Grigore Ureche 

Grigore Ureche (n. cca. 1590 – d. 1647) a fost primul cronicar moldovean de

seamă a cărui operă s-a păstrat.

Născut pe la 1590 sau 1595, Grigore a fost fiul lui Nestor Ureche, boier
instruit deținând funcții politice importante la sfârșitul veacului al XVI-lea, în repetate rânduri
purtător de solii la Poarta Otomană, mare vornic al Țării de Jos pe vremea domniei lui Eremia
Movilă. A avut ca frate pe Nicolae Ureche spătarul.
Cronicarul de mai târziu a învățat carte la Lwów, Uniunea statală polono-lituaniană, la Școala
Frăției Ortodoxe, unde a studiat istoria, geografia, limbile
clasice latina și greaca, retorica și poetica. Reîntors în țară, a participat la viața politică mai întâi
ca logofăt, apoi spătar.
În vremea domniei lui Vasile Lupu, a fost unul dintre sfetnicii apropiați ai acestuia, mare spătar,
iar din anul 1642, urmând calea părintelui său, a ajuns mare vornic al aceleiași Țări de Jos.
A murit în anul 1647 în satul Goești din ținutul Cârligăturii și a fost înmormântat într-o criptă de
la mănăstirea Bistrița din Moldova.
Letopisețul Țării Moldovei (titlul original: Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat
țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă) a
fost scris spre sfârșitul vieții; se crede că Grigore Ureche ar fi muncit la el între anii 1642-1647.
Baza informativă a cronicii au constituit-o scrierile slavone de curte, cronica Poloniei a
lui Joachim Bielski și o cosmografie latină. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-
un sistem de gândire politică.
Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseț din simplul pretext „ca sî nu se înece ... anii cei
trecuți“ și să lase urmașilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult,
dar și din grija ca aceștia să nu rămână „asemenea fiarelor și dobitoacelor celor mute și fără
minte“. E de accentuat importanța pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea și creșterea
conștiinței naționale a poporului, Letopisețul Țării
Moldovei constituind începutul istoriografiei în limba română.
Versiunea originală a circulat într-un mediu foarte restrâns și s-a
pierdut foarte de timpuriu, la baza tuturor copiilor ulterioare din a
doua jumătate a sec. al XVII-lea și până astăzi stând versiunile
interpolate ale lui Simion Dascălul. Alți copiști, ca Misail Călugărul
și Axinte Uricariul au adăugat la rîndul lor unele pasaje. Majoritatea
interpolărilor au fost identificate, unele chiar de Miron Costin. Astăzi
se păstrează 22 de copii manuscrise, conținînd integral sau parțial
cronica lui Ureche. Prima publicare a textului s-a făcut în 1852, de
către Mihail Kogălniceanu.
 1591 - 1595 – Este perioada în care trebuie situată ivirea pe lume a lui Grigore, fiul
lui Nestor Ureche (ce aparținea unei familii atestate încă din vremea lui Ștefan cel Mare) și
al Mitrofanei. Tatăl său vindea cai de rasă Curții domnești și avea în
