Jocul în viaţa copilului

În viaţa copilului, jocul este o activitate deosebit de atrăgătoare care

evoluează între ficţiunea pură şi realitatea muncii (M. Debesse, 1967) şi ne ajută să
cunoaştem mai bine înclinaţiile copilului, fiind cel mai bun turn de observaţie de
unde putem avea o vedere de ansamblu asupra dezvoltării copilului. Jocul ne
permite să urmărim copilul sub toate aspectele dezvoltării sale, în întreaga sa
complexitate: cognitiv, motor, afectiv, social, moral.
Pentru copil “jocul este munca, este binele, este datoria, este idealul vieţii. Jocul
este sintagma, atmosfera în care fiinţa sa psihologică poate să respire şi, în
consecinţă, poate să acţioneze” (Ed. Claparede,1936). Nu ne putem imagina
copilăria fără râsetele şi jocurile sale. Un copil care nu ştie să se joace, “un mic
bătrân”, este un adult care nu va şti să gândească. „Copilăria este ucenicia necesară
vârstei mature, iar prin joc copilul îşi modelează propria sa statuie” (J. Chateau,
1967) Prin joc el pune în acţiune posibilităţile care decurg din structura sa
particulară; traduce în fapte potenţele virtuale care apar succesiv la suprafaţa fiinţei
sale, le asimilează şi le dezvoltă, le îmbină şi le complică, îşi coordonează fiinţa şi
îi dă vigoare.
În 1990, Asociaţia Internaţională pentru Dreptul Copilului de a se juca a
prezentat importanţa jocului în procesul educaţiei, afirmând:
- jocul are un rol important pe întregul parcurs al procesului de educaţie;
- jocul spontan dezvoltă copilul;
- climatul natural, cultural, interpersonal trebuie îmbunătăţit şi extins pentru a
încuraja jocul.
Ce este jocul?
- o experienţă naturală, universală;
- o formă de activitate individuală sau de grup;
- un mod de explorare a mediului înconjurător;
- o modalitate de dezvoltare a competenţelor sociale, a inteligenţei, a limbajului, a
creativităţii;
- o cale de transmitere şi păstrare a culturii autentice, de cunoaştere şi
intercunoaştere;
- jocul oferă oportunităţi pentru copiii cu nevoi speciale, favorizează incluziunea
socială.
Jocul este un proces interdisciplinar, el încurajează toate tipurile de
inteligenţă, conform teoriei inteligenţelor multiple a lui H. Gardner (1983):
lingvistică, muzicală, logico-matematică, spaţială, corporal-chinestezică, personală
şi socială.
Prin joc, copiii:
- învaţă elemente de vocabular nou numind obiectele în timpul jocului;
caracteristicile acestora, relaţiile dintre ele, utilizând structuri gramaticale,
dezvoltându-şi abilitatea de a susţine o conversaţie; Exprimă dorinţe, negociază,
împărtăşesc idei, experienţe, imită aspecte din viaţa cotidiană.
- învaţă muzica prin intermediul jocurilor cu text şi cânt, jocurilor cu
acompaniament instrumental;
-îşi formează deprinderi matematice, construiesc, numără cuburi, obiecte, le
compară, le sortează, le aşează în spaţiu.
- îşi dezvoltă abilităţi spaţiale prin arte (desen, pictură, modelaj), prin jocurile de
corespondenţă vizuală şi pe baza realizării de semne vizuale;
-aleargă, se caţără, aruncă şi prind mingea sau alte obiecte, sar coarda
dezvoltându-şi abilităţile de tip corporal-kinestezic;
-conştientizează propriile sentimente, gânduri;
- rezolvă situaţii problematice, găseşte soluţii pentru probleme reale;
- dobândeşte abilităţi sociale îndeplinind diferite roluri sociale, învaţă să vadă
lumea din perspectiva altor persoane, folosesc limbajul adecvat negocierii şi
rezolvării de probleme, colaboarează şi acceptă propuneri, idei etc.
Copilul are nevoie de timp zilnic pentru joc, de spaţiu corespunzător şi de
obiecte (jucării, materiale, truse) absolut necesare iniţierii şi desfăşurării jocului.
Adultul trebuie să urmărească: ce se joacă, cu ce se joacă, cu cine se joacă.
Interesul copilului pentru joc creşte atunci când el este stimulat prin crearea unui
spaţiu educaţional, adecvat cu materiale care să-i stimuleze curiozitatea, dorinţa de
explorare, imaginaţia, să-i dezvolte gândirea.
Cercetatorul S.Iliov afirma ca „jocul are un caracter polivalent, fiind pentru
copil si munca, si arta,si realitate si fantezie”.In consens cu aceasta caracteristica,
pedagogul elvetian Edouard Claparede precizeaza ca „jocul este insasi viata”.
Pe parcursul vietii omului, evolutia jocului inseamna o serie de modificari atat
din punct de vedere progresiv, dar si regresiv, determinate de o multitudine de
factori. Se pot observa doua directii: evolutia continutului jocului ca reflectare
directa a factorului social sau evolutia motivatiei jocului influentata de factorul
social si al varstei. Raportul dintre joc si celelalte activitati conditioneaza eficient
planul formarii personalitatii pe etape de varsta. In plan ontogenetic,transformarile
jocului pot viza mai multe aspecte:
-schimbarea functiei jocului in raport de etapele de varsta. Functia de reflectare si
functia distractiva sunt in grade diferite la copil si la adult, functia motrica se
schimba pe masura ce indivizii inainteaza in varsta, iar functia formativa scade ca
pondere dupa perioada copilariei.
Jocul reprezinta o forta cu caracter propulsator in procesul dezvoltarii copilului.
Jocul capata o pondere si un rol deosebit, cu valoare formativa bine determinata in
momentul cand cadrul relational al copilului se largeste prin intrarea lui in
gradinita. Datorita posibilitatilor de contact si cu alti adulti, din afara cercului
familial (educatoarele) se realizeaza un proces de emancipare afectiva reflectata in
joc. Prin intermediul jocului,copilul dobandeste deprinderea modului de
