţia la executare sau prin cerere separată. Pentru a se dispune suspendarea, cel care o
solicită trebuie să dea în prealabil o cauţiune, calculată la valoarea obiectului contestaţiei,
după cum urmează:
a) de 10%, dacă această valoare este de până la 10.000 lei;
b) 1.000 de lei plus 5% pentru ceea ce depăşeşte 10.000 lei;
c) 5.500 de lei plus 1% pentru ceea ce depăşeşte 100.000 lei;
d) 14.500 de lei plus 0,1% pentru ceea ce depăşeşte 1.000.000 lei.
Dacă obiectul contestaţiei nu este evaluabil în bani, cauţiunea va fi de 1.000 lei, în afară
de cazul în care legea dispune altfel. Suspendarea executării este obligatorie şi cauţiunea nu
este necesară dacă: hotărârea sau înscrisul ce se execută nu este, potrivit legii, executoriu;
înscrisul ce se execută a fost declarat fals printr-o hotărâre judecătorească, dată în prima
instanţă; debitorul face dovada cu înscris autentic că a obţinut de la creditor o amânare ori,
după caz, beneficiază de un termen de plată.
În toate cazurile de suspendare a executării silite, instanţa se pronunţă prin încheiere, care
poate fi atacată numai cu apel, în mod separat, în termen de 5 zile de la pronunțare pentru
partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru cea lipsă.
În cazuri urgente, dacă s-a plătit cauţiunea, preşedintele instanţei poate dispune, prin
încheiere şi fără citarea părţilor, suspendarea provizorie a executării silite până la
soluţionarea cererii de suspendare de către instanţă. Această încheiere nu este supusă nici unei
căi de atac [art. 718 alin. (7) NCPC].
Prin urmare, legiuitorul a stabilit că poate fi dispusă suspendarea provizorie a executării
silite până la soluţionarea cererii de suspendare, însă numai dacă sunt îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii de fond şi de formă, ce pot fi desprinse din textul de lege citat64:
- existenţa pe rolul instanţei a unei cereri de suspendare. Cererea de suspendare a
executării silite poate fi formulată atât în cadrul unei contestaţii la executare, cât şi în cadrul unei
alte cereri privind executarea silită, ceea ce este important pentru admisibilitatea cererii de
suspendare provizorie a executării silite este existenţa pe rolul aceleaşi instanţe a unei cereri
de suspendare cu privire la aceeaşi executare silită şi în acelaşi dosar execuţional.
În situaţia în care pe rolul instanţei nu există o astfel de cerere de suspendare sau cererea
nu priveşte aceeaşi executare silită ori acelaşi dosar execuţional, ea urmează a fi respinsă
pentru neîndeplinirea unei condiţii prevăzute de lege.
- existenţa unui caz urgent. Condiţia urgenţei este extrem de importantă şi ea trebuie
apreciată de către preşedintele instanţei în raport cu situaţia debitorului sau a bunurilor
urmăribile, această condiţie fiind cea care particularizează suspendarea provizorie faţă de cea
reglementată de art. 718 alin. 1 NCPC65.
De asemenea, condiţia urgenţei trebuie analizată şi motivată cu ocazia soluţionării cererii
de suspendare provizorie a executării silite.

64
I. Gârbuleţ, Efectele suspendă rii execută rii silite prin poprire, în Revista româ nă de executare silită
nr. 1/2009, p.

65
A se vedea I. Leş, Legislaţia execută rii silite. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti 2007, p. 148-149.

