CAPITOLUL I

Procesul civil – mijloc de realizare a justiţiei

Procedura civilă este „copilul minune” al familiei juridice,

nu numai prin complexitatea sa, ci mai ales pentru că
este instrumentul de neînlocuit al uneia din libertăţile
fundamentale ale omului – a acţiona în justiţie
pentru realizarea drepturilor

1. Forma judiciară de apărare a drepturilor şi intereselor ocrotite prin

lege

Legile de drept material recunosc persoanelor fizice şi juridice drepturi subiective civile,
cărora le corespund obligaţii corelative. Cel mai adesea regulile de drept sunt respectate şi
astfel drepturile subiective satisfăcute, iar obligaţiile îndeplinite fără a fi nevoie să se recurgă
la constrângere. În acest fel, există un domeniu imens al aplicării necontencioase a dreptului.
Dar este totuşi imposibil ca oamenii să trăiască în societate fără ca interesele sau
pasiunile lor să nu dea naştere la diferende. Acestea se datorează faptului că regulile dreptului
obiectiv nu sunt respectate, drepturile subiective civile satisfăcute ori obligaţiile îndeplinite.
Când se produc astfel de incidente şi când voinţa titularului dreptului se manifestă pentru a
lupta contra lor, dreptul capătă un caracter nou, caracteristic – el devine pretenţie.
Uneori litigiul apărut se rezolvă printr-un compromis tacit, fiecare dintre subiecţii
raportului antagonic renunţând la partea din pretenţiile proprii. În viaţa curentă compromisul
nu este formulat, ci constituie o practică socială. Aşa, de exemplu, multe din neînţelegerile
care apar între soţi se rezolvă, fără vreo intervenţie exterioară, prin concesii reciproce.
Există şi modalităţi nejurisdicţionale de soluţionare a diferendelor, în care
compromisul este conştientizat şi formulat sau în care intervine o terţă persoană pentru a
realiza concilierea. Ex: tranzacţia de împăcare, concilierea sindicatelor şi patronatelor.
Din principiul, potrivit căruia nimeni nu-şi poate face singur dreptate rezultă că atunci
când titularul este tulburat în exerciţiul dreptului său şi nu poate obţine satisfacţie printr-o
modalitate nejurisdicţională, va trebui să exercite o acţiune ]n judecată şi să obţină o hotărâre
susceptibilă de executare. Aici, fiind vorba despre justiţia statală, înfăptuită prin instanţele
judecătoreşti.
Așadar, apărarea drepturilor subiective civile este activitatea titularilor drepturilor
subiective civile încălcate ori contestate și a unui organ jurisdicțional desfășurată în vederea
restabilirii situației anterioare încălcării sau contestării, în scopul exercitării firești, fără
impedimente a drepturilor încălcate sau intereselor legitime contestate.
Din componentele apărării vom distinge între conceptele formă de apărare și metodă de
apărare.
Mijloacele de apărare sunt prevăzute în art.16 Cod civil al RM. Deși Codul civil
utilizează sintagma „metode de apărare”, iar art.6 CPC folosește sintagma „modalități de
apărare”, literatura de specialitate se referă la mijloace de apărare. Astfel, considerăm
sinonime sintagmele „metodă de apărare”, „modalitate de apărare” și „mijloc de apărare”. În
caz de încălcare a unui drept subiectiv din partea altor persoane apare necesitatea aplicării
mijloacelor de apărare a acestuia. Mijlocul de apărare a drepturilor reprezintă o categorie de
drept material și constituie acele măsuri de protecție care necesită a fi întreprinse în vederea
apărării unui drept subiectiv, având ca scop înlăturarea impedimentelor de realizare a acestui
drept. Apărarea dreptului civil se face prin: - recunoașterea dreptului; -restabilirea situației
anterioare încălcării dreptului și suprimarea acțiunilor prin care se încalcă dreptul sau se
creează pericolul încălcării lui; -constatarea sau, după caz, declararea nulității actului juridic;
-declararea nulității actului emis de o autoritate publică; - impunerea la executarea obligației
în natură;-autoapărarea; -repararea prejudiciului patrimonial și, în cazurile prevăzute de lege,
a celui nepatrimonial; - încasarea dobînzii de întîrziere sau, după caz, a penalității; -
rezoluțiunea sau modificarea contractului; - neaplicarea de către instanța de judecată a actului
ce contravine legii emis de o autoritate publică și prin alte căi prevăzute de lege.
Forma de apărare a dreptului este o categorie de drept procesual. Prin formă de
apărare a dreptului se subînţelege o activitate legală cumulativă și consecutivă a unor organe
jurisdicționasle și judiciare competente de a apăra anumite drepturi ale persoanelor fizice şi
juridice. Astfel, Constituţia RM precizează că justiţia în pricinile civile se înfăptuieşte cu
preponderenţă de către instanţele judecătoreşti. Însă interesele statale şi obşteşti, unele
drepturi subiective şi interese ale persoanelor fizice şi juridice reclamă că anumite conflicte de
interese din circuitul civil să fie rezolvate şi de alte organe ale statului sau de organe obşteşti,
cărora prin normele speciale li se recunoaşte o competenţă în examinarea şi soluţionarea unor
litigii. În acest sens, Codul Civil stabileşte că apărarea dreptului civil se înfăptuieşte de
instanţe judecătoreşti, arbitrii aleşi, sau pe cale administrativă. Anume aceste organe sunt
capabile să determine circumstanţele şi împrejurările importante pentru soluţionarea litigiilor,
să aplice normele de drept, să determine măsurile de apărare a drepturilor şi intereselor
contestate şi să emită o hotărâre legală.
I – forma judiciară de apărare a drepturilor lezate şi intereselor contestate determină
garanţii sigure de aplicare justă a legilor, stabilirii reale a drepturilor şi obligaţiilor existente
între părţi. Această formă de apărare este consacrată în art.20 al Constituţiei RM, care
reglementează dreptul oricărei persoane la satisfacerea efectivă din partea instanţelor
judecătoreşti împotriva actelor ce violează drepturile, libertăţile şi interesele legitime. Nici o
lege nu poate îngrădi accesul la justiţie. Se realizează această formă exclusiv prin intermediul
instanţelor judecătoreşti ale RM, este unică și universală, fiind realizată într-o formă strict
prestabilită. Activitatea judiciară se particularizează prin complexitatea operaţiilor realizate în
scopul restabilirii drepturilor subiective încălcate sau intereselor contestate. Complexitatea
operaţiilor juridice este determinată, într-o anumită măsură, şi de multitudinea actelor
procedurale pe care le implică activitatea judiciară. Printre cele mai semnificative acte,
menţionăm: cererea de chemare în judecată, ce reprezintă actul de învestire a instanţei cu
soluţionarea unei pretenţii civile şi hotărârea judecătorească, ce constituie actul de dispoziţie
al instanţei prin care se rezolvă conflictul dedus judecăţii. Activitatea de jurisdicţie nu se
încheie, în toate cazurile, cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, adeseori recurgându-se la
faza executării silite;
II – forma obştească de apărare a drepturilor lezate se realizează prin intermediul
organelor obștești cum ar fi de exemplu, arbitrajul, modalitate privată de soluționare a
litigiului dintre părți de către o persoană aleasă de către acestea. Arbitrajul reprezintă
activitatea alternativă celei judiciare desfășurată de persoanele de drept privat numite arbitri.
Hotărîrea arbitrală are aceeași putere juridică ca și hotărîrea judecătorească.
III – forma administrativă. În cazurile special prevăzute în lege apărarea drepturilor se
înfăptuieşte pe cale administrativă de către un organ administrativ ce nu face parte din puterea
judecătorească, ci din cea executivă. Ex: în contenciosul administrativ – procedura prealabilă
se realizează de către diverse autorități publice, exponente ale puterii executive: autoritățile
tutelare, organele de stare civilă, organele electorale, organele notariale ș.a.;
IV. În sfârşit, există şi o formă mixtă de apărare a drepturilor lezate. În prealabil, pricina
se examinează de organul administrativ sau obștesc, iar după aceea de instanţa de judecată.
Ex: Comisia de conciliere a litigiilor de muncă dă o hotărâre, cu care persoana nu-i de acord
şi o contestă la instanţa de judecată.
 2. Noţiunea de drept procesual civil. Obiectul, metoda şi sistemul
dreptului procesual civil

Modalitatea specifică prin care se înfăptuieşte justiţia în pricinile civile este – procesul
civil.
Din punct de vedere etimologic, prin „proces” se înţelege mers, evoluţie, dezvoltare,
desfăşurare a unui eveniment sau fenomen. Nu se îndepărtează prea mult de acest înţeles
obişnuit nici noţiunea de proces în sens juridic, deoarece şi acesta presupune o evoluţie de la
sesizarea instanţei şi până la actul final al judecăţii, care este hotărârea judecătorească. Între
cele două puncte extreme se situează dezbaterile.
Termenul „proces civil” se foloseşte în mai multe sensuri:
a) ca procedură de examinare şi soluţionare a pricinii civile concrete;
b) ca denumire a ştiinţei şi a disciplinei de studiu;
c) ca denumire succintă a ramurii de drept procesual civil.
Procesul civil reprezintă activitatea instanţei de judecată, participanților la proces și auxiliarilor
justiției, reglementată de normele de drept procesual civil cu privire la examinarea şi soluţionarea
pricinilor civile.
Dreptul procesual civil este o ramură de drept autonomă, care include în sine totalitatea
normelor procedurale dislocate într-un sistem strict prestabilit, ce reglementează relaţiile care apar
între instanţa de judecată, participanţii la proces și persoanele care contribuie la înfăptuirea justiției în
cadrul examinării și soluţionării de către instanţa de judecată a pricinilor civile.
Obiectul dreptului procesual civil îl constituie totalitatea relațiilor sociale din cadrul
procesului civil, adică activitatea instanţei de judecată, a participanţilor la proces şi auxiliarilor
justiției. Trebuie de delimitat obiectul Dreptului procesual civil de obiectul procesului civil – care este
cauza civilă concretă.
Metoda dreptului procesual civil stabilește în ce mod instanța de judecată, participanții la
proces și auxiliarii justiției realizează drepturile și îndeplinesc obligațiile procesuale. Dreptul procesual
civil reglementează relaţiile sociale prin metoda disponibilității şi admisibilității. Ceea ce înseamnă că
instanţa de judecată, din iniţiativa sa proprie nu intentează dosare civile; cauza civilă se intentează
doar la cererea părţilor. Metoda admisibilității presupune că majoritatea normelor procesual – civile
au caracter de admitere a unui sau altui comportament al subiecţilor raportului procesual – civil.
Aceste norme nu au caracter de interdicţie, rezultă deci, că participaţii la proces pot săvârşi numai
acele acţiuni care sunt permise de normele dreptului procesual civil.
Cert este caracterul mixt: dispozitiv și imperativ al metodei dreptului procesual civil, deoarece
realizarea conduitei de către instanța de judecată, participanții la proces și auxiliarii justiției este
determinată în majoritatea cazurilor de manifestarea de voință a justițiabililor.
Sistemul dreptului procesual civil îl formează totalitatea normelor și instituțiilor juridice care
reglementează actele procesuale îndeplinite de către subiecții procesului civil. Toate normele dreptului
procesual civil sunt legate între ele şi formează o sistemă logică şi unică. În această sistemă găsim
norme de o însemnătate generală şi specială, care după legătura şi interacţiunea lor formează sistemul
dreptului procesual civil.
Normele generale reglementează relaţiile din cadrul procesului civil şi se referă la toate
aspectele procesului. Aceste norme determină sarcinile dreptului procesual civil, stabilesc cercul de
persoane participante la proces, precum şi dovezile administrate în perioada dezbaterilor judiciare;
determină termenele de procedură şi regulile de citare şi comunicare a actelor procesuale. Toate aceste
norme sunt incluse în compartimentul „Dispoziţii generale” din CPC. Celelalte sunt norme speciale şi
deoarece procesul civil reprezintă o mişcare de la o etapă a procesului la alta, normele speciale
formează grupe aparte. Astfel, deosebim norme ce se aplică la intentarea procesului, la pregătirea
cauzei pentru dezbateri, la judecarea cauzei în fond, norme ce reglementează exercitarea căilor de atac,
precum și norme ce se aplică la soluționarea diferitor feluri de proceduri civile: contencioasă, de
contencios administrativ, specială, în ordonanță, de contestare a hotărîrilor arbitrale ș.a..
 3. Corelaţia dreptului procesual civil cu alte ramuri de drept

Având un obiect propriu şi dispunând de metode specifice de reglementare, dreptul

procesual civil reprezintă o ramură autonomă în sistemul de drept, dar nu este izolat de
celelalte ramuri, aflându-se într-o strânsă legătură cu acestea.
A. Drept procesual civil şi drept constituţional. La baza dreptului procesual civil, ca
de altfel și la baza oricărei ramuri de drept, stau normele fundamentale ale dreptului
constituţional, care stabilesc principiile dreptului în ansamblul său.
Constituţia RM, izvorul principal al dreptului constituţional, consacră autorităţii
judecătoreşti întregul capitol IX, precizând modul de înfăptuire a justiţiei, organizarea
instanţelor judecătoreşti, statutul judecătorului şi principiile care guvernează activitatea de
judecată.
B. Drept procesual civil şi drept civil. Dreptul material cuprinde totalitatea normelor
juridice care reglementează relaţiile sociale. Caracterul juridic asigură realizarea lor pe cale
judiciară prin folosirea, la nevoie a forţei coercitive a statutului.
Dreptul material civil ar fi însă ineficient fără existenţa dreptului procesual civil care
să asigure realizarea lui, după cum dreptul procesual civil nu s-ar justifica fără existenţa
dreptului civil pe care să-l apere la nevoie. Rezultă că norma procesuală este menită să ofere
căile cele mai potrivite pentru realizarea drepturilor subiective consacrate de dreptul material;
norma procesuală fiind necesară pentru ca dreptul material să se poată realiza în integralitatea
sa.
C. Drept procesual civil şi drept administrativ. Potrivit Legii contenciosului
administrativ „orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale,
recunoscute de lege printr-un act administrativ, sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi
administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege se poate adresa
instanţei judecătoreşti competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi
repararea pagubei cauzate”. Aşadar, corelaţia dintre dreptul procesual civil şi dreptul
administrativ are la bază prevederile legale, potrivit cărora instanţele judecătoreşti de drept
comun au obligaţia să judece cererile celor vătămaţi în drepturile lor, prin acte administrative,
urmând să se pronunţe asupra legalităţii acestor acte.
D. Drept procesual civil şi drept procesual penal.
Aspecte tangenţiale:
a. aceleaşi instanţe judecătoreşti soluţionează atât cauzele civile cât şi cele
penale;
b. judecătorii sunt selectaţi în acelaşi mod şi pot soluţiona atât procese civile cât
şi procese penale;
c. şi procesul civil şi cel penal se desfăşoară după unele principii comune, cum ar
fi independenţa judecătorilor, legalitatea, publicitatea şi oralitatea dezbaterilor
judiciare; asigurarea dreptului la apărare şi altele;
d. ambele procese parcurg etape asemănătoare: - sesizarea instanţei, dezbaterile
judiciare, deliberarea şi pronunţarea hotărârii;
e. în ambele procese pot fi exercitate aceleaşi căi de atac - apelul, recursul,
revizuirea.
Deosebiri:
a) Procedura civilă, fiind legată de interesul privat al părţilor, este guvernată de
principiul disponibilităţii, adică de drepturile părţii de a porni sau nu procesul şi de a
dispune de el; în timp ce procedura penală este caracterizată de oficialitate,
mecanismele procesual – penale fiind declanşate din oficiu.
b) Modul de pornire este diferit. În procesul civil este nevoie de sesizarea părţii
interesate, iar procesul penal porneşte la sesizarea unui organ de stat;
 c) Contradictorialitatea în procesul civil se manifestă prin participarea la proces a celor
două părţi cu interese contrare; în timp ce în procesul penal, contradictorialitatea se
bazează pe existenţa unor organe diferite pentru acuzare şi decizie, la care se adaugă şi
poziţia contradictorie dintre acuzator şi acuzat.
d) Prima fază a procesului penal – constituie o activitate judiciară unipersonală, care nu
este publică şi are un caracter preponderent scris;
e) Măsurile de constrângere ordonate de instanţă sunt diferite: pedeapsa penală
(închisoare, amendă) în procesele penale, iar în cele civile – restabilirea dreptului
subiectiv încălcat;
f) Spre deosebire de hotărârea civilă, care produce, de regulă, numai efecte relative,
inter partes, sentinţa penală produce efecte erga omnes.
g) Sentinţa penală are putere de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la
existenţa faptei, persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia acesteia, în timp ce hotărârea
definitivă civilă nu are putere de lucru judecat în privinţa acestor elemente în faţa
organului de urmărire penală şi a instanţei care soluţionează procesul penal, dar poate
produce efecte cu privire la alte aspecte, cum ar fi întinderea prejudiciului.

4. Izvoarele dreptului procesual civil

Izvoarele dreptului procesual civil, similar izvoarelor altor ramuri de drept, se concep
ca izvoare în sens material și în sens formal.
Izvor, în sens material, reprezintă voinţa poporului ridicată la rang de lege, fiind bazată
pe condiţiile materiale ale societăţii, reprezentînd acei factori cu caracter social, economic,
politic, existența cărora au dus la apariția reglementărilor concrete.
Prin izvor de drept, în sens formal, înţelegem forma de exprimare a normei juridice, a
dreptului, pentru a căpăta putere obligatorie. Este vorba despre diferite categorii de acte
normative, ca forme de exprimare a regulilor de drept procesual civil.
Un rol important în sistemul izvoarelor dreptului procesual civil îl au actele normative
internaționale. Tratatele şi convenţiile internaţionale ratificate de RM, reprezintă un izvor de
drept procesual civil, atunci când cuprind reguli de procedură civilă, De ex: Declarația
Universală a Drepturilor Omului, Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților
fundamentale, Convenția privind procedura civilă de la Haga din 1954, Convenția Europeană
de Arbitraj Comercial Internațional din 1961; Tratatul între R. Moldova şi România cu privire
la asistenţa juridică în materie civilă şi penală din 06.07.1996; Tratatul între R. Moldova şi
Federația Rusă cu privire la asistenţa juridică şi la raporturile juridice în materie civilă şi
penală din 25.02.1993; b Tratatul între R. Moldova şi Ucraina cu privire la asistenţa juridică şi
la raporturile juridice în materie civilă şi penală din 13.12.1993 sau Convenţia cu privire la
asistenţa juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală a ţărilor CSI din
22.01.1993.
Primul loc printre izvoarele naționale ale dreptului procesual civil, îi revine legii, iar în
ierarhia lor – Constituţiei RM, care asigură temeiurile de organizare şi activitate a instanţelor
judecătoreşti. În capitolul IX sunt stabilite principiile fundamentale pe baza cărora se
desfăşoară activitatea procesuală a instanţelor judecătoreşti, principii care configurează
conţinutul principalelor instituţii ale dreptului procesual civil. Legile organice, care conţin
dispoziţii cu caracter procesual reprezintă un important izvor de Drept procesual civil. Legea
organică de drept comun în materie este Codul de procedură civilă, care reglementează
amănunţit desfăşurarea procesului. Ca exemplu de alte legi organice pot servi: „Legea privind
organizarea judecătorească”, „Legea cu privire la statutul judecătorului”, „Legea cu privire la
taxa de stat”, „Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiție”, „Legea contenciosului
administrativ”, „Legea insolvabilității”, „Legea cu privire la avocatură”, „Legea cu privire la
procuratură”, „Legea cu privire la notariat”, „Legea cu privire la arbitrajul național și
internațional”.
Norme de procedură civilă întâlnim şi în legile de drept material; astfel Codul Civil
cuprinde dispoziţii privind regimul probelor, în special, admisibilitatea lor. Codul Familiei
cuprinde dispoziţii privind desfacerea căsătoriei, stabilirea paternităţii. Codul Muncii cuprinde
un întreg capitol consacrat jurisdicţiei muncii, respectiv soluţionării litigiilor, izvorând din
contractul de muncă.

5. Clasificarea normelor de procedură civilă. Acţiunea lor în timp,

spaţiu şi asupra persoanelor.

Norma de drept procesual civil reprezintă o scară, o măsură de reglementare a conduitei

instanţei de judecată, a participanţilor la proces și persoanelor care contribuie la înfăptuirea
justiției în cadrul judecării pricinilor civile.
Normele de drept procesual civil pot fi clasificate după mai multe criterii, clasificare ce
reprezintă o deosebită importanţă teoretică şi practică.
A. După obiectul normelor:
1) norme de organizare judecătorească reglementează organizarea şi
funcţionarea instanţelor judecătoreşti, numirea şi avansarea judecătorilor,
statutul judecătorilor, compunerea şi constituirea completelor de judecată;
2) norme de competenţă reglementează sarcinile instanţelor judecătoreşti faţă de
atribuţiile altor organe cu activitatea jurisdicţională (competenţa generală),
modul în care pricinile civile sunt repartizate între instanţe de grad diferit
(competenţa jurisdicţională materială) şi între instanţe de acelaşi grad
(competenţa jurisdicţională teritorială);
3) norme de procedură propriu – zise reglementează modul de judecată a
cauzelor civile.
B. După sfera de aplicare:
1) norme generale sunt acele norme care se aplică în toate cazurile şi în orice
materie, dacă legea nu prevede altfel;
2) norme speciale cuprind dispoziţii derogatorii de la norma dreptului comun şi
se aplică numai într-o anumită materie expres stabilită.
C. După caracterul conduitei pe care o prescriu:
1) norme imperative prescriu reguli de procedură, de la care nu se admite nici o
abatere; impun o conduită strict determinată;
2) norme dispozitive (supletive), conţinutul cărora se formulează în aşa mod, ca
instanţei şi participanţilor la proces li se dă libertatea de a alege o conduită
respectivă.
D. După conținutul normei deosebim:
1) norme regulatorii, care conțin reguli de conduită a instanței judecătorești, a
participanților la proces și auxiliarilor justiției;
2) norme definitorii, ce conțin definiții ale anumitor noțiuni procesual civile.

Aplicarea normelor de procedură asupra persoanelor

 La aplicarea asupra persoanelor a normelor de procedură civilă se are în vedere
principiul egalităţii în faţa instanţelor judecătoreşti a tuturor persoanelor, indiferent de:
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, apartenenţă politică sau origine socială –
principiu consfinţit în Constituţie, care se aplică în egală măsură cetăţenilor RM şi străini sau
fără cetăţenie. Aceste egalităţi se acordă sub condiţia reciprocităţii cu statul de cetăţenie sau
de domiciliu al persoanei străine. (Titlul IV CPC)

Aplicarea normelor de procedură civilă în timp

Întrucât procesul civil se desfăşoară pe o perioadă mai îndelungată de timp, este

posibil ca până la terminarea lui să apară o nouă lege de procedură civilă. Se pune întrebarea:
unde încetează puterea legii vechi care a fost abrogată şi unde începe legea nouă.
Art.22 din Constituţia RM consacră principiul neretroactivităţii legii.
În materia dreptului procesual civil, actele de procedură efectuate sub imperiul legii
vechi rămân valabil efectuate dacă au fost respectate dispoziţiile legii respective, iar după
intrarea în vigoare a legii noi, actele de procedură vor fi efectuate potrivit prevederilor
acesteia.
Noua lege procedurală nu duce la modificarea efectelor juridice deja produse ca
rezultat al aplicării legii abrogate şi nu le desfiinţează. De la data intrării în vigoare a noii legi
procedurale, efectele vechii legi încetează dacă noua lege nu prevede altfel. Legea
procedurală civilă care impune obligaţii noi, anulează sau reduce drepturile procedurale ale
participanţilor la proces, limitează exercitarea unor drepturi ori stabileşte sancţiuni
procedurale noi sau suplimentare nu are putere retroactivă.
Rezultă deci că normele de procedură civilă nu retroactivează şi nici nu supravieţuiesc,
ci sunt de imediată aplicare.

Aplicarea normelor de procedură civilă în spaţiu

Prin conflict de norme de procedură civilă în spaţiu înţelegem situaţia creată prin
aducerea în faţa instanţei a unui litigiu cu element de extraneitate, cu posibilitatea de a alege
dintre noi mai multe legi care să ajute la soluţionarea raportului juridic litigios.
Legile de procedură civilă sunt legi teritoriale şi se aplică pe teritoriul ţării unde se
desfăşoară judecata excluzând legea altui stat.
La judecarea pricinilor civile, instanţa judecătorească aplică legislaţia unui altui stat în
conformitate cu legea sau cu tratatele internaţionale la care RM este parte. Aplicabilitatea
legislaţiei unui altui stat se va dovedi de persoanele care o invocă în măsură în care ea nu este
cunoscută instanţei judecătoreşti. La elucidarea normelor de drept ale legislaţiei străine,
instanţa va utiliza şi alte surse de informaţie, luând cunoştinţă de practica aplicării ei în statul
respectiv. În cazul imposibilităţii de a obţine informaţia necesară, deşi a întreprins măsurile de
rigoare, instanţa aplică legea naţională.

6. Noţiunea, sarcinile şi felurile procedurii civile

Din cauza lipsei unor prevederi legale exprese, definirea noțiunilor de proces civil și
procedură civilă devine cu atît mai dificilă, cu cît în doctrina juridică nu există o opinie unică,
bine determinată în privința acestora. Literatura de specialitate, în cele mai multe cazuri, vede
cele două noțiuni de proces civil și procedură civilă drept sinonime, cu același conținut.
 Procedura civilă este un ansamblu de norme procesuale ce reglementează modalitatea de
organizare și desfăşurare a activității instanței de judecată în pricinile civile în vederea
înfăptuirii justiției.
Printre sarcinile procedurii civile, art. 4 CPC evidenţiază următoarele:
- judecarea justă, în termen rezonabil, a cauzelor de apărare a drepturilor încălcate sau
contestate, a libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice şi
asociaţiilor lor, ale autorităţilor publice şi ale altor persoane care sunt subiecte ale
raporturilor juridice civile, familiale, de muncă şi ale altor raporturi juridice;
- apărarea intereselor statului şi ale societăţii;
- consolidarea legalităţii şi a ordinii de drept;
- prevenirea cazurilor de încălcare a legii.
Fel de procedură civilă reprezintă ordinea procesuală de intentare, examinare și
soluționare a anumitor categorii de cauze, determinată de natura juridică diferită a
acestora.
Legislaţia RM reglementează următoarele feluri de proceduri ce se examinează în cadrul
procesului civil:
1) procedura contencioasă;
2) procedura în pricinile de contencios administrativ;
3) procedura specială;
4) procedura în ordonanţă;
5) procedura de declarare a insolvabilităţii;
6) procedura de recunoaștere a hotărîrilor judecătorești și arbitrale străine;
7) procedura de contestare a hotărîrilor arbitrale;
8) procedura de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrilor arbitrale.
Procedura contencioasă se caracterizează prin prezenţa părţilor în proces (reclamant şi
pârât); existenţa unui litigiu de drept care izvorăşte din raporturile juridice civile, de familie,
de muncă, agrare etc. În toate cazurile obiectul litigiului îl constituie dreptul subiectiv al unei
persoane și obligația corelativă a alteia, care decurg dintr-un raport material litigios.
Procedura contenciosului administrativ se caracterizează prin prezenţa părţilor în proces
(de data aceasta petiţionar şi autoritatea publică sau persoana cu funcţii de răspundere) şi
existenţa unui litigiu de contencios administrativ, care este generat fie de un act administrativ,
fie de nesoluţionarea în termeni legali a unei cereri privind recunoaşterea unui drept de litigiu.
Examinarea acestor cauze se reduce la controlul judecătoresc al acțiunilor și actelor
autorităților și funcționarilor publici.
Procedura specială se caracterizează prin lipsa unui litigiu cu privire la un drept, deci şi
lipsa părţilor în proces. În astfel de procedură participă petiţionarii şi persoanele interesate şi
se ocroteşte un interes sau drept incontestabil. Petiționarul nu are oponent procesual, dar nu e
exclusă apariția opiniei controversate între persoanele interesate și petiționar cu privire la
faptul juridic, ce reprezintă un conflict de fapt, care nicidecum nu trebuie să se transforme în
litigiu de drept.
Scopul procedurii speciale constă nu în soluţionarea unui litigiu de drept material, ci în
confirmarea incontestabilă şi unilaterală a împrejurărilor, faptelor care au valoare juridică; de
asemenea confirmarea drepturilor şi intereselor petiţionarului ce ţin de realizarea acestor
drepturi incontestabile.
Procedura în ordonanţă reprezintă o formă simplificată, aşa cum nu include multe
mijloace procedurale caracteristice celorlalte proceduri, cum ar fi de exemplu, acţiunea şi
mijloacele de apărare împotriva acţiunii, probaţiunea şi integritatea sa, citarea părţilor şi etapa
dezbaterilor judiciare. În cadrul procedurii în ordonanţă se examinează şi se soluţionează un
şir de pretenţii incontestabile, prevăzute de art.345 CPC al RM.
 Procedura de declarare a insolvabilităţii reprezintă o procedură aparte, necontencioasă,
desfășurată conform normelor CPC cu excepţiile şi completările stabilite de legislaţia
insolvabilităţii în vederea satisfacerii colective a creanțelor creditorilor din contul
patrimoniului debitorului prin aplicarea față de acesta a procedurii planului sau prin lichidarea
patrimoniului lui și distribuirea produsului obținut.
7. Fazele şi etapele procesului civil

Faza procesuală este o totalitate a actelor procedurale îndeplinite succesiv de către

instanţa de judecată, participanţii la proces şi alte persoane care contribuie la înfăptuirea
justiţiei la o anumită etapă a desfăşurării procesului pentru a-şi atinge scopul pus în faţa
acestei faze a procesului.
Procesul civil parcurge faza judecății propriu – zise în cadrul mai multor etape, fiecare din
ele având obiective proprii:
- I etapă – intentarea procesului – se face prin cererea de chemare în judecată depusă de
către reclamant în apărarea intereselor sale sau de către procuror, organele autorităţilor
publice, organizaţii şi persoane fizice în apărarea drepturilor şi interesele altor
persoane;
- II etapă – pregătirea pricinii pentru dezbateri – etapă la care se prezintă referinţa sau o
eventuală cerere reconvenţională de către pârât. La aceeaşi etapă se fixează termenul
pentru dezbateri şi se soluţionează şi alte chestiuni de pregătire a acuzei pentru
dezbateri;
- III etapă – dezbaterile judiciare - se desfăşoară, de regulă, la mai multe termene de
judecată, dând posibilitate părţilor să-şi susţină în mod real şi contradictoriu pretenţiile
şi apărările şi să administreze probe;
- IV etapă – deliberarea şi pronunţarea hotărârii – deliberarea făcându-se prin
retragerea completului de judecată în camera de consiliu, iar pronunţarea hotărârii
făcându-se în public.
Prin epuizarea acestor etape obligatorii se finalizează judecata la instanţa de fond; după
care pot urma una sau mai multe etape facultative, care oferă posibilitatea părţii nemulţumite
să poată declanşa etapa apelului, care provoacă o nouă judecată în fond, iar după rămânerea
definitivă a hotărârii e posibilă şi etapa recursului.
În sfârşit, poate exista şi o etapă a căilor extraordinare de atac (revizuirea hotărârii) care
vizează, în condiţiile legii, hotărâri irevocabile.
Pentru declanșarea oricărei etape facultative este necesară solicitarea
(cererea) persoanei interesate, aceasta fiind o veritabilă manifestare practică a principiului
disponibilității.

8. Metoda, obiectul şi sistemul ştiinţei dreptului procesual civil

Până spre sfârşitul veacului trecut şi începutul acestuia o întrebare, poate „egoistă”, a
stăruit între atâtea alte întrebări din spaţiul vieţii juridice: de unde provine starea de lasitudine
a ştiinţei dreptului procesual civil ? Este oare o stare imanentă acestei ştiinţe şi fatalmente
imposibil de înlăturat? Sau este vorba de o concepţie neinspirată, de o greşeală, de o metodă,
şi atunci există remediu? Se pare că acest al doilea plan a rămas şi trebuie să rămână locul
căutărilor.
Există, fireşte, mai multe metode pentru studiul procedurii, fiecare cu avantajele şi
dezavantajele ei. Procedura poate fi abordată ca „iniţiere în arta de conduce un proces”. O
astfel de metodă s-ar dovedi, poate, utilă pentru a forma practicieni, nu însă şi jurişti.
Din perspectiva unei metode analitice, procedând la comentarea detaliată a legii,
studiul procedurii s-ar reduce la formularul judiciar. Interpretul adeseori alunecă pe cărări
bătătorite repetând lecţiile altora. Practicianul este orientat aproape exclusiv spre un sistem de
forme, în activitatea de judecată tot ceea ce interesează este aspectul exterior, pe când numai
interiorul formei poate fi găsită cheia noţiunilor fundamentale care se află la baza întregii
proceduri.
Conştientizând pe deplin că procedura nu se dobândeşte prin efectul practicii sau prin
simpla cunoştinţă a mecanismului judecătoresc, întrucât aplicaţiunea legilor de procedură
oferă cele mai multe dificultăţi practice, studiul lor cere ă îngrijire deosebită şi o metodă
impecabilă, constatăm, cu modestie, că teoria dreptului procesual civil este una din cele mai
complexe, mai delicate şi mai atrăgătoare, în orişice caz, din cele mai utile.
Ştiinţa dreptului procesual civil studiază relaţiile sociale, care apar între instanţele
judecătoreşti, participanţii la proces şi auxiliarii justiţiei la soluţionarea pricinilor civile şi
realizarea sarcinilor puse în faţa instanţei, ca organ de înfăptuire a justiţiei. Nemijlocit ştiinţa
Dreptului procesual civil cercetează, analizează normele procesual – civile şi locul acestora
în sistemul de drept, analizează cauzele apariţiei litigiului şi principiile de drept ce stau la
baza soluţionării acestuia; formează practica judiciară şi pune în evidenţă noi soluţii pentru
examinarea cât mai rapidă şi justă a cauzei sub toate aspectele.
În aşa fel, obiectul ştiinţei dreptului procesual civil îl constituie însăşi dreptul
procesual civil ca ramură de drept şi relaţiile sociale care apar în procesul înfăptuirii justiţiei
de către instanţele judecătoreşti. Ca obiect al ştiinţei servesc şi întrebările ce ţin de istoricul
Dreptului procesual civil. În procesul de studiere a teoriei şi practicii judecătoreşti se scot la
iveală lacunele legislaţiei procedurale în vigoare şi se fac propuneri de lege ferenda. În
legătură cu aceasta în faţa ştiinţei apare sarcina de a elabora şi desfăşura unele soluţii
întemeiate în vederea perfecţionării legislaţiei şi prevenirii litigiilor de drept.

