Icoanele: "pictură" sau "scriere"?

Traducerea literală a cuvântului grec εικονογραφία (iconografie) este "scrierea de

imagini". De aceea, unii creștini ortodocși insistă să precizeze că se "scriu", nu se "pictează".
Acest lucru este explicat prin compararea icoanelor cu Sfânta Scriptură în sensul că, precum
Biblia nu e doar o relatare istorică, icoanele nu sunt simple compoziții artistice, ci mărturii ale
adevărului cuprins în Scriptură. Departe de a fi produse ale imaginaţiei iconografului,
icoanele sunt mai degrabă o formă de transcriere a Bibliei.
De asemenea, cei care pledează pentru traducerea termenului de iconografie ca
"scriere" a icoanelor au mai insistat asupra faptului că de-a lungul secolelor (atât în Biserica
primară, în timpul persecutării creștinilor de către autoritățile păgâne cât şi mai recent,
oriunde credincioşii ortodocşi au fost supuşi unor autorităţi necreştine), icoanele au fost şi au
rămas cărţile celor ce nu ştiu să citească, iar printr-o reprezentare adesea simplificată ele trimit
la și confirmă credinţa de bază a Bisericii: Întruparea. Faptul că Dumnezeu a devenit om,
faptul că a purtat El însuşi şi a sfinţit natura umană şi materia în general înseamnă că El poate
fi reprezentat cu ajutorul materiei.
Deşi explicarea scopului şi naturii icoanelor este adevărată şi conformă cu Tradiţia
Bisericii, insistenţa asupra faptului că icoanele sunt "scrise" mai degrabă decât pictate este
oarecum problematică din punct de vedere lingvistic. În limba greacă, orice fel de portret
pictat sau desenat ia numele de γραφή (grafí), iar arta picturii se numeşte ζωγραφική
(zografikí), astfel că orice desen sau pictură poartă numele de ζωγραφιά (zografía). Prin
urmare, din punct de vedere lingvistic se poate considera că orice pictură - atât icoanele, cât şi
simplele portrete - sunt forme de "scriere". Preferinţa pentru termenul "scriere" cu privire la
iconografie este astfel lipsită de suport lingvistic, întrucât nu traduce în mod real o
specificitate a icoanei în raport cu restul artei picturii.

Limba greacă face o distincţie între ζωγραφιά (zoé+grafía, pictura realistă a celor vii)
şi εικονογραφία (iconografia, cu particularităţile sale). Limba română veche a preluat din
greacă termenul de "zugrav", folosit pentru a desemna fie pictorii preocupaţi de arta laică, fie
iconografii, iar "a zugrăvi" însemna în general "a picta", termen ce s-a extins ulterior la orice
fel de pictură, inclusiv la pictura uniformă şi fără valenţe artistice a zidurilor caselor. Limba
română modernă a asimilat şi termenii de "iconograf" şi "iconografie", astfel că permite
păstrarea distincţiei din greacă, făcând din "iconografie" o categorie distinctă de pictură.

Metode şi tehnici
Pictura icoanelor necesită utilizarea mai multor tehnici de pregătire a suportului şi de
pictură propriu-zisă, în funcţie de materialele folosite, de suportul material şi de locul unde
acestea urmează să fie pictate.

Icoanele pe lemn
Pentru icoanele pe lemn, este necesară pregătirea prealabilă a suportului, potrivit
instrucţiunilor din manualele de iconografie. Panourile de lemn trebuie uneori consolidate cu
pene de lemn sau chiar cuie pentru a asigura stabilitatea suportului şi a evita îndoirea în timp a
lemnului. Uneori partea din faţă a lemnului este cioplită puţin, astfel încât să rămână pe
margini un fel de ramă naturală, pictura propriu-zisă a icoanei urmând să se facă în adâncitura
(„sipetul”) panoului de lemn. Apoi, panoul este tratat cu un amestec de clei, gips, pânză şi alte
materiale, procedeu numit grunduire, în aşa fel încât suprafaţa destinată picturii să fie plană şi
să permită o bună absorbţie a pigmenţilor. Urmează trasarea contururilor, de obicei prin
transferul unui model de pe hârtie de calc. Urmează aşezarea foiţei de aur, acolo unde este
cazul, sau pictura fondului. Pictura propriu-zisă se face începând cu culorile de bază

