Studiu de Caz Numarul 5 - Junimea Si Caracterul Junimist
Studiu de Caz Numarul 5 - Junimea Si Caracterul Junimist
Studiu de Caz Numarul 5 - Junimea Si Caracterul Junimist
numărul V
Junimea şi criticismul
junimesc
Studiu realizat de Bobeş Miruna, Ioniţă-Mitran Gabriel, Gheorghe
Andrei Marian si Spȋnu Eusebiu.
Cuprinsul lucrării:
1. Opinie
2.2 Traaturi
2.3 Obiective
5. Concluzii
6. Biografie
1. Opinie
In opinia noastra, este imposibil de negat impactul puternic si de durata pe care
l-a avut munca societatii Junimiste, prin eforturi ce include categorii precum etica,
politica, literature si istoria.
2. Introducere
Societatea Junimea polarizează cele mai ample manifestări culturale românești
din cea de-a doua jumătate a secolului al XlX-lea, programul său continuând
inițiativele Daciei literare. Junimea se constituie ca reflex al nevoii de
modernizare a limbii și literaturii române, dar mai ales ca necesitate a emancipării
Inițiativa fondării unei astfel de mișcări culturale revine unor tineri intelectuali,
care iau contact cu marile valori europene pe durata studiilor în Franța și
Germania: Petre P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi și
Titu Maiorescu. Ei înființează Junimea în anul 1863, la Iași, sub îndrumarea lui
Titu Maiorescu.
- redacția revistei „Convorbiri literare” rămâne la Iași, sub conducerea lui Iacob
Negruzzi, dar ședințele de cenaclu se vor desfășura în ambele părți, și la Iași, și la
București
- este perioada în care „Junimea” atinge apogeul faimei sale în epocă și în care sunt
publicate operele cele mai importante ale membrilor săi, inclusiv ale „Marilor
clasici” ai literaturii române: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale și Ioan
Slavici
- în 1889 se vor stinge din viață trei membri importanți ai societății „Junimea”:
Mihai Eminescu, Veronicla Micle și Ion Creangă =(((
Spiritul oratoric
Clasicismul
Ironia
Junimiştii cultivau umorul şi ironia. Ei aveau convingerea că nu se poate construi
nimic pe o bază nouă fără a distruge mai întâi, cu ajutorul ironiei, prejudecăţile şi
ideile greşite. Una dintre ţintele ironiei lui Maiorescu a fost „beţia de cuvinte”.
Spiritul critic
Junimiştii au fost partizanii spiritului critic în cultură, adică ai acelei atitudini care
nu admite nimic decât sub rezerva discuţiei şi a argumentaţiei temeinice.
▪ in domeniul limbii
combat latinismul initiat de corifeii Scolii Ardelene si continuat de urmasii acestora, August
Treboniu Laurian si Timotei Cipariu;sustin modernizarea alfabetului latin si ortografie fonetica;
pledeaza pentru imprumuturile neologice strict necesare din limbile romantice;
sustin timp de 17 ani cicluri de conferinte („prelectiuni populare”) pe teme de istorie, filozofie,
literatura, altearte, prin care familiarizeaza auditoriul cu noile idei din spatiul cultural european,
impun un nou tip de discurs public, de tinuta academica, in contrast cu oratoria practicata pana
atunci si pregatesc un public avizat;
▪ in domeniul literaturii
isi propun sa realizeze o antologie a poeziei romane, proiect esuat, dar ideile esentiale ale
discutiilor privind selectia si criteriile poeticitatii textelor se concretizeaza in studiul lui Titu
Maiorescu, „ cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867” , reper teoretic fundamental;
inlocuiesc criteriul cultural in aprecierea creatiei literare prin criteriul estetic; resping
mediocritatea si veleitarismul, promavand valorile certe, judecate dupa originalitatea viziunii si
realizarea artistica.
3. 1. Petre P Carp
Nascut pe 29 iunie 1837 la Iași a murit pe 19
iunie 1919, in Țibănești, județul Iași, a fost un
politician român, membru marcant al Partidului
Conservator.
