UNIVERSITATEA BABEŞ – BOLYAI

CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

PEDAGOGIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PRIMAR ŞI PREŞCOLAR

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

Metodica activităţilor de educare a

limbajului în învăţământul preşcolar
Didactica limbii şi literaturii române

Syllabus

Semestrul 4

Prof. Balint Mihail

2008

1
 Cuprins

1. Specificul activităţilor de educare a limbajului ............................................................ 2

2. Perspectiva interdisciplinară a învăţământului preşcolar .......................................... 4
3. Metodica activităţilor de educare a limbajului ............................................................ 6
3.1. Jocul. Formă de activitate ludică în grădiniţă .............................................................. 7
3.1.a. Jocul didactic .................................................................................................................. 8
3.1.b. Structura jocurilor didactice .......................................................................................... 10
3.1.c. Jocurile didactice interdisciplinare ................................................................................ 11
3.2. Memorizarea ................................................................................................................ 12
3.2.1. Memorizare – activitate de predare – învăţare ............................................................ 13
3.2.2. Memorizarea – activitate de fixare ............................................................................ 15
3.2.3. Memorizarea – activitate de verificare ....................................................................... 15
3.3. Povestirea .................................................................................................................... 16
3.3.1. Povestirile educatoarei ................................................................................................. 16
3.3.2. Povestirile copiilor ........................................................................................................ 18
3.4. Lectura după imagini ................................................................................................. 22
3.5. Convorbirea ................................................................................................................. 23

2
 METODICA ACTIVITĂŢILOR DE EDUCARE A LIMBAJULUI ÎN
ÎNVĂŢĂMÂNTUL PREŞCOLAR

Specificul activităţilor de educare a limbajului

Specificul activităţilor de ed. a limbajului în grădiniţă este determinat de trei factori:
♦ Idealul educaţional
♦ Particularităţile de vârstă ale copiilor
♦ Caracteristicile limbajului
Idealul educaţional – (idealul pedagogic) – reprezintă modelul după care trebuie format
orice copil, orice tânăr, cu ajutorul educaţiei. Idealul educaţional este expresia aspiraţiilor
societăţii. Curriculumul-preşcolar trasează următoarele obiective ale idealului educaţional:
¾ Asigurarea dezvoltării normale şi depline a copiilor preşcolari, prin valorificarea
potenţialului fizic şi psihic al fiecăruia, ţinând cont de ritmul propriu, de nevoile sale
afective şi de activitatea sa fundamentală – jocul;
¾ Dezvoltarea capacităţii copilului preşcolar de a intra în relaţie cu ceilalţi copii şi cu adulţii,
capacitatea sa de socializare;
¾ Stimularea copilului preşcolar pentru dobândirea cunoştinţelor, capacităţilor şi
aptitudinilor necesare activităţilor viitoare în şcoală şi, apoi, în societate.
În conformitate cu acest curriculum, învăţământul preşcolar şi clasele I şi a II-a reprezintă
ciclul achiziţiilor de bază (fundamentale), de unde se poate deduce necesitatea continuităţii
în procesul instructiv-educativ.
Învăţământul preşcolar constituie:
¾ Prima formă de instruire şi educare organizată, sistematică şi competentă;
¾ Prima formă organizată de socializare a copilului;
¾ Condiţii optime pentru copiii de a se manifesta în mod activ, dirijaţi permanent de cadre
specializate;
În toate activităţile desfăşurate în grădiniţă: activităţi comune, activităţi la alegerea
copiilor, activităţi recreative şi de relaxare, activităţi de dezvoltare şi exersare a
aptitudinilor individuale, activităţi recuperatorii, etc., copiii realizează achiziţii cognitive, îşi
formează deprinderea de a acţiona la comandă, de a stabili relaţii de cooperare cu educatoarea
şi cu ceilalţi copii, îşi dezvoltă capacitatea de comunica verbal şi nonverbal, îşi formează
deprinderi intelectuale şi motrice. Privită din această perspectivă, învăţământul preşcolar
anticipează învăţământul din ciclul primar: cunoştinţele acumulate în grădiniţă, abilităţile
achiziţionate facilitează integrarea socială a copilului şi asigură continuitatea între cele două
etape ale sistemului de învăţământ.
Din punctul de vedere al lărgirii orizontului cognitiv şi afectiv al copilului, grădiniţa
contribuie la:
¾ Dezvoltarea capacităţilor senzoriale şi perceptive prin reprezentările memoriei şi ale
imaginaţiei;
¾ Perceperea realităţii pe căi emoţionale şi imaginative;
¾ Dezvoltarea relaţiilor cu ceilalţi copii, cu mediul natural şi social;

3
¾ Dezvoltarea receptivităţii la acţiunile adulţilor întâi prin imitare, apoi prin transpunere în
joc a comportamentului şi acţiunilor acestora, mergând până la participarea lor la
activităţile adulţilor;
¾ Dezvoltarea motricităţii şi a senzorial-perceptivităţii;
¾ Creşterea atenţiei a cărei concentrare sporeşte de la 5-7 minute la preşcolarul mic, la 15-20
minute la preşcolarul din grupa mijlocie şi la 40-45 de minute la preşcolarul mare în joc,
audiţii sau vizionări de filme, teatru pentru copii, etc.

Jocul – este activitate fundamentală la vârsta preşcolară şi se realizează fără nici un scop,
ca plăcere gratuită. De la jocul legat de obiecte la vârsta preşcolară mică, încet se ajunge la
jocul cu subiect şi cu rol, care presupune adaptare la rol şi la parteneri, la regulile jocului.
Jocul rămâne o preocupare principală şi la şcolarul mic, dar este mai complex, are anumite
funcţii, ca:
¾ Funcţie formativă;
¾ Funcţie de relaxare,
¾ Funcţie de adaptare la activitatea de învăţare;
¾ Funcţie de dezvoltare psiho-motrică şi
¾ Funcţie de satisfacere a trebuinţelor de activitate.

Conduita verbală şi afirmarea personalităţii fac progrese prin dezvoltarea capacităţii de

exprimare verbală:
¾ Creşte volumul vocabularului activ;
¾ Se manifestă intens limbajul situaţional;
¾ Se exersează structurile gramaticale corecte ale limbii.
Toate aceste aspecte lingvistice facilitează învăţarea citit-scrisului în clasa a doua.
În vorbirea preşcolarilor apar fenomene ca:
¾ Dificultăţi de pronunţie a unor sunete;
¾ Tulburări ale ritmului de emisie;
¾ Articulări alterate din cauza unor factori fiziologici sau psihici.
Acestea pot persista şi în perioada şcolară mică, dar cu ajutorul logopedului acestea pot fi
ameliorate sau chiar eliminate.
Deşi în perioada şcolară mică activitatea predominantă este învăţarea, jocul constituie
o necesitate fundamentală şi în această etapă. Capătă însă pondere jocul didactic, care
contribuie la:
¾ Dezvoltarea spiritului de echipă;
¾ Dezvoltarea spiritului de observaţie;
¾ Dezvoltarea atitudinii critice şi autocritice;
¾ Dezvoltarea voinţei
¾ Dezvoltarea unor trăsături morale ca: perseverenţa, hărnicia, cinstea, dreptatea, etc.

4
 2. Perspectiva interdisciplinară a învăţământului preşcolar
Complexitatea vieţii sociale, dezvoltarea rapidă a ştiinţei şi tehnicii, explozia
informaţională actuală, precum şi circulaţia rapidă a informaţiilor impun o perspectivă
interdisciplinară în toate domeniile activităţii umane. Pentru a satisface aceste cerinţe,
învăţământul de toate gradele, trebuie să se orienteze spre o formare interdisciplinară a
personalităţii umane. Un astfel de model educaţional este flexibil, permite adaptarea
individului la mutaţiile vieţii sociale.
Interdisciplinaritatea nu exclude graniţele disciplinare, ci dimpotrivă:
¾ Impune redimensionarea graniţelor disciplinare;
¾ Presupune o concepţie interdisciplinară şi un sistem de organizare flexibil;
¾ Solicită planuri de învăţământ interdisciplinare;
¾ Impune o metodologie specifică interdisciplinarităţii;
¾ Cere cadre didactice cu formaţiune interdisciplinară.
Interdisciplinaritatea nu complică procesul instructiv, ci duce la adâncirea şi extinderea
conexiunilor dintre discipline. Activităţile interdisciplinare au un profund caracter formativ,
contribuind la formarea unei noi atitudini faţă de cunoaştere. Copiii încep să cunoască viaţa şi
lumea sub aspectele lor variate prin transferul cunoştinţelor.
Învăţarea interdisciplinară contribuie la:
¾ Cultivarea atitudinilor creative;
¾ Dezvoltarea flexibilităţii gândirii;
¾ Dezvoltarea sensibilităţilor copiilor;
¾ Însuşirea tehnicilor de cunoaştere ştiinţifică în perspectiva educaţiei şi autoeducaţiei
permanente.
Prin structura şi scopul său, învăţământul preşcolar favorizează şi permite activităţi
interdisciplinare la toate formele de organizare ale acesteia.
1. Jocuri şi activităţi la alegerea copiilor, liber – creative:
Copiii repartizaţi pe arii de interes, după preferinţele lor, îşi consolidează cunoştinţele
acumulate şi deprinderile lor legate de acestea. Concomitent cu desfăşurarea acestor jocuri, se
poate face verbalizarea acţiunilor, astfel se realizează dezvoltarea deprinderilor de exprimare
prin activizarea vocabularului. Prin activitate individuală sau cu grupuri mici, se pot corecta
greşelile şi/sau tulburările de comunicare depistate. În astfel de activităţi copiii nu
conştientizează efortul intelectual, pentru că aceste activităţi sunt atractive pentru ei, le
satisfac necesităţile de mişcare şi de cunoaştere.
În jocurile de creaţie şi de construcţie, copiii transferă cunoştinţe şi deprinderi dobândite
în alte activităţi. În astfel de activităţi, copiii exersează deprinderile de comunicare, pot însuşi
cuvinte noi, sensuri noi ale unor cuvinte cunoscute. Prin urmare, se dezvoltă creativitatea şi
imaginaţia lor.
a) În activităţile de educare a limbajului (povestire, lectură după imagini, convorbiri,) se pot
folosi conţinuturi specifeice diferitelor domenii. Astfel, din domeniul:
- ştiinţei: activitate matematică, cunoaşterea mediului;
- educaţiei estetice: muzică, artă plastică;
În activităţile de educare a limbajului obiectivul de referinţă este îmbogăţirea şi activizarea
vocabularului copiilor prin învăţarea unor cuvinte care denumesc:
- însuşiri, mărimi, forme, dimensiuni, culori (deci adjective);
- cantitatea şi ordinea obiectelor (numerale);

5
b) În activităţi de educaţie plastică, copiii trebuie să fie stimulaţi să descrie desenele sau
picturile executate de ei, să motiveze alegerea culorilor, astfel se exersează deprinderile de
comunicare verbală. Această verbalizare relevă totodată perceperea şi denumirea corectă a
componentelor desenului realizat.
c) Cunoştinţele dobândite la activităţile de matematică pot fi utilizate în activităţile de
educare a limbajului, de cunoaştere a mediului, de educaţie estetică sau de educaţie fizică.
Cunoştinţele matematice îşi găsesc aplicare în jocurile de construcţie în care se utilizează
figuri geometrice, beţişoare de diferite lungimi şi grosimi. Copiii trebuie să intuiască forma,
mărimea, culoarea, trebuie să numere piesele necesare unei anume construcţii. Pentru
crearea unei atmosfere relaxante şi plăcute, se pot utiliza la aceste activităţi chiar instrumente
muzicale: copiii trebuie să bată în tobă, să apese clapele unui pian-jucărie de tot atâtea ori,
câte silabe conţine un cuvânt, câte cuvinte conţine o propoziţie, etc.
d) În activităţile de lectură pe bază de imagini se pot realiza corelaţii interdisciplinare prin
următoarele sarcini didactice:
¾ gruparea elementelor unui tablou după criteriile stabilite;
¾ numărarea în ordine crescătoare sau descrescătoare a elementelor unei mulţimi (obiecte de
îmbrăcăminte, fiinţe, animale, plante, etc,);
¾ numărarea culorilor, a formelor, a poziţiilor spaţiale ale unor obiecte, etc.

2. Învăţarea interdisciplinară este facilitată şi de alte metode didactice în afara jocului

didactic: convorbirea, povestirea, problematizarea.
Convorbirea liberă, de exemplu, are largi posibilităţi interdisciplinare în activităţi cu tema:
Anotimpurile (Primăvara, Toamna,…) Animalele domestice, etc. La prima temă se pot
valorifica achiziţiile de la activităţile de observare, memorizare, povestire, educaţie plastică
sau muzicală. Sarcinile didactice ce pot fi realizate de câtre copii sunt:
- sesizarea caracteristicilor primăverii / toamnei;
- interpretarea unor cântece legate de acestea;
- executarea unor mişcări ce redau fenomene ale naturii: vântul, ploaia, glasul animalelor,
etc.
- prezentarea unor jocuri de copii legate de aceste teme;
- mimarea unor activităţi specifice anotimpului, animalelor;
- reproducerea unor poezii legate de temă.
Activităţi complementare pot fi: plimbări în parc, unde copiii pot observa natura, recunosc
aspecte specifice anotimpului, sesizează culori, forme şi zgomote din natură. Se poate
organiza un joc de mişcare prin care copiii mimează gesturi sesizate, se pot rememora
cântece, poezii legate de temă, etc.

În concluzie: activităţile interdisciplinare asigură transferul cunoştinţelor asimilate la

situaţii noi, apropiate de viaţă, consolidează deprinderi motrice, facilitează efortul
intelectual şi stimulează creativitatea copiilor.

6
 3. Metodica activităţilor de educare a limbajului
Metodica este o disciplină a ştiinţelor pedagogice, care are ca obiect studierea
organizării şi desfăşurării procesului de învăţământ, ca proces instructi-educativ, la un anumit
obiect de învăţământ. Este o ştiinţă explicativă şi totodată una normativă.
Metodica studiază şi precizează:
¾ Scopul şi sarcinile obiectului de învăţământ;
¾ Locul şi rolul acestuia în formarea culturală şi profesională a personalităţii;
¾ Conţinutul, metodele şi formele de organizare ale procesului didactic;
¾ Principiile şi mijloacele învăţării acestuia.

Metodica activităţilor de educare a limbajului reprezintă aplicarea principiilor didactice

la specificul acestui domeniu de cunoaştere – educare a limbajului – la preşcolari.
Apărută în cadrul comunităţii umane din nevoia de comunicare, de transmitere a gândurilor,
sentimentelor, ideilor şi experienţei de viaţă, limba este învelişul material al gândirii. Se află
în strânsă interdependenţă cu dezvoltarea gândirii: stimulează dezvoltarea gândirii şi arată
nivelul şi calităţile acesteia. Fiind principalul mijloc de comunicare interumană, limbajul este
în acelaşi timp şi factor de dezvoltare spirituală şi de progres social. Prin urmare, limbajul are
un rol determinant în dezvoltarea personalităţii umane.
În primii ani de viaţă, limbajul se însuşeşte spontan, empiric, în mediul familial; apoi
sistematic, în cadrul social: în învăţământul preşcolar şi în clasele I şi a II-a, considerate în
curriculumul actual ciclul achiziţiilor fundamentale, în clasele III-VI, numite ciclul de
dezvoltare, în clasele VII – VIII, numite ciclul de observare şi orientare.
Dezvoltarea limbajului deschide perspectiva unei vieţi spirituale bogate şi oferă posibilitatea
copiilor de educare continuă.
Curriculumul preşcolar prevede următoarele obiective-cadru, obiective cu un grad
înalt de generalitate:
¾ Formarea capacităţii copiilor de a asculta cu atenţie un mesaj oral;
¾ Formarea capacităţii copiilor de a recepta corect un mesaj oral;
¾ Formarea capacităţii copiilor de a recepta diferite tipuri de limbaj
¾ Formarea capacităţii copiilor de a exprima corect aceste mesaje.
Obiectivele-cadru sunt transpuse în obiective de referinţă, adică rezultatele aşteptate,
progresia în achiziţia de cunoştinţe şi de competenţe de la un an de studiu la altul. Obiectivele
de referinţă se realizează în funcţie de vârsta preşcolarilor: ele sporesc în dificultate mergând
de la grupa mică până la grupa pregătitoare.
Orice activitate didactică trebuie să aibă scopuri bine definite şi obiective operaţionale,
adică performanţele sub formă de comportamente observabile şi măsurabile obţinute pe
parcursul procesului didactic.

7
 3.1. Jocul. Formă de activitate ludică în grădiniţă
Jocul este o activitate umană conştientă şi are caracter universal, permanent şi
polivalent. Pornind din polisemia cuvântului joc, ne dăm seama de importanţa acestuia în
viaţa omului: joc de societate, joc de cuvinte, joc de şah, jocuri olimpice, joc de cărţi, joc de
scenă, a juca un joc mare (periculos), a-şi pune capul/viaţa în joc, a face jocul cuiva, jocul
cu viaţa şi cu moartea, jocul dragostei, jocul de-a şcoala, etc.
Jocul activează la copiii funcţii mintale şi motrice:
¾ Funcţia principală este realizarea eului, manifestarea personalităţii;
¾ Funcţiile secundare au rolul de divertisment, de element odihnitor, relaxator.
Jocul este o formă de manifestare a copilului şi agent de transmitere a ideilor, a
obiceiurilor şi tradiţiilor de la ogeneraţie la alta. În joc copilul se detaşează de la realitatea
obiectivă, se transpune într-o lume creată de fantazia şi imaginaţia sa.
Jean Piaget consideră că jocul este o modalitate de adaptare, adică asimilare şi
acomodare. El stabileşte următoarele funcţii ale jocului:
¾ Funcţie de adaptare – cea mai importantă – se realizează prin asimilarea realului la eu şi
prin acomodare, prin imitaţie, a eului la real;
¾ Funcţie formativă şi informativă;
¾ Funcţie de descărcare a energiilor şi de rezolvare a conflictelor afective, adică funcţie
catartică;
¾ Funcţie de socializare a copilului.
Substratul psihologic al jocului este asigurat de:
¾ Capacitatea omului de a transfigura realitatea în imaginar;
¾ Capacitatea de a opera cu simboluri, cu semne atribuite obiectelor, acţiunilor şi faptelor
care semnifică altceva decât în realitate;
¾ Capacitatea omului de a acţiona în mod creativ în diferite situaţii concrete de viaţă.
Jocul este o activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin care copilul îşi satisface
imediat, după posibilităţi, propriile dorinţe, acţionând conştient şi liber în lumea imaginară pe
care şi-o creează singur.

