CAPITOLUL 4

Obiectivele educaţiei fizice şi sportului

Obiectivele reprezintă cerinţele instructiv-educative la diferite niveluri, prin realizarea cărora
îndeplinindu-se funcţiile domeniului nostru. Particularităţile biologice, psihologice, legate de condiţiile de
muncă şi viaţă etc. necesită, aşadar, formularea variabilă a obiectivelor de la un subsistem la altul şi chiar de la
un grup de indivizi la altul.
Stabilirea obiectivelor reprezintă un demers esenţial în vederea dirijării ştiinţifice a activităţilor de
educaţie fizică şi sport. Pe baza obiectivelor se va realiza planificarea logică a sistemelor de acţionare, care să
conducă treptat la creşterea nivelului de pregătire al subiecţilor. Pentru a verifica gradul de realizare a
obiectivelor proiectate, se utilizează diferite instrumente de evaluare.
Teoria educaţiei fizice şi sportului, ca disciplină cu înalt grad de generalizare, se preocupă de
formularea îndeosebi a obiectivelor generale ale domeniului. Acestea sunt:
 menţinerea unei stări optime de sănătate;
 favorizarea proceselor de creştere şi dezvoltare fizică corectă şi armonioasă;
 dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi a celor specifice unor ramuri de sport;
 formarea unui sistem bogat de deprinderi şi priceperi motrice de bază, utilitar-aplicative
şi specifice unor ramuri de sport;
 formarea capacităţii şi a obişnuinţei de practicare sistematică a exerciţiilor fizice,
inclusiv în timpul liber;
 contribuţia la dezvoltarea unor calităţi şi trăsături morale, de voinţă şi intelectuale, a
simţului estetic şi responsabilităţii sociale.

În ceea ce priveşte taxonomia obiectivelor, în domeniul nostru specialiştii au încercat mai multe
clasificări, unele preluate din ştiinţele educaţiei. Deosebim astfel criterii cum ar fi:
- după laturile procesului de practicare a exerciţiilor fizice, în:
 obiective de instruire şi
 obiective de educaţie.
- după natura influenţei lor asupra individului, în:
 obiective cognitive,
 obiective psihomotorii,
 obiective afective şi, adăugăm noi,
 obiective sociale
- după nivelurile (rangurile) cărora se adresează, în:
 obiective de rangul 1, reprezentate de obiectivele generale ale educaţiei fizice şi
sportului.
 obiective de rangul 2, care particularizează obiectivele de rangul 1, fiind specifice
fiecărui subsistem al educaţiei fizice şi sportului (EFS), ele variind de la un subsistem la altul, în funcţie de
priorităţi. Spre exemplificare, obiectivele educaţiei fizice a tinerei generaţii scot în evidenţă caracterul formativ,
spre deosebire de cele ale educaţiei fizice profesionale, cu un caracter mai diversificat determinat de varietatea
profesiunilor, sau de educaţia fizică militară, cu obiective evident specifice. De asemenea, în cadrul
subsistemului sportului, obiectivele diferă de la sportul de înaltă performanţă la sportul pentru toţi etc.
 obiective de rangul 3 (numite şi obiective cadru), care, dacă luăm ca exemplu
educaţia fizică şcolară, sunt specifice fiecărui ciclu de învăţământ, regăsindu-se în modelele finale şi
contribuind la îndeplinirea obiectivelor de rangul 2.
 obiective de rangul 4 (numite şi obiective de referinţă), care sunt obiectivele pe fiecare
an de studiu, regăsindu-se în conţinutul modelelor intermediare.
 obiective de rangul 5, care sunt specifice fiecărui semestru.
 obiective de rangul 6, reprezentate de obiectivele fiecărei lecţii de educaţie fizică (mai
sunt denumite şi obiective operaţionale).
Prin urmare, obiectivele cu rangul mai mare sunt subordonate celor cu rang inferior. Aceasta
presupune că îndeplinirea obiectivelor de rangul 6 contribuie la realizarea obiectivelor de rangul 5 ş.a.m.d.
FIECARE
În concluzie, dacă funcţiile educaţiei fizice şi sportului exprimă acţiunea constanţă şi multiplă a
exerciţiilor fizice asupra individului, obiectivele au un caracter mult mai particularizat, fiind în strânsă legătură
cu subsistemele educaţiei fizice şi sportului din care face parte individul.

