Ion Agârbiceanu ― Domnişoara Ana

I
Cancelaria comunală e adăpostită într-o veche clădire de
cărămidă, masivă, greoaie, cu coridoare pardosite cândva cu
cărămizi în dungă, din care n-au mai rămas decât porţiuni de
măsele enorme, ca de monstru antediluvian. Trebuia să mergi cu
grijă ca să nu te-mpiedeci de ele. Le-a ros vremea şi multa
umblare de când s-a mutat aici cancelaria comunală, de vreo
jumătate de veac cel puţin.
Pe vremuri era curie nobilitară, o reşedinţă de ţară, în mijlocul
satului, a unei vechi familii de grofi, stinsă de mult, de al cărei
nume nici cei mai bătrâni din sat nu-şi mai aduc aminte. Are
păreţii groşi, ca de cetate, camere de toate mărimile, cu boltituri
puternice, neatinse de dintele vremii. Toate ferestrele sunt
străjuite de grilajuri masive, arcuite ca nişte coaste negre, cu
înflorituri de fier bătut. Are un acoperiş monstruos, cu trei caturi,
după modelul clădirilor din veacul al optsprezecelea. Un
instrument de tortură şi de cheltuială pentru sat, prin reparaţiile
pe care trebuie să i le facă, ţigla măcinându-se de muşchi şi de
vechime.
Cancelaria comunală nu plăteşte nimănui chirie: clădirea e
proprietatea satului încă de pe la jumătatea veacului trecut, când
s-a stins, fără urmaşi, legali, familia proprietarilor; moşia lor–vreo
trei mii de iugăre–din hotarul comunei, a trecut în proprietatea
statului, iar curia a fost donată satului pentru primărie şi
cancelarie notarială. Aci este, într-o aripă, şi locuinţa notarului.
Legenda spune încă şi azi că ultimul vlăstar al familiei
proprietare ar fi fost o femeie, care nu s-a măritat şi care a trăit
mereu în clădirea asta, unde făcea chefuri straşnice, cu cine-i
cădea la îndemână.
Curtea, grădina, erau un hotar întreg înainte de reforma
agrară, săvârşită, după unire, de statul român. Acum era vatra
satului, în grădină, din merii, perii şi nucii de demult, nu mai
rămăseseră decât, ici şi colo, schelete negre, ce mai întindeau, din
loc în loc, câte o ramură verde. Poporul ceruse parcelarea pentru
locuri de case. S-au scos peste douăzeci de parcele, şi pe toate
înfloresc azi gospodării noi. A rămas totuşi grădină destulă,
pentru zarzavat, pe sama notarului, şi ogradă mare, în care are ce
paşte un cal toată vara, fără a mai fi scos pe păşunea satului. Cât
ce întrai în coridoare, se simţea mucegaiul vechimii, deşi pe păreţi
nu se vedea nici urmă de umezeală. Uşa care ducea în localul
cancelariei, în cea dintâi încăpere, se ţinea încă bine în ţâţânile
groase, de fier bătut, dar lemnul se rosese la îmbucături, şi
trebuia trântită de multe ori pentru a se închide. Sala în care
întrai era lungăreaţă, cu boltituri arcuite, ca toate celelalte.
Podeaua de scânduri se rosese de multul umblet al oamenilor, şi
cepurile de brad din ele împungeau ca nişte noduri mari, de care
mulţi se împiedecau. Mirosea şi ea a vechime, şi mai ales a praf.
Pe de laturi, pe lângă păreţi, erau laviţe de lemn. În fund, înaintea
ferestrelor ce se uitau şi în stradă şi înlăuntru, erau două mese la
care scriau doi ajutori de notar, în frunte, la dreapta, era masa
primarului, încăperea slujea şi ca sală de aşteptare pentru cei ce
aveau treabă cu notarul. În ziua aceea nouroasă de pe la sfârşitul
lui iulie, sala de aşteptare era plină de ţărani. Era o zi de
opăceală, un fel de sărbătoare nelegală, Sfântul Pantelimon–
oamenii-i ziceau praznicului Pantilimonu’ ovesele, cam pe atunci
căzând fruntea seceratului oveselor–când nimeni nu lucra la
câmp. Era ultima opăceală a secerişului, venind după Marina şi
după Palia, când nu se secera, fiind primejdie să te loveşti cu
vrun spic la ochi, ori să te tai cu secera. Oamenii şedeau, câţi
încăpeau, pe laviţele de lângă părete, alţii stăteau în picioare.
Aproape toţi trăgeau din ţigări groase, umplând saia cu un fum
tare, acru şi pişcător. Ceea ce nu părea să-i supere deloc pe cei
doi cancelişti, care, cu ţigările în gură şi ei, adunau cifre pe
coloane lungi sau copiau concepte redactate de notar. Oamenii
vorbeau, râdeau, glumeau, aşteptând să le vină rândul la notar.
Din când în când uşa care ducea în biroul lui se deschidea. Un
creştin ieşea, altul intra.
Primarul nu era în cancelarie. Oamenii vorbeau că era dus cu
doi juraţi să preţuiască o pagubă făcută de nişte cai în trifoiul
unui român. Se vorbea mai mult despre ce se zvonise de curând:
că se va schimba guvernul şi că se vor face iarăşi alegeri. Vorbind
de asta, oamenii nu păreau bucuroşi şi îşi făceau comentariile cu
destul sarcasm.
― Nu-i mare lucru să fii domn mare în România noastră. Abia
te-ai aşăzat pe scaun, nici nu te-ai hodinit cumsecade, şi altul îl şi
trage de sub tine.
― Nici nu s-apucă bine de lucru, că şi trăbă să plece! Aşa, ce se
poate duce la bun sfârşit?
― Păi, cumu-i într-un sat aşa-i şi-ntr-o ţară: toată lumea vrea
să se-nfrupte. Li-i frică oamenilor că nu le-ajunge la toţi.
― Nici nu le va ajunge! De unde tot iai şi nu pui la loc, se
isprăveşte.
― Schimbările astea dese nu-s bune de nimic. Eu am apucat
jude în sat care a stat în slujbă douăzăci de ani, până la moarte.
Acuma-i mult dacă rămâne cineva în primărie un an. Ce lucru
bun pentru sat se poate face într-un an?
― Mai demult nu se înghesuiau oamenii la primărie ca acum.
Îşi vedeau de treburile lor. Acum, deodată a-nceput să-i doară pe
toţi capul de năcazurile satului. Ia gândiţi-vă numai la Nuţu
Oanei, la Ilia Creţului, la Toma Vântu, la Niculiţa Nănaşului! Toţi
au fost luaţi de dureri de cap şi n-au mai putut durmi de grijile
satului până nu s-au văzut primari. Vedeţi dumneavoastră că şi
numele s-a schimbat: azi fiecare primar, nu mai este jude, ca mai
demult.
― Da’ poate vor mai fi şi vorbe, măi oameni buni, şi nu ne vom
apuca iarăşi de alegeri.
― Nu-s vorbe. S-a scris şi la gazete!
― D-apoi câte nu se mai scriu azi şi la gazetele alea!
Uşa fu izbită de câteva ori, şi în sală întră un român îmbrăcat
de sărbătoare, cu ghetele lustruite ca oglinda. Era un om
negricios, mijlociu de statură, tuns cu frizură, cu mustaţa
rătezată scurt, cu privirile pline de importanţă; în centru lor
licărea o flacără mică, rece, ce se plimba dispreţuitoare peste
capetele tuturor. Era zvelt, mlădios, avea ceva ieminin în purtarea
trupului şi nepotrivit cu vocea lui bărbătească, adâncă. Părea
gata în orice clipă şi de linguşire, dar şi de încordare şi atac.
― În sfârşit, iată pe cineva care ne poate spune ce-o mai fi şi cu
zvonurile astea, se auzi un glas, la intrarea în sală a noului venit.
― Dacă nici Ion Muja nu ne poate lămuri, pe cine am mai putea
întreba, oare?
Omul păru să nu ia în samă nuanţa ironică a apostrofelor şi,
oprindu-se în mijlocul sălii întrebă:
― Despre ce-i vorba?
― Se zvoneşte că iarăşi s-ar schimba guvernul şi că iarăşi vor fi
alegeri.
― Până azi dimineaţă a fost doar un zvon. Dar acum e fapt.
Guvernul s-a schimbat. Cel nou a făcut jurământul azi la
ceasurile zece.
― Nu mai spune!
Oamenii îl înconjurară. Cei doi scriitori puseră condeiele pe
niasă şi se ridicară în picioare, înălţându-se pe vârfuri, ca să vadă
peste capetele oamenilor, de parcă aşa ar fi putut auzi mai bine ce
spunea Ion Muja.
― Cum de-ai aflat aşa de răpede?
― Păi, dacă-l cheamă Ion Muja, cum să nu afle! Omul se uită să
vadă cine a spus cuvintele acestea, şi în ochii lui se iviră flăcările
acelea mici, reci, dispreţuitoare. Şi cine-a venit la guvern?
întrebară mai mulţi.
― Liberalii, fireşte!
Oamenii ştiau că, de la unire, Ion Muja făcuse mereu politică
liberală. Era un fel de bărbat de încredere pentru vreo zece sate
din jur. El ţinea legătura cu conducerea de plasă a partidului. În
sat mai erau vreo douăzeci-treizeci de alegători care votau de
obicei cu Partidul Liberal. Restul, de vreo optzeci de alegători,
erau toţi naţional-ţărănişti.
― Şi cine sunt noii miniştri? se interesară acum câţiva din cei
ce votau cu liberalii, îmbulzindu-se în Muja.
Exponentul partidului nou-venit la putere îi înşiră pe toţi.
― Aproape toţi cei care-au mai fost!
― Aproape!
― De-acum se-apropie şi primăria ta, Muja, se auzi un glas din
fundul sălii.
Ion Muja privi de sus spre colţul de unde venise vorba, dar nu
răspunse.
― De-aceea se va fi îmbrăcat el de sărbătoare, se auzi alt glas.
― Daţi-i pace omului! El vă aduce o veste, şi voi, în loc să-i
mulţămiţi, vă daţi la el.
― Da’ n-avem pentru ce-i mulţămi! N-au mai fost liberalii la
guvern? şi cu ce bine ne-am ales?
― De altfel, şi ce spune el tot zvon va fi. Parcă va fi stat cineva
să-i bată chiar lui telegraful! Iată, dumnealor–şi vorbitorul arătă
spre cei doi scriitori din cancelarie–parcă ştiu ceva? şi dumnealor
au doară, aici, telefon!
― Am auzit şi noi că-i criză de guvern–răspunse unul. Nici
domnul notar nu ştie până acum că avem guvern nou.
Ion Muja ridică din umeri şi trecu printre oameni spre biroul
notarului. Un bătrân îl prinse de mânecă.
 ― Stai la rând, mândrul moşului! Nu vezi câtă lume aşteaptă
aici? şi toţi au venit înaintea ta. La rând, ca la moară! ştiu că nu-
ţi ard palmele a lucru în zi de sărbătoare.
Oamenii din apropiere râseră: tot satul ştia că Ion Muja se cam
domnise de când cu stăpânirea românească, şi că hărnicia lui nu-
şi prea lăsa urmele prin ograda şi pe moşia sa. Ion Muja nu-l luă
în samă pe bătrân: ciocăni la uşă şi întră fără a mai aştepta
răspunsul. El ştia că, ducându-i vestea, pe care în sat numai el şi
poştăriţa o cunoşteau, va fi bine primit de notar, pus aici de
regimul liberal trecut, şi care era acum în primejdie să fie mutat,
de guvernul căzut, undeva în Dobrogea, pentru a face loc în
această comună fruntaşă unui văr de-al doilea al prefectului.

II

În sala de aşteptare oamenii se mişcară nemulţumiţi.

― Obraznicul mănâncă praznicul! spuse oftând moşneagul
care-l prinsese de mânecă pe Ion Muja.
― Să ştiţi că vestea lui e adevărată, dacă s-a grăbit să i-o spună
şi notarului, se auzi un glas.
Sătenii, deşi notarul fusese numit subt celălalt guvern liberal,
în vreme cei ei votaseră cu naţional-ţărăniştii, erau mulţumiţi cu
omul. Era un slujbaş liniştit şi harnic, şi satul nu dorea
schimbarea lui. Ştiau însă că interesele familiale ale prefectului îi
primejduiau situaţia.
Încă în după-amiaza aceea, pe la ceasurile şase, pe când Ion
Muja era încă în biroul notarului, schimbarea de guvern fu
confirmată oficial. El, Muja, a fost chemat la telefonul oficiului
poştal din sat, pe la trei după-amiază, şi ştirea i-o dăduse un
nerăbdător viitor candidat la deputăţie, care-l avizase că poate
începe să se mişte pentru pregătirea alegerilor.
Notarul îi chemă pe cei doi scriitori şi le spuse noutatea, iar ei,
revenind la mesele lor de lucru, vestiră pe oameni că Muja
avusese dreptate.
― Hm! De-aceea s-a îmbrăcat el în haine de duminecă! E
praznicul lui azi! zise unul.
― Nu ştiu să-l cheme Pantilimon! răspunse altul.
― De, pentru un om ca el, haine de sărbătoare să fie, că praznic
îşi poate face în toată ziua.
― N-avem se spune! Se mai înfruptă şi el la alegeri? Dar e om
cu credinţă faţă de partidul lui.
Ion Muja nu prea era luat în samă de consătenii săi. În
copilărie, după ce terminase şcoala primară din sat, îl dăduseră
părinţii la liceu, la oraş, dar băiatul nu urmase decât o clasă.
Tatăl său murind în floarea vârstei, mumă-sa nu-l mai dăduse la
şcoală.
Din fire, ori pentru acest început de învăţătură, Ion Muja se
ţinea mai mult decât alţii, şi vanitatea asta deşartă parcă îi
poruncea să rămână mereu la coadă cu toate muncile agricole, îi
rămăsese de la părinţi casă bună, de piatră, şi o moşioară
mijlocie. Câtă vreme a mai trăit mamă-sa, a mers cum a mers, dar
după ce a rămas singur–avea douăzeci de ani–toate au început să
se dărăpăneze prin ogradă, iar moşia-i rămânea tot mai nelucrată.
Nu mai era cine să-l strunească, să-l adune de pe la diacul
bisericii, de pe la învăţător, cu care îi plăcea să stea de vorbă şi să
le citească gazetele.
Sătenii spuneau despre el, cu destul dispreţ: calcă a domn; nu
le impunea că citeşte ziare la rând cu cărturarii satului şi că se
ţine mereu de coada domnilor. Căci îl puteai găsi oricând la birtul
lui Fleischer, când intelectualii satului se adunau să bea un
pahar de bere şi să joace popicele. Ion Muja ţinuse să se abată de
la regula generală a satului şi cu prilejul căsătoriei: nu se
însurase nici din sat, nici din satele vecine, ci-şi adusese nevastă
tocmai din jurul Săliştei Sibiului. El se lăuda că-i chiar din
Sălişte, dar femeile aflaseră că-i numai dintr-un sat din apropiere.
Două scopuri pe care le urmărise, Ion Muja le atinsese. Primul: îşi
adusese o fată mândră ca un steag şi curată ca o floare. O
brunetă înaltă şi zveltă, cu pielea albă, cu sprâncene negre,
bogate, cu ochii mari, lungăreţi, care aveau sclipiri verzi, cu mâna
mică, cu picioarele în ghete, ca domnişoarele. Putea fi, după
părerea lui, şi soţie de învăţător, şi chiar preoteasă, frumoasă şi
îmbrăcată cum era. Al doilea: Deşi nu avea decât şaptesprezece
ani, nevestica asta, Veta pe numele ci, înţelese în grabă că trebuie
să ia dânsa în mână frâiele gospodăriei. Mai ales după unire, când
Ion Muja, cunoscut cu o mulţime de domni de la oraş, intrase, cu
mare plăcere, în rândurile agenţilor electorali ai organizaţiilor
politice. El se dăduse de la început cu liberalii, poate din aceeaşi
pornire: de a nu fi la fel cu ceilalţi săteni. Nevastă-sa-i descoperise
de la început slăbiciunea, dar văzuse că n-are încotro, că trebuie
să rabde şi să muncească şi în locul lui. Venise, neaducând altă
zestre decât lada cu hainele, la o avere frumuşică. Pe de altă
parte, afară de vanitatea aceasta prostească, Ion Muja era om bun
şi se mulţumea cu orice-i punea pe masă.
Şi-apoi îi şi plăcea de nevastă! Şi se mândrea cu ea ca păunul
cu coada lui cea plină de ochii dracului.
Ion Muja nu se îmbrăcase în port de sărbătoare din pricina
schimbării de guvern. Fusese de dimineaţă la biserică, pentru că,
deşi nu era sărbătoare legală, părintele slujise liturgu în faţa
bătrânelor şi bătrânilor satului. Ion Muja, deşi nu era credincios,
era mare bisericos: îi plăcea să bornăie pe lângă strana
cantorului. Iar azi simţise şi nevoia să se roage.
Veştile despre o schimbare apropiată a guvernului umblau de
două săptămâni, şi el dorea mai mult ca niciodată să se
adeverească. Se apropia începutul anului şcolar şi ardea de
dorinţa să-şi duca fetiţa, pe Ana, la liceu. Un fruntaş al partidului
îl asigurase că, în caz de venire la putere a liberalilor, îi va face
copilei rost de o bursă, de un loc gratuit în internatul liceului.
Ana împlinise treisprezece ani, şi mai târziu ar fi fost prea
vârstnică pentru clasa întâia liceală.
În dimineaţa aceea de Sfântul Pantelimon el se îmbrăcase în
port de sărbătoare şi pentru că această zi era de o mare
însemnătate pentru familia sa: hotărâse, fără să mai aştepte
schimbarea de guvern, să scoată de la primărie extractul de
naştere al copilei şi să înainteze cererea de înscriere la liceu. Şi
nu-i plăcea să se înfăţişeze, nici la notariat şi nici în cancelaria
parohială, în hainele de peste săptămână. Şi, ca toţi oamenii care
râvnesc la mai mult, dar nu au destulă încredere în ei înşişi, Ion
Muja simţise şi el, în ziua acea de Sfântul Pantelimon, nevoia să
se roage, căci, fără protecţia cuiva puternic, nu trăgea nădejde să-
i fie primită copila ca bursieră. Era şi prea vârstnică, şi avea un
certificat de studii destul de mediocru.
Când i se comunicase la telefon vestea cu schimbarea
guvernului, i se păruse că rugăciunea lui a fost ascultată, şi, pe-o
clipă, se simţise oarecum alesul lui Dumnezeu şi se hotărâse: Va
scoate deândată certificatul de naştere al Anei şi va înainta
cererea. Termenul era zece august, şi acum era douăzeci şi şapte
iulie. Şi nu va trimite cererea direct la liceu. O va duce el însuşi la
protectorul său de la club, la cel care-i făcuse promisiunea, la
domnul fost deputat şi prefect Voicu, şi acesta va şti el ce este de
făcut.
 Când ieşi din biroul notarului, ţinea în mână certificatul
proaspăt, cu cerneala abia zbicită.
― Uite, frate, i-a venit prin telegraf şi numirea de primar! se
auzi un glas.
Ion Muja îşi înălţă capul, aruncă peste oameni luminiţele acelea
reci ce se aprinseseră iarăşi în ochii lui, şi zise cu răutate, ca
omul care se vede încolţit de toată lumea:
― Nu e târziu să vină, dacă aş ţine la asta!
― Se opri, dar un val de mândrie, de vanitate îl împinse mai
departe:
― Ceea ce ţin în mână este însă numai un certificat de naştere,
al fiicei mele Ana.
― Auzi, frate, ăsta nu mai scoate de la popa carte de botez
pentru copii, ci certificat de naştere de la primărie!…
― Fetiţa are nevoie şi de un astfel de certificat pentru a fi
înscrisă la şcoală, la liceu. Aşa s-a scris la gazetă.
― Ce vorbeşti?! îţi duci tu copila la şcoală la oraş?! La liceu?!
Păi, să mai spuneţi că nu-i coada veacului!
Ion Muja ieşi din sală plin de satisfacţie. Nu-i mai păsa de ce
vor spune consătenii pe sama lui. Ştia că iar îl vor acoperi cu
batjocori, ca de-atâtea ori în trecut. Dar el era mulţumit: le
aruncase în faţă un fapt care-l ridica deasupra tuturora: îşi ducea
copila la şcoală la oraş! Ion Muja nu avea decât un singur copil,
pe Ana, şi abia aştepta s-o vadă mărişoară pentru a ajunge şi el în
rând cu atâţia oameni din sat, în casele cărora se întorceau în
vacanţe domnişorii. Era om cu multe legături la oraş, cu domnii
din clubul liberal, şi aflase de mult că în România cea nouă se pot
căpătui, mergând la şcoală, nu numai băieţii, dar şi fetele. Mai
ştia că, din alte sate, multe fete de ţărani ajunseseră la şcoala
normală, unele la liceu, ba chiar câteva şi la universitate. De ce n-
ar ajunge şi fata lui eleva la liceu? Să-l răzbune de toate
umilinţele pe care le suferise pentru că nu era la fel cu ei, pentru
că nu-i plăcea munca pe ogor şi nici gura-satului. Oamenii nu
ştiau, dar Ion Muja rămăsese între ei fiindcă nu cutezase să
înfrunte opinia lor. Fruntaşi ai clubului liberal au voit să-l ducă la
oraş, să-l îmbrace nemţeşte, să-i dea şi o slujbă, făcândul
cursorul clubului. Deşi în sinea lui preţuia mai mult o astfel de
îndeletnicire decât munca pe ogor, totuşi, de groaza gurii-satului,
nu cutezase să primească. Toată lumea ar fi râs de el, spunând
că, în loc de domn, a ajuns slugă. Râvnea de mult să scape de
subt controlul satului, dar până acum nu avusese prilej. Şi
pentru că înţelesese că el nu va mai putea scăpa, hotărâse s-o
elibereze pe fiică-sa, pe Ana; prin ea se va înălţa pe sine însuşi în
consideraţia celor care îl jigneau.
Ana, copila lui Ion Muja şi a Vetei, atrăsese şi până acum
atenţia satului, între fetele de şcoală era cea mai frumuşică şi mai
armonios răsărită. Mamă-sa o purta în costum săliştenesc, veşnic
curat ca o floare, şi Ana grijea mai mult de îmbrăcăminte decât de
carte.
Moştenise ceva din vanitatea lui taică-său. Văzându-se mai
frumos îmbrăcată decât colegele ei, se ţinea şi superioară lor.
Învăţătorul nu putuse s-o ambiţioneze să fie şi întâia la
învăţătură, cum era întâia la curăţenie şi la îmbrăcăminte. Nu-i
păsa când nu ştia lecţia, pe cât se ruşina când se întâmpla să-şi
murdărească iia albă ca hârtia. Voia şi aştepta să fie luată în
samă pentru cum se înfăţişa, nu pentru câtă carte ştia. Dar fetele
şi băieţii nu o luau în samă. La început le-a impus iia aceea albă,
ca de domnişoară, dar s-au obişnuit repede cu ea. Mai ales când
au văzut că Ana dădea răspunsuri proaste la lecţii. Râdeau de ea
poate tocmai pentru a se răzbuna că era mai frumos şi mai curat
îmbrăcată decât ei.
Ana nu putea suporta râsul batjocoritor, şi, în scurtă vreme ―
cum era mai mărişoară decât multe fete şi băieţi–începu să-i
terorizeze, îi trăgea de păr, le dădea bobârnace, îi pişca până ţipau
de durere, le punea piedecă. În pauzele dintre ore sărea ca o
capră de pe o bancă pe alta şi se năpustea cu ghearele asupra
celor care râseseră de ea când nu ştiuse să răspundă, îşi bătea joc
de copilele şi de elevii nespălaţi cumsecade, de hainele lor rupte şi
murdare, în scurt, voind să se impună cu tot dinadinsul, ajunsese
o pacoste a clasei. De la o vreme, învăţătorul se plânse părinţilor,
cerându-le s-o domesticească, pentru că altfel va fi nevoit să nu o
mai primească în şcoală.
― Ar putea să înveţe bine, să ajungă printre cele dintâi în clasă.
Minte are, slavă Domnului! Dar nu se gândeşte decât să-i domine
pe ceilalţi, ţinându-se mai bună decât toţi.
Ascultându-l, Ion Muja, deşi nu-i spusese dascălului gândul
său, avu o satisfacţie: era firesc ca fata lui să se simtă superioară
celorlalţi copii din sat. Dar mamă-sa, Veta, căzu pe gânduri: oare
ce-o face pe Ana să se poarte astfel la şcoală, când acasă, subt
privirile ei, era o copilă bună şi harnică? O înfruntă pe Ana şi o
ameninţă că, dacă nu se potoleşte, n-o va mai lăsa la şcoală.
Ar putea fi prima la carte–spusese învăţătorul– dar mai
struniţi-o şi dumneavoastră. Ceea ce-i extraordinar la ea, şi ceea
ce-mi place de altfel, e simţul ei pentru curăţenie. Se-mbolnăveşte
în toată legea pentru cea mai mică pată de pe iie. Nu poate fi rău
un copil care are acest simţ.
Veta se gândi la această observaţie. Se gândi la ea însăşi: aşa
era şi ea! De-ar da Dumnezeu să-i semene fata şi la fire cum îi
seamănă la înfăţişare. Să nu semene cumva cu taică-său!
Ştirea că Ion Muja vrea să-şi trimită fata la liceu iscă o uimire
generală. Nicio fată de ţăran din satul acela nu fusese trimisă nici
măcar la şcoala normală, darmite la liceu! în comună stăpânea
încă tradiţia dinainte de unire: numai popa, dascălul şi notarul îşi
dădeau fetele la şcoală la oraş. Ion Muja putea fi mulţumit: tot
satul vorbea de el şi de copila lui, de Ana. Şi nu numai criticând şi
în bătaie de joc, ci uneori şi cu un fel de pizmă, ba chiar cu
admiraţie pentru cutezanţa lui.
Însuşi preotul, când îl întâlni, îl întrebă dacă e adevărat ce se
zvoneşte.
Adevărat, părinte, răspunse Ion Muja cu mândrie.
― Hm! Nu mi se pare potrivit. E singurul dumitale copil.
― Cred că tocmai de asta sunt dator să mă îngrijăsc de viitorul
ei. Oricât de sărac, cred că tot voi răzbate să fac faţă cheltuielilor.
― Dar ai casă bună, ai o moşioară. Fetiţa e frumuşică. Ar
putea-o lua oricare ficior din gazdele cele bune.
― Se poate, dar cred că un viitor mai bun nu-i cu neputinţă.
― Pentru că-i România mare acum?
― Şi pentru asta! Vreau ca fiica mea să trăiască mai uşor şi mai
bine decât mumă-sa. În România noastră lucrul nu mai este cu
neputinţă. O profesoară, o învăţătoare, chiar o dactilografă,
trăieşte neasămănat mai uşor şi mai omeneşte decât nevestele
noastre.
Preotul se îngândură şi-l pofti să-l însoţească spre biserică,
unde avea treabă.
― Cred că nu cunoşti situaţia adevărată, frate Muja–Începu el.
Aş putea spune că şcoala de azi îngreuiază mai mult viitorul
fetelor noastre decât şcoala de ieri. Înainte de unire, nici noi,
intelectualii, nu ne dădeam copilele la şcoală la oraş pentru a trăi
mai bine, pentru a se ferici sau pentru a face carieră. Le purtam
la şcoală la oraş, trei-patru ani, pentru a câştiga cunoştinţele
necesare ca să se poată mărita cu un dascăl, un preot, un advocat
sau un medic. Tot pentru căsătorie la creşteam, când le duceam
la şcolile de la oraş. Cine se gândea atunci că fata lui îşi va putea
face o carieră şi că va trăi de pe urma ei? Azi e posibil, şi totuşi
situaţia, şi a lor şi a noastră, e mai grea.
Ion Muja îl privi nedumerit.
― Nu-nţăleg, zise el.
― Pentru noi, pentru părinţi, e mai grea situaţia fiindcă, în loc
să ţinem o fată la şcoală trei-patru ani, o ţinem opt sau
doisprezece, ori şi mai mult. Înainte de unire, la vrâsta de
douăzeci şi trei-douăzeci şi patru de ani fetele noastre erau
căsătorite şi aveau doi-trei copii; azi învaţă încă şi dau examene.
Pentru ele e mai greu, aş spune mai primejdios, fiindcă se
înstrăinează de îndeletnicirile şi plăcerile lor de femeie, cresc şi nu
cunosc nimic din purtarea unei gospodării. Pe urmă se
ambiţionează să ajungă independente, să trăiască de pe urma
slujbei lor, şi nu se mai gândesc la căsătorie până târziu, când
îmbătrânesc, se fac urâte, uzate de slujbă,
Şi-atunci nu le mai ia nimenea. Iar o fată care rămâne
nemăritată e o nenorocire şi pentru ea, şi pentru părinţii ei. De-
aceea ţi-am atras băgarea de samă; fetiţa dumitale, având casă şi
oleacă de moşie, fiind singură la părinţi, mai uşor se va mărita
rămânând fată acasă, decât dacă va ajunge dăscăliţă sau
profesoară, îţi vorbesc din proprie experienţă. Fata cea mai mare,
măritată, înainte de unire, cu un doctor, nu mi-a scos niciun fir
de păr alb, pe când cele două mai mici, care sunt acum la liceu,
ne-au îmbătrânit, şi pe mine şi pe preuteasă. Ele vor să ajungă la
universitate, la diplomă; la posturi de profesoară! Dumneata o să
păţeşti la fel, ascultă-mă pe mine. La gândul că fata lui ar putea
ajunge chiar şi profesoară ― căci, iată, şi preotul prevedea o astfel
de posibilitate–Ion Muja se umplu şi mai tare de vanitate. Voi
totuşi să nu-pară nerecunoscător pentru bunele poveţe şi zise:
― Copila mea se va mulţămi şi cu învăţătură mai puţină.
Pentru mine şi pentru ea cred că va fi de-ajuns dacă va ajunge
numai dactilografă.
Crezu că-i face o bucurie preotului, rămânând învăluit în
modestie. Dar părintele se opri şi-l măsură de sus până jos.
― Cum ţi-a venit un asămenea gând? Vorbeşti serios?
― De ce nu? Eu am văzut în birouri de advocaţi şi de notari
publici, ba chiar şi la clubul partidului, fete tinere dactilografe,
care câştigă trei-patru mii de lei pe lună. Cred că e destul de mult
pentru o fată. Şi mai cred că e o mare deosebire între a şedea la o
măsuţă, a bate din degete pe nişte clape, şi a săpa la cucuruz.
― Ei bine, şi asta poate fi o carieră?
― Cum aşa?
― D-apoi poate trăi cu trei mii de lei la oraş, căsătorită cu
familie? Ai văzut între dactilografe femei în vrâsta, femei cu copii
după ele? N-ai văzut, căci nici nu sunt! Nu-i o carieră! E o
înşălare proprie cu gândul că vine căsătoria. Căsătoria însă nu
prea vine, ci vine altceva! Dacă dactilografa e frumuşică şi
cutezătoare, fără prea mare grijă de curăţia ei de fată, uneori se
mărită cu patronul, dacă e holtei ori văduv; alteori reuşeşte să se
mărite cu el distrugând întâia lui căsătorie. Dar de cele mai multe
ori nu se mărită, când ajunge numai întreţinuta lui, sau a altuia.
Pentru că, o fată de azi, la oraş, roabă modei şi tuturor vanităţilor,
nu poate trăi cu trei-patru mii de lei pe lună.
Ion Muja îl lăsă pe preot să vorbească, bucurându-se în-sinea
lui că pe Ana nu o va face dactilografă, ci profesoară. A aruncat
cuvântul numai aşa, ca să-l îmbune pe părintele, despre care
credea că-i invidios fiindcă Ana va urma; la aceleaşi şcoli ca şi
fiicele popii din sat.
De altfel, credea că preotul exagerează; nu putea fi aşa de
primejdioasă învăţătura! Ba, el simţea că dacă ar fi avut şcoală,
dacă ar fi fost om învăţat, ar fi trecut cu mult mai fericit prin
viaţă. Nu puteau fi domnii, patronii birourilor, atât de ticăloşi
încât să nenorocească nişte fete tinere; fete cu şcoală şi să
alunece la o viaţă de… A, nu! E o slăbiciune a părintelui de-a nu
putea vorbi despre ceva fără să vadă păcatul, răul.
Preotul, în drum spre biserică, îi zugrăvi mai departe răul
cunoscut acum, după unire, de toţi românii: prea marea năvală la
şcoli, prea multele diplome, şi neputinţa statului de a da slujbe,
de a da pâne tuturor celor cu carte.
― Sunt tineri diplomaţi care aşteaptă cu anii să fie numiţi în
vrun post, chiar şi în învăţamânt. Şi numărul lor creşte an de an.
Ce se alege de ei? Nici la coarnele plugului, nici la furcă şi
război nu se vor mai întoarce. Nu se mai pot întoarce!
― Nu cunosc lucrurile, părinte. Poate să fie şi aşa cum spui
dumneata. Cred însă că lumea nu se va schimba nici în mai bine,
nici în mai rău prin faptul că-mi trimet şi eu copila la şcoală.
― Ți-am vorbit pentru ca să te mai gândeşti înainte de a săvârşi
fapta. Pentru că, odată la şcoală, odată pornită pe-un drum, cu
greu vei mai putea-o opri.
― Cum mă va ajuta Dumnezeu! Copila a fost primită ca
bursieră la internatul liceului, aşa că e şi pornită la drum. De-
acuma, numai Dumnezeu şi oamenii buni să fie cu noi.
― Bursieră?! N-au fost decât zece locuri pentru clasa întâia!
― Nu ştiu câte au fost, dar unul i s-a dat Anişoarei mele.
― Se vede că ai pe cineva la oraş…
Ion Muja simţi o bucurie deosebită să-i răspundă:
― Am şi eu oamenii mei buni, părinte. Căci, vorba Scripturii,
numai în satul lui nu-i lăsat omul să trăiască.
― Dacă aş şti că e un bine pentru fetiţa dumitale, te-aş felicita.
Dar nu ştiu. Un lucru ştiu: eu, în locul dumitale, n-aş trimete-o
de-acasă.
― Dar poate nici nu ne vom despărţi de ea, părinte!
― Cum aşa?!
― Nu-i cu neputinţă să mă mut şi eu cu nevasta la oraş. N-am
spus încă la nimeni, şi, tare te rog, nu spune nici dumneata, încă
nu e sigur, şi nu mi-ar plăcea să înceapă iar gura-satului.
― Vorbeşti serios?! A, vezi bine! Sunteţi la guvern
dumneavoastră!
― Da, părinte! Oamenii mei buni, pe care eu i-am slujit şi-i
slujesc cu credinţă, vor să facă ceva pentru mine. Nu mint: m-au
îmbiat cu primăria din sat. Dar n-am primit: nu-i nici-o plăcere
să-ţi scoli satul în cap şi să fii bârfit zilnic. M-am săturat de
judecata satului, şi cred că am şi eu dreptul să trăiesc în
libertate. Aşa, s-ar putea să-mi deie o slujbă la o bancă, o slujbă
de care e legată şi locuinţa. De-aceea nădăjduim că nu ne vom
despărţi de copilă.
Preotul îi întinse mâna. Ajunseseră în faţa bisericii.
― Dumnezeu să v-ajute, frate Ioane! Din gura mea poţi fi sigur
să nu va afla nime nimic.
― Săru’ mâna, părinte!
Aşa îşi făcu intrarea în liceu copila lui Ion Muja, absolventă
mediocră a şcolii primare din sat.
Părinţii făcură pe dracu-n patru şi o înzestrară cu toată rufăria
şi veştmintele obligatorii în internat şi la liceu. Avură, de
altminteri noroc şi cu venirea Partidului Liberal la putere: Muja
primi ajutoare de la club, ca de obicei, pentru cheltuieli de
propagandă electorală. Primi chiar sume mai mari de bani decât
în rândurile trecute. Protectorul lui, fostul deputat şi prefect,
cunoştea greutăţile înzestrării unei fetiţe de şcoală, chiar când era
bursieră.
Ion Muja ştiu, la rândul său, să-i fie recunoscător, lui şi
întregului club, cu un zel înzecit faţă de alegerile trecute. În
calitate de propagandist electoral, Ion Muja nu avea mulţi egali.
Protectorul său, acela care-i obţinuse fetiţei bursa la liceu, era cap
de listă şi avu un suces răsunător în ţara-n-treagă.
La îndemnul preşedintelui organizaţiei judeţene a partidului,
prefectul îi oferi, îndată după alegeri, primăria satului. Ion Muja
nu primi, dar ceru în schimb să i se facă o ofertă oficială, pentru a
avea în mâna o dovadă împotriva satului. Oamenii, de când se
scăpaseră, în ziua schimbării de guvern, să spună, în cancelaria
comunală, că acum nu-i cu neputinţă să ajungă şi primar, nu-l
mai slăbeau cu înţepăturile. Ba, ironiile sporeau cu cât treceau
săptămânile şi vedeau că Muja încă nu făcuse nicio brânză cu
primăria lui.
Prefectul, mulţumit că nu primea–avea şi el un protejat–i-a dat
hârtia cerută. Cu ea Muja se simţi la adăpost. Şi, într-adevăr,
provocă uimirea satului prin refuzarea ofertei.
Numai când, prin februarie, se mută la oraş, fiind numit în
slujba acea de la bancă, consătenii lui se dumiriră.
Intrarea în liceu a copilei lui Ion Muja provocă multă discuţie.
Cele trei doamne din sat–preoteasa, dăscăliţa şi notărăşiţa–
vorbiră multă vreme, scandalizate, de evenimentul acesta. De
asemenea şi nevestele ţăranilor fruntaşi, care aveau copii la
şcoală la oraş, dar cărora nici nu le trecuse prin minte până acum
să-şi ducă fetele la liceu. De la unire, în fiecare an, tot mai mulţi
ţărani necuprinşi îşi duceau copiii la şcoli mari, mai ales la şcoala
normală, unde aveau întreţinere gratuită. Cu toată reforma
agrară, în sat rămăseseră încă multe familii cu pământ puţin şi
cu copii mulţi. Cum l-ar fi putut împărţi la atâţia? Era firesc ca
acum, în ţara românească, unii dintre băieţi să-şi câştige alt
mijloc de trai. Dar să dai o fată la liceu, să vrei s-o faci doamnă,
cum făcuse Ion Muja, asta nu le întră în cap nici bărbaţilor, dar
mite femeilor!
Un proverb spune că nicio minune nu ţine mai mult de trei zile.
În vremuri de prefaceri nu ţine nici atât. A fost de-ajuns ca
oamenii să afle, dintr-alte sate, mai îndepărtate de ei şi mai
apropiate de oraş, că şi din ele au plecat multe fete la învăţătură
la oraş, pentru ca mirarea lor să înceapă a scădea. Ana pornise
de-acasă curajoasă, fără să verse o lăcrăma, pe câtă vreme tată-
său nu-şi putuse stăpâni câteva icniri de plâns. Veta era
înduioşată, dar se ţinu mai tare ca Ion. Ea nu se mirase de
hotărârea bărbatului de a-şi da fata la liceu şi nu se împotrivise,
pentru că din satele din jurul Săliştei se duceau la şcoală la Sibiu
multe fete de ţărani.
Pentru Ana, lumea nouă în care întră după ce taică-său plecă
spre casă, fu un lung şir de surprize. Se aşteptase ca liceul să fie
o clădire doar cu ceva mai mare decât aceea a şcolii din sat, şi se
trezi într-una cu două etaje, în care se rătăcea mereu. Se
aşteptase să fie între fetiţe de vârsta ei şi mai mici, ca în şcoala
satului, şi se trezi în mijlocul unui furnicar de sute de eleve de
toate vârstele, unele ― adevărate domnişoare. Numai fete şi iar
fete, şi niciun băiat! Crezuse-că se va deosebi de celelalte copile
prin hainele ei, dar toate erau îmbrăcate la fel, în uniformă.
Nici prin minte nu-i trecuse, de câte ori se gândise la liceu, că
va trebui să-şi petreacă ziua întreagă, nu numai orele de clasă, în
mijlocul atâtor fete, să doarmă împreună cu ele în săli cu atâtea
paturi, să mănânce împreună cu ele, la nişte mese nesfârşit de
lungi, înşiruite cu zecile de-a lungul lor, faţă în faţă. Faptul că nu
se mai deosebea prin nimic de celelalte fete o făcu să-şi piardă
dintr-odată încrederea în sine şi să se zăpăcească. Contribui la
aceasta şi împrejurarea, că li se serveau la masă mâncări
nevăzute şi negustate vreodată, şi se simţea umilită ca trebuia să
se uite la vecine ca să vadă cum trebuie să se servească. Spiona
în dreapta şi în stâng cu coada ochiului, şi apoi le imita pe
celelalte, dar adeseori obrăjorii ei albi se aprindeau de ruşine. Era
mereu stăpânită şi când mânca, şi când umbla, de senzaţia
penibilă că celelalte fete se uitau mereu la ea, spionând-o. Uneori
se mânia şi-i venea să sară la ele, să le tragă de păr, să le pună
piedecă, să le pişte prin mâneca uniformei, cum făcea cu copiii şi
copilele satului. Alteori ar fi vrut să facă ceva, orice, numai sa le
atragă atenţia asupra ei, pentru că simţea că se îneacă în
uniformitatea şcolii, în indiferenţa fetelor, care nu o luau în
seamă. Ele vorbeau, râdeau, se plimbau cu cunoscutele lor, iar
ea, Ana, nu avea nicio cunoscută.
Băgă de samă un lucru şi mai grav: elevele din clasa întâia,
deşi nu aveau de unde să se cunoască mai dinainte, totuşi, după
câteva zile, se împrieteniseră cu toatele, ca şi când s-ar fi ştiut de
când e lumea. Numai de ea nu se apropia nimeni. La început nu-
şi dădu sama că nu fetele acelea erau de vină, ci singură
timiditatea ei era vinovată, că ea o ţinea-la distanţă de ele. Când
câteva fete începură să se apropie de ea şi să-i vorbească, băgă de
samă că nu prea ştia ce să le răspundă, că se temea să nu se facă
de râs înaintea lor. Ele îşi spuneau câte şi mai câte despre lucruri
de la ele de-acasă, din familie, pe care Ana nu le înţelegea.
Vorbeau despre părinţi, fraţi şi surori care aveau alte îndeletniciri
decât părinţii ei; vorbeau despre mâncări, prăjituri, torturi de care
ea nu auzise niciodată; despre oaspeţi, despre vizite şi prânzuri în
familiile lor, despre locurile de vilegiatură unde îşi petrecuseră
vara cu părinţii lor. Ce putea să le răspundă când fetele se
interesau de rufăria ei, ce şi-a adus, câte… cutare are, tot nume
pe care ea acum le auzea întâia oară! Sau o întrebau în ce oraş a
făcut şcoala primară, unde trăiesc părinţii şi, ce slujbă au, câte
camere are casa lor, câte uşi, câte fereşti, dacă mamă-sa a făcut
astă-vară dulceaţă de fragi, de cireşe, de zmeură, sau compot de
renglote? şi câte şi mai câte alte prostii. Ana începu să le urască.
Instinctul îi spunea că e străină de ele; din conversaţiile cu
colegele ei, ea înţelese că ele veneau dintr-altă lume şi că ea e
singură cuc. Şi începu să-i pară rău că venise la şcoală la oraş.
În uniforma de liceana, Ana părea mai zveltă şi mai înaltă decât
în costumul ei de sălişteancă. Era una din cele mai frumuşele
copile, nu numai din clasa ei, ci din întreg liceul. Era mamă-sa,
Veta, în miniatură. Numai ochii lungăreţi, încadraţi de sprâncene
dese, negre, îmbinate, păreau mai mari ca ai mamei sale, când îşi
ridicau pleoapele cu gene lungi şi trimeteau sclipiri de un verde
întunecat. Era uşoară şi mlădioasă ca o viespe în uniforma şcolii,
şi totuşi Ana avea adeseori senzaţia că o împiedecă să se mişte în
voie. Şi ceea ce o nefericea mai mult era că i se părea că are
ghetele cele mai mari din clasa ei şi mânile cele mai lungi. Toate
aceste impresii nu erau însă decât reflexe ale nervozităţii în care
trăia de când intrase în liceu, nervozitate care, într-o bună zi,
umplu paharul: sări şi înhaţă de păr pe cea dintâi fată care i se
păru că se uită cu dispreţ la ghetele ei. Şi zile întregi după aceea
vână motive de răzbunare pentru ofense închipuite, trăgând de
păr când pe una, când pe alta dintre colege, zgâriindu-le,
punându-le piedecă pe culuare, încât ajunse repede teroarea
clasei, împrejurarea că, în acelaşi timp, fu ascultată la mai multe
materii şi că dădu răspunsuri foarte slabe o înfurie şi mai rău, o
făcu şi mai agresivă.
Devenind în scurtă vreme elementul recalcitrant al clasei, fu
chemată de directoare, la care se plânseseră, deopotrivă, şi
profesoarele, şi elevele maltratate, ba chiar şi câţiva dintre părinţii
acestora.
― Ana Muja ― îi zise directoarea, cu o voce severă ―, nu aud
lucruri bune despre tine. Baţi fetele, ceea ce-i un lucru
nemaipomenit la noi în liceu şi în internat. Ţi-au făcut ceva?
― Mă batjocoresc!
― Cum se poate?! N-am auzit despre aşa ceva.
Ana nu mai dădu altă lămurire: nu-i putea spune directoarei
cum o batjocoresc. S-ar fi umilit şi în faţa ei.
― Să nu mai aud că te porţi rău. Aici eşti între copile din familii
bune, care nu-s obişnuite cu purtările urâte. Nu vreau să ştiu
cum te-ai purtat la şcoala din satul tău, nici cum ai învăţat acolo!
Dar aici eşti între copii bine-crescuţi; şi nu-ţi permit să te porţi
ţigăneşte. Dar dacă nici carte nu vrei să înveţi, cum îmi spun
doamnele profesoare, să ştii că n-ai să mai poţi rămâne aci. Va
trebui să te trimit acasă, la părinţii tăi. Ana o ascultă fără cuvânt,
fără să clipească, până la sfârşit.
― Dar să nu mă mai batjocorească nici ele pentru că nu-s şi eu
fată de domn, spuse ea în sfârşit.
În cursul înfruntării directoarei, înţelesese deodată că aici era
izvorul întregii ei nenorociri şi a înstrăinării pe care o simţea, a
privirilor furişe ale colegelor: ele erau cu toatele fete de domni; ea
nu era.
Directoarea o privi mirată.
― Dar nu pot crede aşa ceva! Am mai avut în şcoală copile din
familii modeste, şi nu mi s-au plâns niciodată, în şcoală, în
internat nu-i permisă nici-o deosebire! De-aceea purtaţi toate o
uniformă, şi cele sărace şi cele bogate, şi cele din lumea bună, şi
cele de condiţii sociale mai modeste.
Cuvintele din urmă Ana nu le înţelese, dar pricepu ceea ce voia
să-i spună directoarea. Luată de imboldul sincerităţii şi de nevoia
de a se dezvinovăţi, răspunse:
― Râd de mine când stau la masă, când umblu, râd de ghetele
mele, de mâinile mele prea mari.
― Dar nu-s mari deloc, nici ghetele, nici mâinile tale, prostuţa
mea! ― râse directoarea.
― Eşti una din cele mai drăguţe fete din liceu! Cum ar putea să
râdă de tine?! La vorbele astea, Ana îşi ridică pentru întâia oară
caput şi o învălui pe directoare cu privirile ei de-un verde
întunecat. Erau calde şi umede acum. Cuvintele directoarei,
lăudând-o, îi merseseră drept la inimă.
― Dac-ai ajunge printre cele dintâi la învăţătură şi la purtare,
aşa cum eşti printre cele dintâi la fizic, mi-ai face o mare bucurie.
Ana nu înţelese cuvântul fizic, totuşi pricepu ce spusese-
directoarea şi zise:
― O să mă port bine şi o să mă străduiesc să învăţ bine,
doamnă directoare.
După ce ieşi din cabinetul directoarei, se ascunse în fundul
grădinii, după un plop gros, şi plânse îndelung.
De a doua zi se puse cu atâta hărnicie pe învăţat, încât, până la
Crăciun, îşi ordonă întregul ei mic bagaj de cunoştinţe, şi în
trimestrul al doilea întră cu puteri şi voinţe noi de a birui. Totuşi
întâia pe clasă nu reuşi să ajungă decât spre sfârşitul anului
şcolar.
În răstimpul acesta de continuă încordare şi singurătate,
nimeni nu mai ridică nicio nemulţumire împotriva purtării ei, nici
colegele, nici profesoarele. Nu trecu mult, şi elevele mai bune se
uitau la ea cu pizmă, iar cele codaşe, cu o adevărată admiraţie.
După trei-patru luni, multe colege încercau să se apropie de ea,
unele chiar oferindu-se să-i facă mici servicii. Dar Ana nu le
dădea nicio atenţie. Ea nu putea uita umilinţele suferite la
începutul anului–reale sau închipuite–şi nu le arătă prin niciun
semn că ar vrea să le fie prietenă, în chipul acesta credea ea că se
răzbună pe ele pentru dispreţul lor de-odinioară, şi simţea o
bucurie răutăcioasă să le domine şi să le dispreţuiască.

III
Când, la sfârşitul anului, se constată progresul Anei Muja,
întreg corpul profesoral se felicită. Ba se auziră cuvinte de
apreciere şi pentru protectorul politic al Anei Muja. Chiar
directoarea spuse:
― Se vede ca-i cunoaşte familia, ştia că-i un neam de oameni
deştepţi. Ar fi, într-adevăr, păcat ca asemenea talente să rămână
îngropate la ţară.
― Pentru băieţi, înţăleg şi eu că ar fi păcat să rămână fără
şcoală–zise profesorul de religie–dar cu fetele cred că se face o
greşală. Ele ar trebui să rămâie la vechile îndeletniciri, acasă, în
sat. Cel mult aş admite să se facă învăţătoare la sate. Dar aş
reduce numărul şcolilor normale de învăţătoare la trei-patru pe
toată ţara. Prea multe fete absolvă în fiecare an şi aşteaptă să fie
puse în posturi, în curând nu va mai fi loc pentru băieţi, ori nici
pentru unii, nici pentru alţii. Suntem la nici două decenii după
unire, şi posturile în învăţământul primar, ca şi în cel secundar,
sunt mai puţine decât candidaţii la ele. Ce va fi mâne, mi-e şi
groază să mă gândesc!… Totuşi, în şcoala normală mai înţăleg să
între şi fete din popor, din părinţi mai înstăriţi, mai cu tradiţie.
Căci, de-o pildă, nu vei putea da cu inima liniştită o clasă pe
mâna fetei văcarului din sat, ajunsă învăţătoare. Mai mult decât
de cunoştinţe, pe care şi singur şi le poate câştiga oricine, în
educaţie e nevoie de moştenirea unei tradiţii sănătoase. Dar să
primeşti o fată de ţăran la liceu şi să o treci şi prin universitate,
cred că e o greşală fundamentală care se va răzbuna amar.
Discuţia începu în corpul profesoral în după-amiaza zilei în
care s-a ţinut confeinţa de sfârşit de an. Se încheiase partea
oficială, şi discuţia începu de la cazul Anei Muja. Niciuna dintre
profesoare, nici profesorul de religie, nu bănuiră că din câteva
observaţii şi păreri se va aprinde o discuţie care va ţine trei
ceasuri şi de la care vor pleca aproape înduşmăniţi.
Abia termină de vorbit preotul-catihet, că profesoara de ştiinţe
naturale şi sări în discuţie:
― Am tot respectul pentru Biserică, părinte, însă nu mă-mpac
cu prea rigidul ei conservatorism. Adică dumneata ai voi ca
poporul nostru să fie străin de orice evoluţie? Cum au trăit moşii
şi strămoşii să trăim şi noi, nu? şi mai ales, spui dumneata, dacă
mama a fost ţărancă, să fi rămas şi eu ţărancă. Nu admiţi ca o
copilă din popor să înveţe decât cel mult pentru a se face
învăţătoare. Dar de unde dispreţul ăsta pentru ţărani, chiar la
dumneavoastră, care aţi trăit şi aţi lucrat mereu în mijlocul
ţăranilor şi care, la obârşie, sunteţi tot ţărani? De unde ştii
dumneata că în fiica unui ţăran nu se poate ascunde un mare
talent? şi de ce să nu fructifice el pentru neamul întreg? De ce să
se îngroape el între păreţii unei rudimentare vieţi familiale? După
câte înţăleg dumneavoastră, preoţii, nu sunteţi nici azi convinşi că
femeia, este egală cu bărbatul, că această egalitate trebuie să fie
efectivă. Dumneata n-ai auzit nimic despre drepturile femeilor?
― Am auzit, cum să nu fi auzit! Mai cetesc şi eu câte ceva şi
ştiu mai ales ce vrea democraţia de azi: perfecta egalitate! Cred
însă, domnişoară profesoară, că aţi sărit prea departe de discuţia
noastră. Sunt împotriva prezenţei fetelor de ţărani, de
meşteşugari, din clasa de jos, la liceu şi la universitate. N-au ce
căuta aici. Nu pentru că n-ar avea aceleaşi drepturi ca şi fetele
intelectualilor sau ale celor cu profesiuni superioare; nu pentru că
n-ar avea aceeaşi putere de acumulare a cunoştinţelor necesare
unei cariere, ci din alt motiv. Dacă-l voi spune, vă veţi supăra şi
mai rău. Totuşi îl voi spune: pentru că se nenorocesc pe ele însele
şi nenorocesc şi societatea. Pentru că nu-s de-ajuns cunoştinţele
pentru un trai sănătos şi folositor societăţii, ci e nevoie şi de o
solidă educaţie de-acasă, de o tradiţie familială, fără de care totul
se prăbuşeşte.
― Este ceva în ce spune părintele, zise directoarea.
― Ba aici e totul! Toţi avem ochi şi vedem ce se petrece în
societatea noastră, în rândurile tineretului. A trece fără zguduiri
dintr-o clasă socială într-alta e greu lucru. Şi clasele sociale există
ca nişte organe fireşti ale naţiunilor, oricât ar încerca teoriile
sociale să le nege, să le distrugă, ori să le facă o apă şi-un
pământ.
― Biserica a fost totdeauna împotriva socialismului, totdeauna
a susţinut necesitatea firească a bogaţilor şi a săracilor, a
stăpânului şi a slugii. N-a aprobat ea, la începutul creştinismului,
sclavia? N-a îndemnat pe robi să asculte de stăpâni? N-a practicat
ea însăşi sistemul feudal? N-au fost episcopi şi mănăstiri putrede
de bogate, cu aceeaşi iobagi în jug ca şi latifundiile feudale?
întrebă cu o undă de sarcasm în glas profesoara de educaţie
fizică, o femeie uscăţivă, iute ca o suveică şi cu ochi
neastâmpăraţi, de veveriţă.
― Iar ne depărtăm de subiect, domnişoară ― zise preotul,
supărat. Vă rog să rămânem la problema pusă, dacă vrem sa
ajungem la un rezultat şi discuţia să aibă un sfârşit.
― Adevărat– zise directoarea. Să vedem ce-i cu fetele de ţărani
şi cu cele din clasele mijlocii care urmează liceul şi universitatea.
― Voi recunoaşte în treacăt că da, Biserica afirmă orirginea
organică şi necesitatea claselor sociale. Dar fiecare să se
perfecţioneze în cadrul clasei sociale din care face parte, toate
clasele sociale având aceleaşi libertăţi şi drepturi. Şi numai când
un element e pregătit ― fie prin înzestrare deosebită, fie prin
educaţie deosebită–să treacă dintr-o clasa într-alta. Evoluţia şi
primenirea claselor superioare prin elemente din clasele inferioare
este necesară, dar ea trăbă făcută cu mare tact, cu mare grijă,
pentru că nime nu-şi smulge rădăcinile dintr-un teren şi nu şi le
împlântă într-altul, fără mare primejdie pentru el şi pentru clasa
nouă în care se înrădăcinează.
― De, e lucru firesc, spuse cineva.
― Un lucru firesc de care însă, la noi, nu se mai ţine sama.
După unire, noi am dat drumul unui amestec de clase sociale,
adică unui amestec de mentalităţi, de credinţe, de tradiţii, de
obiceiuri, de gând şi de faptă, de credinţă şi necredinţă, de
moralitate şi desfrâu, de caractere şi de lipsă de caractere, din
care talmeş-balmeş numai Dumnezeu singur ştie ce va putea ieşi.
O prăbuşire morală se observă de pe acum. În esenţă, ce spun eu
la problema care s-a pus? ştim crizele prin care trece un
dezrădăcinat, un fiu de ţăran trecut prin liceu şi universitate,
până reuşeşte–dacă reuşeşte şi cum–să se înrădăcineze în noua
clasă socială. Asta cu băieţii. Dar cu fetele? Cu ele va fi neasămuit
mai greu. Optzeci de procente din ele se vor nenoroci înainte de a
putea spune că au pus piciorul pe noul pământ. Pentru că, dacă
pentru un băiat e mare dezorientarea când iasă din tradiţia
satului, din controlul opiniei publice a satului, din supravegherea
părinţilor, dezorientarea fetelor, rămase făra toate aceste razime
morale, va fi mai dezastruoasă. Precum şi este! Priviţi seriile de
dactilografe! Priviţi promiscuitatea în care se trăieşte la
universitate. Şi ăsta e numai un început.
N-au ajuns aici deocamdată decât primele valuri pornite, fără
nici-o selecţie, din toate păturile sociale!
― De ce mai pomeneşti, sfinţia-ta, cuvântul evoluţie? Te văd un
duşman feroce al ei, zise cu dispreţ profesoara de ştiinţe naturale.
― Nu-s împotriva evoluţiei, ci împotriva anarhiei. Şi de câte ori
se încearcă, sau e lăsată o evoluţie la întâmplare, fără selecţie,
urmează anarhia. Aşa cum într-un râu întră, în vreme de potop,
râuleţe şi păraie de pe toate coastele din împrejurimi, îi tulbură
apa şi-l fac să se reverse peste maluri.
― Să mă ierţi, sfinţia-ta–începu c-un aer de superioritate
profesoara de ştiinţe naturale, încruntându-şi sprâncenele. Să mă
ierţi dacă voi crede că în materia aceasta sunt mai acasă decât
dumneata. Evoluţia nu poate fi nici comandată, nici dirijată de
raţiune. Evoluţia este un dat natural în existenţa tuturor
vieţuitoarelor. Sfinţia-ta spui: de câte ori e lăsată la voia
întâmplării ori se încearcă o evoluţie fără selecţie, urmează
anarhia. Dar e un lucru ştiut că evoluţia nu se încearcă, nici nu e
lăsată, ci că se produce după legile ei fireşti, între care însăşi
selecţiunea indivizilor superiori înzestraţi e hotărâtoare. Când nu
există selecţie, nu există nici evoluţie.
― Aşa e în regnul vegetal şi-n cel animal, nu însă şi în cel
raţional şi etic, nu şi în viaţa omenească. Aici nu se provoacă, nu
se întâmplă, nu se realizează nimic de la sine, nu porneşte nimic
din potenţialul static al duhului, ci din cel dinamic: din raţiune şi
voinţă, singurele care fructifică viaţa intelectuală şi morală. Prin
raţiune şi voinţă se face educaţia, iar educaţia şi cultura sunt
criterii de selecţie ce cad subt voinţa şi priceperea noastră. Dar să
nu ne depărtăm din nou, domnişoară, de problema noastră.
Dumneata aprobi numărul enorm de şcoli care, toate, pregătesc
elemente pentru clasa cultă, pentru clasa intelectualilor? Eşti de
acord ca în aceste şcoli să deie năvală o lume amestecată,
provenind din toate păturile sociale?
― Desigur că sunt de acord! Este una din binefacerile unirii
politice a neamului românesc. Toată lumea are dreptul la libertate
şi la lumină. Nu au fost de-ajuns veacurile de întuneric? N-am
rămas noi înapoia atâtor popoare? Instituţiile culturale româneşti,
şcoala în primul rând, înfloresc în mod firesc şi necesar. Năvala
din toate păturile poporului spre şcoală este firească, necesara, şi
dacă n-ar exista, ea ar trebui provocată artificial.
―Da, e adevărat–interveni directoarea–şi mai ales e frumos. Aşa
ar trebui să fie. Dar mi se pare mic că în ce spune părintele este
un sâmbure de adevăr. Nu constatăm noi, cele mai vechi în
învăţământ, în fiecare trimestru şi la fiecare sfârşit de an, că
nivelul cunoştinţelor scade din an în an la elevele noastre? Iar
despre greutatea tot mai mare de a păstra o bună disciplină în
şcoală şi în internat, ce să mai spunem? Mi se pare că nu trece zi
să nu se plângă vreuna dintre dumneavoastră. Şi mi se pare că
avem, cu doar trei schimbări, acelaşi corp didactic cu care am
deschis liceul. Nu, observaţia părintelui cuprinde o sămânţă de
adevăr. Nu ştiu dacă aţi remarcat şi dumneavoastră, dar eu am
observat acest detaliu: contingentele cele mai bune, ca inteligenţă,
silinţă la studiu şi ca purtare, sunt elevele din clasele a şaptea şi
a opta. Şi dacă le vom studia fişele personale, ne vom convinge că,
fără excepţie, sunt fiice de funcţionari superiori, de liber-
profesionişti–advocaţi, medici, ingineri–de preoţi, de învăţători. Cu
cât coborâm în clase, aflăm material tot mai variat, şi ca
inteligenţă, şi ca zel la carte, şi, mai ales, la purtare. Şi
constatarea aceasta coincide cu datele personale ale elevelor: cu
cât trec anii, cu atât dau năvală la liceu tot mai multe copile din
cele mai diferite pături sociale. Spuneţi-mi, nu aţi făcut şi
dumneavoastră asemenea constatări?
― Aveţi dreptate, răspunseră aproape în cor profesoarele.
― Eu, principial, nu pot recunoaşte aşa ceva–zise profesoara de
educaţie fizică. Pentru mine nu există strat social, clasă, tagmă cu
prerogative. Nu există decât înzestrare intelectuală. Sunt elemente
superior înzestrate, şi ca inteligenţă, şi ca inimă, în clasa cea mai
umilă, după cum sunt idioţi şi anormali moraliceşte în clasa
superioară. Să înţelegem odată că, în ziua de azi, nu naşterea este
o prerogativă care îţi dă dreptul de a te număra între elite, ci
numai înzestrarea spirituală şi morală.
― E uşor să nu recunoşti principial un lucru, şi el totuşi să
existe, interveni profesoara de franceză. Principial sunt şi eu de
părerea dumitale că naşterea n-ar trebui să fie o prerogativă
pentru a ajunge în pătura conducătoare, ci numai înzestrarea
spirituală şi morală. Şi cred, de asemenea, că un mare talent
poate răsări în orice clasă sociala. Exemple sunt destule, în toate
manifestările vieţii. Dar la ce-mi este de folos teoria, când practica
vieţii ne arată că, fără cei şapte ani de acasă, un tânăr rămâne
primejduit în tot cursul dezvoltării sale?
― Şi dumneata crezi că cei şapte ani de-acasă se pot căpăta
numai în familiile intelectualilor? Nu pot fi căpătaţi şi într-o
familie de plugar sau într-una de meşteşugar? ― reveni profesoara
de educaţie fizică. Ori poate ca aceasta este şi convingerea
părintelui.
―Nu voi fi tocmai eu, care m-am ridicat dintre ţărani, atât de
nedrept încât să nu recunosc că cei şapte ani de-acasă pot fi
căpătaţi în orice familie cinstită, care trăieşte după legile morale,
fie că e vorba de plugar sau de meşteşugar. Decât, un singur
lucru: acasă se creşte şi se face educaţia pentru acasă, adică
pentru mediul în care trăiesc părinţii şi are să trăiască şi fiul. Nu
pentru un mediu străin, pentru o clasă socială necunoscută.
Dacă familia e degenerată fiziologic sau spiritual, cei şapte ani de-
acasă nu plătesc nimic în orice clasă socială s-ar naşte cineva,
mai ales dacă se naşte cu o moştenire grea.
― Totuşi, după dumneata, clasele sociale, la care ţii atât de
mult, ar trebui închise ermetic şi lăsate să se anchilozeze. Pentru
că, după teoria dumitale, nu văd cum s-ar putea face trecerea
dintr-o pătură socială într-alta şi cum s-ar putea primeni
societatea–întră în discuţie şi profesoara de matematici. S-a vorbit
aici că una e teoria, şi alta e practica. Acuma, pe părinte, eu o să-l
bat cu însăşi persoana domniei-sale. Însuşi ne-a spus că se trage
din ţărani. Cum se poate să fie azi intelectual, cu o familie
respectata, cultă, ca şi când ar fi avut o lungă tradiţie în spate?
Cum se explică atâtea salturi de-a-dreptul din pătura ţărănească
în cea mai solidă pătură conducătoare? De unde s-a ridicat aşa-
numita dumneavoastră clasă cultă în decursul unui veac? Nu din
ţărănime? Căci boieri n-aţi prea avut. Iar cei pe care i-aţi avut au
beneficiat de feudalism şi s-au maghiarizat.
― În ce mă priveşte, ştiu bine că nu-i una dintre
dumneavoastră ca să nu-mi spună în spate: Ce mai ţopârlan! sau:
Uite-l şi pe popa!. Suntem în acelaşi corp-profesoral de atâţia ani
şi suntem încă străini.
Profesoarele, în frunte cu directoarea, începură să facă gesturi
de negaţie şi sa protesteze prin exclamaţii monosilabice.
― Nu, vă rog, nu acuz şi nici nu mă compătimesc; fac o simplă
constatare. Dumneavoastră aţi venit toate din vechiul regat. Noi,
în Ardeal, înainte de unire, n-am avut fete licenţiate. Am avut deci
noroc cu dumneavoastră. Nu spun ce spun ca un reproş. Dar ştiu
şi simt că în atâţia ani v-am rămas tot străin, cum străine mi-aţi
rămas şi dumneavoastră. Urmă o consternare; se auziră câteva
exclamaţii de mirare.
― Să ne înţălegem, doamnele şi domnişoarele mele. Noi facem
aci o discuţie serioasă. Cu persoanele nu avem nimic de-mpărţit.
Nu putem avea. Niciun gând de-a ofensa pe cineva. Dar acesta e
adevărul: eu, să zicem, sunt un intelectual ridicat din pătura
ţărănească. Bun! Eu am căpătat cei şapte ani de-acasă într-o
familie de ţărani. Bun! Eu am făcut liceul şi patru ani de teologie.
Iarăşi bun! Dar eu am rămas şi azi cu mentalitatea de ţăran, nu
am împrumutat una de domn; eu eram mai potrivit ca preot într-
un sat, aşa cum am început, decât sa fac pe profesorul de religie
la oraş. Dumneavoastră nu mă puteţi accepta, şi e firesc, ca pe
unul dintr-ai dumneavoastră, din clasa socială în care aţi crescut.
Iată ce am vrut să spun! şi iată pentru ce dumneavoastră nu vă
vor putea propovădui morala şi dogma creştină decât preoţii ieşiţi
din aceeaşi clasă socială cu dumneavoastră. Dumneavoastră aveţi
oroare de creştinism pentru că aveţi oroare de popa tradiţional, de
popa ridicat din ţărănime.
― Vai de mine, părinte, dar unde vrei să ajungi dumneata?!
Cum poţi să spui că noi avem oroare de creştinism?! întrebă
directoarea, îmbrăcându-şi întreaga autoritate administrativă.
― Cer iertare la toată lumea, doamnă directoare. Dar chiar felul
cum îmi apăr eu punctul de vedere dovedeşte că-s din altă clasă
socială. Intre ai mei, nime nu s-ar fi scandalizat de o asemenea
argumentare. Deci să mă întorc la observaţia doamnei profesoare.
Nu-s împotriva anchilozării claselor sociale, ci pentru regenerarea
lor prin trecerea dintr-un strat social într-altul. Aşa s-a născut
mica pătură intelectuală din Ardeal, înainte de unire. Nu sunt
deci împotriva regenerării, ci împotriva devălmăşiei, fiindcă ea e
întotdeauna producătoare de anarhie, şi ideologică şi, mai ales,
etică. Oamenii aceia care s-au săltat la noi din clasa ţărănească
de-a una în cea conducătoare a păturii intelectuale sa nu credeţi
că au pornit dintre orice elemente ale ţărănimii sau ale
meseriaşilor. Nu au răsărit din orice familii, ci numai din câteva,
selecţionate în scurgerea timpului, atât ca intelectualitate, cât şi
ca cinste şi hărnicie. Şi ei toţi au muncit şi au luptat din greu
până să ajungă la o diplomă. Burse erau puţine pe vremea aceea,
şi nu se dădeau decât după un singur criteriu: sporul la studii şi
o bună purtare morală. Ei făceau un adevărat exerciţiu al tuturor
virtuţilor până ajungeau să însămne ceva, până ce-şi câştigau o
conştiinţă nouă despre ei înşişi, despre misiunea lor în noua clasă
socială în care intrau, punând la bătaie propriile lor puteri
spirituale. Cu pilda pe care le-o dădeau înaintaşii, cu ceea ce se
cristaliza în sufletul lor din proprie experienţă, ei întrau în noua
clasă socială, ca să zic aşa, cel puţin cu jumătate din ceea ce face
tradiţia şi ajută la formarea caracterului. Azi, însă, condiţiile în
mijlocul cărora se ridică tineretul din clasele de jos în pătura
conducătoare sunt complet schimbate: aproape oricine vrea să
între în liceu, întră. Burse sunt destule. Iar intervenţiile celor
puternici prin politică nu iau în considerare talentul, pregătirea,
neamul, ci numai interesul electoral şi de partid. Pe Ana Muja n-
am primit-o datorită unei asămenea intervenţii? şi, după
convingerea mea, chiar dacă a ajuns prima în clasă, locul ei nu
era la liceu, ci cel mult în şcoala normală. Şi cazul ei ce, este
unic? De vro patru ani, nu vă plângeţi toate, în frunte cu doamna
directoare, de intervenţiile ce se fac, fie pentru primire, fie pentru
examene?
 ― E adevărat, răspunseră câteva profesoare.
― Dar de Ana Muja nu ne putem plânge, spuse profesoara de
ştiinţe naturale.
― Ei bine, a fost o întâmplare fericită să fie un element bun.
Dar altele, de care vă plângeţi?
Şi profesoarele începură să numere. Pomeniră vreo
cincisprezece nume. Directoarea zise, îngândurată:
― Tot mai mult îmi vine să cred că părintele vede just lucrurile,
cel puţin unele lucruri, într-adevăr, eu nu-mi pot explica declinul
învăţământului în clasele inferioare ale liceului, ca şi purtarea tot
mai îngrijorătoare a noilor eleve decât prin lipsa aceasta de
selecţie a materialului uman ce ne vine din toate straturile
sociale. Altă explicaţie n-ar rămâne, decât una care nu ne-ar
încânta pe niciuna din noi.
― Care anume?! întrebă intrigată profesoara de istorie şi
geografie.
― Că noi nu ne mai ocupăm de eleve cu aceeaşi râvnă ca în anii
cei dintâi, de după deschiderea liceului. Cred însă că explicaţia
asta nu ne-ar conveni nici-uneia.
― Desigur că nu, pentru că nu acoperă adevărul.
Profesoarele se mişcară pe scaune, îşi aruncă priviri repezi.
Obrajii unora se aprinseră, altele păliră, în conştiinţa ei, fiecare îşi
recunoştea o vină, o micşorare a elanului cu care lucrase în primii
ani. Câteva îşi aduseră aminte şi de observaţiile cuprinse în
procesele-verbale ale inspectorilor şcolari din anii din urmă, de
mustrările colegiale făcute de directoare în decursul anilor.
Câteva clipe, în sala de şedinţe se făcu linişte. Câteva clipe, dar
de ajuns pentru ca ele să-şi aducă aminte elanul cu care veniseră
în Ardeal. Erau pe atunci mai tinere cu atâţia ani, nicio linie a
tragicului vieţii nu le apăruse încă pe faţă, erau cu sufletul plin
încă de soarele nădejdii, erau mai bune, mai generoase… Nu prea
aveau atunci nevoie nici de ruj, nici de alifii, şi inima nici uneia
nu se zbârcea când vedea o elevă mai răsărită, frumoasă şi
gingaşă. Da, cu sufletul de-atunci puteau să-şi vadă mai uşor şi
mai bine de şcoală. Dar anii au trecut, şi firea lor, fără să-şi deie
sama, a devenit tot mai sacă şi mai înăcrită… în câteva clipe în-
trevăzură adevărul: va fi scăzut şi zelul lor, şi puterea lor de
supraveghere. Dar de la a recunoaşte până la a mărturisi este o
distanţă destul de lungă. Nu fură în stare să răspundă directoarei
decât profesoara de istorie-geografie şi una din cele nou-venite.
Cea dintâi zise:
― Poate nici zelul nostru nu mai e cel vechi, doamnă directoare.
Şi dacă vom examina cauzele, vom constata că nici nu e lucru de
mirare. Profesorul trebuie să fie scutit de grija zilei de mâne,
pentru a-şi putea dedica tot sufletul şcolii. Dar noi aşteptăm de
mulţi ani o mai justă salarizare, şi aşteptarea noastră a rămas
zadarnică.
Celelalte, văzând cum începuse colega lor, se liniştiră dintr-o
dată şi aprobară.
― Aşa este–confirmă şi directoarea– la toate congresele
profesorilor secundari se pune problema asta, dar nimeni nu o
soluţionează. Ba ne mai auzim şi dojane de la cei mari, că nu ştim
altceva decât să cerem urcarea salariilor. Ei, care sunt bine
plătiţi, nu înţeleg ce problemă capitală e aceasta pentru progresul
învăţământului. Dascălul cuprins de griji materiale zilnice, cu
gândurile împărţite între necazuri, nu-şi poate vedea cu tot
sufletul de şcoală.
― Vine, în al doilea rând–continuă profesoara de istorie–
schimbarea deasă a programelor, a legii învăţământului chiar!
Unde nu e continuitate nu poate fi progres, ci numai zăpăceală,
care ameţeşte.
― Dar continua frică a fiecăruia că poate fi mutat cine ştie unde
în interes de serviciu, dacă altul râvneşte la postul tău şi are o
bună protecţie politică? spuse profesoara de limba română.
― Într-al treilea rând sunt suplinirile prea multe, urmă
profesoara de istorie.
― Noi nu ne putem plânge de răul acesta; nu am prea avut
supliniri, zise directoarea.
― Eu vorbesc în general despre defectele şi piedecile care
frânează progresul şcolii. La noi, spre norocul liceului nostru, n-
au fost, dar la altele!… Nu mă mir că ne judecă ardelenii cum ne
judecă… E numit cineva, ca azi, la un liceu fruntaş, iar ca mâne
îşi cere concediu de studii, pleacă în străinătate, îşi pune cine ştie
ce suplinitor, şi nu da pe la şcoală cu anii. E un adevărat scandal!
Una dintre profesoare se simţi ofensată: avea un frate profesor
titular la liceul de băieţi din localitate, şi nimeni încă nu-l văzuse
la faţă.
― Sunt necesare şi suplinirile– zise ea–căci altfel cum ar putea
să-şi completeze studiile universitare băieţii săraci?
― Au vreme înainte de a fi numiţi. Bursa li s-ar da oricum. Dar
ei vor să încaseze, fără să muncească, şi o parte din salariu. Unii
se căsătoresc şi pleacă în străinătate cu nevastă cu tot. Se-nţelege
că doi nu se-ajung dintr-o bursă.
― Nu asta împiedecă progresul învăţământului…
― Nu, de bună samă, dar din lipsuri de-acestea mici, dacă se
adună, poate veni răul cel mare.
Intră în discuţie şi profesoara de fizico-chimice, care până acum
ascultase cu interes, fără să spună vreun cuvânt. Era o femeie de
vreo patruzeci de ani, cuviincioasă, liniştită, serioasă, foarte
stăpână pe nervii ei. Celelalte o cam dispreţuiau pentru ţinuta ei
cam neglijentă, după părerea lor. Era singura care nu întrebuinţa
nici pudra, nici rujul şi care nu se tunsese încă.
― În ce mă priveşte, trebuie să recunosc– începu ea–că nici eu
nu mai am entuziasmul din primii ani, şi afirm că una din cauzele
principale ale regresului care se constată în învăţământ este şi
această micşorare a flăcării apostolice. Pentru că eu aşa simţeam,
că vin să fac un apostolat în Ardeal. Ceea ce m-a răcit pe mine vor
fi şi anii trecuţi, vârsta, care nu mai este a tinereţii, dar este mai
întâi mediul rece, nepăsător şi indiferent în care trăiesc şi cred că
trăim cele mai multe. Credeam, când am venit în Ardeal, că vom fi
îmbrăţişate cu căldură de societatea românească de aci. Ei bine,
au trecut atâţia ani, şi trăim aproape izolate. Eu, cel puţin, sunt
mereu singură-cuc. Situaţia aceasta demoralizează, micşorează
flacăra iniţială, dacă nu o stinge cu totul.
― Da, ardelenii spun că cei din regat le iau pânea de la gură,
confirmă alta.
― În alte domenii ale vieţii publice se poate să aibă dreptate. Nu
ştiu şi nu vreau să vorbesc despre ce nu ştiu. Dar în
învăţământul secundar pentru fete, nu ar trebui să se plângă.
Fără noi nu l-ar fi putut deschide, fiindcă nu aveau profesoare
calificate pentru liceu şi şcoala normală. Aici nu le-a luat nimeni
pânea de la gură.
― Nu azi sau mâne–zise directoarea. Dar în viitorul apropiat? în
patru-cinci ani vor avea zeci, dacă nu sute de licenţiate, şi acestea
unde vor fi plasate? Corpul didactic existent nu poate fi pensionat
atât de curând.
― De, nici Dumnezeu nu poate satisface pe toată lumea! Fără
noi nu se putea începe învăţământul secundar de fete. Ba, este
evident că nici cel de băieţi, deşi profesori au avut mai mulţi. N-au
fost siliţi –de lipsă, de bună samă–să facă profesori din învăţători
şi din preoţi, aşa-numiţii cursişti, pe care toată lumea îi
învinovăţeşte de scăderea nivelului învăţământului?
― Pentru izolarea în care trăim–reveni la subiectul ei profesoara
de fizico-chimie–cred că suntem vinovate şi noi. Nu inspirăm
destulă încredere, destulă garanţie de seriozitate societăţii
ardeleneşti.
Un freamăt de iritare trecu prin corpul profesoral. Se aruncară
priviri mânioase, revoltate, se auziră cuvinte de indignare.
Vreo patru întrebară deodată:
― Cum nu oferim garanţii de seriozitate? Prin ce?
― Prin multe!
― Am vrea să auzim!
― Dar ştiţi şi voi ca şi mine! Societatea ardeleană, boanghinii
ăştia, cum le spunem noi la supărare, vor să vadă în profesor şi în
profesoară pe părinţii copiilor lor. Oameni care prin pilda lor să le
inspire încredere şi părinţilor şi copiilor. Ei nu pot concepe ca o
profesoară să se tundă ca ultima manicuristă, să poarte rochiţe
scurte până la genunchi, să fie mereu cu oglinjoara şi rujul la
îndemână. Din acest motiv nu au încredere în noi, ba ne şi
dispreţuiesc. Din nefericire, am avut prilejul să aud astfel de
aprecieri.
Afară de directoare şi de profesoara de fizico-chimie, toate
săriră de pe scaune ca azvârlite de resorturi. Unele se pregăteau
să plece, altele să-i scoată ochii celei care vorbise. Şi altădată mai
făcuse ea aluzii la aceste slăbiciuni femeieşti, dar încă nu le
atacase direct şi într-o discuţie serioasă.
Până să-şi revină celelalte din indignarea lor, profesoara de
fizico-chimice continuă:
― Zadarnic vă scandalizaţi şi vă burzuluiţi. Sclavia aceasta a
modei, aducând-o în clasă, purtând-o pe stradă, contribuie şi ea
la o proastă educaţie a fetelor. Dezmăţul lor se datoreşte şi acestei
griji exagerate faţă de exteriorul vostru.
Directoarea sări şi ea înţepată de pe scaun:
― Despre ce dezmăţ vrei să vorbeşti?
― Ei, parcă tu poţi vorbi de o grijă exagerată faţă de exteriorul
tău!
― Dar e o ofensă pe care nu o putem tolera!
― Să-mi daţi voie! Nu e nici-o ofensă. Discutăm despre cauzele
scăderii nivelului învăţământului şi a purtării în ultimii ani. Eu
am tăcut şi am ascultat în linişte ce s-a vorbit până acum. Nu-s
liberă să-mi spun şi eu părerea mea?
Doamna directoare a binevoit să mă întrebe la ce dezmăţ fac
aluzie. Ei bine, m-am gândit la cel observat de toată lumea în
rândurile tineretului. Nu m-am gândit numaidecât la Liceul şi
internatul nostru. Dar n-am avut şi noi cazuri? N-am eliminat
anul trecut trei, şi anul acesta două eleve?
― Cred că un singur apărător ai între noi, pe părintele, zise una
din profesoare, încercând să pătrundă în gândurile preotului, care
de mult nu mai spusese niciun cuvânt, ci, cu fruntea răzimată în
palme, cu ochii pe jumătate închişi, asculta.
Grupul se mai liniştise şi fiecare îşi relua locul pe scaun.
― Apărător? Se poate! Dar nu numai al domnişoarei colege, ci şi
a altora, care au vorbit înainte. Toate au pus punctul pe câte un
adevăr în legătură cu scăderea progresului la studii şi morală. Eu
rămân însă la ceea ce am spus de la început: vina principală e
prea marea năvală, fără nicio selecţie, din toate păturile sociale, la
liceu şi la universitate. Pentru a ne întoarce de unde am plecat–
continuă părintele-catihet–eu recunosc progresul pe care l-a făcut
eleva Ana Muja. Totuşi nu aprob părerea generală că, rămânând
în sat, s-ar fi pierdut un lumen, sau că n-ar fi fost mai fericită, în
copila asta mie-mi pare că este ceva ascuns. Urmăreşte un scop
anume. Poate că mă-nşăl, dar n-aş crede. Mi se pare de-o
mândrie exagerată.
― Dumneavoastră, preoţii, sunteţi totdeauna bănuitori–zise
directoarea, ridicând şedinţa. Auziţi la spovedanii atâtea păcate,
încât le vedeţi în fiecare om.
― Mai bine facem noi, care nu i le spunem; îl ajutăm pe
părintele să fie mai optimist, zise una dintre cele mai tinere.
― Da, a adevărat! Dumneavoastră îndemnaţi copilele să se
spovedească, dar nici-una dintre profesoare nu se apropie de
patrafir şi de cuminecare. Pot spune că-i o puternică pildă de-a
înălţa moralul elevelor!
Profesoarele, în frunte cu directoarea, erau obosite, enervate, şi
de lunga şedinţă pentru clasificări, şi de discuţia pornită din cazul
Anei Muja. Aşa că nu luară în samă aluzia maliţioasă a părintelui,
şi se ridicară, pregătindu-se de plecare. Când ieşiră din sala de
şedinţe, încă mai purtau pe feţele aprinse urmele discuţiei aprige
ca o bătălie.

