Cuprins

Partea 1:

1. Simbolismul- introducere. Ambianta literara

2. Trasaturile simbolismului. Principiile simbolismului
3. Ideologia si estetica simbolismului. Trasaturile esteticii
simboliste

Partea a 2- a:

1. Simbolismul european
2. Reprezentanti ai simbolismului european

Partea a 3- a:

1. Simbolismul romanesc
2. Reprezentati ai simbolismului romanesc

Partea a 4- a:

1. Teme si motive simboliste

2. Teatrul simbolist. Influentele simbolismului

Anexe: -Ovid (Ovidiu) Densusianu

-Texte simboliste

Simbolismul- introducere.
 Ambianta literara.
Simbolismul- introducere.
Simbolismul este un curent literar aparut in Franta, in a doua jumatate a secolului
al XIX- lea si reprezinta o miscare artistica si literara, care se opune naturalismului,
romantismului si parnasianismului, potrivit careia valoarea fiecarui obiect si fenomen din
lumea inconjuratoare poate fi exprimat si descifrat cu ajutorul simbolurilor; mod de
exprimare, de manifestare propriu acestui curent.
Totodata simbolismul constituie un curent comopolit, de afirmare
a spiritului European care si-a asumat si experiente extraeuropene.
Centrul de dezvoltare al acestui current a fost Franta, mai exact
Parisul, iar multi dintre reprezentantii ei erau insa straini: grecul Jean
Moreas, americanii Stuart Merrill, Vielle-Grif-fin s.a. Un centru
secundar de efervescenta simbolista l-a reprezentat Belgia francofona,
prin Georges Rodenbach, Emile Verhaeren, teoreticianul Albert
Mockel s.a.
Simbolismul s-a dezvoltat intens in deceniul 1885-1895 ca scoala
literara, cu program, sistem, polemici; grupul simbolist si-a desemnat
atunci predecesorii si si-a ales, ca maistrii, contemporani deja afirmati- Paul Verlaine,
Stephane Mallarme. Miscarea simbolistilor sistematizeaza, transforma in doctrina si
difuzeaza idei si tehnici care deja produsesera o schimbare fundametala a poeziei in
operele lui Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Stephane Mallarme.
Denumirea curentului: Termenul “simbolist” intra in circulatie dupa 1886, cand
Jean Moreas publica un manifest literar intitulat Le Symbolisme. Mai tarziu termenii
“simbolism” si “simbolist” sunt preluati si impusi treptat de critica si istoria literara.
Curand insa Moreas ajunge sa nege curentul, intemeind in 1891 Scoala romana
(neoclasica). Numele curentului a fost dat de poetul Jean Moreas, care în 1886,a publicat
un celebru articol-manifest, ”Le symbolisme
Simbolismul a fost mai intai o miscare literara, apoi artistica, care a reunit un
numar mare de scriitori si artisti din intreaga lume, in baza unui program estetic bine
conturat. Gratie caracterului sau cosmopolit, simbolismul, francez la origine, avea sa
cucereasca toata Europa si America, cea spaniola si cea anglo-saxona.
Toti poetii simbolisti francezi il recunosc drept parinte literar pe Charles Baudelaire,
din poezia caruia, „Corespondente” se desprind principalele trasaturi ale curentului.
Simbolismul restituie poeziei sensibilitatea şi emoţia, însă nu la modul direct(pe
calea efuziunii spontane, prin enunţuri de idei ,descriei sau naraţiune),ci recurgând la
aluzie, la analogie, la sugestie, utilizând un limbaj poetic inedit, comunicând îndeosebi
senzaţii neobişnuite, stări sufleteşti imprecise, vagi, vaporoase.
Influenta simbolismului se intinde rapid pe tot spatiul European (Italia, Spania,
Anglia, Germania), mai ales in Est, unde se dezvolta un simbolism rus, polonez, maghiar
si roman); ajunge in America de Nord si in America Latina. Se creeaza astfel sentimentul
unei unitati spirituale -- elitist – dincolo de granitele nationale. Autori importanti sunt
puternic legati de simbolism( prin influente directe sau prin convergente, concordante cu
“spiritul vremii”). In timp, simbolismul va favoriza, prin interesul sau pentru planul
suprarational si pentru imaginar, aparitia formelor radicale de modernism, in primul
rand a miscarii suprarealiste.
 Diversitatea culturala a surselor simbolismului e remarcabila: din literatura sunt
alesi ca modele americanul E.A. Poe si romanticii germani E. T. A. Hoffman; din
religiiile si arta orientala, elemente disparate de budism sau de arta chineza; se adauga,
de obicei prin intermediul unor lucrari de vulgalizare, elemente de cabalism si ezoterism.
Sursa nonliterara cea mai influenta e muzica lui Richard Wagner, ca ilustrare in “opera
lirica”, a incercarii de sinteza a artelor: muzica, poezie si arta plastica (decorurile).
Influentele filozofice atestate sunt ale unor ganditori idealisti germani, tradusi in
franceza in deceniile premergatoare exploziei simboliste: Arthur Scopehower, Gwf
Henkel; un rol important l-a jucat si eseistul scotian Thomas Carlye, pentru care materia
e o manifestare a spiritului. In ultimul deceniu al secolului, filozoful francez Henry
Bergson a dezvoltat un sistem antipozitivist (intuitionismul) in care se pot gasi multe
covergente cu poezia simbolista (mai ales in viziunea asupra temporalitatii -- a duratei).
Se vorbeste adesea pe baza manifestelor poetice de dezvoltarea simbolismului francez
ca tripla reactie: fata de romantismul esuat in retorism gol, fata de naturalismul plat,
lipsit de spiritualitae, si in special fata de parnasianism. De fapt, poezia simbolista
continua romantismul, nu are puncte de contact cu naturalismul (care se manifesta in
proza) si interfereaza puternic cu parnsianismul. Poezia parnasiana contemporana celei
simboliste, e predominant descriptiva, impersonala, mizand pe efecte de artificialitate; cei
mai cunoscuti reprezentanti ai ei sunt Leconte de Lisle, Heredia, Sully Prudhomme, iar
dintre predecesori trebuie amintiti Theophile Gautier si Theodore de Banville.
Simbolismul e in parte opus parnasianismului, in masura in care opteaza pentru lirism si
muzicalitate, refuzan obiectivitatea si picturalul. In acelasi timp ( in ciuda declaratiilor
bataioase) artificialitatea, recuzita, chiar simbolurile apropie cele doua miscari.
Proza simbolista tinde sa se apropie de poezie, prin lirism si preocupare pentru
forma; volumul lui J. K. Huysmans, A rebours (1884; in traducere romaneasca in raspar)
e o colectie rafinata de senzatii rare, nevroze, impresii estetice si preocupari mondene; un
celebrul roman simbolist este si Bruges- la-Morte de Georges Rodenbach. Simbolistii
cultiva si forma mixta a poemului in proza.
Simbolismul e antipozitivist, atirationalist, opunandu-se cursului principal al
gandirii europene de la sfarsitul secolului al XIX- lea, perioada a triumfului stiintei si a
mitologiei progresului.
In literatura, contrariul sau e naturalismulSe considera in general ca simbolismul,
dincolo de declaratiile contradictorii, reprezinta o prelungire a romantismului: visul,
spiritualul, idealitatea lumii, muzicalitatea sunt descoperite de romantici, mai ales de cei
germani. Simbolismul se dezvolta insa in Franta, unde romantismul a ramas mai
rationalist si mai discursiv.

Ambianta literara.

In jurul anului 1880, reactia atat contra retorismului romantic cat si a

impasibilitatii parnasienilor exprimata in poezia franceza indeosebi de cercul
"poetiilor blestemati", numiti asa de Verlaine, printr-un termen care avea
sensul de "poeti noi", "poeti necunoscuti", "poeti revoltati" contra non-
valorilor oficiale, a invechitului romantism, a idealurilor, gusturilor, eticii
burgheze.
Acestui cerc apartineau Verlaine, Rimbaud, Mallarme;Villier de L`Isle-
Adam, ce era admiratorul lui Edgar Poe si al filozoafei lui Hegel, precum si al
doctrinelor esoterice si magice, poet a carui opera exprima patetic si sceptic, in
tonuri sarcastice si viziuni macabre, drama neputintei de a rezolva probleme
existentiale; Tristan Corbiere, bizarul poet al Iubirilor galbene, macinat de
boala, dezgustat profund de sine, scriind o poezie furioasa, plina de imprecatii,
- dar în care practica si o ciudata dispozitie tipografica si o sintaxa proprie,
dezarticulata, care l-au făcut precursorul Caligramelor lui Apollinaire, al
dadaismului si al suprarealismului; Isidore Ducasse, poet al carui verb genial
a fost sufocat la 24 de ani; poetul care, sub pseudonimul "conte de
Lautremont" si-a publicat Cantecele lui Maldoror, poeme in proza, in care
sinceritatea atroce, grotescul viziunii, brutalitatea expresiei sunt dominate de o
ardenta dorinta de puritate si ideal, note care ii vor entuziasma pe suprarealisti
cand, tarziu, vor redescoperi aceste "blestemate" Cantece".
Acest curet poetic, acordand preeminenta sentimentelor negative -
uratul, grasa, hidosul, demoniacul, macabrul, morbidul in genere - a
continuat, sub noua denumire de "decadentism" (cuvantul nu are nici de asta
data un sens peiorativ), scriitorii grupandu-se in jurul revistei Le Decadent
(1866-1888). Alte nume de poeti "decadenti" ramasi in istoria literaturii
franceze sunt: Maurice Rollinat, Valery Larbaud, Alfred Jarry etc.
Unele atitudini si conceptii, teme şi procedee ale "decadentilor" au fost
adoptate si de poetii scolii simboliste. Unele interferente si puncte de plecare
sunt comune celor doua curente, iar rezultatul este : o sublimare si o
purificare, o rafinare si - uneori - o intelectualizare a poeziei.

Trasaturile simbolismului.
Principiile simbolismului.
Trasaturile simbolismului sunt multiple si complexe:
1. Respingerea prozaismului; poezia este definita ca arta de a simtii, iar poezia
simbolista este realizata cu ajutorul “corespondentelor”, ”sugestiilor”,
“sinesteziilor”, si “simbolurilor”; de asemenea ea nu descrie, nu nareaza, ci
doar sugereaza stari ale spiritului.
2. Cultivarea simbolului, simbol care trebuie sa exprime corespondentele si
afinitatile dintre diferite elemente ale universului.
3. Folosirea fortei de sugestie pentre a exprima poetic corespondentele dintre
eul poetic si marele univers.
4. Obsesia culorilor si a unor instrumente: violet, alb, negru, galben/ vioara,
flaut, pian, fluier, pentru a exprima anumite stari sufletesti; aceasta cromatica
fie e exprimata prin aceste culori cu putere de simbol, fie sugerata prin
corespondente.
5. Inclinatia catre stari sufletesti nedefinite si preferinta pentru imagini
imprecise, difuze, fara contur.
6. Muzicalitatea interiorizata, realizata cu ajutorul refrenului (laitmotiv) sau
construita prin muzicalitatea interioara a versurilor (verbe si interjectii
auditive).
7. Preferinta pentru anumite teme si motive: iubirea (motiv de reverie), targul
de provincie (motiv al izolarii), natura (loc al corespondentelor).
8. Cultivarea versului liber prin cadenta ,repetitii, refrene, armonii, cuvinte
rare si sonore; (versul liber fiind o noutate prozodica).
9. Preferinta pentru mediul citadin care cuprinde cafenele, ospicii, taverne,
periferii, cocioabe sau parcuri dezolante; oamenii sunt deseori: nebuni,
vagabonzi, femei pierdute sau morti. Natura citadina devine simbol simbolist
prin parcurile desfrunzite si solitare si prin momente crepusculare de
penumbra si amurguri dezolante.

