Studiu de caz

numărul V
Junimea şi criticismul
junimesc
Studiu realizat de Bobeş Miruna, Ioniţă-Mitran Gabriel, Gheorghe
Andrei Marian si Spȋnu Eusebiu.

Cuprinsul lucrării:
1. Opinie

2. Introducere context politic, social şi cultural

1
 2.1 Etapele

2.2 Traaturi

2.3 Obiective

2.4 Junimiştii si paşoptiştii

3. Figuri proeminente ale societăţii junimiste

3.1 Petre P. Carp

3.2 Vasile Pogor

3.3 Theodor Rosetti,

3.4 Iacob Negruzzi

3.5 Titu Maiorescu

4. Personalităţi identificate şi promovate

5. Concluzii

6. Biografie
 1. Opinie
In opinia noastra, este imposibil de negat impactul puternic si de durata pe care
l-a avut munca societatii Junimiste, prin eforturi ce include categorii precum etica,
politica, literature si istoria.

Junimiștii care s-au făcut remarcați în societate au venit din Germania,

Franța, unde au observat cultura din toate punctele sale de vedere, și au decis că
vor produce o schimbare asupra populației romanești. Influența lor asupra
literaturii nu putea fii decât pozitivă, progresistă și chiar revoluționară din anumite
puncte de vedere.

Principiile impuse de junimiști au avut un impact masiv nu doar asupra

culturii românești, dar și asupra întregii societăți pe toate palierele sale. Contestând
modalitatea de înfăptuire a procesului de civilizare în spațiul românesc), junimiștii,
prin spiritul critic și constructiv, au pus bazele restructurării modernității
românești. Până la mijlocul secolului XX, conceptele Junimii au stat la baza
dezvoltării ansamblului cultural românesc. Deși conservatorismul s-a perimat,
principiile culturale au rămas în picioare și au continuat să influențeze cultura.
Singura altă teorie importantă cu privire la evoluția societății a fost cea a
sincronismului, elaborată de E. Lovinescu în perioada interbelică.

Cu toate acestea, în cele din urma efortul depus de Maiorescu, Carp,

Negruzzo și ceilalți s-a năruit odată cu instaurarea regimului comunist care nu
tolerează spiritul critic, că orice regim totalitar dealtfel. Până în anul 1989
societatea românească s-a redefinit pornind de la alte frincipii, cele junimiste fiind
devalorizate și discreditate. Direcția în care se îndrepta junimea era cu totul
benefica țării noastre, astfel apariția unei noi mișcări asemănătoare în ziua de astăzi
ar fii utilă societății romanești.

 
 2. Introducere
Societatea Junimea polarizează cele mai ample manifestări culturale românești
din cea de-a doua jumătate a secolului al XlX-lea, programul său continuând
inițiativele Daciei literare. Junimea se constituie ca reflex al nevoii de
modernizare a limbii și literaturii române, dar mai ales ca necesitate a emancipării

publicului cititor, aflat într-un veritabil impas al valorilor.

Inițiativa fondării unei astfel de mișcări culturale revine unor tineri intelectuali,
care iau contact cu marile valori europene pe durata studiilor în Franța și
Germania: Petre P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi și
Titu Maiorescu. Ei înființează Junimea în anul 1863, la Iași, sub îndrumarea lui
Titu Maiorescu.

O primă formă de manifestare a junimiștilor a fost cenaclul literar, al cărui

președinte onorific era Vasile Alecsandri. La sfârșit de săptămână se organizau
întâlniri regulate în cadrul cărora aveau loc dezbateri pe marginea scrierilor
artistice sau științifice, cu scopul de a se stabili valoarea lor estetică. Reuniunile
excludeau prezența femeilor și se țineau în locuințele unora dintre scriitorii mai
înstăriți: Vasile Pogor la Iași, apoi Titu Maiorescu, după ce redacția revistei se
mută la București.

De la 1 martie 1867, gruparea va beneficia de

propria revistă, Convorbiri literare, coordonată de Titu
Maiorescu și redactată de Iacob Negruzzi. Ȋn paginile sale
se vor regăsi articole de promovare a ideilor junimiste și
opere ale scriitorilor implicați în acest proiect. Printre
colaboratorii săi se numărau scriitorii (Vasile
Alecsandri, Panait Cerna, Duiliu Zamfirescu,
Alexandru Vlahuță), istorici (Al. D. Xenopol), filozofi
(Vasile Conta) și filologi (Alexandru Philippide,
Alexandru Lambrior). De asemenea, revista va
asigura debutul unor scriitori importanți ai literaturii române, precum Eminescu,
Creangă, Slavici. Influența grupării Junimea și a revistei Convorbiri literare va fi
sporită odată cu deschiderea unei tipografii, a unei edituri și a unor librării proprii,
care vor facilita contactul direct cu publicul cititor.

2.1 Etapele Junimii

Activitatea societății Junimea cunoaște mai multe etape, în funcție de
scopurile pe care le vizează scriitorii implicați în acest proiect.

I. Etapa „ieșeană” – 1863 – 1874

- încep „prelecțiunile populare” (conferințe cu public, pe teme cultural-artistice),
care aveau rolul de a forma gustul unui public receptiv la noile forme culturale

- se impune un nou tip de orator

- întâlnirile Cenaclului „Junimea” se desfășurau în casa lui Vasile Pogor, din Iași

- se înființează revista „Convorbiri literare”, în 1867

- este achiziționată o tipografie, cu ajutorul căreia se vor tipări manuale școlare și

cărți de știință și literatură

- este abordate probleme legate de limba română și de ortografie, Maiorescu

publicând acum articolul său critic „Despre scrierea limbei române” (1866)

- Titu Maiorescu descoperă talentul lui Mihai Eminescu și îl invită pe acesta să

facă parte din „Junimea”. La rândul său, Eminescu îl va coopta pe Ion Creangă,
care prima dată va citi, în cadrul cenaclului, povestea „Soacra cu trei nurori”

II. Etapa cu dublă desfășurare, la Iași și la București – 1874 – 1885

- Titu Maiorescu se mută la București, deoarece primește portofoliul de Ministru al
Instrucțiunii Publice, de asemenea, o mare parte a membrilor „Junimii” intră în
politică, de partea Partidului Conservator

- redacția revistei „Convorbiri literare” rămâne la Iași, sub conducerea lui Iacob
Negruzzi, dar ședințele de cenaclu se vor desfășura în ambele părți, și la Iași, și la
București

- continuă seria „prelecțiunilor publice”

- activitatea principală a „Junimii” va consta, totuși, în această perioadă, în lectura

operelor originale

- este perioada în care „Junimea” atinge apogeul faimei sale în epocă și în care sunt
publicate operele cele mai importante ale membrilor săi, inclusiv ale „Marilor
clasici” ai literaturii române: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale și Ioan
Slavici

- societatea îi va ajuta cu burse de studiu în străinătate pe tinerii talentați, dar lipsiți

de mijloacele financiare necesare (printre aceștia s-a numărat și Eminescu, care a
fost beneficiarul a două astfel de burse: la Berlin și la Viena)

- în această perioadă, vor adera la principiile „Junimii” și vor deveni membri

importanți ai acesteia alți doi „Mari clasici”: Ioan Slavici (cooptat tot de Eminescu)
și I. L. Caragiale

III. Etapa „bucureșteană” – după 1885

- societatea se mută la București odată cu plecarea din Iași a celor mai mulți dintre
junimiști

- redacția revistei „Convorbiri literare” se va muta, de asemenea, la București

- este etapa în care „Junimea” cunoaște declinul, activitatea societății restrângându-

se treptat la domeniul universitar

- „prelecțiunile populare” se mai țin doar sporadic

- în 1889 se vor stinge din viață trei membri importanți ai societății „Junimea”:
Mihai Eminescu, Veronicla Micle și Ion Creangă =(((

2.2 Trăsăturile junimismului

Cei ce fac parte din Junimea, sancţioneză evoluţia grăbită, arderea etapelor, în
activitatea paşoptiştilor, considerând mai potrivită o evoluţie pas cu pas, prin
asimilări controlate de spiritul critic.

