2.2.

SISTEME DE ALIAJE BINARE

2.2.1. Noţiuni generale

Metalele tehnic pure sunt utilizate în practică datorită unor proprietăţi speciale, cum sunt
conductibilitatea termică şi electrică mari, rezistenţa bună la coroziune, stabilitatea la temperaturi înalte,
ca de pildă cuprul, aluminiul şi argintul pentru conductibilitatea lor termică şi electrică mari, staniul,
plumbul, cromul pentru rezistenţa lor bună la coroziune, molibdenul şi wolframul pentru stabilitatea la
temperaturi înalte. În practică cele mai multe metale sunt folosite sub formă de aliaje, adică materiale
metalice rezultate din topirea împreună a unor metale cu metale sau metale cu nemetale (metaloide).
Pentru ca un aliaj să posede proprietăţi metalice, este necesar să predomine legătura metalică. Pentru ca
prin topire să rezulte un aliaj, elementele trebuie să se dizolve complet în stare lichidă, formând o
topitură omogenă care, prin solidificare, să dea naştere unui material metalic omogen din punct de
vedere macroscopic. La scară atomică, toate aliajele sunt eterogene, întrucât sunt alcătuite din cel puţin
două feluri (specii) de atomi. Metalele (elementele) care alcătuiesc aliajul poartă numele de componenţi,
iar totalitatea aliajelor formate de către aceiaşi componenţi, dar care intervin în proporţii diferite,
formează un sistem de aliaje. Dacă se consideră sistemele fizico-chimice (corp sau ansamblu de corpuri)
în interacţiune, izolate imaginar de mediul înconjurător, ele pot fi: omogene - cu aceleaşi caracteristici în
toată masa - şi eterogene - formate din părţi omogene separabile prin procedee mecanice. Părţile
omogene ale unui sistem eterogen diferă între ele prin proprietăţile lor fizico-chimice.
Faza este o parte omogenă (din punct de vedere fizico-chimic) a unui sistem, mărginită de o
altă parte omogenă (fază) printr-o suprafaţă de separare. Fazele pot fi separate prin mijloace mecanice.
Prin numărul gradelor de libertate sau varianţa sistemului v se înţelege numărul factorilor externi şi
interni care influenţează starea sistemului (adică temperatura, presiunea şi concentraţia), care poate fi
variat fără ca numărul fazelor din sistem să se schimbe.
Dacă numărul gradelor de libertate este egal cu zero (sistemul este invariant), atunci factorii
externi ai sistemului (temperatura, presiunea, concentraţia) nu pot fi variaţi fără să aibă loc o modificare
a numărului de faze. Dacă există un grad de libertate (sistem monovariant) este posibilă numai variaţia
unuia dintre factorii enumeraţi, fără să se producă modificarea numărului de faze.
Legătura dintre numărul de libertate sau varianţa sistemului v, numărul componenţilor n sau c şi
numărul fazelor  este dată de legea fazelor sau legea lui Gibbs, care este expresia condiţiilor de
echilibru şi are forma:

v  n  2 

72
în care v este varianţa sistemului; n - numărul componenţilor; 2 - temperatura şi presiunea;  - numărul
fazelor. Întrucât în sistemele de aliaje toate transformările au loc la presiune constantă (atmosferică),
numărul variabilelor devine mai mic cu unu şi legea fazelor capătă forma:
v  n 1

Legea fazelor se poate aplica numai în căzui când sistemul de aliaje este în echilibru. Dacă
aliajele sunt răcite rapid (călite), relaţiile dintre faze, temperatură şi concentraţie nu se mai respectă.
Componenţii unui aliaj se pot asocia în următoarele moduri: se formează cristale separate de metal pur
care este o fază cu o singură reţea, cu un singur fel (o singură specie) de atomi; se formează cristale de
soluţie solidă care este o fază cu cel puţin două feluri de atomi, dar tot cu o singură reţea cristalină; se
formează cristale de compus care are cel puţin două feluri de atomi cu reţea diferită de cea a celor două
elemente. unctul de vedere al compoziţiei (concentraţiei), fazele existente în aliaje pot avea compoziţie
constantă (metale pure şi compuşi) şi compoziţie variabilă (soluţii solide, compuşi cu compoziţie
variabilă ş.a.).
Din punctul de vedere al locului unde se află pe axa concentraţiei (compoziţiei), se disting
soluţii solide marginale sau terminale care se găsesc în apropierea componenţilor şi faze intermediare,
care se găsesc într-un interval intermediar de compoziţii.
Aspectele caracteristice la microscop pe care le prezintă materialele metalice poartă numele de
constituenţi metălografici care sunt monofazici - metal pur, soluţie solidă, compus - şi bifazici -
amestecuri mecanice, care pot fi amestecuri mecanice eutectice şi amestecuri mecanice eutectoide.
Întrucât proprietăţile depind de fazele din aliaje, studierea acestora are o mare importanţă practică.