Principiile simbolismului:

Acest curent îi proclamă ca maeştri ai noii poezii pe Beaudelaire,

Verlaine şi Mallarme. Mallarme, în diverse eseuri şi scrisori (Divagaţii, 1897),
insistă sa creeze un limbaj poetic autonom, "esenţial", diferit de limbajul pur
şi simplu comunicativ. Dupa el, poezia trebuie să abandoneze realitatea,
natura, societatea, chiar şi confesiunea personală, pentru ca in schimb poetul
să devina exclusiv un artizan al limbajului, al unui limbaj propriu, inedit,
descoperitor de frumuseţi noi. (Nu să descrie, nici să nareze, nici să enunţe
clar o idee, ci doar să sugereze - "sa se mulţumească să faca doar o aluzie".) .
Jean Moreas, in manifestul curentului, respinge în poezie didacticismul,
tonul declamator sau descrierea obiectivă: indeile trebuie exprimate doar prin
"analogi exterioare". În Tratatul despre Verb, Rene Ghil încearcă să claseze
vocalele şi consoanele după diverse feluri de analogii pe care acestea le evocă
în planul sentimentelor sau senzaţiilor si astfel formeaza o "teorie
instrumentalistă"; iar Gustave Kahn teoretizează versul liber - ca formă
indeală de versificaţie pentru exprimarea sentimentelor intime - în care
"ritmul interior" nu este dat de accente tonice, ci de "accentul de impulsie",
de palpitările emoţiei pe care versul o exprimă.
Principiul de bază al poeziei simboliste constă în expresia exclusivă a
sensibilităţii. Nici natura sau aspectele obiective ale realităţii exterioare, nici
problematicca socială, nici măcar încorporarea în poezie a unei idei nu-l
interesează pe poetul simbolist. "Caracterul esenţial al artei simboliste - se
pune într-un
manifest - constă în a nu merge niciodată până la conceperea ideii in sine".
Urmărind să elimine din poezie mărturisirea directă a unei stări conştiente,
sau pledoaria pentru o idee, simbolismul are ca obiect numai stările sufleteşti
confuze şi de obicei negative (melancolie, plictiseală, spaimă, disperare etc.)
Starile acestea sufleteşti nediferenţiale şi nedeterminate - care
formează însăşi materia poeziei simboliste, aceste tendinţe surde, ecouri
confuze de gânduri şi sentimente, nefiind formulate clar (şi poetul nici nu ţine
să şi le lămurească), nu vor putea fi transmise cititorului decât pe calea
sugestiei, care este un alt principiu de bază al poeziei simboliste
Mijloacele prin care este realizată această sugestie sunt multiple. Astfel
este imprecizia voită. "Arta adevarată este totdeauna aproape
incomprehensibilă. O dată înţeleasă, ea încetează a mai fi artă pură" - scrie
un teoreticean simbolist. "A numi un obiect, înseamnă a suprima trei sferturi
din plăcerea pe care ţi-o dă un poem, plăcere care constă in bucuria de a ghici
încetul cu încetul; să sugerezi obiectul, iată visul nostru", declară simbolistul
Mallarme, iar Verlaine: "Versul tău sa fie ceva care zboară".
Un alt mijloc este utilizarea simbolului. Dar simbolul la poeţii noului
curent este diferit de simbolul din poezia romancierilor: cele două imagini, cei
doi termeni care compun simbolul, se suprapun, se întrepătrund, încât sensul
analogiei rămâne vag. De asemenea, un mijloc de realizare a sugestiei
simboliste este şi tehnica sinestezei (transpunerea unei senzaţii pe planul unei
alte senzaţii sau două-trei senzaţii determinate fiind de o singură impresie
exterioară).
O poziţie extremă în acest sens marchează Rimbaud, într-un sonet în
care fiecare vocală evocă poetului o culoare şi o anumită ordine de imagini
sau sentimente; sau Macedonski, când utilizează zece cerneluri diferite,
potrivit "culorii" pe care i-o evocă sonoritatea unui cuvânt sau a unei silabe.
In opoziţie cu parnasienii care cultivau valorile plastice în poezie,
simboliştii cultivă elementul muzical, sonoritaţile verbale capabile să sugereze
ceea ce poetul nu poate sau nu vrea să exprime clar. "Muzică, înainte de toate
" - proclamă Verlaine. "Cuvintele vor fi alese pentru valoarea lor sonoră,
astfel că reunirea lor voită şi calculată să dea echivalentul imaterial şi
matematic al unui instrument muzical pe care un orchestrator l-ar întrenuinţa
într-un moment anumit pentru o stare sufletească anumită", precizează un alt
teoretician simbolist, Rene Ghil.
In afara procedeului unor repetiţii obsedante care urmăreşte un fel de
anasteziere a inteligenţei lucide a cititorului, şi în afara monotoniei de
melopee a unor vocale de efect care tinde să provoace o adevarată
"coagulare" a conştinţei, poezia simbolistă proclamă o libertate extremă - în
vocabular, în topica frazei, în ritm, în metrică, ajungând până la capricii
tipografice, când într-un poem versurile, culese cu caractere de litere diferite,
sunt aşezate capricios, "sugestiv", pe suprafaţa paginei.
 Ideologia si estetica simbolismului.
Trasaturile esteticii simboliste.
Ideologia si estetica.

Simbolismul reprezintă o reacţie antipozitivistă şi antiraţionalistă. Poeţii

simbolişti preluau din şcolile anterioare tot ceea ce se potrivea spiritului lor
neliniştit şi dornic de „altceva” decât ceea ce le putea oferi mediul
ambiant,fiinf receptivi la tot ce este nou în toate domeniile (domeniul filozofiei,
al picturii, al muzicii, al ştiinţelor şi al artelor în general).
Poezia simbolista este una exclusiv a sensibilitatii pure deoarece ea
nu comunica, ci se comunica. Obiectul poeziei simboliste il reprezinta starile
sufletesti nelamurite, fluide, vagi, muzicale, care sunt transmise recurgand la
analogie, la sugestie, utilizand un limbaj poetic inedit;
Simbolismul respinge conceptul de mimesis, de imitatie. Ca obiect al artei
este proclamat domeniul impalpabilului si al imaginarului, subconstientul;
inclinatia catre stari sufletesti nedefinite, are ca reprezentari: nelinistea,
nevroza, plictisul, spleenul, oboseala, angoasa, disperarea, amaraciunea,
macabrul, exotismul;
Simbolistii de pretutindeni au o atitudine comuna, si anume:respingerea
mediocritatii, a platitudinii unei societati stapanite de valorile materiale, astfel
incat ei au fost determinati sa recurga la analogie si corespondente, la puterea
de sugestie a muzicii si a simbolului penru ca poezia simbolista sa devina
fluida si incantatorie.

Trasaturile esteticii simboliste:

1. Simbolul
2. Sugestia
3. Corespondentele
4. Muzicalitatea
5. Prozodia

Simbolul
Simbolul este un substituent al cuvatului grecesc “symbolon”, inlocuind
expresia directa si mediind cunoasterea pe calea analogiei şi a conventiei.
Acest termen are o semnficatie proprie si se foloseste în toate domeniile
culturii, iar în literatură este un mod de constituire a imaginii artistice.
Simbolul concentrează în imagini elemente ale realului cu un grad mai
mic sau mai mare de generalizare simbolismul se diferentiaza de alte curente
pri faptul ca detine numeroase semnificatii in contextul poetic.
,,Natura e un templu ai carui stalpi traiesc
Si scot adesea tulburi cuvinte, c-ntr-o ceata;
Prin codri de simboluri petrece omu-n viata
Si toate-l cerceteaza c-un ochi prietenesc.”
(C. Baudelaire, Corespunderi)

Sugestia
Sugestia sta la baza tehnicii simboliste la fel ca si corespondentele, clar-
obscurul, starea de inefabil si simbolul. Tehnica sugestiei conduce spre o zona
a vagului, a ambiguitatii, prin care se creeaza posibilitatea conexiunilor, a
unor lecturi multiple ale textului. Rolul sugestiei în realizarea simbolurilor
este foarte mare. Mallarme susţine că „a numi un obiect este a suprima trei
sferturi din plăcerea poemului” şi adaugă „a sugera, iată visul!”. Urmând
acest principiu, poeţii simbolişti nu descriu, nu nareaza, nu relatează.

,,Vreau muzicii intaietate!/ Astfel, Imparele prefer,/ Mai vagi, mai libere-n
eter,/ Fiind in tot, plutind pe toate. // Alege vorbele ce-ti vin/ Sa para scoase
din confuzii:/ Ah, cantecele, gri iluzii/ De Tulbure in Cristalin. // Sunt ochi
splendizi de dupa voaluri,/ Zi ezitand in amiezi,/ Ori astrii-n azurii gramezi/ Pe
dulci, tomnatice fundaluri. // Nuanta eu ravnesc s-o caut,/ Nuanta, nicidecum
Culoare,/ Nuanta doar-ingemanare,/ De vis cu vis, de corn cu flaut!...”
(Paul Verlaine, Arta)

Corespondentele
Corespondentele reprezinta afinitatile invizibile dintre diferitele parti ale
universului (eu poetic si lume), care se traduc la nivelul receptivitatii prin
simboluri si de asemenea. De asemenea ele sunt un mod de sodare, de
luminare a zonelor ascunse ale realităţii. Principiul corespondenţelor audio-
vizuale este cunoscut din secolul al XVII-lea, iar mai tarziu Voltaire a
descoperit analogii între tonurile muzicale şi cele ale culorilor iar in poezie
descoperirea corespondenţelor ii aparţine lui Baudelaire. Prima data,
corespondentele si-au gasit ecoul in sonetul Corespondances de Charles
Baudelaire, considerat ulterior arta poetica a simbolismului.

,,…Ca niste lungi ecouri unite-n departare/ Intr-un acord in care mari taine se
ascund,/ Ca noaptea sau lumina, adanc, fara hotare,/ Parfum, culoare, sunet
se-gana si-si raspund. // Sunt proaspete parfumuri ca trupuri de copii,/ Dulci
ca un ton de flaut, verzi ca niste campii,/ -Iar altele bogate, trufase,
prihanite, // Purtand in ele-avanturi de lucruri infinite,/ Ca moscul, ambra,
smirna, tamaia, care canta/ Tot ce vrajeste mintea si simturile-ncanta.”
(Charles Baudelaire, Corespunderi)
 Muzicalitatea
Arta simbolista se aproprie atat de mult de muzica deoarece simbolistii
au plasat în lumea de obiecte şi fenomene starea de inefabil, de taină, care nu
poate fi descrisă şi expusă, ci numai sugerată. Datorita posibilitatilor de
sugestie absoluta, muzica este ridicata la rang de categorie poetica
fundamentala.

