Universitatea “Dunărea de Jos”

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE,

SOCIALE ȘI PIOLITICE

DREPTUL MEDIULUI
ÎNCONJURĂTOR

NOTE DE CURS
Prof.univ.dr. RĂDUCAN OPREA

Galaţi - 2018
 Capitolul I
PROBLEME INTRODUCTIVE

1. OCROTIREA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR, PROBLEMA VITALĂ A LUMII

CONTEMPORANE

Din cele mai vechi timpuri, omul a încercat să modeleze natura ale cărei legi aspre
trebuiau respectate pentru a supravieţui. În ultimele două secole s-a făcut însă simţită, prin
comportament şi concepţie, încercarea omului de a domina natura, de a utiliza în folos
propriu toate bogăţiile naturale, accentuându-se progresiv conflictul dintre procesele ciclice
naturale ale ecosferei şi cele liniare ale tehnologiilor create şi susţinute de civilizaţia
umană, ajungându-se la „criza ecologică”1.
Cauzele acestei crize se datorează, în primul rând, dezvoltării civilizaţiei industriale de
la mijlocul secolului al XlX-lea, care a produs modificări profunde şi accelerate mediului
înconjurător.
Din ce în ce mai mult, resursele naturale au fost solicitate, s-au extins suprafeţele
cultivate şi s-au schimbat sistemele de cultură, s-au făcut despăduriri masive pentru
obţinerea de masă lemnoasă şi de terenuri noi pentru agricultură, s-a intensificat utilizarea
păşunilor, s-a dezvoltat mult exploatarea subsolului. În acelaşi timp, civilizaţia industrială a
făcut posibilă şi necesară o creştere demografică rapidă, a însemnat o puternică
dezvoltare a procesului de urbanizare, a creat mari aglomerări umane pe spaţii tot mai
restrânse, situându-l pe om în condiţii de viaţă cu totul noi.
Dobândind posibilitatea de a transforma natura, omul nu şi-a pus mult timp problema
de a proceda raţional, în condiţii normale de echilibru şi dezvoltare a pieţii. El a sesizat
destul de târziu că este creaţia şi creatorul mediului său înconjurător care îi asigura
existenţa biologică şi, totodată, cea intelectuală 2. Exploatarea iraţională, în primul rând, a
resurselor regenerabile (păduri, floră, faună etc.), apoi a celor neregenerabile (bogăţii
minerale ale subsolului) a accentuat efectul nociv al acţiunilor omului asupra naturii.
Folosindu-se pe scară largă ştiinţa şi tehnologia în scopul dezvoltării industriale, s-a
ignorat necesitatea păstrării în permanenţă a unui echilibru între satisfacerea nevoilor
materiale proprii în continuă creştere şi protecţia tuturor factorilor mediului înconjurător.
După cum apreciază Barry Commener „Degradarea mediului înconjurător se datorează
unui neajuns al activităţii umane”3.
Ruperea de către om prin intervenţiile sale grăbite şi nesăbuite a echilibrelor naturale,
este o caracteristică a celei de a doua jumătăţi a secolului XX, deşi fenomene izolate au
apărut cu mult înainte. Este semnificativă în acest sens remarca făcută de Commener: „în
secolul al XX-lea, creşterea economică a ţării (referire la S.U.A. - n.n.) s-a datorat parţial
unei exploatări nemiloase a pădurilor, în urma căreia munţi întregi au rămas golaşi, iar
solul a fost puternic erodat”. Agresiunea asupra pădurilor a continuat şi continuă fiind
astfel explicabilă catastrofa produsă în anul 1934 în Sud-Vestul S.U.A. când a avut loc, în
câteva minute, o mare eroziune eoliană, vânturile transformând în praf 300 milioane tone
de sol fertil.
Aflat în unitate şi, totodată, în contradicţie cu natura, omul trebuie probabil încă multă
vreme să se confrunte cu fenomene naturale ca: inundaţii, erupţii vulcanice, taifunuri şi
altele.
Revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană care se desfăşoară într-un ritm din ce în ce
mai accelerat, în toate ţările lumii, atât în cele puternic industrializate, cât şi în cele în curs
1
Daniela Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 3-6.
2
I. Mihuţ, Autoconducere şi creativitate, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 259
3
B. Commoner, Cercul care se închide, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 259.
de dezvoltare, a pus în faţa omenirii mai multe probleme determinate de situaţiile
previzibile ale ultimului deceniu al secolului XX şi începutul mileniului trei, dintre care
cităm: o populaţie de peste 6 miliarde de oameni, care şi-a unit forţele cu tehnologiile
industriale pentru a crea o inerţie de mişcare fără precedent în direcţia unor modificări
ecologice determinate de factorul uman; dorinţa firească a tuturor oamenilor de a atinge
un nivel de viaţă cât mai ridicat; corespunzător acestei situaţii, necesitatea creşterii
producţiei agricole vegetale şi animale pentru a asigura hrana tuturor oamenilor;
necesitatea creşterii producţiei de materii prime, de combustibili şi energie 4.
Aproape fără să-şi dea seama, oamenii au pus în mişcare vaste experimente
ecologice care implică întregul Pământ, fără a avea încă mijloacele de a urmării rezultatele
în mod sistematic5. Dacă vor fi luate în continuare prin surprindere, societăţile
industrializate, arată Brown, ar putea fi puse în situaţia de a efectua sarcina costisitoare şi
îndoielnică a întreţinerii planetei.
Pretutindeni în lume, din ce în ce mai insistent, se impun acţiuni în sprijinul protecţiei
mediului înconjurător, aceasta fiind una dintre preocupările contemporane prioritare.
„Pământul este poluat, spune Commoner, nu pentru că omul ar fi un animal deosebit
de murdar şi nici pentru că specia umană ar fi prea numeroasă. Vina o are societatea
omenească - modul în care societatea înţelege să obţină, să repartizeze şi să folosească
bogăţiile pe care munca umană le extrage din resursele planetei”.
Poluarea îndelungată a mediului natural a determinat acumularea problemelor
ecologice contemporane, exprimabile printr-o dizarmonie accentuată între mediul creat de
om şi cel natural, cu perspective reale de deteriorare a condiţiilor de viaţă ale omului
planetar şi ale dezvoltării civilizaţiei viitorului.
Deşi modificările mediului înconjurător sunt o consecinţă a civilizaţiei industriale, nu
civilizaţia industrială în sine este cauza deteriorării mediului. Aceasta pentru că nu orice
modificare a mediului înseamnă o deteriorare. Deteriorarea mediului înconjurător constă în
necorespondenţa dintre condiţiile de mediu şi cerinţele obiective (biologice, psihologice,
economice, sociale etc.) ale omului, fiind provocată nu de modificarea mediului ca atare, ci
de apariţia unor dezechilibre în cadrul relaţiilor dintre om şi natură. Civilizaţia industrială
poate asigura condiţiile unui mediu de calitate 6.
Pare de-a dreptul paradoxal că numai în epoca în care progresul tehnic a generat
convingerea că omul este stăpânul planetei, a putut să se cristalizeze şi convingerea
dependenţei sale nemijlocite de ansamblul parametrilor mediului natural şi odată cu
aceasta, convingerea că nu se poate sustrage de sub dominaţia legilor ecologice.
Eliberată de presiunea forţelor naturii, omenirea devine tot mai mult ameninţată de
procesele pe care ea însăşi Ie-a generat şi care par să scape într-o măsură tot mai mare
de sub controlul său. Cu cât societatea devine mai „socială”, cu atât ea devine mai
dependentă de natură. Dacă la omul primitiv stress-urile veneau din biosferă, la omul
civilizat ele provin din sociosferă, după cum şi bolile psihosomatice se subsumează tot mai
mult bolilor sociosomatice.
Deteriorarea mediului de către om nu înseamnă însă numai distrugerea echilibrului
ecologic, ci şi apariţia unei reacţii inverse din partea mediului astfel modificat asupra
omului: noile condiţii de mediu sunt mai puţin favorabile pentru viaţa omului, pentru
desfăşurarea activităţii sale economice.
O luptă pe viaţă şi pe moarte are loc clipă de clipă în toate colţurile planetei. O
asemenea luptă este invizibilă, de exemplu, atunci când o specie vegetală şi seria sa de
gene de neînlocuit dispar pentru totdeauna dintr-o pădure din Amazonia. În alte ocazii
această luptă este dureros de vizibilă - un om moare sufocat într-un metrou, victimă a unei
crize de astm declanşată de poluare sau chipul unui om este desfigurat de un cancer al
pielei. Pământurile fertile ale planetei se transformă în deşerturi prăfuite, iar dispariţia
multor specii de plante şi animale poate antrena cu ea, dispariţia oricărei posibilităţi de a
4
A se vedea V. Ivanovici, Probleme ale protecţiei mediului înconjurător pe plan naţional şi internaţional, Revista
Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător, t. 20, nr. 2/1976, p. 85.
5
L. Brown, Inst. Worldwatch (S.U.A.), Probleme globale ale omenirii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1988, p. 53.
6
FI. Iorgulescu - Echilibru ecologic, Era Socialistă nr. 1 (9)/1972.
găsi remediul pentru SIDA, cancer sau crize cardiace. În ţările în curs de dezvoltare
poluarea omoară zilnic peste 25.000 de persoane 7.
Poluarea este una din formele cele mai insiduase de atentat în masă asupra sănătăţii
colectivităţilor umane. Este un paradox faptul că pe măsură ce societatea omenească se
dezvoltă ea devine tot mai distructivă în procesul productiv şi în consumul personal,
casnic, deşi ar fi fost de aşteptat ca, dispunând de atâtea mijloace tehnice şi de know-how,
situaţia să fie tocmai inversă. Excesele tehnologiei antiecologice au fost alimentate într-o
mare măsură de împrejurarea cât la maximul amplasărilor, parametrii riscurilor ecologice
rămâneau încă imprevizibili.
Posibilităţile actuale ale prognozei ecologice dirijează azi într-un mod tot mai eficient
obiectivele tehnologiei contemporane spre reducerea sensibilă a riscurilor ecologice.
Poluarea, ca un rău al secolului, este azi un fenomen de răspândire universală care nu
depinde principial de caracterul orânduirii sociale (deşi aceasta poate determina, printr-o
gospodărire chibzuită a resurselor şi printr-o legislaţie adecvată o oarecare scădere a
gradului de poluare), şi care se amplifică urmând cursul ascendent al progresului tehnic,
fiind un atribut al acestuia.