Noţiunea de activitate ludică nu este sinonim cu jocul, ci cu categoria de activitate

instructiv-educativă, specifică învăţământului preşcolar, centrată pe promovarea spiritului
jocului. Componenta instructiv-educativă se realizează prin obiectivele urmărite sistematic,
iar componenta joc se realizează prin modul de desfăşurare, prin elemente –surpriză, prin
elemente de mişcare şi de relaxare, prin participarea tuturor copiilor în ritmul propriu.
În grădiniţă, activităţile ludice se realizează prin:
¾ Activităţi la alegerea copiilor;
¾ Activităţi de învăţare dirijată;
¾ Alte tipuri de activităţi (de după-masă)

Activităţile la alegerea copiilor, care sunt libere şi recreative, se realizează prin joc şi prin
activităţi ocupaţionale.
Jocul, prin natura lui, are următoarele valenţe formative:
¾ Dezvoltă spiritul de observaţie şi de investigaţie al copilului;
¾ Dezvoltă gândirea logică, creativă şi flexibilă;
¾ Cultivă imaginaţia;

8
¾ Dezvoltă memoria;
¾ Formează conduita morală.
Activităţile ocupaţionale se realizează la sugestia educatoarei sau din iniţiativa copiilor.
Prin astfel de jocuri copii se apropie de activităţile zilnice, practice. Se pot realiza pe grupuri
mici de copii, care sunt omogene şi permite tratarea diferenţiată a copiilor.

Activităţile de învăţare dirijată (Comune sau obligatorii) au următoarele forme de

realizare:
¾ Joc simbolic – joc de manipulare, de imitare, de creaţie;
¾ Joc cu reguli.
Privind subiectul acestor activităţi, putem vorbi de:
¾ jocuri distractive;
¾ jocuri de mişcare;
¾ jocuri libere.

În învăţământul preşcolar trebuie incluse şi activităţi complementare, activităţi de după-

amiază, care reprezintă odihnă activă şi exersarea anumitor capacităţi fiziologice. Acestea se
organizează după activităţile dirijate sub forma jocurilor distractive, a jocurilor de mişcare, a
audiţiilor şi vizionărilor, a jocurilor de dramatizare, etc. Acesta activităţi continuă,
completează, aprofundează cunoştinţele şi deprinderile dobândite, sau pregătesc din punct de
vedere psihologic următoarele activităţi dirijate.

Activităţile ludice din grădiniţă trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:

¾ Să fie şi să se îmbine în mod armonios;
¾ Să satisfacă necesităţile cognitive, afective şi de mişcare ale copiilor;
¾ Să stimuleze creativitatea acestora;
¾ Să contribuie la socializarea acestora;
¾ Să asigure independenţa copiilor;
¾ Să asigure integrarea copiilor în viitoarea activitate şcolară.
Lărgirea repertoriului ludic, introducerea unor noi elemente în jocul obişnuit al copiilor
depind de competenţa, creativitatea şi vocaţia cadrelor didactice din grădiniţă.

3.1.a. Jocul didactic

Jocul didactic este o activitate dirijată în grădiniţă, dar şi o metodă didactică, dacă
este utilizat în structura unei alte activităţi obligatorii. Jocul didactic implică următoarele
procese psihice:
¾ Gândirea cu operaţiile ei: analiza, sinteza, comparaţia, generalizarea;
¾ Memoria;
¾ Atenţia şi spiritul de observaţie;
¾ Voinţa;
¾ Imaginaţia;
¾ Limbajul;
Prin joc didactic educatoarea are ocazia de a consolida, de a preciza şi de a verifica
cunoştinţele copiilor, le îmbogăţeşte sfera de cunoştinţe.
Jocul didactice are:
1. o componentă informativă şi
2. una formativă.

9
 Vizând caracterul informativ, structura jocului didactic constă din:
1. Conţinutul jocului
2. Sarcina didactică
3. Regulile jocului
4. Acţiunile de joc

1. Conţinutul jocului reprezintă cunoştinţele, în marea lor majoritate asimilate anterior, în

grade diferite, în funcţie de care jocul are menirea de a le consolida şi de a le verifica. Există
însă şi jocuri care au ca sarcină achiziţionarea de noi cunoştinţe referitoare la culori, la relaţii
dimensionale, la orientarea în spaţiu şi în timp, etc.
Cnţinutul jocului didactic are o tematică variată:
a. Omul şi viaţa socială
- înfăţişarea (corpul omenesc)
- activitate în familie şi în societate
- comportamente
- obiecte de îmbrăcăminte
- obiecte de toaletă
- jucării
- alimente
- profesii
- mijloace de transport
b. Natura
- anotimpurile
- fenomene ale naturii
- animale
- plante
c. Limbajul (jocurile de limbaj)
- aspect fonetic
- lexic
- structura gramaticală
d. Exersarea capacităţilor şi proceselor psihice
- atenţie
- memorie
- gândire.
2. Sarcina didactică este problema intelectuală centrală pe care copiii trebuie să o rezolve. Ea
declanşează operaţii intelectuale precum: recunoaşterea, descrierea, reconstituirea,
comparaţia, etc.
3. Sarcina didactică se concretizează prin regulile de joc. Ele arată cum trebuie rezolvată o
problemă, căile de organizare ale acţiunii ludice; prin ele se exprimă cerinţele care dirijează
acţiunile copiilor, indică acţiunile de joc şi succesiunea lor, reglementează distribuirea
rolurilor şi relaţiile dintre copii, stimulează manifestările comportamentale ale participanţilor
la joc.
4. Acţiunile de joc (elementele sau procedeele de joc) sunt miloacele prin care jocul devine o
acţiune plăcută, distractivă şi relaxantă. Ele antrenează copiii la o activitate intelectuală care
nu se conştientizează ca efort, ele dinamizează participarea şi favorizează realizarea
performanţelor.

Caracterul formativ al jocului didactic constă în:

- exersarea şi perfecţionarea senzaţiilor şi a percepţiilor,

10
- antrenarea memoriei,
- dezvoltarea gândirii,
- exersarea limbajului.
Jocul didactic are şi valenţe educative ca:
- influenţează comportamentul copiilor; mai ales prin respectarea regulilor, aceştia învaţă
conduita civilizată,
- se realizează o formă de socializare a copiilor.
Cerinţele jocului didactic sunt:
- rezolvarea corectă a sarcinilor,
- puterea de stăpânire,
- spirit disciplinat,
- respectarea partenerului,
- spirit critic şi cooperant.

3.1.b. Structura jocurilor didactice

Ca activitate didactică dirijată, jocul didactic impune următoarele:

- proiectarea judicioasă, într-o succesiune de activităţi care asigură însuşirea cunoştinţelor
ce vizează conţinutul jocului,
- cunoaşterea tuturor aspectelor ale jocului,
- procurarea şi/sau confecţionarea materialului didactic necesar şi adecvat.
Selectarea jocului se face în funcţie de obiectivele propuse şi de caracteristicile grupei
de copii. În funcţie de acestea trebuie alese şi materialele didactice, care trebuie să satisfacă
următoarele cerinţe:
- accesibilitate,
- adecvare la conţinutul jocului,
- simplitate,
- claritate,
- atractivitate,
- vizibilitate din orice poziţie,,
- valoare artistică, etc.

Etapele jocului didactic sunt următoarele:

1.Organizarea jocului: presupune asigurarea unui cadru adecvat conţinutului jocului şi
acţiunilor copiilor. Totodată acum se face pregătirea şi antrenarea copiilor pentru jocul ce
urmează.
2.Desfăşurarea jocului conţine o serie de secvenţe în care este prezentat jocul, se realizează
familiarizarea copiilor cu jocul şi antrenarea lor la o participare activă, efectivă. Principalele
momente organizatorice ale desfăşurării jocului sunt:
a) Introducerea în activitate constă în: captarea atenţiei copiilor, utilizându-se un element
surpriză, o noutate, un scurt dialog care le mobilizează imaginaţia, o jucărie care va avea rol
specific în desfăşurarea propriu-zisă a jocului.
b) Familiarizarea copiilor cu jocul are următoarele obiective:
- trezirea interesului copiilor pentru joc, pentru tema abordată; altfel spus trebuie să se
creeze o motivaţie pentru joc,
- prezentarea şi intuirea materialului didactic,
- prezentarea şi înţelegerea sarcinilor didactice şi a regulilor jocului, care este condiţie de
bază pentru buna desfăşurare a jocului şi pentru realizarea sarcinilor didactice; înţelegerea
succesiunii elementelor jocului. Metodele de însuşire a jocului diferă în funcţie de grupa
de vârstă, de complexitatea jocului, de experienţa copiilor şi de sarcinile didactice. În

11
 practica pedagogică cel mai frecvent se utilizează două procedee de însuşire a jocului
didactic: a) Cea mai simplă modalitate, folosită mai ales în grupa mică, este acţiunea,
adică explicarea şi demonstrarea jocului prin desfăşurarea lui efectivă. Această
modalitate se numeşte calea inductivă a însuşirii jocului. b) Calea deductivă presupune
explicarea prealabilă a jocului, a sarcinilor didactice, a regulilor jocului şi a acţiunilor în
succesiunea lor. Aceste explicaţii trebuie să fie simple, clare şi concise. Demonstraţia se
poate face cu ajutorul unor copii sau cu grupa întreagă.
c) Etapa principală a jocului didactic este desfăşurarea propriu-zisă a acestuia. Desfăşurarea
jocului şi performanţele copiilor demonstrează gradul de înţelegere a regulilor, nivelul de
cunoştinţe anterioare ale copiilor, capacităţile intelectuale şi abilităţile motrice ale lor. Pe
parcursul desfăşurării jocului educatoarea trebuie să urmărească:
- gradul de îndeplinire a acţiunilor în succesiunea lor normală,
- gradul de respectare a regulilor,
- rezolvarea rapidă a sarcinilor didactice,
- activizarea tuturor copiilor după posibilităţile lor,
- îmbinarea elementelor de joc cu sarcinile didactice,
- stimularea spiritului de independenţă al copiilor,
- asigurarea unui ritm vioi, pe o atmosferă relaxantă,
- antrenarea unor copii la conducerea jocului.
Jocul didactic poate fi eficientizat prin următoarele posibilităţi:
- introducerea unor elemente noi de joc,
- complicarea jocului cu sarcini mai complexe, cu un grad mai înalt de dificultate,
- prezentarea unor materiale didactice suplimentare,
- introducerea unor reguli noi,
- organizarea unei întreceri,
- utilizarea fişelor de lucru independente.
Ca modalitate de asigurare a înţelegerii corespunzătoare a jocului, se poate introduce
înainte de desfăşurarea propriu-zisă a jocului şi un joc de probă. Jocul de probă trebuie să fie
însoţit de explicaţii şi indicaţii care vor servi desfăşurarea corectă a jocului propriu-zis.
3. Încheierea jocului didactic
În acest moment se rezolvă unele sarcini de sinteză, se reproduce sau se audiază un
text literar, un cântec, o poezie. Se pot îndeplini acţiuni legate de temă: închiderea
magazinului, sosirea sau plecarea într-o excursie, la o expoziţie, la teatru de păpuşi, etc. Tot
acum se fac aprecierile frontale şi individuale, etc.
Devine tot mai evidentă necesitatea organizării şi desfăşurării jocurilor didactice cu
conţinuturi şi sarcini didactice interdisciplinare. Acestea accentuează latura formativă a
jocului, sporesc atractivitatea şi facilitează antrenarea proceselor psihice.

3.1.c. Jocurile didactice interdisciplinare

Jocul didactic interdisciplinar este o activitate în care se îmbină sarcini didactice din
diverse domenii de cunoaştere, axată pe învăţare, în condiţii relaxante, fără conştientizarea
unui efort intelectual din partea copiilor. În jocul didactic interdisciplinar se realizează
conexiuni interdisciplinare, se transferă cunoştinţe şi deprinderi însuşite într-un domeniu înt-
altul. De exemplu: la activităţi de cunoaşterea mediului se pot realiza educarea limbajului,
educaţie muzicală, educaţie plastică, etc.
O simplă utilizare a unor cunoştinţe din diferite domenii nu constituie încă activitate
interdisciplinară. Interdisciplinaritatea presupune o restructurare a cunoştinţelor, aplicarea
informaţiilor în acţiuni utilitare, în generalizări şi abstractizări.
Eficienţa jocului didactic interdisciplinar constă în:

12
- stimularea interesului pentru cunoaştere prin corelarea diferitelor discipline;
- facilitarea realizării sarcinilor didactice prin elementele de joc care creează motivaţia
învăţării;
- preîntâmpinarea monotoniei şi a plictiselii;
- înţelegerea logică a unor fenomene ştiinţifice, a unor aspecte de viaţă;
- creşterea capacităţii de aplicare practică a cunoştinţelor;
- favorizarea dezvoltării gândirii logice, a creativităţii, a imaginaţiei şi originalităţii
acţiunilor copiilor.

3.2. Memorizarea

Memorizarea este o activitate de educare a limbajului a cărei valoare formativă se

centrează pe dezvoltarea memoriei logice voluntare a copiilor în corelaţie cu procesele psihice
ale vârstei lor.
Memoria este un proces psihic care are următoarele trei faze succesive: faza de
achiziţie (memorare), faza de reţinere (păstrare) şi faza de reactivare (actualizare) cu cele
două momente: recunoaşterea şi reproducerea. Alături de gândire, memoria stă la baza
procesului de învăţare.
Memoria preşcolarilor se caracterizează prin:
¾ Caracterul concret – intuitiv;
¾ Mare plasticitate;
¾ Uşurinţa memorizării, păstrării şi reproducerii celor cu rezonanţă afectivă pentru el;
¾ Tendinţa memorării pasive, involuntare;
¾ Memorarea este deci procesul psihic care constă în înregistrarea şi reţinerea în memorie a
informaţiilor primite din lumea înconjurătoare.
Memorarea poate fi:
1. Mecanică şi logică – în funcţie de gradul de înţelegere a informaţiilor reţinute;
2. Involuntară şi voluntară – în funcţie de existenţa/inexistenţa voinţei, intenţiei de
memorare.
1.a. Memorarea mecanică constă în fixarea, conservarea şi reproducerea cunoştinţelor
fără prelucrarea lor, fără cunoaşterea cauzalităţilor şi fără închegarea cunoştinţelor într-un
sistem.
1.b. Memorarea logică presupune înţelegerea relaţiilor raţionale, a cauzalităţii, a legilor
referitoare la cunoştinţele procurate şi înmagazinate în memorie. Bazându-se pe gândire
logică, memorarea logică realizează asociaţii între date şi le integrează în sisteme de
cunoştinţe, priceperi şi deprinderi.
2.a. Memorarea involuntară (neintenţionată) este o formă de memorare prin care
elementele perceptive sunt reţinute fără a exista vreo intenţie expresă în acest sens, doar forţa
de impresionare a conţinutului de memorat şi proprietăţile sensibile ale acestuia constituindu-
se în factorii motivaţionali ai memorării.
2.b. Memorarea voluntară (intenţionată), în contradicţie cu cea involuntară, se
caracterizează prin prezenţa intenţiei de fixare a cunoştinţelor, este o activitate orientată
conştient spre realizarea unui obiectiv, fără un efort intelectual excesiv.
Memorarea are funcţie reflectorie şi are următoarele caracteristici specifice:
¾ Este activă / pasivă;
¾ Este selectivă: reactualizează doar ceea ce este în concordanţă cu preocupările, dorinţele şi
interesele subiectului care memorează;
¾ Este situaţională: în concordanţă cu particularităţile situaţiilor şi cu starea subiectului;
¾ Este relativ fidelă: nu este o copie a realităţii, ci se schimbă în funcţie de personalitatea
subiectului, sau datorită uitării;

13
¾ Este mijlocită: pentru a fi o fixare temeinică şi o reproducere cât mai corectă, necesită
anumite instrumente, stimuli: obiecte concrete, cuvinte, gândul, asociaţii de gânduri;
¾ Este inteligibilă: înţelegerea celor memorate şi reactualizate; această caracteristică relevă
interdependenţa dintre memorie şi gândirea logică, raţională şi conştientă.
Pentru facilitarea memorării se folosesc scheme raţionale, scheme mnemice, de exemplu:
împărţirea textului în unităţi logice, înţelegerea acestora, asocierea acestora cu unităţi logice
deja fixate, asocierea materialului intuitiv, etc.
Scopul memorizării constă în:
¾ Dezvoltarea gândirii logice a copilului,
¾ Dezvoltarea atenţiei şi a puterii de concentrare,
¾ Dezvoltarea memoriei voluntare prin comunicarea unor obiective urmărite, prin
conştientizarea unui efort intelectual minim necesar pentru fixare, prin însuşirea unor
scheme mnemice;
¾ Dezvoltarea auzului fonematic al copiilor;
¾ Dezvoltzarea capacităţii de în magazinare şi de reproducere a cunoştinţelor;
¾ Formarea şi dezvoltarea deprinderii de a recita corect şi expresiv;
¾ Sensibilizarea copiilor la expresivitatea limbajului prin însuşirea unor cuvinte şi expresii
cu valoare emotivă.

Tipurile de activităţi de memorare sunt întotdeauna determinate de sarcinile didactice

propuse şi urmărite. Astfel, putem vorbi de:
1. Activităţi de predare – învăţare;
2. Activităţi de fixare (repetare), orientate spre o conservare temeinică a celor transmise la
activităţi de predare – învăţare şi spre dezvoltarea deprinderii de reproducere corectă,
conştientă şi expresivă;
3. Activităţi de verificare a însuşirii cunoştinţelor, a corectitudinii reproducerii.