CAPITOLUL II

Principiile dreptului procesual civil

1. Noţiunea şi importanţa principiilor dreptului procesual civil. Problema
clasificării principiilor dreptului procesual civil

Principiul de drept procesual civil reprezintă o idee, regulă esenţială care determină
structura internă a procesului civil şi pe temeiul căruia se stabilesc raporturile procesuale
dintre părţile în litigiu, precum şi cele dintre acestea şi instanţa de judecată.
Esenţa principiilor dreptului procesual civil constă în faptul că ele reprezintă nişte
idealuri, în conformitate cu care trebuie efectuată justiţia civilă. Principiile definesc şi
deosebesc procesul civil de alte ramuri de drept, îi dau conturul lui general, ele stabilesc
trăsăturile cele mai caracteristice ale întregului sistem procesual civil.
Deci, principiile de drept procesual civil se manifestă prin ideile juridice de bază, care
determină formele şi metodele de reglementare juridică a raporturilor procesual civile în
legătură cu examinarea şi soluţionarea litigiilor deduse judecăţii.
Orice principiu a unei ramuri de drept trebuie să-ți găsească permanent reflectarea într-
o anumită normă de drept sau trebuie să fie abstractizat reieșind din acestea.
Principiile dreptului procesual civil îşi găsesc întruchiparea expresivă în normele
dreptului procesual civil, au o legătură strânsă între ele şi în întregime caracterizează modul
de organizare şi efectuare a justiţiei în pricinile civile.
În dreptul procesual civil rolul esențial al principiilor este acela de a contribui la o mai
bună interpretare și aplicare a textelor de lege, la o mai bună înțelegere a acestora.
Principiile dreptului procesual civil prezintă importanţă pentru următoarele
considerente:
 - în lipsa textului de lege expres, după care se călăuzesc judecătorii la examinarea
pricinilor civile, aceştia recurg pentru soluţionarea corectă a cauzelor la analogia
dreptului, adică la aplicarea principilor fundamentale;
- de asemenea în activitatea de cercetare, ca şi în opera de perfecţionare a legislaţiei
procesual civile se au în vedere principiile fundamentale ale dreptului procesual civil.
Numai privite în ansamblu ca sistem, principiile fundamentale caracterizează dreptul
procesual civil ca ramură a dreptului şi stabilesc caracterul public al procesului civil, bazat
mai întâi de toate pe legalitate, contradictorialitate şi disponibilitate.
Consacrarea principilor în diferite legi nu le conferă acestora valori deosebite. În
procesul aplicării ele se găsesc în raport de interdependenţă şi se condiţionează reciproc.
Încălcarea unui principiu duce, de regulă, la încălcarea altui principiu – a legalităţii – sau
gamei întregi de principii. Pe de altă parte, unul sau mai multe principii îndeplinesc funcția de
garanție a realizării altor principii.
Astfel, principiile stabilesc reguli generale care determină structura internă a
procesului civil şi în temeiul cărora se stabilesc raporturi procesuale dintre părţile aflate în
litigiu, precum şi între aceste părţi şi instanţa de judecată chemată să înfăptuiască justiţia şi în
felul acesta să restabilească drepturile subiective încălcate sau interesele contestate.
În teoria dreptului procesual civil una din problemele studierii principiilor vizează
clasificarea acestora după diferite criterii.
În dependenţă de actele normative unde sunt formulate principiile procesual civile se
determină şi sistemul lor. Conform acestui criteriu principiile procesual civile se divizează în
patru grupe:
1) principiile constituţionale (fundamentale);
2) principiile ramurale (speciale);
3) principiile interramurale (specifice pentru două sau mai multe ramuri de drept);
4) principiile instituționale (de ex: principiul confidențialității guvernează doar
instituția arbitrajului).
Acest criteriu de clasificare se bazează pe considerentul că între principii există o
ierarhizare sau un raport de la general la particular.
Pornind de la un alt criteriu (obiectul reglementării), unii autori clasifică principiile
procesual civile în:
1) principii organizațional-funcționale a instanţelor judecătoreşti;
2) principii de activitate a instanţei judecătoreşti (funcţionale).
Ca o categorie aparte pot fi examinate principiile internaționale ale dreptului procesual
civil, aplicabile în cadrul examinării și soluționării litigiilor cu element de extraneitate.

2. Principiile organizaţional – funcţionale ale instanţei judecătoreşti

a) Principiul realizării justiţiei de către instanţele judecătoreşti

Conform art.114 – 115 din Constituţia RM, art.19 CPC al RM și art.1 al Legii privind
statutul judecătorului, justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de către instanţele
judecătoreşti. Justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie, prin Curţile de Apel şi
judecătorii. Pentru anumite categorii de cauze pot funcţiona, potrivit legii, judecătorii
specializate – Judecătoria Comercială de Circumscripţie.
Esența acestui principiu rezidă în faptul că justiția se înfăptuiește în exclusivitate de
către instanțele judecătorești, legal constituite, în persoana judecătorilor numiți. Instanțele
judecătorești se formează pe baza principiului numirii judecătorilor în funcție.
b) Principiul numirii judecătorilor şi inamovibilităţii lor
 Judecătorii sunt persoanele investite constituțional cu atribuții de înfăptuire a justiției,
pe care le execută pe bază profesională.
Judecătorii instanţelor judecătoreşti se numesc în funcţie de Preşedintele RM, la
propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, Judecătorii care au susţinut concursul sunt
numiţi în funcţie pentru prima dată pe un termen de 5 ani. După expirarea acestui termen
judecătorii pot fi numiţi până la atingerea plafonului de vârstă.
Preşedintele şi membrii Curții Supreme de Justiție sunt numiţi în funcţie de Parlament la
propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Ei trebuie să aibă o vechime de muncă în
funcţia de judecător de cel puţin 15 ani.
Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt inamovibili, adică promovarea şi transferarea
acestora se face numai cu acordul lor.
c) Principiul imparţialităţii și independenței judecătorilor şi supunerii lor numai
legii
Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt imparţiali, nepărtinitori şi obiectivi, adică la
înfăptuirea justiţiei în pricinile civile judecătorii sunt obligaţi să procedeze conform dreptăţii
adevărului.
Potrivit art.116 alin.1 al Constituției RM, art.20 alin.2 CPC al RM și art.1alin.3 al Legii
privind statutul judecătorului, la înfăptuirea justiţiei, judecătorii sunt independenţi şi se supun
numai legii. Judecătorii judecă pricinile în baza legii şi în condiţii care exclud orice presiune
asupra lor. Înseamnă că nici un organ al puterii legislative și executive, inclusiv organele de
conducere judiciară şi nici chiar un judecător de la instanţa ierarhic superioară sau din însuși
completul colegial care examinează cauza nu are dreptul să oblige sau să dea sugestii
judecătorului, atunci când acesta trebuie să pronunţe hotărârea într-o anumită cauză. În
procesul examinării și soluționării unei pricini concrete, judecătorul este independent și față
de concluziile date de participanții la proces, indiferent de statutul lor juridic (art.130 CPC al
RM). Orice imixtiune în activitatea de judecată este inadmisibilă și atrage răspunderea
prevăzută de lege.
d) Principiul înfăptuirii justiţiei în mod egal în faţa legii şi a instanţei
Potrivit art.16 din Constituția RM, art.22 CPC al RM și art.8 al Legii privind
organizarea judecătorească, justiţia în procesele civile se înfăptuieşte numai de către instanţele
de judecată pe principiul egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii şi a instanței, fără deosebire
de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere,
origine socială etc. Părţile în procesul civil sunt egale în drepturi. Acest principiu mai
înseamnă că aceleaşi legi se aplică tuturor cetăţenilor şi că ei sunt judecaţi de aceleaşi
instanţe. Același principiu situează pe poziții de egalitate și toate persoanele juridice indiferent
de tipul de proprietate și forma organizatorico-juridică.
Deci, esența acestui principiu constă în faptul că în cadrul înfăptuirii justiției în cauzele
civile toate persoanele fizice și juridice sunt egale în fața legii și instanțelor judecătorești.
e) Principiul publicităţii dezbaterilor judiciare
În conformitate cu art. 21 și 117 al Constituției RM, art. 23 CPC al RM și art.10 al Legii
privind organizarea judecătorească, şedinţele de judecată sunt publice. Publicitatea înseamnă
că judecarea oricărei pricini civile trebuie să aibă loc într-o anumită încăpere, la sediul
instanţei judecătoreşti şi nu numai părţile, dar orice persoană care vrea să urmărească modul
de desfăşurare a procesului în toate fazele judecăţii poate asista la proces chiar dacă este
străină de el.
Judecarea proceselor în şedinţă închisă se efectuează numai în cazurile stabilite prin
lege, în scopul protejării informaţiei ce constituie secret de stat, taină comercială cu
respectarea normelor de procedură. Instanţa de judecată poate să dispună judecarea pricinii în
şedinţă închisă în vederea prevenirii divulgării unor informații care se referă la aspectele
intime ale vieții, care lezează onoarea, demnitatea sau reputația profesională ori alte
circumstanțe care ar prejudicia interesele participanților la proces sau dacă dezbaterea publică
ar putea vătăma ordinea publică sau moralitatea ori vine în contradicţie cu interesele păstrării
secretului de stat. Ședința poate fi declarată închisă pentru întregul proces sau numai pentru
efectuarea anumitor acte procedurale. Această excepție nu se răsfrânge asupra participanților
la proces, ședința de judecată închisă având loc în prezența lor, instanța îi previne asupra
răspunderii pe care o vor purta în caz de divulgare a informației obținute în cadrul procesului.
Participanții la proces și celelalte persoane prezente în sala de ședințe sunt obligate să
respecte ordinea stabilită pentru judecarea cauzei. Persoanele care n-au atins vârsta de 16 ani
nu se admit în sala de şedinţă, dacă nu sunt citate în calitate de participant la proces sau
martor, iar persoanele care se prezintă într-o ţinută necuviincioasă pot fi îndepărtate din sala
de şedinţă.
Deliberarea hotărârii se face în secret, iar pronunţarea hotărârii în toate cazurile se face
în şedinţă publică, chiar dacă dezbaterile au avut loc în ședință închisă.
f) Principiul limbii desfăşurării procesului şi dreptului la interpret
Potrivit art.118 al Constituției RM, art.24 CPC al RM și art.9 al Legii cu privire la
organizarea judecătorească procedura judiciară se desfăşoară în limba moldovenească.
Persoanele care nu posedă sau nu vorbesc limba de stat au dreptul de a lua cunoştinţă de toate
actele şi lucrările dosarului și de a vorbi în instanţă prin interpret.
Procedura judiciară se poate desfășura şi într-o altă limbă acceptabilă pentru majoritatea
persoanelor care participă la proces. În acest caz, documentele procesuale judiciare se
întocmesc în mod obligatoriu şi în limba moldovenească. Actele procedurale care se
înmânează participanților la proces se traduc, la solicitarea lor în limba de stat sau în limba
procesului.

g) Principiul colegialităţii şi individualităţii judecătorilor

Pricinile civile se judecă în primă instanţă de un complet unipersonal, format dintr-un
singur judecător sau de un complet colegial, format din 3 judecători.
În instanţa de apel şi de recurs, pricinile se judecă de un complet colegial, format din 3
judecători.
Colegiul lărgit al Curții Supreme de Justiție judecă recursurile împotriva deciziilor
Curții de Apel în complet colegial, format din 5 judecători.
În literatura de specialitate au fost aduse următoarele argumente în favoarea sistemului
colegial:
- oferă garanţia unei justiţii mai bune datorită schimbului de idei, păreri, discuţiilor;
- confruntarea dintre judecători în timpul deliberării;
- oferă garanţia imparţialităţii datorită controlului reciproc;
- oferă posibilitatea formării judecătorilor tineri care vor intra în complet alături de cei
mai experimentaţi;
- datorită deciziei anonime, agresivitatea celui ce a pierdut procesul nu se poate opri la o
anumită persoană.
Contraargumente:
- sistemul colegial este mai costisitor;
- cauza nu se rezolvă cu aceeaşi celeritate (rapiditate) şi facilitate ca în cazul
judecătorului unic;
- preşedintele instanţei, care, de regulă, prezidează ședința de judecată i-ar putea domina
pe ceilalţi judecători.
3. Principiile funcţionale (de activitate) ale instanţei judecătoreşti
a) Principiul rolului diriguitor al judecătorului. În conformitate cu art.9 CPC al RM, în
cadrul înfăptuirii justiției în cauzele civile, judecătorul are un rol activ și diriguitor în
organizarea și desfășurarea procesului civil, contribuind la crearea condițiilor favorabile
pentru exercitarea de către participanții la proces a drepturilor sale procedurale și crearea
condițiilor necesare bunei desfășurări a procesului. Judecătorul activ nu poate lăsa
desfăşurarea procesului la capriciile părţilor. El tinde să atenueze diferenţele de ordin social şi
economic dintre părţi, să asigure un echilibru social şi prin aceasta să garanteze respectarea
principiului egalităţii în faţa legii şi instanţei. Modalităţi de manifestare a rolului activ pot
servi:
- Judecătorul conduce dezbaterile, explică drepturile și obligațiile procedurale
participanților la proces şi poate oricând să le adreseze întrebări asupra împrejurărilor
de fapt și de drept ale cauzei;
- Judecătorul poate încuviinţa depunerea probelor peste termen, având în vedere
circumstanţele cauzei; la solicitarea participanților la proces, poate contribui la
colectarea probelor.
b) Principiul disponibilităţii. Potrivit art.27 CPC al RM, disponibilitatea constă în
posibilitatea părţii de a dispune liber de obiectul procesului (dreptul litigios dedus judecății) şi
de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept. În conținutul său acest principiu cuprinde
o serie de drepturi ca:
- dreptul părţii de a porni sau nu un proces civil;
- dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată şi limitele apărării;
- dreptul de a renunţa la acţiune;
- dreptul de a recunoaşte pretenţiile din acţiune şi de a încheia o tranzacţie;
- dreptul de a ataca hotărârea.
În ceea ce priveşte dreptul părţii de a porni sau nu procesul, putem conchide că
disponibilitatea nu este absolută, legea mai recunoscând dreptul de a porni un proces în
apărarea drepturilor şi intereselor lezate ale altor persoane procurorului, altor persoane fizice,
organizaţiilor şi autorităţilor publice.
În ceea ce priveşte limitele cererii de chemare în judecată reclamantul este unicul care
stabileşte cadrul obiectiv și subiectiv al procesului, adică ceea ce pretinde prin cerere şi cercul
de persoane chemate în judecată. În virtutea rolului său activ, instanţa poate să pună în
discuţia părţilor necesitatea introducerii în proces şi a altor persoane, dar dacă acestea vor fi
sau nu introduse vor hotărî părţile şi nu instanţa din oficiu.
Instanţa de asemenea este ţinută de cererea reclamantului şi nu poate depăşi limitele ei,
fiind obligată să se pronunţe numai asupra a ceea ce s-a cerut. În virtutea rolului său activ,
instanţa poate doar să solicite precizarea necesară, asigurându-se astfel respectarea
principiului disponibilităţii. Instanța nu este în drept să modifice din oficiu obiectul sau
temeiul acțiunii și nu poate acorda mai mult sau altceva decât a cerut reclamantul.
Limitele apărării sunt determinate de către pârât, numai el fiind îndreptăţit să stabilească
mijloacele de apărare, instanţa poate doar să-l atenţioneze asupra drepturilor sale în baza
rolului ei activ.
Principiul disponibilităţii permite părţilor ca prin actele de dispoziţie să intervină în cursul
obişnuit al procesului, putând oricând renunţa la acţiune, recunoaște acțiunea şi încheia o
tranzacţie de împăcare. În virtutea rolului său activ, instanţa de judecată poate să nu dea curs
acestor acte, dacă prin ele se încalcă drepturile unor alte persoane sau legea(art.27alin.2 CPC).
Principiul disponibilităţii se mai manifestă prin dreptul de a ataca sau nu hotărârea pe căile
de atac prevăzute de lege.
c) Principiul contradictorialităţii, potrivit art.26 CPC al RM, permite părţilor în litigiu să
participe în mod activ la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul
desfăşurării judecării litigiului, având dreptul de a discuta şi combate susţinerile făcute de
fiecare părţi, precum şi a-şi expune punctul de vedere asupra iniţiativelor instanţei de judecată
în scopul stabilirii adevărului şi pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice. Acest principiu
este valabil în toate stadiile procesului civil, cu excepția etapei deliberării și pronunțării
hotărârii.
La etapa scrisă a procesului contradictorialitatea constă în prezentarea cererii de chemare
în judecată de către reclamant şi depunerea referinţei de către pârât, prin intermediul cărora
părţile îşi aduc la cunoştinţă reciproc pretenţiile şi obiecţiile lor, arată probele pe baza cărora
îşi întemeiază susţinerile.
La etapa dezbaterilor contradictorialitatea se manifestă şi prin faptul că preşedintele
şedinţei dă cuvânt ambelor părţi pentru a-și expune opinia cu privire la toate circumstanțele de
fapt și de drept importante pentru cauză şi asupra inițiativelor instanței. Contradictorialitatea
mai presupune că încuviinţarea probelor de către instanță în şedinţă de judecată se face după
ce părţile se pronunţă asupra admiterii lor.
Contradictorialitatea opune clar şi reuneşte totodată părţile în proces, deoarece niciuna
dintre părţi nu poate face nimic în instanţă decât sub privirile celeilalte părţi.
Contradictorialitatea reprezintă trăsătura de bază a procedurilor contencioase și lipsește în
cadrul procedurilor necontencioase. Dacă principiul disponibilității se referă mai mult la
obiectul litigiului, atunci principiul contradictorialității se referă la procesul de probațiune.
e) Principiul dreptului la apărare judiciară este în strânsă legătură cu principiul
contradictorialităţii, dreptul la apărare fiind un aspect al contradictorialităţii, deoarece acesta
din urmă are în vedere atât afirmarea şi susţinerea pretenţiilor cât și apărarea.
Art. 26 din Constituţia RM garantează dreptul la apărare şi stipulează că în tot cursul
procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau desemnat din oficiu.
Aşadar, principiul dreptului la apărare poate fi abordat prin prisma modului cum sunt
organizate şi funcţionează instanţele judecătoreşti (egalitatea în faţa instanţei, publicitatea),
prin dispoziţiile procedurale prevăzute de lege (prezentarea probelor, obiecţiilor) şi prin
asistarea de către avocat.
f) Principiul nemijlocirii, potrivit art.25 CPC al RM, constă în obligaţia instanţei de a
cerceta imediat (nemijlocit) toate elementele, probele care interesează dezlegarea pricinii și să
emită hotărârea numai în temeiul circumstanțelor constatate și al probelor cercetate și
verificate în ședința de judecată. Pentru soluţionarea cazului cu care este investită instanţa,
judecătorul trebuie să reconstituie fapte care au avut loc în trecut, folosind pentru aceasta
înscrisuri, depoziţii de martori, alte probe materiale.
Toate actele de procedură trebuie realizate doar în cadrul ședinței de judecată, în fața
aceluiași complet de judecată. În cazul înlocuirii unui judecător în timpul judecării cauzei,
dezbaterile se reiau de la început. Aceasta înseamnă că judecătorul trebuie să analizeze
personal, în mod direct și nemijlocit de nimeni toate probele, să se sprijine pe probe primare,
care implică un raport nemijlocit între proba care se administrează şi faptul dedus judecăţii.
Sunt şi situaţii în care nu mai este posibilă examinarea nemijlocită a probelor primare şi
instanţa este nevoită să încuviinţeze copii de pe înscrisuri, schiţe fără o cercetare locală şi
altele, însă principiul nemijlocirii se referă la faptul că instanţa este obligată să facă ce-i stă în
putinţă pentru ca atunci când este posibil, să realizeze o cercetare nemijlocită a mijloacelor de
probă existente în cauză.
Realizarea acestui principiu cunoaște și unele excepții: delegațiile judecătorești, asigurarea
probelor – situații în care judecătorul ia cunoștință mijlocit de probele existente la dosar.
g) Principiul oralităţii este complementar principiului publicităţii, deoarece numai în
cazul unei dezbateri care permite părţilor să-şi exprime părerile lor prin viu grai se poate
asigura o corectă înfăptuire a justiţiei.
Oralitatea asigură o publicitate reală, asigură contradictorialitatea efectivă a dezbaterilor,
asigură realizarea dreptului la apărare, face posibilă nemijlocirea şi exercitarea rolului
diriguitor al judecătorului.
 Cel mai bun sistem de dezbateri este însă cel mixt, care îmbină procedura orală cu cea
scrisă. Prin combinarea celor două procedee oralitatea se întinde asupra întregii activităţii de
judecată: astfel cererii de chemare în judecată, referinţei şi cererii reconvenţionale care sunt
redactate în scris li se dă citire în cadrul şedinţei de judecată, iar depoziţiile martorilor,
susţinerile părţilor făcute oral se consemnează în scris în procesul – verbal al şedinţei de
judecată.
h)Principiul legalităţii
Aflarea adevărului în pricinile civile supuse judecăţii nu se poate realiza decât în măsura
în care procesul civil se desfăşoară potrivit reglementărilor legale.
Fiind un principiu fundamental al activităţii tuturor organelor de stat, legalitatea este cu
atât mai mult o cerinţă fundamentală a activităţii instanţelor judecătoreşti, fiind stipulată în
Constituţia RM, care la art.144 prevede: „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii...”
Acest principiu este un principiu – cadru înăuntrul căruia trebuie să se regăsească toate
celelalte principii. Legalitatea constă în îndeplinirea exactă și uniformă a normelor de drept de
către instanța de judecată, de către toți participanții la proces și persoanele care contribuie la
înfăptuirea justiției în cadrul examinării și soluționării cauzelor civile.
Instanța de judecată nu numai că își realizează activitatea în strictă conformitate cu legea,
dar o și aplică nemijlocit la soluționarea cauzelor. Instanţele de judecată la judecarea pricinilor
aplică Constituţia, legile subordonate ei, precum şi tratatele internaţionale ratificate de către
RM.
Instanţa de judecată nu este în drept să aplice legea sau un alt act normativ care este în
contradicţie cu Constituţia.
Dacă în procesul judecării pricinii instanţa de judecată stabileşte că norma de drept ce
urmează a fi aplicată este în contradicţie cu prevederile Constituţiei şi este expusă într-un act
normativ care, conform Constituţiei, se supune controlului constituţionalităţii, examinarea
pricinii se suspendă şi instanţa de judecată înaintează Curții Supreme de Justiție propunerea
de a sesiza Curtea Constituţională.
Dacă în procesul judecării pricinii se stabileşte că norma de drept ce urmează a fi aplicată
este în contradicţie cu prevederile legii şi este expusă într-un act normativ care, conform
Constituţiei, nu se supune controlului constituţionalităţii, instanţa va sesiza CSJ, ultima fiind
în drept să respingă propunerea de sesizare a Curţii Constituţional ca fiind inadmisibilă.
În cazul când nu există o lege care să reglementeze raportul juridic litigios, instanţa va
aplica legea care reglementează raporturi similare şi care nu este în contradicţie cu prevederile
Constituţiei, iar în lipsa unei asemenea legi, instanţa se va călăuzi de principiile fundamentale
ale legislaţiei, conţinutul şi sensul cărora derivă din dispoziţiile constituţionale.

2. Principiile internaţionale ale dreptului procesual civil

Reglementarea juridică a procesului civil cu element de extraneitate se bazează, în

general, pe patru aspecte:
- primul aspect vizează situaţia drepturilor procedurale civile ale cetăţenilor străini şi a
apatrizilor;
- al doilea aspect ţine de ordinea intentării acţiunilor statelor străine;
- al treilea aspect ţine de reciprocitatea între state în executarea delegaţiilor judecătoreşti
străine;
- al patrulea aspect vizează condiţiile de executare a hotărârilor instanţelor de judecată
străine pe teritoriul RM.
Printre principiile internaţionale care guvernează procesul civil putem menţiona: (sunt
consacrate la titlul IV CPC)
- prioritatea tratatelor şi convenţiilor internaţionale;
 - acordarea regimului naţional străinilor;
- respectarea jurisdicţiei instanţelor judecătoreşti străine;
- imunitatea judiciară ale statelor străine şi organizaţiilor internaţionale;
- legea forului în materia de procedură;
- exequatur-ul hotărârilor judecătoreşti străine;
- reciprocitatea în executarea hotărârilor judecătoreşti străine.
a. Prioritatea tratatelor şi convenţiilor internaţionale (art.2 alin.3 CPC al RM)
Dacă printr-un tratat internaţional la care a aderat RM se stabilesc alte reguli decât cele
prevăzute de legislaţia naţională, se aplică normele internaţionale.
Aceste prevederi se aplică, de regulă, când participanţii la proces sunt cetăţeni străini,
pentru a evita eventualele greşeli în emiterea hotărârilor, care ar fi contradictorii legislaţiei
statului a cărui cetăţeni sunt.
De asemenea, aceste prevederi se folosesc pentru a evita conflictele în vederea stabilirii de
către stat a unor reguli de jurisdicţie a organelor de justiţie.
Încălcarea acestui principiu poate duce la conflicte internaţionale.
b. Acordarea regimului naţional străinilor(art.454 CPC), potrivit căruia cetăţenii străini
şi apatrizii, organizaţiile străine şi organizaţiile internaţionale beneficiază în faţa instanţelor
judecătoreşti ale RM de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii procedurale ca şi cetăţenii şi
organizaţiile RM, în condiţiile legii. Reclamantul străin nu poate fi obligat să depună cauţiune
sau o altă garanţie din motivul că este persoană străină sau că nu are domiciliu sau sediu în
RM.
RM poate stabili retorsiunea faţă de persoanele statelor în care există restricţii ale
drepturilor procedurale ale cetăţenilor şi organizaţiilor RM.
c. Principiul reciprocității în acordarea asistenței juridice
Prin regimul reciprocității se înțelege că anumite drepturi sunt acordate străinilor numai
în măsura în care și statul străin asigură un tratament identic cetățenilor noștri aflați în țările
cărora le aparțin străinii, motiv pentru care această formă contribuie la asigurarea egalității în
drepturi a statelor și a cetățenilor săi.
Condiția reciprocității nu trebuie privită ca o atingere adusă tratamentului egal recunoscut
de lege părților în proces, ci dimpotrivă ca o confirmare a acestui tratament egal, căci ar fi de
neînțeles ca străinul să se bucure în fața instanțelor noastre de aceleași drepturi ca și cetățenii
RM, în timp ce aceștia ar fi supuși unor dispoziții discriminatorii în fața instanțelor statului
străin.
Regimul reciprocității poate fi privit sub două aspecte:
- reciprocitate materială – când cele două state acordă străinilor aceleași drepturi;
- reciprocitate formală – când fiecare stat acordă străinilor drepturile prevăzute în
legislația sa.
Principiul reciprocității are o importanță mai mare atunci când lipsește un tratat bilateral
încheiat între două state în materie de asistență juridică, acțiunile procedurale fiind realizate în
baza reciprocității.
d. Legea forului, în materie de procedură (legea țării în care se judecă cauza)(art.458
CPC)
Procedura de examinare și soluționare a cauzelor cu element de extraneitate este prevăzută
de legea țării unde se judecă pricina, chiar dacă una din părți este străină. Astfel, legea forului
este legea locului de judecare a cauzei.
e. Respectarea jurisdicţiei instanţelor judecătoreşti străine (art.459-462 CPC)
În măsura în care legile unui stat nu atribuie competența în dreptul internațional privat
instanțelor sale, înseamnă că în mod indirect recunosc o asemenea competență instanțelor
altui stat.
 Pentru a evita eventualele conflicte privind jurisdicţia instanţelor judecătoreşti, de regulă,
se folosesc normele prevăzute în tratatele internaţionale. De obicei, instanţele de judecată ale
unui stat – parte la tratat (convenţii) sunt competente a soluţiona litigiile în materie de dreptul
civil (în sens larg) dacă pârâtul îşi are pe teritoriul acestui stat domiciliul sau sediul.
Instanţele judecătoreşti ale RM sunt competente să soluţioneze litigiile civile dintre o parte a
RM şi o parte străină sau numai dintre persoane străine conform dispoziţiilor titlului IV a
CPC. Pricina pe care instanţa judecătorească din RM a reţinut-o spre judecare cu respectarea
normelor de competenţă, trebuie să fie examinată de către aceasta în fond, chiar dacă ulterior,
pricina a devenit de competenţă unei instanţe judecătoreşti străine.
Instanţa judecătorească a RM refuză să primească cererea spre examinare sau dispune
încetarea procesului pornit dacă există o hotărâre în litigiul dintre aceleaşi părţi, asupra
aceluiaşi obiect şi având aceleaşi temeiuri, pronunţată de o instanţă judecătorească a unui alt
stat în baza principiului reciprocităţii.
Instanţa judecătorească a RM restituie cererea ori scoate cererea de rol dacă în instanţa
judecătorească străină a cărei hotărâre urmează a fi recunoscută sau executată pe teritoriul RM
a fost intentat anterior un proces în litigiul dintre aceleaşi părţi, asupra aceluiaşi obiect având
aceleaşi temeiuri.
f. Imunitatea judiciară ale statelor străine şi organizaţiile internaţionale(art.457
CPC)
Statele străine şi reprezentanţii diplomatici se bucură de imunitatea judiciară.
Intentarea în instanţa judecătorească a RM a unei acţiuni către un alt stat, antrenarea
acesteia în proces în calitate de pârât sau intervenient, punerea sub sechestru a bunului său
amplasat pe teritoriul RM ş.a. măsuri procedurale se pot face numai cu consimţământul
organelor competente ale statului respectiv dacă legea naţională sau tratatul internaţional la
care RM este partea nu prevede altfel. Organizaţiile internaţionale cad sub jurisdicţia
instanţelor judecătoreşti ale RM în limitele stabilite de tratatele internaţionale şi de legile RM.
În procesele civile reprezentanţii diplomatici ai altor state acreditaţi în RM şi celelalte
persoane menţionate în tratatele internaţionale sau în legile RM sunt supuse jurisdicţiei
instanţelor judecătoreşti ale RM în limitele stabilite de normele dreptului internaţional şi de
tratatele la care RM este parte.
g. Exequatur-ul hotărârilor judecătoreşti străine(art.466 CPC)
Hotărârile judecătoreşti străine, inclusiv tranzacţiile, sunt recunoscute şi se execută de
plin drept în RM, fie dacă astfel se prevede în tratatul internaţional la care RM este parte, fie
pe principiul reciprocităţii în ceea ce priveşte efectele hotărârilor judecătoreşti străine.
Hotărârea judecătorească străină care nu a fost executată benevol poate fi pusă în
executare silită pe teritoriul RM în termen de trei ani de la data rămânerii ei definitive, potrivit
legii statului în care a fost pronunţată, în temeiul încuviinţării date de Curtea de Apel de drept
comun în a cărei circumscripţie urmează să se efectueze executarea. În cazul în care debitorul
nu are domiciliu sau sediu în RM ori când domiciliul nu este cunoscut hotărârea se pune în
executare la locul de aflare a bunurilor acestuia.
 Capitolul III
Raporturile juridice procesual civile
1. Noţiunea raporturilor procesual civile şi particularităţile lor. Temeiurile
necesare pentru apariţia acestor raporturi

La înfăptuirea justiţiei în pricinile civile între instanţa de judecată, participanţii la

proces şi persoanele care contribuie la înfăptuirea justiţiei apar, se modifică şi încetează
raporturi juridice procesual civile.
Raportul juridic procesual civil reprezintă o relaţie socială reglementată de normele
dreptului procesual civil, care apare între instanţa de judecată şi persoanele care participă la
activitatea judiciară ce se desfăşoară în vederea examinării și soluţionării pricinilor civile.
Prin relaţiile procesual civile se declanşează mecanismul de soluţionare a unui caz
concret. În rezultat, relaţiile sociale se transformă în raporturi procesual – civile, ce constituie
obiectul dreptului procesual civil.
În sistemul relaţiilor procesual civile se face distincţie între raporturile principale,
secundare şi auxiliare.
La categoria raporturilor principale se atribuie acele relaţii fără de care nu poate exista
un proces cum ar fi, de exemplu, raporturile dintre reclamant şi instanţa de judecată, instanţa
de judecată şi pârât.
Caracteristic pentru o asemenea relaţie este faptul persistenţei ei din momentul
intentării până la finele procesului.
Raporturile secundare se stabilesc între instanţa de judecată şi participanţii la proces
doar pe unele categorii de pricini, cum ar fi intervenienţii şi procurorul. Asemenea relaţii nu
pot fi considerate fundamentale, deoarece procesul se poate desfăşura şi în lipsa lor. Aşa, de
exemplu, procurorul care a intentat acţiunea, are dreptul să renunţe la ea, iar reclamantul în
interesul căruia a fost intentată acţiunea poate cere continuarea procesului.
Raporturile juridice auxiliare iau naştere între instanţa de judecată şi persoanele care
contribuie la înfăptuirea justiţiei, cum ar fi, de exemplu, martorul, expertul, specialistul,
interpretul, translatorul.
Raporturile juridice procesual civile prezintă următoarele particularităţi:
1) o particularitate a raportului procesual civil, vizează forma lui juridică. Raporturile
juridice procesual – civile iau naştere, se modifică şi se sting numai în baza normelor
de drept procesual civil, spre deosebire de unele raporturi materiale care pot exista şi
de fapt în lipsa unui suport normativ. De aceea, analogia în cadrul dreptului
procesual civil aproape că nu există;
2) subiect obligatoriu al raporturilor procesual – civile este instanţa de judecată. Ținând
cont de faptul că raporturile procesual civile apar în cadrul înfăptuirii justiției pe
cauzele civile, iar justiția este realizată în exclusivitate de către instanțele
judecătorești, acestea din urmă participă la toate raporturile procesual civile în
calitate de subiect obligatoriu, indiferent de faza procesului și felul de procedură.
Raporturile procesual civile sunt întotdeauna bilaterale, așa cum fiecare dintre
subiectele participante la proces interacționează de sine stătător cu instanța de
judecată. În general, caracteristica de bază a raportului juridic procesual civil o
constituie caracterul de subordonare în faţa instanţei de judecată a oricărui alt
subiect. Instanţa de judecată dirijează mersul procesului, coordonează acţiunile
participanţilor la proces, asigură realizarea drepturilor şi obligaţiilor procedurale,
soluţionează raportul juridic litigios de drept material ia decizii obligatorii pentru
subiecţii raportului juridic procesual civil;
 3) raporturile procesual civile constituie un sistem de relaţii care se desfăşoară în mod
succesiv, înlocuind un raport cu altul. Procesul civil constă dintr-o multitudine de
raporturi relativ independente, cu temeiurile lor de apariție, subiecte, conținut și
obiect propriu. Totuși acestea nu pot exista absolut independent și separat unul de
altul. Fiecare dintre aceste raporturi cu obiectul său specific formează o parte din
obiectul unic al procesului civil concret. Procesul civil este în permanentă mișcare.
În măsura în care procesul civil este pornit și ia amploare, el trece dintr-o fază în
alta, respectându-le consecutivitatea. Astfel, în fiecare cauză civilă concretă apare un
singur raport procesual civil cu caracter complex, ce constă din mai multe raporturi
generate de exercitarea acțiunilor procesual civile.
Pentru apariţia raporturilor procesual – civile sunt necesare următoarele temeiuri:
- existenţa normei de drept procesual civil. Norma juridică reprezintă premisa generală
care conturează faptul juridic, subiectele, conținutul și obiectul raportului;
- dispunerea de capacitate de folosinţă şi de exerciţiu a drepturilor procedurale;
- producerea faptelor juridice – acţiunilor procesual civile, adică împrejurările prevăzute
în ipoteza normei juridice, care realizate în concret produc consecințe juridice,
atrăgând după sine, apariția, modificarea sau stingerea unui raport procesual civil.

