Universitatea Valahia din Târgoviște

Facultatea de Teologie Ortodoxă și Științele Educației

Program de master: Strategii Didactice de Comunicare și Învățare Eficientă

Disciplina: Psihologia comunicării

Controversa înnăscut –
dobândit în dezvoltarea
limbajului – analiza critică

Coordonator: Lect. univ. dr. Camelia Voicu Masterandă: Vasilescu Cristina – Bianca,

Anul 1

Târgoviște 2021
 Controversa înnăscut – dobândit în dezvoltarea
limbajului

„Omul nu este om decât prin vorbire; ...dar pentru a fi inventat

vorbirea, trebuia să fi fost om mai înainte.”

Humboldt

Limbajul – un proces psihic comunicațional, un ansamblu de semne, prin care

se realizează comunicarea interumană. Este un proces psihic complex care se realizează prin
intermediul limbii, și presupune o legătură strânsă cu funcțiile intelectuale și motorii.
Vorbirea este forma de bază a limbajului; debutează în copilărie și se însușește
treptat pe parcursul vieții.
Una dintre facultăţile inerente omului, adică aptitudinile generale esenţiale
graţie cărora el se ridică pe o treaptă evolutivă superioară, o constituie capacitatea de a
verbaliza. Anume limbajul reprezintă modul în care se asimilează, se integrează şi
funcţionează limba la nivel individual; este un indicator cert al capacităţii intelectuale; o
dimensiune esenţială a adaptării, fiind implicat în întreaga viaţă psihică a individului; este un
instrument al gândirii, deoarece gândirea omului este una verbală, care nu numai că se
exprimă prin limbaj, ci şi se formează cu ajutorul lui; constituie expresia şi realizarea
conduitelor verbale etc. Din multitudinea problematicii referitoare la limbaj, vom aborda
doar o singură chestiune, care se distinge atât prin semnificaţia ei majoră, cât şi prin faptul
că a fost şi continuă a fi extrem de discutabilă. Este vorba despre originea limbajului.
Problema achiziţiei limbajului de către copii s-a aflat în vizorul mai multor cercetători
(B.Skinner, L.S. Vâgotski, N.Chomsky, J.Piaget, T.Slama-Cazacu, A.V. Zaporojeţ, F.A. Sohin
ş.a.), fapt care a şi generat dispute serioase referitoare la dezvoltarea mecanismelor vorbirii
[8, 13]. Esenţa acesteia rezidă în faptul că astăzi este destul de dificil a da un răspuns univoc
privind geneza limbajului vorbit – este ceva înnăscut sau se formează în procesul dezvoltării
fiinţei umane. Deşi este o problemă veche, distincţia dintre înnăscut şi dobândit capătă
mereu aspecte noi. Primele studii vizează îndeosebi creşterea şi dezvoltarea copiilor în
general, indiferent de limba maternă, de mediul cultural din care provin. R. Iakobson, de
exemplu, susţine că în procesul de însuşire a limbajului de către micuţ nu există haos. Copiii
din diverse ţări şi de pe diferite continente cu o universalitate uimitoare recurg la aceeaşi
cronologie, consecutivitate de însuşire a sunetelor limbajului. Acelaşi lucru este subliniat şi
de R S. Nemov, care afirmă că, indiferent de deosebirile de structură şi conţinut al limbilor,
este vădit faptul că, în general, procesul de însuşire a limbii materne de către copil are loc
peste tot după aceleaşi legităţi [10]. Etapele care sunt parcurse: gânguritul, lalaţia în prima
jumătate de an, apariţia primelor cuvinte între 8 şi 18 luni, construcţiile gramaticale în jurul
vârstei de 4-5 ani comune pentru toţi copiii la toate culturile etc., relevă specificul
componentelor înnăscute ale limbajului. Aceste elemente sunt atât de specifice, încât copiii
parcurg traseul normal al achiziţiei limbajului chiar şi în condiţiile în care mediul în care
trăiesc nu le oferă modele de vorbire [1, p.418]. Pinker menţionează că fiinţele umane au
potenţialul pentru a-şi dezvolta limbajul, care este parte integrată din moştenirea speciei
noastre (Pinker, 1994 în Schafer, 2005). Aceasta pe de o parte. Pe de alta însă, se susţine
valoarea contextului lingvistic de stimulare în achiziţionarea limbajului. Psihologul А.Г.