Sintetizate de Tudor Vianu, trăsăturile caracteristice ale spiritului junimist au fost

următoarele: înclinaţia spre filosofie, spiritul oratoric, clasicismul, ironia şi spiritul
critic.

 Înclinaţia spre filosofie

Intelectuali foarte cultivaţi, toţi junimiştii au fost oameni cu pregătire filosofică, la

curent cu evoluţia ştiinţei şi a literaturii.

 Spiritul oratoric

Junimea a dezaprobat modul de a vorbi în public al generaţiei anterioare, care

contribuise la crearea unei frazeologii demagogice. Cuvântările junimiştilor se
caracterizează printr-un sever control al expresiei. Ei creează un nou stil oratonic,
caracterizat prin rigurozitate şi laconism.

 Clasicismul

Junimiştii au încurajat promovarea literaturii clasice, înţelegând prin aceasta atât

literatura ce aparţinea curentului clasic propriu-zis, cât şi operele contemporane ce
întruneau prin valoarea lor artistică elementele clasice.

 Ironia
Junimiştii cultivau umorul şi ironia. Ei aveau convingerea că nu se poate construi
nimic pe o bază nouă fără a distruge mai întâi, cu ajutorul ironiei, prejudecăţile şi
ideile greşite. Una dintre ţintele ironiei lui Maiorescu a fost „beţia de cuvinte”.

 Spiritul critic

Junimiştii au fost partizanii spiritului critic în cultură, adică ai acelei atitudini care
nu admite nimic decât sub rezerva discuţiei şi a argumentaţiei temeinice.

În studiul intitulat ,,În contra direcţiei de astăzi

în cultura română” , Titu Maiorescu a făcut
observaţia că, de la 1821 încoace, dezvoltarea
ţării s-a realizat prin ,, preluarea de la alte
civilizaţii europene a unor „forme”” (adică a
unor instituţii sociale sau culturale) ce nu ar
corespunde „fondului”, adică spiritului
tradiţional, felului de viaţă de la noi. Observaţia
maioresciană a devenit celebră sub numele „forme fără fond„.

2.3 Obiectivele societăţii Junimiste

 raspandirea spiritului critic;

 incurajarea literaturii nationale;
 neatarnarea intelectuala a poporului roman;
 originalitatea culturii si a literaturii romane;
 crearea si impunerea valorilor nationale;
 educarea oamenilor prin cultura (culturalizarea maselor), eforturile lor indreptandu-se
spre receptarea si intelegerea culturii de catre popor;
 unificarea limbii romane literare.
 Cultivarea gustului estetic al cititorilor prin intermediul „prelecțiunilor
populare”, conferințe lunare organizate pe teme din domenii cât mai
variate: literatură, istorie, filozofie, psihologie, logică etc. Prelecțiunile
se desfășurau într-o atmosferă auster-academică: oratorul desemnat să
susțină prelegerea purta frac și mănuși albe și își construia discursul în
conformitate cu regulile oratoriei clasice. Intra și ieșea discret din sală,
vorbea liber, dar nu dezorganizat, timp de 45 de minute și nu trebuia să
aștepte aplauzele sau aprecierile auditoriului, alcătuit de regulă din femei
aparținând înaltei societăți, studenți sau elevi din clasele terminale.
Uneori, printre ascultători se afla și regele Carol I, care aprecia și susținea
acest tip de manifestare culturală.
 Impunerea unor opere originale care să contracareze imitația operelor
străine, lipsite de valoare estetică și proliferarea unor autori fără talent,
epigoni ai secolului lor. Aceste idei vor fi dezvoltate în articolul “O
cercetare critică asupra poeziei române de la 1867.”
 Dezvoltarea spiritului critic prin acțiunile lui Titu Maiorescu, atât în
planul teoretizării, cât și al evaluării operelor literare. Criticul literar
trebuie să fie „nepărtinitor” în judecățile de valoare și să aplice
întotdeauna în aprecierile sale criteriul estetic. Este promovată o critică
obiectivă și estetică: Promovarea valorilor naționale prin atenția
acordată tradiției (repudierea „formelor fără fond”) și folclorului
românesc, prin publicarea în paginile revistei, Convorbiri literare a
operelor unor scriitori consacrați, precum Vasile Alecsandri, dar și prin
descoperirea și încurajarea unor tineri scriitori talentați precum
 Eminescu, Creangă, Caragiale, Goga, Sadoveanu, Brătescu-Voinești
etc.

2.4 Junimistii si pasoptistii

Junimistii au recunoscut meritele predecesorilor. Generatia pasoptista a avut un rol
decisiv in procesul de modernizare a societatii romanesti, de construire a identitatii nationale,
atat prin participarea activa la viata politica a tarii, cat si prin cultura, mai ales prin literatura
originala, cu specific national. Pasoptistii, „oamenii inceputului de drum” (Paul Cornea), au
intemeiat literatura romana moderna, au asimilat romantismul, preluand si elementele neoclasice
si iluministe, au fondat speciile si genurile in literatura romana, au folosit sursele de inspiratie
specifice secolului romantic (istoria, folclorul, natura), au descoperit poezia
populara,valorificand in literatura culta resursele expresive ale limbii populare.In toate domeniile
culturii intemeiate de pasoptisti, junimistii provoaca schimbari majore:

▪ in domeniul limbii

combat latinismul initiat de corifeii Scolii Ardelene si continuat de urmasii acestora, August
Treboniu Laurian si Timotei Cipariu;sustin modernizarea alfabetului latin si ortografie fonetica;
pledeaza pentru imprumuturile neologice strict necesare din limbile romantice;

▪ in domeniul educatiei culturale

sustin timp de 17 ani cicluri de conferinte („prelectiuni populare”) pe teme de istorie, filozofie,
literatura, altearte, prin care familiarizeaza auditoriul cu noile idei din spatiul cultural european,
impun un nou tip de discurs public, de tinuta academica, in contrast cu oratoria practicata pana
atunci si pregatesc un public avizat;

▪ in domeniul literaturii

isi propun sa realizeze o antologie a poeziei romane, proiect esuat, dar ideile esentiale ale
discutiilor privind selectia si criteriile poeticitatii textelor se concretizeaza in studiul lui Titu
Maiorescu, „ cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867” , reper teoretic fundamental;
inlocuiesc criteriul cultural in aprecierea creatiei literare prin criteriul estetic; resping
mediocritatea si veleitarismul, promavand valorile certe, judecate dupa originalitatea viziunii si
realizarea artistica.