arendă stărostia Rohatinului în Polonia. Pentru serviciile aduse Crăiei a dobândit indigenatul
devenind, cum va fi și fiul său, nobil polon. A militat pentru politică filo-polonă
și antiotomană.
 1592 – Nestor Ureche este numit mare logofăt al Moldovei de Aron Vodă, la mazilirea
domnului conducând treburile țării.
 1611 – Se presupune că din acest an datează înscrierea lui Grigore „în școlile de arte
liberale din țara coroanei Poloniei” (Miron Costin), mai precis la literatura latină, retorica,
poetica și filosofia pe textele autorilor latini, la aceștia adăugându-se și clasicii greci.
Ansamblul științelor laice era compus din trivium (gramatică,Cantacuzino, stolnicul|
Stolnicul Cantacuzino]]).
o Tatăl său se intitulează „guvernator” al Moldovei. Era un om cult pentru vremea
sa, purtând corespondență diplomatică în latină. Este și autorul unei lucrări
hagiografice.
 1612 – Ținând partea Movileștilor împotriva lui Ștefan Tomșa, Nestor Ureche se află în
pribegie în Polonia, unde devine membru al asociației Frăția ortodoxă ucraineană de
la Liow.
 1613 – Nestor Ureche ajunge mare vornic al Țării de Jos, fiind o persoană cu mare
autoritate. Este adevăratul conducător al Moldovei în vremea lui Al. Movilă.
 1617 – Tatăl cronicarului moare și este înhumat la ctitoria sa, Mănăstirea Secu.
 1628 – Întors în Moldova, Grigore, care moștenise cea mai mare parte a imensei averi a
părintelui, este numit logofăt al treilea de către domnul Miron Barnovski (al cărui cap avea
să se rostogolească pe pietrele Constantinopolului cinci ani mai târziu), funcție încredințată
doar oamenilor cu carte, fiindcă acest slujbaș trebuia să fie „scriitoriu bun, dvorbitoriu
totdeauna lângă domnu, credincios la toate tainele domnului și cărți ori den țară, ori de la
prieteni de unde ar veni, toate în mâna lui mărgu și cu învățătura domnului de la dânsul iese
răspunsurile și pecetea țării în mâna lui”, cum ne informează Misail Călugărul.
 1631 – Grigore Ureche devine spătar sub domnia lui Alexandru Iliaș, împotriva căruia va
complota mai târziu, cum consemnează Miron Costin. Scapă de decapitare, punând la cale
cu Vasile Lupu răscoala prin care Iliaș a fost alungat, iar Batiște Veveli, stefnicul, dat mulțimii
care l-a sfâșiat.
 1634 – Ajuns domn, Vasile Lupu îl păstrează în funcția de mare spătar. Devine om de
încredere al acestuia, dându-i sfaturi în probleme de politică externă.
 1642 – Este numit mare vornic al Țării de Jos, dregătorie pe care o deține până la
sfârșitul vieții. Probabil acum își începe opera.
 1647 – Cel dintâi cronicar moldovean trece la cele veșnice; este înmormântat
la mănăstirea Bistrița, lăsând posterității manuscrisul Letopisețul Țărâi Moldovei, de când s-
au descalecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor care scrie de la Dragoș vodă până
la Aron vodă.
 Miron Costin