Маклаков este sigur că limbajul nu poate fi înnăscut, dar se formează în procesul
ontogenezei [9, p.340], argumentând cele menţionate cu exemple referitoare la copiii
crescuţi izolaţi de oameni, care nu aveau condiţii de dezvoltare a vorbirii articulate. Deşi unii
teoreticieni consideră copilul drept o fiinţă activă şi comunicativă de la naştere, nu au o
viziune unică privind natura exactă a abilităţilor înnăscute ale copilului. Astfel, apar diverse
teorii (behavioriste, nativiste, teorii sociale etc.) privind dezvoltarea limbajului care au şi
generat dezbateri controversate. Primele, teoriile behavioriste, iniţiate de B. F. Skinner
(1957, SUA), susţin că însuşirea limbajului este un rezultat al procesului de condiţionare
operantă. Sunetele produse de un nou-născut, afirmă teoreticianul, sunt Seria “{tiin\e ale
educa\iei” Didactici particulare ISSN 1857-2103 217 asemănătoare fonemelor, iar un copil
este capabil să producă un număr foarte mare de foneme, tot atâtea câte folosesc oamenii
când comunică între ei. Probabil, acesta ar fi comportamentul operant, care este condiţionat
apoi de relaţia copilului cu mediul său. Teoreticienii învăţării menţionează că anume întărirea
şi imitaţia constituie principalele mecanisme care guvernează achiziţia limbajului la copii.
Limbajul oral poate fi favorizat, consideră B.Skinner, prin 3 modalităţi: (1) copilul foloseşte
răspunsuriecou, de exemplu, imită sunetele produse de ceilalţi, acţiune imediat aprobată; ca
şi principiile condiţionării operante, această întărire măreşte probabilitatea repetării
cuvântului şi cu alte ocazii în prezenţa obiectului; (2) micuţul produce un sunet la întâmplare
căruia apoi i se atribuie o semnificaţie de către ceilalţi; de exemplu, la auzirea sunetului
„tata”, părintele îl utilizează pentru a forma un cuvânt şi îl încurajează pe copil să-l repete;
(3) când copilul exprimă un cuvânt în prezenţa obiectului, de obicei prin imitaţie, adultul vine
cu un răspuns plin de tact şi îl recompensează prin aprobare [6]. Începând de la faza de
gângurit spontan, prin procesele de imitaţie, încercare, eroare şi întărire, copilul îşi dezvoltă
şi îşi rafinează gradul limbajului până la momentul când acesta va corespunde cu cel al
părinţilor. Cât priveşte condiţia verbală, Skinner o divizează în trei părţi: nevoia de
comunicare, dorinţa de comunicare şi răspunsuri de tip ecou. 1. Prima, adică nevoia de
comunicare, este răspunsul determinat de declanşarea unor nevoi: de exemplu, senzaţia de
sete determină copilul să emită sunete care aproximează cuvântul „sete”. Dacă această
comunicare este o aproximare rezonabilă, atunci are loc întărirea prin faptul că i se va da
apă, iar, în plus, emisia vocală va determina şi repetarea ori corectarea cuvântului de către
adult. 2. Dorinţa de comunicare este răspunsul la stimulii din mediul înconjurător care
stârnesc curiozitatea copilului; un copil va spune ceva asemănător cuvântului „pisică”,
arătând în acelaşi timp la animalul care se află în preajmă, cuvântul fiind întărit prin vorbele
adultului: „Da, aceasta este pisică.” 3. Teoreticianul în cauză desemnează, prin ceea ce
numeşte răspunsul de tip ecou, situaţia în care copiii imită cuvintele ce exprimă dorinţele, iar
cei care îi îngrijesc întăresc aceasta; atare întăriri stimulează copilul să folosească iarăşi
cuvântul [7]. Primele cuvinte ale copilului, susţine V.Skinner, sunt alăturări accidentale de
sunete, idee susţinută mai apoi de majoritatea specialiştilor interesaţi de problema vizată.
Atunci când copilul pronunţă pentru prima dată cuvântul „mama”, el nu este conştient de
semnificaţia acestuia. Doar printr-un proces de încercare şi eroare şi de formare a
comportamentului (în care micuţul este recompensat pentru sunetele cu înţeles), copilul
ajunge să producă mai multe cuvinte pe care le spune la momentul oportun. Modelarea
silabelor gângurite în cuvinte şi a cuvintelor în propoziţii, astfel încât copiii la vârsta de