3.2.1.Memorizare – activitate de predare – învăţare

În învăţământul preşcolar, cele trei tipuri de activităţi de memorizare nu sunt distincte,

ci apar sub forma activităţilor mixte: într-o activitae de predare-învăţare a unei pozii se face şi
o secvenţă de fixare şi consolidare a unor memorizări anterioare, înrudite cu tematica
respectivă, dar se cere şi o verificare a cunoştinţelor asimilate anterior.

Etapele activităţii de predare-învăţare în cadrul memorizării sunt:

1. Organizarea activităţii: - asigurarea unui cadru adecvat, (curăţenie, aerisire, aşezarea
corespunzătoare a mobilierului, asigurarea materialului didactic).
2. Desfăşurarea activităţii, care cuprinde două secvenţe didactice:
Secvenţa I: se conştientizează în copii că vor învăţa o poezie, li se spune titlul poeziei şi
autorul ei, li se spune scopul învăţării pentru crearea motivaţiei şi pentru întreţinerea atenţiei
lor voluntare. Această secvenţă are următoarele momente organizatorice:
a. Introducerea copiilor în tematica activităţii: prin reactualizarea şi precizarea
reprezentărilor şi a cunoştinţelor implicate în textul poeziei; prin metode variate
(povestire, conversaţie, dialog, lectură după imagini, etc.) copiii trebuie să fie familiarizaţi
cu conţinutul de idei al poeziei, cu sentimentele exprimate. Aceasta se face în funcţie de
vârsta de grupă şi de complexitatea poeziei. Se pot folosi jucării, obiecte, accesorii care
pot sugera tema poeziei, ilustraţii, diapozitive, casete audio – video, etc.
b. Familiarizarea copiilor cu textul literar: se face în funcţie de accesibilitatea,
complexitatea textului. În cazul poeziilor simple sau a poeziilor descriptive, receptarea se

14
 poate asigura printr-o convorbire scurtă pe bază de imagini, desene, tablouri adecvate,
utilizându-se cuvintele din text pentru a facilita înţelegerea textului. Pe lângă materialele
didactice folosite, un rol deosebit îi revine recitării-model a poeziei de către educatoare.
Prima recitare-model creează emoţia necesară învăţării, iar a doua recitare-model
favorizează înţelegerea textului poeziei, descoperirea trăirilor afective, a sentimentelor
exprimate şi a muzicalităţii versurilor care-i îndeamnă la memorizare. Recitarea-model
trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:
- să fie clară,
- să fie expresivă,
- să fie însoţită de mimică şi gesticulaţie corespunzătoare,
- să creeze emoţie copiilor pentru a le motiva memorizarea.
Expresivitatea recitării-model se realizează prin:
- schimbarea tonului vocii,
- accente şi pauze logice, psihologice şi gramaticale,
- respectarea ritmului poeziei,
- utilizarea unei mimici şi gesticulaţii adecvate.

Secvenţa a II-a: predarea – învăţarea propriu-zisă a poeziei este veriga principală a

activităţii, când se realizează audierea (ascultarea), fixarea şi reproducerea poeziei. În funcţie
de conţinutul şi gradul de dificultate al poeziei, aceasta se face în întregime (învăţare globală)
sau pe unităţi logice. Cele simple se memorizează global, cele complexe pe unităţi logice.
Atenţie: nu întotdeauna o strofă conţine o unitate logică! Învăţarea pe unităţi logice se face în
mod succesiv, numai după ce au fost recitate unităţile logice anterioare. Această repetare a
unităţilor anterioare contribuie la fixarea corectă a lor şi este premisa memorizării logice a
poeziei, contribuind totodată la dezvoltarea memoriei logice a copiilor.
După recitarea-model a educatoarei, urmează recitarea copiilor. În activităţile cu
preşcolarii această recitare se face numai individual, cu ajutorul educatoarei, pentru a
urmări pronunţia copiilor, fidelitatea reproducerii, gradul de expresivitate şi gradul de
înţelegere a poeziei. Recitarea colectivă nu permite acest control permanent şi curent pentru
fiecare copil în parte, greşelile de pronunţie, fidelitatea reproducerii la fiecare copil nu pot fi
urmărite şi corectate. Recitarea colectivă se poate utiliza doar la încheierea activităţii, dacă
poezia are versuri-refren sau versuri care sugerează ecouri, onomatopee, etc. În recitarea
individuală copilul trebuie să spună titlul, autorul poeziei, să reproducă versuri cu ajutorul
educatoarei pe baza materialului intuitiv. Cel care recită, trebuie stimulat prin aplauze,
aprecieri pozitive individuale, prin înregistrarea vocii pe casetă pentru reascultare. Cei mai
buni să fie selecţionaţi pentru diferite concursuri de recitări, întreceri între grupuri de copii,
etc.
În activitatea de consolidare a memorării se pot utiliza procedee ca:
- recitări pe roluri;
- îmbinarea recitării individuale cu recitarea colectivă în condiţiile stabilite mai înainte;
- recitarea selectivă, ca posibilitate de verificare a înţelegerii textului şi a concretizării
memorării.
Pentru dezvoltarea dicţiei şi pentru evidenţierea frumuseţii limbajului se pot intreprinde
următoarele demersuri, procedee:
- analiza, împreună cu copii, a unor versuri;
- folosirea unor elemente de joc pentru a releva ritmul şi rima poeziei;
- mimarea unor stări sufleteşti;
- reproducerea unor onomatopee sau sunete din natură, mişcări şi sunete ale fenomenelor
naturii, etc.

15
3. Încheierea activităţii: obiectivul prioritar este fixarea cunoştinţelor predate prin diferite
procedee care susţin interesul copiilor pentru poezie:
- intonarea unui cântec cu temă asemănătoare;
- redarea prin desen a unor momente din textul poeziei;
- folosirea unui disc, aunei casete audio- video;
- executarea unor mişcări imitative;
- apercieri individuale stimulative, etc.

3.2.2. Memorizarea – activitate de fixare

Ca formă de activitate dirijată în grădiniţă, are ca scop asigurarea unei memorări

temeinice a textului literar şi consolidarea deprinderii de a recita corect şi expresiv poezii.
Structura acestei activităţi cuprinde:
1. Organizarea activităţii – vezi capitolul anterior;
2. Desfăşurarea activităţii, cu următoarele secvenţe:
a. Introducere în activitate cu următoarele momente structurale
- anunţarea activităţii;
- reamintirea poeziei ce va fi repetată;
b. Fixarea cunoştinţelor: - reproducerea poeziei de către copii, utilizându-se diferite
procedee şi demersuri metodologice.
3. Încheierea activităţii
În funcţie de creativitatea şi vocaţia educatoarei, fiecare moment al activităţii poate fi
atractivă şi relaxantă pentru copii. Importantă este atragerea copiilor la o participare efectivă
voluntară, utilizându-se recitarea individuală în combinaţie cu recitarea colectivă (în cazul
refrenelor) şi cu recitarea pe roluri, cu recitarea selectivă, cu alternarea recitării cu mimarea
unor mişcări, cu audierea unor melodii legate de text, cu audierea unor fragmente recitate de
copii şi înregistrate pe CD sau benzi magnetice.

3.2.3.Memorizarea – activitate de verificare

Această formă de activitate are ca scop verificarea calităţii memorizării şi a deprinderii

de a recita corect şi expresiv poeziile însuşite anterior. În această activitate se verifică numai
poeziile însuşite temeinic pe parcursul activităţilor anterioare, poezii care pot fi grupate
tematic sau selectate pentru diferite serbări.
Structura acestor activităţi se bazează pe momentele organizatorice ale celorlalte două
forme de memorizări.
1. Organizarea activităţii – vezi subcapitolul 3.2.1.
2. Desfăşurarea activităţii are următoarele secvenţe:
a. Introducerea în activitate – aceleaşi procedee ca şi la fixarea cunoştinţelor, adică:
- prezentarea unui fragment dintr-o poezie, cu cerinţa ca copiii să recunoască titlul şi
autorul poziei;
- prezentarea conţinutul de idei al unei poezii, cu cerinţa recunoaşterii titlului şi autorului
poziei;
- prezentarea sau mimarea unor imagini ce reamintesc copiilor de o anumită poezie;
- scurtă convorbire pe marginea unei poezii ce le-a plăcut mai copiilor, cu cerinţa
recunoaşterii titlului şi autorului poeziei respective.
b. Verificarea memorării
Scopul primordial al acestei secvenţe este verificarea reproducerii corecte şi expresive a
textului literar. La început vor spune poezia cei care se prezintă de bunăvoie, după care sunt

16
atraşi şi ceilalţi copii care sunt mai pasivi. Se pot folosi diferite procedee de recitare: recitare
în lanţ, pe roluri, recitare selectivă sau alte procedee în funcţie de creativitate educatoarei. Se
poate organiza adevărată competiţie, care stimulează spiritul de competivitate al copiilor.
3. Încheierea activităţii
Expresiile şi/sau structurile artistice ale poeziilor pot intra în vocabularul activ al copiilor
prin memorizarea lor. Cu acest scop, educatoarea trebuie să evidenţieze frumuseţea acestor
expresii datorate muzicalităţii şi originalităţii lor. De recomandat ca în această secvenţă să se
utilizeze un instrument muzical, să se cânte o melodie legată de temă, etc.

3.3. Povestirea

Povestirea este una dintre cele mai îndrăgite activităţi dirijate din grădiniţă care satisface
nevoia de cunoaştere şi de afectivitate a copiilor, le stimulează imaginaţia şi le creează cadrul
optim de comunicare.
Ca activitate specifică învăţământului preşcolar şi clasei I din şcolile cu predare în limba
maghiară, povestirea dezvoltă următoarele procese psihice:
¾ Gândirea logică – datorită descoperirii succesiunii logice a evenimentelor din povestire;
¾ Memoria voluntară – prin fixarea desfăşurării evenimentelor şi prin redarea lor în
succesiunea lor logică cu ajutorul educatoarei şi al mijloacelor didactice utilizate;
¾ Imaginaţia – prin crearea unor imagini noi în baza prelucrării reprezentărilor şi a
experienţei cognitive anterioare;
¾ Limbajul – ca mijloc fundamental de comunicare. Limbajul şi gândirea se interacţionează,
se constituie ca ca unitate între comunicaţional (transmitere de informaţii) şi cognitiv.
Gândirea se dezvoltă având ca suport limbajul, iar nivelul de dezvoltare al limbajului
reflectă nivelul de dezvoltare al gândirii.
¾ Atenţia – datorită căreia copiii memorează numele personajelor, fragmente ale povestirii,
reţin succesiunea evenimentelor, trăsături comportamentale ale personajelor, etc.

În grădiniţă şi în clasele primare se utilizează două tipuri de povestiri:

Povestirile educatoarei (învăţătorului)
Povestirile copiilor

3.3.1. Povestirile educatoarei

Sunt expuneri ale unor opere literare (poveşti, povestiri) realizate de către educatoare cu
întreaga grupă, ca activitate obligatorie sau în timpul jocurilor sau activităţilor alese de către
copii. Prin conţinutul lor, aceste opere literare contribuie la lărgirea sferei de cunoştinţe ale
copiilor prin :
- urmărirea atentă a conţinutului operei respective;
- urmărirea şi descoperirea trăsăturilor şi comportamentelor personajelor;
- descoperirea relaţii lor dintre personaje.
Povestirile educatoarei contribuie totodată la familiarizarea copiilor cu structura limbii, cu
bogăţia şi expresivitatea ei; îşi însuşesc cuvinte şi expresii noi, plastice, construcţii ritmate şi
rimate, zicale, proverbe şi structuri gramaticale corecte.
Poveştile şi basmele povestite copiilor au valoare formativ-educativă, contribuind la
formarea unor trăsături etice şi morale. Copiii îşi aleg modele de comportament şi de viaţă,
cunosc întruchipările binelui şi ale răului.

17
Poveştile şi povestirile au o tematică variată:
¾ Lumea copiilor şi viaţa adulţilor;
¾ Poveşti şi povestiri despre vieţuitoare;
¾ Poveşti în care elementele reale se îmbină cu cele fantastice.
Tematica operelor literare prezentate copiilor prin povestire se diferenţiază de la o grupă de
vârstă la altă grupă. Astfel, la grupa mică povestirile trebuie să fie scurte, accesibile, să
dezvolte afectivitatea copiilor şi să dezvolte stări şi manifestări comportamentale pozitive. La
grupa mijlocie povestirile îi pot familiariza pe copii cu diferite aspecte ale vieţii, iar la grupa
mare/pregătitoare povestirile devin mai complexe, au ca scop sesizarea diferenţelor dintre real
şi ireal, exersarea capacităţii de comunicare a copiilor.

Structura activităţii de povestire

Aceste activităţi trebuie planificate în conformitate cu finalităţile didactice propuse de

educatoare pe parcursul unui an de învăţământ şi trebuie eşalonate în relaţie cu celelalte
activităţi de dezvoltare a limbajului. Trebuie selectate judicios conţinuturile în funcţie de
obiectivele-cadru şi de referinţă. Pe lângă planificarea calendaristică, pregătirea activităţii de
povestire mai cuprinde:
- stabilirea obiectivelor;
- selectarea conţinuturilor;
- studierea atentă a textului literar de povestit şi adaptarea acestuia la particularităţile de
vârstă ale copiilor;
- alcătuirea planului povestirii: succesiunea episoadelor, identificarea trăsăturilor
personajelor, stabilirea pasajelor de memorat;
- pregătirea materialului didactic.

Etapele activităţii de povestire sunt:

1. Organizarea activităţii, care cuprinde:
- asigurarea cadrului adecvat povestirii;
- pregătirea şi expunerea materialului didactic şi a mijloacelor audio-vizuale.

2. Desfăşurarea activităţii, care se compune din mai multe secvenţe:

a.Introducere în activitate – este o parte foarte importantă pentru succesul povestirii.
Captarea atenţiei copiilor influenţează în mod hotărâtor realizarea obiectivelor propuse.
Metodele şi procedeele propuse spre utilizare trebuie să fie variate: în funcţie de vârsta
copiilor, de complexitatea conţinutului. Se pot utiliza jucării, siluete, marionete, păpuşi, un
cadru din povestire, desene, tablouri sau ilustraţii mai ales atunci, când copiii trebuie pregătiţi
pentru înţelegerea cât mai profundă a conţinutului.
b.Expunerea poveştii / povestirii de către educatoare:
- anunţarea titlului şi a autorului poveştii/povestirii;
- expunerea conţinutului trebuie să fie clară şi accesibilă copiilor, trebuie să fie expresivă
pentru a menţine treaz interesul copiilor şi pentru a asigura motivaţia învăţării.
Expresivitatea expunerii se obţine prin:
- modularea vocii;
- schimbarea ritmului vorbirii pe parcursul expunerii;
- respectarea pauzelor logice, psihologice şi gramaticale;
- schimbarea intonaţiei în funcţie de conţinutul povestit;
- repetiţii;
- mimică şi gestuculaţie adecvate,

18
 - mijloace intuitive şi imitative adecvate;
- utilizarea materialelor didactice: marionete, păpuşi, jucării, machete, etc
Expunerea poate alterna cu dialoguri scurte adresate copiilor pentru a le sonda opiniile
sau a le întreţine atenţia, pentru a crea starea emoţională corespunzătoare conţinutului.
Educatoarea trebuie să se transpună în rolul personajelor despre care povesteşte pentru a
transmite permanent emoţii copiilor.
Pe durata expunerii, educatoarea trebuie să arate copiilor imagini ce sugerează diferite
momente ale conţinutului, facilitând astfel asimilarea acestuia, să mânuiască marionete sau
diferite siluete, păpuşi, sau să folosească alte mijloace. Expunerea trebuie să se desfăşoare
într-un ritm normal, nici prea lent, nici precipitat, trebuie să se adapteze stilului autorului, cu
condiţia ca aceasta să nu îngreuneze înţelegerea conţinutului.
3.Încheierea activităţii are ca scop fixarea conţinutului povestirii/poveştii şi se realizează
prin:
- reţinerea momentelor principale (pe bază de întrebări şi imagini intuitive) fără intenţia
repovestirii conţinutului;
- integrarea noilor cunoştinţe în sistemul celor însuşite anterior prin realizarea transferului.
Pentru realizarea acestei integrări, educatoarea poate face trimiteri la poveşti cu mesaj
asemănător, cu personaje sau întâmplări asemănătoare.
- Mimarea unor gesturi şi acţiuni ce definesc unele personaje preferate de copii;
- Redarea prin desen, la alegere, a unui personaj sau a unui eveniment care i-a impresionat
din conţinutul ascultat.

3.3.2. Povestirile copiilor

Povestirile copiilor se realizează în două forme:

A. repovestire
B. povestiri create de copii.

A. Repovestirea
Prin această formă de povestire se dezvoltă gândirea logică, memoria şi capacitatea de
comunicare liberă a copiilor. Copiii trebuie:
- să redea întâmplări reale sau imaginare în succesiunea lor;
- să desprindă trăsături ale personajelor;
- să aprecieze fapte ale acestora;
- să comunice gânduri şi sentimente legate de personaje şi întâmplări;
- să aleagă personajul preferat, considerat model şi să-şi motiveze alegerea.
În repovestire contribuţia proprie a copiilor este restrânsă; ei readu, mai simplu sau mai
dezvoltat, conţinutul unui text spus de către educatoare. Reuşita repovestirii depinde de gradul
de înţelegere şi însuşire a povestirii de către copii, adică de:
- însuşirea conştientă şi
- însuşirea temeinică a povestirii.
Atât reproducerea unui text literar, cât şi povestirile create de educatoare se pot realiza în
forme diferite:
a. Repovestirea pe baza unor tablouri / ilustraţii ce redau episoadele întâmplării din
povestire;
b. Repovestirea pe baza unui plan verbal corespunzător fragmentelor logice ale povestirii;
c. Repovestire pe baza unui text citit.
d. Repovestire liberă;
Primele două forme ale repovestirii oferă copiilor puncte de sprijin în povestirea lor.