Miron Costin (n. 30 martie 1633 – d. decembrie 1691) a fost

un boier, diplomat, dregător și important cronicar moldovean.
Miron Costin s-a născut în anul 1633, ca fiu al lui Iancu
Costin (cf. Vita Constantini Cantemyrii ar fi avut origini sârbești) și al Saftei, fiica lui Ionașco
Coarteș. Iancu Costin a fost postelnic al doilea sub Radu Mihnea și hatman sub
domnitorii Alexandru Iliaș și Moise Movilă[1]; totodată a fost un apropiat al domnului Miron
Barnovschi, care era rudă cu soția sa. Îl însoțise pe voievod la Țarigrad, unde acesta fu ucis
în 1633, din cauza pârelor vornicului Vasile Lupu. Iancu Costin a fost eliberat din închisoare ca să
înmormânteze trupul decapitat și a fost ispravnic pentru averea lăsată de Barnovschi.[2]
Deținea moșii în Polonia (în apropiere de Bar), unde a rămas din 1634 până la moartea sa în
1650. În acest an[Când?] are loc o invazie în Crăie a turcilor, care îi târăsc în luptă și pe munteni și
pe moldoveni. Hatmanul Costin, pentru a-i face pe turci să se retragă, vestește că oști cazace vin
în ajutorul leșilor. Vicleșugul reușește, dar Abaza-pașa află adevărul și pune gând rău domnului
și hatmanului. Moise Movilă vodă și Iancu Costin fug în Polonia împreună cu familiile.
Ca nobil polon, în 1651, Miron este înrolat în armată, în oastea regelui Ioan Cazimir, și luptă
împotriva cazacilor lui Bogdan Hmelnițki, răsculați contra polonilor, și a aliaților tătari ai
acestora, la Beresteczko, lângă cetatea Camenița, unde se retrăseseră elevii colegiului de la Bar.
În 1653, către sfârșitul domniei lui Vasile Lupu, Miron și frații săi revin în Moldova. Își începe
ucenicia de viitor demnitar pe lângă vistiernicul Iordache Cantacuzino, pe care îl va elogia
în Letopisețul său, arătând: „Toma vornicul și Iordache visternicul, care capete de-abea de au
avut cândva această țară sau de va mai avea”. Acum primește și prima misiune diplomatică,
fiind trimis la starostele Cameniței să obțină ajutor împotriva lui Gheorghe Ștefan, care
amenință tronul șubrezit al lui Vasile Lupu. Noul domnitor Gheorghe Ștefan îl
numește sulger (boier care se ocupa de aprovizionarea cu carne a Curții și a oștii), 1658 și îl
trimite în misiune diplomatică în Țara Românească, spre a negocia un pact antiotoman cu
vodă Constantin Șerban Basarab. Urcă rapid scara ierarhică, devenind paharnic,
apoi pârcălab de Hotin și participă în 1659 la campania împotriva lui Rakoczi în Transilvania.
În 1661, domnitorul Istratie Dabija îl trimite în solie la Ioan Cazimir, regele Poloniei. În 1663
trece cu oastea lui Dabija vodă prin Muntenia spre a lua parte la războiul turco-austriac și vede
ruinele podului lui Traian.
Miron Costin îi cere, în 1680, lui Sobieski să se ridice la
luptă împotriva turcilor. La izbucnirea războiului între
creștini și turci, din 1683, logofătul se află în tabăra
otomană, dar se bucură de victoria lui Sobieski, văzând în
aceasta începutul declinului Imperiului Otoman. La
întoarcerea de la Viena, Duca vodă și boierii săi sunt luați
prizonieri de leși, dar cărturarul se bucură de protecția
regelui și rămâne în țara adoptivă. În 1684 boierii
pribegiți în Polonia îi cer regelui Sobieski, printr-un
memoriu redactat de diplomatul Costin, să elibereze
Moldova de sub turci și să le garanteze drepturi similare
celor ale șleahticilor, limitând despotismul domnilor
moldavi. Tot din acest an datează „Istoria în versuri
polone despre Țara Moldovei și Munteniei (Poema polonă)”, amplă scriere având 750 de versuri
pe care o dedică binefăcătorului său, regele Sobieski - Ioan al III-lea. Este o operă artistică,
având drept model poemele poloneze ale vremii, și drept scop obținerea sprijinului în luptă
împotriva turcilor. Dă explicații cu parfum de legendă stemelor, recurge la ficțiune, îmbină
narațiunea cu descrierea - de o mare frumusețe - a minunatului pământ românesc, dintr-o
perspectivă aeriană parcă, anticipându-l pe Nicolae Bălcescu, istoricul ce ne-a oferit fascinanta
imagine a Ardealului. Fratele său Velicico, revenit mai devreme în Moldova, îi transmite, în
1685, invitația domnului Constantin Cantemir de a se întoarce în țară. Știindu-l prieten cu
polonezii, vodă îl numește staroste de Putna, cât mai departe de granița Crăiei. Este în foarte
bune relații cu bătrânul oștean neștiutor de carte, ajuns conducător al țării prin voia boierilor.

