Amintiri din copilărie

de Ion Creangă
-bildungsroman-

Bildungsromanul este romanul devenirii, al creşterii şi formării unui personaj, urmărit în evoluţia lui, pe
fundalul unor medii sociale diferite, realizând uneori şi un tablou al epocii. Termenul de „bildungsroman” vine
din germană şi înseamnă „roman al unei formări”.
Opera Amintiri din copilărie, de Ion Creangă, apare în revista „Convorbiri literare” astfel: în 1881,
ianuarie, partea I, în aprilie partea a II-a şi în 1882, martie, partea a III-a, ultima parte fiind publicată postum, în
1892. Amintiri din copilărie este un roman autobiografic, romanul formării personalităţii unui tânăr şi un
bildungsroman, care prezintă procesul educaţiei şi al experienţei dobândite de Nică, Ion Creangă fiind scriitorul
care realizează „primul roman al copilăriei ţărăneşti” din literatura noastră.
Romanul Amintiri din copilărie are ca temă evocarea vieţii satului românesc din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea şi anume a satului Humuleşti, cu oamenii lui „gospodari tot unul şi unul”, mediu social în
care Nică evoluează de la copilărie la adolescenţă. Întâmplările şi evenimentele nu sunt relatate într-o ordine
cronologică, ci sunt selectate fapte ce devin momente de referinţă în conturarea eroului, a „copilăriei copilului
universal”. (George Călinescu)
Opera este epică, principalele modalităţi de expunere sunt naraţiunea şi dialogul, iar personajele sunt
numeroase şi participă în mod diferit la desfăşurarea acţiunii. Întâmplările sunt narate la persoana I de către
autor, din perspectiva omului matur, care se întoarce în copilărie prin intermediul amintirii (prin memorie
afectivă), deoarece opera a fost scrisă de Creangă în ultima parte a vieţii sale.
Structura operei şi construcţia subiectului
Partea I. Prin naraţiunea la persoana I, Ion Creangă, adult, începe povestirea amintirilor din propria
copilărie, a întâmplărilor petrecute cu mult timp în urmă într-un spaţiu drag, satul natal Humuleşti: „Stau
câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau prin părţile noastre, pe când începusem şi eu,
drăgăliţă-doamne, a mă rădica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleşti, din târg drept peste apa
Neamţului; sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi care se ţin tot de una: Vatra Satului, Delenii şi Bejenii”.
Aşadar, încă de la început, naratorul fixează locul, satul Humuleşti şi timpul, vârsta fericită a copilăriei.
Naratorul continuă evocarea universului mirific al Humuleştilor.
Partea a II-a începe sentimental, cu un lirism nostalgic: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă
gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară
cu motocei la capăt de crăpau mâţele jucându-se cu ei, [...] parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie. [...] Şi eu
eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în turbarea sa”.
Aducerile aminte reînvie chipul mamei sale care, cu adevărat că „ştia a face multe şi mari minunăţii”,
despre întâmplările copilăriei: „Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură e veselă şi
nevinovată”. După o ploaie îndelungată, mama îl îndemna pe Nică să râdă la soare ca să se îndrepte vremea, iar
naratorul comentează cu umor, prin autopersiflarea, supraaprecierea: „Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a
face”. În această parte, naratorul povesteşte întâmplări celebre şi de referinţă pentru copilăria lui Nică a lui
Ştefan a Petrei, episoade cunoscute sub numele de „la cireşe”, „pupăza din tei”, „la scăldat”.
Partea a III-a începe cu un monolog dialogat al autorului cu propriul său cuget încărcat de aceeaşi
autoironie: „Nu mi-ar fi ciudă încaltea când ai fi şi tu ceva şi de te miri unde, îmi zice cugetul meu”, prilej cu
care Creangă descrie satul Humuleşti şi împrejurimile acestuia, făcând referiri şi la istoria acestor locuri, cu
domnitorii şi mitropoliţii ce „s-au rânduit la scaunul Moldovei” şi care „au trebuit să treacă măcar o dată prin
Humuleşti”.
Nică este acum adolescent, urmează cursurile Şcolii Domneşti din Târgu Neamţului, apoi pe cele de la
Şcoala de Catiheţi din Fălticeni. Desprinderea de sat se realizează pentru o perioadă mai lungă, urmărind
procesul formării lui Nică, raporturile lui cu viaţa socială, cu noii colegi de şcoală.
Partea a IV-a debutează prin exprimarea tristeţii eroului care, „în toamna anului 1855”, este silit să -şi
părăsească satul natal pentru a merge la seminarul de la Socola. Părăsirea satului constituie dezrădăcinarea
definitivă a lui Nică din universul Humuleştilor, ieşirea din tărâmul miraculos al copilăriei şi înstrăinarea
eroului „hotărâtă cine ştie pentru câtă vreme”. Sosirea la Socola, într-un târziu, noaptea” şi rămânerea în căruţa
trasă „sub un plop mare”, deci sub cerul liber, simbolizează lumea necunoscută în care urmează să intre Nică şi
în care se simte stingher.
Finalul acestui capitol şi al Amintirilor exprimă filozofia relativităţii timpului ce se scurge ireversibil,
lăsând în urmă o viaţă bogată în trăiri şi sentimente pure.
Oralitatea stilului lui Ion Creangă este dată de impresia de spunere a întâmplărilor în faţa unui public
care ascultă şi nu cititorilor.
Modalităţi de realizare a oralităţii stilului: dialogul: „- Aşa a fi, n-a fi aşa, zise mama, vreu să-mi fac
băietul popă, ce ai tu? - Numaidecât popă, zise tata.”; exclamaţii, interogaţii, interjecţii: „- Ei, ei! Acu-i acu,
măi, Nică!”, „iaca”; expresii onomatopeice: „şi pupăza, zbrr, pe o dugheană!”; adresare directă: „Şi, după
cum am cinstea să vă spun...”; diminutive: „drăguţă de trebuşoară”; „clăcuşoară”; versuri populare sau fraze
ritmate: „Hai fiecare pe la casa cui ne are, că mai bine-i pare.”
Umorul în proza lui Creangă
Umorul în proza lui Creangă este dat de starea permanentă de bună dispoziţie a naratorului, de
jovialitatea, verva şi plăcerea sa de a povesti pentru a stârni veselia „ascultătorilor”. Absenţa satirei deosebeşte,
în principal, umorul lui Creangă de comicul lui Caragiale, povestitorul având o atitudine de înţelegere faţă de
păcatele omeneşti, ba chiar făcând haz de necaz cu optimism şi vitalitate, crezând într-o atare îndreptare a
defectelor umane.