19
a. Repovestirea pe baza unor tablouri / ilustraţii ce readua episoadele principale ale
povestirii
Această formă de activitate conţine următoarele secvenţe:
1. Introducere în activitate – prin anunţarea titlului şi autorului povestirii.
2. Expunerea, pe scurt, a conţinutului povestirii
3. Repovestirea
- copiii trebuie să repovestească evenimentele pe baza unor tablouri / ilustraţii ce readu câte
un episod important din conţinutul povestirii; dacă este cazul, copiii pot fi solicitaţi să
completeze expunerea.
4. Repovestirea integrală
- unul sau doi copii realizează repovestirea integrală; cu cât se vor folosi mai multe
tablouri/ilustraţii, cu atât povestirea devine mai liberă.

b.Repovestire pe baza unui plan verbal corespunzător fragmentelor logice ale povestirii
Acest tip de repovestire face trecerea spre povestirea liberă. Educatoarea trebuie să
realizeze în prealabil un plan accesibil şi succint, ce delimitează secvenţele povestirii. În
funcţie de grupa de vârstă, planul este mai simplu sau mai complex. Planul verbal poate avea
forma de întrebări, accesibile copiilor. Educatoarea expune planul verbal pe baza căruia copiii
repovestesc. La grupa mare şi cea pregătitoare se pot solicita detalii semnificative, unele
întrebări pot solicita explicaţii şi aprecieri ale faptelor. Povestirile scurte pot fi redate de către
un singur copil, iar cele mai lungi prin doi-trei copii
Etapele acestei activităţi sunt:
1. Organizarea activităţii – presupune asigurarea unui cadru adecvat şi pregătirea
materialului didactic;
2. Desfăşurarea activităţii
Introducerea în activitate constă:
- prezentarea unor imagini din textul ce urmează a fi repovestit, pe care copiii trebuie să le
recunoască şi să spună titlul şi autorul lui;
- prezentarea unui personaj din povestire/poveste,
- audierea unui fragment din povestire/poveste,
- expunerea unei machete sau a unui decor, care înfăţişează locul de desfăşurare a acţiunii;
Repovestirea conţinutului - se realizează pe fragmente, pe baza unui plan verbal elaborat de
către educatoare în prealabil.

c.Repovestire pe baza unui text citit

Prin lectura expresivă a unui text dintr-o povestire/poveste, educatoarea îi ajută pe copii să
descopere frumuseţea limbii literare, le dezvoltă interesul pentru carte. Pentru copii este dificil
să asculte cu atenţie lectura unui text lung; de aceea educatoarea trebuie să selecteze un text
scurt, care să le suscite interesul, să le capteze atenţia.
După citirea textului, educatoarea accesibilizează înţelegerea lui prin prezentarea unor
materiale didactice simple şi accesibile. Întrebările trebuie formulate astfel, ca răspunsul
copiilor să ne se rezume la răspuns afirmativ (“da”) sau negativ (“nu”).
Prin întrebări şi răspunsuri, se stabilesc mementele principale ale acţiunii, re desprind
personajele şi trăsăturile lor demonstrate prin fapte sau vorbe.
Concomitent cu prezentarea textului literar se face şi semantizarea cuvintelor şi/sau
expresiilor necunoscute de copii. După familiarizarea cu textul literar, se recomandă recitirea
integrală (dacă textul nu este prea lung) sau parţială a acestuia.
Demersul didactic următor este desprinderea / înţelegerea mesajului povestirii.

20
 În încheierea activităţii se pot reactualiza alte texte literare cu tematică asemănătoare, cu
personaje şi mesaje asemănătoare, măcar prin simpla reamintire a titlului şi autorului acestora.

c. Repovestire liberă
Acest tip de repovestire presupune o mai bogată imaginaţie şi capacitate de comunicare
din partea copiilor. Ei repovestesc în funcţie de preferinţele lor şi de receptarea afectivă a
evenimentelor. Totuşi, este necesar să se acorde atenţie succesiunii logice a evenimentelor şi
exprimării clare şi corecte.

B. Povestirile create de copii

Povestirile create de copii au valoare formativă, fiindcă contribuie la dezvoltarea gândirii
logice şi creative, la dezvoltarea imaginaţiei, a exprimării fluente şi corecte. Povestirile
acestea se pot realiza sub diferite forme:
a. Povestiri create pe baza unui şir de ilustraţii
b. Povestire cu început dat
c. Povestire pe baza unui plan dat
d. Povestire după modelul educatoarei.
Cele mai frecvente forme de povestiri create de copii sunt cele realizate pe baza unui şir
de ilustraţii şi povestirile cu început dat.

a. Povestiri create pe baza unui şir de ilustraţii

În cazul acestor povestiri important este numărul ilustraţiilor, care trebuie să fie între 3 –
5, să fie necunoscute copiilor, să prezinte personajul principal al povestirii, să prezinte
momente esenţiale în succesiunea lor logică. Ilustraţiile trebuie să satisfacă următoarele
cerinţe:
- să fie simple şi accesibile copiilor;
- să înfăţişeze aspecte cât mai apropiate de experienţa copiilor;
- să aibă valenţe educative şi estetice;
- să fie vizibile pentru toţi copiii.
În construirea povestirii trebuie valorificate toate elementele componente ale ilustarţiei:
cadrul acţiunii, personajele, acţiunile şi gesturile lor. Povestirea trebuie să conţină
evenimentele în succesiunea lor logică.
Etapele unei astfel de activităţi sunt:
1. Organizarea activităţii – pregătirea cadrului optim şi a materialului didactic,
2. Desfăşurarea activităţii, având următoarele secvenţe:
Introducerea în activitate – trebuie să trezească interesul copiilor, să capteze atenţia lor şi să-i
atragă la o participare activă. Acest moment se realizează prin:
- discuţii libere pe tema selectată;
- prezentarea unui personaj cunoscut dintr-o poveste/povestire, desen animat, teatru de
păpuşi,
- folosirea unor jucării
- înfăţişarea unui cadru din povestire/poveste, a unei machete.
Expunerea tuturor ilustraţiilor ce se vor folosi la activitate;
Dirijarea observaţiei copiilor – cu ajutorul întrebărilor, educatoarea dirijează atenţia copiilor
spre fiecare imagine, ei trebuind să reţină: cadrul desfăşurării acţiunii, personajele implicate în
acţiune, acţiunile lor importante. Prin surprinderea emoţiilor şi stărilor personajelor se
realizează participarea afectivă a copiilor, prin care se formează şi se dezvoltă unele trăsături
de caracter.
Această secvenţă se realizează în felul următor:

21
- crearea povestirii pe fragmente, corespunzător ordinii ilustraţiilor, la care participă mai
mulţi copii;
- povestirea integrală realizată de un singur copil, povestire ce trebuie repetată de alt copil
pentru o mai eficientă fixare.
- solicitarea educatoarei adresată copiilor pentru a se găsi un titlu povestirii create.
Încheierea activităţii – constă în actualizarea unei povestiri cu tematică asemănătoare
povestirii create de copii şi stabilirea mesajului povestirii. Activitatea se poate încheia cu un
joc de mişcare sau un joc muzical.

b. Povestirile cu început dat

În această activitate li se solicită copiilor să realizeze, prin mijloacele lingvistice proprii, o
povestire al cărei început este dat de către educatoare. Specificul acestei activităţi constă în
schimbarea rolului copiilor: din ascultători ei devin creatori ai povestirii, care trebuie să
continue evenimentul început de educatoare. Realizarea acestei activităţi reclamă îndeplinirea
următoarelor obiective:
- să asculte cu atenţie expunerea educatoarei;
- să sesizeze şi să reţină momentele semnificative ale naraţiunii educatoarei;
- să-şi imagineze personaje şi întâmplări adecvate începutului dat pentru continuare;
- expunerea corectă, logică şi coerentă a evenimentelor şi personajelor imaginate.
Reuşita unei astfel de ectivităţi depinde de calitatea începutului dat de educatoare şi de
deprinderile copiilor formate în activităţi anterioare.
Începutul dat de educatoare trebuie:
- să trezească interesul copiilor;
- să le pună în mişcare imaginaţia;
- să sugereze subiectul pe care copiii trebuie să-l dezvolte în expunerea lor; de aceea este
bine să sugereze aspecte din viaţa copiilor, a adulţilor, a animalelor cunscute de copii, etc.
Reuşita acestei activităţi depinde şi de momentul în care educatoarea întrerupe expunerea:
acest moment trebuie să corespundă intrigii şi să faciliteze continuarea povestirii în mod
personal. La întreruperea povestirii educatoarea trebuie să pună câteva întrebări ajutătoare sau
să dea sugestii suplimentare copiilor.
În încheierea activităţii, educatoarea trebuie să aprecieze povestirile, evidenţiindu-le pe
cele mai reuşite. Dacă nici o povestire nu îndeplineşte cerinţele didactice, educatoarea trebuie
să compună o povestire care să le servească copiilor ca model.

Povestire pe baza unui plan dat

Ca structură, şi această activitate se compune din: organizarea, desfăşurarea şi încheierea
activităţii. Specific pentru această activitate este planul dat copiilor de educatoare care să le
orienteze atenţia spre aspectele esenţiale ale povestirii, în succesiunea lor logică, spre
acţiunile personajelor şi spre trăsăturile lor principale. Planul acesta poate fi mai succint sau
mai dezvoltat, în funcţie de nivelul grupei. Planul poate fi dat în forma prpoziţiilor
interogative sau sub formă de titluri.

d. Povestire după modelul educatoarei

Acest tip de povestire se organizează începând cu grupa mare şi pregătitoare, unde
capacităţile de comunicare ale copiilor sunt îndeajuns de dezvoltate. Structural, şi aceste
activităţi se compun din:
1. Organizarea activităţii
2. Desfăşurarea activităţii, constând din:
Introducere în activitate – anunţarea temei şi a unor obiective;

22
Expunerea povestirii-model de către educatoare – care trebuie să aibă un subiect simplu,
apropiat de experienţa de viaţă a copiilor şi să aibă valoare educativă.
Expunerea povestirii create de copii – de obicei, un eveniment trăit de ei.
A precierea povestirii
Tematica povestirilor create de copii după modelul educatoarei, de obicei, variază între:
- fapte cotidiene, întâmplări, momente trăite de ei, de familia lor, de prieteni;
- întâmplări din viaţa animalelor.
Copiii trebuie să-şi imagineze locuri, fapte, evenimente care se pot petrece în realitate, în
viitor, ca în desene animate ori ca în vis. Educatoarea are sarcina de a încuraja imaginaţia şi
originalitatea copiilor; va urmări, de asemenea, educarea moral-civică prin mesajul povestirii
create de copii.
3. Încheierea activităţii – presupune creativitate din partea educatoarei, disponibiliate pentru
nou şi originalitate.

3.4. Lectura după imagini

Lectura pe bază de imagini este o activitate de educare a limbajului specifică

învăţământului preşcolar şi clasei I din şcolile cu limba de predare maghiară. Această
activitate are două componente de bază:
- observarea dirijată a imaginilor şi
- dezvoltarea capacităţilor de receptare şi de exprimare a mesajelor.
Prima componentă a activităţii se realizează prin perceperea organizată şi dirijată de
către educatoare a imaginilor pe baza analizei, sintezei şi a generalizării datelor din imagine.
Perceperea se realizează prin metoda conversaţiei, pornind de la elementele cunoscute de
copii, de la experienţa lor cognitivă. Componenta verbală a activităţii se realizează
concomitent cu perceperea imaginilor: copiii trebuie să analizeze imaginile, să le descrie, să le
interpreteze şi să le compare, folosind un limbaj propriu.
Materialul intuitiv are un conţinut variat şi duce la dezvoltarea gândirii copiilor.
Activitatea de lectură pe bază de imagini are următoarele sarcini:
- dezvoltarea capacităţilor intelectuale;
- dezvoltarea proceselor psihice;
- exersarea şi îmbunătăţirea deprinderilor de exprimare corectă şi fluentă;
- dezvoltarea unor trăiri afective, morale şi estetice.
Metodica lecturii pe bază de imagini este determinată de particularităţile de vârstă ale
copiilor, printre care trebuie să amintim:
- atenţie de scurtă durată;
- percepţie nesistematică, izolată a unor elemente nesemnificative, incapacitatea de a
recepta esenţialul; de aceea este nevoie de activitatea de dirijare a educatoarei;
- experienţa de viaţă redusă.
Materialul intuitiv trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:
a. Sub aspect tematic:
- să corespundă programei, fiind accesibil şi interesant;
- să asigure realizarea obiectivelor cognitive şi afective;
- să îndeplinească cerinţe didactice: claritate, vizibilitate, accesibilitate, atractivitate;
- să aibă valoare estetică.
b. Din perspectiva scopului didactic:
- să asigure unele reprezentări corecte;
- să contribuie la exersarea capacităţii de comunicare orală prin prezentarea unor acţiuni,
prin prezentarea unor relaţii dintre personaje;

23
- să aibă dimensiuni corespunzătoare pentru a permite analiza şi compararea elementelor
componente, să permită perceperea fără dificultate a imaginii.
La lectura pe bază de imagini nu trebuie folosite multe imagini pentru a nu dispersa
atenţia copiilor. Ilustraţiile trebuie să fie studiate în prealabil de către educatoare pentru a
alcătui un plan de întrebări şi planul de idei la care vrea să se ajungă. Planul de întrebări
trebuie să dirijeze atenţia copiilor spre perceperea elementelor semnificative. Întrebările
trebuie formulate în aşa fel, încât să conducă la concluzii parţiale şi finale. Ele trebuie să
creeze situaţii-problemă, să aibă funcţii cognitive şi educativ-formative şi trebuie să fie: clare,
precise, accesibile, să nu sugereze răspunsul prin “da” sau “nu”.
Răspunsurile copiilor trebuie să fie, de asemenea: clare, precise, corecte, concise, să fie o
formulare conştientă bazată pe înţelegerea aspectelor principale ale ilustraţiei.

Structura activităţii pe bază de imagini

Şi această activitate cu preşcolarii presupune:

1. Organizarea activităţii
- pregătirea sălii: aerisire, aşezarea mobilierului ca ilustraţiile să fie vizibile pentru fiecare
copil;
- pregătirea şi aşezarea materialului intuitiv în mod corespunzător;
- aşezarea copiilor în mod optim.
2. Desfăşurarea activităţii conţine următoarele secvenţe:
a. Introducerea în activitate – prin anunţarea temei, prezentarea imaginilor şi pregătirea
pentru perceperea acestora.
În această secvenţă se pot folosi mai multe procedee pentru captarea şi menţinerea atenţiei
copiilor. Este recomandabil să se folosească elemente-surpriză, ca: imagini aflate pe stativ
/tablă acoperite sau întoarse, dezvăluindu-se treptat la momentul potrivit. Se poate iniţia o
convorbire, se pot utiliza poezii sau ghicitori. Folosirea unor păpuşi creează dispoziţii afective
optime pentru desfăşurarea activităţii, determină motivaţia copiilor din moment ce în cazul
unor participări active se pot juca cu jucăriile respective.
b. Perceperea / intuirea ilustraţiilor – prin analiza, descrierea, compararea şi interpretarea
acestora, prin convorbire dintre educatoare şi copii şi prin prezentarea concluziilor parţiale
la care se ajunge. După acest prim contact cu imaginea, educatoarea dirijează perceperea
tabloului către planul central, apoi către planul secundar. În perceperea fiecărui plan copiii
trebuie să recunoască ( să identifice) componentele, să le denumească, să enumere, să
relateze acţiuni, să descopere relaţii, cauze şi efecte, să evalueze, până se ajunge la
concluzia finală.
c. Fixarea conţinutului principal al imaginilor şi sinteza finală
Cea mai frecventă şi mai plăcută formă de concluzionare este povestirea prin care se
relevă semnificaţia ansamblului. După sinteza finală se poate cere copiilor să dea un titlu
semnificativ pentru fiecare ilustraţie.
3. Încheierea activităţii – constă în integrarea noilor cunoştinţe în sistemul celor asimilate
anterior şi asigurarea retenţiei.

3.5. Convorbirea

Convorbirea este o activitate prin care copiii preşcolari ajung în situaţia de a se exprima în
mod independent, folosind cuvinte din vocabularul lor activ, în urma unor activităţi de
observare, povestire, jocuri didactice, lectură pe bază de imagini sau în contactul lor direct
cu obiectele şi fenomenele înconjurătoare. Caracteristicile acestei forme de activităţi sunt:
- este o activitate complexă de evaluare a limbajului;

24
- presupune folosirea cunoştinţelor asimilate în activităţi anterioare;
- se foloseşte cu precădere metoda conversaţiei, pe o durată mai lungă, fără suport intuitiv;
- se organizează în număr relativ redus şi cu precădere în grupa mare, pregătitoare;
- se actualizează şi se sistematizează cunoştinţele, se formează capacitatea de a-şi ordona şi
sistematiza reprezentările despre lumea reală;
- contribuie la exersarea capacităţilor de exprimare; pentru a răspunde corect la întrebări,
copiii trebuie să selecteze lexicul adecvat, să utilizeze anumite structuri gramaticale;
Particparea copiilor la convorbire necesită activităţi intelectuale, constând în:
- concentrarea atenţiei pentru a recepta mesajul (pentru a înţelege întrebarea);
- selectarea cunoştinţelor pentru a formula răspunsul corespunzător;
- selectarea mijloacelor lingvistice care concură la formularea răspunsurilor corecte;
- efectuarea generalizărilor necesare pe bază de analiză, sinteză, comparare şi abstractizare,
astfel dezvoltându-se gândirea copiilor;
- se realizează şi se consolidează reprezentări ştiinţifice şi morale, se formează sentimente şi
atitudini morale;
- prin modul de desfăşurare a convorbirii se creează condiţiile exersării unor deprinderi de
comportament civilizat în colectivitate, se formează calităţi morale ca politeţea, stăpânirea
de sine, curajul, spiritul de cooperare, prietenia, etc.;
- prilejuieşte afirmarea opiniei personale, a părerilor proprii, dezvoltarea atenţiei voluntare.
Eficienţa convorbirii este condiţionată de:
- planificarea activităţii din timp;
- alegerea temei, care trebuie să fie accesibilă şi atractivă, să corespundă intereselor şi
preferinţelor copiilor;
- crearea unor diverse situaţii de viaţă;
- accentuarea caracterului formativ;
- elaborarea unui plan de întrebări adecvat temei.