,,Muzica inainte de toate.[…] Muzica mereu si totdeauna…” (P. Verlaine)

,,Poezia nu e decat muzica prin excelenta” (S. Mallarmé)
,,Arta versurilor nu este nici mai mult, nici mai putin decat arta muzicii” (Al.
Macedonski)
,,E-o muzica de toamna
Cu glas de piculina,
Cu note dulci de flaut,
Cu tot de violina…
Si-acorduri de clavire
Pierdute, in surdina;
Si-n tot e un mars funebru
Prin noapte, ce suspina…” (G. Bacovia, Nocturna)

Prozodia
Marea invocaţie a simboliştilor în materie de prozodie o constituie
introducerea în poezie a versului liber, însă nu toţi poeţii simbolişti au
renunţat la versificaţia clasică(Mallarme, Verlaine, Rimbaud).
Poeţii simbolişti au dat importanţă problemelor de formă, ritm, creând
cele mai savante armonii verbale, pauze, asonanţe şi refrenuri. La unii se
ajunge la un joc gratuit, de pură virtuozitate, degenerând în formalism si
manierism.

Simbolismul european
In anul 1886 s-a constituit gruparea care s-a autointitulat „simbolista”si
in fruntea careia s-a gasit poetul Stephane Mallarme. Tot atunci, Rene Ghil
infiinteaza scoala „simbolist-armonista”, devenita apoi „filozofico-
instrumentista”. In articolul ”Le symbolisme” el vorbeste despre o arta care va
fi inamica declamatiei, a didacticismului sau a falsei sensibilitati si proclama
ca poezia trebuie sa sugereze si nu sa descrie. La acestea adauga folosirea
cuvintelor rare, a metaforelor rafinate si pretioase si a versurilor impare ce ar
permite reinoirea limbajului poetic.
Desi simbolismul francez a durat foarte puţin, el a fertilizat poezia
moderna, negand gandirea stiintifica, raţionalista. Pe drumul deschis de
simbolism au pasit ulterior Arthur Rimbaud cu experienta clarviziunii, s-au
nascut tema lui Charles Baudelaire a corespondentelor si una din temele
poeziei lui Stephane Mallarmé in care lumea intreaga e doar o imensa carte.
Manifestul simbolist a fost ulterior pus in versuri de Arthur Rimbaud in
poemul Les Voyelles (Vocalele) si Charles Baudelaire in poemul
Correspondances( Corespondente), in care natura este definita drept un
"templu de simboluri”.
Alti poeti de orientare antiparnasiana il considerau sef de scoala pe Paul
Verlaire; ei si-au luat, in semn de sfidare, numele de „decadenti”.
Reprezentanti de frunte ai decadentilor sunt Arthur Rimbaud, Tristan
Corbiere, Jules Laforgue. Acesti poeti si multi altii incepusera sa scrie cu mult
inainte de constituirea gruparilor in care s-au incadrat. Astfel, elemente ale
curentului simbolist au luat nastere nu in 1886, ci mult mai devreme,
cuprinzand pe toti poetii de orientare antiparnasiana, uniti in efortul de a
descoperi esenta poeziei.
Curentul parnasian, aparut la inceputul celei de a doua jumatati a
secolului al XIX-lea, ca reactie impotriva romantismului, dusese versul la
perfecţiune formală, dar deliricizase poezia, golind-o de emoţei. Simbolismul
restituie poeziei sensibilitatea şi emoţia, însă nu la modul direct(pe calea
efuziunii spontane, prin enunţuri de idei ,descriei sau naraţiune),ci recurgând
la aluzie, la analogie, la sugestie, utilizând un limbaj poetic inedit,
comunicând îndeosebi senzaţii neobişnuite, stări sufleteşti imprecise, vagi,
vaporoase.
Simboliştii belgieni de expresie franceză prezintă un deosebit interes prin
creaţia lor poetică(Emile Verhaeren, Rene Ghil), dar şi prin tentativele de a
scrie proză simbolistă(Georges Rodenbach-romanele « Bruges » şi
«  Clopotarul») sau dramaturgie (Maurice Maeterlink-piesele « Pelleas » şi
« Melisanda »).
Poetii francezi ai vremii se grupeaza in jurul cate unei persoalitati --
Verlaine, Mallarme --, frecventeaza anumite cafenele, devenite centre de
intalniri literare, infiinteaza reviste. Unii se regasesc in saloane artistice. O
importanta mare in dezvoltarea miscarii o au celebrele reuniuni literare de
martea, in salonul lui Mallarme, cel mai faimos poet modern al vremii,
considerat adesea adevaratul cap de scoala simbolista.
In spatiul francez, influenta simbolista va fi hotaratoare pentru cativa mari
scriitori ai secolului al XX-lea (Paul Valery, Paul Claudel, s.a.).
Nu se pot face diferentieri forte clare intre cei care spun decadenti sau
decadentisti si cei care preiau denumirea de simbolisti. Cel mai adesea
decandentii sunt adeptii lui Verlaine, cultiva mai mult sentimentalismul si
macabrul postromantic; simbolistii il au ca maestru pe Mallarme si exalta o
arta pura a formelor perfecte si a sensului obscur.
In 1857, cand in poezia europeana prelungea romantismul, Charles
Baudelaire publica volumul de poezii Les Fleurs du Mal
(Florile raului), ce continea deja elementele unei noi sensibilitati si anunta,
deci, revolutia poetica moderna. Asadar, Charles Baudelaire se situeaza la
raspantia dintre romantism si simbolism, iar simbolistii si-l revendica drept
precursor, biografia si opera lui intruchipand perfect mitul poetului blestemat:
,,Poetul e asemeni cu printul vastei zări/ Ce-si râde de sageată si prin furtuni
alearga;/ Jos pe pamant si printre batjocuri si ocari/ Aripile-i imense l-
impiedica sa mearga.” (Albatrosul, C. Baudelaire).
Dintre diferitele orientari trebuie amintit instrumentalismul initiat de
Rene Ghil, care propunea o tehnica de transpunere a muzicii in poezie, prin
folosirea sugestiilor muzicale produse de sunetele limbii.
Simbolismul patrunde mai tarziu in tarile europene cu traditie culturala
puternica (Anglia, Spania, Italia), precum si in tarile din centrul si sud-estul
european unde genereaza scoli nationale: simbolism polonez, maghiar,
romanesc.

Reprezentantii simbolismului
europeanantii de seama sunt:
-francezii: Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Paul Verlaine, Stéphane
Mallarmé, Jean Moréas;
-belgienii: Emile Verhaeren, M. Maeterlinck;
-germanii: Stefan George, Rainer Maria Rike;
-spaniolii: Rubén Darió, Antonio Machado;
-italianul: D’Annunzio.

Charles Baudelaire
(1821-1867)
Charles Baudelaire - poet, estetician, critic literar si de arta francez, a
trait în perioada 1821- 1867. El s-a impus nu numai prin versurile sale, dar si
prin experienta sa poetica. A fost primul poet francez care s-a impus pe plan
european ,,cu Baudelaire lirica franceza a devenit un fapt european”.
Charles Baudelaire se situează la răspântia din care poezia se desparte
de romantism, alegând definitv calea modernismului. Simboliştii şi-l revendică
drept precursor, biografia şi opera lui întruchipând perfect mitul „poetului
blestemat”.Viaţa de boem a lui Baudelaire ilustrează revolta împotriva
societăţii şi revanşa artistului, conştient de propria superioritate faţă de spiritul
burghez.
 Baudelaire se interpretează prin sine
însuşi, se descifrează prin volumul său riguros
construit, operă totală, plină; el introduce
cuvântul „modernitate” prin care, ulterior, toată
lumea îl defineşte – este semnificativă această
ipostază a creatorului care oferă pe lângă materia
artistică cheile de interpretare ce deschid calea
spre intenţiile şi principiile de la bază, dacă nu
chiar descuie uşa către sens.
Dupa revolutia din 1848, zece ani el traduce
aproape în exclusivitate opera lui Edgar Alan Poe,
despre care spunea ca I-a plagiat ideile, dar în
acelasi timp se ocupa si de celebra sa carte Florile raului , care în prima editie
cuprindea 100 de poezii. Aparitia cartii e scandaloasa si, el este dat în judecata
si judecat de acelasi judecator care-l va judeca peste câtiva ani pe Gustave
Florile răului i-au adus lui Baudelaire un oarecare grad de popularitate;
scriitori ca Gustave Flaubert şi Victor Hugo i-au lăudat poemele.
,Florile raului” – sunt în realitate niste flori bolnave, de o boala
incurabila de care au suferit toti oamenii de sensibilitatea lui Baudelaire din
epoca sa si foarte multi dintre intelectualii lumii moderne a secolului XX.
Aceste flori tâsnesc dintr-o estetica a urâtului.Baudelaire a gasit numeroase
analogii din opera lui Poe: sentimentul singuratatii, reveria pana la extaz,
cautarile unui paradis artificial.
Baudelaire l-a tradus pe Poe nu ca si poet ci ca prozator; pâna la
contactul cu opera lui, ideile lui Baudelaire, salajuiau în sufletu-I ravasite.

Arthur Rimbaud

Jean Nicolas Arthur Rimbaud (20 octombrie 1854,

Charleville-Mézières - †10 noiembrie 1891, Marsilia) a
fost un poet francez, figură centrală a literaturii moderne,
precursor al simbolismului. Poetul devenit un adevarat
mit, reprezinta cazul unic al geniului precoce (la zece ani
scria apreciate compuneri poetice in versuri latine) care
intr-un scurt rastimp – intre 16 si 19 ani- a dat poeziei
moderne una din cele mai uluitoare opere; pentru ca la 19
ani, dezamagit de faptul ca nici poezia nu- I poate ajuta
sa-si “depaseasca limitele”, sufocanta -i conditie umana
,sa abandoneze definitiv scrisul,continuandu-si intr-un fel total diferit viata-I
frenetica.
Poet al revoltei contra intregii ordini existente – de la ordinea de stat
pana la cea stabilita de morala crestina,de la constrangerile impuse de
normele vietii burgheze pana la cele ale vietii de families au ale iubirii -,era
firesc ca Rimbaud sa fie entuziasmat de idealurile umanitare ale
Comunei(poemele Fierarul,Soare si carne etc.).Sentimentele sale de
compasiune pentru cei striviti de nedreptate sunt asemenea celor ale unui
iacobin:
“Morti din nouazeci doi si trei! – va lumina
Paloarea sub sarutul dur al libertatii!
Calm, au sfaramat sabotii un jug ce apasa
Pe fruntea si pe cugetul umanitatii”
Corabia beata ne introduce, in modul ce l mai adecvat, in poetica lui Rimbaud.
Mai explicit insa apare aportul sau la viitorul liricii moderne, intr-un
fragment din acea incandescent opera , patetica introspectie si confesiune, in
proza alternand cu versuri care este Un rastimp in infern : “Visand
cruciade ,calatorii indepartate, descoperiri (…) Credeam in toate vrajile.Am
nascocit culoarea vocalelor(…)si, cu ajutorul unor ritmuri instinctive, ma
simteam magulti de gandul ca nascocesc verbul poetic accesibil – daca nu
astazi, maine – tuturor simturilor (…) Asterneam pe hartie taceri si nopti,
notam ce nu putea fi exprimat.”
A-si “cultiva sufletul” inseamna pentru Rimbaud o eliberare de anumite
deprinderi intelectualiste, pentru a putea astfel porni in marea aventura a
cautarii puritatii, a sinceritatii genuine,printr-o abandonare intr-o voita si
totala confuzie a simturilor, care I va permite sa se scufunde in profunzimile
subconstientului,care-l va duce la o poezie “vizionara”,creatoare de stari
simili-halucinatorii si chiar de cvasi-supranaturale Iluminari-cuvant care da
si titlul principalei sale culegeri de poezii.

