Bondoc - Repertoriul Fortificaţiilor de Pe Ripa Nordică A Limesului Dunării de Jos În Epoca Romană Târzie

ARCHAEOLOGICAL PROFESSIONAL ASSOCIATION - ROMANIA
ROMANIAN JOURNAL OF ARCHAEOLOGY

Repertoriul fortificaţiilor de pe ripa nordică a limesului Dunării de Jos în epoca

romană târzie
Dorel BONDOC
În pofida eforturilor arheologiei româneşti de a clarifica statutul stăpânirii romane la

nordul Dunării după retragerea aureliană, discuţiile purtate în jurul acestei chestiuni sunt
încă departe de a fi încheiate. Lipsa fondurilor destinate săpăturilor arheologice în această
direcţie completează în chip nefericit imaginea neclară a unui capitol care se întinde pe
durata a trei secole din istoria politică şi militară a României.
Primele încercări de a realiza o imagine unitară a acestei probleme le datorăm profesorului
D. Tudor (în RIR, XI-XII (1941-1942), 1943, p. 139-149; SCIV, XI, 2, 1960, p. 335-360;
Historia, XIV, 1965, p. 368-380; Daco-romania, I, 1973, p. 149-161). Ulterior
documentaţia a crescut lent, mai ales în contextul cercetărilor din sectorul Porţilor de Fier
care au reprezentat o mare şansă pentru arheologia românească (Comori arheologice în
regiunea Porţilor de Fier, Buc., 1978).
Selectiv sunt de menţionat contribuţiile aduse de N. Gudea (în Actes Mamaia, 1972, p.
173-180; Banatica, 1977, p. 38 şi urm.), O. Toropu (în Analele Universităţii din Craiova,
secţiile Istorie, Geografie, Filologie, II, 1973, p. 47-56; Romanitatea ..., p. 13-38), D.
Benea (Din istoria militară a Moesiei Superior şi a Daciei. Legiunea a VII-a Claudia şi
legiunea a IIII-a Flavia, Cluj, 1983) şi M. Davidescu (Drobeta în secolele I-VII e. n.,
Craiova, 1980, p. 172 şi urm.; Cetatea romană de la Hinova, Buc., 1989). În unele cazuri,
dată fiind importanţa lor, cercetările arheologice au fost mult mai ample (Drobeta,
Sucidava), conducând la elaborarea unor monografii substanţiale. De asemenea,
combinarea judicioasă a izvoarelor literare cu descoperirile arheologice au condus la
concluzii interesante (M. Zahariade, Moesia Secunda, Scythia şi Notitia Dignitatum, Buc.,
1988).
Sintezele referitoare la problema în discuţie n-au ezitat să apară: R. Florescu, în BMI, XLI,
3, 1972, p. 23-26; N. Gudea, în Drobeta, V, 1982, p. 93-112; I. Barnea, O.
Iliescu, Constantin cel Mare, Buc., 1982, p. 92-120; O. Toropu, în Oltenia. Studii şi
comunicări, V-VI, 1986, p. 45-60; C.C. Petolescu, Scurtă istorie a Daciei romane, Buc.,
1995, p. 159 şi urm.; D. Benea, Dacia sud-vestică în secolele III-IV, Timişoara, 1996, p.
70-113; Maja Dordević, în Roman Limes on the Middle and Lower Danube, Belgrad, 1996,
p. 125-133; ş. a.). Au fost vizate pe rând diferite sectoare geografice, În special Banatul sau
numai anumite perioade de timp.
Rândurile care urmează îşi propun să prezinte o imagine de ansamblu a dominaţiei
Imperiului roman târziu la nord de Dunăre, într-un sector limitat vest-est de Tisa şi Marea
Neagră. Concret, vor fi vizate punctele în care stăpânirea romană târzie este atestată
oficial, incluzând şi insulele Dunării. În linii mari, teritoriul circumscris subiectului abordat
se află la graniţa nordică a provinciilor Moesia Prima, Dacia Ripensis, Moesia Secunda şi
Scythia. Fortificaţiile vor fi prezentate pe scurt, cu citarea unei bibliografii minimale mai
vechi sau mai noi, în ordine geografică, de la vest spre est. La întocmirea repertoriului
prezentat în continuare au fost luate în calcul izvoarele literare, descoperirile arheologice şi
epigrafice, precum şi circulaţia monetară. Multe date au fost preluate din lucrarea lui L. F.
Marsigli, Description du Danube, II, La Haye, 1744.
Nu au fost abordate unităţile militare dislocate în aceste fortificaţii întrucât de această
problemă mă voi ocupa cu o altă ocazie.
Cadrul istoric la care se referă rândurile de mai jos este jalonat de următoarele evenimente
majore: retragerea romanilor din Dacia, depăşirea crizei politico-militare din Imperiul
roman şi amplele reforme întreprinse de Diocleţian şi Constantin cel Mare. Linia Dunării
redevine limes aşa cum fusese înainte de cucerirea romană a Daciei şi ambele maluri ale
fluviului sunt întărite cu fortificaţii. Intensa activitate edilitară din perioada tetrarhiei se
reflectă şi la nordul Dunării, dar nu poate fi vorba de o reluare a acestei regiuni. “Dacia
restituta” (Incerti Panegyricus Constantio caesari dictus, III, 3) nu se referă la realităţi
nord-dunărene (T. Zawadski, în Daco-romania, 1, 1973, p. 65-68; D. Bondoc, în Oltenia.
Studii şi comunicări, I, S. N. (1990-1995), 1998, p. 54-56). În perioada tetrarhiei s-a
menţinut numai controlul asupra ripei nordice a Dunării. Abia în vremea lui Constantin cel
Mare se poate vorbi de o stăpânire romană asupra unor teritorii nord-dunărene. Prezentul
studiu se bazează numai pe informaţiile arheologice publicate.
Repertoriul fortificaţiilor
(sfârşitul sec. al III-lea - începutul sec. al V-lea)
1. Cenad; identificarea aici a unei fortificaţii romane târzii pe baza descoperirii în anul
1941 a unei cărămizi cu ştampila SISC (IA), a fost contestată de unii istorici români (IDR,
III/1, p. 247). Existenţa sa nu poate fi însă exclusă cu totul având în vedere faptul că
respectiva cărămidă ştampilată a fost descoperită într-o săpătură edilitară alături de alte
cărămizi ce proveneau din fundaţiile unor ziduri romane; faptul a fost verificat printr-un
sondaj arheologic în anul 1946. Mai mult, în anii 1974 şi în 1986 s-au efectuat alte sondaje
care au scos la iveală ceramică romană târzie. Circulaţia monetară susţine această ipoteză
(Protase, PC, p. 174) şi în lipsa unor cercetări sistematice s-ar putea admite că la Cenad a
existat cândva în sec. al IV-lea o fortificaţie romană târzie, poate un turn de observaţie,
care a aparţinut fie provinciei Pannonia Secunda, fie provinciei Valeria. O rezervă se
impune totuşi: aceea a datării fortificaţiei la începutul sec. al IV-lea (IGLR, p. 374). Mult
mai pertinentă ar fi luarea în considerare a acţiunilor militare întreprinse de Constantius al
II-lea împotriva sarmaţilor din anii 358-359, sau cele ale lui Valentinian I împotriva
cvazilor, de numele celui din urmă legându-se o intensă operă de fortificare a graniţelor
Imperiului în regiunea Dunării pannonice (Ammianus Marcellinus, XXIX, 6, 2). Nu se
poate preciza momentul de sfârşit al fortificaţiei, în tot cazul trebuie să fi avut o existenţă
efemeră, mai ales în contextul apropiatei invazii hunice.
IGLR, p. 374; IDR, III/1, p. 246-249, ambele cu bibliografia;
D. Benea, Dacia sud-vestică ..., p. 239-240.
2. Panéevo, reprezintă un pandant nord-dunărean al marii baze militare de la Singidunum,

unde-şi avea sediul legiunea a IV-a Flavia. Hărţile localităţii Panéevo întocmite de G.
Bordener în 1718 şi de contele Marsigli în 1726, sugerează existenţa aici a unui
quadriburgium cu turnuri pătrate la colţuri, neidentificat încă pe teren, probabil
actualmente suprapus de aşezarea modernă. Întâmplător pe strada Braca Jovanović, la nr.
15, au fost descoperite peste 50 de cărămizi romane cu ştampile aparţinând legiunilor a IV-
a Flavia şi a VII-a Claudia, laolaltă cu resturi de construcţii, ceramică, fragmente
sculpturale şi vestigii ale culturii sarmate.
Quadriburgium-ul de la Panéevo a fost ridicat cel mai probabil în timpul lui Diocleţian a
cărui domnie este semnificativă pentru limesul târziu de la Dunărea de Jos, dar şi pentru
construcţiile de acest tip. Sfârşitul fortificaţiei poate fi legat de cel al castrului de la
Singidunum care în 441 este devastat de huni.
IDR, III/1, p. 30 (cu bibliografia);
Maja Dordević, în Roman Limes ..., p. 126 şi urm.
D. Benea, Dacia sud-vestică ..., p. 72.
3. Constantia - Contra Margum (Kuvin); numele antic al fortificaţiei a fost stabilit prin

coroborarea izvoarelor literare: Notitia Dignitatum, XLI, 33 şi Priscus Panites, 1. Cum
reiese din titulatură, acest punct militar trebuie plasat la nordul Dunării în faţa
localităţii Margum (Orasja), undeva în zona Kuvinului de astăzi. În lipsa unor cercetări
arheologice sistematice, hărţile mai vechi şi descoperirile întâmplătoare capătă o
importanţă majoră.
Harta lui Marsigli prezintă pentru Kuvin un complex de două fortificaţii: prima patrulateră,
secunda triunghiulară.
O hartă militară a Kuvinului, din 1788, indică o aşezare triunghiulară. Compararea celor
două hărţi ridică problema localizării unei fortăreţe romane târzii de formă triunghiulară,
undeva în centrul Kuvinului modern.
Din însemnările lui Marsigli mai reiese descoperirea unei stele funerare aparţinând lui L.
Valerius, fost centurion în legiunea a IV-a Flavia Felix. În sfârşit, mai multe cărămizi ce
poartă ştampila legiunii a VII-a Claudia completează tabloul informaţiilor referitoare la
această localitate.
Ridicarea fortăreţei Constantia - Contra Margum trebuie pusă pe seama lui Constantin cel
Mare sau a fiului său Constantius al II-lea, aşa cum reiese din titulatura purtată, precum şi
din Notitia Dignitatum: castrum Augustoflavianensis, ambii împăraţi purtând gentilicul
Flavius. Distrugerea sa este legată de invazia hunilor: în anul 434 solia condusă de Priscus
Panites i-a găsit pe aceştia stăpâni pe cetate, deci este posibil să fi fost distrusă la acea dată.
Priscus Panites, 1;
Notitia Dignitatum, XLI, 33; IDR, III/1, p. 30-32;
N. Gudea, în Drobeta, V, 1982, p. 106 (cu bibliografia);
D. Benea, Din istoria militară a Moesiei Superior şi a Daciei, Cluj, 1983, p. 192-193;
M. Dordević, op. cit., p. 128 şi urm.
4. Insula Sapaja - fortificaţie de tip quadriburgium, având următoarele dimensiuni: 92,5 x

92 x 93 x 92 m. Laturile sunt orientate pe direcţia punctelor cardinale, iar turnurile de colţ
au forma patrulateră (6,20 x 6,20 m). Cercetată sistematic între anii 1967-1970 fortificaţia
avea zidurile din piatră, alternând cu şiruri de cărămizi pentru nivelare. Au fost puse în
evidenţă o poartă situată pe mijlocul zidului sudic şi încă un turn interior. Importanţa
excepţională a fortificaţiei constă în situarea sa în vecinătatea vărsării râurilor Nera şi
Caraş în Dunăre. Aşa s-ar putea explica dimensiunile sale relativ mari. Un punct de o
asemenea importanţă nu putea scăpa neobservat de Marsigli şi mai înainte de contele
Mercy, care l-au înregistrat în hărţile lor. Investigaţiile arheologice au fost prejudiciate de
starea oarecum precară a fortificaţiei care, în 1739, a fost aruncată în aer de către austrieci,
conform punctul 6 al păcii de la Belgrad.
Susţinută pe malul sudic de fortificaţia de la Ram şi pe cel nordic de avanpostul de la
Banatska Palanka, cetatea de pe insula Sapaja completa unul dintre cele mai întărite puncte
de trecere ale Dunării în acest sector. În stadiul actual al cercetărilor se poate aprecia că
fortăreaţa din insula Sapaja a fost ridicată în timpul lui Constantin cel Mare, cel mai
probabil după victoria din anul 322 asupra sarmaţilor. Această ipoteză este susţinută de
circulaţia monetară şi de tehnica de construcţie. Descoperirile de factură sarmatică
trebuiesc puse pe seama unor mercenari (foederati) înrolaţi în rândurile armatei romane.
În ciuda distrugerilor de pe limes, posterioare anului 378, se pare că prima distrugere a
fortificaţiei se datorează hunilor, la începutul sec. al V-lea. Ea va fi refăcută mai târziu în
timpul împăratului Iustinian. Identificarea fortificaţiei în lumina izvoarelor literare (Notitia
Dignitatum, Novela a XI-a, Procopius) este dificilă dată fiind puţinătatea informaţiilor în
această direcţie. Sunt de reţinut două opinii semnificative:
 Danica Dimitrijević, conform căreia pe insula Sapaja se află Laederata-Litterata;

 Al. Jovanović, care în căutarea aceleiaşi Laederata, consideră că fortăreaţa din
insula Sapaja s-ar fi numit Nova Laederata; astfel s-ar justifica plasarea de către
Procopius a celei dintâi în faţa unei cetăţi numită Novae.
Comparând dimensiunile mari ale fortificaţiei de la Sapaja cu cele de la Ram (Laederata)

care sunt mai mici, atunci ipoteza emisă de Danica Dimitrijević ar putea avea o mai mare
greutate.
Deşi interesante, raţionamentele cercetătorilor sârbi comportă unele rezerve motivate, aşa
cum am mai spus, de insuficienţa informaţiilor, drept pentru care, deocamdată,
identificarea numelui antic al fortăreţei din insula Sapaja rămâne incertă. Descoperirile
epigrafice nu ajută prea mult în acest sens: ştampile ale legiunii a VII-a Claudia, dintre
care una aflată S(UB) C(URA) AUR(ELIUS), acesta din urmă fiind probabil
un praepositus necunoscut până acum.
N. Gudea, în Actes Mamaia, 1972, p. 175;
Idem, în Drobeta V, 1982, p. 107 (cu bibliografia);
D. Dimitrijević, în Starinar, XXXIII-XXXIV, 1982-1983, p. 59-62;
Al. Jovanović, în Roman Limes ..., p. 69-72;
M. Dordević, op. cit., p. 130;
5. Banatska Palanka, fortificaţie romană târzie, neidentificată pe teren. Existenţa sa este