Erudit, cunoscător de limbi străine și conștient de rolul culturii în evoluția statelor, Costin a
trecut în eternitate lăsând posterității o operă valoroasă atât din perspectivă istorică,
documentară, cât și din punct de vedere literar.
Activitatea dregătorului, a diplomatului ce se remarcă prin patriotism și ură împotriva
asupritorilor nației sale, cunoașterea tuturor aspectelor politicii din vremea sa, experiența
luptătorului s-au împletit cu preocupările cărturarului, ale istoricului devotat pământului
strămoșesc și ale scriitorului deschizător de drumuri în literatura română.
 Vasile Pârvan

Vasile Pârvan provenea dintr-o familie modestă, fiind primul copil al învățătorului Andrei Pârvan
(cu înaintași răzeși în Basarabia) și al Aristiței Chiriac (din Dobrenii Neamțului).[2] Acesta a primit
prenumele Vasile, la fel ca unchiului său, Vasile Conta (mama sa fiind verișoara filozofului).
În 1913 s-a căsătorit cu Silvia Cristescu, nepoata lui Ioan Bogdan,
fostul său profesor. În timpul Primului Război Mondial s-a refugiat
la Iași (în 1916) iar apoi la Odesa (în 1917) unde i-a murit soția, la
nașterea copilului.
Pasionat în totalitate de munca de pe șantier, Vasile Pârvan a
ignorat apendicita de care suferea. A ajuns în final pe masa de
operație, însă a fost mult prea târziu pentru a-i fi salvată viața; a
decedat la doar 45 de ani, în plină putere creatoare.
A urmat învățământul primar la Berești și studiile liceale în
cadrul Colegiului Național „Gheorge Roșca
Codreanu” din Bârlad (1893-1900). A studiat apoi la Facultatea de
litere și filosofie a Universității din București (1900-1904), avându-i
ca profesori pe Nicolae Iorga, Ioan Bogdan și Dimitrie Onciul.
În 1904 a plecat cu o bursă a Universității din București (din
„fondul Hillel”) într-un zbuciumat periplu de studii
în Germania, urmând cursurile a trei universități (Jena, Berlin și Breslau) și având deseori
probleme materiale și de sănătate. La Breslau a obținut titlul de Doctor cum laudae (sub
conducerea profesorului Conrad Cichorius) cu lucrarea Naționalitatea negustorilor din Imperiul
roman (1908, în limba germană), considerată de specialiști ca unul din cele mai bune studii
despre dezvoltarea comerțului în antichitatea clasică. Colegii germani îl numeau „micul
Mommsen” fapt care – ținând seama că „marele” Theodor Mommsen fusese recent distins (în
1902) cu premiul Nobel pentru monumentala sa Istorie a Romei Antice – sugera interesele de
cercetător ale lui Vasile Pârvan.
În anul 1900 a debutat în publicistică la „Noua revistă română”. Din anul 1902 a început să
colaboreze cu „Convorbiri literare” iar în anul următor cu „Voința națională”, „Tribuna
poporului”, „Luceafărul” etc. În 1906 a aderat ca „soldat al cauzei celei drepte” la Frăția Bunilor
Români (organizație creată de Nicolae Iorga), începând să scrie pentru „Semănătorul” și „Nea-
mul românesc”. Din 1907 a început colaborarea cu „Viața românească” și „Gazeta generală a
învățământului”.
A fost profesor la Universitatea din București din 1909 (titular din 1913), unde i-a urmat la
catedră lui Grigore Tocilescu (imediat după moartea acestuia). În 1910 a devenit membru
corespondent al Academiei Române, iar trei ani mai târziu – membru titular. În 1919 a fost
numit profesor de istorie antică și la Universitatea din Cluj-Napoca. De asemenea, a fost
membru al mai multor academii și societăți științifice din străinătate; între altele a fost profesor
agregat la Sorbona (din 1926) și membru al Comitetului Internațional al Științelor
Istorice (Geneva).
În scopul rezolvării problemelor legate de istoria Daciei, a organizat o serie de săpături
sistematice, îndeosebi în stațiunile arheologice din a doua epocă a fierului. Pe baza rezultatelor
parțiale ale săpăturilor a scris Getica (1926) – cea mai importantă lucrare a sa – o vastă sinteză
istorico-arheologică, prin care a readus în prim planul cercetării istorice rolul politic și cultural
al daco-geților; unele lipsuri și exagerări (printre care accentuarea rolului sciților și al celților în
dezvoltarea culturii geto-dacice) nu știrbesc valoarea acestei lucrări.

