CUPRINS:

CUPRINS:..........................................................................................................................1

1.Dreptul funcţiei publice...................................................................................................2

2. Constituţionalitatea şi legalitatea funcţiei publice.........................................................3

3. Statutul funcţionarului public.........................................................................................5

4. Franţa: Elitismul enarhiei integratoare...........................................................................7

5. Germania: Funcţia publicã element de coeziune............................................................8

BIBLIOGRAFIE:.............................................................................................................12

1
1.Dreptul funcţiei publice

Noţiunea de funcţie publicã reprezintã o noţiune fundamentalã a dreptului public, în

general, a dreptului administrativ, în special, strâns legatã de noţiunea de organ, autoritate,
activitate administrativã.
Funcţia publicã şi funcţionarul public sunt instituţii juridice ale dreptului public, în
general, şi ale dreptului administrativ, în particular, care s-au conturat ca atare într-o continuã
disputã între doctrinã, jurisprudenţã şi reglementare.
Funcţionarea oricãrei autoritãţi sau instituţii publice presupune trei elemente:
competenţã, mijloace materiale şi financiare şi personal (resurse umane) structurat pe
compartimente, linii ierarhice şi funcţii, dintre care doar unele sunt funcţii publice.
Titularul unei funcţii publice este, de regulã, dar nu întotdeauna, un funcţionar public.
Apartenenţa la categoria funcţionarilor publici depinde, în principal, de criterii
juridice, de actul de numire şi de natura dreptului aplicabil, mai degrabã decât de criterii
funcţionale sau de natura funcţiilor exercitate.
În sensul larg al termenului, se poate înTelege prin funcţie publicã, ansamblul
persoanelor aflate la dispoziţia guvernanţilor pentru a face sã funcţioneze serviciile publice.
În sens organic este vorba de ansamblul personalului din administraţie. Acest
personal are o compunere diversificatã şi cuprinde categorii extrem de variate. Uneori, în
aceeaşi perspectivã organicã, funcţia publicã desemneazã doar o parte din acest personal.
În sens formal, funcţia publicã poate desemna regimul juridic aplicabil personalului
administrativ.
În sens material, este vorba de activitatea constând în colaborarea în mod permanent
şi cu titlu profesional la o acţiune a persoanelor publice ale administraţiei.
Noţiunea de funcţie publicã, contrar aparenţelor, este dificil de tradus cu exactitate în
diferite ţãri europene, într-o analizã comparativã, riscurile de contrasens fiind mai numeroase
decât în cazul altor instituţii referitoare la administraţie.
Noţiunea de fonction publique ( funcţie publicã) în Franţa este explicatã prin noţiunea
őffentlicher Dienst ( în traducere literarã, serviciu public) în Germania. În Franţa, termenul de
funcţie publicã are în vedere şi funcţionarii publici ce acţioneazã la nivelul colectivitãţilor
locale, pe lângã cei care se regãsesc la nivelul administraţiei statale.