3. Figuri proeminente ale societăţii

junimiste

3. 1. Petre P Carp
 Nascut pe 29 iunie 1837 la Iași a murit pe 19
iunie 1919, in Țibănești, județul Iași, a fost un
politician român, membru marcant al Partidului
Conservator.
 Este trimis încă de copil la Berlin (1850)
unde învață la Liceul Francez.
 În anul 1858 se înscrie la Facultatea de
Drept si Științe Politice din cadrul
Universității din Bonn. În anul 1862 revine
la Iași și contribuie la punerea bazei
societății Junimea (primăvara anului 1864).
 A participat activ la îndepărtarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la
conducerea României. La 11 februarie 1866 a fost numit secretar intim al
Locotenenței domnești, iar ulterior secretar al Agenției diplomatice
a României la Paris (mai 1867 - iulie 1867).
  Adept al ideilor "junimiste" s-a remarcat ca unul dintre fruntașii Partidului
Conservator din acea perioadă. A fost ales în numeroase rânduri deputat și
senator în Parlamentul României. A îndeplinit numeroase funcții politice în
cadrul guvernelor care au succedat la conducerea țării după plecarea
domnitorului Cuza

3.2.Vasile Pogor
 Vasile Pogor s-a născut la data de 20 august 1833 în
orașul Iași, ca fiu al comisului V. Pogor și al Zoei
Cerchez. A studiat la pensionul Malgouverne din
orașul Iași, după care (din anul 1849) și-a continuat
studiile secundare, apoi cele juridice la Paris.
 După revenirea sa în țară, a intrat în magistratură,
lucrând ca membru la Tribunalul Iași (1857-1858) și
la Curtea de Apel Iași (din 1859). A participat la
coaliția politică care a complotat pentru detronarea lui Alexandru Ioan Cuza.
După schimbarea regimului politic, Vasile Pogor este numit ca prefect al
județului Iași (februarie 1866) și deputat în Adunarea Constituantă din 1866.
A deținut apoi funcția de prim-președinte al Curții de Apel Iași.
 Intră în politică, ca membru al grupării "junimiste". După ce o scurtă
perioadă deține funcția de ministru al cultelor și instrucțiunii (20 aprilie - 23
mai 1870), Vasile Pogor va fi ales în mai multe rânduri ca primar al
municipiului Iași.
 Vasile Pogor a fost unul dintre fondatorii societății Junimea și ai
revistei Convorbiri literare, unde a colaborat cu versuri, scrieri în proză și
traduceri. A tradus din Horațiu, Goethe, Hugo, Gauthier, Baudelaire ș.a.
 Ulterior, Vasile Pogor a fost și deputat, devenind din anul 1891 membru
fondator al Partidului Constituțional ("junimist"). A trecut la cele veșnice la
data de 20 martie 1906 în localitatea Bucium.

III.3. Iacob Negruzzi

 Iacob Negruzzi (1842-1932) a fost scriitor,
dramaturg, critic literar, jurist, profesor,
politician, președinte al Academiei Române.
 În anul 1863, împreună cu Petre P. Carp, Titu
Maiorescu, Vasile Pogor și Theodor Rosetti,
pune bazele societății culturale „Junimea” și
ale revistei sale „Convorbiri literare”, pe care o
conduce timp de 28 de ani (1867 - 1895).
 Iacob Negruzzi a fost un excelent conducător
de revistă, un organizator plin de talent, el atrăgând aici spiritele cele mai
alese, al căror talent era descoperit cu o intuiție sigură.
 Ca scriitor, debutează în anul 1866, în „Foaia societății pentru literatura și
cultura română în Bucovina”. Scrie poezii lirice, balade, idila Miron și
Florica (1870), satire, epistole, schițe, romanul Mihai Vereanu (1873), piese
de teatru, memoriale de călătorii și un volum de memorii intitulat sugestiv
Amintiri de la Junimea (1921).
 A fost profesor la Facultatea de drept din Iași și președinte al Academiei
Române. Membru fondator al societății Junimea a condus timp de peste 28
de ani revista Convorbiri literare.
3.4 Theodor Rosetti

 Theodor Rosetti (1837- 1923), om politic român,

publicist, jurist, diplomat, fondator al
Societăţii Junimea, membru de onoare al Academiei
Române.

 Theodor Rosetti a fost unul dintre cei mai importanţi

oameni politici ai veacului al XIX-lea.

 S-a numărat printre fondatorii Societăţii literare

Junimea, contribuind la dezvoltarea spiritului critic în literatura românească.
Magistrat de elită, Rosetti a fost membru al Curţii Permanente de Arbitraj
Internaţional de la Haga.

 Tot odată, Theodor Rosetti se numără printre fondatorii Societăţii

literare Junimea în 1863, participând şi la întocmirea principalelor linii de
direcţie pentru „Convorbiri literare” şi „Timpul”.

 Începând cu 26 noiembrie 1873, ocupă în mai multe rânduri poziţia de

consilier la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
 Marele istoric Nicoale Iorga a apreciat activitatea politică a lui Theodor
Rosetti, afirmând despre acesta că era „un exemplar de cea mai mare
demnitate personală, unită cu cea mai desăvârşită simplicitate”
3.5 Titu Maiorescu

Titu Maiorescu (numele complet era Titu

Liviu Maiorescu) s-a nascut la Craiova, pe data
de 15 februarie 1840.

Anii 1860 au mai insemnat pentru Maiorescu

"prelectiunile populare",intemeierea Junimii
impreuna cu prietenii sai I. Negruzzi, Petre P.
Carp, V. Pogor si Th.Rosetti, inceperea
activitatii de avocat, directoratul la Scoala
Normala "Vasile Lupu" din Iasi, infiintarea,
in 1867, a revistei Convorbiri Literare.

Maiorescu reprezinta noua generatie, junimista, cu o noua conceptie

asupra vietii sociale si culturale romanesti.

Titu Maiorescu a avut un rol definitoriu in cadrul societatii “Junimea”

impunandu-se ca adevaratul lui conducator ,in cadrul epocii drept indrumatorul
cultural si literar.

In cadrul literaturii a fost atat critic cultural, cat si literar. In calitate de

critic cultural, Titu Maiorescu directioneaza atat limba si literatura, cat si
civilizatia prin lucrarile sale. Pleda pentru autonomia esteticului, care se referea
la faptul ca frumosul in arta nu depinde de categorii exterioare acesteia, ci de
propriile sale legi. Maiorescu a avut preocupari vaste, acoperind multe domenii.

Domeniile de manifestare ale spiritului critic maiorescian sunt

numeroase:limba romana ,literatura ,cultura ,estetica,filozofia.Studiile sale sunt de
o importanta majora pentru literatura romana:

• “O cercetare critica asupra prozei romane de la

1867”
Cea dintai lucrare critica literara a lui Maiorescu ,studiul “O cercetare
critica asupra poeziei romane de la 1867”,contine “didactic si limpede estetica
maioresciana ,ramasa neschimbata pe toata intinderea activitatii criticului
“,cum afirma George Calinescu.

In conceptia lui Maiorescu, poetul trebuie sa desfasoare o adevarat lupta

pentru sensibilizarea cuvantului,care tindea catre abstractizare.Criticul
enumera ,oferind exemple cateva modalitati de sensibilizare a cuvantului:”alegerea
cuvantului celui mai putin abstract”,utilizarea adjectivelor si adverbelor –“epitete
ornante”,a personificarilor ,a comparatilor si a metaforelor.

Ideile criticului sunt argumentate cu exemple din operele marilor scriitori

universali:Schiller,Victor Hugo,Shakspeare,Horatiu,Heine.