Între 1910 și 1926 a fost director al Muzeului Național de Antichități. În 1919 a fondat Institutul
de Antichitati din Cluj-Napoca, iar un an mai târziu editura „Cultura națională”, unde a îngrijit
mai multe colecții.
A fost vicepreședinte al Academiei Române (1921–1922), iar din 1923 a activat ca secretar
general până la decesul survenit în 1927.
Vasile Pârvan a avut un rol deosebit în crearea noii școli românești de arheologie. Astfel, în 1914
a fost unul dintre întemeietorii Institutului de studii sud-est europene. A organizat mai târziu
(1921) Școala română din Roma, instituție a cărui director a fost până la moartea sa. Scopul
acestei instituții a fost de perfecționare a tinerilor arheologi și istorici; tot aici a inițiat și condus
apariția anuarelor acesteia „Ephemeris Dacoromana” și „Diplomatarium Italicum”, precum și
prima serie a revistei „Dacia”.
 Gheorghe I. Brătianu

Gheorghe (George) I. Brătianu s-a născut la 28

ianuarie 1898, la Ruginoasa, în județul Iași. Era fiul lui Ion
(Ionel) I. C. Brătianu și al prințesei Maria Moruzi-Cuza,
văduva lui Alexandru Cuza. și nepotul lui Ion C. Brătianu.
Deși părinții săi s-au despărțit la scurt timp după căsătorie,
chiar înaintea nașterii sale, Ionel Brătianu l-a recunoscut ca
fiu legitim și a avut grijă să supravegheze formarea
intelectuală a tânărului George. Relațiile dintre tată și fiu au fost
sporadice, deoarece mama sa nu îngăduia contactele între cei doi. Cei doi divorțaseră a doua zi
după cununia religioasă, doar pentru a-l recunoaște pe viitorul istoric drept fiu legitim. Abia
după 1918, Gheorghe I. Brătianu îl va frecventa pe I. I. C. Brătianu, cerându-i sfatul și sprijinul. S-
a căsătorit la 27.01.1922 cu Elena Sturdza, sora prințului Mihai Gr. Sturdza, în București.