2
 În Germania, deşi numãrul funcţionarilor este mai mic decãt în Franţa, de doar douã
milioane, statutul funcţionarilor publici se aplicã la mai puţin de jumãtate din personalul
administraţiei, în timp ce în Franta, se aplicã la toate funcţiile publice permanente.
Termenul de personal al administraţiei ar fi cel mai indicat, singurul termen utilizabil
în toate ţãrile europene, fãrã o semnificaţie juridicã precisã, pentru a desemna ansamblul
agenţilor din serviciul diferitelor colectivitati publice, altele decât întreprinderile publice şi
forţele armate, indiferent de statutul lor juridic.
În ţãri precum Belgia, Grecia, Suedia, Franţa, Olanda şi Portugalia, funcţia publicã
este aproape sinonomã cu personalul administrativ, în schimb ce, în ţãri precum Germania şi
Luxemburg, existã o delimitare între funcţionarii cu statut de drept public, pe de o parte, şi
lucrãtorii din administraţie, ce se supun regulilor dreptului muncii, pe de altã parte.
În ceea ce priveşte reglementarea funcţiei publice, potrivit dreptului comparat, în
ţãrile Uniunii Europene se menţine, chiar şi în prezent, vechea disputã între concepţia
dominantã, de altfel axatã pe ideea statutului legal, ce conduce la un regim juridic unilateral
de drept public, şi concepţia statutului contractual, ce conduce la regimul dreptului privat.
În nici o ţarã a Uniunii Europene, ansamblul personalului din administraţie nu se
supune unui statut juridic unic şi identic. Dimpotrivã, trebuie exclusã ideea, rãspânditã în
Germania dar şi în Franţa, cã statutul naţional al funcţionarilor s-ar caracteriza printr-o
specificitate considerabilã.
În plus, Germania se caracterizeazã printr-o situaţie aparte, fiind un stat federal, în
care doar unul din patru funcţionari publici este angajat la nivelul guvernului federal sau în
agenţiile federale. Privatizarea cãilor ferate, a poştei şi a telecomunicaţiilor a redus mai mult
aceastã proporţie.1 De altfel, în Germania, funcţia publicã este caracterizatã prin forţa tradiţiei
istorice şi simultan prin mutaţiile intervenite în ansamblul sarcinilor administraţiei publice şi
în modul în care ea urmeazã sã şi le asume.

1
T. Gross, în Les regimes politiques des pays de l’U.E. et de la Roumanie, coordonator G. Vrabie, Ed. Regia
autonomã « Monitorul oficial », Bucureşti, 2002, pag 17

3
2. Constituţionalitatea şi legalitatea funcţiei publice

În ce priveşte constituţionalitatea funcţiei publice, dacã ne raportãm la ţãrile Uniunii

Europene, constatãm cã în fiecare din ţãrile care au constituţii scrise se regãsesc principii ale
funcţiei publice. Numãrul articolelor din Constituţie referitoare la funcţia publicã diferã însã
de la o ţarã la alta, dupã cum diferã şi tehnica sau conţinutul reglementãrii.
Prima problemã care i-a preocupat pe legiuitorii constituanţi a fost stabilirea
autoritãtii competente pentri fixarea regulilor aplicabile funcţiei publice.
Într-un prim grup de state, majoritar (Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Italia,
Portugalia şi Finlanda), Constituţia prevede competenţa legiuitorului de a stabili regulile
aplicabile funcţiei publice. În Germania, revine Parlamentului competenţa de a stabili
„statutul juridic al personalului permanent din serviciul Federaţiei şi al organelor de drept
public care ţin în mod nemijlocit de Federaţie” potrivit ar. 73 pct.8.1 Trebuie menţionatã
inexistenţa în Germania a unei autoritãţi centrale care sã dispunã de o vedere de ansamblu
asupra problemelor funcţiei publice. În practicã, este vorba despre ministerul Finanţelor şi
diferite alte ministere, în primul rând, cel de Interne, care se ocupã de problemele funcţiei
publice. Astfel, ministrul federal de interne este însãrcinat cu statutul agenţilor federali şi
directivele fundamentale ale statutului personalului din Lander.2
În cazul Franţei existã, de asemenea, o dublã competenţã, dar chiar dacã Constituţia
lasã puterii regelementare competenţa de drept comun, situaţia nu este aceeaşi ca în cazul
primei grupe de state.
Pe de o parte, aceastã competenţã de drept comun poate fi prezervatã contra
intruziunii Palramentului, dacã Guvernul o doreşte, în baza art, 37 din Constituţie, iar, pe de
altã parte, art.34 atribuie Parlementului o competenţã destul de largã, rezervându-i
reglementarea „garanţiilor fundamentale acordate funcţionarilor”.
Un efect al dreptului comunitar asupra funcţiei publice priveşte recunoaşterea
dreptului de vot şi de a fi ales la alegerile municipale numai pentru cetãţenii Uniunii
Europene cu reşedinţa în Franţa. Totuşi, aceştia nu pot exercita funcţia de primar sau de
adjunct al acestuia şi nu pot participa la desemnarea electorilor senatoriali şi la alegerea
senatorilor, adicã nu este permis accesul la funcţiile publice care implicã exerciţiul puterii
publice.