2. Subiecţii raporturilor procesual – civile şi clasificarea lor. Obiectul şi

conţinutul acestor raporturi

Ca orişice alt raport juridic şi raportul procesual – civil este compus din următoarele trei
elemente:
- subiecţi;
- obiect;
- conţinut.
La activitatea de judecată a cauzelor civile participă instanţa de judecată, părţile și alți
participanți la proces, precum și persoanele şi organele care contribuie la înfăptuirea justiției.
Dintre aceştia unii influenţează în mod hotărâtor existenţa şi desfăşurarea procesului civil.
Subiecţii raportului juridic procesual civil o alcătuiesc totalitatea persoanelor și
organelor cărora le sunt atribuite anumite drepturi şi obligaţii în baza normelor dreptului
procesual civil şi care participă în cadrul unui raport juridic procesual civil. Deosebim trei
grupe de subiecţii ai raporturilor juridice procesual – civile:
I grupă – instanţa de judecată;
II grupă – participanţii la proces;
III grupă – persoanele care contribuie la înfăptuirea justiţiei (auxiliarii justiţiei).
I grupă. Ca organe ale statului, instanţele judecătoreşti au sarcina de a examina și a
soluţiona litigiile ce apar între persoanele fizice şi/sau juridice, ele neputând să refuze
rezolvarea acestor diferende. Aşadar, instanţa fiind sesizată cu o cerere de chemare în
judecată, este organul de stat împuternicit de lege să rezolve litigiile dintre părţi. Activitatea
instanţei cuprinde două funcţii procesuale:
a) examinarea cauzei este activitatea în care pe baza probelor administrate se stabileşte
situaţia de fapt;
b) soluţionarea cauzei se realizează o dată cu pronunţarea hotărârii, prin aplicarea
textului de lege corespunzător concluziilor la care se ajunge în urma examinării.
II grupă – Participanţii la proces se împart în două categorii:
a) persoanele care participă la proces din numele propriu în apărarea drepturilor şi
intereselor personale, având un interes material şi procesual juridic.
Aici se includ:
 - părţile, adică reclamantul şi pârâtul care pot fi orice persoană fizică, juridică, precum şi
orice organizaţie care nu se bucură de drepturile unei persoane juridice. Mai trebuie menţionat
faptul că părţile în proces poartă o denumire specifică în raport de mijlocul procesual de care
se uzează. Astfel, în procedura contencioasă la instanța de fond, părţile se numesc reclamant şi
pârât; la apel – apelant şi intimat; la recurs – recurent şi intimat; în cererea de revizuire –
revizuent şi intimat.
În procedura în ordonanță – creditor şi debitor.
În pricinile de contencios administrativ părţile sunt: petiţionarul şi autorităţile publice sau
persoanele cu funcţii de răspundere ale acestora;
În pricinile cu o procedură specială avem: petiţionarul şi persoanele interesate.
Alături de părţi, la această categorie de participanţi se mai atribuie şi – intervenienţii, care
se împart în: intervenienţi principali şi intervenienţi accesorii.
b) persoanele care participă în proces din numele propriu în apărarea drepturilor și
intereselor altor persoane având în proces un interes doar procesual nu şi material.
Aici se includ:
- procurorul, care porneşte procesul în apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale
minorilor, persoanelor în vârstă, persoanelor incapabile, unui număr nelimitat de
persoane, în interesele statului şi societăţii;
- organele autorităţilor publice, organizațiile și persoanele fizice care participă la
proces în cazurile prevăzute de lege în apărarea drepturilor şi intereselor altor
persoane.
III grupă – Persoanele care contribuie la înfăptuirea justiţiei. Specific acestor subiecte
este lipsa interesului juridic atât material, cât și procesual în examinarea și soluționarea
cauzei, iar dacă se va constata cointeresarea lor acestea se vor abține de la judecată sau vor
fi recuzate. Aceste persoane își au locul în procesul civil datorită funcției pe care o dețin
sau faptului că dispun de informații utile pentru judecată, iar menirea lor este de a
contribui la înfăptuirea justă și rezonabilă a justiției pe cauzele civile. La această categorie
se atribuie:
- reprezentanții;
- martorii;
- experţii şi specialiştii;
- translatorii și interpreții;
- grefierii ş.a.
Obiectul raportului juridic procesual civil este conduita subiectelor care rezultă din
drepturile și obligațiile lor procesuale, adică acțiunile procesuale propriu-zise ale
subiecților. Obiectul raportului juridic procesual civil se compune din:
- obiectul general – specific pentru toate raporturile procesuale ce apar într-o pricină
concretă şi constă în pricina concretă care se examinează de instanţa de judecată;
- obiectul special – specific pentru fiecare raport procesual ce apare în parte pe pricina
în cauză şi constă în acţiunile procedurale concrete ale instanţei de judecată ale
participanţilor la proces şi ale auxiliarilor justiției.
Conţinutul raportului juridic procesual civil constă în totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor subiecților procesului civil. Normele de drept procesual civil stabilesc volumul
drepturilor și obligațiilor subiecților procesului civil în funcție de scopul participării și de
calitatea lor procesuală.
Astfel, potrivit art. 56 CPC, participanţii la proces au dreptul:
- să ia cunoştinţă de materialele din dosar;
- să facă extrase din ele;
- să scoată copii;
- să propună recuzări;
 - să prezinte şi să reclame dovezi;
- să participe la cercetarea dovezilor;
- să pună întrebări altor participanţi la proces, martorilor, experţilor şi specialiştilor;
- să formuleze cereri;
- să dea instanţei explicaţii orale şi scrise;
- să prezinte argumentele şi considerentele lor asupra tuturor chestiunilor care se ivesc
în cursul dezbaterilor judiciare;
- să obiecteze împotriva cererilor, argumentelor şi considerentelor celorlalţi participanţi;
- să atace actele procedurale.
Participanţii la proces sunt obligaţi să se folosească cu bună - credinţă de drepturile lor
procedurale. În cazul abuzului de aceste drepturi sau al nerespectării obligaţiilor procedurale,
se aplică sancţiunile prevăzute de legislaţia procesual civilă.

3. Instanţa de judecată – subiect obligatoriu al raportului juridic

procesual civil

Instanța de judecată este principalul subiect al raporturilor procesuale civile. Instanța

organizează și dirijează acțiunile celorlalte subiecte, având un rol diriguitor în cadrul
procesului civil.
Autoritatea judecătorească îşi desfăşoară activitatea pe baza unor principii democratice
menite a contribui la înfăptuirea unei justiţii imparţiale.
Prin instanţa judecătorească se înţelege organul împuternicit de lege să rezolve un litigiu
intervenit între părţi.
Constituirea instanţei de judecată semnifică alcătuirea ei complexă, cu toate organele şi
persoanele cerute de lege. Este vorba, în primul rând, de participarea alături de completul de
judecată a grefierului. La însărcinarea judecătorului, grefierul îndeplineşte unele acte
procedurale prin care contribuie la pregătirea dosarului către dezbaterile judiciare, înştiinţează
participanţii la proces despre locul, data şi ora dezbaterilor, verifică prezenţa lor la şedinţă,
clarifică motivele neprezentării lor şi le notifică judecătorului, încheie procesul – verbal al
şedinţei şi îndeplineşte alte indicaţii ale judecătorului în vederea bunei organizări şi
desfăşurări al acesteia.
Analizând principiile organizării judecătoreşti am arătat, deja că activitatea de judecată se
desfăşoară în faţa unui complet unic sau colegial (format din mai mulţi judecători).
Compunerea instanței, potrivit legii, constituie o garanție a imparțialității acesteia. Pe
de altă parte normele, care prevăd compunerea au caracter imperativ, astfel încât greşita
compunere poate fi invocată de oricare din părţi, alţi participanţi la proces, ori de instanţă din
oficiu. În prima instanță cauzele civile se judecă de un singur judecător sau de un complet din
trei judecători, judecarea unipersonală a cauzei civile în prima instanță este, de regulă,
generală, iar judecarea colegială constituie excepția și se aplică pentru cauzele civile deosebit
de complicate, precum și pentru cele care prezintă o mare importanță socială.
Completele de judecată constituite astfel în prima instanță sunt complete de judecată
provizorii, ad hoc. În instanțele ierarhic superioare, examinarea cauzelor civile în ordinea
căilor de atac are loc de fiecare dată colegial. Majoritatea cauzelor sunt judecate de complete
de judecată permanente, constituite la începutul fiecărui an și care funcționează pe durata
acestui an.
Incompatibilitatea, în sens general, constă în imposibilitatea judecătorului de a îndeplini
concomitent cu funcția de judecător și alte funcții private sau publice, cu excepția activității
didactice și științifice. În sens restrâns, incompatibilitatea se referă la situația în care un
judecător este oprit să ia parte la judecarea unei cauze în cazurile expres prevăzute de lege.
Acestea se referă la situația în care după ce un judecător a pronunțat hotărîrea în primă
instanță, în apel sau în recurs este avansat la instanța ierarhic superioară sau invers, în care
instanță urmează a fi soluționat apelul, recursul sau rejudecată cauza în primă instanță, este și
firesc ca judecătorul să nu-și controleze propria hotărîre sau decizie, întrucît ar lipsi garanția
că s-ar realiza un control judiciar obiectiv, fiind puțin probabil ca judecătorul să fie dispus să
revie asupra soluției pe care a dat-o, ori ar avea un interes în cauză.
Astfel, art.49 CPC al RM stabileşte cazurile de inadmisibilitate a participării
judecătorului la examinarea cauzei şi anume:
- judecătorul care a luat parte la judecarea pricinii în primă instanţă nu mai poate
participa la judecarea acesteia în instanţa de apel, de recurs şi nici la rejudecarea ei în primă
instanţă după casare şi invers, judecătorul care a luat parte la judecarea pricinii în apel, nu
mai poate participa la judecarea ei în recurs şi în primă instanţă, iar judecătorul care a luat
parte la judecarea pricinii în recurs nu mai poate, participa la judecarea ei în primă instanţă şi
nici în instanţa de apel și de recurs.
Prevederile acestui articol nu au incidenţă asupra cazurilor de scoatere a cererii de pe
rol sau de încetare a procesului în temeiul art.265 lit. a) şi b) și nu se extind asupra Colegiului
civil şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie la judecarea recursurilor în
plină componenţă şi nici asupra Plenului Curţii Supreme de Justiţie la adoptarea de hotărâri
explicative. O altă excepție este revizuirea, în baza descoperirii unor noi circumstanțe care nu
au fost luate în calcul la judecata anterioară și judecătorul nu ar fi în situația de a-și critica
propria hotărîre.. De asemenea, constituie o excepție și contestarea actelor executorului
judecătoresc pentru judecătorul care a pronunțat hotărîrea ce se execută.
Abținerea și recuzarea reprezintă situații reglementate de lege pentru a proteja partea în
proces în acele cazuri în care se presupune că judecătorul nu ar fi obiectiv.
La art.50 CPC al RM, legiuitorul a stabilit temeiurile de recuzare a judecătorului.
Judecătorul urmează a fi recuzat dacă:
a) la judecarea anterioară a pricinii a participat în calitate de martor, expert, specialist,
interpret, reprezentant, grefier, executor judecătoresc, arbitru sau mediator;
b) se află în raporturi de rudenie până la al patrulea grad inclusiv sau de afinitate până la al
treilea grad inclusiv cu vreuna dintre părţi, cu alţi participanţi la proces sau cu reprezentanţii
acestora;
c) o rudă a sa până la al patrulea grad inclusiv sau un afin până la al treilea grad inclusiv a
participat, ca judecător, la judecarea aceleiaşi pricini;
d) este rudă până la al patrulea grad inclusiv sau afin până la al treilea grad inclusiv cu un
alt membru al completului de judecată;
e) este tutore, curator sau adoptator al uneia dintre părţi;
f) şi-a expus opinia asupra pricinii care se judecă;
g) are un interes personal, direct sau indirect în soluţionarea pricinii ori există alte
împrejurări care pun la îndoială obiectivitatea şi nepărtinirea lui.
Din completul care judecă pricina nu pot face parte persoanele care se află în raporturi de
rudenie sau de căsătorie.
Aceleaşi temeiuri de recuzare a judecătorului se extind şi asupra expertului, specialistului,
interpretului, grefierului, executorului judecătoresc, arbitrului și mediatorului. Plus la aceasta,
expertul şi specialistul mai pot fi recuzaţi dacă depind sau au depins pe linie de serviciu ori pe
altă linie de părţi sau de alţi participanţi la proces ori dacă au efectuat o revizie ale căror
materiale au servit drept temei pentru intentarea procesului ori care sunt folosite la
soluţionarea pricinii în cauză. Faptul participării lor în aceeași calitate la judecarea anterioarăă
a cauzei nu constituie temei pentru recuzarea lor.
La apariţia temeiurilor de recuzare, judecătorul, expertul, specialistul, interpretul,
grefierul, executorul judecătoresc, arbitrul și mediatorul sunt obligaţi să se abţină de la
judecată, ori recuzarea poate fi invocată de participanţii la proces sau se soluţionează de
instanţa de judecată din oficiu.
Cererea de recuzare sau abţinerea se face oral sau în scris până la începerea dezbaterilor în
fond, cu excepţia cazurilor când temeiul recuzării i-a devenit cunoscut mai târziu. Cererea se
examinează de aceeaşi instanţă care soluţionează cauza. Cererea de recuzare se distribuie spre
soluționare în mod aleatoriu prin intermediul Programului integrat de gestionare a dosarelor și
se examinează în cel mult 5 zile lucrătoare din momentul repartizării, fără a afecta
continuitatea ședinței de judecată, însă pînă la soluționarea cererii de recuzare se amînă
pledoariile. Dacă din motivul recuzării, în instanța sesizată nu se poate constitui complet de
judecată, cererea de recuzare se va judeca de instanța ierarhic superioară.
Instanţa decide asupra recuzării în camera de chibzuire, emiţând o încheiere motivată,
nesusceptibilă de atac decât odată cu fondul hotărârii sau a deciziei. În cazul admiterii cererii
pricina se va examina de un alt complet de judecată, iar în cazul imposibilităţii, de o instanţă
de acelaşi grad sau de instanţa ierarhic superioară. În încheierea prin care s-a admis recuzarea
se precizează în ce măsură actele îndeplinite de judecătorul recuzat urmează să fie menţinute.
CAPITOLUL IV
Părţile în procesul civil
1. Noţiunea de parte în procesul civil. Capacitatea procesuală de
folosinţă şi de exerciţiu. Drepturile şi obligaţiile procedurale ale
părţilor

Procesul civil, de regulă, se intentează în legătură cu apariția unui litigiu între subiecții
raportului juridic material. Din momentul intentării procesului civil, subiecții raportului
material litigios devin și subiecți ai raportului juridic procesual civil.
Părţile în procesul civil sunt persoanele (fizice şi/sau juridice) participante la proces,
litigiul cărora cu privire la dreptul subiectiv sau interesul ocrotit prin lege instanţa de
judecată trebuie să-l examineze şi să-l soluţioneze.
În cazurile prevăzute de lege pot fi parte în proces entitățile (asociaţiile şi societăţile)
care nu au personalitate juridică, dar care dispun de organe de conducere proprii.
Parte în procesul civil poate fi RM, reprezentată de Guvern şi de organele
împuternicite să exercite o parte din funcţiile Guvernului, precum şi unităţile administrativ
– teritoriale reprezentate prin împuterniciţii lor în modul prevăzut de lege.
Pentru părțile procesului se identifică următoarele caracteristici:
1) - existența unui interes material-juridic,
2) – interesul procesual în soluționarea cauzei,
3) – participarea în proces din nume propriu, în apărarea drepturilor și intereselor sale
proprii.
Reclamantul este prezumatul subiect al raportului juridic litigios care se adresează în
instanţa de judecată sau în interesul căruia se adresează alte persoane împuternicite prin
lege, cerând apărarea unui drept al său sau a unui interes ocrotit prin lege, susţinând că
dreptul subiectiv al lui este încălcat sau neîntemeiat contestat de pârât.
Reclamantul participă ca parte activă în proces, deoarece la solicitarea lui procesul a
fost intentat în vederea apărării drepturilor sau intereselor sale legitime.
Pârâtul (reclamatul) este presupusul subiect al raportului juridic litigios, împotriva
căruia în instanţa de judecată se porneşte un proces ca fiind prezumat a fi încălcat sau
contestat drepturile subiective ale reclamantului.
Pârâtul participă ca parte pasivă în proces, deoarece împotriva lui se pornește procesul
în vederea apărării drepturilor sau intereselor legitime ale reclamantului, care se
presupune că ar fi fost încălcate sau contestate de către pârât.
 În aşa fel reclamantul și pârâtul sunt subiecţii presupuși ai raportului juridic litigios, ce
urmează a fi soluţionat de judecată, însă existenţa de mai departe a litigiului dintre părţi,
mărimea lezării drepturilor reclamantului trebuie să fie hotărâtă în exclusivitate de către
instanţa de judecată. De aceea, la momentul intentării procesului la cererea reclamantului
doar se presupune că acestuia îi aparţine un anumit drept şi acest drept este lezat de partea
opusă. Astfel, se consideră că reclamantul şi pârâtul sunt subiecţi prezumați ai litigiului de
drept material din momentul intentării procesului pînă la pronunțarea hotărîrii
judecătorești.
Pentru ca un subiect de drept să dobândească calitatea de parte în proces trebuie să
îndeplinească cumulativ mai multe condiții:
- să aibă calitate procesuală (activă sau pasivă) sau altfel spus, legitimare procesuală, ori
îndreptățire de a participa la activitatea judiciară în calitate de reclamant sau pîrît;
- să aibă interes (folosul practic imediat pe care îl are o parte în vederea justificării
procesului) sau rezultatul juridic urmărit la examinarea și soluționarea cauzei;
- să dispună de capacitate procesuală (capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu).
Capacitatea procesuală de folosinţă constă în aptitudinea de a avea drepturi şi
obligaţii într-un proces civil, care este recunoscută în egală măsură tuturor cetăţenilor –
persoane fizice de la naștere, cât şi persoanelor juridice de la înregistrare și tuturor
organizațiilor care se bucură de dreptul adresării în judecată. De capacitatea procesuală de
folosință dispun și cetățenii străini, apatrizii și organizațiile străine.
Art.57 alin.(1) CPC confuz leagă apariția capacității procesuale de folosință de
existența dreptului la apărare judiciară. Interpretînd literar aceste prevederi, constatăm că
legiuitorul a stabilit că momentul dobîndirii capacității procesuale de folosință, în
particular de către persoanele fizice, ar fi altul decăt cel al momentului nașterii acesteia,
adică doar din momentul ce se bucură de dreptul adresării în judecată, care ar fi
condiționată de momentul apariției capacității procesuale de exercițiu. Însă prin esența sa,
capacitatea procesuală de folosință trebuie să fie condiționată doar de simpla existență a
persoanei fizice.
Lipsa capacității procesuale de folosință poate fi invocată în orice fază a procesului.
Actele de procedură îndeplinite de persoana lipsită de capacitatea de folosință sunt nule.
Capacitatea procesuală de exerciţiu este aptitudinea de a-şi exercita personal sau
printr-un reprezentant drepturile şi obligaţiile procedurale în instanţa de judecată.
Capacitatea de exerciţiu o au cetăţenii care au ajuns la majorat (18 ani), precum şi
persoanele juridice, iar în cazurile prevăzute de lege și entitățile fără personalitate juridică.
Autoritățile publice dobîndesc capacitate procesuală de exercițiu din momentul constituirii
lor, iar persoanele juridice din momentul înregistrării de stat.
Drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale minorilor de până la 14 ani, precum şi
ale adulţilor supuși măsurii de ocrotire judiciară sub forma tutelei în modul stabilit de
lege, sunt apărate în instanţă de reprezentanţii lor legali – părinţi, adoptatori, tutori, de
administraţia instituţiilor de educare, a instituţiilor curative sau de protecţie socială -
reprezentare.
Actele de procedură efectuate de minorii cu vârstă de până la 14 ani sau de adulții
supuși măsurii de ocrotire judiciară sub forma tutelei în modul stabilit de lege sunt nule.
Minorul care a atins vârsta de 16 ani poate să-şi exercite personal drepturile
procedurale şi să-şi îndeplinească obligaţiile procedurale de sine stătător în cazul
declarării capacităţii depline de exerciţiu (emancipării) sau al încheierii căsătoriei.
Drepturile şi interesele ocrotite prin lege ale minorilor în vârstă de la 14 – 18 ani sunt
apărate în instanţă de către părinţii, adoptatorii sau curatorii lor; instanţa fiind obligată să
introducă în proces pe însăşi minorii respectivi - asistare.
 Actele procedurale efectuate de minorii cu vârsta între 14-18 ani sunt lovite de nulitate
relativă. Instanța va acorda un termen reprezentanților acestora pentru confirmarea actelor
efectuate de ei, în caz contrar le va anula.
În cazurile prevăzute de lege, în pricinile care izvorăsc din raporturile juridice civile,
de muncă, matrimoniale, de familie şi din alte raporturi juridice, minorii au dreptul să-şi
apere personal în instanţă drepturile şi interesele. Instanţa va aprecia dacă este cazul să
introducă şi reprezentanţi legali în proces.
În măsura în care pentru exercitarea drepturilor, libertăților sau intereselor legitime,
persoana ocrotită are nevoie de încuviințare sau autorizare, la cererea persoanei ocrotite
sau din oficiu, cu acordul persoanei ocrotite, instanța poate desemna prin încheiere un
curator special care va asista persoana în cauza respectivă sau un tutore special care va
reprezenta persoana în cauza dată.
În afară de drepturile procedurale ale participanţilor la proces, reclamantul mai este în
drept să modifice temeiul sau obiectul cererii de chemare în judecată, să mărească sau să
micşoreze cuantumul pretenţiilor, să renunţe la acţiune.
Pârâtul are dreptul să recunoască pretenţiile reclamantului. La fel părţile pot încheia o
tranzacţie de împăcare, o înțelegere prin care părțile își fac concesii reciproce.
Părţile sunt obligate a se folosi cu bună credinţă de drepturile lor procedurale. Instanţa
de judecată nu va primi renunţarea reclamantului la acţiune nici recunoaşterea pretenţiilor
de către pârât şi nu va întări tranzacţia de împăcare a părţilor, dacă aceste acte sunt
contrare legii sau încalcă drepturile şi interesele vreunei persoane, precum şi va curma
orice abuz de aceste drepturi, făcut în scopul de a tergiversa procesul sau a induce instanţa
în eroare. În caz de folosire cu rea-credinţă a drepturilor procedurale, instanța de judecată,
la cererea părţii interesate, obligă partea vinovată să repare prejudiciul cauzat.
Participanții la proces care exercită drepturile procedurale în mod abuziv se sancționează
de către instanța de judecată cu amendă în mărime de pînă la 50 de unități convenționale.
Părțile mai sunt obligate de a respecta ordinea în cadrul ședinței de judecată, de a
onora instanța de judecată, de a anunța instanța despre schimbarea domiciliului după
intentarea procesului, precum și despre motivele neprezentării în ședință de judecată.

2. Coparticiparea procesuală. Temeiurile şi felurile ei

Coparticiparea este o instituţie procesuală desemnând situaţia când în proces participă

mai mulţi reclamanţi și/sau mai mulţi pârâţi, interesele cărora nu se exclud reciproc.
A. După un prim criteriu de clasificare, criteriul procesual-juridic deosebim:
1) coparticipare activă – mai mulţi coreclamanţi;
2) pasivă – mai mulţi copârâţi;
3) mixtă – mai mulţi coreclamanţi şi copârâţi.
B. Reieşind din criteriul material-juridic coparticiparea poate fi:
1) obligatorie (necesară);
2) facultativă (posibilă).

Coparticiparea procesuală obligatorie are loc indiferent de dispoziția părților și

instanței de judecată, ea fiind prescrisă în mod obligatoriu de lege și determinată de natura
raportului material litigios.
Coparticiparea procesuală este obligatorie dacă examinarea pricinii implică soluţionarea
chestiunii cu privire la drepturile sau obligaţiile mai multor reclamanţi şi/sau pârâţi atunci
când:
 a) obiectul litigiului îl constituie drepturile şi obligaţiile comune ale mai multor
reclamanţi sau pârâţi (de ex: în litigiile cu privire la dreptul de proprietate comună,
succesiuni);
b) drepturile şi obligaţiile reclamanţilor sau pârâţilor decurg din aceleaşi temeiuri de
fapt sau de drept (de ex: în litigiile locative).
În cazul existenţei temeiurilor prevăzute de lege, orice persoană are dreptul să solicite
intervenirea în proces în calitate de coreclamant sau copîrît. Încheierea judecătorească prin
care a fost respinsă cererea persoanei interesate de a interveni în proces în calitate de
coparticipant obligatoriu poate fi atacată cu recurs. Examinarea recursului nu afectează
continuitatea ședinței de judecată, însă pînă la pronunțarea deciziei instanţei ierarhic
superioare se amînă pledoariile. Dacă încheierea judecătorească prin care este respinsă cererea
persoanei interesate de a interveni în proces în calitate de coparticipant obligatoriu a fost
casată, instanţa reia examinarea cauzei de la pregătirea cauzei pentru dezbateri judiciare.
Coparticiparea procesuală facultativă se întemeiază pe utilitatea soluţionării în
comun a pretenţiilor mai multor reclamanţi sau împotriva mai multor pârâţi, când ele se află
în conexiune prin raportul material juridic dintre coparticipanţi, prin pretenţiile înaintate sau
probele comune şi când există posibilitatea examinării lor în aceeaşi procedură şi de aceeaşi
instanţă. Judecătorul soluționează problema intervenirii în proces a coparticipanților la faza
pregătirii cauzei pentru dezbateri printr-o încheiere privind satisfacerea sau respingerea cererii
de atragere în proces a coparticipanților. Coparticiparea se admite doar în instanța de fond.
Coparticipanții se pot alătura la apel sau recurs, dacă pretențiile lor coincid cu cele ale
apelantului sau recurentului.
În cazul coparticipării facultative, operează principiul independenţei procesuale, în
sensul că actele de procedură, apărările şi concluziile uneia din părţi nu pot folosi sau dăuna
celorlalţi.
Coparicipanţii dispun de toate drepturile procedurale, pe care le acordă legea
participanţilor la proces, inclusiv şi părţilor. Coparticipanţii pot încredinţa reprezentarea lor în
proces unuia sau mai multor coparticipanţi.
3. Succesiunea în drepturile procedurale. Temeiurile.

Succesiunea procesuală este o instituţie a dreptului procesual civil care reglementează

trecerea drepturilor şi obligaţiilor procesuale de la o persoană (predecesor) la alta (succesor în
drepturi procesuale).
În cazul ieşirii uneia dintre părţi din raportul juridic litigios sau stabilit prin hotărâre
judecătorească (moartea persoanei fizice, reorganizarea persoanei juridice, cesiunea de
creanţă, transfer de datorie etc,) instanţa de judecată permite înlocuirea acestei părţi cu
succesorul ei în drepturi. Succesiunea în drepturi este posibilă în orice stadiu al procesului.
Toate actele săvârşite în cadrul procesului până la intervenirea succesorului în drepturi sunt
obligatorii pentru acesta în măsura în care ele ar fi fost obligatorii pentru persoana pe care
succesorul în drepturi a înlocuit-o. După înlocuire procesul continuă mai departe.
Succesiunea procesuală are loc doar în cazurile când este posibilă succesiunea în
drepturile materiale. Încheierea instanței despre refuzul în admiterea succesorului poate fi
atacată cu recurs.
În procesul civil succesiunea poate fi numai universală, adică nu pot fi transmise de la o
persoană la alta doar anumite drepturi şi obligaţii procesuale. Succesorului îi sunt transmise
toate drepturile şi obligaţiile procedurale ale predecesorului.
Succesiunea procesuală este posibilă atât în cazul reclamantului, pârâtului cât şi a
intervenienţilor principali. Dacă a avut loc succesiunea reclamantului, instanţa de judecată
este obligată de a cere acordul succesorului pentru a continua procesul suspendat. Dacă acesta
refuză, procesul încetează pe temeiul renunțării la acțiune. Succesiunea debitorului, însă nu
antrenează exprimarea acordului sau dezacordului acestuia, ci se realizează de către instanță
din oficiu.
CAPITOLUL V
Participarea intervenienţilor în procesul civil
1. Noţiunea şi felul intervenienţilor în procesul civil

În forma sa cea mai simplă, procesul civil are loc între reclamant şi pârât, hotărârea
judecătorească ce se pronunţă având autoritate de lucru judecat numai faţă de cei care au
participat în procesul respectiv.
Uneori însă, interes sau legătură cu raportul juridic ce a generat procesul au şi alte
persoane. Pentru ca hotărârea să aibă efect şi asupra lor, legea permite, în anumite împrejurări,
participarea acestora la procesul început în calitate de terțe persoane, numite intervenienți.
Intervenienții se atribuie la categoria participanților la proces, care manifestă atât interes
material, cât și procesual.
Intervenienţii sunt participanţi la proces interconexaţi cu raportul juridic litigios ce
formează obiectul dezbaterilor judiciare, care intervin sau se atrag în procesul pornit dintre
părţile iniţiale, în scopul de a-şi apăra drepturile lor subiective sau interesele ocrotite prin
lege.
Intervenienții participă în proces din nume propriu, în apărarea drepturilor și
intereselor sale proprii. Dar spre deosebire de părți, intervenienții niciodată nu pornesc
procesul, ci intervin într-un proces deja început.
Intervenienții sunt subiecți presupuși ai raportului juridic material litigios, asupra
acestei chestiuni urmând să se pronunțe instanța de judecată.
În funcție de gradul de cointeresare juridică, deosebim două feluri de intervenienți:
a) intervenienți principali – terțele persoane care formulează pretenții
proprii la obiectul litigiului;
b) intervenienți accesorii – terțele persoane care nu formulează pretenții
proprii la obiectul litigiului.
Participarea intervenienților permite examinarea în cadrul aceluiași proces a mai
multor pretenții bazate pe aceleași probe (realizându-se economie de timp) și
examinarea diferitor circumstanțe referitor la raportul material litigios, evitându-se
pronunțarea unei hotărâri care ar afecta drepturile și interesele altor persoane.

2. Intervenienţii principali

La această categorie se referă persoanele care intervin într-un proces apărut între
reclamant şi pârât pentru a-şi apăra drepturile şi interesele proprii cu privire la obiectul
litigiului sau drepturile legate de acesta. Aceste persoane intervin în proces deoarece consideră
că dreptul sau interesul care este contestat între părţi le aparţine lor şi nu reclamantului sau
pârâtului.
Intervenientul principal reprezintă acel participant, care intervine într-un proces
deja pornit între părțile inițiale, în vederea apărării unui drept sau interes al său, prin
înaintarea pretențiilor proprii față de obiectul litigiului.
Dacă se constată că există persoane care pot să își declare propriile pretenții asupra
obiectului litigiului între părțile inițiale, instanța este obligată să înștiințeze persoanele în
cauză despre procesul pornit și să le explice dreptul lor de a interveni în proces prin înaintarea
unei acțiuni. Dacă instanţa de judecată le-a înştiinţat despre examinarea cauzei de care pot fi
cointeresate, însă terțele persoane n-au intervenit în proces, ele nu sunt scutite de dreptul de
intenta un proces de sine stătător. Dar intervenţia acestor persoane într-un proces deja intentat
de reclamant are un avantaj deoarece dreptul sau interesul lezat sau contestat va fi apărat şi
protejat mai înainte, totodată fiind soluţionat litigiul între toate persoanele cointeresate.
Aceasta are o însemnătate la efectuarea partajului averii comune; astfel dacă averea
dintr-un litigiu va fi atribuită unei părţi, după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti
persoana poate să-şi valorifice toate drepturile asupra acestei proprietăţi, fapt care poate să
complice apărarea drepturilor altor persoane care n-au participat la proces în calitate de
intervenienţi principali. Intervenienții principali sunt subiecți prezumați ai raportului juridic
litigios de drept material.
După cum observăm, grație principiului disponibilității, terțele persoane intervin în
proces voluntar, la libera lor alegere, atragerea forțată în proces fiind imposibilă.
Intervenienții principali intervin în proces prin depunerea unei cereri de chemare în
judecată de sine stătătoare, în ordine generală şi adresează ambelor părţi sau numai
reclamantului pretenţiile sale. Cererea de intervenție principală se taxează.
Intervenienţii principali pot interveni în proces până la închiderea dezbaterilor
judiciare în prima instanţă. Cererea de intervenție se taxează.
În cazul în care constată că acţiunea intervenientului principal nu se raportă la obiectul
litigiului, instanţa pronunţă o încheiere prin care respinge examinarea concomitentă a acţiunii
intervenientului principal cu acţiunea iniţială a reclamantului. În astfel de cazuri,
intervenientul principal nu decade din dreptul de a cere intentarea unui proces pe baze
generale. Încheierea prin care instanţa respinge examinarea concomitentă a acţiunii
intervenientului principal cu acţiunea iniţială a reclamantului poate fi atacată cu recurs.
Examinarea recursului nu afectează continuitatea ședinței de judecată, însă pînă la
pronunțarea deciziei instanţei ierarhic superioare se amînă pledoariile. Dacă încheierea
judecătorească prin care este respinsă cererea persoanei interesate de a interveni în proces în
calitate de intervenient principal a fost casată, instanţa reia examinarea cauzei de la pregătirea
cauzei pentru dezbateri judiciare.
Intervenția principală este inadmisibilă în cauzele cu caracter strict personal.
Intervenienții principali au aceleaşi drepturi şi obligaţii pe care le are un reclamant.
Astfel, intervenientul principal poate înainta pretenții, poate să administreze probe, să renunțe
la pretenții, să încheie tranzacții de împăcare, să atace hotărârea, să ceară executarea acesteia.
Dar aceasta nu înseamnă că ipostaza lui procesuală este identică cu cea a reclamantului sau
coreclamantului în cadrul aceluiași proces. Intervenientul principal se află în relații specifice
cu celelalte două părți în litigiu. Dacă pretenția lui este înaintată împotriva ambelor părți,
atunci acestea sunt în ipostaza de pârâți în raport cu intervenientul principal, satisfacerea
pretențiilor intervenientului principal afectându-le pe ambele. Dacă intervenientul principal va
încheia o tranzacție de împăcare cu una sau ambele părți, litigiul dintre reclamant și pârât nu
va înceta.
Deosebirea intervenienților principali de coreclamanţi constă în aceea că pretenţiile
coreclamanţilor sunt adresate tot timpul pârâtului (sau copârâţilor) şi nu se exclud reciproc
(sunt unice). Cerinţele reclamantului şi intervenienţilor principali sunt îndreptate asupra unuia
şi aceluiaşi obiect din acţiune, dar se exclud reciproc. Persoanele care formulează pretenţii
proprii cu privire la obiectul litigiului nu por înainta concomitent cu reclamantul (sau
coreclamanţii) cererea de chemare în judecată proprie.

3. Intervenienţii accesorii
La această categorie se referă persoanele care au intervenit sau au fost atrase în proces şi
participă de partea reclamantului sau pârâtului în legătură cu faptul că hotărârea ce se va
pronunța poate să înrâurească(influențeze) drepturile sau obligaţiile lor faţă de una din părţi.
Intervenientul accesoriu reprezintă acel participant care intervine sau este atras într-
un proces deja pornit între părțile inițiale, pe lângă o parte sau alta, care sunt
cointeresate în soarta procesului, fără a formula pretenții proprii față de obiectul
litigiului.
Aceste persoane pot interveni în proces alături de reclamant sau pârât până la închiderea
dezbaterilor judiciare în prima instanţă. Intervenienții accesorii nu sunt subiecți prezumați ai
raportului juridic material litigios; între el și partea căreia ise alătură există un alt raport
juridic material litigios de sine stătător.
Pentru a interveni în proces, intervenientul depune o cerere în care demonstrează interesul
intervenției, menţionând cărei părţi se va alătura. Copia de pe cerere se înmânează ambelor
părţi.
Intervenientul accesoriu poate fi introdus în proces şi la cererea uneia dintre părţi sau din
oficiul instanţei. Încheierea judecătorească privind respingerea cererii de introducere în proces
a intervenientului accesoriu poate fi atacată odată cu atacarea fondului cauzei de către acesta
sau de către alți participanți la proces.
Potrivit art.69 CPC, dacă, în urma pronunţării hotărârii, partea în proces ar obţine un drept
faţă de intervenientul accesoriu sau acesta ar putea înainta pretenţii împotriva ei, partea
interesată este obligată să-l înştiinţeze despre pornirea procesului şi să prezinte în judecată un
demers, solicitând introducerea lui în proces. În acest scop, partea interesată depune în
judecată o cerere, copia de pe care o expediază intervenientului accesoriu, precum şi
explicaţia dreptului acestuia de a interveni în proces în timp de 15 zile.
În caz de examinare a pricinii fără ca partea interesată să atragă în proces intervenientul
accesoriu, faptele şi raporturile juridice stabilite prin hotărâre judecătorească irevocabilă nu au
efecte juridice la examinarea acţiunii de regres depuse împotriva intervenientului. Astfel, dacă
partea interesată nu atrage intervenientul accesoriu în proces, în cazul înaintării ulterioare
împotriva acestuia a acțiunii în regres ea va trebui să probeze din nou în judecată faptele sau
raporturile juridice care au fost deja constatate prin hotărârea irevocabilă a judecății.
Neintervenirea în proces fără motive întemeiate a intervenientului accesoriu înştiinţat în
mod legal, îl decade din dreptul de a dovedi că litigiul a fost soluţionat greşit din cauza
incorectitudinii acțiunilor părţii căreia urma să i se alăture, în măsura în care nu dovedeşte că
explicaţiile, acţiunile şi mijloacele de apărare ale părţii au fost greşite din intenţie sau din
culpă gravă.
Intervenienţii accesorii se bucură de drepturi procedurale şi au obligaţii procedurale ca
parte în proces, adică de a prezenta probe, de a înainta demersuri, de a da explicații, de a pune
întrebări, de a lua cuvântul în susțineri verbale, cu excepţia dreptului de a modifica temeiul
sau obiectul acţiunii, de a mări sau de a micşora cuantumul pretenţiilor din acţiune, precum şi
de a renunţa la acţiune, de a recunoaşte acţiunea sau de a încheia tranzacţia de împăcare, de a
înainta acţiune reconvenţională, de a cere executarea hotărârii. Toate aceste limitări în
drepturile procedurale apar în legătură cu faptul că aceste persoane nu sunt subiecţi, ai
raportului juridic de drept material ce a apărut nemijlocit între părţi. Hotărârea judecătorească
nu va atinge drepturile subiective ale intervenienţilor accesorii, ceea ce îi deosebeşte de părţi,
între care există un litigiu de drept material. Pe parcursul procesului, interesele procesuale ale
părților și intervenienților accesorii nu se exclud, dar nici nu coincid ca în cazul
coparticipanților.
Necesitatea introducerii intervenienților accesorii în proces reiese din următoarele situaţii:
1) posibilul drept de regres care este un temei juridic de a atrage în calitate de
intervenient accesoriu în procesul dintre părţi persoana nemijlocit vinovată de apariţia
litigiului între părţi.
De ex: în procesele privitoare la reintegrarea în serviciu a lucrătorilor concediaţi sau
transferaţi nelegal instanţa judecătorească poate să introducă din oficiu în proces, în
calitate de intervenient accesoriu, alături de pârât, persoana cu funcţii de răspundere, care
a dispus concedierea sau transferarea. Constatând, că concedierea sau transferarea s-au
 făcut cu încălcarea vădită a legii, instanţa de judecată este datoare, în cadrul aceluiaşi
proces, să oblige persoana oficială vinovată a compensa întreprinderii, instituţiei,
organizaţiei dauna cauzată în legătură cu despăgubirea pentru timpul absenţei forţate de la
lucru sau pentru timpul îndeplinirii unei munci mai puţin retribuite (aceasta fiind
considerată acţiune de regres a întreprinderii, instituţiei, organizaţiei împotriva persoanei
vinovate).
Mai rar intervenientul accesoriu apare în susținerea reclamantului. De ex: în cazul
cesiunii de datorie, creditorul cedent poate interveni de partea reclamantului (creditor
cesionar), întrucât răspunde în fața acestuia pentru valabilitatea creanței cedate, ajutându-l
să câștige procesul. În cazul în care instanța va respinge pretențiile reclamantului-creditor
cesionar, acesta va putea înainta o acțiune de regres creditorului cedent.
2) În legătură cu existenţa unui alt interes juridic al persoanei.
Ex: într-un proces de încasare a pensiei de întreținere, stabilindu-se faptul că pârâtul
plăteşte de acum pensia unei alte persoane pentru întreţinerea copiilor minori din altă
căsătorie, prima soție trebuie să fie atrasă în proces în calitate de intervenient accesoriu
alături de pârât, fiind cointeresată în respingerea pretenţiilor reclamantului, deoarece în
cazul admiterii acţiunii reclamantului se va micşora cuantumul pensiei de întreținere
încasată de ea. Pârâtul se poate înțelege cu a doua soție intenționat să-l acționeze în
judecată. Tocmai de aceea prima soție intervine în proces de partea pârâtului,
susținându-l ca acesta să câștige procesul, ca ulterior să nu fie micșorat cuantumul
pensiei de întreținere încasat de ea pentru copiii din prima căsătorie. Necătând la aceasta
intervenientul accesoriu participă la proces de sine stătător şi este independentă faţă de
celelalte părţi, nefiind obligată să-şi coordoneze acţiunile cu ele.
Adică intervenienții accesorii au un interes juridic în soluționarea pricinii, fie din
cauza pericolului de a fi acționați în regres, fie din alte considerente. Astfel,
intervenienții accesorii își apără drepturile preventiv.