autoservire in satisfacerea propriilor trebuinte, ca apoi, insusi jocul sa devina mai
complex, sa se structureze tocmai datorita actiunii cu diverse instrumente.
J.Piaget acorda un rol deosebit factorului de „imitatie”in evolutia jocului, in
timp ce alti psihologi socotesc de maxima importanta evolutia proceselor de
cunoastere si mai ales trecerea de la planul concret la cel abstract.
Importanta locului pe care il ocupa jocul in viata copilului este data de faptul ca
jocul satisface dorinta fireasca de manifestare,de actiune si de afirmare a
independentei copilului. Prin joc,copilul invata sa descifreze lumea reala, motiv
pentru care H.Wallon apreciaza jocul ca pe o activitate de preinvatare. Prin
intermediul jocului se realizeaza nu numai cunoasterea realitatii sociale, ci si
imitarea unor anumite tipuri de relatii sociale dintre adulti. Cu ajutorul jocului
copiii deprind modele de conduita si ajung sa reflecte pana la nivel de intelegere
comportamentele.
Karl Gross spune ca jocul ar fi un exercitiu pregatitor pentru viata adultului
prin faptul ca ar fi un mijloc de exersare a predispozitiilor in scopul maturizarii.
Desi este corect ceea ce spune,Gross ajunge sa identifice jocul copiilor cu cel al
animalelor, biologizand esenta sociala a jocului.
H. Spencer elaboreaza teoria surplusului de energie,conform careia jocul ar
fi o modalitate de a cheltui acest surplus.
K.Buhler afirma ca, copilul se joaca pentru placerea pe care o simte in
timpul jocului(teoria placerii functionale).
S. Freud atribue jocul unei tendinte refulate,ce isi gaseste concretizarea
prin intermediul acestei modalitati de exprimare.
A. Adler apreciaza ca jocul ar fi o forma de exprimare a „complexului de
inferioritate”,o forma prin care copilul ar exprima incapacitatea de a se afirma in
viata.Teoria contravine realitatii constante,conform careia se stie ca prin joc copilu
cunoaste realitatea si capata incredere in fortele propr
Maria Montessori porneste de la o conceptie formalista si de aceea exclude
jocul de creatie din categoria mijloacelor de dezvoltare intelectuala.
P. F. Seshaft priveste jocul ca pe un exercitiu pregatitor pentru viata,dar
spre deosebire de Gross,Seshaft subliniaza ca este vorba de un exercitiu care,prin
indrumare,duce la perfectionare si dezvoltare.Apreciind valoarea amre a jocului de
creatie,se declara categoric impotriva tutelarii propusa de Froebel.
N. Leontiev spune ca jocul este o activitate de tip fundamental cu rol
hotarator in evolutia copilului,constand in reflectarea si reproducerea vietii reale
intr-o modalitate proprie copilului ,rezultat al interferentei dintre factorii
biopsihosociali.
U.Schiopu precizeaza ca jocul este un fenomen tranzitoriu,un mijloc de
exprimare si exteriorizare a trairilor,ca forma de conduita.
Jocul este considerat ca fiind util si din alte motive:
a)Rolul de divertisment.
Jocul inlatura plictiseala datorata de lipsa activitatii. Functia jocului este si in acest
caz aceea de a introduce elemente pe care mediul nu le ofera (rolul de divertisment
fiind in directa legatura cu functia de derivare).
b)Jocul-element odihnitor
In aceasta situatie nu ne referim la starea de repaus,ci la o eliberare din
constrangerea muncii (ne referim la adulti). Desi este practicat adesea cu mai multa
intensitate decat munca,jocul oboseste mai putin,pentru ca raspunde tendintelor de
afirmare refulate,gatuite de necesitatile muncii(subliniaza Claparede) si de aceea
lasa impresia nu numai ca nu oboseste, ci chiar ca relaxeaza.
c) Jocul-agent de manifestare sociala-functie conform careia jocul ar exercita la
copil tendintele sociale,dar fara putinta de a le si mentine.
d)Jocul-agent de transmitere a ideilor,a obiceiurilor de la o generatie la alta.
„Nu ne putem imagina copilăria fără râsetele şi jocurile sale. Sufletul şi inteligenţa
devin mari prin joc. Despre un copil nu se poate spune că el creşte şi atât; trebuie
să spunem că el se dezvoltă prin joc.”
Prin joc copilul:
• desfăşoară o activitate specifică în sensul identităţii personale, urmează
cerinţele şi determinările de bază ale copilului;
• realizează mişcări de motricitate grosieră şi fină, de coordonare oculo-
motorie;
• comunică, îşi îmbogăţesc şi exersează vocabularul, îşi dezvoltă limbajul;
• rezolvă probleme de viaţă din mediul lor fizic şi social;
• experimentează posibilităţi de adaptare, rezolvă probleme, creează soluţii;
• exprimă sentimentele lor în simboluri, îşi dezvoltă astfel gândirea abstractă;
• comunică cu sine, cu ceilalţi, îşi exprimă sentimente, reacţionează afectiv,
recepţionează şi învaţă să recunoască sentimentele celorlalţi;
folosesc obiectele din jurul lor în scopuri în care au fost create, dar şi în alte
scopuri (îşi dezvoltă creativitatea), îşi dezvoltă atenţia, motivaţia, interesul.
Jocul este mişcare, explorare, comunicare, socializare, observaţie şi imitaţie,
exerciţiu, disciplinare, învăţare şi, mai ales, plăcere
Toţi copiii se joacă şi au nevoie să se joace: de la micuţul de câteva luni care
aruncă lingura pe jos aşteptând ca tu să i-o ridici spre a o arunca din nou, la cel de
doi ani care se străduieşte să bage toate cuburile în cutie pentru ca imediat să le
împrăştie, din nou, pe jos, la copilul de cinci ani care îşi pune ciorapi albaştri,
ochelari de carton şi se crede Spiderman, şi şcolarul de zece ani care îşi pune o
pelerină neagră şi ochelari de carton şi se crede Zorro, şi până la adolescentul
gălăgios şi cu acnee care râde tare şi joacă leapşa sau face farse amicilor.