Copilăria și adolescența și-a petrecut-o alături de mama sa, la Ruginoasa, în Palatul domnesc al
lui Alexandru Ioan Cuza - construit în anul 1811 în stil neogotic, care aparținuse inițial familiei
Sturza - actualmente muzeu, și la proprietatea din Iași a mamei sale, Casa Pogor. În anul 1916
și-a dat bacalaureatul la Iași, iar în vara aceluiași an îl vizitează pentru prima oară pe
istoricul Nicolae Iorga, la Vălenii de Munte. Nicolae Iorga a fost cel care i-a publicat primul
studiu, "O oaste moldovenească acum trei veacuri", în "Revista istorică", reprezentând debutul
istoriografic al tânărului Gheorghe I. Brătianu, în vârstă de 16 ani. La 17 ani Gheorghe Brătianu a
înființat revista- manuscris "Încercări".
După intrarea României în război, la 15 august 1916, Gheorghe I. Brătianu, în vârstă de 18 ani,
se înrolează voluntar, fiind încorporat la Regimentul 2 Artilerie. În perioada 10 octombrie 1916 -
31 martie 1917 a urmat cursurile școlii de ofițeri de rezervă de artilerie, la Iași, iar la 1 iunie
1917 este avansat la gradul de sublocotenent. În vara anului 1917, participând la luptele grele
de la Cireșoaia, a fost rănit, iar după însănătoșire a ajuns din nou pe front, în Bucovina.
Experiența de pe front și-a expus-o în cartea "File rupte din cartea războiului".
În 1917 se înscrie la Facultatea de Drept din Iași, pe care a absolvit-o în 1919, când obține
licența în drept. Fiind atras de istorie, abandonează cariera juridică și se înscrie la Universitatea
Sorbona din Paris, unde frecventează cursurile unor istorici prestigioși, ca Ferdinand
Lot și Charles Diehl, și obține licența în litere în 1921. Ulterior a devenit doctor în filosofie la
Universitatea din Cernăuți (1923). În 1929 avea să susțină doctoratul (de stat) francez la
Sorbona în Franța, cu teza intitulată "Recherches sur le commerce génois dans la Mer Noire au
XIIIe siècle" (Cercetări asupra comerțului genovez din Marea Neagră), obținând titlul de doctor
(de stat) în litere. Teza propriu-zisă a fost tipărită la Paris, chiar în anul susținerii la Sorbona,
adică în 1929.
În 1924, devine profesor universitar la catedra de istorie universală a Universității din Iași, iar
din 1940, a Universității din București. În anul 1928 devine membru corespondent al Academiei
Române și membru titular în 1942. Între 1935 și 1947 îndeplinește funcția de director
al Institutului de Istorie Universală din Iași (1935 - 1940) și apoi al Institutului de Istorie
Universală "Nicolae Iorga" din București (1941 - 1947). În anii '30, a fost șeful unei fracțiuni
dizidente a Partidului Național Liberal, pe care o înființase. Încă din deceniul al treilea al
secolului al XX-lea, Gheorghe Brătianu a fost ales membru corespondent al Societății Ligure di
Storia Patria din Genova (1925),în 1935 membru al Institutului Kondakov din Praga, iar în 1936
al Societății de Științe și Litere din Boemia. În 1926 a fost desemnat membru al Comitetului
Internațional de Științe Istorice.

Gheorghe I. Brătianu se va înscrie în 1926 în Partidul Național Liberal iar la 12 octombrie 1927
va deveni șef al organizației Iași a PNL. În 1930, nemulțumit de politica PNL, care se opunea cu
înverșunare întoarcerii în țară a lui Carol Caraiman, viitorul rege Carol al II-lea , omul politic
Gheorghe I. Brătianu, care era unul din susținătorii viitorului rege, va da curs sugestiilor
acestuia, și va sparge unitatea PNL prin crearea unei grupări liberale dizidente: PNL Gheorghe
Brătianu (Georgist), în perioada 1930-1938. Va fi exclus din PNL ca urmare a atitudinii sale.
Odată cu Gheorghe I. Brătianu vor pleca din PNL o serie de personalități marcante ale culturii și
politicii românești interbelice, precum Ștefan Ciobanu, Constantin C. Giurescu, P. P.
Panaitescu, Simion Mehedinți, Arthur Văitoianu, Mihai Antonescu, etc... Fără a avea o influență
electorală notabilă, noua formațiune politică, în primii ani de la înființare, a sprijinit politica
lui Carol al II-lea, dar s-a distanțat ulterior de aceasta, pe măsură ce acesta continua politica de
fărâmițare a partidelor și de întărire a puterii sale personale.

În calitatea sa de istoric, Gheorghe I. Brătianu a susținut cu tenacitate și rigoare științifică teza

continuității poporului român în spațiul carpato-danubiano-pontic. Lucrările sale asupra
prezenței românești în Basarabia sunt reprezentative pentru statura istoricului și conștiința
omului politic. I s-a propus, dealtfel, să se dezică de tezele despre Basarabia, dar a refuzat,
asumându-și cu luciditate responsabilitatea: "adevărul rămâne, indiferent de soarta celor care l-
au servit". Asemeni lui Iuliu Maniu și a celorlalte personalități politice și culturale, care au murit
sau au cunoscut teroarea comunistă a închisorilor, deportărilor și a coloniilor de muncă forțată,
Gheorghe I. Brătianu se înscrie în constelația luminoasă de savanți și politicieni patrioți, ce
legitimează identitatea etnică și culturală a poporului român.