2.2.2. Fazele din sistemele de aliaje

Metalul pur
În Capitolul 1 au fost examinate în detaliu aspectele privind metalele pure. Acestea au o singură
reţea cristalină, cu un singur fel de atomi şi cristalizează la temperatură constantă; pe curba de răcire
prezintă un palier corespunzător degajării căldurii latente de solidificare.

Soluţii solide
Soluţiile solide sunt caracterizate tot printr-o singură reţea cristalină, dar aceasta este alcătuită
din cel puţin două feluri de atomi. Ele cristalizează într-un interval de temperaturi; pe curba de răcire se
observă două inflexiuni marcând punctul de început şi respectiv de sfârşit de cristalizare. Soluţiile solide
prezintă legătură metalică. Reţeaua soluţiei solide este identică cu cea a unuia dintre metale care este
componentul de bază, solventul sau dizolvantul. După modul de distribuire (de aranjare) a atomilor,
soluţiile solide sunt de două feluri: soluţii solide de substituţie (de înlocuire) şi soluţii solide interstiţiale

73
(de pătrundere). În figura 2.11, (a), se reprezintă o soluţie solidă de substituţie, iar în figura 2.11, (b), o
soluţie solidă interstiţială.
Soluţii solide de substituţie. Se formează prin înlocuirea la întâmplare în reţeaua metalului A a
unor atomi de A cu atomi de B. Ele sunt dezordonate sau neordonate sau, cum se mai spune, prezintă o
distribuţie statistic uniformă. În funcţie de mărimea atomilor de B, parametrii reţelei de soluţie solidă
cresc dacă atomii de B au diametre atomice mai mari decât atomii de A şi scad dacă atomii de B au
diametre atomice mai mici decât atomii de A. Variaţia parametrilor reţelei este proporţională cu
concentraţia elementului dizolvat exprimată în procente atomice (atomi de A sau B la suta de atomi de
aliaj) şi este cunoscută sub numele de legea lui Vegard. În practică se întâlnesc abateri de la această lege.

a) b)
Figura 2.11. Soluţii solide: a - soluţie solidă de substituţie; b - soluţie solidă interstiţială.

După gradul în care atomii de A sunt înlocuiţi prin atomi de B, soluţiile solide de substituţie pot
fi de două feluri: soluţii solide cu solubilitate nelimitată (solubilitatea lui B în A este totală), soluţii solide
cu solubilitate limitată (solubilitatea lui B în A este parţială), adică limitată la un domeniu de
concentraţii. Pentru a se forma soluţii solide cu solubilitate nelimitată este necesar să fie îndeplinite
regulile lui Hume-Rothery, şi anume cele două metale: să prezinte acelaşi fel de reţea cristalină
(izomorfismul reţelelor); razele atomice să fie apropiate, adică să existe o diferenţă mică între ele, care
să nu depăşească 14...15% (factorul geometric); să fie asemănătoare din punct de vedere electro- chimic,
adică să fie apropiate în sistemul periodic al elementelor (factorul electrochimic) (dacă sunt îndepărtate
în sistemul periodic, unele fiind puternic electropozitive, iar altele puternic electronegative, se formează
compuşi); elementele cu valenţă mică au tendinţa de a dizolva mai mult din elementele cu valenţă mai
mare decât invers (efectul valenţei relative); să nu depăşească o anumită concentraţie electronică.
Concentraţia electronică reprezintă raportul dintre numărul electronilor de valenţă şi numărul atomilor.
S-a arătat (Hume-Rothery) că există o concentraţie electronică critică, care, la metalele cu reţea cubică
cu feţe centrate, este 1,36 (1,4), la metalele cu reţea cubică cu volum centrat 1,48 (1,50), la reţelele
cubice complexe 21/13, iar la cele hexagonale compacte 7/4. Regulile respective indică numai
posibilitatea de a se forma soluţii solide cu solubilitate nelimitată. Sunt cazuri când, deşi aceste condiţii
sunt îndeplinite, nu se constată solubilitate totală în stare solidă.