• “Comediile domnului I.L.Caragiale”(1885)

“Comediile d-lui I.L. Caragiale” este al doilea studiu in care sunt prezentate
ideile estetice ale lui Titu Maiorescu. Criticul isi propune sa explice din punct de
vedere estetic raportul dintre arta si realitatea sociala ,raspunzand ,in acelasi
timp,la intrebarea daca arta are sau nu o misiune moralizatoare.

Maiorescu observa ca meritul lui Caragiale este acela de “a arata

realitatea din partea ei comica “,prin “scoaterea si infatisarea plina de spirit a
tipuriloe si situatiilor din chiar miezul unei parti a vietii noastre sociale ,fara
imitare sau imprumutare din alte literaturi straine.”

Criticul se opreste asupra unuia dintre reprosurile care se aduc comediilor lui
Caragiale ,si anume ca ar urmari scopuri politice.In acest sens ,criticul sustine ca
”... o comedie nu are nimic a face cu politica de partid ;autorul isi ia
persoanele sale din societatea contemporana cum este,pune in evidenta partea
comica cum o gaseste si Caragiale ,care astazi isi bate joc de fraza demagogica
,si-ar fi batut joc ieri de islic si de tombatera si isi va bate joc de fraza
reactinara si in toate aceste cazuri va fi in dreptul sau litera incontestabil.”

O alta problema pusa in discutie de Maiorescu este cea referitoare la

moralitatea comediilor lui Caragiale .Croticul afirma fara ezitare ca arta a avut
totdeauna o inalta misiune morala si ca orice opera artistica adevarata o
indeplineste ,deoarece :”Orice emotie estetica ,fie desteptata prin scultura ,fie
prin pozie ,fie prin celelate arte,face pe omul stapanit de ea ,pe cata vreme
este stapanit ,sa uite pe sine ca persoana si sa se inalte in lumea fictiunii
ideale”.Patrunzand in aceasta lume a fictiunii ideale ,omul distruge pentru un
moment egoismul ,care este izvorul tuturor relelor si isi uita interesele individuale.
 “Comediile d-ului Caragiale ,dupa parerea noastra sunt plante adevarate ,fie
tufis,fie fire de iarba,si daca au viata lor organica ,vor avea si puterea de a trai.”

(Titu Maiorescu)

• “Eminescu si poeziile lui”

Studiul “Eminescu si poeziile lui” publicat in anul in care Eminescu isi
incheia existenta (1889),este cel dintai studiu critic scris la noi despre marele poet.

Maiorescu porneste de la constatarea ca tanara generatie “se afla astazi sub

influenta operei poetice a lui Eminescu “.In prima parte Maiorcu analizeaza
personalitatea poetului explicand-o prin firea lui “Ce a fost si a devenit Eminescu
este rezultatul geniului sau innascut”.In parte a doua criticul examineaza cultura
poetului aratand ca :”Eminescu este un om al timpului modern ,cultura lui
individuala sta la nivelul culturii europene de astazi”.Tendinta de a cunoaste
cultura europeana nu era insa la Eminescu “un simplu material de eruditie straina”
ci era primita si asimilata in chiar “individualitatea lui intelectuala”.

Poeziile lui Eminescu exprima “o intuitie a naturii sub forma descriptiva ,o

simtire de amor uneori vesela ,adeseori melancolica”.O alta costatare pe care
Maiorescu o face asupra poeziei lui Eminescu privind latura ei erotica este ca “el
nu vede in femeia iubita decat copia imperfecta a unui prototip nerealizabil”.

Sub aspectul perfectiunii “cuprinsul poeziilor lui Eminescu nu ar fi avut atata

putere de a lucra asupra altora daca nu ar fi aflat forma frumoasa sub care sa se
prezinte”.
 Maiorescu socoteste ca prin cratia sa Eminescu nu ramane o voce individuala
care se exprima numai pe sine pentru ca”el ii rezuma pe toti si are mai ales darul de
a deschide miscarii sufletesti cea mai clara expresie”,”poezia lui deschide o paret
integranta a sufletului lor si le traieste de acum inainte in viata poporului sau”.

• “Directia noua in poiezia si proza romana”(1872)

• “Asupra poeziei noastre populare”

• “Poeti si critici”
 4. Personalităţi identificate şi promovate

4.1 Mihai Eminescu

Unul dintre cei mai cunoscuți autori canonici, Mihai

Eminescu a fost poet, prozator și jurnalist român,
care apare în litera europeană drept ultimul mare
poet romantic.

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15

ianuarie 1850] Botoșani, Principatul Moldovei – d.
15 iunie 1889, București, România) a fost un poet,
prozator și jurnalist român, socotit de cititorii
români și de critica literară postumă drept cea mai
importantă voce poetică din literatura română

Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile
sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de
marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur
Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la
traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu
Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la
Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă) și de teoriile lui Hegel.

Eminescu și „Junimea”
În a doua jumătate a sec al XIX-lea, prin contribuţiile lor teoretice, Mihai
Eminescu şi Titu Maiorescu, figuri marcante ale culturii noastre din trecut, au vădit
raportarea lor la mişcarea de idei existente pe plan european (Ion Petrovici).
Spiritul creator românesc şi-a găsit o complexă şi strălucită expresie în genialul
poet, Mihai Eminescu, a afirmat gânditorul Lucian Blaga.

Începând cu data cunoaşterii dintre ei, între Eminescu şi Maiorescu a avut loc o
amplă contingenţă fiind în accepţiunea de raporturi şi de atingere dintre ei.

În 1870, Eminescu, student la Viena, i-a trimis lui Iacob Negruzzi, redactor la
“Convorbiri literare” din Iaşi, poezia “Venere şi Madonă”. Citind-o de mai
multe ori, redactorul s-a dus cu ea la Titu Maiorescu şi – încântat – i-a zis: “În
sfârşit am dat de un poet”. La rândul său, Maiorescu citind-o şi recitind-o, l-a
aprobat pe Negruzzi, remarcând, că “aci apare a fi un talent adevărat” (G.
Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966, p.
149-150). Poezia a rămas la Maiorescu şi a fost citită la Junimea, încântându-i pe
junimişti. În 15 aprilie 1870, poezia a apărut în Convorbiri literare şi totodată a
început reputaţia de poet a lui Eminescu. Lui Eminescu i-a fost dăruită Opera
completă a lui Shopenhauer, preţuită deopotrivă de Maiorescu şi de Eminescu, fără
însă ca ei să fie pesimişti.

Ȋntorcându-se în ţară, în 1872, Eminescu şi Slavici s-au dus la Junimea, spre a-şi
croi un drum în viaţă. Prin cultura sa filozofică, Eminescu, alături de Maiorescu,
era considerat estetul literar cel mai de seamă al vremii. Sub ochiul înţelegător al
lui Maiorescu, Eminescu şi-a citit nuvela “Sărmanul Dionis”, apreciată de
Maiorescu ca o capodoperă, fiind publicată în “C.L.” Poetul a fost răsplătit şi în
bani, pentru continuarea studiilor filozofice, întrerupte, la Berlin. De fapt, poetul se
bizuia pe contribuţia lunară a tatălui său.