Este trimis încă de copil la Berlin (1850)
unde învață la Liceul Francez.
În anul 1858 se înscrie la Facultatea de
Drept si Științe Politice din cadrul
Universității din Bonn. În anul 1862 revine
la Iași și contribuie la punerea bazei
societății Junimea (primăvara anului 1864).
A participat activ la îndepărtarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la
conducerea României. La 11 februarie 1866 a fost numit secretar intim al
Locotenenței domnești, iar ulterior secretar al Agenției diplomatice
a României la Paris (mai 1867 - iulie 1867).
Adept al ideilor "junimiste" s-a remarcat ca unul dintre fruntașii Partidului
Conservator din acea perioadă. A fost ales în numeroase rânduri deputat și
senator în Parlamentul României. A îndeplinit numeroase funcții politice în
cadrul guvernelor care au succedat la conducerea țării după plecarea
domnitorului Cuza
3.2.Vasile Pogor
Vasile Pogor s-a născut la data de 20 august 1833 în
orașul Iași, ca fiu al comisului V. Pogor și al Zoei
Cerchez. A studiat la pensionul Malgouverne din
orașul Iași, după care (din anul 1849) și-a continuat
studiile secundare, apoi cele juridice la Paris.
După revenirea sa în țară, a intrat în magistratură,
lucrând ca membru la Tribunalul Iași (1857-1858) și
la Curtea de Apel Iași (din 1859). A participat la
coaliția politică care a complotat pentru detronarea lui Alexandru Ioan Cuza.
După schimbarea regimului politic, Vasile Pogor este numit ca prefect al
județului Iași (februarie 1866) și deputat în Adunarea Constituantă din 1866.
A deținut apoi funcția de prim-președinte al Curții de Apel Iași.
Intră în politică, ca membru al grupării "junimiste". După ce o scurtă
perioadă deține funcția de ministru al cultelor și instrucțiunii (20 aprilie - 23
mai 1870), Vasile Pogor va fi ales în mai multe rânduri ca primar al
municipiului Iași.
Vasile Pogor a fost unul dintre fondatorii societății Junimea și ai
revistei Convorbiri literare, unde a colaborat cu versuri, scrieri în proză și
traduceri. A tradus din Horațiu, Goethe, Hugo, Gauthier, Baudelaire ș.a.
Ulterior, Vasile Pogor a fost și deputat, devenind din anul 1891 membru
fondator al Partidului Constituțional ("junimist"). A trecut la cele veșnice la
data de 20 martie 1906 în localitatea Bucium.
Criticul se opreste asupra unuia dintre reprosurile care se aduc comediilor lui
Caragiale ,si anume ca ar urmari scopuri politice.In acest sens ,criticul sustine ca
”... o comedie nu are nimic a face cu politica de partid ;autorul isi ia
persoanele sale din societatea contemporana cum este,pune in evidenta partea
comica cum o gaseste si Caragiale ,care astazi isi bate joc de fraza demagogica
,si-ar fi batut joc ieri de islic si de tombatera si isi va bate joc de fraza
reactinara si in toate aceste cazuri va fi in dreptul sau litera incontestabil.”
(Titu Maiorescu)
• “Poeti si critici”
4. Personalităţi identificate şi promovate
Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile
sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de
marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur
Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la
traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu
Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la
Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă) și de teoriile lui Hegel.
Eminescu și „Junimea”
În a doua jumătate a sec al XIX-lea, prin contribuţiile lor teoretice, Mihai
Eminescu şi Titu Maiorescu, figuri marcante ale culturii noastre din trecut, au vădit
raportarea lor la mişcarea de idei existente pe plan european (Ion Petrovici).
Spiritul creator românesc şi-a găsit o complexă şi strălucită expresie în genialul
poet, Mihai Eminescu, a afirmat gânditorul Lucian Blaga.
Începând cu data cunoaşterii dintre ei, între Eminescu şi Maiorescu a avut loc o
amplă contingenţă fiind în accepţiunea de raporturi şi de atingere dintre ei.