1
Legea fundamentalã pentru Republica Federalã Germania, prezentare istoricã, traducerea textelor din limba
germanã şi îngrijirea ediţiei E. Focşeneanu, ed, All educaţional, colecţia Constituţiile statelor lumii, Buc, 1998,
p.69.
2
J. L. Bodiguel, Les functions publiques dans l’Europe des L.G.D.J., Paris, 1994, p 19

4
 Problema raportului dintre administraţie şi politicã a reprezentat dintotdeauana unul
din subiectele cele mai interesante ale dreptului public contemporan. În ţãrile occidentale,
acest raport îşi trage sorgintea din modelul weberian al administraţiei publice, în care
administraţia este complet neutrã. Se teoretizeazã cu consecvenţã, principiul neutralitãţii
politice a administraţiei, care opreşte administraţia sã intervinã în sfera politicului şi îi
limiteazã activitatea la transpunerea în practicã a politicii decise.
Europa zilelor nostre prezintã un tablou variat, de la o ţarã la alta, în funcţie de
condiţii, de particularitãţi, în ceea ce priveşte raportul funcţionarilor publici cu politica.
Astfel, destule state europene, Germania şi Franţa constituind un exemplu elocvent în
acest sens, s-au îndepãrtat de modelul weberian, realitãţile contemporane vãdind o legãturã
între sfera politicului şi cea a administraţiei, care merge uneori pânã la suprapunere şi
confuzie.
Doctrina occidentalã contemporanã apreciazã cã trei sunt elementele de forţã pentru
evocarea raporturilor dintre politicã şi administraţie, şi anume:
-impactul politicului în activitatea de selecţie, recrutare şi în cariera de ansamblu a
funcţionarilor publici;
-întrepãtrunderea între politic şi administrativ;
-puterea de care dispune administraţia asupra sferei politicului.

3. Statutul funcţionarului public

De regulã, Statutul funcţionarilor publici îşi aflã originea în dispoziţii constituţionale

ale statelor niunii europene, care fixeazã competenţele în materie, enunţând în unele cazuri
chiar şi regulile de fond ce leagã autoritãţile publice.
Denumirea de statut, provenind de la cuvântul latin statutum, derivat din verbul
statuere ( a statua, a decide, a ordona) semnificã un ansamblu de norme juridice ce cuprinde
voinţa statului de a regelemnta, în mod autoritat, o anumitã categorie de raporturi sociale ori
instituţii juridice.1
Statutul Funcţionarilor Publici sau dreptul comun al funcţiei publice, într-o formulare
mai riguroasã sub aspect juridic, ar putea fi definit ca ansamblul regulilor referitoare la
situaţia juridicã a funcţionarului. În acest sens, mai peste tot în statele Uniunii Europene se

1
V. Prisãcaru, Tratat de drept administrative. Partea generalã, ed a II-a revizuitã şi adãugitã, ed lumina lex, Buc,
2002, p.354

5
regãseşte un Statut al funcţionarilor publici. Dar, ordonarea formalã a acestui statut este mai
mult sau mai puţin omogenã, neputând fi identificat un text unic care sã poatã fi calificat
drept „statutul general al funcţiei publice”.
În Germania existã încã din anul 1806 un Cod bavarez al funcţiei publice, dar prima
lege de codificare generalã a dreptului funcţiei publice, s-a adoptat în timpul regimului
naţional socialist, abia în anul 1937.
În Franţa, deşi tradiţiile privitoare la funcţia publicã sunt anterioare Revoluţiei de la
1789, iar Camerele au examinat de-a lungul vremii diferite propuneri legislative, primul mare
Statut al funcţiei publice a fost adoptat abia in anul 1946.
În Germania existã sub aspect formal, atâtea tipuri de funcţii publice câte Landuri
sunt, cãrora li se adaugã o funcţie publicã federalã. Totuşi, existã o mare similitudine între
statutul funcţiei publice federale şi dispoziţiile legii cadru cãrora li se coformeazã statutele
Landurilor. Funcţionarii locali se integreazã la randul lor, sub aspect juridic, funcţiei publice
din Landul cãruia îi aparţin.
Mai precis, Germania se caracterizeazã prin coexistenţa a trei categorii de funcţii
publice: a statului federal, a Landurilor şi a comunelor, ale cãror statute, cvasiuniforme sunt
încadrate printr-un „dispozitiv în mai multe etaje”. La vârf, Constituţia impune legiuitorului
respectul principiilor fundamentale şi acordã competenţa Federaţiei pentru a elabora legile
cadru privind situaţia juridicã a funcţionarilor din Landuri, comune şi alte organisme de drept
public, fiecare Land devenind competent pentru a completa dispoziţiile stabilite la nivel
federal.
În Franţa, vom distinge între funcţia publicã propriu zisã, ce se supune legii privind
drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici, pe de o parte, şi militarii şi magistraţii, pe de
altã parte, supuşi fiecare unor reglementãri specifice.
Dar în cadrul funcţiei publice propriu-zise putem identifica: funcţia publicã de stat,
funcţia publicã teritorialã şi funcţia publicã din sãnãtate. S-ar mai putea adãuga: funcţionarii
de la poştã şi cei ai France Telecom, instituţii publice ce au statutul de „operatori public”.