2. PROTECŢIA MEDIULUI ŞI STRATEGIA DEZVOLTĂRII DURABILE

Legătura dintre dezvoltarea economică şi problemele ecologice este definitorie în

determinarea posibilităţilor de acţiune pentru protecţia mediului 8.
Strategia naţională a dezvoltării este un atribut al suveranităţii şi independenţei
statului, care trebuie să ţină seama de condiţiile sale specifice, de resursele şi capacităţile
sale.
Folosit curent, în contextul general al dezvoltării, termenul de „strategie” desemnează
preocupările ştiinţei economice de a defini liniile generale pe termen lung de dezvoltare,
metodele şi formele cele mai eficiente pentru atingerea obiectivelor acesteia 9.
Problemele dezvoltării şi ale creşterii economice nu pot fi separate de cele ecologice.
Economia şi ecologia se întrepătrund tot mai mult - local, regional, naţional şi global într-o
reţea de cauze şi efecte.
Relaţia dezvoltare - mediu, este o relaţie între prezent şi viitor. Dezvoltarea urmăreşte
satisfacerea nevoilor generaţiilor prezente, protecţia mediului fiind o investiţie pentru
generaţiile viitoare.
La nivel global, preocuparea pentru calitatea şi protecţia mediului înconjurător a fost
pusă în discuţie în anul 1972 la prima Conferinţă Mondială a Naţiunilor Unite pe această
temă. Dezbaterile s-au concretizat într-o declaraţie comună şi o serie de recomandări
adresate ţărilor membre O.N.U. Ulterior, s-a trecut la Programul Naţiunilor Unite pentru
Mediu şi s-au elaborat proiecte având ca obiective majore supravegherea gradului de
poluare a oceanului planetar, degradarea solului, defrişarea pădurilor ş.a., precum şi studii
interdisciplinare care au evidenţiat riscurile degradării ireversibile a mediului şi necesitatea
corelării creşterii economice cu protecţia mediului înconjurător.
În condiţiile adâncirii crizei ecologice, protecţia şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu au
devenit pentru umanitate un obiectiv primordial, a cărui realizare presupune nu numai
eforturi materiale şi organizatorice naţionale şi internaţionale, ci şi dezvoltarea unei
concepţii ştiinţifice fundamentale în privinţa acestei noi atitudini faţă de mediu.

7
I. Avram, D. Şerbănescu, Mediul înconjurător al Terrei, încotro?, Revista Română Studii Internaţionale, ianuarie-
februarie, 1989, nr. 1, p. 32.
8
Daniela Marinescu, op.cit., p. 7-10.
9
În doctrina mondială s-au conturat mai multe concepţii referitoare la protecţia mediului. Astfel, conceptul geocentric face
din protecţia mediului un scop în sine, pământul urmând a fi ocrotit în general, condamnându-se orice intervenţie a
omului; conceptul biocentric, pune în centrul preocupărilor ecologice ale omului, toate celelalte forme de viaţă, omul
trebuind să se abţină de a interveni în viaţa speciilor, astfel decât pentru protecţie; concepţia antropocentrică,
subsumează totul nevoilor crescânde ale omului, omul este privit ca având dreptul să facă ce doreşte şi să încalce chiar
în numele intereselor sale, legile naturii.
 Aşa cum s-a arătat, o astfel de concepţie trebuie să aibă în vedere reconcilierea
omului cu natura şi cu sine însuşi. „Protecţia mediului natural reprezintă protecţia omului şi
a dezvoltării sale, iar protecţia omului - protecţia tuturor factorilor de mediu”.
Protecţia mediului urmăreşte ferirea de influenţele negative a mediului natural şi
antropic, prin descoperirea cauzelor şi eliminarea acestora, atenuarea efectelor poluării şi
dacă este posibil, chiar eliminarea totală a acestora spre binele întregii umanităţi. Scopul
protecţiei mediului este în ultimă instanţă, ocrotirea omului.
Pornind de Ia adevărul de necontestat că stabilirea echilibrului ecologic şi protecţia
diferitelor elemente ale mediului nu se pot realiza prin funcţionarea spontană a diferiţilor
factori naturali, intervenţia omului trebuie să aibă loc printr-o activitate complexă, raţională
şi ştiinţific fundamentată, având ca scop prevenirea şi combaterea poluării, refacerea
mediului deteriorat şi îmbunătăţirea calităţii acestuia.
Protecţia mediului corespunde dorinţelor şi intereselor vitale ale întregii lumi şi
constituie o îndatorire pentru toate guvernele.
Interesul general s-a substituit intereselor particulare, conferind întregului sistem juridic
o dimensiune nouă. Apărute primele, măsurile de conservare şi protecţie au fost şi sunt
completate de sisteme care favorizează o utilizare raţională a resurselor naturale ale
mediului în general.
Protecţia mediului este plasată astăzi în fruntea listei drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului.
Funcţia de protecţie a mediului s-a consolidat cu apariţia dreptului la dezvoltare şi la
creştere economică.
De peste 30 de ani, începând cu Conferinţa asupra mediului de la Stockholm,
omenirea a început să recunoască faptul că problemele mediului înconjurător sunt
inseparabile de cele ale bunăstării şi de procesele economice în general. În acest sens,
Comisia Mondială asupra Mediului şi Dezvoltării de pe lângă O.N.U. a finalizat o serie de
recomandări, una dintre acestea referindu-se la implementarea conceptului de „dezvoltare
durabilă”. De altfel, conceptul de dezvoltare durabilă a fost recomandat de Adunarea
Generală a O.N.U., prin Rezoluţia nr. 42/1987, ca principiu director al strategiilor şi
politicilor naţionale în domeniul evoluţiei economice şi protecţiei mediului 10.
Conceptul de dezvoltare durabilă a fost definit ca fiind acel tip de dezvoltare
economică care asigură satisfacerea necesităţilor prezente fără a compromite posibilităţile
generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile cerinţe.
Obiectul general al dezvoltării durabile este de a găsi un spaţiu al interacţiunii dintre
patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic într-un proces dinamic şi flexibil
de funcţionare.
O condiţie importantă pentru realizarea obiectivelor dezvoltării durabile este
simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni. În acest scop, politicile
economice, politica mediului, a investiţiilor, a cercetării-dezvoltării, politica forţei de muncă,
a învăţământului, sănătăţii sunt desemnate să-şi coreleze obiectivele şi acţiunile conform
acestor priorităţi. În prezent, în aproape toate ţările industrializate se manifestă tendinţa de
a integra aceste politici într-o ordine prioritară a obiectivelor.