Convorbirile se pot clasifica astfel:

1. După scopul didactic:
a. convorbiri pentru fixarea cunoştinţelor, realizate după anumite evenimente: o observare, o
plimbare în parc, o excursie, etc.;
b. convorbiri pentru sistematizarea cunoştinţelor, când tema permite sistematizări şi
generalizări;
c. convorbiri pentru verificarea cunoştinţelor.

2. După tematică:
a. tematică referitoare la natură: anotimpurile, animale, plante, etc.;
b. teme din viaţa cotidiană: comportarea copilului la grădiniţă, în familie, în societate, etc.;
c. teme referitoare la viaţa socială, care sunt interesante şi captivante pentru copii;
d. teme abordate în unele opere literare (poveşti, povestiri despre vieţuitoare, etc.)

Structura activităţii de convorbire

Organizarea şi desfăşurarea activităţii de convorbire presupune:

- pregătirea temeinică a educatoarei;
- planificarea convorbirii la intervale optime de timp;
- elaborarea planului de discuţie sub formă de întrebări şi răspunsuri;

25
- alegerea procedeelor, care să asigure participarea activă a copiilor pe tot parcursul
activităţii.
Momentele activităţii de convorbire sunt identice cu cele ale celorlalte forme de activitate,
dar pot interveni şi elemente specifice în funcţie de tema abordată şi în funcţie de obiectivele
propuse.
Organizarea activităţii – constă în asigurarea cadrului adecvat.
Desfăşurarea activităţii – cu cele două momente distincte:
Introducere în activitate – care este orientată spre evocarea unor impresii, a unor trăiri
afective puternice, care creează motivaţia participării active a copiilor. Se recomandă
utilizarea unor materiale emoţionale: ghicitori, proiecţii, poezii, povestire scurtă, urmate
de comentarii care fac introducerea în tema abordată. Alte posibilităţi de atragere a
copiilor la activitate pot fi: proiecţia unor diapozitive, audiţii muzicale, jocul pe roluri,
urmate de scurte discuţii.
Convorbirea propriu-zisă – secvenţa principală a activităţii – se realizează pe baza
întrebărilor succesive ale educatoarei şi a răspunsurilor copiilor. Această convorbire
trebuie să se desfăşoare pe baza unui plan de idei având următoarele caracteristici:
- să conţină întrebări principale, cărora li se pot adăuga întrebări ajutătoare;
- întrebările trebuie să vizeze: scopul activităţii, conţinutul convorbirii, complexitatea
tematicii, volumul de cunoştunţe actualizat.
Întrebările diferă în funcţie de scopul activităţii. Astfel, în cazul convorbirii de verificare,
care solicită în primul rând memoria, se poate cere copiilor să enumere diferite obiecte,
fenomene, culori; să reproducă diferite evenimente şi acţiuni din viaţa copiilor, etc. În cazul
convorbirilor de sistematizare – care solicită în primul rând gândirea – întrebările trebuie să
facă apel la cunoştinţele acumulate anterior şi la gândirea logică a copiilor. De exemplu: De
ce îngheaţă apa iarna? De ce cad frunzele copacilor toamna? (analiză – sinteză) Cum sunt
zilele şi nopţile vara? Cum sunt iarna? (comparaţie) Cum putem numi cu un singur cuvânt
ploaia, zăpada, vântul, bruma? Cum se numesc animalele care trăiesc la casa omului?
(generalizare).
Întrebările trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:
- să fie accesibile copiilor;
- să vizeze experienţa de viaţă a copiilor;
- să fie formulate simplu, concis şi corect.
Pe parcursul convorbirii se pot face sublinieri şi repetări ale aspectelor principale care stau
la baza evidenţierii concluziilor parţiale şi finale. Concluziile se realizează de către
educatoare, dar se acceptă şi observaţiile corecte ale copiilor.
3. Încheierea activităţii – este inclusă în concluzii. Pentru diversificarea activităţii şi pentru
antrenarea tuturor copiilor în activitate se pot utiliza elemente de joc, cântec, dramatizarea
unor acţiuni discutate, audierea – vizionarea unor programe artistice, etc.

26
Bibliografie:
Pintilie, Mariana, Metode moderne de învăţare – evaluare, Editura Eurodidact, Cluj-Napoca,
2002
Tótharsányi, Sándor, Metodica predării limbii române în grădiniţele şi la clasele primare din
unităţile şcolare cu predare în limba maghiară, îndrumător practic,
Mitu, Florica, Jocuri didactice integrate pentru învăţământul preşcolar, Editura Humanitas
Educaţional, Bucureşti, 2005
Mitu, Florica, Ghid pentru proiecte tematice, Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2005

27
 Didactica limbii şi literaturii române

Cuprins
Metodologia instruirii şi docimologie didactică .......................................................... 2
1. Precizări conceptuale .............................................................................................. 2
Taxonomia metodelor didactice ................................................................................. 3
2. Metoda şi obiectivele acţiunii didactice ................................................................. 4
3. Învăţarea şi evaluarea ............................................................................................. 7
Tipologia învăţării ...................................................................................................... 7
Semnificaţia, funcţiile şi tipologia evaluării .............................................................. 8
Funcţiile evaluării ...................................................................................................... 9
Tipuri de clasificare ................................................................................................... 9
Autoevaluarea ............................................................................................................ 12
Evaluarea alternaivă ................................................................................................... 13
Didactica limbii şi literaturii române ......................................................................... 13
Limbajul şi dezvoltarea copilului .............................................................................. 13
Particularităţile copilului de vârstă şcolară mică ....................................................... 14
Proiectarea didactică ................................................................................................. 15
Programa şcolară ....................................................................................................... 15
Planificările calendaristice ......................................................................................... 16
Proiectarea lecţiei ....................................................................................................... 17
Predarea - învăţarea citit-scrisului la clasa a II-a ....................................................... 19
Etapa alfabetară / abecedară (clasa a II-a) .................................................................. 21
Predarea citit – scrisului în limba română .................................................................. 22
Formarea capacităţii de lectură / citire ....................................................................... 26
Schema lecţiei de literatură română .......................................................................... 32

28
 METODOLOGIA INSTRUIRII ŞI DOCIMOLOGIE DIDACTICĂ
1. PRECIZĂRI CONCEPTUALE

Metodologia didactică:
- vizează metodele şi procedeele utilizate în procesul de învăţământ şi are ca obiect de
studiu regulile de aplicare ale acestora.
- studiază natura, funcţiile şi clasificările diferitelor metode de învăţământ, precum şi
optimizarea aplicării lor practice.

Metoda didactică:
Termenul „metodă” provine de la termenul grecesc „odos” – cale, „metha” – către, şi
desemnează procesul complex care are ca finalitate concretizarea obiectivelor educaţionale.
Metodele sunt modalităţi de realizare a acţiunilor complexe, planificate şi repetabile,
sunt căi de soluţionare a problemelor confirmate de experienţă şi facilitează accesul spre
cunoaşterea şi modelarea realităţii.
Au caracter polifuncţional: au capaciatea de a atinge concomitent mai multe obiective
educative. Sunt centrate pe colaborarea profesor – elev, sunt selectate de către cadrul didactic
şi sunt aplicate în activitatea şcolară şi extraşcolară.
Metodele se compun din procedee de operare standardizate care pot fi selectate,
cominate şi folosite în funcţie de nivelul şi interesele elevilor.
Selectarea lor nu este aleatoare, ci se subordonează
- conţinutului procesului didactic
- particularităţilor de vârstă şi psihice ale elevilor.

Funcţiile metodelor:
a. funcţii cognitive;
b. funcţii formativ – educative;
c. funcţii instrumentale;
d. funcţii normative.
Prin aceste funcţii metodele permit:
a. accesul la cunoaştere;
b. formarea deprinderilor intelectuale şi cognitive;
c. facilitarea atingerii obiectivelor educaţionale;
d. clarificarea acţiunilor care conduc la aceste rezultate.

29
 Taxonomia metodelor didactice

Taxonomia metodelor didactice este supusă controverselor, pentru că încadrarea

metodelor în diferite categorii şi clasificarea lor este relativă; o metodă considerată
tradiţională poate dobândi caracteristici în unele situaţii care o pot plasa în domeniul
modernităţii.
(Clasificarea metodelor de predare – învăţare propusă de Ioan Cerghit: Metode de învăţământ,
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976)

Pornind de la cercetările lui Ioan Cerghit, Constantin Cucoş propune clasificarea

metodelor după următoarele criterii:

Nr. Criteriul de clasificare Felul metodelor

crt.
1. Evoluţie istorică - tradiţionale (clasice)
- moderne
2. Extensiunea sferei de - particulare – folosite numai în
aplicabilitate anumite faze ale procesului
didactic, numai la anumite
discipline;
- generale – folosite în mai multe
faze ale procesului didactic, la mai
multa discipline;
3. Modalitatea principală de - intuitive
prezentare a cunoştinţelor - verbale
4. Gradul de angajare a elevilor - pasive
- active
5. Funcţa didactică principală - predare – comunicare
- fixare – consolidare
- verificare – apreciere
6. Modul de administrare a - algoritmice – dacă se bazează pe
experienţei care urmează a fi secvenţe operaţionale stabile,
însuşită anterioar fixate
- euristice – descoperirea şi
rezolvarea problemelor noi
7. Forma de organizare a muncii - individuale
- pe grupe (omogene sau
eterogene)
- frontale
- mixte
8. Axa de învăţare - receptare
- descoperire – dirijată
- propriu-zisă
9. Originea schimbării produse - heterostructurale
elevilor - autostructurale

30
 2. METODA ŞI OBIECTIVELE ACŢIUNII DIDACTICE

Circuitul praxiologic al procesului didactic este următorul:

Obiective care Profesori Conţinut

motivate angajează Elevi

În baza unor principii

didactice şi reguli

Metode Organizarea Performanţe

Mijloace muncii şcolare

Pentru realizare Individual/colectiv Supuse verificării

scopurilor o succesiune de şi evaluării
secvenţe

În legătură cu elementele procesului didactic, aşa cum evidenţia şi Ioan Cerghit, există
o relaţie de interdependenţă funcţională: schimbarea unei componente determină schimbarea
celorlalte componente.

Obiectivele: - sunt comportamentele aşteptate după a perioadă de instruire; se exprimă

prin acţiuni care probează, justifică dobândirea de cunoştinţe şi abilităţi.

Obiectivele educaţionale: - îndeplinesc funcţia de organizare şi coordonare a

activităţii didactice, de anticipare a rezultatelor instruirii, de evaluare şi de reglare
metodologică a procesului instructiv – educativ. (Marin Stoica: Pedagogie, p. 147 – 148;
Craoiva, 1997)

Taxonomia obiectivelor s-a conturat în perioada 1930 – 1940 datorită cercetărilor

pedagogice de la Universitatea din Chicago. Taxonomia cognitivă propusă de BENJAMIN
S. BLOOM (1956) conţine 6 obiective cognitive:
1. – cunoaşterea
2. – înţelegerea
3. – aplicarea
4. – analiza

31
 5. – sinteza
6. – evaluarea.
Cercetările lui B. Bloom au fost completate ulterior:
- pentru domeniul cognitiv de: J. Guilfort, Robert Gagne, A. Sullivan;
- pentru domeniul afectiv de: D.R. Krathwohl, J. Raven;
- pentru domeniul psihomotor de: J. Guilfort, R. Dave, R. Kibler.
Existenţa taxonomiilor obiectivelor este motivată de nevoia de raţionalizare, sistematizare şi
evaluare a actului didactic.
Sintetizând rezultatele cercetărilor din domeniul cognitiv, afectiv şi psihomotor,
obiectiele se pot clasifica astfel:

Criteriul de clasificare Felul obiectivelor Caracteristici

1. După gradul de - Generale - competenţe largi, care
precizie şi etapă de (cadru) presupun stăpânirea unui
utilizare ansamblu de cunoştinţe;
- nu pot fi evaluate cu precizie;
- sunt scopuri mari care trebuie
atinse
- De referinţă - precizează obiectivele
generale;
- pot fi evaluate la sfârşitul unei
perioade de învăţare;
- Operaţionale - sunt sarcini precise;
- folosesc un suport bine
determinat;
- permit evaluarea şi notarea
performanţei.
2. După natura lor - Cognitive - noţiuni, cunoştinţe, concepte
pe care elevii le cunosc şi e pot
aplica în cazuri necunoscute
- Metodologice - priceperi şi deprinderi
intelectuale
- - aptitudini dobândite de elevi,
Comportamentale - dezvoltarea spiritului practic
3. După nivelul lor - De bază - se referă la un domeniu care
poate fi circumscris şi care
permite descrierea completă a
comportamentului aşteptat
- De transfer - folosirea cunoştinţelor şi a
competenţelor dobândite pentru
rezolvarea unei situaţii noi
- De expresie - cercetează diversitatea

32
 Pornind de la ideea că obiectivul este o acţiune potenţială, realizabilă sau
nerealizabilă, iar metoda este o modalitate, o cale de realizare a obiectivului în practică, în
perioada de după cel de-al doilea război mondial a apărut conceptul de competenţă, ca o
posibilitate de legare a teoriei (obiectiv) de practică, care este observabilă şi măsurabilă.

Competenţa – se poate defini prin:

- însuşiri identificabile prin implicarea uneia sau a mai multor capacităţi într-un
domeniu bine determinat;
- comportamente observabile şi cuantificabile;
- abilităţi de a rezolva probleme în contexte şi situaţii date.

Competenţele se caracterizează prin următoarele procese definitorii:

1. Receptarea:
– identificarea termenilor, relaţiilor,
– observarea fenomenelor şi descrierea lor,
– definirea conceptelor,
– culegerea datelor din diferite surse.
2. Prelucrarea primară a datelor:
- investigarea, descoperirea, compararea fenomenelor
- descoperirea relaţiilor cauzale
- reprezentarea şi clasificarea fenomenelor
3. Algoritmizarea – schematizarea şi anticiparea rezultatelor
4. Comunicarea
- descrierea unor stări, a unor sisteme
- prezentarea ideilor şi a soluţiilor
- susţinerea unui punct de vedere propriu
5. Prelucrarea secundară a datelor
- compararea unor rezultate şi a unor concluzii
- interpretarea lor şi raportarea lor la context
6. Transferul
- generalizarea şi particularizarea
- verificarea şi relizarea de conexiuni
- aplicare prin adecvare la context.

33
 Competenţelor răspund cerinţelor sociale, profesionale şi cerinţelor pieţei forţei de
muncă şi centrează demersul didactic pe achiziţiile concrete, măsurabile ale elevilor, deci
pot fi evaluate.
În funcţie de aportul fizic sau psihic, competenţele se pot clasifica în trei categorii:
1. Predominant psihice
– sunt determinate de activitate logică, emoţională şi intuitivă;
– pot fi dominant intelectuale: ştiinţifice, tehnice
– dominant intuitive sau emoţionale: literare, artistice.
2. Predominant fizice
- presupun existenţa unor caracteristici anatomo-fiziologice înnăscute sau dobândite şi a
unor calităţi moral-volitive, cum ar fi autoanaliza, planificarea efortului;
3. Competenţe psiho-fizice
- nu se poate determina latura dominantă: teatru, balet, gimnastică.
Performanţele elevilor sunt influenţate de factori externi şi factori interni care acţionează
inhibitor sau dinamizator asupra lor. Procesul didactic trebuie să urmărească reducerea
obstacolelor şi dinamizarea factorilor stimulativi. Cunoştinţele minime, timiditatea,
descurajarea, autodescurajarea datorită elevilor mai buni, sunt principalele obstacole în calea
performanţei şcolare.
Cunoaşterea psihopedagogică a elevilor face posibilă identificarea factorilor frenatori şi
transformarea lor în dinamizatori ai performanţei.

3. ÎNVĂŢAREA ŞI EVALUAREA

Învăţarea, ca proces , activitate şi rezultat multidimensional şi interdisiplinar, poate fi

analizată din perspectivă biologică, psihologică şi pedagogică.
Jean Piaget: - învăţarea este o transformare a comportamentului prin adaptare, este activă
şi intenţională prin exersarea comportamentelor dobândite şi prin construcţii comportamentale
proprii, rezultat al creativităţii.
Ca experienţă cognitivă, afectivă, volitivă şi motrică, învăţarea înseamnă însuşirea şi
structurarea cunoştinţelor, deprinderilor, priceperilor, aptitudinilor, atitudinilor şi a strategiilor
de cunoaştere prin investigarea realităţii.

34
 Tipologia învăţării

Sintetizând teoriile învăţării elaborate de R. Gagne, Edward Thorndike, Gordon

Allport, Jean Piaget, Elena Macavei a dedus diferite tipuri de învăţare după:

Nr. Criterii de clasificare Caracteristici

crt.
1. Modul de realizare - repetiţie, descoperire, încercare-eroare,
discriminarea simplă sau multiplă,
asociere, generalizarea reacţiilor
dobândite
2-3. Natura sursei şi nivel - experienţă proprie sau social-mediată,
latentă, spontană, conştientă
4. Componenta psihică - învăţare perceptivă: când are ca rezultat
dominantă cunoaşterea directă a lucrurilor
- învăţare motrică: perfecţionarea mişcării
- învăţare verbală: dezvoltarea limbajului
- învăţare aptitudinală: dezvoltarea
aptitudinilor, abilităţilor
- învăţare afectivă: sedimentarea
sentimentelor
5-6. Ponderea metodelor şi - învăţare reproductivă
particularităţile rezultatelor - învăţare creatoare,
-se realizează prin algoritmizare, stimulare,
programare, modelare, căutare şi desoperire
7. Specific - instruire instituţionalizată
- specializată
- dobândirea abilităţilor de integrare
socială.