confirmată de cele două cărămizi ştampilate cu numele a doi praefecti ai legiunii a VII-a
Claudia: Adventinus şi Eufemus, precum şi de circulaţia monetară din această vreme
(emisiuni de la Diocleţian până la Teodosius al II-lea). În dizer-taţia sa despre localizarea
Laederatei, Al. Jovanović consideră că fortificaţia de la Banatska Palanka s-ar fi numit
Translederata, lucru nedovedit însă de nimic. În aşteptarea unor cercetări arheologice care
în primul rând să identifice pe teren situl arheologic în discuţie, nominalizarea de mai sus a
fortificaţiei de la Banatska Palanka, precum şi alte încercări de acest gen, rămân la stadiul
de ipoteză. Faptul că atât tezaurul cât şi monedele izolate descoperite aici sfârşesc la
Teodosius al II-lea, îndreptăţesc stabilirea momentului de sfârşit al presupusei fortificaţii,
cândva la începutul sec. al V-lea.
E. Chirilă, N. Gudea, I. Stratan, Trei tezaure ..., p. 66, nr. 1;
IDR, III/1, p. 34-39;
N. Gudea, în Drobeta, V, 1982, p. 107;
Al. Jovanović, în Roman Limes ..., p. 69-72;
6. Vršac; siturile arheologice din parcul oraşului sunt acoperite în întregime de clădiri
moderne, totuşi puţinele descoperiri atestă o posibilă staţionare romană în perioada târzie.
Vestigiile romane se găsesc pe teritoriul oraşului laolaltă cu cele de factură sarmatică şi
între ele sunt de reţinut câteva ştampile ale legiunii a VII-a Claudia. O vexilaţie a acestei
unităţi militare se afla S(UB) C(URA) MUCATR(A)E PR(AE)P(OSITUS). La această
situaţie mai sunt de adăugat şi cele şase tezaure monetare descoperite în zonă; majoritatea
monedelor sunt emise în timpul lui Constantin cel Mare şi al fiilor săi. Este posibil să avem
de-a face cu o fortificaţie mai veche refăcută în sec. al IV-lea. În vecinătatea Vr×ac-ului, la
Vatin, a fost semnalată o descoperire de excepţie, constând dintr-o brăţară de aur
inscripţionată în interior şi exterior după cum urmează:
a) D(OMINO) N(OSTRO) CONSTANTI
b) MAT GOG(OS).
A fost datată în sec. al IV-lea în anii 338-339, după victoria repurtată de împăratul
Constans asupra sarmaţilor (IDR, III/1, p. 128-130).
E. Chirilă, N. Gudea, I. Stratan, Trei tezaure ..., p. 70, nr. 22;
IDR, III/1, p. 124-128;
M. Dordević, în Roman Limes ..., p. 132.
7. Tibiscum (Jupa); în perioada romană târzie a continuat să fie folosit vechiul castru,
căruia i s-au refăcut zidurile de incintă vestic şi estic. Pentru aceste refaceri nu s-au
dezafectat vechile construcţii, ci s-au aplicat “plombe” din piatră de carieră nefasonată sau
din monumentele epocii anterioare. În principia fostului castru a fost refăcută instalaţia de
încălzire cu hypocaust. Vecinătatea castrului este ocupată de un vicus militar a cărui
folosire şi în epoca târzie a fost dovedită. Pentru locuire s-au redimensionat vechile edificii
prin compartimentare, rezultând astfel camere mai mici cu ziduri groase de cca. 0,50 m din
piatră de râu şi cărămizi legate cu mortar de slabă calitate.
Descoperirile mai constau în ceramică romană târzie, un cuptor de olărie, ţigle, olane,
mărgele (atelier de sticlărie). O menţiune aparte merită circulaţia monetară; cu excepţia
monedelor izolate este de luat în considerare un tezaur compus din 971 piese de bronz, cele
mai multe fiind emise în timpul lui Constantius al II-lea. Semnificativ este faptul că ultima
monedă provine de la Valentinianus I. Materialele epigrafice din această perioadă rezidă în
ştampile MID, PCH şi poate LEG IIII FL (D. Benea, P. Bona, Tibiscum, p. 10).
Actualmente este greu de precizat cărei provincii va fi aparţinut avanpostul militar de la
Tibiscum: Moesiei Prima (cf. O. Toropu, în Oltenia. Studii şi Comunicări, V-VI, 1986, p.
48 - harta) sau Daciei Ripensis (cf. D. Benea, Dacia sud-vestică ..., p. 140). În tot cazul
sfârşitul său nu poate data mai târziu de tulburările posterioare anului 378.
M. Moga, în ActaMP, VII, 1970, p. 135-149;
E. Chirilă, N. Gudea, I. Stratan, op. cit.; p. 5-14;
IDR, III/1, p. 145-232;
D. Benea, în Tibiscum, VI, 1986, p. 241-256;
Idem, Dacia sud-vestică ..., p. 126-140;
D. Benea, P. Bona, Tibiscum, Buc., 1994.
8. Pojejena; o fortificaţie romană târzie este presupusă aici pe baza materialului tegular
care constă în ştampile ale legiunii a VII-a Claudia, în special cele cu legenda LEG(IO)
VII CL(AUDIA) C(UPPIS), una însoţită de o pasăre redată schematic (signum legionis ? -
IDR, III/1, p. 50, nr. 22). Ştampila denotă detaşarea de la Cuppae (Golubac) la Pojejena a
unei unităţi militare aparţinând legiunii a VII-a Claudia. La acestea se adaugă şi ştampile
ale legiunii a IV-a Flavia. Este de reţinut de asemenea intensa circulaţie monetară din zonă:
un tezaur monetar ce se întinde de la Constantin cel Mare la Iulian Apostatul.
Probabil căutarea pe teren a fortificaţiei târzii este zadarnică: în această perioadă s-a folosit
în continuare vechiul castru care se afla într-o stare bună şi ca atare nu se impunea o nouă
construcţie. Descoperirea cărămizilor ştampilate în ruinele castrului pledează în favoarea
acestei ipoteze. De altfel, problema ridicată de N. Gudea (Banatica, III, 1975, p. 340)
privitoare la utilitatea castrului de la Pojejena în perioada provinciei Dacia este firească.
Din punct de vedere strategic un punct fortificat la Pojejena ar fi mult mai plauzibil în
epoca romană târzie, ca un pandant nord-dunărean al cetăţii Pincum (Veliko Grădi×te),
dependent militar de Cuppae. A fost distrusă cândva după anul 363 (vezi circulaţia
monetară).
N. Gudea, I. Uzum, în Banatica, II, 1973, p. 85-95;
E. Chirilă, N. Gudea, I. Stratan, op. cit., p. 74, nr. 36 (cu bibliografia);
N. Gudea, în Banatica, III, 1975, p. 333-343;
IGLR, p. 371-372;
IDR, III/1, p. 39-52;
D. Benea, Din istoria militară a Moesiei Superior şi a Daciei, p. 98;
Idem, Dacia sud-vestică ..., p. 74.
9. Moldova Veche este un sat al comunei Moldova Nouă, judeţul Caraş Severin. Mate-
rialul epigrafic şi tegular (vezi IDR, III/1, p. 52-55) atestă existenţa unui punct militar care
supraveghea exploatările miniere şi instalaţiile portuare. Pentru subiectul abordat prezintă
un mare interes aşezarea romană târzie din punctul “Vinograda” (O. Bozu, G. El Susi, în
Banatica, IX, 1987, p. 239-269), precum şi faptul că la tezaurele monetare din sec. al IV-
lea cunoscute (E. Chirilă, N. Gudea, I. Stratan, Trei tezaure ..., p. 68, nr. 11-12), se adaugă
un mare număr de monede descoperite izolat.
Probabil că urmele fortificaţiei nedescoperite încă, se află undeva sub construcţiile
moderne din zona portului (N. Gudea, în Drobeta, V, 1982, p. 107, nr. 19). L. Böhm a
identificat aici un castru a cărui existenţă nu a fost acceptată însă de către Dumitru Tudor.
În legătură cu numărul mare de descope-riri monetare de secol IV din această zonă şi din
întreg Banatul în general (E. Chirilă, N. Gudea, I. Stratan, op. cit., p. 66-75), s-a conclus
apartenenţa Banatului la Imperiu în această perioadă. În comparaţie cu descoperirile din
provinciile învecinate, în contextul unui comerţ strict controlat la frontiere, sigur că
materialul monetar de epocă târzie descoperit în Banat susţine acest fapt. Dacă se ia în
calcul şi numărul relativ mare de fortificaţii, atunci Banatul reprezintă mai mult decât un
”cap de pod” al Imperiului. Revenind la Moldova Veche, sfârşitul stăpânirii romane aici ar
putea fi căutat în urma evenimentelor din anii 378-379.
D. Tudor, OrTgSate, p. 61-63, 65, 66, 70;
M. Macrea, Viaţa în Dacia romană, Buc. 1969, p. 229;
E. Chirilă, N. Gudea, I. Stratan, Trei tezaure..., p. 68, nr. 11-12;
TIR, L34, p. 81;
IDR, III/1, p. 52-55;
O. Bozu, G. El Susi, în Banatica, IX, 1987, p. 239-269;
D. Benea, Dacia sud-vestică..., p. 74-75.
10. Gornea; o fortificaţie de tip quadriburgium în punctul “Cetate” a fost cercetată

sistematic de către N. Gudea între anii 1968-1970. Constituia un avanpost nord-dunărean
al cetăţii de la Novae (Cesava) şi avea un plan pătrat cu laturile de 41,50 m orientate pe
direcţia punctelor cardinale. Zidurile au fost construite în tehnica opus mixtum din piatră
de carieră, alternând cu rânduri de cărămizi pentru nivelare. Grosimea zidurilor nu este
aceeaşi peste tot, variind între 1,30 m, 1,50 m, 1,70 m. Fundaţia a fost realizată din piatră
cu mortar având o grosime de 1,80 - 2,10 m. Turnurile de colţ sunt pătrate (9,20 x 9,20m),
ieşite în exterior, fapt caracteristic fortificaţiilor de acest gen. Poarta a fost identificată pe
latura de sud a fortificaţiei, are o deschidere de 5,55 m şi este flancată de două turnuri
dreptunghiulare (9 x 3,50 m). Nu s-a sesizat existenţa unor elemente externe de apărare.
Inventarul arheologic constă în ceramică, arme, unelte, monede, ş. a. Ridicarea fortificaţiei
s-a făcut în timpul lui Diocleţian, cel mai probabil între anii 294-300 (cf. N. Gudea) sau al
lui Constantin cel Mare, la începutul sec. al IV-lea (cf. D. Benea). În privinţa momentului
distrugerii nu există divergenţe, acest fapt petrecându-se la sfârşitul sec. al IV-lea în
contextul tulburărilor provocate de raidurile goţilor şi hunilor(circulaţia monetară se
încheie la Arcadius).
N. Gudea, Gornea. Aşezări de epocă romană şi romană târzie, Reşiţa, 1977;
11. ContraRegina; existenţa acestei fortificaţii este atestată de Notitia Dignitatum (XL, 21),
dar până în prezent nu a fost localizată pe teren. Din titulatură reiese că reprezenta în sec.
al IV-lea un cap de pod al unei alte fortificaţii - Regina - situate pe malul sudic al Dunării,
şi aceasta nelocalizată. Faptul că este amintită de Notitia Dignitatum sugerează că
distrugerea sa trebuie să fi survenit după anul 395, probabil la începutul sec. al V-lea.
Notitia Dignitatum, XL, 21;
D. Benea, Din istoria militară a Moesiei Superior şi a Daciei, Cluj, 1983, p. 193.
12. Sviniţa, reprezintă un bastion transdanubian al fortificaţiei de la Boljetin. În punctul

“Rejişte” a fost identificat prin sondaje arheologice un turn de observaţie din sec. al IV-lea,
împreună cu ştampile ale legiunii a VII-a Claudia. Stampila tegulară care îl atestă pe
Hermogenes, praepositus ripae, demonstrează apartenenţa malului stâng al Dunării la
Imperiul roman. Cât priveşte termenul Partcit, acesta ar putea fi interpretat ca part(is)
cit(erioris).
În punctul “Tricule” s-au aflat materiale de epocă romană împreună cu vestigii medievale
şi moderne; reţine atenţia o cărămidă cu ştampila DRPDIERNA. Existenţa unui punct
militar la “Tricule” nu se poate susţine deocamdată cu argumente, exceptând cărămida
ştampilată de mai sus.
Pentru distrugerea (abandonarea) Sviniţei este dificil de precizat data la care a avut loc
acest eveniment. Dacă fortificaţia de la Boljetin de care depindea din punct de vedere
militar este devastată de huni la începutul sec. al V-lea, atunci nici Sviniţa nu avea cum să
reziste după această dată. Pentru o datare mai strânsă trebuie ţinut cont de faptul că Gornea
şi Orşova care încadrau geografic Sviniţa la vest şi la est, sunt lichidate la sfârşitul sec. al
IV-lea - începutul sec. al V-lea.
TIR, L 34, p. 108;
N. Gudea, în ActaMN, VII, 1970, p. 555-559;
idem, în Tibiscus, III, 1974, p. 141-146;
IDR, III/1, p. 61-62(cu bibliografia);
IGLR, p. 365-367;
A. Corvătescu, Al. Rădulescu, în Tibiscus V, 1979, p. 171, fig. 4.
13. Dubova; aşezare romană situată pe malul stâng al Dunării, vis-ŕ-vis de fortificaţia de la
Hajduéka Vodenica. Carămizile cu ştampila DRPDIERNA, descoperite în peştera
Veterani, ar putea să postuleze existenţa în această localitate a unui punct militar roman
neidentificat până în prezent.
În peştera Cuina Turcului au fost descoperite obiecte de epocă romană târzie (ceramică,
monede). Şi existenţa unui eventual turn sau burgus este plauzibilă. Având în vedere faptul
că avem de-a face cu o aşezare romană civilă, poate ar trebui luată în discuţie posibilitatea
transformării ei în punct fortificat în contextul militarizării generale a provinciilor limitrofe
în sec. al IV-lea. Faptul acesta a fost demonstrat deja pentru provincia Scythia (R. Vulpe,
HAD, p. 171; Al. Suceveanu, VEDR, p. 71, nota 502). În ce măsură Dubova se supune
acestei posibilităţi rămâne de precizat prin prisma unor cercetări viitoare. Până atunci
siturile arheologice de pe raza acestei localităţi se datează larg în sec. II-IV.
TIR, L 34, p. 56;
IGLR, p. 364-365;
D. Benea, în ActaMN, XIII, 1976, p. 205 şi urm.;
IDR, III/1, p. 63.
14. Dierna (Orşova); o fortificaţie de tip quadriburgium, înregistrată întocmai de către

Marsigli, a fost ridicată aici în timpul lui Diocleţian; în prezent se află sub apele lacului de
acumulare al hidrocentralei Porţile de Fier I. Cercetată sistematic de către un colectiv de
arheologi în perioada 1966-1971, fortificaţia era de formă pătrată cu dimensiunile de cca.
34 x 35 m (cf. D. Benea) sau 35 x 36 m (cf. N. Gudea). Laturile sunt orientate pe direcţia
celor patru puncte cardinale, iar turnurile de colţ sunt de formă pătrată (9 x 9 m), mult
ieşite în afara incintei. Zidurile au fost construite în tehnica specifică: piatră alternând cu
rânduri de cărămizi şi au o grosime de 2,10 m. Nu s-au constatat elemente externe de
apărare. Poarta cetăţii care se afla probabil pe latura sudică nu a putut fi pusă în evidenţă;
în schimb a fost sesizată o prelungire a fortificaţiei cu încă cca. 30 m pe latura de est.
Inventarul arheologic din cadrul fortificaţiei constă în ceramică, arme, ţigle şi cărămizi
ştampilate, monede ş. a. De reţinut sunt şi cele două tezaure monetare de 730, respectiv
1222 piese, descoperite pe teritoriul Orşovei vechi, datate în sec. al IV-lea, precum şi
descoperirile izolate.
Importanţa excepţională a fortificaţiei de la Dierna este dată de situarea sa la vărsarea
Cernei în Dunăre, unde putea stopa eventualele pătrunderi în Imperiu prin vadul de aici.
Susţinută de pe malul sudic de fortificaţia de la Transdierna, se pare însă că nu era
dependentă de aceasta, ci invers. Posesoare a unei officine militare proprii, Dierna nu putea
constitui un simplu apendice nord-dunărean al Imperiului. Cărămizile ştampilate cu sigla
DRPDIERNA se găsesc răspândite pe un mare areal atât la nordul cât şi la sudul Dunării.
Alte ştampile: (LEGIO) XIII (GEMINA), LEG(IO) XIII R(ATIARIA), DARDIANA,
DIERTRA, LVM, LEG(IO) IIII FL(AVIA). Interpretarea ştampilei LEG XIII GPS ca
LEG(IO) XIII G(EMINA) P(ARS) S(UPERIOR) atestă din nou în mod oficial stăpânirea
Imperiului asupra malului nordic al Dunării. Situaţia este similară cu cea de la Sviniţa, cu
specificarea că acolo P(ARS) S(UPERIOR) este numită pro-babil PARS ULTERIOR.
Aşezarea civilă din vecinătatea fortificaţiei a fost pusă în evidenţă în două mari zone de
locuire, iar stratigrafic au fost sesizate două niveluri, unul roman, iar celălalt roman târziu
(D. Benea, în Banatica, III, 1975, p. 91-98).
Aşa cum s-a arătat (O. Toropu) identitatea Dierna-Zernes nu este dovedită de nimic, mai
mult, localitatea Zernes este plasată de către Procopius (De Aedificiis, IV, 6, 5) la sudul
Dunării.
Fortificaţia de la Dierna prezintă în epoca romană târzie două faze, prima datând din
perioada tetrarhiei, secunda din cea constanti-niană. Distrugerea sa a survenit la sfârşitul
sec. al IV-lea (N. Gudea) sau începutul sec. al V-lea (D. Benea); circulaţia monetară se
întrerupe după această dată. În tot cazul, distrugerea a fost definitivă şi, în pofida faptului
că o refacere a sa în sec. al VI-lea ar fi plauzibilă, totuşi săpăturile arheologice n-au pus în
evidenţă un nivel aparţinând acestei perioade (O. Toropu, Romanitatea..., p. 36, nota 143).
Ptolemeu, III, 8, 10;
Tabula Peutingeriana, L 15, 8, 9;
TIR, L34, p. 53 (cu bibliografia);
N. Gudea, în Actes Mamaia 1972, p. 177;
E. Bujor, în In memoriam Constantini Daicovici, Cluj, 1974, p. 59-63;
E. Chirilă, N. Gudea, I. Stratan, Trei tezaure..., p. 15 şi urm.;
D. Benea, în ActaMN, XIII, 1976, p. 205-212;
IGLR, p. 359-362;
O. Toropu, Romanitatea..., p. 36;
IDR, III/1, p. 63-76;
N. Gudea, în SMMIM, 10, 1977, p. 47 şi urm.;
Idem, în Drobeta, V, 1982, p. 109;
Comori arheologice..., p. 155-163;
15. Praetorium (Mehadia); castru roman (142 x 116 m) cu ziduri groase de 1,30 m şi