IV
 Când, după şase ani, căzând guvernul liberal, Ion Muja fu scos
din slujba şi din locuinţa lui de la bancă şi se mută iarăşi în sat,
sătenii aşteptară zadarnic să se întoarcă acasă şi Ana. Oamenii
socoteau că, de vreme ce Ion Muja nu mai avea nicio putere, fata
lui nu va mai fi ţinută gratuit la şcoală. Dar se înşelau. Ea, ajunsă
prima în clasa întâi, îşi păstrase locul în toate cele şase clase ale
liceului, cât stătuse tată-său în slujbă, începând din clasa a treia,
rămânea în internat şi în vacanţele de Paşti şi de Crăciun, şi ar fi
rămas şi în vacanţa de vară, dacă ar fi permis regulamentul şcolii.
Ana venea, în prima zi de Paşti şi-n prima zi de Crăciun, de la
biserică, direct la locuinţa părinţilor şi prânzea cu ei. Încolo, în
celelalte zile al anului şcolar, nu le mai călca pragul.
Profesoarele, în frunte cu directoarea, se mirară de stăruinţa ei,
în clasa a treia de liceu, de-a rămâne în internat. Ştiau că părinţii
Anei locuiesc în oraş, şi nu-şi aminteau să mai fi întâlnit în
cariera lor un alt caz când o elevă să nu-şi dorească să-şi petreacă
vacanţa alături de părinţi. Pentru a putea rămâne în internat, Ana
se arătă gata să facă până şi mici servicii la bucătărie, al cărei
personal se cerea mereu, de sărbători, în concediu.
Mamă-sa, Veta, se supăra în toată legea.
― Se poate una ca asta?! ―îi zicea ea bărbatului. Să nu se
dorească ea acasă nici măcar de sărbători?!
― Vrea să-nveţe şi în vacanţă, îi lua Ion apărarea.
― Ce, Doamne iartă-mă, să mai înveţe?! Unde vrea să ajungă?
Nu e întâia în clasă? Apoi, chiar dac-ar fi aşa cum zici, nu-şi
poate aduce cărţile acasă, cum a făcut până acum, şi să cetească
aici?
― Nu poate aduce întreaga bibliotecă!
― Ce s-aducă?
― D-apoi toate cărţile pe care le are şcoala, biblioteca şcolii.
Dar mamă-sa nu putea fi înşelată.
― Ascultă-mă, Ioane! ştii tu de ce nu vine ea? I-e ruşine cu noi!
― Ce vorbeşti prostii, tu femeie!
― Bine-ar fi să fie prostii, dar nu sunt! A crescut mare, e
domnişoară acum, poartă uniforma liceului, şi i-e ruşine s-o vadă
oamenii întrând şi ieşind din pivniţa asta unde locuim.
― Vorbeşti şi tu prostii! Cum să fie locuinţa noastră pivniţă? E
un subsol, tu muiere, şi încă unul foarte bun, mare şi uscat. Şi
un profesor poate locui aici, nu numai un slujbaş ca mine.
― Dacă vrei să nu fie pivniţă, bine, fie şi ce spui tu că este. Dar
copilei i-e ruşine s-o vadă lumea întrând şi ieşind de-aici. Şi mi se
pare că-ncepe să-i fie ruşine şi de noi. De tine încă nu atâta, că tu
te-ai nemţit, dar de cătrinţa şi de şurţa mea, da.
― Vorbeşti ca o femeie proastă ce eşti!
― Spun ce văd cu ochii şi ce simt cu inima.
Ion Muja ştia că nevastă-sa are dreptate, şi cu toate că în sinea
lui se împăcase cu atitudinea fetei, îi era ruşine să recunoască pe
faţă.
Lucru de mirat, dar aşa era: omul încerca să legitimeze
purtarea fetei. I se părea că e îndreptăţită şi că e firesc să-i fie
ruşine să între şi să iasă din locuinţa lor, din subsol, ea, o
domnişoară în toată legea, cum era acum. El însuşi se simţea
umilit când o vedea întrând; se simţea parcă umilit chiar şi
pentru că era tatăl ei, şi că Veta îi era mamă. I-ar fi plăcut s-o ştie
pe copila lui fiica unor părinţi bogaţi, cu înaltă situaţie socială; s-
o vadă întrând şi ieşind dintr-o casă mare, cu două sau trei
caturi. Ba, uneori le invidia pe domnişoarele care coborau, în faţa
locuinţii lui, din automobile. Nu era vrednică şi fiică-să de-o
asemenea viaţă?
Pe faţă însă nu cuteza să-şi mărturisească gândurile acestea. I;
se părea că e ceva împotriva firii, ceva ruşinos, degradator în
sentimentele sale adevărate. Pe faţă, încerca să o convingă pe
Veta că ea nu are dreptate.
La un Paşti, odată–Ana era în clasa a patra de liceu–mamă-sa
nu mai putu răbda, şi când copila, după ce prânzise cu ei, se
ridicase să plece, i se puse în drum şi o opri cu hotărâre.
― Nu o să pleci nicăiri! Până începe şcoala rămâi acasă! Avem şi
noi dreptul, eu şi tată-tău, să ne bucurăm de tine câtevă zile.
Ana îi înfruntă hotărâtă privirea şi zise fără să clipească:
― Dar m-aşteaptă doamna directoare! Ea nu ştie că voi rămâne
acasă!
― Merg eu numaidecât să-i spun, răspunse Veta, fericită la
gândul ca fata se-nvoieşte şi osândindu-se în sinea sa că n-a fost
de la început mai energică.
― Nu e nevoie să te duci, zise Ana, şi glasul ei, cam îngheţat, o
înjunghie în inimă pe mamă-sa.
― Dar spuneai că nu ştie că vei rămâne acasă!
― Nici nu voi rămâne! Mi-e cu neputinţă! Am de cetit, am de
scris!
― Are fata de lucru! De ce nu-i dai odată pace? interveni Ion.
 ― Ba e ceea ce-am simţit eu mereu, zise cu glas ostenit Veta.
― Sst! Să-ţi tacă gura! porunci Ion Muja.
― Gura poate tăcea, dar inima ba!
Şi Veta izbucni într-un plâns care o zgudui multă vreme, în
timp ce Ana, aşezată pe un scaun, privea în gol.
― Prostii! ştii ce crede ea? ştii de ce plânge acum? Crede că tu
nu rămâi la noi pentru că… ai fi prea mare domnişoară pentru
noi…
― Pentru că i-e ruşine de noi! gemu femeia.
Ana se ridică în picioare, în ochi i se aprinseră luminiţele acelea
mici şi reci şi-i fixă pe rând pe tată-său şi pe mamă-sa.
― Nu mi-e ruşine. De ce să-mi fie? Dar nu am ce face acasă, nu
am ce face la dumneavoastră. M-am învăţat cu lucrul, şi fără
lucru mi-e urât.
Printre lacrămi, mamă-sa-i prinse privirea şi simţi alt junghi:
înaintea ei era o fată străină, care se uita la ea cu o nepăsare rece.
Dar era nepăsare, sau era dispreţ?
Se surpă ceva şi în Ion Muja când întâlni ochii Anei. Nu-şi
putea da sama ce anume, dar rămase cu senzaţia că s-a
încovoiat, ca şi cum i-ar fi slăbit brusc şira spinării.
Veta zise:
― Dacă ţi-e urât cu noi, poţi să pleci. Dacă îţi face plăcere poţi
chiar să uiţi că suntem părinţii tăi. De altfel, nici nu-ţi mai
suntem: eşti fată mare de-acum. Poţi pleca. Nimic nu te mai
opreşte. Dumnezeu să te aibă în paza sa!
Veta îşi zbici repede lacrămile cu mâneca de la cămaşă şi-şi
făcu de lucru prin casă.
Ana rămase o clipă nemişcată, cu braţele moarte, căzute de-a
lungul trupului. Oricât de insensibilă păruse mai nainte, cuvintele
mamei sale o durură. Simţea că numai o mare suferinţă i-a putut
aduce pe buze cuvintele acelea în care şuierase dispreţul. Totuşi
inima ei nu se muie, şi, după câteva clipe de nehotărâre, spuse
bună-ziua şi plecă.
Tot în clasa a patra de liceu Ana Muja se împrieteni cu vreo
zece fete din toate clasele, începând de la a treia în sus. Toate
erau externe, fie că părinţii lor locuiau în oraş, fie că erau
găzduite la rude sau că locuiau în pensiune la familii fruntaşe.
Între elevele interne erau doar trei-patru cu care Ana Muja
vorbea mai dezgheţat. La celelalte se uita de parcă n-ar fi fost
demne nici măcar de privirea ei.
 În ultimul trimestru al clasei a patra, directoarea începu sa fie
asaltată de familii din oraş, care aveau copile la liceu, rugând-o s-
o lase pe Ana Muja să prânzească la ei. Aproape că nu era
duminică şi sărbătoare în care să nu o ceară cineva. Directoarea
nu se împotrivi. Eleva era întâia în clasă, cu o purtare morală
foarte bună. Părea foarte liniştită şi cuminte. Numai un lucru o
neliniştea, şi-l spunea tuturor solicitanţilor: Ana, deşi era numai
în clasa a patra, trecuse de şaisprezece ani, era deci la vârsta cea
mai primejdioasă. Dar oamenii se obligau să o ia de la şi s-o
aducă ei înşişi la internat.
Încă de la început directoarea se miră de aceste invitaţii. Cu
cele mai multe fete ai căror părinţi o invitau, Ana nu era colegă de
clasă; unele erau mai mici, altele, din clasele superioare. Părinţii
răspundeau de obicei că atât de mult ce-a vorbit fata lor despre
Ana Muja, încât ar vrei s-o cunoască şi ei. Şi se părea că în toate
casele în care fusese invitată, Ana făcuse o foarte bună impresie,
pentru că în unele familii fu poftită şi de câteva ori la rând.
Fu îndrăgită mai ales de familia judecătorului Frunzescu. Fiica
acestuia, Rada, era cu o clasă înaintea Anei, dar fetele erau de
aceeaşi vârsta. Fu invitată să-şi facă vacanţa la ei, la o moşie din
vechiul regat şi să petreacă împreună vreo trei săptămâni la mare.
La sfârşitul clasei a şasea, când tocmai primise această
invitaţie, Ion Muja veni la liceu ca să ia unele lucruri ale fetei,
care nu-i trebuiau acesteia în timpul vacanţei de vară. Omul opri
trăsura cu un cal la poarta şcolii, şi tot tuşind mărunt, dregându-
şi glasul, întră în biroul directoarei.
― Ana nu v-a spus nimic? întrebă directoarea.
― Nu. Ce să ne spună?
― E invitată, peste vară, într-o familie, pentru vacanţa-ntreagă.
Mă mir că nu v-a înştiinţat. Doară ştia încă de la începutul
lunii!…
Ion Muja nu răspunse. Simţi cum i se ridică un val de sânge în
obraji şi-l furnică aprinzându-i. Pe-o clipă i se păru că Ana i-a
dezvăluit directoarei taina lor, dacă nu direct, cel puţin indirect,
de vreme ce primise invitaţia de a-şi petrece vacanţa într-altă
familie decât a ei. Dar nu, directoarea părea să nici nu ştie şi nici
să bănuiască adevărul. Fetei i s-a făcut o invitaţie şi a primit-o.
Ce era de mirare în asta? Cazul nu era unic. Se mira numai că
nu-şi înştiinţase părinţii.
Muja, dându-şi sama că nu are de ce să se ruşineze, întrebă::
 ― Cine a invitat-o?
― Familia judecătorului Frunzescu, care a invitat-o adesea şi la
masă. Ştiţi doară că fiica lor, Rada, e cea mai bună prietenă a
Anei.
― Da, ştim! înghiţi în săc Ion.
Nu ştiau nimic, nici că era invitată pe la prânzuri, nici că avea
o prietenă atât de bună…
Directoarea apăsă pe butonul de pe masă, şi, când întră,
servitorul, zise:
― Cheam-o pe domnişoara Ana Muja.
Ion simţi ca o ameţeală dulce, dar nu la cap, ci la inimă: încă
nu auzise pe nicio profesoară a copilei sale spunându-i
domnişoară.
Fata veni în grabă şi aruncă o privire mirată spre taică-său.
Directoarea aşteptă să-şi salute părintele, dar Ana părea că nici
nu are de gând. Directoarei i se păru un lucru nefiresc, şi o făcu
atentă printr-un gest. Dar Ana nu ştiu, la repezeală, cum să-l
salute-n faţa directoarei, să-i spună. Buna-ziua, ori sărut-mâna,
şi nu zise nimic.
― V-aţi întâlnit înainte de-a întra tatăl dumitale la mine?
― Nu. De la Paşti nu ne-am mai văzut, zise Ion.
― Tatăl dumitale a venit să te ducă acasă. Cum se poate să nu
le fi spus pân-acum părinţilor că eşti invitată de familia
Frunzescu?!
― Voiam chiar azi să vă rog să mă lăsaţi până acasă. Aveam să
le spun chiar azi.
― Dar de la începutul lui iunie n-ai avut vreme?
― Nu eram prea sigură de mine, doamnă directoare. Invitaţia
am primit-o şi am promis, dar încă tot nu eram hotărâtă definitiv.
Numai azi m-am decis.
― Dumneavoastră, părinţii, aveţi ceva împotrivă? Ion Muja nu
ştia ce să răspundă.
― Nu pot avea nimic împotrivă–zise Ana. Mă duc la cea mai
bună prietenă a mea şi într-o familie cunoscută.
― Nu avem nimic de zis–spuse Ion–dacă ea crede că aşa e bine.
Părăsiră liceul împreună, lăsând-o pe directoare nedumerită şi
nemulţumită. Ce fel de purtare faţă de părinţi era aceasta?! Cu
atât mai mult cu cât e una din cele mai bune eleve din liceu!
Dar, odată cu sfârşitul anului şcolar, directoarea fu năpădită de
atâtea griji, încât uită de Ana Muja. La urma urmelor, dacă
părinţii sunt de acord cu fata lor, ea nu mai avea nicio
răspundere. Iar eleva nu mai era o copilă.
Ieşind din cabinetul directoarei, Ana îi promise tatălui ei că
încă în după-amiaza aceea avea să treacă pe-acasă.
Trecu, într-adevăr, şi-i ceru o sumă de bani de care el se
îngrozi, în cei patru ani, deşi era bursieră, cheltuise destule parale
cu ea, pe veştminte, pe pantofi, pe cărţi. Dar cât îi cerea acum era
o sumă neobişnuită.
― Este vorba să mergem şi la mare vreo trei-patru săptămâni,
şi eu nu am nimic din ceea ce-mi trăbă la mare. Nu am costum de
baie, pantofi şi câte alte nimicuri.
― Nimicuri nu pot fi, când sunt aşa de scumpe–zise tată-său,
care se gândea că nici nu are atâţia bani câţi îi cerea Ana. Şi pe
urmă, ce faci cu ele acolo?
― Cu ce?
― Cu costumele acelea de baie. Unde le mai poţi folosi? Nu-s
bani aruncaţi pentru nişte lucruri care-ţi trăbă doar trei-patru
săptămâni?
Gândul că nu avea de unde lua atâţia bani îi dădu curaj lui Ion
Muja. Rar vorbise cu fiică-sa atât de categoric. Era şi foarte iritat
că lor nu le spusese nimic, până acum, din planurile ei.
― Păi, bine, dacă vreţi să mă fac de râs, nu mai merg nicăiri,
zise Ana, cu buzele strânse.
Nu! Era limpede că nu mai putea bate în retragere pentru o
sumă de bani, după ce fata lor primise invitaţia. Dar cine-o pune
să meargă şi la mare? Ce să facă la mare? se muncea cu
gândurile Ion. Vetei părea să nu-i pese de nimic, ca şi când ar fi
fost singură în casă.
― Cu jumătate din banii ăştia îţi puteai cumpăra tot ce vei avea
nevoie în clasa şaptea. Nu, zău, e o sumă prea mare! zise iar Ion
Muja, plimbându-se prin cameră cu mânile la spate.
― Bine, dacă nu-mi daţi, n-o să mă duc, ce mai atâta vorbă!
― Nu-ţi dăm!… Da’ nu te gândeşti că nu am atâţia bani
deodată?
― Ai putea cere un avans din salariul pe luna viitoare. Ion se
opri din mers, îşi privi fata cu un fel de uimire revelatoare şi zise:
― N-am ce spune! Eşti fată deşteaptă tu, nu te-ncurci cu una
cu două! Iată, la asta m-am gândit şi eu–adaose el cu o nuanţă de
dispreţ de care nu-şi dădu sama. Da, la asta mă şi gândeam: la
un avans din salar.
 Veta nu zicea nimic. Din când în când privea la domnişoara
aceea străină şi părea că se miră cum de vine să ceară bani de la
Ion. Pentru că de la izbucnirea aceea de la Paşti, inima Vetei se
închisese pentru copila ei. După durerea amară pe care o purtase
vreo doi ani în suflet, văzând înstrăinarea copilei, ea căzuse într-
un indiferentism greu faţă de Ana, într-o nepăsare de care însăşi
se îngrozea uneori. Atât de adânc o rănise purtarea împotriva firii
a fetei sale.
Veta era o femeie dintr-o bucată, care nu glumea cu
sentimentele, care nu era în stare să facă niciun compromis între
sinceritate şi convenţionalism. Pentru ochii lumii nu putea fi alta
decât era pentru sine însăşi, pentru conştiinţa sa. Nu putea
înţelege purtarea Anei, faptul că se ruşina de părinţii ei buni,
decât ca un sentiment denaturat, care nu o mai obliga la nicio
datorie faţă de Ana. Şi-l dispreţuia pe Ion pentru că-l vedea cum
încearcă să nu vadă adevărul, deşi ştia că-l vede.
Da –îşi zicea Veta–m-am rugat de Dumnezeu ca fata să nu
samene cu taica-său, ci cu mine. Se vede că nu m-a ascultat! E
vanitoasă ca şi tată-său, până la prostie. Ah, dacă l-aş fi cunoscut
eu mai bine pe-acest om înainte de a mă mărita cu el!…
Atâta mângâiere mai avea Veta: fata nu semăna cu ea, ci cu Ion
Muja, cu păunul ăsta care i-a luat ei minţile, când s-ar fi putut
mărita cu atâţia oameni serioşi, întregi.
Examenele se terminaseră, dar serbarea de sfârşit de an încă
nu se ţinuse. Prietena Anei avea un rol de susţinut într-o mică
piesă teatrală şi trebuia să aştepte închiderea oficială a anului
şcolar, în cele trei zile până la închidere, Ion Muja ridică avansul,
şi Ana îşi putu cumpăra lucrurile de care avea nevoie la mare.
Părinţii Anei nu presimţiră atunci că în tot răul este şi un bine.
Când, în august, Ion Muja fu scos din slujbă, iar cel care fusese
numit în locul lui nu mai avu răbdare să aştepte până se vor
muta în sat, ci le scoase mobila în stradă– ei avură acelaşi gând:
Ce bine că fata lor nu era acum acasă, că nu era şi ea martoră şi
părtaşă la ruşinea lor. Chiar şi Veta gândea aşa. Nenorocirea,
venită fulgerător peste capetele lor, îi muie şi ei inima înăsprită de
purtarea fetei. Se simţea ruşinată acum şi umilită că trebuia să
părăsească oraşul şi pivniţa aceea, subsolul în care locuiseră şase
ani. Ce va spune satul, când îi va vedea înapoindu-se, nu pentru
o zi de praznic, cum făcuseră în ultimii şase ani, ci pentru
totdeauna? Dacă şi lor le venea greu, ce-ar fi simţit Ana? Era o
mare fericire că nu era acasă, că nu văzuse mobila lor scoasă în
drum, că nu trebuia să îndure privirile sătenilor, la întoarcere.
Căderea guvernului îl izbi pe Ion Muja drept în moalele capului.
Câteva zile rămase ca paralizat. Apoi, înspăimântat, începu să
alerge pe la protectorii lui de la club. Dar căderea guvernului,
neaşteptată, provocase o derută generală în rândurile partizanilor,
şi fiecare se grăbea să-şi salveze propriile interese; nimeni nu mai
avea timp să se gândească şi la năcazurile altuia.
Rămas singur în faţa noului guvern, care, prin ramificaţiile
organizaţiilor de partid locale, încă de a doua zi, îşi făcu simţită
puterea până în cele mai depărtate unghere ale ţării, Ion Muja îşi
dădu sama că nu va izbuti să-şi mai bage mobila în subsolul
băncii. Cu capul frânt în piept, se apucă de împachetat şi de
încărcat, în două cară angajate din piaţă, mobila scoasă-n drum,
şi, cu Veta alături, porni pe drumul de-ntoarcere-n sat.
Şi pentru Veta a fost greu acel drum, dar pentru Ion Muja a
fost de-a dreptul o nenorocire. Când întrară cu carăle în ograda
lor, faţa lui era ca a unui cadavru în descompunere.
― Uf! Ce bine că n-a fost şi Ana acasă! oftă Veta, după ce
rămaseră singuri.

V
De la Ana primiră, pe la mijlocul lui iulie, o ilustrată. Le scria
de la conacul familiei Frunzescu. Ilustrata era iscălită şi de
prietena ei, Rada. Şi mai era o iscălitură, de bărbat, aceasta
completă: Jean Frunzescu. Ilustrata o primiră înainte de
catastrofa căderii guvernului. Fata le spunea, în două rânduri, că
e foarte bine acolo şi că îşi petrece minunat vacanţa. Nu-i
trimiseră nicio veste despre mutarea lor la ţară. Ea o să-i
înştiinţeze când va sosi, şi Ion o va aştepta la gară, ca şi când ar
locui tot la oraş. Directoarea îl asigurase că schimbarea de guvern
nu va avea nicio influenţă asupra bursei fiicei sale. Chiar dacă
bursa s-ar scoate din nou la concurs, ceea ce ar fi posibil, Ana va
reuşi cu siguranţă.
― Despre asta să nu-ţi faci gânduri dumneata! ―îl îmbărbătase
directoarea, când, Ion, scos din slujbă, venise speriat la ea. Mai
greu îţi va fi să faci rost de alte trebuinţe ale fetei. De-aici încolo e
fetiţă mare şi are nevoie de tot mai multe lucruri. Nu ştiu, acasă
ai dumneata ceva avere? Ion Muja se zăpăcise puţin.:
― Avem oleacă. Vom face însă tot ce putem pentru ca Ana să
aibă cele trebuincioase.
― Banul se face mai greu la ţară, ştiu eu. De aceea m-am
gândit ca pe Ana, cum e cea mai bună elevă din clasa ei, s-o
numim monitoare, să le supravegheze şi să le ajute la învăţat pe
elevele din clasele inferioare, în felul acesta ar putea avea un
câştig. Dar nu-mi prea vine să-i fac o astfel de propunere: e prea
mândră şi poate aş supăra-o cu propunerea mea.
― Nu cred să fie mândră. Dacă spuneţi că nu se prea amestecă
între celelalte, eu nu cred că o face din mândrie. Îi place să
cetească mereu, să înveţe tot felul de lucruri. Ori se poartă aşa
fiindcă se simte ea că-i mai săracă, mai fără ajutor decât altele…
Gândiţi-vă, doamnă directoare, că în jurul ei sunt aproape numai
copile din case de domni, de intelectuali, cum se zice. Poate e prea
sfioasă, poate că se teme…
― Nu! Eu şi părintele-catihet am ajuns la concluzia că e
mândră. Nu spun închipuită, vanitoasa, ci ceva mai rău: e
orgolioasă, plină de trufie. Uneori le aruncă elevelor, colegelor ei,
asemenea priviri dispreţuitoare de parc-ar fi sclavele ei, de parc-ar
voi să le poruncească.
― Nu se poate, doamnă directoare, cred că vă înşălaţi, răspunse
tulburat Ion Muja.
― La început credeam şi eu că mă-nşel. Fata– nu v-am spus-o
dumneavoastră, părinţilor, niciodată–începuse foarte prost clasa
întâi, şi la purtare şi la învăţătură. Se purta cu copilele ca un fel
de stăpână: voia să asculte toată lumea de ea, şi nu se sfia să le
zgârie şi să le tragă de păr, dacă n-o ascultau sau dacă i se părea–
auzi dumneata? numai dacă i se părea! ― că râd de ea. Şi nu lua
cartea în mână cu zilele. Nu v-am avizat pe părinţi fiindcă, după
nici două luni de la o convorbire pe care am avut-o noi două, între
patru ochi şi patru urechi, Ana a început să se schimbe, şi până
la sfârşitul anului a ajuns prima în clasă, în clasa a doua şi a
treia am crezut că fata şi-a tras pe samă şi că purtarea de la
început s-a datorat mai mult unei nepotriviri între educaţia
primită în şcoala sătească şi normele educaţiei din liceu. Dar din
clasa a patra începând îmi pare că descopăr la ea mereu o sete de
dominare; din această sete de dominare cred eu că se trage şi
zelul ei la învăţătură. Părintele-catihet crede de asemenea că Ana
numai din mândrie trăieşte aşa de izolată de celelalte fete.
― O să vedeţi ca vă înşălaţi. Propuneţi-i ceea ce mi-aţi spus
mie, şi sunt sigur că va primi, zise Ion Muja, care nu prea băga de
samă ce-i înşiră directoarea, fiind mereu cu gândul la locul acela
de monitoare, în spaima primă a căderii lui de la putere se temea
că, lipsit cum era de slujbă, nu va mai putea să adune banii
necesari fetei în timpul anului.
― îi voi face propunerea la toamnă. De altfel, ţin să-ţi spun că
eu nu consider drept o slăbiciune mândria Anei. Mândria e
necesară în viaţă. E necesară mai ales pentru o fată singură, cum
e Ana. E arma ei cea mai puternică.
Scriindu-le părinţilor ei că se simte bine la conacul familiei
Frunzescu şi că îşi petrece minunat vacanţa, Ana spunea
adevărul: era întâia ei vacanţă de liceana, întâia ei vacanţă de
domnişoară. Era ceea ce nu-şi putuse închipui, deşi, de doi ani
cel puţin, dorea arzător să trăiască într-un mediu cu desăvârşrie
nou, unde să nu o cunoască nimeni, unde să găsească tot ceea ce
i-ar face plăcere, unde şi gândurile şi simţurile să i se desfăteze
într-o continuă mângâiere. A năzuit, a luptat, a suferit, dar iată că
şi-a ajuns ţinta!
Aşadar, cu voinţă hotărâtă, cu stăruinţă, se poate câştiga orice
în viaţă!
De-acum, s-a isprăvit! Nu va mai petrece vacanţele de vară în
pivniţa aceea unde locuiau părinţii ei şi de care se îngrozea tot
mai mult pe măsură ce trecea vremea, pe măsură ce creştea. Nu!
şi dacă n-ar fi reuşit să plece în această vilegiatură, tot nu s-ar
mai fi întors în temniţa aceea pe timpul vacanţei. Ce-ar fi făcut?
Nu ştia, însă acolo hotărât nu s-ar mai fi dus!
Dar reuşise şi era convinsă că, de-aici înainte, orice ar încerca
în viaţă, va reuşi, în fiecare vacanţă de vară îşi va găsi o colegă în
familia căreia să-şi facă vilegiatura. Când se pusese cu străşnicie
pe învăţat, când părăsise purtările sale urâte, Ana Muja nu
urmărise, la început, decât o singură ţintă: să se impună fetelor.
Şi nu vedea decât aceste două căi prin care se putea impune: o
purtare exemplară şi un mare spor la învăţătură. Numai aşa voi
reuşi să şterg distanţa dintre ele şi mine. Dar după ce realiză ceea
ce urmărise, simţi că mai sunt multe alte deosebiri între ea şi
celelalte eleve, deosebiri care o vor ţine mereu în izolare, în clasa
întâi şi în clasa a doua nu înţelegea ce-i mai lipseşte pentru a fi în
rând cu celelalte, dar în clasa a treia, la cincisprezece ani,
pricepu: ea nu avusese parte, în copilărie, de educaţia pe care o
primiseră colegele ei direct din ambianţa familială, educaţia
atitudinilor, a manierelor, a relaţiilor dintre oameni. Din turnul
hărniciei şi al veghei continue în care se izolase, ea urmărea
atentă toate manifestările colegelor, şi descoperi gesturi, nuanţe
în purtare, în cuvinte, în felul de a râde, de a dansa, în jocuri…
Aproape toate vorbeau mai plăcut, mai cântător sau mai delicat
decât ea; erau stăpâne pe vocile lor mai mult decât ea; se supărau
ori se mâniau într-o formă mai distinsă; se bucurau şi-şi
manifestau bucuria mai discret decât ea; erau în toate mai
plăcute, mai delicate, mai dulci, parcă mai rafinate decât ea. Se
simţi bolnavă, când făcu mai întâi constatările acestea. Cu
instinctul ei feminin simţi însă că autocompătimirea nu ar ajuta-o
la nimic, ci că trebuie, în noul mediu în care intrase, să fie tot atât
de liberă, de naturală, de acasă ca oricare din colegele ei.
Se puse deci din nou pe învăţat, observând de-aproape
purtarea lor, cuvintele, privirile, zâmbetele, atitudinile, întregul lor
fel de a fi. Al lor şi al profesoarelor ba chiar şi al oaspeţilor care
veneau, la ceasuri anumite, să le viziteze pe elevele interne.
Din această intenţie începu şi prietenia ei cu câteva fete. Simţea
nevoia să le studieze cu atenţie, să le cunoască în amănunt, şi nu
numai pe ele, ci şi casele lor, familiile lor, obiceiurile şi tot ce ţinea
de lumea nouă în care trebuia sa trăiască şi ea. Şi tot ce învăţa
într-o zi, sară încerca să-şi treacă prin conştiinţă, să-şi fixeze
parcă definitiv, nu numai în memorie, dar şi în sânge.
Şi vârsta sa, şi inteligenţa, şi mai ales sănătosul instinct cu
care venise din sat, îi descoperiră, nu peste mult, că tot ce putea
învăţa, din lumea în care voia să trăiască, prin intermediul
colegelor ei, mai mari sau mai mici, nu era decât prea puţin; că,
rămasă numai la aceste cunoştinţe, va fi veşnic în inferioritate
faţă de fetele aparţinând clasei sociale superioare.
Atunci începu să le încânte cu spiritul ei strălucitor pe câteva
fete, să le câştige prietenia şi, uneori, admiraţia, şi să fie invitată
în familiile lor. Datorită acestor invitaţii în familiile colegelor sale,
Ana avu prilejul sa observe purtarea şi atitudinile tuturor celor
din casele în care întră, şi adeseori nu numai pe cele ale
membrilor unei familii, de la copil până la bunic, ci şi pe cele ale
oaspeţilor acestora. De la felul cum se face o prezentare până la
felul de a fi servit şi de a te servi la masă; de la convorbirea din
salon până la cea îngăduită la masă; de la croiul rochiilor de
stradă la cel al rochiilor de vizită, sau de gală–nimic nu scăpă
spiritului de observaţie al Anei. De la o invitaţie la alta devenea tot
mai sigură de sine, tot mai liberă în mişcări, tot mai firească în
atitudini. Ea îşi dădea sama că asimila cu nesaţ toate aceste
cunoştinţe noi, care i se păreau neasemănat mai plăcute, ba chiar
mai importante pentru ea decât cele învăţate din cărţi. Ce nu
observară ochii ei ageri şi iscoditori cu prilejurile acestor vizite?
Văzu luxul şi risipa, văzu lipsa şi restrângerile ei; văzu şi ordine
naturală, şi ordine severă, impusă, dar şi lipsa oricărei ordini;
văzu şi bunăvoinţa naturală şi bunăvoinţa falsă, stilată; văzu şi
sinceritate şi fariseism; şi priviri cinstite, şi priviri necinstite; şi
oameni care mâncau cu mare zgomot la masă, dar şi oameni pe
care nu-i auzeai când mâncau, de parcă s-ar fi servit cu aer, nu
cu bucate; cunoscu şi bătrâni cocheţi, şi tineri bădărani, şi femei
şi fete vopsite, cu sprâncene încondeiate; auzi şi conversaţii cu
subiecte superioare, dar şi conversaţii cu subiecte de rând;
ascultă tirade strălucite în apărarea unei opinii, dar şi
argumentări bondoace; văzu societatea, în care vroia să între şi
ea, aşa cum se prezenta şi cum adesea era în realitate. Şi ―
ciudat! ― cu cât mergea mai des în societate, cu atât simţea mai
mult că locul ei era, de la început, în această societate, nu la
şcoală, că tot ce învăţa aici era mult mai important pentru ea
decât lecţiile din clasă ale profesoarelor. Ajunsese să creadă că o
fată de la ţară, pentru a ajunge o doamnă adevărată, nu avea
nevoie de nicio altă învăţătură decât de aceea pe care o putea
căpăta în societate.
Noua experienţă i se păru atât de bogată, atât de complexă,
încât, la început, se gândi că-i vor trebui ani şi ani până va reuşi
să se familiarizeze cu toate, să le cunoască, să-i între în sânge.
Dar instinctul ei viguros de orientare şi vârsta care o ridicase
din copilărie îi ajutară să se simtă acasă, în noul mediu, cu mult
mai repede decât crezuse, în scurtă vreme ajunse să poată critica,
după toate regulele bunei-purtări, pe cutare femeie, pe cutare fată
sau pe cutare bărbat.
Şi cu cât se simţea mai sigură de ea în noul mediu, cu atât i se
părea că în faţa ei scad în importanţă şi bărbaţii şi femeile la care
mai înainte se uita ca la nişte fenomene. Şi începură să scadă în
importanţă şi profesoarele, ba chiar şi directoarea, în schimb se
simţea pe sine crescută în puteri şi în vrednicie.
O mândrie cu totul nouă simţi când, la un prânz în familia unei
colege, un bărbat tânăr, când îi fu prezentată, îi sărută mâna.
Gazda, o cucoană mărunţică, se ofensă:
― Ce te-a apucat, vere? E o gâsculiţă încă! E numai în clasa a
şasea de liceu!
― Se poate?! Totuşi e o domnişoară! N-aş fi crezut! ş-apoi, parcă
n-aveai obiceiul să inviţi la masă eleve de liceu.
― Ce era să fac? Verişoară-ta moare după ea. Nu ştiu cu ce-a
fermecat-o.
― Hm! Mi se pare că are cu ce! O să ajungă un exemplar de
femeie superb!
Ana nu auzise aceste cuvinte, dar nici nu era nevoie să le audă
pentru a-şi da sama de impresia pe care o făcea asupra
bărbaţilor, îi era de ajuns să le prindă privirile sau numai să le
simtă. Căci îşi dădu sama că privirile bărbaţilor pot fi nu numai
văzute, dar şi simţite, în ceafă, pe grumaji. Senzaţiile noi pe care
le cunoscu subt privirile bărbaţilor tineri, ale studenţilor, ale
elevilor de liceu chiar, constituiră o mare încântare pentru ea.
Instinctiv pricepu că valoarea ei adevărată va fi stabilită de
bărbaţi, nu de femei, şi că în încântarea pe care le-o va produce
bărbaţilor va sta adevărata ei putere, ca şi bucuria, ca şi fericirea
ei.
Încă nu-şi putea da sama ce este această nouă senzaţie, dar
ştia de pe acum că subt călăuzirea ei se vor desfăşura cărările
vieţii sale. Se trezise în ea, subt privirile tinerilor, parcă un nou
instinct, ca sa o ajute, mai mult decât inteligenţa, să înveţe cu
uşurinţă tot ce voia să cunoască din mediul acela nou. Ba, ceva şi
mai ciudat: I se părea, de la o vreme, că nici nu caută societatea
pentru a se aclimatiza în noul mediu, ci pentru a simţi acele
priviri aţintite asupra sa, că de senzaţia pe care i-o produceau
depindea întreaga uşurinţă cu care ajunsese să se poarte în cele
mai bune familii din oraş. Îşi simţea parcă toată fiinţa îndulcită,
înflorită, şi, într-o lumină nouă, îşi dădu sama că marea
importanţă care i se acordă nu avea în vedere faptul că era prima
pe clasă, ci că era una dintre… domnişoarele cele mai frumoase
din oraş.
După această descoperire, începu să-i trebuiască mai multă
vreme pentru toaletă, când era invitată în vreo familie. Stăruia
mai mult în faţa oglinzii, şi avea nevoie de multă viclenie şi
vigilenţă ca să nu fie surprinsă de colege că are asemenea
preocupări.
Nu-şi putea da sama dacă din dorinţa de a plăcea mai mult sau
pur şi simplu din instinct începu să aibă atitudini despre care
auzise, văzându-le, că sunt atitudini de femeie cochetă. Nu
pricepea cuvântul, dar înţelegea că ceea ce simţea nu era decât
dorinţa de-a atrage atenţia asupra frumuseţii sale. Simţea o mare
bucurie văzând că place pentru însăşi fiinţa sa. Prin atitudinile de
cochetărie nevinovată, cu acest unic scop, de a se face mai
frumoasă şi de a plăcea, simţea nedesluşit că îşi adună arme de
luptă pentru mai târziu.
De altfel, Ana era, la şaptesprezece ani, dezvoltată fizic ca alta
la douăzeci. Ar fi fost mai la locul ei între fetele din clasa a opta.
Semăna cu mamă-sa, care se măritase la vârsta de şaptesprezece
ani. Era plinuţă, cu forme destul de rotunjite pentru statura ei
înaltă, îşi purta trupul drept, ca un steag, şi capul şi-l azvârlea
puţin, în mers, pe spate. Avea părul negru, împletit în cozi groase,
şi ochii mari, verzi, lungăreţi, încadraţi în sprâncene stufoase,
negre. Cu pieliţa obrazului subţire, albă, imaculată, era fragedă ca
o fragă proaspătă. Avea o voce clară, catifelată, legănătoare ―
glasul Vetei, cu care mamă-sa scosese din minţi sumedenie de
flăcăi. Umbletu-i era uşor, unduit, părea că mai mult pluteşte
decât merge pe pământ. Erau comorile tinereţii ei, pe care nu le
cunoscuse înainte de a simţi farmecul privirilor admirative ale
bărbaţilor.
Elevii de liceu, studenţii de la universitate şi chiar bărbaţii
tineri aveau cu toţii acest bun obicei de-a nu cerceta mai
îndeaproape cine este şi de unde vine. Aproape toţi se mulţumeau
să ştie că-i elevă, bursieră şi prima în clasa ei. Cei mai curioşi, de
care Ana se silea să scape repede, nu putură afla de la ea nimic
asupra trecutului, decât că tatăl său era… funcţionar la o bancă.
Aici în oraş, într-altă parte? Nu puteau da lămuriri nici prietenele
ei care o invitau în familiile lor, căci nici ele nu ştiau mai mult
decât le spusese Ana. Se mira ea însăşi cât de uşor şi fără nicio
urmă de bănuială putea să evite întrebările celor care voiau să
ştie mai multe despre ea.
De altfel, aceştia erau puţini; de obicei bărbaţi mai vârstnici,
mai ursuzi, bărbaţi nesuferiţi prin instinct de femeile tinere şi
frumoase, oameni sâcâitori, care veneau în societate împreună cu
toate tabieturile şi ticurile lor. Ceilalţi erau bucuroşi să fie în
preajma ei, să poată vorbi cu ea.

VI
Ana se trezi astfel la vârsta înfloririi, când se desfac bobocii
gingăşiei, ai frăgezimii. Admira şi se lăsa admirată fără nicio
umbră de gând rău. Nu era decât un fenomen natural, pur în
însăşi esenţa lui: un suflet şi un trup la începutul vieţii, în cap de
primăvară.
Aşa întră în vilegiatura oferită de familia judecătorului
Frunzescu. În familie se povestea că pe um strămoş l-ar fi chemat
Frunzetti, că ar fi fost de origină italian, ori grec, ori aşa ceva, dar
că unul din antecesori şi-ar fi schimbat numele în Frunzescu. Nu
putea să nu recunoască îi era foarte îndatorată familiei Frunzescu
pentru că o invitase să-şi petreacă vacanţa mare împreună cu ei.
Rada era prietena ei cea mai bună, iar părinţii Radei erau cei mai
simpatici părinţi din câţi cunoscuse ca invitată în familiile
colegelor.
Dar mai era un motiv, şi acesta era poate cel mai important:
Rada avea un frate, student la politehnică, în anul al treilea, îl
cunoscuse la Crăciun, în familie, şi Rada-i spusese că toată
vacanţa de vara, Tean, fratele ei, va fi mereu cu ele, şi la conac, şi
la mare.
În timpul cursurilor, îi spusese Rada, fratele ei locuia la
Bucureşti, la o mătuşă, o soră a mamei sale, Ana Scarlat, văduvă
de general, femeie tânără încă şi foarte bogată, care avea un
singur fiu, ataşat militar într-o legaţie din străinătate.
În tovărăşia doamnei Frunzescu şi a Radei, Ana făcu prima ei
călătorie mai lungă cu trenul. Deşi, ca să nu se facă de râs, se
silea să nu-şi deie pe faţă simţămintele proaspete care o
copleşeau, nu-şi putea ascunde neliniştea, înfrigurarea şi nici nu-
şi putea înfrâna pornirea de a privi mereu pe geam la peisajele noi
ale regiunilor necunoscute prin care treceau.
Dar însoţitoarele sale erau atât de mult prinse de proiectele pe
care le făceau pentru timpul pe care urmau să-l petreacă la conac
şi la mare, încât nu băgară de samă agitaţia Anei. Ei nu-i mai
putea ieşi din minte distanţa: douăsprezece ceasuri cu
acceleratul! şi într-o asemenea durată va vedea mereu ţinuturi
noi, râuri şi şesuri, păduri şi munţi, oraşe şi sate. Şi toate erau în
ţara ei, în România.
Părea că nu se poate dumiri, că nu-i vine să creadă. Cea mai
lungă distanţă făcută de ea cu trenul, fusese de un ceas şi
jumătate, cu personalul, în clasa a treia, învăţând la geografie, nu
se gândise niciodată să-şi închipuie dimensiunile reale,
depărtările, spaţiul ţării. Şi acum, dintr-odată, ţara se-ntindea în
faţa ei. Era o ţară mare? I se părea imensă! şi ceea ce o umilea
mai mult era că, deşi cunoştea, din carte şi de pe hartă, România
din fir în păr, cu râuri, cu munţi, cu oraşe, cu judeţe, cu mine, cu
principalele linii de căi ferate, privind pe geam nu-şi dădea sama
unde se află şi în ce direcţie aleargă trenul. Ar fi dorit să aibă
harta ţării la îndemână, să o deschidă, să desluşească direcţia,
drumurile, regiunile prin care trecea. Ce ruşine, cu şase clase de
liceu făcute, să nu ştie unde se află, să nu recunoască râul pe
podul căruia trece chiar acum trenul, să nu ştie ce oraş mare este
acela care se iveşte în zare! Dar îşi dădu sama, c-un fel de
umilinţă, că chiar dac-ar fi avut harta la-ndemână, nu ar fi
deschis-o. I-ar fi fost ruşine să se arate ea, prima elevă din clasă,
atât de neştiutoare a drumului şi locurilor prin care treceau. Din
acest motiv nici nu cuteză s-o întrebe pe doamna Frunzescu sau
pe Rada, ci continuă să-şi furişeze privirea prin geam până ce se
convinse că nici mama şi nici fata nu-i au grija, ci că discută cu
aprindere organizările pe care le vor face la conac. Atunci îşi
adânci privirile, fără nicio teamă, în lumina de dincolo de
fereastra compartimentului.
Ce ţinuturi încântătoare se roteau domol în depărtări, ce lanuri
bogate fugeau ameţitor în urma trenului, ce aromă îmbătătoare de
grâne coapte venea prin geamul deschis! Ochii ei verzi scăpărau
de plăcere, nările-i fine palpitau. Părea că s-a trezit în ea mumă-
sa, Veta, din vremea fetiei, când ieşea, strălucitoare, la secere şi la
bucurie, la soare şi la cântec, cu alte fete lucrătoare alăturea!
Fără să-şi deie sama, începu să murmure un cântec, nu unul
din cele învăţate în liceu, ci unul auzit şi învăţat de la mamă-sa,
în primii ani ai copilăriei.
Deschise şi al doilea geam, de lângă ea, îşi scoase capul în
mireasma răcoroasă de-afară, şi murmură mai departe cântecul.
Părea că întră în ea valuri de viaţă nouă, şi îşi simţi sufletul
profund emoţionat. Nu-şi putea da sama de ce, dar i-ar fi plăcut
să fie acolo, între lanurile de grâu în pârg, lângă porumbul de-un
verde întunecat, lângă căpiţele acelea de fân. Părea că acolo s-ar fi
simţit mai acasă, mai în siguranţă decât la liceu, decât aici în tren
sau decât la conacul spre care mergea. Regiunile nu-i erau
cunoscute, dar unele semănau cu cele din satul ei natal!
Murmura o doină adusă de-acasă; mireasma câmpului o îmbăta;
valuri uşoare, de căldură dulce îi băteau inima. Ce frumoasă e
natura, ce frumoasă e ţara! şi toată ţara asta e acum a noastră.
Cât e de mare şi cât e de bogată! Se mustră în sine că nu s-a
gândit niciodată la lucrul acesta, pe când învăţa la geografie sau
la istorie. Ce rost mai poate avea învăţatul acela din carte? Iată, ei
i se părea că abia acum începe să ia mai întâi contact cu ţara, să
o cunoască, să o iubească. Datele, cifrele, numele reci–ce rost au
dacă nu sunt însufleţite de sentimente? întră reci în memorie şi
nu-s de nici-un folos; de aceea, de la o vreme, le şi uiţi, ca şi când
nu le-ai fi ştiut niciodată. Rămase îndelung la fereastră, cu capul
scos prin geamul deschis, în zări clipeau uneori brâiele de argint
ale râurilor. Lunci întinse erau pline de căpiţe de fân sau de
brazde care se uscau subt adierea soarelui înalt. Pătrundea până
la ea mirosul ameţitor al finului nou, al ierbii celite. Femei şi
bărbaţi, în depărtări, siluete uşoare şi albe, lucrau la fân. Tot
pierzându-se în frumuseţea şi armonia naturii, păru a-şi uita cu
totul şi unde se află, şi cine este. Internatul, anii de şcoală la
oraş, păreau că s-au retras undeva departe, în neguri. Poate că
nici n-a fost ea şi nu este ea eleva care a străbătut clasele de
liceu. Aceea, după cum o întrezăreşte uneori acum, e o
domnişoară cam ciudată, pretenţioasă, nefirească, iar ea, aceea
de-atunci, pare că se contopeşte cu ceea ce vedea.
Nu-şi dădu sama câtă vreme rămase la geam. Balaurul cel
negru se unduia şi se răsucea mereu pe alunecuşul lui de fier, şi
duduia ca un vifor surd. Trecu prin câteva tunele, şi Ana se
ruşina că nu ştia ce tunele-s acelea şi unde se află. Personajele,
locurile se schimbau necontenit.
Mama şi fata îşi terminară, în sfârşit, poveştile, şi doamna
Frunzescu zise:
― Aibi grijă, Ano, să nu-ţi între-n vrun grăunte de funingine în
ochi. E cea mai usturătoare durere, şi grăuntele acela cu greu se
poate scoate. Odată, două ceasuri m-am chinuit, ajutată de toată
lumea din compartiment, până am reuşit să scot un astfel de
firicel negru. Şi ochiul mi-a rămas roşu o săptămână.
Rada îşi scoase şi ea capul pe geam, dar după o scurtă rotire a
privirii, părându-i-se că nu vede nimic interesant, se aşeză iarăşi
pe banchetă, în faţa mamei sale. Ele nu-şi întorceau capul spre
geam decât atunci când trenul lor trecea cu vuiet, fără să se
oprească, pe lângă câte o gară mică; părea că nu le interesează
nimic din ceea ce exista dincolo de păreţii compartimentului.
― Ce gară a fost asta, mamă?
― Habar n-am!
― Dar oraşul care a rămas în dreapta?
 ― N-am idee!
Şi iarăşi se întorceau la sporovăială lor despre aranjamentele pe
care le vor face la conac în vara aceasta. Din asemenea schimburi
de cuvinte Ana înţelese că nici Rada, nici maică-sa nu se orientau
mai bine decât ea. Puncte de orientare erau numai gările în care
trenul se oprea şi ale căror nume le puteau citi. Chiar şi în aceste
situaţii doamna Frunzescu spunea uneori prăpăstii, de care,
câteodată, nu se mira nici Rada, dovadă că nici ea nu ştia mai
mult. Alteori, doamna Frunzescu părea o virtuoză a confuziilor: în
gura ei, Mureşul devenea Olt, şi Oltul Mureş, Someşul Târnave,
iar Târnavele Someş. Ceea ce o uimea mai mult pe Ana nu era
lipsa aceasta de cunoştinţe şi de orientare geografică, deşi gazdele
ei se lăudau că au făcut de foarte multe ori drumul acesta lung:
neştiinţa lor o scuza într-o oarecare măsură pe a ei; ceea ce o
mira era nepăsarea cu care, şi mama şi fata, îşi dezvăluiau
sărăcia cunoştinţelor. Ele nu se simţeau umilite că nu ştiu prin ce
regiune trec, ce râu, ce oraş sau ce munţi se văd în zare. Doamna
Frunzescu cunoştea doar două-trei staţii, noduri de căi ferate, şi
atât. Pe ele nu le interesa frumuseţea ţării, natura însăşi. Atunci
de ce se duceau să se izoleze într-un conac la ţară, în mijlocul
câmpului?
Unda unui uşor sentiment de înstrăinare faţă de ele îi trecu
prin suflet. Simţea instinctiv că Rada şi mama ei sunt dintr-un alt
aluat decât ea. În răstimpul de când le vizita, niciodată, până
acum, nu-şi dăduse sama de această deosebire dintre ea şi ele.
Pe câtă vreme mama şi fata rămâneau nepăsătoare la
frumuseţile naturii şi nu se sinchiseau de lipsa lor de cunoştinţe–
ca şi când ar fi fost un lucru de la sine înţeles că nu erau datoare
să cunoască regiunile şi oraşele prin care treceau–Ana se ruşina
de neştiinţa ei.
De-aceea fu foarte recunoscătoare unui domn tânăr şi voinic,
care, după ce trenul plecă dintr-o gară, întră în compartimentul
lor, ţinând de mână un băiat de vreo doisprezece ani, elev de
liceu. Cei doi se aşezară la unul din geamurile deschise, şi tatăl
începu să-i dea copilului lămuriri despre toate regiunile prin care
treceau, despre gări, despre oraşe, despre râuri.
Răspunsurile tatălui la întrebările băiatului îi ajutară Anei sa
se orienteze în spaţiu. Ea îşi închipui din memorie harta
României, căută cu gândul, pe hartă, locurile şi râurile pomenite
de călător, şi, reuşind să stabilească cele patru puncte cardinale,
în mintea sa începu să se facă lumină. Părea că se deschide o
cărare, că întunerecul rămâne de-o parte şi de alta, şi reuşi să
identifice, pe harta din închipuire, linia căii ferate principale pe
care gonea acceleratul şi localităţile prin care treceau sau prin
care urmau să treacă.
În chipul acesta începu să se poată orienta, şi simţi o caldă
satisfacţie. Cu cât se lămurea mai bine pe unde trecea, cu atât
simţea cum creşte ea însăşi în importanţă. Uneori arunca, cu
coada ochiului, o privire de desconsiderare spre doamna şi spre
domnişoara Frunzescu, care nici nu bănuiau ce progrese făcuse
ea.
Odată cu înnoptarea, geamurile fură închise, şi Ana se aşeză
lângă prietena ea. I se părea că vine de foarte departe.
― Eşti obosită–zise doamna Frunzescu. Ai stat prea mult la
geam. Numai de n-ai fi răcit…
― Nu! Vă rog să n-aveţi nici-o grijă. Nu-s obosită. Mai degrabă
aş putea spune că-mi pare rău că s-a întunecat prea devreme.
Doamna Frunzescu o privi în treacăt; era vădit ca nu înţelegea
ce spusese Ana. Ea coborâ din reţeaua de bagaje o valiza şi
începu să scoată pacheţele înfăşurate în hârtie albă, aşezâdu-le
pe şervetul mare întins pe banchetă.
― Dacă nu eşti obosită, eşti desigur flămăndă–zise doamna
Frunzescu. De altfel, Rada şi cu mine am flămânzit. Trebuie să
ştii că noi n-am stat degeaba câtă vreme ai privit pe geam. Spun
numai în treacăt: iubirea asta de natură mi se pare că-i o dovadă
de talent şi de înclinări poetice. Eu şi cu Rada suntem mai
practice. Noi am aranjat toate încăperile conacului, aşa că,
ajungând acolo, nu avem decât să punem fiecare lucru la locul pe
care i l-am fixat de pe-acum.
― Şi camera ta e aranjată gata! ― zise Rada. E vecină cu a mea.
Întocmai cum mi-am închipuit şi cum mi-am dorit.
― Cred că nu ţi-a fost prea greu să-ţi împlineşti dorinţa.
Doamna Frunzescu se bucură ori de câte ori îţi poate face o
plăcere.
― De data asta n-a fost tocmai uşor–zise doamna Frunzescu.
Nu avem, deşi casa e mare, decât două camere de locuit, la etaj,
care să comunice între ele şi să fie şi cu geamurile spre grădină.
Până anul acesta, au fost rezervate mereu pentru Jean şi pentru
văru-său, Scarlat, care în fiecare vară venea cel puţin o lună la
noi. E numai cu trei ani mai în vârstă ca Jean, şi până acum doi
ani, de mic copil, a fost necontenit la noi, verile. Anul ăsta mamă-
sa m-a înştiinţat că nu e sigură venirea lui în ţară, că poate nu i
se va da concediu. Ei, dar chiar de va veni, şi el şi Jean sunt
bărbaţi de-acuma, vor putea sta şi în alte camere, întâietatea o
are totdeauna tinereţea.
Măncând friptură rece de pui, ascultând-o pe doamna
Frunzescu vorbind despre conac şi despre o sumedenie de rudenii
care făceau acolo scurte vizite; punând întrebări Radei; ascultând
întrebările pe care i le punea mereu tatălui său puiul de licean,
mândru de chipiul pe care şi-l punea mereu în cap, ca şi de
numărul de ordine cusut pe mâneca stângă, la care îşi arunca din
când ochii,
Încet-încet, Ana se trezi la realitatea dintre cei patru păreţi ai
compartimentului. Şi îşi dădu sama că, de când plecaseră, a fost
foarte puţin atentă faţă de gazda sa. Încercă acum s-o aducă în
centrul conversaţiei dintre ele trei şi o rugă să le vorbească despre
conac. Doamna Frunzescu începu, plină de importanţa
cunoştinţelor ei în acest domeniu, să povestească istoria clădirii
conacului la care mergeau, poveste pe care şi Rada o cunoştea
numai fragmentar.
Conacul, cu moşia ce le mai rămăsese după expropriere, era
zestre a doamnei Frunzescu. Îl ridicase moşul său, unul
Manicatide, însurat cu o fată de boier de neam bun. Înainte, pe
acel loc fusese un han la drumul mare, ţinut ani îndelungaţi tot
de negustori din neamul Manicatide, până la cel din urmă, care
cumpărase de la un vel-spătar moşia de alături şi reuşise să se-
nsoare cu fata boierului.
Străbuna aceea ceruse ca hanul să fie dărâmat de pe moşie, şi
hangiul nu avusese încotro, cu toate că el ar fi ţinut şi mai
departe hanul, pentru că din venitul hanului ajunsese el boier.
Dar femeia nici nu voise să audă. Un an n-a vrut să se mişte din
casa părintească de la Bucureşti, până ce bărbatu-său n-a şters
urma trecutului, dărâmând vechiul han, şi până nu a clădit, cu
meşteri buni şi după modelul unui vestit conac boieresc, locuinţa
de-acum. Străbuna aceea i-a făcut şi alte ponturi grecului. După
vreo cincisprezece ani, l-a lăsat cu trei copii şi a cerut
despărţenie. N-a mai aşteptat nici despărţenia, ci a fugit în ţări
străine cu un văr al ei de-al doilea. Dar după moartea grecului–că
fusese cu treizeci de ani mai bătrân ca ea, la cununie–femeia a
venit la copii şi la moşie şi s-a adeverit o foarte pricepută şi
energică administratoare şi o foarte iubitoare mama. Ea a ridicat
mai toate clădirile din curtea conacului, şi a mai cumpărat
pământ, înnădindu-l la vechiul trup al moşiei.
Reparaţii radicale i-a făcut tatăl doamnei Frunzescu, după
răscoalele ţărăneşti din 1907, când nu scăpase nici el de foc.
Atunci au fost clădite din nou şi grajdurile, care fuseseră
dărâmate, şi hambarele şi alte acareturi.
― Dacă ar fi ştiut că vine exproprierea, nu cheltuia tata nimic–
îşi sfârşi doamna Frunzescu povestirea. Acareturile sunt prea
multe şi prea mari pentru pământul care ne-a mai rămas. Şi
lucrurile care stau pustii, care nu sunt folosite, se strică mai
repede decât cele întrebuinţate. De altfel, suntem pe cale să
scăpăm de pământ, să rămânem numai cu casa şi cu parcul. Ni-l
cer mereu ţăranii. Vrea să-l cumpere obştea satului. Pentru că,
ştiţi, fetelor, un lucru: ţăranii ăştia nu se satură de pământ decât
când îi astupă pământul. Deşi nu ne-a mai rămas din moşie decât
un petec, se uită la noi cu duşmănie, ca şi când n-am avea
dreptul nici la atât.
Cuvintele din urmă le rosti cu răutate, cu buzele subţiate, ceea
ce o miră foarte mult pe Ana.
Puiul de licean adormise cu capul pe genunchii tatălui său,
care, deşi părea că nu ascultă povestirea doamnei Frunzescu,
întră deodată în vorbă.
― Vă rog să mă iertaţi, doamnă–zise el. Aş avea ceva de adăogat
la observaţia dumneavoastră că ţăranii nu se satură niciodată de
pământ. Nu e nici ură la mijloc, nici duşmănie. E o nevoie crudă:
ţăranii, într-adevăr, nu au pământul care le trebuie.
― Aş, nu e ură, nu e duşmănie! Dar oare aţi uitat de 1907?
― Atunci a fost altceva, a fost o răscoală. Dar în urma ei a
rămas deschisă, în văzul tuturor, rana adâncă a ţărănimii: lipsa
de pământ.
― Dacă n-au nici acum destul, când ne-au luat aproape tot ce-
am avut, când vor mai putea fi mulţumiţi?
― Bu unt inspector agronom, doamnă, şi sunt perfect informat.
Cel puţin asupra regiunilor unde înţeleg că e şi conacul
dumneavoastră.
― Dar acolo nu li s-a dat pământ?
― S-a dat, ca pretutindeni, dar nu-i de-ajuns. Două-trei hectare
sunt prea puţine pentru a întemeia o gospodărie. Şi, în opt ani,
nici astea n-au mai rămas întregi: s-au împărţit între copii.
Fărâmiţarea asta continuă a proprietăţii o să ne ducă la o
cumplită sărăcie. Pământ aproape că nu mai este de unde să li se
deie.
― Ba se vede că mai este! Iată, noi, de răul lor, va trebui să le
vindem şi ce mai avem. Eu aş mai răbda, nu m-aş grăbi, dar
bărbatul meu nu mai poate suferi ostilitatea ţăranilor şi pagubele
ce ni le fac în fiecare an. Dac-ar fi după mine, eu i-aş lăsa să
aştepte până li s-ar strepezii dinţii.
Ana tresări uimită: încă nu o auzise pe doamna Frunzescu
pronunţând asemenea cuvinte. Era ceva străin în ea, ceva ce nu
cunoscuse până acum; şi vocea aceea înţepată, atitudinea aceea
duşmănoasă cu care vorbise despre ţărani…
Nu era numai uimită, ci se simţea de-a dreptul jignită. Pentru
întâia oară, după o lungă bucată de vreme, îi veniră în minte
părinţii săi. Adevărat că acuma erau orăşeni, dar ei veniseră
dintr-un sat, dintr-o veche casă ţărănească, dintre oameni
asemenea acelora despre care vorbise cu atâta ură cucoana asta
care se pretinde delicată.
Instinctiv aruncă o privire de prietenie şi de recunoştinţă către
domnul cel străin, care răspunse:
― Nu cred să mă înşel afirmând că ostilitatea de care vorbiţi nu
este altceva–ca pretutindeni de altfel– decât expresia nemulţumirii
ţăranului că nu are pământul care-i trebuie. Aşa cum am făcut
noi reforma agrară, doamnă, nu a adus la rezultatul aşteptat. Nu
am rezolvat mai nimic până acum, şi dacă nu se vor lua măsuri…
― Nu! Un rezultat a avut! A distrus o mulţime de familii şi a
redus exportul. De-acuma, treaba Statului ce încercări va mai
face. Pe noi nu ne mai interesează.
Trenul luneca în noapte, şi în compartiment se făcu linişte.
Liceanul dormea adânc. Tatăl său se uită la ceas, şi-l puse cu o
mişcare repede în buzunar. Apoi îşi trezi cu glas domol copilul.
― Ajungem acasă, Nicule. Şezi binişor, să pot coborâ bagajele.
Elevul se frecă la ochi şi îşi strâmbă puţin gura de parcă ar fi
fost gata să plângă. Dar văzând lumea străină din compartiment,
şi mai ales pe cele două domnişoare, care se uitau la el surâzând,
îşi reveni numaidecât şi începu să-şi aranjeze haina.
Trenul îşi încetini mersul şi se opri într-o staţie. Inspectorul
agricol le dori noapte-bună, copilul spuse sfios buna-sara, şi
ieşiră.
― Ce idiot şi inspectorul ăsta! Vrea să facă din negru alb. Cică
ura ce ne-o nutresc ţăranii nu e ură, ci o poruncă a instinctului
lor de conservare. Haida de! Dar înainte de 1907 cum au trăit
ţăranii, pe marile moşii, fără să cunoască acest instinct? şi au
trăit veacuri de-a rândul, şi au trăit mai bine ca acum! Atunci,
când li se termina porumbul, dădeau fuga la conac. Acum crapă
de foame. Nimeni nu mai are rezerve.
Cele două eleve tăcură. Pe Rada nu o interesase conversaţia şi
nu o urmărise; iar inima Anei era strânsă, înciudată. De ce era
atât de pornită doamna Frunzescu împotriva ţăranilor? Nu avea
avere destulă? Nu avea cu ce trăi? De ce n-ar lăsa şi pe alţii să
trăiască?
Ana nu înţelegea pornirea de vrăjmăşie ce se ridicase în ea faţă
de mama Radei. Dar, instinctiv, simţea că e departe de ea. Şi se
ridică de lângă Rada, se înfundă în colţul compartimentului de
lângă fereastră şi închise ochii. Voia să le facă să creadă că i se
făcuse dintr-odată somn şi că adormise îndată. Dar somnul nu-i
veni decât târziu. Întâi adormiră Rada şi mamă-sa, după ce
stinseră lumina şi nu mai rămase decât umbra uşoară, albastră,
a becului de sus.
Ana se frământă multă vreme cu gândurile. Îşi dădea pentru
prima oară sama de deosebirea dintre ea şi familia Frunzescu.
Când intrase în liceu, nu avusese decât o singură dorinţă: să
semene cât mai mult cu celelalte eleve, cu cele venite din clasa
intelectualilor, din părinţi domni. Să le semene şi să le întreacă.
Şi după ce a ajuns întâia în clasă, dorise să înveţe să se poarte ca
oricare dintre colegele ei, nu numai în internat, ci şi în societatea
pe care înainte n-o cunoscuse. Pământul făgăduinţei era pentru
ea să ajungă în rând cu colegele ei, să nu se mai întoarcă
niciodată de unde plecase. De-aici pornise şi dorinţa ei de a nu se
mai întoarce, în timpul vacanţei, la locuinţa părintească, şi
răceala ei faţă de părinţi, răceală care mergea până la o brutală
nesimţire.
Toate gândurile ei zvăpăiate de copilă se învârtiseră în jurul
dorinţei de-a ajunge o domnişoară adevărată, de a-şi pregăti o
carieră care să o asigure că nu se va mai întoarce niciodată în sat,
la sapă, la seceră, la fus, la război.
Şi iată că, în drumul acesta cu trenul, îi veniseră, pentru întâia
oara, şi altfel de gânduri, care o chemau spre trecutul ei aşa de
apropiat, şi care îi aduseră aminte şi de părinţii ei. Avea senzaţia
că abia în drumul acesta s-a smuls definitiv din copilărie şi că
gândeşte aşezat, serios. Şi-i părea că dintr-odată a-nceput să vadă
lucrurile printr-o prismă nouă. Da, între ea şi cele două femei,
care, iată, dormeau cu capetele căzute-n piept, era o deosebire
fundamentală, una interioară, de simţire, de atitudine.
Cu ochii închişi, în semi întunericul din compartiment, în
goana ce răsuna sac, în noapte, a trenului, Ana avu dintr-odată
sentimentul că este superioară celor două, superioară prin chiar
deosebirea constatată între ea şi ele. Dar ceva o oprea să-şi facă
din acest sentiment o convingere, ca şi când, dacă ar fi ajuns la
convingerea aceasta, ar fi trebuit să renunţe la întreg idealul ei de
până acum şi să se întoarcă de pe drumul pe care înaintase cu
atâta hotărâre. Nu, nu mă voi întoarce ― îşi zise Ana. La urma
urmelor, de ce nu aş înţălege atitudinea ostilă a doamnei
Frunzescu faţă de ţărani, când din cauza lor şi-a pierdut partea
cea mai mare din moşie? Nu e un sentiment firesc? Ba este!
Argumentarea, deşi i se păru reuşită, nu o linişti. Dar, de la o
vreme, obosită, plictisită, începu să asculte cadenţa trenului în
noapte, şi adormi.