Cercetătorii susţin că învăţarea trebuie să cunoască mutaţii calitative în sensul trecerii

de la înregistrarea exclusivă a informaţiilor la prelucrarea lor prin efort individual sau colectiv
şi prin raportarea la concret. Învăţarea nu se rezumă la actul memorizării informaţiilor, ci se
extinde către acea instrucţie care pregăteşte elevul să utilizeze achiziţiile în contexte noi.
Deoarece şcoala nu mai este singura sursă de informaţie, menirea şcolii de astăzi este a-i
învăţa să înveţe pe copii.

Semnificaţia, funcţiile şi tipologia evaluării

Jean-Marc Monteil (Educaţie şi formare, p.32) evidenţia:

„Procesul de învăţare, finalizat cu achiziţia de cunoştinţe, abilităţi şi deprinderi, implică
controlul efectelor prin confruntarea rezultatelor obţinute cu obiectivele propuse.”
Evaluarea, ca act didactic complex, se caracterizează prin:

35
 - nivelul şi calitatea cunoştinţelor asimilate (definiţii, teorii, principii, legi, formule,
concepte);
- capacitatea de utilizare a achiziţiilor (priceperi, deprinderi, abilităţi de a folosi diferite
tehnici);
- potenţialul intelectual (raţionamente inductive şi deductive, creativitate);
- trăsăturile de personalitate (comportamente, atitudini).

Funcţiile evaluării

a. Constatare şi apreciere: - prin estimarea şi evidenţierea cunoştinţelor, abilităţilor,

aptitudinilor dobândite;
b. Diagnozare – prognozare – prin ierarhizarea rezultatelor şi predicţia evoluţiei
ulterioare a comportamentului învăţat.
Evaluarea face posibilă:
a. – verificarea stadiului învăţării;
b. – perfectarea procesului de predare – învăţare prin corectarea erorilor şi prin adaptarea
sarcinilor la nivelul intelectual şi la particularităţile de vârstă ale elevilor;
c. – stimularea autocunoaşterii şi autoaprecierii.
Eficienţa evaluării este indicată de atingerea obiectivelor propuse şi de realizarea feed-back-
ului.

Tipuri de clasificare

BENJAMIN BLOOM propune următoarea clasificare a evaluării:

1. Evaluare formativă:
Se defăşoară pe parcursul unui întreg itinerariu pedagogic şi permita remedierea
lacunelor şi lipsurilor în pegătirea elevilor.
2. Evaluarea sumativă:
Se realizează la sfârşitul unei perioade de învăţare şi certifică realizarea / nerealizarea
obiectivelor.
3. Evaluare diagnostică:
Se descoperă succesele şi / sau carenţele în pregătirea elevilor.
Pornind de la această clasificare a evaluării, GILBERT DE LANDSHEERE introduce
evaluarea normativă, prin care înţelege scorul obţinut în urma inventarierii cunoştinţelor şi
aptitudinilor raportat la performanţele celorlalţi elevi.

36
 BERNADETTE MERENNE-SCHOUMEKER propune clasificarea evaluării după
următoarele criterii:
1. Modul de integrare în procesul de învăţare
2. Scopul urmărit
3. Tipul de examinator
4. Modul de realizare

1. După modul de integrare în procesul didacic evaluarea poate fi:

Nr. Tipul de Caracteristici
crt. evaluare
1. Evaluare - se utilizează în special la clasele nou formate, aflate la
predictivă început de ciclu, compuse din elevi proveniţi din diferite
(iniţială) instituţii de învăţământ;
- face posibilă cunoaşterea capacităţii de învăţare şi a
nivelului cognitiv al elevilor;
- informaţiile primite permit adaptarea ritmului de
parcurgere a materiei, stabilirea gradului de aprofundare
şi a metodelor de predare-învăţare.
2. Evaluarea - presupune verificarea sistematică şi ritmică a elevilor
formativă pe parcursul procesului didactic;
(continuă) - urmăreşte prestaţia elevilor în cadrul unei lecţii,
participarea spontană sau voluntară, implicarea lor în
activităţile practice;
- actele de evaluare formativă trebuie să aibă ritmicitate,
frecvenţa lor este stabilită de cadrul didactic în funcţie de
obiectivele propuse;
- datele obţinute permit acte de ameliorare a procesul
didactic prin raportare la nivelul elevilor.
3. Evaluare - se prognozează la sfârşitul unei perioade lungi de
sumativă învăţare (an şcolar, semestru) şi se concretizează în
(cumulativă) sondarea gradului de cunoaştere a materiei parcurse;
- rezultatele se compară cu obiectivele-cadru sau de
referinţă stabilite şi cu nivelul clasei, constatat prin
evaluarea redictivă;
- se constată dacă s-au realizat îmbunătăţiri la nivelul
cunoştinţelor şi deprinderilor;
- are efecte reduse asupra posibilităţii de remediere şi de
ameliorare a procesului didactic, dar constituie punct de
plecare pentru proiectările ulterioare.

Sintetizând cele spuse despre cele trei tipuri de evaluare, tabelul următor evidenţiază
diferenţele dintre ele:
Evaluarea predictivă Evaluarea formativă Evaluarea sumativă
Funcţie de informare Funcţie de formare Funcţie de certificare şi
selecţionare
Demarare a actului Intermediară Terminală

37
 didactic
Stabilirea bagajului de Permite remedierea Constată nivelul
cunoştinţe, a aptitudinilor lacunelor şi ameliorarea cunoştinţelor şi
şi a lipsurilor procesului instructiv aptitudinilor elevilor
Selectarea metodelor şi Criterială Normativă
fixarea obiectivelor
2. Scopul evaluării: evaluara identifică progresul realizat de către elevi, oferă posibilitatea
formulării unui diagnostic, evidenţiază diferite capacităţi şi permite formularea criteriilor de
plasament.
Clasificarea evaluării după scopul urmărit:

Nr.crt. Tip evaluare Realizare Caracteristici

În funcţie În funcţie Pozitive Negative
de timp de
nr.elevilor
Predictivă Individuală - sub forma
unei simple
conversaţii dă
informaţii
despre nivelul
1. Evaluare elevului
orală Formativă Frontală - un control al - este limitată
cunoştinelor şi incompletă
după fiecare
lecţie;
- rol de
barometru ce
măsoară
eficacitatea
lecţiilor
-adecvarea
actului didactic
la nivelul
elevilor
Sumativă Combinată - permite -
parcurgerea imposibilitatea
rapidă a evaluării
unităţilor de uniforme a
conţinut tuturor
elevilor
2. Evaluarea - extemporal, lucrare de - evaluarea - creează un
scrisă control, lucrare unei arii feed-back mai
semestrială, test, eseu, extinse de slab,
referat,portofoliul cunoştinţe şi -erorile nu pot
capacităţi, fi corectate
- permite sau eliminate
raportatrea operativ
rezultatelor la

38
 obiectivele
stabilite,
- încurajează
munca
individuală
3. Evaluare - la - cu toţi - este posibilă - prea puţin
prin probe sfârşitul elevii unei în cazul unor diversificate
practice unor clase discipline cu
unităţi mari caracter tehnic,
de învăţare, - identificarea
la sfârşitul unor abilităţi
unui ciclu practice
de
învăţământ

Cele mai aprinse controverse s-au purtat pe marginea evaluării orale. Constantin Cucoş,
Ioan Nicola şi Ioan T. Radu dintre dezavantajele evaluării orale au evidenţiat următoarele:
- fără bareme controlabile subiectivitatea evaluatorului este imposibil de eliminat;
- se realizează prin sondaj, astfel nu permite cunoaşterea măsurii în care toţi elevii au
însuşit cunoştinţele şi şi-au format deprinderile, priceperile şi aptitudinile proiectate
iniţial;
- determină, implicit, neglijarea clasei;
Din cauzele dezavantajelor menţionate este recomandabil ca pentru atragerea întregului
colectiv de elevi sesizarea erorilor, a devierilor de la temă să se facă cu ajutorul celorlalţi
elevi.
Evaluarea orală are, totuşi, un avantaj incontestabil: asigură un feed-back rapid şi
dezvoltă capacitatea de comunicare, de exprimare orală a elevilor. Astfel, evaluarea orală se
pretează a fi folosită nu doar ca o posibilitate de verificare a cunoştinţelor memorate, ci poate
fi socotită ca o modalitate pentru stimularea formulării unor păreri, opinii proprii, a unor
comparaţii inedite, a asocierilor şi raporturilor cauzale noi, inedite, a argumentărilor şi
generalizărilor creative.

AUTOEVALUAREA

Vorbim de autoevaluare atunci, când elevii apreciază singuri valoarea muncii

intelectuale prestate. Prin autoevaluare elevii devin subiecţi activi ai activităţii didactice şi
înţeleg mai bine valoarea eforturilor depuse pentru realizarea obiectivelor educaţionale.
Autoevaluarea promovează motivaţia învăţării, atitudinea pozitivă faţă de complexitatea
actului didactic şi responsabilitatea faţă de munca proprie.

39
 Pentru o autoevaluare reuşită elevii trebuie să cunoască obiectivele de referinţă şi cele
operaţionale, competenţele cerute şi descriptorii de performanţă. După fiecare sarcină primită,
elevii trebuie să-şi constate lacunele, neclarităţile, erorile, conştientizarea lor fiind primul pas
spre obiectivarea autoevaluării.
Cele mei frecvente căi de autoevaluare folosite în activitatea didactică sunt:
1. Autonotarea controlată: - nota dată de elev pentru propria-i prestaţie este negociată
ulterior cu profesorul şi cu elevii clasei;
2. Notarea reciprocă: - elevii îşi apreciază reciproc contribuţia la rezolvarea unei
probleme, a unei situaţii-problemă;
3. Autocorectarea: - elevii primesc criteriile de evalure (descriptori de performanţă) şi
baremele de corectare pe baza cărora îşi apreciază lucrarea, extemporalul,
chestionarul, referatul;
4. Corectarea reciprocă: - elevii corectează reciproc lucrările pe baza unui barem de
corectare.

Evaluarea alternaivă

Deşi integrarea evaluării în activitatea didactică este o preocupare principală a didacticii,

metodele de verificare, apreciere şi notare sunt tratate separat de cele de învăţare. Pe măsură
ce învăţământul se modernizează şi se diversifică, iar paradigma educaţională îşi transferă
accentul de pe transmiterea cunoştinţelor spre învăţare creativă, demersurile didactice apropie
tot mai mult evaluarea de învăţare. Datorită acestei tendinţe de apropiere abordările recente
din domeniul pedagogiei propun sintagma metode alternative de evaluare, care cuprind
următoarele activităţi:
1. Observarea sistematică a comportamentului elevilor în timpul activităţilor didactice
cu ajutorul fişelor de observare curentă, de evaluare calitativă;
2. Investigaţia : - modalitata de aplicare a cunoştinţelor în contexte noi, de promovare a
relaţiilor interumane, a deprinderilor de comunicare, de formare a tehnicilor de lucru
individuale şi de grup;
3. Proiectul de cercetare: - activitate amplă care permite aprecierea complexă şi nuanţată
a învăţării, ajută la identificarea unor calităţi care individualizează;
4. Portofoliul: - instrument de evaluare complex care oferă elevilor rol activ în învăţare,
înglobează experienţa şi rezultatele relevante obţinute prin celelalte metode de

40
 evaluare, urmăreşte progresul global al elevului pe o perioadă de timp mai
îndelungată, reprezintă un mijloc eficient de valorizare a activităţii individuale.

DIDACTICA LIMBII ŞI LITERATURII ROMÂNE

1. Limbajul şi dezvoltarea copilului

Pentru formarea şi dezvoltarea copilului, limbajul are o importanţă deosebită. Limbajul
este în acelaşi timp şi un mijloc de comuniare, şi un mijloc de cunoaştere. Prin limbaj copilul
comunică, prin diferite forme, cu cei din jur, îşi prezintă gândurile, formulează întrebări,
construieşte răspunsuri, îşi manifestă sentimentele. Prin limbaj copilul acumulează
cunoştinţe, învaţă să le folosească în diferite situaţii, relaţionează cu cei din jur, se integrează
în grupuri de copii.
Funcţiile limbajului în dezvoltarea copilului sunt:
¾ Comunică
¾ Îşi prezintă gândurile
¾ Formulează întrebări
¾ Construieşte răspunsuri
¾ Realizează relaţii cu cei din jur
¾ Îşi dezvoltă vocabularul
¾ Se integrează în grupuri de copii
¾ Foloseşte cunoştinţele în situaţii diferite
¾ Îşi manifestă sentimentele
¾ Cunoaşte lumea înconjurătoare.

2. Particularităţile copilului de vârstă şcolară mică

În perioada şcolară mică copilul înregistrează progrese însemnate în dezvoltarea lui
psihică şi intelectuală. Învăţarea organizată devine activitatea lor fundamentală. Şcoala
impune modelele ei de viaţă nemaiîntâlnite de ei până acum, iar modelele acestea imprimă
modificări în universul interior al lor.
La vârsta şcolară mică, unii copii, în special cei care au urmat grădiniţa, au avut deja un
prim contact cu limba română. Totuşi, pe parcursul şcolii primare se mai întâlnesc situaţii de
diferite tipuri pe care învăţătorul trebuie să le urmărească şi să acţioneze asupra lor. Astfel, se
observă greutăţi de pronunţie corectă în cazul unor sunete sau în diferite situaţii ale
construcţiei cuvintelor, cum ar fi:

41
 ¾ Înlocuirea unor sunete mai greu de pronunţat cu altele: r > l: merg>melg,
căruţă>căruţă, perete > pelete;
¾ Înlocuirea lui j >z: jucărie >zucărie;
¾ Omiterea unor sunete din structura cuvântului: pleacă>placă, deal > dal;
¾ Folosirea incorectă a articolului: Mingea lu fetiţa.
În clasele cu limba de predare maghiară la orele de limba română apare şi fenomenul
interferenţei, care are efecte negative asupra pronunţiei corecte a unor vocale. Prin
interferenţă înţelegem dificultatea sporită întâmpinată de elevi la învăţarea unui sunet, a unui
cuvânt sau structuri din ce-a de-a doua limbă datorită influenţei deprinderilor din limba
maternă, deprinderi ce sunt deja formate la elevi.
Astfel, la copiii maghiari interferenţa apare în cazul:
¾ Accentuării incorecte a cuvintelor româneşti datorită accentului stabil pe prima silabă
din limba maghiară: armátă > ármată; avém > ávem, peréte > pérete;
¾ Pronunţării vocalelor specifice limbii române: băiat > böiat, pălărie > pölörie;
călător>cölötor (ă > ö); pâine > püine, cântec > cüntec, câine > cüine (â > ü)
¾ Dificultăţi de ordin grafologic în scrierea unor consoane care pentru acelaşi fonem
utilizează semne grafice deosebite: fonemul ţ în limba română se scrie cu semnul
grafic ţ, în limba maghiară se scrie c; fonemului c din limba română îi corespunde
grafemul c, iar în limba maghiară k, j în limba maghiară se pronunţă j (un i iotacizat),
iar în limba română se pronunţă cu corespondentul zs din limba maghiară.
Una din dificultăţile care îngreunează pronunţia corectă poate fi hipoacuzia copilului.
Dacă nu se insistă suficient asupra formării auzului fonematic, unii copii nu pot percepe toate
sunetele din structura unui cuvânt, sau confundă sunetele a căror pronunţie se realizează prin
poziţii apropiate ale organelor formării sunetelor: c cu g, t cu d; s cu ş, ţ cu z, etc.

PROIECTAREA DIDACTICĂ

Proiectarea didactică se realizează în trei documente şcolare importante:

¾ Proiectarea (planificarea) anuală
¾ Proiectarea (planificarea) semestrială
¾ Proiectarea lecţiei.
Proiectările anuale şi semestriale se mai numesc şi planificări calendaristice sau
planuri calendaritice.

42
 Pentru proiectarea lecţiei se folosesc mai mulţi termeni: plan de lecţie, proiect de
tehnologie didactică, proiect de lecţie, proiect didactic, scenariu didactic. Aceste denumiri
au avut o viaţă mai scurtă sau mai lungă în funcţie de principiile didactice pro sau contra
formulate vizavi de ele. Astfel, termenul „proiect de tehnologie didactică” s-a utlizat mai
scurtă vreme, pentru că „tehnologie” nu este un cuvânt specific actului didactic. „Planul de
lecţie” şi „Scenariu didactic” presupun aplicarea întocmai a celor proiectate a fi utilizate pe
parcursul procesului de predare – învăţare, ceea ce este imposibil, pentru că pot apărea situaţii
neprevăzute pe care profesorul trebuie să le rezolve „din mers.” În prezent se folosesc cel mai
frecvent cele două sintagme: Proiect de lecţie sau Proiect didactic.

PROGRAMA ŞCOLARĂ

Programele şcolare sunt documente şcolare elaborate de Ministerul Educaţiei şi

Cercetării şi prevederile pe care le conţin au caracter obligatoriu pentru toate cadrele didactice
la toate nivelurile învăţământului.
Ele conţin:
¾ Obiective cadru – care se referă la performanţele pe care elevii trebuie să le realizeze
până la sfârşitul ciclului de învăţământ;
¾ Obiective de referinţă – obiectivele de la sfârşitul unui an şcolar;
¾ Activităţile de învăţare,
¾ Conţinuturile de predat – învăţat.
Programele şcolare nu conţin timpul în care se parcurg unităţile de învăţare, acesta se
stabileşte de către personalul didactic. Din această cauză profesorul trebuie să studieze cu
atenţie programa şcolară pentru a-şi face o imagine asupra segmentelor ei (obiective cadru, de
referinţă, conţinuturi) în vederea alegerii variantei optime pentru parcurgerea conţinuturilor şi
realizarea obiectivelor. Cele două obiective (cadru şi de referinţă) sunt ţinte la care trebuie să
ajungă profesorul cu ajutorul conţinuturilor. Activităţile de învăţare nu au caracter obligatoriu,
ele sunt opţionale. Profesorul poate să selecteze dintre ele în funcţie de natura conţinutului de
predat – învăţat şi în funcţie de componenţa colectivului de elevi, dar poate construi şi altele
în funcţie de solicitările clasei.