În 1870, Eminescu, student la Viena, i-a trimis lui Iacob Negruzzi, redactor la
“Convorbiri literare” din Iaşi, poezia “Venere şi Madonă”. Citind-o de mai
multe ori, redactorul s-a dus cu ea la Titu Maiorescu şi – încântat – i-a zis: “În
sfârşit am dat de un poet”. La rândul său, Maiorescu citind-o şi recitind-o, l-a
aprobat pe Negruzzi, remarcând, că “aci apare a fi un talent adevărat” (G.
Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966, p.
149-150). Poezia a rămas la Maiorescu şi a fost citită la Junimea, încântându-i pe
junimişti. În 15 aprilie 1870, poezia a apărut în Convorbiri literare şi totodată a
început reputaţia de poet a lui Eminescu. Lui Eminescu i-a fost dăruită Opera
completă a lui Shopenhauer, preţuită deopotrivă de Maiorescu şi de Eminescu, fără
însă ca ei să fie pesimişti.
Ȋntorcându-se în ţară, în 1872, Eminescu şi Slavici s-au dus la Junimea, spre a-şi
croi un drum în viaţă. Prin cultura sa filozofică, Eminescu, alături de Maiorescu,
era considerat estetul literar cel mai de seamă al vremii. Sub ochiul înţelegător al
lui Maiorescu, Eminescu şi-a citit nuvela “Sărmanul Dionis”, apreciată de
Maiorescu ca o capodoperă, fiind publicată în “C.L.” Poetul a fost răsplătit şi în
bani, pentru continuarea studiilor filozofice, întrerupte, la Berlin. De fapt, poetul se
bizuia pe contribuţia lunară a tatălui său.
Din unele rânduri atribuite lui Eminescu, reiese – în mod defavorabil lui Maiorescu
– anume, că “nu el descoperit şi călăuzit geniul lui Eminescu”. Cât despre
celebritate – spune Eminescu – “eu n-am râvnit-o nicicând, şi mai ales din partea
lui Maiorescu, care s-ar fi lăudat cu talentul meu, fără să ştie, că mie nu-mi prea
place lauda d-sale… D-nul Maiorescu a căutat să-mi impună modul său de a
vedea… dar din îndemnul lui n-am scris nici un rând, nici n-am fost inspirat…”
“De fapt, Eminescu nu vedea în Maiorescu “un păianjen prădalnic, care îşi atrage
prada”, ci pe strălucitul intelectual, pe care l-a apărat la Viena” (G. Călinescu, op.
cit., p. 209-210).
In acest sens, basmele ,,Fata din grădina de aur”şi ,, Miron si frumoasa fără
corp” prezinta multiple elemente in comun cu lucrarea eminesciana si este de
necontestat legatura dintre acestea si ,,Luceafărul”. In primul basm mentionat este
vorba despre o fata de ȋmparat ce a fost rapita de catre un smeu, ce corespunde in
viziunea lui I.heliade-Radulescu cu figura proeminenta a ,,Zburatorului”,
respective in poem cu cea a Luceafarului. Atat in basm, cat si in poem este
infatisată si accentuată lantura duala a acestuia prin doua aparitii antitetice, una
demonica si una angelica. Cele două metamorfozări se pot analiza paralel:
Luceafărul alege în ambele cazuri ipostaze terestre sociale superioare („Părea un
tânăr voievod”), are însemne ale puterii „toiag/încununat cu trestii”, „Coroana-i
arde pare”), înfăţişarea frumoasă („mândru tânăr”/”mândru chip”), se naşte din
principii primordiale (cer şi mare, respectiv aer şi apă) sau contrare (soare şi
noapte, respectiv întuneric şi lumină), dar nu are atributele umanităţii („umbra feţei
străvezii / E albă ca de ceară”, „marmoreele braţă”, „palid e la faţă”), ci aparţine
mai degrabă altei lumi („vânăt giulgi”, „negru giulgi”, „um mort frumos cu ochii
vii”).
