Facultatea de Litere, Istorie și Teologie

Secția Latină-Română
Studentă: Jecalo Iovănescu Geanina Ionela
An II, sem II

Dualismul lui Descartes

Descartes a fost interesat mereu de om, atât din punct de vedere fizic, cât și
patogic; astfel corpul ajungând să nu mai semnifice pentru el doar o mășinărie ci un
motor al simțurilor; pe de altă parte, sufletul nu mai este doar cel care receptează ideile, ci
este sediul pasiunilor provocate de corp.
Gaston Milhaud vede în lucrările filosofului un rezultat produs de creier care nu a
fost afectat de un factor exterior „această impresie nu rezultă numai din faptul că
îndeobște el nu ne arată legăturile care-l unesc cu alții, dar și fiindcă pare să fi ajuns la
descoperirile sale pe o cale care îi este proprie, fie aplicând metoda sa, fie pur și simplu
enunțând consecințele metafizicii sale”1.
„Tratatul despre lume” în care Descartea vizează omul, în una dintre părți
sugerează că mai întâi trebuie să vorbim separat despre corp și suflet, fiind naturi „care
trebuie să fie legate și unite, pentru a-i compune pe oameni”, astfel omul este alcătuit din
două substanțe diferite. Descartea arată că omul este o „ființă prin sine” a cărei
originalitate stă în unirea sufletului cu corpul, legătură ce nu poate fi desfăcută.
Deci, două perspective generale ce redau evoluția unei gândiri bazate pe o
judecată rațională, astfel Descartes ajunge să se compare cu astronomii care concep
soarele mai mare decât pământul, însă atunci când privesc cerul soarele e mai mic. Prin
aceeași analogie, spiritul poate fi conceput ca o substanță independentă, însă noi suntem
convinși de existența sa concretă.
Descartes a fost preocupat de matafizică, de fizică și psihofiziologie, iar în ultimii
ani de viață a fost pasionat de elemente naturaliste; Dezso Kalocsai considera că „la
Descartes gnoseologia, biologia, filosofia, psihologia și chiar fizica erau puse în slijba
moralei, sau, mai exact, serveau la instituirea unor raporturi morale”.

1
G. Milhaud, Descartes savant, apud Rene Descartes, Pasiunile sufletului, Studiu introductiv și note de
Gheorghe Brătescu, Traducere de Dan Răutu, București, Editura Științifică și Enciclopedică,1984

Disciplina: Filosofia minții

Facultatea de Litere, Istorie și Teologie
Secția Latină-Română
Studentă: Jecalo Iovănescu Geanina Ionela
An II, sem II

Descartes considera că mintea e o substanță nonfizică,el a identificat mintea cu

conștiința și a separat-o de creier, care e considerat „locașul” inteligenței, formulând
problema dualismului minte-corp.
În „Meditații asupra primei filosofii”, Descartes pleaca într-o călătorie iar în
timpul ei pune la îndoială tot ceea ce știe pentru a descoperi lucruri concrete. Ajunge la
concluzia că se poate îndoi de existența corpului său, dar nu se poate îndoi de existența
minții sale. Astfel, observă că mintea și corpul sunt două substanțe diferite. Mintea, era o
substanță gânditoare și imaterială. Această substanță reprezintă esența unei persoane,
lucrurile de care se îndoiește, în care crede, pe care le speră și gândește. El e cel care a
popularizat ideea realității drept o dihotomie a materiei(substanță întinsă sau spațială) și a
spiritului(substanță gânditoare, inclusiv Dumnezeu). Această formă de dualism a devenit
cunoscută ca dualism cartezian. Acest gen de dualism e reprezentat prin orice variație a
relației minte și materie, care susține că mintea și materia sunt doua categorii ontologice
separate. Acest dualism presupune existența a două principii distincte de existență în
univers: spirit și materie, suflet și corp.
Ideea centrală a dualismului cartezian e faptul că mintea e imaterială și corpul
material, deși sunt substanțe ontologice, care pot interacționa una cu alta.
Astfel, evenimentele corporale pot provoca evenimente mentale și vice-versa. Dar
acest lucru duce la o problemă majoră a dualismului cartezian. Cum e posibil ca mintea
imaterială să afecteze corpul material și vice-versa? Această problemă se mai numește și
problema interacționării.
Descartes a încercat să ofere un răspuns viabil, el a sugerat că spiritele animale
interacționează cu corpul prin intermediul glandei pineale. Glanda pineală e un organ
localizat în centrul creierului, acest organ a avut un rol important în filosofia lui
Descartes. El îl considera reședința sufletului și locul în care se formează gândurile. El
considera corpul uman drept o mașinărie, care funcționează pe baza spiritelor animale ce
sunt înmagazinate în glanda pineală.
Descartes consideră sufletul rațional o entitate independentă de corp și care
interacționează cu corpul prin intermediul glandei pineale, ar putea fi sau nu conștient, de
spiritele animale ce apar ca rezultat a reangajării spațiilor intrafibrilare. Când această