Principiile strategiei protecţiei mediului11 sunt:

10
Termenul de „dezvoltare durabilă” apelează la noţiuni ca: „viabilitate” sau „susţinere pe termen lung” sau „fiabilitate”.
Aceste noţiuni pot căpăta semnificaţii diferite în funcţie de cei ce le folosesc sau de locul unde le folosesc.
11
Strategia protecţiei mediului cuprinde în partea I premisele elaborării strategiei, stadiul: 1. Resursele naturale
regenerabile; 2. elemente privind starea economică a României; 3. Calitatea factorilor de mediu (aer, apă, sol, floră,
faună); în partea a ll-a sunt definite principiile, direcţiile, obiectivele, criteriile de identificare a acţiunilor care să conducă
la o dezvoltare durabilă (economică şi socială) a ţării, în condiţiile tranziţiei spre economia de piaţă şi ale pregătirii
aderării României la Uniunea Europeană.
În baza strategiei de preaderare, Programul ISPA - înfiinţat prin Reglementarea Consiliului European nr. 1267 din
1999, are ca principal obiectiv alinierea standardelor de infrastructură din statele candidate la cele comunitare, oferind o
contribuţie financiară substanţială pentru îmbunătăţirea infrastructurii de mediu şi a celei din transport.
Procesul de programare ISPA a demarat prin elaborarea celor două strategii naţionale ISPA în domeniul mediului şi în
domeniul transporturilor care au avut la bază prevederile comunitare şi documentele fundamentale care definesc cadrul
Relaţiilor dintre România şi Uniunea Europeană, precum şi Parteneriatul de aderare şi Programul Naţional de Aderare a
 - conservarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate a oamenilor;
- dezvoltarea durabilă;
- evitarea poluării prin măsuri preventive;
- conservarea biodiversităţii;
- conservarea moştenirii, a valorilor culturale şi istorice;
- cine „poluează plăteşte”;
- stimularea activităţilor de redresare a mediului.
Criteriile de stabilire a priorităţilor privind obiectivele protecţiei mediului sunt:
- menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei şi a calităţii vieţii, ceea ce
corespunde primului principiu al strategiei protecţiei mediului;
- menţinerea şi îmbunătăţirea potenţialului existent al naturii, acesta corespunde
principiului dezvoltării durabile;
- apărarea împotriva calamităţilor naturale şi a accidentelor;
- raportul maxim beneficiu - cost;
- racordarea la prevederile convenţiilor internaţionale şi la programele internaţionale
privind protecţia mediului;
- pregătirea aderării României la Uniunea Europeană.
Strategia protecţiei mediului se aplică şi se actualizează prin Programul Naţional de
Acţiune pentru Protecţia Mediului, care constituie concretizarea Strategiei în România.

3. CONFERINŢELE MONDIALE ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI ŞI

PRINCIPALELE DOCUMENTE ADOPTATE

Prima Conferinţă mondială în domeniul protecţiei mediului a avut loc între 5 şi 16 iunie
1972 la Stocholm şi a avut ca participanţi din 114 state, între care şi România 12.
Ordinea de zi a Conferinţei a cuprins, printre altele: planificarea şi gestionarea
aşezărilor umane în vederea asigurării calităţii mediului înconjurător; gestionarea
resurselor naturale ale mediului; determinarea poluanţilor de importanţă internaţională;
dezvoltarea şi mediul; aspecte educative, sociale şi culturale ale problemelor de mediu,
inclusiv informarea opiniei publice asupra acestora; incidentele internaţionale ale acţiunilor
în domeniul mediului ş.a.
Cel mai important document adoptat în cadrul Conferinţei este Declaraţia asupra
mediului înconjurător13, care cuprinde 26 de principii privind drepturile şi obligaţiile statelor
în acest domeniu, precum şi căile şi mijloacele de dezvoltare a cooperării internaţionale.
În acelaşi timp, Declaraţia subliniază legătura organică dintre protecţia mediului şi
progresul economic şi social al popoarelor, în condiţiile eliminării efectelor negative ale
subdezvoltării.
Prin acest document s-au pus bazele dezvoltării dreptului internaţional al mediului.
Un alt document adoptat în cadrul Conferinţei a fost Planul de acţiune privind mediul
înconjurător care cuprinde 109 recomandări adresate statelor pentru protecţia mediului.
Ziua de 5 iunie a fost proclamată „Ziua Mondială a Mediului înconjurător”.
În contextul sporirii eforturilor naţionale şi internaţionale în scopul promovării şi
dezvoltării unui mediu înconjurător sănătos în toate ţările, Adunarea Generală O.N.U. din
22 decembrie 1989 a lansat apelul la o întrunire globală care să definească strategia
pentru stoparea efectelor degradării mediului.
Ziua Mondială a Mediului din anul 1992 a fost marcată de un eveniment unic în istoria
omenirii şi anume, cea de a doua Conferinţă a Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare
de la Rio de Janeiro.

