Share3

Texte de acelaşi autor

Traduceri ale acestui text

0

Comentariile membrilor

print e-mail
Vizionări: 3756 .

Delir in doi si-n cati vrei

scenariu [ ]

-------------------------
de Eugen Ionesco [Eugen_Ionesco ]

2005-05-17 | | Înscris în bibliotecă de Lazar Anamaria Andreea

DELIR ÎN DOI ŞI-N CÎŢI VREI

Pentru Tsilla Chelîon, Yves Penaud, Antoine Bourseiller.

PERSONAJE

Ea El
Soldatul
Vecinii

0 cameră oarecare: scaune, un pat, toaletă cu oglindă, o fereastră în fund, o uşă la stînga,
alta la dreapta. EA stă la oglindă (măsuţa de cosmetică se află aproape de uşa din stînga,
pe partea din faţă a scenei. EL se plimbă prin cameră, nu prea nervos, totuşi puţin
enervat, cu mîinile încrucişate la spate şi privind spre tavan, ca şi cînd ar privi zborul
unor muşte. De afară se aud zgomote, voci, împuşcături. Joc fără cuvinte - bărbatul se
plimbă în jurul camerei, femeia se priveşte-n oglindă - vreo şaizeci de secunde. Ambii
sînt îmbrăcaţi în halate de casă şi papuci. Halatul bărbatului e destul de murdar; al femeii
dovedeşte unele veleităţi de cochetărie. El nu e bărbierit; ei nu mai sînt tineri.
EA: Ce viaţă-mi promiteai şi ce viaţă-mi oferi! Am părăsit un soţ ca să urmez un amant.
Romantism! Soţul valora de zece ori mai mult, seducătorule! El nu mă contrazicea aşa,
prosteşte.
EL: Dar nu te contrazic dinadins. Atunci cînd spui lucruri neadevărate, nu pot fi de acord.
Eu am mania adevărului.
EA: Care adevăr? Dacă eu îţi spun că nu e nici o deosebire! Ăsta-i adevărul. Nici o
deosebire. Melc sau broască-ţestoasă e acelaşi lucru.
EL: Nicidecum. Nu e nicidecum acelaşi animal.
EA: Animal eşti tu, idiotule!
EL: Idioată eşti tu.
EA: Mă insulţi tu pe mine, imbecilule, scîrbosule şi seducătorule.
EL: Dar cel puţin ascultă-mă puţin, ascultă ce-ţi spun.
EA: Ce vrei să ascult? De şaptesprezece ani te tot ascult. De şaptesprezece ani, de cînd
m-ai smuls de lîngă soţul meu, din căminul meu.
EL: Dar asta n-are nimic de-a face cu problema-n discuţie.
EA: Ce problemă?
EL: Cea de care discutam.
EA: Gata, s-a terminat. Nu mai există nici o problemă. Melcul e una şi aceeaşi fiară cu
ţestoasa.
EL: Nu. Nu, nu-i aceeaşi fiară.
EA: Ba da, e aceeaşi.
EL: Toată lumea o să-ţi spună cum spun eu.
EA: Care lume? Ce, ţestoasa n-are carapace? Hai, răspunde.
EL: Şi ce dacă are?
EA: Păi n-are şi melcul?
EL: Are. Şi ce?
EA: Nu se-nchid şi melcul şi ţestoasa în carapace?
EL: Ba da. Şi ce?
EA: Ţestoasa - ori melcul - nu e un animal lent, bălos şi cu corpul scurt? Nu e un soi de
reptiluţă?
EL: Ba da. Şi ce?
EA: Păi vezi, asta e, ţi-am dovedit Nu se zice: lent ca o broas- că-ţestoasă şi încet ca
melcul? Iar melcul, adică ţestoasa, nu se tîrăşte?
EL: Nu e chiar aşa.
EA: Cum nu e chiar aşa? Vrei să spui că melcul nu se tîrăşte?
EL: Ba da.
EA: Deci vezi bine că melcul e una cu broasca.
EL: Ba nu e.
EA: Incăpăţînatule, melcosule! Spune-mi şi mie de ce. EL: D-aia.
EA: Ţestoasa, adică melcul, umblă cu casa-n spinare. Casa pe care şi-a construit-o
singură, de unde şi expresia „a-ţi căra casa ca melcul".
EL: Limaxul e rudă cu melcul. Limaxul e un melc fără casă. Iar ţestoasa n-are nimic de-a
face cu limaxul.
EA: Ei, explică-mi tu, zoologule, de ce n-am eu dreptate.
EL: Păi fiindcă...
EA: Hai, spune-mi tu ce diferenţe sînt, dacă zici că vezi tu vreo deosebire.
EL: Păi fiindcă... Deosebirile... Sigur, există şi apropieri, nu se poate nega.
EA: Păi atunci de ce le negi?
EL: Deosebirea e că... e că... Adică degeaba-ţi spun eu, fiindcă tot nu eşti de acord, iar eu
sînt prea obosit Ţi-am explicat deja, n-are rost s-o iau de la capăt. M-am săturat EA: Nu
vrei să-mi explici fiindcă ştii că n-ai dreptate. Nu-mi poţi oferi nici un motiv, pur şi
simplu pentru că n-ai nici unul. Dacă ai fi un om de bună-credinţă, ai accepta că ai greşit
Dar tu eşti, de cînd te ştiu, un om răuvoitor.
EL: Vorbeşti prostii, numai prostii. Poftim: limaxul face parte din... Sau, mai degrabă,
melcul.... Iar broasca-ţestoasă, ea...
EA: Of, gata, ajunge, taci din gură! Bine-ai face dacă ai tăcea. Nu mai pot să te ascult
cum baţi cîmpii.
EL: Nici eu nu mai pot să te ascult Nu mai vreau să aud nimic.

Se aude o explozie puternică.

EA: Nu ne vom înţelege niciodată.