6
4. Franţa: Elitismul enarhiei integratoare

Forta de muncã din sectorul public reprezintã aproximativ un sfret din forţa de muncã
ocupatã totalã. În 1998 existau 5.252.000 angajaţi publici. Un procent de 42,7% dintre aceştia
se întãlneau in cadrul Administraţiei centrale, 29,1% in cadrul entitãţilor publice autonome,
iar 28,1% în administraţia teritorialaã. Dacã se face excepţie de ţãrile scandinave, Franţa
prezintã una dintre cele mai mari rate de locuri de muncã în sectorul din ţãrile dezvoltate.
Rolul atât de important pe care îl joacã statul ca angajator şi reglator al economiei, împreunã
cu prestigiul funcţiei publice au favorizat ca acele clase sociale privilegiate sã fie interesate sã
acceadã în Administraţie. Pentru a înţelege modul în care se formeazã elita administrativã şi
care este rolul sãu, trebuie sã se înţeleagã semnificaţia conceptului de “corp”. Administraţia
centralã se structureazã în 1.790 de corpuri, din care 1.600 în serviciu activ. Un corp se
compune din funcţionarii supuşi la aceleaşi dispoziţii particulare privind accesul, promovarea
şi alte aspecte ale vieţii profesionale conform statutului general. Apartenenţa la un corp
determinã, de exmplu, nivelul de salarizare. În unele cazuri, retribuţiile pot sã difere 100%
pentru posturi situate la acelaşi nivel ocupate de cãtre membri din diferite corpuri. În
majoritatea situaţiilor, se accede direct la un corp şi la un post de muncã, de exemplu,
auxiliarii administrativi. În alte cazuri, un numãr de 30 de corpuri, selecţia se realizeazã prin
intermediul şcolilor specializate.
Marile corpuri acced prin intermediul şcolilor specializate. Dimensiunea lor redusã,
între 200 şi 500 de persoane pe fiecare corp, permite membrilor sãi sã fie foarte uniţi şi sã
influenţeze dincolo de aria de specialitate în care îşi desfãşoarã munca.
ENA, sau aşa-numita fabrica enarcilor, a fost fondatã cu scopul de a recruta cadre
administrative superioare, formându-le pentru a conduce destinele Naţiunii în faţa unor
partide politice discreditate. ENA îndeplineşte în mod fundamental trei obiective:
a) recruteazã potenţialii înalţi funcţionari prin intermediul unui concurs competitiv;
b) examineazã, evalueazã şi selecţioneazã candidaţii pentru diferitele corpuri pentru o
perioadã de formare de doi ani;
c) oferã studenţilor sãi o adevaratã iniţiere în viaţa administrativã şi profesionalã,
contribuind la formarea reţelelor de lucru.
Concursul competitiv pe bazã de examen pentru a accede la ENA se îndreaptã în trei
direcţii:
concursul extern: pentru universitarii sub 28 de ani;
concurs intern: pentru funcţionarii cu mai puţin de 46 de ani;