CAPITOLUL VI
Participarea procurorului în procesul civil
1. Rolul şi importanţa participării procurorului în procesul civil.
Poziţia lui procesuală

Conform art.124 din Constituția RM și art.1 alin.2) al Legii cu privire la procuratură,

procurorul prin exercitarea atribuțiilor sale reprezintă interesele generale ale societății, apără
ordinea de drept, drepturile și libertățile cetățenilor.
Activitatea procurorului în materie civilă este în strictă concordanţă cu forma specifică
procesuală în care se desfăşoară această activitate. Astfel, procurorul sesizează instanţa de
judecată, participă la judecarea pricinilor în primă instanţă, dacă procesul a fost intentat la
cererea lui; foloseşte căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti.
Din punct de vedere a reprezentării intereselor generale ale societăţii precum şi a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor nu există deosebiri între procesul penal şi procesul civil,
obiectivul asigurării respectării legii fiind acelaşi în ambele situaţii.
Procurorul participând în procesul civil sprijină în mod activ apărarea drepturilor
subiective recunoscute persoanelor fizice și autorităților publice ori de câte ori acestea au fost
încălcate.
În ceea ce priveşte acţiunile civile alăturate celor penale, activitatea desfăşurată de
procuror îşi păstrează specificul ei de activitate proprie unui litigiu cu caracter civil şi
distinctă de aceea pe care o desfăşoară în cadrul exercitării acţiunii penale.
 În ceea ce priveşte participarea procurorului în procesul civil propriu – zis, esenţial este
faptul că el promovează în nume propriu, dar în favoarea unui alt subiect de drept, acţiunea
civilă şi ca atare devine parte în procesul civil, asupra sa răsfrângându-se drepturile şi
obligaţiile procedurale specifice calităţii respective, fără ca asupra lui să se extindă
consecinţele de drept material ale hotărârii judecătoreşti.
Precizarea poziţiei procesuale a procurorului în procesul civil implică examinarea
raporturilor în care acesta se află cu instanţa, cu părţile şi cu ceilalţi participanţi la proces; a
drepturilor şi obligaţiilor sale, precum şi examinarea trăsăturilor specifice poziţiei sale
procesuale şi consecinţele ce decurg din aceasta.
În opinia unor doctrinari, în ipoteza în care procurorul înaintează acţiunea civilă el
devine parte în proces şi totodată devine titularul drepturilor şi obligaţiilor specifice rolului pe
care îl are în proces. De ex: când el înaintează acţiunea civilă dobândeşte poziţia procesuală
de parte la proces, o poziţie egală cu a celorlalte părţi în proces, iar titularul dreptului la care
se referă acţiunea va fi și el introdus în proces în calitate de reclamant.
Ca parte în procesul civil, procurorul are o poziţie specifică, care nu afectează egalitatea
sa cu celelalte părţi. Specificul poziţiei procurorului rezultă din faptul că el nu este subiect al
raportului de drept subiectiv material şi se exprimă prin imposibilitatea de a face acte de
dispoziţie asupra dreptului civil respectiv (cum ar fi de ex: tranzacţia de împăcare).
Se apreciază totuşi, că există o deosebire între procuror, ca parte în proces şi o parte
obişnuită: procurorul se bucură numai de drepturile procedurale, fără ca asupra lui să se
extindă consecinţele de drept material ale hotărârii judecătoreşti, în sensul că hotărârea nu se
pronunţă nici în favoarea, nici în detrimentul lui; de asemenea procurorul nu va putea fi
obligat la plata cheltuielilor de judecată faţă de partea pârâtă.
Totodată, în opinia altor doctrinari, considerarea procurorului ca parte în proces este
pusă sub semnul întrebării, deoarece procurorul nu este adversarul vreuneia din părţile aflate
în litigiu, el este străin de pretenţiile acestora. De aceea e rațional ca procurorul să fie
considerat ca un participant la procesul civil. Împrejurarea că el este ţinut să respecte formele
procedurale, ordinea şi termenele în care trebuie îndeplinite actele de procedură nu-i conferă
calitatea de parte, deoarece nu numai părţile, ci toţi participanţii trebuie să se conformeze
prescripţiilor legale.
Deși, reprezintă interesele reclamantului, procurorul nu poate fi considerat reprezentant,
deoarece el apără drepturile altor persoane pentru interesele societății în general și nu
urmărește decât scopul menținerii ordinii de drept, care exclude orice încălcări ale drepturilor
și libertăților cetățenilor. Astfel, procurorul apare în instanță în virtutea obligațiilor
funcționale.
În concluzie, procurorul dispune în procesul civil de o calitate procesuală deosebită.
Poziția procesuală a procurorului în procesul civil rezultă din interesele procesuale pe care le
are acesta și din volumul de drepturi și obligații pe care legea procesuală i le oferă. Potrivit
art.72 alin.1) CPC, procurorul are drepturile și obligațiile procesuale ale reclamantului. Însă,
ținând cont de faptul că procurorul nu este subiect al raportului material litigios, el nu poate
dispune de obiectul litigiului, adică de dreptul subiectiv material sau de interesul legitim
supus judecății, fapt care determină lipsa interesului juridic material și existența numai a celui
procesual. Procurorul nu are calitatea de reclamant, deși la solicitarea lui are loc intentarea
procesului civil. Reclamant este titularul dreptului subiectiv încălcat, care din anumite motive
nu poate să-l apere personal. Deși nu are calitatea de reclamant, interesul său procesual
juridic coincide cu cel al reclamantului și constă în admiterea acțiunii.
 2. Formele de participare a procurorului în procesul civil

2.1. Pornirea procesului civil

Pentru o bună înţelegere a acestei forme de participare a procurorului în procesul civil,

trebuie să pornim de la explicarea dreptului procurorului de a introduce acţiunea civilă şi
limitele legale ale exercitării acesteia.
Astfel, conform art.71 al 2 CPC, procurorul, indiferent de acordul autorității publice,
poate depune cererea de chemare în judecată pentru compensarea prejudiciului cauzat
autorităților publice prin infracțiune, precum și pentru anularea actelor care au cauzat
prejudiciul în cazul încetării urmăririi penale sau neînceperii urmăririi penale în temeiul
art.275 p.4) 5) 9) CPP.

2.2. Participarea la judecarea procesului civil

Potrivit art. 71 al 1 CPC al RM, procurorul participă la judecarea pricinilor în materie

civilă în primă instanţă în cazul în care acţiunea este intentată la cererea sa în condiţiile legii.
Procurorul care participă la judecarea pricinilor civile are dreptul să ia cunoştinţă de
materialele dosarului, să declare recuzare judecătorului, grefierului, expertului şi
specialistului, să prezinte dovezi, să participe la administrarea lor, să formuleze cereri, să dea
explicaţii privind acţiunea şi să îndeplinească alte acţiuni procesuale prevăzute de lege. La fel
are toate celelalte drepturi de care se bucură un reclamant, cu excepţia dreptului de a încheia
tranzacţia de împăcare. Nu se admite înaintarea acţiunii reconvenţionale procurorului.
Procurorul nu are obligația de a achita cheltuielile de judecată.
Neprezentarea procurorului citat legal, în ședința de judecată nu împiedică examinarea
cauzei, dacă autoritatea publică în interesele căreia s-a înaintat acțiunea susține examinarea
cauzei în lipsa procurorului.
Renunţarea procurorului la acţiune, nu-l lipsește pe reclamant de dreptul de a susţine
cerinţele acţiunii. Dacă autoritatea publică renunță la acțiunea intentată de procuror
examinarea cauzei va continua, dacă procurorul cere examinarea pricinii în fond.

2.3. Exercitarea căilor de atac

Dacă legea prevede posibilitatea participării procurorului la judecarea pricinii civile,
această posibilitate persistă şi pentru căile de atac ce se exercită în procesul respectiv: apelul,
recursul, revizuirea.
În conformitate cu textul legal, procurorul exercită căile de atac, în scopul remedierii
tuturor greşelilor ce s-au săvârşit în cadrul activităţii de înfăptuire a justiției.
 CAPITOLUL VII
Participarea în procesul civil a organelor autorităţilor publice,
a organizaţiilor şi persoanelor fizice pentru apărarea drepturilor
şi intereselor altor persoane

1. Temeiurile şi formele participării în proces. Tipurile organelor

autorităţilor publice care participă în proces

Printre participanții la proces se numără și autoritățile publice, organizațiile și

persoanele fizice care apără drepturile, libertățile și interesele altor persoane în virtutea
atribuțiilor lor legale.
Participarea la proces a acestor organe are loc sub două forme:
a) intentarea procesului. În cazurile prevăzute de lege, organele autorităţilor
publice, organizaţiile și persoanele fizice pot adresa în judecată acţiune în apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane, la cererea acestora, sau în
apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unui număr nelimitat de persoane
fizice. Acţiunea în apărarea intereselor unei persoane în privința căreia a fost instituită o
măsură de ocrotire judiciară (ocrotire provizorie, tutela sau curatela) poate fi înaintată
independent de existenţa cererii persoanei interesate sau a reprezentantului ei legal.
b) darea unei concluzii pe cauză. În cazurile stabilite de lege, organele autorităţilor
publice competente, din proprie iniţiativă, la cererea participanţilor la proces sau din oficiul
instanţei, pot interveni în proces până la pronunţarea hotărârii în primă instanţă, precum şi în
instanţa de apel, pentru a depune concluzii, potrivit funcţiei, în vederea apărării drepturilor,
libertăţilor şi intereselor legitime ale altor persoane, a intereselor statului şi ale societăţii.
Instanţa de judecată poate, după caz, din oficiu să introducă în proces autoritatea
publică competentă pentru a depune concluzii asupra pricinii în curs de examinare.
Legea poate să prevadă obligativitatea depunerii concluziilor sau posibilitatea acestei
acțiuni. Scopul depunerii concluziilor este de a apăra drepturile, libertățile și interesele
legitime ale altor persoane, interesele statului și ale societății.
Comun acestor două forme de participare în apărarea drepturilor altor persoane este
lipsa interesului subiectiv, ce reiese din dreptul material asupra acestei cauze. Interesul
procesual în soluţionarea acestor pricini rezultă din sarcinile atribuite acestor organe în sfera
activităţii lor.
Temeiurile de participare la proces sunt:
a) la cererea persoanelor care consideră că li se încalcă drepturile, libertățile și
interesele legitime (cu excepția persoanelor incapabile) și nu se pot adresa de sine
stătător în instanță;
b) din propria inițiativă, pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale unui
număr nelimitat de persoane.
Tipurile organelor autorităţilor publice care participă în proces:
Organul de tutelă şi curatelă participă pe cauzele ce ţin de apărarea intereselor
minorilor şi persoanelor declarate incapabile. De ex: în cazul desfacerii căsătoriei, organul de
tutelă şi curatelă se expune asupra faptului cui vor fi transmişi copii minori pentru educaţie.
La fel organul se expune în cauzele de declarare a nulității căsătoriei, de decădere din
drepturile părinteşti sau de limitare a acestora; de încasare a pensiei de întreținere a copiilor
minori sau a celor majori inapți de muncă; de anulare a adopției; de anulare a tutelei folosite
în scopuri cupidante (cum ar fi de exemplu, repararea daunei cauzate copilului minor în
legătura cu folosirea spaţiului său locativ); poate să solicite instanței limitarea persoanei în
capacitate de exercițiu sau declararea incapacității ei.
Organele locativ comunale participă pe cauzele ce ţin de folosirea spaţiului locativ de
stat ce se referă la partajul, schimbarea, privatizarea apartamentelor, ce constituie proprietate a
statului.
Organele asigurărilor sociale (CNAS) participă pe cauzele legate de determinarea
pensiei, de vârstă, de invaliditate, de urmaş; în cauzele legate de acordarea îndemnizaţiilor şi
compensaţiilor.
Organele financiar fiscale participă pe cauzele ce ţin de încasarea impozitelor, a
cotelor de contribuţii de asigurări sociale ş.a.
Organele de protecție a proprietății intelectuale (AGP) acționează în justiție în
interesul unor autori și titulari ai dreptului de autor și drepturilor conexe, la solicitarea
acestora, cât și în numele său.
Asociațiile obștești de consumatori apără în proces drepturile și interesele legitime ale
consumatorilor, inclusiv prin contestarea pe calea contenciosului administrativ a actelor
autorităților publice care lezează consumatorii în drepturi.
Avocatul parlamentar este în drept să intenteze un proces din proprie inițiativă în
legătură cu faptele depistate de încălcare a drepturilor și intereselor omului sau la sesizarea
persoanei vătămate să conteste actele ilegale pe calea contenciosului administrativ.
Sindicatele sunt în drept să conteste actele normative care lezează drepturile la muncă,
profesionale, economice și sociale ale salariaților.
Instituția medico-sanitară depune cerere de spitalizare forțată și tratament forțat.
Medicul psihiatru solicită încuviințarea examenului psihiatric fără liberul
consimțământ al persoanei sau al reprezentantului ei legal.
Instituția de psihiatrie solicită spitalizarea forțată în staționarul de psihiatrie.

2. Drepturile şi obligaţiile procedurale ale organelor autorităților

publice, organizațiilor și persoanelor fizice

Cele două forme de participare la procesul civil a autorităților publice, organizațiilor și

persoanelor fizice care apără în proces drepturile, libertățile și interesele altor persoane
condiționează volumul diferit de drepturi și obligații procedurale ale acestora.
Dacă organele autorităților publice, organizațiile și persoanele fizice pornesc procesul
în interesele altor persoane ele ocupă poziţia reclamantului în proces. Rezultă că se bucură de
toate drepturile procedurale ce-i revin acestei părţi în proces şi au obligaţiile procedurale
respective, cu excepţia dreptului de a stinge procesul printr-o tranzacţie de împăcare și
obligației de achitare a cheltuielilor de judecată. Aşadar, aceste organe deţin numai drepturile
procesuale, iar persoana în interesul căreia a fost intentat procesul este titularul dreptului
material lezat. De aceea, ea participă în calitate de reclamant. Respectiv, asupra acestei
persoane se răsfrânge efectul material juridic al hotărârii judecătoreşti care va fi adoptată. Faţă
de organele menţionate, care au intentat procesul nu poate fi formulată o cerere
reconvenţională, care poate fi înaintată reclamantului. Aceste limitări în drepturile procedurale
derivă din aceea că numai părţile sunt subiecţi ai raportului juridic litigios. În aceasta şi constă
deosebirea acestor organe de părţi şi intervenienţii principali. Deosebirea de intervenienţii
accesorii constă în aceea că hotărârea judecătorească nu poate avea careva efecte juridice
asupra organelor care au intentat procesul. Aceste organe nu sunt legate printr-un raport
juridic de părţi, de aceea acestora nu li se poate înainta acţiunea de regres. Spre deosebire de
procuror care poate acționa în instanță pe orice categorie de cauze, organele autorităților
publice, organizațiile și persoanele fizice pot participa doar pe anumite cauze prevăzute
expres de lege.
 Renunţarea organelor menţionate, organizaţiilor şi a persoanelor fizice la cererea
depusă în apărarea intereselor unei alte persoane nu face ca această persoană să piardă dreptul
de a cere examinarea cauzei în fond, respectiv după achitarea taxei de stat.
Dacă organele, organizaţiile, persoanele fizice care au intentat procesul renunță la
acţiunea înaintată în interesul reclamantului, iar acesta nu doreşte să intervină în proces,
instanţa încetează procesul doar dacă aceasta nu contravine legii și nu încalcă drepturile
terților.
Dacă autoritățile publice intervin într-un proces deja pornit, pentru a depune
concluzii, ele valorifică doar drepturile generale ale participanților la proces, pot să ia
cunoştinţă de materialele din dosar, să propună recuzări, să dea explicaţii, să prezinte dovezi,
să participe la cercetarea lor, să formuleze cereri şi să săvârşească alte acte procesuale legale.

CAPITOLUL VIII
Reprezentarea judiciară

1. Noţiunea de reprezentare judiciară. Temeiurile şi felurile reprezentării

Reprezentarea judiciară este activitatea reprezentantului într-un proces ce constă în

săvârşirea unor acţiuni ce au efect din numele şi în interesul persoanei reprezentate.
Relaţiile dintre reprezentant şi persoana reprezentată sunt reglementate de normele
dreptului material.
Reprezentarea este admisă la toate etapele procesului, contribuind la realizarea şi
exercitarea mai amplă a drepturilor şi obligaţiilor procedurale, mai ales când părţile nu pot
participa din diferite motive la judecată. În calitate de parte, intervenient sau alt participant
figurează în proces tot timpul persoana în interesele căreia activează reprezentantul. În urma
acţiunilor săvârşite de reprezentant apar drepturi şi obligaţii pentru persoana reprezentată.
Părţile în procesul civil nu sunt obligate să stea personal, ci pot sta printr-un
reprezentant. Participarea personală a persoanei fizice la proces nu-l decade din dreptul de a
avea în acest proces şi un reprezentant. Părțile și alți participanți la proces au dreptul să fie
asistați în judecată de către un avocat ales ori desemnat de coordonatorul Oficiului teritorial al
Consiliului Național pentru Asistență Juridică Garantată de Stat.
Persoanele fizice pot fi reprezentate în instanţa de judecată de către soț/soție, părinți,
copii, fraţi, surori, bunei, nepoţi dacă aceștia sînt licențiați în drept și sînt împuterniciți printr-
o procură autentificată notarial.
Persoanele juridice sunt reprezentate în instanţă de către organele lor de administrare,
acţionând în limitele împuternicirilor ce le sunt acordate prin lege, statut sau regulament ori de
către alți angajați împuterniciți ai persoanei juridice sau de către avocați. Conducătorii
persoanelor juridice prezintă instanţei documentele, ce atestă funcţia sau calitatea lor de
serviciu ori actele de constituire. În caz de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice ea
poate fi reprezentată de administratorul din oficiu sau lichidator.
În dependenţă de temeiul apariţiei reprezentării, avem reprezentare contractuală,
reprezentare legală şi reprezentare acordată prin lege, statut, regulament sau alt document
special (oficială).
Reprezentarea contractuală (convenţională) apare în baza unui contract de mandat,
prin care mandantul împuterniceşte o altă persoană – mandatarul(avocat) – pentru a-i prezenta
interesele în instanţa de judecată.
Reprezentarea oficială Instanţa judecătorească solicită Oficiului teritorial al
Consiliului Național pentru Asistență Juridică Garantată de Stat desemnarea unui avocat
pentru parte sau intervenient:
 1) în cazul în care partea sau intervenientul sunt lipsiţi sau limitaţi în capacitatea de
exerciţiu şi nu au reprezentanţi legali;
2) când domiciliul pârâtului nu este cunoscut;
3) dacă instanţa constată un conflict de interese între reprezentant şi reprezentatul
lipsit ori limitat în capacitatea de exerciţiu;
4) în procesele privind limitarea persoanei în capacitatea de exerciţiu sau declararea
incapacităţii ei, dacă aceasta nu este asistată în judecată de avocat;
5) în procesele privind spitalizarea în staţionarul de psihiatrie, dacă persoana a cărei
spitalizare se cere nu este asistată de avocat;
6) în alte cazuri prevăzute de lege.
Reprezentarea legală se instituie la apărarea drepturilor şi intereselor ocrotite de lege
ale minorilor, persoanelor incapabile (aflate sub ocrotire legală) şi ale celor cu capacitate de
exerciţiu limitată (în privința cărora au fost instituite măsuri de ocrotire). Apărarea drepturilor
şi intereselor acestor persoane se efectuează de către părinţi, adoptatori, tutori, curatori care
săvârşesc în numele celor reprezentaţi toate actele de procedură pe care are dreptul să le
săvârşească cel reprezentat. Reprezentanţii legali vor prezenta instanţei documentele care
certifică împuternicirile lor. Părinţii, adoptatorii, curatorii sau tutorii pot încredinţa ducerea
procesului în instanţa de judecată unui avocat. Reprezentantul legal poate fi chemat personal
în instanță pentru a da explicații referitor la actele pe care le-a săvârșit.
Reprezentarea în proces a persoanei declarată dispărută fără urmă în modul stabilit de
lege se face de administratorul fiduciar sau de tutorele numit în conformitate cu legea.
Reprezentarea în proces a moștenitorilor persoanei decedate sau declarate decedată în
modul stabilit de lege, dacă succesiunea nu a fost încă acceptată de nimeni, se face de către
custodele sau tutorele numit în conformitate cu legea.
Reprezentarea acordată prin lege, statut, regulament are loc în cazul persoanelor
juridice. Persoanele juridice prezintă acţiuni în instanţa de judecată, exercită drepturile şi
obligaţiile lor și poartă răspundere prin organele sale de conducere stabilite prin lege sau
statut. Organul de conducere poate participa la proces nemijlocit dacă este unipersonal
(conducătorul, directorul). Dacă organul de conducere este colegial, împuternicirile de a
participa la proces se dau unei persoane angajate printr-o decizie a acestui organ colegial sau
avocatului.
Dacă mai multe persoane juridice s-au asociat, reprezentarea în instanţa de judecată se
face în baza prevederilor regulamentului asociaţiei create.
Dreptul de a reprezenta interesele în instanţa de judecată le au şi organele ierarhic
superioare a organelor ierarhic inferioare.

2. Împuternicirile reprezentantului în instanţa de judecată

În doctrină s-au conturat două opinii privind poziția procesuală a reprezentantului în

proces.
După unii autori, reprezentantul face parte din cercul participanților la proces, fiind
înzestrat cu drepturi și obligații de către reprezentat, dar și de către legiuitor. Astfel, în limitele
împuternicirilor el singur hotărăște cum trebuie să acționeze pentru a reprezenta cât mai
eficient interesele clientului său, deci reprezentantul apare ca o figură de sine stătătoare în
raporturile ce se nasc între el și instanța de judecată. Totodată, dispunând de aceleași drepturi
și obligații procedurale ca și persoana reprezentată, reprezentantul se prezintă ca un dublor
procesual al participantului la proces și urmărind același scop, manifestă un interes procesual.
În felul acesta, din punct de vedere formal, reprezentantul nu poate să facă parte din altă
categorie decât cea din care face parte reprezentatul, adică din categoria participanților la
proces.
 În opinia altor autori, în procesul civil reprezentantul nu are calitatea de participant,
deoarece el intervine în proces în numele și interesul reprezentatului și este dependent de
acesta, astfel el neputând fi un subiect de sine stătător deoarece doar exercită drepturile și
obligațiile procedurale ale celui care-l împuternicește.
Chiar și legiuitorul în art.55 CPC inițial includea reprezentantul în categoria
participanților la proces, iar prin modificările ulterioare reprezentantul a fost plasat în
categoria persoanelor care contribuie la înfăptuirea justiției.
Împuternicirile persoanei juridice trebuie să fie formulate într-o procură eliberată şi
legalizată în conformitate cu legea.
Procura din partea unei persoane juridice se eliberează cu contrasemnătura
administratorului organizaţiei respective sau a unei alte persoane împuternicite adeverite prin
acte de constituire și sigilate cu ștampila acestei organizații.
Împuterniciţii sindicatelor şi ai altor organizaţii obşteşti trebuie să prezinte instanţei de
judecată documentele care atestă mandatul eliberat de organizaţiile respective pentru a le
prezenta în procesul dat.
Împuternicirea dată avocatului se atestă printr-un mandat, eliberat de reprezentat și
certificat de avocat.
Reprezentantul legal depune în judecată actele ce atestă statutul şi împuternicirile sale.
Reprezentantul care renunţă la împuterniciri trebuie să înştiinţeze atât reprezentatul, cât şi
instanţa cu cel puţin 10zile înainte de data judecării pricinii sau înainte de expirarea
termenelor de atac.
Împuternicirea de reprezentare în justiţie dă reprezentantului dreptul de a face în
numele celui reprezentat toate actele de procedură, cu excepţia de a semna cererea şi de a o
depune în judecată, strămutării pricinii la arbitrii aleşi, a renunţării totale sau parţiale la
pretenţiile din acţiune, de a modifica cuantumul lor, modificării temeiului sau obiectului
acţiunii, recunoaşterii acţiunii, încheierii tranzacţiei de împăcare, înaintării acţiunii
reconvenţionale, transmiterii împuternicirilor unei alte persoane, atacării hotărârii instanţei de
a-i solicita schimbarea modului de executare, amânarea sau eșalonarea executării ei,
prezentării titlului executor spre urmărire, primirii bunurilor sau banilor în baza hotărârii.
Împuternicirea de a săvârşi oricare din actele procedurale enumerate trebuie să fie
indicată expres, sub sancţiunea nulităţii în procura dată reprezentantului persoanei juridice sau
în mandatul eliberat avocatului (împuternicirile speciale).

CAPITOLUL IX
Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti

1. Noţiunea şi importanţa competenţei generale a instanţelor

judecătoreşti. Clasificarea normelor de competenţă

Exercitarea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti nu se poate face fără o delimitare clară

a sarcinilor ce revin acestora în funcţie de gradul de ierarhizare, fie între instanţele
judecătoreşti şi alte organe cărora legea le conferă atribuţii jurisdicţionale.
De dreptul de a examina și soluționa litigii de drept și alte probleme de ordin juridic cu
caracter individual dispun instanțele judecătorești, diferite organe de stat și organe sau
organizații nestatale. Fiecare din organele nominalizate, inclusiv instanța de judecată, sunt în
drept să examineze și soluționeze numai acele cauze civile, care le sunt atribuite prin lege,
adică care sunt date prin lege în competența lor.
 Existenţa unor multiple organe în sisteme sociale diferite ridică problema competenţei
lor, precizarea sarcinilor ce revin fiecărui organ, aşa încât activitatea acestora să nu se
suprapună cu a altora şi să nu rămână domenii neacoperite.
Conform conceptului de drept, competenţa este aptitudinea recunoscută de lege unui
organ de stat sau organ obştesc de a soluţiona un anumit litigiu sau altă problemă cu caracter
juridic.
În dreptul procesual civil, competenţa instanţelor judecătoreşti este aptitudinea
recunoscută de lege instanţelor judecătoreşti de a examina şi soluţiona o anumită pricină
civilă.
Competența generală se raportează la instanța de judecată sau la un alt organ cu
activitate jurisdicțională, dar nu la judecători. Pentru delimitarea sferelor de activitate a
instanţelor judecătoreşti şi a altor organe cu activitate jurisdicţională se aplică anumite reguli
de stabilire a competenţei. Astfel, CPC stipulează că sunt de competenţa instanţelor
judecătoreşti pricinile în litigiile care izvorăsc din raporturile juridice civile, de familie, de
muncă, locative, ecologice, funciare etc, cauzele de contencios administrativ, cele cu o
procedură specială, cererile de eliberare a ordonanței judecătorești și de declarare a
insolvabilității, pricinile privind sistarea temporară a valabilității sau retragerea
licențelor/autorizațiilor de antreprenor.
Instanţele de judecată sun competente să judece şi multe alte pricini pe care legea le
pune în competenţa lor, cum ar fi pricinile ce apar în legătură cu executarea actelor instanțelor
judecătorești și a actelor unor alte autorități, inclusiv ale instanțelor judecătorești străine și ale
arbitrajelor internaționale, pricinile care apar în legătură cu încălcarea dreptului la executare
în termen rezonabil a actelor instanțelor judecătorești și altor autorități și repararea
prejudiciului cauzat prin această încălcare, pricinile ce apar în legătură cu încălcarea dreptului
la judecarea în termen rezonabil a cauzei și repararea prejudiciului cauzat prin această
încălcare.
Instanţele judecătoreşti de drept comun judecă pricinile ce ţin de competenţa lor cu
participarea persoanelor fizice şi juridice rezidente sau nerezidente, autorităţilor publice,
organizaţiilor cu investiţii străine, organizaţiilor internaţionale care practică activităţi de
întreprinzător dacă, prin lege, printr-un tratat internaţional la care Republica Moldova este
parte sau prin înţelegere a părţilor, nu se stabileşte o altă modalitate de soluţionare a litigiului.
Instanţa judecătorească comercială judecă contestarea în condițiile legii a hotărârilor
arbitrale și eliberarea titlurilor executorii în baza lor; pricinile privind reorganizarea sau
dizolvarea persoanei juridice; pricinile privind apărarea reputației profesionale în activitatea
de întreprinzător și economică; precum și alte pricini date prin lege în competenţa sa.
În cazul înaintării în cererea de chemare în judecată a mai multor revindecări conexe,
unele dintre care ţin de competenţa instanţei judecătorești de drept comun, iar altele de
competenţa instanței de contencios administrativ, toate pretenţiile se vor examina de instanţa
judecătorească de drept comun.
Pricina civilă care este de competența instanței judecătorești de drept comun poate fi
strămutată până la emiterea hotărârii, spre judecare arbitrală dacă părțile consimt și dacă o
astfel de strămutare nu este interzisă de lege.
Având în vedere că soluţionarea litigiilor civile este dată nu numai în competenţa
instanţelor de judecată, dar şi altor organe, la clasificarea normelor de competenţă se iau în
vedere mai multe criterii:
A. După cum se raportează la organe din sisteme diferite sau la organe de acelaşi fel
avem:
a) competenţă generală. În dependență de faptul dacă legea atribuie
competența unui organ sau mai multor organe jurisdicționale, competența
generală se subclasifică în:
 - competență exclusivă;
- competență cu pluralitate de organe.
Competența generală exclusivă ține numai de instanțele judecătorești și constă în
aptitudinea exclusivă a instanțelor judecătorești de a examina și soluționa nemijlocit anumite
categorii de cauze, care prin esența lor nu pot fi examinate și soluționate de alte organe cu
activitate jurisdicțională.
Competența generală cu pluralitate de organe, în dependență de modalitatea de
alegere a organului competent, poate fi:
1) competența generală alternativă reprezintă aptitudinea dată prin lege de a
examina și soluționa o anumită cauză mai multor organe cu activitate
jurisdicțională, persoana interesată având dreptul de a alege unul dintre
organele menționate în lege;
2) competența generală imperativă (condiționată) reprezintă aptitudinea dată
prin lege de a examina și soluționa o anumită pricină mai multor organe cu
activitate jurisdicțională într-o anumită ordine succesivă, fie prin stabilirea
unei proceduri prealabile de soluționare pe cale extrajudiciară a litigiului;
3) competența generală convențională (contractuală) reprezintă aptitudinea
dată prin lege de a examina și soluționa o anumită cauză mai multor organe
cu activitate jurisdicțională, alegerea organului competent având loc prin
acordul părților, cu condiția că au convenit asupra acestui fapt prin
încheierea unei convenții.

b) competenţă jurisdicţională. După cum delimitarea se face între instanţele

judecătoreşti de grad diferit sau între instanţele de acelaşi grad, competenţa
jurisdicţională se subclasifică în:
- competenţă jurisdicțională materială (de gen);
- competenţă jurisdicțională teritorială (de loc).
Competenţa jurisdicțională materială determină între instanţele de grad diferit, pe
linie verticală. Ea cuprinde:
1) competenţa jurisdicțională materială funcţională se stabileşte după felul
atribuţiilor ce revin fiecărei categorii de instanţe (instanţa de fond, de apel
sau de recurs);
2) competenţa jurisdicțională materială procesuală se stabileşte în funcţie de
obiectul sau natura litigiului.
Competenţa jurisdicțională teritorială poate fi:
1) competența jurisdicțională teritorială generală (de drept comun);
2) competența jurisdicțională teritorială alternativă;
3) competența jurisdicțională teritorială excepţională;
4) competența jurisdicțională teritorială după existenţa legăturii între pricini.

B. În funcţie de caracterul normei care reglementează competenţa diferenţiem între:

a) competenţa absolută - reglementată de normele cu caracter imperativ;
b) competenţa relativă – reglementată de normele cu caracter dispozitiv.

2. Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti în judecarea pricinilor

civile. Delimitarea competenţei instanţelor judecătoreşti de competența
altor organe cu activitate jurisdicţională
La apariţia unui conflict în circuitul civil este necesar să se stabilească cui revine
competenţa soluţionării neînţelegerii: instanţei de judecată sau altui organ cu activitate
jurisdicţională?
 Instanțele judecătorești examinează și soluționează în exclusivitate cauzele ce țin de:
contestarea paternității/maternității, decăderea din drepturile părintești, încuviințarea adopției,
declararea nulității căsătoriei, desfacerea căsătoriei conform art. 37 CF, declararea
insolvabilității. Însă, examinarea și soluționarea unei bune părți a litigiilor este dată și în
competența altor organe cu activitate jurisdicțională. Astfel, un litigiu putând fi examinat atât
de instanța de judecată, cât și de alte organe administrative sau obștești.
Instanţele judecătoreşti examinează şi soluţionează toate procesele privind raporturile
juridice civile, comerciale, locative, ecologice, de muncă, de familie, precum şi orice alte
cauze pentru care legea nu stabileşte o altă competenţă. Deci ori de câte ori legea nu prevede
expres competenţa altui organ jurisdicţional, competenţa de soluţionare a litigiilor aparţine
instanţelor judecătoreşti, care au plenitudine de competenţă în materie civilă. Uneori, legea
prevede că instanţele judecătoreşti sunt competente să controleze hotărârile pronunţate de alte
organe de jurisdicţie (ex: autorităţile publice în contenciosul administrativ, comisiilor pentru
soluţionarea litigiilor de muncă).
Conform normelor de competență generală alternativă, titularul dreptului subiectiv
(reclamantul) se poate adresa consecutiv organului extrajudiciar competent și apoi instanței
judecătorești competente, ori concomitent la ambele. De exemplu, decizia organului fiscal
poate fi contestată la Inspectoratul Fiscal Principal de Stat sau atacată în instanța de judecată
competentă.
Conform normelor de competență generală imperativă, legiuitorul condiționează
respectarea în mod obligatoriu a procedurii prealabile în litigiile de contencios administrativ,
de reparare a prejudiciului moral și material salariatului, de protecție a drepturilor
consumatorilor, de transport auto și feroviar a călătorilor, mărfurilor și bagajelor.
Conform normelor de competență generală convențională, părțile printr-un contract
pot strămuta pricina civilă care este de competența instanței judecătorești de drept comun
spre judecare arbitrală, dacă o astfel de strămutare nu este interzisă de lege, până la emiterea
hotărârii.
Important este ca legea să nu interzică examinarea și soluționarea litigiilor de către alt
organ decât instanța de judecată. Se impune deci, o delimitare între competenţa instanţelor
judecătoreşti şi competenţa altor organe, cărora legea pentru organizarea şi funcţionarea lor
le-a recunoscut posibilitatea de a soluţiona unele pricini civile din domeniul lor de activitate.
Curtea Constituţională. Delimitarea competenței instanțelor judecătorești de
competența Curții Constituționale are la bază deosebirea controlului constituționalității actelor
normative, exercitat de Curtea Constituțională, de controlul legalității actelor normative,
exercitat de instanțele de contencios administrativ.
Controlul constituționalității reprezintă activitatea de verificare a conformității legilor
și altor acte normative cu Constituția și cuprinde regulile privitoare la organele competente de
a face această verificare, procedura ce urmează a fi respectată, precum și măsurile ce trebuie
luate după realizarea acestei proceduri. Scopul de bază al controlului constituționalității este
protejarea legii fundamentale.
Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională care se
pronunţă asupra constituţionalităţii legilor și hotărârilor Parlamentului, decretelor
Preşedintelui RM, a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului, precum și a tratatelor
internaționale la care RM este parte; hotărăşte ridicarea de către Curtea Supremă de Justiție a
excepției de neconstituţionalitate a actelor normative, la sesizarea de către instanțele
judecătorești.
Instanțele de judecată efectuează controlul legalităţii actelor normative subordonate
legilor, care conțin reglementări adoptate în vederea organizării executării sau executării în
concret a legii, care nu pot nici să modifice expres legea și nici să o contrazică. Scopul de
bază a controlului judiciar al legalității actelor normative constă în protejarea respectării
principiului legalității în activitatea autorităților publice, verificându-se astfel corespunderea
actului normativ contestat prevederilor legii și actelor subordonate legii.
Organele administrative, în legătură cu controlul legalității actelor administrative
emise de autoritățile publice examinează în ordinea contenciosului administrativ în faza
prealabilă legalitatea actului autorităţii publice prin care persoana se consideră lezată într-un
drept al său, fie a nesoluţionării în termeni legali a unei cereri de către organul emitent sau
organul ierarhic superior (dacă autoritatea publică are un asemenea organ). Putem menționa
aici: Organele financiare – competenţa în materie financiară aparţine Curţii de conturi a
RM, în competenţa căreia intră soluţionarea litigiilor cu privire la plata despăgubirilor civile
pentru pagube cauzate şi plata de amenzi pentru abateri cu caracter financiar comise de
administratori, gestionari, contabili şi alte persoane supuse jurisdicţiei financiare; Organele
de protecţie a proprietăţii intelectuale(AGP) – soluţionează litigiile apărute în materie de
invenţie şi mărci, ce ţin de dreptul de autor şi inventator, precum şi repararea prejudiciului
cauzat în urma încălcărilor dreptului de proprietate intelectuală; Comisia Electorală Centrală
soluţionează contestaţiile cu privire la organizarea şi desfăşurarea alegerilor locale, altele
decât cele date în competenţa comisiilor electorale de circumscripţie şi instanţelor
judecătoreşti, cele privind cauzele de fraudă electorală şi alte încălcări. Organele notariale –
în cazul în care între moştenitori nu există neînţelegeri, procedura succesorală se desfăşoară în
faţa notarului, dar de îndată ce ele apar sau dacă moştenitorii ori alte persoane interesate
prezintă dovadă că s-au adresat instanţei de judecată pentru stabilirea drepturilor lor, acesta
va suspenda procedura necontencioasă şi va îndruma părţile la proces. În cazul în care de la
început există neînţelegeri se poate sesiza direct instanţa, fără a fi nevoie ca notarul să
constate existenţa neînţelegerilor.
Organele arbitrale. Judecata arbitrală, ca orice alt organ cu activitate jurisdicțională,
este competentă de a examina și soluționa litigii ce apar între persoanele fizice și juridice.
Persoanele care au capacitatea deplină de exerciţiu a drepturilor pot conveni să soluţioneze pe
calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, cu excepţia celor care privesc drepturi asupra
cărora legea nu permite a se face tranzacţie. Prin urmare, existenţa unei convenţii arbitrale
reprezintă un important criteriu de delimitare a competenţei instanţelor judecătoreşti de
competenţa organelor arbitrale. Procedura arbitrală este mai simplă, ea poate fi determinată de
arbitri, iar cheltuielile necesare pentru soluţionarea litigiului sunt mai reduse. De asemenea,
hotărârea arbitrală poate fi valorificată pe calea executării silite întocmai ca o hotărâre
judecătorească. În pofida avantajelor pe care le prezintă, arbitrajul este ales foarte rar.

CAPITOLUL X
Competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti

1. Noţiunea şi felurile de competenţă jurisdicţională

Dacă pricina civilă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, persoana interesată

trebuie să cunoască la care dintre numeroasele instanţe judiciare ce există în cadrul organizării
judecătoreşti a RM urmează a se adresa cu cererea sa.
Aceasta se impune, deoarece, cu excepţia Curții Supreme de Justiție care are
competenţă teritorială pe întreaga Republică, celelalte instanţe (judecătoriile şi Curţile de
Apel) mai multe la număr şi organizate în majoritatea cazurilor după principiul organizării
teritorial – administrative au o competenţă limitată la circumscripţia teritorială a unităţii
administrative.
Această alegere se face prin aplicarea regulilor de competenţă jurisdicţională, care este
reglementată de o totalitate de norme juridice procesual civile de două feluri:
 - norme de competenţă jurisdicţională materială (de gen);
- norme de competenţă jurisdicţională teritorială (de loc).
Prin competenţă jurisdicţională desemnăm instituţia procesuală cu ajutorul căreia se
delimitează competenţa instanţelor judecătoreşti între ele, la judecarea pricinilor civile.
Dacă competenţa generală determină totalitatea cauzelor ce urmează să fie soluţionate
în exclusivitate de instanţele judecătoreşti, fiind făcută delimitarea de celelalte organe cu
activitate jurisdicțională, care au menirea de a apăra drepturile şi interesele persoanelor; atunci
competenţa jurisdicţională determină atribuţiile unei instanţe judecătoreşti concrete de a
examina și soluţiona o anumită cauză civilă.
Competența jurisdicțională materială reprezintă aptitudinea recunoscută de lege
unei instanțe judecătorești de un anumit grad de a examina și soluționa o anumită cauză civilă.
Prin normele de competenţă jurisdicţională materială se delimitează sfera de activitate
a instanţelor judecătoreşti de grad diferit adică pe linia lor ierarhică.
Competența jurisdicțională teritorială reprezintă aptitudinea recunoscută de lege
unei instanțe judecătorești de același grad de a examina și soluționa o anumită cauză civilă.
Prin normele de competenţă jurisdicţională teritorială se delimitează sfera de
activitate a instanţelor judecătoreşti de acelaşi grad.

Competenţa jurisdicţională materială

Nimeni nu poate fi lipsit, fără consimțământul său, de dreptul la judecarea cauzei sale
de către o instanță în a cărei competență este dată prin lege pricina respectivă.
Instanța ierarhic superioară nu are dreptul să strămute, din oficiu, o pricină de la
instanța ierarhic inferioară la alta ori să o preia spre judecare, cu excepția cazului în care
completul de judecată în instanța respectivă nu poate fi legal constituit.
Instanțele judecătorești judecă toate pricinile civile cu participarea persoanelor fizice,
persoanelor juridice și autorităților publice privind apărarea drepturilor, libertăților și
intereselor legitime încălcate sau contestate, pricini pentru care legea nu prevede competența
altor organe
Instanțele judecătorești judecă pricinile cu participarea organizațiilor și cetățenilor din
RM, a cetățenilor străini, apatrizilor, organizațiilor străine, organizațiilor cu capital străin,
organismelor internaționale, dacă prin lege sau prin tratatele internaționale la care RM este
parte nu este stabilită competența instanțelor judecătorești străine sau a altor organe.

Competenţa judecătoriilor

Judecătoriile examinează și soluționează în fond toate pricinile civile, dacă legea nu

prevede altfel.

În cazul în care pretenții legate între ele sunt examinate de mai multe instanțe
judecătorești în același timp, acestea urmează a fi conexate, la cerere, printr-o încheiere și
examinate de judecătoria sesizată mai întâi. Judecătoriile sesizate ulterior vor strămuta
pretențiile la judecătoria mai întâi sesizată printr-o încheiere ce poate fi atacată cu recurs.
În cazul în care cererea de chemare în judecată conține mai multe pretenții conexe,
unele dintre ele fiind de competența instanței judecătorești de drept comun, iar altele de
competența unei instanțe specializate, toate pretențiile se vor examina de către instanța de
drept comun.
 3. Competenţa jurisdicţională teritorială şi felurile ei

Competenţa jurisdicţională teritorială stabileşte instanţa competentă din punct de

vedere teritorial să rezolve litigiul în dependenţă de teritoriul pe care se extinde activitatea
instanţei. Competenţa jurisdicţională teritorială este:
a) competenţa jurisdicţională teritorială generală (de drept comun) Art.38 CPC
stabileşte regula conform căreia, cererea de chemare în judecată se depune la unul din sediile
instanţei de la domiciliul pârâtului (atestat prin dreptul de proprietate, calitatea de locatar sau
viza de reşedinţă). Deci, reclamantul este acea persoană care trebuie să se deplaseze cu
cererea sa la instanţa de judecată în raza căreia se află domiciliul pârâtului şi nu pârâtul la
instanţa domiciliului reclamantului.
Cererea de chemare în judecată împotriva unei organizații se înaintează la oricare din
sediile instanţei judecătoreşti din raza teritorială a sediului ei sau a organului de administraţie
a acesteia.
Raţiunea instituirii competenţei jurisdicţionale teritoriale generale reiese din
necesitatea asigurării drepturilor pîrîtului, care este chemat în proces din iniţiativa
reclamantului şi urmează a i se asigura accesul nemijlocit la judecată pentru apărarea
drepturilor sale.
b) competenţa jurisdicţională teritorială alternativă Art. 39 CPC ne permite a
determina următoarele criterii cu caracter alternativ care se referă la domiciliul reclamantului,
locul de aflare a bunurilor pîrîtului, locul producerii accidentului sau daunei şi locul încheierii
sau executării contractului. Legiuitorul conferă reclamantului posibilitatea de a alege una din
mai multe instanţe deopotrivă competente să soluţioneze pricina în următoarele categorii de
cauze:
- acţiunea împotriva pârâtului, al cărui domiciliu nu este cunoscut sau care nu are
domiciliu în RM, poate fi intentată la oricare din sediile instanţei locului de aflare a
bunurilor lui sau la oricare din sediile instanţei ultimului lui domiciliu cunoscut din
RM;
- acţiunea împotriva unei persoane juridice sau a unei alte organizaţii poate fi
intentată şi la oricare din sediile instanţei de la locul de aflare a bunurilor acestora;
- acţiunea care izvorăşte din activitatea unei filiale sau reprezentanţe a persoanei
juridice poate fi intentată de asemenea la oricare din sediile instanţei sediului filialei
sau reprezentanţei;
- acţiunile pentru plata pensiei de întreținere, pentru constatarea paternităţii pot fi
depuse şi la oricare din sediile instanţei de la domiciliul reclamantului;
- acţiunile de desfacere a căsătoriei reclamantului pe lângă care se află copii
minori sau care nu se poate deplasa la instanţa pârâtului din motive întemeiate pot fi
intentate la oricare din sediile instanţei de la domiciliul lui;
- acţiunile de divorţ cu persoanele recunoscute dispărute fără urmă, sau supuse
unei măsuri de ocrotire judiciară (ocrotire provizorie, tutelă, curatelă), precum şi cu
persoane condamnate la privaţiune de libertate pot fi intentate și la oricare din sediile
instanței de la domiciliul reclamantului;
- acţiunile pentru restabilirea dreptului la muncă, la pensie, la locuinţă, pentru
restituirea bunurilor sau a valorii lor pot fi intentate și la oricare din sediile instanței
de la domiciliul reclamantului;
- acţiunile de reparare a prejudiciului cauzat prin condamnare ilegală, prin
tragerea la răspundere penală ilegală sau aplicării arestului ilegal (ca măsură de
reprimare) sau sub forma impunerii angajamentului scris a obligaţiei de a nu părăsi
localitatea ori prin aplicarea ilegală a sancțiunii administrative a arestului pot fi
intentate şi la oricare din sediile instanței de la domiciliul reclamantului;
 - acţiunile pentru repararea daunei cauzate prin vătămare a integrităţii corporale
sau prin altă vătămare a sănătăţii sau prin deces pot fi intentate şi la oricare din
sediile instanţei de la domiciliul reclamantului sau instanţei locului de cauzare a
daunei;
- acţiunile născute din contractul în care se indică locul executării lui poate fi
intentată şi la oricare dintre sediile instanţei din acel loc;
- acţiunile pentru repararea daunei cauzate bunurilor unei persoane fizice sau
unei organizații pot fi intentate şi la oricare din sediile instanţei de la locul de cauzare
a daunei;
- acţiunea în apărarea drepturilor consumatorului poate fi intentată şi la oricare
din sediile instanţei de la domiciliul reclamantului sau instanţei de la locul încheierii
sau executării contractului;
- acțiunea ce ține de încasarea datoriei scadente din contractul încheiat între
agenții economici poate fi intentată și la oricare din sediile instanței de la sediul
reclamantului;
- acţiunea împotriva pârâtului care este o organizaţie sau un cetăţean al RM cu
sediul ori cu domiciliul pe teritoriul unui alt stat poate fi intentată şi la oricare din
sediile instanţei de la domiciliul ori sediul reclamantului sau în instanţa de la locul de
aflare a bunurilor pârâtului pe teritoriul RM;
- acţiunile în materie de asigurare se pot depune la oricare din sediile instanţei de
la domiciliul asiguratului, de la locul aflării bunurilor sau de la locul accidentului;

c ) competenţa jurisdicţională teritorială excepţională. Art. 40 CPC investeşte în

exclusivitate instanţele competente de soluţionarea pricinilor enumerate:
- acţiunile privitoare la dreptul asupra terenurilor, subsolurilor, fâșiilor
forestiere, plantațiilor perene, resurselor acvatice izolate, asupra unor case, încăperi,
construcții sau altor obiective fixate de pământ, precum și la ridicarea sechestrului
pus pe bunuri sunt de competenţa instanţei locului unde se află bunurile. Dacă
bunurile ce constituie obiectul acțiunii sunt situate în circumscripția mai multor
instanțe, cererea se depune în orice instanță în a cărei rază teritorială se află o parte
din bunuri;
- acţiunea în reparaţie a prejudiciului cauzat mediului înconjurător se intentează
împotriva proprietarilor (posesorilor) de utilaje industriale la instanța de la locul
instalării utilajului (uzine, fabrici), cu excepţia cazurilor când acesta este instalat în
străinătate;
- acţiunea privind tezaurul statului (metalele şi pietrele preţioase) este de
competenţa instanţei de la reşedinţa organului împuternicit să reprezinte vistieria
statului în litigiul respectiv (Ministerul Finanţelor, Banca Naţională a Moldovei);
- cererile acţionarilor se depun în instanţa de la sediul societăţii lor;
- cererile privind recuperarea prejudiciilor aduse unei bănci insolvabile
împotriva administratorului băncii şi persoanei căreia îi este imputabilă apariţia stării
de insolvabilitate sau de dificultate majoră a băncii, se depune la instanţa de la sediul
băncii insolvabile;
- acţiunile creditorilor defunctului, intentate înainte de acceptarea
succesiunii de către moştenitori, sunt de competenţa instanţei locului unde se află
averea succesorală sau partea ei preponderentă;
- acţiunile împotriva cărăuşilor, ce izvorăsc dintr-un contract de transport
de pasageri și bagaje sau de încărcături, se intentează la instanţa sediului cărăuşului
căruia, în modul stabilit de lege, i-a fost înaintată pretenția.
 d) competenţa jurisdicţională teritorială după existenţa legăturii între pricini. Art.42
CPC dă împuterniciri instanţei de a soluţiona într-un proces mai multe pricini de diferită
competenţă, dacă între ele există o strânsă legătură. Astfel:
- acţiunea civilă care izvorăşte dintr-o pricină penală, dacă nu a fost pornită şi
soluţionată în procesul penal, se intentează potrivit cu normele procedurii civile, după
regulile de competenţă stabilite de CPC;
- cererea reconvenţională, indiferent de instanţa competentă s-o judece, se depune la
instanţa care judecă cererea principală;
- acţiunea intervenientului principal se intentează în instanţa care judecă acţiunea
iniţială;
- acţiunea împotriva mai multor pârâţi cu diferite domicilii se intentează în
instanţa de la domiciliul unuia dintre ei, la alegerea reclamantului.

4. Conflictul de competenţă. Procedura strămutării pricinii la o altă

instanţă de judecată

În practică pot apărea conflicte de competență, întrucât datorită competenţei teritoriale

alternative este posibil ca două instanţe să se declare deopotrivă competente să rezolve aceeaşi
pricină, ori necompetente. În primul caz există un conflict pozitiv de competenţă şi trebuie
soluţionat pentru a se evita pronunţarea unor hotărâri contradictorii. În cel de-al doilea caz se
produce un conflict negativ de competenţă, care trebuie soluţionat pentru a preveni riscul ca
un litigiu să rămână nesoluţionat.
Conflictul de competenţă se judecă de instanţa ierarhic superioară comună.
Conflictul de competenţă, ivit între două sau mai multe judecătorii care nu ţin de
aceeaşi Curte de Apel sau între o judecătorie şi o Curte de Apel, sau între Curţile de Apel se
judecă de Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de
Justiție.
Instanța competentă să judece conflictul de competență soluționează, fără citarea
participanților la proces, conflictul dintre instanțe printr-o încheiere care nu se supune nici
unei căi de atac.
Pricina pe care instanţa a reţinut-o spre judecare, cu respectarea regulilor de
competenţă, trebuie să fie soluţionată tot de ea în fond, chiar dacă ulterior ar fi competentă s-o
judece altă instanţă.
Potrivit art. 43 CPC, instanţa strămută pricina spre judecare la o altă instanţă:
1. dacă ambele părţi solicită strămutarea pricini la instanţa de la locul aflării
majorității probelor;
2. dacă pârâtul, al cărui domiciliu nu era cunoscut cere strămutarea pricinii la
instanţa domiciliului său atestat prin dreptul de proprietate, calitatea de
locatar sau viza de reședință;
3. dacă după recuzarea unuia sau mai multor judecători ori din alte motive
întemeiate substituirea lor în instanţa respectivă devine imposibilă;
4. dacă în cursul judecării pricinii la instanţa respectivă s-a constatat, că ea a
fost reţinută spre judecare cu încălcarea regulilor de competenţă
jurisdicțională,
5. există motive pentru măsuri de securitate publică;
6. există bănuieli că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită de
circumstanţele pricinii sau de calitatea participanţilor la proces;
7. în circumstanţe excepţionale, instanţa competentă să judece pricina nu poate
funcţiona timp îndelungat.
 Instanța este obligată să remită instanței competente dosarul în 5 zile de la rămânerea
încheierii irevocabile.
Strămutarea cauzei de la o instanţă la alta din motivele specificate la alin. (2) lit. a), b)
şi c) se face în faza de pregătire a cauzei pentru dezbateri judiciare, în temeiul unei
încheieri motivate a instanţei în care este intentat procesul. Încheierea de strămutare a
cauzei nu se supune niciunei căi de atac, dar poate determina ridicarea unui conflict
negativ de competență.”
la alineatul (4), cuvintele „este irevocabilă şi nu este susceptibilă de recurs” se
substituie cu cuvintele „nu se supune niciunei căi de atac”;
articolul se completează cu alineatul (6) cu următorul cuprins:
„(6) Nu se admite formularea unei noi cereri de strămutare pe aceleași motive dacă
anterior strămutarea a fost respinsă sau întemeiată pe motive cunoscute la data
soluționării cererii anterioare. În acest caz, cererea de strămutare se anexează la
materialele dosarului printr-o încheiere protocolară.”
Actele procedurale îndeplinite de instanţa care a intentat procesul anterior strămutării
pricinii au efect juridic în măsura în care noua instanţă consideră că nu este necesară
modificarea lor.

CAPITOLUL XI
Actele şi termenele de procedură

1. Noţiunea actului de procedură. Condiţiile cerute pentru

îndeplinirea actelor de procedură. Clasificarea actelor de procedură

Activitatea ce se desfăşoară în cursul procesului civil se concretizează într-un complex

de acte procedurale ale instanţei, ale participanților la proces și ale auxiliarilor justiției. Aceste
acte trebuiesc îndeplinite în anumite termene, contribuind astfel la soluţionarea cu
operativitate a neînţelegerilor din circuitul civil.
Prin act de procedură înţelegem orișice act (operaţiune juridică, manifestare de voință
sau înscris), concretizat într-o anumită formă prevăzută de lege, realizat pentru declanşarea
procesului în cursul şi în cadrul procesului civil de către instanţa judecătorească, participanţii
la proces și persoanele care contribuie la înfăptuirea justiției, legat de activitatea procesuală a
acestora în vederea producerii unor efecte juridice determinate.
Astfel, introducerea cererii de chemare în judecată, este un act de procedură, iar
cererea de chemare în judecată un alt act de procedură.
Legea nu lasă la aprecierea judecătorului, participanților la proces sau auxiliarilor
justiției stabilirea conţinutului şi modul de îndeplinire a actelor de procedură civilă, ci le
reglementează, în mod amănunţit.
Neregularităţile ce se pot întâlni în realizarea actelor de procedură, la care se adaugă
omisiunea îndeplinirii unui anumit act de procedură, atrage sancţiunile prevăzute de lege,
sancţiuni ce uneori pot fi înlăturate alteori nu, urmând să opereze nulitatea actului.
Printre condițiile de valabilitate ale actelor de procedură civilă înțelegem acele
exigențe stabilite de lege cu privire la felul cum arată actul, precum și conținutul acestuia, care
fiind întrunite în ansamblu, garantează valabilitatea actului, producând efecte juridice.
Condițiile de valabilitate ale actelor de procedură civilă pot fi divizate în două
categorii:
1) condiții de formă;
2) condiții de conținut.
 În general, prin formă a actului juridic se înțelege felul de a fi al manifestării de
voință sau mijlocul de exteriorizare a voinței interne. Forma actului de procedură include în
sine respectarea unor formalități prescrise de lege pentru manifestarea de voință și realizarea
operațiunii juridice concrete.
Legea stabileşte reguli pentru organizarea şi desfăşurarea activităţii instanţelor
judecătoreşti. Dispoziţiile legale ce reglementează procesul civil în desfăşurarea sa, se numesc
forme procedurale.
În ceea ce priveşte corelaţia dintre forma procedurală şi actul de procedură, forma
procedurală este ceea ce legea prescrie, iar actul de procedură ar fi forma adusă la îndeplinire.
Noţiunea de formă şi act de procedură se pot folosi, de regulă, împreună ca în expresia
forma actelor de procedură – care exprimă condiţiile extrinseci pentru existenţa şi validitatea
unor asemenea acte.
Față de actele de procedură civilă sunt înaintate următoarele condiții de valabilitate:
a) Actele de procedură trebuie să îmbrace forma scrisă, pentru a se putea dovedi mai
lesne existenţa lor şi pentru a asigura conservarea acestor acte. Respectarea formei scrise
reprezintă regula generală. Necătând la aceasta, numeroase acte de procedură pot fi făcute
verbal în faţa completului de judecată, dar vor fi consemnate în procesul verbal al şedinţei de
judecată;
b) o altă cerință este aceea că actele de procedură trebuie îndeplinite în limba de stat,
chiar dacă procedura judiciară se desfășoară într-o altă limbă;
c) îndeplinirea actului în termenul stabilit de lege;
d) respectarea condițiilor speciale impuse de lege, pentru anumite acte de procedură.
Condițiile de conținut sunt stabilite de legislația procesuală pentru fiecare act în parte.
Doctrina distinge mai multe criterii de clasificare a actelor de procedură:
A. În raport de organele sau persoanele care le întocmesc:
a) actele părţilor: cererea de chemare în judecată, referinţa, cererea reconvenţională,
cererea de exercitare a căilor de atac, renunţarea la acţiune, recunoaşterea pretenţiilor
reclamantului, tranzacţia de împăcare;
b) actele altor participanți la proces: cererea de intervenție principală și accesorie,
concluziile autorităților publice;
c) actele instanţei: încheierile, ordonanța, decizia şi hotărârea judecătorească;
d) actele auxiliarilor justiţiei: întocmirea şi depunerea raportului de expertiză; depoziţia
martorilor; dovezile de comunicare a actelor de procedură (citaţiile); procesele verbale ale
şedinţei.
B. În funcţie de natura lor:
a) acte judiciare care se îndeplinesc în faţa instanţei: depoziţia martorului, pronunţarea
hotărârii;
b) acte extrajudiciare care se îndeplinesc în cadrul procesului, dar în afara instanţei:
mărturia depusă într-un alt proces; încheierea privind asigurarea dovezilor emisă
înainte de începerea procesului în cauză.
C. În funcţie de conţinut:
a) acte de procedură ce conţin o manifestare de voinţă: cererea de chemare în judecată,
referinţa, tranzacţia de împăcare ;
b) acte de procedură care constată o operaţie procesuală: citaţia, procesul verbal al
şedinţei de judecată;
D. În funcţie de modul de executare:
a) acte scrise: cererea de chemare în judecată, hotărârea;
b) acte orale: depoziţia martorilor, susţinerile orale.
E. În funcţie de caracterul lor:
 a) acte judiciare, realizate de către judecător, care privesc soluţionarea litigiului:
redactarea hotărârii;
b) acte administrative, prin care se îndeplineşte o activitate administrativă legată de
soluţionarea litigiului: repartizarea pricinii spre soluţionare, compunerea completului
de judecată;
F. În funcţie de etapa procesuală în care se îndeplinesc:
a) acte procedurale premergătoare dezbaterilor: cererea de chemare în judecată,
referinţa, cererea reconvenţională;
b) acte procedurale făcute în timpul dezbaterilor: încheierile judecătoreşti, procesul –
verbal al şedinţei;
c) acte realizate după încheierea dezbaterilor: pronunţarea hotărârii; cererea de
exercitare a căilor de atac.

2. Citarea şi comunicarea actelor de procedură

Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea
părţilor. Legea obligă instanţa să amâne judecarea pricinii ori de câte ori constată că partea
care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulităţii.
Deci, pentru judecarea procesului este obligatoriu ca părţile să fie legal citate şi nu ca ele să
fie prezente în instanţă. Citarea părţilor asigură respectarea principiului contradictorialităţii şi
dreptului la apărare.
Cererea de chemare în judecată şi actele de procedură se comunică participanţilor la
proces şi persoanelor interesate, contra semnătură, prin intermediul persoanei împuternicite,
prin poştă cu scrisoare recomandată şi cu aviz de primire, prin intermediul biroului
executorului judecătoresc sau prin alte mijloace care să asigure transmiterea textului cuprins
în act şi confirmarea primirii lui, precum și prin delegație judiciară la adresa electronică
indicată în cererea de chemare în judecată sau înregistrată prin intermediul Programului
integrat de gestionare a dosarelor.
Cererea de chemare în judecată şi actele de procedură ale instanței de judecată se
comunică autorităţilor publice, persoanelor juridice de drept privat şi avocaţilor prin
intermediul Programului integrat de gestionare a dosarelor, la care aceștia sînt conectați prin
adresa electronică indicată în cererea de chemare în judecată, în mandatul de avocat, în alte
acte ce atestă utilizarea poștei electronice. Actele de procedură expediate prin intermediul
Programului integrat de gestionare a dosarelor se consideră comunicate.”

În cazul amânării ședinței, nu este necesară citarea participanților prezenți la proces,

iar cei care n-au fost prezenți la proces vor putea invoca lipsa citării ulterioare numai în cazul
în care vor demonstra că au fost în imposibilitatea de a cunoaște data judecării cauzei.
Participanții la proces înștiințați în mod legal o dată nu pot invoca necitarea lor pentru
efectuarea actelor de procedură la o dată ulterioară.
Citarea se face prin înştiinţări şi chemări. Înştiinţarea se referă la părţi, intervenienţi şi
reprezentanţii lor, pe când chemările vizează martorii, experţii, specialiştii, translatorii. În
pricinile de urgenţă citarea se poate face prin telegramă sau prin alte mijloace care să ateste
înmânarea şi primirea.
Citaţia se înmânează părţii cu cel puţin trei zile înainte de data judecării, iar în pricinile
urgente acest termen poate fi redus la discreţia instanţei. Prezentarea părţii în instanţă personal
sau prin reprezentant acoperă orice viciu de înmânare a citaţiei, deşi îi rezervă posibilitatea de
a cere amânarea procesului.
Ceilalţi participanţi şi persoanele care contribuie la înfăptuirea justiţiei sunt citaţi astfel
încât aceştia să se poată pregăti de proces şi să se prezinte la timp în faţa instanţei.
 Citaţia se trimite la adresa menţionată de parte sau alt participant la proces, iar dacă
persoana nu locuieşte la adresa indicată, citaţia poate fi trimisă la locul ei de muncă sau la
locul aflării.
Citaţia trebuie să cuprindă:
- instanţa judecătorească şi adresa ei;
- locul, data şi ora prezentării, numele (denumirea) şi adresa celui citat;
- pricina şi calitatea în care este citată persoana.
În citaţie participanţilor la proces li se propune să prezinte probele de care dispun
referitor la pricină şi li se comunică consecinţele neprezentării probelor cât şi consecinţele
neprezentării în instanţă, şi obligativitatea de a comunica instanţei motivele neprezentării.
Odată cu citaţia, judecătorul trimite pârâtului copiile de pe documentele depuse, iar
reclamantului o copie de pe referinţă.
Reclamantul care locuieşte în străinătate este în drept să indice adresa din RM unde
urmează a i se face comunicările despre proces. Dacă pârâtul locuieşte în străinătate va fi
informat despre dreptul să-şi indice adresa din RM unde să i se facă comunicările. În caz
contrar, comunicarea i se face prin scrisoare recomandată, iar în recipisa scrisorii se indică
actele expediate. Persoanele cu domiciliu sau reşedinţă necunoscută sunt citate în mod public.
Dacă locul de aflare a pârâtului nu este cunoscut şi reclamantul dovedeşte că deşi a
făcut tot posibilul nu a reuşit să afle domiciliul acestuia, preşedintele instanţei dispune citarea
acestuia prin publicitate. Citaţia se publică într-un ziar republican sau local mai răspândit cu
cel puţin 15 zile înainte de data şedinţei de judecată, iar în cazurile urgente preşedintele
instanţei poate reduce acest termen la 5 zile.
În cazul când pârâtul dovedeşte că citarea publică s-a făcut cu rea – credinţă,
reclamantul va suporta toate cheltuielile de citare prin publicitate, iar toate actele de procedură
ulterioare încuviinţării acestei citări se anulează.
Dacă locul de aflare a pârâtului nu este cunoscut instanţa va examina pricina după
expirarea termenului de publicitate.
Citaţia se trimite prin scrisoare recomandată, cu aviz de primire sau prin curier; cotorul
citaţiei (dovada de primire) se restituie instanţei.
Citația se expediază autorităților publice, persoanelor juridice de drept privat și
avocaților, iar persoanelor fizice doar la solicitarea acestora, prin telefax, poșta electronică sau
prin orice alt mijloc de comunicare ce asigură transmiterea și confirmarea primirii acestor
acte. Citațiile și înștiințările judiciare trimise la sediul persoanelor juridice și nerecepționate la
expirarea termenelor de reclamare se consideră înmînate la data expirării termenului de
reclamare chiar dacă destinatarul nu a reclamat corespondența de la oficiul poștal. Citațiile și
înștiințările expediate la adresa electronică înregistrată în Programul integrat de gestionare a
dosarelor se consideră recepționate.”
Citarea şi comunicarea actelor de procedură se pot face şi în incinta instanţei. Cu
consimţământul participantului la proces, judecătorul îi poate încredinţa citaţia pentru a o
înmâna destinatarului, primul fiind obligat să restituie instanţei cotorul cu semnătura de
primire a destinatarului. Reprezentanţii părţilor şi alţi participanţi la proces pot remite unul
altuia actele de procedură contra semnătură.
Citaţia adresată unei organizaţii se înmânează persoanei cu funcţie de răspundere sau,
în lipsa acesteia, unui alt angajat contra semnătură.
Noţiunea de „alt angajat” este indefinită. În calitate de alt angajat se consideră şi
paznicul şi uşierul etc. dacă legea cere ca citaţia să fie înmânată persoanei cu funcţie de
răspundere, atunci un alt angajat poate fi acela care înlocuieşte persoana cu funcţie de
răspundere, adică din administrație ori secretariat.
Dacă nu-l va găsi pe destinatar la domiciliu sau la locul de muncă, citaţia se va înmâna
unuia dintre membrii adulţi ai familiei care locuieşte împreună cu destinatarul, ori în lipsa
acestora se va remite organizaţiei de exploatare a locuinţelor, primăriei satului (comunei) fie
administraţiei de la locul ei de muncă contra semnătura pe cotor, obligându-se să înmâneze
citaţia destinatarului cât mai curând posibil.
În cazul absenţei temporare a destinatarului, pe cotor se notează locul în care acesta s-a
deplasat şi când va reveni.
Persoana împuternicită, vinovată de neînmânarea citaţiei va fi sancţionată cu amendă
de până la 10 unităţi convenţionale.
Dacă destinatarul refuză să primească citaţia, faptul se consemnează pe cotor, care se
restituie instanţei, iar destinatarul se consideră legal citat şi neprezentarea lui în instanţă nu
împiedică examinarea pricinii.
Reprezentanţii părţilor şi alţi participanţi la proces pot remite unul altuia actele de
procedură judiciară. În acest caz, comunicarea actelor va fi confirmată prin semnătură pe
exemplarul ce urmează a fi depus în instanță sau, după caz, prin orice mijloace care asigură
confirmarea comunicării.”
alineatul (5) se completează în final cu textul: „Dacă părțile și alți participanți la proces sînt
reprezentați de avocați, citațiile și înștiințările se expediază la sediul avocaților, recepționarea
înlăturînd orice viciu de citare a participanților. Citațiile și înștiințările expediate
reprezentanților la adresa electronică înregistrată în Programul integrat de gestionare a
dosarelor se consideră recepționate de către părți și alți participanți la proces.”
articolul se completează cu alineatul (10) cu următorul cuprins:
„(10) Prevederile alin. (6)–(9) nu se aplică citării sau înştiinţării prin poşta electronică.”
Dacă îşi schimbă domiciliul sau sediul după pornirea procesului, partea sau
reprezentantul ei este obligat să comunice instanţei noua adresă. În lipsa unei astfel de
comunicări, citaţia sau înştiinţarea se trimite la ultima adresă cunoscută instanţei şi se
consideră recepționată chiar dacă destinatarul nu mai locuieşte sau nu îşi are sediul acolo.
Partea este obligată să informeze instanța, nu mai tîrziu de 3 zile pînă la data ședinței de
judecată, despre angajarea unui avocat, schimbarea sau renunţarea la serviciile avocatului,
prezentînd instanței datele de contact ale noului avocat, inclusiv adresa electronică a
acestuia.”
Dacă locul de aflare a pârâtului nu este cunoscut, în acţiunile intentate în interesul
statului, în cele de încasare a pensiei de întreținere, de reparare a prejudiciului cauzat prin
vătămarea integrităţii corporale, prin altă vătămare a sănătăţii sau prin deces, instanţa este
obligată să ordone căutarea pârâtului. Căutarea se face de către organele poliţiei sau de
organele fiscale, la cererea cărora, prin ordonanţă judecătorească cheltuielile de căutare se
încasează de la pârât în beneficiul statului.
Judecătorul poate ordona căutarea pârâtului şi în alte categorii de pricini, la cererea
părţii interesate, după ce aceasta depune suma cheltuielilor de căutare.