României la Uniunea Europeană. Cele două documente au fost aprobate de către Comitetul de Gestiune ISPA din
cadrul Comisiei Europene.
12
Daniela Marinescu, op.cit., p. 11-14.
13
Declaraţia de la Stockholm a fost publicată în volumul Noua ordine economică internaţională, Ed. Politică, Bucureşti,
1983, p. 181.
 Scopul general al Conferinţei a fost acela al elaborării de strategii şi măsuri care să
contribuie la combaterea degradării mediului înconjurător în toate ţările, în contextul
dezvoltării durabile şi optime din punct de vedere al mediului.
În intenţia organizatorilor, la Conferinţa de la Rio trebuia să se realizeze un nou
consens internaţional asupra unor teme de transcendenţă mondială ca: protecţia
atmosferei, a resurselor terestre, conservarea diversităţii biologice, protecţia resurselor de
apă dulce, a mărilor şi zonelor de coastă, gestiunea raţională din punct de vedere ecologic
a biotehnologiilor, deşeurilor de produse şi deşeurilor toxice, creşterea calităţii vieţii şi a
sănătăţii umane; ameliorarea condiţiilor de viaţă şi muncă a săracilor, eradicarea sărăciei
şi oprirea degradării mediului.
Conferinţa de la Rio s-a desfăşurat în două etape: o primă etapă a fost între 3 şi 12
iunie 1992 şi a avut ca participanţi miniştrii mediului, miniştrii ai unor organisme similare şi
reprezentanţi ai altor instituţii, organisme şi programe specializate ale O.N.U.,
reprezentanţii unor organisme interguvernamentale şi neguvernamentale din 181 de state.
A doua etapă a Conferinţei intitulată „Earth Summit” a avut loc în zilele de 12 şi 13
iunie, în cele patru şedinţe luând cuvântul 58 de preşedinţi de ţări şi 50 de şefi de guverne.
Documentele adoptate de Conferinţa de la Rio au fost:
- Declaraţia de principii numită şi Carta Pământului în care sunt enumerate principiile
după care omenirea trebuie să se conducă în relaţiile interumane, precum şi în relaţiile
dintre om şi natură. Documentul cuprinde drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor
şi cetăţenilor în domeniul mediului, enunţate în 27 de principii 14.
Se poate spune că Declaraţia de la Rio o completează în mod armonios pe cea de la
Stockholm, în condiţiile oferite de sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul mileniului trei.
Datorită acestui fapt, „dezvoltarea durabilă” ocupă în cadrul acestui document un rol
important. Raportul dintre mediu şi dezvoltare, în general, analizat în ambele documente,
pare a fi inversat în prezent. Astfel, dacă după Conferinţa de la Stockholm mediul nu putea
fi conceput fără dezvoltare, după Conferinţa de la Rio, dezvoltarea durabilă nu are nici o
şansă fără existenţa unui mediu de calitate.
Pentru realizarea obiectivelor generale pe care le presupune dezvoltarea durabilă şi
asigurarea dreptului la un mediu sănătos, în principiul 27 al declaraţiei se recomandă:
„statele şi popoarele trebuie să coopereze cu bună-credinţă şi într-un spirit de solidaritate
pentru aplicarea principiilor consacrate în prezenta Declaraţie şi la dezvoltarea dreptului
internaţional în domeniul dezvoltării durabile”.
Cea de a treia Conferinţă mondială a O.N.U. asupra mediului a avut loc la Iohanesburg
între 26 august şi 4 septembrie 2002, fiind dedicată dezvoltării durabile.
Între summitul de la Rio şi cel de la lohanesburg reprezentanţii ţărilor lumii s-au mai
întâlnit, în cadrul unor conferinţe importante sub auspiciile O.N.U, printre care Conferinţa
de la Monterrey asupra mijloacelor de finanţare necesare dezvoltării şi Conferinţa
Ministerială de la Doha. Aceste conferinţe au conturat o viziune asupra viitorului umanităţii.
Pe ordinea de zi a Conferinţei au stat următoarele probleme:
- apa şi sistemul de salubritate publică;
- energia;
- sănătatea;
- agricultura;
- managementul ecosistemelor.
Cel mai important document adoptat este Declaraţia de la lohanesburg, care cuprinde
angajamentul statelor semnatare de a promova şi consolida principiile de bază ale
dezvoltării durabile - dezvoltarea economică, dezvoltarea socială şi protecţia mediului - la
nivel local, naţional, regional şi global (punctul 5).
În Declaraţie se recunoaşte că eradicarea sărăciei, schimbarea pattern-urilor de
consum şi de producţie, protecţia şi managementul resurselor naturale pentru asigurarea
dezvoltării economice şi sociale, constituie obiective deosebit de importante, cerinţe
14
Dintre toate aceste principii menţionăm: popoarele au dreptul la o viaţă sănătoasă şi productivă în armonie cu natura;
dreptul suveran al naţiunilor în a-şi exploata propriile resurse, fără a provoca prin aceasta transfrontierea mediului ş.a.
Toate principiile prevăzute în Declaraţia de la Stockholm sunt reluate în acest document, adăugându-se şi principii noi.
esenţiale ale dezvoltării durabile, fapt pentru care statele semnatare se angajează în lupta
împotriva tuturor factorilor care împiedică această dezvoltare.

4. POLUAREA ŞI IMPLICAŢIILE EI15

Cuvântul poluare vine din latinescul polluero-ere şi înseamnă a murdări, a pângări, a

profana16. El vrea să desemneze o acţiune prin care omul îşi degradează, „îşi murdăreşte”
propriul său mediu de viaţă. Astfel de acţiune nu este caracteristică însă numai omului
intrat într-o perioadă de dezvoltare accelerată, omului contemporan şi nici măcar omului în
genere. Ea este o lege naturală generală conform căreia orice fiinţe vii produc deşeuri
care, neeliminate din mediul lor de viaţă, le fac imposibilă continuarea activităţii şi chiar a
vieţii însăşi.
Este notabil faptul că preocuparea pentru curăţenie a fost însoţită întotdeauna de
vigoarea morală şi intelectuală a unui popor 17. Roma în ascensiune, Persia sasanizilor,
califatele arabe au înălţat pretutindeni băi publice, apeducte şi rezervoare, pe care
societăţile decadente ce le-au succedat, nu le-au mai putut nici măcar îngriji, nicidecum
amplifica. Descompunerea socială a fost întotdeauna însoţită de indiferenţă faţă de
fenomenele poluante.
În sensul Legii protecţiei mediului, prin poluare se înţelege „introducerea directă sau
indirectă, ca rezultat al unei activităţi desfăşurate de om, de substanţe, de vibraţii, de
căldură şi/sau zgomot în aer, în apă ori în sol, care poate aduce prejudicii sănătăţii umane
sau calităţii mediului, care pot dăuna bunurilor materiale ori pot cauza o deteriorare sau o
împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime”.
Cu acelaşi înţeles este definită poluarea şi în Regulile de la Montreal din 1982,
aplicabile poluării transfrontiere. Prin poluare în general, se arată în art. 1, se înţelege:
„orice introducere de către om în mediu, direct sau indirect, a unor substanţe ori energii cu
efecte vătămătoare, de natură să pună în pericol sănătatea omului, să prejudicieze
resursele biologice, ecosistemele şi proprietatea materială, să diminueze binefacerile şi
alte utilizări legitime ale mediului”.
Prin poluant potrivit O.U.G. nr.195/2005 se înţelege „orice substanţă solidă, lichidă,
gazoasă sau sub formă de vapori, ori de energie, radiaţie electromagnetică, ionizantă,
termică, fonică sau vibraţii care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor
acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale”.
Poluantul este un factor care aflat în mediu în cantităţi ce depăşesc limita de toleranţă
a uneia sau mai multor specii de vieţuitoare, împiedică înmulţirea sau dezvoltarea normală
a acestora printr-o acţiune toxică.
Acţiunea de intoxicare produsă de poluanţi se numeşte poluare şi este cu atât mai
gravă, cu cât diferenţa dintre concentraţia poluantului în mediu şi limita de toleranţă este
mai mare.
Pentru fiecare specie de vieţuitoare prima categorie de poluanţi o constituie deşeurile
activităţii sale vitale care, la rândul lor, permit dezvoltarea unor organisme parazite
păduchi, viermi, virusuri, microorganisme etc.). Această categorie de poluanţi formează
aşa-numita poluare naturală.
În vremea noastră, nivelul atins de dezvoltarea economică, pe de o parte, şi înmulţirea
populaţiei globului şi aspiraţia generală spre bunăstare, pe de altă parte, au dus la
creşterea fără precedent a fenomenelor de poluare. Se consideră că poluarea este, de
asemenea, o problemă a timpurilor noastre, pentru că amploarea şi gravitatea proceselor
15
Daniela Marinescu, op. cit., p. 14-17.
16
În mitologia greacă se vorbeşte despre un patron al poluării Angias (Angeas), rege din Elis, vestit pentru nenumăratele
sale cirezi de vite şi grajduri uriaşe lăsate în neîngrijire ani de zile, a căror curăţire a constituit a cincea muncă a lui
Heracles (Hercules la romani). La porunca lut Eurystheus, Heracles s-a angajat să le cureţe într-o singură zi, cerând o
răsplată, dacă avea să reuşească, la care Angias s-a învoit. Schimbând cursurile râurilor Alpheus şi Peneus şi
abătându-le prin grajduri, eroul a făcut ca până seara tot gunoiul să fie dus de ape. Pentru că a refuzat să-şi ţină
făgăduiala, Angias a fost pedepsit mai târziu de Heracles, în urma unui război pornit împotriva lui Angias, iar cu ocazia
victoriei, eroul a iniţiat Jocurile Olimpice.
17
L. Ghinea, Apărarea naturii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 5 şi 7.
poluante şi realizările ştiinţifice şi tehnice ale omului modern au permis dezvoltarea
riscurilor poluării şi ca urmare, stabilirea unor măsuri deosebit de severe pentru prevenirea
şi combaterea degradării mediului.
Aşa cum s-a arătat18, pe drumul sinuos parcurs de la armonie (omul aliat al naturii) la
violenţă (omul împotriva naturii) fenomenul dezvoltării existente a generat noi cauze de
poluare constând în căderile şi reziduurile radioactive, datorate experienţelor nucleare,
centralelor atomice, deşeurilor radioactive; pesticidele şi insecticidele, răspândite în exces
pe suprafeţele agricole fără a ţine seama de cerinţele privind degradabilitatea şi
remanenţa acestora; suspensiile şi substanţele chimice ale unor emisii de gaze şi fum,
specifice centrelor industriale care nu au fost reţinute sau neutralizate şi nu în ultimul rând,
deşeurile menajere specifice tuturor centrelor urbane, care nu au fost evacuate şi tratate în
mod corespunzător.
În afara acestor cauze, se mai pot menţiona şi cele determinate de fenomenul
subdezvoltării, ca o circumstanţă agravantă pentru anumite zone ale lumii, poluarea fiind
considerată ca „fiică a mizeriei şi penuriei”; cele determinate de războaiele locale şi
industriile de război care, provoacă mari perturbări nu numai sistemelor naturale ci şi celor
artificiale şi care prin potenţialitatea extinderii lor, a transformării într-o conflagraţie
mondială pot să pună sub semnul incertitudinii însăşi supravieţuirea speciei umane 19.
Se consideră că cel puţin trei îndeletniciri umane generează poluarea în lumea
contemporană: industria, cu mediul de viaţă urban pe care îl promovează, agricultura
intensivă şi industrializată şi transporturile.
Există însă câteva deosebiri esenţiale între poluarea provocată de feluritele industrii şi
poluarea cauzată de agricultura intensivă şi industrializată.
Producţia industrială şi întreaga tehnologie aferentă ei se concentrează în spaţii
restrânse, iar resursele naturale (aerul, apa mai ales) folosite în procesele de producţie pot
fi purificate prin diferite mijloace. Dacă industriile poluante sunt concentrate într-o singură
regiune sau în câteva zone limitate ca întindere, poluarea poate fi cu succes combătută şi
cu investiţii financiare relativ mici. Dimpotrivă, dacă industriile poluante sunt repartizate
omogen pe suprafeţe foarte mari, poluarea nu mai poate fi controlată 20.
În agricultură poluarea are un caracter mai dramatic din cel puţin trei puncte de
vedere: în primul rând, poluarea în agricultură afectează elementul natural esenţial pentru
producţia agricolă - solul. El este principalul mijloc de producţie, căruia nu i se poate aplica
nici un procedeu de epurare. Un sol poluat poate fi depoluat numai prin acţiunea foarte
lentă a factorilor naturali; în al doilea rând poluarea în agricultură cuprinde zone mult mai
întinse decât în industrie, în fapt întreaga suprafaţă cultivată pe care au fost introduse
chimizarea şi mecanizarea; în al treilea rând, poluarea în agricultură este periculoasă
pentru că produce o contaminare a produselor alimentare cu substanţe toxice.
În plus, am mai putea adăuga, că în timp ce poluarea industrială se datorează, în
principiu, eliminării fără voie a unor substanţe nocive, poluarea agriculturii se datorează
introducerii intenţionate în sol a unor substanţe absolut necesare producţiei agricole;
poluarea industrială se referă, în primul rând, la anumite grupe de indivizi expuşi
profesional, în timp ce poluarea agricolă priveşte întreaga populaţie consumatoare a
produselor agroalimentare infestate.
Poluarea poate fi chimică, fizică (radioactivă, termică, fonică, electromagnetică, prin
vibraţii), biologică, genetică, estetică etc.
Astfel, unul din factorii perturbanţi ai mediului care influenţează ambianţa în care se
desfăşoară activitatea şi viaţa omului, mai ales în oraşe, este zgomotul care, dacă este
prelungit şi puternic, provoacă surzenia21.