grădiniţă să producă forme gramaticale complexe şi să dobândească un vocabular de peste
14 mii de cuvinte, este pentru majoritatea părinţilor ceva imposibil, din care cauză
abordarea behavioristă a limbajului, conform căreia copilul răspunde la recompensele
adultului insistent, lasă de dorit şi, deci, nu este acceptată [2]. În urma analizei teoriei
referitoare la limbaj propusă de Skinner, putem menţiona câteva caracteristici principale: (a)
este o teorie behavioristă, considerând limbajul produsul comportamentului şi susţinând că
sunetele au funcţia de a transmite o semnificaţie, fiind asociate cu stimulii din mediul
ambiant; (b) este o teorie reducţionistă, deoarece reduce însuşirea limbajului la elementele
relaţiei stimul–răspuns [14]. N.Chomsky, reprezentantul teoriei nativiste, considerat a fi un
Newton al secolului nostru, supune unei critici concepţia lui V.Skinner. O dată cu apariţia lui
N.Chomsky, s-a manifestat o puternică tendinţă raţionalistă de reactualizare a concepţiei
antice conform căreia indivizii apar pe lume cu o serie „de idei înnăscute”. Lingvistul
consideră că dacă toţi copiii ar însuşi limbajul prin procesul încercare–eroare, fiecare dintre
aceştia ar învăţa limbajul în maniera sa proprie. Or, observă el, limbajul şi învăţarea lui au
aceleaşi structuri pretutindeni în lume. Însuşirea limbajului prin metoda condiţionării
operante (de unde şi denumirea teoriei comportamentului operant) nu se încadrează în
timpul necesar unui copil pentru a învăţa limbajul. De aceea teoreticianul susţine că există o
înclinaţie a copiilor de a fi atenţi la conversaţiile celor din jurul lor şi că trebuie explicat
procesul prin care cei mici reuşesc să deprindă limbajul şi regulile lui lingvistice doar
analizând fragmente incomplete, deseori fără structură gramaticală, auzite de la persoanele
adulte. Lingvistul este sigur că şi copiii mici îşi asumă o mare parte din responsabilităţile
învăţării propriului limbaj. El consideră limbajul vorbit ca fiind o caracteristică umană unică
dependentă de mecanismele înnăscute şi că nu există necesitatea de a învăţa copiii mici să
vorbească, deoarece ei reuşesc singuri să facă acest lucru STUDIA UNIVERSITATIS Revist=
[tiin\ific= a Universit=\ii de Stat din Moldova, 2008, nr.9(19) 218 doar ascultând vorbirea
celor din jur. Nu există nici un dubiu, afirmă adepţii acestei teorii, că venim pe lume
înzestraţi pentru a vorbi. Făcând un inventar al capacităţilor înnăscute ale vorbirii, Gray, de
exemplu, arată că acestea sunt: structura anatomică a gâtului (laringe, faringe) care ne fac
apţi a produce o gamă largă de sunete comparativ cu orice alt mamifer; preferinţa de a
asculta, de a vorbi, de a distinge toate sunetele de bază ale vorbirii; mecanismele care fac
posibilă trecerea printr-o serie de faze (gângurit, lalaţie) şi ariile specializate pentru vorbire
din creier (Broca si Vernicke) [4]. Referindu-se la realizările gramaticale ale copiilor,
N.Chomsky postulează că structura limbii este prea complexă pentru a fi direct predată
acestora sau descoperită independent de către copiii preşcolari. Regulile lingvistice sunt mult
prea complexe pentru ca să poată fi învăţate de către copii singuri, cu ajutorul unei
inteligenţe generale. În acest caz, micuţii sunt ajutaţi, potrivit poziţiei lingvistului, de o
înţelegere, de un ghid înnăscut care facilitează achiziţionarea regulilor unice ale unui anumit
limbaj. Copiii se nasc, susţine Chomsky, cu un mecanism de achiziţie a limbajului
(LAD=Language Acquisition Device), care este ereditar, o reprezentare gramaticală înnăscută
ce se află la baza tuturor limbilor, fapt ce permite micuţilor imediat ce au însuşit un număr
de cuvinte să le combine în rostiri noi, dar constante gramatical şi să înţeleagă semnificaţia a
ceea ce aud [2]. Anume acest mecanism permite copiilor să-şi dezvolte limbajul atât de