PLANIFICĂRILE CALENDARISTICE

Proiectarea didactică este de fapt „gândirea în avans a derulării evenimentelor la

clasă” sau „anticiparea etapelor şi a aciunilor concrete de realizare a predării” (Ghid

43
metodologic pentru aplicarea programelor de lb. şi lit. română în învăţământul primar şi
gimnazial, pag. 20)
Proiectarea didactică se realizează în următoarele etape:

Studierea Redactarea planificărilor Proiectarea Proiectarea

programelor calendaristice anuale unităţilor de lecţiilor
şcolare şi semestriale învăţare

Unitatea de învăţare – reprezintă o structură deschisă şi flexibilă care are următoarele

caracteristici:
¾ Determină formarea la elevi a unui comportament specific, generat prin integrarea
unor obiective de referinţă;
¾ Este unitară din punct de vedere tematic;
¾ Se desfăşoară în od sistematic şi continuu pe o perioadă de timp,
¾ Se finalizează prin evaluare. (Idem)

Planificarea calendaristică este un document care asigură parcurgerea conţinuturilor şi

realizarea obiectivelor prevăzute de programă.
În procesul de elaborare a planificării calendaristice se disting patru etape importante:

Realizarea Împărţirea Stabilirea succesiunii Alocarea timpului

asocierilor conţinuturilor de parcurgere a necesar pentru
dintre obiec- în unităţi de unităţilor de parcurgerea unităţii
tivele de re - învăţare învăţare învăţare
ferinţă şi
conţinuturi

Forma pe care poate s-o ia o planificare calendaristică este următoarea:

Şcoala: ................................... Profesor:.................................

Disciplina: ............................. Clasa: .....................................
Nr. Ore / săpt.......................... Felul planificării: ...................
Planificare calendaristică
Unitatea de Obiective Conţinuturi Nr. Săpt. Observaţii
învăţare de ore
referinţă

Observaţii în legătură cu planificarea calendaristică:

- Gruparea pe unitiţi de învăţare şi denumirea unităţii aparţin profesorului;
- La rubrica „Obiective de referinţă” se trec numerele obiectivelor din programa şcolară;

44
 - Conţinuturile sunt cele prevăzute de programa şcolară, şi nu cele din manual!
Profesorul trebuie să fie atent ca toate conţinuturile din programă să se regăsească în
planificare!
- Numărul de ore alocate şi săptămâna se stabilesc de către profesor;
- Întrucât planificarea calendaristică este orientativă, rubrica „Observaţii” trebuie să fie
activă: acolo se trec toate modificările care intervin pe parcursul actului didactic.

PROIECTAREA LECŢIEI

Prin elaborarea proiectului de lecţie personalul didactic îşi dovedeşte creativitatea în

domeniul procesului de predare – învăţare. Fiecare proiect de lecţie se proiectează în funcţie
de:
- particularităţile de vârstă şi psihice individuale ale elevilor din clasă;
- experienţa şi ritmul de învăţare a elevilor;
- conţinutul de predat – învăţat.
Fiecare proiect de lecţie are elemente specifice elaborate în funcţie de factorii anterior
menţionaţi, motiv pentru care proiectul de lecţie elaborat pentru o clasă nu poate fi
corespunzător celeilalte clase.
Proiectul de lecţie are caracter orientativ; prin urmare nu trebuie să se insiste în mod
rigid pe lângă evenimentele anticipate. Dacă pe parcursul lecţiei intervin elemente
neprevăzute în proiect, profesorul poate să se abată de la cele prevăzute şi să conducă lecţia în
funcţie de elementele noi.
În elaborarea proiectului de lecţie se recomandă următorii paşi:
Pasul 1:
- stabilirea conţinutului (subiectul lecţiei) lecţiei;
- tipul de lecţie pe care o organizează cadrul didactic;
- experienţa de învăţare – în care se menţionează informaţiile pe care le au elevii în
legătură cu lecţia proiectată, ca să se ştie de unde porneşte procesul de predare –
învăţare.
Pasul 2:
- stabilirea obiectivelor de referinţă prevăzute de programa şcolară pentru realizarea
performanţelor elevilor într-un an şcolar;

45
 - în funcţie de obiectivele de referinţă se stabilesc obiectivele operaţionale, care descriu
priceperile şi deprinderile elevilor ce trebuie formate pe parcursul unei ore.
Obiectivele operaţionale se numerotează prin O1, O2, O3, .........On;
Scopurile şi obiectivele:
Trebuie să menţionăm că scopurile sunt urmărite de către cadrul didactic, iar
obiectivele reprezintă performanţele elevilor la sfârşitul orei. Atât scopurile, cât şi obiectivele
se realizează prin aceleaşi conţinuturi, de aceea între ele trebuie să existe corelaţie. De
asemenea, numărul scopurilor şi al obiectivelor trebuie să fie în corelaţie cu durata lecţiei (45
sau 50 de minute) şi cu ritmul de învăţare al clasei.
Pasul 3:
- în funcţie de obiectivele stabilite, de conţinutul de transmis, se selectează metodele de
învăţare, mijloacele şi materialele didactice, formele de organizare a lecţiei şi
instrumentele de evaluare a cunoştinţelor. Precizăm că folosim denumirea de
„mijloace de învăţământ” pentru materialele elaborate şi lucrate de către întreprinderi
specializate în confecţionarea mijloacelor didactice, iar denumirea de „material
didactic” pentru cele concepute şi confecţionate de către cadrul didactic.
Pasul 4:
- în continuare se proiectează structura lecţiei.
În cele mai frecvente cazuri se utilizează următoarele structurări pentru prelucrarea
conţinutului:
Nr. Secvenţele Ob. Conţinutul învăţării Timp Strategii didactice
crt. lecţiei op. Metode Material Forme
şi didactic de
procedee evaluare
1.
2.
3.

Sau:

Nr. Secvenţele Ob. Conţinutul Strategii didactice Metode

crt. lecţiei op. învăţării Metode Mijloace Forme de
procedee didactice de evaluare
activitate
1.
2.
3.

46
 PREDAREA – ÎNVĂŢAREA CITIT-SCRISULUI LA CLASA A II-A
în şcolile cu predare în limba maghiară

Deoarece în şcolile cu limba de predare maghiară pentru clasa I programa de limba

română prevede doar exerciţii de formare şi dezvoltare a priceperilor şi deprinderilor de
comunicare bazate pe lectura după imagini, predarea-învăţarea citit-scrisului în limba română
se efectuează începând cu clasa a II-a.
Din această cauză clasa I la clasele cu limba de predare maghiară constituie etapa
prealfabetară sau preabecedară a predării-învăţării limbii române şi are caracter oral,
accentul punându-se pe:
- dezvoltarea auzului fonematic al elevilor în vederea dezvoltării pronunţiei corecte a
tuturor sunetelor limbii române;
- îmbogăţirea continuă a vocabularului elevilor prin cuvinte şi structuri noi;
- reactualizarea cunoştinţelor dobândite în grădiniţă;
- activizarea continuă a vocabularului însuşit prin formarea unor automatisme verbale,
cu ajutorul conversaţiei;
- dezvoltarea aparatului fonemator, în concordanţă cu fiziologia sunetelor limbii
române, vizând în special sunetele specifice limbii române, diftongii şi triftongii,
precum şi accentuarea corectă a cuvintelor;
- însuşirea unor norme elementare de gramatică, pe cale aplicativă, fără teoretizări, cum
ar fi noţiunile de propoziţie, cuvânt, silabă, sunet, cunoştinţe foarte necesare în
perioada citit-scrisului;
- asigurarea în permanenţă a unui mediu lingvistic corespunzător în limba română
pentru formarea treptată a practicii şi simţului limbii;
- corectarea promptă a defectelor de vorbire, fie ele fiziologice, fie lingvistice şi
repetarea formelor corecte în vederea fixării optime a lor.
Această etapă prealfabetară este consacrată dezvoltării vorbirii elevilor din clasa I şi se
realizează prin următoarele tipuri de lecţie:
¾ Lecţie de predare-învăţare a noilor cunoştinţe
¾ Lecţie combinată (mixtă)
¾ Lecţie de formare a priceperilor şi deprinderilor
¾ Lecţie de repetare şi sistematizare a cunoştinţelor
¾ Lecţie de verificare şi evaluare a cunoştinţelor.
Metode şi procedee specifice acestei etape:
a. Conversaţia – principala metodă utilizată în această perioadă;

47
- planul de întrebări al învăţătorului trebuie judicios gândit, cu accent pe cuvintele şi
structurile nou învăţate;
- întrebările să fie clare şi concise, repetate dacă e cazul;
- pe cât este posibil, răspunsurile elevilor să fie formulate în propoziţii;
- greşelile de exprimare sau de conţinut să fie corectate prompt, cerându-li-se elevilor
repetarea formei corecte;
- acelaşi răspuns, pentru o fixare optimă, poate fi repetat de către 2 – 3 elevi, astfel
activizându-se mai bine colectivul de elevi;
- pentru facilitarea formulării răspunsurilor elevilor, învăţătorul poate apela la materiale
intuitive pregătite pentru lecţie.
b. Exerciţii structurale:
- o metodă eficace pentru formarea automatismelor verbale;
- repetarea sub forme diferite ale unor structuri lingvistice, care pot urmări însuşirea corectă a
diferenţierilor de formă a unor părţi de vorbire (substantive, adjective, pronume) după gen şi
număr, schimbările flexionare ale verbului, etc.
Aceste exerciţii structurale sunt foarte eficiente din perspectiva însuşirii corecte a limbii
române, pentru că contribuie la conştientizarea unor deosebiri faţă de structura limbii
maghiare, unde categoria de gen lipseşte, iar acordul adjectiv – substantiv nu constituie
dificultate pentru elevi.
c. Exerciţii fono-articulatorii:
- mare importanţă la început, când elevii întâmpină dificultăţi de pronunţie;
- este recomandabilă introducerea la începutul fiecărei lecţii a unui moment (2-3 minute) în
care să se exerseze pronunţarea unor cuvinte care conţin sunetul – problemă sau grupul de
sunete;
- se pot utiliza frământări de limbă care contribuie la îmbunătăţirea funcţionării bazei de
articulaţie a elevilor.
Alte metode şi procedee utilizate cu succes în această etapă: jocul didactic, cântecul,
memorizarea unor poezii, etc.

Rolul materialelor didactice:

În perioada orală materialele didactice au importanţă covârşitoare în însuşirea
cunotinţelor în limba română. Gândirea copiilor la această vârstă fiind legată de concret, în
procesul semantizării cuvintelor şi structurilor noi rolul mijloacelor audio-vizuale este
hotărâtor. Datorită acestui fapt, planşele, ilustraţiile, obiectele concrete şi observarea directă

48
sunt indispensabile. Aceste materiale didactice trebuie să fie utilizate cu mult tact pedagogic,
în momentul oportun, printr-o dirijare corespunzătoare a atenţiei copiilor. Materialele
didactice trebuie să fie estetice, să respecte proporţiile şi să fie executate la nivelul de
percepere al elevilor.
Pentru a nu distrage atenţia elevilor, aceste materiale trebuie utilizate doar în momentul când
sunt utile realizării obiectivelor propuse.
Materialele didactice audio-vizuale, cum ar fi casetele, CD şi DVD-urile, înregistrări de texte
sunt de real folos în procesul didactic, dar şi acestea impun o utilizare competentă din partea
învăţătorului, dând explicaţii, realizând reluări de secvenţe importante şi formulând concluzii.

ETAPA ALFABETARĂ / ABECEDARĂ

(Clasa a II-a)

Înaintea începerii predării – învăţării citit-scrisului în limba română, una din sarcinile
esenţiale ale învăţătorului este realizarea evaluării predictive (iniţiale) a cunoştinţelor
elevilor. În această perioadă de verificare se evaluează şi se identifică:
1. elevi care au deprinderi formate în:
- realizarea unui scurt dialog;
- formularea unor enunţuri simple;
2. probleme de pronunţie ale elevilor:
- inversări de sunete;
- înlocuiri de sunete;
- omiteri de sunete;
- influenţe de familie sau ale zonei geografice;
3. probleme privind exprimarea:
- folosirea cu preponderenţă a substantivelor, a verbelor;
- exprimarea doar în propoziţii simple;
- răspunsuri doar cu „da” sau „nu”;
4. probleme privind mânuirea instrumentelor de scris;
5. probleme privind adaptarea la viaţa şcolară:
- dacă se încadrează în programul şcolar;
- cum relaţionează cu colegii;
- cum relaţionează cu învăţătorul.
Important de reţinut vizavi de această perioadă de evaluare predictivă este: dacă se
trece la etapa alfabetară (abecedară) cu deprinderile pregătitoare pentru citit-scriere

49
neformate, aspectele negative se adună şi se aglomerează, ceea ce duce la îngreunarea
predării-învăţării citit-scrisului.

Predarea citit – scrisului în limba română

Ordinea predării – învăţării sunetelor şi literelor limbii române este abecedarul pentru
care a optat învăţătorul.
În predarea literelor limbii române se foloseşte metoda fonetică, analitico-sintetică,
aceasta fiind metoda care se potriveşte cel mai mult specificului limbii române. Demersul
acestei metode este:
propoziţie propoziţie

cuvânt cuvânt

silabă silabă

sunet
Exemplu:
Ene are mere. Ion are alune

are are

a – re a - re

Primul pas:
- Se alege un cuvânt care conţine sunetul / litera ce trebuie predat-învăţat.
Dacă cuvântul ales denumeşte un obiect, învăţătorul arată elevilor ori obiectul respectiv, ori
imaginea obiectului şi le cere elevilor să alcătuiască o propoziţie cu acel cuvânt. Cuvântul în
care se află sunetul nou care trebuie predat nu se alege la întâmplare. În alegerea lui trebuie să
avem în vedere următoarele cerinţe:
- să fie format din 2 – 3 silabe;
- silaba care conţine sunetul nou să fie format din: o vocală şi a consoană nouă, dacă
sunetul de predat este o consoană; o vocală, dacă sunetul nou este vocală, cu excepţia
vocalelor â şi î.
- cu cuvântul ales se alcătuieşte o propoziţe sau mai multe, dintre care se alege una pentru
pasul următor al procesul didactic: Ene are mere, de exemplu.

50
Pasul 2:
- reprezentarea grafică a propoziţiei:
________________________________________ propoziţia
__________ ___________ _____________ cuvintele

Pasul 3:
- cuvintele se despart în silabe; dacă există elevi care nu au deprinderile de despărţire a
cuvintelor în silabe, învăţătorul cere elevilor să despartă toate cuvintele în silabe
pentru a exersa; dacă nu e necesar exerciţiul, se poate trece direct la cuvântul în care se
află sunetul de predat. Apoi, silabele se despart în sunete, astfel se ajunge la sunetul
nou şi se stabileşte locul acestuia în structura cuvântului. Se prezintă grafic:
___________________________________________ propoziţia
____________ _______________ ______________ cuvintele
_____ _____ ______ ______ ______ ______ silabele
____ __ __ ___ __ __ __ ___ __ __ sunetele

Pasul 4:
- urmăreşte formarea auzului fonematic al elevilor prin recunoaşterea sunetului nou în
diferite cuvinte spuse de învăţător în diferite poziţii: iniţială, mediană, finală;
- elevii dau exemple de cuvinte în care se află sunetul nou;
- joc didactic: învăţătorul spune cuvinte care conţin / nu conţin sunetul nou, iar elevii
reacţionează prin diferite gesturi după stabilirea regulilor jocului.

Pasul 5:
- se prezintă litera corespunzătoare sunetului nou;
- prezentarea se realizează pe o planşă în care se află litera mică şi mare de tipar, sau se
prezintă litera în abecedar.

Pasul 6:
- se urmăreşte recunoaşterea literei noi în diferite poziţii din structura unor cuvinte.

Pasul 7:
- construirea unor cuvinte în care se află litera nouă: învăţătorul pronunţă un cuvânt şi
elevii îl despart în silabe;
- învăţătorul compune cuvântul pe stelaj din silabe, iar elevii fac acelaşi lucru cu
alfabetarul mic, pe bancă;

51
 - 2 – 3 elevi compun la stelaj alte cuvinte în acelaşi manieră ca şi învăţătorul, ceilalţi
lucrează în bănci.

Pasul 8:
- se realizează pronunţia corectă a cuvintelor de pe stelaj;
- se realizează intuirea imaginilor din abecedar prin întrebări puse în aşa fel, ca
răspunsurile elevilor să conţină cuvântul dorit;
- dacă învăţătorul sesizează vreo greşeală de pronunţie, aceasta trebuie corectată imediat
pentru evitarea fixării formei sonore greşite.

Pasul 9:
- citirea cuvintelor din abecedar scrise pe silabe;
- se urmăreşte trecerea de la recunoaşterea literelor la formarea câmpului vizual de o
silabă, apoi trecerea la citirea integrală a cuvintelor;
- citirea integrală a textului din abecedar;

După aceşti paşi specifici primei etape, celei de citire, urmază paşii consacraţi etapei de
scriere.

Pasul 10:
- prezentarea literei mici şi mari de mână pe planşă, singură, nu alăturată de altă literă,
pentru ca să se evite confuziile;

Pasul 11:
- învăţătorul demonstrează la tablă modul de scriere a literei mici şi mari de mână şi
dacă e nevoie, explică elevilor fiecare mişcare;
- învăţătorul scoate 2 – 3 elevi la tablă care scriu literele în aceeaşi manieră în care a
scris şi el;
- în acest timp ceilalţi elevi imită scrierea literelor respective în aer;
- învăţătorul urmăreşte fiecare mişcare a mâinilor elevilor, prinderea creionului între
cele trei degete, mişcarea mâinii din încheiătură.