7
 şi al treilea concurs: pentru persoanele cu cel puţin 8 ani de experienţã profesionalã şi
pentru cadrele alese de cãtre adunãrile teritoriale, cu mai mult de un mandat.
Admişii, funcţionari în practicã, experimenteazã în cadrul ENA un proces de
socializare foarte competitiv. Timp de 27 de luni cât dureazã şederea în aceastã instituţie cu
sedii la Paris şi Straasbourg, elevii parcurg 2 etape: una practicã, de obicei într-o ambasadã
sau într-o prefecturã, şi alta, de formare în ambele sedii. Pe parcursul acestei perioade,
studenţii sunt supuşi la 16 probe, a cãror notã finalã îi clasificã şi îi ordoneazã, determinându-
se astfel cariera lor administrativã pe viaţa.
Corpurile administrative mai prestigioase- Consiliul de Stat, tribunalul de conturi Si
inspectorii financiari- selecţioneazã pe cei mai buni, nu mai mult de 10% din promoţia de la
ENA, pentru a-şi menţine astfel elitismul. Acei care nu acced la marile corpuri cer
încorporarea lor în corpurile administratorilor civili, care sunt generalişti distribuiţi diferitelor
ministere.
Membri marilor corpuri sunt destul de mobili şi ocupã nu numai posturile cheie din
administraţie, ci şi de asemenea din instituţiile publice şi private. Aceste fenomen, cunoscut
sub numele de pantouflage, începe sã aibã anumite conotaţii negative. În nişte vremuri în care
statul francez, în ciuda faptului cã se bucurã de o sãnãtate bunã, nu se aflã la înalţimile
Statului de Bunãstare din trecut; şi într-o situaţie în care se intensificã privatizarea şi
deregularizarea anumitor servicii, avantajele salariale care sunt oferite de lumea afacerilor
sunt tentante. Dacã s-ar trece din firma privatã în sectorul public, aşa cum se întampla în
trecut, experienţa acumulatã în firma privatã ar fi beneficã, dar situaţia se schimbã cu
uşurinţã, o persoanã formatã într-o şcoalã prestigioasã cum este ENA, cu experienţã într-un
cabinet ministerial, obţine posturi foarte interesante în sectorul privat, pãgubind Statul cu
cheltuielile formãrii sale. Din aceastã cauzã, s-a încercat recent sã se restrângã tactica
pantouflage-ului, punându-se la punct un regim de incompatibilitãţi.

5. Germania: Funcţia publicã element de coeziune

Formarea Statului german este tributarã birocraţiei prusace, care a precedat

democraţiei într-o fazã iniţialã. Existenţa unei birocraţii puternice, care conferã Statului
unitate şi continuitate, presupune de obicei redactarea unui statut de garantare a drepturilor şi
a intereselor funcţionarilor. Încã din 1784, dreptul teritorial prusac oferã funcţionarilor
siguranţã locului de munca, dreptul la pensie siguranţã unei cariere profesionale. De la