Disciplina: Filosofia minții

Facultatea de Litere, Istorie și Teologie
Secția Latină-Română
Studentă: Jecalo Iovănescu Geanina Ionela
An II, sem II

conștientizare are loc apare o senzație conștientă, corpul interacționează cu mintea. E

valabil și reversul medaliei, sufletul poate influența și el transferul de spirite animale,
deci și el poate afecta corpul.
Descartes a ridicat problema relației dintre minte și lume, punctul de pornire al
filosofiei. Prin indicarea glandei pineale ca loc de origine al contactului sufletului cu
corpul, Descartes indică o altă problemă, cea a relației minte-creier-sistem nervos.
În corespondența lui Descartes cu Elisabeta de Boemia dezvăluie că „Printre
filosofii păgâni au existat trei opinii principale referitoare la Binele suprem și al scopului
acțiunilor noastre, și anume: cea a lui Epicur care a spus că e vorba de
voluptate(epicureismul), cea a lui Zenon care a vrut să fie virtute(stoicismul) și cea a lui
Aristotel, care l-a constituit din toate perfecțiunile(scolastica), atât ale corpului, cât și ale
spiritului”.
În „Pasiunile sufletului” se pare că Descartes dorește să clarifice pentru sine și
pentru ceilalți, modalitățile unirii, în ființa omenească a sufletului și a corpului, teza
despre om ca expresie a legăturii intime stabilite între cele două substanșe fundamentale
reprezintă aspectul aplicativ cel mai original, dar și cel mai controversat al concepției
metafizice dualiste a marelui filosof.
O altă abordare temeinică pornește de la cele două tipuri de gândire care coexistă
în suflet, adică acțiunile(voințele) și pasiunile; astfel că puterea sufletului nu poate fi
modificată de corp, dacă apare simplul fapt de a dori ceva glanda se pune în acțiune și
crează modul necesar pentru producerea efectului dorit. Deci dacă sufletul pune în
funcțiune mișcarea atunci corpul se află în strânsă legătură cu sufletului.
Dar sufletul este și cel care face ca omul să-și imagineze ceva, să fie atent și să-și
miște corpul astfel vedem legătura dintre cele două substanțe profund abordate de
Descartes.
În volumul Meditații metafizice proiectul principal al lui Descartes este să
găsească lucrurile cu existență certă. În interogațiile sale ajunge la un moment dat să să
convingă că părțile oricărui obiect, care pot fi concepute distinct, ar putea exista într-
adevăr și în separație (modul în care ele pot fi separate nu face însă subiectul preocupării
lui de moment), apoi afirmă că "pe de-o parte am o idee clară despre mine însumi, ..., pe

Disciplina: Filosofia minții

Facultatea de Litere, Istorie și Teologie
Secția Latină-Română
Studentă: Jecalo Iovănescu Geanina Ionela
An II, sem II