EL: Păi cum să ne înţelegem? Nu ne vom înţelege niciodată. (Pauză.) Poftim: ţestoasa are
coarne?
EA: Nu m-am uitat niciodată să văd dacă are.
EL: Melcul are.
EA: Nu întotdeauna. Are numai cînd le arată. Iar ţestoasa este un melc care nu-şi scoate
coarnele. Cu ce se hrăneşte ţestoasa? Cu salată. Ca şi melcul. Deci e unul şi acelaşi
animal. Spune-mi ce mănînci, ca să-ţi spun cine eşti. Pe de altă parte, şi ţestoasa, şi
melcul sînt comestibile.
EL: Dar nu se prepară-n acelaşi fel.
EA: Iar pe de altă parte, nu se mănîncă între ele. Asta fiindcă fac parte din aceeaşi specie.
Asta înseamnă cel mult că unul este o varietate a celeilalte. Dar în cadrul aceleiaşi specii.
Sînt aceeaşi specie.
EL: Specia căpoasă.
EA: Cum ai zis?
EL: Ziceam că nu sînt din aceeaşi specie cu tine.
EA: Ar fi trebuit să-ţi dai seama de asta mult mai devreme.
EL: Mi-am dat seama încă din prima zi. Dar era deja prea tîrziu. Trebuia să-mi fi dat
seama de asta înainte de a te fi cunoscut. Cu o zi înainte. Chiar din prima zi am înţeles că
nu ne vom înţelege niciodată.
EA: Trebuia să mă laşi lîngă bărbatul meu, să fiu iubită de ai mei. Ar fi trebuit să mi-o
spui şi să mă laşi să-mi împlinesc datoria. O datorie care era o plăcere de fiecare clipă, de
fiecare zi şi de fiecare noapte.
EL: Şi ce te-a apucat de-ai venit după mine?
EA: Tu m-ai luat cu tine. Seducătorule! Şaptesprezece ani! Habar n-ai ce-i viaţa la
şaptesprezece ani. Mi-am părăsit copiii. N-aveam nici un copil. Dar aş fi putut avea.
Oricît de mulţi mi-aş fi dorit Aş fi putut să am copii împrejurul meu, care m-ar fi
apărat acuma. Şaptesprezece ani!
EL: Şi o să mai treacă şaptesprezece. Incă şaptesprezece ani o să se macine grîul la
moară.
EA: Asta fiindcă nu vrei să admiţi evidenţele. Mai întîi că limaxul are şi el căsuţa lui
ascunsă. E deci un melc. Adică o ţestoasă.
EL: Aha, poftim: melcul e o moluscă, o moluscă gasteropodă.
EA: Moluscă eşti tu. Moluscă e un animal moale. Ca şi ţestoasa. Ca şi melcul. Nu e nici o
deosebire. Pe melc dacă-l sperii, se ascunde în cochilie, ca şi ţestoasa încă o dovadă că-i
vorba de unul şi acelaşi animal.
EL: La urma urmei, mie mi-e egal. Sînt şaptesprezece ani de cînd ne certăm din cauza
ţestoasei şi a melcului...
EA: A melcului sau a ţestoasei.
EL: Fie cum vrei tu, eu nu mai vreau să aud nimic de asta. (Pauză.) Şi eu mi-am părăsit
nevasta. De altfel, e-adevărat. eram deja divorţaL Mă mîngîi cu gîndul că mii de bărbaţi
au trecut prin asta. Nu-i bine să divorţezi. Dacă nu m-aş fi însurat, n-aş fi divorţat. Nu se
ştie niciodată.
EA: Păi, sigur, cu tine nu se ştie niciodată. Eşti în stare de orice. Nu eşti în stare de nimic.
EL: O viaţă fără viitor nu-i altceva decît o viaţă lipsită de viitor. Nici măcar viaţă.
EA: Există oameni cu noroc. Norocoşii. Cei fără noroc sînt lipsiţi de noroc.
Ea: Mi-e foarte cald.
EL: Mie mi-e frig. Nu e o oră la care să-ţi fie cald.
EL: Vezi că nu ne înţelegem? Nu ne înţelegem niciodată. Am să deschid geamul.
EA: Vrei să-ngheţ? Dacă-ar fi după tine, m-ai omorî!
EL: Nu vreau să te omor. Vreau aer.
EA: Ziceai c-ar trebui să ne resemnăm cu asfixierea EL: Cînd am spus eu să ne asfixiem?
Niciodată n-am spus asta.
EA: Ba da, ai spus. Anul trecut. Nici nu mai ştii ce spui. Te contrazici.
EL: Eu nu mă contrazic. Depinde de anotimp.
EA: Cînd ţi-e frig, nu mă laşi să deschid geamul.
EL: Păi asta-ţi şi reproşez: ţi-e cald cînd mie mi-e frig şi ţi-e cald cînd mi-e frig mie.
Niciodată nu ne este cald sau frig în acelaşi timp.
EA: Niciodată nu ne este frig sau cald în acelaşi timp.
EL: Nu. Niciodată nu ne este cald sau frig în acelaşi timp.
EA: Asta fiindcă tu nu eşti un bărbat ca toţi bărbaţii.
EL: Eu? Eu nu sînt un bărbat ca toţi bărbaţii?
EA: Nu. Din nefericire, nu eşti ca toţi oamenii.
EL: Nu, nu sînt un om ca toţi oamenii, din fericire.

Explozie.

EA: Din nefericire.

Explozie.

EL: Din fericire. (Explozie.) O explozie. Nu sînt un ins banal, nu sînt un idiot. Nu sînt ca
toţi idioţii pe care i-ai cunoscuL

Explozie.
EA: I-auzi. O explozie.
EL: Eu nu sînt ca fitecine! Eram invitat acasă la prinţese care aveau decolteul pînă la
buric şi nişte corsaje pe deasupra, altfel ar fi fost goale. Aveam idei geniale. Aş fi putut să
le scriu dacă mi s-ar fi ceruL Aş fi fost un poet.
EA: Te crezi tu mai deştept decît alţii. Aşa am crezut şi eu într-o zi. Intr-o zi cînd am fost
nebună. Dar nu-i adevărat. M-am prefăcut că te cred. Asta fiindcă m-ai sedus. Dar nu eşti
decît un cretin.
EL: Cretino!
EA: Cretinule! Seducătorule!
EL: Nu mă insulta Nu mă mai face seducător. Nu ţi-ar fi ruşine!
EA: Nu te insult. Te demasc.
EL: Şi eu te demasc. Na, te fac să-ţi sară fardurile. (îi dă o palmă puternică.)
EA: Nenorocitule. Seducătorule! Seducătorule!
EL: Vezi ce zici, că... ai grijă ce zici, că nu ştiu ce-ţi fac...
EA: Don Juanule! (îi dă o palmă.) Aşa-ţi trebuie!
EL: Taci. Ia ascultă!