Stéphane Mallarmé

Stéphane Mallarmé (18 martie, 1842 – 9

septembrie, 1898), de fapt cu numele real Étienne
Mallarmé, a fost un poet şi critic francez. El fiind
celalalt maestru recunoscut al simbolismului, este
o personalitate radical deosebita.Fata de
Verlaine, Mallarme reprezinta ambitia
intelectualista si luciditatea compozitiei;iar fata
de Rimbaud, o vointa de despersonalizare si un
elan incomparabil mai potolit.in general, in
raport cu toti ceilalti “poeti blestemati” (inclusive
precursorului Baudelaire), a carui poezie a fost
expusa unei suferinte spirituale Mallarme a trait
in poezia sa exclusiv (sau aproape)o aventura
politica (in sensul intellectual al cuvantului) a
fost autorul unei singure culegeri de Poezii complete (1887) , din care mai
clebre au devenit poemele Hierodiada,Evantaiul,Dupa-amiaza unui faun(care
l-a inspirit pe Debussy)etc.
La inceput scrie sub influenta lui Baudelaire (Aparitie,Briza marina
etc.;teme :sentimentul oboselii si dorinta evadarii),si traduce intreaga opera
poetica al lui Edgar Allan Poe, ale carui principia poetice le preia.Dar
adevaratul Mallarme apare dupa 1870: poet al insingurarii totale, refuzand
lirica de sentiment, realitatea,ordinea logica,poezia devenind exclusive
sugestivitate si arta indelung mediatat a creeari unui limbaj propriu.”Lirica lui
Mallarme intruchipeaza singuratatea totala.Nu are nicio aspiratie catre
traditia crestina,umanista, literara.Nu-si permite nici o imixtiune in present.Il
respinge pe cititor si refuza sa fie umana(…) Realitatea I se dezvaluie ca
insuficienta,transcendenta ca neant(…).opera sa edificul cel mai abscons pe
care lirica moderna la ridicat vreodata”(H.Friedrich).
Mallarme duce depersonalizarea poeziei pana la limitele ultime ale unui
intelectualism glacial,pornind de la premisa ca limbajul obisnuit utlitar si
vulgar,simplu mijloc practic de comunicare,este insufficient si cu totul
impropriu poeziei,care are nevoie in schimb de un”limbaj esential”.Acest
limbaj poetic propriu, Mallarme si-l creeaza intrebuintand cuvintele in sensul
lor etimologic, incluzand neologisme si arhaisme, folosind permanent elipsa si
perifraza, dar mai ales creeand o noua sintaxa, cu nexuri logice total insolite,
o sintaxa cu totul neobisnuita, absolute personala.In felul acesta, poetul- care
nu trebuie sa fie un subiectiv , ci “sa cedeze initiativa cuvintelor” – va obtine
un sens mai pur al limbajului decat il are “graiul triburilor”, limbajul vulgar
de comunicare.Ideea aceasta este exprimata in sonetul(nu lipsit de obscuritate,
desi este inca dintre poemele cele mai usor accesibile ale lui Mallarme),
intitulat Mormantul lui Edgar Poe:
“Precum vecia-n fine –n El insusi ni-l arata,
Poetul inteteste cu varful spaimei mut
Secolul sau in spaima de –a nu fi cunoscut
Ca moartea trimufase in vocea lui ciudata!

Ei ca o hidra-n pulberi cand ingerul odata

Un sens mai pur In graiul de triburi a bautut
Au dat vestire mare de farmecul baut
Ca un amestec negru-ntr-o albie-nglodata.

Pamantului si zarii potrivnici,o , ce jale!

Daca ideea noastra nu va sculpta, agale,
Statui ornand mormantul lui Poe, stralucitoare,
Calmul bloc dintr-un dezastru obscure cazut din zbor,
Macar granite-acesta ridice-n veci hotare
Blestemului cu aripi sadite-m viitor”
 Deci: o poezie fara contact cu realitatea sensibila, cu sentimente , cu
trairi , cu impresii.O poezie intentionat lipsita de precizie ; caci poezia este
sugerare a “misterului”, chiar a misterului lucrurilor celor mai simple (un
evantai, o oglinda, o vaza etc.); poezia este pentru Mallarme apropiere de
mister, este- in ultima analiza- un imn inchinat misterului si o poetizare a
acestuia .Or, a da contururi clare expresiei inseamna a lipsi poezia de orice
aura de mister.Ca urmare, fiecare poem poate avea (si tocmai aceasta calitate
trebuie sa o vizeze poetul) mai mult sensuri si semnificatii suprapuse. Insasi
suprapunerea a doua sau mai multe intelesuri ale unui poem creeaza in cititor
o fascinatie a vagului si a insolitului.Cel mai ilustru discipol al lui Mallarme,
Paul Valery,va declara: “Versurile mele au sensul care li se atribuie”.
Cum simturile noastre si limbajul vulgar, utilitar , aplatizeaza si
prozaizeaza lucrurile , poetului ii ramane sarcina sa caute sa le redea puritatea
originara, calitatea poetica, servindu- se de magia cuvantului”caci intre
vechile procedee ale magiei si sortilegiul poetic exista o tainica inrudire” –
afirma poetul.Aceasta “magie sugestiva”, aceasta “vrajitorie evocatorie”(dupa
expresiile lui Baudelaire)o va indeplini functia creatoare a cuvintelor
surprinzator alese si legate in insolite nexuri logice.Iata , ca exemplul, intr-o
traducere literal, sonetul Evantaiul:
“Neavand parca drept limbaj
Nimic decat o zbatere spre ceruri,

Viitorul vers se desface

Din lacasul sau prea pretios.
Aripa, incet de tot, solie,
Acest evantai, daca e el,
Acelasi prin care indaratul
Tau vreo oglinda a lucit
Limpede unda din nou va cobori,
Izgonita in fiecare fir.
Un pic de invizibila cenusa,
Singura ce m-ar mahni,
Mereu astfel se apara,
In mainile tale nicicand trandavie.
Pentru Mallarme deci poezia e “evocare, aluzie”, sugestie pura, “zbor
tacut in abstractiune”.
O poezie care, refuzand limbajul propriu, capabil a sugera misterul
lucrurilor, va fi greu accesibila.Cu imens orgoliu intellectualist, Mallarme
cauta insistent sa se adreseze numai unui restrains cerc de inititati:”Omul
poate fi democrat;artistul insa, dedublandu-se,trebuie sa ramana
aristocrat”.Rezultatul: o poezie ermetica rece, fara palpaiyt emotional, cu
sensuri ambigui, accesibila doar celor putini, pentru ca – spre a I se patrunde
frumusetile dificile – necesita o indelungata si pacienta pregatire exegetica.
 Paul Verlaine

Paul Verlaine (n. 30 martie 1844 — d. 8

ianuarie 1896) a fost un poet francez. El aparţine
curentului simbolist şi este unul dintre cei mai
citiţi dintre poeţii francezi. Este privit de
simboliştii francezi ca şef al curentului. El este
precursorul şi primul reprezentant al curentului
simbolist, a fost un temperament dezechilibrat, a
cărui viaţă de boemă şi depravare, de mizerie şi
vagabondaj, de vicii şi boli, de închisoare şi spital,
i-au creat aureola de tipic "poet blestemat". O
singură dată în viaţa sa - s-ar putea spune –
poetul a avut o perioadă de optimism şi energie
combativă, când în timpul Comuner (eveniment
căruia i-a dedicat câteva poeme, în ciclul Învinşii)
a fost alături de comunarzi, devenind chiar responsabilul de presă al puterii
populare.
După culegerile de tinereîe (Poeme saturniene, 1866; Serbări galante,
1869), poetul se defineşte plenar în volumele Romaneţe fără cuvinte (1874),
Înţelepciune (1880) etc., opere care reprezintă un tip de poet lipsit de orice
curiozitate intelectuală sau de i preocupare faţă de oamenii din jur şi viaţa lor.
Poetia sa nu cunoaşte pasiunea puternică, nici nu trădează o sensibilitate
profundă, complicată cu cazuri de conştiinţă. Motivul dominant al poeziei
verlainiene este monotonia, spleenul, Tristeţea neînţeleasa:
Un plâns suspină-n mine
Ca ploaia pe oraş.
Ce molcome suspine
Tânjesc mocnite-n mine?
Excluzând elementul intelectual sau spectacolul exterior, lipsită de
fiorul unei nelinişti profunde sau de o vibraţie pasională puternică, poezia lui
Verlaine este facută din senzaţii vagi, din întrebari uşor neliniştitoare, din
visuri inconsistente, din tristeţi nelamurite, din îngrijorări obscure, din tentaţii
trupeşti, din naive elanuri mistice, din aspiraţii nostalgice spre o stare de
mulţumire calmă, totul redat pe un ton de confidenţă sinceră, discretă,
cultivând impreciziunea, nuanţa, sonorităţiile atenuate, moi, asonanţele, rima
interioară, monotonia de efect a repetiţiei refrenurilor sau vocalelor de valoare
"muzicală". Iată poemul tipic verlainean, sonetul Mon reve familier, în
admirabila interpretare a lui T. Arghezi:
Ne-am întâlnit adesea, ca şi cum ne-am fi scris,
Cu-o prietenă tot alta şi-aceeaşi noaptea-n vis,
 Necunoscută totuşi, din umbre tot pribege,
Mi-e dragă deopotrivă, şi ea ma înţelege.
E smeadă? E bălaie?... Nu ştiu nici cum o cheamă:
Spus, numele, în şoapte, nici nu-l băgai în seamă.

L-am auzit, ca glasul, departe de pământ,

Al celor duşi de-a pururi, de-au fost şi nu mai sunt,
Rătăcitor prin ceaţă, pierdut şi aşteptat,
Când şi chemaţii vieţii de-apoi ei l-au uitat.
Căutătura-i rece ca de statuie-nalta,
Se uită peste mine şi-n lumea ceealalaltă.