aşezare civilă care îşi continuă existenţa şi în sec. al IV-lea. Este situat la 30 de km nord de
Orşova şi pare a fi un avanpost al acesteia. Marsigli a înregistrat aici un quadriburgium cu
turnuri rotunde la colţuri ieşite în afara incintei, în prezent neidentificat pe teren sau
identificabil în măsura în care vechiul castru a fost refăcut sub această formă în timpul lui
Constantin cel Mare.
M. Macrea a constatat în timpul săpăturilor arheologice refaceri datând dintr-o perioadă
târzie pe întreg spaţiul castrului (porţi, turnuri, clădiri interioare), iar inventarul arheologic
(ceramică, monede, cărămizi) confirmă acest lucru. Refacerea castrului s-a efectuat de
către soldaţii unei vexilaţii a legiunii a XIII-a Gemina singuri ori în asociere cu alţii,
aparţinând legiunii a V-a Macedonica, după cum reiese din ştampilele cărămizilor
descoperite.
Încetarea folosirii castrului în sec. al IV-lea este dificil de precizat; în tot cazul este greu de
crezut că putea să reziste evenimentelor din anii 378-379.
Identificarea numelui antic al castrului de la Mehadia a oscilat între Praetorium şi Ad
mediam. Decisivă în această direcţie este opinia lui I. I. Russu, care a localizat Ad Mediam
la Băile Herculane şi Praetorium la Mehadia, prima depinzând din punct de vedere
administrativ de ultima (IDR, III/1, p. 76). În legătură cu această problemă ar mai fi de
reţinut descoperirea unei cărămizi cu ştampila legiunii a XIII-a Gemina la Băile Herculane,
datând din perioada romană târzie.
Tabula Peutingeriana, VII, 4-5;
M. Macrea, în Studii, II, 1949, 1, p. 139-141;
Idem, în Dacia, NS, I, 1958, p. 208;
IDR, III/1, p. 100-120;
D. Protase, PC, p. 93;
M. Macrea, N. Gudea, I. Moţu, Praetorium. Castrul şi aşezarea romană de la Mehadia,
Buc. 1933.
16. Ducepratum (Ada-Kaleh). Insula cu acest nume era situată în mijlocul Dunării în

dreptul gurii de vărsare a pârâului Bahna. Pe această insulă Marsigli a cercetat o fortificaţie
pătrată cu turnuri rotunde la colţuri (qua-driburgium), înregistrând-o în însemnările sale.
Din punct de vedere strategic, Ducepratum-Ada-Kaleh bloca pătrunderea la sudul Dunării
a unor invazii barbare prin acest vad; în acest scop era susţinută pe malul sudic al fluviului
de două castele ridicate la Sip (Caput Bovis).
Identificarea cu Ducepratum (Procopius, De Aedificiis, IV, 6) se datorează arheologului
sârb V. Kondić care, traducând toponimul drept “Păşunile comandantului”, consideră că
insula Ada-Kaleh a putut servi acestui scop, atât în sec. al IV-lea, cât şi în sec. al VI-lea.
Opinia sa a fost acceptată şi de către M. Gara×anin; de altfel identificările Ada - Kaleh -
Ducepratum şi Sip-Caput Bovis sunt singurele plauzibile pentru a adapta notiţele lui
Procopius la situaţia de pe teren pentru acest sector al Dunării. Nu se poate preciza în ce
perioadă a fost construită fortificaţia Ducepratum; planul ridicat de către Marsigli ar putea
indica epoca tetrarhiei.
Distrugerea sa trebuie să fi avut loc cel mai probabil la începutul sec. al V-lea sub impactul
invaziilor hunice. În tot cazul ea a fost refăcută în perioada Anastasius - Iustinian, căci
Procopius o înregistrează printre fortificaţiile acestei perioade.
În prezent insula Ada-Kaleh se află sub apele Dunării, fără să fi fost cercetată arheologic.
Procopius, De Aedificiis, IV, 6;
V. Kondić, în Starinar, XLIII-XLIV, 1992-1993, p. 49-52;
M. Gara×anin, în Starinar, XLV-XLVI, 1994-1995, p. 35-39.
17. Transdiana (Insula Banului); identificarea irevocabilă făcută de V. Kondić conform
căreia la Karata× se localizează Statio cataractarum Diana, a dezlegat una dintre cele mai
mari controverse ale limesului din zona Porţilor de Fier. Continuându-şi cercetările pe
marginea notiţelor lui Procopius, V. Kondić a putut conclude mai departe că Transdiana
(De Aedif., IV, 4) se află în faţa Karata×-ului de astăzi, unde fusese ridicată cândva
fortăreaţa Diana. Singurul punct întărit situat vis-ŕ-vis de Karata× este Insula Banului.
Tandemul Diana-Transdiana îşi găseşte multe analogii pe limesul Dunării de Jos, des-pre
unul amintit deja: Dierna-Transdierna, iar despre altele voi vorbi mai jos. Prepoziţia
“trans” separa în cazul de faţă fortificaţia secundară de cea principală situată peste fluviu.
O situaţie asemănătoare avem şi în cazul toponimelor de forma “contra” (Contra Margum,
Contra Regina).
Fortificaţia de pe Insula Banului a fost înregistrată de către Marsigli şi apoi de către
Kanitz. Primele cercetări sistematice au fost iniţiate de Al. Bărcăcilă, însă acestea nu au
fost publicate. Începând cu anul 1965 cercetările au fost reluate de către M. Davidescu,
care a publicat primele date concrete despre fortificaţie.
De formă triunghiulară cu două laturi măsurând 108 şi respectiv 98 m, cetatea avea
turnurile de colţ rotunde, ieşite în afara incintei. Zidurile au fost construite în tehnica opus
mixtum şi au o grosime în fundaţie de 1,50 - 1,65 m. Autorul săpăturilor a sesizat existenţa
unor contraforturi de susţinere a zidurilor incintei precum şi a unui şanţ de apărare dinspre
partea de est a fortificaţiei, lucru curios, ştiut fiind faptul că, de regulă, fortificaţiilor
romane târzii le lipsesc elementele externe de apărare.
În vecinătate au fost depistate două cuptoare de ars cărămidă şi o necropolă; despre ultima
nu se cunosc prea multe. Ridicarea fortificaţiei s-a făcut cel mai probabil în timpul
tetrarhiei, iar singura analogie de pe această porţiune de limes se găseşte la Bo×man (Ad
Scrofulas). Prima fază de existenţă a cetăţii se încheie la începutul sec. al V-lea, mai ales
dacă ţinem cont de faptul că Diana-Karata× este lichidată de huni la mijlocul acestui veac.
O a doua fază datează din sec. al VI-lea, când fortificaţia fusese refăcută. Postularea
existenţei fortificaţiei, fără întreruperi de-a lungul întregului secol al V-lea (M. Davidescu),
este dificil de acceptat.
M. Davidescu, Drobeta, Craiova, 1980, p. 206-216;
Idem, Hinova..., p. 94-103;
V. Kondić, în Starinar, XLIII-XLIV, 1992-1993, p. 49-52.
18. Drobeta-Theodora; situată la nord de Dunăre faţă în faţă cu Pontes-Transdrobeta de pe