3. Noţiunea şi clasificarea termenelor procesuale

Actele de procedură trebuie îndeplinite în anumite termene ce se impun a fi respectate ca

o condiţie extrinsecă .
Putem defini termenul ca fiind intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinite sau
încheiate actele de procedură de către toți subiecții procesului civil.
În dreptul procesual civil, prin termen se înţelege, fie o durată sau o dată care marchează
începutul sau sfârşitul duratei, ori un anumit moment, o anumită etapă sau fază procesuală.
Termenele cu semnificaţie juridică, implicit deci termenele, procedurale, nu au aceeaşi
natură şi aceeaşi finalitate. Ele sunt extrem de diverse şi, uneori, ele sunt fie excesiv de scurte,
fie excesiv de lungi. De altfel, în literatura de specialitate, s-a precizat că în esenţa sa termenul
nu este decât o condiţie extrinsecă pentru validitatea anumitor acte de procedură, deci tot o
formă de procedură.
Utilitatea termenelor procedurale poate fi reliefată sub două aspecte:
a) ele ritmează timpul procesului civil, stimulează părţile, solicitându-le să-şi
realizeze prerogativele sau facultăţile lor procesuale; combat, deci, cu alte cuvinte,
inerţia sau pasivitatea părţilor şi le pun la adăpost de sancţiunile prevăzute de lege;
b) uneori ele semnifică un gen de armistiţiu, lăsând părţilor timpul necesar pentru a
reflecta şi pentru a decide, constituind astfel un mijloc de protecţie a dreptului la
apărare.
Termenele joacă un rol particular în cadrul procedurii judiciare. Ele corespund însă unor
interese foarte diverse, iar adeseori unor interese contradictorii. Interesul general reclamă
soluţionarea cu celeritate (rapidă) a procesului civil şi restabilirea grabnică a drepturilor
subiective. Dar termenele procedurale trebuie să ţină seama de interesele părţilor litigante.
Reclamantul urmăreşte adeseori ca litigiul să fie soluţionat cât mai grabnic cu putinţă, iar
pârâtul poate fi interesat în temporizarea judecăţii, pentru a obţine un răgaz în realizarea
obligaţiilor sale.
În sensul dispozițiilor art.6 al Convenției Europene, termenele procedurale sunt premisa
majoră a „termenului rezonabil”, ca dimensiune a unui proces echitabil.
Termenele procedurale pot fi clasificate după mai multe criterii:
A: În funcţie de caracterul lor:
a) imperative onerative (peremptorii) – termenele înăuntrul cărora trebuie să fie
îndeplinit un act de procedură. Ex: declararea apelului poate fi exercitată în 30 zile de
la comunicarea hotărârii;
b) imperative prohibitive (dilatorii) – termenele înăuntrul cărora legea interzice
îndeplinirea actului de procedură. Ex: instanța de judecată nu poate începe
dezbaterile până când cauza nu este pregătită pentru dezbateri.
c) termene de recomandare. Ex: termenul acordat de către instanță pentru
lichidarea neajunsurilor cererii de chemare în judecată.
B: După modul în care sunt stabilite:
a) legale – termenele stabilite în mod expres prin lege şi se stabilesc şi pentru
instanţă şi pentru participanţii la proces;
b) judecătoreşti – termenele fixate de instanţă în cursul soluţionării procesului
pentru prezentarea martorilor, pentru efectuarea expertizei; pentru prezentarea
dovezilor adăugătoare;
C: În funcţie de subiecţii pentru care sunt stabilite:
a) termene stabilite pentru îndeplinirea actelor procedurale de către instanţa de
judecată;
b) termene stabilite pentru îndeplinirea actelor de procedură de către participanţii la
proces;
c) termene pentru auxiliari;
d) termene fixate de către instanţa de judecată pentru persoanele care nu sunt
participante la proces. Ex: ca deţinătorul unei probe materiale sau înscris să le
prezinte instanţei .
D: Reieşind din sancţiunea pentru nerespectarea termenelor:
a) absolute – termenele, nerespectarea cărora afectează însăşi validitatea actului de
procedură şi care atrage după sine încetarea dreptului la exercitarea actului procesual;
b) relative – termene, nerespectarea cărora nu afectează validitatea actului procesual
şi nu duce la pierderea dreptului de a exercita un act procedural, atrăgând după sine
numai sancţiuni disciplinare sau amenzi băneşti împotriva celor vinovaţi de
încălcarea termenului. Ex: nerespectarea termenului de 15 zile pentru motivarea
 hotărârii atrage sancţiuni disciplinare pentru judecător şi nu sancţiunea nulităţii
hotărârii;
E: După durata lor, termenele se pot stabili: pe ore, zile, săptămâni, luni, ani.

4. Calcularea termenelor de procedură. Suspendarea,

prelungirea şi repunerea în termen

Actele de procedură se efectuează în termenele prevăzute de lege. În cazurile când

termenele de procedură nu sunt prevăzute de lege ele se fixează de către instanţă.
Termenele pentru efectuarea actelor de procedură se instituie printr-o dată calendaristică
precisă, data comunicării actului de procedură sau pentru o perioadă de timp, prin precizarea
unui eveniment viitor care trebuie să se producă numaidecât. În ultimul caz actul poate fi
efectuat în cursul întregii perioade.
Aşadar, făcând parte din structura legală a termenului procesual, modul de calculare al
acestuia nu poate forma obiect de convenţie între părţi sau să fie lăsat la aprecierea instanţei.
Astfel, art. 111 CPC al RM stipulează că termenul de procedură, statornicit pe ani, luni
sau zile începe să curgă a doua zi după data calendaristică stabilită sau data comunicării
actului de procedură sau după ce s-a produs evenimentul sau momentul care determină
începutul lui.
Termenul statornicit pe ani expiră în luna şi în ziua respectivă ale ultimului an al
termenului.
Termenul statornicit pe luni expiră în ziua respectivă ale ultimei luni a termenului. Dacă
termenul statornicit e luni se sfârşeşte într-o lună care nu are ziua respectivă, termenul expiră
în ultima zi a acestei luni.
În cazul când ultima zi a termenului cade într-o zi nelucrătoare, ca zi de expirare a
termenului este considerată ziua lucrătoare ce urmează.
Actul de procedură, pentru a cărui efectuare este fixat un termen, poate fi îndeplinit până
la ora 24 a ultimei zile a termenului. Totuşi, dacă actul trebuie să fie efectuat în instanţa de
judecată, termenul este considerat expirat la ora, când potrivit regulilor stabilite, la instanţă se
termină lucrul.
Dacă cererea de apel sau de recurs, documentele sau sumele de bani au fost depuse la
poştă sau telegraf înainte de ora 24 a ultimei zile a termenului, actul se consideră îndeplinit în
termen.
Cererile şi actele depuse după expirarea termenelor de procedură nu se examinează şi se
restituie persoanei care le-a depus, dacă nu se solicită repunerea în termen.
Dreptul de a efectua actul de procedură încetează odată cu expirarea termenului prevăzut
de lege ori stabilit de instanţa de judecată. Nerespectarea termenului atrage după sine
decăderea din dreptul de a efectua actul de procedură, dacă legea nu prevede altfel.
Suspendarea. Curgerea tuturor termenelor de procedură se suspendă odată cu
suspendarea procesului. Suspendarea termenelor începe din momentul apariţiei împrejurărilor,
care au servit drept temei pentru suspendarea procesului. Din ziua redeschiderii procesului
termenele de procedură continuă să curgă.
Efectele neîndeplinirii în termen a actului de procedură constau în decăderea din dreptul
de a efectua actul respectiv. Dreptul de a efectua actul de procedură încetează o dată cu
expirarea termenului prevăzut de lege ori stabilit de instanța judecătorească.
Prelungirea. La cererea participanţilor la proces instanţa de judecată poate prelungi
termenul de procedură (fixat de ea). La cererea participanților la proces interesați, instanţa
de judecată poate prelungi termenul de procedură stabilit de instanța de judecată. Termenul
poate fi prelungit pentru același temei o singură dată. Termenul de procedură stabilit de lege
nu poate fi prelungit
 Repunerea în termen. Persoanele care din motive considerate de instanţă ca întemeiate
nu au îndeplinit un act de procedură în termenul stabilit de lege, pot fi repuse în termen.
Din conţinutul art. 115 şi 116 alin. 1 CPC al RM nu putem determina care termene
procedurale se prelungesc şi în care termene de procedură se repune. Soluţia corectă pe care a
omis-o legiuitorul, ar fi că termenele de procedură fixate de instanţa de judecată pot fi
prelungite de instanţă; iar persoanele care din motive întemeiate, au omis termenul stabilit de
lege pentru îndeplinirea unui act de procedură pot fi repuse în termen de către instanţă.
Cererea de repunere în termen se depune la instanţa de judecată la care urma să se
efectueze actul de procedură, şi se examinează în şedinţa de judecată. Participanţilor la proces
li se comunică locul, data și ora şedinţei, dar nereprezentarea lor nu împiedică, soluţionarea
cererii. Odată cu cererea de repunere în termen trebuie să fie efectuat şi actul de procedură
care nu a fost îndeplinit în termen.
La cererea de repunere în termen se anexează probele ce dovedesc imposibilitatea
îndeplinirii actului. Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât în cazul în care partea și-a
exercitat acest drept înainte de împlinirea termenului de 30 de zile, calculat din ziua în care a
cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care justifică depășirea termenului de
procedură.

5. Sancţiuni procedurale pentru nerespectarea condiţiilor

referitoare la actele şi termenele de procedură

Sancţiunile procedurale sunt urmările nefavorabile, stabilite de normele dreptului

procesual civil, care survin pentru subiectul obligat în raport procesual în caz de neîndeplinire
sau de îndeplinire defectuoasă a unui act de procedură, precum şi în caz de exercitare abuzivă
a unui drept procedural. Efectuarea necorespunzătoare a actelor de procedură poate fi invocată
în fiecare caz de comitere a încălcării legii de către judecător sau de participantul care are
interes să o invoce în orice stadiu de judecare a pricinii.
Sancţiunile procedurale vizează atât actele de procedură ale instanţei judecătoreşti, ale
participanţilor la proces, cât şi ale persoanelor care contribuie la înfăptuirea justiţiei şi constau
în anularea actului procedural defectuos, în decăderea din drepturi pentru neîndeplinirea în
termen a actului de procedură, în obligaţia de a completa sau a reface actul îndeplinit cu
nerespectarea legii, în restabilirea în drepturile încălcate, în aplicarea amenzii judecătoreşti şi
în alte măsuri prevăzute de lege.
Nulitatea reprezintă acea sancţiune procesuală care determină ineficienţa actelor de
procedură îndeplinite fără respectarea regulilor de desfăşurare a procesului civil. Vor fi lovite
de nulitate acele acte de procedură care nu corespund exigenţelor de formă şi conținut. De
exemplu, art.81 CPC prevede că „unele împuterniciri date reprezentantului trebuie menţionate
expres, sub sancţiunea nulităţii, în procura eliberată de reprezentat”.
Valorificarea nulităților în procesul civil presupune examinarea problemelor privind:
invocarea, constatarea și declararea nulității. Pentru a se putea invoca nulitatea trebuie să fie
întrunite 3 condiții: - încălcarea dispozițiilor procedurale; - producerea unei vătămări; -
vătămarea să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anulare.
Invocarea nulităților absolute o poate face oricare din părți, alți participanți la proces sau
instanța din oficiu în orice stadiu al pricinii, chiar și direct în instanța de apel sau recurs, dacă
nu s-au invocat în prima instanță.
Nulitățile relative pot fi invocate numai de partea care a fost vătămată prin întocmirea
actului de procedură numai într-un anumit termen sau într-o anumită fază procesuală.
Nulitatea nu operează de drept, ea trebuie constatată și declarată de instanță.
Neregularitățile săvârșite la instanța de fond se invocă pe cale de excepție, prin formularea
obiecțiilor, la aceeași instanță, iar dacă au fost descoperite mai târziu sau vizează hotărârea se
invocă prin intermediul căilor de atac.
De regulă, actele lovite de nulitate pot fi remediate şi aduse în conformitate cu cerinţele
legale în faţa aceleiaşi instanţe, de exemplu, se poate cere înlăturarea neajunsurilor unei cereri
de chemare în judecată.
Remedierea actelor de procedură reprezintă acea modalitate de recondiționare juridică, ce
se realizează prin completare, modificare sau rectificare.
Refacerea actelor de procedură se produce prin rejudecarea cauzei, constând în înlocuirea
actului procedural viciat cu unul nou, care să întrunească toate cerințele prevăzute de lege.
Neîndeplinirea actului procedural în termenul imperativ prevăzut pentru aceasta atrage
decăderea părţii vinovate. Decăderea reprezintă o sancţiune care determină stingerea unui
drept procedural care nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Actele exercitate peste
termen vor fi lovite de nulitate.
Decăderea este subînţeleasă în mod implicit în norma care fixează termenul, de aceea ea
este cuprinsă tacit în însăşi regula care consacră un termen legal. De ex: art.186 alin.2 CPC
prevede obligativitatea depunerii referinţei în instanţele judecătoreşti. Nedepunerea ei în
termenul stabilit de instanţă (dacă nu a avut motive întemeiate conform art. 204) atrage
decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe, deoarece pricina se va examina în
baza materialelor existente la dosar. Alte exemple, decăderea din dreptul de a formula obiecții,
de a ataca actele.
În cazul termenelor stabilite prin norme imperative (absolute) decăderea poate fi invocată
de orice parte interesată din proces, alți participanți la proces sau instanță din oficiu.
În cazul termenelor stabilite prin norme dispozitive (relative) decăderea poate fi invocată
de adversarul părții ce a îndeplinit tardiv actul, adică împotriva căreia se îndreaptă efectele
acelui act.
Principalul mijloc de valorificare a decăderilor relative îl constituie excepția (obiecția) de
tardivitate, ridicată în fața instanței în care s-a produs expirarea termenului, or dacă aceasta a
respins-o greșit, va putea fi invocată prin intermediul căilor de atac.
Cât privește decăderile absolute, acestea vor putea fi invocate prin intermediul căilor de
atac de reformare (apel, recurs).
Repunerea în termen are menirea de a împiedica în anumite situații obiective să se
producă efectele negative ale decăderii.
Amenda judecătorească este sancţiunea procesuală patrimonială aplicată participanţilor
la proces, auxiliarilor justiției şi altor persoane și organe pentru neîndeplinirea obligaţiilor
procesual – civile stabilite de lege sau de către instanţa de judecată. Odată cu aplicarea
sancţiunii, se va constata şi încălcarea procedurală. Caracteristica esenţială şi definitorie a
amenzii judecătoreşti o constituie faptul că ea se materializează în toate cazurile în obligaţia
autorului abaterii de a plăti o sumă de bani. Amenda se stabileşte în unităţi convenţionale, o
unitate convenţională fiind egală cu 50 lei.
Amenzile aplicate persoanelor cu funcţie de răspundere di autorităţile publice, din alte
organe şi organizaţii se încasează din contul acestor persoane, chiar dacă autoritatea, organul
sau organizaţia participă sau nu la proces.
Persoana sancționată cu amendă în termen de 15 zile de la data emiterii/comunicării
încheierii de amendare poate depune în aceeași instanță cerere de reexaminare a încheierii în
vederea anulării sau reducerii amenzii.
Cererea se examinează în ședință de judecată cu înștiințarea persoanelor interesate,
neprezentarea cărora nu împiedică examinarea. După deliberare instanța pronunță o încheiere
care nu se supune nici unei căi de atac.
La cererea persoanelor interesate, instanța emitentă este în drept să amâne ori să
eșaloneze executarea sancțiunii pe un termen de până la 2 luni.
 CAPITOLUL XII
Cheltuielile de judecată

1. Noţiunea şi felurile cheltuielilor de judecată

Cheltuielile de judecată în pricinile civile se compun din taxa de stat şi cheltuielile

legate de judecarea pricinii, adică din sumele ce urmează a fi plătite martorilor, interpreţilor,
experţilor şi specialiştilor, cheltuieli legate de examinarea la faţa locului, căutarea pârâtului,
cheltuieli de înştiinţare şi chemare a părţilor în judecată; cheltuieli de transport şi de cazare
suportate de părţi şi de intervenienţi în legătură cu prezentarea lor în instanţă, cheltuielile
suportate de cetăţenii străini şi de apatrizi în legătură cu plata interpretului dacă tratatele
internaţionale la care RM este parte nu prevăd altfel; cheltuielile de efectuare a expertizei;
compensațiile pentru timpul de muncă pierdut; cheltuieli de declarare a insolvabilităţii;
cheltuieli de asistenţă juridică şi alte cheltuieli necesare, suportate de instanţă şi de
participanţii la proces.
Nu se referă la cheltuielile de judecată: achitarea sumelor băneşti experţilor,
specialiştilor, translatorilor pentru executarea muncii prevăzute de atribuţiile lor de serviciu.
Martorilor, experţilor, specialiştilor şi interpreţilor li se compensează cheltuielile
suportate în legătură cu prezentarea lor în judecată, inclusiv cheltuielile de deplasare, cazare,
diurnele şi salariul mediu pe economie. De asemenea martorilor li se păstrează şi locul de
muncă pentru absenţa în legătură cu judecata.
Martorii care nu sunt salariaţi, primesc o recompensă pentru sustragerea de la ocupaţia
lor. Experţii, specialiştii şi interpreţii, în a căror atribuţii de serviciu nu intră munca efectuată
din însărcinarea instanţei de asemenea primesc o recompensă pentru aceasta.
Sumele ce urmează a fi plătite martorilor, experţilor, specialiştilor şi interpreţilor se
depun anticipat pe contul de depozit al instanţei judecătoreşti. Neplata acestor sume în
termenul stabilit de instanţă are ca efect decăderea din dreptul de a cita în judecată martorul,
specialistul, interpretul sau de a efectua expertiză.
Instanţa plăteşte din contul ei de depozit sumele cuvenite îndată ce aceştia îşi
îndeplinesc obligaţiile.
Plata cheltuielilor de judecată este pusă în sarcina persoanelor care sunt direct
cointeresate de judecarea pricinii, adică reclamantului şi pârâtului. În cazul coparticipării,
obligaţiunea de plată a cheltuielilor de judecată se pune în sarcina fiecărui coparticipant la
săvârşirea acţiunilor procesuale. Intervenienţii principali de asemenea suportă cheltuielile de
judecată (revenindu-i obligaţiile reclamantului).
Punând în sarcina persoanelor indicate mai sus cheltuielile de judecată, legiuitorul
urmăreşte scopul recuperării parţiale a cheltuielilor suportate de stat la efectuarea justiţiei.
Mărimea cheltuielilor de judecată este dictată de nivelul de viaţă în societate şi se
determină în măsura care ar putea garanta accesul liber la justiţie, pe de o parte şi înlăturarea
posibilităţii intentării unor cauze neîntemeiate, pe de altă parte.
Taxa de stat este cuantumul bănesc stabilit de lege care se încasează în bugetul statului
pentru judecarea cauzelor civile și eliberarea copiilor de pe actele judiciare.
Taxa de stat se încasează de la persoane fizice şi juridice pentru cererile de chemare în
judecată (inițială și reconvențională), cererile intervenienţilor principali, pentru cererile
privitor la cauzele cu o procedură specială, pentru cererile de eliberare a ordonanţei
judecătoreşti, cererea de declarare a insolvabilităţii, cererea de eliberare a titlului executoriu
privind executarea hotărârilor arbitrale, cererea de apel, recurs, precum şi pentru eliberarea de
către instanţele judecătoreşti a copiilor sau duplicatelor de pe actele judecătoreşti.
 În cazul coparticipării, taxa de stat este plătită de către toţi reclamanţii proporţional sau
poate fi plătită de unul din ei. Achitarea taxei se confirmă prin chitanţa respectivă eliberată de
instituţia financiar – bancară.
Cuantumul taxei de stat depinde de caracterul acţiunilor procesuale şi este reglementat
de art.3 al Legii cu privire la taxa de stat.
Pentru cererile cu un caracter nepatrimonial mărimea taxei de stat se determină în
raport procentual faţă de unitatea convențională, iar pentru cele cu caracter patrimonial taxa
de stat se determină în raport de valoarea acţiunii (3% din valoarea acțiunii).
Valoarea acţiunii se determină conform prevederilor art. 87 CPC şi se indică de
reclamant. În caz de necorespundere vădită între valoarea indicată şi valoarea reală a
bunurilor reclamate judecătorul poate dispune, pentru stabilirea ei, prezentarea de probe,
cercetarea la faţa locului, efectuarea expertizei din contul reclamantului.
Dacă este greu să stabilească valoarea acţiunii în momentul intentării ei, taxa de stat se
plăteşte cu aproximaţie, urmând să se încaseze ulterior o taxă suplimentară în corespundere cu
partea din valoarea acţiunii, stabilită de instanţă la soluţionarea pricinii în fond, pentru care nu
s-a plătit taxă de stat la momentul depunerii cererii.
În cazul când reclamantul îşi măreşte pretenţiile formulate în acţiune, el urmează să
plătească o taxă suplimentară, care să corespundă valorii cu care s-a mărit acţiunea.
Micşorarea cuantumului pretenţiilor nu duce la restituirea taxei de stat.
Conform art. 89 CPC, taxa de stat urmează a fi restituită parţial sau integral în cazul:
1) achitării ei într-o mărime mai mare decât cea prevăzută de lege;
2) restituirii cererii de chemare în judecată;
3) refuzului de a primi cererea spre examinare;
4) refuzului de a primi cererea de eliberare a ordonanţei judecătoreşti;
5) încetării procesului pe motivul că pricina nu urmează a fi judecată în procedură
civilă sau că există o hotărâre rămasă irevocabilă referitor la litigiul dintre aceleaşi
părţi, având acelaşi obiect şi temeiuri ori o încheiere de încetare a procesului în baza
renunţării reclamantului la acţiune sau confirmării tranzacţiei dintre părţi, ori există o
hotărâre arbitrală obligatorie pentru părţile din acelaşi litigiu, având acelaşi obiect şi
temeiuri, cu excepţia cazului când instanţa refuză eliberarea titlului executoriu şi
restituie pricina spre o nouă examinare judecăţii arbitrale care a emis hotărârea, iar
soluţionarea pricinii în aceeaşi judecată arbitrală este imposibilă;
6) scoaterea cererii de pe rol pentru nerespectarea procedurii prealabile sau când a
fost depusă de o persoană incapabilă;
7) restituirii cererii de apel şi cererii de recurs, precum și în cazurile când nu se dă
curs cererii de recurs;
8) refuzului persoanei care a plătit taxă pentru întocmirea sau primirea
documentelor până la adresare în judecată;
9) în alte cazuri prevăzute de lege.
Taxa de stat se restituie de către organele fiscale de stat prin intermediul Trezoreriei de
Stat, în temeiul unei încheieri judecătoreşti, în termen de cel mult un an de la emiterea
încheierii.

2. Scutirea de plata cheltuielilor de judecată. Repartizarea

cheltuielilor de judecată

Art. 85 CPC prevede că sunt scutiţi de plata taxei de stat:

1) reclamanţii în acţiunile de percepere a sumelor de retribuire a muncii, de
reintegrare în serviciu şi alte revindecări ce decurg din raporturi de muncă;
2) reclamanţi în acţiunile ce decurg din dreptul de autor şi drepturilor conexe, din
dreptul pentru descoperire, invenţie, propunere de raţionalizare şi alte drepturi asupra
proprietăţii intelectuale;
3) reclamanţii în acţiunile de încasare a pensiei de întreţinere;
4) reclamanţii cetăţeni ai RM în cererile de încuviinţare a adopţiei;
5) reclamanții în acțiunile legate de încălcarea legislației privind protecția datelor cu
caracter personal;
6) reclamanţii în acţiunile de recuperare a daunei cauzate prin vătămarea integrităţii
corporale sau altă vătămare a sănătăţii ori deces;
7) reclamanţii în acţiunile de recuperare a daunei cauzate prin poluarea mediului
înconjurător şi folosirea neraţională a resurselor naturale;
8) reclamanţi în acţiunile de reparaţie a daunei materiale cauzate prin infracţiune;
9) reclamanţii în acţiunile de revindecare a îndemnizaţiilor de protecţie socială;
10) reclamanții în acțiunile de protecție a drepturilor consumatorului;
11) reclamanţii în acţiunile născute din raporturi de contencios administrativ;
12) reclamanţii pentru sesizările privind declararea ca fiind ilegală a manifestărilor şi
adunărilor nesancţionate;
13) minorii pentru cererile de apărare a drepturilor lor;
14) victimele violenței în familie pentru cererile privind aplicarea măsurilor de
protecție;
15) persoanele supuse represiunilor politice în pricinile privind represiunile;
16) procurorii, autorităţile publice, organizaţiile şi persoanele fizice în cauzele de
apărare a drepturilor altor persoane şi intereselor statului şi societăţii, precum și-n
cererile de contestare a hotărârilor judecătorești;
17) avocaţii parlamentari – pentru cererile privind apărarea drepturilor şi libertăţilor
constituţionale ale petiţionarilor;
18) părţile – în caz de reparare a prejudiciului cauzat în legătură cu condamnarea
nelegitimă, tragerea ilegală la răspundere penală, prin aplicarea ilegală a măsurii
preventive sub forma impunerii angajamentului scris de a nu prăsi localitatea ori prin
aplicare ilegală a sancţiunii administrative a arestului;
19) organele afacerilor interne şi Centrul Național Anticorupție în revindecarea
compensării cheltuielilor de urmărire a pârâtului conform legii; compensării
cheltuielilor de căutare debitorului şi a bunurilor lui, de păstrare a bunurilor
sechestrate de la debitor;
20) instituţiile de asistență socială în acţiunile de regres împotriva cauzatorului de
daună, pentru încasarea de la acesta a ajutoarelor şi pensiei ce se plătesc persoanei
prejudiciate şi membrilor ei de familie;
21) Compania Națională de Asigurări în Medicină și agențiile ei teritoriale în
acţiunile intentate celor ce se eschivează de la plata primelor de asigurare,
prestatorilor de servicii medicale pentru prejudiciul cauzat sănătății persoanei și în
acțiunile de regres;
22) Agenţia de Stat pentru Proprietate Intelectuală – în cazul contestării hotărârilor şi
deciziilor ei privind procedura de înregistrare a obiectivelor de proprietate
industrială;
23) organizaţiile obşteşti ale invalizilor, instituţiile, întreprinderile şi asociaţiile de
instruire şi de protecţie ale invalizilor în toate acţiunile şi pentru toate cererile lor;
24) participanţi la proces pentru plângerile lor împotriva încheierilor judecătoreşti;
25) părțile în cererile de revizuire a hotărârilor judecătorești;
26) părțile în pricinile de încălcare a dreptului la judecarea cauzei și la executarea
documentului executoriu în termen rezonabil și repararea prejudiciului cauzat astfel;
 27) alte cazuri prevăzute de lege;
Eliberarea, la cerere, a copiilor de pe actele judecătoreşti pentru participanţii la proces
se face fără plata taxei de stat. Eliberarea repetată de copii de pe acelaşi act se supune taxei de
stat.
Dacă reclamantul nu a plătit în termen taxa de stat, instanţa nu va da curs cererii,
acordând un termen pentru achitarea acesteia, iar în cazul în care reclamantul nu va achita
taxa în termenul fixat, instanța va scoate cererea de pe rol.
De asemenea, judecătorul este în drept să decidă amânarea sau eşalonarea plăţii taxei
de stat pentru una sau pentru ambele părţi, ţinând cont de situaţia lor materială.
În acest caz persoane trebuie să depună o cerere separată sau să solicite aceasta în
cererea de chemare în judecată. În cerere trebuie să fie expuse circumstanţele ce argumentează
rugămintea lor cu anexarea documentelor respective: certificate despre mărimea salariului,
existenţa copiilor minori sau alte persoane întreţinute; pensionari, invalizi. Determinând
situaţia materială a persoanei, instanţa de judecată ia în consideraţie existenţa conturilor pe
numele lui la bănci, preţul şi mărimea bunurilor aflate în proprietatea lui, valoarea acţiunii.
Cererea persoanei juridice despre amânarea/eşalonarea taxei de stat în cazurile
prevăzute de lege, de asemenea urmează a fi motivată de reclamant şi verificată de judecător
în modul respectiv.
În caz de necesitate, chestiunea scutirii de la plata taxei se soluţionează în cadrul
pronunţării hotărârii. Concomitent, în partea descriptivă a hotărârii vor fi indicate temeiurile
pentru scutirea de taxa de stat, iar în partea dispozitivă hotărârea despre aceasta.
Taxa de stat, de a cărei plată reclamantul a fost scutit, se încasează de la pârât
proporţional cu partea pretenţiilor satisfăcute ale reclamantului.
Instanţa de judecată obligă partea ale cărei pretenţii au fost respinse să plătească, la
cerere părţii câştigătoare toate cheltuielile suportate în legătură cu judecarea pricinii.
Dacă acţiunea a fost admisă în parte, reclamantului i se acordă cheltuieli de judecată
proporţional cu mărimea pretenţiilor admise de instanţă, iar pârâtului – proporţional cu partea
pretenţiilor reclamantului respinse.
În cazul coparticipanţilor, aceştia sunt obligaţi să compenseze cheltuielile de judecată
în mod egal, proporţional sau solidar, în funcţie de interesul fiecăruia ori de caracterul
litigiului dintre ei. Dacă unul dintre coparticipanţi a utilizat mijloace speciale de apărare
judiciară, ceilalţi nu sunt responsabili de cheltuielile lui.
Aceleaşi reglementări sunt aplicabile şi judecăţii în instanţa de apel, și în instanţa de
recurs.
Instanţa de judecată obligă partea ale cărei pretenţii au fost respinse să plătească părţii
câştigătoare cheltuielile pentru asistenţa juridică acordată de avocatul său confirmate prin
acordul încheiat cu avocatul, în măsura în care acestea au fost reale, necesare și rezonabile. Iar
dacă beneficiarul asistenței garantate de stat a câștigat procesul, partea care l-a pierdut va
transfera suma respectivă pe contul oficiului teritorial al Consiliului Național pentru Asistență
Juridică Garantată de Stat.
La fel instanţa poate obliga partea care a intentat cu rea-credinţă o acţiune
neîntemeiată sau care se opune examinării juste şi rapide a pricinii să plătească în folosul
celeilalte părţi despăgubiri pentru pierderea efectivă a timpului de muncă.
Dacă reclamantul renunţă la acţiune până la comunicarea cererii către pârât, pârâtul
nu-i restituie cheltuielile, iar dacă el a renunţat după comunicarea cererii, instanţa îl obligă, la
cererea pârâtului, să compenseze acestuia cheltuielile suportate. Totuşi, dacă reclamantul nu-şi
susţine pretenţiile din cauza că au fost satisfăcute benevol de pârât după intentarea acţiunii, la
cererea reclamantului, instanţa îl obligă pe pârât la plata cheltuielilor de judecată.
Dacă la încheierea tranzacţiei, părţile au prevăzut modul de repartizare a cheltuielilor
de judecată, inclusiv a sumei cuvenite avocatului pentru asistenţă juridică, instanţa
soluţionează problema în conformitate cu înţelegerea părţilor, iar dacă la încheierea tranzacţiei
părţile nu au prevăzut modul de repartizare a cheltuielilor de judecată, acestea se consideră
compensate.
Cheltuielile aferente judecării pricinii suportate de instanţa judecătorească, precum şi
taxa de stat, de a căror plată, reclamantul a fost scutit, se încasează la buget de la pârât
proporţional părţii admise din acţiune, dacă pârâtul nu este scutit de plata cheltuielilor de
judecată.
Dacă acţiunea a fost admisă parţial, iar pârâtul este scutit de plata cheltuielilor de
judecată, cheltuielile de judecare a pricinii suportate de instanţă se încasează la buget de la
reclamant proporţional părţii respinse din acţiune, dacă reclamantul nu este scutit de plata
cheltuielilor de judecată.
În caz de respingere a acţiunii cheltuielile suportate de instanţă în legătură cu
judecarea pricinii şi taxa de stat se încasează de la reclamant, dacă acesta nu este scutit de
plata cheltuielilor de judecată.
Dacă ambele părţi au fost scutite de plată cheltuielilor de judecată, cheltuielile
suportate de instanţă în legătură cu judecarea pricinii cad în sarcina statului.
Încheierea judecătorească asupra cheltuielilor de judecată poate fi atacată odată cu
atacarea fondului cauzei.

CAPITOLUL XIII
Probaţiunea şi probele

1. Noţiunea şi scopul probaţiunii judiciare. Noţiunea probelor

judiciare şi clasificarea acestora

Sarcina ce stă în faţa instanţei de judecată este de a soluţiona în termen rezonabil,

corect şi sub toate aspectele cauza civilă. Aceasta presupune clarificarea tuturor
circumstanţelor cauzei în şedinţa de judecată şi aplicarea corectă a normei de drept privind
rezolvarea conflictului apărut între părţi. Înainte de a ajunge la concluzia despre existenţa
dreptului sau interesului subiectiv pretins de către reclamant, instanţa de judecată trebuie
precis să stabilească acele fapte ce au importanţă pentru cauză. Acest proces este numit
probațiune judiciară.
Probaţiunea în procesul civil este activitatea logico-practică bazată pe principiul
contradictorialităţii, îndreptată spre dobândirea unor cunoştinţe juste despre circumstanțele
fapt ce au importanţă pentru soluţionarea cauzei, desfășurată de către toți subiecții procesului
civil.
Probaţiunea în procesul civil este nu numai o activitate a părţilor în vederea prezentării
dovezilor, combaterii probelor, părţii adverse înaintarea cererilor, demersurilor, participarea
la administrarea probelor, ci o activitate a tuturor subiecţilor procesului civil în vederea
constatării prin mijloace procesuale legale a adevărului obiectiv ce ţine de existenţa sau lipsa
faptelor importante pentru soluţionarea litigiului dedus judecăţii.
Aşadar, probaţiunea se compune din acţiuni procesuale ale instanței, ale părţilor, altor
persoane cointeresate în vederea prezentării probelor, administrării şi aprecierii lor în scopul
stabilirii adevărului obiectiv şi emiterea unei hotărâri legale şi întemeiate de către instanţa
judecătorească.
Deci, scopul probațiunii rezidă, în primul rând, din sarcinile procedurii civile stabilite
în art. 4 CPC. În mod special, scopul probațiunii judiciare nu se reduce doar la colectarea și
prezentarea probelor, ci și la aprecierea acestora de către instanța de judecată, adică la
formularea unor concluzii logice care ar permite motivarea hotărârii judecătorești.
Probațiunea judiciară, fiind un proces complex, constă din mai multe etape:
1) determinarea circumstanțelor de fapt pe care se întemeiază pretențiile și obiecțiile
părților. Inițial, determinarea obiectului probațiunii este pusă pe seama părților, dar totuși
determinarea definitivă a circumstanțelor importante pentru justa soluționare a cauzei revine
instanței.
2)determinarea, colectarea și prezentarea probelor care confirmă sau infirmă
existența circumstanțelor de fapt pe care se întemeiază pretențiile și obiecțiile părților.
Determinarea probelor constă în stabilirea surselor de informație care ar putea dovedi
existența circumstanțelor de fapt pe care se întemeiază pretențiile și obiecțiile părților.
Colectarea probelor este realizată de către participanții la proces, care la rândul lor,
pot solicita concursul instanței.
Prezentarea probelor ca act procesual constă în punerea lor la dispoziția instanței.
3)cercetarea probelor – perceperea lor de către instanța de judecată. Mijloacele de
cercetare a probelor sunt acțiunile procesuale grație cărora probele devin accesibile pentru
perceperea și înțelegerea lor de către instanța de judecată și de către participanții la proces.
4)aprecierea probelor se face prin admiterea unor probe și respingerea altor probe,
precum și argumentarea preferinței unor probe față de altele.
Doctrina defineşte proba ca fiind mijlocul legal pentru dovedirea unui fapt şi faptul
probator, adică un fapt material care fiind dovedit poate fi folosit, la rândul lui pentru
dovedirea unui alt fapt material, important în soluţionarea pricinii.
CPC defineşte probele ca fiind elementele de fapt, dobândite în modul prevăzut de
lege, care servesc la constatarea circumstanţelor ce justifică pretenţiile şi obiecţiile părţilor,
precum şi altor circumstanţe importante pentru justa soluţionare a pricinii.
Aşadar, dovezile reprezintă orişice informaţie (date) despre faptele pe baza cărora
instanţa stabileşte, în modul prevăzut de lege, existenţa sau lipsa împrejurărilor care justifică
pretenţiile din acţiune şi obiecţiile părţilor, precum şi alte împrejurări ce au importanţă pentru
justa soluţionare a cauzei.
Aceste împrejurări pot fi stabilite prin următoarele mijloace de probaţie: explicaţiile
date de părţi şi de intervenienţi, depoziţiile martorilor, înscrisurile, dovezile materiale,
concluziile experţilor şi specialiştilor, înregistrările audio – video.
Probele por fi clasificate după mai multe criterii.
A: după izvorul de obţinere a probei:
a) probe personale – ce constau în fapte ale omului, izvor de probă fiind persoanele.
Ex: explicaţiile părţilor şi a intervenienţilor, depoziţiile martorilor, concluziile
experţilor şi specialiştilor;
b) probe materiale – izvor de probă sunt obiectele materiale, adică lucrările care
prin starea lor însăşi sau particularităţi dovedesc raportul dedus judecăţii. Ex:
înscrisuri, înregistrările audia – video, dovezi materiale.
B: după modul de formare a probei:
a) primare (nemijlocite) – care implică un raport nemijlocit între probă şi fapt. Ex:
înscrisurile în original, depoziţiile de martori oculari cu privire la unele împrejurări;
b) secundare (mijlocite) – care provin din a doua sau treia sursă. Ex: copiile de pe
înscrisuri, depoziţiile martorilor cu privire la împrejurările auzite de la alte persoane.
C: după legătura conţinutului probei cu faptele probaţie sau după cum faptul probator
duce sau nu direct la stabilirea faptului principal:
a) probe directe – care au o legătură directă cu faptul de probaţie şi se poate face o
singură concluzie cu privire la existenţa sau inexistenţa faptului;
 b) probe indirecte – care au cu faptul de probaţie o legătură multiplă şi de aceea în
cadrul examinării probei se poate face o concluzie cu mai multe versiuni cu privire la
faptul de probaţie. Deci, probele indirecte dovedesc un fapt vecin şi conex din a cărei
cunoaştere se pot trage concluzii în legătură cu existenţa raportului juridic aflat în
litigiu. Ex: fapte care nu cer a fi dovedite.
D: după locul de formare a probei:
a) probe judiciare – care se constituie în cadrul judecăţii. Ex: depoziţiile martorilor.
b) probe extrajudiciare – care se formează în afara judecăţii. Ex: probele obţinute
de instanţă în urma îndeplinirii delegaţiilor judecătoreşti.
E: după modul în care judecătorul percepe faptele:
a) probe percepute personal de judecător. Ex: cercetarea la faţa locului,
examinarea directă a unui obiect;
b) probe constând în perceperea faptelor de alte persoane. Ex: depoziţie de
martor.