Simbolismul romanesc
A inceput la Literatorul, revista legata de marile traditii ale literaturii
romane, de pasoptismul romantic si ancorata, cu adanca responsabilitate, in
problemele sociale si politice.
Meritul simbolismului este tocmai acela de a fi refacut sensibilitatea
poeziei, apeland la simbol, aluzie si la un limbaj inedit, cultiva sinteza.In ceea
ce priveste simbolismul romanesc, acesta se contureaza la sfarsitul secolului
trecut si este un produs al orasului.
O caracteristica fundamentala a caracterismului romanesc, care il
deosebeste de cel francez,este aceea ca isi asimileaza parnasianismul.De
asemenea, introduce in poezie cateva elemente noi. Scriitorii care apartin
acestui curent literar opereza foarte mult cu simboluri, ele avand menirea sa
inlocuiasca expresiile directe, iar raportul dintre simbol si realitatea
sufleteasca nu este dezvaluit, ci numai sugerat.
Trasaturile simbolismului romanesc nu difera esential de cele ale
simbolismului european, insa o analiza atenta poate constata o deplasare de
accent catre una sau alta dintre acestea.
Simbolistii romani, ca si cei europeni, sunt tentati de:
-investigarea unor zone tematice;
-preferinta pentru imagini vagi, fara contur;
-preferinta pentru clarobscur;
-obsesia culorilor (albul, violetul, negrul) si a instrumentelor ale caror sunete
sugereaza stari sufletesti (clavirul, pianul, vioara;)
-cautarea valentelor muzicale ale cuvantului (cadenta, aliteratia, asonanta,
ritmul launtric, repetitia, laitmotivul si refrenul);
-preocuparea pentru corespondente;
-descatusarea fanteziei poetice in utilizarea simbolului sau a sinesteziei;
-dorinta de a experimenta noi tipare in prozodie.
In diversitatea ei,tematica poeziei simboliste exprima,in ultima analiza,o
atitudine noncoformista,de inaderenta la o lume prozoica,
mercantila,filistinizata.Poetii simbolisti recurg la proza de damant,destanuie
starea de „spleen”,de solitudine,”nevroze”sustinute de o intreaga recuzita
caracteristica simbolismului,care voaleaza suportul imediat al acestor
stari,izvorate din neacceptarea lumii date.Atitudinea fata de societate rezulta
din felul in care se reflecta in versuri-indirect-conditia poetului si a
poeziei.Conflictul cu societatea poete exista in stare latenta,si atunci poetul
este insinuant,sau el se manifesta fatis,efectul artistic fiind iesirea din
simbolism:totala sau partiala.In majoritatea cazurilor se autoinfatiseaza ca
suflete obosite,deprimate(D. Iacobescu),pentru ca poezia este platita cu bulgari
de noroi(I. Minulescu),de aici starea de spleen:”Sunt obosit , Doamne,si
putred ca un veac/Ce,ingrasat cu aur,cu fard si cu minciuna,Tanjeste
melancolic si-asteaptasa apuna,/Simtinad ca-l stapaneste o boala fara leac”(D.
Iacobescu).Apare si ideea de geniu trist,inchis „in cerc barbar si fara
sentiment”(G. Bacovia).
Simbolistii nu incadreaza tematica iubirii in contextul naturii.Cele doua
elemente nu formeaza,ca la romantici,un tot.Poetii vor gasi insa
corespondente in comunicarea sentimentelor.Ei vor exprima uneori si direct
sentimentul,implicand trairi intense,manifestate prin reactii
vitaliste(Macedonski)sau maladive(Bacovia). Predilectia pentru parfumuri si
muzica este de ordin vital.Macedonski,M. Saulescu, St. Petica iubesc
viata,sunt insetati de ea.Ei canta energiile cosmice,iar procesul lancezirii,ca si
cel al anemiei sau al nevrozei devin rareori traire propriu-zisa,ramanand
simpla maniera.
Simbolismul aduce in poezie o gama de instrumente muzicale,realizand
corespondente intre emotie si instrumentul muzical: vioara,violina exprima
emotii grave;clavirul-tristetea si sentimentul desperat al iubirii;caterinca evoca
medii sarace;fluierul este funebru;fanfara trezeste melancolii; pianina,
melancolia constituie motive uneori exterioare,decorative,alteori vor intra in
substanta si in atmosfera generala a poeziei.La noi,St. Petica evoca mai toate
instrumentele muzicale;vioara,mandolina,pian,harfa.D. Iacobescu,I.
Minulescu,N. Davidescu percep muzica sentimental,iar
Bacovia,grav,dezvaluindu-ne stari nevrotice:”Iubita canta-un mars
funebru.../Ea plange,si-a cazut pe clape,/Si geme greu ca in delir.../In
dezacord clavirul moare”.Culorile sunt in corespondenta cu instrumentele
muzicale,pelicula este o pictura parfumata a primaverii;amurgul insoteste
cantecul viorilor(St. Petica-„Cand viorile tacura”).Muzica lui Bacovia este
stridenta si irita;la Davidescu este maiestuoasa,la St. Petica-vaporoasa,la
Minulescu se tanguie in romante.
Simbolismul romanesc, asemeni oricarui curent literar, cunoaste trei
faze:
-o faza de aparitie si de raspandire (1880-1900);
-o faza de maxima inflorire (1900-1915/1916);
-o faza de regres, pana la disparitia sa din peisajul literar ( catre 1940) .

Reprezentanti ai
simbolismului romanesc
Simbolismul românesc a avut doi mari reprezentanti: Alexandru
Macedonski si George Bacovia. Alti simbolisti notabili au fost: Ion
Minulescu, Dimitrie Anghel, Stefan Petica, Elena Figaro.

Alexandru Macedonski
Alexandru M. Macedonski (n. 14 martie
1854 — d. 24 noiembrie 1920) a fost un poet şi
prozator; dramaturg; sef de cenaclu literar,
publicist român.
In literatura romana, simbolismul
pătrunde prin poemele şi textele teoretice ale lui
Alexandru Macedonski. Primele idei care
prefigurează simbolismul la români şi care
încearcă să-l teoretizeze apar odată cu
Macedonski şi sunt puse în circulaţie prin revista poetului, “Literatorul”.
Chiar înainte de reconstituirea simbolismului ca scoala, în Franta, apar în
aceasta revista, înca din primul ei au de existenta, 1880, articole de
directiva, în care sunt expuse puncte de vedere simboliste.Macedonski avea
sa-si revendice mai târziu, în 1889, printr-un articol intitulat "În pragul
secolului", merite de pionier al simbolismului pe plan european.
Un adevarat manifest presimbolist, aparut în "Literatorul" din 15
iunie 1892, este articolul lui Macedonski - Poezia viitorului. Prin simbolism -
se spune în articol - ca si prin ins-trumentalism care e "tot un simbolism, cu
deosebire ca sunetele joaca în instrumentalism locul imaginilor", poezia "si-
a creat un limbaj al ei propriu, limbaj în care se simte în largul ei.
Puncte de vedere presimboliste contin si alte articole publicate de
Macedonski în "Literatorul", ca Despre poezie sau Despre poema 1881, în
care poetul pledeaza pentru concentrare si sinteza lirica, pentru poezia care
sa adune în ea, imprevizibil, miscari sufletesti contrastante.
Teoretizând simbolismul, Macedonski a înteles sa-l si promoveze
staruitor în literatura româna. În numele acestui curent, directorul
"Literatorului" a încurajat de fapt tot ce se deosebea de poezia româneasca
de pâna atunci: parnasianism, naturalism, decadentism, simbolism tot ce
putea impresiona prin neobisnuit si bizar. El însusi s-a exersat în compuneri
alcatuite dupa ultima moda parisiana, menite sa revolutioneze lirica. Dupa
modelul lui Rollinat, din care a si tradus, Macedonski a afisat uneori
preferinte morbide pentru macabru ca în Vaporul mortii de exemplu. Dar
pasiunea lui cea mare a fost instrumentalismul, poetul propunându-si sa
creeze efecte lirice prin pure combinatii de imagini si sunete ca în Rimele
cânta pe harpa si Guzla; unele dintre aceste poezii ca: "Înmormântarea si
toate sunetele clopotului" sau "Lupta si toate sunetele ei", aparând în
volumul Poezii din 1881, chiar înainte de întemeierea, la Paris, a scolii lui
René Ghil.
Macedonski este primul poet român care a publicat, în 1890, creatii în
versuri libere, fara rima si fara ritm. Ulterior, el arenuntat la aceasta
formula prozodica, considerând ca poezia neversificata se apropie prea mult
de proza ritmata. Alti poeti simbolisti au continuat sa cultive versul alb,
precum Ovid Densusuianu sau Ion Minulescu, acesta din urma cazând în
exces si într-un retorism pretios si grandilocvent.
Poezia lui Macedonski este eclectica, are elemente imprumutate de
la parnasianism, simbolism, sau romantism. A publicat Prima verba (1872);
Poesii (1882); Excelsior (1895); Flori sacre (1912); Poema rondelurilor
(1927), Drama banala (1896); Cartea de aur (1902); Le calvaire de feu
(1906); Thalassa (1915); Nuvele (1923), Moartea lui Dante Alighieri (1916).