malul sudic, proteja capul nordic al podului roman de piatră ridicat între cele două războaie
dacice de către împăratul Traian. Cele două fortificaţii formau un cuplu de cetăţi ce
asigurau paza acestui vad al fluviului. Toponimul Drobeta a fost primul şi se pare cel mai
uzitat pentru castrul şi aşezarea civilă de la Turnu Severin. Izvoarele literare, inscripţiile în
piatră şi tegulare îl atestă sub formele de Drubetis-Drubeta-Drobeta. Cât priveşte cealaltă
denumire, Theodora, ea este atestată numai de Procopius (De Aedif., IV, 6, 15) şi a fost
considerată de cei mai mulţi istorici drept o creaţie a împăratului Iustinian în cinstea soţiei
sale. O altă posibilitate a fost studiată de către M. Mirković (Rimski gradovi na Dunavu u
Gornjoi Meziji, Belgrad, 1968, p. 114), se pare mult mai pertinentă (M. Gara×anin, în
Starinar, XLV-XLVI, 1994-1995, p. 38) şi acreditează provenienţa toponimului Theodora
de la soţia lui Constantin cel Mare. Acest toponim ar fi fost aplicat nu întregului oraş, ci
numai unui cartier al său.
Dacă în sec. al IV-lea au funcţionat ambele denumiri, nu acelaşi lucru se poate spune şi
pentru sec. al VI-lea când se pare că a fost utilizată numai denumirea de Theodora.
Ridicat de către împăratul Traian, castrul de piatră de la Drobeta (137 x 123 m) a fost
cercetat ştiinţific pentru prima dată de către Marsigli care a ridicat planul castrului şi al
aşezării civile de aici. Mai departe, cu deosebire de la sfârşitul sec. al XIX-lea, ruinele de
la Drobeta au fost investigate în nenumărate rânduri (istoricul cercetărilor la M. Davidescu,
Drobeta, p. 12 şi urm.; M. Zahariade, în ActaMN, 34, I, p. 167).
Iniţial castrul de la Drobeta a avut formă dreptunghiulară, suferind de-a lungul timpului
modificări substanţiale, după cum voi releva mai jos. şinând cont de stratigrafie, de
aspectele fortificaţiei, precum şi de circulaţia monetară, ar putea fi vorba de cinci faze de
construcţie:
1. - Traian - Hadrian;
2. - mijlocul sec. al III-lea;
3. - sfârşitul sec. al III-lea (Diocleţian);
4. - sec. al IV-lea până la începutul sec. al V-lea;
5. - Anastasius - Iustinian.
La mijlocul sec. al III-lea, în timpul împăraţilor Filip Arabul sau Gallienus, cohors I
sagittariorum reconstruieşte odată cu thermele şi castrul care suferise distrugeri în urma
războiului carpic din anii 245-247. Sunt operate refaceri la turnuri, porţi şi curtine. În
interior principia aparţinând primei faze este înlocuită de un edificiu basilical cu trei nave.
În faza a treia este refăcută în totalitate incinta castrului care păstrează în continuare
vechea formă şi dimensiunile; de remarcat apariţia turnurilor de colţ în formă de arc de
cerc, ieşite în exterior, deşi acestea ar putea aparţine, totuşi, sec. al IV-lea. Porţii de sud i s-
au ataşat două turnuri rotunjite pe o latură şi la fel ieşite în exterior. Alte turnuri de formă
dreptunghiulară blocau porţile de nord, vest şi est, accesul făcându-se numai pe poarta
sudică. Faza a patra, pe lângă îngroşarea şi înălţarea zidurilor incintei, modifică substanţial
interiorul castrului: este ridicat un edificiu în formă de cruce dreaptă compus din 78 de
încăperi de formă pătrată cu ziduri groase de 0,65 m, construite în tehnica opus mixtum.
Fiecare cameră avea câte o ieşire la strada dinspre interiorul pavilioanelor.
Cele 78 de camere erau distribuite astfel: 42 în praetentura şi 36 în raetentura şi erau
utilizate pentru găzduirea celor două unităţi menţionate de Notitia Dignitatum (XLII,16;
XLII,24), cuneus equitum Dalmatarum Divitensium şi respectiv auxilium primorum
Daciscorum (M. Zahariade, loc. cit.).
Distrugerea castrului de la Drobeta a survenit în prima jumătate a sec. al V-lea şi trebuie
pusă pe seama hunilor, ocazie cu care denumirea Drobeta a fost abandonată. Monedele
circulă până la împăratul Arcadius confirmând momentul distrugerii.
O nouă refacere are loc în perioada Anastasius - Iustinian, când asistăm la reluarea
circulaţiei monetare. Publicarea materialului numismatic de la Drobeta ar putea contribui
esenţial la reconstituirea unor momente importante din istoria castrului; de pildă lipsa
monedelor din timpul împăratului Theodosius I, care dacă se va dovedi reală în cele din
urmă, ar putea ilustra o perioadă critică din viaţa Drobetei.
Ptolemeu, Geographia, III, 8;
Tabula Peutingeriana, VII, 4;
Notitia Dignitatum, XLII, 16, 24;
Procopius, De Aedificiis, IV, 6, 15;
M. Davidescu, Drobeta, Craiova 1980 (cu bibliografia);
M. Zahariade, în ActaMN, 34, I, 1997, p. 167-182 (cu bibliografia);
O. Toropu, Romanitatea..., p. 13 şi urm., 209-211;
IGLR, p. 352-358;
IDR, II, p. 17-75;
M. Gara×anin, în Starinar, XLV-XLVI, 1994-1995, p. 35-39;
19. Puţinei; o fortificaţie romană târzie a fost ridicată în această localitate, situată la 7 km
nord de Drobeta. Avea forma dreptunghiulară (100 x 40 m), laturile orientate pe direcţia
punctelor cardinale, cu turnuri pătrate (7 x 7 m) de colţ ieşite în exterior. Zidurile groase de
1,60 - 1,75 m, au fost construite în tehnica opus mixtum.
Fortificaţia a fost sondată arheologic în anul 1968 cu rezultate modeste; se pare că
suprapune o aşezare romană din sec. II-III. Ceramica, puţinele monede şi o fibulă cu capete
în formă de ceapă atestă utilizarea cetăţii în sec. al IV-lea. La 50 de m de zidul de incintă
nordic a fost surprins un şanţ de apărare care este posibil să fi fost săpat în timpul cât a
funcţionat aşezarea.
Funcţionând ca un punct înaintat al castrului de la Drobeta pentru a bara accesul dinspre
pasul Vâlcan, fortificaţia de la Puţinei nu se poate data în epoca tetrarhiei aşa cum s-a su-
bliniat, ci mai degrabă în epoca lui Constantin cel Mare când asistăm la extinderea
stăpânirii romane târzii la nordul Dunării. Dimensiunile sale relativ mari nu se pot explica
decât prin necesitatea adaptării construcţiei la forma alungită a platoului natural pe care a
fost ridicată. Nu au fost descoperite documente epigrafice şi în general stadiul
cunoştinţelor despre fortificaţia de la Puţinei este sărac. Devierea pârâului Pleşuva,
spolierea pietrei de către localnici, căutătorii de comori şi construcţiile moderne au
contribuit şi mai contribuie la starea destul de precară a fortificaţiei. Sfârşitul său nu poate
data mult după anul 378.
N. Gudea, în Actes Mamaia 1972, p. 178-180;
Idem, în Drobeta, V, 1982, p. 110;
D. Benea, în SMMIM, 10, 1977, p. 178-180;
D. Tudor, OR4, p. 290-292;
M. Davidescu, Hinova, p. 103-105;
D. Benea, Dacia sud-vestică...,p. 106-107.
20. Hinova; fortificaţie de tip quadriburgium (45,85 x 39,80 m) ridicată pe prima terasă a
Dunării. Săpaturile arheologice din anii 1976-1982 (M. Davidescu) au scos la iveală ziduri
groase de 1,40 - 1,50 m. Cele patru turnuri de colţ sunt de formă aproximativ pătrată (3,70
x 3,95 m), ieşite în exterior. Poarta, flancată de două turnuri dreptunghiulare, a fost
identificată pe latura de sud a fortificaţiei, având o deschidere de 3,65 m. Al şaptelea turn a
fost descoperit pe mijlocul zidului de incintă nordic. În interiorul fortificaţiei, de-a lungul
incintei, la 3,60 - 3,80 m de aceasta, a fost dezvelit un al doilea zid cu temelia din piatră şi
elevaţia din cărămidă, care reprezintă urmele unor cazărmi destinate soldaţilor din
garnizoană. Construcţia de formă dreptunghiulară, situată la 2,5 m în faţa turnului de
mijloc de pe latura nordică, a fost identificată ipotetic cu locuinţa comandantului.
Inventarul arheologic este foarte bogat şi o atenţie specială merită circulaţia monetară, care
a fost sistematizată în mai multe etape: prima tetrarhie, Constantin cel Mare, fiii acestuia,
346-361, Valentinian - Valens, 378-383 şi, în sfârşit, Theodosius - Arcadius. Dintre acestea
cea mai importantă corespunde perioadei Valentinian - Valens, când la Hinova se
înregistrează afluxul maxim de monedă şi care coincide cu măsurile luate în această vreme
de autorităţile romane pentru întărirea limesului dunărean. Elocvent în acest sens este
ordinul dat la 14 iunie 365 lui Taudomedes, dux limitis Daciae Ripensis din partea celor
doi împăraţi (Codex Theodosianus, 15, 1, 13), în care se prevedea expres restaurarea
fortificaţiilor de graniţă ruinate de timp sau afectate de invaziile barbare. După anul 378
circulaţia monetară scade drastic, pentru ca la începutul sec. al V-lea să înceteze cu totul.
Materialul numismatic reflectă foarte bine situaţia fortificaţiei de la Hinova. Ridicată în
epoca primei tetrarhii (294-296 ?) cetatea cunoaşte o primă distrugere în anii 378-379.
Refăcută ulterior, va fi lichidată la începutul sec. al V-lea de către huni; prezenţa acestora
la Hinova este confirmată de un fragment de cazan hunic descoperit aici.
Comori arheologice..., p. 173-176;
M. Davidescu, Cetatea romană de la Hinova, Buc., 1989;
D. Benea, Dacia sud-vestică..., 107-111.
21. Tismana-Batoţi; o fortificaţie romană târzie este cunoscută pe raza acestei localităţi în
punctul “Cetăţuia”, din păcate distrusă în totalitate de apele Dunării. Planul prezentat de D.
Tudor indică o cetate de formă patrulateră. Se mai cunoaşte faptul că avea zidurile
construite din piatră şi cărămidă. De aici ar putea reieşi că ridicarea fortificaţiei s-a făcut în
perioada primei tetrarhii. Nu există un reper cronologic pentru indicarea momentului ei de
sfârşit. Nefiind susţinută pe malul sudic al Dunării de nici o fortificaţie, este greu de crezut,
totuşi, că Tismana-Batoţi ar fi supravieţuit şocului gotic din anii 378-379.
D. Tudor, OR4, p. 365;
M. Davidescu, Hinova, p. 106.
22. Izvorul Frumos; fortificaţie romană târzie, distrusă de Dunăre, actualmente acoperită
de apele lacului de acumulare al hidrocentralei Porţile de Fier II. Din planul ridicat de P.
Polonic reiese că era de formă patrulateră. S-a putut constata că zidurile fuseseră realizate
din piatră alternând cu şiruri de cărămizi pentru nivelare. Mai deţinem informaţia că unele
monede descoperite aici datează din timpul împăratului Constans. În epocă, Izvorul
Frumos reprezenta un cap de pod transdanubian al fortificaţiei de la Egeta (Brza Palanka),
unde staţionau importante efective militare de uscat şi navale. Conform tehnicii de
construcţie se poate aprecia că şi fortificaţia de la Izvorul Frumos este o creaţie a primei
tetrarhii. Momentul distrugerii sale nu poate fi precizat.
M. Davidescu, Hinova, p. 106-107.
23. Ostrovul Mare; pe insula cu acest nume au fost semnalate situri arheologice aparţinând
mai multor epoci. Pentru subiectul abordat aici interesează o inscripţie fragmentară (IDR,
II, p. 80, nr.138), monedele din sec. al IV-lea, precum şi urmele unor construcţii,
menţionate de Al. Bărcăcilă, care aparţin unei fortificaţii. Datarea târzie a cărămizii cu
ştampila [CO]H(ORS) VIII descoperită în vecinătate la Balta Verde (IDR, II, p. 80, nr.140)
este incertă (C. C. Petolescu, în SCIVA, 4, 32, 1981, p. 602, nr.29).
Lucrările de amenajare pentru realizarea hidrocentralei Porţile de Fier au prilejuit
descoperirea unui port al cărui debarcader din bârne de lemn s-a conservat foarte bine în
nisipul insulei. Fragmentele de zidărie au în compoziţie piatră, cărămizi şi mortar de var,
fiind datate în sec. al IV-lea. Reluând cercetările în 1981, M. Davidescu a depistat
fortificaţia care era situată vis-ŕ-vis de Mihailovac, din Serbia. Săpăturile arheologice au
pus în evidenţă numai o porţiune din zidul (gros de 2,80 m) de incintă estic, lungă de 23,50
m, construită din piatră de râu, blocuri ecarisate de calcar şi cărămidă. La extremitatea
nordică a zidului se află un turn de formă circulară cu diametrul interior de 3,50 m, iar în
capătul sudic se găseşte un alt turn de formă dreptun-ghiulară în interior (4,05 x 3,45 m).
Acesta din urmă este ascuţit pe latura dinspre est, având o formă pentagonală la exterior.
Ambele turnuri sunt ieşite în afara incintei. O poartă cu deschiderea de 3,27 m a fost
identificată la 8,50 m de turnul nordic; ea a fost blocată cu un turn exterior de formă
dreptunghiulară.
Negăsirea celorlalte laturi, de nord, sud şi vest, l-a determinat pe autorul săpăturilor să
conchidă că fortificaţia nu a fost terminată, deşi remarcase că există indicii de distrugere
organizată a incintei prin scoaterea pietrei pe toată lungimea zidului. M. Davidescu a datat
fortificaţia de pe Ostrovul Mare în vremea lui Iustinian, crezând că există încă una de secol
al IV-lea, pe care nu a descoperit-o încă. Faţă de cele expuse mai sus sunt de făcut câteva
observaţii.
Mai întâi că zidul dezvelit reprezintă doar o porţiune din latura estică a fortificaţiei, care
trebuie să se fi continuat spre sud după cum sugerează planul construcţiei, căci dincolo de
turnul sudic se observă lesne o prelungire a zidului. În acest caz turnul pentagonal nu mai
este unul de colţ, ci unul intermediar. Apoi amplasarea porţii la distanţe diferite faţă de
turnurile de colţ este un fapt neobişnuit, iar blocarea sa cu un turn dreptunghiular nu-şi
avea rostul decât dacă fortificaţia ar fi fost mai veche şi refăcută ulterior, nicidecum
începută şi neterminată. Turnul nordic poate fi consi-derat un turn de colţ în măsura în care
pintenul de zidărie ce porneşte spre vest reprezintă mai degrabă o porţiune din latura de
nord a fortificaţiei.
S-ar putea trage concluzia că pe Ostrovul Mare a existat o fortificaţie ridicată cândva în
timpul lui Diocleţian sau al lui Constantin cel Mare, fază căreia îi aparţine poarta de pe
latura estică. Cât va fi rezistat este greu de spus; moneda de la Valens, descoperită în
săpături (Hinova..., p. 116), precum şi cea de la Valentinian (Trei tezaure..., p. 74, nr.32),
ar putea sugera că fortificaţia a rămas în picioare măcar până în această vreme.
Revenirea stăpânirii romane pe graniţa nordică a Daciei Ripensis, începând cu împăratul
Anastasius, a impus refacerea fortificaţiei; acum s-a procedat la blocarea porţii şi a fost
ridicat turnul circular din colţul de nord-est.
Al. Bărcăcilă, în SCN, I, 1957, p. 419;
D. Tudor, OR4, p. 220-221;
M. Davidescu, Hinova..., p. 107-117.
24. Izvoarele; situată pe malul stâng al Dunării faţă în faţă cu Aquae (Negotin), fortificaţia
de la Izvoarele a fost identificată pentru prima dată de către Gr. Tocilescu şi P. Polonic.
Conform descrierii făcute, avea forma pătrată (100 x 100 m), turnuri de colţ, val şi şanţ de
apărare. În vecinătate se găseşte o necropolă şi o aşezare civilă.
Săpăturile lui M. Davidescu, începute în 1968, au evidenţiat existenţa unui zid de incintă,
cel sudic, pe o mică porţiune lungă de 4,80 m, având grosimea de 1,55 m. Blocurile de
piatră ecarisată, precum şi un contrafort de formă dreptunghiulară sugerează o construcţie
îngrijită. Din păcate spolierea pietrei de către localnici şi construcţiile moderne au distrus
fortificaţia aproape în totalitate. Alte descoperiri: ceramică romană şi romană târzie,
monede din sec. al IV-lea şi al VI-lea, o fibulă ce capetele în formă de bulbi de ceapă, o
fibulă digitată, cărămizi, ş. a.
Momentul ridicării fortificaţiei trebuie căutat probabil în vremea lui Constantin cel Mare,
idee susţinută de dimensiunile relativ mari. Pentru stabilirea datei când a fost distrusă nu
există indicii sigure.
În pofida faptului că există unele indicii (monede, fibula digitată), fortificaţia nu a mai fost
refăcută. Cel puţin în momentul de faţă nu se poate susţine o astfel de teorie.
D. Tudor, OR4, p. 279-281;
M. Davidescu, Hinova..., p. 117-120.
25. Alba; aşezare sau fortificaţie romană târzie situată la nordul Dunării, undeva pe
teritoriul Olteniei de azi. Nu a fost localizată pe teren. Existenţa este atestată indirect prin
înregistrarea de către Notitia Dignitatum (XLII, 23) a unei fortificaţii numite Transalba
situate pe ripa sudică a Dunării, care este de asemenea nelocalizată. Opoziţia Alba-
Transalba este una obişnuită pe limesul Dunării de Jos (Diana-Transdiana, Drobeta-
Transdrobeta), prepoziţia “trans” deosebind castelul principal de cel secundar. Toponimul
Alba este unul frecvent în Imperiul Roman: Alba Longa, Alba Helviorum, Alba Fucentia.
Faptul că nu este menţionată expres de Notitia Dignitatum, care în schimb înregistrează
Transalba de la sudul Dunării, denotă faptul că Alba fusese distrusă înainte de anul 395.
Notitia Dignitatum, XLII, 23;
D. Tudor, în SCIV, XI, 2, 1960, p. 351;
M. Zahariade, în SCIV, XXVIII, 3, 1977, p. 397, nota 45.
26. Lucus/Lucum; aşezare sau fortificaţie romană târzie de pe teritoriul Olteniei de azi. A
fost dedusă din Notitia Dignitatum (XLII, 27), care menţionează pe malul drept al Dunării
fortificaţia Translucum, ambele nelocalizate pe teren. Toponimul Lucus mai poate fi
întâlnit în Galia şi Spania. Ca şi în cazul Albei, Lucus nu mai exista în anul 395 (lipseşte
din Notitia Dignitatum).
D. Tudor, în SCIV, XI, 2, 1960, p. 351;
M. Zahariade, în SCIV, XXVIII, 3, 1977, p. 397, nota 45.
27. Desa; identificarea castrului roman şi a aşezării civile se datorează lui Gr. Tocilescu şi
lui P. Polonic. Situat chiar pe malul Dunării, castrul a avut de suferit din cauza apelor
acestui fluviu. La începutul sec. al XIX-lea, când a fost descoperit, era erodat într-o
proporţie mai mare de 50%. Se mai păstra pe laturile de NV (30 m), NE (80 m) şi SE (30
m). Zidurile groase, de 1,50 – 2 m, au fost construite din piatră şi cărămidă. În 1967 O.
Toropu a localizat castrul lângă kilometrul fluvial cu numărul 767, arătând că ruinele sale
mai pot fi văzute în verile secetoase când apele fluviului scad într-o mai mare măsură.
Personal am întreprins o cercetare arheologică de suprafaţă la Desa în anul 1997. Cu
excepţia câtorva cărămizi aflate pe malul Dunării, ruinele castrului se află în întregime sub
apele fluviului. >br>La Desa au fost descoperite monede din sec. I-IV, ceramică romană
târzie, o cărămidă ştampilată cu legenda L(EGIO) XIII G(EMINA) RAT(IARIA), o acvilă
de bronz (signum militaris ?), ş. a.
Judecând după planul ridicat de Tocilescu şi Polonic, este clar că nu este vorba despre o
fortificaţie nouă; în epoca romană târzie a fost folosit în continuare vechiul castru. Aflat în
faţa Ratiariei, castrul de la Desa a fost refăcut cel mai probabil în vremea lui Constantin cel
Mare (între Filip Arabul şi Constantin cel Mare, circulaţia monetară înregistrează un
hiatus). Distrugerea bazei militare şi navale de la Ratiaria de către huni în anul 442 a atras
după sine, foarte probabil, şi lichidarea fortificaţiei de la Desa, dacă nu cumva aceasta
fusese distrusă mai înainte.
D. Tudor, în SCIV, IX, 2, 1960, p. 365;
IGLR, p. 351;
O. Toropu, Romanitatea..., p. 21-23; 34; 209;
I. Barnea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, Buc. 1982, p. 94.
28. Bistreţ; la 12 km sud de această localitate pe malul Dunării, Tocilescu şi Polonic au