VII
Ana rămase nespus de mirată când, ajungând în gara de
destinaţie, văzu câte bagaje se îngrămădeau în căruţa largă,
oprită în spatele trăsurii ce urma să le ducă la conac. În
compartiment, în reţele, nu fuseseră decât trei geamandane la
plecare, celelalte fuseseră date la vagonul de bagaje. Ana nu
ştiuse nimic de ele. Se mira şi se ruşina, gândindu-se că tot ce-şi
luase ea la drum încăpuse într-un cufăr mijlociu. Ce vor fi adus în
atâtea pachete şi geamandane?
Drumul până la conac ţinu un ceas, în trapul cailor. Era un
drum de hotar, îngust, nisipos, care trecea printre lanuri de grâu
şi de porumb. Trăsura, cu arcuri, înainta lin pe drumul nisipos,
ridicând un nor de praf gros, pe care vântul, spre norocul
călătoarelor, îl ducea departe, în stânga. Caii erau voinici şi grei,
cai de povară, ca şi cei înhămaţi la căruţa cu bagaje.
― De la reformă nu mai ţinem cai de lux–zise doamna
Frunzescu, adresându-se Anei, ca pentru o explicaţie. Nu ne mai
rentează şi nici nu mai avem chef. Jean mai ţinea un cal de
călărie anul trecut. Nici nu ştiu dacă-l mai are şi acum, adaogă
ea, privind întrebător spre Rada.
― Calu-i aci, coniţă, unde să fie? răspunse omul de pe capră, în
locul Radei.
― N-am auzit, de la tata sau de la Jean, că l-ar fi vândut!
răspunse şi fata.
― Cum să-l vândă, domnişoară?! Cine să-l vândă?! Păi, ce-ar
face boierul cel tânăr fără el? E bine, sănătos, şi-l aşteaptă pe
domnul Jean. De câte ori aude glas străin prin curte, nechează.
Crede că i-a venit stăpânul. Vine azi şi dumnealui?
― Peste vreo săptămână, Petre. N-a isprăvit încă examenele,
zise Rada.
― Să-l ajute Dumnezeu să vie sănătos! Calul ştiu că-l aşteaptă!
Ana fu din nou pătrunsă de farmecul naturii. Mireasma
apropiată a lanurilor, a câmpului, îi trezea amintiri din copilărie. I
se părea că merge acasă, închise ochii şi ascultă ca în vis
conversaţia ce începu între doamna Frunzescu şi omul de pe
capră.
― Grâul nostru este tot aşa de bun ca şi ăsta prin care trecem?
― Ba-i mai bun, coniţă. De şapte ani n-am mai văzut aşa grâu
bun! într-o săptămână trebuie să băgăm secerătorii.
― N-a căzut la ploile astea multe?
― Nu, coniţă, că domnu’ Manole a pus în primăvară de l-au
păscut oile.
― Da’ Manole ce mai face?
― Sănătos tun, coniţă, şi, după felul lui, mereu călare pe toate
drumurile moşiei. Da’ acum o înconjură uşor, nu ca mai demult.
― Au mai făcut ţăranii pagube în anul ăsta?
― Păi, cine-i dezvaţă pe ei de năravul cel rău? Au încercat,
coniţă, au încercat şi-n iest an. Da’ domnu’ Manole le-a prins de
veste şi n-au putut face nimic. Iacă, o cositură în lunca Barnii, ca
de două-trei cară de fân. Altceva nimic, decât că le-a mai închis
domnu’ Manole vitele de câteva ori, prinse-n trifoişte, şi i-a globit
de i-a ars. Încolo, nici-o pagubă.
― Da’ tot mai râvnesc să cumpere moşia?
― Păi, de râvnit, pân’ la moarte! C-aşa-i omul: n-are niciodată
pământ destul! Da’ cine le-o mai vinde? Că ei ar vrea s-o aibă pe
nimic, ca la reformă. Da’ chiar s-o plătească cu galbeni grei, de-
acuma n-o mai vindem. Aşa spune şi domnu’ Manole.
Doamna Frunzescu se înveseli.
― I-auzi! Aşa aţi hotărât voi?! Nu mai spune!
― Cum de nu! Ar fi mare păcat să se vândă! Aşa spune şi
domnu’ Manole. Moşia aduce, şi nu lunecă cum lunecă banii.
Apoi, conacul fără moşie nu mai plăteşte nimic! Să vedeţi că sunt
în jur vro două, care au rămas numai cu curtea şi grădina, şi au
început să se dărâme! S-adăpostesc în ele cucuvăile.
― Dar aţi deschis ferestrele? Aţi aerisit bine camerele?
― Vai de mine, coniţă, cum de nu! Parcă de când a primit
scrisoarea a mai lăsat domnu’ Manole pe vrun om să rămâie fără
treabă? Totul e curat de străluceşte; şi iarba pe cărări e tunsă, şi
straturile de flori sunt plivite şi săpate… Ba, e frumos la noi! Dar
ce-ar fi dacă s-ar vinde moşia? Unde-ar mai fi slugile care să ţină
rânduială în curte şi-n grădină? într-un an ar creşte cucuţa în
locul trandafirilor!…
― Pe mine încă nu mă prea trage inima să vindem, bade Petre,
da’ boierul zice că nu mai poate răbda duşmănia oamenilor
pentru că ne-a mai rămas petecul ăsta de pământ.
― Să nu-l doară capu’ pe boieru’ pentru atâta lucru! Aşa-s
oamenii noştri, se uită chiorâş la moşie vro câţiva ani, până mai
cred că se pot atinge de ea, apoi se liniştesc. Vezi dumneata,
coniţă, aşa-i omu’! A-nceput să ia? Ar lua mereu, şi-ar vrea să
creadă că toate-s de luat. Dar vor mai trece câţiva ani şi se vor
dumiri că ce le-a rămas boierilor e bun rămas, pe vecie, ş-atunci
se vor împacă cu legea, cum erau împăcaţi înainte de reformă.
Dacă-l porneşti odată pe om, e cam greu să-l opreşti dintr-una,
da’ pe urmă, când vede ca n-are-ncotro, se opreşte el singur, de
voie, de nevoie…
― N-ar fi rău să-i vorbeşti aşa şi domnului judecător.
― De vorbit e mai greu, că dumnealui nu dă cu veacul pe-aci,
dar de scris i-a scris de multe ori domnu’ Manole. Şi a pus în
scrisoare şi vorbe ca astea ale mele. Că eu cu domnu’ Manole
stăm de multe ori şi chibzuim în fel şi chip. Şi totdeauna
rămânem la încheierea că ar fi mare pagubă să se vândă moşia. E
vatră veche. Dumneata te tragi din neamul care a împlântat parul
aci, da’ boierul are moşia într-alt colţ de ţară. Dumnealui nu se
simte legat de locul ăsta. Domnul Jean însă îţi seamănă dumitale.
El nu vrea s-audă de vânzarea moşiei.
― V-a spus el vouă?
― Domnul Jean? Mie şi lui domnu’ Manole? Da’ de câte ori!
― Asta mă bucură, Petre–răspunse veselă doamna Frunzescu.
Cât puteţi, arătaţi-i şi lui că moşia produce bine, că e rentabilă.
― Ce să-i arătăm! Parcă nu cunoaşte dumnealui! Doar de-
aceea-i inginer! Socotelile pe care domnu’ Manole le face într-o zi,
domnu’ Jean le face într-un ceas! Ce să-i spunem noi? Nu ştie
dumnealui? Nu face măsurători în fiecare vară? şi nu plănuieşte
cu domnu’ Manole cum să-mpartă, ce să semene toamna?
Vorbiră despre slugi, care mai sunt, care s-au schimbat, care s-
au însurat ori s-au măritat, care au murit, dintre ei ori dintre ai
lor, mai apropiaţi, care locuiau în sat.
― Nu s-a prăpădit, coniţă, decât jupâneasa Safta.
― Cum?! A murit Safta?!
― Păi, doar n-avea să trăiască cât dealurile, coniţă, că era
neagră şi uscată, de bătrână, ca un ciot, mai ales începând de
prin dulcele Crăciunului. S-a ţinut ea până-a putut, da-n urmă
anii răzbesc pe toată lumea.
― N-avea mai mult de şaptezeci.
― Ba, bătuse şi optzeci, coniţă. Ne-a spus chiar ea, când a
simţit că i s-apropie sfârşitul. Şi-a ascuns ea anii pân-a putut, da’
pe urmă n-a mai avut de ce-i ascunde. Ne-a vorbit, în ceasurile
din urmă, de toţi stăpânii care s-au perindat pe-aci, că-i ştia pe
toţi, şi pe cei morţi înaintea venirii ei la conac. Da’ nici nu ştiu
dacă ni-i spunea anume ori vorbea într-aiurea, ca din gura morţii.
N-a vorbit pustiu decât două zile şi două nopţi. Apoi i-a venit
înecul şi s-a dus!
― Păcat de ea! O chelăriţă ca Safta nu mai găseşti astăzi!…
― Da, a fost o femeie cu credinţă, n-avem ce zice, nici eu, nici
domnu’ Manole, ca şi dumneavoastră. Da’, săraca, dacă mai trăia,
numai se chinuia, că-i fusese lovită partea stângă, şi nu se mai
putea mişca.
― Ei, şi Manole ăsta să nu ne scrie nimic!…
― Rău a făcut că nu v-a scris! Da’ poate c-a uitat, că are şi
dumnealui destule pe cap.
Până la conac, doamna Frunzescu se informă de tot ce voia să
ştie.
Moş Petre era un om de credinţă care vieţuia la curte de vreo
patru decenii. Rămăsese de tânăr văduv şi fără copii, şi fusese
atât de scârbit de viaţă, încât nu-i mai trecuse prin cap gândul
altei însurători. Pentru el se isprăviseră toate odată cu îngroparea
moartei, o femeie frumoasă, după care plânsese tot satul cu
lacrămi grele. De-atunci se alipise de curtea boierească şi trăia
numai pentru boierii lui şi pentru Manole, administratorul moşiei.
Era vechi de zile şi Manole; de treizeci de ani, de când era
administrator, văzuse destule, şi bune şi rele, şi în neamul
stăpânilor–era un fel de rudenie scăpătată a doamnei Frunzescu–
şi în pârjolul răscoalelor, şi la reformă, şi în recoltele moşiei.
Trecuse prin toate, ieşise din toate biruitor, dar după împărţirea
pământului la ţărani rămăsese cu senzaţia dureroasă că însuşi
trupul lui fusese amputat. Aşa de mult se identificase cu moşia şi
cu interesele stăpânilor ei.
Ana ascultă cu băgare de samă conversaţia dintre doamna
Frunzescu şi moş Petre, şi gazda sa i se păru mai simpatică acum
decât după discuţia din tren, cu inspectorul agronom, înţelese că
doamna Frunzescu are simţul practic al vieţii, şi bănui că ea se
interesa de moşie mai mult decât soţul ei, magistratul. Totodată
observă că pe Rada nu o interesa deloc convorbirea dintre mamă-
sa şi moş Petre, pentru că mereu se apleca la urechea ei şi-i
amintea de câte un lucru petrecut la şcoală, făcând din când în
când câte-o observaţie înţepătoare la adresa cutărei colege sau a
cutărei profesoare. Numai când apăru în zare conacul, începu să
bată din palme şi se ridică în picioare ca să-l vadă mai bine. Zilele
petrecute la conac fură o continuă încântare pentru Ana Muja.
Casa era o vilă cu etaj, cu două balcoane, cu acoperişul cochet,
cu decoraţii spumoase a parcanului de lemn vopsit verde,
întreaga clădire avea o înfăţişare tinerească, delicată. Nu era în ea
nimic masiv; părea mai curând o întruchipare de carton, de vis,
de poveste ― aşa i se părea uneori Anei. Dar era construită din
materiale foarte bune, rezistente. Pe dinafară era spoită într-o
culoare ruginie, înlăuntru, şi culoarele şi camerele, şi sala de
mâncare, totul era văruit proaspăt, spre marea bucurie a Anei,
care se simţi parcă mai la îndemână împresurată de albul acesta
strălucitor care răspândea un aer de intimitate şi curăţenie, îşi
aduse aminte de casa lor din sat, unde nu mai pusese piciorul de
la întrarea în liceu. Odăile aveau plafonul susţinut de grinzi de
brad, întocmai ca la ei acasă, ba, în vreo două camere, simţi şi
mireasma busuiocului uscat, de la grindă.
În mediul acesta, totuşi străin, Ana îşi află numaidecât un
razim în asemănarea cu casa lor din sat, şi pentru prima oară de
când era la liceu, nu se simţi umilită gândindu-se la patul în care
dormea acasă. Văzu în camerele conacului astfel de paturi simple,
din lemn de brad. Cotrobăi, împreună cu Rada, întreaga vilă,
toate acareturile din curte, şi în două-trei zile nu-i mai rămăsese
nimic necunoscut, de la salonul de primire până la cel din urmă
hambar plin cu porumb. Părea că nu mai sunt fete trecute de
optsprezece ani, ci nişte copile neastâmpărate, care, aprinse de
curiozitate, vor să cunoască toate câte le-nconjoară.
În alte câteva zile scotociră toate tufişurile din grădină, se
aplecară asupra fiecărui strat de flori, mirosiră toţi bobocii de
trandafir, găsiră toate cuiburile de pasări din parc, şi nu se mai
saturau să alerge prin soare, cu pletele în vânt, cu genunchii goi,
cu sandale albe în picioare. Zburdau ca nişte mânji primăvara,
scoşi la soare din întunerecul grajdului, şi uneori alergau să vadă
care fuge mai iute, pâna ce li se tăia respiraţia. Ana avu astfel
prilejul să cunoască în câteva zile tot conacul şi tot jurul, şi de
aceea nu se miră când,
Într-o sară doamna Frunzescu îi spuse, după cină,
administratorului:
― Ţin să-ţi mulţumesc, domnule Manole; ca în fiecare an,
pretutindeni e rânduială, toate sunt la locul lor.
Era, într-adevăr, o perfectă rânduială pretutindeni, se vedea
grija, supravegherea de fiecare zi a unui om şi conştiincios, şi
sever. Toate curţile erau măturate proaspăt; clăile de fân, girezile
de paie erau ca pieptănate. Grajdurile erau curate şi aşternute cu
paie proaspete. Iar popoarele de găini, de raţe, de curci şi de
gâşte, în ogrăzile lor, păreau un decor exotic al întregii gospodării.
Ana nu văzuse încă niciodată atâtea galiţe adunate la un loc.
Laudele le merita, desigur, în primul rând Manole. Dar nici moş
Petre, mâna dreaptă a administratorului, nu putea fi uitat fără a
se face o nedreptate din acelea strigătoare la cer. Cele două eleve,
în colindările lor, mereu se împiedecau de bătrân: şi în curte, şi în
bucătărie, şi în grădină, şi în grajd, şi în curtea în care erau
închise nutreţurile. Striga dup-o femeie, dup-o slujnică, răcnea la
un mânz, zburătăcea câte-o găină ieşită din îngrăditura pasărilor,
ridica un gătej de jos, punea la locul ei securea, se certa cu
femeile de la bucătărie, ba afla, pe unde nu le bănuia nimeni, şi
cuibarele ascunse.
Din felul cum îi vorbea se vedea că doamna Frunzescu ţine
foarte mult la el. Adesea putea fi văzută în odăiţa lui. Îi ducea
câte-o sticlă de vin bun, sau de rachiu. Ba îi ducea şi friptură rece
cu pâne albă şi mai ales un fel de slănină subţire despre care ştia
că-i place bătrânului.
Ana îndrăgise repede viaţa la conac: era în mijlocul belşugului,
avea toată libertatea şi zburda după pofta inimii, fără a supăra pe
nimeni. Şi astfel se simţi mai legată de prietena ei, de întreaga
familie, şi parcă mai străină ca oricând de ai ei de-acasă.
Senzaţia belşugului îi pătrunse în sânge ca o mulţumire
supremă. Ce fericire să ai de toate! Lanuri de grâu, cirezi de vite,
turme de oi, toate bunătăţile pământului. E de-ajuns să întinzi
mâna! şi să ai o astfel de locuinţă, cu cincisprezece camere, cu
curţile astea largi, cu acareturi multe, cu o droaie de slugi şi de
slujnice! Să se uite toţi la tine ca la o fiinţă de pe altă lume, să
încerce aţi ghici gândurile şi dorinţele, ca să ţi le împlinească! Ce
plăcere, ce fermecător este să fii bogat!
Hei! Aceasta e adevărata viaţă! Nu aceea pe care o trăiesc
părinţii ei. Şi dintr-odată îşi aduse aminte de strâmtorarea tatălui
său, care a trebuit să ia avans asupra salariului ca să-i poată face
ei rost de banii necesari pentru zestrea neânsemnată cu care
plecase în vacanţă! Gândul acesta o umili şi o tulbură adânc.
Trezi din nou în ea dispreţul pentru cei lipsiţi şi admiraţia pentru
cei ce aveau de toate din belşug. Toate sentimentele şi gândurile
ei se înecară din nou ca într-o apă tulbure: De ce nu-s şi părinţii
mei aşa de avuţi? De ce nu m-am născut şi eu din părinţi bogaţi?
şi simţi o ciudă răutăcioasă faţă de tatăl ei, care locuia într-o
pivniţă şi pe care ea îl declara functionar de bancă. De ce nu sunt
şi-ai mei bogaţi ca familia Frunzescu?
Un gând se lumină în mintea ei zbuciumată: Dacă eşti sărac,
nu poţi fi nici domn, nici fericit. Da, acesta e adevărul. Acesta e
gândul în jurul căruia m-am învârtit mereu de când am început
să fiu invitată în familiile colegelor mele. Am dorit aceste invitaţii
ca să-mi pot face o educaţie pe care nu o aveam şi pe care nici
liceul şi nici internatul nu mi-o puteau da. Am ajuns să cunosc în
bună parte întregul cod al manierelor alese, dar acum înţăleg că,
fără belşug, fără bogăţie, nu, am ce face cu ceea ce am învăţat.
Cunoaşterea bunelor maniere, fără avuţie, te poate face şi mai
nenorocit decât înainte. Iată că încă o dată am dat greş! Deci nu
după însuşirea bunelor maniere trebuia să năzuiesc, ci după
avuţie. Ce rost are chiar trecerea prin liceu, fără să te aştepte la
sfârşit o avere, o situaţie materială îmbelşugată? Cultura fără
avere e numai chin. Carte trebuie să înveţe numai fetele avute. De
ce m-au dat la liceu părinţii mei, dacă nu sunt decât nişte
sărântoci de rând, cum îi ştie toată lumea?
Viaţa omului cult dar sărac nu poate fi decât ridiculă şi tragică.
E ca şi când ai duce pe un copil într-o grădină cu pomi încărcaţi
de fructe coapte şi i-ai spune: „Culege ce vrei!“ şi el nu poate
ajunge cu mâna la niciun măr.
Este ispititoare şi încântătoare cunoaşterea lucrurilor neştiute,
cultivarea intelectului şi a sensibilităţii. Dar nu poţi trăi tot ce
simţi înalt şi frumos dacă nu eşti avut, dacă nu ai din belşug
mijloacele materiale.
Eu, dacă m-am bucurat până acum, când şi când, de înlesnirile
unei societăţi culte şi avute, m-am bucurat numai din mila ei.
Chiar şi pentru a-mi putea petrece vacanţa aceasta am avut
nevoie de bunăvoinţa familiei Frunzescu. Poate că acesta trebuia
sa fie primul obiectiv al asaltului meu: averea, belşugul! Dar cum
aş fi putut ajunge la avere dacă părinţii mei nu au nimic?
După multă frământare–vreme în care Rada se nelinişti,
văzând-o mereu întunecată–Ana ajunse la un luminiş:
Eu n-am şi nu-mi pot aduna avere. Dar mă pot mărita cu un
om avut–şi atunci şcoala, cultura mea vor avea un rost. Dacă nu
voi fi în stare să mă mărit ca un om avut, îmi voi dovedi mie
însămi că nu sunt vrednică sa fac umbră pământului.
La concluzia aceasta practică, rece, brutală, ajunse într-o sară
de pe la sfârşitul lui iulie, în preajma plecării la mare, când
înţelese c-ar avea nevoie de încă foarte multe lucruri pentru a fi
bine echipată. Aici, în mijlocul câmpului, nu avea de unde să şi le
cumpere, şi chiar dacă ar fi avut de unde, nu avea cu ce. În
sfârşit, le-ar fi putut cumpăra şi la Constanţa, unde se vor opri o
zi şi unde se găseau articolele de care avea nevoie. Dar de la cine
să fi cerut banii trebuitori?
Gândurile acestea chinuitoare sfârşiră prin a-i schimba
expresia, făcând-o mai serioasă, mai întunecată, mai tăcută decât
până atunci. Nepăsarea senină a copilăriei, care până atunci mai
apărea uneori în comportamentul ei, dispăru detot. Acum simţea
că între ea şi Rada se aşternuse dintr-odată o mare distanţă:
Rada era încă o fetişcana nepăsătoare, zgomotoasă şi vaporoasă,
pe câtă vreme ea se simţea matură. La schimbarea aceasta rapidă
contribui şi Jean Frunzescu, care, de când sosise la conac, se uita
la ea cu alţi ochi decât înainte, când se întâlneau, în vacanţele de
sărbători, în familie. Subt privirile lui cercetătoare, Ana avea
senzaţia că tânărul îi urmăreşte mişcările trupului dincolo de
veştminte, şi, de ruşine, îi venea să plângă. Ce l-a apucat? ―se
întreba Ana. M-am schimbat eu? Sunt mai liberă în purtări decât
înainte? Sau, de la Crăciun, când l-am văzut ultima oară, s-a
schimbat el, de se uită la mine de parcă nu m-ar mai fi văzut?
 Nu, schimbarea nu era în ea, ci în el! El avea alţi ochi, altă
voce, alt mers când era în preajma ei.
La început Ana îşi zise că poate tânărul s-a îndrăgostit de ea. Şi
gândul acesta îi înflori şi-i înmiresma sufletul câteva zile. Dar
curând înţelese că Jean Frunzescu nu era îndrăgostit, ci că
urmărea altceva.
Dacă i s-ar fi povestit, n-ar fi crezut că un tânăr binecrescut,
un om cult poate să se poarte necuviincios cu o fată.
Într-o sară, întârziind singură prin grădină, se trezi dintr-odată
faţă-n faţă cu el. Ieşise parcă din pământ sau parc-ar fi pândit-o.
În liniştea care se-nstăpânise peste toate, se auzea doar susurul
mesteacănilor înşiruiţi pe lângă zidul ce-mprejmuia grădina şi…
răsuflarea grea a tânărului care se apropia cu paşi hotărâţi de ea.
Fără să spună o vorbă, i se alătură din mers şi-i înconjură cu un
braţ mijlocul.
― Doamne sfinte, ai înnebunit?! îl întrebă Ana.
Din trupul lui întreg, din priviri, din obraji radia o dogoare
respingătoare, greţoasă, care-i făcu silă. Se smuci din braţul care-
i înconjura mijlocul, dar tânărul nu o scapă, ci o strânse mai cu
putere. Atunci trupul ei zvâcni întreg, se încorda ca un arc, şi din
câteva salturi ieşi în cărarea principală a grădinii şi fugi în curte,
intră în camera ei şi, izbucnind în plâns, începu să-şi adune
lucrurile. Era hotărâtă să plece cu primul tren.
Când o chemară la cină, pretextă că nu se simte bine şi nu
coborâ. O slujnică îi aduse un pahar cu lapte.
Se încuie în cameră, întorcând cheia şi în uşa dinspre odaia
Radei, îşi împachetase toate lucrurile. Era hotărâtă: dimineaţă o
va ruga pe doamna Frunzescu să-i dea trăsura până la gară.
Când Rada, după cină, voi, ca de obicei, să între în camera ei,
Ana nu se mişcă din pat.
― M-am culcat şi mi-am pus o compresă cu apă race la cap,
scumpa mea. Te rog să mă ierţi, mă doare rău capul şi aş vrea să
adorm cât mai curând.
― Dar ai luat o aspirină, un piramidon, ceva?
― Luat, răspunse repede Ana.
― Voiam să-ţi aduc eu unul.
― Nu mai e nevoie, dragă, mulţămesc. Niciodată n-am luat mai
mult decât un bulin.
Rada se depărta de uşă, dorindu-i însănătoşire grabnică.
Pentru ziua următoare proiectaseră o excursie. Soseau şi nişte
oaspeţi, nişte rude îndepărtate. Ana se aşeză pe marginea patului
şi îşi luă capul în mâni. Nu mai plângea. Obrajii-i erau palizi, de
ceară. Nu! Nu se putea înşela. Atitudinea lui Jean fusese brutală,
ruşinoasa şi adânc jignitoare. Nu l-ar fi crezut niciodată capabil
de o asemenea purtare! şi ce respiraţie grea avea! Parcă nu mai
era om, ci animal.
Da, după jignirea aceasta, pe care ea nu ştia să o fi provocat în
niciun fel, nu mai putea rămâne în casa familiei Frunzescu.
Trebuia să plece! A, dacă ar fi fost o fată dintr-ale lor, de familie, o
fată cu avere, el n-ar fi îndrăznit să se poarte aşa de urât cu ea! A
uitat că-i elevă de liceu, o elevă distinsă, şi s-a purtat cu ea cum
s-ar fi purtat cu o slujnicuţă oarecare de la conac. Ce grozăvie! El,
Jean, care până acuma vorbea cu dânsa respectuos, care, ca şi
ceilalţi tineri, o admira, să-şi permită, acum şi aici, în casa lor,
unde ea era invitata Radei, să-şi permită o asemenea purtare!
O, desigur că dacă ar fi fost o fată de familie bună, dacă ar fi
fost avută, dacă ar fi făcut parte dintre prietenii lor de casă, cu
care astfel de oameni se şi însoară, n-ar fi cutezat să se apropie de
ea. Cel mult ar fi rugat-o, după o convorbire prietenească, s-o lase
să-i sărute mâna.
Ah! Doamne! Se gândise că aici se va întâlni cu Jean, ba chiar
la o apropiere între ei, dar nu la o astfel de apropiere!… îşi
zugrăvise în închipuire un întreg roman de dragoste, cu începutul
aici, la conac, cu continuarea la mare, şi pe urmă cu o căsătorie
fericită, pe toată viaţa! şi acum–ce dezamăgire cumplită! îşi simţi
inima sângerând.
Da ― îşi zise ea –în ochii acestor oameni, noi, fiind sărace şi
neavând neamuri cunoscute lor, deşi învăţăm carte, nu valorăm
mai mult decât o slujnică oarecare. De-aceea şi-a permis să se
poarte aşa. Ce ruşine! Ce mişelie! Unde sunt cultura şi educaţia
lor? Se lauda pe toate căile că sunt oameni subţiri, cu sentimente
alese şi delicate. Aceasta este delicateţea lor?
O clipă îi trecu prin minte să-l scuze: Nu cumva Jean băuse şi
era ameţit de vin? Dar îşi aduse aminte că, în grădină, când se
alipise de ea, nu mirosea deloc a băutură, şi că acasă, când se
întâmpla sa bea mai mult, Jean se ferea de obicei de oaspeţi,
retrăgându-se în camera lui. Nu, nu era băut! Instinctul ei nu o
înşela. A fost pur şi simplu obraznic şi brutal, nevrednic de
situaţia lui de student şi de fiu de magistrat. S-a purtat ruşinos,
ca o brută! Se întinse în pat, îşi îngropa capul în pernă, şi începu
să plângă din nou. Plânse până îşi simţi pieptul zdrobit. Apoi
începu să se gândească. Oare în lumea lor, Jean era o excepţie,
sau aşa se purtau toţi? Dacă toţi sunt ca Jean, atunci atitudinea
unei fete faţă de ei trebuie să fie altfel decât a fost atitudinea ei
până acum. Ar putea să se poarte şi ea într-alt fel decât s-a purtat
până acum, natural şi sincer? Ar putea să-i dispreţuiască şi ea
cum o dispreţuia Jean? Ar putea?
Gândul care-i veni în minte fu atât de năstruşnic, de nou, de
îndrăzneţ, încât aproape nu voi să-l accepte. Dar gândul, odată
sosit, nu-l mai putu alunga.
Aş putea să-mi bat joc de ei, utilizându-i pentru scopurile
mele? întrebarea o duru, dar simţi că din durerea aceasta
ţâşneşte o rază de lumină. Sări din pat, aprinse lampa şi se duse
în faţa oglinzii. Da, nu mai era o copilă: din oglindă o privea o
femeie; pe faţa şi în privirile acestei femei era întipărită o mare
hotarâre.
Nu! Nu mă voi duce acasă! Ce să fac în pivniţa aceea, când aici
sunt toate frumuseţile şi bunătăţile pământului, şi ca mâne voi
pleca la mare? De ce să mă lipsesc de toate plăcerile astea? Nu!
Voi rămâne aici şi voi lupta! Cu cine? Cu Jean? Cu el, cu alţii, cu
toţi! Eu am pornit pe un drum de pe care nu este întoarcere. Şi
nu de dragul lui Jean, pe care nici nu-l cunosc şi nici nu mă
interesează să-l cunosc! şi nici de dragul familiei Frunzescu! Nu!
Toţi ăştia, toate astea sunt… da, acesta e adevărul, sunt numai
unelte ale scopului meu, ale ascensiunii mele. Nimic altceva decât
unelte, mijloace! Acesta este adevărul! Fără sentimentalisme şi
fără compromisuri! îi voi trage pe tinerii ăştia culţi şi manieraţi de
urechi aşa cum îi trăgeam pe copiii din sat. Îmi voi bate joc de ei
şi voi sări peste ei ca peste nişte bolovani, ca peste băncile din
şcoala primară; îi voi călca în picioare dacă va trebui, şi-mi voi
ajunge ţinta împotriva tuturor, şi, dacă va trebui, împotriva
propriului meu suflet: mă voi mărita cu un om bogat, ori voi da
iureş în bogăţia lor, risipind-o în folosul meu. Îi voi domina!
Şi, depărtându-se de oglindă, se întrebă: Cum de-am răbdat şi
nu i-am ars o palmă lui Jean? Dar lasă, încă nu e timpul pierdut!
Îşi despacheta hotarâtă lucrurile din geamandan şi se duse din
nou în faţa oglinzii. Da, nu mai sunt copilă, sunt femeie! După
frăgezimea trupului, după farmecul în dezvoltare încă, era o
fetişcană, dar după hotarârea pe care o citi în ochii celei din
oglindă era o femeie. Se lumina de ziuă când se întinse în pat.
Adormi buştean.

VIII
În dimineaţa următoare, Rada trebui să bată multa vreme la
uşă ca s-o trezească. Oaspeţii de la câteva conace vecine tocmai
soseau pentru excursia proiectată cu o zi mai înainte, într-o clipă
de însufleţire. La amiază încă nu ştia nimeni despre ea. A fost
însă destul ca să se întâlnească trei prieteni de la nişte conace
vecine, şi excursia fusese pusă la cale.
Ana, deşi nu aflase despre acest proiect decât în ultima clipă,
fu totuşi gata mai repede decât Rada, care o trezise. Nu dormise
decât vreo două ceasuri, dar se simţea odihnită, puternică şi cu
mintea limpede şi pătrunzătoare.
Văzând-o, doamna Frunzescu bănui că s-ar fi întâmplat ceva
între ea si Jean. Îi fu însă deajuns să-i observe discret câteva clipe
pentru a se convinge că nu era vorba de ceea ce se temuse dânsa:
începutul unui sentiment de dragoste între fiul ei şi Ana. Şi cum
nu descoperi nimic neobişnuit în comportamentul lui Jean, îşi
zise că poate a avut loc un mic flirt între ei, şi fata asta ciudată îl
va fi luat în serios. Cu atât mai rău pentru ea, dacă s-a
îndrăgostit de Jean! Ana îi era simpatică şi o primise în familie
pentru a-i face plăcere Radei, pentru a-i dărui o tovarăşă de
vacanţă. Sentimentele ci şi viitorul ei însă nu o interesau.
În excursie porniră vreo doisprezece inşi: cinci tineri şi şapte
fete. Între tineri, trei erau studenţi veniţi în vacanţă; între fete,
două erau soţiile a doi ofiţeri, doi sublocotenenţi, care,
petrecându-şi concediul la socrii, veniseră îmbrăcaţi în civil.
Urmau să meargă pe jos până la o pădure de fag, cale de vreo
două ceasuri depărtare. Reuşiră să plece pe la ceasurile nouă,
până nu se puse căldura. Mâncarea şi băutura aveau să fie aduse
cu căruţa, de la curtea moşierului Martinescu, al cărui fiu,
student în drept, propusese excursia, în entuziasmul
improvizaţiei, hotărâseră ca el, pentru că făcuse propunerea, să
se îngrijească şi de mâncarea şi băutura pentru toţi. Drumul
trecea printre lanuri secerate de mult, în care acum se arau
miriştile, printre otăvi mătăsoase, printre porumbişti înalte, în
care s-ar fi pierdut calul cu călăreţ cu tot. Fusese, începând din
luna mai, o vreme blagoslovită pentru câmp, şi toată lumea era
mulţumită. Jean Frunzescu făcu, de la pornire, în aşa fel incât să
n-aibă prilej de-a da ochi în ochi cu Ana. Plecă alături de
domnişoara Martinescu, iar pe drum trecu mereu de la una la
alta, plin de voie bună, discutând uşor şi ceremonios. Dar părea
să fie într-o dispoziţie prea îndrăcită pentru ca Ana să nu remarce
că era nefirească.
Tot drumul, până la pădure, ceilalţi tineri, care abia acum o
cunoscură pe Ana, roiră în jurul ei. După zbuciumul nopţii, Ana
părea să fi uitat cu totul întâmplarea din grădină, ofensa pe care
i-o adusese Jean. Era veselă şi strălucitoare în frumuseţea celor
optsprezece ani. Mergea cu pasul uşor legănat, care-i învăluia
trupul în armonii mereu schimbate. Capul şi-l ţinea înclinat puţin
pe spate, ca într-o pornire de sfidare, lăsând să o ploaie soarele.
Era singura dintre fete cu capul gol. Celelalte purtau pălării mari,
de pai.
Pe drumul până la pădure, Ana primi atâtea complimente câte
nu primise de când se ştia domnişoară. Lumina, viaţa care
triumfa în natură, libertatea, aduceau cuvinte frumoase şi
măgulitoare pe buzele tinerilor, descătuşaţi, în natura
înconjurătoare, de convenţiile sociale. Ana-i asculta, când şi când
izbucnea într-un râs senin, catifelat, dar simţea că niciunul nu o
impresiona. Ca şi când sufletul ei s-ar fi îmbrăcat într-o cămaşă
de zale prin care nu puteau străbate săgeţile de cuvinte frumoase
cu care era luată la ochi.
Conştiinţa ei cea nouă sta de veghe, primind ceea ce auzea fără
sentimentalismul de până acum, urmărind o singură ţintă: să
cunoască mai de-aproape lumea asta de tineri bogaţi, care, toţi,
iată, se poartă cu totul altfel decât în saloanele şi la mesele unde
îi cunoscuse. Şi mai ales era curioasă sa ştie dacă toţi samănă cu
fratele Radei. Trecură prin locuri încântătoare, şi Ana se mira că
nimeni dintre cei din jurul ei nu le bagă în samă. Fetele mai
scoteau din când în când câte o exclamaţie admirativă, câte una
din ele mai întră în luncile în care unduia otava în valuri verzi la
adierea vântului, să rupă o floare. Dar tinerii parcă n-ar fi avut
ochi decât pentru fete. Totuşi, Ana părea încântată de tovărăşia
lor, de flirtul continuu, dar în sufletul ei nu dădea nicio
importanţă cuvintelor, toată veselia ei fiind numai de
circumstanţă, convenţională.
Pădurea de fag la care, în sfârşit, ajunseră, era la marginea
unui lac, pe moşia lui Martinescu, şi era mai mult un crâng decât
o pădure.
Căruţa cu proviziile sosise înaintea lor acolo, şi pe iarba verde,
la umbră, era întinsă masa cu fel de fel de bunătăţi, mâncare şi
băutură. Tăbărâră cu toţii, ca lăcustele, şi o vreme fu amestecul
limbilor: vorbeau toţi deodată, cu gura plină, şi gesticulau într-o
mare însufleţire. Unii rămaseră în picioare, alţii şezură pe iarbă.
Toată lumea lăuda mâncarea şi băutura şi făcea complimente
domnişoarei Martinescu şi fratelui ei.
― O să-i duc mamei toate vorbele astea bune, căci eu, dragii
mei, n-am niciun merit, zise domnişoara Martinescu.
― Iar eu, pentru, rachiu şi vin, o să-i transmit complimentele
tatei, zise fratele ei.
Rada şedea lângă Ana şi o îmbia mereu. Ea singură era străina
în societatea aceasta. Ceilalţi se cunoşteau demult, îşi ştiau
relaţiile, calităţile, defectele.
Abia îşi potoliră foamea, că se şi puseră pe glume, pe aluzii, pe
râs; săgeţile cuvintelor în doi peri zburau de la unul la altul, şi
începu o petrecere tinerească însufleţită, nevinovată. Crângul
răsuna de valuri de râs argintiu, de ţipete uşoare, de larma
plăcută a vocilor tinere. În bucuria generală, sinceră, nevinovată,
Ana se simţea cu mult mai mulţumită decât în ploaia de
complimente cu care o însoţiseră tinerii pe drum. I se părea că
acesta este elementul potrivit vacanţei. Şi tinerii şi fetele parcă
uitaseră toate vorbele galante, căutate, toate atitudinile nefireşti,
sau convenţionale, şi se lăsau în voia sincerităţii.
Ana mai mult asculta decât lua parte la conversaţie. La
început, grupul îşi deşertă tot sacul cu noutăţi. Era un an de
când nu se mai întâlniseră, şi se întâmplaseră trei cununii în
cercul cunoscuţilor comuni; unii le aprobau, alţii, dimpotrivă, le
dezaprobau. După unii erau părechi potrivite, după alţii erau
nepotrivite, şi divorţul era mai mult ca sigur. Discuţia se aprinse
pe tema aceasta.
― Viitorul va alege–spuse unul dintre ofiţeri. Parcă eu m-am
potrivit întru toate cu nevastă-mea? Cu vremea, însă, bărbatul
lasă dintre-ale lui, femeia e tot mai mulţumită că are ea dreptate,
şi, de la o vreme, te trezeşti în casă cu cea mai încântătoare
armonie conjugală.
― Să-ţi fie ruşine, Nicule! Cum ai lăsat dintr-ale tale? Da’ nu-s
eu roabă, până azi, capriciilor tale? zise nevastă-sa, o bucăţică de
femeie brunetă, pe faţa căreia nu vedeai decât o păreche de ochi
de păcură, încadraţi de nişte sprâncene groase, îmbinate.
― Capricii la mine?! Eu şi capricii?! Aud acum întâia oară!
Bărbaţii n-au capricii, dragă!…
― Nu-s capricii, ci slăbiciuni–zise soţia celuilalt ofiţer. Toţi
bărbaţii sunt plini de slăbiciuni. Dumnezeu ştie de ce ni se spune
nouă, femeilor, sexul slab. Armonia în căsătorie depinde de
puterea cu care femeia poate suporta slăbiciunile acestea.
Convorbirea se învălmăşi. Toată lumea avea de spus un cuvânt,
până şi cele două fete mai tinere.
― Dumneata, domnişoară Ana, nu ai nici-o părere? întrebă
studentul Martinescu.
Se făcu linişte, şi toate privirile se îndreptară asupra Anei.
― Păreri pot să am şi eu. Vreţi o părere de circumstanţă, sau
una sinceră?
― Şi ce înţelegi dumneata prin părere de circumstanţă? întrebă
unul din ofiţeri.
― Una de ocazie, pentru a mă afla şi eu în discuţie, cum sunt
cele mai multe ce se debitează în astfel de împrejurări.
― Nu! Preferăm sinceritatea. De altfel, să ne crezi, şi noi suntem
sinceri, zise unul din ofiţeri.
― Să nu-l crezi, domnişoară Ana! Toţi bărbaţii sunt înclinaţi
spre minciună, interveni repede nevastă-sa.
― Eu cred–începu Ana–că nu sunt doi oameni pe lume care să
se potrivească întru toate. Omul nu-i un măr pe care să-l poţi tăia
în două părţi identice. Cred că datoria bărbatului şi a femeii e să
se cunoască, înainte de căsătorie, cât pot mai bine. Şi dacă nu se
potrivesc cel puţin în trăsăturile fundamentale ale caracterului, să
nu se căsătorească.
― Ei, n-am spus eu? ― izbucni o voce de femeie. Chiar asta am
susţinut-o şi eu, că Vică şi Marina sunt două caractere care nu se
potrivesc, în felul lui, fiecare este o fiinţă admirabilă. Dar cine i-a
pus să se căsătorească? Dragă, nu-mi vine să cred, dar se spune
că o brutalizează.
― Nu mai vorbiţi pe tonul ăsta tragic despre căsătorie–interveni
Jean Frunzescu. Mai de mult puteau fi căsătorii tragice, dar azi
nu mai sunt.
― Crezi că toţi ajung la armonia aceea conjugală de care s-a
vorbit aci? întrebă una din fete.
― Armonia conjugală n-a existat nici în trecut. Aici sunt cu
totul de părerea domnişoarei Muja; nu se află doi inşi pe glob care
să se asemene întru toate. Nu e posibilă deci o armonie conjugală.
Dar când, din lipsa ei, căsnicia tinde spre tragedie, salvarea e
aproape.
― Ce salvare? întrebară mai multe glasuri.
― Divorţul! râse Jean.
― Foarte mulţumesc de o asemenea salvare! Nici nu vreau să
mă gândesc, zise soţia unuia din ofiţeri.
― Nici eu! declară soţul ei. Izbucniră în hohote de râs.
― Reînnoirea alianţei! Frumos! Deşi sunteţi încă departe de
nunta de argint, nu numai de cea de aur– zise Jean. Dacă nu vă
gândiţi, înseamnă că vă puteţi suporta încă destul de bine unul
pe celălalt. Să vă văd peste vreo cinci-şase ani, când nu vă veţi
mai putea suporta.
― Vai, Jean, de ce vorbeşti aşa?! strigă supărată Rada.
― Păi, noi discutăm impersonal. Eu vreau să spun: nu ei, dar
alţii, când nu se mai pot suporta, nu mai aşteaptă să ajungă la
momentele dramatice, cum se întâmpla pe vremuri, pentru că azi
există o supapă: divorţul.
― Dar pe vremuri nu era? Ce, l-a inventat societatea de azi?
― Aproape. Moşii şi strămoşii noştri nu prea divorţau. Ţineau
de legile bisericii: Ce-a împreunat Dumnezeu, omul să nu desfacă.
Şi azi se mai spune la cununie sentinţa asta. Numai că, spre
norocul nostru, azi nu o mai ia nimeni în serios. De altfel, să nu
vă scandalizaţi dacă vă voi spune că axioma asta nici nu e logică,
după părerea mea. Nu Dumnezeu împreună două fiinţe de sex
opus, ci ele înseşi se unesc, după bună voia lor.
― Vai, Jean, acum te-ai apucat să spui prostii! se tângui Rada.
Fetele se înroşiră, mai ales cele două tinere.
― Dar, să-mi dai voie! Nu e nici-o prostie! Nu-i vorba de…
― Se opri deodată. Voia să zică: nu-i vorba de împreunarea
aceea la care te gândeşti tu şi domnişoarele astea împurpurate,
dar se răzgândi şi continuă: E vorba de alegerea tovarăşului de
viaţă, de căsătorie. Nu Dumnezeu face să se întâlnească şi să se
iubească doi oameni…
― Ba da, ba da! Pentru asta sunt gata să jur–zise bucăţica de
femeie căsătorită cu unul din ofiţeri. Pe Nicu, mie, Dumnezeu mi
l-a scos în cale! Sunt cu totul sigură că este un destin şi în
căsătorie, şi destinul nu-i altceva decât voinţa lui Dumnezeu.
― Şi Nicu e de aceeaşi părere? glumi celălalt ofiţer.
― Cu totul de aceeaşi, declară imediat Nicu, dar cu o asemenea
emfază, încât izbucniră cu toţii în râs.
― Dumnezeu are griji cu mult mai mari–continuă Jean–decât să
ne poarte paşii spre viitoarea soţie sau spre viitorul soţ. Noi ni-i
purtăm, şi, dacă greşim, noi tragem ponoasele. Să nu dăm vina pe
Dumnezeu. Dar societatea modernă a găsit şi mijlocul de a
corecta greşeala.
― Preamăreşti divorţul, va să zică! ― exclamă domnişoara
Martinescu. Bine că ştiu! Am să mă păzesc, la vremea potrivită,
de asemenea perspective, spuse ea ca-n glumă.
Tot grupul ştia că cei doi erau buni tovarăşi de societate. Cele
două femei măritate susţinură cu o serie de argumente că divorţul
este o nenorocire, o pacoste a societăţii de azi; că viaţa familială
era mai bună pe vremea când divorţurile erau rare. Altă educaţie
era pe atunci, alte caractere. Azi cam a treia femeie e divorţată.
― Nu exageraţi! A zecea, spuse Jean.
― Fie şi a zecea! Dar e o plagă socială. Ce se alege de copii? Dar
cu alta–cu a doua, cu a treia nevastă–traiul va fi mai fericit?
― Varietas delectat! zise unul din ofiţeri.
― Aceeaşi afirmaţie superficială se poate face şi despre femei,
zise bruneta cea mică, profesoară de liceu.
― Aş cuteza, totuşi, să pun la vot părerea mea. Cine aprobă
divorţul, să ridice mâna! zise Jean.
Nu ridică mâna decât el şi Anastasia Dragu, cea mai tânără
dintre fete. Dar repede şi-o trase şi ea, ascunzându-şi-o la spate.
Toţi izbucniră în râs.
― M-am înşelat! ―zise Jean. Credeam că cel puţin una dintre
femeile de faţă va ţine cu mine. Regret că m-am înşelat.
― La cine te gândeşti? întrebă Rada.
― La domnişoara Ana.
― La ea?! Dar de ce tocmai la ea?! se întrebară cu toţii.
― Pentru că, după convingerea mea, e o fată cu mult simţ al
realităţii şi cu mult spirit practic.
Toate privirile se întoarseră spre Ana. Ea, încă de mai înainte,
când Jean îndrăznise s-o aducă în discuţie, simţise sfidarea pe
care i-o aruncase tânărul, de parcă purtarea lui din sară trecută
n-ar fi contat. Era în glasul lui şi o adiere de ironie, de dispreţ
chiar, cum li se întâmplă adeseori celor ce n-au reuşit într-o
acţiune, care, în loc să se dispreţuiască pe ei, dispreţuiesc piedeca
ce li se pune în drum.
Dar încă de la întâia sfidare, Ana îşi dăduse capul pe spate mai
mult decât de obicei. Sufletul ei se simţea la adăpost subt cămaşa
lui de zale. Acum fu şi mai nepăsătoare, răspunzându-i direct
acestui neruşinat care îndrăznea s-o apostrofeze mereu, aci, în
public, înainte de a-i fi dat măcar o explicaţie pentru purtarea lui
grosolană din sară trecută. Şi în atitudinea aceasta dispreţuitoare
a lui Jean ea descifra cutezanţa obraznică pe care o putea avea
un tânăr din aşa-numita Junie bună faţă de ea, în primul rând
pentru că nu era o fată din rândurile lor, pentru că era o fată
săracă.
― Mi-ai face o deosebită plăcere– zise ea, suportând fără să
clipească privirea lui şi privirile celorlalţi–dacă mi-ai lămuri mai
de-aproape ce înţelegi subt acel simţ al realităţii, pe care mi-l
atribui cu atâta mărinimie.
El nu răspunse îndată.
― Ce legătură vezi între simţul realităţii şi aprobarea divorţului?
adaogă ea.
― Recunosc că mi-e mai uşor să răspund întrebării din urmă.
Realitatea este aşa: să cunoşti viaţa, să nu trăieşti din vis, să nu
te iei după himere. Dar dumneata ai recunoscut realitatea că nu
există doi oameni care să se asemene întru toate. A doua realitate
e însă concluzia logică: cei ce nu se aseamănă, când nu se mai
pot suporta, divorţează. Deci dumneata trebuie să aprobi divorţul.
― Concluzia logică ar fi alta: cum nu este asămănare
desăvârşită între doi inşi, şi cum fără ea traiul, căsnicia este o
tragedie, să fie desfiinţată însăşi instituţia căsătoriei. Sau: toate
căsătoriile să se desfacă prin divorţ. Dar nici realitatea nu e
aceasta, cum ştim cu toţii, nici eu nu pot fi atât de mărginită să
susţin ceva ce contrazice realitatea. Căsătorii fericite sunt destule.
Divorţurile, oricât ar fi de multe, sunt totuşi excepţii de la regula
generală, ca şi căsătoriile fericite.
― Bravo, Ana! strigă însufleţită Rada.
― Felicitările noastre, domnişoară, ziseră cele două femei
măritate.
― Te rog, te rog, încă n-am terminat, domnule Frunzescu–îi
spuse ea, evitând, cu o intonaţie semnificativă, numele Jean.
Rada întoarse capul şi o privi uimită. Iată ce cred că trebuie să
mai adaog: Cu toate deosebirile, sunt oameni fericiţi în căsnicie,
care nu se gândesc niciodată la divorţ, se suportă, cum spui
dumneata. Pentru că sunt deosebiri şi slăbiciuni care se pot
suporta, cu puţină îngăduinţă, şi mai ales cu multă iubire. Dar
sunt şi slăbiciuni care nu pot fi suportate, defecte organice, ori
spirituale, păcate şi
 Înclinări bolnave, care nu pot fi suportate. Şi pe acestea, după
părerea mea, e bine şi trebuie să le cunoşti înainte de căsătorie.
Numai ele pot duce la divorţ.
― Aşadar, recunoşti că e bine să fie şi divorţ, insistă Jean.
Ana îl privi de sus, cu o răceală de gheaţă.
― Recunosc că sunt ticăloşii şi ticăloşi care trebuiesc cunoscute
şi cunoscuţi înainte de căsătorie, păcate şi defecte legate organic
de cineva, care n-au ce căuta în căsătorie, în familie.
Jean Frunzescu deveni palid. Tot sângele îi fugi din obraji, îşi
căută îndată de lucru, umplând paharele cu vin. Mâna îi tremura
însă uşor. Sticla cânta puţin pe buzele paharelor. Ana îl urmări şi
avu o senzaţie de superioritate, de biruinţă. În sfârşit era
răzbunată că omul acesta, fără a-i da nicio explicaţie pentru
purtarea lui necuviincioasă, fără a-şi cere iertare, cutezase sa o
provoace direct, de faţă cu atât a lume.
― Are dreptate domnişoara Muja–spuse una din cele două soţii
de ofiţeri. Eu sunt gata să suport şi să mă împac cu micile defecte
ale soţului meu, dar o ticăloşie nu i-aş, suporta-o! Pentru o faptă
infamanta a lui aş fi în stare şi eu să divorţez.
― Dacă de asta e vorba, atunci poţi introduce acţiunea, draga
mea–zise celălalt ofiţer. Oare a o curta pe soţia celui mai bun
prieten nu-i o i aptă infamantă, după părerea dumitale?
Râseră toţi, şi Jean le fu recunoscător că-l scoaseră astfel din
centrul conversaţiei. Privirea aceea îngheţată şi cuvintele cu tâlc
ale Anei îl umiliseră adânc… Putea fi privită ca o ticăloşie
purtarea lui de-asară? Ar fi vrut acum, după lovitura primită, să
creadă ca purtarea lui nu fusese decât o glumă. Dar nu reuşea.
Ştia că nu fusese o glumă, că o pândise pe Ana, prin grădină,
multă vreme, până rămăsese singura, ca dorise să-i înconjoare
mijlocul, să o simtă aproape de el. Şi cum nu se putea dezvinovăţi
de acuzaţii de ticăloşie, ca sa nu se simtă prea umilit, se gândi:
Dar, în definitiv, cine-i fata asta de i-a putut trece prin minte că
eu m-aş fi căsătorit vreodată cu ea, ca să-mi spuie că pe ticăloşi e
bine să-i cunoşti înainte de căsătorie?! O liceană ce trece în clasa
a şaptea! De, copilă nu mai e, dar obraznică este, cum numai o
femeie cu experienţă poate fi!»
Întră în vorbă cu ceilalţi, îşi făcu de lucru cu paharele, dar o
clipă îndrăzni totuşi s-o privească pe Ana. Ana râdea din toată
inima, cu capul răsturnat pe spate, de glumele ofiţerului de
alături. Jean Frunzescu îngălbeni din nou: niciodată parcă nu i se
păruse atât de frumoasă. Nu mai cuteză să se mângâie cu
întrebarea cine era fata asta obraznică?. Simţea că este cineva şi
presimţea că va mai avea cu ea de furcă în viaţă. După ce trecură
în revistă şi criticară toate cunoştinţele mai apropiate, începură să
vorbească despre lecturile mai recente. Erau, aproape fără
excepţie, cărţi străine, citite în original, în limba franceză sau în
traducere românească. Erau cărţi de autori noi, necunoscuţi
înainte de război, şi erau o sumedenie de romane poliţiste. În
urma observaţiei făcute de studentul Martinescu, că Victor
Margueritte nu e scriitor, că Băietana şi Corpul tău îţi aparţine,
nu numai că nu sunt romane, dar nici măcar literatură, ci doar
scrieri de corupţie, comerciale, nu artă, se încinse o discuţie
înverşunată. La conversaţie nu luă parte Ana Muia şi cea mai
tânără dintre fete, Anastasia Dragu. Ceilalţi, însă, se năpustiră
asupra lui Martinescu.
― Observaţia dumitale nu m-ar mira, dacă ai fi student în
teologie, domnule Martinescu. Dar dumneata studiezi dreptul, şi
trebuie să ştii că natura omenească e destul de coruptă, aşa că
nu mai e nevoie de nici-o instigaţie. Romanele acestea nu fac
decât să înfăţişeze natura omenească aşa cum este, zise
profesoara.
― Doamna profesoară se recunoaşte în Băietana, domnule
Martinescu, insinuă cu răutate Jean Frunzescu.
Femeia-i aruncă o privire mânioasă.
― Să-ţi fie ruşine!
― Poftim! Nu este exclamaţia dumitale ce mai preţioasă
confirmare a părerii mele? întrebă surâzând Martinescu.
― Dar înţelege, domnul meu; autorul descrie o realitate, viaţa
reală. Dar viaţa îmbracă forme nenumărate, şi toate sunt reale.
Dacă admit că natura omenească e coruptă, nu urmează de aici
că reprezint chiar eu corupţia şi că mă recunosc în libidinoasa
aceea. Dar sunt şi astfel de fiinţe; trăiesc, în carne şi oase, printre
noi. De ce n-ar putea fi subiecte de roman?
― Pentru că nu tot ce există în realitate este şi subiect de artă,
dragă doamnă.
― Adevărat! răsună corul celorlalţi.
― Depinde de îndrăzneala, de mentalitatea scriitorului,
interveni Jean Frunzescu.
― Nu! Depinde numai de talentul adevărat, afirmă cu
neânduplecare Martinescu.
 ― Talentul nu face decât să exprime mai bine sau mai puţin
bine viaţa, realitatea, după intensitatea, după forţa lui, se
ambiţionă să susţină profesoara.
― Nu! Veţi binevoi să nu vă supăraţi dacă vă contrazic,
doamnă. Primul rost al talentului şi întâia dovadă a existenţei lui
este să simtă ce poate fi subiect de artă şi ce nu poate fi. Sunt
realităţi în viaţa omenească, în viaţa socială care nu pot fi luate
drept subiecte de artă. Sunt prea animalice, ţin prea mult de viaţa
vegetativă, de nevoi ale organismului. Cine ar cuteza să le descrie
într-o carte literară? Tot aşa şi instinctele vitale ale omului,
instincte pe care natura le-a lăsat să trăiască în subconştient şi
să ne dirijeze de acolo numai când e nevoie de un act al vieţii
fiziologice. Dar arta nu are nimic de-a face cu fiziologia. Nu e
creată de legile organismului nostru. Arta e creaţia spiritului şi se
adresează spiritului, nu trupului. Ei bine, acel autor francez–
autor pentru mahalalele Parisului– se adresează numai trupului,
concupiscenţei cărnii. Dar asta nu mai e artă, ci meşteşug de aţi
vinde bine cartea. Pentru că cei mai mulţi înţeleg şi iubesc mai
mult trupul decât spiritul.
― Exagerezi! Pe mine mă interesează omul întreg, cu trup, cu
suflet–zise unul dintre militari– pentru că numai aşa e complet.
― Evident că ne interesează, dar altceva e interesul şi altceva e
obiectul artei. De altfel, pentru a nu lungi zadarnic discuţia, vă
rog să-mi spuneţi dacă, citind astfel de cărţi, nu le ascundeţi
pentru a nu ajunge în mâna copiilor.
Cele două domnişoare se înroşiră ca bujorii, chiar şi Rada. Ana
continua să asculte liniştită. Ea nu citise nici-una dintre cărţile
acelea la modă, pe care elevele de liceu şi le împrumutau în taină
şi care erau parcurse cu sufletul la gură.
― Desigur că nu constituie o lectură pentru tineret–se grăbi să
răspundă profesoara, simţindu-se direct vizată. Totdeauna au
existat în literatură cărţi primejdioase pentru tineret, ceea ce nu
însamnă însă că nu sunt adevărate creaţii literare.
― Şi focul e primejdios, dar ce ne-am face fără el. Copiii însă nu
trebuie să se joace cu focul, zise Jean, şi privi zâmbind la cele
două fete mai tinere.
― Mi se pare însă că tocmai tineretul le citeşte mai mult. Şi încă
nu s-a găsit mijlocul de-a ascunde o carte rea de ochii tineretului–
spuse un bărbat roşcovan care tăcuse până atunci. Eu nu cunosc
decât un singur mijloc de a le face nevătămătoare, şi aici sunt cu
totul de părerea lui Martinescu: astfel de cărţi nu trebuie să fie
tipărite. Nu e de-ajuns libertinajul extraordinar care s-a
înstăpânit îndată după război? Nu vedeţi ce muzică se compune,
ce dansuri sălbatice sunt la modă, ce rochii scurte poartă
doamnele? Mai e nevoie şi de o literatură… decoltată pentru a
înnebuni lumea şi îndeosebi tineretul? Nu vedeţi că au început să
apară şi la noi femei şi fete tunse după modelul acelei Băietane?
Cel ce vorbea era un advocat care făcuse războiul, purta o
cicatrice pe faţă, şi care se înscrisese acum, Dumnezeu ştia de ce,
la politehnică. Era cunoscut ca om serios, care rar se amesteca în
discuţii.
Cuvintele lui din urmă îi sculară în cap toată lumea feminină:
toate femeile prezente erau pentru rochiile scurte şi parul scurt.
Uitară de moralitatea sau imoralitatea artei şi se aruncară cu toţi
asupra modei.
Între femeile prezente nu era însă niciuna tunsă, dar din
patima cu care susţineau caracterul higienic al modei acesteia se
vedea că toate ar fi dorit să fie. Bărbaţii, afară de Jean, erau
împotrivă. Cei doi ofiţeri declarară că ei ar face chestie de divorţ
dacă soţiile lor ar voi să se tundă.
― Nu! Pe onoarea mea, mi se face rău când văd un cap chel de
muiere! declară unul dintre ei.
― Nesincer ca totdeauna! Mă rog, cum ţi se face rău, când
flirtezi cu doamna Lăzărescu? ştiţi, dragele mele, doamna asta e
văduva unui căpitan, şi ea a fost printre cele dintâi care s-au tuns
în oraşul nostru. Nu te-am auzit eu spunându-i cât de mult a
întinerit de când s-a tuns?
― Eram ironic, dragă! Dar, în sfârşit, fie la dânsa acolo. N-am
nici în clin nici în mânecă cu ea! Dar nu admit şi nu voi admite
niciodată să-mi văd nevasta cu ceafa goală şi cu frizură pe frunte,
ca un licean. E respingător, dragă!
Chestiunea agită multă vreme pe toată lumea, ca şi rochiile
scurte. Cum se goliseră destule sticle de vin, începură să se audă
vorbe şi aluzii cam decoltate, de care însă nimeni nu se
scandaliză, ci toată lumea făcea haz.
Ana Muja se declarase şi ea pentru noua modă ce pătrundea în
lumea feminină, spunând că nu are niciun rost ca o femeie să
poarte atâta povară pe cap, mai ales acum, când încep şi femeile
să între în serviciile publice, să fie funcţionare, profesoare.
Enomomisesc timp scăpând de atâta pieptănat, încolo, pentru ea,
chestiunea nu era de mare importanţă: nu o să fie nici mai
fericită, nici mai nefericită daca va purta plete sau se va tunde.
Nu pune niciun preţ pe aspectul tradiţional al femeii.
― Faci foarte rău, domnişoară Ană, că vorbeşti aşa–zise tânărul
Martinescu. Când cineva are un păr frumos ca dumneata, trebuie
să ţină la tradiţie. Le mai înţeleg pe femeile cu plete sărace;
pentru unele e poate o salvare să se vadă tunse. Dar dumneata şi
domnişoara Rada?! Ar fi mare păcat! O femeie nu poate fi
frumoasă, aruncând într-o frizerie o astfel de podoabă a capului.
― Şi trăbă numaidecât ca o femeie să fie frumoasă? Eu cred că
principalul este ca omul să fie fericit în viaţă, iar nu frumos.
― Şi frumuseţea nu e un element al fericirii?
― Se poate, când e combinată şi cu alte elemente. Singură,
rareori aduce fericirea!
― Şi o spui asta chiar dumneata, la vârsta dumitale?
― N-am experienţă, nu-i aşa? Sunt destul de mare, domnule
Martinescu, pentru a şti că, de pildă, nici-unul dintre domnii
necăsătoriţi de-aici n-ar lua o fată numai pentru frumuseţea ei.
― Aşa crezi dumneata? Nu ştiu, poate să ai şi poate să nu ai
dreptate. Sunt însă convins că nici-o femeie nu s-ar sluţi tăindu-
şi părul, dacă n-ar crede că-i sade mai bine aşa. Adică pentru a se
face mai frumoasă. Şi mai sunt încredinţat că dacă cineva te-ar
putea convinge pe dumneata că-ţi stă mai bine aşa cum eşti, nici
nu te-ai mai gândi la foarfecele frizerului.
― Dar nu-i nici-o primejdie, dragul meu–zise profesoara. În
liceu nu se va introduce niciodată moda asta nouă. E o coafură
pentru femei, nu pentru fete.
― Ba se va introduce! strigară mai mulţi în cor.
― O vor introduce înseşi profesoarele! şi le vom vedea tunse nu
numai pe femeile tinere, ci şi pe cele bătrâne. Niciun pârjol nu se
întinde mai repede ca moda la femei–declară Jean cu ton de
autoritate în materie. Mărturisesc că eu mă cam cutremur de pe
acum, gândindu-mă cum vor arăta tunse câteva bătrâne pe care
le cunosc! Uf! şi totuşi moda va pătrunde şi va birui. Asta e soarta
sexului slab: să sară în fântâna modei una după alta, ca oile…
Discutând cu aprindere, se ridicară de pe pajişte şi, grupuri-
grupuri, se pierdură în crâng, pe cărări largi, anume tăiate pentru
plimbare. Ana mergea alături de Rada; încă nu fuseseră nici-o
clipă singure, de când plecaseră de-acasă. Rada observase de
mult că Ana nu-i în apele ei. E adevărat, participa la petrecere,
răspundea uneori, ba câteodată o auzea chiar şi râzând, dar de
câteva ori o surprinse cu faţa întunecată.
― Nu-ţi place tovărăşia noastră? ― o întrebă ea. Sunt toţi băieţi
buni, şi fetele asemenea.
― Sunt încântători cu toţii ― îi răspunse Ana. Am petrecut
minunat.
― Nu prea se vede! Dimpotrivă, te-am văzut în mai multe
rânduri îngândurată.
― Ei, da’ de unde! Eram şi eu atentă. E o societate pe care nu o
cunosc, dar te asigur că am petrecut foarte bine.
― Desigur, nu s-au purtat ca într-un salon, şi, poate, sunt şi
câţiva care nu prea fac de societatea noastră–ofiţerii aceia! Da’ ce
să faci? Aici, la ţară, ne distrăm cum putem!
Spre sară, rupţi de foame, ajunseră la conac, după ce se
despărţiră, cu mare gălăgie, la o răscruce, de ceilalţi.

IX
Din ziua excursiei şi până în ziua plecării la mare, familia
Frunzescu primi aproape zilnic oaspeţi. Ana observa îndeaproape
lumea asta nouă pentru ea. Mai întâi îşi dădu sama că purtări de
felul celei a lui Jean nu erau nici neobişnuite, nici bătătoare la
ochi. Venea mult tineret: femei, fete, studenţi, ofiţeri, care
mişunau prin camere, pe coridoare, prin grădină. Toată lumea…
flirta. De prin unghere, dintre pomii grădinii se auzeau chicote de
femei şi adeseori puteai surprinde, fără a face vreun efort
deosebit, câte-o fată şi un băiat sărutându-se.
Toată lumea asta, tânără, veselă, părea să nu aibă alt scop
decât flirtul. Ana îi observa cu atenţie, şi o mare nelinişte o
cuprinse: Tot ce face acest tineret este o simplă petrecere
nevinovată, ori ceva grav? Dacă e o simplă petrecere, atunci am
interpretat greşit purtarea lui Jean din sară aceea; aş intra şi eu
în jocul acesta vaporos şi ameţitor, i-aş lăsa pe tinerii aceştia, ce
roiesc în jurul meu, să-mi spună câte complimente vor, ba chiar
să mă ia de braţ, cum văd că fac cu celelalte fete, şi chiar cu
Rada. Dar dacă e vorba de altceva?
Şi acest altceva îl respingea instinctiv, ca pe o batjocorire a
tinereţii şi a vieţii însăşi. Neputându-se dumiri dintr-odată, păstră
o distanţă faţă de toată forfoteala asta, mărginindu-se să observe
şi să judece… Libertinajul acesta făcea parte din obiceiurile
societăţii culte? De aceea nu mira pe nimeni, cu excepţia ei? Era
un joc nevinovat, sau expresia unei decadenţe a moravurilor?
Nedumerirea aceasta îi fu risipită într-o sară, când între oaspeţi
izbucni un scandal enorm, cu bătaie, şi două familii plecară
numaidecât de la conac. Ceea ce auzi în aceeaşi zi, la cină, o
lămuri că flirturile acelea nu erau uneori chiar aşa de nevinovate
cum i se păruse. Şi ceea ce o uimi cu desăvârşire fu libertatea cu
care doamna Frunzescu, celelalte doamne şi bărbaţii prezenţi
vorbiră despre scandalul izbucnit, care dăinuia de mult şi mai
izbucnise şi altădată. Se vorbea fără nicio perdea, în faţa Radei şi
în faţa ei, ca şi cum toţi ar fi uitat că sunt şi ele prezente. Se vorbi
nu numai despre scandalul de la conac, ci şi despre alte
scandaluri similare, din alte familii, cunoscute de cei care cinau.
După ceea ce auzi Ana, în lumea aceasta, râvnită de ea,
moralitatea în căsnicie era o noţiune puţin cunoscută. Femeile
erau infidele, ca şi bărbaţii. Auzi pentru prima oară despre
căsnicia în trei, atât de obişnuită în familiile bune, între cei avuţi
sau între cei de pe înaltele trepte ale societăţii. Auzi despre femei
măritate de două, trei şi patru ori, de bărbaţi care sunt la a treia
nevastă, despre divorţurile la ordinea zilei. Auzi despre doamne
din lumea bună întreţinute de bogătaşi; despre tineri întreţinuţi
de femei, înţelese pentru întâia oară ce semnificaţie i se acordă
cuvântului peşte, dat unor bărbaţi. Dar ceea ce i se părea de
necrezut era că despre toate aceste prăpăstii se vorbea la masă,
fără nicio sfială şi fără nici măcar o nuanţă de ezitare, ca despre
nişte lucruri fireşti, obişnuite. Făceau parte din întâmplările şi
realităţile curente. Vorbeau despre ele, cu aceeaşi nepăsare,
doamna Frunzescu, bărbaţii şi femeile de la masă, şi Jean, şi alţi
doi tineri care erau acolo. Ana, auzind aceste discuţii, la început
făcea feţe-feţe şi nu mai ştia încotro să privească, îi ceru din ochi
ajutor prietenei sale, dar Rada nu înţelese ce vrea. Văzând că nici
Rada nu-i pricepe revolta, se împietri, şi, palidă ca ceara, ascultă
până la sfârşit toate povestirile acestea care ridicau vălul de pe o
lume ce i păruse până atunci cunoscută, şi pe care, iată, nu o
cunoştea în intimitatea ei cea mai importantă, ci numai în
îmbrăcămintea socială, externă. Ascultând cu intensitatea tuturor
simţurilor, Ana avea senzaţia unei mari revelaţii. Un gând plin de
răzvrătire, aproape furios, i se fixă în creieri: Dar bine, ăştia nu
sunt domni! în clasa asta socială văd eu ţinta vieţii mele? Dar
oare nu trăiesc o halucinaţie? Se poate ca nişte femei îmbrăcate în
toalete scumpe, femei cu mâinile albe şi fine, cu obrazul pudrat,
cu buzele rujate, să pronunţe cuvintele ordinare pe care le aud? E
posibil ca nişte bărbaţi tineri–advocaţi, magistraţi, proprietari–să
râdă ca nişte birjari, făcând glume scâbroase pe socoteala unor
familii cunoscute? şi toate acestea în faţa Radei şi-n faţa mea?!
În răstimpuri, îşi ducea mâna la frunte şi o apăsa, ca şi când ar
fi vrut să se deştepte dintr-un vis urât. Dar nu era vis! La masă se
serveau tot alte feluri de bucate, vinul curgea în pahare; slujnicele
intrau şi ieşeau, dar nici în prezenţa lor poveştile acelea
îngrozitoare nu încetau. Nu era vis, nu era halucinaţie, era ceva
real şi revoltător, întreaga ei nevinovăţie de fată protesta, şi Ana
ajunse la un grad atât de înalt de tensiune a nervilor, încât
izbucni în plâns şi ieşi din sufragerie fugind. Pe coridor se izbi de
o servitoare care aducea chiar atunci un platou cu friptură de pui.
Platoul, căzând, se făcu ţăndări, şi friptura se împrăştie pe podea.
Cea dintâi îşi veni în fire Rada; ridicându-se brusc de pe scaun,
alergă după prietena sa, care urca, fugind, scările la etaj, unde
era camera ei.
În sufragerie–consternare generală. Câteva clipe nu se auzi
niciun cuvânt. Oaspeţii şi gazda rămaseră cu privirile înlemnite în
direcţia uşii.
Servitoarea vorbi mai întâi. Începu să se dezvinovăţească.
― Nu-i nimic, Leano! zise stăpână-sa. Adună repede de pe jos.
Friptură cred că mai este la bucătărie….
― Cum să nu fie, coniţă? Dar ce aduceam acum era fruntea.
Da’ ce-a apucat-o pe domnişoara Ana?
Nimeni dintre cei prezenţi n-ar fi ştiut să răspundă la
întrebarea ce-a apucat-o pe domnişoara Ana?. Vorba era bine
aleasă! O apucase ceva din senin. Doar toată sară stătuse liniştită
şi nimeni nu-i auzise gura!
Numai Tean păru a bănui ceva. I s-a părut că zvâcnirea de-
acum a Anei seamănă cu aceea din gradină, când s-a smuls din
îmbrăţişarea lui. Însă nu putea stabili nici-o legătură între ceea ce
se întâmplase atunci şi cina de-acum. Rada, gâfâind de
alergătură, o găsi pe Ana trântită pe pat şi plângând în hohote.
Nu o putu linişti cu toate îmbrăţişările, cu toate mângâerile; nu-i
putut scoate o vorbă din gură, până târziu, când plânsul i se
potoli şi suspinele încetară. Abia atunci Ana se ridică încet de pe
pat.
― Pentru Dumnezeu, Ana, dar ce înseamnă nervii ăştia?! Ana o
privi cu ochi întunecaţi, osteniţi.
 ― Draga mea–începu ea cu o voce venită ca din mari adâncimi,
încât Rada se sperie şi se retrase un pas înapoi–draga mea, eu…
eu va trebui să mă-ntorc numaidecât acasă.
Rada înlemni. Apoi, venindu-şi în ori, o întrebă:
― Ai primit vreo telegramă? N-am văzut pe nimeni de la poştă
astăzi pe-aci… E bolnav cineva la voi?
Ana clătină din cap cu tristeţe.
― Nu. Nu-i nimeni bolnav. N-am primit nici-o telegramă. Dar
trăbă să plec!
Rada începu să plângă.
― Dar ştii că mă sperii? Ce s-a întâmplat?
Ana o privi îndelung, apoi îi puse mâna pe cap, mângâind-o.
― Trăbă să plec, draga mea, fiindcă eu mi-am greşit cariera.
― Ţi-ai greşit cariera?! Ce fel de vorbă e asta? Ce carieră?
Şi Rada o privea nedumerită, înfricată.
― Mi-am greşit viaţa! Trăbă să mă-ntorc de unde am plecat,
trăbă să mă duc acasă.
― Aiurezi, desigur! Ana, dă-mi mâna să-ţi văd pulsul.
― Iat-o, dar nu e nevoie. N-am febră şi nu aiurez
― Ţi-ai greşit viaţa?! ţi-ai greşit cariera?! Ce înseamnă vorbele
astea?
― Ţi-aş spune, draga mea, dar ţi-aş spune în zadar. Tu nu m-ai
pricepe. Tu eşti dintr-altă lume decât mine.
― Te-asigur că aiurezi! Cum să fiu dintr-altă lume? Nu ne
înţelegem noi aşa de bine? Nu suntem noi cele mai bune prietene?
― Am fost şi suntem… Cred că vom rămâne şi în viitor. Dar de
azi înainte cărările noastre se despart. Eu trăbă să plec mâne
dimineaţă acasă.
Rada izbucni din nou în plâns.
― Cum să pleci?! Peste patru zile plecăm la mare! De ce vorbeşti
de plecare? îţi spun eu că nu eşti în toate minţile.
― Mulţămesc, dar nu mai merg la mare. Nu mai pot! Rada se
ridică deodată, hotărâtă, de pe marginea patului.
― Mă duc după mama! Să vadă şi ea că ţi-ai pierdut minţile!
― E zadarnic, Rada. Trăbă să plec!
Dar prietena ei nu o mai auzi. Cobora scările ca o furtună. Ana
închise uşa. Îşi aminti că şi în noaptea de după întâmplarea aceea
cu Jean se hotărâse, şi atunci, să plece, dar că până dimineaţă îşi
schimbase hotărârea. Ce bine era dacă pleca de-atunci. Ar fi fost
cruţată de descurajarea de-acum, ar mai fi crezut în drumul pe
care apucase şi pentru care făcuse atâtea eforturi până acum!
Lumea nouă în care intrase şi în care voia să trăiască biruind, ar
fi rămas cu o singură pată: cu purtarea lui Jean. Ar fi fost vorba
de-o excepţie. N-ar fi avut prilejul să vadă că întreaga lume bună
era la fel ca Jean, ba încă şi mai rea. Din tot ce se petrecuse sară
la conac, din scandalul dezvăluit la cină, din toate detaliile, din
povestirile despre altele şi altele, ci şi când ar fi fost evenimente la
ordinea zilei, rămăsese cu senzaţia puternică, înfiptă în simţuri ca
o sabie, că totul a fost pus la cale pentru a fi ea batjocorită,
redusă la nimic, subt privirile voioase şi biruitoare ale lui Jean, pe
care le simţea prin pleopele coborâte peste ochii ce-i ardeau de
ruşine.
A, de ce nu plecase atunci când a jignit-o Jean? Ar mai fi avut
curaj să înveţe, să lupte, să învingă. Dar acum, ce va mai face la
liceu? Ce rost mai au învăţătura, internatul, directoarea,
profesoarele? Lumea frumoasă în care crezuse se năruise! Clasa
cultă, clasa suprapusă, în care voia să între, nu o mai atrăgea
prin nimic. Acum îşi dădea bine sama că era cu neputinţă ca,
întrând într-un mediu unde toţi erau ca Jean, ba şi mai decăzuţi,
să poată rămâne pură. Nu era numai cu neputinţă, dar era şi o
aberaţie să se mai dorească într-un astfel de mediu. Cum ar
putea respira acolo? Nu era să se sufoce la masă, în sara asta?
Rada a zâmbit şi a râs, s-a amuzat, împreună cu ceilalţi, de toate
poveştile scandaloase, ca de nişte întâmplări fireşti.
Ana nu-şi dădea sama că ceea ce o tortura din sară întâmplării
cu Jean era protestul unei castităţi integre, puternice, sănătoase.
I se părea că dispreţuieşte şi condamnă pe alţii, când în realitate,
nu făcea decât să ridice o pavăză de apărare pentru sine. Ca şi
când ar păstra ascunsă o comoară nepreţuită, pe care alţii erau
gata să i-o fure.
Până acum ea nu avusese visuri de iubire, ci numai de mărire.
Deşi avea optsprezece ani, nu căzuse încă niciodată în capcana
prostiilor cu care se ocupau fetele din internat. Nu purta ascunsă
fotografia nici unui artist de cinematograf; nu suspina la geamul
internatului, în vreme ce tineri studenţi rătăceau pe subt fereşti;
nu avea niciun ideal, aşa cum au unele fete, chiar de prin clasa a
patra de liceu. Nu o ademeniseră niciodată romanele aduse de
externe în liceu şi pe care multe fete le citeau în ascuns. Trupul
său, simţurile sale, tăceau încă subt vălul sănătos al castităţii.
Voinţa ei conştientă, idealul dur căruia îşi jertfea toate puterile,
ambiţia ei de-a ajunge în singura clasă socială în care viaţa i se
părea vrednică de a fi trăită, o ţinuseră departe de instinctele
sexului. Năzuinţa aceasta conştientă o îndepărta, fără a voi
anume, chiar de părinţii ei. Poate că în felul ei era un mic tiran
care-şi subordona toate puterile unei singure dorinţe: dorinţa de a
stăpâni, de a porunci. Pentru a-şi împlini această dorinţă ea
alesese calea mândriei, mai apropiată de firea sa. Şi nicio altă
pasiune nu abrutizează, sau cel puţin nu ţine nedezvoltate
celelalte însuşiri omeneşti ca mândria.
Această mândrie şi-o simţise rănită la masă, unde nimeni nu
luase în samă prezenţa ei. Sentimentul ei de castitate fusese
sângeros ofensat. Din această ofensă a înţeles că nu are ce căuta
într-o societate în care castitatea nu există, în care bărbaţi şi
femei trăiesc într-o promiscuitate degradatoare şi în care niciun
sentiment înalt nu domină brutalitatea instinctelor. Cum ar putea
trăi ea într-o astfel de societate? Ce-ar putea face aici cu mândria
ei, cu ostilitatea ei faţă de trivialităţile vieţii?
Doamna Frunzescu nu apăru curând. Rada trebui întâi să
repete, la masă, tot ce i-a zis Ana. Discutară cu toţii, înfriguraţi,
spusele ei aşa cum le reproducea Rada, dar nici unuia nu-i trecu
prin cap adevărata cauză a disperării Anei. Nici măcar Jean nu se
mai gândi la bănuiala lui dintâi.
― Ce-i aia că şi-a greşit cariera? ―se oţărâ doamna Frunzescu.
Şi cum de-a ajuns chiar acum la asemenea concluzie? Iar dacă
este o fata bine-crescută, cum mi s-a părut totdeauna că este, de
ce nu s-a stăpânit, de ce nu şi-a păstrat concluzia pentru sine?
De ce era nevoie să facă scandal? Poate că începe să-şi deie sama
că şcoala nu e de-ajuns pentru a sări dintr-un mediu social într-
altul! Sărăcuţa de ea! Am văzut că s-a schimbat de-o vreme
încoace!… Săraca fată! A ajuns întunecată şi gânditoare. Ce să-i
faci! Cred că se simte jenată că are numai două-trei rochiţe în
afară de uniformă. Două i-s cam scurte, doar una pare făcută în
primăvara asta.
― Mamă! ―se indignă Rada–ce te-apuci să vorbeşti acum! Doar
o cunoşti bine pe Ana.
― O cunosc, fata mea, dar ca pe o copilă, cum a fost până
acum. Am însă impresia că judecata i s-a maturizat foarte mult în
ultimul timp. Ce-i mai natural de presupus decât că, în mijlocul
unei societăţi în care rochiile se schimbă de trei ori pe zi, ea să se
simtă umilită în aceleaşi rochiţe? Apoi, ca mâne plecăm la mare.
Întâmplător, am trecut odată prin camera ei şi am văzut cu ce…
zestre sumară a venit. Chiar m-am gândit că ar trebui să-i mai
cumpărăm uneie lucruri, când vom trece prin Constanţa.
― Mamă, dar ştii că eşti nesuferită?! strigă palidă Rada. Avea
senzaţia că mamă-sa, vorbind aşa, o dezbracă pe Ana în faţa celor
din jurul mesei.
― Nu ai niciun motiv să mă-nfrunţi şi nici să te indignezi. Nu-i
aduc nicio ofensă Anei. Tu ştii cât de mult ţin la ea. Ce spun eu
sunt lucruri fireşti, care nu pot supăra pe nimeni. Nu se pot naşte
toţi oamenii avuţi. Şi nu toate fetele fac experienţa Anei. Tu nu-ţi
poţi închipui că o fata să se simtă umilită pentru că nu are tot ce-
i trebuie, din simplul motiv că n-ai fost niciodată într-o astfel de
situaţie. Nu-ţi poţi închipui că cineva să se întunece din cauza
grijii zilei de mâine. Eu însă îmi pot închipui, deşi Dumnezeu m-a
ferit de asemenea griji, îmi pot închipui că Ana va începe să se
gândească serios şi cu teamă la viitor. Poate de-aceea ţi-a spus că
şi-a greşit cariera. Dar nu va pleca acasă, te asigur eu. A căzut
pradă unei crize sentimentale care se va potoli. Asta-i tot.
― E săracă? întrebă unul din oaspeţi. Rada se ridică să plece.
― Dacă mai continuaţi aşa–zise ea încruntându-se– să ştiţi că
încep şi eu să ţip.
― Dacă eşti proastă şi nu poţi asculta lucruri care nu o
degradează deloc pe prietena ta, n-ai decât!? zise mamă-sa. Da,
taică-său e un mic funcţionar de bancă.
― În ultimii ani–zise cineva de la masă–Ministerul Instrucţiunii
nu mai răzbeşte cu înfiinţarea de noi şcoli secundare. Prea multă
lume, şi băieţi şi fete, dau năvală la şcoală, şi din toate clasele
sociale. Unii, într-adevăr, cu părinţi atât de săraci încât numai cu
burse pot urma liceul. Convingerea mea este că se face o mare
greşeală. Cei prea săraci trebuie să meargă la profesiunile
practice; e greu pentru ei să dovedească atâţia ani de studii; şi
mai greu le va fi să izbutească în viaţă, întră într-o lume unde nu
cunosc pe nimeni, n-au nici-un protector, n-au rude. Şi doar ştim
că chiar copiii noştri reuşesc foarte greu azi să obţină slujbe. S-au
înmulţit titraţii, a sporit pătura intelectuală. Se şi văd începuturile
şomajului intelectual. Ce va fi mâne nu-i greu de prorocit: o luptă
la cuţite pentru o slujbă.
― Băieţii, încă, treacă-meargă! Dar fetele! Nu înţeleg. Azi, la
liceu, fetiţa mea stă în aceeaşi bancă cu fata unui croitor şi cu cea
a unui ţăran. Ce-or fi căutând fetele astea la liceu?! se miră alt
comesean, un advocat rotund ca un burduf, care avea o
proprietate în apropiere.
― Democraţia asta a dumitale, la care te-ai înhămat, dragul
meu–replică moşierul. Toţi muriţi, în întrunirile publice, de dragul
ţăranilor. O să ni se mai scoale o dată-n cap, n-aveţi grijă.
Conversaţia, odată pornită, continuă pe această temă, dar
doamna Frunzescu, la insistenţele Radei, se sculă de la masă şi
ieşi cu fata.
Ana auzi ciocăniturile în uşa încuiată, şi un răstimp nu
deschise, dar pe urmă se gândi că ar fi o necuviinţă să nu o
primească pe gazda casei, care de ani de zile-i arătase atâta
bunăvoinţă. Aprinse lampa şi descuie uşa… Rada alergă la ea, o
îmbrăţişă şi izbucni în plâns.
― Nu vreau să ştiu, draga mea, ce supărare ai avut la masă.
Sunt momente când noi, femeile, avem astfel de izbucniri
neprevăzute. Dar Rada mi-a spus prăpăstii. Zice că eşti hotărâtă
să pleci acasă. Se poate?!
Ana avea ochii înroşiţi de plâns.
― Dacă veţi fi atât de bună să-mi daţi o căruţă, voi pleca mâne
dimineaţă. Vă sunt foarte recunoscătoare pentru bunătatea pe
care mi-aţi arătat-o şi aş mai rămâne bucuroasă, dacă n-aş fi
silită să plec.
― Dar cine sau ce te sileşte să pleci, draga mea? Suntem de-
abia la mijlocul vacanţei; părinţii nu te cheamă. Nu înţeleg. Şi
trebuie să ştii că eu aici ţin locul părinţilor tăi. Directoarea te-a
lăsat în grija mea. Dacă totuşi eşti nevoită să pleci, eu trebuie să
cunosc motivul. Poate aş avea să-ţi dau un sfat. Poate că te-aş
convinge că nu-i nevoie să pleci.
― E greu să-mi explic mie însămi, doamnă Frunzescu, ceea ce-
mi porunceşte să plec. Am sentimentul că petrecerea mea aici nu
mai are nici-un rost. Poate că nici liceul n-am să-l mai urmez…
Doamna Frunzescu îşi dete sama că Ana era copleşită de o
tristeţe grea.
― Draga mea, după cât mi se pare, tu treci printr-o criză. Nu-i
bine să iei hotărâri în astfel de momente. Ştiu din proprie
experienţă. Noi, femeile, mai ales la anumite vârste, avem
momente de sensibilitate exagerată, şi atunci vedem toate
lucrurile deformate. E nevoie de timp, de linişte, pentru a reveni la
normal. Hotărârile luate în astfel de clipe nu sunt, de obicei, cele
mai bune, nu ne sunt de nici-un folos. Mai gândeşte-te. Peste
patru zile plecăm la mare. Ar fi păcat să nu vezi marea.
― Eu n-am să mă duc nicăieri fără Ana, spuse cu hotărâre
Rada.
― Nici eu nu m-aş simţi bine fără tine. Ne-am obişnuit cu tine
şi–de ce nu ţi-aş spune? ―îmi placi.
Ana îşi lăsă capul frânt la piept şi zise, cu vocea învăluită într-o
tristeţe grea, ca un oftat:
― Aţi fost totdeauna nespus de bune cu mine. Dar nu mai pot
rămâne. Trăbă să plec. Simt că drumul meu în viitor se desparte
de al dumneavoastră.
Doamna Frunzescu fu atinsă până-n adâncul inimii de marea
durere a fetei. Ce i se va fi întâmplat? Se va fi îndrăgostit de
cineva?
― Simţirea ne înşeală adeseori în viaţă, fata mea. Mai ales când
ne luăm după sentimentele ce ne tulbură firea în ceasurile de
criză. Sfatul meu părintesc este să mai rămâi până plecăm la
mare. Dacă-ţi păstrezi hotărârea de-acum, se-nţelege că eu nu mă
voi împotrivi. Poate că în vremea asta ai sa găseşti un moment ca
să-mi vorbeşti mai lămurit. După cât înţeleg, eşti la o mare
răspântie a vieţii, şi un sfat dat de cineva cu experienţă poate să-
ţi fie folositor.
― Pentru toată bunătatea dumneavoastră vă rămân adânc
recunoscătoare întreaga viaţă, indiferent de drumurile pe care m-
ar duce ea în viitor. Dar acum nu mai pot rămâne. Dacă se poate,
v-aş ruga să-mi daţi o căruţă, dimineaţă, până la gară.
― Mâne în niciun caz nu se poate. Şi trăsura, şi căruţa, şi caii
nu sunt acasă; se vor înapoia de-abia poimâne.
― În sfârşit, aş putea merge şi pe jos, dacă mi-aţi da un servitor
să-mi ducă geamandanul.
― Dar pe jos ţi-ar trebui cel puţin trei ceasuri, draga mea şi-
apoi, cum îţi închipui că mi-aş putea permite să-l trimit pe un
oaspete de-al meu în chipul acesta până la gară? M-ar judeca şi
copiii de pe drum.
Ana înţelese că argumentul acesta nu mai putea fi răsturnat, şi
nu mai insistă.
― Voi pleca, atunci, poimâne! Doamna Frunzescu ridică din
umeri.
― Mă rog! ―răspunse ea, încruntându-se. Nu mai am nimic
împotrivă. Poimâne dimineaţă ai trăsura.
Se ridică şi părăsi indispusă camera.
 Rada rămase cu Ana. Îmbrăţişând-o strâns, îi şoptea ia ureche
suspinând:
― Nu! Nu se poate să pleci! Trebuie să vii cu mine la mare!