2.Noţiunea de obiect al probaţiei. Repartizarea sarcinii de

probaţie între părţi. Faptele care nu se cer a fi dovedite.
Prezumţiile probante

Obiectul probațiunii reprezintă ansamblul circumstanțelor de fapt pe care se

întemeiază pretențiile și obiecțiile părților, precum și alte circumstanțe importante pentru justa
soluționare a cauzei.
Toate dovezile şi întregul proces de dobândire a probelor sunt îndreptate la stabilirea
faptelor sau împrejurărilor ce au importanţă pentru soluţionarea pricinilor. Pot fi evidenţiate
trei grupe de fapte ce constituie obiect al probațiunii:
I gr. – faptele juridice cu caracter de drept material – stabilirea acestor fapte este
necesară pentru aplicarea corectă a normei de drept material ce reglementează relaţia socială
litigioasă între părţi. Ex: pentru a determina dacă pârâtul datorează o anumită sumă de bani
reclamantului conform contractului de împrumut este necesar a stabili dacă a fost sau nu
încheiat acest contract, care este obiectul, termenul contractului, obligaţiile părţilor. Aceste
circumstanțe constituie baza obiectului probațiunii și necesită a fi neapărat constatate și
elucidate pe deplin în fiecare cauză.
II gr. – faptele probatorii – sunt acele fapte care fiind dovedite permit prin deducţie
logică a face concluzia temeiniciei pretenţiilor reclamantului. Ex: în acţiunea de recunoaştere
a paternităţii, pârâtul poate face trimitere la aşa fapte sau împrejurări ce confirmă lipsa
îndelungată a acestuia la locul de domiciliu al reclamantei, în legătură cu ce se exclude
prezenţa paternităţii;
III gr. – faptele ce au exclusiv importanţă procesuală – de aceste fapte este legată
exercitarea dreptului reclamantului de a înainta acţiunea, numai după respectarea procedurii
prealabile când aceasta este cerută de lege, dreptul instanței de a suspenda sau amâna
procesul, ori de a înceta procesul sau a scoate cererea de pe rol, când sunt prezente temeiurile
prevăzute de lege pentru aceasta.
Deci, obiect al probaţiunii servesc doar faptele juridice pe care se întemeiază
pretenţiile în cererea de chemare în judecată sau obiecţiile pârâtului – acele fapte la care
indică norma de drept care urmează a fi aplicată, adică faptele juridice cu caracter de drept
material.
Fiecare parte trebuie să dovedească împrejurările pe care le invocă drept temei al
pretenţiilor şi obiecţiilor sale. Dovezile se prezintă de către părţi şi de către ceilalţi participanţi
la proces în termenele prevăzute de lege pentru examinarea categoriilor respective de cauze.
În cazuri excepţionale, la cererea motivată a părților sau a altor participanţi la proces, instanţa
de judecată este în drept să acorde un termen suplimentar pentru prezentarea dovezilor.
Circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea justă a pricinii sunt determinate
definitiv de instanţa judecătorească.
Partea care nu a exercitat pe deplin obligaţia de a dovedi anumite fapte este în drept să
înainteze instanţei judecătoreşti un demers prin care solicită audierea părţii adverse în privinţa
acestor fapte dacă solicitarea nu se referă la circumstanţe pe care instanţa le consideră
dovedite. Instanţa judecătorească este în drept să propună prezentarea probelor suplimentare.
Efectul defavorabil al nedovedirii afirmaţiilor referitoare la circumstanţele de fapt ale pricini
va cădea asupra părţii sau altui participant care a avut posibilitatea şi care trebuia să se
asigure cu probă veridică.
Dacă în procesul de adunare a probelor apar dificultăţi, instanţa poate contribui la
solicitarea părţilor, la adunarea şi prezentarea probelor necesare. În cererea de reclamare a
probei trebuie să fie specificate proba şi circumstanţele care ar putea fi confirmate/infirmate
prin ea, locul aflării ei şi cauzele care împiedică dobândirea probei. Instanţa de judecată poate
elibera un demers pentru obţinerea probei.
Sunt cazuri însă când nu e nevoie de a face dovadă Art. 123 CPC prevede temeiurile
degrevării de probaţiune:
1) împrejurările (faptele) pe care instanţa le-a declarat unanim cunoscute nu au
nevoie de a fi dovedite. Ex: calamitățile naturale;
2) faptele stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, pronunţată într-o
pricină civilă, nu trebuie dovedite din nou la judecarea altor pricini civile, la care
participă aceleaşi persoane;
3) sentinţa pronunţată într-o cauză penală, rămasă irevocabilă este obligatorie pentru
instanţa chemată să se pronunţe asupra efectelor juridice civile ale actelor persoanei
împotriva căreia s-a pronunţat sentinţa numai dacă aceste acte au avut loc şi numai în
măsura în care au fost săvârşite de persoana în cauză;
4) faptele constate printr-un act al autorităţii publice nu au până la judecată putere
pentru instanţă şi pot fi contestate în condiţiile legii;
5) faptele invocate de una din părți nu trebuie dovedite în măsura în care cealaltă
parte nu le-a negat;
6) faptele care, conform legii, sunt prezumate ca stabilite nu trebuie dovedite de
persoana în a cărei favoare se prezumă. Această prezumţie poate fi contestată,
conform regulilor generale de probațiune, de persoana interesată, dacă legea nu
dispune altfel.
Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau magistratul le trage dintr-un fapt
cunoscut la un fapt necunoscut. Aşa spre exemplu, în stabilirea paternităţii se pleacă de la un
fapt material, cert şi uşor de dovedit, naşterea copilului, pentru a se ajunge la un fapt
necunoscut, ce nu poate fi stabilit în mod direct (nemijlocit) şi anume concepţia copilului.
Astfel, se prezumă că tatăl copilului este soțul mamei.
Prezumția reprezintă eliberarea părții, în favoarea căreia ea este prevăzută, de
obligația de a dovedi anumite circumstanțe de fapt pe care le invocă.
Prezumţiile sunt elemente ale sistemului probator şi nu probe. Prin prezumţii nu se
poate stabili direct faptul care a adus la naşterea litigiului, ci un alt fapt vecin şi conex cu
acesta, din a cărei existenţă se va trage concluzia cu privire la existenţa sau inexistenţa
faptului ce trebuie dovedit şi care este necunoscut.
Prezumţiile sunt rezultatul a două raţionamente:
- din cunoaşterea probelor directe judecătorul induce printr-un raţionament
existenţa în trecut a unui fapt vecin şi conex cu faptul generator de drepturi;
 - din cunoaşterea faptului vecin şi conex, deduce existenţa faptului generator de
drepturi datorită legăturii de conexitate dintre aceste două fapte.
3. Pertinenţa probelor şi admisibilitatea mijloacelor de probaţie.
Administrarea şi aprecierea dovezilor

În cadrul activităţilor desfăşurate de instanţă pentru aflarea adevărului în pricinile

cercetate, aceasta trebuie mai întâi să examineze admisibilitatea probelor, să le administreze
pe cele încuviinţate, şi apoi, cu ocazia deliberării, să aprecieze probele care au fost
administrate.
Părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul de a prezenta orice probe pe care le
consideră întemeiate în vederea susţinerii pretenţiilor din acţiune sau obiecţiilor împotriva
acţiunii. Însă toate aceste persoane pot comite erori în vederea alegerii şi prezentării unei sau
altei probe sau intenţionat să ducă în eroare şi să sustragă atenţia judecăţii cu probe
neîntemeiate.
Pertinenţa probelor e o condiţie legală, exprimând cerinţa ca instanţa de judecată să
reţină spre examinare numai acele probe prezentate, care au importanţă pentru soluţionarea
pricinii, ce au legătură cu obiectul probaţiei, confirmă, combat ori pun la îndoială concluziile
referitoare la existența sau inexistența de circumstanțe, importante pentru soluționarea justă a
cauzei.
Prin urmare, pentru a determina dacă o probă este pertinentă sau nu, trebuie să
clarificăm care circumstanțe pot fi dovedite cu ajutorul acestei probe, după care verificăm
dacă aceste circumstanțe fac parte din obiectul probațiunii în cauza dată. Astfel, prin
pertinență se subînțelege legătura cauzală între conținutul probei și obiectul probațiunii.
Dacă pertinența probelor se referă la conținutul probei, la informația pe care o
utilizăm, atunci admisibilitatea mijloacelor de probație are incidență asupra formei
procesuale, referindu-se la mijloacele de probațiune.
Admisibilitatea mijloacelor de probaţie este o regulă care limitează folosirea
mijloacelor de probaţie, stabilind că împrejurările pricinii, care după lege trebuie să fie
confirmate cu anumite mijloace de probă, nu pot fi confirmate cu nici un fel de alte mijloace
de probă.
Admisibilitatea probelor se determină în conformitate cu legea în vigoare la momentul
eliberării lor. În ceea ce privește regula admisibilității, e necesar de a respecta două condiții:
1) condiția utilizării numai a mijloacelor de probațiune prescrise de lege pentru
dovedirea circumstanțelor respective (admisibilitate pozitivă) sau interzicerea utilizării unor
mijloace de probațiune (admisibilitate negativă);
2) condiția respectării regulilor de procedură cu privire la colectarea, prezentarea și
administrarea lor.
Se consideră inadmisibile probele obţinute cu încălcarea prevederilor legii, cum ar fi
inducerea în eroare a participantului la proces, încheierea actului de către o persoană
neîmputernicită, încheierea defectuoasă a actului procedural, alte acţiuni ilegale. La fel, se
consideră inadmisibile, probele ce nu au fost prezentate de participanții la proces până la data
stabilită de judecător, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.
Regula admisibilităţii mijloacelor de probaţie are pentru instanţă un caracter imperativ
(obligatoriu). Aplicarea greşită a acestei reguli în cadrul efectuării probaţiei poate duce la
emiterea de către instanţă de judecată a unei hotărâri ilegale şi neîntemeiate.
Administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată în ordinea în care aceasta
consideră că pot contribui la soluţionarea pricinii. Dovada şi dovada contrarie vor fi
examinate (administrate) în acelaşi timp.
De la regula că administrarea probelor se face direct de către instanţa care soluţionează
pricina sunt anumite excepţii: - delegaţiile judiciare şi asigurarea dovezilor.
 Aprecierea probelor. Instanţa de judecată apreciază dovezile după intima ei
convingere, întemeiată pe cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă în şedinţă a
tuturor împrejurărilor pricinii în ansamblul lor, călăuzindu-se de lege. Nici un fel de dovezi nu
au pentru instanţa de judecată o forţă probantă de mai înainte stabilită.
Fiecare probă se apreciază de instanţă privitor la pertinenţa, admisibilitatea,
veridicitatea ei, iar toate probele în ansamblu, privitor la legătura lor reciprocă şi suficientă
pentru soluţionarea cauzei.
Ca rezultat al aprecierii probelor, instanţa de judecată este obligată să reflecte în
hotărâre motivele concluziilor sale privind admiterea/respingerea unor probe, precum şi
argumentarea preferinţei unor probe faţă de altele.
Proba este declarată ca fiind veridică dacă instanţa constată prin cercetare şi comparare
cu alte probe că datele pe care le conţine corespund realităţii.
4. Asigurarea dovezilor. Temeiurile şi procedura asigurării

Atunci când partea are interes să prevină dispariţia unui mijloc de probă care îi este
util pentru a face dovada unei pretenţii, poate să ceară asigurarea probei. Aşa de exemplu, este
posibil ca o persoană care ar putea fi audiată ca martor într-o pricină, să se îmbolnăvească ori
să plece definitiv din ţară, şi dacă s-ar apela la procedura obişnuită, adică în cursul
desfăşurării procesului ea să nu mai poată fi audiată.
Persoanele care au motive a se teme, că prezentarea dovezilor necesare pentru ele va
deveni ulterior imposibilă sau grea, pot cere instanţei de judecată asigurarea acestor dovezi.
Asigurarea se face prin audierea martorului, efectuarea expertizei, cercetarea la fața locului și
prin alte modalități.
În cererea de asigurare a dovezilor se indică esența pricinii, datele părților, dovezile, a
căror asigurare se cere, împrejurările ce urmează să fie confirmate sau infirmate prin aceste
dovezi, motivele care l-au determinat pe petiţionar să ceară asigurarea.
Cererea se depune la instanţa care judecă pricina sau, după caz, la executorul
judecătoresc, ori la notarul de la locul de îndeplinire a actelor de procedură în vederea
asigurării dovezilor. Împotriva încheierii de respingere de către judecător a cererii de
asigurare a dovezilor se poate face recurs în termen de 5 zile de la pronunţare sau de la
comunicare.
Cauțiunea în cazul asigurării probelor până la intentarea acțiunii se depune de către
persoana care cere asigurarea pe contul curent special al executorului judecătoresc în
proporție de 20% din valoarea bunurilor a căror asigurare se solicită, iar în cazul cererilor al
căror obiect nu este evaluabil, suma cauțiunii constituie până la 50000 lei.
Asigurarea dovezilor se face de judecător în şedinţă, conform prevederilor privind
cercetarea probei. Persoanei interesate și altor participanţi la proces li se comunică ora, data şi
locul asigurării probei, dar neprezentarea lor nu împiedică luarea măsurilor de asigurare.
În cazul pericolului de întârziere, instanța examinează cererea de asigurare a probei de
îndată, fără citarea părților și altor persoane interesate, comunicându-le ulterior încheierea de
asigurare a dovezilor. Documentele executorii eliberate de instanța de judecată prin care s-a
dispus asigurarea probelor se pun în executare prin intermediul executorului judecătoresc.
Asigurarea dovezilor înainte de începerea procesului, precum şi a dovezilor cerute
pentru rezolvarea chestiunilor în organele statelor străine, se face de către executorii
judecătorești, notari sau de persoanele oficiale ale misiunilor diplomatice ale RM în privința
cetățenilor RM în modul prevăzut de lege.
Încheierea, procesele verbale și toate probele adunate în cadrul asigurării lor se trimit
instanței care judecă pricina, înștiințând despre aceasta participanții la proces.
 Măsurile de asigurare a probelor se consideră nule în cazul în care reclamantul nu
intentează în termen de 20 de zile lucrătoare o acțiune în instanța judecătorească privind
încălcarea drepturilor. Acesta este un termen de decădere și nu poate fi restabilit.

5. Delegaţiile judiciare. Procedura de înaintare şi de îndeplinire a

delegaţiei date unei alte instanţe de judecată

Când este necesar să se comunice acte de procedură ori să se adune dovezi în altă
localitate, instanţa care judecă pricina dă delegaţie instanţei de judecată respective să
efectueze anumite acte de procedură. În încheierea privitoare la delegaţie se expune esenţa
pricinii ce se judecă, se arată împrejurările ce urmează să fie lămurite, dovezile pe care trebuie
să le adune instanţa care îndeplineşte delegaţia. Această încheiere este obligatorie pentru
instanţa căreia îi este adresată şi trebuie să fie îndeplinită în regim prioritar.
Delegaţia dată se îndeplineşte în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se
comunică ora, data şi locul şedinţei, dar neprezentarea lor nu împiedică îndeplinirea
delegaţiei.
Procesele verbale şi toate materialele adunate cu prilejul îndeplinirii delegaţiei se
trimit imediat instanţei care judecă pricina.
Dacă participanţii la proces sau martorii, care au depus mărturii în faţa instanţei ce
îndeplinea delegaţia, se vor prezenta în faţa instanţei care judecă pricina, ei vor da explicaţii şi
mărturii în conformitate cu regulile generale.

6. Explicaţiile date de părţi şi de intervenienţi. Mărturisirea părţilor

(intervenienţilor) ca mijloc de probaţie

Explicațiile date de părți și intervenienți reprezintă informația furnizată de către aceste

persoane în cadrul ședinței de judecată cu privire la circumstanțele importante pentru justa
soluționare a cauzei.
Întrucât, explicațiile părților și ale intervenienților provin de la persoane care au interes
material-juridic, ele nu poartă întotdeauna caracter obiectiv și nepărtinitor. Explicaţiile date de
părţi şi de intervenienţi cu privire la împrejurările care le sunt cunoscute şi care au importanţă
în proces, urmează să fie verificate şi apreciate odată cu celelalte dovezi adunate în legătură
cu pricina.
Explicațiile ca mijloc de probațiune se pot manifesta sub formă de:
a)afirmație – acea explicație care conține informația cu privire la circumstanțele
importante pentru justa soluționare a cauzei.
Instanţa poate considera suficiente pentru proces circumstanţele determinate în baza
explicaţiilor uneia dintre părţi dacă cealaltă parte deţine proba solicitată, dar nu o prezintă şi
invers, dacă partea obligată să dovedească afirmaţiile sale deţine, dar nu prezintă în judecată
probele necesare, instanţa este în drept să-şi întemeieze concluziile pe explicaţiile date de
partea adversă.
b) recunoaștere (mărturisire) – acea explicație care constă în recunoașterea sau
încuviințarea de către o parte a circumstanțelor pe care cealaltă parte își întemeiază pretențiile
sau obiecțiile, având ca rezultat eliberarea de obligația dovedirii lor.
Recunoaşterea de către una din părţi a faptelor pe care cealaltă parte îşi întemeiază
pretenţiile sau obiecţiile o degrevează (o scuteşte) pe ultima de obligaţia dovedirii lor.
Recunoașterea se consemnează în procesul verbal, iar dacă a fost făcută în scris se anexează la
dosar.
 Renunţarea la recunoaşterea efectuată în judecată influenţează recunoaşterea numai
dacă partea care a recunoscut faptele dovedeşte că mărturisirea lor nu corespunde adevărului,
ci este rezultatul unei erori. În cazul când instanţa are îndoieli referitor la mărturisire,
constatând că s-a procedat astfel pentru tăinuirea circumstanţelor reale ale pricinii ori în urma
unei înşelăciuni, violențe, ameninţări sau erori, ea va respinge recunoaşterea, faptele
recunoscute urmând a fi dovedite în baza regulilor generale.
Deci, prin mărturisire înţelegem recunoaşterea pe care una din părţi o face cu privire
la temeinicia pretenţiei sau apărării părţii adverse, ori cu privire la existenţa sau inexistenţa
unui fapt pe care se sprijină adversarul său din proces în dovedirea pretenţiei sau apărării sale.
De ex: recunoaşterea de către reclamant că pârâtul a făcut plata ce formează obiectul
litigiului dedus judecăţii sau recunoaşterea de către pârât a faptului că datorează reclamantului
suma de bani pe care acesta o pretinde.
Fiind o recunoaştere a afirmaţiilor sau pretenţiilor celeilalte părţi, mărturisirea
reprezintă un act unilateral de voinţă. Această voinţă nu trebuie să fie viciată; deci, ea trebuie
să fie conştientă și liberă, fiind în acelaşi timp irevocabilă. Mărturisirea este un act personal
făcut de parte.
Mărturisirea este un mijloc de probă împotriva autorului ei, favorabilă celui care îşi
întemeiază pretenţiile pe faptul mărturisit.
Mărturisirea poate fi extrajudiciară sau judiciară. Mărturisirea extrajudiciară poate fi
scrisă sau verbală. Odată dovedită mărturisirea extrajudiciară are aceeaşi putere probatorie
indiferent dacă a fost făcută în scris sau verbal.
Mărturisirea judiciară se obţine în timpul judecăţii, ea poate fi spontană sau provocată
prin intermediul interogatoriului şi este fixată în procesul verbal al şedinţei.
Instanţa nu va admite, însă, mărturisirea atunci când prin aceasta s-ar eluda dispoziţiile
legii ori s-ar putea ajunge la pierderea unui drept la care nu se poate renunţa, ori care nu poate
face obiectul unei tranzacţii de împăcare.

7. Depoziţiile martorului ca mijloc de probaţie. Drepturile şi

obligaţiile martorilor

Depozițiile martorului ca mijloc de probațiune constau din informații care confirmă

sau infirmă anumite circumstanțe importante pentru justa soluționare a cauzei.
Martorii sunt persoane care nu au interes în proces, străine de proces, care au
recepţionat şi memorat fapte care sunt concludente în rezolvarea unui proces civil, pe care le
relatează în instanţa de judecată, ajutând-o la stabilirea adevărului. Depoziţiile nu pot servi ca
probe dacă martorul nu a cunoscut personal faptele. Din considerentul lipsei interesului de
orice fel, calitatea de martor nu poate fi dublată de nici o altă calitate procesuală. Și totuși,
afirmația că martorul este lipsit de interes în soluționarea cauzei nu este pe deplin adevărată,
întrucât acesta poate fi în relații de rudenie, prietenie cu o parte în proces.
Deci, martor poate fi orice persoană, căreia îi sunt cunoscute anumite împrejurări
referitoare la pricină.
Nu pot fi ascultaţi ca martori:
- persoanele care din cauza vârstei fragede, defectelor lor fizice sau psihice nu
sunt în stare să înţeleagă just faptele. Legea nu stabilește cert o anumită vârstă de la
care persoana poate depune mărturii, fapt care ne permite să afirmăm că minorii, de
asemenea, pot fi martori. Instanța va stabili în fiecare caz aparte dacă este posibilă
audierea persoanelor minore sau cu deficiențe fizice ori mentale;
- cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă;
- slujitorii cultelor, medicii, avocaţii, notarii şi orice alte persoane pe care legea
le obligă să păstreze secretul cu privire la faptele încredinţate lor în serviciu;
 - funcţionarii publici şi foştii funcţionari publici asupra împrejurărilor secrete de
care au avut cunoştinţă în această calitate. Persoanele din ultima categorie vor fi
obligate să depună mărturii dacă au fost eliberate de îndatorirea păstrării secretului
de cel interesat;
- persoanele care, în virtutea funcţiei profesionale, au participat la pregătirea,
executarea sau răspândirea publicaţiei periodice, emisiunilor televizate sau
radiodifuzate referitor la personalitatea autorului, executorului sau alcătuitorului de
materiale ori documente, la informaţia parvenită de la aceştia în legătură cu
activitatea lor, dacă materialele şi documentele sunt destinate redacţiei;
- judecătorii referitor la problemele apărute în dezbaterea circumstanţelor pricinii
în camera de deliberare la pronunţarea hotărârii sau sentinţei.
Legislația procesual civilă instituie imunitatea martorilor, adică dreptul de a refuza
depunerea mărturiilor. Sunt în drept să refuze de a face depoziţii în judecată:
a. soţii unul împotriva altuia, inclusiv cei divorţaţi; copiii, inclusiv cei adoptați şi
părinţii unul împotriva altora; buneii şi nepoţii; fraţii şi surorile, logodnicii,
concubinii unul împotriva altuia;
b. persoana ale cărei depoziţii îi pot cauza ei înşişi prejudicii materiale și morale
sau persoanelor menţionate mai sus, ori pot duce la dezonorarea, ori pot crea
un pericol de urmărire administrativă sau penală împotriva lor sau persoanelor
menţionate;
c. persoanele care nu pot depune mărturii fără a dezvălui secretul profesional sau
comercial;
d. deputaţii – referitor la datele care le-au devenit cunoscute în virtutea
îndeplinirii obligaţiilor de deputat;
e. avocaţii parlamentari, referitor la faptele care le-au devenit cunoscute în
exerciţiul împuternicirilor.
Martorul care refuză să depună mărturii este obligat să declare în scris refuzul până la
depunerea mărturiilor, arătând motivele refuzului, sau dacă acesta este expus oral, atunci se
consemnează în procesul verbal al şedinţei de judecată.
Dacă refuză să facă depoziţii fără a indica motivele sau dacă motivele sunt considerate
de instanţă ca fiind neîntemeiate, martorul poate fi supus unei amenzi de 10 unităţi
convenţionale.
Pentru depoziţii false făcute cu bună ştiinţă, pentru refuzul sau eschivarea, contrar
legii, de a face depoziţii, martorul răspunde în conformitate cu legislaţia penală.
Persoana care cere citarea unui martor este obligată să arate, care anume împrejurări
importante pentru soluţionarea cauzei ar putea confirma martorul şi să comunice instanţei
datele de anchetă ale acestuia.
În virtutea rolului său activ, instanţa va putea limita numărul martorilor propuşi, cu
respectarea principiului egalităţii. După încuviinţarea probei, instanţa va dispune citarea
martorilor. Martorul este obligat să se prezinte când este citat în instanţă şi să facă depoziţii
veridice.
Dacă martorul citat nu se va prezenta în şedinţă din motive neîntemeiate, instanţa îi va
aplica o amendă de pînă la 5 unităţi convenţionale, iar dacă nu se va prezenta după ce a fost
citat a două oară, instanţa are dreptul să ordone aducerea lui forţată şi să-i aplice o amendă
repetată de până la 10 unităţi convenţionale.
Martorul poate fi ascultat de instanţă la locul aflării sale, dacă din cauza bolii,
bătrâneţii, invalidităţii sau din alte motive întemeiate, el nu este în stare să se prezinte la
judecată.
 8. Înscrisurile ca mijloc de probaţie. Felurile înscrisurilor

Înscrisurile sunt obiecte ale lumii materiale pe care cu ajutorul semnelor sunt
imprimate informații relevante pentru cauza civilă. Suportul material al înscrisului îl
constituie orice obiect al lumii înconjurătoare, de orice volum, formă și calitate, capabil să
păstreze semnele scrise.
Se consideră înscris orice fel de documente, acte, convenții, contracte, certificate,
scrisori de afaceri sau cu caracter personal, alt material expus în scris cu litere, cifre, semne
grafice, precum și primit prin mijloace de comunicare, conţinând date asupra unor împrejurări
ce au importanţă în proces.
Înscrisurile pot fi clasificate după următoarele criterii:
A. După provenienţa înscrisului, diferenţiem înscrisuri:
a) oficiale - care sunt eliberate de organele de stat, persoanele oficiale, organizaţii
etc. în legătură cu exercitarea de către ele a funcţiilor sale şi de aceea după esenţă
sunt documente;
b) neoficiale (personale) – care provin de la persoane fizice, fără intervenţia
vreunui organ de stat, persoane oficiale sau a unei organizaţii, întreprinderi.
B. După conţinutul înscrisului avem:
a) dispoziţionale (ordonatoare) – care certifică faptele ce au un caracter ordonator,
cum ar fi de exemplu, actele organelor de stat fără caracter normativ, actele
întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor date în limitele competenţei sale,
convenţiile îndeplinite de părţi în scris;
b) informative – conţin descrierea, confirmarea faptelor şi evenimentelor care au
însemnătate juridică sau probatorie pentru pricină. Ex: adeverinţe, procese – verbale,
dări de seamă, scrisori de afaceri şi cu caracter personal.
C. După forma înscrisului:
a) înscrisurile expuse în formă simplă sub semnătură privată. Ex: contractul de
împrumut a banilor;
b) înscrisurile cu un conţinut şi formă strict stabilită. Ex: act comercial,
adeverinţă de căsătorie;
c) înscrisurile autentificate de notar sau alte organe competente. Ex: contractul
de vânzare - cumpărare a unei case.
Persoana care prezintă un înscris sau cere aducerea lui în instanţă este obligată să arate
care anume împrejurări importante pentru dezlegarea pricinii, ar putea fi stabilite prin această
dovadă.
Instanţa de judecată poate elibera persoanei, care cere aducerea unui înscris, o
adeverinţă confirmând dreptul ei de a căpăta acest înscris spre a-l prezenta instanţei.
Înscrisul se depune în original sau în copie autentificată, indicându-se locul de aflare a
originalului. Originalul se cere atunci când anumite circumstanţe trebuie confirmate numai cu
documente în original sau când copiile de pe documentul prezentat au cuprinsuri
contradictorii.
Când o parte sau un alt participant la proces afirmă că partea potrivnică deţine un
înscris privitor la pricină, instanţa poate ordona prezentarea lui. Persoanele fizice sau juridice
au obligaţia să prezinte înscrisurile pe care le cere instanţa în baza demersului părţilor.
Prezentarea înscrisului se face din contul părţii care a cerut dovada.
Dacă participantul la proces care le deține nu prezintă înscrisurile solicitate, instanța
poate considera dovedite afirmațiile participantului care a solicitat prezentarea înscrisului.
În cazul în care partea adversă nu execută încheierea judecătorească privind
prezentarea documentului original, se va utiliza copia de pe original, prezentată de partea
interesată. Instanţa va aprecia forţa probantă a copiei autentificate după intima ei convingere.
 Actele eliberate de persoanele cu funcţii de răspundere şi autorităţile publice se
prezumă a fi autentice. Dacă apar careva suspiciuni, instanţa poate cere acestor persoane să
certifice autenticitatea lor. La constatarea veridicităţii copiei de pe înscrisuri, instanţa verifică
procedeul tehnic de copiere, garantarea identităţii cuprinsului copiei cu cel al originalului.
Instanţa nu va putea considera dovedit un fapt prin copia de pe document, dacă originalul este
pierdut, iar copiile prezentate de părţi nu sunt identice.
Autenticitatea unui înscris poate fi demonstrată prin compararea scrisului ori a
semnăturilor. În acest caz persoana interesată trebuie să prezinte în instanţă documente sau
alte acte pentru compararea scrisului sau semnăturilor ori să solicite obţinerea lor prin
concursul instanţei. Dacă după confruntarea înscrisului cu scrisul ori semnătura persoanei, nu
constată adevărul, instanţa dispune ca verificarea să se efectueze de către expert.
Dacă este greu de prezentat instanţei înscrisurile din cauza că sunt numeroase sau că
doar o parte din ele au importanţă în proces, instanţa poate să ceară prezentarea unor extrase
certificate în modul cuvenit sau să examineze şi cerceteze înscrisurile la locul de păstrare a
lor.
După ce hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă documentele originale aflate la
dosar se pot restitui, la cererea celor care le-au prezentat; la dosar rămânând o copie a
documentului certificată de judecător. Cu acordul instanţei înscrisurile pot fi restituite până la
rămânerea hotărârii irevocabile.
9. Dovezile materiale ca mijloc de probaţie. Deosebirea probelor
materiale de înscrisuri. Înregistrările audio – video

Sunt probe materiale lucrurile care prin ele însele prin starea lor, prin însuşirile pe
care le au, prin particularităţile pe care le prezintă, prin defectele lor, prin locul în care sunt
aşezate, prin poziţia în care se află, prin urmele sau semnele lăsate asupra lor sau prin alte
elemente pot constitui dovezi materiale.
Astfel, dovezile materiale pot servi ca mijloc de stabilire a unor împrejurări ce au
importanţă în proces.
Informația necesară pentru soluționarea cauzei nu este imprimată prin semne ca și în
cazul înscrisurilor, ci o percepem din caracteristicile obiectelor lumii materiale. Prin aceasta și
se deosebesc probele materiale de înscrisuri. De ex: când instanța examinează un act scris din
punct de vedere al conținutului, acesta constituie o probă scrisă, iar dacă același act va fi
examinat din cauza falsificării conținutului, atunci va constitui o probă materială. Mai mult
decât atât, probele materiale în procesul civil aproape întotdeauna constituie probe cu caracter
primar, adică instanța le examinează și apreciază nemijlocit, fără a solicita copii, iar probele
scrise pot fi înlocuite cu copii în cazurile admise de lege.
Persoana care prezintă o dovadă materială sau cere aducerea unei asemenea dovezi sau
examinarea la locul păstrării ei este obligată să arate ce împrejurări importante pentru
dezlegarea pricinii ar putea fi stabilite prin ea.
Persoana care cere ca instanţa să ordone aducerea unei dovezi de la alte persoane
trebuie să descrie amănunţit obiectul şi să arate motivele, pentru care consideră că obiectul s-
ar afla la persoana respectivă. Dovezile materiale cerute de instanţă se vor trimite direct
instanţei. La cererea persoanei, instanţa îi poate elibera o adeverinţă confirmând dreptul ei de
a căpăta această dovadă spre a o prezenta instanței.
Persoanele fizice şi juridice au obligaţia să prezinte la cererea instanţei, dovezile
materiale, pe care le deţin şi de care instanţa are nevoie.
Dovezile materiale se păstrează la dosar sau se depun la camera de păstrare a instanţei.
Obiectele care nu pot fi aduse în instanţă se păstrează la locul de aflare a lor sau la un alt loc
determinat de instanță, trebuind să fie cercetate la faţa locului, fotografiate și, după caz,
sigilate, cu descrierea amănunțită în procesul verbal.
 Dacă este imposibil de prezentat instanţei dovezile materiale din cauza că sunt
voluminoase sau că numai o parte din ele au importanţă pentru cauză, instanţa poate efectua
examinarea şi cercetarea la locul de aflare a lor sau în alt loc determinat de instanță, fiind
înregistrate video, fotografiate şi, după caz, sigilate. Cercetarea la faţa locului se face cu
concursul participanţilor la proces în prezenţa specialiştilor şi experţilor, în caz de necesitate.
Ora, data şi locul cercetării la faţa locului se consemnează într-un proces verbal, întocmit la
faţa locului. Procesul-verbal va cuprinde şi alte elemente importante referitoare la obiectele
cercetate, care nu pot fi redate prin filmare sau fotografiere
Produsele alimentare şi alte obiecte perisabile se examinează imediat de către instanţă
la locul lor de aflare şi se restituie persoanei de la care au fost primite sau le transmite
organizaţiilor pentru a fi folosite după destinaţie, proprietarului restituindu-se ulterior obiecte
de acelaşi gen şi cantitate sau contravaloarea lor.
După ce hotărârea instanţei a devenit irevocabilă, dovezile materiale se restituie
persoanelor de la care au fost primite ori se comercializează sau se remit proprietarilor
recunoscuţi de instanţă.
În unele cazuri dovezile materiale, după examinarea şi cercetarea lor de instanţă, pot fi
restituite, la cererea persoanelor de la care au fost primite dacă nu se va prejudicia examinarea
și soluționarea cauzei.
Persoana care prezintă o înregistrare audio – video pe un suport electronic sau de altă
natură ori solicită reclamarea unor astfel de înregistrări este obligată să indice persoana care a
efectuat înregistrarea, timpul şi condiţiile înregistrării. Nu poate servi ca probă înregistrarea
audio – video ascunsă dacă nu este permisă prin lege.
Suporturile înregistrărilor audio – video se păstrează în instanţa judecătorească,
însoţite de un registru special. Instanţa ia măsuri pentru păstrarea lor intactă. După ce
hotărârea judecătorească devine irevocabilă, suporturile înregistrărilor audio – video pot fi
restituite persoanei care le-a prezentat. În cazuri excepţionale instanţa le poate restitui şi
înainte de acest termen.
10. Concluziile expertului ca mijloc de probaţie. Expertiza
suplimentară şi repetată