identificat două castre romane, unul de pământ, celălalt din piatră. Dacă pentru primul nu
s-a stabilit încă o origine certă, nu acelaşi lucru se poate spune despre cel din piatră, a cărui
datare în sec. IV a fost dovedită. În momentul descoperirii se păstra în întregime latura
nordică lungă de 180 m şi încă 20 m din latura vestică, restul fiind erodat de apele Dunării.
Zidul avea o grosime de 2 m şi a fost realizat din blocuri de piatră şi cărămizi. Fortificaţia
era apărată de două şanţuri între care a fost ridicat un val de pământ. În vecinătate se găsea
un postament de zidărie, actualmente distrus în totalitate, care poate să fi provenit mai
degrabă de la o instalaţie portuară, decât de la un picior de pod. Această afirmaţie se
bazează pe faptul că un eventual pod din piatră ridicat la Bechet ar fi lăsat ecouri în
izvoarele literare ale vremii, cum este cazul podului de la Sucidava.
În anul 1985, când au fost întreprinse primele săpături arheologice (C. M. Vlădescu, M.
Zahariade), fortificaţia era distrusă în proporţie de 75%. S-a constatat că zidul de incintă
are de fapt grosimea de 1,60 - 1,80 m şi că fortificaţia avea doar un şanţ de apărare.
Presupusul turn nu a fost identificat, fiind probabil distrus de localnici în căutarea pietrei.
Inventarul arheologic constă în câteva monede (Constantius II, Constantius Gallus), o
cataramă de bronz, ceramică romană târzie, greutăţi din lut şi ghiulele din piatră. De la
Bistreţ provine un tezaur monetar care debutează în timpul lui Constantin cel Mare şi
sfârşeşte la Arcadius (1 AE emis între 383-385), deşi se pare că circulaţia monetară începe
mult mai devreme cu emisiuni de la Diocleţian (Protase PC, p. 180.)
Dacă turnurile de colţ erau de formă semicirculară cum presupunea D. Tudor, nu se poate
şti, în tot cazul fortificaţia romană târzie de la Bistreţ a fost ridicată în timpul lui
Constantin cel Mare ca un cap de pod al cetăţii Cebrus din Dacia Ripensis. Momentul său
de sfârşit s-ar cuveni căutat după Constantius al II-lea, poate la sfârşitul sec. al IV-lea.
O. Toropu, Romanitatea.., p. 205;
C. M. Vlădescu, M. Zahariade, în Oltenia. Studii şi comunicări, V-VI, Craiova 1986, p. 29-
40.
29. Sucidava-Sykibida, este cea mai importantă fortificaţie romană târzie de pe ripa
nordică a Dunării de Jos. Istoria sa reflectă fidel etapele prin care a trecut limesul danubian
în sec. III-VI.
Identificată prin confruntarea izvoarelor literare Notitia Dignitatum (Sucidava) şi
Procopius, De Aedificiis (Sykibida), cu inscripţia dedicată zeiţei Nemesis (IDR, II, p. 106),
fortificaţia a fost ridicată pe locul actualului sat Celei, în faţa vărsării Isker-ului în Dunăre
unde se găsea anticul Oescus. Înregistrată mai întâi de către Marsigli, Sucidava are în
palmares un număr impresionant de cercetări care au vizat atât fortificaţia, cât şi aşezarea
civilă. Cele mai importante au debutat în 1936 sub conducerea prof. D. Tudor şi au
continuat, cu unele întreruperi, până în prezent.
Cetatea, având formă poligonală neregulată, a fost ridicată pe un platou natural a cărei
înălţime permitea o bună vizibilitate. Dimensiuni: latura vestică (turnurile A-E)-126,0 5m;
latura de nord-est (turnurile E-J) - 161,15 m; latura sudică (distrusă) - ca. 160 m. Zidul de
incintă este dublu, cel interior gros de 1,60 - 1,67 m, iar cel exterior de 1,60 - 1,65 m.
Pentru realizarea sa au fost folosite diverse modalităţi de construcţie: opus incertum,
quadratum, mixtum; pe latura sudică a fortificaţiei zidul nu se mai păstrează. Săpăturile
arheologice au identificat 10 turnuri exterioare, 8 turnuri interioare, 9 curtine şi o poartă.
Se pare că nu a fost aplicat un anume standard de construcţie, întrucât turnurile au
dimensiuni şi mai ales forme diferite: arc de cerc, rectangulară neregulată, dreptunghiulară,
semicirculară, trapezoidală, pentago-nală. Poarta se afla pe latura de vest, avea o
deschidere de 2,50 m şi nu era flancată de turnuri. Cercetările extramuros au evidenţiat
două şanţuri de apărare suprapuse.
În interior, paralel cu zidul de incintă, la o distanţă de 5 – 6 m de acesta, se găseşte un şir
de stâlpi realizaţi din piatră şi cărămizi legate cu mortar în scopul de a susţine diverse
construcţii: barăci pentru soldaţi, magazii, depozite.
Au fost stabilite şase faze de construcţie ale cetăţii, cărora le corespund patru niveluri de
locuire. Primul nivel de locuire este contemporan cu prima fază de construcţie şi se
încadrează cronologic în perioada 265/274-323. Acum la Sucidava este ridicată a
fundamentis prima fortificaţie militară. Zidul de incintă interior, primul şanţ de apărare şi
poarta de vest cu canaturi aparţin acestei prime faze. Nivelului doi de locuire (324/328-
378/382) îi corespund fazele a doua şi a treia de construcţie. Faza a doua include ridicarea
incintei exterioare, al doilea şanţ de apărare, turnurile exterioare, poarta de vest cu
cataractă, reparaţii în urma războiului cu goţii din anul 323, precum şi construcţiile
interioare din care azi se mai păstrează doar acel şir de stâlpi. Corespunzând în mare parte
epocii constantiniene, de faza a doua se leagă refaceri ale zidurilor aşezării civile, ridicarea
podului ina-ugurat în anul 328, precum şi refacerea drumului (miliarium constantinian) ce
pornea de la Dunăre pe valea Oltului.
În a treia fază s-au făcut reparaţii la zidul de incintă exterior cu turnurile aferente şi au fost
ridicate turnurile interioare. Al treilea nivel de locuire (383-447) este socotit sincron cu
fazele de construcţie patru şi cinci. În faza a patra a fost reparat zidul exterior al
fortificaţiei, turnurile exterioare şi interioare, afectate probabil de tulburările gotice din anii
378-379. Faza a cincea, în contextul ameninţării hunice, rezidă în consolidarea zidurilor şi
turnurilor. Cu toate astea probabil în 447 Sucidava este distrusă de huni. Nivelul al patrulea
de locuire (498/535 - sf. sec. al VI-lea) corespunde fazei a şasea a fortificaţiei şi atestă
revenirea militară a Imperiului pe graniţa dunăreană.
Aşezarea civilă, actualmente suprapusă de satul Celei, mult anterioară fortificaţiei îşi are
începuturile în prima jumătate a sec. al II-lea. Fortificată cu şanţ de apărare, aşezarea era
înconjurată de un zid de piatră cu turnuri de colţ circulare şi turnuri mediane rectangulare
ieşite în afara curtinelor. Zidurile închideau o suprafaţă aproximativ trapezoidală cu laturile
de nord şi vest de aproximativ 500 şi respectiv 487 m. Accesul în aşezare se făcea pe două
porţi situate una pe latura nordică, cealaltă pe latura sudică. Ultimele refaceri ale zidurilor
aşezării au fost datate la începutul sec. al IV-lea.
La Sucidava, până în prezent, pe lângă mormintele sau grupurile de morminte izolate, au
fost identificate patru necropole. Numai cea de la nordul aşezării civile a fost cercetată
exhaustiv; s-a stabilit că a fost folosită în sec. II-IV.
Circulaţia monetară debutează la Sucidava cu monede emise în timpul împăratului Traian
şi se încheie într-o primă fază la Theodosius al II-lea, confirmând încetarea existenţei
fortificaţiei la mijlocul sec. al V-lea (vezi mai recent Gh. Poenaru-Bordea, în SCN, XII,
1998, p. 41-81). Jumătate din tezaurele descoperite aici sfârşesc în vremea aceluiaşi
împărat (D. Tudor, OR4, p. 118), fiind îngropate în condiţiile de nesiguranţă provocate de
raidurile hunice. Un reviriment al circulaţiei monetare se înregistrează în sec. al VI-lea,
când fortificaţia de la Sucidava se afla din nou sub stăpânirea Imperiului.
IGLR, p. 293-349;
IDR, II, p. 101-138;
V. Barbu, în SCIV, 24, 1, 1973, p. 27 şi urm.;
D. Tudor, Sucidava. Une cité daco-romaine et byzantine en Dacie, Bruxelles, 1965;
Idem, Sucidava, Buc., 1966;
Idem, Sucidava, Craiova, 1974;
O. Toropu, C. Tătulea, Sucidava-Celei, Buc., 1987.
30. Turris; fortificaţie nelocalizată pe teren a cărei existenţă este atestată de Procopius (De
bello Gothico, 3, 14), şi care reprezintă un cap de pod nord-dunărean în sec. al IV-lea.
Ridicată, după spusele lui Procopius în timpul împăratului Traian, este probabil că a fost
refăcută în sec. al IV-lea sub forma unui turn de observaţie aşa cum reiese din titulatură.
Acest fapt ar putea fi pus pe seama lui Constantin cel Mare în vremea căruia se activează
pe scară largă ridicarea capetelor de pod nord-dunărene.
Turris a fost distrusă la o dată necunoscută, în tot cazul în sec. al VI-lea nu a mai fost
refăcută. A fost identificată pe rând cu Turnu Măgurele (D. Tudor, OR4, p. 308 şi 461),
Barboşi (Al. Madgearu, în Balkanstudies, 33, 2, p. 203-208), sau cu Tyras (D. Gh.
Teodor, Romanitatea carpato-dunăreană şi Bizanţul în veacurile V-XI, Iaşi, 1981, p. 19).
Procopius, De bello Gothico, 3, 14.
31. Turnu Măgurele; fortificaţie romană târzie situată la 3 km sud de oraş, suprapusă de o
cetate medievală românească, fapt care a îngreunat cercetările. Săpăturile lui Gr. Florescu
au pus în evidenţă o incintă din vremea lui Constantin cel Mare de formă aproximativ
circulară (un poligon cu nouă laturi, 3 distruse), cu nouă turnuri semicirculare ieşite în
exterior. Zidul, a cărui grosime este de 1,70 - 2,20 m, a fost construit prin umplerea
spaţiului dintre cele două paramente cu emplecton din pietre şi mortar. Laturile incintei au
dimensiuni cuprinse între 11,50 - 13 m, una singură având 15 m.
Din inscripţiile descoperite aici, una a fost datată în sec. al IV-lea pe baza evidenţei
paleografice a caracterelor. Constituind un cap de pod faţă de cetatea Asamum din Moesia
Secunda, fortificaţia de la Turnu Măgurele a fost distrusă (abandonată) cel mai probabil cu
prilejul primelor agitaţii gotice stimulate de uzurparea lui Procopius. Această dată ar putea
să se impună ca urmare a dimensiunilor destul de mici ale fortificaţiei, fapt care nu-i
permitea o garnizoană numeroasă şi, ca atare, nici o rezistenţă îndelungată în caz de
pericol.
Identificarea fortificaţiei cu anticul Turris (vezi mai sus) nu poate fi susţinută cu argumente
solide.
De altfel, existenţa unor urme romane la Turnu-Măgurele, a fost de curând contestată (Gh.
I. Cantacuzino)
A. T. Laurian, în Magazin istoric pentru Dacia, II, 1845, p. 83;
Gr. Florescu, în RIR, 15, 1945, 4, p. 432 şi urm.;
IGLR, p. 397-398;
D. Tudor, OR4, p. 308 şi 461.
Gh. I. Cantacuzino, A. Sion, G. Gâscan, în Materiale şi cercetări arheologice. A XIII-a
sesiune anuală de rapoarte, Oradea 1979, p. 413-417.
32. Dafne-Marisca; după Sucidava şi Drobeta, fortăreaţa Dafne era al treilea punct de
maximă importanţă de pe ripa nordică a limesului Dunării de jos. Situată faţă în faţă cu
fortificaţia Transmarisca (Tutrakan) de pe malul de sud al Dunării, cel mai probabil la
vărsarea Argeşului în fluviu (pentru alte posibile localizări vezi bibliografia), Dafne nu mai
poate fi localizată în prezent pe teren datorită faptului că regiunea în cauză este inundabilă;
revărsările Dunării şi ale Argeşului au distrus în mod irevocabil orice urmă a cetăţii. Ca
urmare eforturile cercetătorilor de a depista vreun indiciu în privinţa sa au eşuat. Existenţa
Dafnei este în schimb dedusă din izvoarele literare: Ammianus Marcellinus (XXVII, 5),
Notitia Dignitatum (VIII, 45-46) şi Procopius (De Aedif., IV, 7).
Am procedat la alăturarea Dafne-Marisca, dată fiind vecinătatea şi opoziţia fortificaţiei
Transmarisca. Toponimul din urmă implică existenţa la nordul Dunării a unei aşezări sau
fortificaţii numite Marisca (C. Patsch, Die Volkerbewegung an der unteren Donau in der
Zeit von Diocletian bis Heraclius, Wien, 1928, p. 20). Peste aceasta sau în vecinătate,
Constantin cel Mare a ridicat a fundamentis fortificaţia Dafne în cinstea unei victorii
militare (dafne = dafin, lauri, victorie, triumf). Cel mai probabil este vorba de victoria
asupra lui Licinius în urma bătăliei de la Chrysopolis din anul 324. Acum ar putea fi plasat
momentul construirii Dafnei, prilej cu care vechea denumire a fost abandonată.
În 367, în prima campanie a împăratului Valens împotriva goţilor, vadul Transmarisca -
Dafne a fost utilizat de armatele romane pentru trecerea Dunării pe un pod de vase. Acest
fapt sugerează că până în acest moment fortificaţia nu fusese distrusă.
Menţionarea de către Notitia Dignitatum a unităţilor CONSTANTINI DAPHNENSES şi
BALLISTARII DAPHNENSES, fără nominali-zarea expresă a Dafnei, denotă că în jurul
anului 395 aceasta nu mai constituia un cap de pod al Imperiului la nordul Dunării.
În sec. VI Dafne figurează printre fortificaţiile refăcute în această perioadă.
Ammianus Marcellinus (XXVII,5);
Notitia Dignitatum, VIII,45-46;
TIR, L 35, p. 37;
P. Diaconu, în Pontica, 4, 1971, p. 311-318 (localizare la Pârjoaia);
M. Zahariade, în SCIVA, 28, 3, 1977, p. 391-401 (p. 394 pentru alte localizări);
A. Aricescu, Armata în Dobrogea romană, Buc., 1977, p. 164-166;
D. Tudor, OR4, p. 450-451;
I. Barnea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, p. 115-117, 135-139.
33. Pietroasele; castru din piatră de formă rectangulară (160 x 130 m) cu ziduri groase de
2,70 - 2,80m, executate din piatră şi mortar cu pietriş şi cărămizi pisate. În 1866, Al.
Odobescu de la care provine primul plan al fortificaţiei, a constatat existenţa unor turnuri
de colţ, de formă semicirculară, ieşite în afara incintei. N-au fost identificate turnuri pe
laturi şi nici elemente externe de apărare.
Săpăturile arheologice, începute în anul 1973 sub conducerea lui Gh. Diaconu, au precizat
că pentru locuire au fost construite de-a lungul laturilor fortificaţiei, barăci de formă
rectangulară (3,50/4 x 4/5 m) cu podeaua amenajată din lut galben. La ca. 400 m est de
castru a fost identificat un complex termal, contemporan cu castrul. Cele patru necropole
din zonă, parţial cercetate, completează imaginea an-samblului arheologic de la
Pietroasele.
Situarea geografică la mare distanţă de Dunăre îi conferă fortificaţiei un statut aparte. Este
evident faptul că ridicarea sa nu putea începe decât în condiţiile în care Imperiul se afla în
plină ofensivă, iar neamurile barbare fuseseră pacificate pentru o bună bucată de timp.
Acest moment cu greu nu putea fi altul decât anul 332, când triburile gotice sunt înfrânte
dezastruos şi li se impune un foedus. Puţinele monede descoperite indică funcţionarea
castrului pe durata întregii epoci constantiniene.
Distrugerea sa pare normal să fi survenit la începutul domniei împăratului Valens, când
relaţiile romano-gotice se deteriorează vizibil; ultima monedă descoperită în castru provine
din timpul acestui împărat.
Al. Odobescu, Le trésor de Pétrossa, III, Paris - Leipzig, 1900, p. 19-21;
TIR, L 35, p. 58;
Gh. Diaconu, în Al. Odobescu. Opere, IV, Buc. 1976;
Idem şi colab., în Dacia, NS, 21, 1977, p. 199 şi urm.;
Gh. Diaconu, în Mousaios, 1981, p. 35 şi urm.;
Magda Tzony, în Mousaios, 1981, p. 41 şi urm.;
I. Barnea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, p. 117-118.
34. Piua Petrii; o fortificaţie de formă patrulateră se afla în sec. al IV-lea în apropierea
vărsării Ialomiţei în Dunăre, vis-ŕ-vis de fortificaţia Carsium (Hârşova) din Scythia.
Apropierea Dunării a avut un efect dezastruos: fortificaţia a fost distrusă în totalitate de
apele acestui fluviu. Singurele indicii rămase sunt ceramica romană târzie şi monedele din
sec. IV-V recuperate din ruinele cetăţii înainte ca acestea să fi fost înghiţite de ape.
Dedicaţia pusă de Flavius Avitianus, signifer în NUMERUS SURORUM
SAGITTARIORUM (CIL, III, 7493), precum şi lampa de bronz găsită în localitatea Luciu
din vecinătate, par a fi aduse din alte părţi.
Nu au fost înregistrate detalii tehnice arheologice, iar pentru cele cronologice nu există un
reper sigur. Ridicată sau refăcută, probabil, în perioada lui Constantin cel Mare, fortificaţia
de la Piua-Petrii nu putea depăşi ca existenţă răstimpul imediat următor mijlocului sec. al
IV-lea, când fortificaţiile nord-dunărene din regiune sunt scoase din funcţiune. Distrugerea
a fost definitivă şi fortificaţia nu a mai fost refăcută.
TIR, L 35, p. 58;
D. Tudor, în Daco-romania, 1, Freiburg/München, 1973, p. 159, nota 52;
Idem, OR4, p. 339-340;
R. Vulpe, I. Barnea, DID, II, p. 419;
A. Aricescu, Armata in Dobrogea romană, p. 69;
I. Barnea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, p. 117.
35. Barboşi; un castellum de formă poligonală (pentagonală sau heptagonală) a fost ridicat
în interiorul fostului castru, cândva în sec. al IV-lea, funcţionând în vremea lui Constantin
cel Mare şi a urmaşilor săi. În pofida intenselor cercetări nu au fost precizate detalii tehnice
arheologice ale castellum-ului, acestea rezumându-se mai ales pe informaţiile referitoare la
vechiul castru. Plasată la vărsarea Siretului în Dunăre, fortificaţia de la Barboşi reprezenta
un cap de pod nord-dunărean al cetăţii Dinogeţia (Garvăn) din provincia Scythia. Funcţia
sa nu a fost se pare una special defensivă, ci mai degrabă una de observare şi semnalizare.
Teritoriul avut în supraveghere era mărginit de valul de pământ Serbeşti-Tuluceşti.
Aşa cum s-a relevat de cei care au condus săpăturile arheologice (N. Gostar) existenţa
fortificaţiei de la Barboşi se încheie pe la mijlocul sec. al IV-lea. În acest moment, sub
presiunea goţilor, castellum-ul de la Barboşi este abandonat, funcţiile sale fiind preluate de
fortificaţia de la Dinogeţia.
Asupra numelui antic al Barboşilor au fost exprimate câteva păreri: prima consideră că atât
Barboşii, cât şi Bisericuţa-Garvăn, ar fi purtat numele Dinogetia (R. Vulpe, în Dacia, NS,
1, 1957, p. 162, nota 22; Gh. Stefan, în Dacia, NS, 2, 1958, p. 317-329); o alta localizează
la Barboşi enigmaticul Turris (M. Comşa, în Istoria României, I, 1960, p. 731, nota 3; Al.
Madgearu, în Balkanstudies, 33, 2, p. 203-208). În sfârşit, Barboşii au fost identificaţi cu
Piroboridava din opera lui Ptolemeu (N. Gostar, în Apulum, V, 1965, p. 146-147). Gh.
Săulescu, Descrierea istorico-geografică a cetăţei Caput Bovis (Capul Boului sau
Ghertina) a cărei ruine se află în apropierea Galaţiului, Iaşi, 1837;
V. Pârvan, în AARMSI, II, XXXVI, 1913, p. 14-27;
Gh. Stefan, în Dacia, V-VI, 1935-1936, p. 341-349;
N. Gostar, în Materiale, VIII, 1961, p. 501 şi urm.;
Idem, în Danubius, I, 1967, p. 107-113;
S. Sanie, Civilizaţia romană de la est de Carpaţi şi romanitatea de pe teritoriul Moldovei,
Iaşi, 1981;
L. Petculescu, în Pontica, XV, 1982, p. 249-253;
I. Ioniţă, Din istoria şi civilizaţia dacilor liberi, Iaşi, 1982, p. 18 şi urm.
36. Aliobrix (Orlovka-Kartal); o adnotare marginală de pe unul din manuscrisele