74
 Soluţii solide interstiţiale sau de pătrundere (figura 2.11, (b)). Se formează prin pătrunderea
atomilor elementului dizolvat în locurile libere (interstiţiile) din reţeaua cristalină a metalului A.
Interstiţiile pot fi de două feluri, şi anume: octaedrice - când centrele atomilor care delimitează
interstiţiul descriu un octaedru -, şi tetraedrice - când centrele atomilor care le delimitează descriu un
tetraedru. Tipul reţelei soluţiei solide interstiţiale este determinat de reţeaua cristalină a metalului
solvent. Soluţiile solide interstiţiale se formează între metalele de tranziţie (Fe, Co, Mn, Ti, Mo, W, V
o o o o
ş.a.) şi elementele cu diametre atomice mici H(d=0,92 A ); N(d=l,42 A ); C(d=l,54 A ); B(d=l,94 A ).
Deoarece dimensiunile atomilor elementelor solubile interstiţial (cu excepţia H) sunt mai mari
decît dimensiunea interstiţiilor din metalul solvent, se produc deformări elastice mari în reţeaua
solventului, solubilitatea elementelor respective este mică, iar proprietăţile mecanice sunt mult
schimbate în raport cu metalul respectiv, chiar la cantităţi mici ale elementelor dizolvate interstiţial. Cele
mai importante soluţii solide interstiţiale se întâlnesc la aliajele fier-carbon şi sunt: ferita - soluţie solidă
interstiţială de carbon în fier α, cu reţea cubică cu volum centrat, solubilitatea maximă a carbonului în
ferită este de 0,0218% la 727°C ea scăzând la 0,006% la 600°C, - şi austenita - soluţie solidă interstiţială
de carbon în fier γ, cu reţea cubică cu feţe centrate, solubilitatea maximă a carbonului în austenită este de
2,11% la 1148°C şi scade la 0,77%C la 727°C.

2.2.3. Soluții solide ordonate

De regulă soluţiile solide de substituţie sunt dezordonate (neordonate). În anumite cazuri însă,
are loc o substituţie ordonată (regulată). Acest lucru se produce când forţele de atracţie dintre cele două
feluri de atomi diferiţi sunt mai mari decât forţele de atracţie dintre atomii de acelaşi fel. În soluţiile
solide ordonate, o parte a planelor reticulare devine mai bogată în atomi de A sau B. Planele îmbogăţite
se repetă. Soluţiile solide ordonate se numesc şi suprareţele datorită faptului că la analiza
roentgenostructurală, în afară de liniile obişnuite, care depind de simetria reţelei în întregime, apar şi
linii datorită planelor îmbogăţite care se numesc linii de suprareţea (de exemplu: în sistemul cupru-aur,
aliajele CuAu - cu 50% atomi Cu şi 50% atomi Au, precum şi Cu3Au - cu 75% atomi Cu şi 25% atomi
Au). După o încălzire urmată de răcire lentă, ambele aliaje prezintă o reţea de soluţie solidă ordonată, şi
anume: CuAu cu reţea tetragonală în care atomii de cupru ocupă nodurile reţelei şi centrele bazelor, iar
atomii de aur, centrele feţelor; Cu3Au cu reţea cubică cu feţe centrate în care atomii de aur ocupă
nodurile reţelei, iar atomii de cupru centrele feţelor. Ordonarea se pune în evidenţă şi prin scăderea de
două, trei ori a rezistivităţii în cazul aliajelor menţionate. La temperaturi cuprinse între 400 şi 900°C
ambele aliaje sunt neordonate (dezordonate). Prin răcire rapidă de la acele temperaturi, se păstrează în
ambele cazuri structurile neordonate. Transformarea de la starea neordonată la cea ordonată este
cunoscută sub numele de transformare dezordine-ordine. Ordonarea este însoţită în afară de modificarea

75
sensibilă a proprietăţilor electrice şi de modificarea proprietăţilor magnetice, cât şi a celor mecanice. În
cazul aliajului CuAu, soluţia solidă neordonată este paramagnetică, iar cea ordonată este feromagnetică.