Pasul 12:
- exerciţii pregătitoare pentru scriere: încălzirea muşchilor mâinii prin deschiderea şi
închiderea pumnului, mişcarea mâinii din încheiătură cu pumnul închis, mişcarea
degetelor pe bancă imitând cântatul la pian, lovirea uşoară a băncii cu degetele imitând
ploaia;

52
 - dacă se constată plictiseală sau oboseală din partea elevilor, învăţătorul îi pune pe
elevi să execute mişcări de înviorare prin ridicarea mâinilor, alergări uşoare pe loc,
jocuri distractive, cântece scurte, etc.

Pasul 13:
- scrierea literei pe caiete;
- învăţătorul explică elevilor că primul rând începe la două degete de-ale elevilor de la
linia de margine;
- după scrierea primelor trei litere, învăţătorul verifică corectitudinea scrierilor;
- cei care au scris corect, continuă scrierea cu alte trei litere şi mai departe până la 2 – 3
rânduri de litere;
- cei care n-au reuşit să scrie corect cele trei litere, vor scrie în prezenţa învăţătorului,
care corectează pe loc greşeala şi după aceasta se trece la scrierea celorlalte litere,
până la 2 – 3 rânduri;
- să nu se exagereze cu scrierea a mai multor rânduri, pentru că mâinile copiilor obosesc
şi asta dăunează corectitudinii scrierii.

Pasul 14:
- scrierea cuvintelor, în care putem distinge trei etape:
a. Copierea: cuvântul – model este oferit de învăţător scris pe tablă sau pe plansă;
- înainte de a trece la copierea cuvântului, acesta se analizează: se desparte în silabe, se
observă legarea literelor;
- copierea cuvântului cere efort minim din partea elevilor, ei urmăresc modelul oferit şi
scriu întocmai pe caiete;
- învăţătorul urmăreşte copierea şi intervine ori de câte ori este nevoie.
b. Transcrierea:
- învăţătorul prezintă cuvinte scrise cu litere de tipar şi le cere elevilor să transcrie cu
litere de mână;
- şi aici înainte de transcrierea cuvântului, acesta se analizează, se observă legarea
literelor între ele;
- învăţătorul urmăreşte transcrierea tuturor elevilor.
c. Dictarea / autodictarea:
- scrierea liberă a cuvintelor prin dictare sau autodictare;

53
 - cuvintele trebuie să satisfacă următoarele cerinţe: trebuie să fie cunoscute de elevi, să
fie pronunţate corect de către elevi, să nu prezinte aglomerări de consoane, diftongi,
triftongi pe care nu i-au învăţat.

Pasul 15:
- scrierea propoziţiilor;
- învăţătorul alege cu grijă propoziţiile ce vor fi scrise şi acestea trebuie să satisfacă
următoarele cerinţe: să fie în legătură cu textul parcurs la citire, cuvintele să conţină
litera nou învăţată, să fie formată din 2 – 3 cuvinte, cuvintele să nu conţină elemente
de excepţie ale limbii.

(Prezentarea unor proiecte didactice elaborate pentru predare integrată şi discutarea lor la
seminar; pag. 59)

FORMAREA CAPACITĂŢII DE LECTURĂ / CITIRE

La sfârşitul clasei a II-a elevii au deprinderi de citire şi scriere în limba română. În

organizarea procesului de predare – învăţare elevul are în continuare un rol activ şi participă
la propria-i formare. La sfârşitul acestei clase adaptarea elevilor la viaţa şcolară s-a produs,
deci învăţătorului îi revine sarcina formării unei atitudini pozitive faţă de învăţare.
Şcoala trezeşte în elev interesul pentru cunoaştere, iar cunoaşterea se realizează prin
lectura cărţilor. În zilele de astăzi însă, interesul pentru lectură scade, locul citirii fiind preluat
de mass-media şi Internet. Copiii procură informaţii mai rapid prin televiziune sau prin
calculator, citirea cărţilor pare o preocupare învechită. Omul grăbit şi pragmatic are mai puţin
timp pentru lectură. Nu putem minimaliza rolul acestor surse de informaţii, dar învăţătorul
are datoria de a-i apropia pe elevi de lectura cărţilor nu prin constrângere, ci prin trezirea
interesului şi a motivaţiei pentru această activitate intelectuală. Începând cu clasa a III- a şi
continuând cu cea de-a IV-a, predarea limbii române are ca obiectiv de bază formarea,
dezvoltarea şi consolidarea deprinderilor de citit. Datorită faptului că elevii au deprinderi de
citire formate şi consolidate deja la limba maghiară, sarcina învăţătorului este uşurată prin
aceasta. Elevii au deja câmpul vizual de citire format, leagă cu uşurinţă sunetele de litere şi
fac legătura bine între literele de tipar şi cele de mână.
În această perioadă , pe lângă formarea deprinderilor de citit, se pune mare accent pe
continua îmbogăţire a vocabularului elevilor, pe pronunţia corectă a tuturor sunetelor, pe
formarea ritmului corect al vorbirii, pe înelegerea şi interpretarea textelor citite.

54
 Trebuie să subliniem că cele trei activităţi de bază: citirea, scrierea şi conversaţia nu
pot lipsi din structura nici unei activităţi de limba română din clasele III – IV.
Pornind de la cele afirmate, obiectivele cadru ce se cer realizate până la sfârşitul
ciclului primar la orele de limba română sunt:
¾ Elevii să citească şi să urilizeze în mod conştient cunoştinţele dobândite în clasele
anterioare;
¾ Să –şi însuşească şi să îmbogăţească continuu un vocabular activ care să le permită să
comunice prin simple enunţuri;
¾ Să citească în mod corect, curent, conştient şi expresiv în limba română;
¾ Să-şi însuşească un ritm propriu de vorbire, să utilizeze corect intonaţia şi accentul
specifice limbii române;
¾ Să poată împărţi pe fragmente, pe unităţi logice textele din amnual şi să formuleze
ideile principale ale acestora;
¾ Să poată comenta, cu ajutorul întrebărilor, textele citite sau să poată formula întrebări
şi răspunsuri legate de ilustraţii, aspecte din viaţa cotidiană;
¾ Să poată recita expresiv poezii să cânte scurte cântece învăţate;
¾ Să scrie corect după dictare /autodictare, să opereze modificări în aceste texte folosind
vocabularul lor activ;
¾ Să poată aşeza corect un text în pagină, respectând cerinţele formei: titlul, data,
aliniatul, etc.
¾ Să utilizeze corect semnele de ortografie şi punctuaţie studiate.

a. Calităţile citirii
Pentru ca citirea elevilor să fie calitativă, ea trebuie să satisfacă următoarele cerinţe ale
citirii: să fie corectă, curentă, conştientă şi expresivă.

a. Citirea corectă
- presupune rostirea clară a sunetelor, silabelor şi cuvintelor, fără deformări, înlocuiri sau
omisiuni de sunete;
- respectarea intonaţiei şi a accentuării corecte a cuvintelor limbii române;
- reglarea ritmului citirii care se poate realiza prin eliminarea citirii accelerate sau a citirii
încete, silabisite, a repetării unor cuvinte pe parcursul actului citirii.
În realizarea acestor deziderate ale citirii, citirea model a învăţătorului la orele de
limba română are rol hotărâtor. Învăţătorul trebuie să pronunţe corect toate sunetele, să
respecte o intonaţie corespunzătoare, accentuarea să fie ireproşabilă.

55
 La citirea textului de către elevi trebuie să se utilizeze în primul rând diferitele forme
ale citirii individuale, pentru ca eventualele greşeli de pronunţie să fie corectate prompt.
Citirea în cor sau în grup pot fi utile la reglarea ritmului citirii unor elevi, dar în cazul acesta
învăţătorul nu poate verifica citirea tuturor elevilor şi greşelile pot rămâne necorectate. După
corectarea formei citite se cere elevului să repete forma corectă.

b. Citirea curentă (fluidă)

- trebuie să se dezvolte concomitent cu citirea corectă, conştientă şi expresivă;
- poate să se dezvolte numai dacă elevul cunoaşte sensul cuvintelor, accentuează corect şi
respectă semnificaţia semnelor de punctuaţie;
- viteza citirii trebuie să corespundă unui ritm normal de vorbire;
- formarea deprinderii de citire curentă poate fi dirijată numai în cazul citirii individuale a
elevului, textele utilizate fiind cele epice în primul rând;
- citirea pe roluri sau cea dialogată este de asemenea corespunzătoare pentru formarea citirii
curente la elevi.

c. Citirea conştientă
- realizarea tuturor obiectivelor predării – învăţării limbii române depinde de realizarea acestei
calităţi a citirii: elevii trebuie să înţeleagă textul pe care-l citesc;
- în acest sens, o primă sarcină a învăţătorului este semantizarea cuvintelor şi expresiilor
necunoscute;
- dacă pe parcursul citirii învăţătorul sesizează că mai sunt cuvinte necunoscute în text, trebuie
să se oprească din citire şi, prin diferite procedee, să le explice copiilor sensul cuvintelor;
- consolidarea citirii conştiente se poate realiza şi prin citire selectivă: învăţătorul solicită
elevilor să citească ca răspuns la o întrebare o anume prpoziţie, să selecteze pasajul în care
este descris un peisaj, este caracterizat un personaj, etc.

d. Citirea expresivă
- contribuie la receptarea corespunzătoare a operelor literare, la dezvoltarea imaginaţiei,
fanteziei copiilor, la dezvoltarea simţului estetic al lor;
- o primă condiţie a realizării expresivităţii citirii este înţelegerea sensului cuvintelor;
- o altă condiţie este primul contact corespunzător al elevilor cu textul: realizarea acestui
contact optim îi revine citirii model a învăţătorului;
- această citire trebuie să se realizeze prin respectarea tuturor calităţilor citirii, prin
sensibilizarea pauzelor logice şi gramaticale ale textului, prin respectarea semnelor de
punctuaţie şi ortografie, să se realizeze pe un ton adecvat;

56
- sesizarea pauzelor logice contribuie la descoperirea părţilor coponente ale textului, la
extragerea ideilor principale din text;
- reglarea corespunzătoare a ritmului respiraţiei are un rol hotărâtor în realizarea acestei
sarcini didactice.

b. Cunoaşterea textului epic

Textele ce aparţin genului epic, fie ele opere –fragmente – ale unor scriitori, fie texte
adaptate, prezintă evenimente şi întâmplări apropiate de experienţa elevilor, redau
comportamente, sentimente şi caractere ale personajelor prin intermediul povestirii.
Întâmplările prezentate se desfăşoară, de obicei, într-un timp trecut, într-o perioadă de timp
îndelungată sau într-un timp foarte scurt; deci timpul nu este limitat. Cititorul descoperă în
aceste texte comportamentele personajelor, relaţiile dintre ele, observă viaţa lor exteriaoră şi
cea interioară, zbaterile şi frământările lor interioare.
Abordarea acestor texte în clasele a III-a şi a IV-a necesită o metodologie specifică,
determinată de dimensiunile şi gradul de dificultate ale textelor, de experienţa de viaţă şi de
cunoştinţele lingvistice, de priceperile şi deprinderile de comunicare ale elevilor. Întrucât
organizarea acestor lecţii în clasele a III-a şi a IV-a se aseamână în mare parte, în cele ce
urmează încercăm o orientare a cadrelor didactice în conducerea procesului de predare –
învăţare privind etapele / paşii ce trebuie parcurse / parcurşi pentru asimilarea optimă a
textelor epice în cadrul orelor de limba şi literatura română.
Pasul 1 – Integrarea textului în sistemul de lecţii din unitatea de învăţare
În acest moment al lecţiei profesorul, împreună cu elevii, descoperă elementele
comune ale lecţiei cu elementele lecţiilor anterior studiate. Se vor evidenţia acele texte, care
au temă asemănătoare sau sunt scrise de acelaşi autor. Acest pas este foarte important în
procesul de conştientizare a aparteneţei textului la un sistem de lecţii cu legături între ele. Din
această cauză discuţiile trebuie să fie bine organizate şi gândite; ele trebuie să urmărească
valorificarea cunoştinţelor asimilate în lecţiile anterioare prin reactualizarea lor, prin fixarea
şi / sau completarea lor cu altele noi.
Pasul 2 – Trezirea interesului elevilor pentru textul ce urmează să fie citit
Deoarece este vorba de studierea textului literar în clase cu limba de predare maghiară,
unde cunoştinţele, deprinderile şi priceperile lingvistice ale elevilor prezintă încă deficienţe,
citirea – model a profesorului trebuie să preceadă citirea elevilor cu scopul receptării corecte a
textului. Din această cauză elevii trebuie să fie motivaţi pentru parcurgerea textului. În aceste
momente ale lecţiei profesorul prezintă (expune) succint aspectele cele mai atractive şi/sau
mai importante ale conţinutului textului pentru a suscita curiozitatea şi pentru a capta atenţia

57
elevilor. Pe parcursul acestei scurte prezentări, profesorul va utiliza cuvintele şi structurile
necunoscute pe care le conţine textul şi le va semantiza prin diferite metode. Astfel se măresc
şansele înţelegerii textului după citirea-model a profesorului, iar receptarea textului din punct
de vedere fonematic (accentuarea corectă a tuturor cuvintelor, respectarea pauzelor
gramaticale şi logice, intonaţia) va fi mai eficientă.
Pasul 3 – Citirea-model a textului de către profesor
Această citire se realizează de către profesor sau, spre sfârşitul ciclului, în cazul unor
lecţii ce nu prezintă dificultăţi majore, de către un elev cu deprinderi bune de citire. Această
citire a textului trebuie să respecte toate calităţile citirii: trebuie să fie o citire corectă, fluentă,
conştientă şi expresivă.
Pasul 4 – Conversaţie orientativă în legătură cu textul citit
Pentru a verifica în ce măsură elevii au înţeles textul citit, după citirea-model
profesorul trebuie să iniţieze o scurtă conversaţie vizând momentele principale ale acţiunii,
personajele textului, relaţia dintre ele, etc. Dacă se constată că mulţi elevi nu stăpânesc
conţinutul textului, profesorul trebuie să recurgă la explicaţii suplimentare, de clarificare a
situaţiei greşit înţelese sau neînţelese. Acesta este un moment foarte important al lecţiei din
perspectiva eliminării înţelegerii greşite sau a neînţelegerii corecte şi depline a unor aspecte
semnificative din conţinutul textului.
Pasul 5 – Citirea în lanţ a textului
De la citirea unei singure propoziţii, elevii din clasa a III-a citesc mai multe propoziţii
la rând. Se exersează această citire în lanţ pentru formarea şi dezvoltarea deprinderilor de
citire pe de o parte, iar pe de altă parte pentru formarea deprinderilor de a împărţi textul în
unităţi logice şi de a desprinde ideile principale ale textului. Pentru realizarea citirii
conştiente, este nevoie ca elevii să cunoască toate cuvintele şi structurile din text: Din această
cauză, dacă pe parcursul citirii în lanţ se mai descoperă cuvinte necunoscute, profesorul
trebuie să le semantizeze imediat. Este important de reţinut că semantizarea cuvintelor trebuie
să se facă pe înţelesul elevilor ori prin sinonime, ori prin perifraze, ori prin explicarea sensului
cuvintelor. Dacă nicio metodă directă nu ajută înţelegerea cuvântului, trebuie să se traducă
cuvântul în limba maghiară. Cuvintele noi pe care le considerăm că trebuie să facă parte din
vocabularul activ al copiilor le folosim în structuri noi, în alte propoziţii şi fraze. Dacă
cunoştinţele lingvistice ale elevilor permit, se poate face şi extragerea „expresiilor frumoase”
din text, care ulterior, sau în clasele mai mari, vor constitui puncte de plecare în explicarea
figurilor de stil.
Pasul 6 – Conversaţie pentru stabilirea fragmentelor logice ale textului

58
 Acest moment al prelucrării textului epic se realizează cu ajutorul unor întrebări care
vizează: introducerea textului, personajele, relaţia dintre personaje, reconstituirea firului epic
al acţiunii, momentele importante ale acţiunii, deznodământul acţiunii.
Pasul 7 – Citirea textului pe fragmente logice
Această etapă conţine următoarele momente esenţiale:
• Citirea primului fragment al textului
• Întrebări – răspunsuri pe baza fragmentului citit
• Povestirea fragmentului de către elevi
• Extragerea ideii principale din fragment
• Stabilirea ideii principale pentru fiecare fragment al textului
• Întocmirea planului de idei al textului care se scrie şi pe tablă, iar elevii în caietele lor
• Povestirea acţiunii textului după planul de idei
Pasul 8 – Citirea selectivă
Prin această formă de citire profesorul verifică gradul de realizare a citirii conştiente,
dar se utilizează cu bune rezultate şi la caracterizarea personajelor, la descoperirea relaţiilor
dintre personaje, la descoperirea principalelor memente conflictuale din firul epic al
povestirii. Această formă de citire este eficientă totodată şi în observarea atitudinii
personajelor care se poate desprinde din dialogul dintre ele, dar şi pentru evidenţierea
fragmentelor cu un grad ridicat de expresivitate se poate utiliza.
Pasul 9 – Exerciţii de cultivare a limbii române literare
În funcţie de problemele exprimării întâlnite în fiecare clasă de elevi, profesorul
organizează exerciţii care să ducă la realizarea obiectivelor propuse în acest sens.
Schema lecţiei de literatură română arată astfel:

Integrarea lecţiei în sistemul de

lecţii din unitatea de învăţare

Trezirea interesului elevilor pentru

textul ce urmează să fie citit

Citirea-model a textului de către

profesor

Conversaţie orientativă în legătură

cu textul citit

Citirea în lanţ a textului de către

elevi

Conversaţie pentru stabilirea

59
fragmentelor logice ale textului

Citirea textului de către elevi pe

fragmente logice şi stabilirea ideilor
principale
Citirea selectivă a textului de către
elevi

Exerciţii de cultivare a limbii

române literare

60