de altă parte am o idee distinctă despre corp" . De aici trage concluzia că "este sigur că
acest eu, adică sufletul meu, prin care eu sunt ceea ce sunt, este distinct de corpul meu, în
întregime și cu adevărat, și că pot fi sau exista fără el." Și astfel ia naștere dualismul,
curent care susține că sufletul este alcătuit dintr-o cu totul altă substanță față de cea
materială. Teza principală a dualismului este astfel distincția minte-corp. Scepticismul cu
privire la acest curent a dat naștere de-a lungul timpului la numeroase critici. De una din
dileme vreau să mă ocup în acest eseu și să arăt că, de fapt, Descartes dă soluția în
Meditații, însă cumva integrată în dezbaterile sale, nu ca răspuns clar și direct. Pentru a fi
mai ușor de înțeles, este nevoie de o reformulare a acestei soluții prin conturarea ei
precisă. Mi-am propus să redau rezolvările pe care le oferă Descartes centrându-mă în
jurul lor și explicitându-le. Voi folosi chiar alte explicații pentru a le reda, așa cum le-am
înțeles eu, și cum consider că ar fi facilitată înțelegerea lor, dar voi rămâne în permanență
în cadrul gândirii lui Descartes - acela în care eul există și este o substanță gânditoare.
Definind umanitatea prin gândire și considerând că omul este substanța
gânditoare, Descartes redeschide problema raportului dintre corp și suflet, problemă pe
care gândirea antică a dezbătut-o timp de secole. Trebuie spus că această problemă
(tema) conduce gândirea în chiar miezul misterului ființei noastre omenesti. De ce?
Pentru că de mai multe mii de ani omul s-a definit pe sine prin ceva ce nu este corporal,
prin ceva ce nu poate fi văzut, auzit, pipăit sau mirosit, prin ceva ce nu are dimensiuni si
nici proprietati spațiale, o entitate care nu poate fi localizată și nici măsurată pentru că
aceasta era concepută ca fiind simplă și imaterială. Așadar, de mii de ani omul își
identifică propria sa ființă și esența cu o realitate care se afla în corpul nostru, realitate
numită suflet sau spirit, dar care este diferită de acesta. Este o situatie cu totul paradoxală
întrucît această realitatea a noastră nu poate fi pusă în evidență la fel cum procedăm cu
celelalte realități perceptibile sau corporale ale lumi. Ne definim, așadar, prin ceva ce nu
poate fi determinat corporal, prin ceva care nu există în lume ca atare.
Așa au gândit vechii greci de la care Descartes preia modelul naturii
sufletului și al raportului dintre suflet și corp, model care, pe filiera creștină, a influențat
întreaga cultură și sensibilitate europeană. În fapt, termenii care desemnau sufletul și
corpul s-au constituit încă în perioada homerică. Corpul sau trupul era desemnat prin

Disciplina: Filosofia minții

Facultatea de Litere, Istorie și Teologie
Secția Latină-Română
Studentă: Jecalo Iovănescu Geanina Ionela
An II, sem II

cuvântul soma, iar sufletul sau spiritul prin doi termeni distincți, pneuma și psyche.
Începutul reflecției sistematice asupra sufletului și corpului cât și asupra relației între
aceste două entități, coincide cu momentul nașterii filosofiei grecești. Chiar lui Thales, i
se atribuie, pe lângă celelalte descoperiri, și ideea că întreaga lume este însuflețită. Alți
filosofi, cum ar fi de pildă Anaximene, Anaximandros, Anaxagoras sau Archelaos au
afirmat că natura sufletului este aerul. Xenofan susținea că sufletul este un abur, iar
Parmenide, Empedocle și Democrit că sufletul și inteligența sunt unul și același lucru. La
Empedocle apare chiar ideea transmigrației sufletului care trece prin tot felul de forme de
animale și de plante. El se exprima astfel: "Fost-am…si peste"! Exista, în viziunea sa, o
lege pentru sufletele care greșesc și o alta lege pentru sufletele care si-au păstrat puritatea.
Pentru Heraclit sufletul este scânteie de esență stelară. "Cercetând hotarele sufletului, n-ai
putea să le găsesți, oricare ar fi cărarea pe care ai merge. Atât de adânc logos are".
(Filosofia greacă până la Platon, vol.I, partea1.) Alături de acești oameni care au trăit în
chip înțelept și au depășit în agerimea minții pe ceilalți semeni, trebuie să-i includem și
pe membrii Școlii lui Pitagora. Astfel, Hippon din Metapont afirma: "cu totul altceva este
sufletul și altceva corpul; sufletul e treaz și atunci cand corpul este amorțit; el vede și
când acesta orb și trăiește și când a murit. Sufletul este inteligența, știința, opinie și
simțire, iar noi înșine suntem înzestrați cu judecata discursivă. Sufletul este nemuritor și
se află în continuă mișcare întocmai ca soarele. Sufletul este un fel de armonie, acord al
tonalităților, căci armonia este un amestec și o potrivire între contrarii, la fel cum trupul
este alcătuit din contrarii". (Ibidem).
Într-o încercare de reconstituire a primelor reprezentări privind
corpul și sufletul în cultura greacă veche, trebuie să luăm și mărturia lui Cicero care,
invocând tradiția literară, îl amintește pe Pherekydes din Syros, un personaj legendar
trăitor în veacul al 6-lea, contemporan fiind cu Thales, așadar. Ceea ce s-a transmis prin
tradiția literară - relatează Cicero - și anume că sufletele oamenilor sunt veșnice a spus-o
prima oară Pherekydes din Syros. Și tot el, deținând cărțile apocrife ale fenicienilor, a
introdus cel dintâi teoria cu privire la metempsihoza, adică teoria privitoare la migrația
sufletelor după moarte, susține o alta sursă antică. În treacăt fie amintit, s-ar părea că
marele Pitagora a studiat cu acest Pherechydes de la care ar fi preluat ideea nemuriri