Concluzii:
Îmi amintesc de când eram mai mică cum mă jucam în fiecare zi cu păpuşile mele
Barbie, cu cuburile; apoi, în timp, am învăţat să joc remy, cărţi, să completez
rebus, să joc Monopoly, jocuri de tipul Sus-Jos, să fac colecţie de timbre şi de
şerveţele, să practic diverse jocuri sportive. Astfel, de când am apărut pe lume, am
început să mă joc, pornind de la a arunca obiecte pe jos, mama să mi le ridice, iar
eu să le arunc din nou şi să râd, să gânguresc, apoi să construiesc şi să stric ce
construiam şi tot aşa, apoi să mă joc cu păpuşile dându-le diferite roluri în
poveştile pe care mi le imaginam în lumea mea de copil; cu timpul, am început
jocurile la calculator, am început eu însămi să creez jocuri la calculator, fiind
pasionată de lucrul cu calculatorul, şi, aproape în tot ce fac şi acum, la vârsta
de ....ani, nu uit că trebuie să mă mai şi joc. Stând şi meditând, mi-am dat seama că
jocul constituie pentru mine una dintre cele mai eficiente căi de învăţare şi
disciplinare, de educare în spiritul valorilor morale şi estetice. Jocul presupune
pentru mine esenţa copilăriei mele şi cred, esenţa copilăriei fiecărui individ, fiind
cea mai importantă activitate a copilăriei, a individului indiferent de vârstă. Jocul
educă atenţia, abilităţi şi capacităţi fizice şi intelectuale, trăsături operative ale
caracterului (perseverenţă, promptitudine, spiritul de ordine, dârzenia, etc.),
trăsături legate de atitudinea faţă de colectiv, corectitudinea, spiritul de dreptate,
cel de competiţie, sociabilitate. Valoarea practică a jocului constă în faptul că în
procesul desfăşurării lui, copilul are posibilitatea: să-şi aplice cunoştinţele; să-şi
exerseze priceperile şi deprinderile ce s-au format în cadrul diferitelor activităţi; să-
şi dezvolte limbajul; să stabilească relaţii de cooperare cu cei din jur.
Bibliografie:

1. Lepadatu Ioana, Dimensiunea ludică a personalităţii şi activitatea sportivă,

Editura Psihomedia , Sibiu, 2005
2. Răduţ-Taciu, R., (coord.), Câmpean, A., Vancea, G., Iacob., D.V., Răduţ-
Taciu, I., Pedagogia jocului de la teorie la aplicaţii, col. “Ştiinţele Educaţiei”, nr. 7,
Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004
3. Elkonin, D.B., Psihologia jocului, (trad.), EDP, Bucureşti, 1980
4. Şchiopu, U., Probleme psihologice ale jocului şi distracţiilor, EDP,
Bucureşti, 1970 Studiu de specialitate -
5. Eugenia Barcan – Ticaliuc, 1001 de jocuri pentru copii, editura Sport _
Turism, Bcuressti, 1979.
6. Curriculum pentru invatamantul prescolar (3 – 6/7 ani)