timpuriu şi nespus de repede. Toate limbile, la un anumit nivel, au elemente comune,
denumite de către N.Chomsky „universale lingvistice” şi că acestea sunt înnăscute. La fel ca
şi universalele lingvistice, sunt înnăscute şi universale, susţine inneistul, regulile fonetice,
sintactice, semantice, structura de adâncime a propoziţiei. Psihologul american D.Slobin
completează ideea universalismului, relevând că micuţii dispun de anumite abilităţi, metode
de analiză, de examinare, de interpretare a informaţiilor la care recurg în momentul însuşirii
limbii, conducându-se şi de anumite „principii de lucru”. Este vorba despre orientarea la
terminaţiile cuvintelor, la scheme gramaticale stabile, neschimbătoare, la succesiunea
cuvintelor din vorbirea adulţilor [apud 12, p.67]. Din perspectivă nativistă, o cunoaştere a
limbii există şi atunci când principiile înnăscute care o fac posibilă nu sunt utilizate. Drept
exemplu, N.Chomsky propune acel stadiu al dezvoltării vorbirii în care copilul înşiră cuvinte
fără elemente gramaticale, aşa-numita ,,vorbire telegrafică”. El cunoaşte în sens structural
limbajul pe care începe să-l vorbească mai târziu. Teoria lui N.Chomsky cu privire la natura şi
însuşirea limbajului de către copii poate fi caracterizată drept o reabilitare şi o dezvoltare
originală a teoriei raţionaliste clasice a ideilor înnăscute şi a cunoaşterii înnăscute. Lingvistul
american este de părerea că limbajul este un domeniu particular al cunoaşterii, fiind
caracterizat drept ,,o oglindă a minţii”. Lingvistica teoretică este reprezentată ca o ramură a
psihologiei cunoaşterii, iar scopul ei este descoperirea realităţii mintale ce stă la baza
comportării lingvistice. Nativistul afirmă că studiul limbajului poate clarifica şi susţine
anumite concluzii asupra cunoaşterii omeneşti, care corelează în mod direct cu problemele
clasice ale filosofiei minţii [3, p.7]. Faptul că copiii sunt fiinţe active, orientate spre anumite
reguli, care testează ipoteze şi care achiziţionează cea mai mare parte a limbajului din
proprie iniţiativă, este astăzi unanim acceptat şi constituie, de fapt, o moştenire durabilă
lăsată de N.Chomsky. Este, însă, recunoscut că aportul cel mai semnificativ privind ilustrarea
caracterului dobândit al limbajului l-a adus, totuşi, J.Piaget, adept al modelului
autoorganizării psihicului, reprezentantul teoriei cognitive [8, p.342]. Potrivit acestei teorii,
dezvoltarea vorbirii depinde de capacităţile înnăscute ale copilului de a însuşi şi a prelucra
intelectual o anumită informaţie. Autorul susţine că facultatea de formare a cuvintelor noi
de către copii confirmă faptul că micuţii au capacităţi intelectuale de a prelucra informaţii.
De aceea dezvoltarea limbajului ţine de dezvoltarea gândirii. S-a stabilit că primele cuvinte
ale copiilor se referă la ceea ce el deja înţelege, dar dezvoltarea rapidă a gândirii în perioada
dintre 1-3 ani creează premise pentru însuşirea cu succes de către copil a limbajului [9,
p.342; 12, p.68]. Pentru J.Piaget, discuţiile asupra limbajului ţin de capacitatea generală de a
simboliza, capacitate care se deprinde în cursul activităţilor sociale pe care le desfăşoară
fiinţa umană. Conform teoriei genetice a intelectului, elaborată, de asemenea de J.Piaget,
operaţiile logice necesare pentru însuşirea limbajului nu sunt înnăscute. Ele se formează
treptat în procesul evoluării. Este adevărat că individul moşteneşte doar activitatea
intelectului, pe când limbajul vorbit reprezintă una dintre modalităţile de reflectare a lumii
înconjurătoare şi că se formează în procesul interacţiunii dintre individ (copil) şi mediu [11;
12, p.67]. J.Piaget susţinea că limbajul se învaţă prin interacţiune, adaptare, asimilare şi
acomodare, că este corelat cu inteligenţa. El leagă limbajul de funcţia semiotică în care
include şi imitaţia, jocul, desenul. Limbajul se bazează pe dezvoltarea inteligenţei, pe