1
 Educaţia fizică şi sportivă în contextul educaţiei permanente
Evoluţii

Din punct de vedere istoric, momentul introducerii educaţiei fizice în şcoli (la finele secolului al XIX-
lea) marchează o primă etapă în cuprinderea educaţiei fizice în contextul educaţiei generale a oamenilor.
Ulterior, pregătirea specialiştilor, apoi introducerea şi răspândirea diferitelor sporturi au contribuit, în perioada
interbelică, la apariţia educaţiei sportive în rândul elevilor, unele ramuri sportive pătrunzând, cu mijloace
specifice, în lecţiile de educaţie fizică. Astfel apar competiţiile, activităţile extraşcolare (excursii, tabere de schi
şi înot, demonstraţii, serbări) şi se constituie diferite structuri organizatorice specifice.
După cel de-al doilea război mondial, odată cu răspândirea masivă a sporturilor şi punerea accentului
pe sportul de masă, apar diferite forme organizatorice noi, cum ar fi asociaţiile şi cluburile sportive, creşterea
numărului competiţiilor şcolare, apariţia claselor cu profil de educaţie fizică şi sport etc. Tinerii dobândesc
astfel tot mai multe cunoştinţe, deprinderi şi priceperi motrice din diferite sporturi, dar şi capacitatea şi
obişnuinţa de a le practica în timpul lor liber. Practic acest moment marchează începutul includerii educaţiei
fizice şi sportive în contextul educaţiei permanente.
În acest sens, o bază bibliografică deosebită este constituită de diferite traduceri ale unor lucrări de
referinţă (Edgard Faure – A învăţa să fii; L.D. Hinaut şi colab. – Programe de învăţământ şi educaţia
permanentă; R. H. Dave – Fundamentele educaţiei permanente), de unele materiale prezentate la congresele
UNESCO, precum şi de cercetările in domeniu efectuate de specialişti români ca Leon Ţopa, George Văideanu,
Renee Gheorghiu şi alţii.
Pe plan european, referitor la includerea educaţiei fizice şi sportive în contextul educaţiei permanente,
paşi importanţi sunt realizaţi odată cu adoptarea la Bruxelles, în anul 1975, a Cartei Europene a Sportului
pentru Toţi (acţiune de atragere în practicarea exerciţiilor fizice a diferitelor categorii de populaţie sub egida
„Sportului pentru Toţi”), precum şi odată cu adoptarea de către UNESCO, în anul 1978, a Cartei Internaţionale
a Educaţiei Fizice şi Sportive în care se menţionează că „educaţia fizică şi sportivă constituie un element
esenţial al educaţiei permanente în sistemul global de educaţie”. Tot aici se precizează: „continuitatea activităţii
fizice şi a practicării sportului trebuie să fie asigurată în timpul întregii sale vieţi prin mijlocirea unei educaţii
globale, permanente şi democratizate”.
Educaţia permanentă este consacrată astăzi ca un principiu filozofic şi organizatoric necesar asigurării
unei educaţii pe tot parcursul vieţii individului, ca răspuns la necesităţile timpurilor.
Putem afirma că educaţia permanentă a apărut şi s-a impus ca urmare a următoarelor cerinţe:
- dezvoltarea ştiinţei, tehnicii, culturii, a societăţii în general şi necesitatea adaptării individului la
aceste exigenţe;
- dorinţa individului de a progresa, de a-şi manifesta în mod plenar propria personalitate;
- dorinţa de a utiliza timpul liber în mod util şi plăcut.
George Văideanu (1988), afirma, de altfel, că „şcoala trebuie să pregătească individul pentru educaţia
permanentă făcându-l apt să identifice, să folosească şi să dezvolte resursele educative ale societăţii moderne:
tradiţiile culturale, activităţile sportive, radio-ul, televiziunea, bibliotecile, turismul etc.”
Prin Legea Învăţământului (1995), educaţiei fizice îi este recunoscut rolul în formarea personalităţii
indivizilor printr-o permanentă educare, atât pe plan fizic, cât şi intelectual, moral, estetic etc.
O atenţie sporită trebuie acordată şi pregătirii şi perfecţionării specialiştilor, din perspectiva educaţiei
permanente. În acest sens este imperios necesară participarea lor ritmică la cursurile de pregătire şi
perfecţionare a cadrelor didactice, la consfătuiri pe diverse teme, la mese rotunde, sesiuni de comunicări, ca şi
studiul individual al literaturii de specialitate, precum şi explorarea altor medii informaţionale (Internet,
televiziune etc.).