2.2.4. Soluții solide de baza de compus

Soluţiile solide pe bază de compus reprezintă faze intermediare, în care compusul nu există la
raportul stoechiometric, ci numai în cazul când o parte din atomii de B din compusul AmBn sunt înlocuiţi
prin atomi de A. Aceste faze există într-un interval îngust de concentraţie. Interes practic deosebit în
cazul aliajelor aluminiu-cupru îl prezintă faza CuAl2 care ar trebui să existe la compoziţia 54,l% g Cu,
dar în realitate nu se găseşte decât în intervalul cuprins între 53,25—53,9% g Cu, adică o parte din
atomii de cupru sunt înlocuiţi cu atomi de aluminiu.
În figura 2.12 se indică celulele elementare ale unor faze intermediare care se formează în cazul
sistemelor binare.

Figura 2.12. Celule elementare ale unor compuşi - faze intermediare de aliaje binare:
a - compuşi electrochimici - NaCl; b1,. b2 - compuşi de tip geometric (b1, - faze Laves;
b2 - faze Sigma): c - compus electronic; d - CuZn; d1, d2 - soluţii solide ordonate
(d1 - Cu3Au; d2 - CuAu).

76
 2.2.5. Constituenţi structurali in aliaje
Aspectele caracteristice pe care pot să le prezinte materialele metalice la microscop poartă
numele de constituenţi metalografici. După numărul fazelor, constituenţii metalografici se împart în:
constituenţi metalograjici monoаazici (fiecare reprezintă o singură fază) şi constituenţi metalografici cel
puţin bifazici (pot fi şi polifazici) când fiecare constituent metalografic este alcătuit din cel puţin două
sau mai multe faze şi poartă numele de amestecuri mecanice. Constituenţii metalografici monofazici
sînt metalul pur, soluţia solidă şi compuşii, iar cei bifazici (amestecurile mecanice) sunt amestecurile
mecanice eutectice, care se formează din topitură la temperatură constantă şi compoziţie fixă prin
cristalizarea simultană a două faze solide, şi amestecurile mecanice eutectoide, când dintr-o fază solidă
(soluţie solidă) care se descompune la temperatură constantă şi compoziţie fixă se formează alte două
faze solide diferite de prima.
Metalul pur se prezintă la microscop sub formă de grăunţi alotriomorfi (fără simetrie
exterioară). La atac slab se pun în evidenţă numai limitele grăunţilor. La atac puternic grăunţii apar
diferit coloraţi, ca urmare a orientării lor diferite. În figura 2.13, (a1) se prezintă structura fierului pur.
Dacă metalele cu reţea cubică cu feţe centrate sînt deformate plastic la rece şi încălzite (recoapte), în
structură se observă grăunţi maclaţi. Maclele sunt benzi diferit colorate în raport cu restul grăuntelui,
care străbat grăuntele de la un capăt la altul. În figura 2.13, (a2), se prezintă structura cuprului deformat
plastic la rece şi recopt.
Soluţia solidă se prezintă la microscop sub următoarele aspecte: soluţie solidă a neomogenă,
denumită şi structură brută sau segregaţie dendritică (structură dendritică) rezultată după turnare; soluţie
solidă a omogenă, cu grăunţi alotriomorfi obţinută după încălzire (recoacere de omogenizare); şi macle
rezultate după deformare plastică la rece şi recoacere. În figura 2.13, (b1) şi (b2) se prezintă structura
unei alame a turnate şi a unei alame a deformate şi recoapte. întrucît, şj ia metalele pure recoapte se
observă grăunţi, iar după deformare plastică la rece şi recoacere, grăunţi maclaţi, este necesar a se stabili
exact tipul constituentului prin efectuarea unei determinări a compoziţiei.
Compusul apare la microscop sub formă de cristale idiomorfe (forme regulate). În figura 2.13,
(c1) se prezintă structura unui aliaj de cuzineţi. Se observă compusul SnSb sub formă de cristale
idiomorfe pătratice şi Cu3Sn cu aspect de steluţe, iar în figura 2.13, (c2) structura cuprului oxidat,
compusul Cu20 albastru cu aspect de floricele.
Amestecul mecanic sau agregatul cristalin poate fi amestec mecanic eutectic, care se formează
prin cristalizarea din topitură a două faze solide la temperatură şi compoziţie fixe, şi amestec. mecanic
eutectoid, care se formează prin transformare în stare solidă, şi anume descompunerea unei soluţii solide
în alte două faze solide diferite de prima la temperatură şi compoziţie fixe. În figura 2.13, (d1) se prezintă
structura cuprului dezoxidat; se observă aspectul punctiform al euiecticului (Cu + Cu 2O), iar în figura
2.13, (d2) structura perlitei, eutectid format, din lamele de cementită pe fond de ferită.