X
Erau la mare de o săptămână, dar numai doamna Frunzescu şi
cele două fete. Familia Frunzescu închiriase, din mai, etajul
cochet al unei vile, unde mergeau de ani. Era la zece paşi de plajă,
cu o privelişte largă până-n zorile fumurii unde se îmbina cerul cu
întunericul mării. Soarele-i răsărea în faţă şi o bătea ziua-ntreagă.
Dar adierea sărată şi umedă a mării împrăştia năduful din camere
prin geamurile mereu deschise. Împotriva tuturor prevederilor,
veniseră fără Jean. Ana fusese gata, a doua zi dimineaţă, de
plecare, şi caii erau înhămaţi la trăsură, când Jean Frunzescu
primi o telegramă în urma căreia trebuia să plece imediat într-un
oraş din Transilvania, la o fabrică, unde ceruse să fie repartizat
pentru practică. Se făcuse un loc vacant şi trebuia ocupat îndată,
dacă nu voia să-l piardă: mai erau vreo trei care puteau sa între
imediat în serviciu. Aşa explică el telegrama primită din partea
fabricii. Doamna Frunzescu rămase uimită: de când se înapoiase
de la studii, Jean nu le spusese niciodată că va trebui să facă
practică şi în vara asta.
― E o glumă, zise ea.
― Din nenorocire nu-i o glumă. Am nevoie de practica asta ca
să mă pot înscrie la examenul de diplomă. Dar credeam că îmi va
veni rândul abia în septembrie.
― Şi de ce, mă rog, nu ne-ai spus nimic până acum?
― Nu voiam să vă stric vilegiatura, şi, cum ţi-am spus, credeam
că rândul fabricii va veni după mare.
― Dar bine, ai putea s-o amâni până-n septembrie!… El stătu o
clipă pe gânduri, apoi zise:
― O să încerc. Dar pentru aşa ceva trebuie să mă duc la faţa
locului. Prin scrisoare e prea târziu, iar prin telegramă nu poţi
aranja nimic. Hotărâră să plece imediat, şi, dacă va reuşi, să se
întoarcă cu primul tren, pentru a nu amâna plecarea la mare.
Întâmplarea le făcu, pe mamă şi pe fată, să uite că Ana aştepta
sus, la etaj, cu bagajul făcut. Ana nu ştia nimic de telegramă, şi
se impacientă că nu mai vine sluga să-i ducă geamandanul la
trăsură, înţelegând că nimeni nu are grijă de ea şi neîndrăznind
să cheme pe cineva să o ajute, se îmbrăcă şi începu să-şi târască
singură geamandanul în jos pe scări. Când, uitându-se
întâmplător pe fereastră, o văzu în curte, lângă bagaj–trăsura încă
nu trăsese la scară–doamna Frunzescu înlemni. Uitase cu totul de
ea, după primirea telegramei, preocupată să-i facă la repezeală
bagajul lui Jean. Rămase locului; i se tăie răsuflarea; un gând o
fulgeră: Fata asta şi cu Jean sunt înţeleşi! Vor să plece împreună!
Cum de nu mi-am dat sama până acum? îl supraveghease pe
Jean, dar nu surprinsese la el nicio manifestare de sentiment mai
adânc faţă de Ana. Şi totuşi acum era limpede! De-aici
schimbarea Anei şi criza ei de nervi din timpul cinei! De-aici
hotărârea ei nestrămutată de a pleca! Erau înţeleşi! Doamne, dar
oare şi-a pierdut Jean minţile?! Ce combinaţie poate avea el cu o
fată de liceu?! Se-nţelege, telegrama aceea-i fictivă! L-a pus pe
vreun prieten sa i-o trimită! Niciodată nu a făcut, până acum,
practică într-o fabrică din Ardeal! A inventat telegrama pentru a
putea pleca odată cu Ana, pe acelaşi drum!
Dar era o imposibilitate, o prostie, o aventură care trebuia
numaidecât oprită! Da, Ana nu va pleca nicăieri! Trăsura îl va
duce la gară numai pe Jean!
Răscolită în suflet, întră în casă şi, ajutată de Rada, adună cele
din urmă lucruri necesare băiatului. Nu-i spuse fetei niciun
cuvânt din bănuielile ei. Ce? Bănuieli? Era sigură! Dar cum de s-a
putut hotărâ o fată ca Ana să plece în lume cu un student?! şi
cum de-a îndrăznit să-i facă ei, tocmai ei, o asemenea figură?! Nu
cunoaştem generaţia de azi, nu-i cunoaştem nici măcar pe proprii
noştri copii!, îşi zise ea, hotărâtă să împiedece nenorocirea spre
care se avânta Jean.
Când ieşiră toţi trei în curte–doamna Frunzescu, Rada şi Jean–
şi o văzură pe Ana lângă geamandanul ei, Rada se trezi ca dintr-
un vis. Jean păru a nu se mira.
― Domnişoara Ana poate foarte bine să vină cu mine. Călătorim
cu acelaşi tren. Deşi eu aş ţine foarte mult ca domnişoara Ana să
rămână la noi, să plece la mare cu voi. În cazul în care eu aş
trebui să rămân la fabrică, n-aţi fi singure de tot.
Ia te uită ce ipocrit! ― îşi zise maică-sa. O invită ca şi cum n-ar
fi înţeleşi să plece împreună, ca şi cum ar crede că Ana mai poate
fi ţinută aici! Dar, spre marea ei surprindere şi consternare, Ana,
cu faţa palida ca o moartă, după ce-i aruncă lui Jean o privire
lungă, scrutătoare, răspunse:
 ― Eu nu ştiam că pleci tot azi şi dumneata. Dacă-i aşa, eu voi
rămâne aici până mâne, sau până la plecarea dumnealor la mare.
Nu! Nu-i nimic! O să-l rog pe Vasile să-mi ducă geamandanul
înapoi în odăiţă.
Ce joc e ăsta?! Ce-a putut interveni? Nu mai înţeleg nimic! Deşi
e taina lor–cum cred ei–se vede că Ana tot se ruşinează să plece,
subt ochii mei, cu Jean, îşi spuse doamna Frunzescu.
Trăsura porni, şi femeile rămaseră în curte, privind în urma ei.
Pe faţa Anei nu se putea citi nicio surprindere, ci numai o adâncă
mirare. O mirare binefăcătoare, căci ochii ei începură să lumineze.
Rada ieşi din zăpăceala ce o cuprinse şi îşi aduse aminte că
Ana nu ştia nimic de telegramă, începu să-i spună repede tot ce s-
a întâmplat.
Ce gâsculiţă-i şi fata asta a mea! ― îşi zise doamna Frunzescu.
Nu o duce mintea că ei au fost înţeleşi! Desigur că, în ultima
clipă, fata s-a ruşinat să plece cu el chiar de subt ochii mei.
Spune că va pleca mâne? Ei bine, nu va pleca nici mâne!
Spre marea lor surprindere, Ana nu păru supărată de
întâmplare, ci, dimpotrivă, mulţumită. Nu stărui să plece în ziua
următoare, iar spre sară, când sosi telegrama prin care Jean le
vestea că trebuie să rămână la fabrică, Ana declară că s-a
răzgândit şi că le va însoţi la mare.
Iată ceva de neînţeles! îşi zise doamna Frunzescu, în vreme ce
Rada, bucurându-se, se repezi la Ana şi o îmbrăţişa.
În ziua următoare plecară tustrele la mare: Rada încântată,
Ana înseninată, iar doamna Frunzescu chinuită de enigma
sufletului ei: Dacă au fost hotărâţi să plece împreună, cum de
vrea să plece la mare?.
Enigma o putea dezlega, în parte, numai Ana. În sara aceea,
după ce doamna Frunzescu înţelesese că toate stăruinţele ei de-a
o face să rămână la conac erau zadarnice, nimeni dintre meseni
nu ascultase cu atâta băgare de samă ca Jean ce povestise maică-
sa. Ea făcuse presupunerile care-i trecuseră prin minte şi nu o
uitase nici pe aceea că poate fata s-a îndrăgostit de cineva şi de-
aceea vrea să plece, însă vorbise cu adânc regret despre hotărârea
Anei de a nu-i însoţi la mare.
Unele dintre bănuielile ei fuseseră aprobate de comeseni. Da,
trebuie să fie vorba de o criză. Altfel, o fată bine crescută, şi mai
ales aflându-se într-o familie străină, nu-şi iese astfel din fire. Era
cu putinţă să se fi îndrăgostit de cineva! în ultimele zile
cunoscuse mulţi tineri, şi fetele acestea de liceu se înflăcărează
repede. Jean Frunzescu nu spunea nimic, ci asculta. Din ziua
excursiei, când Ana, la provocarea lui directă, spusese că pe mişei
trebuie să-i cunoşti înainte de căsătorie, el nu se mai putea îndoi
că atunci, sară, în grădină, o ofensase greu pe Ana cu purtarea lui
nesăbuită şi deşteptase în sufletul ei o intensă duşmănie. Aceasta
era pentru el şi explicaţia faptului că Ana îl evita sistematic, şi
explicaţia hotărârii ei de a nu-i însoţi la mare. Dacă aici îl
înconjura ca pe-un viespe, cum ar fi suportat să-l vadă zilnic,
lângă ea, pe plajă? Jean Frunzescu începu să regrete purtarea lui
uşuratecă din sara aceea. Nu se putea minţi. Ştia că s-a apropiat
de ea dorind-o; nu ca s-o necinstească, ci doar pentru plăcerea de
a-i simţi trupul gingaş lângă al lui. Nu bănuise că o fată de clasa
a şasea va înţelege intenţia lui. El uitase că Ana nu mai era o
copilă, că împlinise optsprezece ani. Dar acum nu se mai îndoia
că fata înţelesese şi era sigur că din cauza lui se hotărâse să nu
mai plece la mare. Dorea din toată inima să-şi repare greşeala, să
o facă pe Ana să rămână şi să-i însoţească la mare, dar totodată
ştia că, dacă va merge şi el, ea va refuza să-i însoţească. Dorinţa
lui intensă de a repara ceea ce stricase îl sfătui. A doua zi după ce
Ana se hotărâse să plece acasă, la prânz, înainte de a se aşeza la
masă, se folosi de un moment de neatenţie a Anei şi, apropiindu-
se de ea, i-a spus:
― Am fost atâta vreme prieteni buni. Eu sunt vinovat că s-a
stricat prietenia noastră. Sunt nevoit să-ţi spun că-mi pare rău de
ceea ce am făcut. A fost o prostie. Ştiu că acesta este motivul
pentru care vrei să pleci acasă. Ei, iată, eu sunt gata să ies din
combinaţie. Nu voi merge eu la mare, pentru ca să poţi merge
dumneata. Ţin foarte mult să vezi marea.
Şi, grav, se ridicase şi trecuse în celălalt capăt al mesei.
Surprinsă de prezenţa lui lângă ea, Ana nu avu ce face şi trebui
să-l asculte, dar cuvintele lui i se părură străine şi nu crezuse că
Jean se va ţine de cele spuse. Nu credea în sinceritatea voinţei lui
de a-şi repara greşeala. Până în ziua când plecase la drum,
chemat de telegrama dată de un prieten cu care se înţelesese în
prealabil, telefonic, şi mai ales până când sosise telegrama lui
Jean prin care-i comunica mamei sale că nu-şi poate amâna
stagiul.
Plecarea lui Jean îi demonstrase Anei că el se ţinuse de cuvânt,
şi această promisiune ţinută îi provocase un adânc sentiment de
satisfacţie. Abia atunci îşi adusese aminte că în cuvintele fugare
pe care i le spusese, Jean îi ceruse iertare pentru purtarea lui
urâtă. Deşi cu sufletul încă greu rănit, se înfiorase de mândrie:
iată că ea, prin purtarea ei, l-a determinat să-şi ceară scuze.
Era oare începutul la ceea ce hotărâse în prima ei noapte de
zbucium matur? Reuşise, prin atitudinea ei demnă, să domine un
bărbat, să i se impună? Un lucru era sigur: Jean abia aştepta să
meargă la mare, şi, înainte de a o jigni, nici nu-i trecuse prin cap
să se lipsească de această plăcere. Dar dacă e aşa, dacă e pe
drumul cel bun, ce a determinat prima ei biruinţă? Numai
atitudinea dispreţuitoare pe care a avut-o faţă de el, sau şi fiinţa
sa? Dacă n-ar fi fost frumoasă i-ar fi păsat lui Jean că ea îl
dispreţuieşte?
Hotărât, nu! Oricare ar fi fost motivul lui, pe ea o interesa, în
primul rând, biruinţa: ei, care o satisfăcea, care-i măgulea
mândria.
Vedea astfel confirmată intuiţia ei din prima noapte de
zbucium, că prin frumuseţe va putea domina bărbaţii, că va putea
beneficia de mijloacele lor materiale, fără de care i se părea că nu
are niciun rost să pătrundă în clasa socială la care râvnea.
Toate aceste constatări îi înseninaseră sufletul, deşi acum avea
şi un alt motiv, mai grav, să creadă că şi-a greşit cariera:
multiplicarea, generalizarea pe care i-o făcuse purtarea lui de-
atunci; dezvăluirea unei etice de clasă, şi anume, chiar a păturii
pentru care ea făcuse şi făcea atâtea sacrificii. Cu avere sau fără
avere, viaţa nu era de dorit într-un mediu în care nimeni nu
punea niciun preţ pe castitatea sufletească, cu atât mai puţin pe
cea trupească. Promiscuitatea aceea de brute, de trai în trei şi în
patru, nu avea nicio atracţie pentru ea. Totuşi satisfacţia pe care
i-o dăduse Jean, prin scuzele şi renunţarea lui de a merge la
mare, o îmbuna într-o oarecare măsură şi nu mai insistase să
plece acasă. Repetându-şi mereu cuvintele pe care el i le spusese
atunci în grabă, o impresiona în mod deosebit dorinţa lui ca ea să
vadă marea: ţin foarte mult să vezi marea! ―aşa-i spusese. Erau
de o săptămână la mare.
Locuinţa nu era foarte încăpătoare, dar era drăguţă şi ocupa
una dintre cele mai frumoase poziţii de pe ţărm.
Încă din prima săptămână, Ana redeveni veselă, fericită,
zburdalnică, neastâmpărată, ca în cele dintâi zile ale vacanţei la
conac, în imediata apropiere a vilei lor era un colţ de plajă izolat,
ascuns şi apărat de un ţărm înalt, prăpăstios, la care se cobora pe
trepte săpate în pământ. Plaja principală era mai departe. Dar nu
numai din cauza depărtării coborau la plaja aceasta mică, ci şi
pentru că doamna Frunzescu se obişnuise aici de ani. Era un loc
discret; numai familia ei şi alte trei-patru, de mai la vale, foloseau
plaja aceasta. Şi mai era un motiv: plaja principală era
supraaglomerată. Şi, spunea doamna Frunzescu, unde-i
aglomeraţie este promiscuitate.
― Acu şase-şapte ani–mai spunea doamna Frunzescu–nu erau
pe plajă mai mulţi de pâtru-cinci sute de oameni. Azi, sunt mii. A
năvălit aici toată negustorimea; Ani în şir n-a fost nici-o familie de
negustori. Era un fel de staţiune de elită. Nu erau hotele mari,
restaurante. Nu: era muzică, nu era cazino, nu era lux. Acum e
un lux şi o promiscuitate de ţi se face rău.
Strabătând cu trenul întinsa câmpie a Bărăganului, Ana privea
cu nesaţ, prin geamul deschis al compartimentului, peisajul care
nu semăna cu nimic din ceea ce văzuseră ochii ei până atunci.
Şesul nesfârşit îi deşteptă pentru întâia oară senzaţia imensităţii,
care, la început, o copleşi, apoi o umplu de încântare şi de o
pornire de a pluti în infinit. Ca şi în drumul până la conac, nu-şi
putea înfrâna sentimentul de încântare şi de mândrie la gândul că
toate ţinuturile prin care trecea sunt toate ale României, că toate
sunt ţară românească. Şi cu cât locurile îi erau mai necunoscute,
cu atât o stăpânea un suflu mai puternic de duioşie când îşi
spunea: şi aici e România!, cu sentimentul că în jurul şi deasupra
ei plutea o putere protectoare.
Când, apropiindu-se de Constanţa, doamna Frunzescu îi arătă,
de la geam, marea, Ana o căută zadarnic multă vreme şi nu o
văzu, deşi privea întins şi scrutător în direcţia arătată, în sfârşit,
simţi că i se opreşte respiraţia şi întrebă:
― Ceea ce se vede negru? Parc-ar fi un imens ogor arat de
curând şi care se suie până la cer, se îmbină cu cerul.
― Din cauza culorii, de-aceea-i şi spune Marea Neagră. Dar Ana
tot nu voia să creadă că e marea, şi nu-şi mai deslipi privirile de
pe zare. Rada, care îşi scosese de asemenea capul pe geam, zise:
― Uită-te mereu, până te obişnuieşti. La început, e adevărat, nu
poţi distinge nimic.
Dar orizontul cu marea dispăru în grabă, şi Ana rămase în
suflet cu un fel de spaimă: Asta era marea?
Aşa era marea? Dar ce era? Ea nu putuse distinge nimic
altceva decât ceea ce i se păruse prima oară.
Abia la Constanţa, unde poposiră trei-patru ceasuri–până mai
trece năduful, zise doamna Frunzescu–putu să vadă de aproape
marea. Stătea alături de Rada, pe chei, şi Rada-i atrăgea mereu
atenţia când într-o parte, când într-alta, făcând-o să se uite când
spre port, unde erau ancorate multe vase, când în largul mării,
unde se vedeau altele, când la orizont, unde se înălţa un sul de
fum. Rada vorbea, bătea din palme chicotea când, din valurile ce
se spărgeau de dig, stropi grei de argint împroşcau până lângă
picioarele lor. Când chicotea şi se ferea instinctiv de valurile mai
mari, ce se repezeau, învolburate de spumă, ca să se spargă de
stâncă, Rada o strângea pe Ana de braţ cu toată puterea. Era
puţină lume pe dig la ceasul acela mic de după-amiază. Totuşi
câte-o păreche, câte-un om singuratec, trecea uneori pe lângă cele
două fete, care se opriseră aproape de capătul digului, privindu-le
cu interes.
Ana nu auzea nimic din câte-i spunea Rada, nu vedea pe
nimeni. Ai fi zis că nu vede nici marea. Nu se uita la nimic anume,
ci privirea ei, absorbită de imensitatea apelor răscolite, cuprindea
întreg peisajul până în depărtarea nesfârşită a orizontului.
Rămase aşa, nemişcată, şi după ce Rada, ostenind de atâta vorbă
şi nemaiştiind ce să-i arate, tăcu. După o vreme, Rada începu să
se neliniştească de încremenirea ei în tăcere.
― Îţi place? o întrebă ea, ca să zică ceva, să provoace o reacţie.
Ana înclină din cap. Deşi părea cufundată într-un vis
îndepărtat sau într-o contemplare adâncă, o auzise.
― E încântătoare! ―spuse Rada. Am şi nimerit o zi senină şi
fără vânt. Dar e sublimă şi când bate vântul, şi când e înnorat.
Uite valurile! Nu mai contenesc!
Valurile veneau mereu, neostenite, cu grumaji rotunzi şi
puternici, de armăsari, şi se izbeau, nebune, cu fruntea în zid, în
stâncile prăvălite la temelia digului. Veneau din larg, ca atrase de
un magnet uriaş, în depărtare, pătrunse de lumină, păreau
masive, de sticlă verzie, care se spărgea în ţăndări, se schimba în
râuri, în viitori de spumă, izbindu-se de stâncile colţuroase ce le
aşteptau aci, la marginea digului. Veneau mereu din larg, ca într-
o luptă păgână, ca valurile de asalt, veneau fără nădejde de-a se
isprăvi vreodată, de a le săca numărul.
― Mai rămânem? întrebă Rada, disperată că nu poate scoate
niciun cuvânt din gura Anei.
 Privi către prietena sa. Îşi ţinea buzele strânse, aproape supte
şi era albă la obraz ca hârtia.
― Ţi s-a făcut rău? Ai ameţeli? Mie mi se întâmplă uneori, când
mă uit mult la valuri, în cazul acesta, închide ochii.
Dar, uitându-se la ea, Rada îşi dădu sama că Ana e teafără, şi
că numai o intensă concentrare era cauza ţinutei sale drepte şi
nemişcate, de parcă ar fi prins rădăcini în asfaltul digului.
― Să mergem! Ne aşteaptă mama, zise ea în sfârşit, uitându-se
la ceasul de la încheietura mânii.
Cele două prietene se întoarseră. Rada începu din nou să-i
arate vapoarele din port, să citească numele înscrise pe ele, să le
ghicească naţionalitatea.
Pe Ana părea că nu o mai interesează nimic. Mergea ca în vis,
şi paloarea nu-i dispăruse încă de pe faţă.
Când întrară în oraş, se opri, strânse braţul Radei şi-i şopti:
― Toată viaţa am să vă fiu recunoscătoare ca m-aţi luat cu voi
la mare.
Rada izbucni fericită:
― Vezi? şi erai hotărâtă să nu vii.
― Nu ştiam cum e marea, şi apoi mai era ceva… rosti Ana cu o
voce adâncă.
Rada o privi şi i se păru că zăreşte în ochii prietenei sale o
licărire nouă, necunoscută. Drumul până la staţiune îl făcură cu
automobilul. De pe ţărmul înalt, de pe crâmpeiul de plajă unde
coborau, Ana putu, în sfârşit, să contemple marea în tihnă. Dar
numai după ce se obişnui să umble în costum de baie.
La început, insistenţele doamnei Frunzescu de-a o convinge să-
şi îmbrace costumul de baie şi să se întindă la soare o uimiră şi o
ruşinară. Nu se gândise până atunci ca, venind la mare, va trebui
să se arate, lângă Rada şi lângă doamna Frunzescu, în costum de
baie, aproape goală, ea, al cărei trup nu-l văzuse nici măcar vreo
colegă de internat. Pudoarea firească o făcuse să nu se uite la cele
două femei îmbrăcate în costume de baie, mai ales la doamna
Frunzescu. Simţea că e un lucru împotriva firii, unul care
ruşinează şi umileşte în acelaşi timp, ca mama şi fata să stea
despuiate una lângă alta.
Şi după ce îşi îmbrăca costumul de baie în cabină, se ducea
totdeauna departe de cele două şi se întorcea cu faţa în altă parte.
Dar nu era lăsată în pace. Rada venea adesea lângă ea, iar
doamna Frunzescu o chema să stea de vorbă, şi nu putea s-o
refuze.
De sentimentul acesta penibil de a se simţi aproape goală şi de-
a sta lângă două femei despuiate nu scăpa decât lasându-se
fermecată de priveliştea mării şi când întră cu Rada în apă. Când
nu-şi mai simţea decât capul deasupra valurilor răcoroase, avea
senzaţia ca se purifică, şi voioşia ei izbucnea aproape sălbatecă.
Nu ştia înota atât de bine ca Rada, dar se străduia să înveţe cu
un curaj care o făcea pe prietena ei să ţipe de spaimă, iar pe
doamna Frunzescu să le strige vorbe ne-nţelese, stând în apa
mică de lângă ţărm, unde obişnuia să se-mbăieze. Celelalte trei-
patru familii care făceau plajă aci erau risipite mai departe, subt
umbrele mari. De ei nu-i păsa Anei: erau prea departe ca să o
poată vedea cum este şi cine este. Trecuse săptămâna, şi Ana încă
nu se obişnuise să stea în costum de baie faţă cu cele două femei
străine. Ea rămăsese la părerea că era un lucru împotriva firii să
stai despuiată în faţa altora, şi se mira că la cele două femei nu
descoperise un sentiment asemănător. Mama şi fata stăteau
aproape goale una lângă alta, întinse pe nisip, ca şi când ar fi fost
lucrul cel mai firesc din lume.
Ana încercă să-şi explice cum de este cu putinţă aşa ceva. Ele
nu erau femei? Ele nu simţeau că goliciunea unui trup de femeie
reprezintă în sine o profanare, dar încă să mai fie văzut de altul?
Erau oare chiar atât de deosebiţi, ca structură sufletească,
oamenii din clasa socială în care dorise atât de mult să intre, de
cei din clasa socială căreia îi aparţinea, în care goliciunea este, în
orice împrejurare, de ruşine? Dar oare omul rafinat prin cultură,
omul educat, nu trebuie să fie mai pudic decât un ţăran? Auzise
ea, în treacăt, nişte explicaţii despre higiena nouă, despre o
metodă nouă pentru întremarea sănătăţii, care cerea să-ţi expui
la soare toate părţile trupului, mai ales în anumite ore ale
dimineţii. Era o doctrină şi o practică nouă: soare, soare, cât mai
mult soare! Dar atunci nu le dăduse nicio importanţă şi nu le
înţelesese. Acum însă vedea, practica şi tot nu înţelegea. Cum?
Nu se putea bucura cineva de mare fără a se da mereu în acest
spectacol umilitor pentru o femeie? Nu există un costum care să
acopere întreg corpul? Nu s-ar putea să faci soare cu totul izolat
de ceilalţi, dacă este chiar absolută nevoie? Nu e nesfârşit ţărmul
mării?
Dar, la urma urmelor–îşi zicea ea–trupul meu e sănătos,
puternic, nu are nevoie de nicio întremare. Şi, subt pretextul
acesta, avea mereu la îndemână un cearşaf cu care se acoperea.
Pe doamna Frunzescu, gândurile acestea ale Anei, care dădeau
loc la numeroase discuţii, o contrariau peste măsură. Când o văzu
mai întâi acoperindu-se cu cearşaful, nu mai putu răbda şi o
înfruntă:
― Te-acoperi ca să nu-ţi înnegreşti pielea? Dar ştiu că te ţii!
Vrei să fii în orice împrejurare o excepţie? Auzi! Să vii la mare şi
să stai învelită în cearşaf!
Mofturile de pudicitate ale Anei o iritaseră din prima zi, când,
văzând-o în costum de baie, îşi dăduse sama, dintr-o singură
ochire, că fata era deplin şi frumos dezvoltată, mai frumos decât
Rada. Şi nu-i trebui mult ca să înţeleagă că un corp ca al Anei
putea ispiti uşor simţurile unui bărbat impulsiv, ca Jean. Probabil
că i l-a ghicit cu privirea, prin veştminte, îşi zise ea.
Oricât era de potrivnică unei apropieri între cei doi tineri,
simţul ei practic, poate o anume înclinare perversă, o făcea să
recunoască în sineşi că Ana ar fi o bucăţică bună pentru Jean, şi
că Jean ar putea fi mulţumit cu ea. Uneori, admirându-i, fără să
vrea, corpul drept, statuar, parc-ar fi dorit s-o ştie pe Ana nevasta
lui Jean. Dar abia se-nfiripa o asemenea dorinţă, că şi intervenea
pe loc raţiunea: A! Dac-ar fi dintr-o familie bună şi-ar mai avea şi
zestre, ar fi cu totul altceva!

XI
În cea de a şaptea zi de la sosirea lor la mare, nu putură ieşi pe
plajă: bătea un vânt puternic care stârnea nori de nisip. Valurile
crescuseră atât de mult, încât inundaseră crâmpeiul de plajă pe
care se soreau de obicei. În dimineaţa următoare vântul încetă,
dar plaja lor era jumătate subt apă, iar cealaltă jumătate, udă.
Cele două fete veniră s-o vestească pe doamna Frunzescu.
― Nu-i nimic. Rămânem acasă. Nu ne strică o mică pauză.
Dar Rada nici nu voia să audă de pauză.
― Cum? Să pierdem o zi, când zilele ne sunt numărate?! Nu se
poate! Mergem la plaja mare. Acolo este nisip uscat cât vezi cu
ochii.
― Nu-mi place promiscuitatea de-acolo. Nici înainte, când nu
era aglomeraţia de-acum, nu mergeam la plaja mare. E o
indecenţă acolo!…
Dar Rada nu se lăsă biruită. Stărui mereu, ba chiar, la un
moment dat, fu gata-gata să şi plângă. Era într-adevăr o zi
frumoasă, senină, liniştită, fără cea mai mică adiere de vânt,
încât– Rada avea dreptate– ar fi fost păcat să o piardă.
― Mergeţi voi amândouă, hotărâ până la urmă doamna
Frunzescu.
Dar Rada stărui din nou. Nu cuteza să meargă singură între
atâţia oameni străini.
― Cine ţi se poate împotrivi ţie?! ―zise, nemulţumită, doamna
Frunzescu. Ei bine, vin şi eu, dar fără costum de baie. O să stăm
mai la o parte.
Ana nu fusese încă la plaja principală, dar, după aluziile făcute
de doamna Frunzescu, îşi închipuise ce poate fi acolo. Ea se unise
cu mama Radei şi stăruise să rămână acasă. Dar Rada era o fată
încăpăţânată.
― Nu-ţi fie frică! Nu te mănâncă nimeni! îi spuse ea cu un fel de
dispreţ pe care Ana nu-l simţise până acum în tonul cu care îi
vorbea Rada.
Nisipul uscat de pe plaja principală era năpădit de lume, de
corturi albe, de umbrele mari şi de umbreluţe de toate culorile. De
sus, de pe ţărmul înalt, plaja părea o grădină exotică, excentrică,
învălmăşită de flori şi fructe nemaivăzute. Doamna Frunzescu era
obosită. Nu era obişnuită să meargă multă vreme pe jos, şi mai
ales să urce dealuri. Şi, de la vila lor, pentru a ajunge direct la
plaja principală, trebuiseră să urce o râpă pieptişă.
― Şi din cauza depărtării nu mi-a plăcut să vin aci, se năcăji ea
respirând greu, după ce se opriră pe culmea ţărmului prăpăstios,
de unde se vedea plaja.
― Puţină mişcare nu-ţi strică, mamă. Ţi-a spus şi doctorul,
când am plecat la băi.
― Da, mi-a recomandat, e adevărat. Dar nu să urc munţi!
― Putem înconjura urcuşul, trecând prin oraş. Nu ştiu, mamă,
ce zici tu, dar parcă ne-am distra mai bine daca am veni regulat
aici. Priveşte!
― Nu-mi place promiscuitatea asta!
― Dar e de-ajuns să stai deoparte şi să priveşti, şi ceasurile trec
de nici nu ştii cum. Eu, drept să-ţi spun, încep să mă plictisesc
stând toată ziua numai cu dumneata şi cu Ana.
― Eşti obraznică, Rada! într-alţi ani cum de nu te-ai plictisit? şi
nu o aveai pe Ana lângă tine, ca acum.
― Dar era Jean, care făcea mereu naveta între noi şi plaja mare,
şi mereu ne aducea cunoştinţe de-ale lui, fete şi băieţi, să ni le
prezinte. Aveam mereu variaţie, şi mi se pare că tocmai în această
variaţie stă adevărata distracţie şi odihnă de care are nevoie omul
în vilegiatură. Anul acesta, într-o săptămână, nici-o cunoştinţă
nouă! Nu ţi se pare că suntem în deficit? Cred că şi Ana începe să
se plictisească.
― Nu, Rada, greşeşti. Lângă mare nu m-aş putea plictisi
niciodată. Şi, drept să-ţi spun, mie-mi place plaja noastră.
După ce mai înaintară pe ţărm vreun sfert de ceas, începură să
coboare pe serpentină. Grădina aceea exotică, crescută pe plajă,
îşi desluşea tot mai limpede formele, iar când ajunseră la
marginea ei, nu mai avea nimic miraculos. Dimpotrivă! Era aşa
cum spusese doamna Frunzescu: o promiscuitate, o colecţie
uriaşă de carne, respingătoare, exalând un miros greu de
năduşeală omenească. Şi ce de trupuri de bărbaţi şi de femei,
diforme, păroase, umflate! O singură privire îi fu de-ajuns Anei
pentru a simţi că i se mişcă ceva în stomac, iar când îi pătrunse
în nări şi mirosul de osânză râncedă pe care îl aducea briza mării,
trecând peste trupurile monştrilor acelora tolăniţi pe nisip, se
dădu repede de-o parte–cum erau la marginea plaje –şi se întoarse
cu faţa spre ţărm.
Rada şi maică-sa nu observară nimic; ele priveau cu interes
panorama. Nu păreau nici scandalizate, nici mirate de colecţia
aceea de trupuri despuiate. Doar le mai văzuseră de-atâtea ori!
Nu le părea nimic nefiresc; părea că nu ajunge până la ele–deşi
lumea stătea întinsă pe nisip pâna aproape de picioarele lor–
mirosul atâtor trupuri ce se prăjeau la soare. Nu vedeau decât
ridiculul şi formele monstruoase ale unor trupuri de bărbaţi şi de
femei.
Stăteau în picioare, răzimate una de alta, şi priveau, râzând
înfundat, cotindu-se. Rar zăreau câte-o figură mai distinsă, câte
un corp mai bine făcut. Majoritatea celor de pe plajă, bărbaţi şi
femei, trecuţi de prima jumătate a vieţii, erau umflaţi ca butoaiele,
cu şunci şi slănini lăbărţate, care se întorceau greoaie de pe parte
pe alta.
― N-am să înţeleg niciodată cum de nu le e ruşine să se îngraşe
şi să se lăbărţeze aşa! ―zise cu dezgust doamna Frunzescu.
Întorcând capul şi văzând-o pe Ana stând palidă la o parte şi
privind spre faleză, adaogă: ― Vino aci, draga mea. Tu nu vrei să
vezi arca lui Noe?
Rada râse.
 ― Curat arca lui Noe! zise ea.
― E profund dezgustător! ―exclamă Ana, alăturându-li-se. E un
scandal public! Mă mir că autorităţile îngăduie aşa ceva!
Doamna Frunzescu o privi o clipă cu sprâncenile ridicate a
uimire, dar crezând că Ana se referă, ca şi ea, la aspectul estetic
al plajei, răspunse:
― Ce-ar putea face autorităţile, draga mea? Aici banul
porunceşte! Cine are bani poate merge unde pofteşte, se-nghesuie
în orice societate. E scandalos, desigur, dar n-avem cum să ne
apărăm decât izolându-ne. Primăria staţiunii nu este, desigur, de
părerea noastră. Staţiunea începe să prospere. Oaspeţii sporesc
pe an ce trece; hotelurile, restaurantele se-nmulţesc; în localitate
se cheltuiesc din ce în ce mai mulţi bani. Ca urmare, veniturile
primăriei cresc, şi iată că în ultimii ani s-au putut face şi câteva
îmbunătăţiri. De-o pildă, faleza. Anul trecut, când am văzut-o, era
să cred că am greşit staţiunea.
― Dar e o înspăimântătoare promiscuitate de semi nuduri!… şi
oamenii stau atât de aproape unul de altul!… De ce?! Că doar au
loc să stea împrăştiaţi. Plaja e uriaşă…
― Ei! Aşa le place! ―râse doamna Frunzescu. Nu auzi că uneori
zumzetul conversaţiilor şi râsetele se ridică peste larma valurilor?
Dar să ne dăm puţin mai la o parte, căci briza aduce un vag miros
de rânced.
― E de la uleiurile cu care se ung ca să se bronzeze mai repede,
preciza Rada.
Făcură vreo câţiva paşi spre faleză, şi, ajungând la vreo
cincizeci de metri de mulţime, Rada aşternu un cearşaf.
― Ei, cine vrea n-are decât să facă plajă, zise doamna
Frunzescu.
Rada se execută imediat, dar Ana se aşeză cuminte lângă
doamna Frunzescu.
― Nu fi proastă, Ano! Pune-ţi costumul! îi spuse Rada, dar Ana
nu se mişcă.
Abia se întinse Rada bine în bătaia soarelui, că de grupul lor se
apropiară, făcându-le semne, doi bărbaţi şi două femei. Erau toţi
îmbrăcaţi în costume de stradă.
― Cine-ar putea fi? ―se întrebă doamna Frunzescu. Nu-i pot
recunoaşte.
― E unchiul Pake, mamă, unchiul Pake Manicatide! strigă Rada
ridicându-se în picioare şi făcându-le, la rândul ei, semne cu
mâna.
Unul dintre bărbaţi era, într-adevăr, domnul Pake Manicatide,
un fel de văr de-al treilea al doamnei Frunzescu, însoţit de
nevastă-sa şi de fiică-sa. Cel de-al doilea bărbat era advocatul
Popescu, apărătorul intereselor familiei.
― De când aţi venit? întrebă domnul Manicatide, după ce îşi
dădură bineţele şi se făcură prezentările celor necunoscuţi.
― De o săptămână, răspunse doamna Frunzescu.
― Nu mă mir că nu v-am întâlnit până acum. Ştiu că nu
frecventaţi plaja asta şi că de-obicei veniţi cu bucătăreasa după
voi. E mai bine aşa, decât în devălmăşeala asta stupidă!
― Eşti singur, domnule Popescu? Doamna Sofia n-a venit?
întrebă doamna Frunzescu.
Advocatul–slab şi părând a duce o povară grea în spinare–părea
îmbătrânit înainte de vreme.
― Ba da, e şi ea aici.
― De ce nu aţi adus-o şi pe ea, dacă ne-aţi văzut?
― Nu e singură. E cu cineva pe care nu-l poate părăsi, zise cu
tristeţe advocatul.
― Aveţi pe cineva bolnav? Bărbatul înclină capul în piept.
― Din nenorocire!
― Pe cine? întrebă c-un fel de frică doamna Frunzescu.
― Pe Nicu…
― Băiatul?
― El…
― Nu mai spune?! şi de când?
― Din martie. Atunci i-au putut pune diagnosticul. Toată iarna
s-a plâns de dureri în şira spinării. Doctorii au crezut mai întâi
că-i vorba de o răceală.
― E posibil?! Băiatul acela luminos şi iute ca argintul viu? Să
aibă..? Nu s-au înşelat doctorii?
― Din păcate, nu. Avem radiografia. Radiografia nu poate
înşela…
Doamna Frunzescu vru să-i vadă numaidecât, pe doamna
Popescu şi pe băiat, şi plecă împreună cu grupul celor patru.
― Pune-ţi costumul, Ano, –zise Rada, îndată ce grupul se
îndepărtă, ― aici suntem izolate.
― Nu-mi vine să mă dezbrac în promiscuitatea asta. Mai bine
stau aşa.
― Nu vrei să faci baie?
 ― Nu! Sunt cu totul consternată de… porcăria asta! Rada
întoarse capul mirată, încă nu auzise din gura Anei cuvinte
triviale. Fata înţelese şi adaogă:
― Scuză-mă, te rog! Dar nu ştiu cum aş putea numi altfel
spectacolul de-aici. Noi, la ţară, astfel l-am numi.
― Dar, draga mea, spectacolul ăsta, cum îl numeşti tu, îl
întâlneşti pe toate plajele!…
― Cum? Pretutindeni bărbaţi despuiaţi stau de-a valma cu
femei despuiate?
― Bineînţeles! Tu n-ai avut prilejul să vezi până acum o plajă.
Dar peste tot e la fel: fa Mamaia, la Techirghiol, la Eforie. Cum ar
putea fi altfel? Dar dacă nu-ţi place cum arata, nu te uita la ei şi
gata! Facem soare şi intrăm în mare tocmai pe la margine.
― E josnic! La noi, la ţară, nimeni nu şi-ar putea închipui aşa
ceva. Numai copiii mici se scaldă în râu de-a valma.
Rada o privi mirată. Niciodată până acum Ana nu-i pomenise
despre cum este la ei la ţară. Ba, după câte îşi aducea aminte, nu
vorbise vreodată despre satul ei natal. Oare ce i-o fi venit acum să
compare obiceiurile de la mare cu cele din satul ei?
― Da, e respingător şi ridicul, sunt de acord. Dacă ar fi numai
oameni subţiri, din categoria noastră socială, ar fi altceva… Dar
ce să-i faci? Aici e o lume pestriţă, ca de altfel pe toate plajele. Şi
vin cu căţel, cu purcel… şi fac o murdărie îngrozitoare–resturi de
mâncare, hârtii, coji de pepene… Ai dreptate, e îngrozitor!
― Dar, draga mea, nu mă gândeam la mizeria fizică, ci îa
mizeria morală, la amestecul ăsta de femei despuiate şi de bărbaţi
despuiaţi. E ceva îngrozitor de respingător! şi printre ei copii,
proprii lor copii! E o imoralitate de care ţi se-apleacă!
― Ei, şi tu! Lumea s-a obişnuit acum. La început, spunea
mama, unii au protestat. Dar–ce vrei? ―ca orice moda, a prins
repede. Căci şi promiscuitatea asta e tot o modă. La început a
produs senzaţie, cum spune mama, dar pe urmă lumea s-a
obişnuit. Pe nimeni nu-l mai interesează azi nici cine e şi nici cum
e vecinul său de plajă.
― Nu m-aş putea obişnui niciodată cu această… modă.
― Da, unii nu reuşesc să se obişnuiască. Mama, de pilda. Mie
îmi e total indiferent. Ba nu, uneori mă distrează să văd
costumele, să râd de tot ce e ridicul. Pentru că, într-adevăr, e
ridicul ca domnul burtă-verde să-mbrace şi el un costum de baie,
la rând cu copiii şi cu tinerii. Ce rost are să se prăjească la soare
atâtea osânzi bărbăteşti şi femeieşti? E altceva să întrăm în mare
patru-cinci fete şi băieţi, să înotăm şi să ne distrăm. E un
adevărat deliciu! Câte pozne nu făceam când era şi Jean! Intram
în valuri câte-un grup întreg de băieţi şi fete.
― Împreună? Launloc?
― Păi, bineînţeles! De ce te miri?
― Mă gândesc că eu nu voi evolua niciodată până la punctul la
care să-mi însuşesc toate obiceiurile lumii voastre.
― Lumea noastră?! Dar ce, tu eşti dintr-altă lume? Nu mi-ai
vorbit încă niciodată despre aşa ceva…
― Ei bine, Rado, socotesc că e mai mult decât necuviincios ca o
fată îmbrăcată numai în costum de baie să stea alăturea de un
băiat în chiloţi.
― Dar toată lumea umblă aci, pe plajă, îmbrăcată aşa, şi
nimănui nu-i trece prin minte că ar fi necuviincios! Eu nu te
înţeleg, dar admit că, nevăzând până acum aşa ceva, nefiind
obişnuită să vezi aşa ceva, spectacolul acesta te contrariază.
― Ascultă, Rado! Tu chiar crezi că e, frumos ca un tânăr ori un
bărbat să se uite cât pofteşte la trupul tău abia acoperit? Să-ţi
examineze braţele, picioarele, spatele? Ori să se întindă pe nisip,
la o palmă de loc de tine, pentru a sta la taifas? Nu crezi că aşa
ceva e de ruşine?
Rada începu să râdă.
― Ce copilă eşti, draga mea, deşi eşti de-o vârsta cu mine! De ce
să-mi fie ruşine Nu fac nici-un lucru ruşinos. Ba, mai mult: nici
nu mă gândesc la vreun lucru ruşinos. O să te convingi singură,
după ce te vei obişnui. De-altfel, e un fapt confirmat şi de ştiinţă.
― Care fapt?
― Am citit de curând o carte împrumutată de la o prietenă, o
carte de higiena, scrisă de un doctor. E o teorie nouă, se-nţelege,
dar una pe care a adoptat-o toată lumea şi pe care toată lumea o
pune în practică. Dovadă că trebuie să fie adevărată.
― Ce teorie?
― Se afirmă că tineretul de ambele sexe e mai apărat de ispite
şi mai curat de când face sport împreună, plajă împreună. Se
argumentează că, dacă, la o anumită vârsta, trupul rămâne
necunoscut, o taină, el devine un puternic element de ispită
pentru sexul celălalt, contrar. Şi că, dimpotrivă, cunoscând
fiecare, în aer liber, în public, ceea ce mai înainte era o taină,
ispita a scăzut, şi gândurile fetelor şi băieţilor de azi, care fac
sport împreună, îmbrăcaţi în costume sumare, sunt mai curate
decât ale tinerilor dinaintea noastră, care-şi ţineau ascunse
toate… farmecele.
Ana o asculta înlemnită. Nu-i venea să creadă că vorbele pe
care le auzise fuseseră rostite de prietena ei Rada. Niciodată, până
acum, nu discutaseră astfel de lucruri. Nu-şi putea închipui ca
Rada să fi citit astfel de cărţi de… higiena! O credea cu totul
nevinovată, neştiutoare. Sau, mai exact, credea că Rada gândeşte
şi simte ca şi ea, care se purta după cum îi poruncea instinctul
feminin că trebuie să se poarte. Iar instinctul acesta natural nu
putea să accepte teoria pomenită acum de Rada, citită de ea în
cartea aceea şi, ceea ce era mai grav, aprobată de ea. Prietena ei
vorbea fără niciun înconjur despre farmecele ascunse, care,
dezvăluite tuturora, cruţă de ispite cele două sexe şi le face să
aibă gânduri şi relaţii mai curate. Era cu putinţă?! Dar atunci
poate că Rada a cam dus-o de nas, poate că ştie încă multe alte
lucruri, poate că e cu mult mai matură decât ea. Sau toate
cunoştinţele ei în acest domeniu nu sunt decât urmarea firească a
moravurilor sociale din clasa căreia Rada îi aparţinea?…
― Eu văd că tu te miri, şi, în parte, cred că te şi înţeleg, Ano.
Tu, până acum, n-ai văzut o plajă, n-ai făcut sport împreună cu
băieţii, tenis bunăoară, n-ai stat în aceeaşi bancă, la şcoală, cu
un băiat. Dar de toate acestea nu vei scăpa când vei ajunge la
universitate. Cred că atunci vei înţelege că apropierea unui tânăr,
costumul lui sumar, nuditatea lui chiar, nu mai are nici-un
farmec, nici-o atracţie, după ce le cunoşti şi te-ai obişnuit cu ele.
Nu o mai pot ispiti pe o fată!
― Dar altfel o ispitesc? întrebă Ana c-un fel de răutate.
― Probabil ― răspunse evaziv Rada. Doctorul acela vorbeşte
însă mai ales de ispita pe care o reprezintă trupul femeii pentru
bărbat, şi nu de ispita trupului bărbătesc pentru o femeie.
Ana scutură din cap ca pentru a alunga un gând neplăcut care-
i da târcoale. Era o discuţie penibilă pentru ea. Îi veni în minte
braţul lui Jean în jurul mijlocului ei. Era fratele Radei! Oare Rada
şi Jean gândeau şi simţeau la fel? şi dacă Jean i-ar fi văzut trupul
în costum de baie, n-ar mai fi fost ispitit de el? întrebarea îi veni
pe neaşteptate, ca un trăsnet din senin, a cărui arsură Ana o
simţi. Şi se înroşi dintr-odată până-n albul ochilor. Se făcu tăcere.
Rada se simţea stingheră. Nu ştia dacă făcuse bine mărturisându-
i Anei că citise cartea aceea de higiena. Volumul, ferfeniţit, trecea,
în taină, dintr-o mână de elevă într-alta. Niciuna nu se lăuda că l-
a citit, dar era limpede că fiecare îl parcursese cu mult interes.
Era scris de un medic cu nume străin, şi ajunsese la a opta ediţie.
Rada era încredinţata că Ana nu-l citise, fiindcă ea refuzase pe
rând toate cărţile care circulau clandestin printre elevele externe
şi printre cele din internat.
― De-altfel, te vei convinge prin proprie experienţă, zise ea întru
târziu. Ana nu înţelese la ce se referea Rada şi o întrebă:
― Despre ce-o să mă conving?
― De ceea ce ţi-am spus, ca o să te obişnuieşti curând să stai
alături de tineri în costume de baie. Vei vedea că nu-i nimic
ruşinos în a face plajă alături de alţi tineri, băieţi şi fete. Acum
refuzi până şi ideea, pentru că nu eşti obişnuită.
― Eu, dacă voi face plajă, voi face numai lângă vilă. Cred că şi
doamna Frunzescu va fi de acord.
― A, desigur! Mama nu suportă orice fel de lume. Dar mie mi-ar
plăcea să venim aci. Adevărul e că atunci când era şi Jean, verile
trecute, stăteam mai mult aici decât cu mama. Veneam, din
cotlonul nostru de plajă, aci, fie înotând pe lângă coastă, fie peste
deal, ca să ne-ntâlnim cu o ceată de băieţi şi de fete cu care ne
cunoşteam. Ori, uneori, veneau ei, cu Jean, la plaja noastră. Tăcu
un răstimp, privind în depărtare. Trebuie să fie şi acum cunoscuţi
de-ai noştri pe plajă, dar cred că încă nu ştie nimeni că suntem
aci. Mama are un obicei rău: nu numai că mâncăm acasă, dar
nici la plimbare, în oraş, nu-i place să iasă. Altfel am fi întâlnit cu
siguranţă pe cineva cunoscut. Ana nu-i răspunse. Tăcea privind
arca aceea a lui Noe şi îndeosebi marea, a cărei întindere, văzută
de-aici, de jos, se îmbina, nu prea departe, cu cerul. Da, plaja
asta e imensă–îşi zise Ana. E multă lume, dar ar mai încăpea cel
puţin de-o sută de ori pe-atâta. La urma urmelor, m-aş putea
izola şi aici. Dar nu trecu mult timp şi constată că se înşelase.
Lumea începu să intre în valuri, şi în grabă înflori, din culorile
costumelor de baie, întreaga dungă a mării, cât ţinea plaja. Nu
peste mult, cete de tineri, de fete, după ce se zbenguiau un
răstimp în apă, ţâşneau pe plajă, alergau, se jucau. Nu mai
rămase niciun loc ferit. Bărbaţii diformi ieşeau din valuri ca nişte
monştri marini, şi, suflând greu, se duceau până departe pe plajă,
să se sorească. Unii din ei îşi scoteau costumul de baie, îl
storceau şi îl puneau să se usuce, rămânând pe nisipul gol, alţii
pe cearşaf–ce oroare şi săibătecie! ―complet despuiaţi! şi pe lângă
ei treceau, uneori, în fugă, copii, băieţi, fete, care, jucându-se,
străbăteau mereu plaja, până intrau din nou în valuri.
Când înţelese ce se petrece, Anei îi veni să plângă. Rada intrase
în mare. Singură, se culcă pe cearşaf şi-şi acoperi faţa cu mâinile.
Uneori simţea că s-a oprit cineva în apropierea ei, ori că trece pe
lângă ea, dar nu se uita sa vadă cine-i.
Nu-şi dădu sama câtă vreme rămase aşa, când, deodată, auzi
glasul Radei şi câteva glasuri străine apropiindu-se. Îşi luă
mâinile de pe faţă. Înaintea-i stăteau prietena ei cu două fete şi
trei tineri. Toţi cinci abia ieşiseră din mare, căci apa picura încă
de pe ei când Rada făcu prezentările. Doi tineri erau studenţi la
politehnică, iar fetele erau surorile lor; al treilea tânăr era inginer.
Toţi se mirară că Ana lăsa să treacă o zi atât de frumoasă fără a
se sori şi a înota.
― Nu se simte tocmai bine, răspunse Rada în locul ei.
Ana nu ştia încotro să-şi mai întoarcă privirile pentru a evita să
se uite la ei, mirându-se că tinerii aceia păreau să nu-şi dea sama
că stăteau aproape goi dinaintea ei. După ce văzură că nu o pot
convinge să-şi, pună costumul de baie şi să între în mare cu ei,
plecară. Ana porni numaidecât spre vila în care locuiau. De sus,
de pe faleză, unde se opri să-şi tragă suflarea, plaja i se păru
iarăşi o grădină exotică, dar acum culorile ei vii nu o mai
interesau. Ştia ce ascundeau. Se aşeză şi privi îndelung în
depărtarea orizontului. Treceau în zare vapoare, din care, cu cât
se depărtau, cu atât se vedea tot mai puţin, până nu mai
rămâneau decât coşurile, şi, pe urmă, numai fumul greu, ce nu se
putea înălţa în văzduh… îi veni în minte exemplul pe care îl
folosea, la ora de geografie, profesoara, pentru a le demonstra
rotunjimea pământului. Pe-atunci. Era parcă în clasa a doua…
Avu-o senzaţie de linişte şi de înseninare. Ce bine era atunci,
când nu ştia nimic din toate mizeriile pe care le cunoaşte acum!
în loc să meargă la vilă, luă drumul spre crâmpeiul lor de plaja.
Era încă devreme. Valurile se mai retrăseseră, şi găsi un colţ de
plajă uscat, chiar lângă ţărmul prăpăstios. Nisipul era amestecat
aci cu ţărâna neagră ce se prelingea, la fiecare ploaie, de pe
coastă. Vremea frumoasă te-mbia într-adevar să întri în apă, şi
Ana nu rezistă multă vreme acestei ispite.
Capriciile tinereţii sunt multe şi insondabile, în răcoarea apei,
între valurile ce-o luau cu asalt, aci, la ţărm, Ana se simţi ca
renăscută, şi, înotând, începu să îngâne o romanţă. Se simţea iar
tânără, puternică şi pură. La urma urmelor, ce-mi pasă mie de
toată lumea asta de pe plajă? Nu sunt eu în joc, ci ei şi ele. Treaba
lor! îşi zise Ana. Buna dispoziţie îi revenise, întră şi ieşi de mai
multe ori din mare, şi cum nu avea ceas, nu-şi dădu sama cât
timp rămase pe plajă. După socoteala ei, nu putea fi târziu. I se
părea că de-abia venise. Când se apropie de vilă, Rada tocmai
ieşea pe poartă.
― Ei bine, iat-o! ―exclamă ea, alergându-i înainte.
― După tine plecam. Mama era îngrijorată că nu mai vii. De-
altfel, eram amândouă convinse că eşti la plaja cea mică.
― E târziu?
― Două şi jumătate!
― Vai de mine! Nu mi-am dat sama că-i aşa de târziu! şi întrând
în casă, se grăbi să-i ceară scuze doamnei Frunzescu.
La masă, mama Radei fu, împotriva obiceiului ei, tăcută. Părea
să aibă o durere de care nu putea scăpa. Ana se temu, la început,
să nu fie supărată din cauza întârzierii ei, dar curând înţelese, din
expresia schimbată a feţei doamnei Frunzescu, că trebuia să fie
ceva mult mai grav. Ieşiră pe terasă, la cafea. Briza sărată a mării
adia binefăcător.
― ştiţi voi, fetelor–începu întru târziu doamna Frunzescu–care e
cea mai mare şi mai preţioasă avuţie a omului în viaţă? Să vă
spun eu: sănătatea. Cine-i sănătos, cum sunteţi voi, să
mulţumească lui Dumnezeu că i-a dat cea mai importantă zestre.
― Nu ştiu dacă numai cu zestrea asta m-ar lua cineva de
nevastă, glumi Rada,
Mamă-sa îi aruncă o privire posomorită, şi fata înţelese că a
greşit, că maică-sa nu avea acum chef de glume.
― Da, mai degrabă decât dacă ai fi o schiloada cântărită cu aur.
Sărmana doamnă Ionescu! De când i s-a-mbolnăvit băiatul, s-a
uscat ca o mumie. Şi, Doamne, ce femeie splendidă era, ce femeie
frumoasă! Face parte dintr-una din cele mai vechi şi mai bogate
familii din ţară, sărăcită şi ea, ca toată lumea noastră, de
expropriere.
― Băiatul e grav bolnav? întrebă Rada.
Mamă-sa ridică şi lăsă să-i cadă braţul drept într-un gest de
disperare.
― Grav? Poate că nu se mai vindecă niciodată. Sau, dacă se va
vindeca, asta se va întâmpla după ani şi ani de suferinţă. Cura
recomandată de doctori e foarte îndelungată. Şi, dacă se va
vindeca, s-ar putea să rămână cu defecte.
― Dar ce are?
― Parcă dacă ţi-aş spune numele bolii ai ştii mai mult? Mai
bine să nu-i ştii nici numele. E destul să-ţi spun că-i pus într-un
corset de ghips şi că trebuie să stea nemişcat. E aşezat pe un pat
de scânduri, pe care-l scot la soare şi-l duc în casă doi oameni.
― E mărişor băiatul? întrebă Ana.
― Cred să aibă vreo doisprezece ani. Era în clasa întâia de liceu
când l-a ajuns nenorocirea. Bietul de el! La vârsta când toţi copiii
zburdă pe plajă, el stă imobilizat pe un pătuc!… şi ce copil vioi şi
vesel era, nici nu vă puteţi închipui!
Doamna Frunzescu le vorbi despre familia Popescu, pe care o
aprecia foarte mult, pe el ― ca pe un foarte bun cunoscător al
legilor, om inteligent şi deosebit de harnic, pe ea–ca pe femeia cea
mai bine-crescută şi cea mai cultivată dintre câte cunoştea. Şi
sfârşi prin a le spune că de mâne încolo va merge să facă plajă
împreună cu familia Popescu, că aşa le promisese, ca să le ţină de
urât. Tot acolo vine şi familia Manicatide, aşa că vor face un mic
grup.
― Se-nţelege că, dacă vreţi, puteţi veni şi voi cu mine. Pake
Manicatide zice că acolo e cel mai bun loc de baie… Valuri puţine,
şi, până la o sută de metri în larg, apa nu-ţi trece de cap. De-
altfel, voi nu veţi fi legate de mine şi de prietena mea. Voi puteţi
străbate toată plaja, dacă vă face plăcere. Există un singur
inconvenient: e cam departe. Trebuie să luăm, de la noi, drumul
prin oraş şi să coborâm la capătul celălalt al plăjii. N-avem ce
face! Nu o pot lăsa pe biata femeie singură cu gândurile ei negre!
Pe Ana o emoţiona durerea sinceră a doamnei Frunzescu. Îi
părea rău că se desparte de mica lor plajă, dar simţea ca trebuie
să fie alături de doamna Frunzescu în compătimirea ei pentru
nenorocirea altora. La urma urmelor, şi acolo se putea izola de
lume, iar Rada, dacă va avea poftă să se zbenguiască pe plajă cu
cunoştinţele ei, n-avea decât s-o facă.