În timp ce Eminescu era student la Berlin, în ţară i se stabilea reputaţia sa. În

articolul “Direcţiunea nouă în poezia şi proza română”, publicat în 1872 de
Titu Maiorescu, în consens cu cercul Junimea, Eminescu era apreciat ca poetul
cel mai de seamă, după Vasile Alecsandri. În “Beţia de cuvinte”, din 1873, Titu
Maiorescu i-a atacat pe vrăşmaşii Junimii, care s-au năpustit asupra Direcţiei nouă,
pentru apropierea lui Eminescu de Alecsandri. Lui Eminescu i s-au adus cuvinte de
batjocură, caricaturizându-l. Cu firea lui abstractă însă, nepăsător nu numai la
injurie, ci şi la laudă – poate ironic – Eminescu a rămas la toate rece (Glossa).

Din unele rânduri atribuite lui Eminescu, reiese – în mod defavorabil lui Maiorescu
– anume, că “nu el descoperit şi călăuzit geniul lui Eminescu”. Cât despre
celebritate – spune Eminescu – “eu n-am râvnit-o nicicând, şi mai ales din partea
lui Maiorescu, care s-ar fi lăudat cu talentul meu, fără să ştie, că mie nu-mi prea
place lauda d-sale… D-nul Maiorescu a căutat să-mi impună modul său de a
vedea… dar din îndemnul lui n-am scris nici un rând, nici n-am fost inspirat…”

“De fapt, Eminescu nu vedea în Maiorescu “un păianjen prădalnic, care îşi atrage
prada”, ci pe strălucitul intelectual, pe care l-a apărat la Viena” (G. Călinescu, op.
cit., p. 209-210).

Eminescu a frecventat – în continuare – colonia junimistă din Bucureşti, stabilită în

casa lui Maiorescu, îndeplinind rolul oficial, de lector al Junimii.

Examplu de opera eminesciana- ,, Luceafărul”

Definit ca ,,poem al contrariilor reunite sub semnul universalităţii” (T.Vianu) al

unui poet care a ȋnţeles ,, drama omului ca fiinţă duală, sfăşiată de contradicţii ȋntre
faptă si conştiinţă, pasiune şi renunţare,soartă şi nemurire, viaţă şi moarte”,
lucrarea ,, Luceafărul”, publicată pentru prima data ȋn aprilie 1883, ȋn Viena, în
„Almanahul Societății academice social-literare „România jună”, apoi în paginile
revistei „Convorbiri literare”, este definite de către Eminescu ȋnsuşi ca alegorie pe
tema romantică a locului şi a menirii geniului ȋn lume.

Opera lirică a lui Mihai Eminescu intelectualizează şi rafinează

tematica şi viziunea romantismului promovat de autorii romȃni in timpul perioadei
paşoptiste, realizând totodată şi prima revoluţionare a limbajului poetic din
literatura română.

Romantismul este o mişcare literară ce apare drept reacţie la stricteţea

regulilor clasice, fiind prima formă de modernism în cultura universală. Curentul
are ca caracteristici principale cultul individualismului, redescoperirea folclorului
şi a istoriei naţionale, cultivarea stărilor onirice, interesul pentru mituri şi
simboluri, crearea de lumi fantastice, viziunea globală asupra universului in
totalitatea si sinteza sa, interesul pentru particular, individual, cultivarea
melancoliei, a unei stări oximoronice în care durerea se asociază cu plăcerea,
pesimismul cu speranţa.

Din punct de vedere tematic, poemul eminescian abordează teme romantic

complexe precum conditia nefericita a omului de geniu in mod antitetic cu destinul
fragilitatii umane. Conditia omului superior, desi tema romantica, este intalnita
numai in operelele eminesciene, insa temele secundare prezente sustin apartenenta
poemului in curentul romantismului. In acest sens, teme precum intoarcerea la
originiile universului,

In afara de temele abordate, caracteristiciile curentului romantic se fac

simtite prin polimorfismul genurilor. In acest sens, in poem se identifică toate
genurile literare-genul liric prin organizarea strofică, limbajul expresiv şi prin
elementele de versificație; genul epic datorită firului narativ, incipitul fiind marcat
de elemente naratoriale-„ A fost odata ca-n povesti,/A fost ca niciodata,”, prezența
personajelor (Cătălin, Luceafărul=Hyperion, fata de împărat=Cătălina, Demiurgul),
şi narațiunea obiectivă (relatarea la persoana a III-a); genul dramaticce este present
prin dramatizarea prin dialog şi conflictul central reprezentat de imposibilitatea
împlinirii emoționale din cauza raportării la medii diferite (conflictul dintre voință
și putință).

O alta trasatura romantică aparută in textul eminescian o reprezinta sursele

de inspiratiie ce se pot impartii in patru categrii –folclorice, mitologice, filozofice
si biografice.

In acest sens, basmele ,,Fata din grădina de aur”şi ,, Miron si frumoasa fără
corp” prezinta multiple elemente in comun cu lucrarea eminesciana si este de
necontestat legatura dintre acestea si ,,Luceafărul”. In primul basm mentionat este
vorba despre o fata de ȋmparat ce a fost rapita de catre un smeu, ce corespunde in
viziunea lui I.heliade-Radulescu cu figura proeminenta a ,,Zburatorului”,
respective in poem cu cea a Luceafarului. Atat in basm, cat si in poem este
infatisată si accentuată lantura duala a acestuia prin doua aparitii antitetice, una
demonica si una angelica. Cele două metamorfozări se pot analiza paralel:
Luceafărul alege în ambele cazuri ipostaze terestre sociale superioare („Părea un
tânăr voievod”), are însemne ale puterii „toiag/încununat cu trestii”, „Coroana-i
arde pare”), înfăţişarea frumoasă („mândru tânăr”/”mândru chip”), se naşte din
principii primordiale (cer şi mare, respectiv aer şi apă) sau contrare (soare şi
noapte, respectiv întuneric şi lumină), dar nu are atributele umanităţii („umbra feţei
străvezii / E albă ca de ceară”, „marmoreele braţă”, „palid e la faţă”), ci aparţine
mai degrabă altei lumi („vânăt giulgi”, „negru giulgi”, „um mort frumos cu ochii
vii”).
 Pe parcursul poemului se regasesc idei din filozofii celebre precum idei din
filosofia lui Arthur Schopenhauer (antiteza om de geniu- om comun), influențe din
filosofia lui Immanuel Kant (teoria timp-spațiu), elemente de filozofie
platoniciană (erosul ce corespunde eternitatatii; mitul androginului), insa si
conceptele de animus si anima - arhetipuri aflate în subconștient; principii asociate
masculinului (Logos, rațiune, intelect) și femininului (eros, sentiment, afect).

Surse biografice ridică propria viață a scriitorului la rang de symbol;„orice

creațiune lirică este legată de un eveniment din viață”. In acest sens, unul din
elementele de mare important ace intervin in analiza textului sunt, astfel cumTudor
Vianu sintetizează, „lirica măștilor”. „Luceafărul” ocupa rolul eului liric în mai
multe ipostaze: Cătălina- intruchipeaza intru-totul omul comun care aspiră la un
ideal; Cătălin reprezinta omul comun, bărbatul îndrăgostit; Demiurgul este
creatorul absolut, divinitatea, forța Universului; iar Hyperion (Luceafărul) omul de
geniu, individul superior.