77
 Figura 2.13. Constituenţi metalografici (reprezentări schematice):
a1, a2 - metale pure (a1 - structura fierului pur, 500:l; a2 - structura cuprului pur deformat plastic la rece şi
recopt, 500:1); b1, b2 - soluţii solide (b1 - structura unei alame a turnate, 100:1; b2 - structura unei alame
a deformate la rece şi recoapte, 500:1); c1, c2 - compuşi (c1- structura unui aliaj de cuzineţi, 100:1; c2 -
structura cuprului oxidat 100:1); d1, d2 - amestec mecanic (d1, - structura unui amestec mecanic eutectic
- cupru dezoxidat, 100:1; d2 - structura unui amestec mecanic eutectoid - perlita oţel 0,77% C), 500:1.

78
 2.2.6. Sisteme de aliaje binare
Starea de echilibru a unui sistem de aliaje se reprezintă grafic cu ajutorul diagramelor de
echilibru, denumite şi diagrame de faze sau diagrame de stare care pot fi asemănate cu nişte hărţi pe
care sunt reprezentate regiunile de stabilitate ale diferitelor faze ce se pot găsi într-un sistem de aliaje în
care presiunea este constantă (atmosferică).
Reprezentarea grafică a stării de echilibru a unui sistem cu un singur component constă într-o
verticală care indică temperatura şi pe care sunt înscrise punctele critice (temperaturile la care se produc
transformări). În figura 2.14, (a) se prezintă diagrama de echilibru a unui sistem monocomponent. în
cazul dat, întrucât metalul prezintă forme alotropice pe verticală, se indică în afara temperaturii de
cristalizare şi temperaturile de transformare alotropică. În cazul unui sistem cu doi componenţi (sistem
binar) se utilizează două axe, şi anume pe verticală temperatura, iar pe orizontală concentraţia au
compoziţia (figura 2.14, (b)). Concentraţia se poate exprima fie în procente în greutate - grame de metal
B sau A la suta de grame de aliaj, fie în procente atomice - atom de B sau de A la suta de atomi de aliaj.
Fiecare verticală (verticală de compoziţie sau de
concentraţie) indică pentru un anumit aliaj variaţi cu
temperatura a stării aliajului. Orizontalele care se duc se
numesc orizontale de temperatură. Dacă pentru un aliaj
se duce verticala de compoziţie şi pentru o anumită
temperatură orizontala de temperatură, la intersecţia
celor două drepte se determină un punct care indică a) b)
starea aliajului la temperatura respectivă. Figura 2.14. Reprezentarea stării de
echilibru a unui sistem:
Clasificarea sistemelor de aliaje se face în funcţie de a -sistem cu un singur component;
solubilitatea reciprocă a componenţilor în stare lichidă b - sistem de aliaje binare.
şi în stare solidă. După solubilitatea în stare lichidă se disting trei grupe mari, şi anume:
- sisteme de aliaje în care componenţii sunt total solubili unul în altul în stare lichidă;
- sisteme de aliaje în care componenţii sunt parţial solubili unul în altul în stare lichidă;
- sisteme de aliaje în care componenţii sunt total insolubili unul în altul în stare lichidă.
În cazul când componenţii sunt total solubili în stare lichidă, în stare solidă pot fi: total solubili,
parţial solubili şi total insolubili. Dacă componenţii sunt parţial solubili în stare lichidă, în stare solidă
pot fi: parţial solubili şi total insolubili. Când cei doi componenţi sunt total insolubili în stare lichidă, în
stare solidă nu pot fi decât total insolubili.