George Bacovia
George Bacovia ( n. 4/17 septembrie 1881, Bacău - m. 22 mai 1957,
Bucureşti) a fost un poet simbolist român. Scrierea sa poetică a făcut parte
din curentul cunoscut ca "simbolism dar şi-a dovedit modernitatea şi a
rezistat probei timpului: Bacovia a fost unul din cei mai mari poeţi
interbelici, alături de Tudor Arghezi, Lucian Blaga sau Ion Barbu.
George Andone Vasiliu (numele de naştere
al poetului) s-a născut în casa comerciantului
Dimitrie Vasiliu şi al Zoei Vasiliu. Intre 1889-
1890 urmează clasa întâi la un pension din
Bacău. In 1891 se inscrie la Scoala Primara
Domneasca nr.1 din Bacau. Dupa trei ani
absolvă cursul primar. În acelaşi an se înscrie la
Gimnaziul Ferdinand din Bacău.
Toamna rămâne închis o noapte întreaga, din
neatenţia paracliserului, în turnul bisericii
Precista din oraşul natal. Această întâmplare îi
va inspira poezia Amurg violet, scrisă în 1899.
Anii traumatici din liceu şi atmosfera cam rece îi inspiră un alt poem
celebru, "Liceu".
În 1900 se înscrie la Şcoala Militară din Iaşi, de unde se retrage în al
doilea semestru, neputând suferi disciplina cazonă. Compune poezia Plumb,
o va finisa totuşi abia în 1902. Scrie poezia Lacustră, desăvârşită în 1906. În
1901 se înscrie în cursul superior al Liceului Ferdinand. Absolvă liceul din
Bacău în 1903. Scrie poezia "Liceu", ca răspuns la un chestionar adresat de
minister absolvenţilor din acel an, în vederea reformei învăţământului
iniţiată de Spiru Haret. Se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti.
Citeşte într-una din şedinţele salonului literar al lui Macedonski poezia
Plumb, care produce o puternică impresie. În 1914 se internează la
sanatoriul Dr. Mărgăritescu din Bucureşti. Publică în suplimentul literar al
ziarului Seara. Trimite la tipar volumul Plumb. În 1915 editează la Bacău,
în colaborare, revista Orizonturi noi. Publică poezii, proză, recenzii, sub mai
multe pseudonime. Strânge relaţiile de prietenie cu Alexandru Macedonski.
În 1928 se căsătoreşte cu Agatha Grigorescu şi se stabileşte la Bucureşti,
unde soţia sa era profesoară. În 1929 retipăreşte volumele Plumb şi Scântei
galbene sub titlul Poezii, la Editura Ancora. Reapare sub conducerea sa
revista Orizonturi noi. În 1930 este numit referent la Direcţia Educaţiei
Poporului. Îi apare volumul Cu voi. Din noiembrie 1930 până în octombie
1933, locuieşte în Bacău, fără serviciu. În 1931 i se naşte unicul fiu, Gabriel,
iar în 1932 Societatea Scriitorilor îi aprobă o pensie lunară de 1000 lei. Din
1933 se stabileşte cu familia în capitală, unde rămâne până la sfârşitul vieţii.
În 1934 i se tipăreşte volumul antologic Poezii. În 1945 este numit
bibliotecar la Ministerul Minelor şi Petrolului.
Este reeditat în 1946 volumul Stanţe burgheze. E sărbătorit de
Ministerul Artelor, care-l şi angajează. În 1956 i se publică volumul Poezii.
Moare în ziua de 22 mai 1957 în locuinţa sa din Bucureşti.
Volume antume:
-Plumb, Bucureşti, 1916
-Scîntei galbene, Bacău, 1926
-Bucăţi de noapte, Bucureşti, 1926
-Poezii, Bucureşti, 1929
-Cu voi..., Bucureşti, 1930
-Poezii, prefaţă de Adrian Maniu, Bucureşti, 1934
-Comedii în fond, Bucureşti, 1936
-Opere, Bucureşti, 1944
-Stanţe burgheze, Bucureşti, 1946
-Poezii, Bucureşti, 1956 (ediţie revăzută şi adăugită de autor, 1957)
Ediţii postume:
-Plumb. Versuri. Piombo. Versi. Antologie bilingvă româno-italiană,
selecţie, traducere, biobibliografie şi eseu critic de Geo Vasile. Roma,
Fermenti Editrice, 2008.
 -Cu voi. Con voi. Florilegiu româno-italian, selecţie, traducere,
biobibliografie şi postfaţă de Geo Vasile, Bucureşti, Editura Ideea
Europeană, 2007.
-Lacustră, ediţie bibliofilă alcătuită de Mircea Coloşenco, Bucureşti,
Muzeul Literaturii Române, 2001.
-Opere, prefaţă, antologie, note, bibliografie de Mihail Petroveanu, text
stabilit, variante de Cornelia Botez, Bucureşti, Editura Minerva, 1978.
-Opere, ediţie de Mihail Petroveanu şi Cornelia Botez, Bucureşti,
Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994.
-Opere, ediţie alcătuită de Mircea Coloşenco, Bucureşti, Editura
Univers Enciclopedic, 2001.
-Opere, Bucureşti, Editura Semne, 2006.
-Plumb. Versuri şi proză, prefaţă de Nicolae Manolescu, Bucureşti,
Editura pentru Literatură, 1965 etc.
Despre George Bacovia s-a spus iniţial că e un poet simbolist, dar
criticii au remarcat ulterior că îşi depăşeşte epoca, aparţinând poeziei
române moderne. Se pare că pseudonimul său provine din limba latină
Bachus via, unde insemna Calea lui Bachus, dar are legătură şi cu
denumirea orasului său natal, Bacău. Dacă în primul său volum, Plumb,
publicat în 1916, imediat după ce carnagiul din primul război mondial, se
dezlănţuise, influenţa poeziei simboliste era foarte vizibilă, abia din
volumele următoare, în Scântei galbene sau Comedii în fond, Bacovia
descoperă reţeta poeziei moderne, apropiată de proza poetică. Criticii
interbelici au văzut în Bacovia un neosimbolist (George Călinescu) sau "o
bisericuţă dintr-un lemn" (E. Lovinescu), un poet cu o materie poetică
insuficientă. Abia după cel de-al doilea război mondial, poezia sa este
afiliată curentelor de gândire mai noi, fiind pusă în paralel cu teatrul
absurdului (M. Petroveanu), cu anumite curente ale modernismului poetic,
cu suprarealismul, dicteul automat, imagismul sau chiar expresionismul
dar şi cu şcoli filozofice cum ar fi existenţialismul (Ion Caraion) etc. Astfel,
Bacovia ajunge unul dintre cei mai importanţi poeţi români, devenind
autorul care execută un uriaş salt canonic de la statutul de poet minor la
cel de autor clasic al literaturii române.
Premii şi distincţii:
-În 1923 a fost premiat de Ministerul Artelor pentru volumul Plumb.
-În 1925 primeşte premiul pentru poezie al Societăţi Scriitorilor
Români, ex aequo împreună cu Lucian Blaga.
-În 1934 Premiul Naţional de poezie este acordat lui George Bacovia şi
lui Tudor Arghezi.
 Ion Minulescu
Ion Minulescu (n. 6 ianuarie 1881, Bucureşti - d. 11 aprilie 1944,
Bucureşti) a fost un poet şi prozator român, reprezentant important al
Simbolismului românesc.
Născut la Bucureşti,a copilărit la Slatina,
de unde este originară mama sa. A urmat
şcoala primară şi gimnaziul la Piteşti; a făcut
bacalaureat în 1899 la un pension
particular din Bucureşti, "Brânză şi
Arghirescu".
În 1898, sub semnătura I.
Minulescu-Nirvan, tânărul poet publică în "Foaia
pentru toţi", doi ani mai târziu poetul pleacă la
Paris pentru a studia dreptul. Poeţii francezi
îi schimbă însă dorinţele şi, captivat de scrierile
acestora, uită de studiile sale juridice. După
numai 4 ani se intoarce in tara, unde compune poezie si proza, in 1905 va
publica unele poeme unele fragmente de proză din "Jurnalul unui
pribeag", în revista "Viaţa nouă" a lui Ovid Densusianu, unul din organele
cele mai însemnate ale mişcării simboliste. În 1906, Ion Minulescu începe
să publice o parte din versurile ce vor compune "Romanţele pentru mai
târziu" in revista "Viata Literară si artistică" a lui Ilarie Chendi. Tot in
acest an incepe prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce în
colaborare versuri din Albert Samain, Charles Guérin, H. Bataille, H. de
Régnier, publicate in "Sămănătorul". Iarna 1906 - 1907 cei doi prieteni o
petrec la Constanţa, ecourile acestei şederi pe ţărmurile Mării Negre
regăsindu-se în versurile lor, în minulescianele "Romante pentru mai
târziu" (1908) şi în "Fantaziile" lui D. Anghel (1909). În anul 1914, la 11
aprilie, se celebrează căsătoria lui Ion Minulescu cu Claudia Millian (1887
- 1961), poetă simbolistă, autoarea volumelor de versuri "Garoafe rosii"
(1914), "Cântări pentru pasărea albastră" (1923), "Întregire" (1936),
precum şi a unor piese de teatru, între care drama "Vreau să trăiesc"
(1937).
Ion Minulescu si Claudia Millian au avut o fiică, pe Mioara
Minulescu, artistă plastică inzestrată, care s-a consacrat cu devoţiune
filială păstrării memoriei părinţilor ei. Urmează anii razboiului, 1916 -
1918 când soţii Minulescu se refugiază la Iaşi. După acest episod apare un
nou volum de proză al lui Minulescu: "Măşti de bronz şi lampioane de
porţelan" (1920). Un an mai târziu, Minulescu îşi face debutul ca autor
dramatic pe scena Nationalului se joacă piesa "Pleacă berzele" şi comedia
într-un act "Lulu Popescu" (10 ianuarie). În 1924 apare romanul "Roşu,
galben şi albastru", unul din marile succese literare ale vremii, după ce
fusese în prealabil publicat în paginile "Vieţii româneşti". Se reprezintă
Omul care trebuie să moară "grotescă tragică în trei acte", publicată mai
târziu, în 1939, sub titlul "Ciracul lui Hegesias", iar 6 ani mai târziu, în
1930, apare volumul "Strofe pentru toată lumea". Apare culegerea de
nuvele fantastice Cetiti-le noaptea. La 11 aprilie, 1944, în urma unui colaps
cardiac, Ion Minulescu încetează din viaţă la Bucureşti şi este
înmormântat la Cimitirul Bellu. Director general al artelor în Ministerul
de culte şi arte. A condus publicaţiile simboliste "Revista celorlaţi" şi
"Insula". A debutat cu versuri în "Povestirea vorbii".
S-a format sub influenţa succesivă a lui Duiliu Zamfirescu, Alexandru
Macedonski, Ştefan Petică şi a simboliştilor francezi şi belgieni. A mai scris
proză, piese de teatru şi cronici dramatice.
Cultivând motive lirice tipic simboliste, poezia sa cântă mirajul
ţinuturilor exotice, marea, aspiraţia spre un absolut indefinisabil, stările
sufleteşti enigmatice apăsate de melancolie, ispită erotică şi moarte, într-un
limbaj alegoric de o sonoritate exterioară specifică. Viziunea sa este în cele
mai multe cazuri a unui umorist sentimental fantezist.
OPERA LUI ION MINULESCU:
Versuri:
-Romanţe pentru mai târziu, Ed. Alacalay, 1908
-De vorbă cu mine însumi, Bucureşti, 1913
-Spovedanii, colecţia Manuscriptum, 1927
-Strofe pentru toată lumea, Ed. Cultura Naţională, 1930
-Nu sunt ce par a fi, Ed. Fundaţiilor, 1936
-Versuri, ediţie definitivă îngrijită de autor, 1939
Proză:
-Casa cu geamurile portocalii, B.P.T., 1908
-Măşti de bronz şi lampioane de porţelan, Ed. Alcalay, 1920
-Lulu Popescu, Ed. Alcalay, 1920
-Pleacă berzele, Ed. Alcalay, 1920
-Roşu, galben şi albastru, Ed. Cultura naţională, 1924
-Manechinul sentimental, Ed. Cultura naţională, 1926
-Corigent la limba română, Ed. Cultura naţională, 1929
-Bărbierul regelui Midas, Bucureşti, 1929
-3 şi cu Rezeda 4, Ed. Adevărul, 1933
-Cetiţile noaptea, Ed. Cultura naţională, 1933.
Teme si motive simboliste
În diversitatea ei,exprimă, în ultima analiză, o atitudine
nonconformistă,de inaderenţă la o lume prozoică, mercantilă, filistinizată.
Poeţii simbolişti recurg la proza de diamant, destăinuie starea de „spleen”, de
solitudine, ”nevroze” susţinute de o întreagă recuzită caracteristică
simbolismului, care voalează suportul imediat al acestor stări, izvorâte din
neacceptarea lumii date. Atitudinea faţă de societate rezultă din felul în care
se reflectă în versuri- indirect- condiţia poetului şi a poeziei.
Conflictul cu societatea poete exista în stare latentă, şi atunci poetul
este insinuant, sau el se manifestă făţiş, efectul artistic fiind ieşirea din
simbolism: totală sau parţială. În majoritatea cazurilor se autoînfăţişează ca
suflete obosite, deprimate(D. Iacobescu),pentru că poezia este plătită cu
bulgări de noroi(I. Minulescu),de aici starea de spleen: ”Sunt obosit ,
Doamne, şi putred ca un veac/Ce, îngrăşat cu aur, cu fard şi cu minciună,
Tânjeşte melancolic şi-aşteaptă să apună, /Simţinâd că-l stăpâneşte o boală
fără leac”(D. Iacobescu).Apare şi ideea de geniu trist, închis „în cerc barbar
şi fără sentiment”(G. Bacovia).
Condiţia poetului şi a poeziei include un patos antifilistin,în creaţia lui
Macedonski, Emil Isac, George Bacovia,un anume sentimentalism
umanitarist în lirica lui I.C. Săvescu, Tr. Demetrescu, Şt. Petică, I.
Minulescu, Mihai Cruceanu. Existenţa poetului se consumă într-un climat
ostil, fixat pe două coordonate: o atitudine protestatară, motivată psihologic,
izvorâtă dintr-o stare de oboseală, din sentimentul sfârşitului de veac şi al
declinului, din repulsie faţă de stereotipia vieţii cotidiene(Şt. Petică, I.C.
Săvescu, I. Minulescu)pe de o parte; conştiinţa nedreptăţii sociale şi
aspiraţia la „altă lume”(Tr. Demetrescu, M. Săulescu, Emil Isac, George
Bacovia),pe de altă parte.
Traian Demetrescu este un poet al proletariatului, Mihai Săulescu va
prevesti, justiţiar, transformarea socială; copiii îşi pierd copilăria din cauza
mizeriei, în poezia lui Emil Isac, iar Bacovia exprimă dorul „de vremuri
mari”. Serenada muncitorului izvorăşte din starea de nelinişte a filozofului
proletar, care va cânta „Serenada cea din urmă”, în credinţa împlinirii
idealului de libertate. Poezia lui Bacovia conţine accente de protest şi ironie,
din ipostaza unui damnat, sau, în tonalitate de imn, implică accente
luminoase şi optimiste: ”Să mai surâd numai o clipă,/ Sculaţi ai muncii
proletari”.
În sfera socialului se înscrie şi poezia oraşului, indiferent dacă este
târg sau mare oraş; mediul urban zdrobeşte individualitatea. Despre oraşul
mic, care osifică spiritele, au scris Macedonski, Mircea Demetriad,
Minulescu, Tr. Demetrescu şi mai ales Bacovia. În ambianţa oraşului, poeţii
sunt damnaţi, lumea agonizează, oraşul este împovărat de tristeţi, este
blestemat: ”S-auzi tuşind o tuse-n sec, amară, /Prin ziduri vechi ce stau în
dărâmare”. Târgul bacovian este dezolat, cartierele „democratice”, chiar şi
grădinile publice, unde cântă fanfara militară, nu pot îndemna decât la
resemnare. Dacă oraşul provincial este spaţiul angoasei şi al spleen-ului, şi
aglomerările urbane provoacă acelaşi sentiment de pustiu şi tristeţe: ”Oraşul
luminat electric/Dădea fiori de nebunie- /Era o noapte de septembre /Atât de
rece şi pustie”(George Bacovia).La M. Săulescu, cetatea modernă este şi
locul unor uriaşe energii. Emil Isac în „Sirena fabricii” şi M. Cruceanu în
„Seară de cetate” surprind marele oraş în preajma primului război mondial.
Marele oraş a fost de fapt cântat în stil modern pentru prima oară de
Macedonski, a morală, conştiinţa vidului, derută interioară. Însingurarea şi
spleen-ul sunt motive generate de orizontul închis al oraşului.
Motivul singurătăţii descinde din romantism. În simbolism el îşi
pierde grandoarea, nu este clamat, devine elegiac şi intim. Ştefan Petică îi dă
o dimensiune tragică: ”Bătui la porţile străine, /Şi-nchise poeţile-au rămas”.
Nota de singurătate este îmbogăţită cu melancolia tăcerii, cu gesturi
nehotărâte, cu tristeţi apăsătoare, la D. Anghel. Bacovia se simte pribeag pe
pământ, odaia îl sufocă precum sicriul. O cauză a exvitabilităţii şi a agitaţiei
este starea de gol în care liniştea devine apăsătoare sau provoacă stări
nelămurite: ”Eu stau, şi mă duc şi mă-ntorc”, ”Stau singur în cavou”,
”Singur, singur. singur”,”Eu singur cu umbra”. Efectul singurătăţii este
melancolia şi spleen-ul,”Motivul spleen-ului presupune un amestec de
plictiseală profundă, dezolare şi tristeţe abstractă, fără ca poetul să ajungă la
decepţie şi pesimism propriu-zis, ca în romantism”(Lidia Bote).
În literatura universală, spleen-ul simbolist a fost exprimat pentru
întâia dată de Baudelaire. La noi, Şt. Petică, M. Săulescu interpretează acest
motiv în versuri sonore nu întotdeauna adecvate naturii lui, în timp ce
Iacobescu şi Bacovia îl comunică la modul autentic. Lidia Bote consideră
spleen-ul poeţilor simbolişti români ca o prelungire a dorului poeziei
populare, complicat însă la nivelul existenţei urbane. Ştefan Petică scrie:
”Mi-e dor de-un cântec plin de jale, /De-o adiere parfumată”. La Tr.
Demetrescu starea de farmec este şi ea asociată cu „jalea unui dor pribeag”.
Simbolismul cultivă un rafinament al senzaţiilor şi al emoţiilor, obţinut prin
poetizarea vieţii urbane sau transfigurarea unor tărâmuri exotice,
necunoscute. Starea este de reverie, poeţii simbolişti sunt atraşi, în evadările
lor, de mister, de dorinţa de a se elibera din mediul închis, apăsător.
În poezia europeană, Maeterlinck este cel care a cultivat cu mai multă
perseverenţă misterul. La noi, acesta apare mai mult în latura psihologică,
enunţat ca la D. Anghel şi Şt. O. Iosif, sau exterior, ca în declamaţiile
retorice ale lui I. Minulescu.
Evadările, tentaţia avântării spre mari depărtări cu miraje şi tărâmuri
misterioase, într-o imagistică imprecisă, constituie o adevărată categorie
 tematică în simbolismul românesc. Reprezentativ în acest sens este I.
Minulescu, poet al marilor plecări, cu obsesia exotismului, atracţia către
zonele sudului, tropicale sau extrem-orientale, cu vegetaţii luxuriante.
Marea plecare o iniţiază însă, în poezia noastră, Macedonski:
”Întindeţi pânzele, băieţii.../Un vânt subţire se ridică, /Albastra mare se
despică” .D. Anghel este atras de necunoscut, Davidescu călătoreşte fără
ţintă, M.Săulescu este chemat de depărtările eterne, pe Şt. Petică îl atrage
Levantul, Minulescu cutreieră Mediterana, Antilele, Macedonski- Orientul
arab. Nordul îi atrage pe D. Anghel şi I. C. Săvescu. Exotismul se realizează
şi prin vocaţia pentru atmosfera de legendă şi de mister, poeţii manifestând
interes pentru feeria de ev mediu. Sunt invocate castele, castelele. Pe de altă
parte, înscrie ca poemul dramatic ”Solii păcii”(Şt. Petică)şi poezia „Cu
sufletul şi noaptea” (M. Săulescu)se realizează fuziuni ale simbolismului cu
basmul, inspiraţia fiind autohtonizată.