8
începuturile sale, funcţia publicã germanã a fost conceputã ca un factor de echilibru al puterii
politice, motiv pentru care continuitatea administraţiei trebuia sã fie o contragreutate a
instabilitãţii şi schimbãrii continue a politicii. De aici rezultã cã configuraţia constituţionalã a
funcţiei publice s-a caracterizat prin independenţa şi autonomie faţã de restul elementelor
sistemului.
Între 1950 şi 1989, numãrul angajaţilor din sectorul public s-a dublat, trecând de la
2,2 milioane la 4,6 milioane, stabilizându-se în jurul acestei cifre în perioada anilor ′80. O
datã cu unificarea, numãrul angajaţilor din sectorul public a ajuns la 6,7 milioane, excesiv de
crescut, în termeni comparativi. Guvernul federal a fost nevoit sã reducã numãrul de locuri de
muncã în sectorul public pentru a putea atenua astfel costul economic al unificãrii. Începãnd
cu 1995 s-a adoptat o strategie de „curã de slabire” a Statului, care a contribuit la reducerea
forţei de muncã din sectorul public la 5.163.800 în 1997.
Proporţia funcţionarilor faţã de alte grupuri este în Germania neobişnuit de scãzutã.
Funcţionarii (Beamte) presupun un 32%, în timp ce salariaţii (angestellte) şi muncitorii
manuali ( arbeiter) restul de 68%, configurãnd astfel un sistem dual: sistemul de carierã
pentru funcţionari şi sistemul de posturi pentru ceilalţi. Diferenţa de status între funcţionari,
salariaţi şi muncitori nu este importantã, deoarece legislaţia a consolidat contractul permanent
pentru cei care au stat 15 ani pe post.
Design-ul legal al funcţiei publice este omogen pentru toate nivelurile teritoriale.
Exista o lege-cadru care serveşte de reper pentru legile specifice celor 16 Lander, motiv
pentru care diferenţele între cele trei niveluri teritoriale sunt nesemnificative. Acest design
legal omogen nu lasã loc unui sistem uniform. Fragmentarea se reflectã în recrutare şi
promovare, neexistand o ofertã unica de posturi pentru tot sectorul public şi nici o comisie
unicã însarcinata cu recrutarea. Fiecarea unitate organizatoricã îşi recruteazã propriul
personal şi stabileşte modalitãţile de promovare.
Examenul de stat (staatsexam), dupã licenţierea în drept, constituie adevaratul filtru
de acces la funcţia publica de conducere. Funcţia publicã se împarte în patru niveluri (de
conducere, executive, administrative si auxiliar), relaţionate cu nivelurile educaţionale
necesare pentru a avea acces. Accesul este reglementat de cãtre ministerul care angajeazã,
care decide cerinţele şi criteriile de evaluare. Interviul este procedeul cel mai des folosit la
selecţie, realizatã uneori de cãtre o comisie. O datã selecţionat, aspirantul trebuie sã treacã o
perioadã de probã, a cãrei depaşire îi garanteazã statusul definitiv de funcţionar. Examenul
are loc înainte, ca un corolar la studiile universitare. Juriştii sunt supuşi la doua examene
statale, a cãror trecere îi calificã pentru a ocupa un post public între alte posturi. Deci, o datã

9
trecut acest al doilea examen, rãmâne de vãzut doar cine este cel mai bun candidat pentru
postul vacant.
Recrutarea fragmentatã şi inexistenţa unei universitãţi specifice în care sã se
licenţieze candidaţii la posturile de conducere nu permit formarea unei elite coezionate.
Fragmentarea politicii de personal face de asemenea dificilã rotaţia interministerialã, din care
cauzã mobilitatea se circumscrie cariereai administrative ascendente, iar aceasta pune în
dificultate crearea de reţele de lucru internimisteriale. Mobilitatea ascendentã se limiteazã la
ascensiunea de grade în cadrul fiecãrui nivel; trecerea de la un nivel la altul este foarte rarã.
Didtribuţia de personal între diferite grade este stabilitã prin lege. Stfel, de exemplu,
nu mai mult de 4% dintre posturi pot fi cu gradul A13 şi nu pot crea mai multe subdirecţii
generale în cadrul unui minister dacã deja se depãşeşte procentul de 4% în cadrul
Administraţiei Federale.
Funcţionarii politici mediazã între politicã şi administraţie. Dreptul prusac permitea
afilierea şi participarea funcţionarilor activi în companiile electorale. Funcţionarul public
ocupã posturile de secretar de Stat şi de director general, precum şi alte posturi de conducere
de încredre politicã. Aceste posturi fac parte din cariera administrativã a celor care le ocupã şi
care au avut anterior condiţia de funcţionar.
Funcţionarii publici care ocupã posturile celor doua ranguri superioare ale
ministerelor formeazã elita administrativã. Profîlul acestei elite nu se diferenţiazã de alte elite
sectoriale şi nici nu se distinge prin caracteristicile sale sociale de restul populaţiei. Unica
trãsãturã distinctivã a elitei administrative este legatã de proporţia mare de jurişti.
Existã indicii cã puterea politicã încearcã sa controleze funcţia publicã prin
intermediul utilizãrii funcţionarilor politici pentru a desemna persoanele apropiate
guvernului, în multe cazuri, pe criterii de partid. Ierarhia stabilitã între puterea politica şi cea
administrativã se transferã de asemenea relaţiilor ierarhice Administraţie-Societate, cãci
funcţia publicã devine creditoarea apãrãrii unei suveranitãţi vizavi de cetãţeni. Aceste relaţii
ierarhice nu se împaca bine cu tranziţia Statului providenţial spre un Stat “capacitator”, în
cadrul cãruia ordinele şi controlul ierarhic fac loc negocierii şi persuasiunii.
Unificarea a avut trei efecte asupra înaltei funcţii publice: douã punctuale, iar al
treilea efect mai de duratã. Unificare a adus, eliminarea nomenclaturii, prea angajatã în
ideologia regimului anterior pentru a se mai putea menţine în psturile de conducere. Acest
fapt, împreuna cu necesitatea de a transfera direct sistemul din Occident în Orient, a obligat
ca mulţi funcţionari occidentali din posturi de conducere sã fie transferaţi noilor Lander
pentru a pune în funcţiune noul sistem administrativ. În cele din urmã situarea capitalei la