geografului Ptolemeu (III, 10, 5) făcută cândva în sec. al IV-lea, permite presupunerea că
în epoca romană târzie la Orlovka-Kartal a existat un punct fortificat, în condiţiile revenirii
stăpânirii romane la nordul Dunării. Aliobrix este plasată în mod explicit la nordul
fluviului în faţa cetăţii Noviodunum; ambele toponime sunt considerate de origine celtică.
Sectorul ce trebuia ţinut sub observare se întindea spre nord până la valul de pământ din
sudul Moldovei: Vadul lui Isac-Bolgrad-lacul Cătlăbuga.
Vadul Noviodunum-Aliobrix a fost utilizat de către împăratul Valens în anul 369 pentru
trecerea armatelor romane la nordul Dunării, în a doua campanie din războiul purtat
împotriva goţilor. Ammianus Marcellinus, de la care ne-a rămas o fidelă relatare a
evenimentelor, evită menţionarea Aliobrix-ului, dovadă că fortificaţia nu mai constituia la
această dată un punct stăpânit de romani. Calificativul de “oraşul goţilor” care i-a fost
aplicat se justifică fie prin confuzia geţi-goţi frecvent întâlnită la autorii antici, fie prin
faptul că goţii stăpâneau teritoriul de la nordul gurilor Dunării, numit acum Gotia. Ultima
variantă pare a fi mai probabilă. Oricum este greu de admis că goţii ar fi avut în sec. al IV-
lea un oraş propriu atâta timp cât nu au fost identificate aşezări urbane gotice în această
parte a Europei. În legătură cu stăpânirea romană târzie de la Aliobrix se impune totuşi o
rezervă - lipsa materialelor de sec. al IV-lea (stadiul cercetărilor ?).
Existenţa fortificaţiei Aliobrix poate fi plasată cu probabilitatea de rigoare în perioada
constantiniană, fără a depăşi mijlocul sec. al IV-lea.
Ptolemeu, Geografia, III, 10, 5;
C. Müller, Claudii Ptolemei Geographia, I, 1, Paris, 1883, p. 468;
N. Gostar, în Latomus, 26, 1967, 4, p. 987-995;
I. Ioniţă, Din istoria şi civilizaţia dacilor liberi, Iaşi, 1982, p. 30-36, 87.
37. Tyras; menţionarea unui punct fortificat în epoca romană târzie la Tyras este ipotetică.
Mă bazez însă pe faptul că în sec. al IV-lea, în pofida faptului că stăpânirea romană
încetase aici de o bună bucată de vreme, continuă ridicarea unor construcţii din piatră, aşa
cum au dovedit cercetările arheologilor sovietici. Retragerea romană ar fi fost normal să
atragă după sine o tendinţă de ruralizare, nicidecum continuarea unor construcţii de factură
urbană. Mai recent, în 1996, a fost pusă în evidenţă o construcţie de formă absidală a cărei
utilitate este încă incertă (terme ?, basilică ?). Având în vedere poziţia strategică a
Tyrasului, la gura de vărsare a Nistrului, de unde se puteau supraveghea mişcările de
populaţii de la nordul Mării Negre, este posibil ca acest punct să nu fi fost neglijat în sec.
al IV-lea.
P. Nicorescu, în Dacia, III-IV(1927-1932), 1933, p. 557-601;
A. I. Furmanskaja, în Archeologija Kiev, 10, 1957, p. 85-88(fig.1-2);
Idem, în Archeologiéni pamjatki, Kiev, 11, 1962, p. 122 şi urm.(fig.1-3);
I. B. Klejman, în Materialy po Archeologii Severnogo Priéenomorja, 8, 1976, p. 114-119;
I. Ioniţă, Din istoria şi civilizaţia dacilor liberi, Iaşi, 1982, p. 36-44;
Istoria românilor de la începuturi până în secolul al VIII-lea, Bucureşti, 1995, p. 278;
Al. Rosohatskij, V. Cojocaru, I. C. Opriş, în Cronica cercetărilor arheologice. Campania
1996, XXXI, Buc. 1997, p. 71-72.
Back to Top
Comentariu istorico-arheologica
Repertoriul fortificaţiilor de mai sus include un număr de 37 de fortificaţii nord dunărene
pe sectorul limitat vest-est de Tisa şi Nistru după cum urmează:
 13 au fost înregistrate de izvoarele literare şi epigrafice: Constantia-Contra

Margum, Tibiscum, Contra Regina, Dierna, Praetorium, Ducepratum, Transdiana,
Drobeta-Theodora, Sucidava-Sykibida, Turris, Dafne, Aliobrix, Tyras, din care
doar 7 au fost localizate pe teren în mod cert (Tibiscum, Dierna, Praetorium,
Ducepratum, Transdiana, Drobeta-Theodora, Sucidava-Sykibida);
 25 au fost identificate cu certitudine prin săpături arheologice sau cercetări de
informare: Panéevo, insula Sapaja, Vr×ac, Tibiscum, Pojejena, Gornea, Sviniţa,
Dierna, Praetorium, Transdiana, Drobeta-Theodora, Puţinei, Hinova, Tismana-
Batoţi, Izvorul Frumos, Ostrovul Mare, Izvoarele, Desa, Bistreţ, Sucidava-
Sykibida, Turnu Măgurele, Pietroasele, Piua-Petrii, Barboşi, Aliobrix;
 4 fortificaţii sunt presupuse pe baza urmelor de construcţii, a ştampilelor militare
sau a circulaţiei monetare din epoca romană târzie: Cenad, Banatska Palanka,
Moldova Veche, Dubova;
 două au fost deduse (atestate indirect) de izvoarele literare (Alba şi Lucus)
Dintre cele 25 de fortificaţii identificate cert, s-a constatat că în 5 cazuri au fost folosite
vechile castre (Tibiscum, Pojejena, Praetorium, Drobeta-Theodora, Desa), restul de 20
fiind construcţii noi.
Din punct de vedere strategic se poate remarca faptul că cele mai multe dintre fortificaţii
au corespondente pe malul sudic al Dunării: Panéevo-Singidunum, Contra Margum-
Margum, Banatska Palanka-insula Sapaja-Laederata, Pojejena-Pincum, Moldova Veche-
Cuppae, Gornea-Novae, ContraRegina-Regina, Sviniţa-Boljetin, Dubova-Hajduéka
Vodenica, Dierna - Transdierna, Ducepratum - Sip, Transdiana - Diana, Drobeta -
Transdrobeta, Izvorul Frumos - Egeta, Ostrovul Mare - Mihailovac, Izvoarele - Aquae,
Alba - Transalba, Lucus-Translucus, Desa - Ratiaria, Bistreţ - Cebrus, Sucidava-Oescus,
Turnu Măgurele - Asamum, Dafne - Transmarisca, Piua Petrii - Carsium, Barboşi -
Dinogetia, Aliobrix - Noviodunum. Este drept că fortificaţiile nord-dunărene privite în
ansamblu reprezintă simple prelungiri în Barbaricum în comparaţie cu cele de la sudul
fluviului, fără de care n-ar fi putut exista, însă împreună constituiau alături de drumuri,
trupe şi valuri de pământ, limesul Dunării de Jos în epoca romană târzie.
Multe sunt situate în apropierea gurii de vărsare a unor ape: Panéevo - râul Timiş,
Banatska Palanka şi insula Sapaja - râul Caraş şi Nera, Pojejena - râul Radina, Gornea -
râul Căuniţa, Dubova - pârâul Morilor, Dierna – râul Cerna, Drobeta – râul Topolniţa,
Bistreţ - râul Desnăţui, Turnu Măgurele – râul Olt, Dafne – râul Argeş, Piua Petrii – râul
Ialomiţa, Barboşi – râul Siret, Tyras - fluviul Nistru. În acest context este evident că scopul
lor era şi acela de a preîntâmpina eventualele invazii pe văile acestor ape.
Se poate observa că fortificaţiile din sectorul corespunzător provinciei Moesia Prima şi
parţial Dacia Ripensis (până la Dorticum) sunt mult mai frecvente decât cele din Oltenia şi
Muntenia. Acest fapt s-ar putea explica prin mai mulţi factori: stadiul cercetărilor,
existenţa unor foederati (goţii), rezistenţa sistemului defensiv de la est de Dorticum şi
nivelul de siguranţă sporit al navigaţiei pe Dunăre în comparaţie cu cel din zona Porţilor de
Fier mult mai vulnerabil, valurile de pământ din câmpia Dunării şi sudul Moldovei.
Fortificaţiile care sunt situate la mai mare distanţă de Dunăre (Cenad, Vršac, Tibiscum,
Praetorium, Puţinei, Pietroasele), reflectă foarte bine o anumită situaţie politico-militară
din fosta Dacie, anume întâietatea Imperiului faţă de neamurile barbare, situaţie valabilă
începând de la Constantin cel Mare (324/332). Două dintre ele, este vorba despre
Praetorium şi Puţinei, par a fi avanposturile Diernei şi respectiv Drobetei, ceea ce denotă
importanţa excepţională a celor din urmă.
Back to Top
Tipologia, formele şi elementele constructive ale fortificaţiilor.
O abordare completă a tipologiei fortificaţiilor nord-dunărene din perioada romană târzie

nu poate fi discutată în stadiul actual al cercetărilor, întrucât nu sunt cunoscute planurile
tuturor fortificaţiilor. Din cele cunoscute (Panéevo, Constantia-Contra Margum, Sapaja,
Tibiscum, Pojejena, Gornea, Dierna, Praetorium, Ducepratum, Transdiana, Drobeta,
Puţinei, Hinova, Tismana-Batoţi, Izvorul Frumos, Izvoarele, Desa, Bistreţ, Sucidava,
Turnu Măgurele, Pietroasele, Piua Petrii, Barboşi), o parte provin din vechile schiţe şi
hărţi, în special de la Marsigli, şi doar o mică parte au fost ridicate într-un mod tehnic şi
ştiinţific adecvat. Izvoarele literare şi epigrafice complică această situaţie, folosind termeni
diferiţi: castra, castella, praesidia, burgi, monopyrgia, iar istoriografia modernă a adoptat
termenul de quadriburgium pentru a desemna fortificaţiile aparţinând perioadei Diocleţian
- Constantin cel Mare.
Recent, a fost elaborată o tipologie a fortificaţiilor romane târzii de pe malul sudic al
Dunării din regiunea Porţilor de Fier (Gordana Milo×ević, în Roman Limes..., p. 249-252),
care însă nu poate fi decât de puţin folos în cazul de faţă, pentru că avem de-a face cu un
sector mult mai întins şi cu o mai mare diversitate de fortificaţii. Trecând în revistă
informaţiile existente şi ţinând cont de particularităţile de construcţie, cred că s-ar putea
propune următoarea tipologie:
I - fortificaţii de tip castra; sunt forturi de dimensiuni mari, având formă patrulateră, cu sau
fără turnuri de colţ ieşite în afara incintei. Acestui tip îi aparţin deopotrivă castre vechi
refăcute în sec. al IV-lea (Tibiscum, Pojejena, Praetorium, Drobeta, Desa ) cărora le-au
fost blocate trei din cele patru porţi, precum şi construcţii noi (Puţinei, Tismana-Batoţi,
Izvorul Frumos, Izvoarele, Bistreţ, Pietroasele, Piua Petrii).
II - fortificaţii de tip quadriburgium; sunt în totalitate construcţii noi, de formă aproximativ
pătrată, cu dimensiuni mici şi turnuri de colţ pătrate sau rotunde ieşite în exteriorul
incintei. Accesul în fortificaţie se făcea pe o singură poartă situată, de regulă, pe latura
sudică. Acest tip include următoarele fortificaţii: Panéevo, Sapaja, Gornea, Dierna,
Ducepratum, Hinova.
III - fortificaţii de formă triunghiulară; sunt construcţii noi, cu turnuri de colţ rotunde ieşite
în afara zidurilor. Din această categorie fac parte forturile Constantia-Contra Margum şi
Transdiana.
IV - fortificaţii de formă poligonală, neregulată de dimensiuni mari, cu turnuri de colţ şi
mediane ce ies în exteriorul incintei. Acestui tip îi aparţine fortificaţia de la Sucidava.
V - fortificaţii cu rol de observare şi semnali-zare (turnuri); sunt de asemenea construcţii
noi, de dimensiuni reduse, fără destinaţie propriu-zis defensivă. În acest tip se includ
Sviniţa, Turnu Măgurele, Barboşi şi poate Turris.
Se poate constata că predomină forturile de formă patrulateră, cu turnuri de colţ sau
mediane, ieşite în afara liniei exterioare a incintei; acestea din urmă se pare că aveau
menirea de a susţine maşini balistice. Comparativ cu perioada clasică, începând cu
Gallienus, în arhitectura fortificaţiilor apar schimbări fundamentale. Este abandonat castrul
de tip patrulater regulat cu 4 porţi şi turnuri dispuse simetric.
Vegetius (I, 23; III, 8) aprecia în sec. al IV-lea că fortificaţiile puteau avea orice formă
(patrulateră, circulară, poligonală); forma Sucidavei confirmă spusele sale. Accesul se va
limita la o singură poartă, de regulă flancată de două bastioane, iar turnurile sunt scoase în
exterior. Este abandonată şi teoria lui Vitruvius (I, 10, 20), care nu recomanda turnurile
pătrate pe motiv că sunt uşor de distrus de maşini; aşa cum s-a constatat din descrierea
fortificaţiilor, turnurile pătrate sunt foarte numeroase. Se pot întâlni şi turnuri rotunde,
semicirculare, pentagonale, ş. a.
Un autor bizantin anonim (Anonymus Byzantinus - vezi G. Milo×ević, în Roman Limes...,
p. 251) prescrie, în sec. al VI-lea, ce-i drept, ridicarea fortificaţiilor în vecinătatea unei
surse de apă şi a unor materiale de construcţie (lemn, piatră); forma adecvată pentru o
fortificaţie este cea triunghiulară. Aşadar nu era obligatorie o anumită uniformitate în
construirea forturilor, ci acest fapt era lăsat pe seama arhitecţilor militari care respectau
indicaţiile oficiale sau puteau să devieze de la acestea.
Construcţiile interioare sunt de obicei modeste, ele constau în barăci destinate cazării
soldaţilor, magazii, ş. a. Pentru ridicarea zidurilor de incintă s-a folosit în special piatră
alternând cu rânduri de cărămizi, dar pot fi întâlnite şi alte modalităţi. În privinţa
elementelor externe de apărare se constată că numai o mică parte din fortificaţii mai
dispuneau de acestea: Drobeta, Hinova, Bistreţ, Sucidava şi, poate, Puţinei şi Transdiana.
Faţă de sec. II-III, aşezări civile în jurul sau imediata vecinătate a fortificaţiilor, au fost
puse în evidenţă numai la Tibiscum, Dierna, Drobeta şi Sucidava. Este posibil însă ca
cercetările viitoare să mărească numărul acestora.
Back to Top
Faze de construcţie sau reconstrucţie şi reparaţie
În strânsă legătură cu fortificaţiile sud dunărene, pentru cele de pe malul stâng al fluviului
se pot stabili următoarele faze constructive:
1. Gallienus - Aurelian; deşi neremarcată de izvoarele literare această fază a fost constatată
arheologic la Drobeta, unde vechiul castru a fost refăcut şi la Sucidava, unde a fost ridicată
prima fortificaţie militară (zidul de incintă interior).
2. Prima tetrarhie (Diocleţian); acestei faze îi aparţin fortificaţiile de tip quadriburgium
ridicate în apropierea Dunării, cu plan rectangular şi dimensiuni mici: Panéevo, Gornea,
Dierna, Ducepratum, Hinova. De asemenea acestei epoci i se mai pot adăuga: Banatska
Palanka (?), Pojejena, Transdiana, Tismana-Batoţi (?), Ostrovul Mare (?), refacerea
Drobetei şi reparaţii la incinta Sucidavei militare.
3. Constantin cel Mare şi urmaşii săi; este perioada de apogeu a fortificării malului stâng al
Dunării. Sunt reparate vechile castre - unele situate la mare distanţă de fluviu - şi se ridică
noi construcţii de dimensiuni relativ mari. Totodată îşi fac apariţia turnurile de
supraveghere. Această fază include: Constantia-Contra Margum, Sapaja, Vr×ac, Tibiscum,
Moldova Veche (?), Sviniţa, Dubova (?), Praetorium, Drobeta (refacere), Puţinei, Izvoru
Frumos, Izvoarele, Desa, Bistreţ, Sucidava (zidul de incintă exterior), Turris, Turnu
Măgurele, Dafne, Pietroasele, Piua Petrii, Barboşi şi Aliobrix.
4. Valentinian I - Valens; această fază de construcţie constă în reparaţii făcute la
fortificaţiile vechi. În stadiul actual al cercetărilor nu se cunosc fortificaţii noi. De
menţionat, cu titlu special, refacerea fortificaţiei de la Cenad.
5. Theodosius I; această fază se caracteri-zează în principal prin refacerea fortificaţiilor
distruse sau afectate de evenimentele din anul 378.
6. Arcadius - Theodosius II; este ultima fază, sesizabilă deocamdată doar la Sucidava.
Acum se fac reparaţii pe întregul limes în contextul apropiatei invazii hunice.
Back to Top
Sfârşitul fortificaţiilor
Pentru stabilirea momentului de sfârşit al fortificaţiilor este necesară analiza informaţiilor