Caracteristicile educaţiei permanente şi implicarea educaţiei fizice şi sportive în realizarea ei

Principalele caracteristici ale educaţiei permanente, la care educaţia fizică şi sportivă îşi aduc
contribuţia, sunt:
1. Continuitatea
Educaţia permanentă se desfăşoară pe toată durata vieţii. La fel şi educaţia fizică şi sportivă, se
manifestă din primele zile le viaţă şi până la sfârşitul ei.
2. Globalitatea
Educaţia permanentă integrează în mod continuu toate nivelurile de educaţie, la fel cum şi educaţia
fizică şi sportivă, împreună cu celelalte laturi ale educaţiei, se adresează diferitelor niveluri;
3. Integralitatea
2
 Educaţia permanentă asigură o formaţia multiplă şi echilibrată, integrând toate laturile personalităţii:
fizic, intelectual, afectiv, spiritual. În sprijinul contribuţiei educaţiei fizice şi sportive în acest sens stă dictonul
poetului latin Juvenal „Mens sana in corpore sano”, de mare actualitate şi în zilele noastre.
4. Educaţia permanentă nu se reduce numai la instruirea instituţionalizată.
Ea se realizează şi în condiţii neinstituţionalizate sau chiar accidentale. Educaţia fizică şi sportivă
sprijină instruirea neinstituţionalizată prin multiple forme de organizare şi practicare a exerciţiilor fizice (în
întreprinderi şi instituţii, cercuri, cluburi şi asociaţii etc. sau pur şi simplu în mod spontan). În cadrul acestor
activităţi, familia şi comunitatea de muncă şi viaţă deţin un rol foarte important.
5. Universalitatea
Educaţia permanentă are două componente, generală şi profesională. Caracterul universal al ei este
redat de adaptările şi inovaţii pe care le permite, prin metodele mijloacele de care dispune, care permit
adaptarea mijloacelor, pentru realizarea nevoilor mereu altele ale societăţii. Educaţia fizică şi sportivă
contribuie la componenta generală, prin capacitatea de adaptare şi inovare, în funcţie de necesităţi şi condiţiile
existente.
6. Educaţia permanentă are funcţie corectivă
Ea contribuie la remedierea neajunsurilor sistemului educaţional actual, ameliorând astfel calitatea
vieţii. În sprijinul acestei acţiuni, educaţia fizică şi sportivă contribuie nemijlocit prin caracterul său
compensator, de relaxare, de combatere a stresului şi a consecinţelor unei alimentaţii neraţionale. De altfel, unul
din obiectivele de prim rang ale educaţiei fizice şi sportului se referă, după cum bine ştim, la dobândirea
obişnuinţei de practicare independentă a exerciţiilor fizice.

Aşadar educaţia permanentă în societatea actuală influenţează şi chiar determină, uneori, noi
obiective, conţinuturi adecvate, metode de instruire şi tehnici de evaluare în cadrul sistemului de educaţie fizică
şi sport.