Există situaţii în care lămurirea faptelor ce formează obiectul unui proces sau a
legăturilor dintre anumite împrejurări invocate de părţi şi acele fapte reclamă cunoştinţe
speciale din domeniul ştiinţei, tehnicii, artei, meșteșugurilor artizanale și din alte domenii. În
aceste situaţii, fără cunoştinţele de specialitate, judecătorul nu ar putea descoperi adevărul, de
aceea instanţa dispune efectuarea unei expertize la cererea părții sau unui alt participant la
proces, ori din oficiu în cazurile prevăzute de lege.
Actele reviziei ori ale inspecţiilor departamentale, precum şi raportul scris al
specialistului, nu pot înlocui raportul de expertiză şi nici exclude necesitatea efectuării
expertizei în aceeaşi problemă.
Expertiza judiciară poate fi definită ca un mijloc de probă prin care se aduce la
cunoştinţa organelor judiciare opinia unor specialişti cu privire la acele împrejurări de fapt
pentru a căror lămurire sunt necesare cunoştinţe deosebite, opinie care se formează pe baza
unei activităţi de cercetare concretă a cazului şi aplicării unor date de specialitate de către
persoanele competente desemnate de către organul judiciar.
Practica a evidențiat următoarele categorii de expertize judiciare: medico-legală,
psihiatrică, psihologică, merceologică, tehnică, grafologică, în domeniul construcțiilor, artei,
videofonoscopică ș.a. Însă nu expertiza este mijlocul de probație, ci raportul expertului
întocmit în urma petrecerii expertizei.
 Poate fi numită în calitate de expert persoana dezinteresată în soluţionarea pricinii care
dispune de cunoştinţe speciale și care este înscrisă în Registrul de Stat al experților judiciari
atestați.
Părțile aleg, de comun acord, expertul sau instituția de expertiză care urmează să fie
desemnată de instanță să efectueze expertiza. În lipsa acordului, aceasta este prerogativa
instanței. Conducătorul instituției de expertiză numește expertul și informează instanța despre
aceasta.
Dacă există temeiuri de recuzare, cererea de recuzare a expertului se depune în
instanța judecătorească care a dispus expertiza, în cel mult 5 zile de la data înștiințării despre
desemnarea expertului sau de la data apariției temeiului de recuzare.
După desemnarea expertului, instanța judecătorească convoacă o ședință cu
participarea părților și a expertului, în cadrul căreia se stabilește legătura dintre expert și părți,
etapa la care părțile pot fi admise să participe la investigațiile expertului, se aduce la
cunoștința părților și expertului obiectul expertizei și întrebările la care expertul urmează să
ofere răspunsuri și li se explică faptul că au dreptul de a face observații cu privire la aceste
întrebări și de a cere modificarea sau completarea lor.
Părțile și ceilalți participanți la proces au dreptul să formuleze și să prezinte în instanță
întrebări adresate expertului, însă numai instanța stabilește definitiv întrebările asupra cărora
urmează să se pronunțe expertul. Instanța este obligată să motiveze respingerea întrebărilor
propuse expertului de către părți și alți participanți la proces.
Dacă poate să depună de îndată raportul de expertiză, expertul este ascultat chiar în
şedinţa de judecată, raportul lui consemnându-se în procesul verbal.
Expertul este somat de instanţa judecătorească sau de şeful instituţiei de expertiză
(dacă expertul este numit de conducătorul acestei instituţii) de răspundere penală în cazul
prezentării cu bună ştiinţă a unui raport de expertiză fals.
Expertiza se efectuează sau în instanţă sau în afara instanței. Pentru efectuarea
expertizei la faţa locului, este obligatorie citarea părţilor şi altor participanţi la proces
interesaţi, aceştia fiind obligaţi să dea expertului orice explicaţie în legătură cu obiectul
expertizei.
Părțile și alți participanți la proces au dreptul să ia cunoștință de încheierea instanței de
judecată privind efectuarea expertizei, să propună consemnarea în încheierea judecătorească a
unor întrebări asupra cărora expertul urmează să se pronunțe, să înainteze expertului recuzări,
să participe la investigațiile expertului, să ia cunoștință de raportul de expertiză.
Persoana numită ca expert este obligată să se înfăţişeze la chemarea instanţei de
judecată şi să prezinte concluzii obiective asupra chestiunilor ce i se pun. În cazul
neprezentării nejustificate a explicațiilor expertului i se poate aplica o amendă de 15 unităţi
convenţionale. Tergiversarea de către expert a executării însărcinărilor primite se
sancționează cu amendă de la 20 la 50 u.c. Pentru prezentarea cu bună ştiinţă a concluziilor
false sau pentru refuz expertul va purta răspundere penală.
Expertul poate să refuze a prezenta concluzii, dacă materialele puse la dispoziţie sunt
insuficiente sau dacă el nu are cunoştinţele necesare pentru a face concluzii.
Expertul are dreptul să ia cunoştinţă de materialele din dosar referitoare la obiectul
expertizei, să ceară instanţei să-i pună la dispoziţie materialele suplimentare, să participe la
judecarea pricinii și cu permisiunea instanței, să pună participanților la proces întrebări
referitor la obiectul expertizei, să ia cunoștință de procesul verbal și să facă observații, să
înainteze plângeri împotriva acțiunilor instanței. Expertul are obligația să nu divulge
circumstanțele și datele ce i-au devenit cunoscute.
Dacă este ferm convins că nu poate rezolva, în baza cunoştinţelor lui speciale sau a
nivelului de cunoştinţe sarcinile puse în faţa sa ori că materialele prezentate îi sunt
insuficiente pentru cercetări şi deducţii, expertul se abţine prin cerere scrisă să efectueze
expertiza, menţionând motivele. Totodată, restituie instanţei judecătoreşti materialele care i-au
fost prezentate pentru expertiză.
Expertul prezintă concluziile sale în scris, ele trebuind să cuprindă o descriere
amănunţită a cercetărilor, deducţiile făcute pe baza lor şi răspunsuri argumentate la întrebări.
În cazul în care constată, pe parcursul efectuării expertizei, existenţa unor circumstanţe
importante pentru soluţionarea pricinii referitor la care nu i s-au pus întrebări, expertul este în
drept să includă în raport deducţiile sale asupra lor.
Raportul de expertiză se depune în instanţa judecătorească cu cel puţin 5 zile înainte
de data ședinței de judecată și este examinat în şedinţa de judecată şi evaluat în ansamblu cu
celelalte probe.
Concluziile expertului nu sunt obligatorii pentru instanţa de judecată şi se apreciază de
aceasta conform intimei ei convingeri de rând cu celelalte mijloace de probă. Respingerea
concluziilor expertului trebuie motivată.
CAPITOLUL XIV
Acţiunea civilă

1. Noţiunea de acţiune civilă şi natura ei juridică

Noțiunea de acțiune civilă este una dintre cele mai discutate noțiuni ale dreptului
procesual civil. În literatura juridică s-au dat interpretări diferite noţiunii de acţiune civilă,
sensul comun al termenului fiind însă acela de proces.
Acţiunea civilă este mijlocul legal cel mai important de apărare a drepturilor încălcate
sau a intereselor ocrotite de lege, prin intermediul căruia se inițiază activitatea instanței de
judecată cu privire la examinarea și soluționarea litigiului.
În cazul în care dreptul subiectiv civil este încălcat sau contestat, titularul său poate să
recurgă la forţa coercitivă a statului pentru a determina pe cel ce a încălcat sau contestat
dreptul, să înceteze şi dacă au fost cauzate prejudicii să le repare.
Diferite concepţii asupra noţiunii de acţiune civilă pornesc de la problema raportului
dintre dreptul subiectiv civil şi acţiunea civilă.
Într-o primă concepţie, acţiunea civilă este identificată cu însuşi dreptul subiectiv pe
care-l apără, negându-se existenţa distinctă a acţiunii care ar fi absorbită de dreptul material.
Acţiunea n-ar fi altceva decât dreptul în stare dinamică, dreptul subiectiv civil pus în mişcare.
În consecinţă, dreptul subiectiv se naşte, subzistă şi se stinge odată cu acţiunea.
Asimilarea acţiunii civile cu dreptul subiectiv civil duce în aşa fel la un cerc vicios.
Reclamantul acţionează în justiţie, întrebându-l pe judecător dacă este el sau nu titularul
dreptului subiectiv, urmând ca judecătorul să se pronunţe după ce va examina temeinicia
pretenţiilor formulate. Dar acţiunea nefiind decât un aspect al dreptului subiectiv nu poate
acţiona decât acel care este titularul dreptului. Astfel, pentru a se putea pune întrebarea dacă
reclamantul este titularul dreptului invocat trebuie să se cunoască răspunsul că reclamantul
este titularul dreptului deoarece acţionează.
Într-o accepţiune, acţiunea civilă este facultatea de a obţine de la judecător o hotărâre
pe fondul pretenţiei supuse judecăţii. Într-o astfel de definiţie, acţiunea civilă ar fi puterea de a
fi ascultat de către judecător cu privire la pretenţiile formulate şi de a obţine o hotărâre legală
și întemeiată.
În cazul acestor definiţii se caută să se delimiteze acţiunea civilă de dreptul subiectiv,
cât şi de cererea de chemare în judecată. Cererea de chemare în judecată nu se confundă cu
acţiunea civilă, ci reprezintă una din formele ei de manifestare şi anume aceea prin care
instanţa se investeşte.
 Acţiunea civilă cuprinde totalitatea mijloacelor procesuale – cererea de chemare în
judecată, mijloacele de apărare, administrarea probelor, măsurile asiguratorii, căile de atac –
în scopul protecţiei dreptului subiectiv sau unui interes legitim. Deci, cererea de chemare în
judecată constituie primul mijloc dintr-o serie întreagă de acte procesuale, prin intermediul
cărora acţiunea civilă este pusă în mişcare.
Urmează să conchidem că, deşi între ele există o strânsă legătură, ele nu se identifică;
acţiunea civilă reprezentând mijlocul legal de protejare a drepturilor subiective civile şi
intereselor ocrotite prin lege pe când cererea de chemare în judecată este numai un element al
acţiunii, care declanşează procesul în faţa instanţei.
În această ordine de idei, am putea defini acțiunea civilă ca fiind adresarea în instanța
de judecată cu privire la examinarea într-o anumită ordine procesuală a pretențiilor material-
juridice ale unei persoane față de alta, care rezultă din raportul material litigios.
Legătura dintre dreptul subiectiv civil și acțiunea civilă este dreptul la acțiune, care
constituie o garanție a realizării dreptului subiectiv.

În literatura de specialitate dreptul la acţiune este prezentat sub două aspecte:

1) dreptul la intentarea acţiunii (aspect procesual) ce reprezintă dreptul
imprescriptibil la un proces şi constă în posibilitatea de a cere instanței de judecată primirea
cauzei spre reexaminare. Din acest punct de vedere are însemnătate ca mijloc de apărare a
unui drept, ca posibilitate asigurată prin lege de a cere de la judecată soluţionarea litigiului
apărut într-o formă procedurală stabilită.
2) dreptul la admiterea acţiunii (aspect material) este un drept – pretenţie adresat în
interiorul termenului de prescripție prin intermediul instanţei de judecată către pârât pentru ca
acesta să-şi execute obligaţiile sale ce decurg dintr-un raport material litigios, drept la
admiterea pretenţiilor material juridice înaintate de reclamant.
Pretenţia material juridică se admite dacă acţiunea e întemeiată de fapt şi de drept,
intentată în cadrul termenului de prescripţie şi dacă a sosit termenul de executare a obligaţiei.
Condițiile de intentare a acțiunii civile pot fi grupate în două categorii:
a) premisele – care constituie acele împrejurări de fapt și de drept de care depinde
apariția dreptului la acțiune;
b) condițiile – care constituie acele împrejurări de fapt și de drept de care depinde
valorificarea dreptului la acțiune.
Premisele dreptului la intentarea acțiunii sunt:
1) competența generală a instanțelor judecătorești;
1) absența unei hotărâri judecătorești irevocabile sau a unei încheieri
judecătorești irevocabile pe același litigiu;
2) absența unei hotărâri a judecății arbitrale pe același litigiu;
3) capacitatea de folosință a drepturilor procedurale civile.
În caz de absență a unei premise de intentare a acțiunii, instanța refuză în primirea
cererii sau încetează procesul.
Condițiile de exercitare a dreptului la acțiune sunt:
1) respectarea regulilor de competență jurisdicțională;
1) capacitatea de exercițiu a drepturilor procedurale;
2) respectarea formei și conținutului cererii de chemare în judecată;
3) dovada achitării taxei de stat pentru cererea de chemare în judecată;
4) formularea împuternicirilor reprezentantului conform cerințelor legale.
În caz de absență a unei condiții de intentare a acțiunii, instanța restituie cererea de
chemare în judecată, fie nu dă curs cererii, fie scoate cererea de pe rol.
 2. Elementele acţiunii civile. Clasificarea acţiunilor civile. Conexiunea
şi separarea pretenţiilor din acţiune

Elementele acțiunii civile constituie acele părți componente care în ansamblu

caracterizează structura acțiunii civile și permit individualizarea unei acțiuni față de altele.
Acţiunea civilă este compusă din două elemente:
- temeiul acţiunii;
- obiectul acţiunii.
Temeiul acţiunii îl constituie acele circumstanţe ce dau naştere acţiunii şi anume sunt
împrejurările de fapt pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile faţă de pârât. Pretențiile
reclamantului rezultă din anumite fapte juridice – încheierea unui contract, înregistrarea
căsătoriei, cauzarea prejudiciului, concedierea ș.a.. Circumstanțele de fapt sunt prevăzute în
ipotezele normelor juridice. De aceea, pentru determinarea corectă a circumstanțelor de fapt
este necesar de a determina norma de drept material care reglementează raporturile respective.
În aşa fel faptele care servesc ca temei al acţiunii indică prezenţa sau lipsa între reclamant şi
pârât a relaţiei sociale de drept material şi temeinicia pretenţiei ce reiese din această relaţie.
Aceste fapte dovedesc existenţa dreptului subiectiv. De ex:
- faptul existenţei unui contract între părţi oferă dreptul de a cere executarea
obligaţiilor contractuale;
- faptele care dovedesc încălcarea obligaţiunilor asumate de către pârât (de ex:
expirarea termenului de rambursare a creditului);
- faptele care dovedesc necesitatea înaintării acţiunii (de ex: refuzul de a executa
benevol obligaţiile contractuale).
Obiectul acţiunii îl reprezintă pretenţia material juridică cu privire la care se cere
darea hotărârii judecătoreşti; adică ceea ce reclamantul pretinde de la pârât.
Ex: obiect al acţiunii de revendicare a unui bun sau a unei sume de bani este dreptul
material subiectiv al reclamantului de a cere de la pârât plata sumei de bani sau bunul.
Obiectul acțiunii nu trebuie confundat cu obiectul material al litigiului (bunurile,
lucrurile). Obiectul material este o parte componentă a obiectului acţiunii. În exemplu de mai
sus obiectul material al acţiunii îl va constitui suma de bani sau bunul în sine.
Doctrina cunoaște mai multe clasificări ale acțiunilor civile în funcție de diferite
criterii.
A: În dependenţa de conţinutul său, distingem următoarele feluri de acţiuni:
1)acţiunea în realizare (executare)a unui drept este cea în care se solicită de a
constrânge prin intermediul hotărâri instanţei judecătoreşti pe pârât la executarea
unei obligaţii sau la abţinerea de la efectuarea unei acţiuni. În aceste acțiuni nu se
pune la îndoială existența raportului juridic material litigios, acestea având drept scop
confirmarea existenței ori lipsei unui drept sau obligații dintre părți.
2)acţiunea în constatare (recunoaştere, confirmare) a unui drept este cea prin care
se urmăreşte confirmarea printr-o hotărâre judecătorească a existenţei sau
inexistenţei unui raport material juridic între părţile litigante. Deci, în aceste acțiuni
se pune la îndoială existența raportului juridic material litigios, instanța urmând să se
pronunțe în acest sens.
3)acţiunea în constituire (transformare) de drepturi este cea prin care se tinde ca
printr-o hotărâre judecătorească să se creeze o situaţie juridică nouă – modificarea
sau desfiinţarea raportului juridic existent între părţile litigante. Și în acest caz nu se
pune la îndoială existența raportului juridic material litigios, astfel încât divergențele
dintre părți duc la sesizarea instanței nu pentru a confirma un raport preexistent, ci
pentru a constitui o situație juridică nouă.
 Această delimitare între felurile de acţiuni reprezintă şi un criteriu de clasificare după
scopul material urmărit de reclamant.
B: Alt criteriu de clasificare – în dependenţă de natura dreptului ce se valorifică prin
acţiune – delimitează:
1)acţiuni personale sunt acele acţiuni prin care se urmăreşte valorificarea unui drept
personal care se naşte dintr-un act juridic sau din lege. Ex: acţiunea pentru plata
pensiei de întreţinere;
2)acţiuni reale, prin care se valorifică un drept real. Ex: acţiunile în revendicare prin
care se apără dreptul de proprietate;
3)acţiuni mixte, prin care se valorifică în acelaşi timp un drept personal şi un drept
real, în cazul în care drepturile invocate se găsesc într-un raport de conexiune.
C: După categoria relaţiei de drept material distingem:
1) acţiuni de plată a pensiei alimentare;
2) acţiuni ce decurg din litigii de muncă;
3) acţiuni ce ţin de dreptul locativ;
4) acţiuni de reparare a prejudiciului cauzat;
5) acţiuni ce decurg din dreptul de autor, inventator etc.
Această clasificare are relevanţă la formarea practicii judiciare, Plenul CSJ emiţând o
hotărâre asupra litigiilor similare.
Conexiunea şi separarea pretenţiilor din acţiune se face în raport de legătura reciprocă
între pretenţiile formulate în cererea de chemare în judecată.
Reclamantul are dreptul într-o singură cerere de chemare în judecată să formuleze mai
multe pretenţii dacă acestea sunt legate între ele prin temeiuri de apariţie sau prin dovezi.
Judecătorul care primeşte cererea de chemare în judecată are dreptul să separe într-un
proces aparte una sau mai multe pretenţii cuprinse în ea, dacă consideră că judecarea lor
separată ar fi mai raţională. La fel va proceda judecătorul când pretenţiile sunt formulate de
mai mulţi reclamanţi sau faţă de mai mulţi pârâţi.
Dacă constată, că în procedura instanţei date se află mai multe pricini de aceeaşi natură
la care participă aceleaşi părţi sau mai multe pricini decurgând din acţiunile intentate de un
singur reclamant diferiţilor pârâţi sau diferiţi reclamanţi aceluiaşi pârât, judecătorul are
dreptul să întrunească aceste pricini într-una singură spre a le judeca împreună dacă aceasta ar
duce la o soluţionare mai justă şi promptă.

3. Apărarea intereselor pârâtului. Obiecţii împotriva acţiunii.

Acţiunea reconvenţională

Acţiunea aflată în procedura instanţei de judecată dă naştere în primul rând unei relaţii
procesuale între reclamant şi instanţa de judecată şi în al doilea rând între instanţa de judecată
şi pârât. Pârâtul nu rămâne pasiv după intentarea procesului împotriva lui. În conformitate cu
principiul contradictorialității și egalităţii părţilor în proces pârâtului îi aparţine dreptul de a se
apăra împotriva acţiunii. Principalele mijloace de apărare împotriva acţiunii sunt:
1) dreptul de a obiecta împotriva acţiunii;
2) dreptul de a intenta acţiune reconvenţională.
1. Obiecţii împotriva acţiunii. Pârâtul are dreptul nu numai a refuza recunoaşterea
acţiunii, dar important pentru el este prezentarea împrejurărilor de fapt şi de drept care ar
stinge pretenţiile înaintate de reclamant. De ex: pârâtul poate obiecta că reclamantul nu are
dreptul de a cere un anumit bun dat în folosinţă temporară, deoarece n-a expirat termenul de
folosire a acestui bun sau a expirat termenul de prescripţie de a cere bunul.
 Contraargumentele de fapt și de drept ale pârâtului care au ca scop şi sunt îndreptate
spre respingerea acţiunii reclamantului se numesc obiecţii împotriva acţiunii. Ele pot fi de
ordin material sau procesual.
Obiecţiile material juridice ale pârâtului sunt îndreptate spre combaterea dreptului la
admiterea acțiunii și urmărește respingerea pretenţiilor materiale ale reclamantului, contestând
împrejurările de fapt sau de drept înaintate de reclamant, de aceea cere ca acţiunea să fie
respinsă.
Cu alte cuvinte, obiecţiile de ordin material sunt îndreptate, pe de o parte, la
netemeinicia pretenţiilor reclamantului şi, pe de altă parte, la nedovedirea acestor pretenţii
prin probele prezentate.
Obiecţiile procesual juridice sunt îndreptate spre combaterea dreptului la intentarea
acțiunii și reprezintă declaraţii prin care pârâtul invocă lipsa dreptului pentru pornirea sau
desfăşurarea de mai departe a procesului; de aceea se exclude posibilitatea examinării pricinii
de către instanţă.
Cu alte cuvinte, obiecţiile de ordin procesual nu ating temeinicia pretenţiilor
reclamantului, ci arată la inadmisibilitatea examinării cauzei de către judecată. De ex: cauza
nu ţine de competenţa instanţei de judecată, dacă se admit aceste obiecţii, cauza este transmisă
după competenţă. Sau procesul trebuie suspendat, încetat ori scoasă cererea de pe rol din
cauză că nu sunt respectate premisele sau condițiile înaintării acțiunii.
2. Acţiunea reconvenţională. În procesul civil, pârâtul nu adoptă întotdeauna o
poziţie defensivă, de apărare, ci poate avea şi o atitudine agresivă, ridicând pretenţii proprii
împotriva reclamantului sub forma unei acţiuni reconvenţionale.
Aşa de ex: în timp ce reclamantul solicită ca prin obligarea pârâtului, să-l determine pe
acesta să-şi execute obligaţiile dintr-un contract, pârâtul solicită anularea sau rezilierea
contractului respectiv.
Deci, acţiunea reconvenţională este pretenţia material – juridică înaintată de pârât de
sine stătător împotriva reclamantului până la începerea dezbaterilor judiciare pentru a fi
judecată odată cu acţiunea iniţială. Acțiunea reconvențională poate fi depusă și până la
finisarea examinării pricinii în fond când urmărește excluderea în tot sau în parte a acțiunii
inițiale. Acţiunea reconvenţională se supune regulilor generale de intentare a acţiunii.
Cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească condiţiile:
a) să urmărească compensarea acţiunii iniţiale a reclamantului. De ex: locatorul cere
de la locatar plata pentru chiria apartamentului, iar acesta, la rândul său, solicită
costul reparației capitale pe care a făcut-o în apartament.
b) să excludă în tot sau în parte admiterea cererii principale. De ex: în cadrul
examinării acțiunii de achitare a pensiei de întreținere pentru copilul minor, pârâtul
solicită contestarea paternității sau în procesul de divorț pârâtul solicită declararea
nulității căsătoriei ori în acțiunea de partaj a bunurilor succesorale pârâtul –succesor
legal contestă legalitatea testamentului.
c) între cererea reconvenţională şi cea principală să existe o legătură reciprocă şi
judecarea lor simultană să ducă la o soluţionare promptă şi justă a litigiului. De ex: în
procesul de desfacere a căsătoriei pârâtul cere partajul averii sau plata pensiei de
întreținere.
Existenţa cererii reconvenţionale permite să se rezolve într-un singur proces toate
neînţelegerile dintre părţi realizând economie de timp şi cheltuieli, cât şi evitarea pronunţării
unor hotărâri contradictorii. Dar, cererea reconvenţională este, în principiu, facultativă şi deci
pârâtul nu este obligat la formularea ei. El poate să-şi valorifice pretenţiile printr-o cerere
separată sau să le invoce pe cale de apărare, pentru a obţine reducerea pretenţiilor formulate
de reclamant sau chiar înlăturarea lor totală.
 4. Actele de dispoziţie ale părţilor. Modificarea temeiului sau obiectului
acţiunii. Renunțarea la acțiune. Recunoaşterea acţiunii. Tranzacţia părţilor

Părților le este recunoscut dreptul de a dispune de obiectul procesului și de mijloacele

procesuale acordate de lege. În acest sens, ele pot îndeplini un șir de acte de dispoziție care
pot fi definite ca manifestări de voință ale părților privind drepturile materiale supuse judecății
ori mijloacele procesuale recunoscute de lege.
În procesul civil clasic, care este pornit cu respectarea strictă a principiilor
disponibilităţii şi contradictorialităţii, temeiul şi obiectul acţiunii determină mersul întregului
proces. Astfel, judecata va examina cauza în limitele acelor temeiuri şi în privinţa acelui
obiect al acţiunii care au fost indicate de către reclamant în acţiunea sa de la bun început.
Respectarea strictă a celor menţionate îngrădeşte într-o măsură oarecare accesul la
justiţie a persoanei, deoarece pe parcursul judecării cauzei pot fi scoase la iveală anumite
circumstanţe care nu puteau fi cunoscute la începutul procesului; schimbarea temeiului
acţiunii devenind inevitabilă în acest caz. Astfel, art.60 CPC recunoaşte reclamantului dreptul
de a modifica temeiul sau obiectul acţiunii; să mărească sau să micşoreze cuantumul
pretenţiilor sau să renunţe la acţiune. Pârâtul are dreptul să recunoască acţiunea şi părţile pot
înceta procesul printr-o tranzacţie.
Schimbarea temeiului acţiunii presupune schimbarea circumstanțelor de fapt sau de
drept prin trecerea de la ipoteza unei norme juridice la ipoteza altei norme juridice. Ea poate
să se producă prin completarea temeiului iniţial al acţiunii cu noile circumstanţe apărute în
timpul judecării cauzei. De ex: temeiul acţiunii de reparare a daunei poate fi modificat prin
stabilirea faptului că dauna a fost pricinuită de mijlocul de pericol sporit, ceea ce va duce la
aplicarea unei alte norme de drept sau altă situaţie când pretenţiile sunt îndreptate împotriva
mai multor pârâţi pentru repararea daunei cauzate în comun pot apărea circumstanţe ce exclud
pricinuirea daunei de către un pârât sau altul; astfel temeiul acţiunii fiind schimbat prin
trecerea la ipoteza altei norme de drept.
Schimbarea circumstanţelor cauzei care nu duce la trecerea de la ipoteza unei norme la
ipoteza altei norme nu poate fi considerată ca schimbare a temeiului acţiunii, ci trebuie
calificată drept concretizare a acţiunii. Ex: reclamantul intentează o acţiune despre decăderea
din drepturile părinteşti, motivându-şi pretenţiile prin aceea că pârâtul îi interzice copilului să
frecventeze şcoala, iar ulterior îşi susţine pretenţiile motivând că părintele copilului îl impune
să cerşească şi să ducă o viaţă de vagabondaj. O astfel de schimbare a circumstanţelor nu duce
la modificarea temeiului acţiunii, ci la concretizarea împrejurărilor de fapt ale acţiunii.
Schimbarea temeiului acţiunii are o limită oarecare deoarece ea nu trebuie să ducă la
schimbarea obiectului acţiunii. De ex: nu se admite ca acţiunea de revendicare a unei sume de
bani în baza contractului de împrumut să fie înlocuită prin încasarea aceleiaşi sume de bani ca
urmare a prejudiciului cauzat.
Schimbarea obiectului acţiunii cel mai frecvent are loc prin trecerea de la dispoziţia
unei norme de drept la dispoziţia unei alte norme de drept sau prin alegerea unui alt mijloc de
apărare judecătorească a dreptului subiectiv. În ambele cazuri este vorba despre schimbarea
pretenţiilor de drept material faţă de pârât. Ex: pretenţia cumpărătorului faţă de vânzător
despre înlocuirea bunului care nu corespunde calităţii cu un alt bun poate fi schimbată prin
cererea de a fi restituiţi banii echivalenţi costului acestui obiect. În acest caz unele şi aceleaşi
împrejurări în una şi aceeaşi relaţie socială pot duce la aplicarea diferitor norme de drept.
Nu se admite schimbarea concomitentă a temeiului şi obiectului acţiunii.
Renunţarea la acţiune este un act de dispoziție unilateral al reclamantului care are
drept scop încetarea procesului și presupune dezicerea reclamantului de la pretenţiile înaintate
faţă de pârât expuse în cererea de chemare în judecată. În acest fel reclamantul renunță la
acțiune atât în sens material, cât și în sens procesual. Motivele renunțării pot fi diverse:
nejustificarea pretențiilor sau imposibilitatea de a le proba, precum și onorarea benevolă a
obligațiilor de către pârât. Renunţarea poate fi: totală sau parţială.
Renunţarea la acţiune poate avea loc în tot cursul judecăţii în faţa primei instanţe sau a
instanţei de apel ori de recurs, fie oral în şedinţă, fapt ce se va indica în procesul verbal, fie
prin cerere scrisă ce se va anexa la dosar, făcându-se menţiunea respectivă în procesul verbal.
Înainte de a admite renunţarea reclamantului la acţiune, instanţa explică reclamantului
efectele acesteia şi anume că renunţarea la acţiune serveşte drept temei pentru încetarea
procesului, iar în caz de încetare a procesului nu se poate face o nouă cerere în judecată între
aceleaşi părţi cu privire la acelaşi obiect şi având aceleaşi temeiuri.
Instanţa de judecată nu va admite renunţarea reclamantului la acţiune dacă aceasta
contravine legii sau încalcă drepturile şi interesele legitime ale statului sau ale altor persoane.
Recunoaşterea acţiunii presupune acceptarea de către pârât a pretenţiilor bazate pe
împrejurările de fapt şi de drept ale reclamantului formulate în cererea de chemare în judecată.
În acest fel, pârâtul renunță la apărarea intereselor sale, ceea ce, de regulă, condiționează
admiterea acțiunii. Recunoaşterea, la fel poate fi: totală sau parţială.
Ea de asemenea trebuie să fie consemnată în procesul verbal cu semnăturile respective
sau anexată la dosar. Instanţa va verifica dacă voința pârâtului nu este viciată și nu va admite
recunoaşterea acţiunii dacă ea contravine legii sau intereselor statului sau ale altor persoane.
Tranzacţia reprezintă un contract prin care părţile încetează un proces început sau
preîntâmpină un proces ce se poate naşte, prin concesii reciproce, constând în renunţări
reciproce la pretenţii sau în prestaţii noi săvârşite ori promise de o parte în schimbul renunţării
de către cealaltă parte la dreptul litigios. Motivele încheierii unei tranzacții de împăcare pot fi
diverse: de regulă, dificultatea probării și nedorința de a fi implicat într-un proces îndelungat.
Tranzacția de împăcare poate fi încheiată pe tot parcursul procesului.
Prin încheierea unei tranzacții de împăcare părțile dispun nu numai de drepturile
materiale ce le aparțin, ci și de mijloacele procesuale, întrucât tranzacția de împăcare va
înlocui hotărârea judecătorească.
Condiţiile tranzacţiei de împăcare a părţilor se consemnează în procesul verbal al
şedinţei de judecată şi se semnează de ambele părţi, iar dacă este prezentată printr-o cerere
scrisă, se anexează la dosar, făcându-se despre aceasta o menţiune în procesul – verbal al
şedinţei.
Înainte de a încuviința tranzacţia de împăcare a părţilor, instanţa le explică efectele
acesteia, adică încetarea procesului şi imposibilitatea de a reveni asupra acestui litigiu în
cadrul altui proces de judecată. De asemenea instanţa poate să nu întărească tranzacţia de
împăcare, pronunţând o încheiere motivată în acest sens, dacă ea contravine legii ori
intereselor statului sau altor persoane.
5. Măsurile de asigurare a acţiunii civile

Prin măsuri asiguratorii înţelegem posibilitatea recunoscută de lege reclamantului de

a solicita măsuri de indisponibilizare şi conservare, de natură să împiedice pe pârât, în timpul
procesului, să distrugă sau să înstrăineze bunul ce constituie obiectul litigiului sau activul
patrimonial, când obiectul litigiului este o sumă de bani.
Astfel, instanţa sau judecătorul poate, la cererea participanţilor la proces să ia măsuri
pentru asigurarea acţiunii. Asigurarea acţiunii se admite în orice fază a procesului până la
etapa în care hotărârea judecătorească devine definitivă, dacă neluarea măsurilor de asigurare
a acțiunii ar putea face imposibilă executarea hotărârii instanţei de judecată.
În cererea de asigurare a acțiunii se indică motivele și circumstanțele pentru care se
solicită asigurarea acțiunii. Cererea de asigurare a acţiunii se soluţionează de judecător sau de
instanța care judecă pricina în termen de o zi de la depunere, fără a-l înştiinţa pe pârât şi pe
ceilalţi participanţi. Dacă cererea de asigurare a acțiunii este depusă concomitent cu cererea
de chemare în judecată, aceasta se soluționează în ziua emiterii încheierii privind acceptarea
cererii de chemare în judecată, fără înștiințarea pârâtului și a celorlalți participanți la proces.
Instanţa sau judecătorul poate lua următoarele măsuri asiguratorii:
1) să ordone punerea unui sechestru pe bunurile sau pe sumele de bani care
aparţin pârâtului şi care se află la el sau la alte persoane;
2) să interzică pârâtului de a săvârşi anumite acte;
3) să interzică altor persoane de a transmite bunuri pârâtului sau de a îndeplini
faţă de el alte obligaţii;
4) să suspende vânzarea bunurilor sechestrate, dacă se face cererea de ridicare a
sechestrului pus pe ele;
5) să suspende urmărirea ce se face pe baza unui document investit cu formulă
executorie contestat de debitor prin acţiune, dacă asemenea contestaţie este admisă
de lege.
Instanţa poate admite mai multe forme de asigurare a acţiunii, cu condiţia ca suma lor
totală să nu depăşească valoarea acţiunii. La cererea participanţilor la proces se admite
înlocuirea unei forme de asigurare a acţiunii cu altă formă. Chestiunea aceasta se soluţionează
în şedinţă de judecată, anunţându-se despre aceasta şi participanţii.
Acceptând asigurarea acțiunii, judecătorul sau instanța poate cere reclamantului o
cauțiune a prejudiciilor care ar putea fi cauzate pârâtului. Dacă reclamantul nu depune
cauțiunea în termenul stabilit de instanță, aceasta din urmă emite o încheiere de anulare a
măsurilor de asigurare a acțiunii, care se execută imediat.
Persoana care a depus cauțiunea are dreptul să solicite restituirea acesteia în cazul în
care partea care se consideră prejudiciată prin măsurile de asigurare a acțiunii nu solicită
compensarea prejudiciilor în termen de cel mult 2 luni de la rămânerea irevocabilă a hotărârii
pronunțată în cauză sau de la rămânerea irevocabilă a încheierii prin care a fost încetat
procesul ori scoasă cererea de pe rol.
Măsura de asigurare a acţiunii poate fi anulată de aceeaşi instanţă de judecată în cadrul
unei şedinţe de judecată cu înştiinţarea participanţilor la proces.
În caz de neprezentare a acestora, în ambele cazuri, instanţa se poate pronunţa asupra
cererilor de înlocuire sau anulare a măsurilor asiguratorii.
În caz de respingere a acţiunii măsurile asiguratorii admise se menţin până la
momentul când hotărârea devine definitivă. În cazul admiterii acţiunii măsurile de asigurare
îşi păstrează efectul până la pronunţarea hotărârii.
Împotriva tuturor încheierilor privitoare la asigurarea acţiunii se poate face recurs.
Recursul depus nu este suspensiv de executare în cererea de asigurare a acţiunii şi suspendă
executarea în cererea de anulare a măsurilor de asigurare sau de substituire a unei forme de
asigurare cu alta.
Dacă hotărârea de respingere a acţiunii reclamantului a devenit irevocabilă, pârâtul
este în drept să intenteze împotriva reclamantului acţiune de reparare a prejudiciului cauzat
prin asigurarea acţiunii la cererea reclamantului, indiferent de vinovăția reclamantului.