oferite de izvoarelor literare, de stratigrafia, forma, dimensiunile şi elementele constructive
ale fiecărei cetăţi în parte. De asemenea poziţia geo-strategică poate sugera argumente
logice în acest sens, în timp ce circulaţia monetară nu poate fi folosită decât într-o mică
măsură.
Din punct de vedere istoric trebuie ţinut cont în primul rând de cele două evenimente care
au zdruncinat limesul Dunării de Jos, adică de ata-curile goţilor de după catastrofa din anul
378 de la Adrianopole, când însuşi împăratul Valens îşi pierde viaţa, şi de invaziile hunice
din prima jumătate a sec. al V-lea, când este scos din funcţiune întreg limesul Dunării de
Jos. În speţă, fortificaţiile situate mai departe de Dunăre n-au putut rezista şocului gotic din
anii 378-379. Cele situate pe malul Dunării, care au fost afectate de această situaţie critică,
vor fi în parte refăcute, existenţa lor prelungindu-se astfel până spre sfârşitul sec. al IV-lea
sau începutul celui următor. Există însă şi fortificaţii care îşi încetează existenţa
independent de aceste repere cronologice.
În linii mari se pot stabili, cu caracter provizoriu, următoarele momente de sfârşit a
fortificaţiilor:
 la mijlocul sec. al IV-lea îşi încetează existenţa Piua Petrii, Barboşi şi Aliobrix;
 în jurul anului 365, Pojejena (?), Turnu Măgurele şi Pietroasele;
 378/379, Cenad, Vr×ac, Tibiscum, Moldova Veche, Praetorium, Puţinei, Tismana-
Batoţi şi Ostrovul Mare;
 sfârşitul sec. al IV-lea, Gornea, Sviniţa, Dierna, Alba, Lucus, Bistreţ şi Dafne;
 prima jumătate a sec. al V-lea, Panéevo, Constantia-Contra Margum, Sapaja,
Banatska Palanka, Contra Regina, Ducepratum, Transdiana, Drobeta, Hinova şi
Sucidava. Se pare că distrugerea acestora din urmă s-a petrecut în două etape: 441
şi 447 când hunii devastează linia Dunării mai întâi până la Ratiaria şi apoi până la
Marea Neagră.
Această propunere de cronologie poate suferi modificări în viitor în măsura în care noile
cercetări vor impune acest lucru.
Back to Top
Problema valurilor
În strânsă legătură cu fortificaţiile descrise sumar mai sus sunt şi valurile de pământ
ridicate la est de Dunărea mijlocie şi Tisa, la nordul Dunării şi în sudul Moldovei. Ca şi
fortificaţiile, valurile de pământ reprezintă lucrări militare de factură defensivă,
indispensabile unui limes complet. Ele aveau rolul de a atenua atacurile prin surprindere,
dând răgazul necesar strângerii forţelor pentru ripostă.
1. Valurile din Banat şi Crişana; au fost înregistrate la începutul sec. al XVIII-lea de către
Marsigli şi apoi de alte hărţi topografice. Este vorba de un sistem defensiv ce constă în trei
rânduri de valuri (S. Dumitraşcu, în ActaMN, VI, 1969, p. 483, nota 1, pentru bibliografie)
orientate nord-sud, ce coboară din Crişana, la sud de Mureş, în Banat. Primul şi cel mai de
est se opreşte dincolo de Vr×ac, în apropiere de Dunăre. Al doilea val coboară până lângă
Kuvin. Dispunerea valurilor sugerează că au fost ridicate pentru apărarea câmpiei Tisei.
Reprezentând încă o controversă, valurile au fost puse pe seama mai multor popoare (K.
Horedt, în SCIV, 16, 4, 1965, p. 725-730; S. Dumitraşcu, Dacia apuseană, Oradea, 1993,
p. 146-148). Atribuirea lor pe seama Imperiului în sec. al IV-lea (Constantin cel Mare) (S.
Soproni, Der spätromische Limes zwischen Esztergon und Szentendre. Das
Verteidigungssystem der Provinz Valeria im 4. Jahrhundert, Budapesta, 1978, p. 116) a
fost contestată (N. Gudea, în SCIVA, 32, 1, 1981, p. 126), considerându-se că valurile nu
se leagă organic de cele din sudul Moldovei şi de Brazda lui Novac.
Dacă ceramica descoperită în sondajul de la Covăsinţ (D. Popescu, în SCIV, 19, 4, 1968, p.
689; E. Dörner, V. Boroneanţ, în Ziridava, II, Arad, 1968, p. 7-16) datează în parte din sec.
III-IV, atunci apartenenţa valurilor la epoca romană târzie aparent nu mai poate fi exclusă.
Fiind lucrări de mari proporţii, ele au fost construite într-o perioadă de timp mai lungă:
Constantin cel Mare - Constantius II - Valentinian I (S. Soproni, în A. Mora Ferenc
Muzeum Evkönyve, 2, 1969, p. 117-133; vezi şi N. Gudea, în Drobeta, V, 1982, p. 104).
2. Brazda lui Novac de Nord; este cel mai semnificativ val de pământ ridicat la nordul
Dunării de Jos. Cercetat în mai multe rânduri de către C. Schuchardt, Gr. Tocilescu, P.
Polonic, C. M. Vlădescu ş. a. (M. Zahariade, Moesia Secunda, Scythia şi Notitia
Dignitatum, Buc., 1998, p. 37-38, cu bibliografia), Brazda lui Novac de Nord se termina
probabil la Pietroasele. Datarea sa în sec. al IV-lea (D. Tudor, în RIR, XI-XII, 1941-1942,
p. 143 şi urm.; idem, OR4, p. 244-249; M. Zahariade, op. cit., p. 38), nu a fost acceptată de
istoriografia românească în totalitate (de ex.: V. Pârvan, Dacia, ed. a IV-a, Buc., 1967, p.
206; I. Nestor, în Istoria poporului român, Buc., 1972, p. 138). Cercetările recente ridică
serioase rezerve faţă de această problemă (C.C. Petolescu, în Thraco-Dacica, V, 1984, 1-2,
p. 187-188; G. Crăciunescu, în DROBETA Buletin ştiinţific trimestrial, I, 1994, 3-4, p. 1-
3).
3. Valurile din sudul Moldovei; din cele patru valuri cunoscute în această regiune, doar
două pot fi considerate romane, este vorba de cele dintre Serbeşti-Tuluceşti şi dintre Vadul
lui Isac-Tatarbunar. Primul proteja vadul Barboşi-Dinogeţia închizând accesul pe sectorul
delimitat de râurile Siret şi Prut. Al doilea val prezintă trei sectoare: Vadul lui IsacBolgrad,
Bolgrad-lacul Cătlăbuga şi lacul Cătlăbuga-Tatarbunar, construite probabil succesiv
(discuţii şi bibliografie la R. Vulpe, în Actes Mamaia, 1972, p. 274-276).
Cu unele rezerve motivate de puţinele elemente de datare oferite de valuri, se poate afirma
că acestea fac parte, aşa cum s-a su-bliniat (R. Vulpe), dintr-un mare ansamblu defensiv
numit convenţional Limes Scythicus. Destinaţia lor era de a apăra linia Dunării de Mijloc
şi de Jos de atacuri ce puteau surveni dinspre nord şi est, aşa cum reiese din dispunerea
şanţurilor care le precedau. Dimensiunile uriaşe presupuneau existenţa unor resurse umane
şi materiale considerabile, condiţie ce putea fi îndeplinită numai de Imperiul Roman. Aşa
cum am specificat, perioada de timp în care au fost ridicate se întinde de la Constantin cel
Mare până la Valentinian I şi Valens.
Back to Top
Căi de comunicaţie
În epoca romană târzie, la nordul Dunării s-au folosit în general drumurile terestre mai
vechi din sec. II-III, unele dintre acestea fiind refăcute în sec. al IV-lea. Date fiind însă
condiţiile politico-militare se poate aprecia că importanţa lor a scăzut, accentul punându-se
acum în special pe flota de pe Dunăre.
Drumul strategic, care de fapt constituie componenta de bază a oricărui limes, se afla pe
ripa sudică a fluviului: de la Singidunum trecea prin Viminacium, Laederata, Egeta,
Ratiaria, Oescus, Novae, Transmarisca, Durostorum, Troesmis, Noviodunum, Ad Stoma,
Histria, Tomis, Dionysopolis, Apollonia, şi de aici mai departe până la Constantinopol (cf.
Tabula Peutingeriana). Este clar că drumurile de la nordul Dunării folosite în epoca
romană târzie sunt auxiliare acestuia. Se pare că Banatul a beneficiat de cea mai complexă
reţea de drumuri (I. Ferenczi, în Banatica, 3, 1974, p. 111-127), având un statut special şi
din acest punct de vedere; unele sunt amintite şi de Priscus Panites.
Fortificaţia de la Cenad se afla pe vechiul drum ce urmărea valea Mureşului până la
Seghedin, deşi nu este de neglijat posibilitatea transportului naval pe râul Mureş cu
ambarcaţiuni.
Un drum terestru a fost identificat prin fotografii aeriene pe ruta Panéevo-Kuvin-Banatska
Palanka (M. Dordević, în Roman Limes ..., p. 127 şi urm.), a cărui pază şi întreţinere era
asigurată de garnizoanele militare din localităţile amintite.
Laederata-Tibiscum (D. Tudor, OrTgsate, p. 19) şi Dierna-Praetorium-Tibiscum (D.
Tudor, op. cit., p. 47 şi urm.), sunt alte drumuri mai vechi refolosite în sec. al IV-lea. Ele
asigurau comunicaţia între avanpostul de la Tibiscum şi celelalte fortificaţii de pe malul
Dunării. În judeţul Caraş-Severin au fost descoperiţi trei stâlpi miliari, din care doi au fost
dataţi în epoca romană târzie (O. Răuţ, O. Bozu, R. Petrovszky, în Banatica, 4, 1977, p.
135 şi urm.).
Între Drobeta şi Puţinei a existat în sec. al IV-lea o cale de comunicaţie terestră mai veche;
de la Drobeta de-a lungul Dunării până la Sucidava, transportul se făcea pe malul fluviului
sau mai degrabă prin intermediul navigaţiei. Elocvente sunt în acest sens numeroasele
menţiuni despre staţiunile flotei dunărene, dar şi descoperirile arheologice care au pus în
evidenţă câteva instalaţii portuare.
Mult mai cunoscut este drumul ce lega Sucidava de Romula (“Drumul lui Traian”), refăcut
în timpul lui Constantin cel Mare, aşa cum dovedeşte un miliarium descoperit la nord de
Celei (D. Tudor, în AO, 17, 1938, p. 19 şi urm.). Prin intermediul acestuia se asigura
legătura între Peninsula Balcanică pe valea Isker-ului, şi teritoriile de la nordul Dunării din
faţa Daciei Ripensis şi a Moesiei Secunda.
De la Barboşi se putea ajunge spre vest la Pietroasele şi spre est prin Aliobrix, la Tyras. O
menţiune fugară a lui Ammiannus Marcellinus (XXI, 3, 5) despre un miliarium cu numărul
20, atestă existenţa unui drum terestru pe valea Nistrului din sec. II-III, folosit poate şi în
sec. al IV-lea (N. Gostar, în Analele ştiinţifice ale Universităţii “Al. I. Cuza” din Iaşi, 3,
10, 1964, p. 63; I. Ioniţă, Din istoria şi civilizaţia dacilor liberi, Iaşi, 1982, p. 48-49).
Aşa cum am specificat un accent deosebit s-a pus în această vreme pe flota dunăreană.
Fără a insista prea mult asupra acestui aspect care va fi abordat cu prilejul discutării
unităţilor militare dislocate la nordul Dunării, voi trece în revistă principalele staţiuni
fluviale ale flotei aşa cum au fost înregistrate de Notitia Dignitatum:
Margum: classis stradensis et germensis (XLI, 24, 39);

Viminacium: praefectus classis Histricae (XLI, 16, 38);
Egeta: praefectus classis Histricae (XLII, 42);
Ratiaria: praefectus classis Ratiarensis (XLII, 43);
Appiaria: milites terti nauclarii (LX, 16);
Altinum: milites nauclarii Altinenses (XLI, 28);
Durostorum: praefectus navium amnicarum (XLI, 36);
Flaviana: milites nauclarii (XXXIX, 20);
Plateypegiae: praefectus ... musculorum Scythicorum et classis (XXXIX, 35).
De asemenea inscripţiile tegulare de la Noviodunum atestă existenţa unei