79
 2.2.7. Formarea structurii aliajelor (exemplu practic)
Se consideră sistemul de aliaje Ni-Cu şi se urmăreşte solidificarea aliajului cu 50% gr Cu
(figura 2.13, (a) şi (b)). Până la 1310°C aliajul este lichid, curba de răcire are aspect exponenţial; la
această temperatură începe cristalizarea soluţiei solide α; sunt în prezenţă două faze, varianţa sistemului
este egală cu unu, pe curba de răcire se observă o inflexiune; cristalizarea se termină la 1250°C când din
nou varianţa este egală cu unu. După cum se observă pe diagramă, compoziţia lichidului variază de la
50% gr Cu la 66% gr Cu, iar cea a soluţiei solide a de la 34% gr Cu la 50% gr Cu. În condiţii practice,
când viteza de răcire este mai mare decît cea corespunzătoare condiţiilor de echilibru termic, structura
care rezultă este aceea de soluţie solidă a neomogenă - segregaţie dendritică (figura 2.15, (c)), iar dacă se
efectuează o încălzire, aceea de soluţie solidă a omogenă (figura 2.15, (d)).

a) b)

c) d)
Figura 2.15. Formarea structurii la sistemul de aliaje Ni-Cu:
a - diagrama de echilibru; b - curba de răcire; c - structura după turnare (schemă);
d - structura după recoacere (schemă).

80
 2.2.8. Utilizările diagramei de echilibru
Cu ajutorul diagramei de echilibru se pot determina: starea aliajului (fazele la diferite
temperaturi), compoziţia sau concentraţia fiecărei faze care se găseşte în echilibru, cantitatea fazelor în
echilibru la o temperatură dată.
Pentru determinarea stării aliajului se duce orizontala de temperatură până la intersecţia cu
verticala de compoziţie a aliajului considerat.
De exemplu, la aliajul cu 50% g Cu la tempertura 1400°C aliajul este în stare de lichid omogen.
La 1275°C se găsesc în echilibru lichid și soluție solidă α, iar la 1200°C aliajul este în stare
solidă α (figura 2.15, (a)).
Pentru determinarea compoziției (concentrației) fazelor de echilibru, din punctul considerat se
duce orizontala de temperatură până la intersecția cu curbele lichidus și solidus și se coboară
perpendiculara pe axa concentrației. Din figura (figura 2.15, (a)) se observă că pentru aliajul cu 50% g
Cu la temperatura de 1275°C sunt în echilibru soluție solidă α și lichid. Se duce orizontala de
temperatură care intersectează curba solidus pentru 43% g Cu, iar curba lichidud pentru 60% g Cu.
Astfel se poate spune că pentru temperatura de 1275°C sunt în echilibru lichid cu compoziția de 60% g
Cu și soluție solidă α de compoziție 43% g Cu (figura 2.15, (a)).
Pentru determinarea cantității fazelor în echilibru se utilizează regula segmentelor inverse
segmentelor inverse sau regula pârghiei. Din figura 2.16 se observă că pentru aliajul de compoziție 73%
Cu în punctul r sunt în echilibru soluția solidă α de compoziție m cu 62% Cu și lichid de compoziție n cu
78% Cu. Pentru a fi în echilibru, cele două faze trebuie să se găsească la temperatura constantă, adică se
duce orizontala de temperatură până la intersecția cu cele două curbe și se coboara proiecțiile acestor
puncte pe axa concentrației. În raport cu punctul r punctele m și n determină segmentele r  m  a ,
n  r  b și segmentul total n  m  l .

Figura 2.16. Regula segmentelor inverse (regula pârghiei).

81
 Cantitatea de fază lichidă în procente Ql % este egală cu segmentul cel mai îndepărtat de

punctul figurativ al fazei lichide n , adică segmentul a împărţit la întregul segment l şi înmulţit cu 100.

Cantitatea de fază solidă în procente Qs % adică soluţia solidă α, este egală cu segmentul cel

mai îndepărtat de punctul figurativ al fazei solide m , adică segmentul b , împărţit la întregul segment
l şi înmulţit cu 100. Deci:

a b
Ql %   100 ; Qs %   100 (2.5)
l l
Ţinându-se seama de procentele corespunzătoare punctelor r, m, n, înlocuind în relaţia (2.5) se
poate scrie:
a r m 73  62
Ql %  100  100  100  68,75%
l nm 78  62
b nr 78  73
Qs %  100  100  100  31,25%
l nm 78  62

82