Zgomotele de adineauri se intensifică, vocile şi împuşcăturile care se auzeau vag de

departe răsună acum sub fereastră. El, care se pregătea să reacţioneze violent la insultele
ei, se opreşte brusc; ea la fel.

EA: Ce-or mai face acum? Dar deschide geamul şi uită-te.

EL: Adineauri ziceai să-l las închis.
EA: Am lăsat de la mine; vezi: am sufletul bun.
EL: Asta aşa-i. Ai spus şi tu o dată un adevăr, mincinoaso. De altfel, nici nu-ţi va fi frig.
Mi se pare că s-a-ncălzit afară.

Deschide fereastra şi priveşte afară.

EA: Ei! ce e?
EL: Nu-i mare lucru. Trei morţi.
EA: Cine e?
EL: Cîte unul de fiecare parte, plus un neutru, un trecător.
EA: Nu mai sta-n geam, o să tragă şi-n tine.
EL: Inchid. (închide fereastra.) De altminteri, s-au dus.
EA: Atunci înseamnă c-au plecat.
EL: Lasă-mă să mă uit.
EA: Nu mai deschide. (El deschide fereastra.) De ce au plecat, ai? Ia răspunde-mi. Şi
închide geamul, mi-e frig. (El închide geamul.) O să ne sufocăm aici.
EL: Ii văd, totuşi. Se pîndesc, li se văd capetele la colţ, de ambele părţi. Nu ieşim încă la
plimbare. Nu se poate ieşi acuma. O să ne decidem mai tîrziu. Mîine.
EA: Şi uite cum se duce încă o ocazie de a ne hotărî.
EL: Asta e.
EA: Şi-o să continue. O să fie tot aşa. Cînd nu plouă cu găleata, e grevă la căile ferate.
Cînd nu e gripă, e război. Iar cînd nu-i război - tot război e! Ce simplu e! Şi ce e la
capătul timpului? Ştim prea bine ce-i la capătul timpului.
EL: Tot n-ai terminat să te fardezi şi să te-aranjezi în oglindă? Eşti destul de frumoasă, nu
eşti mai frumoasă decît eşti.
EA: Cînd sînt necoafată, nu-ţi place.
EL: Nu-i momentul de cochetărie acum. Toate lucrurile le faci în contratimp.
EA: Eu sînt înaintea timpului. Mă aranjez azi pentru poimîine.

Un glonţ tras din stradă sparge un geam.

EA şi EL: Ah! Ai văzut?

EA: Eşti rănit?
EL: Eşti rănită?
EA: Ţi-am spus să tragi şi obloanele.
EL: O să mă plîng proprietarului. Cum e cu putinţă aşa ceva? Unde-i proprietarul? Fireşte
că-i în stradă, se distrează. Ah. oamenii ăştia!
EA: Trage obloanele. (El trage obloanele. în cameră e întuneric acum.) Ei, ce stai?
Aprinde lumina, nu putem sta pe întuneric.
EL: Păi dacă m-ai pus să închid obloanele! (în beznă, dueîndu-se spre comutator, se
loveşte de o mobilă.) Au! m-am lovit al dracului.
EA: împiedicatule.
EL: Ei, bravo, dă-te la mine acuma! Unde-o fi chestia de aprins lumina? Greu te mai
descurci în casa asta. E vina proprietarului. Niciodată nu ştii unde sînt comutatoarele. Nu
se mişcă nimic, şi totuşi îşi schimbă locul tot timpul.

Ea se ridică şi merge prin întuneric să caute comutatorul; se loveşte de El.

EA: Puteai să fii mai atent.

EL: Puteai să fii mai atentă.

Ea reuşeşte să aprindă lumina.

EA: M-ai lovit la frunte.

EL: M-ai călcat pe picior.
EA: Anume ai făcut-o.
EL: Ai făcut-o înadins. (Se aşază fiecare pe cîte un scaun. Pauză.) Dacă nu te-aş fi văzut,
nu ne cunoşteam şi poate aşa aş fi putut deveni pictor. Sau poate altceva, cine ştie ce-ar
mai fi fost? Poate că aş fi călătorit, sau aş fi fost mai tînăr acuma.
EA: Poate-ai fi murit într-un azil. Poate că tot ne-am fi întîlnit, dar în altă zi. Poate că
altfel şi altcumva nu există. Cine poate şti?
EL: Nu m-aş mai fi întrebat acuma ce motive de a mai trăi am. Sau mai bine zis, aş fi
avut alte motive să fiu nemulţumit
EA: Mi-aş fi văzut copiii creseînd. Sau mai bine m-aş fi apucat de cinema. Aş fi locuit
într-un castel plin de flori, cu ghirlande. Aş fi avut, aş fi avut - ce? Şi cine aş fi fost? EL:
Eu mă duc. (îşi ia pălăria şi se duce spre uşă, cînd se aude un zgomot puternic. Se opreşte
în fa fa uşii.) Ai auzit?
EA: Că n-oi fi surdă. Ce e?
EL: E o grenadă. Acuma atacă cu grenade.
EA: Chiar dacă te-ai fi decis, tot n-am fi putut niciodată să trecem. Sîntem prinşi între
două focuri. Ce idee şi pe tine să alegi casa asta de la întretăierea a două cartiere!
EL: Tu ai vrut casa asta.
EA: Mincinosule!
EL: Ori n-ai ţinere de minte, ori o faci înadins. Tu ai vrut apartamentul ăsta, din cauza
perspectivei frumoase. Ziceai că peisajul o să-mi mai schimbe mie ideile.
EA: Inventezi. Niciodată n-ai avut idei.
EL: Nu se poate şti dinainte... Nimic nu poate fi prevăzut.
EA: Vezi? Recunoşti că tu ai ales casa.
EL: Cum s-o fi ales cînd eu n-aveam nici cea mai mică idee? E „ori aşa", „ori aşa".
EA: E şi-aşa, şi-aşa. (Zgomote puternice afară. Se strigă, se buşeşte pe scări.) Vezi că urci
închide bine uşa
EL: E-nchisă. Se-nchide prost.
EA: Oricum, închide-o bine.
EL: Sînt pe palier.
EA: Pe-al nostru? (Bate cineva la uşă.)
EL: Stai liniştită, nu la noi bate. Se bate la uşa din faţă. (Ascultă amîndoi. Bătăile
continuă.)
EA: Ii duce.
EL: Urcă un etaj mai sus.
EA: Coboară.
EL: Nu, urcă.
EA: Coboară.
EL: Nu, urcă.
EA: Dacă-ţi spun eu că se coboară!
EL: întotdeauna vrei să ai dreptate. Eu îţi spun că se urcă!
EA: Coboară. Nici măcar nu ştii să interpretezi zgomotele. Asta-i din cauză că ţi-e frică.
EL: De fapt, că urcă sau coboară e-acelaşi lucru aproape. Data viitoare or să bată la noi.
EA: Să ne baricadăm. Dulapul. Pune dulapul la uşă. Nu ţi-a trecut prin cap - şi mai spui
că ai idei.
EL: Nu eu am zis că am idei. Totuşi, din două una...
EA: Haide odată cu dulapul. Impinge dulapul. (Apucă amîndoi dulapul care se află în
dreapta şi-l împing în dreptul uşii care se află la stînga.) Aşa, cel puţin, o să fim mai
liniştiţi. Măcar atîta.
EL: Liniştiţi! Tu numeşti asta linişte? Habar n-ai ce vorbeşti.
EA: Bineînţeles! Fiindcă, cu tine, nu poate omul niciodată să fie liniştit.
EL: Dar ce-ţi fac eu de te-mpiedic să fii liniştită?
EA: Mă agasezi. Nu mă mai agasa. însă oricum ai să mă agasezi.
EL: N-am să mai zic nimic, n-am să mai fac nimic. Nici măcar n-o să mă mai mişc. Şi-
atunci ai să spui că te agasez. Ştiu eu foarte bine ce-i în capul tău.
EA: Ce-i în capul meu?
EL: Iţi trece prin minte tot ce-ţi trece prin cap.
EA: Insinuări. Aluzii perfide.
EL: Şi, mă rog, de ce sînt perfide insinuările astea?
EA: Toate insinuările sînt perfide.
EL: Mai întîi că nu sînt insinuări.
EA: Ba da, sînt insinuări.
EL: Nu.
EA: Ba da.
EL: Ba nu.
EA: Atunci ce sînt, dacă nu sînt insinuări?
EL: Ca să ştii ce va să zică insinuările, trebuie să ştii ce sînt ele. Dă-mi definiţia
insinuării.
EA: Vezi c-au coborît. I-au luat pe cei de pe etajul nostru. Văd că nu ţipă; ce le-or fi
făcut?
EL: Probabil le-au tăiat beregata.
EA: Ce idee caraghioasă... ah, nu caraghioasă, dar... De ce să-i fi înjunghiat?
EL: Nu pot să mă duc să-i întreb. Nu-i momentul.
EA: Poate că i-au înjunghiat. Dar poate că le-au făcut altceva.