10
Berlin şi adoptarea unui “model combinat” de sedii ministeriale, pe lângã cauzarea
problemelor de coordonare semnalate anterior, pot fragmenta şi mai mult clasa funcţionarialã
de conducere. Probabil, personalul tehnic se va repartiza, în funcţie de necesitãţi, între cele
douã sedii (Boon şi Berlin), dar personalul cu cea mai mare putere, cu “abilitãţi politice” şi
cu cel mai mare numar de interrelaţii, va fi trimis la Berlin. Pe termen lung, perspectivele de
cariera cresc pentru funcţionarii din Berlin, iar noii aspiranţii la funcţia publica îşi vor dori
transferul în capitala federalã. Spre deosebire de Franţa, în Germania omogenitatea şi
coeziunea sistemului administrativ, nu se obţin cu ajutorul unei elite administrative.
Coeziunea se obţine datoritã unei culturi juridice omniprezente, bazatã pe functionari foarte
profesionalizaţi şi pe politicieni cu un bagaj similar. Datoritã supremaţiei istorice a birocraţiei
şi design-ului unui sistem “democratic” de acces la învãţãmântul superior şi la posturile de
putere politicã şi administrativã, s-a obţinut un sistem plural de elite. Aceşti factori de
reprezentativitate se vãd ameninţaţi de unificare şi de cãtre creşterea mãritã a imigraţiei.

https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Managementul%20functiei%20publice
%20in%20unele%20state%20membre%20ale%20UE.pdf

https://www.researchgate.net/publication/49606821_Aspecte_de_drept_comparat_ref
eritoare_la_functia_publica_si_functionarii_publici/fulltext/57aa384808ae3765c3b4ae4a/Asp
ecte-de-drept-comparat-referitoare-la-functia-publica-si-functionarii-publici.pdf

https://ramp.ase.ro/_data/files/articole/2_03.pdf

http://www.sigmaweb.org/publications/38655755.pdf

http://www.anfp.gov.ro/R/Doc/STUDIU%20TENDINTE%20UE%20OECD%20.pdf

11
 https://www.creeaza.com/legislatie/administratie/FUNCTIONARUL-PUBLIC-IN-
TARI-AL489.php

BIBLIOGRAFIE:
DIEZ, SALVADOR PARRADO – Sisteme administrative comparate, Ed. Universitatii Al. I.
Cuza, Iaşi, 2006

FILIP, GH., ONOFREI, M. – Sisteme administrative comparate, Ed. Sedcom Libris, Iaşi,
2001

STANCIULESCU, GABRIELA; ANDRONICEANU, ARMENIA - Sisteme comparate de

administratie publicã europeanã, Editura Economicã, Bucuresti, 2001

V. PRISĂCARU, Tratat de drept administrativ. Partea generalã, ed a II-a revizuitã şi

adãugitã, ed lumina lex, Buc, 2002, p.354

12