18
A se vedea, Silvia Neguţ, Un singur pământ, Bucureşti, Ed. Albatros, 1978, p. 93-97.
19
G. Sion, Ecologie şi drept internaţional, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990, p. 25-26.
20
V. Soran, Margareta Borcea, Omul şi biosfera, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 185-186.
21
Zgomotul obişnuit al străzii din oraşele mari este în jur de 80 decibeli; zgomotul prelungit şi mai mare de 80 decibeli
provoacă auzului serioase deranjamente, iar cel de peste 120 decibeli are efect nefast asupra echilibrului. În aceeaşi
măsură el poate declanşa modificări ale funcţionării normale a sistemului nervos vegetativ, pe fondul căruia se pot
îmbolnăvi organele vitale ale omului.
 Într-o accepţie largă, zgomotul a fost definit ca un complex de sunete, de un caracter
aleatoriu, care produce nu numai o senzaţie dezagreabilă, dar chiar agresivă, întâlnindu-
se în cele mai diverse ambianţe: în locuinţe, pe stradă, la locurile de muncă şi de odihnă,
pe uscat, pe apă şi în aer.
În domeniul poluării sonore interesează intensitatea senzaţiei auditive produsă de un
sunet numită „tăria sunetului” care nu trebuie confundată cu intensitatea fizică. Tăria este
dependentă de frecvenţă.
Efectele zgomotului asupra oamenilor au determinat pe unii medici să spună că există
o adevărată „boala zgomotului” al cărui tablou simptomatologic este cu atât mai grav cu
cât îmbolnăvirea se face pe nesimţite, iar efectele se manifestă într-o fază destul de
avansată a bolii.
Dar zgomotul are implicaţii care se repercutează negativ şi asupra unor aspecte
economice cum sunt: scăderea productivităţii muncii, reducerea calităţii produselor,
grevarea fondurilor de asigurări sociale, creşterea numărului de accidente etc.
Tot o formă de poluare este şi stresul22 desemnând agresiunea la care este supus
organismul datorită zgomotului, poluării, angoasei, diverselor contradicţii, presiunii locului
de muncă, precum şi consecinţele acestora asupra organismului uman.
Satisfacerea imperativului unei dezvoltări economice durabile cere, în mod imperios, o
restructurare a agriculturii, utilizarea energiei şi a producţiei industriale după modelul
naturii. În industrie sunt necesare procese care să folosească cu o foarte mare eficienţă
materiale şi energie, să valorifice produsele secundare şi să genereze cantităţi foarte mici
de deşeuri. La rândul său agricultura va trebui să se bazeze pe deplin pe serviciile gratuite
oferite de ecosisteme şi să renunţe astfel la o dependenţă aproape exclusivă de surogate
produse de om. Nu în ultimul rând, în cadrul tuturor sistemelor, preţurile produselor şi
serviciilor trebuie să reflecte costurile ecologice ale furnizării lor 23.
Problema poluării şi deci a protejării mediului înconjurător trebuie abordată în contextul
mai larg al viitorului model de creştere economică. Ca orice factor de producţie, mediul are
o valoare şi un preţ, ce trebuie recunoscute şi luate în calcul ca atare.

Capitolul II
REGLEMENTAREA RAPORTURILOR
OM-NATURĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI. DE LA DREPTUL NATURII LA
DREPTUL MEDIULUI