Strigăte afară, zgomote, pereţii se cutremură.

EL: Auzi?
EA: Vezi?
EL: Vezi?
EA: Auzi?
EL: Folosesc mine subterane.
EA: O să cădem în pivniţă.
EL: Sau direct în stradă. Şi ai să răceşti.
EA: In pivniţă ar fi mai bine. Acolo se poate pune ceva pentru încălzit.
EL: Şi te poţi ascunde.
EA: N-o să le treacă prin minte să vină să ne caute. EL: De ce?
EA: E prea adîncă pivniţa. Nu-şi vor imagina că nişte oameni ca noi - sau chiar nu ca noi
- ar putea să trăiască-n hrube atît de adînci, precum animalele.
EL: Vor cotrobăi peste tot.
EA: N-ai decît să te duci acolo. Eu nu te-mpiedic să ieşi. Du-te la aer, profită de ocazie ca
să-ncepi o viaţă nouă. Du-te şi vezi dacă aşa ceva există, adică o viaţă nouă. EL: Ocazia
nu-i propice. Afară plouă, e-ngheţ.
EA: Ziceai că numai mie mi-e frig.
EL: Acuma mi-e mie frig. Mi-e rece la spate. Am tot dreptul să-mi fie rece la spinare.
EA: Fireşte că ai toate drepturile. Eu n-am nici un drept! Nici măcar dreptul de a-mi fi
cald. Uită-te tu ce viaţă mi-ai oferit. Uită-te la mine. Uită-te-mprejur şi spune-mi dacă
asta-i viaţă.

Arată spre obloanele trase, spre dulapul proptit în uşă.

EL: Spui tîmpenii, nu poţi pretinde că eu sînt de vină pentru nebunia din lume.
EA: Eu spun că ai fi putut doar să prevezi cîte ceva. în orice caz, ai fi putut face în aşa fel
încît toate acestea să nu se întîmple cînd sîntem noi aici. Eşti însăşi încarnarea
nenorocului.
EL: Bun, gata, am plecat Unde-i pălăria?
Cînd să-şi ia pălăria, un proiectil trece prin obloane, prin fereastră si cade în mijlocul
camerei. Amîndoi privesc proiectilul.

EA: Ia te uită, o carapace de melc-ţestoasă.

EL: Melcul n-are carapace.
EA: Atunci ce e?
EL: Nu ştiu. O cochilie.
EA: E tot aia.
EL: Vai de mine! O grenadă.
EA: O grenadă! O să facă explozie, smulge-i fitilul.
EL: N-are fitil. Poftim, vezi, nu explodează.
EA: Repede. Ascunde-te. (Se ascunde într-un colţ. El se apropie de grenadă.) O să mori.
Imprudentule. Imbecilule.
EL: Doar n-o pot lăsa chiar aşa, în mijlocul camerei. (Ia grenada şi o aruncă pe fereastră;
de afară, se aude zgomotul puternic al exploziei.)
EA: Vezi c-a explodat? Poate că-n casă n-ar fi explodat, fiindcă în casă nu-i destul aer.
Că numai în contact cu aerul face explozie. Dacă ai omorît pe cineva? Asasinule!
EL: In halul în care sînt ei, nici nu şi-au dat seama de explozie. In orice caz, pentru
moment sîntem, o dată mai mult. în afara oricărui pericol.

Mare zgomot afară.

EA: Acuma nu mai putem împiedica să se facă curent.

EL: Vezi, nu-i de ajuns să închizi obloanele. Trebuie pusă o saltea în geam. Hai să punem
salteaua.
EA: Trebuia să te fi gîndit mai de mult. Chiar cînd se întîmplă să-ţi vină cîte o idee, îţi
vine întotdeauna prea tîrziu.
EL: Mai bine mai tîrziu decît niciodată.
EA: Filosofule, imbecilule şi seducătorule. Grăbeşte-te cu salteaua. Haide, ajută-mă.