Teatrul simbolist
Influentele simbolismului

T– ai carui principali reprezentanti au fost Maeterlinck si William Butler

Yeats – respinge in numele valorilor poetice prozaismul naturalist si
exactitatea sa plata, cautand in schimb sa restituie operei dramatice
caracterul sau emotiv pur. Acest teatru va cauta sa sugereze idei si situatii
morale subtile, adevaril psihologic intim, vag, nelamurit nici chiar
personajelor insesi; cauta sa „descopere” sensurile lucrurilor tainice, sa fie
un leagan al fanteziei si un pretext pentru visare.
Influentat profund de „idealismul magic” al lui Novalis, atras de
climatul de mister al intrebarilor nelamurite si anxioase, Maeterlinck crede
ca oamenii sunt sclavii neputinciosi ai unor puteri misterioase, care ii atrag
ineluctabil spre moarte. Intr-o lume pe care n-o inteleg si in care nu pot
actiona, personajele sale slabe ratacesc impinse de impulsuri tainice,
stapanite de presentimente vagi si paralizate de teama de moarte.
Aceasta lume scufundata in cosmaruri, intr-o melancolie depresiva, intr-
un climat maladiv, apare in cunoscutele sale drame de mici dimensiuni:
Interior, Intrusa, Orbii, Moartea lui Tintagiles, piese in care nu se intampla
nimic altceva decat ca se descrie apropierea fatalei forte a mortii. Cand
dramaturgul introduce si tema iubirii, aceasta este exaltata tot in perspectiva
mortii – ca in Aladina si Palomides, Aglavaine si Selysette, sau Peleas si
Melisanda (care i-a inspirat pe compozitorii Debussy, Gabriel Fauré,
Schönberg sau Jan Sibelius).
Dar mai tarziu (in jurul varstei de 40 de ani) dramaturgul ajunge la
convingerea ca rolul decisiv nu apartine destinului, ci omului si intelepciunii
sale. „Intelepciunea ne este data pentru a tine frau destinului – scrie acum
Maeterlinck. Cu ajutorul intelepciunii ne sta in putere sa ne faurim o viata
frumoasa, senina”. Acest plan de conduita morala (aproape exclusiv pasiva,
insa) este ilustrat pe celebra sa piesa Pasarea albastra.
Povestea celor doi copii ai unui sarac taietor de lemne, plecati in
lume in cautarea minunate pasari albastre - simbol al sensului vietii, al
fericirii – este un fel de transpozitie, foarte modesta ca profunzime de
gandire, a temei faustice in registrul si mai modest al feeriei poetice. O piesa
din care se degajeaza concluzia ca fericirea omului consta in fericirea pe
care i-o procura generozitatea, indeplinirea datoriei, iubirea, frumosul,
dragostea de mama; o morala practica pasiva, in care intra o doza de
stoicism si resemnare. Retinem insa din opera lui Maetelinck respectul sau
pentru suferintele sufletesti, admiratia sa pentru eforturile (chiar firave,
gresit directionate si cu rezultate relative) ale omului de a intelege viata
precum si cordiala umanitate cu care invaluie destinul oamenilor apasati de
nedreptati, apoi viata de familie, si in special pentru fiintele care dau dovada
de puritate morala.
In planul artei dramatice, teatrul simbolist n-a realizat personaje de o
complexa si solida consistenta. Preocupat doar de individualismul exasperat
al eroilor sai, dramaturgul simbolist nu ajunge sa lege un conflict dramatic
bine motivat si bine gradat intr-o desfasurare scenica progresiva. Nici
dialogul nu are acum o functie propriu-zis dramatica, ci mai degraba rolul si
structura lirica a unei confesiuni sentimentale.
Dar, pe langa staruitoarea tentatie de evadare din fata realitatii in
lumea legendei si a simbolurilor, dramaturgia simbolista subliniaza si
elogiaza anumite valori morale, aducand o unda de lumina blanda si un
curent de aer mai improspatat de optimism, in viata brutala, terna si
pesimista pe care prea insistent o aducea pe scena dramaturgul naturalist al
epocii. De asemenea, in plina epoca de triumf al naturalismului in teatru,
dramaturgia simbolista a contribuit mult la restaurarea valorilor poetice ale
textului dramatic.
Urme ale influentei dramaturgilor simbolisti pot fi percepute pana la teatrul
contemporan, in inclinatia unor autori spre dramatizarea legendelor, spre
explorarea virtutilor sugestive ale simbolului si atmosferei, sau spre
valorificarea cuvantului poetic.
Prin noutatea principiilor poetice propuse si prin modurile proprii ale
principalilor sai exponenti, simbolismul a exercitat cea mai larga influenta
asupra liricii moderne.
In Franta, Verlaine – a carui poetica nu era fondata pe principii
revolutionare – s-a bucurat de un prestigiu de durata relativ scurta
(aproximativ pana in primul deceniu al secolului nostru). In aceasta
perioada insa este evidenta influenta sa asupra lui Moreas, Rodembach sau
Samain. Imaginea lui Verlaine intemnitat l-a urmarit si pe Oscar Wilde cand
a scris vibranta balada a inchisorii din Reading; de asemenea, poetii
Christina Rosseti si Arthur Symons arata ca l-au citit cu folos. Amicitia care
l-a legat pe Ruben Dario de Verlaine se baza pe afinitati care au lasat
puternice urme in prozele profane ale marelui poet latino-american.
Conjugata cu cea a lui Mallarmé, influenta verlaineana este frecventa in
poezia moderna spaniola si sud-americana.
Mallarmé a avut dintru-nceput admiratori ferventi, printre care nume
ilustre ca Paul Valéry sau André Gide (salonul lui Mallarmé era frecventat si
de straluciti poeti straini, Swinburne, O. Wilde sau Stefan George). In afara
acestora, pricipiile poetice mallarméene au fost preluate de poti dnitre cei
mai mari ai secolului nostru, adevarati fii ai sai spirituali: T. S. Eliot, Jorge
Guillén, Ungaretti.
Poetica lui Rimbaud a fecundat o alta linie a poeziei moderne: poezia
viziunii halucinatorii, a evadarii concepute ca marea aventura a spiritului,
ceea ce intalnim, printre altii, la poeti de marinea unor Emily Dickinson sau
Dylan Thomas. T. S. Eliot scrie versuri in limba franceza dupa modelul
corabiei bete. Paul Claudel declara ca a fost convertit in urma lcturii
iluminarilor. Ezra Pound si Saint-John Perse de asemenea i-au suferit
influenta.
Vasta si importanta a fost si influenta celorlalti reprezentanti ai
simbolismului.
„ Scoala romana” (F. Moréas) a fost printre directiile care au
determinat drumul creatiei lui D’Annunzio si, intr-o masura, a lui Valéry.
Jules Laforgue si Albert Samain stau – cum s-a spus mai sus – la punctul de
plecare al poeziei „fantezistilor” si, respectiv, al „intimismului”; in acelasi
timp, ambii au furnizat motive si procedee poetilor „crepusculari” italieni.
Maeterlinck a influentat tehnica teatrala a Salomeei lui Wilde, si, mai ales,
opera reprezentativului dramaturg al „renasterii celtice”, W. B. Yeats.
La numele insirate mai sus trebuie sa adaugam si cele ale atlor poeti
mari ai secolului nostru, care - intr-o masura sau alta – sunt tributari
simbolismului: germanii Stefan George, R. M. Rilke, Hugo von
Hofmannsthal; englezii Swinburne si G. M. Hopkins; spaniolii Valle Inclan,
fratii Manchado si Juan Ramon Jimenez; rusii Block si Briusov; grecul
Kostis Palamas, maghiarul Ady Endre, polonezul Julian Tuwim.
In Romania, primele patrunderi si influente simboliste sunt legate de
numele lui Al. Macedonski, care a avut relatii cu poetii si teoreticieni
simbolisti, a colaborat la organul simbolistilor belgieni La Wallonie, in notele
sale citeaza poeti simbolisti si dezvolta idei in concordanta cu ale acestora, in
poeziile sale se pot detecta urme ale lui Verlaine, Laforgue si Samain. In
plus, Macedonski teoretizeaza si practica versul liber, instrumentalismul,
 sinestezia, precum si indraznete artificii grafice, anticipand Caligramele lui
Apollinaive.
Cercul literatorului continua cu predilectie aceasta linie simbolista,
Mircea Demetriad marturiseste o „reminiscenta” din Mallarmé, traduce din
Verlaine si parafrazeaza sonetul Vocalelor lui Rimbaud. Iuliu Cezar Savescu
este adeseori un Verlainean, iar Al. Petroff adopta versul liber si maniera
„instrumentalista”. Dar primul teoretician si poet simbolist adevarat este St.
Petica. Familiarizat cu poezia simbolistilor francezi pe care-i citeaza
(Verlaine, Mallarmé, Verhaeren, Laforgue, Maeterlinck etc.), Petica scrie
poeme influentate in mod vizibil de Samain.
Un alt poet la curent cu experientele simboliste este D. Anghel.
Traducator (impreuna cu Minulescu) din H. de Regnier, M. Guérin si
Samain, Anghel este si autorul unui volum de admirabile traduceri din
Verlaine, dar in versurile sale originale se dovedeste a fi influentat mai
degraba de Samain si Maeterlinck.
Dupa aceasta perioada de inceputuri, simblismul romanesc de influenta
franceza capata proportii o data cu fondarea revistei Viata noua (1905),
condusa de Ovid Densusianu. Vor aparea acum poeti de prestigiu
consecventi simbolisti: Elena Farago, Ion Minulescu, Al. T. Stamadiad, D.
Iacobescu, M. Saulescu, N. Davidescu, M. Cruceanu, E. Sperantia si – mult
deasupra tuturor acestora – George Bacovia.