57
 Într-o speţă66, s-a reţinut că cercetând aparenţa dreptului pretins de reclamant, în
conformitate cu dispoziţiile art. 718 alin. (7) NCPC, este necesară suspendarea executării, în
condiţiile în care există neclarităţi cu privire la persoana titulară a dreptului de proprietate
asupra bunului urmărit, astfel ca, în cadrul contestaţiei la executare să se analizeze dacă bunul
mai aparţine sau nu debitoarei.
- depunerea unei cauţiuni. Potrivit art. 718 alin. (2) NCPC, cauţiunea care trebuie
depusă este calculată la valoarea obiectului cererii și în cuantumul prevezut de textul legal sau
de 500 lei pentru cererile neevaluabile în bani.
Aşadar, cauţiunea, în cazul suspendării provizorie a executării silite, nu este fixată de
preşedintele instanţei, ci de lege, şi se depune odată cu cererea.
În situaţia în care nu se depune cauţiunea fixată, cererea urmează a fi respinsă, pentru
neîndeplinirea uneia din condiţiile prevăzute expres de lege, fiind inutilă o verificare a
existenţei unui caz urgent sau a existenţei pe rolul instanţei a unei cereri de suspendare.
Într-o speţă67, s-a reţinut că măsura suspendării provizorie a executării silite începute în
temeiul unui titlu executoriu constituie o măsură excepţională, dată fiind necesitatea ca
titlurile executorii să fie aduse la îndeplinire într-un termen cât mai scurt. Simplul fapt al
achitării cauţiunii nu constituie o condiţie unică de admisibilitate a cererii de suspendare,
aceasta fiind una din condiţiile prealabile prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii,
instituită de lege în vederea recuperării pagubei pricinuite creditorului urmăritor, esenţială fiind
analiza utilităţii luării unei asemenea măsuri. Or, în cauză, nu s-a justificat în vreun fel
necesitatea luării măsurii suspendării executării silite, întrucât din nici un act al dosarului nu
rezultă prejudiciile care s-ar aduce societăţii în condiţiile în care s-ar trece la executarea silită.
Simpla afirmare a faptului că, în condiţiile înfiinţării popririlor pe conturile bancare ale
societăţii sau de executare a bunurilor sale, societatea nu va putea funcţiona şi nici achita
obligaţiile financiare aferente desfăşurării activităţii curente, neînsoţite de vreo dovadă din
care să rezulte veniturile pe care le realizează societatea, cheltuielile pe care le are în raport de
obiectul societăţi, activitatea concretă pe care o desfăşoară, pentru a se putea aprecia că aceasta
presupune sau nu cheltuieli împovărătoare pentru societate, nu justifică oprirea temporară a
executării silite.
Efectele contestației la executare, constau în soluţiile care pot fi pronunţate în cazul
promovării unei asemenea acțiuni și pot fi următoarele:
– admiterea contestaţiei. În acest caz, instanţa fie anulează actul de executare contestat,
fie dispune îndreptarea acestuia sau poate dispune anularea ori încetarea executării, anularea
ori lămurirea titlului executoriu sau efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost
refuzată.
Dacă se constată refuzul nejustificat al executorului judecătoresc de a începe executarea
silită sau de a îndeplini un act de executare silită, dacă fapta nu constituie infracţiune potrivit
legii penale, instanţa de executare sesizată va putea obliga executorul la plata unei amenzi, iar
la cererea părţii interesate, şi la plata de despăgubiri pentru paguba cauzată;
– respingerea contestaţiei. În acest caz, contestatorul poate fi obligat, la cerere, la
despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar dacă se constată că ea a
fost exercitată cu rea-credinţă, va fi obligat şi la plata unei amenzi.

66
Jud. sect 3 Bucureşti, sentinţa civilă nr. 5634 din 27 iulie 2004, în M. Tăbăraş, Contestaţia la
executare. Culegere de practici judiciară , Ed. AII Beck, Bucureşti, 2005, pp. 41-43.

67
T. Bistriţa-Nă să ud, s. civ., dec. nr. 160/R din 23 mai 2007, în G. C. Frenţiu,
D. L. Băldean, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2008, pp. 1235-1236.

58
 De asemenea, dacă prin contestaţia la executare s-a cerut de către partea interesată
împărţirea bunurilor proprietate comună, instanţa va hotărî şi asupra împărţelii acestora,
potrivit legii.
În cazul respingerii contestaţiei, contestatorul poate fi obligat, la cerere, la despăgubiri
pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când contestaţia a fost exercitată cu
rea-credinţă, el va fi obligat şi la plata unei amenzi judiciare de la 1.000 la 7.000 lei.
Hotărârea de admitere sau respingere a contestaţiei, rămasă definitivă, va fi comunicată,
din oficiu şi de îndată, şi executorului judecătoresc. Dacă contestaţia este admisă, executorul
judecătoresc este obligat să se conformeze măsurilor luate sau dispuse de instanţă.
Atunci când contestaţia a fost respinsă, suma reprezentând cauţiunea depusă rămâne
indisponibilizată, urmând a servi la acoperirea creanţelor arătate la alin. (3) sau a celor
stabilite prin titlul executoriu, după caz, situaţie în care se va comunica executorului şi
recipisa de consemnare a acestei sume.
În cazul în care constată refuzul nejustificat al executorului de a începe executarea
silită sau de a îndeplini un act de executare silită ori de a lua orice altă măsură prevăzută de
lege, instanţa de executare va putea obliga executorul, prin aceeaşi hotărâre, la plata unei
amenzi judiciare de la 1000 lei la 7000 lei, precum şi, la cererea părţii interesate, la plata de
despăgubiri pentru paguba astfel cauzată.

59