1. ETAPELE ORGANIZĂRII ŞI LEGIFERĂRII OCROTIRII MEDIULUI

ÎNCONJURĂTOR ÎN ROMÂNIA

a. Reguli în vechiul drept românesc

Iniţiativele ocrotirii naturii pe pământul românesc sunt vechi şi numeroase. Unele
mărturii le găsim în operele cronicarilor Ion Neculce şi Dimitrie Cantemir 24.
Una din primele încercări de reglementare a raporturilor omului cu natura datează încă
din vremea lui Ştefan cel Mare (1457-1504), care preocupat de protejarea vânatului şi a
altor resurse naturale a dat „legea braniştei” - loc oprit unde nimeni nu avea voie să
vâneze, să pescuiască, să păşuneze vitele şi nici măcar să cosească fânul fără voia
stăpânului. Cei ce încălcau legea erau aspru pedepsiţi, cu pedeapsă corporală şi
confiscarea a tot ce aveau asupra lor când săvârşeau infracţiunea.
22
Termenul de “stres” a fost inventat în secolul XIX de inginerii anglo-saxoni, pentru a desemna forţa care, exercitată pe
un corp, induce o anumită tensiune. În anul 1936, medicul canadian Hans Selye popularizează acest termen pe plan
medical.
23
În prezent, produsul naţional global al unei ţări nu reflectă consumurile de păduri, faună, zăcăminte, rezerve de apă
potabilă sau dulce şi de sol, şi nici serviciile furnizate de ecosisteme, în ciuda faptului că pierderea lor poate antrena
costuri foarte mari.
24
Daniela Marinescu, op. cit., p. 20-26.
 Actele domneşti ale lui Vlad Vintilă (1533) şi mai ales, ale lui Ştefan Tomşa (1621)
reglementau „braniştele” sau „opreliştile de stricare a naturii”. Astfel, într-un document
emis la 4 noiembrie 1621 de Ştefan Tomşa se întărea mănăstirii Bisericani o branişte din
Popeşti (judeţul Neamţ) care arăta că „Nimeni să nu aibă nici o treabă, nici pădurea să n-o
taie, nici să vâneze, nici să prinză peşte... pe cine-l vor prinde în pădure, să aibă a-l lua
carul cu boi şi pe cine-l vor găsi prinzând peşte să fie tari şi puternici cu această carte a
noastră a prinde acel om şi a-i lua totul ce va fi asupra lui” 25.
Despre regimul juridic al braniştei pomeneşte şi un document dat de Matei Basarab la
30 mai 1646 prin care se întăreşte mănăstirii Radu Vodă din Bucureşti ocina ei de la
Cimernicu între Dudeşti, Văcăreşti, Popeşti, Conduratu.
Instituţia braniştei a funcţionat şi în Transilvania. Astfel, la 1 octombrie 1588 principele
Sigismund Bathory dă instrucţiuni nobilului Matei Myari cu privire la interzicerea tăierii
pădurilor şi a prinderii vânatului în hotarele sale din Miceşti, Drâmbar, Amoşiţa, Stremţ şi
Salda de Jos, lângă Alba-lulia.
Documente de acest gen sunt destul de numeroase.
Este demn de remarcat că nu numai lumea vegetală a pădurii, ci şi animalele de
interes cinegetic din cuprinsul braniştelor şi loviştelor beneficiau de un anumit regim de
ocrotire. Totodată, în afară de branişti şi lovişti au existat şi alte măsuri care au contribuit
la ocrotirea unor specii de animale.
Astfel, de exemplu, şoimii erau ocrotiţi în tot timpul anului pentru a putea fi capturaţi şi
folosiţi la vânătorile domneşti şi boiereşti. Cei ce prindeau şoimi ori le distrugeau cuiburile
erau aspru pedepsiţi.
La 29 mai 1706 apare hotărârea conventului de la Focşani - o reglementare
asemănătoare regimului de ocrotire a braniştelor prin care o comisie mixtă, formată din
munteni şi moldoveni pentru rezolvarea unor pricini de hotar, stabilea ca muntenii să nu
mai treacă să taie lemne din pădurile moldovenilor, fără învoirea acestora.
Un pas înainte pe linia măsurilor oficiale de ocrotire a naturii pe teritoriul nostru îl
constituie primele încercări de reglementare a folosirii pădurilor.
În Banat s-a constituit serviciul silvic regulat în 1739; în Transilvania, prima
reglementare oficială este dată în anul 1781 în timpul împăratului losif al ll-lea.
Acestea sunt urmate de „Orânduiala de pădure” pentru Bucovina, considerată primul
Cod silvic românesc, tipărit în 1786, în limbile română şi germană. Din cele 12 articole ale
Codului se desprind idei moderne de ocrotire şi amenajament silvic. Sunt prevăzute norme
de întreţinere şi tăiere a pădurilor, în aşa fel încât să permită regenerarea; conform
codului, din pădure nu are voie să se taie decât atâţia arbori cât puteau să se refacă, „iar
alminterele făcând, apoi greşeşte împotriva rânduielii şi aduce pe următorii sau pe
moştenitorii săi la lipsă de lemn”. De asemenea, se prevede şi necesitatea formării
pădurarilor, care să aibă cunoştinţe de specialitate şi se interzic greşelile grave săvârşite
faţă de pădure, cum ar fi: incendierile, doborârea frunzei pentru animale, ruperea coajei
sau greblatul muşchilor de pe copaci, precum şi păşunatul oilor şi caprelor. Sunt date
recomandări asupra tăierii pădurilor, a depozitării şi folosirii fructelor şi seminţelor, a
întrebuinţării diferitelor esenţe de lemn, precum şi pedepse pentru cei ce încalcă
orânduiala.
În Moldova, domnitorul Alexandru Moruzzi, la 28 noiembrie 1792, întăreşte „anaforaua”
pentru codru, dumbrăvi şi lunci, urmată doi ani mai târziu (1794) de o altă orânduială,
motivată de faptul că „s-au tăiat fără socoteală vârf de păduri şi codri, locurile rămânând
câmpii goale” şi deci trebuie „să fie oprite de a nu se strica rău pădurile şi dumbrăvile supt
nici un fel de nume”26.
O astfel de reglementare pentru ocrotirea pădurii este dată şi în Ţara Românească în
anul 1793.

25
R. Stancu, Gh. Deaconu, A. Richiţeanu, Saltiţa Stancu, Aspecte ale dezvoltării legislaţiei de ocrotire a naturii în
România, Revista Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător, t. 2 nr. 2/1977, p. 95.
26
R. Stancu, Gh. Deaconu, A. Richiţeanu, Saltiţa Stancu, op. cit., p. 96.
 O caracteristică a acestor prime legiuiri constă în faptul că ele reglementau dreptul de
proprietate şi de folosinţă asupra pădurilor, inclusiv fauna lor, şi totodată dădeau unele
recomandări silvice ca: stabilirea vârstei optime pentru tăiere, nevoia de a curăţa pădurile,
interzicerea păşunatului şi, lucru foarte interesant, se făceau chiar propuneri pentru
împăduriri în zonele lipsite de păduri.