De-a lungul intregii opera se intalnesc de multiple ori motive si simboluri

romantic precum mediul oniric ce pare sa fie principalul mediu de comunicare
intre cei Hyperion si Catalina,,, O, ești frumos cum numa-n vis”, ,, Ea trebui de el
în somn\ Aminte să-și aducă”, ce accentueaza imaginea ca fiind fundament de
creatie. Elementele cosmicee prezinta un vast camp thematic, in special in cel de al
treilea tablou, insusi personajul eponim fiind Luceafaul, o stea.

Preferinţa poetului pentru antiteze se reflectă în organizarea poemului, prin

opoziţiile stabilite între cele patru tablouri: strofele 1-43: interferenţa planurilor
uman-terestru şi cosmic, prin aspiraţia fetei de împărat spre Luceafăr, posibilă
numai în plan oniric. Strofele 44-64: planul terestru, ce cuprinde lecţia de iubire
dionisiacă a lui Cătălin către un corespondent din ordinea umană, Cătălina. Strofele
65-85: planul cosmic este prezentat prin două secvenţe, zborul lui Hyperion către
haosul iniţial de dinaintea Genezei pentru a cere dezlegarea de nemurire, metaforă
a sacrificiului suprem în dragoste, respectiv replica Demiurgului, ce accentuează
antiteza dintre efemeritatea ordinii fenomenale şi eterna devenire a lumii. Strofele
86-98: planul uman-terestru se regăseşte în idila celor „doi tineri singuri”,
proiectată într-un cadru natural feeric şi protector, iar interferenţa cu cel cosmic
este posibilă prin invocaţia fetei, ce cheamă Luceafărul ca pe o stea norocoasă, care
să-i vegheze destinul. Antiteze precum terestru-cosmic, efemer-etern,
perisabilitate-veşnicie, geniu-mediocritate, masculin-feminin ilustrează gustul
eminescian pentru această figură de gândire romantică prin excelenţă.

La nivel compozițional, poezia este formată din 98 de catrene, care se

structurează pe patru tablouri, iar acestea, la rândul lor, fiind constituite de interfața
dintre planul individual terestru și planul universal cosmic.

Tabloul I (cuprinde catrenele 1-43) prezintă o valoare expozițională (”A fost

odată ca-n povești/ A fost ca niciodată/ Din rude mari împărătești/ O prea
frumoasă fată…”). Fata constituie un drum ascendent, în timp ce, Luceafărul
creionează un drum descendent, suprarevoltându-se împotriva condiției sale de
ființă nemuritoare și întruchipându-se: la prima chemare, din cer și mare,
ipostaziindu-se ca înger, iar la cea de doua chemare, de asemenea din două
elemente contrare, din soare și noapte, fiind ipostaziat sub forma unui demon.

În cel de-al doilea tablou (cuprinde catrenele 44-64), idila dintre fata de
împărat, numită acum Cătălina, și pajul Cătălin, înfățișează repeziciunea cu care se
stabilește legătura sentimentală între exponenții lumii terestre. Asemănare numelor
sugerează apartenența la aceeași categorie: a omului comun. Portretul lui Cătălin
este realizat în antiteză cu cel al Luceafărului: ”viclean copil de casă”,”Băiat din
flori și de pripas/ Dar îndrăzneț cu ochii”.

Al treilea tablou (cuprinde catrenele 65-85) redă călătoria astrală a

Luceafărului spre Demiurg, aspre haosul primordial, spre creația dinaintea creației,
pentru a-i cere dezlegarea de nemurire. Se conturează acum un extraordinar tablou
cosmic, care-și are punctul de placare în ”Imnul Creației” din ”Rid-Veda”, un
drum invers, străbătut în ani-lumină și depășind găurile negre, purtat de iubirea față
de fata de împărat. Cerea făcută de către Luceafăr reflectă motivul faustic al
sacrificiului pe altarul iubirii (”Reia-mi al nemuririi nâmb/ Și focul din privire/Și
pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire”).

În ultima parte a poemului, tabloul al patrulea (cuprinde catrenele 86-98)

este nuanțată declarația de dragoste a lui Cătălin (”noapte mea de patimi”,
”durerea mea”,”iubirea mea dintâi”), proiectându-l pe acesta într-o altă lumină
decât cea din tabloul al doilea; apare motivul declarației de dragoste. În finalul
operei, fata îl vede pe Hyperion și îl invocă, de această dată, să îi lumineze norocul
(”Coboară jos Luceafăr blând/ Norocu-mi luminează”). La auzul
invocației,Luceafărul se adresează pe un ton rece ți distant (”Ce-ți pasă ție chip de
lut”/ Dac-oi fi eu sau altul?”) .

În concluzie, pentru a ilustra condiția geniului poemul ”Luceafărul” –

sinteză a operei poetice eminesciene – armonizează teme și motive romantice,
elemente de imaginar poetic și procedee artistice cultivate de scriitor, simboluri ale
eternității/morții și ale temporalității/vieții.
2. Ion Luca Caragiale
Ion Luca Caragiale (n. 1/13 februarie 1852 Haimanale, județul Prahova, Țara
Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – 9 iunie 1912,
Berlin, Imperiul German) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor,
director de teatru, comentator politic și ziarist român. George Călinescu îl
considera a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți
scriitori români. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

Caragiale și „Junimea”
De la debutul său în dramaturgie (1879) și până în 1892, Caragiale s-a
bucurat de sprijinul Junimii, deși în întregul proces de afirmare a scriitorului,
Junimea însăși a fost, până prin 1884 – 1885, ținta atacurilor concentrate ale
adversarilor ei. Mai multe dintre adversitățile îndreptate împotriva lui Caragiale au
fost cauzate și de calitatea sa de junimist și de redactor la ziarul conservator și
junimist, Timpul (1878 – 1881).

Prima piesă a dramaturgului, O noapte furtunoasă, bine primită de Junimea

și publicată în 1879 în Convorbiri literare (în care au fost publicate toate piesele
sale), a beneficiat, la premieră, de atacuri deloc neglijabile.

După trei ani de colaborare, Caragiale s-a retras în iulie 1881 de la Timpul,
dar Comitetul Teatrului Național de la Iași, prezidat de Iacob Negruzzi, l-a numit
director de scenă, post pe care dramaturgul l-a refuzat. A participat frecvent la
ședințele Junimii, iar la întâlnirea din martie 1884, în prezența lui Alecsandri, și-a
mărturisit preferința pentru poeziile lui Eminescu.
La 6 octombrie a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare pierdută, a cărei
premieră a avut loc la 13 noiembrie cu mare succes, în prezența reginei. În 1888
Titu Maiorescu l-a numit director al Teatrului Național din București și i-a prefațat
volumul de Teatru (1899), cu studiul intitulat Comediile d-lui I. L. Caragiale.

La 9 mai 1892, Caragiale a prezentat însă la Ateneu o conferință cu titlul Gaște și

gâște literare, împotriva Junimii, determinând, împreună cu articolul Două note,
ruptura cu Titu Maiorescu și încetarea colaborării la Convorbiri literare. La 18
noiembrie 1895, Petre P. Negulescu i-a scris lui Simion Mehedinți că a obținut de
la Titu Maiorescu să se ceară colaborarea lui Caragiale la Convorbiri literare, fără
reluarea însă a relațiilor personale între critic și autorul articolului Două note.
Caragiale a reluat legătura cu Titu Maiorescu abia la 15 februarie 1908, când i-a
trimis acestuia o felicitare cu prilejul zilei de naștere.