Iau salteaua de pe pat şi o pun în dreptul ferestrei.

EL: Diseară n-o să mai avem pe ce dormi.

EA: Asta-i numai din cauza ta. Nu-i admisibil să nu fie două saltele într-o casă. Fostul
meu bărbat, pe care m-ai făcut tu să-l părăsesc, avea mai multe saltele. Nu saltelele
lipseau din casa aia
EL: Păi dacă era plăpumar. Erau saltelele altora, isteaţă chestie!
EA: Ei uite, se vede că era isteaţă după împrejurările de acum.
EL: In alte circumstanţe, chestia asta n-ar fi fost mare scofală. Trebuie că era tare haioasă
casa voastră cu saltele peste tot.
EA: Nu era un plăpumar de duzină. Era plăpumar amator, adică făcea meseria asta de
amorul artei. Şi din iubire pentru mine. Tu ce faci din iubire pentru mine?
EL: Din iubire pentru tine mă plictisesc, asta fac.
EA: Păi nu prea-i mare lucru.
EL: Ba da.
EA: în orice caz, asta nu te oboseşte deloc. Trîntorule.
Iarăşi zgomot afară. Uşa din dreapta se prăbuşeşte. Intră fum.

EL: Asta-i prea de tot. Cînd închizi o uşă, trebuie să ai întotdeauna alta care să se
deschidă.
EA: Tu ai să mă-mbolnăveşti. Sînt deja bolnavă. Sufăr de inimă.
EL: Sau care să cadă singură.
EA: Şi-acum o să zici că n-a fost vina ta.
EL: Nu eu sînt răspunzător de asta
EA: Tu niciodată nu eşti răspunzător de nimic.
EL: Asta face parte din însăşi logica evenimentelor.
EA: Care logică?
EL: Logica obiectivă a evenimentelor. Asta face parte din logica obiectivă a
evenimentelor.
EA: Şi ce-o să facem fără uşă? Pune-o la loc.

El priveşte prin spărtură.

EL: Nu e nimeni la vecini. Trebuie că au plecat în concediu şi au uitat explozibil în casă.

EA: Mi-e sete şi mi-e foame. Du-te să vezi dacă mai e ceva de mîncare.
EL: Poate că vom putea ieşi. Uşa vecinilor dă-n strada din spate, care-i mai liniştită. EA:
Numai la plecare te gîndeşti. Aşteaptă-mă şi pe mine. Să-mi pun pălăria. (El iese prin
dreapta.) Unde te duci?
EL (din culise): Nu se poate ieşi. Bineînţeles că zidul s-a prăbuşit pe palierul vecinilor. E
un morman de cărămizi. (Revine în cameră.) Nu se poate trece pe la ei, trebuie să
aşteptăm să se termine tămbălăul pe strada noastră. Dăm dulapul la o parte şi-o să putem
trece.

Ea iese.

EL (singur): Dac-aş fi plecat mai demult. Acum trei ani. Ori anul trecut, sau fie şi sîmbăta
trecută. Acum aş fi fost departe, împreună cu soţia mea. împăcaţi. Ea s-a recăsătorit. Cu
un altul, fireşte. Iar eu sînt prizonierul unei iubiri nefericite. Şi vinovate. S-ar zice că-mi
iau pedeapsa meritată.
EA (revine): Ce tot bombăni de unul singur? Dai vina pe alţii?
EL: Gîndeam şi eu cu voce tare.
EA: Am găsit nişte cîrnaţi în dulapul vecinilor. Şi bere. A sărit capacul. Unde ne aşezăm
să mîncăm?
EL: Unde vrei tu. Punem scaunul drept masă.
EA: Ce lume pe dos! (Se aşazâ amîndoi pe jos, împrejurul scaunului. De afară se aud
zgomote. Un strigăt, o împuşcătură.) Au urcat De data asta au urcat
EL: Ziceai că au coborît
EA: Dar n-am spus jă n-au să urce.
EL: Era de aşteptat.
EA: Oricum, ce-ai vrea să fac?
EL: Nu ţi-am spus să faci ceva.
EA: Din fericire, îmi laşi această posibilitate. (în tavan se face o gaură pe unde cade o
statuetă ce se sparge direct pe sticla de bere, care se sparge şi ea.) Ah, rochia mea! Cea
mai frumoasă rochie a mea. Singura. Cîndva m-a cerut de nevastă un croitor de lux.
EL (adunînd resturile statuetei): Era o mică reproducere a lui Venus din Milo.
EA: Trebuie să măturăm imediat. Să-mi curăţ rochia. Unde găsesc eu acuma o
curăţătorie? Toată lumea-i pe picior de război. Asta li se pare odihnitor. (Priveşte resturile
statuetei.) Nu e Venus din Milo, e Statuia Libertăţii.
EL: Vezi bine că-i lipseşte un braţ.
EA: L-a pierdut în cădere.
EL: Era rupt de mai înainte.
EA: Şi ce-are-a face? Asta nu dovedeşte nimic.
EL: îţi spun eu că era Venus din Milo.
EA: Nu era.
EL: Ba da, uită-te bine.
EA: Tu vezi Venusuri peste tot Asta-i Statuia Libertăţii.
EL: E Statuia Frumuseţii. Eu iubesc frumuseţea. M-aş fi putut face sculptor.
EA: Frumoasă mai e frumuseţea ta
EL: O frumuseţe este întotdeauna frumoasă. Minus unele excepţii, rare.
EA: Cum aş fi eu. Asta vrei să spui, nu?
EL: Nu ştiu ce-am vrut să spun.
EA: Vezi că mă insulţi, nu?
EL: Am să-ţi dovedesc că...
EA (îl întrerupe): N-am chef să-mi dovedeşti nimic, lasă-mă în pace!
EL: Lasă-mă şi tu în pace pe mine. Vreau linişte.
EA: Şi eu vreau linişte. Dar cu tine! (Un alt proiectil trece prin perete şi aterizează pe
podea.) Vezi că nu-i posibil să aibă omul linişte cu tine.
EL: Da, nu-i posibil să fie omul liniştit, dar asta în ciuda voinţei noastre. Nu putem fi
liniştiţi, obiectiv vorbind.
EA: M-am săturat de mania asta a ta cu obiectivitatea. Mai bine vezi ce faci cu
proiectilul, o să explodeze... ca şi celălalt...
EL: Ba nu, nu, că nu-i grenadă. (îl împinge cu vîrful piciorului.)
EA: Fii atent, o să ne omoare pe amîndoi, o să dărîmăm camera.
EL: E o schijă de obuz.
EA: Tocmai de-aia, schijele sînt făcute să explodeze.
EL: O schijă e ceva care-a explodat deja. Aşa că nu mai explodează.
EA: Habar n-ai ce vorbeşti. (Un alt proiectil, care sparge oglinda.) Mi-au spart oglinda,
au spart oglinda.
EL: Foarte bine.
EA: Cum o să mă mai pieptăn de-acuma? Iar o să-mi spui că sînt prea cochetă.
EL: Mai bine mănîncă-ţi cîrnatul.