1
(„proplasma”); sunt pictate apoi straturile mai închise la culoare, aplicându-se succesiv
straturile mai deschise peste acestea, iar zonele cele mai deschise („luminile”) şi ultimele
umbre se pun la sfârşit. Imaginea este apoi vernisată (dată cu un lac special). În procesul de
realizare a picturii se folosesc diferite substanţe care ajută la fixarea culorii.
Icoanele pe zid
Pregătirea zidului pentru pictură se foloseşte ţinând seama de regulile picturii al
fresco, apoi se urmează paşii de mai sus pentru pictura propriu-zisă. Uneori, mai ales pentru
pictura cupolelor, absidelor sau a spaţiilor curbe şi în general ne-plane, imaginile sunt pictate
uşor deformat, pentru a compensa curbura naturală a zidului, astfel încât privitorul să aibă
înaintea ochilor o figură armonioasă.
Icoanele pictate cu ceară
Pictura cu ceară este una din cele mai vechi tehnici folosite pentru pictura icoanelor.
Pentru pictură se folosea ceara curată de albine, topită şi diluată cu terebentină, în care se
amestecau diferitele culori (acestea se găseau sub formă de praf). Ceara amestecată cu
pigmenţii trebuia păstrată la o temperatură ridicată. Culorile rezultate erau mate şi catifelate
însă pictura era sensibilă la schimbările de temperatura, la zgârieturi şi lovituri.
O tehnică particulară de pictură cu ceară, folosită până în secolul al VII-lea, este cea
numită encaustică. Se picta pe lemn sau (mai rar) pe un suport de marmură. Pentru pictura în
tehnică encaustică probabil şi suportul folosit pentru pictură trebuia menţinut cald, ca şi
temperatura camerei în care se lucra, iar aplicarea culorilor trebuia făcută de la bun început
foarte corect, fiind foarte greu de revenit asupra greşelilor. Icoanele realizate prin această
tehnică sunt extrem de durabile, culorile pătrunzând foarte adânc în materialul-suport. Printre
cele mai celebre exemple de icoane realizate în tehnică encaustică se găsesc câteva icoane
păstrate la Mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai, unele având aproape 1500 de ani.
Pictura cu ceară a fost cu timpul abandonată, probabil datorită condiţiilor dificile de
lucru, al costurilor mai ridicate şi al tehnicii pretenţioase. Unele ateliere contemporane au
reluat tradiţia picturii în tehnică encaustică, dar aceasta nu este folosită pe scară largă.
Aurirea, argintarea şi materialele preţioase
Uneori, în semn de mulţumire pentru sfinţii care îi ajutaseră cu diferite prilejuri,
credincioşii le ofereau sfinţilor mici ofrande votive, de obicei din metal, uneori din metale
preţioase (obicei încă răspândit, de exemplu, în Grecia). Uneori, aceştia au dorit să
împodobească şi icoanele astfel că au început să ceară şi să acopere costurile pentru
îmbrăcarea parţială sau totală a icoanelor în aur, argint şi alte materiale preţioase. În unele
ţări, precum Rusia, tradiţia icoanelor aurite sau argintate a devenit foarte puternică, astfel că
mai multe ateliere au început să producă icoane gata argintate sau aurite, azi foarte răspândite
şi în spaţiul românesc. Pentru icoanele îmbrăcate în materiale preţioase, regula cere ca icoana
să fie pictată integral pe lemn, apoi acoperită cu metalele respective. Nu este admisă doar
pictarea părţilor care rămân neacoperite, precum faţa.
Icoanele pe sticlă
Pentru pictura icoanelor pe sticlă, trebuie folosită o sticlă pe cât posibil albă,
transparentă şi subţire (până în 3 mm grosime inclusiv), pentru a reda imaginea şi culorile
clar, fără să le întunece, să le schimbe sau să le deformeze. În pictura pe sticlă, imaginea este
pictată orientată în sens invers faţă de cel pe care-l va avea pentru privitor, ea urmând să fie
întoarsă pe cealaltă parte după finalizare. După pictarea contururilor, paşii de urmat pentru
pictura propriu-zisă sunt inverşi faţă de pictura pe lemn: se pictează întâi luminile şi zonele
mai luminate, iar părţile mai întunecate se adaugă ulterior, fondul icoanei fiind ultimul.
Fondul poate fi colorat (în albastru), pictat cu praf de bronz sau acoperit cu foiţă de aur. Dacă
se doreşte ca unele detalii (de ex. mâneci, nasturi etc) să fie aurite, aurirea/pictura cu praf de
bronz se face la început, odată cu luminile.