Scriind despre Comediile d-lui I. L. Caragiale (1885), și referindu-se la

tipologie („Există aceste tipuri în lumea nostră? (…) Dacă sunt, atunci dela autorul
dramatic trebuie să cerem numai ca să ni le prezinte în mod artistic”), Titu
Maiorescu îl apără pe marele scriitor de acuzația de imoralitate. Articolul, care a
provocat celebra polemică dintre Maiorescu și Gherea, evidențiază realismul
tipurilor și al mediului social:

„Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva
tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice,
cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situațiile
anume alese de autor”.
 Venind în întâmpinarea lui Caragiale, Maiorescu a fost de părere că este
necesar să eludeze fondul de realitate al artei, ce devine „ficțiune artistică”, prilej
de a ne înălța „în lumea ficțiunii ideale”.

Șeful literar al Junimii, Maiorescu, a arătat mult timp față de Caragiale o

foarte vie solicitudine, ceea ce a dus la o colaborare statornică timp de zece ani.
Piesa O noapte furtunoasă a avut următoarea dedicație: „D. Titu Maiorescu este cu
adânc respect rugat să primească dedicarea acestei încercări literare, ca un semn de
recunoștință și devotamentul ce-i poartă autorul ei”.

Caragiale a citit la Titu Maiorescu drama Năpasta, care a apărut la editura

Haimann și a fost dedicată, în volum, doamnei Ana T. Maiorescu. În calitate de
colaborator al revistei, dramaturgul a menținut relații cordiale cu toți ceilalți
membri ai Junimii, îndeosebi cu Iacob Negruzzi, creatorul și redactorul
Convorbirilor literare (Vasile Pogor, Gh. Panu, Petre Missir, căruia i-a dedicat O
scrisoare pierdută, N. Gane).

Opera literară
Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii și o dramă), nuvele și
povestiri, momente și schițe, publicistică, parodii, poezii. Caragiale nu este numai
întemeietorul teatrului comic din România, ci și unul dintre principalii fondatori ai
teatrului național. Operele sale, în special comediile sunt exemple excelente ale
realismului critic românesc.

Volume
 „Schițe (Traduceri și originale)”, 1897
 „Momente”, 1901
 „1907, din primăvară până-n toamnă. Cîteva note”, 1907
 „Novele, povestiri”, 1908
 „Teatru. Opere complecte”, 1908
 „Momente, schițe, amintiri”, 1908
 „Schițe nouă”, 1910

COMEDIA ,, O scrisoare pierduta”

Aparută în 1884 și publicată în revista „Convorbiri literare”, XVIII, nr. 11 în
1885, ,, O scrisoare pierdută” reprezinta una dintre cele 4 comedii ce apartin
scriitorului junimist I. L. Caragiale, pe lângă „O noapte furtunoasă”, „D-ale
carnavalului”, „Conu Leonida față cu reacțiunea”, opera acestuia înfățișând
omul obișnuit, tragicul și comicul existenței lui. Această operă literară poartă
pecetea mărturisirii dramaturgului: Eu nu scriu decât din viaţa noastră şi
pentru viaţa noastră, căci alta nu cunosc şi nu mă interesează. ,,O scrisoare
pierdută” a fost jucată în premieră, pe scena Teatrului Național din
București, la 13 noiembrie 1884, înregistrând un mare succes de public însă
nu a fost bine primită de criticii literari ai vremii, și publicată ulterior în
revista Convorbiri literare, în anul 1885.

Cea mai cunoscuta, si totodată, cea mai jucată piesă a lui Caragiale este o
comedie de moravuri. Specie a genului dramatic, comedia este scrisă în
proză sau versuri, are o acțiune și un deznodământ ce sunt caracterizate de o
atmosferă veselă, ușoară, iar conflictul care se află în centrul atenției este, de
obicei, superficial. Comicul reprezintă categoria estetică ce cuprinde
aspectele unui text care provoacă râsul receptorului. Comicul ilustrează
contrastul permanent dintre esență și apartenență, serios și derizoriu, iluzie și
realitate sau dintre efort și rezultate.

Caragiale e un fin observatory, reusind prin excelenta sa „face concurență

stării civile” (Garabet Ibrăileanu), formula sa artistică fiind „realismul tipic”
(T. Vianu). I. L. Caragiale a valorificat elemente structurale ale teatrului
classic, fiind totodata considerat un precursor al teatrului modern. Astfel,
acesta realizează în opera sa o sinteză deosebită între realismul critic
(veridicitate, indici de spațiu și timp, tehnica detaliilor, personajele tip,
ironie) şi classicism, redat prin scopul didactic al operei, moralizator, ce
susține valorile clasice (adevăr, bine, frumos), dar si prin critica moravurilor
 şȋ caracterul satiric. Există însăși o component modernă, care rezidă comicul
absolut, care anulează diferența dintre tragic și comic prin transformarea
existenței într-o farsa fără ieșire și fără sfârșit, prin depersonalizarea
individului devenit comediant. Impletirea comicului cu parodia, cu grotescul
si cu absurdul, amestecul registrelor stilistice (de la limbajul colocvial la cel
al dizertației ori tratatului de morala, de la proza retorica la pledoaria
avocățeasca, de la stilul procesului verbal la cel al reportajului de senzație)
sunt și ele embleme ale discursului dramatic modern.
Fiind o comedie de moravuri, ,,O scrisoare pierduta” reuseste sa surprinda
degradarea stariio etice a individului politic in perioada alegeriilor electorale
privind desemnarea candidatului local pentru reizuirea Constitutiei. In acest
sens, discuția inițială Tipătescu-Pristanda reflectă imaginea structurilor
oficiale și de autoritate ale societatii burgheze. O scrisoare pierdută
ironizează viața politică și imoralitatea societății burgheze de la sfârșitul
secolului al XIX-lea- cu umor sancționezi moravurile-, atrăgând atenția
asupra adulterului, demagogiei, corupției.Personajele comediei sunt
inferioare în privința însușirilor morale, a capacităților intelectuale sau a
statutului social.

Fiind destinată reprezentării scenice, creația dramatică impune anumite

limite în ceea ce privește aploarea timpului și a spațiului de desfășurare a acțiunii.
Acțiunea comediei este plasată în “capitala unui județ de munte, în zilele noastre.”
adică la sfârșitul secolului al 19-lea, în perioada campaniei electorale, într-un
interval de trei zile.

Acțiunea este plasată în actele 1 și 2, în anticamera lui Ștefan Tipatescu,

actul al treilea în sala cea mare a Primăriei, iar ultimul act în gradina lui Zaharia
Trahanache.

Scena inițială din actul 1 (expozițiunea) prezintă personajele Ștefan

Tipatescu și Pristanda, care citesc ziarul lui Nae Catavencu “Răcnetul Carpatilor”,
și numără steagurile. Venirea lui Trahanache cu vestea deținerii scrisorii de amor
de către adversarul politic declanșează conflictul dramatic principal și constituie
intriga comediei. Convingerea soțului înșelat că scrisoarea este o plastografie și
temerea acestuia că Zoe ar putea afla de “machiaverlâcul” lui Catavencu sunt de un
comic savuros. Naivitatea (aparenta sau reala) a lui Zaharia Trahanache și calmul
sau contrastează cu zbuciumul amorezilor Tipatescu ȘI zoe Trahanache, care
acționează impulsiv și contradictoriu pentru a smulge scrisoarea șantajistului.