XII
Locul de plajă al familiei Popescu era după o cotitură a plăjii
principale, spre sud, la o depărtare de vreo doua sute de metri.
Advocatul Popescu închiriase o locuinţă în apropiere. Nu era o
vilă, ci o casă mai veche, dar sănătoasă şi luminoasă, în
apropierea mării. Tot prin partea locului stătea şi familia
Manicatide, şi alte patru-cinci familii de vilegiaturişti care aveau
pe câte cineva bolnav şi se fereau de tumultul plăjii principale. Pe
ţărmul cotit, pe nisipul strălucitor–cu mult mai curat decât cel de
pe plaja mare şi aproape neatins de paşii oamenilor–se vedeau
împrăştiate vreo cinci-şase corturi albe.
Ana fu prezentată doamnei Popescu. Femeia, brunetă, slabă,
uscată, se uită cu teamă la Ana şi la Rada, cu nişte ochi mari,
negri, grei de suferinţă resemnată. Ana nu mai văzuse ochi aşa de
mari, şi, fără voie, privirile-i rămaseră aţintite asupra lor. Femeia
se mai linişti când băgă de samă că cele două fete, deşi văzuseră
pătuţul de campanie pe care zăcea copilul, nu se grăbiseră să se
apropie de el, cum făceau aproape toţi cunoscuţii de pe plajă, care
veneau uneori până aci numai ca să se intereseze cum îi merge
bolnavului. Doamna Popescu le fu recunoscătoare. Nimic nu era
mai greu de suportat, pentru ea, nimic nu făcea să i se deschidă
rana sufletului ei şi să sângereze, ca lipsa de tact a cunoscuţilor,
şi mai ales a femeilor, care nu o mai slăbeau cu întrebările, cu
compătimirile. De când e bolnav? Din ce i se trage? Ce zic
doctorii? Ce ameliorări se pot observa în urma curei la mare? Cât
o să mai rămână aici, sărăcuţul? Fetele nu întrebară nimic, ci
doar, din când în când, aruncau priviri discrete spre pătucul de
suferinţă al copilului. În faţa acestui nou aspect al vieţii, Ana se
nelinişti, la început, dar, în câteva zile, se împrieteni cu copilul,
care o întâmpina cu bucurie, spre marea mângâiere a mamei. Ana
vorbea cu el ca şi când n-ar fi fost bolnav, ca şi când şi el era unul
din sutele de copii veniţi în vilegiatură cu părinţii lor. Îi aduna de
pe ţărm tot felul de scoici, îi făcea morişti de vânt din hârtie şi îi
spunea poveşti pe care Nicu le asculta cu adâncă încântare. El
stătea pe pătuc, întins cu faţa în jos; corsetul era descheiat cât
timp se sorea, dar Ana se făcea că nu vede nimic, îi făcea desene
pe nisip, cu gateje adunate de pe plajă sau aduse anume.
La vreo câteva zile după ce se împrieteniră, băiatul îi zise, după
ce urmări cât îi bătu ochiul o ceată de copii care se fugăreau pe
marginea apei:
― Domnişoară Ana, nu-i aşa că dumneata nici nu ştii că eu
sunt bolnav?
Fata tresări şi sufletul i se umplu de o amară înduioşare.
― Dar nu eşti bolnav, Nicule! Eu nu vad că eşti bolnav.
― Ba da, sunt! De-aceea nu mă lasă mămica să mă joc şi eu cu
copiii şi să fac baie.
 ― O să te joci tu mai târziu, şi o să faci şi baie.
― Şi de aceea am corsetul ăsta. Dar o să-mi treacă, nu-i aşa?
― Păi, eu cred că dacă ai avut ceva, ţi-a şi trecut. La spate nu
se vede nimic. Se pare însă că doctorii vor să fii foarte bine
îngrijit, ca să te faci băiat voinic. Am mai văzut eu destui copii
care stăteau culcaţi numai ca să se-n-graşe.
― Da, şi mămica-mi spune că o să mă fac bine detot, numai să
stau nemişcat.
Sentimente noi se deşteptau în sufletul ei lângă pătucul acesta
al suferinţei. Câteva zile făcu plajă mereu lângă el, alături de
doamnele Popescu şi Frunzescu. I se părea ciudat că pe mama lui
Nicu nu o considera străină şi că din prima zi rămăsese lângă ea
în costum de baie, fără să simtă nicio jenă. Rada dispărea
adeseori prin mulţimea de pe plajă şi adeseori o zărea înconjurată
de băieţi şi de fete, cunoştinţe de-ale ei din verile trecute. Ana
făcea baie singură, ori cu doamna Frunzescu. De multe ori, însă,
cele două prietene întrau împreună în mare, şi atunci Ana
rămânea singură cu băiatul. Familia Manicatide îşi avea cortul
mai departe, şi domnul Popescu era mai mult timp acolo, stând
de vorbă cu prietenul său. Doamna Popescu nu zicea nimic. Ea
era bucuroasă că tatăl lui Nicu mai schimbă o vorbă cu cineva. Ea
simţea că el e şi mai slab de inimă decât dânsa şi că era un chin
insuportabil pentru el să fie mereu cu ochii la copil. Apoi, stând
lângă Nicu, advocatul nu se putea ţine să nu-l întrebe mereu dacă
nu-l doare ceva, dacă stă bine, dacă nu-l jenează corsetul, aşa că
ţinea necontenit trează atenţia copilului asupra suferinţei sale.
Deşi dorea să nu o ia nimeni în samă, Ana nu putu rămâne
multă vreme izolată. Grupul în care se învârtea Rada era tot mai
mare, şi adeseori o vedea că se apropie, însoţită de mai mulţi
tineri şi tinere, de cortul familiei Popescu. Ana se ridica repede de
pe nisip şi le ieşea în întâmpinare, de frică sa nu vină prea
aproape de bolnav şi să-l deranjeze cu întrebările şi cu veselia lor
zgomotoasă. Dar odată s-a-ntâmplat să nu bage de samă că Rada,
însoţită de un grup de tineri şi tinere, ajunsese până în apropierea
cortului familiei Popescu. Doamna Popescu a fost nevoită să
accepte să-i fie prezentaţi de către Rada, şi să răspundă la
întrebările lor în legătură cu infirmitatea copilului. Ana simţi cât
de grele i-au fost aceste clipe mamei băiatului, după cum
răspundea evaziv la întrebările lor indiscrete. Se simţi vinovată
faţă de doamna Popescu, pentru că, dacă n-ar fi fost ea acolo,
Rada nu s-ar ti apropiat de cort, căci grupul venise mânat de
intenţia de-a o convinge să li se alăture. Ana refuză şi de astă dată
să-i însoţească, dar până la urmă fu silită să-i urmeze, pentru că
Rada, aproape ofensată de nereuşita ei de-a o hotărâ pe Ana să
meargă cu ei, zise:
― Trebuie să vă mărturisesc adevărul: Ana nu vine cu noi
pentru că, după părerea ei, e necuviincios ca fete şi băieţi să
umble pe plajă şi să între în mare împreună, îmbrăcaţi în costume
de baie.
Grupul se mirase şi nu voise să creadă.
― Dar e un lucru firesc la mare! Cine se mai gândeşte la asta?!
― zise o fată. Toată lumea face la fel. Numai cine vede întâia oară
o plajă, numai cine vine pentru întâia oară la mare poate gândi
aşa!
― Eu sunt pentru întâia oară la mare şi deci aş putea avea o
scuză… ― zise Ana, cu o nuanţă de ironie în glas. Însă Rada
exagerează. Nu-mi place mai ales grădina asta zoologică de pe
plajă. Nu pot, când îi văd, să nu-mi aduc aminte de un tablou
văzut în copilărie, la ţară: cireada satului zăcând pe marginea
râului, la vremea amiezii.
Câţiva tineri râseră, câteva fete strâmbară din nas. Ana asta
era cu mult mai îndrăzneaţă decât părea. Pe plajă, în grădina asta
zoologică, zăceau la soare părinţii, rudele şi o mulţime de
cunoştinţe, de prieteni. Ba chiar şi ele fuseseră acolo, făcuseră
parte din turmă, din cireada, cu nici măcar un ceas mai nainte.
― Tabloul cu siguranţă că nu-i estetic ― zise unul din tineri.
Dacă ar fi numai corpuri tinere, armonioase, ar fi o încântare
pentru ochi. Dar aşa…
― Nu poate fi vorba nici de vârstă şi nici de încântarea ochilor!
―începu, iritată, o fată, studentă la medicină. Toată lumea asta
vrea să fie sănătoasă, să profite de soare şi de mare. Mai înainte
nu se cunoştea puterea curativă a razelor ultraviolete şi a aerului
de mare.
― Dar ce-i mai pot face razele tale unui trup încărcat de
osânză? Mai înainte, nici cu bani nu i-ai fi putut determina pe
aceşti oameni diformi să se expună ca acum. Are dreptate
domnişoara Muja, imaginea ei se potriveşte cu ceea ce vedem.
Dac-ar fi după mine, n-aş lăsa pe plajă, în costum de baie, decât
tineri şi tinere până la douăzeci şi cinci de ani.
Discuţia se opri aci şi plecară cu toţii spre mare. Acceptase să
meargă cu grupul fiindcă voise să o scutească astfel pe doamna
Popescu de întrebările lor indiscrete şi mai ales pentru că i se
păruse că Rada-i vorbise de sus, c-un fel de dispreţ, anume ca s-o
micşoreze în ochii cunoştinţelor sale, să o prezinte ca pe-o fată
dintr-un mediu social inferior, care încă nu s-a obişnuit cu lumea
în care intrase. Sara, când se întoarseră la vilă, Ana se simţea ca
bolnavă, apăsată de sentimentul că fusese pângărită. Simţise
toată ziua privirile tuturor cum se opresc asupra corpului ei, cum
o examinează. Nu numai ale tinerilor din grup, ci şi ale bărbaţilor
de pe plajă, pe unde trecuseră. Priviri care-i urmăriseră trupul şi-
n valurile mării. I se păruse uneori că nici nu mai avea pe ea
costumul de baie, ci că umbla goală subt privirile bărbaţilor şi
femeilor de pe plajă. Acest simţământ de pângărire îl avu zile de-a
rândul, şi, ieşind din mare, se grăbea să se învăluie în cearşaf şi
să se ghemuiască în nisip aproape de patul lui Nicu. Aici se
simţea ocrotită.
Dar după două săptămâni băgă de samă, contrariată, că îşi
punea costumul de baie fără să se mai sfiască la gândul că astfel
era mai mult despuiată şi că trecea printre grupurile de pe plajă
fără niciun strop de pudoare. Această transformare i se păru, la
început, semnul unei decăderi morale, dar mai apoi simţământul
acesta se topi din zi în zi, până ce simţi că se purta chiar cu un fel
de obrăznicie care o făcei să întârzie anume subt privirile unor
tineri care o fixau stăruitor. Avea impresia că-i iar copila din
şcoala de la ei din sat, care dădea cu tifla tuturora. I se păru chiar
că a ajuns mai nepăsătoare, mai impudică decât Rada şi decât
celelalte fete din grup, ca şi când ar fi căzut de la o înălţime mult
mai mare decât ele şi ar fi ajuns cu mult mai jos, dar tocmai prin
căderea aceasta i se părea că le domină. Curând deveni de
nerecunoscut. Inteligenţa ei căpătă sclipiri noi; râsul ei, mlădieri
fragede; spiritul ei de cochetărie crescu, şi tinerii roiau toţi în
jurul Anei. Rada şi celelalte fete regretau acum că au atras-o în
cercul lor. Până şi tinerii nou intraţi în grup erau repede subjugaţi
de farmecul Anei. Ea părea cuprinsă ca de o beţie, părea că i se
deşteptase dintr-odată o nepotolită sete de viaţă. Provoca întregul
grup să alerge pe marginea plajei până cădeau de oboseală, în apă
se învârtea ca un diavol şi stropea pe toată lumea. Când corlea pe
un băiat sau pe o fată, îi ţinea subt apă până nu mai puteau.
Ajunsese centrul grupului şi tortura lui. Unul după altul, tinerii
se îndrăgostiră de ea. Câte unul încerca să-i facă declaraţii, dar
Ana pufnea în râs şi o lua la goană, sau îi punea repede piedecă
şi-l răsturna în nisip.
Doamna Frunzescu avea metoda ei discretă de a supraveghea.
Credeai că nu observă nimic, dar vedea tot ce o interesa în
legătură cu Rada. Îşi dădu repede sama că fata ei rămăsese, în
grupul acela de tineri, a cincea roata la căruţă. Verile trecute, deşi
Rada era mai mică, fusese mereu în centrul atenţiei. Ea şi cu
Jean. Intr-adevăr, acum Jean nu era aici, dar, în schimb, Rada
era mai mare şi se făcuse mai frumoasă. Totuşi era împinsă
oarecum pe o linie moartă. Şi ea şi prietenele ei. Ana le luase
minţile tuturor.
Ca joate femeile cu simţ practic, doamna Frunzescu era o
mamă prevăzătoare. Ea ştia că dintre tinerii din grup s-ar putea
alege, la vremea potrivită, peţitorii Radei. Şi acum îşi vedea fata
întrecută pe toată linia de străina asta. În sine, nu putea nega
adevărul: Ana era mai frumoasă şi mai inteligentă decât Rada.
Erau de aceeaşi vârstă, dar Ana era… Cine era, la urma urmelor,
fata asta? Progenitura unui mic funcţionar de bancă, pe când
Rada avea o familie, o zestre, s-ar fi putut mărita oricând, pe când
Ana va fi nevoită să-şi facă o carieră pentru a ieşi din tagma ei
socială. Începu să se neliniştească, şi simpatia faţă de Ana sa-i
scadă. Dacă va fi fost tot aşa de cochetă şi cu Jean, uşor l-a putut
prinde şi pe el în mrejele ei… şi iar începură sa-i vină în minte
vechile bănuieli.
O văzu şi pe Rada indispusă din cauza succeselor Anei, Mai
ales de când i se alăturase grupului un tânăr inginer, cunoştinţă
a Radei din anul trecut, şi care ajunse, în scurtă vreme, să-i facă
Anei o curte foarte stăruitoare. Era un tânăr dintr-o familie foarte
bună şi cu avere, ajuns, deşi obţinuse numai de curând diploma,
în conducerea unei mari întreprinderi, şi pe care doamna
Frunzescu îşi pusese mai demult ochii, considerându-l o bună
partida pentru Rada, mai ales că observase că tânărul inginer nu-
i era deloc indiferent Radei, Inginerul nu era numai bine situat, ci
şi un bărbat frumos, cu maniere alese, şi cu solide studii
desăvârşite în străinătate.
Într-o sară, doamna Frunzescu îşi permise, pentru întâia oară
de când îşi petreceau vacanţa împreună cu Ana, să-i facă fetei,
între patru ochi, câteva observaţii: Să fie mai precaută, mai
rezervată, pentru că cineva care ar vedea-o ziua întreagă curtată
de tineri, flirtând cu toată lumea, ar putea să presupună că n-ar fi
o fată bine-crescută.
Ana o ascultă impasibilă. Părea că nu despre purtarea ei era
vorba. O privea drept în ochi, ca şi cum n-ar fi înţeles ce-i spune.
― Draga mea, e bine să fii mai prevăzătoare, căci lumea judecă
după aparenţe. Eu, ce să-ţi spun? Sunt fericită că te distrezi bine,
dar trebuie să ţinem sama şi de gura lumii. Ea ne face faimă bună
sau faimă rea.
Fata înălţă din umeri, privind-o fix. Doamna Frunzescu se făcu
palidă. Gestul Anei i se păru o obrăznicie.
― Da, mi-am permis să-ţi atrag atenţia. Dar, recunosc, nu am,
poate, niciun drept. Tu eşti fată mare de-acum, şi-apoi nu eu sunt
mama ta.
Ana izbucni în râs, ceea ce o jigni şi mai rău pe doamna
Frunzescu. Fata nu-i lăsă însă vreme să vorbească, ci zise:
― ştiţi? Vorba-i ca ţi portul, dragă doamnă Frunzescu.
― Nu înţeleg!
― E adevărat că vorbesc mai slobod cu tinerii. Dar vorbesc aşa
cum mi-e şi portul. Portul nu-i oare cam… slobod? Dacă stăm
aproape goi unii în faţa altora, nu putem vorbi decât în toată…
golătatea. Costumul ăsta, menajeria asta de-aici m-au pervertit,
îmi vine să-mi bat joc de toată lumea, de când m-am simţit
pângărită de privirile lor care-mi urmăreau trupul gol. Ah!
doamnă Frunzescu, nu sunt numai slobodă, ci şi disperată.
Ana Muja izbucni deodată în plâns şi căzu la pieptul doamnei
Frunzescu.
― De ce-am plecat de pe plaja cea mică? ―gemu ea printre
lacrămi–Doamne, de ce-am plecat?
Mama Radei păru că înţelege ceva din frământarea Anei, şi o
mângâie uşor pe cap.
― Am senzaţia că, de când umblu despuiată prin mulţimea
asta, am fost pângărită de toată lumea, şi de-aceea nu mai mi-e
ruşine de nimic şi de nimeni. Am senzaţia că am fost alungată din
Paradis, ca Eva, şi că am îmbătrânit cu un veac. Ah, doamnă
Frunzescu, de ce-am renunţat la plaja noastră mică? şi dacă a
trebuit, pentru doamna Popescu, de ce nu mi-a dat pace Rada?
De ce nu m-a lăsat să rămân lângă Nicu, departe totuşi de
promiscuitatea aceea îngrozitoare? Acum eu nu mai sunt sigură
de nimic. Vorbesc cum mi-e portul, şi nu-mi pasă de nimic. Ba,
uneori mă gândesc cu oroare că mi-ar putea face chiar plăcere să
mă port mereu aşa. Nu am motiv să fiu disperată?
 Doamna Frunzescu, deşi pricepea ceva, nu o înţelegea nici
acum deplin, dar simţea că fata era sinceră şi că suferă.
― Draga mea, n-ai fost obişnuită cu moravurile astea de la
mare. Eu te-nţeleg. Nici eu, după cum ştii, nu pot suferi
promiscuitatea asta. Dar nu credeam să te impresioneze aşa de
mult.
― E ceva asămănător, doamnă Frunzescu, cu impresia pe care
mi-a produs-o întâmplarea şi destăinuirile din sară aceea de la
conac.
― Ce destăinuiri?
― Când s-a vorbit la masă despre moravurile din atâtea familii.
― A, când ai avut criza aceea?
― Da… şi atunci m-am simţit oarecum pângărită, ca şi aci, în
promiscuitatea de pe plajă.
Doamna Frunzescu se încruntă: începea să înţeleagă. Dar ceea
ce o mira era impresia că nu mai stă de vorbă cu o elevă de liceu,
ci cu o femeie… S-a trezit discutând cu o femeie, şi ea voia să-i
facă nişte observaţii unei fetiţe de liceu!… Dar, totuşi, ce voia să
spună fata asta? Cum de se putea simţi pângărită prin destăinuiri
care nu o priveau pe ea, ci persoane, familii pe care nici nu le
cunoştea?
Ana îşi zbici lacrămile şi adaose:
― Am senzaţia că mi-am pierdut a doua oară nevinovăţia.
― Dar, draga, mea, eu nu prea pricep ce-mi spui. Ce te privesc
pe tine scăderile sau păcatele unei societăţi? Aci, la plajă, de, e
penibil să vezi atâţia ochi străini aţintiţi asupra ta. Dar n-ai
încotro. Trebuie să te faci că nu observi nimic. Şi e mai bine dacă,
Într-adevăr, nu bagi de samă nimic. Dar nu-nţeleg cum de ţi-a
putut provoca atunci criza aceea o conversaţie care dezvăluia
moravuri existente, din păcate, în clasa noastră socială. Eu cred
că e folositor pentru o fată să cunoască toate mediile sociale. Tu
nu aveai de unde să-l cunoşti, mai înainte, pe al nostru. Mi se
pare că eşti de-o sensibilitate bolnăvicioasă. Ana, liniştită acum,
răspunse:
― Nu-s chiar atât de sensibilă încât să alunec în exagerări. Nu e
vorba de o sensibilitate bolnăvicioasă, ci de o gravă deziluzie,
doamnă Frunzescu.
― Deziluzie?! Doamne sfinte, ai spus o vorbă grea! Ce iluzii ţi s-
au spulberat atunci?
― Dumneavoastră ştiţi că eu am pornit de jos. Părinţii mei… de,
dumneavoastră ştiţi din ce pătură socială fac parte. Idealul meu
de viaţă eu mi l-am fixat în clasa suprapusă, cum se obişnuieşte
să se spună pe la noi. Eu a trebuit să birui multe obstacole, să
lupt din răsputeri pentru a-mi câştiga dreptul de-a întră în
această clasă. Rada mi-a fost de foarte mare ajutor, deschizându-
mi uşa casei dumneavoastră. Mi s-a părut că am pus un picior în
raiul visurilor mele, până când am început să văd, să cunosc
lucruri pe care nu le-aş fi crezut niciodată posibile în societatea
după care râvneam.
Un val de roşaţă năpădi faţa doamnei Frunzescu. Îşi aduse
aminte dintr-odată de plecarea neaşteptată a lui Jean şi pe loc şi-
o tălmăci cu totul altfel decât înainte.
― Cum?! în familia noastră?! exclamă ea.
La întrebarea doamnei Frunzescu, şi Ana şi-aduse aminte
purtarea lui Jean, dar, după o clipă de ezitare, zise:
― Nu! Ceea ce s-a petrecut atunci, scandalul pe care şi l-au
permis oaspeţii dumneavoastră la dumneavoastră în casă. Apoi,
ridicarea vălului de pe un întreg şir de fapte asămănătoare: traiul
în trei, scandalos, divorţurile. Şi, pe urmă, moravurile de-aici.
Lipsa oricărei decente, a oricărei pudori. Iată ce-i îngrozitor. Iată
cauzele deziluziei mele. Mi s-a surpat orice putere de-a mai lupta.
Ce m-ar mai putea atrage într-o astfel de societate?
― Hm! Asta voiai să ne spui atunci sară, când te hotărâseşi să
ne părăseşti pentru că ţi-ai fi greşit cariera?
― Probabil…
― Draga mea, eşti încă o fetiţă naivă, fără experienţă. Dacă
sunt destule familii în care morala nu joacă nici-un rol, nu
trebuie să crezi că întreaga societate în care trăim e la fel… Acasă,
în familii, nu e promiscuitatea asta generală pe care o vezi aci, pe
plajă. Dacă la conac a izbucnit atunci scandalul acela, dacă ai
auzit vorbindu-se atunci despre alte zece scandaluri
asemănătoare, nu trebuie să crezi că toate familiile sunt aşa. Că
altfel nu se trăieşte şi nu se poate trăi în societatea noastră. Tu vii
la noi în casă de doi ani de zile. Ţi-am oferit noi vreodată prilejul
vreunei deziluzii de natura aceasta? Ai observat tu vreo purtare
suspectă la noi sau la invitaţii noştri? şi mi se pare că ai avut
prilejul să cunoşti multă lume.
― Nu, doamnă Frunzescu. N-am remarcat nimic rău, niciodată.
Dar poate că eram şi prea tânără, prea copilă ca să înţeleg unele
lucruri.
 ― Unele lucruri?! Care anume?
― De pildă, privirile bărbaţilor.
― Doamne sfinte, dar tu eşti o adevărată mimoză! Privirile
bărbaţilor! Nu au nici-o importanţă câtă vreme rămân priviri!
Pe Ana o încerca dorinţa crudă de-ai vorbi despre purtarea lui
Jean, atunci sara, în grădină. Prea era mândră şi sigură de ea şi
de moralitatea familiei sale femeia asta! Sau cel puţin să-i spună
ce crede Rada despre educaţia sexuală, după citirea cărţii aceleia
de higiena. Ar ti voit să-i răspundă: Nu rămân numai la priviri,
doamnă, şi despre asta v-ar putea spune mai multe chiar fiul
dumneavoastră. Dar se stăpâni.
― Dar nu spuneaţi chiar dumneavoastră că e penibil, aici pe
plajă, să te simţi privită de ochi străini?
― Aici, da, pentru că suntem în costumele astea sumare de
baie. Dar la masă, în salon, lasă-i să te privească oricât le place!
― Şi atunci când te privesc ca şi cum ai fi dezbrăcată? Ea se
gândi din nou la Jean, la felul lui nou de-a o privi de când sosise
la conac.
― Cum?
Doamna Frunzescu se uita la ea consternată. Desigur, nu mai
era o fată neştiutoare aceea cu care vorbea.
― Nu trebuie să analizăm prea mult lucrurile ascunse. Ar
însemna să nu mai avem nicio clipă de linişte în viaţă. Adeseori
cel ce-ţi vorbeşte cu mare prietenie ţi-e cel mai mare duşman, iar
cine te laudă faţă de alţii, în spate te huleşte.
― Dar nu e nevoie să fac niciun efort de analiză. Sunt lucruri pe
care le simt, pe care le descopăr aproape fără să vreau. Şi, pe
urmă, realitatea mi le confirmă.
Se gândea din nou la Jean şi iarăşi simţi imboldul de a se
răzbuna pe el şi totodată pe mamă-sa. I se părea că, răzbunându-
se pe ei, s-ar răzbuna pe toată clasa lor socială, pe care începuse
să o cunoască. Nu i-a deschis mai întâi ochii asupra acestei clase
sociale chiar fiul acestei femei atât de mândră de lumea, căreia îi
aparţinea?
― Da, e adevărat. Instinctul nostru feminin de apărare ne
dezvăluie multe lucruri, mai ales cât suntem tinere detot, cât
suntem nevinovate. Dar pe urmă înţelegem că unele lucruri sunt
nimicuri şi nu le mai luăm în samă.
― Dar nevinovăţia asta nu o putem păstra toată viaţa?
― Vai, ce naivă eşti! Ar trebui să trăim între îngeri, nu între
oameni.
― Dar dacă nu eşti înclinat, dacă nu poţi să renunţi la ea?
― Atunci va trebui să renunţi la viaţă. Puritatea, la care văd că
năzuieşti, nu se găseşte în viaţă, în nicio clasă socială. O visăm
câtă vreme suntem tinere şi pure noi însene. Dar pe urmă intrăm
în viaţă şi vedem că una e visul, şi alta e realitatea. Vei constata şi
tu şi te vei convinge că moralitatea individuală joacă un rol foarte
anemic în lume, în societate, că oamenii nu se prea sinchisesc de
ea. În familiile care au un rol conducător în ţară, moralitatea nu e
pe treapta cea mai înaltă. Sunt şi acolo divorţuri, viaţă
scandaloasă, dar cine mai ţine sama de ele câtă vreme îşi pot
păstra rolul de conducere? E regretabil, desigur, dar, la noi în
ţară, ca şi în alte ţări, femeile cu multă vază, cele mai curtate, cele
mai temute, despre care se vorbeşte cel mai mult, sunt totodată şi
cele mai lipsite de scrupule în ceea ce priveşte moralitatea lor
personala. Au legături cu oameni sus-puşi, fac afaceri, traficuri de
influenţă, se îmbogăţesc–dacă au fost sărace. Şi societatea
aplaudă şi se prosternă! Bărbaţii aleargă după ele, femeile le
invidiază sau le caută prietenia. Să nu fim ridicule! Asta e lumea,
şi nu noi o vom îndrepta.
― De îndreptat cred şi eu că nu noi o vom îndrepta, dar putem
să refuzăm de a face parte din ea. De pildă, familia
dumneavoastră cum de a reuşit să nu între în această societate,
deşi face parte din ea?
― Ti-am spus că sunt şi excepţii. Sunt familii cu bune şi vechi
tradiţii. Dar trebuie să ştii că nu acestea sunt azi în fruntea
societăţii. Ai văzut vreodată în rubricile mondene sau de scandal
din gazete numele bărbatului meu, sau numele meu? Sunt familii
de parveniţi. Sunt şi în societate, cum sunt şi aici, la mare,
intruşi. Nenorocirea zilelor noastre este că nu mai trage în
cumpănă originea, neamul, educaţia, ci banul.
― Da, pentru dumneavoastră şi alte familii cu tradiţie poate ca
e posibil sa trăiţi într-o astfel de lume fără să vă amestecaţi cu ea,
fără să vă degradaţi moravurile, în vremea din urmă m-am gândit
mult, doamnă Frunzescu. Mi-am zis că dumneavoastră aveţi un
arsenal întreg de arme de apărare împotriva mediului în care
trăiţi. Aveţi tradiţii familiale, aveţi exemple. Eu însă, dacă întru
într-un astfel de mediu dezbrăcată de pudoare, de simţul
nevinovăţiei, cred că aş ramâne cu desăvârşire dezarmată. Aş fi şi
eu o parvenită şi nu aş mai avea nici-un scrupul moral, ca şi
intruşii despre care aţi vorbit. Nu v-aţi gândit niciodată la asta?
― Nu, nu m-am gândit şi nici nu m-am putut gândi: până acum
ai fost numai un copil. Şi, drept să-ţi spun, aproape că nu te mai
recunosc. Te-ai maturizat aşa, dintr-odată, de azi pe mâne.
― Da, am îmbătrânit repede–zâmbi cu amărăciune Ana. Dar, vă
rog să-mi spuneţi, după părerea dumneavoastră, nu cumva voi
deveni şi eu o intrusă, o parvenită?
Doamna Frunzescu rămase o vreme cu privirile pierdute.
― Nu cred, n-ai dat niciun semn până acum. Pe parveniţi sau
pe cei care au tendinţa de a parveni îi recunoşti uşor şi devreme,
din tinereţe. Trebuie să ştii că sunt şi în familiile intelectualilor
săraci destui oameni care nu pun banul şi parvenirea mai presus
de demnitatea lor omenească. Din fericire, majoritatea o formează
tocmai aceştia.
― N-am dat până acum niciun sămn că aş fi o fată fără
scrupule, pentru că am avut o platoşă de apărare: nevinovăţia
tinereţii şi necunoaşterea a ceea ce se petrece în clasa socială în
care am năzuit să întru. Nu pot afirma, doamnă Frunzescu, că mă
cunosc deplin. Sunt doar câteva săptămâni de când mă analizez.
Atâtea lucruri, atâtea experienţe şi sentimente noi, contradictorii,
care mă frământă mereu, m-au zăpăcit. Nu pot afirma că văd
limpede în mine. Dar uneori îmi vine să cred că dacă voi continua
să merg pe drumul pe care sunt, nu o să ajung un element de
ordine şi de supunere în clasa socială în care aş întra, ci o
răzvrătită. O intrusă care şi-ar bate joc cu pasiune de unele
rânduieli şi tradiţii pe care nu le are în sânge, pentru a se
răzbuna împotriva unei societăţi pe care a crezut-o pură,
superioară, pentru că e o societate cultă, care m-a atras spre ea
înşălându-mă, făcându-mă să-mi greşesc ţinta vieţii.
― Nu e bine să te grăbeşti cu concluziile. Eşti abia la începutul
contactului direct cu realitatea. E firesc să te frământe sentimente
contrarii; încă să nu vezi, încă să nu simţi limpede. Lasă viaţa să
curgă pe făgaşul ei; nimeni nu o poate scoate din albia ei; observă
cât mai mult, nu te grăbi să judeci şi să condamni, pentru a nu-ţi
amărâ în zadar sufletul, şi poate că, la urmă, vei ajunge la
concluzia că viaţa nu ne dă nimic întreg, desăvârşit, şi atunci vei
vedea că înţelepciunea îţi spune să te mulţumeşti cu ce-ţi poate
oferi ea. Să te acomodezi. Asta este soarta fiecărui om. Cine se
mulţumeşte cu această soartă e fericit, cine nu, se condamnă
singur la suferinţă. Viaţa nu e făcută, draga mea, pe temeiul
principiului tot sau nimic. Rar, foarte rar, ne oferă miezul pânii;
de obicei trebuie să ne mulţumim cu fărâmăturile şi cu coaja.
― Şi cine nu poate fi mulţămit numai cu atât?
― Ajunge ca tine–un răzvrătit, dar, până la urmă, un învins.
― Dar dacă nu se lasă înfrânt? Dacă ajunge mai degrabă una
din fiinţele despre care aţi vorbit, la care se închină toţi? Una din
fiinţele despre care aţi spus că sunt în fruntea societăţii?
― După opinia mea, astfel de tipuri nu ajung niciodată să fie
fericite. Voind să ia de la viaţă totul sau nimic, de obicei iau întâi
tot, adică vor să ia. Dar totul e fără graniţă, şi tot alergând
nemulţumiţi după tot, ajung de pierd şi ce au reuşit să aibă, şi
deobicei se prăbuşesc. Avem destule pilde în societate. Mulţi
dintre astfel de intruşi, de oameni fără scupule morale, s-au dat
peste cap, după ce o vreme oarecare au fost idolii mulţimii sau
atotputernici temuţi.
― Nu ştiu ce va mai fi, doamnă Frunzescu. Uneori nu mă mai
înţăleg defel. Dar, iată, tot mai mult mă gândesc că, de la toamnă,
nu mai am de ce continua liceul.
― Asta e o copilărie, Ano!
― Mă simt aşa de bătrână, doamnă! Ce aş mai putea face
printre copilele acelea? şi pe urmă, dacă aş termina şcoala,
universitatea, ce m-ar aştepta? Perspectiva socială după care am
râvnit nu mă mai încântă.
― Nu s-a prea văzut, în ultimul timp, că te simţi bătrână.
Dimpotrivă! Ai devenit mai zvăpăiată decât o elevă de şcoală
primară.
Le-ai luat minţile tuturor tinerilor ăstora care se ţin după tine
ca un roi de fluturi… De, din câte mi-ai spus, înţeleg într-o
oarecare măsură sensul purtării tale. Totuşi am crezut că e
necesar să-ţi atrag atenţia asupra unor aspecte. Cât priveşte
experienţa şi frământările de-acum, să nu te laşi subjugată de ele,
nici de tot ce-ţi trece prin minte. Eşti la vârsta când se ia contact
cu realitatea, şi crizele pot să se ţină lanţ, şi cele de sentiment, şi
cele de conştiinţă. Nu te grăbi niciodată să tragi concluzii din
câteva aparenţe.
Nu ţi-ar fi părut rău dacă n-ai fi venit la mare?
― Ba da, foarte rău!
― Şi nu-ţi aduci aminte cât erai de hotărâtă, în sara aceea, să
pleci acasă? ţi-am spus şi atunci că nu-i decât o criză şi că nu-i
bine să iei hotărâri pripite.
 Doamna Frunzescu o mângâie uşor pe păr şi pe faţă.
― Draga mea, mi se pare că ai lăsat-o în urmă pe Rada. Ea e
mult mai copilăroasă decât tine. Cred că te vei mărita înaintaa ei.
Ana zâmbi trist.
― Nu cred că mă voi mărita vreodată, draga doamnă Frunzescu.
― Ce te face să crezi? ―o întrebă în glumă, zâmbind, gazda sa.
Nu sunt destui tineri frumoşi pe ume? Sau pentru că nu ai
zestre? Trebuie să ştii, fată dragă, că şi o cariera e o zestre, şi
poate că mai nobilă. Cunosc tineri din familii bune, avuţi, cu
cariere frumoase, care s-au însurat cu studente sau cu profesoare
sărace.
― Nu m-am gândit la astfel de piedeci.
― Atunci?
― Am eu un presentiment. Şi nu de-acum, încă de când eram
în clasa a patra.
― Copilării! Sentimentalisme! Lasă-te în grija vieţii. Ştie ea de ce
avem nevoie fiecare din noi.
Doamna Frunzescu o îmbrăţişa şi părăsi camera.

XIII
În dimineaţa următoare şi-n zilele cât mai rămaseră la mare,
Ana nu mai veni pe plajă în costum de baie. Pretextă o uşoară
răceală, şi toate insistenţele grupului de tineri rămaseră
zadarnice. Doamna Frunzescu începu să regrete că i-a făcut
observaţii. Era sigură că din cauza lor Ana nu se mai depărtează
de patul lui Nicu. Zadarnic o îndemnară doamnele Frunzescu şi
Popescu. Ea declară că a făcut destule băi, că a stat destul de
mult la soare, şi că zilele ce-i mai rămân le crede necesare pentru
a se reacomoda cu mediul şcolar în care va reintra curând. Îşi
aducea o carte, din care însă nu reuşea să citească decât câteva
pagini, în câteva zile ajunse din nou în izolarea de mai înainte.
Privirile îi erau prinse din nou de nesfârşitul întins al mării, cu
veşnica alergare a valurilor ce izvorau mereu din largul pierdut în
zarea fumurie şi veneau să se spargă în spume albe la ţărm. De
multe ori nu-şi dădea sama dacă se gândeşte sau se odihneşte
privind întinsul în veşnică mişcare al apelor. Uneori i se părea că
e goală de orice gând, că o adoarme cântecul uniform al valurilor,
fâşiitul lor de mătase, când, frânte în spumă, se prelingeau pe
nisipul compact de pe ţărm. Uneori era cuprinsă de o somnolenţă
uşoară, dulce, alteori monotonia acestui ritm o irita… într-una
din zile îşi dădu sama că s-a plictisit de mare.
Când încercă să-şi examineze şi să-şi explice cauza acestui
sentiment, rămase uimita constatând că ceea ce o plictisea era…
lipsa vieţii. Noianul acesta de ape nu producea nimic decât valuri,
spumă, şi arunca la ţărm muşchi şi scoici. Murmurul, cântecul
mării era un cântec lipsit de căldura vieţii. Peştii ce trăiau în ea
erau muţi. Pescăruşii şi alte pasări de apă ce atingeau uneori cu
aripa, din zbor, creasta valurilor, scoteau strigăte stridente, ca de
scripet, în loc de cântece. Ce imensă monotonie zace în acest
imens potop de apă legănată! şi se simţi cuprinsă de un dor
nestăpânit după câmpul înverzit, după codrii mari de la ea din
sat, după cântecul pasărilor, după florile din lunci, după
pământul care dă viaţă şi pulsează de viaţă… Marea era moartă;
deşi cutreierată necurmat de valuri, nu era izvor de viaţă pentru
nimeni şi pentru nimic. De ce oare cinci părţi din globul nostru
sunt acoperite de mări şi de oceane? Ce rost are această
imensitate moartă, când din ea nu răsare niciun fir de iarbă, nicio
floare? Când din valurile ei nu se ridică nicio vieţuitoare să cânte,
ci numai monştri muţi ca delfinul acela ce se prăvale printre
valuri?
Îşi îndreptă toată grija şi atenţia asupra copilului de lângă ea,
asupra lui Nicu. Privindu-l, se trezi frământată de probleme pe
care nu şi le pusese până atunci. De ce există boală în lume?
Care-i originea răului pe pământ? Nu poate fi o pedeapsă pentru
păcatul originar, despre care învăţase la religie, căci, iată,
băieţaşul acesta s-a îmbolnăvit atât de grav la o vârstă când nu
poate păcătui.
Înjgheba o conversaţie cu el mai greu decât înainte. I se părea
că s-a întors îmbătrânită lângă suferinţa lui. Simţea că vor trebui
să treacă zile până îşi va reveni la starea ei sufletească de mai
înainte.
În schimb, copilul parcă se alipea tot mai mult de ea. O întrebă
ce a făcut în zilele trecute, când n-a fost lângă el, pe cine a
cunoscut, cine erau tinerii aceia care veneau cu Rada. O întrebă
dacă departe, pe plajă, sunt mulţi copii de vârstă lui, dacă ei fac
baie.
Ba, într-un rând, o întrebă dacă a mai văzut vreun copil care să
aibă corset de ghips.
― Da, am văzut destui–minţi Ana–dar toţi o să se facă bine, ca
şi tine. Doctorii spun că aerul şi soarele de aici fac minuni.
 ― Mama zice că Dumnezeu face minuni.
― Se-nţălege că Dumnezeu, pentru că el dă putere vindecătoare
aerului şi soarelui.
― Mama zice că trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca să facă
minuni.
― Pentru tot ce e bine trăbă să ne rugăm lui Dumnezeu.
― Eu mă rog, şi, domnişoară Ana, odată mi s-a părut că
Dumnezeu m-a ascultat. M-am ridicat din pat eu singur, am
aruncat corsetul şi am început să mă joc cu copiii în nisip şi să
fac baie cu ei. Dar a fost numai un vis.
Ani îşi simţi ochii umezi.
― Aşa are să fie odată, Nicule!
― ştiu, aşa spune şi mama. Dar când? Dacă mă voi ruga mai
mult lui Dumnezeu, o să mă fac bine mai curând?
― Desigur!
Pentru ce era răul în lume? Cine l-a lăsat? Cine-l trimite? De ce
să rămână ţintuit de pat un copil nevinovat?
Ana uită frământările din zilele trecute şi fu cuprinsă de altele,
care o purtară pe drumuri neumblate, ce nu sfârşeau nicăieri.
Poate că viaţa nici pe departe nu este ceea ce şi-a închipuit ea!
Poate că nu e decât suferinţă, şi că până acum ea n-a trăit decât
un vis… Toată mândria ei că a ajuns cea dintâi în clasă, toată
dorinţa de a se ridica în altă categorie socială, care i se părea
fericită, toată satisfacţia de a se vedea înălţată deasupra altora,
nu erau decât zădărnicii, dacă altcineva ne rânduieşte soarta!
Cineva mult mai puternic, neasemuit mai puternic decât noi, care
într-o clipă ne poate ţintui de un pat, ca pe Nicu, poate distruge o
fericire, cum a făcut cu părinţii copilului… Ce folos de toată truda
vieţii, dacă cineva străin de noi poate să ne răstoarne toate
planurile, poate să le zădărnicească? Unde va ajunge cu voinţa ei
de a răzbate, dacă din umbră pândeşte cineva care în orice clipă
te poate înfrânge? Nu suntem noi stăpâni pe destinul nostru?
încerca să-i spună lui Nicu poveşti, ca mai înainte, dar nu mai
reuşea. Se oprea deodată în cursul povestirii, de parcă cineva i-ar
fi tăiat firul gândurilor cu foarfecă, îşi simţea sufletul greu,
înnegurat, şi se cufunda în tăcere.
Copilul o privea nedumerit, o ruga să continue, dar ea se scuza
că a uitat povestea. Nicu, înţelegător, nu se supăra, ci începea să
deseneze pe nisip figuri de pasări, de animale.
De la mare plecară de-a dreptul acasă. Nu mai trecură pe la
conac. Jean le scrisese că se va întoarce pe la sfârşitul săptămânii
şi că spera să le găsească acasă. Ana le scrisese şi ea, din vreme,
părinţilor, data întoarcerii şi îl rugase pe taică-său s-o aştepte la
gară.
La plecarea din staţiune, veniră, în jurul maşinii, toţi câţi mai
rămăseseră din grupul Radei. Unii plecaseră mai devreme,
împreună cu familiile lor, care, în primele zile ale lui septembrie,
odată cu sfârşitul vacanţei de vară, trebuiau să fie la slujbă, în
ultimele zile ale lui august, plaja se cam golise. Nu mai
rămăseseră decât câţiva vilegiaturişti, şi chiar şi aceia se
pregăteau de plecare.
Între cei veniţi să-şi ia rămas bun de la familia Frunzescu era şi
tânărul inginer pentru care doamna Frunzescu îi făcuse observaţii
Anei. Rada îi spunea ceva ce nu se mai termina, nebăgând de
samă că tânărul era mereu cu ochii la Ana. Când se eliberă de
Rada, inginerul se apropie de Ana şi, luându-i mâna, o ridică cu
gingăşie, vrând să i-o sărute în semn de rămas-bun. Ea şi-o
retrase repede.
― Cum, e păcat? întrebă inginerul.
― Păcat! râse Ana.
― Dar va fi al meu, nu al dumitale.
― Nu vreau să fii canonit pentru mine.
― Ce fată miloasă eşti! ― exclamă, surâzând, inginerul. Apoi,
adaogă, aproape în şoaptă: Domnişoară Muja, aş vrea sa ne
scriem. Unde pot să-ţi adresez scrisorile?
― La internat, fireşte, la liceu.
― Dar la liceu nu vă dă voie să primiţi scrisori!
― Dar asta e o piedecă pentru dumneta să le trimeţi?!
Dumneata le expediezi pe adresa liceului, iar doamna directoare le
deschide, le citeşte şi le aruncă în foc.
― Chiar aşa-i regula acolo?
― Cred că da. Şi-i o regulă foarte bună. Cine-i pune pe tineri să
le scrie elevelor?
― Ei, lasă gluma la o parte! O să-ţi scriu pe adresa doamnei
Frunzescu.
― Pe adresa asta poate că o să-i scrii Radei…
― Ba, dumitale!
― Şi cine crezi dumneata că o să aibă timp să-ţi citească
scrisorile şi încă să-ţi şi răspundă? Pentru că, presupun că vei
aştepta răspuns la scrisorile dumitale. Dumneata ai scăpat de
examene, noi însă încă nu! Va trebui să ne punem serios pe
lucru.
Mai ales eu! Vei fi auzit doară că-s prima în clasă.
― Am auzit. Se poate să nu ştiu un lucru atât de important
pentru mine?!
― Important pentru dumneata?!
― Se-nţelege! De ce crezi că ţi-am făcut o curte atât de
stăruitoare? Mie-mi plac numai elevele premiante! De altfel o să te
laud faţă de toţi prietenii mei.
― Şi ai mulţi?
― Puzderie! şi, printre ei, mulţi băieţi frumoşi.
― Ca dumneata?
― Şi mai frumoşi. E cu neputinţă ca vreunul din ei să nu-ţi
placă.
― Şi chiar ţii atât de mult să-mi placă unul din ei?
― Vezi bine! Se cuvine să ai şi dumneata un punct de atracţie
aci, pe plajă, la vară. Să nu mai stai la o parte, cum ai făcut în
zilele din urmă.
― O să-i aduci vara viitoare aici, pe plajă?
― Aşa am de gând.
― Îmi pare rău, dar va trebui să-ţi muţi gândul.
― De ce, mă rog?
― Pentru că vara viitoare eu nu mai vin la mare. Vara asta a
fost prima şi ultima oară.
― Şi motivul?
― Nu-mi place!
― Asta să i-o spui lui mutu!
― Cărui mut?
― Aşa-i vorba. Nu o cunoşti?
― Nu! şi nici nu vreau să am de-a face cu… muţii.
― Presupun că eu nu fac parte dintre muţi…
― Dumneata? Poate că, dimpotrivă, ai limba chiar prea lungă…
Între-acestea, apăru şi doamna Frunzescu. Fură aduse ultimele
bagaje. Şoferul le lega cu o funie la spatele maşinii.
― Care-i bagajul dumitale, domnişoară Muja?
― Ai vrea sa-l ştii? Ce fiinţă curioasă eşti dumneata!
― Îmi place să cunosc tot ce ţine de dumneata. Ştii, îmi va
rămâne în memorie, şi când mă voi gândi la el, îmi voi aduce s
minte de dumneata.
― Straşnic om! Mi se pare că m-ai bătut, răspunse Ana râzând.
 ― Ce se-ntâmplă acolo? întrebă doamna Frunzescu.
― Domnul… domnul… Poftim că ţi-am şi uitat numele, râse
Ana.
― Acum m-ai bătut dumneata! râse inginerul.
― Despre ce e vorba, domnule Marinescu? întrebă doamna
Frunzescu, surprinsă şi oarecum neliniştită, văzând faţa
luminoasă, plină de bucurie a inginerului şi privirile calde în care
o învăluia pe Ana, acum, la plecare.
― Închipuiţi-vă, doamnă Frunzescu–se repezi Ana–domnul
inginer îmi cere să-i arăt geamandanul meu pentru ca,
întipărindu-şi-l în memorie, sa-şi aducă aminte de mine.
― Asta e ceva foarte original, răspunse doamna Frunzescu,
trecând în spatele maşinii, să vadă dacă sunt bine legate cuferele.
― Domnişoară Muja–începu din nou inginerul–cred că-mi vei
răspunde la scrisori. Iată aci adresa mea–şi el îi strecură în palmă
o carte-de-vizită, pe care fata începu s-o strângă în mâna închisă,
ca şi când ar fi ascuns ceva de furat. Nu ştia de ce, dar nu voia s-
o vadă şi cei din jur. Şi la revedere în vara viitoare, adaose el.
― Adică la… paştele cailor!
― Cum aşa?
― Doar ţi-am spus că nu mai vin la mare!
― Atunci, la revedere la Crăciun!
― La Crăciun?! Poate vrei să-mi faci un dar de Moş Ajun?
Numai să nu fie prea târziu, domnule… inginer. Vezi, mereu îţi uit
numele… Poate pentru că-i prea uşor de ţinut minte.
― Prea târziu?! De ce?
― Până la Crăciun poată că-s măritată…
― Ei, asta-mi place!
― Şi cine ştie dacă soţul meu va admite să-ţi primesc darul.
― Nu mai spune! Aşa ţi-i vorba? Vrei să te măriţi în clasa a
şaptea?
― Cred că ţi-a spus Rada câţi ani am…
― Desigur, dar numai după ce am tras-o de limbă.
― Sunt bătrână, domnule Marinescu, şi, cu o fată bătrână,
nicio surpriză nu-i exclusă. Şi acum, adio! Mi-a părut bine că te-
am cunoscut. Mi se pare că ne cam potrivim la fire.
― Încă nu ne-am cunoscut, dar cred că eşti o fată minunată.
― Întâia în clasă!
― O fată adorabilă!
― Asta îţi spune geamandanul meu? Dar nici nu ţi l-am arătat
încă! Iată-l, cel de colo! şi, râzând, îi arătă cu degetul întins spre
cufere, în vreme ce se urca în maşină. Pe drum se gândi mereu la
scena asta de despărţire. O amuza. Era ultima din îndrăcitele
convorbiri pe care le avusese la mare cu inginerul Marinescu,
tânărul în care îşi aflase partenerul potrivit la toate poznele ei,
când era în vervă, când părea a fi bine dispusă. Şi acum, în ziua
plecării, era într-adevăr bine dispusă. Nici ea nu ştia de ce. Poate
pentru că se săturase de mare, poate pentru că scăpa de gradina
zoologică de pe plajă, poate pentru că se întorcea la internat, unde
simţea că este adevăratul ei adăpost. Căci, hotărât, de când cu
purtarea lui Jean în grădină, ea nu se mai simţea la adăpost în
familia Frunzescu. Casa ei adevărată, unde crescuse, în care se
dezvoltase, unde-şi pregătise armele ei de biruinţă, era internatul.
Doamne sfinte, ce va zice doamna directoare Ioaniţiu când mă
va vedea pârlită ca o ţigancă?, se întrebă la un moment dat.
Strecurase de mult bileţelul în mica ei poşetă, dar se gândea
mereu la el. De ce i-o fi dat adresa? Oare vrea într-adevăr să
corespondeze cu ea? şi de ce era aşa de luminoasă faţa
inginerului Marinescu când vorbise cu ea, la despărţire? Dar ce-
mi pasă mie de faţa lui?! şi când vorbeam cu el pe plajă, tot aşa
era! Luară trenul de noapte, la Constanţa, un personal care,
dimineaţă, avea legătură, la Bucureşti, cu acceleratul de Ardeal.
Cât ce îşi luă locul lângă Rada şi trenul porni, se simţi în
siguranţă şi adormi numaidecât. Nu se mai trezi până la
Bucureşti. Putú apoi să admire în toată libertatea Valea Prahovei.
Doamna Frunzescu şi Rada moţăiau, se vede că nu prea
dormiseră peste noapte, iar ceilalţi pasageri din compartiment
erau străini. La venire trecuseră pe valea Prahovei noaptea, aşa că
nu văzuse nimic. Era o regiune cu totul nouă pentru ea. Ieşi pe
culoar, şi, după harta căilor ferate afişată acolo, putu urmări
drumul şi regiunea staţie cu staţie. I se părea curios că acum nu
mai avea senzaţia de la venire, nu se mai mira în sine de mărimea
şi de frumuseţea ţării româneşti; străbătând-o o dată, acum i se
părea lucru firesc să fie aşa de mare şi atât de frumoasă, cu
ţinuturi atât de variate. Şi totuşi frumuseţea peisajului îi umezea
privirile. Vale i era tot mai îngustă, Prahova şerpuia ca un brâu de
argint, încovoindu-se mereu, sclipind în soare, munţii urcau până
în înaltul cerului. Câtă varietate faţă de monotonia mării! A, dacă
va ajunge vreodată să aibă şi ea o vilă, aici va avea-o, la Sinaia
sau la Predeal. Când îi veni gândul acesta, se bătu copilăreşte cu
palma peste gură. Ce prostie! Cum va putea să aibă ea o vilă?
Vilele nu cad din lună! O fată ca ea va trebui să se mulţumească
numai cu priveliştea. Dar oare a vedea asemenea frumuseţi nu
înseamnă a fi bogat? şi iar se gândi la biletul din poşetă. Dar de
ce ar fi cu neputinţă să aibă şi ea o vilă în aceste regiuni
încântătoare? Nu se hotărâse ea odată că se va căsători cu un om
avut? Nu-i spusese doamna Frunzescu că se-ntâmplă uneori ca
tineri titraţi, din familii bogate, să se căsătorească cu profesoare?
Da, însă ea nu era decât o elevă de liceu! Ea, iată, era mulţumită
că se întorcea la internat, era fericită că vedea frumuseţile printre
care trecea trenul.
Şi iar se aplecă să descifreze harta căilor ferate. Acum nu mai
avea sentimentul penibil şi umilitor că învăţase degeaba geografia
ţării. La fiecare jumătate de ceas ştia unde se află şi se putea
orienta…
Nu-i urât inginerul Marinescu, ba, dimpotrivă, era cel mai
chipeş dintre tinerii de pe plajă–îşi aduse ea aminte, gândindu-se
iarăşi la cartea-de-vizită din poşetă. Uite, frate, se pare că
inginerul n-a glumit când mi-a spus de ce vrea să ştie care-i
geamandanul meu! Eu, dacă n-aş avea în poşetă cartea lui de
vizită, poate că nu m-aş gândi atât de des la el… Da, era simpatic,
şi fetele, la mare, îi cam făceau ochi dulci. Chiar şi Rada! Nu! Nu
mi s-a părut! Ba chiar îmi aduc foarte bine aminte că am surprins
la ele câteva ochiade pizmătareţe când Marinescu stătea de vorbă
şi râdea cu mine. Ce prostie! De ce să fie pizmaşe?
Priveliştile noi îi risipeau din când în când gânduriie care roiau
în jurul acelui tânăr, şi se cufunda în admirarea frumuseţilor
naturii. Uneori, aruncându-şi ochii împrejur, pe culoar, sau când
se apleca să citească harta, surprindea tineri şi bărbaţi în toată
firea privind-o zâmbind. De ce zâmbeau Pentru că era atât de tare
bronzată, pentru că era neagră ca o ţigancă? Dar de unde ştiau că
nu asta era culoarea ei adevărată?!
Îşi scoase iar capul pe geamul deschis şi îşi adânci privirile în
prăpăstiile împădurite ce se roteau în coborâşul de după Predeal.
Coaste repezi luminau în soare, altele erau umbrite, după cum
soarele întra şi ieşea din petecele de nouri ce rătăceau pe cer.
Funduri adânci de căldări adunau neguri plutitoare. Deodată
auzi:
― Vă place natura, domnişoară?
Îşi retrase capul din geam, şi-şi aranja şuviţele de păr răscolite
de curentul trenului.
Doi tineri cu capul gol se postaseră unul de-o parte, altul de
cealaltă parte a ei.
― Da, îmi place, răspunse Ana, fără şovăire, şi-i măsură din
ochi pe cei doi. Puteau fi elevi în ultimele clase de liceu, dar tot
atât de bine puteau fi şi studenţi. Se vedea foarte bine că briciul
încă nu trecuse peste obrazul lor. Mustaţa abia le mijea.
― De la mare, nu-i aşa?
― De la mare.
― V-aţi înnegrit, nu glumă!
― Eu totdeauna am fost neagră.
― Aş, se vede de la o poştă că sunteţi pârlită de soare. Ce fel de
limbaj era acasta? Nici-un tânăr nu mai vorbise cu ea la plural.
Nu era obişnuită, şi se hotărâ să-i ia peste picior. Dar repede se
răzgândi. Erau foarte tineri şi foarte nevinovaţi.
― Poate că sunt şi bronzată, dar eu de felul meu sunt brunetă.
― Aţi petrecut bine?
Ce prostie! Nu, băieţii ăştia erau obraznici, cu toată nevinovăţia
întipărită pe faţa lor.
― Bine, de bună samă! La mare toată lumea petrece bine.
― A fost lume multă?
― Cât vedeai cu ochii.
― şi au mai rămas mulţi? Ca-ndată se termină vacanţa.
― Au mai rămas destui. Nu toată lumea care se duce la mare
umblă la şcoală.
― Dumneata… în ce clasă eşti? Hotărât, erau nişte caraghioşi
lipsiţi de duh.
― În clasa a treia liceală.
― Dumneata?! Nu se poate!
― Ba da. M-au dat părinţii mai târziu la şcoală.
― Credeam că eşti într-a opta. Noi suntem în clasa a opta.
― Vă felicit. Acuşi scăpaţi.
― De ce scăpăm?
― Cum de ce? De examene.
― Ba, dimpotrivă. Acum vine cel mai greu examen,
bacalaureatul.
― Nu-l mai daţi.
― Bacalaureatul?!
― N-are nici-un rost să-l mai daţi!
― Cum să n-aibă?! Da’ la universitate nu te poţi înscrie fără să
fi dat bacalaureatul!
― Daţi-o focului de universitate!
Cei doi se priviră şi izbucniră în râs. Râse şi Ana, înţelegând că
tinerii glumeau, încercaseră să se deie drept liceeni, ca să nu o
intimideze. Erau studenţi şi veneau de la Predeal, unde
petrecuseră foarte bine. Regretau că nu a fost şi ea la Predeal.
― Vai de mine! Aţi şi început?
― Cu complimentele! Lăsaţi-o mai domol, domnilor, că eu nu
sunt liceana în clasa a treia, cum v-am spus…
― Am bănuit noi…
― Ce-aţi bănuit? Că-s în clasa a opta, nu-i aşa?
― Cam aşa ceva.
― Ei bine, aflaţi că sunt măritată de un an.
― Nu mai spune!
― Adică nu măritată, ci logodită.
― Mi se pare că nu e totuna! zise unul din cei doi tineri.
― Ba e totuna, dacă eşti hotărâtă să fii fidelă–răspunse Ana
râzând. Priviţi inelul, şi le întinse mâna stingă.
― Dar nu se vede nici-un inel!
― Asta nu-nsamnă nimic. Inelul e numai sămnul exterior al
credinţei care leagă două inimi. Principalul e să păstrezi credinţa
în inimă.
Cei doi tineri izbucniră din nou în râs. Doamna Frunzescu
deschise uşa compartimentului. Se trezise mai demult din
somnolenţă şi era intrigată de purtarea Anei. Cum de întră fata
asta în vorbă cu orice necunoscut? şi cum de se simte, faţă de
oricine, în largul ei, de-o vreme-n-coace? Parcă nu mai era aceeaşi
fată, aceeaşi Ana cu care plecase la mare. Parcă nici nu o mai
cunoştea.
― Ana!
― Da, doamnă Frunzescu.
― Te rog, vino încoace puţin!
Fata întră în compartiment, şi uşa se închise. Cei doi tineri se
mai făcură o vreme că privesc pe geam, apoi se îndepărtară.
― Cine crezi că era? Mama-sa?
― Ei, şi tu! Mamă-sa! N-ai auzit ca i-a spus doamnă?
― La urma urmelor, ce mă interesează? Dar fata era dezgheţată.
― Dacă vine de la mare, cum să nu fie?!
― Păcat că s-a trezit bătrâna. Dormita când ne-am apropiat de
fată.
 ― Dormita, dar ca Argus…
Ei se retraseră în fundul culoarului, la alt geam.
― Ano, hai să mâncăm ceva. Avem friptură de pui. Nu ţi-e
foame?
― Ba da, mi-e o foame de lup! începu să mănânce cu poftă şi
simţi că se linişteşte. O pornise iar razna–ca şi la plecare, în
convorbirea aceea cu inginerul Marinescu, ca şi pe plajă–dusă de
pornirea de-a-i juca pe degete pe toţi tinerii care se apropiau de
ea. Era un fel de pornire necuviincioasă, ea o simţea chiar ca pe
un fel de neruşinare, căreia nu i se putea împotrivi şi care
dimpotrivă, îi plăcea. Când era luată de pornirea aceasta, i se
părea că este mai ea însăşi, mai autentică, şi ar fi continuat astfel
de conversaţii cu ceasurile. Dar după ce sângele începea să i se
liniştească, i se părea că vorbise o străină. Iată, şi acum: La
început s-a supărat de intervenţia doamnei Frunzescu pentru că o
lipsise de plăcerea unei convorbiri de abia începute. Dar se
liniştise dintr-odată, şi-acum îşi reproşa atitudinea ei de pe
culoar: Prea uşor întru în vorbă cu toată lumea! Cine mă-
ndeamnă? Nu pot lua pildă de la Rada? Se mustra pe sine, dar în
gând râdea încă de neghiobia celor doi tineri de pe culoar. Dar, la
urma urmelor, de ce se leagă toată lumea de ea? De ce nu o
acostează nimeni pe Rada? Părea mai accesibilă şi mai
îndrăzneaţă? Ce-ar trebui să facă să nu i se mai întâmple să fie
acostată?
Acum, de pildă, ce-ar fi trebuit să facă? Să nu le răspundă celor
doi tineri? Mânca în tăcere, gândindu-se.
Tăceau şi doamna Frunzescu şi Rada. Dar ele discutaseră
despre purtarea Anei. Rada respinsese învinuirile mamei sale.
― Mi se pare că de-o vreme-ncoace prietena ta îşi dezvăluie
adevărata ei fire.
― Ce vrei să spui, mamă?
― Că mi se pare uşuratecă, prea cochetă, ori ― mai ştiu eu cum
să spun? ― lipsită de buna-creştere.
― Te-nşeli. Ana numai uşuratecă nu e.
― Da-i place să fie curtată…
― Cărei fete nu-i place?
― Dar e, draga mea, o deosebire! O fată bine-crescută îl ţine pe
om la distanţa cuvenită.
― Ana nu numai că-i ţine, dar îi mai şi repede. Dac-ai fi avut
prilejul s-o vezi şi s-o auzi, n-ai mai vorbi aşa. Cred că-şi bate joc
de toată lumea. De multe ori mi-a fost şi frică să nu rămânem cu
desăvârşire singure, după felul cum îi repezea Ana pe tineri.
― Şi–nu-i aşa? ―dimpotrivă, ei se-adunau şi mai mulţi.
― Ciudat, dar aşa e.
― Nu-i nimic ciudat. E un gen de cochetărie… ― cum să-i
spun– clasic, foarte primejdios. Tu eşti încă o copilă pe lângă Ana,
deşi aveţi aceeaşi vârstă.
Rada nu mai răspunse. I se părea că maică-sa nu e, totuşi,
departe de adevăr.
În pauza asta, intrigată de vocile care se auzeau de pe culoar,
doamna Frunzescu deschisese uşa compartimentului şi o
chemase pe Ana înăuntru. Şi acum tăceau amândouă, simţindu-
se oarecum vinovate că o vorbiseră şi o bănuiseră de rău. Poate că
nu era decât o fire zburdalnica, fără nicio înclinare spre viclenie.
Deodată, doamna Frunzescu rupse tăcerea:
― Ano, ţi-aş face o propunere: să mai rămâi câteva zile la noi.
Acuma e şi Jean acasă. Cred că i-ar face şi lui plăcere să mai staţi
de vorbă. Cred că e curios să ştie cum ţi-a plăcut la mare.
Ana se trezi din gândurile ei.
― Cred că domnul Jean o să vă iasă în întâmpinare la gară.
Deci o să am prilejul să-i spun cum mi-a plăcut la mare. Regret că
nu pot primi invitaţia dumneavoastră, dar peste câteva zile începe
şcoala, şi eu am încă multe pregătiri de făcut. De-altfel, cred că e
şi timpul să nu mă mai vedeţi o vreme în preajma
dumneavoastră–adaogă ea surâzând. Vă veţi fi săturat de mine!
― Cum poţi vorbi aşa, Ano?! ― se indignă Rada, neluând în
samă surâsul prietenei sale. Nu merităm asemenea cuvinte!
― Am glumit, Rado! Cum aş fi putut vorbi serios?! Tu şi cu
doamna Frunzescu sunteţi cele mai bune fiinţe pe care le-am
întâlnit pe pământ. Nu am cuvinte să vă spun cât vă sunt de
recunoscătoare. Dar, vorbesc sincer acum: v-aţi ti putut sătura de
mine. Doar am fost de-atâtea ori nesuferită. Cred că fetele la
vârstă mea, pradă schimbărilor neaşteptate, ar trebui să rămână
acasă, în familie, să nu incomodeze cu slăbiciunile lor lumea
străină, şi cu atât mai puţin pe cei care le vor binele. Doamnă
Frunzescu –adaogă ea, uitându-se în ochii gazdei sale de peste
vară–vă rog din tot sufletul sa mă iertaţi pentru neplăcerile pe
care vi le-am produs în vara asta.
― Dar nu m-ai supărat niciodată! ―izbucni doamna Frunzescu,
mişcată de sinceritatea fetei. Te invităm din toată inima să mai
rămâi câteva zile cu noi.
― Nu o mai întrebăm, nu o mai rugăm, ci o legăm şi o ducem
scasă! zise Rada îmbrăţişându-şi prietena.
Ana se emoţionă.
― Totuşi nu voi putea, îmi pare foarte rău, dar am multe
pregătiri de făcut, pregătiri pe care nu mi le poate face mama.
Numai în cazul în care domnul Jean n-ar veni la gară, aş fi
nevoită să vin până la dumneavoastră ca să-l întâlnesc şi să-i
spun cum mi-a plăcut la mare. De-altfel, trăbă să-i şi mulţămesc
domnului Jean că am fost la mare.
― De ce să-i mulţumeşti? Ce, crezi că dacă venea şi el, nu mai
era loc şi pentru tine?
Ana pricepu imediat ce înţeles era gata să dea doamna
Frunzescu spuselor ei, şi adaogă:
― Locuinţa era mare. Era loc şi pentru mine. Şi, totuşi, într-un
anumit înţăles, n-aş fi încăput. Sau, altfel spus, găzduirea mea la
vilă ar fi fost mai dificilă. Dar prin plecarea domnului Jean la
practică, dificultatea a dispărut. Şi acum se cuvine să-i
mulţămesc.
― Ce vrei să spui? o întrebă, contrariată, doamna Frunzescu.
― Nimic mai mult decât spun, doamnă Frunzescu. Vreau să zic
că oricum se cade să-i dau bună-ziua.
Ar fi vrut să adaoge: Oricum, el s-a jertfit pentru mine, dar se
opri, părându-i rău că şi aşa spusese prea mult din ceea ce
trebuia să rămână o taină a ei şi a tânărului Frunzescu.
― Vorbeşti în dodii! Nu te-nţeleg–zise intrigată doamna
Frunzescu. Ce dificultate a dispărut prin plecarea la practică a lui
Jean? Care era dificultatea?
Întrebarea rămase fără răspuns, căci trenul tocmai întră în
gara de destinaţie. Săriră toate trei, pregătindu-se de coborâre.
Iată-le pe toate trei pe peron, mergând în urma hamalilor
încărcaţi de bagaje.
― Africanele! Au sosit africanele! Sărut-mâna, mamă! Vocea era
a lui Jean, şi în curând se desluşi, din mulţimea de pe peron, şi
silueta lui. După ce-şi îmbrăţişa mama şi sora, se opri în faţa Anei
şi exclamă uimit, în timp ce ochii lui o învăluiau într-o lumină
caldă, prietenească:
― Dar ăsta e un adevărat dezastru, domnişoară Ana! Să fi fost
eu acolo, nu te-aş fi lăsat să te rumeneşti la soare în halul ăsta!
― Dumitale îţi datoresc petrecerea mea la mare. Şi ţin să-ţi
mulţămesc din toată inima.
― Din toată?
― Da! Datorită şăderii mele la mare am făcut o experienţă pe
care altfel, chiar dac-aş fi trăit o sută de ani, n-aş fi putut s-o fac.
Nu mai sunt supărată pe dumneata. După ce m-ai pălmuit, ai fost
în stare să te jertfeşti pentru mine. Îţi mulţămesc!
― Te-am pălmuit?! Eu?!
Dar Ana nu-i răspunse, ci, întorcându-se într-un călcâi, se
îndreptă îndată spre doamna Frunzescu şi spre Rada şi îşi luă
rămas-bun de la ele.

XIV
Ana se miră când îl văzu pe taică-său că duce bagajul la o
căruţă, şi nu la o trăsură. Se miră şi mai mult când îl văzu că se
urcă el însuşi pe capră şi că ia hăţurile în mână. Cei doi cai cu
coamele lungi, împrăştiate mocăneşte peste grumaji, peste frunte,
porniră sunându-şi zurgălaiele. Era aşa de uimită, încât nici nu
se mai putu gândi la ruşinea de-a trece pe străzile oraşului într-o
căruţă, cu taică-său pe capră.
Nu o luară spre centru, ci, cotind pe uliţele mahalalelor, ieşiră
în câmp, pe un drum prăfos.
― Dar unde mergem, tată?! Nu mai ştii drumul?! Omul
răspunse, oftând greu, înăbuşit:
― Ba-l cunosc eu bine… Mergem acasă.
― Unde acasă?
― În sat!
― Ai luat şi dumneata concediu?
Lui Ion Muja i se tot ridica un nod în grumaji şi nu răspunse
îndată. Cât se temuse el de clipa asta! Prin ce umilinţe nu trecuse
gândindu-se la ea!
Zise întru târziu, cu glasul schimbat:
― Da, un fel de concediu; numai că al meu e fără termen.
― Ce vreai să spui?
― Dragă fată, am fost fericit că ţi-am putut ascunde adevărul
până acum. A căzut guvernul şi am pierdut postul de la bancă.
Au pus pe altul în locul meu, şi noi a trebuit să ne mutăm. Unde
să ne mutăm? Nu aveam, lipsit de slujbă, altă posibilitate decât să
ne întoarcem acasă.
― Vai de mine, tată! şi mie nu mi-aţi scris nimic!
― Nu voiam să te mai supărăm şi pe tine şi să-ţi stricăm
vacanţa. Spunea şi maică-ta că a fost o fericire că tu erai dusă.
― Şi pierderea postului e definitivă?
― Până nu vor mai veni ai noştri la guvern, sigur că nu mă mai
pot întoarce.
― Şi va ţinea mult?
― Dumnezeu ştie! Poate un an, poate mai mulţi…
― Trebuia să-mi scrieţi! Poate opream eu lucrurile! Taică-său
întoarse capul şi se uită mirat la ea.
― Cum să le opreşti, tu fată?! Cine te-ar fi ascultat pe tine?! Cel
care-mi râvnea locul aştepta şi el de ani de zile sa se căpătuiască.
Şefii noştri, am fost eu pe la ei, erau îngrijoraţi acum numai de
soarta lor. Să mântuie pentru ei ceea ce mai puteau mântui. Mi-
au promis, se-nţălege, că mă vor repune în post când vor veni din
nou la putere.
― Să-mi fi spus cel puţin la gară.
― Păi, tot nu aveai ce face. Tot trebuia să vii acasă.
― Aş fi trecut întâi pe la doamna directoare, s-o anunţ.
― Cu dumneaei am vorbit eu. Nime nu are cum să se
împotrivească. Aşa e obiceiul şi legea la noi: Când se schimbă
guvernul, toată lumea se dă peste cap.
― Bine, dar bursa mea? Ce-a spus doamna directoare?
― A spus că nădăjduieşte că nu se vor atinge de ea, fiind tu
prima în clasă. Dar spune că nu-i cu neputinţă să se declare toate
bursele libere şi să se ţină din nou concurs. E sigură însă că, şi la
un concurs nou, tot tu vei lua bursa.
― Rău aţi făcut că nu m-aţi anunţat! Trebuia să-i scriu, ori să
merg până la dumneaei.
― Am crezut că facem bine să nu mai ştii şi tu toate năcazurile.
Am vorbit eu cu directoarea, doară ţi-am spus! E o femeie cu
minte, care se gândeşte la toate şi care ţine la tine. A înţăles
greutăţile ce le vom avea de întâmpinat în viitor. De, fără salar va
fi mai greu! Din economie nu poţi scoate azi nu ştiu cât. Zicea că
de-aici încolo eşti fată mare şi că vei avea nevoie de mai multe.
Mai zicea că dânsa ar putea să-ţi vină în ajutor, punându-te
monitoare peste celea din clasele mai mici. Se dă o recompensă
bănească pentru asta, dacă eşti bursieră. Ana nu răspunse nimic,
şi Ion Muja îşi aduse aminte de ceea ce-i spusese directoarea, că
Ana e prea mândră şi că nu cuteza să-i facă o astfel de propunere.
Dar Ana era acum departe de a nu-i răspunde din mândrie rănită!
Cu simţul ei practic, înţelese că o oarecare soluţie fusese găsită
pentru a-şi putea continua studiile, şi, în gând, îi fu
recunoscătoare directoarei. Dar soluţia propusă era numai un
paleativ pentru problema existenţei ei viitoare, care i se deschidea
înainte ca o prăpastie. Multă vreme stărui o tăcere grea între ea şi
taică-său. Căluţii de munte alergau în trap mărunt, sunându-şi
cadenţat clopoţeii. Praf greu se ridica din copitele lor, de subt
roţile căruţei, abătându-se uneori în unde înecăcioase asupra
Anei. Îmbrăcămintea ei începea să devină sură, dar Ana nu vedea
nimic. Trecerea dintr-o realitate într-alta venise atât de pe
neaşteptate, încât multă vreme nu-şi mai putu aduna gândurile.
Era o lovitură la care nu se gândise niciodată. Era ceva
asemănător cu nenorocirea ce lovise familia advocatului Popescu
prin îmbolnăvirea copilului. Era soarta, despre care înţelesese ea
atunci, lângă patul lui Nicu, că se poate abate asupra tuturor
năzuinţelor omeneşti, frângând viaţa în două. Avea senzaţia că s-a
prăbuşit din mari înălţimi. Internatul, clasele de liceu, vizitele în
familii, vacanţa de-acum, societatea pe care o cunoscuse, râvna ei
de-a o cunoaşte, de-a intră în ea, de a-şi face o situaţie socială,
aveau oare vreo legătură cu ea, cu aceea care şedea acum pe-o
scândură, într-o căruţă ţărănească, trasă de nişte cai mocăneşti
mânaţi de tatăl ei, căruţă şi cai ce nici măcar nu erau ai lor?
Frământările ei sufleteşti din săptămânile trecute, experienţele pe
care le făcuse, deznădejdea şi elanul, umilirea şi izbucnirea
mândriei jignite, oare toate nu fuseseră decât nişte halucinaţii?
Ce legătură putea avea întreg acest zbucium cu o fată care se-
ndrepta acum spre un sat, spre o casă veche, acoperită cu paie,
într-o căruţa de împrumut, cu taică-său tragind de nişte hăţuri de
împrumut şi-ndemnând nişte cai de-mprumut?
Da, nu mai era de mult copilă, iar în vacanţa asta simţea că s-a
maturizat în urma zbuciumului sufletesc prin care a trecut. Şi
chiar din această cauză prăpastia ce i se deschidea în faţă i se
părea cu mult mai adâncă; simţea că atunci când îşi va putea
aduna gândurile, când va putea judeca lucrurile, le va cumpăni
ca o femeie în toată firea, nu ca o copilă.
Dar încă nu putea! încă nu avea curajul să privească drept în
faţă realitatea. De aceea nu făcu nici-o sforţare, ci se lăsă în voia
indefinitului ce o împresura şi se strecura în întreaga ei fiinţă.
Căldura începu să crească: ritmul zurgălaielor îndemna la
aţipire. Cât ar fi de bine să adoarmă şi să nu se mai trezească!
Dar, după o bucată de drum, frumuseţea din juru-i începu să o
fure. Treceau printre lanuri de porumb rărit, cu tulei mari, unii cu
mătasea arsă scrum. Erau lanuri înalte, de-un verde-negriu, pline
de sevă. Mohorul crescuse mare, ajunsese la vremea sămânţei,
numai bun de seceră. Mireasma lui întră în sufletul Anei ca o
înviorare, trezindu-i amintiri din copilărie, de când îl secera
pentru viţeluş în porumbiştea din grădina lor şi pişcă pe furiş
tuleii de cucuruz ca să vadă care-i bun de fript. Treceau printre
table de otavă. Ici şi colo, bărbaţi în cămăşi albe, cu capul gol, se
legănau cosind; alţii ridicau în soare lamele de argint ale coaselor,
ascuţindu-le, şi scrâşnetul cutiei pe tăişul oţelului, amestecat cu
vocile oamenilor, ajungea pâna la ea ca murmurul unui cântec
uitat, pe care
Încet-încet ţi-l aduci aminte. Băieţi, şi fete, şi femei lucrau la
otavă, în lumina dulce de început de septembrie. Lucrase şi ea la
otavă, acum şase ani, cu grebla şi cu furca. Parcă simţea şi acum
în braţe moliciunea otăvii verzi ca strămătura, iar mireasma de-
atunci o îmbăta din nou. Pe marginea porumbiştelor, luminau, cu
capetele aplecate spre răsărit, roţile mari, galbene, de floarea
soarelui. Da, pe vremea asta începe să se coacă sămânţa ei! Ana-i
simţea gustul pe vârful limbii. Şi recunoştea şi mirosul aspru al
cânepii de sămânţa, ce-şi ridica măciuliile grele printre firele de
cucuruz; era, dintre toate miresmele câmpului, cea care-i plăcea
cel mai mult.
Funigeii-şi pluteau în văzduh firele lor albe, misterioase, despre
care odată credea, ca toţi copiii din sat, că-s fire rupte din tortul
unei zâne blestemate de Sfânta Vineri. Rândunele se adunau în
şiruri dese pe sârmele de telegraf de la marginea drumului,
făcându-şi pregătirile de plecare. Deodată inima începu să-i bată
cu putere: se arătau locuri cunoscute, intraseră în hotarul satului
lor! De şase ani nu mai fusese pe-aici! Iată costişa cu spini pe
unde păştea mieii primăvara, în rând cu alţi copii de vârsta ei. Ce
jocuri mai trăgeau pe-aici, şi câţi nu plecau sară acasă mai
zgâriaţi de unghiile ei decât de tăvăleala printre spini! Iată şi
râuleţul de munte în bulboanele căruia se bălăceau, subt soarele
verii, roiuri de copii! Pe câte copile, dar mai ales pe câţi băieţi de
vârsta ei nu i-a împins ea de pe ţărm în bulboană! şi cum mai
urlau proştii aceia, până ce-ncepeau să râdă şi să-i stropească,
batând apa cu palmele, pe cei de pe ţărm. Iată şi turla bisericii!
Luminează tot aşa, în soare, ca argintul, din tinicheaua ei, nouă
şi acum! şi întâia uliţă care ie iese înainte e tocmai uliţa pe care,
pe la mijloc, este şi casa lor bătrână. De şase ani nu mai fusese
pe-aici, şi totuşi parcă numai ieri părăsise satul! şi deodată, într-o
caldă şi adâncă înduioşare, ochii ei căzură asupra omului de pe
capră, care mâna lin caii. De când amuţise ea, nu mai spusese
nici el nici-un cuvânt. Era tatăl ci, care, când era mica, a pus-o
prima oară în car şi a dus-o la fân; care a luat-o întâia oară în şa,
călare, de i se păruse ca a înălţat-o până-n tăria cerului. Era tatăl
ei, care… care pentru ea a părăsit satul şi a locuit atâta timp într-
o pivniţă. Era tatăl ei, care n-a voit să-i strice vacanţa scriindu-i
despre năcazurile lui şi care abia acum a îndrăznit să-i
mărturisească nenorocirea ce se abătuse asupra lui!
Îşi simţi inima grea de duioşie, şi o părere de rău adâncă îi
pătrunse ca un pumnal în suflet. De omul acesta începuse ea,
copilă proastă, abia răsărită, să se ruşineze? De el şi de maica-sa
şi de locuinţa aceea din pivniţă!
Un gând îi arse cu amărăciune inima: Ce cruzi şi mărginiţi sunt
copiii! Ce crudă şi josnică a fost simţirea ei faţă de omul acesta,
care a îndurat atâtea şi-atâtea umilinţe numai pentru ea.
Cine-i rătăcise minţile? Dorul acela nebun de-a ajunge o
domnişoară, o doamnă, de-a trece într-altă lume, deosebită de
aceea a părinţilor ei? Mândria copilului crud, fără judecată?
Cu câtă neruşinare l-a silit ea pe taică-său să ia un avans din
salariu numai pentru a-şi putea cumpăra nimicurile care-i
trebuiau la mare! şi, în acelaşi timp, în loc să-i fie ruşine de
purtarea ei josnică, îi era ruşine de situaţia socială a părinţilor ei,
de faptul că locuiau în subsolul acela, pe care ca îl numea pivniţă!
Câte n-a mai auzit şi n-a mai citit ea în anii din urmă despre
înnobilarea sufletului omenesc prin cultură! La ce i-au folosit,
când tocmai cultura, tocmai şcoala îi denaturase sufletul? Dar
oare cărţile şi şcoala să fie de vina? Nu cumva numai mândria ei
prostească, dorinţa ei nesăbuită de-a intra într-o clasă socială
superioară aceleia în care se născuse, ambiţia ei înverşunată de a
parveni îi degradase atât de mult sufletul, încât ajunsese să se
ruşineze de cei care-i dăduseră viaţă? Nu-i fusese ei ruşine, până
acum de curând, până în vara aceasta, să spună cine şi ce sunt
părinţii ei? Nu scornise ea pentru tatăl ei titlul de mic funcţionar
de bancă, numai ca să nu o umiliească faptul că era cursor şi
nimic altceva? îi era ruşine de cine? De omul acesta care stă
acum pe capră şi mână caii luaţi cu împrumut, pentru ca ea să
poată veni acasă ca o domnişoară.
 După zbuciumul prin care trecuse la mare, trăind într-o
continuă criză sufletească, după cele câteva luminişuri la care
ajunsese, reluarea contactului cu copilăria ei din sat, cu
amintirile ce izbucneau puternice la tot pasul, o făcea pe Ana să
se simtă cu sufletul încărcat de remuşcări şi de înduioşare.
Tocmai treceau pe dinaintea celor dintâi case de pe uliţa lor, când
Ion Muja îşi întoarse speriat capul spre Ana. Auzise o voce
răguşită, necunoscută, şoptind: Tată dragă!. Rămase cu capul
întors peste umăr şi nu ştia ce să zică, ce să facă. Fata lui se uita
la el cu ochii ei mari, verzi, şi prin apele lor străbătea o înduioşare
adâncă. Nu pricepu ce i se întâmplase. De când Ana căzuse în
muţenia aceea, el nu mai cutezase să spună o vorbă, ca să n-o
supere cu ceva. Îi părea bine că a trecut destul de uşor peste
ceasul cel greu, când i-a dezvăluit Anei situaţia lor actuală. Cât de
mult se temuse de clipa asta! în tăcerea lui se frământa mereu cu
gândul că poate ar fi mai bine ca, apropiindu-se de primele case,
Ana să coboare din căruţa aceea hodorogită, să nu o vadă oamenii
pe fiica lui, domnişoară mare acum, întorcându-se în sat ca o
sărăntoacă. I-ar fi cerut el popii căruţa, dar nu cutezase. Prin sat
se lăţise vorba că fata lui e la o moşie la nişte boieri, cu fiica
acestora, prietenă cu Ana. Ar fi dorit ca Ana nici să nu mai vină
pe-acasă, să o ducă direct la internat, dar directoarea îi spusese
că nu se poate pentru că reparaţiile încă nu se terminaseră.
Neştiind ce să zică, ce să facă, la cuvintele fetei, omul opri caii.
― Ce este, draga tatii, vreai să te cobori?
― Să mă cobor?! De ce? încă n-am ajuns.
― Mă gândeam că poate-ţi vine greu să întri în sat în hodoroaga
asta de căruţă. Dar n-am găsit slobodă, pentru azi, alta mai bună.
Ana simţi cum îi zvâcneşte inima.
― Mână înainte, dragă tată. Vroiam să-ţi spun cât îmi pare de
bine că mă-ntorc acasă.
Aşadar părinţii-i trăiau sub teroarea vanităţii şi a mândriei sale!
Acesta era păcatul ei cel mare, rădăcina răului, a purtării ei
ruşinoase faţă de părinţi. La ce folos toată învăţătura, de vreme ce
nicio fată de sama ei, rămasă în sat, n-ar fi putut aduce o
asemenea ofensă, o asemenea durere părinţilor ei? Cum de s-a
putut gândi bietul taică-meu că mi-ar fi ruşine să întru în sat cu o
căruţă ca asta? Nu cumva o fi şi el vanitos? Nu am moştenit oare
de la el slăbiciunea aceasta, sau mai degrabă patima mândriei?
Altfel cum să-i fi venit în minte un asămenea gând?
 Ana uitase cu desăvârşire că numai cu un ceas mai devreme,
înainte de a se boteza din nou în aghiasma locurilor natale, a
amintirilor, şi ei i-ar fi venit astfel de gânduri. Nu-şi dădea sama
că numai baia aceasta a curăţit-o şi a făcut-o să-şi recunoască
purtarea urâtă faţă de părinţi. I se păru că toată josnicia aceea s-
a petrecut foarte de mult, şi nu-şi dădu sama că revenise la o
judecată normală numai mulţumită maturităţii ei de gândire şi
puternicei înduioşări ce a cuprins-o la revederea locurilor natale.
Veta, mamă-sa, simţi de la prima vedere că fata ei se schimbase
mult. Simţi căldura sărutului ei de întâlnire, şi sufletul ei se
bucură, se lumină. Totuşi, la cină încercă să se scuze pentru
mâncarea pusă pe masă.
― Suntem cam strâmtoraţi acum, la început. Mutarea asta ne-a
venit pe neaşteptate. Dar ne va ajuta Dumnezeu şi o să fie şi mai
bine, zise ea.
― Dumneavoastră nu sunteţi vinovaţi cu nimic, mamă dragă.
Vinovaţi sunt oamenii aceia răi care v-au scos din slujbă, care-şi
bat joc de viaţa altora ca şi cum n-ar avea niciun preţ.
Ea înţelese din primele zile strâmtoarea în care trăiau părinţii
ei, şi ura sa împotriva celor ce i-au silit să se întoarcă în sat
creştea mereu. Într-o zi, mamă-sa îi zise:
― Cât de bine mi-a părut atunci că tu erai dusă şi că nu puteai
să vezi umilinţa la care am fost supuşi. N-au aşteptat nici măcar
să ne mutăm. Ne-au scos mobila în stradă… şi-apoi, drumul acela
până acasă, întoarcerea în sat cu carăle cu mobilă!… Ce bine că
tu n-ai fost de faţă, că n-ai văzut. Că n-ai ştiut nimic!
Ana îşi simţi ochii umezi.
― Ce stai să spui, dragă mamă! E adevărat că atunci credeam
că mi-s mai aproape oamenii aceia de la oraş decât
dumneavoastră, părinţii mei. Am fost o proastă şi o
nerecunoscătoare. Dar acum, mulţămesc lui Dumnezeu, nu mai
sunt o copilă, mi s-au deschis ochii!
Părinţii înviară de bucurie, văzând-o pe Ana că se simte fericită
acasă, că încearcă să-i înveselească, că nu se dă în laturi să
meargă împreună cu ei la biserică. Satul întreg se mira cât de
mare şi de frumoasă se făcuse fata lui Ion Muja. Era în rând cu
fetele preotului, ba le şi întrecea! Dar sărăcia, lipsurile în care
trăiau părinţii ei o dureau adânc. Şi înţelese deodată că de-acum
înainte ei nu vor mai putea s-o ajute, iar constatarea aceasta îi
crescu ura şi revolta faţă de aceia care-i aduseseră în starea
aceasta, faţă de întreaga pătură socială spre care râvnise din toate
puterile ei. Nu, orice-ar fi, ea trebuia să continue, să învingă, să
se răzbune prin însăşi afirmarea superiorităţii sale intelectuale pe
ei care-i ţineau în mizerie pe părinţii ei, să ajungă puternică şi să
le facă şi lor un rost bun pe lume. Nu, nu se va întoarce nici
moartă de pe drumul pe care apucase, nu va părăsi şcoala, nu va
trăi în mizeria de-acasă! Nu! Nu-şi greşise cariera! Trebuia să
continue, trebuia să lupte şi să biruie!