Zgomote de deasupra. Din tavan cad bucăţi de tencuială. El şi Ea se ascund sub pat.
Zgomotele de afară se intensifică. Printre multe rafale de mitralieră se aud acum şi urale.
Cei doi sînt sub pat, unul lingă celălalt, cu faţa la public.
EA: Cînd eram mică, eram o copilă. Toţi copiii de vîrsta mea erau mici. Băieţei şi fetiţe.
Nu aveam toţi aceeaşi înălţime. întotdeauna există copii mai mici şi copii mai mari, copii
blonzi, copii bruneţi, copii nici blonzi, nici bruneţi. învăţam să citim, să scriem, să
socotim. Scăderi, împărţiri, înmulţiri, adunări. Fiindcă mergeam la şcoală. Erau şi copii
care învăţau acasă. Nu departe de casă era un lac. Un lac cu peşti: peştii stau în apă, nu ca
noi. Noi nu putem creşte în apă nici măcar cînd sîntem copii. Şi totuşi, ar trebui să putem.
De ce nu?
EL: Dacă aş fi învăţat tehnică, m-aş fi făcut tehnician. Aş fi făurit tot felul de obiecte.
Obiecte complicate. Obiecte foarte complicate, din ce în ce mai complicate - asta ar
simplifica existenţa.
EA: Noaptea dormeam.
EL: (în tot acest timp, din tavan continuă să cadă tencuială şi bucăţi de zidărie. La finalul
piesei, tavanul se va fi prăbuşit cu totul. Ca şi restul pereţilor, de altminteri. în locul lor se
pot vedea scări, schele, siluete, eventual steaguri): Un curcubeu, două curcubeie, trei
curcubeie. Le număram. Chiar mai multe. Şi-mi puneam întrebarea. Trebuia să răspund la
întrebare. De fapt, despre ce întrebare era vorba? Nu se mai ştie. Dar ca să obţin un
răspuns, trebuia în orice caz să pun o întrebare. Cum să obţii un răspuns fără să pui o
întrebare? Aşa că, în ciuda a tot, eu puneam întrebarea Nu ştiam ce întrebare este, dar o
puneam. Era răul cel mai mic din cîte se puteau face. Cei ce cunosc întrebarea sînt
deştepţi... Se pune întrebarea dacă răspunsul depinde de întrebare, sau întrebarea depinde
de răspuns. Asta-i o altă întrebare. Ba nu, e aceeaşi. Un curcubeu, două curcubeie, trei
curcubeie...
EA: Totu-i pungăşie!
EL (ascultînd zgomotele şi privind căderea proiectilelor şi a tencuielii din tavan.
Proiectilele trebuie să fie de formă caraghioasă sau ciudată: bucăţi de ceşti, fragmente de
pipă, capete de păpuşi etc): în loc să mori de unul singur, există oameni care se lasă ucişi
de alţii. N-au răbdare să moară singuri. Sau chestia asta le face plăcere.
EA: Sau poate aşa îşi dovedesc că totul e fals.
EL: Sau poate că aşa-i mai uşor. Şi mai vesel.
EA: Aşa-i comunitatea umană.
EL: Se omoară unii pe alţii.
EA: Fiecare pe rînd. în acelaşi timp, ar fi imposibil.

El îşi reia firul amintirilor.

EL: Eram pe pragul uşii. Şi priveam.

EA: Era acolo o pădure cu copaci.
EL: Ce copaci?
EA: Copaci care creşteau. Creşteau mai repede ca noi. Aveau şi frunze. Toamna frunzele
cad.

Nişte proiectile pe care nu le vedem fac nişte găuri mari în perete. Molozul cade pe pat.

EL: Aoleu!
EA: De ce te vaiţi, că nu te-a atins!
EL: Nici pe tine.
EA: Atunci, ce ai?
EL: Dar putea să ne atingă.
EA: Aşa eşti tu. întotdeauna bombăni degeaba.
EL: Tu bombăni întotdeauna degeaba.
EA: Tu vorbeşti de alţii! Vai de mine, tu vorbeşti, care ţi-e frică mereu de ce-o să se-
ntîmple? Suferi de nelinişte, ca să nu spun că eşti un poltron. Te vaiţi mereu, în loc să ai o
meserie, cum îi stă bine unui bărbat adevărat Toată lumea are nevoie de meseriaşi. în caz
de război, meseriaşii sînt scutiţi.

Zgomot mare pe scări.

EA: Iar vin. De data asta vor urca la noi.

EL: Vezi că nu m-am speriat eu degeaba.
EA: Cel mai adesea te sperii degeaba.
EL: De data asta nu !
EA: Fiindcă vrei să ai mereu dreptate. (Nu mai cad proiectile.)
EL: S-au oprit.
EA: Da, sigur, acuma-i recreaţie. (Ies amîndoi de sub pat şi se ridică. Privesc la
proiectilele răspîndite pe podea si la găurile din perete, care se tot lărgesc.) Poate că am
putea ieşi pe acolo! (Arată o spărtură în perete.) Unde dă gaura aia?
EL: Spre scară.
EA: Spre care scară?
EL: Dă în scara care dă în curte.
EA: Dă în scara care dă în care curte?
EL: Dă în scara care dă în curtea care dă în stradă.
EA: Care dă în ce stradă?
EL: Care dă în strada unde-i războiul.
EA: Atunci e o fundătură.
EL: Aşa că mai bine rămînem aici. Nu-ţi mai pune pălăria. N-are rost să-ţi mai pui pălăria
EA: Toate ieşirile pe care le găseşti tu sînt proaste. De ce te mai agiţi tu să ieşim, de
vreme ce nu se poate ieşi?
EL: Nu m-am agitat să ieşim decît în cazurile în care ar fi posibil să ieşim.
EA: Atunci nu mai trebuie să te gîndeşti la posibilitatea de-a ieşi.
EL: Dar îţi spun că nu mă gîndesc la posibilitatea de-a ieşi. Nu mă gîndesc la ?sta decît în
cazul cînd această posibilitate ar fi posibilă.
EA: N-am nevoie să-mi dai tu lecţii de logică. Am maî multă logică decît tine. Toată
viaţa numai asta ţi-am dovedit.
EL: Ai mai puţină.
EA: Ba mai multă.
EL: Mai puţină.
EA: Ba mult mai multă.
EL: Taci.
EA: N-o să mă poţi face să tac.
EL: Taci, ai înţeles? Taci şi ascultă.