mecanismele de asimilare şi acomodare a mediului de către copil [7]. Seria “{tiin\e ale
educa\iei” Didactici particulare ISSN 1857-2103 219 Se consideră că pentru întreaga teorie
piagetiană sunt esenţiale trei concepte: 1) interacţionismul (care se referă la relaţiile de
interacţiune reciprocă dintre organism şi mediu, respinge unilateralitatea teoriilor
behavioriste care privilegiază mediul, dar şi teoriile preformiste, ce acordau o prea mare
atenţie structurilor interne ale organismului); 2) constructivismul (ce vizează două aspecte
esenţiale: pe de o parte, rolul activ al organismului, pe de altă parte, caracterul progresiv al
elaborării structurilor cunoaşterii, inclusiv a limbajului); 3) echilibrul (ce cuprinde sistemele
reglatoare care permit acţiunea organismului împotriva factorilor perturbatori şi
reechilibrarea structurilor interne). Ipoteza piagetiană esenţială în ceea ce priveşte natura şi
originea limbajului este continuitatea funcţională dintre sistemele reprezentative şi cele de
tratare a informaţiilor. Subiectul, datorită perfecţionării sistemelor de tratare a informaţiilor,
îşi construieşte mai întâi imaginile mentale (reprezentările), apoi simbolurile şi, în sfârşit,
semnele vorbirii. Spre deosebire de studiile lui N.Chomsky privind geneza limbajului la copii,
ce semnifică, de fapt, identificarea unor structuri mintale care sunt date oricărei fiinţe
umane a priori, la J.Piaget formarea structurilor lingvistice se explică a posteriori: ele apar în
urma interacţiunii cu mediul lingvistic din care face parte individul. Referitor la tendinţele
generale în dezvoltarea aptitudinilor lingvistice ale copilului, J.Piaget consideră că la copil se
formează mai întâi „limbajul pentru sine” (limbajul egocentric) şi doar după aceea, sub
influenţa adulţilor, „limbajul pentru alţii”, care are caracter social, adică limbajul verbal,
exterior. După L.Vâgotski, ceea ce J.Piaget numeşte limbaj egocentric nu este altceva decât
modul incipient al limbajului interior, desprins treptat de limbajul exterior şi având
funcţiunea de organizare şi planificare a comportamentului individual [5, p.14]. În timp ce
J.Piaget susţinea că limbajul este nonsocial, L.Vâgotski sublinia baza socială a acestei forme
de comunicare. J.S.Bruner (1978) pune accentul pe interacţiunea dintre copil şi cel care se
află în preajma lui, care îl îngrijeşte, şi mai puţin pe învăţarea limbajului. Pentru Bruner este
mai important cu cine vorbeşte copilul decât ce vorbeşte. Mama şi copilul creează un tip de
scenariu previzibil, un sistem de suport pentru achiziţia limbajului numit de Bruner LASS
(Language Support System). Prin acest sistem, care nu este exclusiv lingvistic, ci şi
fundamentat social, se realizează asocierea dintre limbaj şi intenţia comunicativă. Bruner
situează originea limbajului în primele schimburi interactive ale copilului cu mama sa şi
subliniază continuitatea dintre perioada nonverbală şi preverbală cu perioada verbală
ulterioară. El arată că mama în interacţiunea cu micuţul alterează paternul limbajului în
concordanţă cu nivelul de înţelegere al copiilor. În anumite momente teoria lui Bruner se
intersectează cu cea a lui Vâgotski. La fel ca primul, Vâgotski consideră comportamentul
adulţilor faţă de copii „programat” aproape inconştient, astfel încât să asigure progresul
copiilor. Bruner vorbeşte despre un patern de limbaj al mamei care este destinat prin
acurateţe şi simplitate să sprijine copilul în învăţarea limbajului. Vâgotski descrie o zonă
proximă de dezvoltare ca o potenţialitate a copilului de a trece într-un stadiu superior în
urma sprijinului de către un adult [2]. Reprezentanţii teoriei sociale consideră ca teoriile
anterioare au omis scopurile şi semnificaţiile folosirii limbajului de către copii. Brown
elaborează o teorie în care susţine că limbajul provine din nevoia copilului de a comunica,