XV
După o săptămână, îl rugă pe tatăl său să o ducă la oraş.
Trebuia să stea de vorbă cu directoarea ca să afle dacă i s-a
suprimat bursa, iar dacă s-a suprimat, să se intereseze când va fi
concursul. Ion Muja împrumută, contra unei zile de coasă,
aceeaşi căruţă şi îşi duse fata la oraş. Temerea directoarei,
mărturisită lui Muja, se adeverise. Ministerul Instrucţiunii
Publice, subt pretextul că multe burse fuseseră date abuziv, prin
protecţie politică, le anulase pe toate şi dispusese ţinerea unui
nou concurs, ce urma să se desfăşoare peste o săptămână.
― Nu te-a anunţat Rada Frunzescu? ―o întrebă directoarea. Eu
nu ştiam adresa părinţilor tăi, numele satului; am numai adresa
lor din oraş.
― Nu m-a anunţat.
― Mă mir. Am rugat-o încă de acum trei zile să-ţi trimită plicul
cu avizul oficial.
― Nu avea cum să mă anunţe mai devreme. Poşta vine la noi în
sat numai o dată pe săptămână.
Directoarea se miră de cum s-a dezvoltat, de cât de bronzată
era şi-i spuse că-i sade bine aşa, pârlită de soare.
― Dar ia ascultă, Muja! Nu ţi-a amintit tatăl tău de nişte vorbe
pe care le-am schimbat împreună?
― Ba da, şi vă rămân foarte recunoscătoare.
― Aşadar primeşti?
― Cu multă bucurie. Trăbă să ştiţi, doamnă directoare, că
oamenii aceia s-au purtat foarte urât cu tatăl meu.
― Da, ştiu, mi-a spus dumnealui. Politica asta, fata mea, se
amestecă-n toate; e o nenorocire pentru ţara noastră! închipuie-ţi,
am avut un schimb greu de cuvinte cu inspectorul şcolar cel nou.
Am stăruit ca bursa ta şi a încă zece fete, tot eleve dintre cele mai
bune, să nu mai fie scoase la concurs. Nici n-a voit s-audă. I-am
cerut ordinul ministerului în numele căruia luase această
hotărâre, şi n-a vrut să mi-l arate. Presupun că e numai o
dispoziţie a lui. Are relaţii politice cu părinţii unor fete din liceu,
pe care vrea să-i servească. Dar tu n-ai de ce să te temi. E de
neînchipuit să cazi la concurs.
― O să-ncep chiar de azi să repet materia.
― Nu te mai întorci acasă?
― Nu, cred că voi rămâne la familia Frunzescu. M-au invitat la
ei când am venit de la mare.
― Uite ce este, ai putea să-mi faci un serviciu. Mi s-a-mbolnăvit
chiar acum secretara, şi lucrările de-nceput de an se-nmulţesc. N-
ai vrea să mă ajuţi?
― Cu toată plăcerea, doamnă directoare.
― Te-aş opri în internat, dar încă nu e terminată curăţenia
generală. N-ai avea nici pat, nici masă…
― Mulţămesc de bunăvoinţă, doamnă directoare, dar voi sta la
Rada. Şi când să vin?
― De mâne de la opt. De la opt la unu. După-amiază eşti liberă.
Poţi repeta materia, deşi nu cred că ai nevoie, totuşi e bine.
Conştiinciozitatea ne dă siguranţa reuşitei.
Muja se întoarse acasă mulţumit: fata lui era curajoasă şi
hotărâtă. Într-asta nu sămăna cu el, ci cu Veta. El era mai mult
bun de gură decât bun de treabă, în faţa obstacolelor, după
câteva timide încercări de înlăturare, voinţa lui se înmuia.
Veta nu era aşa. La greutăţi mari punea capul în piept şi
împingea. Cât au stat la oraş, dacă n-ar fi fost ea, ar fi trăit în
mare strâmtorare. Leafa lui de cursor al băncii era mică, şi dacă
ar fi rămas pe mâna lui, nu le-ar fi ajuns nici jumătate de lună.
Dar Veta făcea pe dracu-n patru şi le rămânea şi de-o haină, şi
pentru trebuinţele Anei.
De când se întorseseră în sat, Veta se ţinuse de capul omului
care luase moşioara în parte, să renunţe de cu toamnă, să se
poată apuca ei de lucru. Şi nu avu tihnă până nu izbuti.
Ion Muja nu numai că rămăsese pasiv, dar chiar o şi desmânta:
― Zadarnic încerci, nu vei reuşi ― zicea el. Şi chiar de s-ar învoi
omul, cu ce vom lucra pământul? Vitele le-am vmdut când ne-am
mutat la oraş. Bani ca să cumpărăm altele, de unde?
Dar Veta nu se lăsase biruită.
― Vom ara la început cu ajutorul celor care au plug şi vite; le
vom plăti cu zile de lucru, şi din întâia recoltă vândută ne vom
cumpăra două viţele. Bun e Dumnezeu! Vom ieşi noi din nevoi!
Dar va trebui să te pui şi tu pe lucru, nu ca până acum! Doar nu
vreai să rămânem coada satului! şi mai lasă-i în plata Domnului
pe toţi colindătorii după voturi, care vin de la oraş şi neliniştesc
satele, nemailăsându-i pe oameni să-şi vadă de treburi. Doar ai
văzut răsplata lor, cuvântul lor! De-altfel, e mai mare ruşinea ca
un om în floarea vieţii, sănătos şi deştept, să aştepte ceva de la
alţii! Las-o focului de politică şi de vorbărie, că nu-i pentru ţărani,
nici pentru oamenii săraci! Nu uita că avem o fată şi că acum are
nevoie de multe. Doar nu te-aştepţi s-o îmbrace familia
judecătorului aceluia care a luat-o la mare! Că nu-i nici orfană şi
nici cerşetoare! Aşa şi-ntr-altfel îi bătea capul nevasta de când se
întorseseră în sat şi văzuse că bărbatul ei se lasă şi mai mult pe
tânjală decât înainte de a se muta la oraş. Se dezobişnuise de
muncile de-acasă şi tândălea mereu. Dacă alte argumente nu l-au
convins, cel cu fata îi merse lui Ion Muja drept la inimă, ca o
învinuire grea. Aşa era! Ana era acum fată mare şi va avea nevoie
de tot mai multe lucruri. Aşa-i spusese şi directoarea, şi chiar de
aceea i-a zis că Ana ar putea câştiga şi ceva bani cu slujba aceea
de monitoare în internat. Acuma, ştiind că Ana primise a fi
monitoare, era mai liniştit, dar totuşi simţea că trebuie să-şi pună
şi el carul în pietre. Dacă toţi din jurul lui muncesc, numai el să
rămâie cu braţele încrucişate?
Apoi se săturase şi de politică şi de protectorii lui de la oraş.
Ani de-a rândul l-au purtat cu vorba, iar acum, când a dat de
năcaz, au înălţat din umeri şi i-au făcut promisiuni pentru atunci
când se vor întoarce la guvern. Totuşi nici aceste două argumente
n-ar fi fost hotărâtoare pentru a-l porni pe un drum nou pe Ion
Muja, dacă nevastă-sa nu l-ar fi ameninţat, în cele din urmă:
― Dacă nu văd că te pui cu tragere de inimă pe lucru, să ştii că
mă despart de tine. Şi adăogase, jurându-se: Aşa să-mi ajute
Dumnezeu!
Ion Muja ştia că nevastă-sa nu glumeşte, că-şi ţine cuvântul şi
când nu se jură. De aceea nu se îndoi că ameninţarea ei nu era
vorbă goală. Îi era teamă s-o piardă pe Veta. Ea ajunsese razimul
principal al lui, al familiei. Şi se puse pe treabă. Dar totusi nu aşa
cum i-ar fi plăcut Vetei, cum se hărniceau alţi băfrbaţi din sat. Pe
la mijlocul lui octombrie se treziră cu Ana acasă. Unul din
judecătorii pe care-i cunoscuse în familia Frunzescu avea de făcut
un drum într-un sat vecin, şi Ana îl rugase s-o ducă şi pe dânsa
până-n satul ei, iar la întoarcere s-o aducă la oraş. Venise acasă
numai ca să-i anunţe că reuşise la concurs şi că deci îşi
redobândise bursa.
Examenul acela de bursă avusese o mare semnificaţie pentru
ea: îi confirmase unele observaţii anterioare. Comisia
examinatoare era prezidată de însuşi inspectorul cel nou. Ana
băgă de samă că omul–să fi avut vreo cincizeci de ani–era mereu
cu ochii la ea, deândată ce intrase în sala de examen. Un zâmbet
larg– Anei i se păru unsuros–i se lipise de faţă. Când îi venise
rândul să răspundă, văzuse că inspectorul îi punea întrebările
cele mai uşoare. Atât de uşoare, de copilăreşti, încât se indignă.
Dar încă în cursul examenului îşi zise: O să fac ce voi vrea cu
bărbaţii! O să-i joc pe degete. Toţi sunt la fel! şi simţise cum îi
creşte ura faţă de clasa socială căreia îi aparţinea inspectorul, ce
nu-şi mai deslipea privirea de pe ea, făcându-se ridicul prin
întrebările uşoare pe care i le punea. De la o vreme, nici nu-i mai
puse întrebări, ci, fără să se sfiască de profesoare şi de elevele ce
mai erau de faţă, începu a-i face complimente prin aluzii la
frumuseţea femeilor bronzate.
Dacă-i aşa, o să-i joace ea pe degete! O să-i pedepsească pentru
că o batjocoreau cu privirile lor lacome. Şi va începe prin a-ncerca
să-i oblige sa-l pună pe tatăl ei într-un post, să poată câştiga şi el,
mai uşor decât la ţară, o pâne albă! Căci, încă de când se
întorsese de la mare, îşi dăduse sama că din nimic nu se poate
întemeia o gospodărie şi că tatăl ei nu va mai fi în veci un bun
plugar. Şi încercarea ei nu rămăsese fără rezultat.
Când ajunse acasă era dimineaţă, şi părinţii ei încă nu
plecaseră după treburi. Ei o primiră cam înfricaţi, gândindu-se că,
ferească Dumnezeu, poate s-a-ntâmplat ceva rău: poate că au
scos-o din internat, poate că i-au luat bursa…
― Nu, nu! Nu se putea întâmpla una ci asta–zise Ana cu
însufleţire. Mai mult chiar: în loc să fac pe monitoarea în internat,
sunt acum ajutoare de secretară la liceu. Lucrez câte două
ceasuri, după-amiezile. Doamna directoare m-a rugat, înainte de
începerea cursurilor, s-o ajut în cancelarie, pentru că i se
îmbolnăvise secretara. Şi i-a plăcut atât de mult cum lucrez, încât
m-a numit ajutoare de secretară. Drept vorbind, sunt mai
mulţămită aşa; ca monitoare aş fi avut răspundere mai mare şi
destul năcaz cu fetele.
Veta-şi făcu cruce şi mulţumi lui Dumnezeu.
 ― ştiam eu că el nu o să ne lase tocmai acum, când oamenii ne-
au părăsit.
― Am venit să vă vestesc toate acestea şi mai ales să vă aduc o
ştire bună pentru dumneavoastră.
― Dar toate ştirile pe care ni le-ai adus sunt bune, draga mea,
zise Veta.
― Da, dar nu sunt toate– răspunse Ana. Iată despre ce mai este
vorba: am obţinut o nouă slujbă la oraş pentru tata. O slujbă cu
mult mai bună şi mai bine plătită. Şi mai e şi stabilă. De-acolo,
dacă-şi face bine treaba, nu-l mai poate scoate nimeni. E vorba de
un loc de aprod la tribunal.
Veta nu ştia ce slujbă era aceea de aprod, dar Ion Muja ştia. Şi-
i străluciră ochii. El îi socotise întotdeauna pe aprozii de la
tribunal şi pe cei de la Curtea de Apel ca făcând parte din însăşi
instituţia Justiţiei. Aveau uniformă, erau bine plătiţi. Un aprod la
tribunal era altceva decât un cursor la o bancă!
Dar Veta se întunecă la faţă.
― Frumos din partea ta, draga mea! Cu ajutorul domnului
Frunzescu, nu-i aşa? Dar eu cred că nu e bine să ne mutăm din
nou la oraş.. Cine ştie ce schimbări se mai pot face, şi iarăşi vom
ajunge pe drumuri! Dacă ne punem aici, cu inimă, pe lucru, eu şi
tatăl tău, cred că vom reuşi să te ajutăm şi pe tine cu câte ceva, şi
vom trăi şi noi. E adevărat, acum, la început, e greu. Nu avem vite
de jug, nu avem plug, nu avem car, nu avem cai. Dar cu voinţă şi
mai ales cu muncă vom avea.
Ana văzu descurajarea de pe chipul tatălui ei şi înţelese că între
timp se schimbase ceva în casa lor, că el nu mai cuteza să aibă
altă părere decât maică-sa. I se făcu oarecum milă de el, şi-apoi
ea venise cu un plan. De aceea zise:
― Uite ce este, mamă dragă! M-am gândit şi-eu la toate. Bine-i
cum zici dumneata, dar ar mai fi o soluţie. Şi, după mine, mai
potrivită. Să vină la oraş numai tata, singur, iar dumneata să
rămâi aici, la gospodărie. Din salariul lui de începător ― trei mii
cinci sute de lei, ar putea pune deoparte câte două mii pe lună, şi,
într-un an, aţi putea cumpăra vite de jug. Poate că tata ar cruţa şi
mai mult.
― De bună samă–sări repede Ion, simţind că-i vine apă la
moară. Singur, aş scoate-o la capăt şi cu o mie de lei pe lună.
― Eu ştiu că tata-i mai potrivit într-o astfel de slujbă decât aici,
la gospodărie ― continuă Ana. Iar dumneata, rămasă acasă, poţi
ţine şi locul urmi bărbat!
Auzmd-o cu câtă hotărâre şi încredere vorbeşte şi mirându-se
că Ana îl cunoaşte atât de bine pe taică-său, un zâmbet luminos
trecu peste faţa Vetei.
― Adevărat că, dacă voi avea cu ce, voi putea să ţin locul unui
bărbat…, râse ea, luând mâna fetei şi mângâindu-i-o.
― Oraşul nu e departe. Tata, dacă ar avea o bicicletă, ar putea
veni, tot a doua duminecă, acasă.
Ion Muja îşi duse involuntar mâna la mustaţă, ca să-şi
ascundă un zâmbet. Cât fusese cursor la bancă, mereu îşi dorise
o bicicletă. Acum se şi vedea întrând călare pe două roate în sat.
― Draga mea, judeci ca un om în toată firea şi sunt foarte
mulţămită că avem o astfel de fată. Cred că e bine aşa cum spui
tu. Eu să rămân aici. De-altfel, eu nu m-aş mai întoarce pentru
nimic în lume la oraş. Prin prea mari umilinţe am trecut. Adevărat
mai este şi că tatălui tău îi mai place o slujbă cât de mică la oraş,
decât munca pe ogor. Aşa-i el, şi văd că nimic nu-l mai poate
schimba. Nu vezi cum îi strălucesc ochii de când ai pomenit şi de
bicicletă?
Ion Muja îşi coborâ repede privirile şi se aplecă să culeagă un
pai de pe jos, numai să nu se uite în ochii muierii, care–ştia el– îl
săgetau drept în închipuirea aceea a lui călare pe bicicletă!
― Dacă vine singur, poate avea şi locuinţă gratuită în clădirea
tribunalului, aşa mi s-a spus, adaogă Ana.
Hotărârea era luată. Ion Muja începu să se laude că o va scoate
el la capăt şi numai cu cinci sute de lei pe lună şi că restul i-l va
aduce regulat Vetei. Când vor avea vite de jug, vor începe să-şi
cumpere şi pământ, ca să-şi mai crească moşioara.
Vreme de trei ceasuri, cei trei petrecură fericiţi, făcând planuri
de viitor.
Pe la amiază sosi maşina, şi Ana plecă. Ana nu le dăduse
părinţilor ei nicio desluşire despre cum ajunsese să obţină postul
acela pe care Ion Muja trebuia să-l ia în primire peste câteva zile.
Când venise la oraş, în primele zile ale lui septembrie, Ana locuise
o săptămâna la familia Frunzescu. Nimeni din casă, nici măcar
Rada, nu ştia nimic despre nenorocirea ce căzuse pe capul
părinţilor ei, şi, când aflară, se scandalizară de o astfel de
răzbunare meschină împotriva unui mic funcţionar. Ce politică
mai este şi asta care se face la noi, de răsturnare a tuturor
lucrurilor odată cu schimbarea guvernelor?! se mirase, revoltată,
doamna Frunzescu, iar Rada-i ţinea hangul, foarte revoltată şi
năcăjită că prietena ei va avea de întâmpinat mari greutăţi
materiale ― mai mari decât cele de până acum. Într-o zi, după
masă, rămânând singură în sufragerie cu judecătorul Frunzescu,
Ana îşi luă inima în dinţi şi-l rugă să se intereseze dacă este
cumva vreun post vacant de aprod la tribunal sau la Curtea de
Apel. Ştia că domnul Frunzescu e un om bun şi că o va ajuta, dar
că va trebui să insiste în stăruinţa ei, pentru că magistratul,
comod din fire, nu-şi prea lua bucuros angajamente.
― Nu ştiu să fie vreun loc vacant–zise domnul Frunzescu. Dar
mă voi interesa, desigur. Totuşi, în cazul în care se va ivi vreun
post liber, eşti sigură că tatăl dumitale ar primi să fie aprod? Un
aprod e–cum să-ţi spun? ― un fel de om de serviciu. Aşa că ar fi
bine să-l întrebi. S-ar putea să nu-i convină…
― Dar, domnule Frunzescu, tot un astfel de post a avut şi la
bancă.
― Parcă ştiam că e funcţionar.
― Aşa-i spuneam eu, dar adevărul e că la bancă era cursor.
Vedeţi, domnule Frunzescu, pentru noi, cei ieşiţi din popor, e
greu… Nu cutezam să cred că voi fi primită în casa
dumneavoastră, ca prietenă a Radei, dacă aţi fi ştiut că tata nu e
decât un simplu cursor la o bancă. Magistratul clipi repede din
pleoape.
― Hm! De, recunosc că sunt greutăţi. Dar…, în fine… Uite ce
este, Ano! Eu mă voi interesa, şi dacă se va ivi vreun post, te voi
anunţa.
― Vă foarte mulţămesc, domnule Frunzescu. Aţi fost cu toţii,
mereu, aşa de buni cu mine!
― Ei, lasă acum! Nu eşti tu cea mai bună prietenă a fiicei
noastre?
Peste câteva săptămâni, judecătorul veni cu vestea cea bună.
― Este un post liber. Nu la noi, la judecătorie, ci la tribunal.
Dar e acelaşi lucru, şi, mai ales acelaşi salariu. Cu chestiunea
aceasta se ocupă însă judecătorul Zamfir. Am vorbit cu el şi am
pomenit de tatăl tău. Mi-a spus însă că sunt vreo douăzeci de
petiţionari, aproape toţi cu proptele politice. Pare să fie greu. Din
felul în care-i vorbise, Ana pricepu că domnul Frunzescu nu va
face niciun pas mai departe. Nu numai pentru ca era lipsit de
energie, ci şi pentru că nu-l putea suferi pe acel Zamfir. Era de
mirare şi faptul că vorbise cu el, pentru că în familia Frunzescu
numele lui era pomenit foarte rar şi numai ca exemplu de
imoralitate. Ana nu stătu însă pe gânduri şi se hotărâ să se ducă
totuşi la acest Zamfir ca să intervină pentru tatăl ei. Era singura
lui şansă.
Judecătorul Zamfir fu extraordinar de surprins când îl anunţă
uşierul că o elevă de liceu mărişoară–aşa-i spusese–doreşte să-i
vorbească. O elevă de liceu?! Omul– înalt, uscat, sclivisit, cu
haina ireproşabilă, cu dunga pantalonilor impecabilă–scoase
repede o oglinjoara din buzunar, îşi aranja pieptănătura, care nu-i
acoperea prea bine chelia timpurie, şi-i spuse uşierului s-o
poftească să intre. Deşi primea multe vizite feminine, pentru
diferite intervenţii, era întâia oară în cariera lui că primea vizita
unei eleve de liceu. Omul se credea irezistibil şi nu se sfii să-şi
facă gânduri dintre cele mai îndrăzneţe în legătură cu vizita Anei.
Ei şi ce-i dacă-i elevă de liceu? ―îşi zise el. Se pare că în vremile
noastre nu mai există fete nevinovate. Judecătorul Zamfir o primi
cu toată curtoazia, ca pe-o femeie în toată firea. Se hotărâse, încă
înainte de-a întră Ana, să-i dea toată atenţia cuvenită unei femei;
dar după ce o văzu, îşi dădu sama că nici n-ar fi putut s-o
primească altfel: dinaintea lui, deşi în uniformă, nu stătea o elevă
de liceu, ci o domnişoară. Şi încă ce exemplar de rasă!» îşi zise el
în gând. Ana îşi pleda cauza cu toată căldura, privind limpede şi
cinstit în ochii omului care o invitase să se aşeze şi să-i spună
care îi este păsul. Nu se simţi umilită, cerând pentru tatăl ei o
slujbă aşa de modestă. Şi parcă nici magistratul nu se mira că o
fată atât de frumoasa şi de bine-crescută are un tată de aşa joasă
condiţie socială.
Anei îi fu deajuns o privire pentru a-şi da sama ce impresie
făcuse asupra omului. Toată faţa lui era inundată de lumină, iar
pupilele ochilor i se măriseră. Ascultând-o, pe buzele lui
întredeschise juca un zâmbet subţire, deşi nimic din ceea ce-i
spunea Ana n-ar fi trebuit să-l facă să zâmbească. Se afla în faţa
unei drame sociale: o fată tânără, o elevă de liceu, era constrânsâ
de împrejurări potrivnice vârstei sale să-şi ia pe umerii-i fragezi
griji de om matur.
― A mai făcut undeva serviciu până acum tatăl dumitale?
întrebă el după ce Ana isprăvi şi-şi puse mâinile în poală.
― Da, şase ani. La o bancă, aici în oraş. Cursor.
― Foarte bine, domnişoară. Deci are experienţă, cunoaşte
oraşul.
 ― Da. Şi să ştiţi–nu o spun pentru că e tatăl meu, ci pentru că
acesta e adevărul–e un om deştept, cu şcoală.
― Foarte bine, domnişoară!
Cât timp vorbise Ana, judecătorul nu o slăbise din ochi, şi
lumina de pe faţă nu i se umbrise.
― Numirea lui ar fi sigură dacă ar putea să şi locuiască în
clădire. Avem nevoie de un aprod care să doarmă aici. Dar nu e
decât o cameră şi am prefera deci pe unul necăsătorit.
― Dar, am uitat să vă spun, tata ar veni singur. Mama ar
rămâne acasă, la gospodărie. Ea nu vrea să se mute la oraş.
― Perfect, domnişoară! S-a făcut! Unde-i cererea?
― Cererea?! Care cerere?
― Cum care cerere?! Cererea de angajare? N-ai adus-o?
― N-am ştiut că e nevoie de cerere…
― Am să-ţi pun o notă rea.
― Vă rog?
― Zic ca am să-ţi pun o notă rea la… practică. Cum se poate ca
o elevă în clasa a şaptea să nu ştie că fără un act scris nu se
poate lua în samă nicio cerere de angajare?!
Se uită încântat la ea. Uimirea, încurcătura care i se citea pe
chip îi dădea o expresie adorabilă.
― O s-o aduc peste două zile, zise Ana.
― Peste două zile e prea târziu!
― Dar tata, oricum, nu e în oraş…
― Dar nici nu e nevoie să fie! şezi, te rog, la biroul meu şi fă
dumneata cererea în numele lui.
― Se poate?
― Bineînţeles că se poate! E numai o formalitate. Îi dădu o foaie
de hârtie şi stiloul lui. Ana se aşeză pe scaunul de la birou.
― Ai învăjat desigur, la stilistică, cum se face o cerere.
― Da, însă…
― Am înţeles. Scrie, deci. Ţi-o dictez eu.
Judecătorul Zamfir i-o dictă cât putu de rar, aplecându-se
mereu, când de la dreapta, când de la stânga, când din spatele
fetei, subt pretextul să vadă dacă poate dicta mai departe.
Ana scria cu litere mari, energice, ceea ce-l cam surprinse pe
judecător. Părea un scris bărbătesc.
― Ce faci? ― întrebă el la un moment dat. Scrii aşa pentru a
semăna scrisoarea cu a unui bărbat? încerci să imiţi scrisul
tatălui dumitale?
 ― Nu! Aşa e scrisul meu obişnuit. Tata, săracul, n-are scrisoare
chiar atât de frumoasă.
― ăst i sună a autoapreciere!
― Dumneavoastră nu vă place?
― Cum de nu! E un scris foarte clar şi foarte energic. După
scris, pari o fată cu foarte mare voinţă.
― Sunt prima în clasă!
― Nu mai spune! Felicitările mele! Cred că eşti prima la toate.
Te rog, continuă. Unde am rămas?
Şi domnul Zamfir iarăşi se aplecă peste umărul Anei ca să-şi
găsească şirul ideilor…
Dictarea ţinu mult. Judecătorul nu se putea răbda, când se
apleca asupra scrisului, să nu atingă, când umărul, când braţul
fetei. Ana părea să nu ia în samă nimic, dar strângea tot mai tare
din dinţi.
― Gata! De-acum numai timbru trebuie să-i pui şi e în regulă.
― Ce timbru? N-am nici-un timbru!
― Aşteaptă puţin, sa-i spun omului de serviciu să aducă unul.
― Pot să mă duc eu după timbru…
― De ce?! Omul e aici, la-ndemână.
Şi ieşi să-i spună aprodului să cumpere un timbru.
Urmă un sfert de oră penibil. Judecătorul, neslăbind-o mereu
din ochi, voi să ştie multe despre ea, despre liceu, despre fetele
din internat, despre profesoare. Ana, bănuind că judecătorul
Zamfir îi spusese aprodului să nu se-ntoarcă prea curând, întră
în joc şi începu să-i evite întrebările prin răspunsuri care le
anticipau şi în acelaşi timp schimbau direcţia convorbirii, prin
povestiri detaliate despre aspecte secundare care nu puteau să-l
intereseze pe Zamfir, ori, când nu mai avea altă ieşire, prin replici
tăioase. Judecătorul pricepu că are-n faţa lui o fată inteligentă şi
care cunoştea arta conversaţiei în gol, şi fu şi mai intrigat. Dacă
tatăl ei era un simplu ţăran ştiutor de carte, de unde căpătase ea,
aşa de timpuriu, rafinamentul acesta atât de subtil?
În sfârşit, sosi şi aprodul cu timbrele, şi până să le lipească
judecătorul pe cerere, Ana-i întinse omului o piesă de douăzeci de
lei, ca să i le plătească.
― N-am restul, domnişoară, zise acesta.
― Dar nici nu ţi-am cerut restul, răspunse Ana. Judecătorul
prinse dialogul şi-şi zise: Ia te uită, domnule! Se poartă de parcă
n-ar fi cine spune că este!
 ― Iată, am pus şi rezoluţia pe cerere, domnişoară Muja. Şi
trebuie să ştii că mai sunt peste douăzeci la mine în sertar!
― Vă sunt foarte recunoscătoare, domnule judecător. Vă
mulţămesc atât în numele meu, cât şi în numele tatei. Acum
numirea e sigură? şi dacă este, când trăbă să se prezinte tatăl
meu la slujbă?
― Bineînţeles că-i sigură! ― răspunse judecătorul, puţin
contrariat de întrebarea Anei. Să se prezinte peste şase zile. La 15
octombrie.
― Încă o dată, toate mulţămirile mele, domnule judecător. Şi
acum, vă rog să mă scuzaţi, dar trăbă să plec. Mă grăbesc. Am
lipsit cam mult, şi nu vrea s-o supăr pe doamna directoare.
― Ai venit aici cu permisiunea ei? Ana îl privi mirata.
― Se-nţălege! Altfel cum aş fi părăsit internatul?!
― Şi directoarea dumitale cunoaşte motivul care te-a adus aici?
― E normal să-l cunoască!
― Şi ştie că ai venit la mine? întrebarea o pusese cu o voce
schimbată.
― Da. Ştie tot.
― Şi, te rog, domnişoară Muja, de unde ştiai dumneata că
trebuie să mi te adresezi tocmai mie?
― De la domnul judecător Frunzescu.
― Da, mi-aduc aminte că mi-a pomenit de tatăl dumi-tale. Îl
cunoşti mai de mult pe domnul Frunzescu?
― Da, de câţiva ani. Fiica lui, Rada, e cea mai bună prietena a
mea, răspunse Ana, ridicându-se de pe scaun şi inclinându-se
uşor în chip de salut.
Şi, îndreptându-se cu paşi fermi spre uşă, părăsi camera. După
ce ieşi în strada, se scutură instinctiv, ca şi cum ar fi vrut să
scuture de pe ea un praf ce-i făcea impresia că i se lipise de
uniformă, şi îşi trecu mâna peste faţă. Apoi se îndreptă repede
spre internat. Era mulţumită. Reuşise. Numirea lui Ion Muja se
făcu a doua zi, şi judecătorul Frunzescu i-o comunică Anei. Iar
Ana se folosise de cel dintâi prilej ca să-l anunţe pe taică-său. Şi
cum avea să le dea mai multe veşti bune părinţilor, se bucurase
să li le ducă ea însăşi.
La câteva zile după intrarea lui Ion Muja în slujbă, domnul
Frunzescu o întrebă pe Ana, care se afla în vizită la Rada:
― E adevărat că ai dus personal cererea tatălui tău la
judecătorul Zamfir?
 ― Da, răspunse Ana, fără nicio ezitare. Tatăl Radei încruntă
sprâncenele.
― Dacă m-ai fi întrebat pe mine, nu te-aş fi sfătuit… zise el.
Domnul acela nu are o faimă prea bună. Îl vizitează, pentru
intervenţii, cam prea multă lume feminină.
― Dar eu n-aveam pe cine să trimet la el! răspunse Ana.
― E adevarat dar poate că-l numea şi fără vizita ta, zise domnul
Frunzescu, ştiind că el n-ar mai fi intervenit încă o dată la
judecătorul Zamfir şi că în niciun caz n-ar fi dus el cererea lui Ion
Muja.
― Nu ştiu dacă ar fi făcut-o. Ce ştiu, e că tata avea mare nevoie
de numirea asta, şi că dumneavoastră mi-aţi spus că erau vreo
douăzeci de cereri. Dumnealni mi-a spus tot aşa.
― Da, asta-i adevărat.
Domnul Frunzescu nu mai zise nimic, dar o învălui pe fiica-sa,
pe Rada, care, la braţ cu Ana, ascultase convorbirea, într-o privire
îngrijorată. Ca şi când ar fi început să se teamă de prietenia Radei
cu Ana. După ce rămaseră singure, Rada o întrebă:
― ştii de ce nu-i place tatei că ai fost acolo? De ce se spune că
Zamfir nu are o faimă prea bună?
― Mi se pare că ne-a spus însuşi domnul Frunzescu: pentru că
primeşte prea multe vizite feminine.
― Da. Dar tocmai asta e. Înţelegi la ce fel de vizite a făcut
aluzie? De ce natură sunt vizitele acelea?
― Pentru intervenţii. A spus-o chiar tatăl tău.
― A spus-o, dar nu putea sa vorbească pe faţă. E vorba, draga
mea, de nişte vizite cam… deochiate. Tot oraşul ştie că-i un mare
Don Juan. Şi e compromiţător pentru o femeie sau pentru o fată
să-i facă vizite.
― Se poate să fie aşa cum zici că ştie tot oraşul. Nu te contrazic.
Dar eu, şi în cazul că aş fi ştiut ce se vorbeşte pe sama lui, tot aş
fi intervenit la el pentru numirea tatei. Doar ţi-am spus în ce
situaţie sunt părinţii mei! Cine să le vină într-ajutor? Oamenii
politici care l-au adus la oraş, i-au dat asigurări că va rămâne la
bancă până la pensionare. Altfel mama nu s-ar fi mişcat din sat.
Când au venit aici, şi-au vândut vitele, şi-au dat în parte moşia, şi
acum nu mai au cu ce să-şi refacă gospodăria.
― Da, ştiu, mi-ai spus. Însă noi trebuie să ţinem şi la numele
nostru bun. Doamna directoare a ştiut pe cine anume vrei să vezi
la tribunal?
 ― Se-nţălege! Nici nu mi-a trecut prin cap să-i ascund de ce şi
la cine mă duceam la tribunal.
― Atunci mă mir cum de ţi-a dat permisiunea să-l vezi pe
Zamfir! Ea ştie bine ce faimă proastă are judecătorul acela!
― Ei, iată că mi-a dat totuşi permisiunea. Poate că se va fi
gândit şi dumneaei, cum mă gândesc şi eu acuma, că decât faima
bună e mai de preţ altceva.
― Ce anume?
― Existenţa cuiva, existenţa unei familii.
― Chiar cu preţul compromiterii numelui bun?
― Cu compromiterea lui reală, în fapt, desigur că nu. Dar, în ce
mă priveşte, câtă vreme sunt curată şi dreaptă, nu-mi prea pasă
de ce spune gura lumii, de aşa-numiţi faimă bună sau rea. Am
început să înţăleg şi eu cu ce măsuri te apreciază lumea…
― Ano, n-ar trebui să judeci aşa. Multe depind în viaţă de ceea
ce crede lumea despre noi, de felul în care suntem văzute!
― Ei bine, Rado, eu m-am hotărât să nu mă orientez după gura
lumii nici să izbutesc în viaţă după faima ce-mi vor face-o alţii, ci
după propria mea convingere, aşa cum îmi va porunci, de fiecare
dată, conştiinţa mea.
― Pornind pe drumul ăsta, poate că odată şi-odată ai să regreţi.
― Nu ştiu, se poate, dar n-am de ales. Pe alt drum nu pot
merge.

XVI
Ana Muja întră în noul an şcolar, în clasa a şaptea, stăpânită
puternic de senzaţia că trecuse un foarte lung interval de timp de
la examenele de fine de an ale clasei a şasea. Zadarnic îşi zicea că
n-au trecut decât două luni şi jumătate de la întoarcerea la
vechiul ritm al cursurilor şi al pregătirii lecţiilor; ea simţea mereu
distanţa enormă dintre vechiul şi noul an şcolar.
Avu nevoie de o sforţare conştientă de câteva săptămâni până
să se poată obişnui din nou cu ritmul şcolii. Experienţele ei din
cursul vacanţei, frământările sufleteşti prin care trecuse, noua
luptă pe care o începuse cu viaţa, noile preocupări, o făceau să
asculte prelegerile şi să citească lecţiile cu capul gol de pricepere,
gândurile fugindu-i mereu într-altă parte. Nu o mai interesa în
niciun fel cartea, şcoala; era obsedată doar de planurile prin care
va putea birui în viaţă.
De multe ori senzaţiile o asaltau fără niciun fel de logică,
menţinând-o într-o stare de încordare, de veghe asupra sa însăşi,
alteori aruncând-o într-o stare opusă, de oboseală, dominată de
sentimentul zădărniciei oricărui efort.
La început puse schimbarea aceasta pe sama distanţei în timp
dintre sfârşitul vechiului an şcolar şi începutul celui nou. Dar,
observându-şi colegele, îşi dădu sama că majoritatea lor
rămăseseră nişte copile şi că timpul trecut între cei doi ani şcolari
nu putea fi singura cauză a schimbării ei. Analizându-se, înţelese
mai întâi că se scuturase de continua sa preocupare de propria-i
persoană, de năzuinţa ei înverşunată de-a ajunge o fată pregătită
să între în clasa socială la care râvnea. Farmecul vechi se
împrăştiase: clasa suprapusă nu o mai atrăgea ca un ideal, de
când începuse să o cunoască, ci ca un câmp de luptă, pe care ea
trebuia să biruie cu orice preţ. Vanitatea şi mândria ei ieşiseră din
faza îngustă şi mărginită a copilăriei, când o umilea condiţia
mizeră a părinţilor ei şi când făcuse sforţări uriaşe ca să-şi
însuşească bunele maniere din societatea cultă, să-şi
dobândească educaţia socială pe care o considera necesară în
atingerea scopului propus. Acum se dispreţuia când se gândea la
astfel de prostii. Revenise cu sinceritate la sentimentul natural
faţă de părinţi, înţelegând că poziţia şi situaţia materială în care
trăiau nu scade cu nimic valoarea lor umană, între timp, se
convinsese că mulţi oameni din pătura socială spre care râvnise
nu preţuiau cât taică-său şi cât maică-sa. E adevărat, i se părea
puţin ridiculă satisfacţia lui taică-său de-a fi aprod, de-a fi în
rândul domnilor. Totuşi acest ridicul nu o făcea să-l desconsidere,
ci să-l compătimească şi să se gândească la el cu un fel de duioşie
tristă, ca la cineva rămas, şi la vârsta maturităţii, în naivitatea
copilăriei.
Nu mai încerca să ascundă situaţia socială a părinţilor săi.
Multe din colegele ei se simţeau jignite, revoltate, când o auzeau
uneori vorbind acum despre greutate i cu care unii oameni îşi
câştigă, în România mare, pânea cea de toate zilele, şi
menţionându-i, printre aceştia, şi pe părinţii ei.
Nu mai trăia izolată. Dar colegele observară la ea, acum, altă
sminteală, cum o numeau ele: se purta ca şi când ar fi fost o
femeie matură, iar ele… nişte biete copile necoapte. Li se părea–şi
nu se înşelau prea mult–că Ana adoptase faţă de ele un fel de
atitudine protectoare. Totuşi, aşa cum era acum, le era cu mult
mai simpatică decât în anii trecuţi; fetele, internele îndeosebi,
simţeau că nu mai aveau de-a face cu fata mândră şi rece de mai
nainte. Dar, totodată, simţeau că, totuşi, rămăsese în ea ceva din
vechea Ana Muja. Deşi acum nu mai refuza societatea lor, ele
simţeau că trăieşte într-o altă lume, că e dominată de o voinţă, de
o hotărâre care o ridicau peste preocupările comune. La începutul
anului şcolar, Ana avu câteva săptămâni grele. Dădu chiar câteva
răspunsuri slabe, când fu ascultată la unele materii, încât
profesoarele începură să se mire. Dar curând, vacanţa, cu
impresiile-i puternice, turburătoare, începu să între tot mai mult
în umbra uitării, până când, la un moment dat, Ana îşi simţi
sufletul eliberat de poverile verii şi dominat din ce în ce mai
puternic de vechile ei preocupări de elevă, de dorinţa ei de a birui
în viaţă. Se puse pe lucru cu puteri înzecite, petrecându-şi tot
timpul liber cu nasul în cărţi, citind carte după carte din
biblioteca liceului şi împrumutând uneori şi alte cărţi, pe care nu
le găsea acolo, de la colegele ei externe.
Lucrul în cancelaria liceului, ca ajutoare de secretară, două
ceasuri după-amiază, nu i se părea greu. Se obişnuise repede cu
munca de-acolo şi lucra cu spor. Mai mult, efortul acesta
suplimentar îi ţinea trează conştiinţa că datoria ei era să învingă
orice greutăţi, să biruie în orice împrejurări. În acelaşi timp, cu
fiecare carte citită, orizontul ei se lărgea. Cuceririle spiritului
omenesc o încântau. Citind istorie, istoria o cucerea şi se hotăra
să se înscrie la Facultatea de istorie; citind filosofic, se răzgândea
şi se hotăra să studieze filosofia; citind literatură, îşi zicea că
toată viaţa ar trebui să se ocupe numai de literatură. Fiecare
materie îi deschidea porţi largi, prin care întrevedea cunoaşterea
unor lumi noii, pline de frumuseţi nebănuite. O parte din
experienţele vacanţei o regăsi în cărţile de literatură, mai ales în
romane. Dacă le-ar fi citit mai înainte, s-ar fi lăsat furată de
sentiment. Dar experienţele făcute în timpul vacanţei reduceau la
proporţii reale creaţiile fanteziei autorilor.
Înţelese degrabă că ceea ce ştia din experienţă era încă prea
puţin, aproape nimic faţă de ceea ce se putea întâmpla în viaţă, în
viaţa acelei pături sociale spre care râvnise şi din care erau luate
aproape în exclusivitate subiectele romanelor. Lucru curios însă:
Nimic din ceea ce citea în aceste romane nu o surprindea, ca şi
când ea şi-ar fi făcut o părere definitivă asupra acestei clase
sociale şi s-ar fi aşteptat să întâlnească în cărţi ceea ce văzuse,
auzise sau bănuise pe baza celor văzute şi auzite: scandaluri de
natura celui ce izbucnise în sară aceea la conac, adultere şi
divorţuri, traiuri în trei, tipuri de felul lui Jean Frunzescu, a
judecătorului Zamfir, a inginerului Marinescu, a tinerilor şi
tinerelor cunoscuţi pe plajă; suferinţe grele, ca ale familiei
Ionescu; goana după situaţii, distracţii şi plăceri; libertinaj
asemenea celui descoperit de ea la mare; superficialitate, intrigi şi
calumnii cum văzuse la oaspeţii de la conac; femei hotărâte şi
voluntare ca doamna Frunzescu; bărbaţi molâi ca domnul
Frunzescu; femei care semănau cu directoarea şi cu profesoarele
ei; fete ca Rada sau ca sumedenia de tipuri din internat. Cărţile
conţineau însă, în forme şi subt aspecte nespus de variate, şi în
gradaţii nesfârşite, viaţa întreagă a acestor oameni, nu simple
fragmenta, cum cunoscuse ea. Un furnicar şi o ţesătură de patimi
şi de intrigi care o captivau, îi ţineau treaz interesul şi o făceau să
nu mai lase cartea din mână până nu o termina. Dar ceea ce o
captiva în mod deosebit era desfăşurarea luptei pentru existenţă
şi iubirea. Rămase surprinsă când descoperi în pătura socială pe
care ea, în conştiinţa ei, o condamnase definitiv, lupte înverşunate
împotriva obstacolelor pe care le ridica viaţa în faţa celor care
voiau s-o cucerească; când întâlni tipuri de tineri şi de bărbaţi cu
înalte preocupări intelectuale şi morale, tipuri de femei şi fete
pure, care dispreţuiau şi condamnau, ca şi ea, traiul josnic, ba
chiar şi situaţiile materiale pe care ea vroia să le cucerească.
Uneori cădea pe gânduri. Să fie care chiar atât de variată viaţa
acestei clase sociale care-i pângărise ei sufletul? Să fie oare chiar
atât de complexă?
O captiva şi iubirea, întâlnită în mai toate cărţile pe care le
citea, şi adeseori rămânea visătoare, cu volumul deschis dinainte-
i. Era oare acesta un sentiment dominant în viaţă, era însăşi
viaţa, cum bănuia din cele citite? Nu-l înţelegea.
De când se ştia, fusese roabă numai mândriei, dorinţei de-a
ajunge pe aceeaşi poziţie socială cu fetele din clasa cultă, de-aşi
însuşi purtările lor, educaţia lor, de-a atrage atenţia tinerilor
asupra ei, de a fi admirată. Dar în toate acestea nu era nici urmă
din acea puternică bătaie a inimii pe care o întrezărea în
dragostea eroilor din romane.
Nenorocul că întâiul tânăr care se apropiase de ea, Jean
Frunzescu, să nu se apropie pe calea inimii, ci a trupului,
revoltând-o, îi ferecase sufletul, şi ea nu şi-l mai putea deschide
pentru a înţelege adevărata iubire. Promiscuitatea de la mare,
care o scârbise adânc, pusese încă o platoşă peste sufletul ei, care
simţea nevoia de a-şi apăra castitatea feciorelnică împotriva
oricărei brutalizări. De aceea uneori nu mai ştia ce să creadă:
erau numai vise iubirile din romane, sau puteau fi adevărate?
Pentru că nu găsea niciun răspuns în sufletul ei la această
întrebare, se întorcea, bucuroasă să scape de sentimentul unei
neputinţe, la munca de fiece zi, cu rezultate pozitive, căre-i dădea
încredere în forţele ei.
În cursul noului an şcolar, fu invitată de mai puţine ori decât în
trecut de familia Frunzescu. La început, remarcând această rărire
a invitaţiilor, o puse pe sama situaţiei sociale a lui taică-său. Se
gândise că, desigur, era greu pentru un judecător s-o primească
în casa lui pe fata unui aprod de tribunal. Şi probabil că, dacă n-
ar fi fost prietenia Radei, n-ar mai fi fost invitată deloc. Apoi, după
discuţia cu Rada despre judecătorul Zamfir, bănui că însăşi
prietena ei rărise invitaţiile pentru că punea prea mult preţ pe
gura lumii şi pe numele bun al familiei Frunzescu. Adevărul era
însă cu totul altul, sau, mai bine zis, aproape cu totul altul. Şi
funcţia lui Muja, şi vizita Anei la judecătorul Zamfir influenţaseră
sentimentele familiei Frunzescu faţă de ea. Dar mai greu atârnase
în cumpăna hotărârii doamnei Frunzescu de a nu o mai invita
decât foarte rar pe Ana la ei în casă, o scrisoare ce sosise pentru
ea pe adresa familiei Frunzescu. Plicul purta tipărit numele unei
fabrici din Iaşi la care lucra inginerul Marinescu.
Şi mama şi fata fură intrigate de scrisoarea aceasta. Oare ce
putea să-i scrie Anei inginerul Dinu Marinescu? şi de ce să-i
trimită Anei o scrisoare, când Rada nu primise de la el, de când
plecaseră de la mare, decât o simplă ilustrată? şi-apoi, cum de-şi
permiteau, atât inginerul Marinescu cât şi Ana, să corespondeze
folosind adresa lor? Era o necuviinţă care o indignă adânc pe
doamna Frunzescu. Şi, la urma urmelor, ce avea să-i spună Anei
atât de confidenţial inginerul Marinescu de-i trimitea o scrisoare
închisă? Inginerul era o partidă bună pentru Rada. Cele două
familii trecuseră de mult de faza simplelor aluzii despre viitoarea
căsătorie a copiilor… şi acum, deodată, nitam-nisam, întră la
mijloc fata asta, Ana, căreia Rada îi acordase prietenia ei devotată
şi pe care ei o primiseră cu braţele deschise în casa lor, ba încă îi
oferiseră şi o vacanţă la conac şi la mare. E adevărat că tinerii se
cunoscuseră la mare şi că acolo, în vârtejul jocurilor de pe plajă,
se apropiaseră unul de altul. Dar, mă rog, aşa-i la mare! Tinerii
mai flirtează între ei. Dar de aici şi până la a-i scrie scrisori
închise şi de a le trimite pe adresa familiei lor e o distanţă!
― Să-i duci scrisoarea, Rado, dar să-i spui că noi nu suntem
oficiu poştal. Dacă-i mai scrie, să-i trimită epistolele la liceu, ori
să-şi caute alt intermediar. Rada era tentată să deschidă plicul:
ardea de curiozitate să ştie ce-i scrie. Dar pentru că ştia că aşa
ceva nu se cuvine să facă, îi duse scrisoarea. Nu însă fără să-i
încolţească în inimă un sentiment de invidie.
Ana luă scrisoarea fără măcar să bănuiască de la cine-i.
Numele firmei de pe plic nu-i spunea nimic. Uitase de mult la ce
fabrică lucra inginerul, cum uitase şi de bileţelul pe care i-l dase
la despărţire, iar ea îl aruncase în mica ei poşetă de la mare, ce
zăcea acum în cufărul ei de la internat. Căzuseră asupră-i, la
sosirea acasă, atâtea evenimente noi–scoaterea din slujbă a lui
taică-său, suprimarea bursei, concursul, funcţia ei de ajutoare la
secretariat–încât uitase cu totul de bilet. Numai după ce deschise
plicul şi se uită la iscălitură îşi aduse aminte de el. Oare nu-l
pierduse? îşi aminti că pe bileţel era şi un rând scris cu creionul,
pe care nici nu apucase să-l citească.
― E de la inginerul Marinescu, îi spuse ea Radei, care aştepta
să vadă ce impresie îi va face Anei scrisoarea.
― Asta ştiu şi eu.
― De unde ştii?
― După firma de pe plic. Ana se uită la plic.
― Asta e adresa lui?
― Ei, parcă tu nu ştii ca el lucrează acolo!
― Voi fi ştiut, dar am uitat de mult. Tare de mult! ţie nu ţi se
pare, Rado, că am fost la mare acum un veac?
― Ce prostie! Cum să mi se pară aşa ceva? Dimpotrivă, mi se
pare că de-abia ne-am întors. Uite, încă mai suntem bronzate.
― Ba, mie mi se pare că a trecut foarte mult timp de-atunci.
Aproape c-am uitat cum a fost.
― În cazul acesta îl vei fi uitat şi pe Marinescu.
― Până acuma, da. Am avut atâtea năcazuri, atât de mult de
lucru! Vezi, am şi uitat să-ţi spun că, la despărţire, înainte de a
ne urca în maşină, el mi-a spus că-mi va scrie pe adresa voastră,
şi nu la liceu. Credeam că glumeşte, cum e felul lui, şi nu
credeam că are vrun rost să vă spun. Şi acuma regret că nu l-am
oprit să-mi trimeată scrisorile pe adresa voastră. Poate că m-ar fi
ascultat.
 ― Si de ce regreţi?
― Păi, lasă impresia că mi-ar scrie cine ştie ce lucruri pe care
nu le-ar putea citi şi doamna directoare. Şi-apoi cred că nu se
cade să vă deranjeze pe voi cu scrisorile adresate mie.
― Da, a făcut şi mama oarecare aluzie la asta.
― Ei, vezi! I-am spus că, dacă vrea să-mi scrie, să-mi trimeată
epistolele la liceu, dar să nu spere la vreun răspuns, pentru că
doamna directoare le va arde. Se vede că s-a chiar temut de
asta… Bineînţăles că eu glumeam… Dar, ia să vedem, ce-mi scrie!
şăzi aci pe scaun şi ascultă.
Şi Ana despătură hârtia, pregătindu-se să citească.
― O, te rog, nu! Nu se cade să ascult! zise Rada, răzgândindu-
se şi ridicându-se de pe scaun.
― Te rog, rămâi şi ascultă! Ce poate să-mi scrie decât nişte
prostii? şi-apoi, nu-l cunoaştem amândouă? Ba tu de mai de mult
ca niine. Ascultă deci.
Rada, nehotărâtă, şezu totuşi. Şi Ana începu să citească:
Stimată domnişoară Ana,
Ştiindu-te foarte uitucă, să-mi dai voie ca mai întâi să mă
prezint. Sunt inginerul Marinescu, directorul etcaetera. Nu-ţi
spun toate titlurile pentru că tot nu le-ai ţine minte.
Ana râse:
― Nu ţi-am spus? Prostii de-ale lui. Zâmbi şi Rada. Ana
continuă:
Îmi iau deci voia să-ţi amintesc că te-am cunoscut la mare, în
tovărăşia unei cunoştinţe scumpe mie, a domnişoarei Rada
Frunzescu.
― Ei, poftim! Vezi că trebuia să ştii şi tu ce-mi scrie? zise Ana,
oprindu-se iarăşi din citit.
― Mi-a trimis şi mie trei ilustrate, de când ne-am despărţit, zise
Rada, sporind cu două numărul vederilor primite.
― Stai să vedem ce mai spune.
Ţi-am promis să-ţi scriu, dar am tot amânat de pe o zi pe alta.
Deşi mi-ai spus că eşti prima în clasă, mai târziu am aflat că ai de
dat două corijenţe, şi nu vroiam să te distrag de la învăţat. Pentru
că ar fi fost păcat să repeţi clasa, având dumneata, după părerea
mea, şi pentru clasa a şaptea prea mulţi ani. Acum am fost
informat că ai trecut cu bine examenele.
― Ei poftim! Nu ţi-am spus? Pagubă că nu-i de faţă, căci nu i-
aş rămâne datoare cu răspunsul.
 ― Da, e o fire veselă detot, Dinu.
― Care Dinu?
― Marinescu!
― Nici nu ştiam că-l cheamă Dinu. Frumos nume!
― Da, frumos! Nici cel care-l poartă nu-i departe de… nume,
zise Rada, dezgheţată acum detot.
― Aşa ţi se pare? Eu, drept să-ţi spun, nici n-am băgat bine de
samă. Era atâta tineret acolo!
― Da, însă tu ai stat mai mult în compania lui. Anei i se păru
că descoperă în vocea Radei o nuanţă de regret, îi aruncă o privire
iscoditoare, dar imediat replică, pe un ton neutru:
― Îmi plăcea să mă duelez cu el în vorbe. E plin de duh. Fac
legământ că-i voi răspunde la scrisoarea asta, nu-i voi râmâne
datoare.
Şi continuă să citească:
Toate sunt bune când se sfârşesc cu bine, domnişoară Ana, şi
te rog să primeşti felicitările mele. Ce fel de profesoare pot fi
acelea care dau note rele unei fete drăguţe?! în locul lor… hm! Dar
nu-ţi mai spun ce-aş face eu în locul lor cu fetele frumoase ca
dumneata şi ca prietena dumitale Rada… ştii că nu mă pot reţine
să spun? V-aş hrăni numai cu miez de nucă, şi nu v-aş pune
niciodată să răspundeţi la lecţii.
Fetele râseră cu hohote.
― Ce nebun! exclamă Rada.
― Nebun de legat! Dar ia să vedem ce mai scrie nebunul.
În definitiv, mă întreb şi te întreb şi pe dumneata: De ce mai
umblă fetele frumoase la şcoală? Să urmeze liceul şi universitatea
cele urâte, cele care nu au nicio nădejde că se vor mărita… Iată,
mă gândesc cu groază că poate chiar pentru mâne ai de rezolvat
cine ştie ce probleme de algebră. Cum să între algebra şi
trigonometria într-un cap de fată frumoasă şi spirituală, când ele
sunt nişte materii atât de aride şi fără de duh? Dacă aş fi acolo, ţi
le-aş rezolva eu, căci în capul meu se plimbă, ziua-noaptea,
numai cifre şi formule. Nu sunt de invidiat, dar n-am încotro:
matematica e baza slujbei mele. Tot aşa cum bucătăria şi croiul
trebuie să fie baza slujbei dumneavoastră, a fetelor frumoase,
bune de măritat. Ah, cât de mult ador eu fetele care ştiu să facă
bucate bune şi rochii frumoase! Acestea sunt fetele ideale, la care
visez mereu!
― Da-i nebun detot! exclamă Rada.
 ― Ori face pe nebunul! adaogă Ana.
― În orice caz, e mai amuzant decât l-am ştiut, zise Rada.
Ana continuă:
Scumpă domnişoară Ana, regret foarte mult şi că fete ca
dumneata şi ca Rada îşi bat capul cu limba latină, dar când
termină clasa a opta nu pot traduce o frază ca aceasta: Injandum
regina jubes renovare dolorem, sau un vers din Ovidiu, care, de
pe ţărmul apropiat de plaja noastră, al Pontului Euxin, trimitea
epistole disperate la Roma şi scria „Ei mihi quod domino non licet
ire tuo“. Dacă ai putea traduce cele două versuri, poate ai înţelege
ceva din sentimentele unui exilat, nu la Constanţa, ci într-o
fabrică din Iaşi. Şi acum te las să-ţi vezi de carte. N-aş dori–
ferească Dumnezeu! ―să te abat de la lecţii, şi să mai ai, şi în
toamna viitoare, corijenţe, închinăciuni simpaticei familii
Frunzescu şi sărutări de mână doamnei. Poate vei avea ceva de
răspuns.
― Ţi-aş răspunde numaidecât dacă ai fi de faţă! încheie Ana cu
ciudă.
Era înciudată, dar faţa-i lumina. Era înciudită pentru că, într-
adevăr, nu putea traduce acele versuri, rupte din text cum erau.
Îşi bătu capul împreună cu Rada, dar nu-şi aminteau de unde
erau luate.
Rada era şi ea însufleţită. Se temuse de nu ştia ce, şi iată că,
dimpotrivă, scrisoarea o amuzase.
― Draga mea–zise e –mi-ai împlini o rugăminte?
― Oricare.
― Uite ce este. Tata e mare latinist. Dă-mi scrisoarea să ne
traducă el versurile acelea.
― Nu e cinstit să ne lăudăm cu penele altuia. Dar n-am nimic
împotrivă. Iat-o!
Rada voia scrisoarea şi pentru tâlcuirea versurilor acelora, dar
mai ales pentru a-i demonstra mamei sale că epistola nu
cuprindea nimic confidenţial.
Doamna Frunzescu citi rândurile lui Dinu Marinescu, râse, dar
pe urmă, după ce Rada întră în biroul domnului Frunzescu ca să-
i traducă versurile latineşti, căzu pe gânduri. Oare de ce-i scria
Dinu cu atâta îndrăzneală şi intimitate unei fete străine, fetei
unui aprod, şi nu Radei? Instinctul ei feminin şi de mamă bănuia
că subt aparenţa glumeaţă a scrisorii se ascunde ceva cu mult
mai serios. Bănuiala i se întări când Rada îi aduse tălmăcirea
celor două versuri: Regină, îmi porunceşti să reînnoiesc durerea
groaznică, şi:
Vai, stăpânului tău nu-i este îngăduit să plece împreună cu
tine.
Rada, şi după ce citi traducerea, rămase nedumerită, dar
maică-sa nu-i mărturisi bănuiala ce începuse să-i încolţească în
suflet.
De la sosirea acestei epistole, Ana fu deci mai rar invitată în
casa familiei Frunzescu. Era, în schimb, poftită în casele altor
colege de clasă cu ea sau a unor fete ce erau prietene cu ea, căci
acum Ana avea mai multe prietene decât înainte.
Când îi adusese scrisoarea înapoi, Rada alăturase şi textul
tradus, cu explicaţiile tatălui său. Ana citise traducerea şi notele,
înălţase din umeri ca şi cum tot nu s-ar fi lămurit şi pusese
epistola în cartea pe care tocmai o citea. Adevărul era însă că
tălmăcirile celor două versete o puseseră pe gânduri, căci înainte
de a le citi, cât ce rămăsese singură, după ce-i dăduse Radei
scrisoarea ca s-o ducă acasă, Ana îşi căutase poşeta, pe care nu o
mai folosise de când venise de la mare. O deschisese, şi, între alte
mărunţişuri, găsi biletul pe care i-l strecurase în mână, la plecare,
inginerul. Nu se înşelase. Era acolo un rând scris cu creionul: Nu
poţi uita uşor o fată frumoasă şi deşteaptă. Era oare numai o
vorbă ca atâtea altele auzite la mare? Ce altceva putea fi? înălţase
din umeri şi pusese hârtia la loc, în poşetă. Acuma, după citirea
traducerii celor două versuri, rândul de pe hârtioara de la mare
căpăta parcă un tâlc, dar ce tâlc anume, Ana nu-şi dădea sama.
Simţea însă că Dinu o privise cu alţi ochi decât droaia aceea de
tineri. Şi nu numai pe plajă, dar şi la despărţire. Ei, dar de ce să-
mi pierd eu vremea cu descifrări de taine! ―îşi zise Ana. E destul
că mi-a plăcut cum îmi scrie. Când o să am timp, o să-i răspund.
Merită un răspuns! Dar acum am alte griji pe cap! Totuşi se gândi
că ar trebui să-l anunţe, în două rânduri, că i-a primit epistola şi
că nu-i va rămâne datoare. Ceea ce şi făcu îndată, adăogând că,
dacă vrea să-i mai scrie, să-i trimită scrisorile pe adresa liceului,
pentru că nu e nicio primejdie să fie arse. În tot cazul, să nu o
mai deranjeze pe doamna Frunzescu. Şi sublinie cuvântul
deranjeze. Puse cele câteva rânduri în plic şi vru să dea scrisoarea
femeii de serviciu, să o pună la cutia de poştă de la poarta
liceului. Dar se răzgândi, şi, cum era la parter, la secretariat, ieşi
pe uşă şi puse însăşi plicul la cutie. În vacanţa de Crăciun,
directoarea ar fi ţinut-o bucuroasă în internat. Mai erau unele
restanţe la secretariat. Se miră de insistenţele Anei să o lase
acasă, când, în anii trecuţi, ea se rugase să rămână în internat.
― Nu voi lipsi toată vacanţa, doamnă directoare. Numai cele trei
zile de praznic, când are şi tata concediu. Vom pleca împreună şi
ne vom întoarce împreună!. Îi era dor de mamă-sa, pe care nu o
mai văzuse din toamnă, şi dorea să vadă cele două vaci pe care
reuşiseră să le cumpere, pe la Sfântul Niculae, din economiile lui
Ion Muja, la care adăogaseră un avans pe care îl luase el asupra
salariului şi o mică participare a ei. Pe taică-său îl vedea în fiecare
săptămână. Omul era mulţumit de slujbă, cruţa ca un zgârcit, nu
cheltuia pentru el nici cinci sute de lei pe lună. Era mândru de
uniforma pe care o primise şi îşi făcea serviciul cu
conştiinciozitate, spre mulţumirea tuturor, în mod deosebit era
simpatizat de judecătorul Zamfir. Aproape de fiecare dată când
Ana se ducea să-l vadă pe taică-său, judecătorul nu mai contenea
să-l laude pe Muja. Laudele judecătorului îi plăceau Anei, dar nu
se dumirea cum de aproape de fiecare dată când ea se ducea la
taică-său, se nimerea să-l întâlnească, la ieşirea din tribunal, pe
judecătorul Zamfir, deşi tribunalul era închis după-amiază.
Odată, intrigată, îl întreba pe tată-său:
― Dar ce tot caută domnul Zamfir după-amiaza la tribunal?!
― Domnul judecător e un om foarte harnic ― răspunsese Ion
Muja. Vine la birou şi după-amiezile, de multe ori. Biroul domniei-
sale este la primul etaj, cu fereştile spre strada. Uneori are şi
vizite, domni şi doamne. E mare forfotă în jurul său. Aud că este
unul din cei mai influenţi judecători din tribunal.
Lucrând câte două ore după-amiezile la secretariat, Ana avu
prilejul să-şi cunoască mai bine profesoarele, care, de la o vreme,
nu o mai tratau ca pe o elevă, ci ca pe un fel de colegă. Ba,
uneori, când lipsea secretara, îi destăinuia ei din ce motive
trebuiau să facă o cerere, de ce era nevoie ca cererea să fie trimisă
de urgenţă la inspectorat sau chiar la minister.
Adeseori se întâmpla să se afle în secretariat câte două-trei
profesoare deodată. Si câte nu povesteau ele în astfel de ocazii!
Despre întâmplările din familiile lor sau din alte familii din oraş,
dar mai ales despre colegele care nu erau prezente.
Ana, în vreme ce scria la birou, asculta poveştile acestea, şi
sară, în pat, medita asupra lor. În cele mai multe cazuri nu auzea
decât vorbe rele despre bărbaţi, şi mai ales despre femei. Nu-şi
putea da sama dacă aceste vorbe erau spuse cu patimă, dacă
erau calomnii sau daca exprimau adevărul. Nu avea nicio
posibilitate de a le controla. Dar din zi în zi înţelegea tot mai bine
că traiul acestor femei, veşnic iritate şi nemulţumite, care veneau
în fiecare zi la şcoală ca să predea aceleaşi şi aceleaşi cursuri şi
care aşteptau cu nerăbdare sfârşitul lunii ca să-şi încaseze
salariul, nu era deloc uşor. Nu li se întâmpla nimic neaşteptat
care să le scoată din monotonia zilnică şi să le schimbe cât de cât
viaţa. Şi toate râvneau să aibă relaţii în societatea oraşului, lucru
foarte greu de realizat pentru o femeie singură, fără familie. Ani
de-a rândul Ana năzuise să ajungă şi ea profesoară, să aibă
salariul ei, să fie independentă, să poruncească elevelor şi ele să o
asculte, să-i ştie de frică. Acum însă idealul acesta rămăsese
undeva departe în urmă. Şi se bucura că renunţase la el, pentru
că–se întreba ea–ce plăcere poate fi să predai an după an aceleaşi
lecţii, să ajungi un fel de moară care macină mereu acelaşi fel de
grăunţe?. Lucrând la secretariat şi auzind convorbirile
profesoarelor, înţelese şi mai bine că femeile acestea veşnic
nervoase sunt aşa pentru că nu sunt fericite. Patima sau veninul
cu care vorbeau despre una sau despre alta dintre colegele lor,
sau despre femeile cunoscute din oraş, ascundea o mare
amărăciune personală.
Şi Ana remarcă, la început cu surprindere, apoi cu înţelegere,
că profesoarele se leagă şi de unele dintre elevele lor, aproape fără
excepţie de cele mai frumoase din ultimele clase. Cu strângere de
inimă ea pricepu că profesoarele le invidiază pentru că erau tinere
şi frumoase, pentru că de-abia băteau la poarta vieţii, de care ele
trecuseră de mult, fără să fi aflat dincolo de această poartă nimic
care să le satisfacă.
Nu vroia să se dea învinsă şi să tragă concluzia, din aceste
discuţii la care asista, că o fată, o femeie, nu poate fi mulţumită
câştigându-şi singură mijloacele de existenţă. Mai degrabă îi
convenea să creadă că prestarea unei munci care aduce un câştig
material trebuie să fie un imbold pentru o femeie ca să lupte şi să
biruie. Pe ea, de pildă, o satisfăcea nu numai faptul că era prima
în clasă, dar mai ales postul ăsta la secretariat, de pe urma căruia
nu câştiga cine ştie ce, dar totuşi câştiga deajuns ca să nu mai
aibă nevoie să ceară bani de la părinţi. Profesoarele ei de ce nu
erau mulţumite cu viaţa pe care şi-o cuceriseră singure? Nu
reuşiseră să-şi facă o carieră? Nu biruiseră? Nu erau
independente? Atunci de ce se comportă de parcă le lipseşte ceva,
şi încă ceva esenţial?
Cu timpul, Ana înţelese că lucrul acela esenţial care le lipsea şi
care le făcea să nu fie mulţumite cu existenţa cucerită prin
vrednicia lor era un bărbat cu care să se fi căsătorit, cu care să fi
înfiinţat o familie. Unele mai sperau încă. Şi, curios, chiar acestea
care mai nădăjduiau erau cele mai zeflemisite, când nu erau de
faţă, de către colegele lor, tocmai pentru că mai sperau.
Ascultându-le, Ana îşi simţea inima întristată, şi uneori cădea
pe gânduri, rămânând cu condeiul în mână, uitând să mai
lucreze.
Întreaga problemă a luptei şi a biruinţei femeii, drum pe care se
hotărâse să meargă şi ea, i se părea acum cu mult mai grea şi mai
încurcată decât o văzuse în entuziasmul ei tineresc. O femeie nu
poate fi mulţumită şi fericită fără a fi legată de viaţa unui bărbat?
Ea nu poate trăi singură, ca un bărbat, de pe urma unei cariere,
fără să-şi mai bată capul cu altceva? Avusese dreptate inginerul
Marinescu, în scrisoarea lui amuzantă, că nu înţelege de ce fetele
frumoase, ca ea şi ca Rada, urmează liceul? Sau nemulţumirea
profesoarelor sale venea din împrejurarea că aveau mijloace
materiale modeste, că nu-si puteau face–cum se plângeau–o
rochie după plac, că nu-şi puteau cumpăra o pălărie ca lumea, că
nu puteau avea o viaţă socială, cu invitaţi, cu mese, că nu puteau
să-şi permită o vilegiatură în străinătate?
Dacă ar fi numai acestea cauzele nemulţumirii şi continuei lor
nervozităţi, ea, Ana, era sigură că nu ar ajunge ca ele. Nu ştia
prin ce mijloace, dar era sigură că va avea de toate din belşug, şi
nu numai ea, ci şi părinţii ei.
Încă nu era hotărâtă dacă se va face profesoară, medic sau
advocat. Cariera de profesoară cam pălise în ochii ei în ultima
vreme. Auzise că prin celelalte două cariere se poate câştiga mai
bine. Dar din câte auzise despre studiul medicinii, despre
disecţiile pe cadavre, înţelese că nu se va putea face doctor, deşi
ştia că dacă ar vrea, ar putea să-şi înfrângă şi repulsia faţă de
acest studiu necesar. Cariera de advocat i se părea mai potrivită
pentru ea, si se gândea că, până la urmă, pe aceasta o va
îmbrăţişa. Însă îşi zicea că, atâta vreme cât încă era în liceu,
problema nu era de actualitate. Şi, pe urmă, s-ar putea întâmpla
ca până atunci să se mărite pe neaşteptate cu un om avut şi deci
toată frământarea ei de-acum să nu mai aibă niciun sens. Căci ce
rost ar mai fi avut să urmeze, ca femeie măritată, împresurată de
grijile gospodăriei şi ale familiei, cursurile unei facultăţi? Se
smulgea deci din mijlocul gândurilor şi-şi vedea de lecţii sau de
treburile din secretariat.