P(RAEFECTURA) C(LASSIS) R(IPAE) S(CYTHICAE) (Inscripţiile din Scythia Minor,
Buc., 1980, nr.285).
Back to Top
*
* *
Campaniile hunice din anii 441 şi 447 au dus la scoaterea din funcţiune în totalitate a
limesului Dunării de Jos. Mai mult Imperiul este constrâns pentru o perioadă scurtă de
timp să evacueze o fâşie de teritoriu sud-dunărean până la Naissus. Destrămarea coaliţiei
hunice i-a propulsat pe gepizi ca principali beneficiari ai acestui fapt: ei vor
deveni foederati ai Imperiului şi stăpâni ai Pannoniei. Ulterior în Peninsula Balcanică au
fost colonizaţi ostrogoţi tot cu titlul de foederati; în 488 aceştia pleacă spre Italia.
Pe termen lung noua situaţie politică a avut efecte benefice pentru Imperiul Roman care, la
sfârşitul sec. al V-lea - începutul sec. al VI-lea, revine lent pe linia Dunării. Acum se iau
măsuri de refortificare a limesului dunărean prin refacerea fortăreţelor distruse de huni.
Inscripţiile tegulare de la Histria (IGLR, p. 150-152) şi Dinogetia (IGLR, p. 260-262),
denotă faptul că revenirea Imperiului pe graniţa dună-reană a Scythiei s-a făcut în vremea
împăratului Anastasius (491-518) (DID, II, p. 409-411). O situaţie similară avem şi în
provincia Moesia Secunda. În sfârşit, inscripţia din capitala Daciei Ripensis de la Ratiaria:
Anastasiana Ratiaria semper floreat (V. Velkov, Vâzpomenatelen nadpis za imperator
Anastasii /491-518/ ot Raciaria, Arheologija, 1984, 2-3, p. 92-94) demonstrează că şi în
această provincie stăpânirea romană se reinstalează pe Dunăre.
Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre Moesia Prima unde, din diferite motive politico-
militare, nu se poate vorbi de refacerea frontierei pe Dunăre înainte de Iustinian. Faptul
este atestat de izvoarele literare (Procopius, De Aedificiis, IV, 4, 6; Novela, XI) şi
confirmat de descoperirile arheologice (M. Vasić, în Starinar, 45-46, 1994-1995, p. 41 şi
urm.).
Ca şi mai devreme, s-a procedat la reconstruirea unor fortificaţii la nordul Dunării, care
constituiau veritabile capete de pod în condiţiile în care Imperiul nu mai are forţa necesară
şi nici interesul teritorial de a reanexa o regiune din fosta Dacie. În contradicţie cu
propaganda imperială (Ioannes Lydos, II, 28) care acreditează ideea reluării unor teritorii
nord-dunărene, cercetările au demonstrat că avem de-a face doar cu un control asupra
malului nordic al Dunării, exercitat prin intermediul fortificaţiilor refăcute. Dintre acestea
sunt cunoscute foarte puţine.
Back to Top
Repertoriul fortificaţiilor
(sfârşitul sec. al V-lea - sec. al VI-lea)
1. Insula Sapaja; fortificaţie din sec. IV refăcută în vremea lui Iustinian între anii 530-535
(M. Vasić). Castellum-ul a păstrat vechiul plan şi dimensiunile, cu excepţia turnurilor de
colţ care devin acum circulare. Vestigiile anterioare au fost utilizate ca fundamente pentru
noua construcţie. Distrugerea sa a survenit, ca la mai toate fortificaţiile Moesiei Prima,
spre sfârşitul sec. VI. Ultima monedă provine de la Maurikios Tiberios, fără precizarea
anului de emitere.
M. Vasić, în Starinar, XLV-XLVI, 1994-1995, p. 41-53.
2. Litterata; identificarea acesteia cu Laederata antică este încă o controversă. Existenţa sa

este atestată doar de izvoarele literare, fiind neprecizată pe teren. Tabula Peutingeriana şi
Notitia Dignitatum o amintesc dar fără o localizare certă. Novela XI o menţionează ca fiind
la nordul Dunării fără alte precizări. În schimb, Procopius o situează în faţa oraşului Novae
pe malul stâng al fluviului; tot el afirmă identitatea Litterata = Laederata, cu menţiunea că
este vorba de o fortificaţie mai veche restaurată acum. Am amintit mai sus despre
încercarea de a localiza această enigmatică fortificaţie pe insula Sapaja (D. Dimitrijević).
Dacă Laederata antică se identifică cu fortificaţia de la Ram, atunci există o contradicţie
între izvoarele lite-rare şi descoperirile arheologice. În încercarea sa de a rezolva această
dilemă, Al. Jovanović presupune că au existat mai multe localităţi cu acest nume:
Laederata = Ram, Nova Laederata = insula Sapaja, Translaederata = Banatska Palanka.
Oricum, un lucru este cert, acela că izvoarele literare din sec. VI (Novela XI, Procopius) de
fapt singurele care o specifică cert la nordul Dunării, folosesc denumirea Litterata, spre
deosebire de cele din sec. IV (Tabula Peutingeriana, Notitia Dignitatum) care o numesc
Laederata, Laedenata, Laedemata. Acest fapt îndreptăţeşte presupunerea că au existat
măcar două fortificaţii, una din sec.I-IV la sudul Dunării, cealaltă din sec. VI la nord.
Novele XI;
Procopius, De Aedificiis IV, 6, 3-5;
Gh. Stefan, în Drobeta, 1, 1974, p. 65-69;
Al. Jovanović, în Roman limes ..., p. 69-72.
3. Recidiva; fortificaţie din sec. VI neprecizată pe teren. Existenţa sa este atestată de

Novela XI, care o menţionează la nordul Dunării împreună cu Litterata în sectorul
Viminacium. A fost identificată pe rând cu Arcidava (V. Pârvan) şi apoi cu Sucidava (D.
Tudor); pentru ambele ipoteze nu există dovezi concrete: Arcidava este situată prea departe
de linia Dunării, iar Sucidava era prea cunoscută pentru a fi confundată cu Recidiva.
Novele, XI;
V. Pârvan, Contribuţii la istoria creştinismului daco-roman, Buc., 1911, p. 183-189;
Gh. Stefan, în Drobeta, 1, 1974, p. 65-69;
D. Tudor, OR4, p. 466.
4. Ducepratum; apartenenţa fortificaţiei din insula Ada-Kaleh la provincia Dacia Ripensis,

sugerează faptul că refacerea sa ar fi putut începe în timpul împăratului Anastasius.
Singura dovadă a existenţei sale în sec. VI este menţiunea lui Procopius, întrucât
fortificaţia nu a fost cercetată arheologic.
V. Kondić, în Starinar, XLIII-XLIV, 1992-1993, p. 49-52;
M. Gara×anin, în Starinar, XLV-XLVI, 1994-1995, p. 35-39;
5. Transdiana; fortificaţia din insula Banului era refăcută în sec. VI, după spusele lui
Procopius. Refacerea a fost constatată arheologic mai mult prin inventar decât stratigrafic.
Momentul distrugerii sale se situează poate în vremea lui Tiberius II Constantin (574-578),
dacă ţinem cont că alături de ceramica de sec. VI a fost descoperită şi o monedă emisă în
timpul acestui împărat.
M. Davidescu, Hinova, Buc., 1989, p. 94-103;
V. Kondić, în Starinar, XLIII-XLIV, 1992-1993, p. 49-52.
6. Theodora; distrugerea hunică a provocat şi pierderea vechiului nume, Drobeta, astfel că

în sec. VI toponimul folosit este Theodora. Cercetările arheologice au infirmat menţiunea
lui Procopius care afirmă că în sec. VI n-ar fi fost refăcută. Circulaţia monetară reîncepe cu
monede emise sub Anastasius până la Maurikios Tiberios. Ultimele cercetări arată că
reconstrucţia nu a vizat doar turnul poligonal din colţul sud-vestic al castrului, ci întreaga
fortificaţie, păstrându-se vechea formă şi dimensiunile.
M. Davidescu, Drobeta, p. 219-226;
O. Toropu, Romanitatea..., anexele 14-16.
7. Ostrovul Mare; porţiunea de incintă dezvelită de M. Davidescu denotă existenţa unei

fortificaţii de sec. VI după părerea autorului, sau de sec. IV refăcută în sec. VI, aşa cum am
arătat mai sus în repertoriul anterior. Este probabil ca acestei ultime faze de construcţie îi
aparţin blocarea porţii şi ridicarea turnului circular din colţul de nord-est.
M. Davidescu, Hinova, p. 107-117.
8. Sykibida; izvoare literare (Procopius) şi cercetările arheologice confirmă restaurarea

integrală a fortificaţiei de la Celei în perioada Anastasius-Iustinian. La fel şi circulaţia
monetară, care debutează sub Anastasius şi se încheie la Maurikios Tiberios. În interiorul
incintei au fost descoperite temeliile unei bazilici creştine şi o fântână “secretă”, ambele
aparţinând sec. VI.
Procopius, De Aedificiis, IV, 6, 34-35;
D. Tudor, OR4, p. 459-466;
O. Toropu, Romanitatea..., p. 35 şi anexele 14-17;
Idem, Sucidava-Celei, Buc., 1987.
9. Dafne; Procopius menţionează rezidirea a fundamentis a cetăţii lui Constantin cel Mare,
în timpul lui Iustinian. Dafne este ultima fortificaţie de sec. VI cunoscută la nordul Dunării
de jos, a cărei refacere a fost probabil motivată de importanţa strategică pe care o avea.
Procopius, De Aedificiis, IV, 7, 7-8.
Acestea sunt fortificaţiile nord-dunărene cunoscute în perioada de timp corespunzând

sfârşitului de sec. V şi sec. VI, deşi izvoarele lite-rare (Novela XI, Procopius) menţionează
mai multe fortăreţe nenominalizate. Nu se deţin date despre ridicarea unor construcţii noi.
Lipsesc fortificaţii pe sectorul nord-dunărean al Scythiei. În general fortificaţiile au fost
refăcute după planul şi dimensiunile mai vechi. Tehnica de construcţie veche a fost
utilizată în continuare cu precizarea că predomină folosirea cărămizii. Turnurile de colţ şi
intermediare rămân în exteriorul incintei, uneori modificate ca formă (Sapaja). Apariţia
bisericilor şi mormintelor în interiorul fortificaţiilor (N. Gudea, rezumatul tezei de
doctorat, p. 13) este documentată numai la Sucidava.
În stadiul actual al cercetărilor nu se confirmă anexarea în sec. VI de către Imperiu a unei
fâşii de teren nord-dunărene de-a lungul fluviului. Stăpânirea romană a fost totuşi prezentă
pe malul nordic al Dunării în imediata apropiere a fluviului. O deosebită atenţie a fost
acordată, se pare, Banatului: din cele 9 fortificaţii cunoscute, 6 aparţin acestui sector.
Novela XI face o menţiune specială în acest sens, iar generalul Priscus îl consideră pământ
roman (Theophilactus Simocattes, VII, 7).
Sfârşitul fortificaţiilor trebuie plasat înainte de anul 602. De rău augur a fost căderea
fortăreţei Sirmium sub avari, fapt care a reprezentat o gravă ameninţare la adresa întregului
limes al Dunării de jos. În pofida destrămării limesului în mai multe etape, apoi definitiv în
anii 614-619 (Al. Madgearu, Continuitate şi discontinuitate culturală la Dunărea de jos în
sec. VII-VIII, Buc., 1998, p. 138-143), este greu de crezut că fortificaţiile nord-dunărene ar
fi continuat să existe în contextul atacurilor slavo-avare şi mai ales a revoltei lui Phokas.
Nu se cunosc date despre eventualele aşezări civile din vecinătatea fortificaţiilor. Dacă
unele drumuri mai vechi au putut fi utilizate şi în această perioadă, deşi este mult mai
probabil transportul pe Dunăre, cu totul alta este situaţia marilor valuri de pământ care au
devenit inutile acum. Despre construirea unor poduri peste Dunăre nu există informaţii
certe.
Back to Top
* *
Efectele persistenţei stăpânirii romane în sec. IV-VI asupra unor teritorii din fosta Dacie,
au fost cu siguranţă majore pentru destinele romanităţii nord-dunărene. Acest fenomen nu
poate fi însă relevat în întregime, întrucât stadiul cercetărilor este departe de a fi
satisfăcător. Porţiuni întinse din ripa nord-dunăreană sunt lipsite de fortificaţii, acolo unde
ar fi fost normal ca acestea să existe. Lăsând la o parte motivele obiective, acest fapt
trebuie pus şi pe seama cercetărilor, încă insuficiente.
Back to Top
ABREVIERI
AARMSI - Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii istorice.

ActaMN - Acta Musei Napocensis.
ActaMP - Acta Musei Porolissensis.
Actes Mamaia 1972 - Actes du IXe Congrés International d’Études sur les frontiéres
romaines, Mamaia, 1972, Buc., Köln-Wien, 1974.
AO - Arhivele Olteniei.
BMI - Buletinul Monumentelor Istorice.
Comori arheologice ..., - Comori arheologice în regiunea Porţilor de Fier, Buc., 1978.
D. Benea, Dacia sud-vestică ... - Dacia sud-vestică în secolele III-IV, Timişoara, 199ş6.
DID - Din istoria Dobrogei.
D. Tudor, OR4 - Oltenia romană, ediţia a IV-a, Buc., 1978.
D. Tudor, OrTgSate - Oraşe, târguri şi sate în Dacia romană, Buc., 1968.
E. Chirilă, N. Gudea, I. Stratan, Trei tezaure ... - Trei tezaure monetare din Banat din
secolul IV, Lugoj, 1974.
IDR - Inscripţiile Daciei romane.
IGLR – E. Popescu, Inscripţiile greceşti şi latine din secolele IV-XIII descoperite în
România, Buc., 1976.
Materiale - Materiale şi cercetări arheologice.
M. Davidescu, Hinova - Cetatea romană de la Hinova, Buc., 1989.
M. Davidescu, Drobeta - Drobeta în secolele I-VII, Craiova, 1980.
O. Toropu, Romanitatea ... - Romanitatea târzie şi străromânii în Dacia traiană sud-
carpatică, Craiova, 1976.
Protase, PC - Dumitru Protase, Problema continuităţii în Dacia în lumina arheologiei şi
numismaticii.
R. Vulpe, HAD - Histoire ancienne de la Dobroudja, Buc., 1938.
RIR - Revista istorică română.
Roman Limes... - Roman Limes on the Middle and Lower Danube, Belgrad, 1996.
SCIV (A) - Studii şi cercetări de istorie veche (şi arheologie).
SMMIM - Studii şi materiale de muzeografie şi istorie militară.
SCN - Studii şi cercetări numismatice.
[Back to Top] [Home]
The contents of this site - text, images, and data - are intended for personal information
only. Written permission from APAR is required for the publication of any material. Any
use of this material should credit the Asociaţia Profesională a Arheologilor din România.
For additional details, send an e-mail to Asociaţia Profesională a Arheologilor din Romania
Copyright © 2000 Asociaţia Profesională a Arheologilor din România

Last modified: December 2, 2000

Bondoc - Repertoriul Fortificaţiilor de Pe Ripa Nordică A Limesului Dunării de Jos În Epoca Romană Târzie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bondoc - Repertoriul Fortificaţiilor de Pe Ripa Nordică A Limesului Dunării de Jos În Epoca Romană Târzie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bondoc - Repertoriul Fortificaţiilor de Pe Ripa Nordică A Limesului Dunării de Jos În Epoca Romană Târzie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ARCHAEOLOGICAL PROFESSIONAL ASSOCIATION - ROMANIA

ROMANIAN JOURNAL OF ARCHAEOLOGY

Repertoriul fortificaţiilor de pe ripa nordică a limesului Dunării de Jos în epoca

În pofida eforturilor arheologiei româneşti de a clarifica statutul stăpânirii romane la

2. Panéevo, reprezintă un pandant nord-dunărean al marii baze militare de la Singidunum,

3. Constantia - Contra Margum (Kuvin); numele antic al fortificaţiei a fost stabilit prin

4. Insula Sapaja - fortificaţie de tip quadriburgium, având următoarele dimensiuni: 92,5 x

 Danica Dimitrijević, conform căreia pe insula Sapaja se află Laederata-Litterata;

Comparând dimensiunile mari ale fortificaţiei de la Sapaja cu cele de la Ram (Laederata)

5. Banatska Palanka, fortificaţie romană târzie, neidentificată pe teren. Existenţa sa este

10. Gornea; o fortificaţie de tip quadriburgium în punctul “Cetate” a fost cercetată

12. Sviniţa, reprezintă un bastion transdanubian al fortificaţiei de la Boljetin. În punctul

14. Dierna (Orşova); o fortificaţie de tip quadriburgium, înregistrată întocmai de către

15. Praetorium (Mehadia); castru roman (142 x 116 m) cu ziduri groase de 1,30 m şi

16. Ducepratum (Ada-Kaleh). Insula cu acest nume era situată în mijlocul Dunării în

18. Drobeta-Theodora; situată la nord de Dunăre faţă în faţă cu Pontes-Transdrobeta de pe

28. Bistreţ; la 12 km sud de această localitate pe malul Dunării, Tocilescu şi Polonic au

36. Aliobrix (Orlovka-Kartal); o adnotare marginală de pe unul din manuscrisele

 13 au fost înregistrate de izvoarele literare şi epigrafice: Constantia-Contra

O abordare completă a tipologiei fortificaţiilor nord-dunărene din perioada romană târzie

Faze de construcţie sau reconstrucţie şi reparaţie

Pentru stabilirea momentului de sfârşit al fortificaţiilor este necesară analiza informaţiilor

Margum: classis stradensis et germensis (XLI, 24, 39);

De asemenea inscripţiile tegulare de la Noviodunum atestă existenţa unei

(sfârşitul sec. al V-lea - sec. al VI-lea)

2. Litterata; identificarea acesteia cu Laederata antică este încă o controversă. Existenţa sa

3. Recidiva; fortificaţie din sec. VI neprecizată pe teren. Existenţa sa este atestată de

4. Ducepratum; apartenenţa fortificaţiei din insula Ada-Kaleh la provincia Dacia Ripensis,

6. Theodora; distrugerea hunică a provocat şi pierderea vechiului nume, Drobeta, astfel că

7. Ostrovul Mare; porţiunea de incintă dezvelită de M. Davidescu denotă existenţa unei

8. Sykibida; izvoare literare (Procopius) şi cercetările arheologice confirmă restaurarea

Acestea sunt fortificaţiile nord-dunărene cunoscute în perioada de timp corespunzând

AARMSI - Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii istorice.

Copyright © 2000 Asociaţia Profesională a Arheologilor din România

S-ar putea să vă placă și