Disciplina: Filosofia minții

Facultatea de Litere, Istorie și Teologie
Secția Latină-Română
Studentă: Jecalo Iovănescu Geanina Ionela
An II, sem II

sufletului cât și pe aceea a metempsihozei. De fapt, credința într-o migrație a sufletului ce

se reîncarnează în diferite ființe este detectabilă în chiar înaintea textelor orfico-
phytagoreice. Învățatura este foarte veche și își are rădăcini în curentele religioase indo-
iranieine în care se înfățișa călătoria sufletului prin vămile cerului. O asemenea migrație
devine metempsihoza prelungită în funcție de păcate și purificări. Transmigrația, mitul
reîncarnării sufletului îi oprea pe phytagoricieni de a consuma, fapt notoriu, ceea ce este
însuflețit. Xenofon în “Amintiri despre Socrate” susține, reluând învățătura
magistrului său, că "sufletul omului are ceva divin; suntem încredințați că domnește în
noi, dar scapă privirilor noastre", iar Platon, în dialogul Phaidon, aduce mai multe
argumente în favoarea ideii că sufletul este nemuritor. Aristotel, în tratatul Despre suflet
rezumă aceste convingeri privitoare la suflet și le tipologizează. În viziunea sa există trei
teorii asupra sufletului: a) fizicalista, b) muzical-armonica, c) sufletul ca pneuma, ca ceva
dătător de viață.
Credința creștină a preluat înțelesurile antice ale sufletului fără a produce
inovații conceptuale semnificative în ordinea filosofiei. Sufletul este de esența divină
citându-se, de regulă, cunoscutul episod din Facerea. Ideea că sufletul este nemuritor
reprezintă un act de credință, cum s-a mai arătat, fiind susținut pe convingeri de natură
dogmatică. Descartes, redeschide problema sufletului încercând să armonizeze
perspectiva creștină, a credinței în nemurirea lui, cu paradigma antică, argumentativă, de
înțelegere a naturii sufletului. Sufletul este imaterial, este o substanță gânditoare, este
simplu și necompus și, prin urmare nemuritor. Sufletul este substanța cugetătoare, în timp
ce trupul (corpul) este substanța întinsă. Corpul este un compus și, prin urmare, ca orice
lucru compus este muritor. Legile care guvernează fucționarea corpului sunt total
independente de ceea ce gândim noi, de legile care guvernează gândirea. Existența
principiilor logice ale gândirii, de pildă, nu au absolut nici o legătură cu legile privind
starea de sănătate sau de boală a trupului nostru. Trupul își are legile sale interne de
funcționare ca ți o mașină care are capacitatea de a funcționa prin mecanisme de
autoreglare. El poate fi văzut ca o mașină autonomă care nu are decât legături accidentale
cu sufletul nostru. Corpul este un fel de "gazdă", un container care adăpostește sufletul
dar fără să-i afecteze în vreun fel esența. Se naște astfel dualismul corp-suflet care va

Disciplina: Filosofia minții

Facultatea de Litere, Istorie și Teologie
Secția Latină-Română
Studentă: Jecalo Iovănescu Geanina Ionela
An II, sem II

constitui tema favorită (obsesivă) de reflecție a gândirii moderne, până la Nietzsche

(1844-1900).

Disciplina: Filosofia minții