Voci pe stradă şi pe scară.

EA: Ce fac?
EL: Urcă, urcă. Sînt mulţi.
EA: Or să ne-arunce-n puşcărie. Or să mă ucidă.
EL: N-am făcut nimic.
EA: N-am făcut nimic.
EL: Păi tocmai de-aia.
EA: Noi nu ne-am băgat în istoriile lor.
EL: Păi tocmai de-asta. ţi-am spus, tocmai de asta.
EA: Dar dacă ne-am fi băgat, oricum ne-ar fi ucis.
EL: Am fi fost deja morţi.
EA: Tot e o consolare.
EL: Oricum, am scăpat de bombardament. S-a terminat bombardamentul.
EA: Urcă.
EL: Urcă.
EA: Urcă cîntînd.

Prin găurile din pereţi se văd siluete ureînd scările şi cîntînd.

EL: Gata cu lupta.

EA: Cîntă de victorie.
EL: Au cîştigat.
EA: Au cîştigat ce?
EL: Habar n-am. Bătălia.
EA: Cine a cîştigat?
EL: Cei care n-au pierdut
EA: Şi cine a pierdut?
EL: Cei care n-au cîştigat
EA: Isteaţă chestie. Ştiam eu c-aşa va fi.
EL: Ai şi tu logică, ce-i drept Nu multă, dar puţină.
EA: Şi ce fac cei care n-au cîştigat?.
EL: Ori sînt morţi, ori plîng acuma.
EA: De ce plîng?
EL: Din cauza remuşcărilor. S-au înşelat şi acum recunosc că s-au înşelat
EA: Ce-au greşit?
EL: Au greşit că n-au cîştigat
EA: Iar cîştigătorii ce fac?
EL: 'Ei au avut dreptate.
EA: Şi dacă nici unii, nici ceilalţi n-au pierdut, nici n-au cîştigat?
EL: Atunci e pace albă.
EA: Şi ce se întîmplă?
EL: E jale. Toată lumea e roşie de furie.
EA: In tot cazul, primejdia a trecut. Deocamdată.
EL: N-are de ce să-ţi mai fie frică.
EA: Ba ţie n-o să-ţi mai fie frică. Tu tremurai.
EL: Nu aşa de tare ca tine.
EA: Mie mi-a fost mai puţin frică decît ţi-a fost ţie. (Salteaua se
prăbuşeşte. Pe fereastră se văd steaguri. Lumini, petarde.) Fir-ar să fie, iar începe! Şi
tocmai acum a căzut şi salteaua Să ne-ascundem sub pat
EL: Ba nu. Nu vezi că-i sărbătoare în cinstea victoriei? Se defilează pe stradă. Asta sigur
le va face plăcere. Nu se ştie niciodată.
EA: Doar n-or să ne tragă şi pe noi în defilarea lor? Cînd or să ne lase şi pe noi liniştiţi?
Nici cînd e pace nu-i lasă pe oameni în pace.
EL: In orice caz, acuma sîntem mai liniştiţi. E mai bine, orice s-ar zice.
EA: Nu e bine. E rău.
EL: Răul e mai bun decît mai-răul.
EA (cu dispreţ): Filosofic! Filosofie! N-o să te vindeci niciodată. Ţie nu-ţi servesc la
nimica experienţele de viaţă. Ele te fac şi mai filosof. Ziceai că vrei să ieşi - poftim, ieşi
acuma!
EL: Voiam, dar nu în orice condiţii. Dacă ies, or să se ţină de capul meu şi-or să mă
plictisească. Mai bine aştept să se ducă fiecare pe la casa lui. Mai bine mă plictisesc la
mine acasă. Dar tu, dacă vrei să ieşi, eu nu te ţin.
EA: Vreau ce vrei şi tu.
EL: Şi eu ce vreau?
EA: Vrei să m-arunci în stradă.
EL: Tu vrei să mă azvîrli în stradă.
EA (privind ruinele şi pereţii găuriţi): Deja m-ai aruncat în stradă. Sîntem deja în stradă.
EL: Om fi, dacă om fi, dar nu sîntem chiar de tot.
EA: Sînt veseli, mănîncă, beau, dansează, sînt teribili, pot să facă orice, pot să sară chiar
pe tine, o biată femeie. Imaginează-ţi, să-ţi sară unul în spinare, dar nu oricine. Mai bine
un idiot, cel puţin idiotul nu are proiecte.
EL: Asta-mi reproşai mie.
EA: Ţi-am reproşat-o întotdeauna.
EL: Ce tot mai scornesc? Văd că au trecut. Asta nu poate să dureze. Aşa cum îi ştiu, cum
îi cunosc eu, atîta vreme cît au ceva în cap - e groaznic, dar cînd n-au nimic în cap, atunci
încep să caute, să scornească ei ceva. Şi pot să găsească absolut orice: tot felul de
invenţii, poţi să te aştepţi la orice. Cel puţin, cînd se bat, la început nu ştiu de ce-o fac, îşi
descoperă în timp motivele. Nu-şi depăşesc motivele, sau, dacă şi le depăşesc, atunci
totul se canalizează înspre un sens, iar cînd se termină totul trebuie să reînceapă. Ce-or
face acuma"? Ce-or să mai scornească?
EA: Scorneşte tu în locul lor. Nu poţi. Tu nu vrei să-ţi frămînţi creierul, nu te interesează.
De ce nu te interesează? Dă-le şi tu motive, dacă zici că asta caută.
EL: Nu există motive pentru nimic.
EA: Asta nu-i împiedică pe oameni să se agite. Că nu sînt buni de nimic altceva
EL: Vezi că nu mai cîntă? Ce-or pune la cale?
EA: Ce ne pot face nouă? în afară de pericol, desigur. Dacă tot zici că nu ne pot face
nimic, atunci poţi trăi aici, înăuntru, aici e viaţa ta. (Arată camera.) Dacă ai vrea - dar tu
nu eşti în stare - ai face ceva cu viaţa ta. Dar n-ai imaginaţie. Bărbatul meu era un geniu.
Dacă mi-a venit proasta inspiraţie să-mi iau un amant, trag acuma ponoasele.
EL: Bine măcar că ne lasă-n pace.
EA: Aşa e. A izbucnit pacea. Au făcut pace. Şi cu noi ce-o să se-ntîmple? Ce-o să se-
ntîmple cu noi?
Zgomote uşoare în stradă.