XVII

Când îi trecea prin minte gândul că s-ar putea să se mărite pe

neaşteptate cu un om avut, Anei îi răsărea întotdeauna pe buze
un zâmbet uşor, aproape imperceptibil. Se gândea la inginerul
Dinu Marinescu. Omul acesta începuse să-i scrie de două ori pe
lună, de când Ana îi răspunsese la prima scrisoare. Ea se simţise
obligată să-i răspundă mai mult pentru a-şi face ei o plăcere,
pentru că voia să-i arate ca poate fi tot atât de spirituală ca şi el.
Părea că nebunul atât aşteptase.
Directoarea deveni atentă la scrisorile trimise de inginerul
Marinescu, căci acum soseau pe adresa liceului, într-un rând,
chiar îi atrase atenţia Anei. Fata, în loc de orice răspuns, îi puse
dinainte toate epistolele primite de la el.
Directoarea le citi şi-i plăcură.
― Cine-i nebunul acesta, Ano?
― Un tânăr foarte bine. E inginer şi director de fabrică la Iaşi. E
dintr-o familie foarte bună.
― Unde l-ai cunoscut?
― La mare, în familia Frunzescu.
― Marinescu şi mai cum? Că n-am reţinut din scrisori.
― Dinu.
― De unde-i de loc?
― Nu ştiu. Cred că din Bucureşti, Dar toţi cei din regat spun
că-s bucureşteni.
― Nu chiar toţi –râse directoarea. De-o pildă, ştii că eu sunt
ieşană. Trebuie să recunosc că scrisorile lui sunt foarte
neobişnuite. Bărbaţii nu prea scriu aşa când corespondează cu o
fată.
― Cum scrie, aşa şi vorbeşte. E foarte amuzant.
― Dar din scrisorile lui văd că nici tu nu te laşi. Probabil că şi
tu îi trimiţi scrisori la fel de amuzante. Nu-ţi cunoşteam această
calitate.
― Nu facem decât să continuăm conversaţia începută pe plajă.
Sau, mai bine zis, stilul conversaţiei purtate la mare. Sosise către
sfârşitul sezonului şi-mi spunea că-i pare rău că n-a avut timp
destul să vorbim.
― Trebuie să-ţi spun că scrisorile lui mi-au făcut o foarte bună
impresie. Nu sunt deloc primejdioase.
― Primejdioase?! Dar sunt şi scrisori primejdioiase?!
― Se-nţelege! De-aceea controlăm noi corespondenţa. Atârnă de
cine le scrie şi cui le scrie. Sunt tineri, mai ales în ultima vreme,
care nu numai ca nu ştiu să scrie frumos, cum se cade să-i scrii
unei fete, dar nu ştiu să scrie nici măcar decent. Şi fetele care
acceptă să corespondeze cu astfel de tineri, nu dau nici ele
dovadă de mai multă pudoare şi decenţă. De-altfel, trebuie să-ţi
spun că, subt acest raport, nici-o profesoară, subt nici-un motiv,
cât de neânsemnat, încă nu mi s-a plâns de tine. Ceea ce, din
păcate, nu e cazul cu altele.
― Cum? De altele se plâng?!
― Când le dau prilej. Când le întâlnesc, pe cele externe, pe
stradă, date cu ruj pe buze, sau înconjurate de lărmălaia a doi-
trei studenţi sau chiar şi elevi de liceu.
― Se pare că externele se compromit mai uşor decât internele…
― Hm! Sunt şi interne care poartă corespondenţă cu tineri prin
mijlocirea externelor; ba, îşi procură, tot prin ele, şi cărţi
nepermise, cu tot controlul pe care-l facem. Ţie pot să-ţi spun,
pentru că eşti mare de-acum şi ai fost întotdeauna cuminte. Eu
nu mă pot împăca deloc cu duhul ăsta nou de independenţă
totală spre care mi se pare că năzuiesc fetele de astăzi. E un
curent nesănătos, despre care nimeni nu poate şti la ce rezultate
va duce.
Ana se simţi jenată de confidenţele directoarei, de marea
încredere pe care o avea în ea: de-o vreme, citea şi ea cărţi
împrumutate de la elevele externe, literatură mai ales, cărţi pe
care nu le putea găsi în biblioteca liceului.
― Doamnă directoare, vreau să vă-ntreb ceva. Dar vă rog să nu
vă supăraţi de îndrăzneala mea. Dumneavoastră credeţi că e o
greşală ca o fată să-şi asigure o existenţă independentă, o
profesiune? Mai ales atunci când nu are avere, cum sunt eu.
― Dar, draga mea, nu de independenţa asta am vorbit, ci de
independenţa în comportarea socială. Subt aspect moral, subt
aspectul noilor moravuri sociale, care se dezvoltă subt ochii
noştri. Cât priveşte cariera, ce să-ţi spun? Trebuie să recunosc că
sunt fete obligate să-şi facă o carieră, deşi, după convingerea mea
intimă, fireasca şi adevărata carieră a unei fete e una singură.
― Care anume?
― Să se mărite!
― Asta e şi părerea inginerului Marinescu. El îmi scrie, după
cum aţi văzut, că adoră fetele care se pricep la bucătărie şi la
croitorie.
― Draga mea, impresia mea este că inginerul acesta e un om
superior, deosebit, şi acum, că-i cunosc scrisorile, trebuie să-ţi
spun că-mi pare bine de corespondenţa voastră şi că o puteţi
continua în toată voia. Şi mai cred că nu-ţi scrie degeaba–şi asta
voiam să-ţi spun. Eu, printre glumele lui, citesc că vrea să te
prindă în mrejele sale.
― Cum să mă prindă-n mreje? Că doar nu-s peşte! râse Ana.
― Aşa ar fi răspuns şi el în locul tău! ―râse directoarea. Se vede
că vă potriviţi. Apoi, luându-şi aerul sever al funcţiei sale, adaogă:
― Draga mea, eu, în locul tău, n-aş desconsidera asemenea
intenţii. Să-mi dai voie să-ţi vorbesc ca o mamă. Totdeauna am
ţinut la tine, după cum ştii. Eu, în locul tău, să mă pot mărita cu
un astfel de bărbat, nu m-aş mai gândi la nici-o carieră!
Convingerea mea e că fetele, femeile nu sunt făcute să urmeze o
carieră publică.
― Si totuşi–vă rog să nu vă supăraţi–aţi primit postul pe care îl
aveţi şi conduceţi un liceu, care, în sfârşit, e un loc de pregătire
pentru o carieră.
― E adevărat, dar cred că sunt prea multe licee de fete, că prea
multe fete vor năvăli la universitate. Iată, eu am fost constrânsă
să mă fac profesoară încă înainte de unire. Am rămas orfană la
zece ani, fără nici nu strop de avere. Eram şi destul de urâţică. M-
a crescut o mătuşă. Cazuri asemănătoare vor fi şi azi şi mâne, şi
încă tot mai multe, pentru că există o năzuinţă generală a celor de
jos să se ridice într-o categorie socială superioară celei în care s-
au născut. Şi mai sunt şi alte cauze, economice. Mă mângâi însă
cu speranţa că cele mai multe dintre elevele mele, măcar cele mai
frumuşele şi cele cu oleacă de avere, se vor mărita încă înainte de-
a ajunge la o diplomă universitară, înainte de a-şi fi făcut o
carieră.
― Dar sunteţi exact de părerea inginerului Marinescu! Nu
cumva…
Ea se opri şi se înroşi. Voise s-o întrebe pe directoare: Nu
cumva aţi împrumutat părerea asta din scrisorile lui, numai ca să
vedeţi ce cred eu?. Dar deşi se oprise, directoarea-i ghici gândul.
― Am avut convingerea asta şi înainte de a citi scrisorile lui
Dinu Marinescu. Faptul că avem aceeaşi părere m-a bucurat şi
m-a făcut să-l apreciez ca un tânăr deosebit. Şi acum să revin la
ceea ce spuneam. După mine, chiar şi fetele sărace şi urâţele
trebuie să-şi facă o carieră numai întrucât, având-o, se pot mărita
mai uşor.
― Aşadar, după dumneavoastră, lucrul principal pentru o fată
este căsătoria.
― Da, şi cât se poate mai devreme.
― Chiar şi ca elevă de liceu?!
― De ce nu? ―râse directoarea. O fată trecută de nouăsprezece-
douăzeci de ani nu mai e o copilă. Dacă la vârsta asta nu are
minte, nu va avea nici mai târziu.
Ana, parcă uitând cu cine vorbeşte, răspunse:
― E lesne de spus, dar întrebarea e: cu cine? Cine se
căsătoreşte cu o liceana săracă? Tinerilor le place să se distreze,
când au prilejul, dar când e vorba de un lucru serios, îşi iau
catrafusele.
― Ce-şi iau?
― Catrafusele. Aşa se spune pe la noi când cineva pleacă pe
neaşteptate cu tot ce are.
― Aşa ceva nu poţi spune decât din experienţă. Şi eu cred că tu
încă nu o ai.
― Nu, dar presupun, în locul lor, aşa aş face şi eu.
― Nu mai spune! ―râse directoarea. Şi de ce, mă rog?
― Dac-aş fi băiat, nu mi-aş lega viaţa de o fată săracă. Nu cred
să fie pe lume un rău mai mare decât sărăcia.
― Dar dacă bărbatul e avut şi nu-l interesează dacă fata are
sau nu are avere?
― Cazurile astea cred că sunt foarte rare. Din câte am auzit,
tinerii cu avere vor să aibă şi mai multă avere. Poate doar un
pârlit de sărac să se lege de o sărăntoacă, dar numai dacă îşi
pierde dreapta judecată.
― Cum să şi-o piardă?
― Dacă… se îndrăgosteşte.
Rosti cu greu cuvintele din urmă şi se roşi toată, încă nu
pomenise acest cuvânt înaintea unei profesoare.
― Ciudate păreri mai ai despre iubire! Eu cred că prin dragoste
nu-ţi pierzi mintea, ci, dimpotrivă, îi adăogi o nuanţă de
sensibilitate care te face să simţi adevăratul sens al vieţii.
― Vă rog să mă iertaţi. Vorbesc şi eu din cărţi.
― Din ce cărţi?
― Cetesc din când în când romane. Şi am întâlnit în ele astfel
de nebuni, dar numai printre tinerii săraci. Cei bogaţi se prefac că
iubesc o fată săracă, numai ca să-şi poată bate joc de ea. Apoi o
părăsesc sau divorţează.
― Se-ntâmplă uneori. Dar divorţează şi cei săraci. Dacă se
conving că nu se potrivesc.
― Cred că dacă doi inşi nu se potrivesc nu trăbă să se-nsoare.
Căsătoria odată încheiată, numai moartea poate s-o desfacă. Aşa
am învăţat şi la religie.
― Aşa ar trebui să fie. Dar, ascultă, Ano, mie mi se pare că tu te
potriveşti la fire cu omul care ţi-a scris epistolele astea. Spui că el
e avut, iar eu fac prinsoare că e şi niţel îndrăgostit de tine.
Părerea mea e că-i bine să cultivi prietenia cu el.
Convorbirea avusese loc în biroul directoarei, către sfârşitul
anului, tocmai când Ana împlinise nouăsprezece ani.
Convorbirea cu directoarea îi făcuse mare plăcere Anei. Nu
numai pentru sfaturile pe care i le dăduse şi pentru răspunsurile
pe care le primise la multele întrebări ce-i brăzdau de-o vreme
inima, ci mai cu samă pentru că directoarea îi spusese că-i plac
scrisorile inginerului Dinu Marinescu. Răspunzându-i la fiecare
scrisoare primită, ea se trezi dintr-o dată că-i place să-i răspundă
pentru că simţea nevoia de a sta de vorbă cu el.
Oare într-adevăr Dinu se-nvârtea în jurul ei ca s-o prindă în
mrejele lui, aşa cum îi spusese directoarea? Nu-i venea să creadă,
dar îşi zicea că, la urma urmelor, nici nu-i pasă dacă asta
urmăreşte el. Ei îi plăceau scrisorile şi-i plăcea că se apropiase de
dânsa spiritual. Că, într-adevăr, deşi era departe, îi simţea mai
aproape de ea decât la mare. Câteodată îi trecea prin minte că
poate Dinu îi oferă prilejul să pună în aplicare planurile pe care şi
le făcuse de a se folosi de puterea farmecului ei asupra bărbaţilor
pentru a se căsători cu un om bogat, sau cel puţin de a se folosi
de bogăţia lui pentru a-şi face un loc bun în clasa socială
superioară spre care râvnise. Dar tot de-atâtea ori respingea acest
gând, care, faţă de Dinu Marinescu, i se părea un gând josnic.
Nu, pe Dinu nu-l putea folosi în astfel de scopuri! De-altfel, simţea
că multe din gândurile ce-i trecuseră prin cap în zbuciumul acela
provocat de purtarea lui Jean Frunzescu fuseseră oribile. Avusese
dreptate doamna Frunzescu când îi spusese că trecea printr-o
criză. Multe din părerile ei de-atunci se schimbaseră între timp;
unele se limpeziseră, pe altele le uitase. Ceea ce rămăsese
statornic în sufletul ei era năzuinţa de a-şi face o situaţie în viaţă,
de a lupta şi de a birui, indiferent de calităţile societăţii în care va
întră. Acum dorea un singur lucru: să-şi facă un cuib al ei.
Societatea cu moravurile ei o lăsa din ce în ce mai mult
indiferentă, înţelegea că îmbogăţirea cunoştinţelor poate fi şi un
scop în sine, că merită să înveţi numai pentru a-ţi lărgi orizontul
cultural, pentru a-ţi cultiva spiritul.
În definitiv –îşi zicea Ana–dacă nu pot accepta lumea aceasta,
care m-a îngrozit prin moravurile ei, nimic şi nimeni nu mă poate
sili să fac parte din ea, să-i urmez exemplele, îmi va fi de-ajuns să
rămân în lumea gândului, a cunoştinţelor şi avuţiilor spirituale.
Câtă vreme voi putea ceti, voi putea trăi o viaţă superioară vieţii
celorlalţi. Şi-apoi, la drept vorbind, în lumea aceasta nu sunt
numai lucruri rele. Am cunoscut şi suflete alese: Rada şi mama
ei, domnul Frunzescu, doamna Ionescu şi bărbatul ei, atâtea
colege şi familiile lor… Dinu Marinescu… A! el e un om încântător!
Scrisorile lui sunt pline de haz, într-adevăr, dar nu e una în care
să nu spuie şi câte ceva serios, pe care ii simţi spus din toată
inima.
Se apropia sfârşitul anului, şi Rada nu mai făcu nicio aluzie la
o nouă vilegiatură la conac şi la mare, deşi vara trecută îi spusese
că nu-şi va mai face niciodată vacanţa fără ea, deşi însăşi doamna
Frunzescu îi declarase, la conac, înainte de sosirea lui Jean, că
niciodată n-au petrecut atât de bine, şi asta datorită firei
luminoase a Anei, şi că o vor invita la ei în fiecare vară.
Ana înţelesese, după primirea celei dintâi scrisori de la Dinu
Marinescu, că Rada se înstrăinează, încet-încet, de ea. De două-
trei ori Rada o întrebase dacă nu i-a mai scris inginerul, şi Ana îi
răspunsese că nu. Dacă n-ar fi simţit o răcire fără niciun motiv a
prieteniei Radei pentru ea, probabil că i-ar fi spus adevărul, dar
aşa i se păruse că nu mai avea niciun rost. Ba chiar parcă simţise
un fel de bucurie că poate avea un secret faţă de Rada, şi tocmai
secretul acesta: al corespondenţei cu Dinu Marinescu.
În fundul sufletului ei, Ana nici nu-şi dorea o vacanţă la conac
sau la mare, ci voia să-şi petreacă vacanţa acasă, lângă mamă-sa.
După examene, se duse la tribunal ca să-l întrebe pe taică-său
când ar putea s-o ducă acasă.
 Ion Muja rămase foarte încurcat în faţa ei.
― Ai isprăvit examenele? întrebă el întru târziu, neştiind cum
să înceapă vorba la care voia să ajungă.
― De ieri. Totul a mers bine. Mi-am păstrat locul întâi in clasă.
― Şi vreai să mergi acasă peste vară?
― Da.
― Cum, nu eşti invitată nicăiri?!
― Nu.
― Doamna Frunzescu…? întrebă el cu jumătate de gură şi mai
mult mirându-se decât întrebând.
― Nu. Au alte planuri pentru vara asta. Nu se mai duc nici la
moşie, nici la mare. Spuneau că şi-au închiriat o mică locuinţă la
munte. Ziceau că aşa le-a recomandat doctorul, pentru sănătatea
Radei.
Minţea. Tot ce spunea era pură invenţie pentru a justifica
înaintea lui faptul că nu mai era invitată de familia Frunzescu.
― Dar ce, domnişoara Rada nu se simte bine?
― A cam slăbit în timpul din urmă.
Ion Muja tăcu un răstimp, tot învârtind un creion între degete.
― Hm! O să fie destul de greu pentru tine. Ce vei face toată vara
acasă?
― Dar celelalte fete din sat ce fac?
― Lasă-le tu pe celelalte fete, că tu nu eşti obişnuită ca ele.
― Mă voi obişnui.
― Uşor de zis! Dar mumă-ta nu va fi acasă cu ziua de cap; va
ieşi la lucru, nu ca doamna preuteasă sau ca notărăşiţa. Va
trebui să-ţi faci singură de mâncare.
― Îmi voi face. Ce mare lucru!
― Ascultă, Ano –începu Ion Muja pe un ton schimbat, nesigur.
Spui că nu te-au invitat pentru vacanţa asta. Dar dacă… dacă ai
primi o invitaţie de altundeva, te-ai bucura?
Ana îl privi deodată cu toată atenţia. Abia acum băgă de samă
cât de strâmtorat era taică-său.
― De unde să primesc? De la cine?…
― Este cineva care te-ar invita…
― Ei, comedie! Ce glume sunt astea, tată? Nu ştiu nimic. Mi s-
ar fi spus şi mie.
― Totuşi este cineva? Dar nu te invită nici la mare, nici la
moşie, ci într-o excursie.
― Auzi, auzi!
 ― Da, într-o excursie în Italia.
Ana îl privi scrutător, dar nu putu citi nimic în ochii lui, căci îi
ţinea în pământ.
― Domnul Zamfir, nu-i aşa?
― Da.
― Ce să spun? îndrăzneţ om! şi dumneata ce i-ai răspuns?
― Uite ce este, Ano–o luă repede Ion Muja. A venit într-o zi la
mine şi m-a întrebat dacă nu ţi-ar place să vezi ţări străine. Zicea
că se organizează o excursie în Italia, la începutul lui iulie, că
domnia-sa participă şi că ar fi bucuros dacă ai merge şi tu. Zicea
că vor fi vreo sută de inşi, bărbaţi, femei şi fete.
― Te mai întreb o dată: Dumneata ce i-ai răspuns?
― Ei, ce i-am răspuns, ce i-am răspuns!… I-am spus că o să te-
ntreb.
― De ce n-ai refuzat numaidecât?
― Pentru că bănuiam că ţi-ar face plăcere o astfel de excursie.
Nu-i puţin lucru sa vezi şi altă lume, să mergi în străinătate…
― Dar dumneata ştii prea bine că eu n-am bani pentru o
excursie în Italia.
― Să vezi, că aici e toată greutatea! Mi-a spus că ar suporta
bucuros dumnealui toate cheltuielile de drum. El a spus că-s un
băgatei lucru, dar pe urmă m-am informat şi eu–că sunt publicate
prospectele excursiei în toate ziarele–şi am văzut că pentru
treizeci de zile costă douăzeci şi cinci de mii de lei.
― Şi cum ţi-a explicat el această… mărinimie?
― De, nu mi-a plăcut nici mie, văzând că e vorba de o sumă aşa
de mare. Dar domnul Zamfir spunea că nu-i nici-un păcat şi nici-
o ruşine dacă nu are cineva banii ăştia. Că lipsa lor nu-i un motiv
ca o fată premiantă să nu folosească orice prilej de a se cultiva.
Spunea că un drum în Italia, o lună petrecută acolo, face mai
mult decât un an de şcoală. Zicea că alte şcoli oferă ca premii
astfel de excursii elevilor celor mai buni. Şi a stăruit să te-ntreb.
Ana era palidă, cu buzele strânse.
― Să-i spui că invitaţia lui a venit prea târziu, că sunt invitată
într-o familie, la o prietenă.
― Aşadar, tot mergi undeva? întrebă bucuros Ion Muja. Ana îl
privi gânditoare, tristă.
― E posibil să merg la o prietenă. Dar deocamdată mă duc
acasă. O să plec singură, nu mai e nevoie să vii cu mine.
Dacă te-ntreabă, spune-i că am plecat la fata aceea şi că adresa
nu o ştii pentru că nu o ştiam nici eu.
Oare tata e chiar atât de mărginit? se întrebă Ana, ieşind din
locuinţa lui Ion Muja.
Pe coridor, când să iasă în stradă, se întâlni faţă în faţă cu
judecătorul Zamfir.
Ana, cum mergea întristată, nu-l zări decât când acesta fu la
un pas de ea.
― A, dumneavoastră eraţi? zise Ana, tresărind, şi numaidecât
îşi simţi spiritul încordat, gata de atac.
― Ce plăcere să te întâlnesc, domnişoară Muja! Chiar acum am
aflat că eşti prima în clasă, şi folosesc acest prilej ca să te felicit
din toată inima.
― Mulţămesc! şi eu folosesc acest prilej ca să vă mulţămesc în
aceeaşi măsură.
Zamfir o privi nedumerit. Din ţinuta, din vocea ei nu putea
deduce dacă fata vorbeşte serios ori îl ia peste picior.
― Nu-nţeleg pentru ce… ţi-a spus ceva tatăl dumitale?
― Da, şi vă rămân foarte recunoscătoare. Din nenorocire, e prea
târziu.
― De ce? Ai încă destulă vreme să te pregăteşti.
― Din păcate, am primit acum o săptărnână o invitaţie la o
colegă.
― Domnişoara Rada?
― Nu, o altă familie.
― Dar nu e nici-o piedecă, domnişoară Muja. Pentru o
încântătoare şi instructivă excursie în Italia va înţelege şi colega
dumitale, şi familia ei, că te poţi dezice de promisiunea făcută.
― Nu întră în obiceiurile mele.
― Vai de mine! Dar nu cred că se poate supăra cineva dacă te
vei dezice. E un prilej unic. N-ai citit prospectele? Sunt publicate
în ziare.
― Nu. În liceu nu cetim ziare.
― E un itinerar încântător. Şi nici nu costă cine ştie cât.
― Regret foarte mult. Şi ţin să vă mulţămesc încă o dată că v-
aţi gândit la mine şi că v-aţi luat asupra dumneavoastră toate
cheltuielile. Poate că vă veţi putea realiza totuşi acest nobil gând.
― Deci te vei răzgândi?
― Nu. Dar cu siguranţă că veţi găsi pe cineva pentru care să
faceţi o asămenea jertfă. O tovarăşă de drum cred şi eu că e… fără
preţ într-o asămenea excursie. Sunt sigură că în locul meu va
beneficia altcineva de excursia în Italia. Vă salut şi vă doresc,
domnule Zamfir, o călătorie plăcută, încă o dată, recunoştinţa
mea că v-aţi gândit la mine.
Judecătorul se uită la ea intrigat; nu ştia ce să creadă: îl
batjocorea, sau, într-adevăr, îi mulţumea?
― Şi, altădată, vedeţi să nu mai întârziaţi cu propunerile
mărinimoase, adaose ea, cu mâna pe clanţa porţii tribunalului.
Judecătorul se simţi imbecil. Nu ştia dacă să mai spună ceva,
ori să tacă pentru a nu deveni ridicul.
― Dacă propunerea ar veni la timp, ai primi?
― Încercaţi!
― De data asta am întârziat din mai multe motive…
― Să le auzim.
― Mai întâi, excursia asta s-a proiectat numai de trei
saptămâni.
― Slab motiv! Trei saptămâni erau destulă vreme. Eu n-am
primit invitaţia aceea decât de o săptămână.
― Apoi, m-am temut mereu să-i vorbesc bătrânului.
― Care bătrân?
― Tată dumitale.
― Vă rog, domnule judecător, taţi nu are mai mult de patruzeci
şi cinci de ani, şi mi se pare că asta-i şi vârsta dumneavoastră.
Judecătorul rămase uluit: nicio femeie nu se încumetase până
acum să-i numere anii. Şi afurisita asta de fată îi dadea cu patru
ani mai mult decât avea!
Văzându-l mut, Ana adaose:
― Şi de ce n-aţi cutezat să-i vorbiţi tatei despre propunerea
dumneavoastră?
― Mă gândeam la unele scrupule.
― Ce fel de scrupule? Ale tatei sau ale mele?
― Ale dumitale.
― Şi care ar putea fi acelea?
Judecătorul privi la faţa enigmatică a fetei şi nu ştiu ce să
creadă: era naivă, ori impertinentă?
― Mă gândeam că, între excursionişti, dumneata nu ai avea un
cunoscut, decât pe mine. Alta era dacă aveai o soră, un frate, o
prietenă bună.
― Dar de unde ştiaţi dumneavoastră că printre cele o suta de
persoane, câte am aflat că participă la excursie, nu aş fi găsit şi
alţi cunoscuţi? Poate nu cuvântul aceşti aţi vrut să-l spuneţi, ci
altul.
― Altul?!
― Cred că nu de un cunoscut, ci de un protector era vorba.
Dar, stimate domnule judecător, dumneavoastră se vede că nu
ştiţi că tineretul de azi s-a scuturat de asămenea prejudecăţi. La
urma urmelor, de ce s-ar jena o fată să facă o excursie însoţită de
un domn cu o bună condiţie socială, care-i şi bine situat
materialiceşte, şi care vrea să-i deie astfel un premiu pentru că
învaţă bine, dar nu are mijloacele materiale necesare unei
asămenea excursii? Lumea de azi nu mai e lumea ruginită din
tinereţile dumneavoastră, domnule judecător. Dacă v-aţi
împiedicat de scrupule învechite, rău aţi făcut! şi, la drept
vorbind, n-aş fi crezut că nu cunoaşteţi tineretul de azi. Se spune
că, dimpotrivă, îl cunoaşteţi foarte bine.
― Domnişoară Muja, iată că suport consecinţele ezitării mele!
zise el, bucuros că fata se pregătea să iasă pe poartă.
― Altădată, pentru a nu întârzia, gândiţi-vă la scrupulele
dumneavoastră, nu ale altora. Bună-ziua, domnule Zamfir.
Îndrăcită fata! îşi zise judecătorul, uitându-se după ea cu o
expresie înciudată.
Peste zece zile Ana era acasă.
Veta, mamă-sa, fu foarte bucuroasa de sosirea ei şi nu mai ştia
cum s-o alinte. Apoi, după câteva zile, îşi dădu sama că bucuria ei
nu prea avea rost: Anei îi va fi urât acasă, singură-cuc. Adevărat
că în primele zile fata fusese veselă, că grădina, curtea, casa
răsunaseră de cântecele ei. Îi ajutase la plivitul straturilor de
legume, ba, cu toate protestele Vetei, luase şi sapa ca să-i ajute la
prăşitul de-al doilea al cucuruzului din grădină şi al cartofilor.
Dar, după câteva zile, mamă-sa trebuise să iasă la câmp, şi sară o
aflase pe Ana schimbată. Crezuse, ca şi Ion Muja, că fetei i se
urâse stând singură în casă, că nu-i plăcea mâncarea. Dar Ana
era schimbată din cu totul alt motiv. Ocupată cu împachetarea
lucrurilor pe care urma să le ia cu ea la ţară, nu avusese timp să
deschidă ultima scrisoare primită de la Dinu Marinescu în ziua
plecării ei acasă. Adu-cându-şi aminte de ea în chiar dimineaţa
acelei zile, o deschisese şi citise:
Domnişoară Ana,
Am avut azi cea mai neplăcută dezamăgire: nu te-am găsit la
Predeal, la familia Frunzescu. Mi s-a spus că, probabil, dumneata
te vei duce la mare şi în vara aceasta, în nădejdea că vei fi şi
dumneata cu ei, mi-am făcut şi eu rost de un concediu în iulie.
Familia Frunzescu mă asigurase că vei veni şi dumneata cu ei… E
oare cu putinţă să fii aşa de schimbăcioasă?
Probabil că acum când îţi scriu, dumneata eşti la mare sau te
pregăteşti de plecare la mare. N-am ştiut unde să-ţi scriu, aşa că
îţi trimit scrisoarea tot pe adresa liceului. Nădăjduiesc că, dacă
eşti plecată undeva, se va găsi la liceu o inimă milostivă care să-ţi
expedieze epistola acesta la adresa du-mitale actuală. Dacă te-ai
dus la mare, scrie-mi imediat, căci aş lăsa muntele şi aş veni şi eu
la mare, pe care o ador. Dacă aş şti că te vei duce de-abia în
august, aş pleca imediat la fabrică, la Iaşi, şi mi-aş lua concediu,
ori aş încerca să iau–căci nu ştiu dacă voi reuşi–în august… Vezi
la ce m-au adus capriciile dumitale, domnişoară Ana? Eu înţeleg
ca o fată frumoasă să aibă şi toane, numai să nu şi le descarce pe
pielea mea. Rada îmi spune că a fost sigură, până cu o zi înainte
de plecare, că vei veni şi dumneata. Nu am niciun drept, dar
parcă mi-ar părea bine să aflu şi eu ce te-a îndemnat să-ţi
schimbi hotărârea. Dacă aş şti că ai vrut să-mi faci anume mie în
ciudă, parcă tot m-aş mai mângâia, căci ar fi un semn că te-ai
gândit la mine. Te rog, lămureş-te-mă, scumpă domnişoară Ana,
căci ştii versul acela din… ― te las să ghiceşti dumneata autorul,
fiindcă eşti mai aproape de istoria literaturii române decât mine –
versul care spune: „Jalnic ard de viu, chinuit ca Nessus“.
Ana îşi simţi inima grea după ce citi rândurile lui Dinu.
Observase în anul din urmă răcirea Radei, înstrăinarea doamnei
Frunzescu, dar nu crezuse să fie atât de invidioase încât să
recurgă la minciună. Era sigură, bănuise încă din anul trecut, de
la mare, că e pizmuită şi de mamă, şi de fată, dar crezuse că e
ceva trecător, consecinţă a unei vanităţi rănite superficial. Nu
crezuse ca pizma lor să fie atât de gravă. Acum nu se mai putea
îndoi de motivul adevărat al înstrăinării lor: interesul amândurora
pentru acest inginer Marinescu… Dar de ce era nevoie să umble
cu minciuni? Să-l facă să creadă că va merge şi ea cu ele la
Predeal? Dar oare altfel Dinu nu s-ar fi dus la Predeal? şi, mai
ales, de ce să-i lase impresia lui Dinu că ea e o fată capricioasă,
care îşi schimbă hotărârile în ultima clipă, când ele nici nu i-au
pomenit vreodată de intenţia lor de a merge la Predeal şi nici nu i-
au făcut vreo aluzie despre o eventuală intenţie de-a o invita. Ea,
în locul lor, nu s-ar fi purtat aşa. Ce le împiedecase să spună
adevărul? Nu aveau nicio obligaţie s-o invite.
 Adevărul nu se poate ascunde niciodată. Şi, în cazul acesta, ea
se simţea datoare să-l lămurească pe Dinu, pentru ca el să nu o
creadă capabilă de asemenea capricii de prost-gust. Şi,
lămurindu-l, îi va spune tot adevărul!
Scrisoarea o întristase profund, pentru că-i spulberase o iluzie;
apreciase foarte mult prietenia Radei şi-i respectase pe toţi
membrii familiei Frunzescu. Chiar şi pe Jean, pe care îl iertase
pentru gestul lui nesocotit, îl preţuise de când renunţase la
plăcerea lui de a merge la mare numai ca să se poată duce ea. O
luase ca model de comportare în societate pe Rada, pe maică-sa.
Considerase că simpatia lor pentru ea era sinceră, fără
ascunzişuri, şi le iubise din toată inima. Dar iată că acum, când
era în joc un interes al lor, ele îşi renegau toată purtarea lor din
trecut!… Ori poate că nu era chiar o renegare, ci doar o simplă
manevră prin care urmăreau să o elimine pe ea din drumurile
Radei şi ale lui Dinu. Dar oare o asemena manevră–se întreba ea–
este demnă de clasa socială căreia îi aparţin doamna Frunzescu şi
Rada?
Ea nu se simţea cu nimic vinovată, Nu-şi pusese în gând să-l
câştige pe Dinu, nu se gândea, nici după convorbirea cu
directoarea, că ea s-ar putea căsători cu Dinu Marinescu. Pe de
altă parte, Ana îşi simţea inima grea pentru că scrisoarea
inginerului se deosebea de toate celelalte de mai înainte. Nu ştia
cum, dar simţea că Dinu era supărat când i-a scris, şi că motivul
supărării lui era cel pe care îl mărturisea: lipsa ei de la Predeal.
Conştiinţa aceasta deşteptă în sufletul ei o simţire nouă, cu care
intuia o legătură nouă, misterioasă între ea şi el, ceva ce nu o mai
lăsa să fie indiferentă, dar, în acelaşi timp, nici să se mai simtă
sigură de sine. Simţea că tânărul acesta face din ce în ce mai mult
parte din viaţa ei, şi odată cu tristeţea, se aduna în sufletu-i şi un
val aproape imperceptibil de căldură, o înviorare dulce, de o
dulceaţă nouă, imaterială.
Nu! Nu-l putea lăsa să o judece greşit! îi va răspunde
numaidecât!
Dar când puse mâna pe condei, îşi dădu sama că, pentru prima
oară de când îi scria, nu găsea cuvintele care să-i exprime exact
gândurile. Pentru că simţea nevoia nu numai să-i explice lui Dinu
cauza lipsei ei de la Predeal, ci să-l şi lămurească asupra ei însăşi.
Voia să-i mărturisească cinstit că ea nu e nici acum şi nu va fi
nici în august la mare şi nici în altă vilegiatură, ci la ea în sat…
Dacă nu-l va fi lămurit pâna acum Rada sau doamna Frunzescu!
Ceea ce, totuşi, nu putea crede.
De peste un an nu-i mai fusese greu să dezvăluie, înaintea
nimănui, poziţia socială a părinţilor săi. Dar acum îi era greu. I se
părea că se pregăteşte să sape o prăpastie între ea şi Dinu.
Mândria şi vanitatea ei din anii cruzi ai tinereţii pusese din nou
stăpânire pe ea, şi începu să regrete că n-a primit propunerea lui
Zamfir de a merge în excursia aceea, în Italia. Cum s-ar mai
răzbuna ea astfel şi pe Rada şi pe doamna Frunzescu! Să-i scrie
că, într-adevăr, şi-a schimbat pe neaşteptate hotărârea iniţială de
a merge la Predeal, pentru că, în ultima clipă i s-a oferit prilejul
de-a merge în Italia! Cât de uluiţi ar rămâne cei din familia
Frunzescu! şi cât de încurcat însuşi inginerul Marinescu! Desigur
că se va întreba cu cine a plecat în Italia. Ar vrea să-i vadă figura
când va afla că a fost invitată de judecătorul Zamfir! şi nu atât a
lui, cât figurile celor din familia Frunzescu!…
Dar răscolirea pornirilor ei dintâi nu dură mult. Nu! Nu regreta
că nu a primit invitaţia judecătorului. Ar fi fost ca o condamnare
la moarte pentru ea. Şi se revoltă împotriva sa însăşi pentru că-i
trecuse prin cap un asemenea gând.
Iată însă cât de greu îi este să-i spună lui Dinu adevărul! şi
totuşi simţea că trebuie să i-l spună! întreg? Nu putea, de-o pildă,
să-şi justifice absenţa de la Predeal spunând că aflase, în ultima
clipă, că i se îmbolnăvise mama?
Nu, nu putea! Trebuia să-i spună adevărul întreg. Fie şi numai
pentru a-i dovedi Radei că ea nu are intenţia de ai se pune în cale.
Scrise, totuşi cu mari eforturi, epistola.
Stimate domnule inginer,
De la liceu, mi-au trimis scrisoarea dumitale acasă, unde mă
aflu de vreo două săptămâni. Regret că s-a isprăvit corespondenţa
veselă de până acum. Abia în partea finală ţi-ai mai adus aminte
de ea, când ai citat versul acela al lui Eminescu. Cred că nu l-ai
ştiut pe dinafară, încolo, numai supărări, pentru care, însă, eu nu
sunt vinovată. Trebuie să ştii cinstit, domnule inginer, că pe mine
nu mă vei întâlni nici în luna asta, nici în august la mare, nici
într-alt loc de vilegiatură. Anul trecut am fost la mare prin
bunăvoinţa familiei Frunzescu. Dar cred că ştii că eu nu mă
înrudesc cu familia Frunzescu. Aşa că nu puteam să fiu invitată
în fiecare vară. Anul acesta nu m-au invitat şi nici nu am ştiut
când şi unde merg în vacanţă. Spun aceasta numai pentru a-ţi
dovedi că nu sunt o fată chiar atât de capricioasă încât să-mi
schimb hotărârile de la o zi la alta. De ce nu voi merge la mare
sau într-alt loc? Pentru că nu am mijloace materiale. Tata e un
simplu aprod la tribunal, iar mama stă acasă şi se ocupă de
gospodărie. Aşa că vilegiatura din vara trecută a fost o excepţie,
prima şi ultima din viaţa mea–cred. Nu mă simt însă din cauza
asta nenorocită. Acasă, în satul meu, mă simt foarte bine. Şi
încep să întru în rândul fetelor despre care dumneata mi-ai scris
odată că le adori: încep să fac bucătărie. Mama e dusă mereu la
câmp, şi eu am prilejul să-mi pun în practică cunoştinţele din
cursul de menaj de la liceu. Şi mi se pare că reuşesc. N-am
încercat până acum să-mi fac singură o rochie. Dar voi încerca.
Proastă nu-s, iar dumneata nu adori decât fetele care se pricep şi
la bucătărie şi la croit. Sau te lepezi de ce ai afirmat? Să nu o faci,
deoarece, cât mă priveşte pe mine cea de acum, declaraţia
dumitale îmi serveşte de stimulent. Deşteaptă sunt, dar îmi pare
că sunt cam leneşă. De-altfel, cărei fete nu-i place să fie
admirată? Mi se pare că mai ales unele au nevoie de admiraţia
bărbaţilor: cele sortite să nu treacă niciodată de acest prag… Cred
că ţi-am spus destule pentru a te bucura în toată voia de
vilegiatura de la Predeal, ceea ce îţi doresc din toată inima, nu
numai dumitale, ci şi Radei şi doamnei Frunzescu. Am pus punct
şi am uitat să mai întreb ceva: e adevărat ce se zvoneşte, că vă
logodiţi în vara asta? Dacă ar fi aşa, la logodnă aş vrea să fiu
invitată şi eu. Şi-acum mă grăbesc să pun lemne pe foc, că se
stinge de când scriu. Se însărează şi vreau s-o aştept pe mama cu
o mâncare caldă.
După ce duse scrisoarea la poştă, Ana se simţi eliberată de o
grea povară, şi începu să umple iar curtea şi grădina cu cântecele
ei, spre marea bucurie a mamei sale.
Se împrieteni, în scurtă vreme, şi cu tineretul din sat care
frecventa şcolile din oraş: fetele preotului, ale învăţătorului, băieţii
notarului ― studenţi, unul la drept, altul la medicină ―, şi cu toţi
ceilalţi. Mai ales după ce, la o săptămână, primi răspunsul
inginerului Marinescu. Citind scrisoarea lui, se simţi recreată ca
după o baie răcoritoare, şi-i crescu pofta de viaţă într-un chip
care le cam speria pe fetele preotului: punea la cale fel de fel de
năzdrăvănii cu tineretul din sat. Dinu Marinescu revenise la
vechiul lui stil epistolar, care o încântase pe Ana.
Domnişoară Ana,
 Scrisoarea dumitale a explodat aici ca o bombă, îmi venea să
strig mereu, ca în romanele medievale faimoşii cavaleri: „Mii de
draci!. Ba cred c-am şi strigat, căci eram singur în camera mea de
la hotel, iar cei din camerele vecine erau duşi cu toţii la plimbare.
Aşadar trăim între mistificare şi felonie! începutul e bun pentru
că eu cred că unde nu-şi vâră cât de cât Michiduţă coada, nu ies
lucrurile bine. Numai cât se cere să nu-şi întindă dumnealui
întreaga coadă pe care şi-o ţine încolăcită, că-i lungă detot, ci să
zvâcnească numai aşa, din sfârcul ei, ca şi când s-ar apăra de
muşte. Şi se mai cere să fie şi oamenii, în treburile cărora se
amestecă, inteligenţi, cum mi se pare că suntem amândoi. Dar
bomba care a explodat m-a şi pus puţin pe gânduri. Ba, pentru ca
să nu fiu sincer detot, m-a speriat. E bine ca o fată să fie
curajoasă, deşi calitatea asta se cere în primul rând bărbatului.
Să fie îndrăzneaţă, dar nu chiar atât de îndrăzneaţă ca dumneata.
Ce te-a silit să te spovedeşti ca subt patrafir, când ştiai că eu nu
sunt preot? Cred că numai pentru că nu ţi-a fost frică de nimic,
înţeleg: de nicio consecinţă. Nu spun că nu mi-ar plăcea un astfel
de curaj, dar mă gândesc că o fată ca dumneata, dacă s-ar mărita
şi ar avea plăcerea să-şi înşele bărbatul, i-ar spune încă înainte
de săvârşirea faptei. Oricum, trebuie să recunoşti că o astfel de
femeie e redutabilă…
Aşadară, eşti ca soarele de biserică: săracă! Trebuie să
recunosc că sărăcia nu poate fi plăcută, mai ales pentru o femeie
care vrea să joace un rol în societate. Va încerca pe toate căile să
scape de ea ― de sărăcie! ―şi când se va vedea pe culmea
biruinţei, atunci, de fapt, va fi ajuns în fundul prăpastiei. Dacă nu
ai fi destul de inteligentă ca să înţelegi ce-ţi spun, aş prefera să
nu ştii despre ce este vorba… Dacă nu mă înşel, dumneata călcai
odată ca cineva care voia să ajungă departe. Dar poate că m-am
înşelat, în tot cazul, azi nu mai eşti aşa, şi te felicit. Când cineva
se predă cu arme şi cu bagaje şi se întoarce la bucătărie, nu mai
poate fi primejdios şi primejduit în drumul ascensiunii. Dumneata
nu mai eşti azi primejdioasă nici pentru propria-ţi persoană, nici
pentru alţii, decât prin curajul dumitale. Aş dori să ştiu ce te-a
adus cu totul pe calea cea dreaptă. Sau poate că nu te-am
cunoscut eu bine?… Dumneata ai fost întotdeauna numai
curajoasă şi niciodată altfel? ţi-a plăcut să joci lumea pe degete
numai pentru a te distra? E posibil, deşi eu am remarcat şi câteva
ieşiri mai… îndrăzneţe la dumneata. Iar astfel de atitudini nu iau
decât femeile care vor să ajungă cu orice preţ. De unde ştiu?
Doamne, dar eu n-am nici pe departe curajul dumitale, şi poate
de aceea mi se pare că începe să-mi fie frică de dumneata,
domnişoară Ana!
Ţi-aş mulţumi de scrisoare, şi nu pot. Groaznică deziluzie! Te-
am crezut milionară, ba chiar multimilionară, pentru că, un
milion, azi, ce mai valorează? Nu-ţi poţi cumpăra cu el nici măcar
o garsonieră la etajul al zecelea, dar încă un apartament comod,
cum li s-ar cuveni unor tineri căsătoriţi!
Şi totuşi, alt motiv, cu mult mai grav, am, pentru care nu-ţi pot
mulţumi pentru scrisoare: înghit mereu ceva acru de când văd în
ce mistificări poate fi împins cineva. Şi cineva care nu are curajul
dumitale, domnişoară Ana, să spuie adevărul în faţă. Fii deci
sigură că de scrisoarea ce mi-ai trimis nu va afla nimic nici Rada,
nici doamna Frunzescu. De-altfel, nici nu le priveşte pe ele, ci
numai pe mine. Pentru ele n-ar constitui de-altfel nicio noutate.
Se vorbeşte de logodna mea cu Rada în vara aceasta? Lumea nu-i
bine informată. Nu mă voi logodi înainte ca dumneata să fi reuşit
a ieşi o bună bucătăreasă şi o excelentă croitoreasă. Vezi şi fii
sârguitoare, dacă ţii cât de cât să mă gândesc mai devreme la
logodnă. Nu ştiu cât voi mai sta acrit pe aci. Mi se pare că o s-o
cam şterg!
Scrisoarea lui Dinu îi însenină sufletul, înţelegea limpede din ea
că el nu s-a prea speriat de condiţia socială umilă a părinţilor ei,
că l-a surprins neplăcut manevra Radei şi a mamei sale. Părea că
scăpase de o greutate mare, care-i apăsa pe inimă, şi se simţea
uşoară ca un fulg. Ce bine-i părea ca a fost sinceră şi i-a dezvăluit
adevărul întreg, realitatea. Simţea că atitudinea aceasta a ridicat-
o în ochii lui. Poate că avea dreptate directoarea când a zis că
inginerul trebuie să fie un om deosebit; altul, în locul lui, ar fi
folosit mărturisirea ei drept un prilej pentru a bate în retragere.
Pe când Dinu părea că, dimpotrivă, abia acum se interesa mai
mult de ea.
Ana nu auzise nimic, desigur, despre o eventuală logodnă a
Radei cu Dinu în vara aceasta. Ştia însă că familia Frunzescu o
dorea, iar Rada era numai bună de logodit: tocmai terminase
liceul. Nu-i pusese totuşi întrebarea în glumă, ci minată de
înclinarea ei spre cochetărie. Voia ca Dinu, citindu-i rândurile, să
o pună în cumpănă pe Rada cu ea şi să aleagă. Părea că alesese.
Simţea că între ea şi Dinu se ţesuse, fără ca dânsa să-şi deie
sama, o pânză de sentimente comune, uşoară, imaterială, şi
simţământul acesta o bucura, deşi în sine recunoştea cu tristeţe
că lucrul acesta nu avea niciun rost. Îi plăcea să întreţină
corespondenţa cu el. Nu din cochetărie, ci pentru că-i era
simpatic, îi plăcea felul lui de a scrie, umorul lui, prietenia sinceră
şi caldă ce se citea printre rândurile lui, felul lui de a-şi spune
părerea despre chestiunile grave ce se iveau între ei. Începea să-l
cunoască. Ba, ceva mai mult, începea să aibă încredere în el. De-o
pildă, ea n-ar fi cutezat să-i scrie că familia Frunzescu n-a invitat-
o în vacanţa aceasta, dacă n-ar fi avut încredere în caracterul lui,
dacă n-ar fi fost sigură că Dinu nu le va spune nimic, nu va face
nicio aluzie de faţă cu doamna Frunzescu şi cu Rada.
Oare nu cumva această încredere era un început de iubire? Nu
ştia ce să creadă şi nici nu voia să se gândească anume, îi era de-
ajuns că scrisorile lui îi limpezeau sufletul. Şi mai ales ultima
scrisoare. Iată, nu mai era supărată nici pe Rada şi nici pe
doamna Frunzescu pentru manevra de care se folosiseră, îşi
aveau şi ele planurile şi interesele lor şi le apăraseră cum
putuseră şi cum se pricepuseră.
Cu toate protestele mamei sale, Ana îşi luă pe samă grija casei,
a curţii, a grădinii, a bucătăriei. Dereteca, mătura, curăţa, plivea,
săpa, tăia buruienile de pe lângă garduri, se îngrijea de cloşti, de
puii mai mărişori. Din când în când îi cerea măică-sii lămuriri,
instrucţiuni, în scurtă vreme ajunse o foarte harnică gospodină, şi
toată casa şi curtea străluceau de curăţenie, în toate dimineţile
purta război crunt cu muştele, până o alunga şi pe cea din urmă
din casă. Numai cu bucătăria mergea mai greu. Trebui să ia
multe lecţii de la maică-sa, pentru că reţetele învăţate în orele de
menaj nu o prea ajutau: nu avea varietatea de elemente indicate
în cărţi. Zarzavat, ouă, lapte, pui–din acestea trebuia să compună
şi amiaza şi cina. Veta-i arătă mâncări simple dar foarte gustoase.
Dintr-o ştofă subţire, de vară, sură cu picăţele albe, cuteză să-
şi facă o rochie de casă. Când se văzu mai întâi în ea, începu să
râdă: părea cu mult mai înaltă şi mai subţire.
În afară de uniformă, mai avea două-trei rochii şi bluze din vara
trecută. Rochiile îi rămăseseră cam scurte. În cursul anului nu-şi
făcuse decât una, în atelierul internatului.

XVIII
Tinerii elevi şi studenţi din sat se întâlneau, de obicei, sară,
după cină, la plimbare pe uliţa principală. Peste zi nu se prea
vedeau. Vreo câţiva normalişti şi elevi de liceu urmau încă pilda
înaintaşilor lor dinainte de unire, ieşind zilnic cu părinţii la câmp:
la sapă, la fân, la secere. Liceenii din clasele inferioare păşteau
vitele, alături de frăţiorii lor mai mici, rămaşi acasă. Cei ce ajutau
părinţilor la muncile câmpului, erau, sară, de obicei, osteniţi, şi,
după ce măsurau, în grup, de două-trei ori uliţa lungă, se duceau
acasă, la culcare. Alţii nici nu ieşeau la plimbare decât dumineca.
Ana îşi dădu sama cu uimire că din satul ei se ridicaseră câţiva
intelectuali pe care ea nu-i cunoscuse până acum: trei studenţi şi
cele două fete ale preotului, din care una era profesoară de
aproape doi ani, iar cealaltă, proaspătă licenţiată în litere. Intră în
rândul lor, la început cu destulă sfială: nu ştia cum să se poarte
cu ei–cum te porţi cu nişte domnişori şi domnişoare de la oraş,
sau după obiceiul satului? Pentru că ea, de când dezbrăcase
uniforma de liceana, avea mereu senzaţia că a revenit la libertatea
şi la natura ei dintâi. Însăşi casa părintească, satul, regiunile
cunoscute, îndeletnicirile ei de-acum o făceau să se desprindă de
întreaga conduită de la oraş şi să revie la felul ei de purtare de
când avea treisprezece ani. Dar oare şi ceilalţi erau la fel? Era, de
pildă, nevoie să li se prezinte, când toţi ştiau că e fata Vetei şi a
lui Ion Muja? Ceva părea să-i spună că domnişorii şi
domnişoarele de aici nu semănau cu cunoştinţele ei din liceu, din
societate, de la mare, şi totuşi stătea la îndoială dacă să-i
agrăiască pe nume, ori să le zică domnule şi domnişoară.
Birui în cele din urmă firea ei cea adevărată, de acasă, şi într-o
sară–la câteva zile după primirea scrisorii lui Dinu –dădu buzna,
între ei, începând să le strângă cu însufleţire mâinile şi să le
spună cât îi pare de rău că n-a petrecut toate vacanţele împreună
cu ei.
Impresia pe care o făcu băieţilor fu dintre cele mai bune, dar
fata preotului, profesoară, cam strâmbă din nas.
Ana băgă de samă că le-a rupt o conversaţie, pe care fata cea
mică a preotului, care îşi luase de curând licenţa, tot încerca să o
lege din nou. Dar nu putut opri iureşul Anei. Ea, dusă de năvala
bucuriei sale, le povesti, într-o cascada de vorbe, tot ce-i putea
interesa despre persoana ei şi voi să afle tot ce încă nu ştia despre
ceilalţi.
― Dar e un adevărat interogatoriu ceea ce faci dumneata,
domnişoară Muja! zise râzând unul din studenţi.
 Ana se opri o clipă. Aşadar, şi ei îşi spun domn şi domnişoară!
Ori poate îi ziceau numai ei, fiindcă nu era: din grupul lor? Va
afla îndată! şi apoi, nu era obişnuită să i se spună domnişoară
Muja decât în clasă. Toată lumea îi spunea domnişoară Ana. Nici
nu-i prea plăcea numele ăsta de Muja. A mugi era o vorbă cu care
o năcăjeau colegii şi colegele ei în şcoala primară, aici, în şcoala
din sat, pe vremuri.
― Interogatoriu? ― zise ea. Nu cred! Cred că am datoria să vă
informez despre mine şi să aflu tot ce poate fi interesant despre
consătenii mei pe care abia-i cunosc. Mie-mi place ca de la
început lucrurile să fie limpezi. Clara pacta, honi amici. Nu-i bine
spus? Parcă acesta era principiul strămoşilor noştri romani! şi
dumneata, care studiezi dreptul roman–zise ea, adresându-se
studentului care spusese că-i supune unui adevărat
interogatoriu–dumneata trăbă să-l cunoşti.
― Da, ai dreptate. Ai putea să te înscri şi dumneta la drept.
Cred că ai o capacitate deosebită de a desluşi lucrurile. Şi asta e o
calitate proprie advocaţilor.
― Păi, chiar mă gândesc să mă înscriu!
― Nu mai spune! Până acum sunt puţine studente la drept.
― Cu mine va fi una mai mult.
― Vorbeşti serios, domnişoară Muja? întrebă profesoara.
― De ce nu? Dar încă nu-s hotărâtă dacă să dau examen la
drept sau la medicina.
― Dar am auzit că ai fost mereu prima în clasă. Nu te atrag
literele? Nu ţi-ar place să fii profesoară, ca mine?
― De dragul dumitale, care trăbă că eşti o profesoară foarte
simpatică, fiindcă dumneata eşti frumoasă, aş zice da.
Însă aş minţi.
Profesoarei i se destinseră, în sfârşit, buzele, pe care le ţinuse
strânse de când li se alăturase Ana. Râse înveselită şi
Întrebă:
― Dar numai profesoarele frumoase sunt simpatice?
― Numai! Asta o ştiu din experienţă. Cele urâte sunt
răutăcioase şi pizmaşe.
Se înveseliră toţi.
― Şi nu ţi-ar conveni să te faci profesoară?
― Ba mi-a trecut prin cap şi gândul, ăsta. Dar am ajuns la
concluzia că-n ziua de azi poţi câştiga mai bine ca advocat sau ca
medic.
 ― Auzi, frate! ―se miră unul dintre studenţii în medicină. După
dumneata criteriul alegerii carierei e câştigul?
― Cred că e un criteriu firesc pentru o fată săracă.
― Şi, de pildă, cum crezi dumneata că ai face avere cu
advocatura? ― întrebă studentul în drept. Mi se pare că
advocaţilor, în ziua de azi, numai bine nu le merge.
― Eu aş face parale.
― Sunt foarte curios să ştiu cum, şi te asigur că nu mă voi
folosi de reţeta dumitale.
― De pildă, nu aş primi decât acţiuni de divorţ. Sunt atâtea
divorţuri azi, că poţi să te-mbogăţeşti aproape fără să-ţi dai sama.
Râseră toţi. Gheaţa era spartă, şi, băgând de samă că toata
lumea din grup se tutuia, propuse să se bucure şi dânsa de acest
privilegiu.
― Afară de doamna profesoară, desigur, îşi sfârşi ea pledoaria.
― Şi cum să-ţi spunem? Ana, Anişoara, Anica, Anuţa? întrebă
celălalt student la medicină.
― Anişoara nu mai sunt, nici Anuţă. Anica nu-mi place. Îmi
pare alt nume. Spuneţi-mi Ana, că-s mare. Aş putea fi, cu câţi ani
am, studentă. Pe mine m-au dat părinţii mai târziu la şcoală.
― Dar dacă te-ai face doctor, ce specialitate ţi-ai alege?
― Cred că, dentiscă. Alte hohote de râs urmară.
― E specialitatea cea mai rentabilă. Sălile de aşteptare în
cabinetele dentiştilor gem mereu de lume. După alţi bolnavi trăbă
să alergi tu; cei cu dureri de dinţi aleargă ei după doctor.
― Foarte bine motivat!
Fata cea mică a preotului reuşi, în sfârşit, să lege iar
conversaţia de acolo de unde fusese întreruptă la venirea Anei.
Atenţia Anei fu captivată numaidecât, şi ea începu să asculte
atentă, ferindu-se de a întra în discuţie.
― Încă nu a precizat nimeni ce se înţălege la noi, subt cuvântul
generaţie–reluă firul fata cea mică a preotului. După părerea mea,
generaţiile noi înaintează prea repede. Fiecare promoţie se
consideră o generaţie, în felul acesta, într-un veac ar fi o sută de
generaţii, ceea ce, desigur, e absurd.
― Da, e o mare exagerare! Chiar dacă nu fiecare promoţie, dar
cel puţin la cinci ani una se declară generaţie. De câte ori se
găsesc câţiva ambiţioşi care pot aduna un grup în jurul lor, gata
generaţia! Avem cel puţin trei generaţii de felul aceşti până acum.
Deşi e limpede că, în realitate, nu e decât una, generaţia de după
unire. Şi anume, aceea care a continuat lupta naţională, şi întreg
tineretul care i s-a alăturat odată cu trecerea anilor.
― E limpede că generaţia nu e determinată de vrâstă, sau „mai
bine zis, numai de vrâstă, ci şi de identitatea mentalităţii, de
acelaşi ideal, interveni profesoara.
La discuţie participau toţi cei din grup, afară de Ana.
― Şi toţi aceia care nu-şi mai pun nici-o nădejde în partidele
politice existente, toţi cei deziluzionaţi de bătrâni.
― Dacă lărgim în felul acesta sfera, ajungem prea departe. Sunt
şi bătrâni, şi bărbaţi în puterea vrâstei care nu mai cred în
partidele politice actuale, care stau deoparte. După părerea ta, ar
trebui să-i primim în generaţie şi pe aceştia.
― De ce nu? într-o mişcare naţională, trăbă folosită orice
energie disponibilă. Avem nevoie nu numai de însufleţire, ci şi de
experienţă, de cunoştinţe. Problemele pe care şi le-a pus mişcarea
studenţească sunt foarte variate şi foarte greu de rezolvat.
― Nu! protestară mai multe glasuri.
― Dacă primim între noi oameni învechiţi în rele, n-am făcut
nimic. E nevoie de suflete curate şi dezinteresate, cum numai
tinerii le pot avea.
― Şi tinerele! adaogă zâmbind licenţiata.
― Mai ales ele! în idealism şi în curaj, fetele ne întrec mereu.
Făcură apoi un aspru rechizitoriu partidelor politice, luându-le
pe rând. Toate erau decăzute. Toate erau materialiste. Toate erau
cetăţui închise, organizate pentru promovarea, intereselor
personale ale membrilor marcanţi, pentru ajungerea la slujbe şi la
situaţii gras remunerate. Niciunul din partide nu fusese până
acum un sincer promotor al desfiinţării cumulului şi sinecurilor.
Întreg tineretul era scandalizat şi revoltat din cauza şomajului, pe
când grangurii politici şi rubedeniile lor deţineau câte trei-patru
posturi.
Pe măsură ce vorbeau, se înflăcărau. Părerea care răzbătea
mereu din discuţie, ca flacările focului printre vreascurile uscate,
era că numai o înlocuire totală a clasei conducătoare, bătrâne şi
corupte, de către tineret, poate aduce o regenerare a moravurilor,
o radicală schimbare în bine a României. Altfel, zadarnice sunt
toate eforturile spre înălţare culturală. Tineretul învaţă degeaba.
Majoritatea celor cinstiţi şi idealişti ajung curând nişte
deziluzionaţi. Stau cu diplomele în mâna şi nu le dă nimeni de
lucru.
 Ana simţi că grupul acesta de tineri nu vorbeşte ca să se
distreze, ca să-şi petreacă în vacanţă. Puneau problemele
preocupaţi şi serioşi, ca şi când s-ar fi aflat în faţa unei. Primejdii.
Această primejdie ea nu o văzuse niciodată, nu o simţise
niciodată. Singura ei suferinţă era lipsa averii… Ba da, îşi aduse
ea aminte, o dată se izbiseră şi ai ei de ceva asemănător: când,
din cauzi căderii unui guvern, tatăl ei fusese dat afara din umilul
serviciu de cursor la bancă. Nu s-a gândit atunci şi ea cu ură la
oamenii aceia? Dar discuţiile politice nu o atrăseseră niciodată, în
internat, fetele nu discutau politică. Când era invitată în familiile
colegelor ei şi se începea vreo discuţie politică, ea se izola într-un
colţ, cu tineri şi tinere de vârsta ei, sau mai mici, şi vorbeau
despre alte lucruri. Nici măcar nu bănuise până acum ca pot
exista fete care să se pasioneze de politică.
Totuşi, acum, ascultându-i pe aceşti tineri, avea senzaţia că ei
discutau o problemă serioasă şi foarte importantă: o întreagă
clasă socială ― clasa conducătoare ― era condamnată de către
aceşti tineri fii ai satului, cu puţin mai vârstnici decât ea. Din
această clasă făceau parte şi cei care o deziluzionaseră şi pe ea.
Aşadar era cam pe aceeaşi linie cu acest tineret, făcea şi ea parte
deci din… generaţie.
Desigur, deziluzia ei era de altă natură. Ea nu se gândise până
acum nici la problema cumulului, nici la cei ce obţin beneficii
grase de pe urma relaţiilor şi protecţiilor politice, nici la cei care,
deşi titraţi, rămân pe drumuri după obţinere titlurilor academice,
fără mijloace de existenţă. Cuvântul şomer era nou pentru ea. Dar
poate că toate scăderile care o deziluzionaseră erau strâns legate
de cele discutate în grupul acesta de tineri… Dacă ar fi înlăturată
actuala clasă conducătoare, poate că ar urma o schimbare în
însăşi structura morală a societăţii…
Continuă să urmărească cu atenţie discuţia şi argumentările
tinerilor, până când, la un moment dat, studentul în drept se
adresă, întrebând-o:
― Tu nu ai nici-o părere? Faci parte din apele morţilor?
― Ce părere vreai să am? E întâia discuţie de felul acesta pe
care o aud. În internat nu se face politică.
― Dar noi avem aderente şi printre elevele de liceu!
― Tot ce se poate. Eu însă n-am avut, până acum, alte
preocupări decât lecţiile.
― Cum am bănuit! Iată, priviţi să vedeţi cum arată o înotătoare
în apele morţilor! Aşa le spunem noi celor pe care nu-i interesează
problemele sociale.
― Te înşăli dacă crezi că nu mă interesează. Numai cât, până
acum n-am avut ambiţia să port de grijă unei colectivităţi. Mi-au
fost deajuns năcazurile mele şi efortul de a le înfrânge. Văd că
alţii au preocupări cu mult mai mari, mai generale.
― Dar este evident, Ano, că individul nu se poate mântui decât
prin colectivitate. Pornind la luptă singur împotriva păturii
conducătoare –îmbătrânită în rele, e adevărat, dar care are
puterea în mână–nu poţi avea sorţi de izbândă… De aceea
generaţia tânără de după unire vrea să se organizeze şi să poarte
o luptă comună pentru interesul comun.
Ana se gândi un răstimp, apoi zise:
― Aş admite această luptă într-un singur caz, sau, mai bine zis,
cu o singură condiţie prealabilă.
― Şi anume?
― Dacă cei care o încep, o organizează şi vor să o poarte sunt
mai buni decât cei care trăbă să fie înlăturaţi. Eu, în locul vostru,
n-aş avea drept criteriu generaţia, ci calitatea; oamenilor. Aş face
mai întâi selecţia oamenilor cu care pornesc la luptă.
Grupul se opri.
― Mi se pare că dumneata baţi, cum se zice, la uşi deschise.
― Ce vreai să spui?
― Văd că nu cunoşti principiul nostru de bază. Suntem de
perfect acord.
― Mă bucur! ―răspunse cu un surâs ironic, Ana. ―şi cum se
face, la dumneavoastră în generaţie, selecţia? Vă luaţi după
declaraţiile fiecăruia? Prestaţi vrun jurământ? Dacă acesta e
criteriul vostru de selecţie, n-aţi făcut nimic! Că cineva e mai bun
sau mai rău decât bătrânii din clasa conducătoare împotriva
căreia luptaţi, nu se poate şti din vorbele, ci numai din faptele lui.
Iar tineretul şcolar şi universitar nu a făptuit, până acum, nimic.
― Ce vorbă e asta că tineretul nu a făptuit nimic?
― Pentru că n-a avut prilejul să trăiască, să acţioneze.. Un
licean sau un student, după opinia mea, are o singură
posibilitatea de a făptui ceva, de a realiza: să înveţe. După cum
văd, generaţia voastră vrea să se organizeze. Ei bine, eu cred că
trăbă s-aveţi un singur criteriu de selecţie: sporul la carte, la
examene, şi purtarea bună, corectă şi cinstită… Primiţi voi în
organizaţie numai pe cei mai buni studenţi şi pe cei cu cea mai
bună atitudine morală?
― Uite, domnule, de unde sare… radicala!
― Fără radicalism în selectarea oamenilor nu veţi putea face
nicio schimbare în societate. Va fi o simplă înlocuire de oameni–
scoală-te tu ca să m-aşăd eu–nu o schimbare socială. Cu alte
cuvinte, veţi face exact ceea ce vă plângeţi că lac partidele politice
îmbătrânite-n răle. Nu stă scris în fruntea nimănui că, dacă e
tânăr, e şi idealist, şi moral, şi cinstit.
― Ai tu experienţă politică, de vorbeşti aşa?
― Eu, după cum v-am spus, nu am experienţă politică. Totuşi
mi se pare că şi în selecţia politică se potriveşte proverbul că nu-i
aur tot ce luceşte.
― Totuşi, pentru că văd că ai spirit critic, ai putea să ne spui ce
scăderi ai găsit în… generaţia noastră?
― Poate că am să vi le spun cu alt prilej, după ce mă voi mai
gândi. Acum vă rog să continuaţi; eu voi urmări cu cel mai mare
interes discuţia voastră. Şi, cine ştie ― adaogă, surâzând, Ana ―
poate că, ascultându-vă, voi descoperi câteva scăderi ale…
generaţiei.
Se plimbară şi discutară, până târziu, despre mai multe
chestiuni. Se vorbi şi despre noile curente politice care începeau
să capteze atenţia opiniei publice europene şi chiar mondiale:
mişcările extremiste de stânga şi de dreapta.
Din sară aceea, de cât ori vedea grupul la plimbare, Ana i se
alătura şi ea; uneori tăcea şi asculta cu încordare conversaţia;
alteori izbucnea în ea spiritul de harţă, şi, cuprinsă de o vervă
îndrăcită, participa şi ea la discuţii.
La început fetele se supărară şi nu se feriră să declare–e
adevărat, în lipsa Anei–că e o fată prost-crescută, cu toate că
petrecuse atâţia ani în internat. Profesoara declară sentenţios:
― Regret că am primit-o în grupul nostru. E nu numai foarte
cutezătoare, dar chiar obraznică! Se vede lipsa educaţiei de-acasă.
Dar băieţii nu erau de părerea fetelor, şi în scurtă vreme se
convinseră şi ele că Ana nu era obraznică, ci spirituală, cu replici
prompte şi tăioase, şi că de cele mai multe ori zefle-melile ei
ţinteau opiniile ce se dovedeau, în discuţie, greşite.
Într-o sară, unul din medicinişti începu să-i descrie pe câţiva
dintre profesorii lui în culorile cele mai negre. Erau răi, nedrepţi,
invidioşi pe alţi colegi, şi, mai presus de toate, erau de dispreţuit
pentru că-i protejau pe studenţii evrei, de la care încasau bani.
Unii erau imorali pentru că dădeau lecţii particulare studentelor
evreice şi aveau raporturi ruşinoase cu acestea.
― Eu nu înţăleg–zise celălalt student în medicină–de ce faci tu
deosebire asta între români şi evrei. Eşti nedrept, de vreme ce
toată lumea ştie, în facultatea noastră, cum trec examenele atâtea
studente românce. Pe câteva le ştii şi tu, că au ajuns de le arată
lumea cu degetul. Dragul meu imoralitatea nu ţine de
naţionalitate. Ea e în atmosfera vremii noastre. E o chestiune
banală, care nu mai interesează pe nimeni. Ştiu şi eu ce să zic?
Poate că e firesc să fie aşa. Omul, cu necesităţile lui fiziologice, e
un fel de animal Instinctul e legea fundamentală a existenţei;
legile morale se luptă zadarnic împotriva lui.
― Vorbeşti de parc-ai fi cetit pamfletul acela infam al lui Leon
Blum asupra libertăţii sexelor, spuse profesoara, fără a părea
totuşi prea scandalizată.
― Nu l-am cetit, dar eu studiez medicina. Şi încep să cunosc
tainele vieţii animalice a omului. Tineret curat, tineret pur, cum îl
pretind legile morale, putea fi în timpurile când fetele se măritau
la patrusprezece ani şi când, la douăzeci şi doi de ani, un tânăr
putea avea o carieră. Astăzi, iată, noi batem pragul al treizecilea
când ajungem la examenul de diplomă. Şi nici la treizeci de ani nu
ne putem gândi la căsătorie, pentru că trăbă să întrăm într-o
slujbă, iar salariul de începător e atât de mic, încât abia ne putem
susţine pe noi singuri. De familie nici vorbă nu poate fi! Ce vreţi?
şi studenţii şi studentele de azi îşi petrec tinereţea învăţând. Dar
în vremea asta nimic şi nimeni nu poate suprima trebuinţele
organice ale trupului nostru.
― Din punct de vedere ştiinţific, poate că ai dreptate–zise
studentul în drept. Dar asta nu explica purtarea acelor studente
care îşi iau examenele cum aţi spus voi. Aici nu-mai este vorba de
fiziologie, după părerea mea, ci de corupţie, de depravare.
― Dar atunci ar trebui numit corupţie şi traiul în comun, fără
căsătorie, al atâtor studenţi şi studente!
― Desigur. Cred însă că nu te gândeşti la asămenea situaţii ca
la nişte fapte obişnuite, ci ca la nişte excepţii, cum şi, probabil,
sunt.
― Cunosc prea multe cazuri pentru a putea vorbi de excepţii.
După mine, din motivele arătate, fenomenul este explicabil şi
justificat.
― Exagerezi îngrozitor ― spuseră cele două fete. Şi noi am fost
studente, şi noi am avut colege. Suntem convinse că nu poate fi
vorba decât de excepţii.
― Voi! Dar cine credeţi că ar fi venit, dintre cunoscutele voastre,
să vă spună adevărul despre cum trăieşte?
Ana asculta palidă. Auzea lucruri îngrozitoare care-i biciuiau
puritatea mai sângeros decât promisouitatea trupurilor; semigoale
de pe plajă.
― Fiecare e liber să aibă părerea lui. Eu privesc lucrurile subt
raportul condiţiilor în care, azi, un băiat sau o fată poate ajunge
să-şi facă o carieră. Desigur că există şi un tineret cinstit, cu
educaţie temeinică, cu pilde bune în familie. Cei care fac parte din
acest tineret rezistă mai bine impulsurilor vrâstei, mediului,
ispitei luxului. Dar au intrat în facultăţi şi atâtea elemente, băieţi
şi fete, pentru care totul e diploma, asigurarea unui mijloc de
existenţa. Pentru aceştia ţinta unică este de a răzbate cu orice
preţ. Aceştia, cred că aţi observat şi voi, nu prea au scrupule
morale.
Ana folosi pauza ce se ivi în discuţie pentru a întreba:
― Şi aceasta e generaţia revoluţionară?
― Cum revoluţionară?
― Aşa se numeşte o generaţie ce vrea să se substituie alteia la
conducerea unei societăţi.
― Dacă foloseşte şi mijloace revoluţionare…
― Problema e următoarea: grozăviile despre care vorbiţi sunt
apariţii noi în viaţa socială românească?
― Relativ noi. S-au ivit în vremurile schimbate de după jăzboi.
― Şi cangrena aceasta roade şi trupul generaţiei tinere?
― Ce expresii apocaliptice foloseşti! E un fenomen
contemporan, Ano, şi atâta tot. Ca şi dansul, muzica, literatura,
pictura de azi. Toate mustesc de sexualitate. Sper că nu te revoltă
expresia.
― În cazul acesta, generaţia voastră nu are nici-un drept, nici
să o critice, nici s-o schimbe pe cea de la conducere. Afară de
cazul că între voi nu sunt astfel de tipuri imorale.
Cei doi medicinişti începură să râdă. Anei i se păru că râsul lor
era indecent.
― N-am putea spune că generaţia noastră, sau, mai exact spus,
tinerii din organizaţia noastră studenţească sunt nişte călugări,
iar organizaţia o mănăstire. Dar tu eşti prea tânără pentru a
pricepe unele lucruri…
 ― Mi se pare că vă înşălaţi! E adevărat că sunt în clasa a opta,
dar v-am spus că am douăzeci de ani.
― Aşa de bătrână?! N-aş fi crezut! zise surâzând ironic unul din
medicinişti.
― Aşa! Aş putea să vă fiu instructoare… Ascultaţi-mă deci. Nu
cred că voi, aşa-zisa generaţie tânără, puteţi face vreo schimbare
în bine la noi în ţară. Dacă nu sunteţi elemente selecţionate subt
raport moral, nu puteţi face să înceteze corupţia, abuzul şi
celelalte mizerii sociale de care vă plângeţi. Cine e imoral într-un
domeniu al conştiinţei, este imoral în toate. Puneţi-vă
argumentele în pod şi apucaţi-vă de carte!
Ieşirea ei produse o întreagă răscoală de sensibilităţi jignite, de
păreri cutezătoare, de teorii aprinse, aşa că discuţia ţinu până
noaptea târziu.
În răstimpuri, Ana rămânea să-şi apere singură poziţiile
„grămădind tot mai multe baricade de argumente în faţa lor..
Uneori treceau pe poziţiile apărate de ea şi cele două fete ale
preotului. Dar ele erau cu mult mai liberale în judecarea
problemelor pe care le ridica discutarea raportului dintre
libertatea individuală şi interesul obştesc.
Ana îi uimi pe toţi cu cunoştinţele ei şi mai cu samă cu
vioiciunea replicelor sale, dar o declarară în unanimitate sectară,
pentru convingerea ei asupra orientării morale a individului.
― Nimeni nu este îndreptăţit să se amestece, cu argumente de
moralitate socială, în viaţa intimă, sexuală, a unui om–conchise
unul din studenţii în medicină care apăra cu străşnicie relaţiile
libere dintre studenţi şi studente. Toate lucrurile privitoare la
acest instinct sunt tenebroase, şi miezul lor este încă prea puţin
cunoscut. Problema nu e numai unei generaţii; nu e vorba aici de
nevroza vremurilor de după război, cu sătea de senzaţional şi de
senzaţii tari, de plăceri intense; problema se pune şi individual, de
la om la om. Sunt băieţi şi fete care se folosesc de libertatea lor în
mod firesc, fără a-şi face probleme de conştiinţă, deşi în toate
celelalte acţiuni ale lor sunt dirijaţi de responsabilitatea
conştiinţei.
― Asta să i-o spui lui mutu! ―strigă Ana, enervată. Cine-i atins
de o maladie, e atins de obicei de mai multe deodată, sau poate fi
atins. O spărtură în zidul unei cetăţi, însămnează că zidul nu este
inexpugnabil. Gândiţi-vă ce se va untâmpla dacă va cădea poarta
principală a fortăreţii. Toţi duşmanii vor năvăli prin ea, la întâiul
prilej. Vă rog să aveţi răbdare! ―exclamă ea, văzând că vor să sară
cu vorbe asupra ei. Vreau să mă explic; şi să le fie ruşine celor ce
le vor trece gânduri urâte prin cap! Asămănarea pe care o fac e
cinstită şi nu se pretează la porcării! Asta am vrut să spun. Şi
acum vă rog să m-ascultaţi.
Râsul ironic al celor trei tineri încetă brusc.
― Iată ce vreau să vă spun. Ziceţi că puteţi fi, generaţia voastră,
cinstită în toate, că puteţi regenera lumea şi că puteţi schimba
clasa existentă acum la conducere. Sunteţi idealişti, curajoşi,
dezinteresaţi, harnici, muncitori. Afirmaţi că sunteţi şi credincioşi.
Un singur lucru vă lipseşte: puritatea tinereţii! Dacă nu practicaţi
înşivă promiscuitatea, nici nu vă revoltaţi împotriva ei, ci,
dimpotrivă, legitimaţi imoralitatea sexelor. Dar în felul acesta, în
zidul ce constituie tăria generaţiei voastre, nu numai că s-a
produs o spărtură, ci voi înşivă aţi deschis, de bună voia voastră,
o poartă. Şi care poartă? Singura care putea fi deschisă de voi, la
vrâsta voastră. Pentru că n-aţi avut încă prilejul să fiţi idealişti,
drepţi, dezinteresaţi; viaţa încă nu v-a îmbiat situaţii şi bunuri în
faţa cărora să vă fi putut verifica idealismul. Viaţa, până acum,
nu v-a pus în faţa nici unei probleme prin care să vă puteţi
verifica forţa spiritului vostru. Cu alte cuvinte, nu v-aţi putut
verifica până acum dacă sunteţi un tineret pur, sau unul decăzut.
Şi totuşi voi aţi ales alternativa din urmă. Aşadar, la întâia probă
de examen la care v-a supus viaţa aţi căzut. Pe ce vă mai puteţi
bizui afirmaţia că veţi rămâne drepţi, cinstiţi, dezinteresaţi, dând
o categorie socială superioară celei aflate astăzi la conducerea
statului? Că nu veţi cădea la celelalte probe de examen?
― Ferească-mă Dumnezeu să ajungi nevastă-mea! ―zise
medicinistul. Mi-ai argumenta până n-aş mai vedea pe unde să
ies din casă. Cine naiba te-a înverşunat aşa împotriva noastră?
― Nu e înverşunare. E logică! strigă Ana, vibrând încă de lunga-
i cuvântare.
― Renunţ bucuros la orice femeie condusă de logică!
― Ţi s-a îmbiat vreuna până acum? Sunt sigură că numai cele
proaste se lasă ademenite de teoriile degradante ale medicinii
dumitale. Parcă omul n-ar fi decât animal! Parcă n-ar avea
conştiinţă! Parcă nu conştiinţa e aceea care trăbă să ne conducă,
ci instinctul! Dacă ar fi aşa, de ce a mai fost nevoie să învăţaţi la
şcoală? Instinctele nu trăbă instruite, ci doar ţinute în frâu…
Toată istoria culturii mărturiseşte acest adevăr, şi voi, generaţia
nouă, care vreţi să luaţi locul păturii conducătoare, vă credeţi în
nota timpului, a civilizaţiei superioare de azi, dacă nu mai
controlaţi instinctul animal. Nu vă prorocesc nici-o izbândă câtă
vreme nu începeţi organizarea voastră prin selecţia riguroasă a
oamenilor. Şi repet: la vrâsta noastră, numai două criterii de
selecţie există: puritatea tinereţii şi hărnicia la studii.
Se făcu o îndelungata tăcere, întru târziu, studentul în drept
zise:
― Poate că ai dreptate când vreai să te înscrii la drept. Ai o
judecată strânsă, Numai cât, cred că cu specialitatea pe care ţi-ai
alege-o, primind numai procese de divorţ, ai muri de foame.
― O să văd eu atunci!
― Cred că e mai bine să-ţi dai sama de pe acum: în loc să
pledezi pentru cel ce te-ar fi angajat, sunt sigur că ai începe să
faci morală părţilor. Şi nimeni nu ar mai călca pragul biroului
tău.
Fetele preotului dădeau semne că li-e somn. Părea să nu le
prea fi interesat discuţia. Se despărţiră reci unul faţă de altul.
Ana plecă enervată, dar satisfăcută. Era convinsă că a apărat un
punct de vedere just.
Dar de la discuţia aceasta, ea constată o distanţare de dânsa a
grupului, distanţare pe care o tălmăci ca pe un refuz de a-i
accepta prezenţa şi mai ales participarea la dezbaterile lor. În
consecinţă începu să iasă tot mai rar sară pe uliţă, până ce nu
mai ieşi deloc.