Actul 2 prezinta în prima scena o alta numratoare: a voturilor, dar cu o zi

înaintea alegerilor. Se declanseaaza conflictul secundar, reprezentat de grupul
Farfuridi-Branzovenescu, care se teme de trădarea prefectului. Daca Tipatescu îi
ceruse lui Pristanda arestarea lui Catavencu și percheziția locuinței pentru a găsi
scrisoarea, Zoe dimpotrivă, ordona eliberarea lui și uzează mijloace de convingere
feminine pentru a-l determina pe Tipatescu să șuștină candidatura avocatului din
opoziție, în schimbul scrisorii. Cum prefectul nu accepta compromisul politic, Zoe
îi promite șantajistului sprijinul sau. Depesa primita de la centru solicita alegerea
altui candidat pentru colegiul al ÎI-lea.

În actul 3 (punctul culminant), acțiunea se muta în sala mare a primăriei

unde au loc discursurile candidaților Farfuridi și Catavencu, în cadrul întrunirii
electorale. Intre timp, Trahanache găsește o poliță falsificata de Catavencu, pe care
intenționează s-o folosească pentru contrasantaj. Apoi anunță în ședință numele
candidatului susținut de comitet: Agamita Dandanache. Încercarea lui Catavencu
de a vorbi în public despre scrisoare eșuează din cauza scandalului iscat în sala de
Pristanda. În încăierare, Catavencu pierde pălăria cu scrisoarea, găsită pentru a
doua oara de Cetățeanul turmentat, care o duce destinatarei.

Actul 4 (deznodământul) aduce rezolvarea conflictului inițial, pentru că

scrisoarea ajunge iar la Zoe, iar Catavencu se supune condițiilor ei. Intervine un alt
personaj, Dandanache, care întrece prostia și lipsa de onestitate a candidaților
locali. Propulsarea lui politica este cauzata de o poveste asemănătoare: și el găsise
o scrisoare compromițătoare. Este ales în unanimitate și totul se încheie cu
festivitatea condusa de Catavencu, unde adversarii se împacă.

Comicul de situație în care modalitățile de realizare sunt încurcătură,

coincidenta, echivocul, evoluția inversa, interferenta și confuzia. Are loc pierderea
scrisorii în momentele-cheie. Catavencu și Dandanache ajung candidați prin
aceleași mijloace. Situațiile în care apare cetățeanul turmentat pot fi interpretate în
mai multe feluri. Se refera în special la personajele Zoe și Catavencu, iar Farfuridi
și Branzovenescu trec în tabăra cealaltă, cetățeanul duce scrisoarea de la unii la
alții. Dandanache îi confunda pe Tipatescu și Trahanache.

Comicul de limbaj cuprinde greșeli de vocabular, încălcarea regulilor

gramaticale și ticurile verbale, iar modalitățile de realizare sunt pronunțările
greșite, etimologie populară (atribuirea de sensuri inexistente unor cuvinte
necunoscute), lipsa de proprietate a termenilor (folosirea lor incorectă),
contradicția în termeni, nonsensul, truismele (adevăruri evidente) și proxilitatea.
Că și exemple avem “famelie”, “renumeratie”, “andrisant”, “plebicist”.
“Capitalist” semnifica locuitor din capitală, iar “scrofulos” care își face datoria
scrupulos. “Manopera” înseamnă lucru falsificat, liber-schimbist, un om cu idei
foarte flexibile. “Lupte seculare care au dura aproape treizeci de ani”, “12 trecute
fix”, ïndustria românească e sublima, dar lipsește cu desăvârșire”, “din doua una,
dați-mi voie, ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimica…”, “un
popor care nu merge înainte sta pe loc”, “eu, care familia mea de la patuzsopt în
camera și eu că rumânul imparțial, care vă să zică, cum am zite, să trăiască”, “aveți
puțintică răbdare” (Trahanache), “curat…” (Pristanda), “n-ai idee, conița mea”
(Dandanache).
 Comicul de nume arată semnificația numelui fiecărui personaj. Zaharia
Trahanache sugerează zahariseala, ramolismentul, caracterul maleabil, trahanaua
fiind o cocă ușor de modelat. Agamita Dandanache are un prenume infantil, un fel
de diminutiv al faimosului nume Agamemnon, cuceritorul Troiei. “Dandanache”
este format de la “dandana” (încurcătură), ceea ce se potrivește cu rolul sau în
piesa. Catavencu are un nume explicabil în mai multe feluri: terminația este ușor
străină, de nume cosmopolit, iar prima parte trimite fie la interjecția “cât”,
sugerând caracterul sau demagogic, fie la substantivul “cata” (cârlig), care arata
predispoziția să de a profita de orice prilej pentru a-și realiza ambițiile politice,
chiar și la substantivul “cațaveică”, haina cu doua fețe, ideea releanta pentru firea
să “liber-schimbista”. Farfuridi și Branzovenescu au un nume care trimit la
domeniul culinar, deci fară legătură cu politica, ei fiind niste impostori, profitori,
politicieni de joasa speță. Pristanda are un nume relevant pentru faptul că slujește
după interesul personal, “pristandaua” fiind numele unui joc popular, care se
dansează când la stangă, când la dreapta.

Comicul de caracter se desfășoară astfel: demagogul fiind Catavencu,

Dandanache și Farfuridi, femeia cocheta duce la Zoe, primul amorez fiind
Tipatescu, încornoratul (bărbatul înșelat) are pe Trahanache, funcționarul servil
este Pristanda, iar raisonneur-ul este Branzovenescu.

Comicul de intenție arată atitudinea scriitorului fata de evenimente și fata de

personaje – satira virulenta, tenta moralizatoare, obiectivitatea. Totodată, dincolo
de comic se ascunde tragedia acestei lumi. De astfel, comedia a fost sursa declarată
a teatrului absurdului reprezentat de Eugen Lovinescu, în special prin limbaj.

Comedia O scrisoare pierdută rămâne în conștiința posterității că o

capodoperă a dramaturgiei autohtone, iar Caragiale că un scriitor actual datorită
operei sale ce are un mesaj valabil pentru toate societățile din toate timpurile și ce
generează un univers, o lume pe dos, în care eroii acționează după principiul lui
Machiavelli scopul scuză mijloacele.
 5. Concluzii
Criticismul junimist esteo trăsăturădefinitoriea mișcării, care ainfluențat
destinul literaturii și al culturii române. Structurarea unei doctrine unice pe baza
respectului față de adevăr, plasarea analizei și a interpretăriifenomenului artistic
într-oparadigmăvalorică universală, combaterea cu vehemență a mistificării istoriei
și a limbii române, a lipsei de echilibru între fondul și forma fenomenului cultural,
sunt câteva dintre ideile în numele cărora luptă junimiștii. Ei resimt nevoia de
afirmare a specificului național și deînlăturare a formelor fără fond, considerând că
„...între 1848-1870 s-a produs o ruptură adâncă între cultura tradițională și cea
modernă, prin adoptarea unor forme occidentale nepotrivite fondului românesc.
De aici și calificarea culturii românești contemporane drept formă fără fond și
combaterea ei violentă în numele adevărului...”

Aceste convingeri, puterea extraordinară a lui Maiorescu de a construi o teorie a

culturii, demonstrând autonomia artei și aplicând principiile valorice, au făcut
posibilă apariția marilor clasici ai literaturii române: Eminescu, Creangă,
Caragiale, Slavici.