Sara Pe Deal Comentariu
Sara Pe Deal Comentariu
Sara Pe Deal Comentariu
de Mihai Eminescu
1
atemporal. Sunetele sunt familiare, sugerând un spaţiu domestic şi pastoral (scârţâitul
cumpenei, murmurul fluierelor). Imaginile vizuale nu sunt cromatice, ci se bazează pe
alternanţa de lumină şi umbră. Totul respiră pace şi un aer de vechime nealterată: “Nourii
curg, raze-a lor şiruri despică, / Streşine vechi casele-n lună ridică, / Scârţâie-n vânt cumpăna
de la fântână, / Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.”
Mişcarea este lentă, oamenii osteniţi. Vizualul cedează locul auditivului. Sunetele sunt
şi acum familiare (toaca), sau difuze (clopotul). Pe fundalul liniştii tot mai profunde, ele sunt
percepute cu intensitate mai mare (‘răsună mai tare”). Glasul personificat al clopotului
impregnează peisajul cu o dulce şi gravă melancolie. Propoziţia declarativă din ultimul vers
are dublu rol: închide planul naturii şi concentrează poemul, până la sfârşit, în jurul poveştii
de dragoste. Comparaţia subliniază puterea sentimentului care mistuie totul în flăcările lui: “Şi
osteniţi oameni cu coasa-n spinare / Vin de la câmp; toaca răsună mai tare, / Clopotul vechi
împle cu glasul lui sara, / Sufletul meu arde-n iubire ca para.”
Se observă că, în ciuda bogăţiei paletei descriptive, Eminescu nu realizează un pastel
în maniera tradiţională a lui Alecsandri, pentru că nu înfăţişează natura pentru a oferi un
tablou al ei, ci pentru a încadra şi potenţa un sentiment, cum se întâmplă la toţi romanticii.
În ultimele două strofe accentul cade pe elementul uman, pe spectacolul erotic. Două
exclamaţii, ca două strigăte pătimaşe, anunţă graba îndrăgostitului. Mânat de un elan interior
frenetic, el îşi imaginează ritualul întâlnirii, proiectat într-un viitor apropiat (subliniat de
repetarea adverbului “curând”), dar nedeterminat. Pe fundalul liniştit, cu satul care
“amuţeşte”în vale, cuplul se împlineşte “sub înaltul, vechiul salcâm” (dublu epitet şi
inversiune). Dorinţa de permanenţă, de accedere la eternitatea clipei, de împlinire e accentuată
de adjectivul “întreg”, care apare în două contexte (“ore întregi”, “noaptea întreagă”): “Ah! în
curând satul în vale-amuţeşte; / Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte, / Lângă salcâm sta-
vom noi noaptea întreagă, / Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă!”
Interogaţia retorică din final sugerează viziunea eminesciană asupra iubirii înţelese ca
valoare supremă, singura care poate da sens vieţii. Aceeaşi idee a sacrificiului pentru
atingerea absolutului în dragoste apare şi în “Luceafărul” ori în “Pe lângă plopii fără soţ”.
Tonalitatea generală a poemului e susţinută şi de elementele de prozodie care vădesc o
tehnică desăvârşită. Versurile ample, cu măsură de 12 silabe, fixată invariabil într-o schemă
neobişnuită de ritmuri (un coriamb, doi dactili şi un troheu) au o somptuozitate deosebită şi un
timbru specific de bucium al cărui timbru se stinge brusc. Rimele perechi sunt feminine (cu
ultima silabă neaccentuată) şi produc o înmuiere, o catifelare a tonului. Astfel, versul
eminescian susţine prin muzicalitatea interioară însăşi mişcarea sentimentului.