b. Perioada modernă
În primele decenii ale secolului al XlX-lea, deşi apar noi coduri şi legi, Condica lui
Calimah, în Moldova, şi Condica lui Caragea, în Ţara Românească, aplicate între anii
1817 şi 1832, ele nu cuprind dispoziţii speciale cu privire la ocrotirea naturii şi a vânatului.
Ca urmare a liberalizării comerţului în urma aplicării Tratatului de la Adrianopol (1829),
cultura cerealelor ia o mare dezvoltare, ceea ce determină creşterea suprafeţelor agricole
printr-o distrugere fără precedent a pădurilor şi o accelerată degradare a solurilor. În faţa
acestei situaţii precare, generată de greşita înţelegere a avantajelor comerţului liber,
anumiţi oameni preocupaţi de viitorul bogăţiilor ţării cer introducerea unor reglementări
legale, care să oprească distrugerea pădurilor. Astfel, în 1843 în Moldova şi 1848 în Ţara
Românească se introduc unele dispoziţii care să pună ordine în exploatarea pădurilor ce
aparţineau bisericii şi clerului, dispoziţii care, deşi nu au dus la rezultate notabile, au
prefigurat legile ce se vor adopta în cea de a doua jumătate a secolului al XlX-lea,
generate de noile condiţii create prin formarea statului naţional şi cucerirea independenţei
de stat a României.
În cadrul acestei intense activităţi înnoitoare, începute încă înainte de obţinerea
independenţei ţării şi care a determinat o accentuată dezvoltare a industriei, a comerţului,
a exploatării bogăţiilor solului şi subsolului, sunt adoptate o serie de legi şi regulamente
pentru protecţia pădurilor, a faunei cinegetice, a solului, a apei şi chiar o lege cu referire la
organizarea teritoriului şi sistematizarea localităţilor.
După abrogarea Regulamentului organic se revine la vechiul regim de libertate a
dreptului de vânătoare, care s-a menţinut până la apariţia primei legi a vânătorii din 1872.
Dar chiar şi Codul penal român promulgat la 30 octombrie 1864 şi pus în aplicare la 1 mai
1865, cuprindea două articole (art. 309 şi 368 alin. 1 şi 2), care prevedeau unele restricţii
privind vânătoarea în parcuri închise şi otrăvirea peştilor în bălţi, eleştee ori havuzuri şi
două articole (358 şi 360) care sancţionau incendierea pădurilor şi fâneţelor. Aceste
măsuri au fost completate de unele prevederi ale Legii pentru poliţie rurală din decembrie
1868, care în articolul 102 a introdus, pentru prima dată în România, oprirea vânătorii timp
de patru luni pe an, interzicerea distrugerii cuiburilor şi ouălor păsărilor de interes
cinegetic, precum şi unele măsuri de combatere a dăunătorilor şi bolilor la plante şi
animale.
În anul 1872 apare Legea despre vânatu, prin care se reglementează dreptul de
vânătoare, introducând perioade de oprire a vânatului şi, foarte important, chiar prohibiţia
totală a vânătorii pentru unele specii. De asemenea, legea menţiona că vânătoarea se
face numai cu puşca sau călare şi prevedea sancţiuni pentru cei ce săvârşeau infracţiuni.
Aceste legi se pare că nu au fost respectate, de vreme ce Alexandru Odobescu, în
1874, nu ştia nimic despre existenţa lor, când scria în Pseudokinegeticos că „La noi până
acum, nici legea nu prevede nimic, dar nici în altă oblăduiere nu simte trebuinţa de a se
amesteca în traiul, mai mult sau mai puţin tulburat al lighioanelor sălbatice” 27. În Istoria
vânătoarei, Gheorghe Nedici, de asemenea, nu face nici o menţiune despre legea din
1872, indiferent dacă ea s-a respectat sau nu.
În acelaşi timp se intensifică preocuparea legiuitorului pentru sănătatea mediului
înconjurător, combaterea poluării produse de către stabilimentele industriale şi comerciale.
Prin Regulamentul zahanalelor (abatoarelor) adoptat la 5 iunie 1868, sunt prevăzute
măsuri de salubritate publică privind funcţionarea zahanalelor, astfel ca ele să nu vicieze
mediul înconjurător. La 17 iunie 1874 este adoptată Legea asupra serviciului sanitar care
cuprinde norme ce trebuiau respectate de proprietarii stabilimentelor industriale pentru ca
27
R. Stancu, Gh. Deaconu, A. Richiţeanu, op. cit, p. 98, Gh. Nedici, Istoria vânătoarei, 1940, p. 555.
acestea să nu afecteze mediul înconjurător şi să producă zgomot dăunător sănătăţii
oamenilor şi animalelor.
Progresul economic înregistrat după obţinerea independenţei de stat, implicaţiile
acestui proces în echilibrele naturale au determinat elaborarea, în special în ultimul
deceniu al secolului al XlX-lea, a unei adevărate legislaţii ecologice, la nivelul unui stat
dezvoltat din punct de vedere economic şi social.
Apare primul Cod silvic al României independente la 19 iunie 1881, care încearcă o
reglementare a regimului de exploatare a tuturor pădurilor ţării în scopul asigurării „pe tot
locul unde natura terenului şi a esenţelor vor permite, lemnul pentru lucru şi industrie
reclamate de necesităţile generale ale ţării.” Pentru prima dată este prevăzută de lege
necesitatea igienizării unor păduri indiferent de proprietar, în scopul antierozional, de fixare
a solului şi reglare a regimului apelor.
Măsurile cu caracter antipoluant sunt completate cu prevederile din noua Lege
sanitară din 1885. Pe baza ei, se elaborează şi se adoptă la 24 septembrie 1894,
Regulamentul pentru industriile insalubre - o lege modernă şi complexă pentru protecţia
mediului înconjurător.
Măsuri antipoluante au fost stabilite şi prin Regulamentul pentru consiliile de igienă şi
de salubritate publică apărut la 7 octombrie 1893, care cuprindea şi reglementări
referitoare la poziţia construcţiilor şi alinierea străzilor. Ele au fost completate prin
Regulamentul pentru alinierea satelor şi construirea locuinţelor ţărăneşti apărut la 14 iunie
1894, cu unele dispoziţii privind organizarea teritoriului şi sistematizarea satelor.
În anul 1899 (21 octombrie) apare şi Regulamentul pentru măsurile de apărare a
sănătăţii publice faţă de exploatările de petrol.
În vederea ocrotirii vegetaţiei apar Condiţiuni generale pentru exploatarea pădurilor
statului (11 iulie 1896) şi Legea pentru crearea unui fond necesar pădurilor, menţinerii
coastelor şi fixării terenurilor pe moşiile statului (16 mai 1900) care cuprindeau
reglementări importante referitoare la tăierea raţională şi reglementarea unor păduri
rezervate.

c. Dezvoltarea legislaţiei privind protecţia mediului înconjurător după al doilea

război mondial

După al doilea război mondial, la 17 octombrie 1950 s-a elaborat o nouă lege de
ocrotire a naturii, prin Decretul nr. 237, completat cu un regulament de aplicare aprobat
prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 518 din 1954. Ocrotirea naturii devine o problemă
de stat. S-a reorganizat Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii în cadrul
Academiei28.
Pe plan local, măsurile de administrare a monumentelor naturii au fost date în
competenţa primăriilor în perimetrul cărora se aflau rezervaţiile naturale.
Ulterior, în locul fostelor comisii regionale au fost înfiinţate subcomisii, pe lângă filialele
Academiei, în Cluj (1955), laşi (1956) şi pe lângă baza de cercetări ştiinţifice din Timişoara
(1959). Pe lângă aceste subcomisii au fost create Consiliile regionale de îndrumare pentru
ocrotirea naturii şi conservarea genofondului României, având menirea să ţină legătura
permanentă între Comisia pentru Ocrotire a Monumentelor Naturii şi fostele comitete
executive ale consiliilor populare şi de a le ajuta să-şi desfăşoare activitatea.
H.C.M. nr. 518/1954, împuternicea comitetele executive ale consiliilor populare
judeţene, ca la propunerea Comisiei pentru Monumentele Naturii, să adopte măsuri
provizorii pentru ocrotirea faunei, florei, depozitelor fosiliere, peşterilor etc. aflate pe
teritoriile propuse spre a dobândi calitatea de monument al naturii şi să prevină executarea
oricăror lucrări care ar putea prejudicia integritatea acestor obiective.
Ca urmare a activităţii Comisiei pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii, numărul
rezervaţiilor a crescut de la 36 şi o suprafaţă de 15.000 ha în anul 1944, la 130 şi o
suprafaţă de 75.000 ha în anul 1965.
28
Daniela Marinescu, op. cit., p. 27-30.
 Apar şi o serie de reglementări speciale cu privire la diferiţi factori de mediu, ca, de
exemplu, protecţia resurselor de apă potabilă (Decretul nr. 1058/1967), Legea privind
gospodărirea apelor nr. 12/1972, Legea privind inspecţia sanitară de stat (Decretul nr.
974/1965) ş.a.
În perioada ce a urmat, exploatarea nemiloasă a resurselor solului, tăierile masive de
lemn din păduri au dus la scăderea îngrijorătoare a acestora, cu implicaţii asupra florei şi
faunei, poluarea apei şi aerului, introducerea unor tehnologii în industrie şi agricultură
defectuoase ecologic, urbanizarea şi sistematizarea prost înţelese cu urmări dintre cele
mai grave pe plan economico-social, exodul rural, creşterea forţată a populaţiei şi odată cu
aceasta a cerinţelor de hrană şi energie intrate în conflict cu resursele naturale,
preocupările pentru indicatorii economici imediaţi prin ignorarea situaţiei resurselor de
bază ale mediului pe care trebuie să se sprijine orice economie, deteriorarea accentuată a
condiţiilor de viaţă şi multe altele, au dus la declanşarea şi agravarea crizei ambientale.
Criza de strategie a gândirii economice în special, a agravat conflictul dintre natură şi om,
pe de o parte, dintre prezent şi viitor, pe de altă parte.
Deşi pe plan legislativ, reglementările juridice, precum şi măsurile organizatorice
adoptate au creat cadrul juridic şi instituţional adecvat, aplicarea în fapt a măsurilor de
protecţie a mediului înconjurător au rămas numai literă moartă a legii.
După Conferinţa Mondială asupra mediului înconjurător, care a avut loc la Stockholm
în 1972, la 20 iunie 1973 se dă o nouă Lege privind protecţia mediului înconjurător 29,
situând România printre primele ţări din lume - care dispunea de o lege-cadru în acest
domeniu, lege ce a fost întregită şi completată cu alte reglementări sectoriale 30.
În concepţia legiuitorului român, mediul înconjurător este constituit din „totalitatea
factorilor naturali şi ai celor creaţi prin activităţi umane care, în strânsă interacţiune,
influenţează echilibrul ecologic, determină condiţiile de viaţă pentru om şi dezvoltarea
societăţii” (art. 5 din Legea nr. 9/1973 ).
Factorii naturali ai mediului supuşi protecţiei în condiţiile legii sunt: aerul, apa, solul şi
subsolul, pădurile şi orice altă vegetaţie terestră şi acvatică, rezervaţiile şi monumentele
naturii. În acelaşi timp, legea prevede că se supun protecţiei aşezările omeneşti şi ceilalţi
factori creaţi prin activităţi umane.
Constituţia adoptată în anul 1991 a stabilit obligaţia statului de a asigura „refacerea şi
ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic.” De asemenea,
Constituţia a stabilit că „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind
protecţia mediului.”
La 29 decembrie 1995 s-a adoptat o nouă Lege a protecţiei mediului nr. 137, înlocuită
la 22 decembrie 2005 de O.U.G. nr.195 la baza cărora, în scopul asigurării unei dezvoltări
durabile stau următoarele principii şi elemente strategice:
a) principiul precauţiunii în luarea deciziei;
b) principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor;
c) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic
natural;
d) principiul „poluatorul plăteşte”;
e) înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi grav sănătatea
oamenilor;
f) principiul prevenirii, reducerii şi controlului integrat al poluării prin utilizarea celor mai
bune tehnici disponibile pentru activităţile care pot produce poluări semnificative;
g) crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului;
h) utilizarea durabilă;
i) menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor deteriorate;
j) crearea unui cadru de participare a organizaţiilor neguvernamentale şi a populaţiei la
elaborarea şi aplicarea deciziilor;
k) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii mediului (art. 3).