denumind-o gramatica relaţiilor semantice. Conform acesteia, pentru copil este important
sensul a ceea ce spune. Ideea în cauză este susţinută de către psihologul rus L.Vâgotski
(1962), reprezentantul şcolii constructiviste, care considera că însuşirea limbajului de către
copil are, în general, origini sociale, provenind din nevoia de comunicare cu alte persoane.
Vâgotski susţinea că la copii se manifestă o necesitate puternică de a interacţiona cu alte
persoane şi limbajul se dezvoltă pentru că îi permite copilului să se angajeze mai eficient în
interacţiunea socială. L.Vâgotski identifica cuvântul ca fiind unitatea de bază a gândirii şi
limbajului. El a arătat că dezvoltarea limbajului şi a gândirii sunt strâns interrelaţionate.
Limbajul are funcţia de a organiza percepţiile şi procesele de gândire, fapt care îi conferă o
mare importanţă în structurarea gândirii. L.Vâgotski nu a negat că limbajul la copil ar putea
să reprezinte un instrument al gândirii. El considera comportamentul copiilor care vorbesc
singuri în timp ce se joacă, observat şi numit de Piaget vorbire egocentrică, drept un
exemplu pentru ceea ce el a numit funcţia expresivă a limbajului. L. Vâgotski considera la fel
ca şi J.Piaget că acest tip de limbaj este utilizat pentru a monitoriza şi a comanda structurile
gândirii interne a copilului, aprecia că această formă de utilizare a limbajului îi permite
copilului să-şi reorganizeze şi să-şi restructureze problemele la nivel cognitiv. Dar el
presupunea că acest lucru ar fi doar una dintre cele STUDIA UNIVERSITATIS Revist= [tiin\ific=
a Universit=\ii de Stat din Moldova, 2008, nr.9(19) 220 două modalităţi principale de utilizare
a limbajului la copii, funcţia socială de comunicare rămânând, totuşi, cea mai importantă. În
perioada copilăriei, afirmă psihologul, gândirea şi limbajul sunt independente; primele
încercări ale copilului de a vorbi au o determinare exclusiv socială, fiind doar simple preluări
ale modelelor de vorbire; simultan copilul îşi dezvoltă şi forme primitive de gândire şi
raţiune, dar care nu implică limbajul. Spre deosebire de psihologul elveţian, L.Vâgotski pune
accentul mai mult pe valoarea dezvoltării limbajului, deşi subliniază faptul că acesta trebuie
văzut în contextul culturii din care provine individul. O altă teorie examinează dezvoltarea
limbajului de pe poziţii psiholingvistice (A.A. Leontiev, T.SlamaCazacu, R.Jakobson,
И.А.Зимняя ş.a.). Din acest punct de vedere, procesul dezvoltării limbajului reprezintă
treceri repetate de la gândire la cuvânt şi de la cuvânt la gândire, care devin tot mai înţelese
şi mai bogate în plan conţinutist. Iniţial ideea se formează în cuvânt, care concomitent apare
şi în rol de frază, şi de propoziţie. Doar apoi are loc transformarea cuvântului dat în fraze
întregi. Drept rezultat, unul şi acelaşi gând poate fi exprimat atât printr-un cuvânt, cât şi
printr-o frază [9]. Evident, şirul teoriilor, al şcolilor privind originea, evoluţia limbajului poate
fi continuat. Deşi unele dintre acestea sunt criticate, au şi contribuţii importante la studiul
dezvoltării limbajului, în unele cazuri completându-se unele pe altele. Unele principii
continuă până astăzi să-şi păstreze valoarea practică în pedagogie, logopedie, psihologie. Dar
cel mai important este că toate au deschis noi direcţii de cercetare.
 Bibliografie
1. Atkinson R.L., Atkinson R.C., Smith E.E., Bem D.S.
Introducere în psihologie. - Bucureşti, Ed. Tehnică,
2002.
2. Cadrul teoretic general privind dezvoltarea
limbajului, www. terapialimbajului. info/ limbaj_ şi
comunicare.
3. Man Tatiana. Sursele cunoașterii,
www.didactic.ro/files/formare/cunoaşterea
4. Mecanismele psihice reglatorii, www.referat.ro
5. Piaget J. Psihologia inteligenței. – București, 1965,
221p.
6. Şchiopu U., Verza E. Psihologia vârstelor. –
București: Editura Didactică și Pedagogică, 1995.
7. Teorii privind apariția limbajului:
http://vasilerus.blogspot.com/