2
 Pictura icoanelor pe sticlă are o tradiţie de peste două secole îndeosebi în Transilvania
(centrele de la Nicula, Sibiel, Făgăraş, Şcheii Braşovului etc.) şi în Ţara Oltului, unde s-a
dezvoltat ca o formă de iconografie ţărănească, însă care respectă în bună măsură canoanele
iconografice de reprezentare. S-a răspândit ulterior în întreaga ţară, mai ales în sec. XX, ca
formă folclorică specific românească de reprezentare iconografică.

Icoane de serie – pe hârtie, plastic etc.

Icoanele erau făcute de obicei pe materiale durabile, precum lemnul, piatra, marmura.
Reprezentări iconografice pe suporturi mai perisabile au apărut mai întâi sub forma
miniaturilor din manuscrisele biblice şi din cărţile liturgice (pe pergament, papyrus, apoi
hârtie), însă acestea aveau scop ilustrativ, nefiind icoane de sine stătătoare şi obiecte de cult
distincte.
După răspândirea hârtiei ca suport de scris şi a tiparului ca instrument de publicare, a
apărut şi posibilitatea reproducerii în serie a unor imagini, inclusiv icoane. Cu timpul, s-au
dezvoltat diferite tehnici de reproducere a icoanelor cu ajutorul acestui suport. Au apărut
icoanele de hârtie lipite pe lemn, cu o durată de viaţă mai scăzută decât cea a icoanelor pe
lemn, dar având totuşi o anumită durată de viaţă (şi peste 100 de ani, în condiţii bune de
păstrare). Au început apoi să se răspândească şi reproducerile în serie pe suport de hârtie sau
carton. Procedeul plastifierii a adăugat o mai mare durabilitate reproducerilor pe suport de
hârtie, dar cu sacrificarea aspectului estetic.
Tehnica reproducerii icoanelor nu ţine propriu-zis de arta iconografică, întrucât nu
presupune participarea personală a iconografului în sens tradiţional, presupunând doar
cunoştinţe tehnice şi/sau o anumită aparatură. Avantajul folosirii suportului de hârtie şi a
tehnicilor de producţie de masă este însă dat de costurile sale foarte scăzute care fac accesibil
un număr mare de reprezentări iconografice credincioşilor de orice condiţie socială.
Dezavantajul acestei răspândiri de masă este diluarea sensului originar al icoanei, a unicităţii
fiecărei reprezentări iconografice ce caracteriza iconografia tradiţională; apare riscul
transformării icoanei într-un produs impersonal, de masă. De aceea, este potrivit ca orice
credincios să aibă în casă măcar o icoană pictată pe un suport durabil, pe lemn ori împodobită
cu materiale preţioase, după posibilităţi. Alte tehnici de reproducere în masă a icoanelor mai
sunt litografia, serigrafia, gravura şi diferitele forme de icoane lipite (hârtie sau material
plastifiat) pe lemn sau alte materiale.