XIX
Pe la sfârşitul lui iulie, Ana primi o ilustrată dintr-o staţiune
maritimă. Inginerul Marinescu, iscălind numai cu iniţialele, îi
trimitea două rânduri: Refugiat de mult din munţi, am crezut să
rămân la mare. Greu de suportat! Plec şi de aci. Enigmatic şi
scurt. Contrar felului său de a scrie. Totuşi Anei i se păru că-i
comunică exact ceea ce o interesa că nu mai era de mult timp la
Predeal.
La vreo patru zile după discuţia aceea aprinsă cu grupul de
tineri, poştaşul îi aduse un plic. După adresă nu-şi dădu sama
cine i-l trimisese. Era un scris de fată, dar nu era al Radei, iar cu
alte fete nu corespondase până acum. Rupse plicul şi se uită la
iscălitură. Era de la colega ei de clasă Dina Teodoru. O invita, în
numele ei şi al mamei sale, să-şi petreacă cele trei-patru
săptămâni câte mai rămăseseră până la sfârşitul vacanţei, la
Sinaia: Avem o mică vilă la marginea Sinăii. Până acum a plouat
mereu. A trebuit să facem şi focul. Dar de-o săptămână-ncoace
vremea s-a îndreptat. Localnicii, care ştiu cum merge timpul în
oraşul lor, spun că de-acuma până la toamnă va fi mereu vreme
bună. Ne-ai face o mare plăcere ― şi mie şi părinţilor mei ― dacă
ai veni. Noi te aşteptăm.
Ana se miră că Dina Teodoru îi ştia adresa de-acasă, dar îşi
zise, în cele din urmă, că probabil va fi luat-o de la internat.
Dacă ar fi primit invitaţia înainte de discuţia aceea aprinsă,
poate că ar fi refuzat-o. Dar acum se bucura că poate pleca din
sat. Prea stătea singură toată ziua, şi-apoi o chinuia din ce în ce
mai tare gândul că mersese prea departe în susţinerea părerilor ei
faţă de grupul de tineri consăteni, făcându-se astfel nedorită în
mijlocul lor. Greşise ea? Greşeau ei? Nu ştia. Pentru a i se
cristaliza impresiile din sară aceea, ca şi pentru a-şi analiza la
rece conduita sa de-atunci, va fi mai bine, îşi zise, dacă va
schimba locul, mediul. De departe se vede mai uşor şi mai
limpede adevărul.
Veta se bucură mai mult decât Ana când auzi de invitaţie.
― E o colegă de-a ta?
― Da, o fată foarte bună.
― Şi familia încă te pofteşte?
― Se-nţălege!
― Eu zic să primeşti. Ai făcut destulă treabă vara asta. Nici n-ai
avut vreme să te odihneşti.
― Dar mi-ar trebui o rochie, ori chiar două! şi mi se pare că cu
banii pe care-i am eu de-abia îmi voi putea plăti drumul.
― Am eu ceva bani puşi deoparte.
― Ar trebui să merg să stau la tata două-trei zile, până mie-ar
coase cineva. Eu, cu cât mă pricep, n-aş îndrăzni. Rău e că
doamna directoare e dusă, cu familia, în vilegiatură. Dar o să-
ncerc totuşi, poate că aş putea sta la internat; mi-ar plăcea mai
mult decât în locuinţa tatei.
Sosind la oraş, Ana găsi repede o croitoreasă mai liberă, o fată
care cosea şi în familii şi pe care o cunoştea din internat. Venea
uneori să-i coase directoarei.
― Foarte mult aş dori, domnişoară Silvia, să asist şi eu când
croieşti şi când coşi rochiile. Aş vrea să prind şi eu câte ceva din
meseria dumitale. Mi-ar prinde bine în viaţă. Acasă ani-am făcut
eu un fel de capot, dar la rochii nu mă prea pricep. Apoi, nici nu
prea am ce face în oraş. Internatul e pustiu… Nu-i decât portarul.
Croitoreasa râse:
― Bucuros, domnişoară Ana. Dar la şcoală parcă învăţaţi şi
croitul. Eu cred că ţi-ai fi putut coase şi singură rochiile. E foarte
simplu. Iată, eu urmez modelul pe care mi l-ai arătat dumneata.
― De cusut, da. Însă n-aş cuteza să le croiesc. Apoi, oricum,
pentru cumpărarea ştofei tot trebuia să vin la oraş.
― Bine, domnişoară Ana. Cred că în două zile le dăm gata. Le-
aş fi putut gata şi mai răpede, dar, iată, mai am de isprăvit şi
bluza asta, şi e urgentă.
Astfel Ana rămase, încă din după-amiaza primei zile, în
atelierul croitoresei, însă de dormit, trebui să doarmă în locuinţa
tatălui său.
A doua zi, inainte de a pleca la atelier, zbârnâi prelung soneria,
şi taică-său se ridică numaidecât de pe scaun.
― Mă cheamă domnul judecător Zamfir, zise el.
― S-a şi înapoiat din Italia?
― Da, de două săptămâni.
Ana, întrând în tribunal, avusese impresia că toată clădirea e
pustie: coridoarele erau goale, treptele nu le mai urca nimeni.
Domnea şi aici un aer de vacanţă.
― Nu e vacanţă ― zise tată-său ―, ci se lucrează cu mai puţini
judecători. Ceilalţi sunt în concediu.
Soneria zbârnâi din nou, şi Ion Muja, tocmindu-şi uniforma,
ieşi în grabă. Peste câteva minute se întoarse şi zise prin uşa
întredeschisă:
― Ano, trăbă să mă duc până la Administraţia Financiară,
Poate voi zăbovi mai mult, căci acolo e mereu îmbulzeală. Dacă
întârziu şi vreai să pleci, încuie uşa şi pune cheia aici între fereşti.
― Am înţăles.
Ana încă nu era gata de plecare la atelierul modistei, încă nu
băuse ceaiul, pe care i-l pregătise tată-său.
Sorbind din ceai, cu capul aplecat asupra unui jurnal de mode
din care voia să-şi aleagă modelul celei de a doua rochii, nici nu
băgă de samă când se deschise uşa, de-aceea tresări când auzi
lângă ea vocea judecătorului Zamfir.
― A, ce surpriză plăcută! ―zise acesta. Dumneata aici?! Voiam
să văd dacă a plecat tatăl dumitale. Am uitat să-i dau o ordonanţă
de plată. Bună-dimineaţa!
 ― Da, a plecat, ― răspunse Ana, încercând să-şi înfrângă
spaima prin care trecuse. Bună-dimineaţa, domnule judecător. V-
aţi înapoiat cu bine? A fost frumoasă excursia?
― Nu pe cât putea fi.
― Se pare că dumneavoastră aveţi gusturi prea rafinate. Ori
poate că v-aţi plictisit de excursii. Mi s-a spus că aţi făcut foarte
multe.
― Cine ţi-a spus?
― Cineva care ştie.
― Da, nu pot să mă plâng! Am cutreierat multe ţări. Dar, spre
deosebire de altă dată, acum n-am avut norocul să am tovarăşi de
excursie plăcuţi.
― Sau, mai bine zis, tovarăşe.
― Da, ai dreptate. Dacă primeai propunerea mea, cred că
excursia ar fi fost încântătoare.
Tot vorbind, el se apropie de masă şi se aplecă asupra
jurnalului de modă.
― Ia te uită! Te interesează şi astfel de literatură?
― Mă interesează tot ce e frumos.
― Dar, să-mi dai voie! ăsta e un jurnal cam vechi. Ca să spun
aşa, e un jurnal de modă care nu mai e la modă.
Începu să-l frunzărească, atingând din când în când mâna
Anei.
― Trebuie să ştii că eu mă pricep şi la moda feminină. Dacă vrei
să-ţi alegi un model, lasă-mă să ţi-l aleg eu. Păcat însă că jurnalul
ăsta e aşa de vechi.
― Vă rog să nu vă mai osteniţi. Mi l-am şi ales. E şi croit. E în
lucru acum.
― Da?! Regret. Să ştii că eu am un gust foarte rafinat. Altădată
să mi te adresezi mie şi n-are să-ţi pară rău.
― Da, ştiu.
― Ce ştii?
― Că vă pricepeţi. Am auzit.
― Iar ai auzit! S-ar părea că lumea nu mai are altceva de făcut
decât să vorbească de mine.
― Da, într-adevăr, se vorbeşte cam mult…
― Şi cam ce se vorbeşte?
― Cred că dumneavoastră ştiţi mai bine decât mine… Ana
continuă să-şi soarbă ceaiul, în vreme ce judecătorul o sorbea pe
ea din ochi. Era un bărbat elegant, aproape sclivisit. Împrăştia o
boare de parfum subtilă.
Cu multă abilitate, întinse braţul şi încercă s-o apropie pe fată.
― Eşti frumoasă, domnişoară Ana. Aş da un regat pentru un
sărut al dumitale.
― Un regat pentru-o ţigară, răspunse Ana ironic. Judecătorul
încercă să-i vadă ochii, dar pleoapele fetei erau lăsate peste
luminile verzi. Crezu că are de-a face cu aceeaşi atitudine pe care
o remarcase de-atâtea ori la femei înainte de a-i ceda, şi se avântă
cu o mişcare felină să o sărute.
În aceeaşi clipă paharul de ceai căzu sfărâmându-se pe podele,
şi o palmă răsună plină pe obrazul judecătorului.
― Nu-i nimic! zise Ana, păstrându-şi sângele rece. Era un pahar
vechi şi ieftin. O să-i cumpăr eu altul tatei. Cu coada ochiului
văzu ca obrazul omului, alb, pudrat mai înainte, ardea acum,
roşu ca focul. Izbise cu sete, o ustura palma. Şi nu-şi putu reţine
multă vreme râsul. Izbucni. Apoi, liniştindu-se un pic, zise:
― Scuzaţi-mă, vă rog, am vrut să prind paharul cu mâna
cealaltă, şi cum capul durnneavoastră era puţin cam prea
aplecat…
Aşa s-a întâmplat…
Judecătorul respira greu. O vreme nu spuse nimic. Dar în ochii
lui se citea o ură laşă. Era c-un obraz şi cu fruntea palidă, iar cu
celălalt trandafiriu. Tăcând, se apropie de uşa şi, cu mâna pe
clanţă, zise:
― Te-ai purtat obraznic, ţigăneşte. Nimeni nu mi-a adus, până
acum o asemenea ofensă. Ţine minte ce-ţi spun: o să-ţi pară rău
pentru ce-ai făcut!
― Nu cred că m-am purtat cum spuneţi dumneavoastră, dar de
părut, îmi pare rău încă de pe acum! Se poate să i se întâmple aşa
ceva unui domn cu gusturi atât de rafinate. Regret foarte mult!
― Vei regreta şi mai mult când îl voi da afară din slujbă pe tatăl
dumitale, răspunse judecătorul Zamfir, cu un surâs ce voia să fie
ironic, superior.
Ana se îndreptă ca un steag şi îl fulgeră cu o privire
dispreţuitoare.
― Nu cred!
― Ce nu crezi? întrebă judecătorul, păstrându-şi acelaşi surâs.
― Că veţi fi atât de josnic încât să vă răzbunaţi pe tata.
― Pe dumneata mă voi răzbuna, procedând astfel. Veţi rămâne
pe drumuri!
 Ana se făcu galbenă ca ceara.
― Îţi spun încă o dată că nu cred, zise ea pe un ton rece, alb,
schimbând totodată şi pronumele de reverenţă folosit până acum
cu o formă ce-i exprima dispreţul.
― Crezi că nu depinde de mine să-l dau afară?
― Nu mă îndoiesc că până acum atârna numai de dumneata.
Dar începând de acum cinci minute, depinde şi de mine! răspunse
ea pe un ton hotărât.
― Ce vrei sa spui? întrebă Zamfir, ridicând o sprânceană.
― Exact ce ai auzit şi ce ai înţăles! Dacă vei cuteza sa te răzbuni
pe tata pentru palma pe care ai meritat-o, mă voi duce la
preşedintele tribunalului şi-i voi spune ce s-a întâmplat. Voi vorbi
în tot oraşul. Şi, la nevoie, te voi da la gazete!
― Poate că ai fi în stare… Dar cine te va crede?
― Nu poate! Sunt! şi mă vor crede, pentru că toata lumea te
cunoaşte. Şi de-acum înainte să nu mai îndrăzneşti să te-apropii
vreodată de mine! Azi ţi-am tras o palmă, dar cu proxima ocazie îţi
voi scoate ochii! Judecătorul ieşi trântind uşa.
Ana adună cioburile de pe jos şi le azvârli pe fereastră, în
curtea tribunalului. Apoi aruncă o privire în oglindă. Păru
încântată de fata pe care o vedea şi-i zâmbi. Luă jurnalul de modă
de pe masă, încuie uşa şi puse cheia la locul indicat de taică-său.
Numai de n-aş uita să cumpăr paharul până nu-i observă tata
lipsa, îşi zise ea, mergând spre modistă. Şi cum tocmai trecea pe
lângă un magazin de sticlărie, cumpără un pahar de forma celui
spart, şi, întorcându-se din drum, îl puse la locul lui.
Ion Muja încă nu revenise de la Administraţia Financiară.
În bun loc l-a trimes pe tata ― se gândi Ana.
― A potrivit în aşa fel lucrurile încât să-i rămâie destul timp
pentru a fi singuri. Ce canalie! Asta-i domn? Asta-i intelectual?
Pfui!
A doua zi sară, cele două rochii de vară erau gata. Materialul
era ieftin, dar culorile erau frumoase şi modelele alese de un bun-
gust desăvârşit. Până şi croitoreasa se miră cât de drăguţe au
ieşit.
― Îmbrăcată aşa, nimeni nu o să te mai poată cunoaşte că încă
eşti elevă. Şi trăbă să-ţi spun că-ţi vin mult mai bine decât
uniforma de liceu. Dumneata eşti de-acuma domnişoară mare, nu
mai eşti o copilă.
Ana îi mulţumi.
 ― Şi pentru cât de frumoase le-ai făcut, şi pentru că, stând
lângă dumneata, am avut prilejul să mă introduc şi eu niţel într-o
artă care probabil că-ţi aduce multe satisfacţii.
― Da, când ar fi să lucrezi numai pentru tine. Când nu-i o
meserie. Altfel, e destul de obositoare. Şi-apoi, multe femei sunt
nemulţămite cu ce le-ai lucrat.
― Sunt şi de-astea?!
― Cele mai multe!
― Doamna directoare ştiu că totdeauna a fost mulţămită.
― Mai uşor le mulţămeşti pe adevăratele doamne, decât pe cele
care s-au făcut doamne peste noapte. Unele, care-au trăit până
mai ieri la ţară sau cine ştie pe unde, au nişte pretenţii!… ţin să
te-nveţe toţi termenii tehnici de prin jurnalele de modă, şi spun
nişte bazaconii de nu ştii cum să-ţi mai ţii râsul.
― Totuşi cred că astea sunt cele mai puţine, nu?
― Da’ de unde! Sunt cele mai multe. Majoritatea sunt din clasa
celor îmbogăţiţi de război, care dau acum năvală în pătura de sus.
De, azi nu mai e clientela selectă de dinainte de război.
Când să plece, Ana se întoarse deodată şi întrebă:
― Domnişoară Silvia, dumneata ai auzit de un domn judecător
Porfir, Arghir, Zamfir sau aşa ceva?
― Zamfir –preciză croitoreasa. Cum să n-aud?! După cum ştii,
eu lucrez în casele multor famili din oraş şi aud multe.
― Şi ce faimă are domnul ăsta?
― Te interesează?
― Da!
― Nu merită! Are o faimă foarte proastă!
― Mă interesează nu pentru mine, ci pentru tata. Tata e acuma
aprod la tribunal, şi mi se pare că vrea să-l scoată din slujbă.
Judecătorul ăsta e un fel de şef peste personal. Tot el l-a pus, în
urmă cu un an, pe tata în serviciul ăsta.
― S-a plâns tatăl dumitale?
― A… făcut unele aluzii.
― În societate e un om compromis din multe pricini. Se spune
că nu e corect în relaţiile lui cu advocaţii, că se lasă mituit. Dar
mai ales are o întreagă cronică scandaloasă cu femei. Dacă vreai
să te compromişi e de ajuns să te vadă vreodată cineva în
societatea lui. Şi, totuşi, femeile nu se potolesc! Drept e că nici nu
prea alege… Se spune că cheltuieşte mulţi bani cu ele.
― Dar, ca om, e rău, e răzbunător?
 ― Probabil, fiindcă cine se poartă josnic într-o privinţă, nu-i,
deobicei, nobil într-altele.
― Sunt cu totul de părerea dumitale. Dar nu ştii dumneata
cine-i mai mare decât el, acolo, la tribunal? Presupun că
preşedintele.
― Da, preşedintele. Dar eu am auzit vorbindu-se că are un
duşman neîmpăcat între consilierii de la Curtea de Apel. Acela a
făcut până acum, în mai multe rânduri, demersuri să fie mutat
din oraş, dar nu i-a succes. Se spune că Zamfir are proptele tari
la Ministerul de Justiţie.
― Nu ştii cum îl cheamă pe consilierul acela?
― E un domn mai bătrân. Îl cunosc şi eu. Stai puţin să mă
gândesc… Da, Preda îl cheamă.
― Mulţămesc.
― Dar ce, e chiar atât de serios?
― Tata nu mi-a dat să înţăleg decât indirect. Când voi vedea că
lucrul devine serios, o să intervin la acel domn Preda.
Anei îi trecu prin gând să se pună imediat în gardă şi să-l
avizeze pe preşedintele tribunalului despre ameninţarea lui
Zamfir. Se gândi apoi să se ducă la consilierul Preda încă înainte
de a pleca spre Sinaia. Dar pe drum spre locuinţa tatălui său se
răzgândi. Nu o să cuteze! ― îşi zise Ana. Un om atât de josnic ca el
nu se poate să nu fie laş. Şi-apoi, de ce să-mi pun numele lângă
cel al unui asămenea om, fie şi numai într-o destăinuire
confidenţială? şi nu-i spuse nimic nici tatălui ei. Se mărgini să-l
întrebe cum îi place slujba asta nouă şi cum se poartă judecătorii
cu el.
― Toată lumea-i mulţămită de mine. Nici nu-i de mirare: îmi
văd şi eu de lucru.
― Şi domnul judecător Zamfir e mulţămit de dumneata? Mi se
pare că el e mai mulţămit decât toţi.
― Iată ce-am voit să-ţi spun. Am informaţii de prin oraş că
domnul Zamfir, câteodată, ştie să se poarte şi urât cu subalternii.
Dacă ar începe să se poarte aşa şi cu dumneata, să te faci că nu
bagi de samă. În orice caz, să nu faci pe supăratul şi să-ţi dai
demisia. Am auzit că-i place să-şi schimbe mereu personalul şi că
abia aşteaptă ca cineva să-şi dea demisia.
― Dar, draga mea fată, nu văd niciun motiv pentru care s-ar
purta urât cu mine de-aici înainte.
― Poate să aibă vreun protejat nou. Ce mai ştii? Dumneata să
te faci că nu vezi nimic, dar să mă avizezi pe mine, îndată ce vei
vedea că şi-a schimbat atitudinea faţă de dumneata.
― Ei, comedie ca asta! Mă faci să mă chiar tem! Ai auzit ceva?
S-a întâmplat ceva?
― Nu s-a-ntâmplat şi nu am auzit nimic, dar e bine să luăm
nişte măsuri de precauţiune, pentru că văd că dumitale îţi place
aici.
― Da, îmi place. E serviciu uşor, slujbă domnească!
Ion Muja rămase nedumerit după plecarea fetei. Pe judecătorul
Zamfir nu-l întâlni decât peste trei zile, dar nu surprinse nicio
schimbare la el. Cine ştie cine i-o fi umplut capul Anei cu astfel de
temeri! ―îşi zise Ion. Poate vreun coleg. Nu era simpatizat de
ceilalţi aprozi, pentru că era mai şcolit şi mai descurcăreţ decât ei.
Ana nu văzuse Sinaia decât din tren, cu o vară înainte, când
trecuse pe-acolo, la întoarcerea de la mare.
Trenul întră în gară pe însărate. Dintre piscurile brazilor de pe
crestele înalte ieşea o lună plină rotundă şi albă, transparenta, de
parcă banul ei uriaş era bătut din foiţe subţiri de argint curat.
Răsărea în singurătăţile înalte, într-o puritate cosmică încă
nevăzută de ochii ei. Aerul tare, pur, din lumea de sus, a lunii,
pătrundea până pe peron, îl simţea în nări proaspăt; pătruns de
mireasma de cetini; i se părea că-l pipăie cu ochii, cu pleopele, cu
pielea obrajilor. Din toate părţile coborau asupra oraşului, negre,
prăpăstioase, cascade de păduri de brad. Cupola cerului, boltită
înalt deasupra, îşi sprijinea marginea rotunda pe temeliile
munţilor din jur, dincolo de care închipuirea, fermecată de
priveliştea măreţiei, construia, deslănţuita, alte şi alte cupole de
cer, sprijinite pe ţarcuri de creste încremenite. Câteva stele rare
îşi picurau sfioase argintul; lumina celor mai multe o puteai doar
bănui licărind în strălucirea albă a lunii pline care poleia cerul şi
pământul, deschizând adâncimi de-ntuneric între coastele
luminate ale munţilor şi cele din dosiştele rămase în umbră. Ana
trăia puternic senzaţia de-a fi intrat într-o lume de uriaşi
încremeniţi în muţenie. A lor era toată împărăţia asta de jur-
împrejur, până la cer. Viaţa oamenilor care se mişcau şi lărmuiau
aci, în adâncul acestui templu pentru zei, nu era decât o viaţă
măruntă, de pitici gălăgioşi, îşi aduse aminte de o poveste pe care
i-o spunea maică-sa în copilărie: cum o fată de uriaş, ieşind într-o
zi la plimbare şi întâlnind un om care ara cu patru boi, a crezut
că-s nişte furnici; şi cum nu mai văzuse până atunci asemenea
furnici, i-a luat de-a valma în poală ― boii, stăpânul şi poganicii ―
şi s-a dus să-i arate, ca pe o minune, tatălui ei.
Nu-şi mai dădea sama cât timp trecuse de când plecaseră din
gară, într-o trăsură, ea şi colega ei, Dina Teodoru, care îi ieşise în
întâmpinare. Ieşiseră din staţiune, vilele se răriseră, şi, de-o
vreme, Anei i se părea că au ieşit din lume, că plutesc undeva
prin văzduhul pur, argintat de lună. Doar din când în când
tresărea uimită de un zvon de murmure şi şoapte ce păreau să
vină când de deasupra, când dintr-o parte, când dintr-alta, de
parcă o întreagă ceată de călăreţi în zale le-ar fi însoţit în plutirea
aceasta pe-ntunecimi argintate. Deodată, trăsura se opri, şi-
atunci Ana înţelese că zvonul de murmure şi şoapte al cetei de
călăreţi în zale ce le-nsoţise, în închipuirea ei, era zvonul unui
părău de munte, ascuns în noaptea brădetului.
― Am ajuns! ― zise Dina şi sări sprintenă din trăsură.
― ţi-a părut lung drumul? Stăm cam departe…
― Dimpotrivă!
Vorbi, dar auzul îi era mereu prins de vârtejul apelor şi ochii ei
iscodeau. Deodată tresări: undele de argint sclipiră de foarte
aproape, de la stânga, într-un mănunchi de raze. N-ar fi crezut că
părăul e chiar atât de aproape.
Familia Teodoru nu avea alţi copii în afară de Dina. Părinţii ei
erau o păreche de oameni aşezaţi, liniştiţi, cam bătrâiori: se
căsătoriseră târziu. Bărbatul era administrator-de-legat la o
cunoscută instituţie bancară. Doamna Teodoru părea chiar mai
înaintată în vârstă decât domnul Teodoru, dacă luai în samă
numai părul cărunt ce-i încununa capul într-o pieptănătură de
modă veche.
Ana fusese de multe ori în casa familiei Teodoru, ca invitată a
Dinei. Fata era înaltă, subţire şi avea un aer distins. Doamna
Teodoru nu dădea niciodată cu ruj, nu-şi vopsea unghile. În toată
casa domnea o atmosferă sobră şi liniştită; în timpul din urmă,
Ana se simţea mai bine, mai la adăpost în familia Teodoru decât
în familia Frunzescu.
Ana nu remarcase, nici la Dina şi nici la părinţii ei, vreo
expansiune sentimentală faţă de ea, ci numai o purtare corectă,
rezervată, distinsă, ca şi când ea, Ana, ar fi fost vlăstarul unei
familii cel puţin egale din punct de vedere social–aşa că fusese
destul de mirată când primise invitaţia Dinei.
― E nemaipomenit de frumos aici! ―spuse Ana a doua zi
dimineaţă, când se întâlniră cu toţii la prânzişor. N-am să uit
niciodată că m-aţi invitat la dumneavoastră şi vă voi fi pururea
recunoscătoare.
― Îţi place mai mult aici decât la mare? întrebă domnul
Teodoru.
― Pentru mine, care am crescut la ţară, între lunci înverzite şi
dealuri împădurite, marea mi-a părut prea uniformă, aproape
moartă. Însăşi priveliştea apelor nemărginite e parcă prea
măreaţă şi te anihilează. Dar să stai zi după zi pe plajă, să auzi
aceeaşi larmă de valuri prăvălite, te oboseşte de la o vreme. Şi-
apoi nu-i un strop de viaţă, un ciripit de pasăre…
Domnul Teodoru zâmbi.
― Da, pentru cei crescuţi în mijlocul naturii, de la o vreme
marea devine obositoare, plictisitoare. Am încercat şi eu aceste
senzaţii.
― Dar ceea ce banalizează frumuseţea mării e îndeosebi grădina
aceea zoologică de pe plajă.
― Sau, mai exact, o trivializează. Sunt de perfect acord, zise
doamna Teodoru.
O săptămână nu-i fu deajuns Anei să cutreiere localitatea şi
împrejurimile. Dina uneori obosea, se oprea pe o bancă, pe un
trunchi de brad şi o lăsa să urce singură pe cărări, sau să
urmărească cursul pâraielor tot mai sus, în răcoarea brazilor.
Pentru Dina multe locuri erau cunoscute. Dar Ana descoperi
numeroase altele, necunoscute, unde prietena sa o însoţea cu
plăcere.
Uneori pierdeau noţiunea timpului, se duceau prea departe şi
ajungeau la masă târziu. Deşi punctualitatea era o regulă în
familia Teodoru, totuşi părinţii le aşteptau, nu le făceau
observaţii, satisfăcuţi de bucuria ce se citea pe faţa Dinei, de
vioiciunea ei. Se vedea că-i face bine mişcarea, în ultimul timp
Dina fusese mereu abătută şi nu se prea îndeparta de vilă.
Pe la mijlocul săptămânii a doua de la sosirea Anei, cele două
fete se depărtaseră binişor de staţiune, pe o cărare-n serpentină,
ce urca mereu printre brazi, lăsând tot mai departe, în vale,
fierberea clară, răsunătoare a Pelişorului. Plecaseră de la vilă pe
la ceasurile opt dimineaţa, şi urcau, cu pauze, de două ceasuri,
când zăriră, coborând pe serpentină, un tânăr înalt, cu capul gol,
îmbrăcat într-o cămaşă uşoară de sport. Venea fluierând şi
bălăbănind din braţele-i lungi, ca şi când toată lumea era a lui.
 Când se păru că le-a zărit, încetă melodia pe care o fluiera şi
începu să imite strigătul mierlei negre, dar atât de bine, că
mierlele adevărate începură să-i răspundă când de ici, când de
colo.
La o cotitură a serpentinei, Ana îl văzu mai bine, şi inima-i
zvâcni speriată. Doar nu va fi ingineral Marinescu! îşi zise ea,
uimită. Aruncă o privire întrebătoare Dinei, dar pe faţa prietenei
sale nu putu citi nimic. Poate că mi s-a părut, îşi zise Ana, şi în
sufletul ei încolţi părerea de rău că se înşelase.
Tânărul dispăru la o cotitură a cărării, dar fluiera mereu, parcă
tot mai îndrăcit. Când apăru din nou pe cărare, era foarte aproape
de cele două fete, şi amândouă se opriră chicotind de uimire.
― Îl cunoşti pe văru-meu?! întrebă Dina, mirata.
― Da, îl cunosc, de la mare, din vara trecută. Dar nu ştiam că
ţi-e văr!
― Mi-e văr după mamă. Mama mea şi cu mama lui sunt surori.
Dar când o fi venit?!
Inginerul le salută de departe, făcând o plecăciune adâncă.
― Sunt primele căprioare pe care le întâlnesc în dimineaţa asta.
Şi pot să spun că m-am sculat cu noaptea-n cap, anume pentru
aşa ceva.
― Dar când ai venit, Dinule? N-ai anunţat şi tu pe nimeni!
― Cum să anunţ pe cineva când nu eram sigur ca pot veni?
Rămân doar o săptămână.
Ana simţea că se enervează; fără niciun motiv, decât acela al
surprinderii–gândea e –inima-i bătea cu atâta putere, încât îi era
frică să nu i-o audă cumva inginerul sau Dina. Avea o senzaţie
necunoscută încă: i se părea că bărbatul acela zvelt, înalt,
puternic, brunet, cu ochii negri plini de lumină îi era atât de
cunoscut, atât de apropiat, încât parcă era oarecum al ei.
― De unde vii? îl întrebă ea, cu o voce înduioşată, pe care nu şi-
o cunoştea. Şi, în sine: Desigur că tonul ăsta e din cauza inimii,
care nu se mai linişteşte.
Tânărul ridică braţul drept şi arătă în sus şi în urma sa.
― Din cer!
― Ai fost până-n pisc? întrebă Dina.
― Am zburat!
― Dar asta-nseamnă că te-ai sculat cu noaptea-n cap!
― Nu chiar! Era o geană de lumină asemănătoare cu cea care
străbate acum printre genele lungi ale domnişoarei Ana.
 Ana simţi un val de căldură cum i se revarsă şi i se împrăştie
brusc în trup. În aceeaşi clipă inima ei începu să bată regulat,
eliberată din ritmul acela grăbit. Ştia că pleoapele şi le plecase
involuntar şi că, printre gene, privirea şi-o simţise plină de
duioşie, ca şi vocea.
― Veşnic galant, cum te-am ştiut, dragă vere!
― Ba deloc! Numai un om care spune totdeauna adevărul,
întâmplă-se orice s-ar întâmpla. Nu-i aşa, domnişoară Ana?
Coborau acum toţi trei. Ana-i aruncă o privire ca şi cum ar fi
vrut să-l întrebe dacă doreşte ca Dina să ştie că ei sunt în
corespondenţă, sau nu. Întrebarea lui presupunea nu numai că s-
au cunoscut acum un an, dar şi că, între timp, se stabilise între ei
o legătură spirituală mai intimă. Cum nu putu citi nimic pe faţa
lui, Ana crezu că-i mai bine să nu dezvăluie nimic în afară de ceea
ce-i spusese Dinei, că-l cunoaşte de la mare.
― A-ţi răspunde, ar însămna să-mi iau o prea mare
responsabilitate, zise ea.
― Ei, poftim! Mă faci de ruşine înaintea verişoarei mele! Dar, ia
spune-mi, dumneata de când eşti aici?
― De vreo zece zile.
― Şi-ţi place ca la mare?
― Neasămuit mai mult!
― Mă poartă pe toate potecile, până-mi iese sufletul, zise Dina,
surâzând.
― Nu prea se vede. Eşti într-o formă admirabilă. De-alt-fel, la
drept vorbind, domnişoara Ana cam are darul să scoată sufletul
din om. Mai ştiu şi eu câte ceva, de la mare.
Ana avu impresia că el voia să spună altceva, să argumenteze
cu scrisorile, dar că se reţinuse, aşa încât se bucură că fusese şi
ea discretă mai înainte.
― Atârnă de suflet! zise ea, şi râse.
Intrând în ritmul obişnuit al relaţiilor dintre ea şi el, simţi că i
se împrăştie emoţia de la început şi că poate vorbi cu el în toată
libertatea. Cine ştie ce mi-a provocat emoţia, duioşia aceea de mai
înainte. Poate să fi fost de vină apariţia lui neaşteptată,
surprinderea mea de a-l întâlni dintr-odată aici, pe neaşteptate…,
îşi zise Ana.
― De suflet?
― Păi, da! îmi închipui că sunt suflete mici, care pot zbura
uşor, ca o pasăre din cuib, dacă ţii gura deschisă.
 ― Vai de mine! Dumneata îţi închipui că sufletul iese prin
gură?!
― De ce nu? N-ai auzit spunându-se de un om că-i cu sufletul
la gură? Râseră toţi trei.
― În cazul acesta, dacă ar fi aşa cum spui, de câte ori suntem
în tovărăşia unor fete frumoase, ar trebui să stăm cu gura
închisă. Şi desigur că dumneavoastră aţi fi cele care aţi regreta.
― Atârnă!
― De ce atârnă?
― De cel care vorbeşte! A, desigur! N-ai de ce faci ochii aşa de
mari. Pe dumneata te-ascultă cineva cu plăcere. Eşti un inginer
spiritual.
― Fac ochii mari pentru că eu ştiu un lucru pe care dumneata
se pare că nu-l cunoşti încă: sufletul nu zboară pe gură, ci
vorbeşte prin ochi, prin glas.
― Nu mai spune!
― Trebuie să ai încredere într-un inginer spiritual. Dar mi-ai
face plăcere dacă mi-ai spune de ce ai îmbinat aceste două
cuvinte?
― E simplu: un inginer este egal cu tehnică, legi, materie. Un
inginer spiritual e o raritate.
― Bravo, Ana! Văd că vă întreceţi în complimente. Ştiţi că-mi
place? Dinu avea nevoie de o parteneră ca tine. Îi place să se
dueleze în cuvinte cu toată lumea.
Dina începu să-l întrebe de pe acasă, despre părinţi, despre
mersul întreprinderii unde era director, despre fetele cu care mai
făcuse cunoştinţă, despre planul lui de a mai face încă nişte
studii de specializare în străinătate.
Ana asculta convorbirea lor, fără să intervină. Senzaţia de la
început puse din nou stăpânire pe ea. Dina nu vorbea cu un
străin, ci cu un cunoscut, cu un prieten de-al ei. Se simţea
oarecum interesată de toate întrebările Dinei, şi mai ales de
răspunsurile lui Dinu. Participa în tăcere la ele, ca şi cum ar fi
fost şi ea din familie. Ce prostie! Cum de i s-a iscat acest
sentiment?
Când Dina îi puse întrebarea cu privire la studiile din
străinătate, Ana simţi un junghi în inimă şi aşteptă răspunsul lui
cu sufletul la gură. Ei, în scrisori, nu-i pomenise niciodată despre
un asemenea plan! Dar de ce i-ar fi pomenit? se întrebă tot ea.
Totuşi neliniştea nu şi-o putea stăvili.
 ― Încă nu sunt hotărât ce voi face–răspunse Dinu Marinescu.
Studiile acestea în străinătate depind în mare măsură de
rezolvarea în prealabil a unei alte mari probleme. O problemă
vitală pentru mine.
― Şi nu o poţi rezolva? întrebă Dina.
― Aş rezolva-o uşor, dacă ar depinde numai de mine. Dar
depinde de doi.
― E vorba cumva de consiliul de administraţie? Poate c-ar
interveni tata.
― Nu, nu depinde de consiliu! El e alcătuit din oameni
inteligenţi care ar înţelege că ar fi în interesul întreprinderii să fac,
un an sau doi, studii de specializare în străinătate. E o problemă
de cu totul altă natură, dragă Dina. Şi persoana de care depinde
rezolvarea problemei nu vrea să înţeleagă şi pace! şi nu ştiu ce o
împiedecă! Inteligentă este, înţeleaptă este! Tot încerc s-o fac să
priceapă că are acelaşi interes ca şi mine, dar ea nu vrea sau se
face că nu vrea să înţeleagă. Cu alte cuvinte, nu sunt sigur: nu
vrea, ori nu poate să vrea. Ana simţi că iar începe să-i bată inima.
Acum ştia: timbrul vocii lui Dinu îi pricinuia această bătaie. Era o
voce pătrunzătoare, plină, sobră şi totuşi caldă. Ceva îi spunea
Anei că el, vorbind de problema aceea ce trebuia rezolvată în
prealabil, făcea aluzie la ea, la sentimentele ei. Şi totuşi nu putea
crede. Era cu neputinţă ca Dinu să vorbească aproape deschis, pe
faţă, înaintea unei fete străine de relaţiile lor, de corespondenţa
lor, despre ceea ce ea însăşi se îndoia că putuse descifra printre
rândurile scrisorilor lui.
― Bine, dar şi-n toamna trecută vorbeai despre aceeaşi piedecă!
―zise Dina. În sfârşit, trebuie să rezolvi problema, cu sau fără
voia celei de a doua persoane. Poate că ţi-ar putea ajuta alţii.
― Da, problema mi s-a pus din toamna trecută, mai bine zis din
vara trecută…
― Ştiam că ai o voinţă, puternică şi că nu dai înapoi când e
vorba de înlăturarea piedicilor.
― Da, am o voinţă puternică, dar se pare că, de data asta mă
izbesc de o voinţă tot atât de tare ca şi a mea. Însă n-am pierdut
încă toată nădejdea, Dina. Nu sunt eu omul oare să se dea bătut
cu una cu două!
― Trebuie sa-i spui tatei. Cred că el ţi-ar putea veni în ajutor..
― Probabil că voi, recurge şi la ajutorul unchiului. Deocamdată
am cerut ajutorul mătuşii.
 ― Da?! Nu mi-a spus nimic!
― Şi nici nu o să-ţi spună. E o problemă cam delicată. Dina se
opri şi se uită la el într-o izbucnire de lumină.
― Doar nu ţi-ai pus în gând să te-nsori! Asta trebuie, să fie!
Asta-i o problemă a cărei rezolvare depinde de două persoane!
― Ei, dragă verişoară, unde-ţi fuge şi ţie mintea! Doar mă
puteam însura de-o sută de ori pâna acum! Am eu vreme de astfel
de chestii… idealiste?
― Ştiu că te-ai fi putut însura! Se şi vorbea odată, şi chiar
stăruitor, despre Rada Frunzescu. Ea tocmai a terminat liceul,
nu?
Dinu se posomori.
― Mi-e frică să nu termine cu toate, biata fată!
― Ce spui?! întrebă Ana, uitându-se speriată la el.
― E grav bolnavă, încă n-au putut nici măcar s-o ducă de la
Predeal acasă. Are o pleurezie complicată…
Fetele se întristară amândouă.
― Eu am lăsat-o sănătoasă– continuă Dinu. În iulie am fost şi
eu puţin la Predeal. Dar după plecarea mea, a luat parte la o
excursie în munţi, departe, o excursie de o zi, şi i-a apucat o
ploaie groaznică, o rupere, de nouri, îmi scria maică-sa. Au răcit
mai toate fetele care au fost în excursie: afară de brazi, n-au găsit
nici-un adăpost. Unele au scăpat mai uşor. Rada a trecut printr-o
grava aprindere de plămâni, din care a trecut într-o pleurezie
complicată. Doamna şi domnul Frunzescu sunt disperaţi: doctorii
le-au spus că e vorba de o boală foarte serioasă. Mai rău e că în
familia lor au mai fost cazuri de tuberculoză, şi doctorii se tem ca
nu cumva, din cauza organismului slăbit, să se ivească vreo
complicaţie mai gravă.
Urmă un lung răstimp de tăcere.
― Totuşi Rada e rezistentă. Nu ştiu să fi fost bolnavă vreodată,
zise întru târziu Ana.
― Se mai înşeală şi doctorii uneori, adaose Dina.
― Să dea Dumnezeu să se-nşele–întări Dinu. Totuşi, dacă într-
un astfel de moment ţin să vă spun că n-am avut niciodată
intenţia unei asemenea căsătorii, nădăjduiesc că mă veţi crede
amândouă. Oamenii vorbesc multe, vrute şi nevrute… De
exemplu, nu mai târziu decât prin mai, am auzit vorbindu-se
despre căsătoria domnişoarei Ana.
Dina era numai atenţie şi curiozitate. Ana se opri indignată.
 ― Sunt foarte curioasă să cunosc numele mirelui, zise ea cu
buzele strânse.
Nu era indignată de gluma lui Dinu, ci pentru că glumea cu
atâta uşurinţă într-o chestiune care ei i se părea a fi de natură
intimă. Şi mai ales pentru că glumea, pe această temă, de faţă cu
o persoană străină. Căci Dina, chiar prietenă fiindu-i, era străină
de sentimentele ei. Dar totodată îşi dădu sama că nu-l considera,
în aceeaşi măsură, şi pe Dinu străin.
― Era vorba de un om cu o situaţie frumoasă. Regret, dar nu i-
am reţinut numele.
― Pentru că un om care nu există nu are nume ― răspunse
prompt Ana. Te rog să ţii sama că eu mai am de făcut încă un an
de liceu, şi pe urmă încă vreo patru sau cinci de universitate. Nu
ştiu în câtă vreme voi putea termina dreptul, cu doctorat cu tot,
bineînţăles.
― Doar nu vrei să te faci advocată?! se miră Dinu, râzând. Ştii
că-i nostim!
― Nu-i nimic de râs şi nici nostim nu-i! Vreau să-mi câştig
singură traiul, şi nu mă mulţămesc cu un trai oarecare. Eu vreau
să am bani mulţi, să trăiesc bine.
― Şi crezi că-i vei câştiga din advocatura?!
― Da! Mai ales din procesele de divorţ. Acum toată lumea
divorţează.
― Mai sunt şi excepţii! spuse surâzând Dina.
― Divorţează şi cei necăsătoriţi încă? întrebă inginerul, bănuind
în cuvintele Anei o replică la ofensa ce-i adusese cu bună ştiinţă
când făcuse aluzie la măritişul ei.
― Nu obişnuiesc să răspund la cimilituri fără înţăles.
― Ai auzit, dragă verişoară? Iată, aşa am duelat amândoi şi în
vara trecută, la mare, fără niciun folos, fără niciun câştig. Am
pierdut timpul degeaba! Ce spuneam eu? Sunt probleme care nu
se pot rezolva decât în doi. Zadarnic vrei sa ajungi la un rezultat,
dacă celălalt nu vrea în ruptul capului.
Ana avu un zâmbet bun, luminos, dar abia perceptibil. Simţi la
ce face aluzie inginerul, cum i se păru ca simte, în tot timpul
conversaţiei, ceea ce era mereu ascuns în spatele cuvintelor lui.
― Întâi trăbă să fie convins şi celălalt că e vorba de un câştig
real, nu de unul imaginair, zise ea.
― Hm! Mi se pare că ai dreptate, domnişoară Ana.
― Nu se pare, ci am dreptate!
 Ea ridică pleoapele şi-i aruncă o privire plină, sinceră, caldă.
Niciodată nu se simţise atât de aproape de un om cum se simţea
de Dinu; parcă o lega o înrudire de sânge, nu numai una
spirituală. Era un sentiment înduioşat, care părea că o îndeamnă
să facă un pas, să-i ia mâna între mâinile ei şi să i-o mângâie.
Inginerul prinse privirea aceea parcă nu cu ochii, ci cu întreg
sufletul. Părea transfigurat. Bagă de samă şi Dina că se petrece
ceva între cei doi. Dar nu mai avu timp să se gândească. Intrau
tustrei în curtea vilei. Din balcon, doamna Teodoru îi primi cu
exclamaţii de mirare.
― Dinu! Uite, frate, că-i şi Dinu pe-aici! Ce surpriză plăcută
pentru noi! Când ai sosit?
― Abia asară târziu, tanti Anastasia.
― Abia asară? şi-ai şi reuşit aşa degrabă să te întâlneşti cu
excursionistele noastre?! Că nu mai dau pe-acasă cu ziua de cap!
― Mi-au ieşit cu plinul, tanti Anastasia! Le-am întâlnit din
întâmplare în pădure, tocmai când coboram din înălţimile pure
ale muntelui.
― Se vede că de-aceea ai avut noroc să le întâlneşti, pentru că
erai cu sufletul purificat.
― Aşa e! Puteau să-mi iasă în cale şi îngerii, nu numai nişte
drăcuşori de fete.
Intrară în vilă. Dinu fu reţinut la prânz. Avea multe de povestit
de pe acasă, din familie, despre boala Radei şi de multe altele. Nu
mai de coincidenţa prezenţei lui şi a Anei în Sinaia nu scoase
nimeni o vorbă. Această coincidenţă era o taină, taina lui Dinu şi
a mătuşii sale, şi amândoi ştiură s-o păstreze, schimbând vorba
ori de câte ori Dina sau tatăl ei se apropiau de ea.
Inginerul Marinescu aflase de la Rada, câtă vreme fusese la
Predeal, ce prietene mai bune şi-a făcut Ana în ultimul timp. Şi
când auzise pomenindu-se şi de verişoară-sa, Dina Teodoru, îşi şi
făcuse planul. Nu putea suporta gândul să nu o vadă pe Ana cel
puţin câteva zile. Voia să constate direct dacă fata a înţeles ceva
din scrisorile lui sau nu. Atunci, pentru că altă soluţie nu avea, i
se adresase mătuşii sale cu rugămintea să o invite, prin Dina, la
Sinaia, fiindcă el trebuie să o vadă numaidecât. Să ştii, mătuşă
dragă, ca dacă nu mă însor cu fata asta, rămân burlac, şi-i mai
mare păcatul, pentru că celibatarii sunt impuşi astăzi la mari
impozite. Dar, te rog, de taina mea să nu ştie nimeni decât
dumneata şi cu mine. Precauţiunea e necesară, fiindcă fata, deşi
pare îndrăzneaţă şi uneori chiar cam insolentă, e, în fond, însăşi
puritatea şi nevinovăţia naturală; mi se pare că de-abia bănuieşte
ce e iubirea, deşi cred că are aproape douăzeci de ani. E nevoie să
duc cu ea o luptă dintre cele mai prevăzătoare.
Aşa o rugase inginerul pe mătuşă-sa, şi ea nu stătuse deloc pe
gânduri. Ţinea la fiul surorii sale; îi era simpatic pentru poznele
pe care le făcea, şi-apoi ştia că şi maică-sa doreşte mult să-l vadă
căsătorit, aşezat la casa lui, cu nevastă şi copii. Că nu ţinea
numaidecât să se însoare cu o fata bogată. Doamna Teodoru o
cunoştea de vreo trei ani pe Ana, de când Dina începuse să o
invite la ei în casă. Îi plăcea fata. Nu o interesa din ce mediu
social provine, ci numai cum era. Şi după ce o observase un timp,
conchisese: Fata asta e un exemplar de rasă!. Aşa o calificase şi în
faţa domnului Teodoru, care, deşi era un om foarte cumpănit, nu
găsise cu cale să fie de altă părere. Aşa că, pretextând că Dina se
cam plictiseşte singură, că nu face destulă mişcare, le comunică
celor doi hotărârea ei, lăsându-i Dinei sarcina de a-i scrie Anei şi
de a o invita la Sinaia. Mai mult decât atât: îi dăduse Dinei şi
adresa de-acasă a Anei, pe care i-o încredinţase nepotu-său. Dina
se bucurase că o putea ivita pe Ana. Se gândise şi ea s-o
poftească, încă din vara trecută, după ce aflase că Ana fusese la
mare cu familia Frunzescu. Dar nu prea îndrăznea să-şi arate
dorinţele dinaintea unor părinţi cărora, deşi buni ca pânea caldă,
le plăcea totuşi să trăiască izolaţi, într-un fel de solemnitate, şi
mai ales să-şi petreacă vacanţele la Sinaia numai în familie.
Pregătirile pentru primirea Anei, pe care Dina le începuse îndată
după ce primise răspunsul ei, o înviorară pe fată, spre marea
bucurie a părinţilor. Iar după ce sosise Ana, fata lor se schimbase,
spre satisfacţia amândurora, cu desăvârşire.
Doamna Teodoru bănuia că Dina căzuse într-un fel de apatie–
care nu era în firea ei–de când, în trecere prin Sinaia, fiul văduvei
Ana Scarlat, vărul lui Jean Frunzescu, îi făcuse o curte asiduă.
Tânărul acela, frumos şi elegant, făcuse, într-adevăr, o puternică
impresie asupra Dinei, şi, după plecarea lui, fata devenise tăcută,
abătută şi singuratecă.
Acum, alături de Ana, ea îşi revenise repede şi începuse să se
bucure din nou de vacanţă. Doamna Teodoru era foarte
mulţumită că, venind în ajutorul lui Dinu, îi fusese de folos şi
fetei sale. Ea era însă o femeie discretă şi păstrase taina
inginerului. Făcea uneori aluzii la ceea ce ştiau numai ei doi, dar
nimeni, cu excepţia lui Dinu, nu le înţelegea.

XX
În sara zilei în care se întâlnise cu Dinu, Ana nu adormi până
târziu după miezul nopţii. Din aluziile lui, din tot ce se întâmplase
peste zi, avea sentimentul că Dinu nu venise întâmplător la
Sinaia, ci venise anume pentru ea, şi anume ca să-i spună, prin
aluzii, despre intenţia lui de a se căsători cu ea. Aceasta era
problema ce aştepta să fie rezolvată şi care nu putea-să fie
rezolvată decât în doi. Înţelesese şi până acum multe lucruri. Dar
ceea ce o ţinuse în loc era sentimentul că totuşi el îi este străin, şi
cu un străin nu poţi discuta lucruri intime. Cu atât mai puţin
prin scrisori. Dar ce minune! Străin până acum, şi azi, dintr-
odată, i s-a părut atât de apropiat… Niciun bărbat nu se
apropiase sufleteşte atât de mult de ea ca Dinu!
Se gândea la el ca la un prieten venit de departe. Ca la un
prieten? Nu! Era mai mult decât un prieten! Era altceva… Era
sentimentul ce-i inundase privirile şi obrajii la intrarea în curtea
vilei, când îi venise să-l ia de mână şi… să rămână aşa, mână în
mână. Oare aceasta e iubirea? Te cuprinde aşa, pe neştiute? Cum
stătea cu ochii închişi, chipul lui îi apărea mereu, aşa cum îl
văzuse la intrarea în curtea vilei. Imaginea lui sporea în sufletul ei
o dulceaţă imaterială, şi o aromă necunoscută îi inunda întreg
trupul.
Nu se mai îndoia că Dinu o iubeşte. Impresia aceasta începuse
să-ncolţească în sufletul ei încă din vara trecută, când plecase de
la mare, şi el îi strecurase în mână bileţelul acela, îşi dădea acum
limpede sama că fiecare scrisoare pe care el i-o trimitea nu
cuprindea decât mărturisiri indirecte ale iubirii lui pentru ea.
Faptul că el rămăsese senin în scrisorile lui şi după ce dânsa îi
descoperise situaţia socială a părinţilor ei, era încă o dovadă că
sentimentul lui era atât de puternic încât era în stare să treacă
peste orice obstacol material… Toate acestea ea le intuia mai
demult, dar niciodată nu fusese atât de sigură de ele ca după
convorbirea plină de tâlc ce se ţesuse între ei la întoarcerea din
pădure.
Ceea ce i se revelă însă cu putere pentru întâia oară şi o
surprinse fu faptul că ea, după niciun an de corespondenţă cu
Dinu, ajunsese atât de intimă cu el încât îşi permitea să-i facă
observaţii chiar şi asupra viitorului lor, fără a se mai sfii la gândul
că el poate intui, din aceste observaţii, însuşi consimţământul ei.
Doamne, oare cum trăbă să mă port mâne cu el, când ne vom
întâlni?… Voi mai putea să mă prefac că pricep tot, dar că nu
vreau să iau cunoştinţă de ceea ce am priceput? Vom continua
convorbirile noastre spirituale, aluzive, pierzând timpul degeaba,
cum a spus Dinu? Sau va trebui să-i iau mână în mână mea, şi
cu cealaltă să-l îmbrăţişez uşor pe după cap? La gândul ăsta, se
aprinse toată ca focul, şi inima-i prinse să bată ca un ciocan.
Sufletul ei începu să cânte şi i se păru că întreaga ei fiinţă se
schimbă în armonie… Oare aşa e iubirea? ―se întrebă Ana. Şi
singură îşi răspunse: Mi se pare că aşa e iubirea… îşi simţi ochii
umezi. Dar numai o clipă, în clipa următoare lacrămile-i curgeau
îmbelşugate de pernă. Era un plâns liniştit, pornit parcă dintr-un
izvor aflat în adâncurile fiinţei sale, neştiut până acum. Şi
intensitatea izbucniri lui îi strecura în vine o osteneală dulce. Din
când în când ofta ca de o suferinţă prea mare pentru sufletul ei
neobişnuit cu fericirea.
Lacrămile-i curseră multă vreme, şi Ana simţea cum în ea,
treptat, se închidea o lume şi se deschidea o alta; din intuirea
vieţii întră în viaţă. Ea, care reacţiona instinctiv, respingând până
şi gândul de a fi atinsă de un bărbat; ea, care nu avusese
niciodată dorinţa de a se atinge de un bărbat, acum, închipuindu-
şi-l pe Dinu, fremăta toată de dorinţa de a-l mângâia, de a-l
îmbrăţişa, de a se contopi cu fiinţa lui. Sări din pat. Trupu-i
încins nu mai putea suporta cearşaful cu care se-nvelise.
Deschise geamul. Larma râului de munte năvăli în cameră cu
putere înzecită: fierbea între cei patru păreţi tot răsunetul
pădurilor de brad, prin care trecea murmurând sfada cântătoare a
undelor. Odată cu zvonul apelor învolburate o izbi şi valul de aer
rece şi îmbălsămat din împărăţia lunii care o învăluise şi în sară
sosirii ei la Sinaia. Se strânse în cămaşa de noapte, dar nu putu
rămâne mult timp la fereastră. Se retrase, luă plapuma uşoară şi,
înfăşurându-se în ea, se aşeză pe marginea patului. De-afară,
prin geamul deschis, pătrundea nu numai freamătul apelor ce se
spărgeau de bolovanii albiei înguste şi adânci, ci şi vuietul surd al
pădurilor întunecate, prin care se abătea suflarea nopţii înalte şi
pure. Misterul vieţii parcă se-nvolbura cu misterul iubirii, şi Ana,
deşi răpusă de amândouă, se simţea puternică şi vie în puternicia
ei nouă, crescută peste fiinţa, peste existenţa-i proprie. Nu mai
ştia de cât timp şedea pe marginea patului, înfăşurată în
plapumă. Dar, la un moment dat, îşi simţi picioarele reci, şi se
cuibări din nou în aşternut. Dar abia începu să se încălzească, şi
un alt gând o făcu să sară iarăşi din pat: Oare sunt eu într-adevăr
atât de frumoasă încât poate să-i placă lui Dinu de mine?.
Aprinse lumina şi se duse în faţa oglinzii. Da, era frumoasă!
Era frumoasă, gravă şi parcă uimită de propria-i frumuseţe fata
din oglindă! Da, are de ce să mă placă! îşi zise ea surâzând, şi,
întorcmdu-se pe un călcâi, stinse lumina, închise fereastra şi se
cuibări din nou în pat. În câteva minute adormi. A doua zi
dimineaţă, pe când cei trei tineri se pregăteau să plece la
plimbare, doamna Teodoru o ruga pe Dina să rămână acasă.
Pusese la fiert nişte compoturi, şi fata urma să-i dea o mână de
ajutor. Inginerul nu mai stărui. Stărui însă Ana, dar fără rezultat.
Ana se sculase cu hotărârea de a rezolva problema de care îi
vorbise Dinu cu o zi înainte. Numai că, pe măsura ce se apropia
momentul plecării la plimbare, simţea ca nu-i va fi chiar atât de
uşor pe cât îşi închipuise. I se părea că nu se cuvenea să
vorbească despre asemenea lucruri atât de repede. Şi se gândea
să profite de prezenţa Dinei pentru a lăsa să mai treacă o zi. Dar
neputând s-o convingă pe doamna Teodoru s-o lase pe Dina cu ei,
se resemna şi plecă singură cu Dinu.
Cum vila era răzleţită, la marginea staţiunii, intrară curând în
pădure şi o luară pe aceeaşi potecă şerpuitoare pe care se
plimbaseră şi cu o zi mai nainte. Nu se vedea ţipenie de om. Nu-i
însoţea decât fierberea râului, prinsă de bolta pădurii, şi, din când
în când, şuieratul hotărât al mierlelor negre sau trilurile mărunte
ale sticleţilor ce se teşeau printre crengile brazilor.
Cei doi tineri înaintau încet, fără să se privească, fără să-şi
spună niciun cuvânt. Mergeau depărtaţi unul de celălalt, parcă
anume ca să evite orice posibilitate de a se atinge întâmplător.
Dar peste distanţa dintre ei, gândurile lor se încrucişau mereu.
Dinu îşi zicea: Oare cât timp vom mai merge aşa, ca doi
drumeţi străini? Ar trebui să-ntrerup tăcerea asta apăsătoare şi
să-i spun de ce am venit la Sinaia, s-o întreb dacă vrea să se
mărite cu mine. Dar, Doamne, cum să încep? Dacă n-aş fi tăcut
de când am ieşit pe portiţa, acum mi-ar fi mai uşor să-i vorbesc.
Dar aşa… şi de la distanţa asta!…
Ar trebui să rnă duc lângă el şi să-l iau de mână–se gândea
Ana. Că el nu va cuteza în veci! Nu-şi dă sama că acuma mi-ar
plăcea!
 Dar nu-ndrăzni nici măcar să se depărteze de marginea potecii.
Iar Dinu tăcea mereu şi înainta cu ochii în pământ, neabatându-
se nici el, cu niciun pas spre mijlocul potecii.
De la o vreme, Anei i se păru că faţa lui se-ntunecă, şi-atunci
prinse curaj. Se apropie cu hotărâre, aşa cum fac femeile când se
lasă conduse de instinctul lor sigur, îl prinse de mâna dreaptă şi-l
opri în loc.
― Dinule, uită-te în ochii mei. Inginerul, palid, ridică privirile
spre ea.
― Ai învins! Ai tot ţesut în jurul meu o reţea de sentimente
până m-ai prins! Acum, iată-mă, sunt a ta, ia-mă.
Şi Ana îi duse braţul pe după grumaji.
― Şi… îţi pare rău? întrebă Dinu, mai mult din ochi decât cu
vocea, devenită abia perceptibilă.
― Nu! Te iubesc!
Îi lăsă mână şi se alipi de el. Dinu o îmbrăţişă uşor, parcă
temându-se să nu o sperie, să nu o frângă.
― Nu aşa, dragul meu! Strânge-mă tare! Te iubesc!
― Tu abia acum! Dar eu te iubesc din clipa în care te-am văzut
la mare.
― Sărută-mă!
Dinu o sărută prelung. O aromă de fragi de câmp i se răspândi
în toată fiinţa.
― Încă o dată! ceru Ana, înlăţuindu-i grumajii cu braţele.
― Şi încă o dată! gemu ea uşor, lăsându-şi capul pe umărul lui.
Apoi i se desfăcu din braţe şi o luă la fugă. Cărarea se
despărţea în două, şi ea o apucă la stânga.
― Să nu încerci să mă ajungi, că nu o să mă poţi prinde. Azi nu
vreau să te mai văd, până mâne dimineaţă. Adio, iubitule!
Şi tot alergând, dispăru la o cotitură.
Dinu mai făcu vreo câţiva paşi şi, ameţit, se aşeză pe un
trunchi de brad. Şi timpul se spulberă în el şi-n jurul lui.
Gând îşi veni în fire şi se uită la ceas, era târziu, aproape două.
Nu-şi dădea sama ce se întâmplase cu el în vremea care trecuse:
trăise începutul unui vis care se va destrăma, sau un început de
viaţă, care de-acum înainte îşi va ţese zilele fericite până la
sfârşitul sfârşitului?
Desigur că Ana va fi coborât pe alte poteci şi va fi ajuns la vilă,
îşi zise el, şi porni spre oraş.
Ana nu se întoarse la vilă până sara.
 ― Am început să ne îngrijorăm ― zise doamna Teodoru, privind-
o cu bucurie. O vedea schimbată. Aţi mers departe?
― Da, foarte departe, răspunse Ana zâmbind. Îi venea să spună:
Am fost până sus detot, până la cer!.
― Şi aţi prânzit undeva împreună?
Ana nu înţelese dintr-odata întrebarea. Apoi răspunse:
― Da, împreună.
Abia acum îşi aduse aminte că, de azi dimineaţă, nu mâncase
nimic.
― E amuzant nepotul meu, nu-i aşa, Ano?
― Da! E un izvor de…
Se opri. Era să spună ceea ce simţea şi îşi spunea mereu de la
întâiul sărut al lui Dinu: E un izvor de viaţă, de bucurie!
― Da, e un izvor de spirite. Cu el nu te poţi plictisi niciodată,
nu-i aşa?
― Ba, aşa-i, răspunse doamna Teodoru surâzând. Doamne!
Cum de m-am putut prosti în halul ăsta? ―se întrebă Ana. Nu
mai sunt în stare nici măcar să dau un răspuns cum se cade la o-
ntrebare. Parcă mi s-a legat limba în gură!…
― E un băiat minunat, Ano. E numai bună dispoziţie şi duh,
dar să ştii că, în fond, e un om foarte serios.
― ştiu! răspunse scurt Ana.
Apoi, îndată, pentru sine: Se vede că m-am prostit detot!
― Îmi pare bine că ştii. Dinu se interesează îndeaproape de tine.
Acum ce să mai răspund? ―se întrebă Ana. Mai bine să nu mai
răspund nimic şi să dau fuga în camera mea ca să-mi schimb
rochia.
Dina, care îi ajutase toată ziua mamei sale la compoturi şi la
dulceţuri, ieşise, spre sară, în oraş şi încă nu se întorsese.
Ajunsă sus, în cameră, pe Ana o lovi o foame de lup. Deşi ştia
că nu are nimic de mâncare, cotrobăi pretutindeni, sperând să
găsească ceva, cel puţin o bomboană! Dar nu găsi nimic!
La cină, nu se mai sătura. Era mereu cu gura plină şi nu mai
apuca să spună şi ea o vorbă. Doamna Teodoru începu să râdă.
― Ori aţi umblat până n-aţi mai putut, ori prânzul vostru a fost
cam subţire. M-aş mira, fiindcă Dinu nu e zgârcit, iar cu femeile
este deosebit de galant.
Ana îşi dădu sama că numai ea mai mânca, şi se aprinse la faţă
de ruşine, îndepărtă farfuria.
― Dar, vai de mine, Ano! Se poate?! îmi pare bine ca ţi-e foame.
E o dovadă de sănătate. Cine ştie pe ce drumuri grele te-a purtat
Dinu azi! Ori, ia spune drept, nu cumva l-ai condus tu pe el?
Ana citi o mare bucurie pe faţa doamnei Teodoru. Izbucni în râs
şi îşi trase farfuria dinainte.
― Aveţi dreptate! Bine că nu ne-am rupt gâtul!
A doua zi dimineaţă, până a nu ieşi Dina din camera ei, Ana se
repezi la Dinu, care tocmai sosise, îl sărută şi-i zise:
― Să ştii că ieri am prânzit împreună!
Urmă o săptămână pe care n-aveau s-o uite toată viaţa.
Doamna Teodoru se purta cu ea cu o mare duioşie, şi Ana înţelese
că Dinu i-a spus taina lor. Când se plimbau împreună cu Dina,
cei doi îşi reluau felul lor obişnuit de conversaţie, părând a fi
mereu în luptă şi în întrecere spirituală, şi duelul lor de cuvinte o
amuza pe Dina. Dar doamna Teodoru găsea mereu câte o treabă
pentru fiică-sa, în aşa fel încât Ana şi cu Dinu să rămână cât mai
mult timp singuri.
La sfârşitul săptămânii, Dinu îi spuse că i s-a terminat
concediul.
― Până acum a fost cum a fost, dar să vedem ce vom face de-
acum înainte…
― Păi, spui că trăbă să pleci!
― Tocmai de aceea! La începutul lui octombrie trebuie să
plecăm în străinătate. Ştii, pentru specializarea mea.
― Să plecăm?!
― Dar se-nţelege! Până atunci trebuie să fim căsătoriţi.
― Vai de mine! Aşa degrabă?! şi eu ce fac cu şcoala, cu clasa a
opta?
― Nu-i nicio piedecă! începând din anul viitor se introduce
liceul cu şapte clase.
― Serios?
― Foarte serios. N-ai citit în ziare? Ana se alipi de el.
― Dinule, trăbă s-o întreb şi pe mama.
― Asta se-nţelege!
― Şi pe… doamna directoare…
― Şi pe ea?! De ce?
― De ce? Pentru ca ţine foarte mult la mine şi la tine.
― La mine?! Dar nici nu mă cunoaşte!
― Ba, te cunoaşte! ţi-a cetit toate scrisorile.
― Ei, asta-i bună! Ce treabă avea dânsa să-mi citească
scrisorile? Se vede treaba că-i o scorpie.
 ― Ba nu-i deloc! E o femeie încă tânără şi e foarte inteligentă.
Ea mi-a atras mai întâi atenţia, după ce ţi-a cetit scrisorile, că tu
vreai să mă prinzi în mrejele tale.
― În ce să te prind?
― În mrejele tale…
― Ba în braţele mele!. Şi Dinu o cuprinse într-o îmbrăţişare
tandră. Apoi, desprinzându-se de ea, adaogă: şi ce ţi-a mai spus…
scorpia?
― Să ştii că dacă-i mai spui aşa, mă supăr!
― Bine, bine. Gata, nu-i mai spun cum îi spuneam. Dar ce ţi-a
mai zis?
― M-a sfătuit să mă las prinsă.
― Nu mai spune!
― Da! Ea este de aceeaşi părere cu tine: că şcoala multă,
universitatea, nu e pentru fetele frumoase.
― Şi tu eşti frumoasă?
― Mi se pare că da.
― Cine ţi-a spus?
― Chiar tu!
― Eu?! Nu mi-aduc aminte!
― Ia vezi! Mai bine sărută-mă şi taci. Eu vorbesc serios, şi ţie îţi
arde de glumă!
― Iar ţie de sărutat! Asta numeşti tu a vorbi serios?! şi, după ce
o sărută:
― Şi fetele frumoase ce trebuie să facă, după părerea directoarei
tale?
― Să se mărite!
― Mi-a furat punctul de vedere!
― Nu ţi-a furat nimic! Hai, te rog, nu vreai să discutăm serios?
Are argumentele ei. Zice ca o femeie nu se realizează şi nu poate fi
fericită dacă nu se mărită.
― Da’ ştii că-i cuminte directoarea voastră?!
― D-apoi nu? Vezi că trăbă să-i spun şi ei? Merită! E o femeie
inteligentă şi de treabă. Şi, dragul meu, ea a fost ca o mamă
pentru mine.
Aleseră ziua cununiei: 22 septembrie, ziua de naştere a Anei.
În aceeaşi după-amiază, Dinu stătu mult de vorbă cu mătuşă-
sa. Pe urmă, doamna Teodoru o chemă în camera ei şi pe Ana.
― Copila mea, ştiu totul. Dinu mi s-a spovedit. Vino să te
îmbrăţişez. Cred că nu o să regretaţi nici-unul. Vă potriviţi.
 Cu trenul de sară, Dinu plecă. Ana mai rămase câteva zile.

XXI
În drum spre casă, gândindu-se bucuroasă că în nicio lună de
zile va fi nevasta lui Dinu, Ana încremeni: era douăzeci şi cinci
august, şi în douăzeci şi doi viitor avea să fie cununia! Ori ea,
înafară de uniforma de liceana, nu avea decât două rochii, cele pe
care i le cususe Silvia înainte de plecarea la Sinaia! Celelalte îi
rămăseseră demult scurte. Cum de nu s-a gândit până acum că
era într-adevăr lipsită ca un şoarece de biserică? şi chiar dacă ar
avea bani, tot nu avea timp să-şi pregătească baremi o parte din
rufăria care-i trebuie unei fete când se mărită. Da, e adevărat că
se hotărâseră să facă cea mai simplă cununie, fără oaspeţi, fără
lăutari; dar, totuşi, nu se putea duce înaintea altarului într-una
din rochiţele pe care le purtase la Sinaia! Oare Dinu nu văzuse că
ea se îmbrăca mereu numai cu cele două rochii?! Dar, la urma
urmelor, de ce atâta grabă? Va vorbi cu el. Trebuie să-i dea
răgazul necesar ca sa se poată pregăti cât de cât! Nici părinţii ei,
luaţi aşa, pe nepusă masă, n-ar avea de unde să-i facă rost de o
sumă atât de mare de bani, ba, poate, nici de una mai mică. Cum
de nu s-au gândit ei la asemenea piedeci!
Se simţea umilită, începu să se mânie. Pe ea? Pe Dinu? Pe ea,
mai cu samă: prea s-a obişnuit să se poarte ca o copilă, deşi e în
pragul măritişului! Pe el? Ana-i spusese, într-una din zilele
petrecute împreună la Sinaia:
― Cred că n-ai uitat ce ţi-am spus într-una din scrisori.
― În care? Că mi-ai scris mai multe, şi-n fiecare, multe şi de
toate. Ce anume?
― Că nu am nici-un sfanţ! Dacă mă iai, să ştii că iai un pui
golaş detot.
El s-a făcut atunci că nu pricepe, deşi ar fi trebuit să priceapă,
a luat-o de bărbie, a sărutat-o şi i-a spus:
― Nu-i nimic! O să-ţi crească şi penele şi aripile… Bine! S-a
făcut că nu pricepe. Dar, dacă-i om serios, trebuia să înţeleagă că
ea are nevoie de o vreme mai lungă pentru a se pregăti. Călătoria
aceea pentru specializare ar putea s-o mai amâne, cum a mai
amânat-o de-atâtea ori până acum! Da, se pare că Dinu nu se
gândeşte la toate lucrurile cu aceeaşi seriozitate!
Şi Ana îşi aminti şi de o altă împrejurare care nu-i plăcuse.
Într-o zi, pe când îi spunea că regretă unde nu va putea să
urmeze o facultate, Dinu îi zisese:
― Dacă ţii neapărat să o faci, o vei face. Dar în Franţa, nu aici!
― Şi pot urma acolo facultatea de drept?
― Bineînţeles! Dacă îţi va face plăcere. La întreprinderea
noastră, la contencios, chiar avem nevoie de încă un advocat. Şi
dacă va fi o advocată, cu atât mai bine. Vom fi originali!
Glumise, desigur! Când i-a răspuns, râzând, că ea nu s-ar
ocupa, ca advocată, decât de divorţuri, el i-a astupat gura cu
palma şi i-a spus:
― În cazul acesta nu sunt de acord să urmezi dreptul! Da, era
încă destul de copilăros! Oare cu câţi ani e mai vârstnic decât ea?
Cu nouă! Ei, şi totuşi în multe împrejurări se poartă ca un copil!
Iată, să nu se gândească el că şoarecelui de biserică îi va trebui
oleacă de vreme până să-şi adune câteva fărâmituri! El e de vină,
cu graba lui, dacă va fi silită acum să-i scrie că vor trebui să
amâne căsătoria din motive neprevăzute. Da, aceştia vor fi
termenii pe care îi va folosi!
Da, însă sub termenii aceştia câte nu se pot înţelege? Ce va
gândi el? N-ar voi să-l neliniştească fără nici-un rost! şi-apoi, dacă
a luat odată o hotărâre, ar fi bărbătesc lucru să se învoiască la o
amânare? Nu! Parcă nici ei nu i-ar plăcea!
Doamne sfinte, ce rău e să fii aşa de sărac! ―îşi zise ea. Uite,
acuma de mi-ar da Dumnezeu noroc să găsesc nişte bani!
Şi un răstimp se gândi copilăreşte că nu ar fi imposibil. În tren,
pe peronul gării, pe stradă, n-ar putea să se împiedece de-o pungă
cu bani? Ce prostii îmi pot trece prin cap! ― îşi zise tot ea. Dacă
aş găsi-o, ar trebui s-o depun la poliţie! şi, pufnind în râs, se
însenină dintr-odată. Va face ea ceva! Dacă va fi nevoie, va face pe
dracu-n patru!
Ieşi pe culoar, privi un răstimp peisajul ce se desfăşura prin
faţa geamului, şi, când se înapoie în compartiment, se întrebă:
Oare nu l-aş putea exploata niţel pe ticălosul acela de Zamfir?
Odată parcă eram hotarâtă să-i joc pe degete pe toţi bărbaţii
sensibili la frumuseţea mea!
Se aşeză, îşi puse mâinile în poală şi începu să vorbească
singură:
― Cam ce-aş putea încerca? Tocmai ceteam ieri într-un ziar că
la toamnă se face o nouă excursie în Italia. Ce-ar fi să mă duc la
Zamfir şi să-i spun că m-a cuprins deodată o mare poftă de a
vedea Italia, dar că nu pot călători în uniformă de liceana, că am
nevoie de vreo două-trei rochii?
Dădu din cap şi izbucni în râs.
― Doamne fereşte! Până şi numai gândul ăsta parcă mă
murdăreşte!
În sfârşit se hotărâ să se oprească în oraş şi să ceară sfatul
directoarei.
Ceea ce şi făcu, încă în aceeaşi sară. Directoarea sosise numai
de trei zile. Când o văzu pe Ana întrând, bătu din palme şi
exclamă:
― Ano, tocmai la tine mă gândeam!
― E nevoie urgentă de mine la secretariat, doamnă directoare?
― Da’ de unde, fată dragă! Dar închipuie-ţi că nu-i niciun sfert
de ceas de când am primit un mandat telegrafic cu o importantă
sumă de bani pentru tine.
― Se poate?! De la cine?.
― Nu ştiu! N-am mai auzit de numele celui care-i trimite.
Iscăleşte Ion Brad şi notează, iată, priveşte şi tu cuponul: Premiu
pentru eleva Ana Muja, premianta întâia a clasei a şaptea. Aşa
ceva nu mi s-a mai întâmplat!
Ana se uită la scrisul de pe cupon, bănuind că banii fuseseră
trimişi de Dinu, dar scrisul nu era al lui. Citi cifra sumei. Erau
cincizeci de mii de lei!
― Frumos premiu! zise ea zâmbind.
― Mă gândeam: Dacă i s-au trimist telegrafic, trebuie să fie
vorba de ceva urgent, şi nu ştiam cum să te anunţ. Ai picat
tocmai la timp.
― Ca şi banii! râse Ana.
― Ai, într-adevăr, nevoie urgentă de-atâţia bani?!
― Foarte urgentă, doamnă directoare!
― Tu, sau părinţii tăi?
― Mi se pare că şi ei, şi eu.
― Atunci înseamnă că-l cunoşti pe expeditor!
― Numele ăsta, Ion Brad, nu-l cunosc. Dar, vă rog, de unde
sunt trimeşi banii?
Se uitară la ştampila de pe cupon. Mandatul telegrafic fusese
expediat din Iaşi.
― Nu cunoşti nici scrisul?
― Nu. Dar cred că ştiu cine mă premiază. Doamnă directoare,
pot lipsi de la secretariat până joia viitoare? Azi e sâmbătă.
― Desigur! Dar…
 ― Voi mai putea lucra la secretariat încă două săptămâni. Apoi,
cu mare regret pentru mine, va trebui să renunţ la acest post care
mi-a fost de un mare ajutor.
Directoarea păru că începe să se lumineze,
― Dar ce s-a întâmplat, draga mea?
― Mă mărit, doamnă directoare! La douăzeci şi doi septembrie
fac cununia.
― Cu inginerul Dinu Marinescu?
― Da, doamnă directoare!
Directoarea, într-un mare elan, o îmbrăţişă şi o sărută. Te
felicit, draga mea. Eşti o fată norocoasă.
― Credeţi că fac bine?
― E o partidă excelentă!
Ana stătu o clipă la îndoială, apoi cuteză:
― Aş putea să vă rog să-mi faceţi marea cinste de a primi sa-mi
fiţi naşă?
― Cu cea mai mare bucurie, draga mea!
― Şi, în această calitate, să-mi daţi câteva sfaturi în legătură cu
ce va trebui să-mi pregătesc pentru nuntă?
― Toate vor fi în regulă! Dar pentru ca trebuie să stăm de vorbă
pe-ndelete, până dimineaţă rămâi la… naşa ta. Dar nu numai
pentru asta, ci şi pentru că trebuie să te prezint ― nu-i aşa? ― şi
naşului tău!