Pe parcursul poemului se regasesc idei din filozofii celebre precum idei din
filosofia lui Arthur Schopenhauer (antiteza om de geniu- om comun), influențe din
filosofia lui Immanuel Kant (teoria timp-spațiu), elemente de filozofie
platoniciană (erosul ce corespunde eternitatatii; mitul androginului), insa si
conceptele de animus si anima - arhetipuri aflate în subconștient; principii asociate
masculinului (Logos, rațiune, intelect) și femininului (eros, sentiment, afect).
În cel de-al doilea tablou (cuprinde catrenele 44-64), idila dintre fata de
împărat, numită acum Cătălina, și pajul Cătălin, înfățișează repeziciunea cu care se
stabilește legătura sentimentală între exponenții lumii terestre. Asemănare numelor
sugerează apartenența la aceeași categorie: a omului comun. Portretul lui Cătălin
este realizat în antiteză cu cel al Luceafărului: ”viclean copil de casă”,”Băiat din
flori și de pripas/ Dar îndrăzneț cu ochii”.
Caragiale și „Junimea”
De la debutul său în dramaturgie (1879) și până în 1892, Caragiale s-a
bucurat de sprijinul Junimii, deși în întregul proces de afirmare a scriitorului,
Junimea însăși a fost, până prin 1884 – 1885, ținta atacurilor concentrate ale
adversarilor ei. Mai multe dintre adversitățile îndreptate împotriva lui Caragiale au
fost cauzate și de calitatea sa de junimist și de redactor la ziarul conservator și
junimist, Timpul (1878 – 1881).
După trei ani de colaborare, Caragiale s-a retras în iulie 1881 de la Timpul,
dar Comitetul Teatrului Național de la Iași, prezidat de Iacob Negruzzi, l-a numit
director de scenă, post pe care dramaturgul l-a refuzat. A participat frecvent la
ședințele Junimii, iar la întâlnirea din martie 1884, în prezența lui Alecsandri, și-a
mărturisit preferința pentru poeziile lui Eminescu.
La 6 octombrie a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare pierdută, a cărei
premieră a avut loc la 13 noiembrie cu mare succes, în prezența reginei. În 1888
Titu Maiorescu l-a numit director al Teatrului Național din București și i-a prefațat
volumul de Teatru (1899), cu studiul intitulat Comediile d-lui I. L. Caragiale.
„Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva
tipuri din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice,
cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situațiile
anume alese de autor”.
Venind în întâmpinarea lui Caragiale, Maiorescu a fost de părere că este
necesar să eludeze fondul de realitate al artei, ce devine „ficțiune artistică”, prilej
de a ne înălța „în lumea ficțiunii ideale”.
Opera literară
Opera lui Ion Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii și o dramă), nuvele și
povestiri, momente și schițe, publicistică, parodii, poezii. Caragiale nu este numai
întemeietorul teatrului comic din România, ci și unul dintre principalii fondatori ai
teatrului național. Operele sale, în special comediile sunt exemple excelente ale
realismului critic românesc.
Volume
„Schițe (Traduceri și originale)”, 1897
„Momente”, 1901
„1907, din primăvară până-n toamnă. Cîteva note”, 1907
„Novele, povestiri”, 1908
„Teatru. Opere complecte”, 1908
„Momente, schițe, amintiri”, 1908
„Schițe nouă”, 1910
Cea mai cunoscuta, si totodată, cea mai jucată piesă a lui Caragiale este o
comedie de moravuri. Specie a genului dramatic, comedia este scrisă în
proză sau versuri, are o acțiune și un deznodământ ce sunt caracterizate de o
atmosferă veselă, ușoară, iar conflictul care se află în centrul atenției este, de
obicei, superficial. Comicul reprezintă categoria estetică ce cuprinde
aspectele unui text care provoacă râsul receptorului. Comicul ilustrează
contrastul permanent dintre esență și apartenență, serios și derizoriu, iluzie și
realitate sau dintre efort și rezultate.