EL: Oricum, era mai bine înainte. Aveam timp.

EA: Inainte de ce?
EL: Inainte să înceapă asta... înainte de a nu începe asta
EA: Inainte de-a nu începe ce?
EL: Inainte, cînd nu era nimic. Inainte de a fi fost ceva
EA: Ce facem ca să reparăm casa?
EL: Asta mă-ntreb şi eu.
EA: E treaba ta să te descurci.
EL: Nu pot găsi un meşter acuma, sînt cu toţii la bairam, în stradă, se veselesc. Pînă
adineauri erau imobilizaţi cu toţii de război. Acuma sînt imobilizaţi de pace, e acelaşi
lucru. în orice caz, nu sînt de găsit niciodată.
EA: Asta fiindcă sînt mereu pretutindeni.

Zgomotele încetează încetul cu încetul.

EL: Nu e uşor să nu fii nicăieri.

EA: Hai că se face linişte. Auzi! Se face linişte.
EL: Evenimentele trec repede cînd nu se mai petrece nimic.

Zgomotele încetează de tot.

EA: Gata.
EL: Aşa e. Dar or să reînceapă, fără îndoială.
EA: N-or să stea niciodată locului cum trebuie. De ce-ar face-o?
EL: Ca să treacă viaţa.
EA: Şi nouă ne trece viaţa
EL: A lor trece mai puţin stupid. Sau, mai degrabă, cred că ei se plictisesc în alt fel.
Există mai multe feluri de a te plictisi.
EA: Niciodată nu eşti mulţumit de al tău. întotdeauna îi invidiezi pe ceilalţi. Dar trebuie,
în orice caz, să reparăm casa. Nu putem să stăm aşa. Ştiu că ţi-ar plăcea să fie acuma aici
soţul meu, plăpumarul.

Printr-o gaură din zid apare chipul Soldatului.

SOLDATUL: Jeannette e-aici?

EL: Care Jeannette?
EA: Nu e nici o Jeannette aici! Nu există nici o Jeannette aici.

Prin uşa din dreapta, cea căzută, îşi fac apariţia cei doi Vecini.

VECINUL: Am sosit. Ce surpriză! Aţi fost aici tot timpul?

VECINA: Cred c-a fost interesant
VECINUL: Noi am fost în concediu, n-am ştiut ce-i pe-aici. Oricum, ne-am distrat de
minune.
VECINA: Nici nu-i greu. Atîta vreme cît e vreun conflict, te-amuzi foarte bine oriunde.
EA: Să vă reparaţi uşa.
EL (Soldatului): Nu e nici o Jeannette aici. nu e nici o Jeannette.
SOLDATUL: Unde-o fi? Trebuia să m-aştepte.
EL (Soldatului): Nu-i treaba mea, nu te băga unde nu-ţi fierbe oala.
SOLDATUL: Dar mă intrigă.
EA (lui): Trebuie să reparăm stricăciunile. Hai, dă-mi o mînă de ajutor. Ai să ieşi după
aceea.
EL: O să ieşi după aceea
EA şi EL (împreună): O să ieşim pe urmă.
EA (lui): Pune salteaua-n geam. Aşaz-o bine.
EL: De ce? Acum nu mai e nici o primejdie.
EA: E curent Vine gripa, sînt microbi. Trebuie să fim pregătiţi pentru toate, să le
preîntîmpinăm.
SOLDATUL: Şi nu ştiţi totuşi cine ar fi putut s-o vadă?

Ea pune patul în dreptul găurii din perete prin care se uita Soldatul, după care închide uşa
care dădea spre vecini. De deasupra se aude zgomotul unui ferăstrău.

EA: Auzi? Vezi? începe iar. Ţi-am spus eu c-o să-nceapă iarăşi. M-ai contrazis, dar am
avut dreptate.
EL: N-ai dreptate.
EA: Vrei să spui că nu mă contrazici? Uite dovada
EL: Iar începe.

De sus încep să coboare, încet, trupuri de păpuşi fără cap şi capete de păpuşi fără trup.

EA: Ce mai e asta? (Se fereşte repede, căci picioarele unui corp îi ating creştetul.) Aoleu!
(Atinge un cap, se uită la celelalte.) Dar ştii că sînt drăguţe păpuşelele astea? Spune-mi
ce-i cu ele aici! Hai, vorbeşte! Tu, care eşti aşa de vorbăreţ. Ai amuţit? Ce se-ntîmplă?
EL: Păi vezi şi singură, că nu eşti oarbă: corpuri fără capete şi capete fără corpuri.
EA: Oarbă am fost cînd te-am văzut Nu m-am uitat cu atenţie la tine. Cînd te văd, aş vrea
să fiu oarbă.
EL: Şi eu aş dori să fiu orb cînd mă uit la tine.
EA: Păi atunci, dacă nu eşti orb şi nici idiot pe de-a-ntregul. explică-mi ce-i aici. Aoleu!
Astea coboară ca stalactitele. De ce? Aşa că vezi bine, încă e conflict.
EL: Nu. Acum începe judecata cu seninătate. Au instalat la etaj ghilotina. Vezi bine că-i
pace.
EA: Şi ce-o să ne facem! Vai de mine, în ce belea m-ai băgat!
EL: N-are-a face!... Mai bine ne-ascundem.
EA: Hai, ajută-mă. Of, leneşule, seducătorule!

Pun salteaua în geam, astupă uşile, în vreme ce afară, printre zidurile în ruină ale camerei,
se văd trecînd siluete şi fanfare.
EL: Ţestoaso!
EA: Melcule!

Işi dau reciproc cîte-o palmă, după care se-apucă brusc de treabă.