Anexe
Ovid Aron Densusianu (numele de familie pronunţat Densuşianu, 29
decembrie 1873, Făgăraş – 9 iunie 1938, Bucureşti) a fost un filolog, lingvist,
folclorist, istoric literar şi poet român interbelic, membru al Academiei
Române. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti, membru al Societăţii
de texte vechi franceze, şi al Societăţii de lingvistică din Paris.
Ovid Densuşianu a întemeiat, în cadrul Facultăţii de Litere şi Filozofie
din Bucureşti, Societatea filologică (1907) şi Institutul de filologie şi folclor
(1921). A întemeiat şi a condus revistele Viaţa nouă (1905 - 1925) şi Grai şi
suflet (1923 - 1938). A studiat fenomenele de limbă în strânsă legătură cu
folclorul şi etnografia. Este creatorul şcolii lingvistice de la Bucureşti.
Făcând parte din familia Densuşianu, Ovid a fost fiul lui Aron
Densuşianu, poet şi critic literar, profesor de limba latină şi literatură română
la Universitatea din Iaşi. Aron şi Nicolae Densuşianu, autorul cunoscutei
lucrări Dacia preistorică, au fost fiii parohului din Densuş, Bizantius
Densuşianu şi al Sofiei.
A publicat numeroase lucrări, printre care se pot enumera:
  Istoria limbii române (2 volume, 1901 - 1938), prima mare operă de
sinteză consacrată originii şi evoluţiei limbii române (până în secolul al
XVI-lea inclusiv)
 Graiul din Ţara Haţegului (1915)
 Viaţa păstorească în poezia noastră populară (2 volume, 1922 - 1923)
 Literatura română modernă (3 volume, 1929-1933)
 Dicţionarul etimologic al limbii române: Elementele latine, în colaborare
cu I.A. Candrea (de la a putea, 1907 - 1914)
 Graiul nostru, împreună cu I.-A.Candrea şi Theodor Sperantia, o
culegere de texte dialectale româneşti (2 volume, 1906 - 1907).

Studiile sale se remarcă prin bogăţia documentării, claritatea

expunerii, prin grija pentru obiectivitatea ştiinţifică, alterată însă uneori de
limitele mecaniciste ale concepţiei neogramatice căreia i-a fost ataşat. În
domeniul literaturii, Densusianu este unul dintre promotorii curentului
simbolist în România
Omagiu lui Ovid Densusianu de Iordan Datcu:
„Masiva carte Ovid Densusianu în amintirea şi conştiinţa critică
românească, ediţie îngrijită de Ion Diaconu şi Ioan Şerb (Editura "Grai şi
suflet" - Cultura Naţională, 2005, XXII - 482 p.) este concepută ca o
contribuţie la o mai dreaptă cinstire a operei savantului şi la o mai bună
cunoaştere a biografiei lui. Cel puţin acesta a fost gândul celui dintâi dintre
cei doi editori, care, în urmă cu aproape patru decenii, scria că Densusianu
"rămâne încă o figură pe care enigma rezervelor culturale o stăpâneşte
parcă tiranic". Trebuia, deci, ca şi opera, şi viaţa să-i fie mai bine cunoscute.
S-a apelat, pentru a depune mărturie, pentru a face aprecieri asupra uneia
sau alteia dintre componentele personalităţii lui Densusianu, la lingvişti
(Gaston Paris, I.-A. Candrea, G. Giulea, Al. Rosetti, G. Ivănescu, D. Şandru,
Al. Graur, D. Macrea, B. Cazacu, Valeriu Rusu), la scriitori (Eugeniu
Speranţia, M. Cruceanu, Emil Isac, I. Minulescu, Dragoş Protopopescu, Al.
T. Stamatiad, I. A. Bassarabescu, V. Tempeanu), la critici şi istorici literari
(P. P. Panaitescu, Basil Munteanu, D. Murăraşu, Ovidiu Papadima, Emilian
Constantinescu, Dan Simonescu, N. Georgescu-Tistu, Barbu Theodorescu,
Ioan Şerb), la folclorişti (I. C. Chiţimia, Gh. Vrabie, Anton Balotă, Ovidiu
Bârlea, Marin Buga), la oameni de artă (Ion Jalea, G. Oprescu), la filosofi
(C. Rădulescu-Motru). A rezultat astfel o amplă evocare a lui Densusianu ca
lingvist, filolog, istoric şi critic literar, poet, folclorist, şef de şcoală poetică,
profesor universitar, publicist, o evocare a vastelor orizonturi ale savantului,
a numeroaselor direcţii în care s-a afirmat.”
 Calea robilor - Ovid Densusianu
În valuri albe mii de focuri
Plutesc – e drumul nesfârşit
Al robilor; din el se spune
Că după veacuri e ursit
Câte o stea să se desfacă
Şi, ridicându-se mai sus,
Alături de-altele să treacă
În lumea fără de apus.
O cale-a robilor se-ntinde
Şi pe pământ, dar nu de foc,
Ci de-ntuneric – e convoiul
Atâtor vieţi făr' de noroc.
Şi printre ele câteodată
Se-opreşte soarta ca s-aleagă
Un suflet – stea chemată poate
S-aprindă raze-n lumea-ntreagă.
Purtând povara de durere,
Măcar atât s-aveţi şi voi,
Iloţi: un gând de mângâiere,
Că şi din robi se nasc eroi.

La răspântia neagră
La răspântia neagră
S-au oprit trei care.
Cei care le mână
Scapără-n amnare.
Unul din ei zice:
- Fost-am la oraş
Să mă judec iară:
Tot eu păgubaş.
Altul: - O făclie
Şi-un coşciug am luat:
Mi-a ucis vechilul
Unicul băiat.
Cel din urmă: - Uite,
Mai aveam doi boi;
Pentru bir mi-i vinde
Mâine pe-amândoi.
Din răspântia neagră
Carele-au plecat
Şi merg greu, de parcă
Piatră duc în sat.

Scorburile
Luminile ce fug de ele
Şi famecul măreţei înfrunziri
Le chinuiesc, când ştiu că-s numai umbra
În care adăpost îşi caută
Hidoase vieţuiri.
Întunecimea lor le face totuşi
Şă fie mândre că într-una
Puterea-atâtor trunchiuri ele-o sapă,
Dar de mândria lor îşi râde codrul
Când ştie că pe el nu-l risipeşte
Nici furtuna.
Şi iarna, când frunzişul
Nu le mai turbură şi nu le umileşte,
Mai îndrăzneţ privesc, crezându-se stăpâne,
Dar strălucirea albă a zăpeziei
Le-neacă şi holbarea neagră
A lor o biruieşte.

Bibliografie:
1. „Istoria literaturii 2 (Ovidiu Drimba)
2. Manual cls a XI- a, Editura Humanitas
3. Internet- Wikipedia