29
Legea nr. 9/1973, publicată în B. Of. nr. 91 din 23 iunie 1973.
30
Legea nr. 3/1962 de aprobare a Codului silvic, republicată în B. Of. nr. 22 din 8.09.1969.
 Legea protecţiei mediului consacră şi garantează dreptul fundamental al omului la un
mediu sănătos; introduce sistemul de autorizare pentru activităţile potenţial periculoase
pentru mediu; consacră principiul răspunderii obiective în materie de daune ecologice;
reglementează o serie de mijloace stimulative pentru ocrotirea naturii; asigură participarea
publicului la luarea şi aplicarea deciziilor de mediu; prevede obligaţiile şi răspunderile ce
revin autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale în domeniul protecţiei mediului
ş.a. reprezentând un real progres în reglementarea raporturilor sociale de mediu, dar nu şi
suficient având în vedere celeritatea schimbărilor ce se produc în starea şi calitatea
mediului şi soluţiile complexe ce se impun a fi luate pentru ameliorarea, refacerea şi
dezvoltarea durabilă a acestuia.
O.U.G. nr.195/2005 este completată de o serie de reglementări sectoriale, cum sunt:
Codul silvic, aprobat prin Legea nr. 26/1996, actualizată, Legea apelor nr. 107/1996,
actualizată, Legea privind desfăşurarea activităţilor nucleare nr. 111/1996, republicată şi
actualizată, Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului nr. 103/1996, republicată şi
actualizată, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei,
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate,
conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, Legea nr. 192/2001 privind
resursele acvatice vii, pescuitul şi acvacultura ş.a.
În anul 1991, s-a înfiinţat ca autoritate publică centrală (prin H.G. nr. 264) Ministerul
Mediului, în prezent Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor.
Având în vedere proporţiile îngrijorătoare ale poluării mediului, în ansamblul
componentelor sale, în România, ocrotirea şi ameliorarea acestuia este condiţia sine qua
non pentru ridicarea calităţii vieţii oamenilor şi asigurarea condiţiilor optime de trai pentru
generaţiile viitoare.

2. NOŢIUNEA DE MEDIU ÎNCONJURĂTOR ŞI NOŢIUNEA DE RESURSE

NATURALE

Noţiunea de mediu înconjurător este una din noţiunile fundamentale care stau la baza
ecologiei31 ca ştiinţă, fiind susceptibilă în raport cu necesitatea punerii în valoare sau a
ocrotirii elementelor sale componente, de reglementare juridică 32.
Savantul român Emil Racoviţă a definit mediul înconjurător ca fiind „totalitatea
înfăptuirilor, fenomenelor şi energiilor lumeşti ce vin în contact cu o fiinţă, de care depinde
soarta acesteia şi a căror acţiune provoacă o reacţiune în zisa fiinţă” 33.
Într-o accepţie modernă, Şt. Vancea, defineşte mediul ca fiind „totalitatea condiţiilor
energetice, fizice, chimice şi biologice care înconjoară o fiinţă sau grupurile de fiinţe şi cu
care acestea se găsesc în relaţii permanente de schimb”.

31
Provenind din combinaţiile cuvintelor greceşti oikos - casă şi logos - ştiinţă, studiu, cuvântul derivat „ecologie” avea la
origine, sensul de „ştiinţă despre gospodărirea naturii”.
Denumirea a fost introdusă în ştiinţă de biologul darwinist Ernst Haeckel (1866) care a definit ecologia drept
„ansamblul cunoştinţelor ştiinţifice despre relaţiile organismului cu mediul extern”. Trei ani mai târziu, el a extins definiţia
de mai sus, dându-i sensul de „Teoria despre economia, despre organizarea organismelor animale” la care a adăugat
probleme privind transportul şi transformările de materie şi energie din comunităţile de organisme vii (biocenoze). La
origine, ecologia era, deci după Haeckel, o ecologie „animală” şi de aceea nu este de mirare că în paralel s-a dezvoltat şi
o ecologie a plantelor, iar ulterior, o ecologie a microorganismelor.
Ecologia a fost numită de-a lungul timpului „acoperişul ştiinţelor” sau „punte între ştiinţe” datorită inter sau plurii
disciplinarităţii implicate în studiul ei.
Într-o mare măsură interdisciplinaritatea se relevă în cercetarea complexelor de ecosisteme ce alcătuiesc orice peisaj
(geologia, ecologia peisajului) şi care sunt obiectul de studiu al geografiei.
Ca ştiinţă biologică, ecologia foloseşte o serie de date şi metode elaborate de numeroase alte ştiinţe: fizică, chimie,
geologie, botanică, zoologie, genetică, fiziologie, biogeografie etc.
Se poate spune că ecologia este „ştiinţa gospodăririi planetei” căci mediul ambiant este o „casă creată pe pământ de
către vieţuitoare”.
Obiectul său de studiu îl constituie în esenţă, biosfera care s-a dezvoltat pe trei compartimente: atmosferă, hidrosferă şi
litosferă, care întrunesc condiţiile necesare manifestării vieţii.
32
Daniela Marinescu, op. cit., p. 35-38.
33
Şt, Vancea, Curs de ecologie generală, Universitatea Al. loan Cuza, laşi, 1972, p. 17.
 În limbajul curent, potrivit definiţiei de dicţionar, termenul de mediu are o dublă
accepţie: „cadru de viaţă al individului şi ansamblul condiţiilor susceptibile să acţioneze
asupra organismelor vii şi activităţilor umane”.
Într-o reglementare comunitară (Directiva din 27 iunie 1967), prin mediu se înţelege:
„apa, aerul, solul şi relaţiile dintre ele, precum şi relaţiile dintre acestea şi organismele
vii”34.
Faţă de aceste înţelesuri, trebuie arătat că definiţia mediului ca obiect de protecţie
juridică trebuie subordonată acestui scop, respectiv, protecţia juridică prin mijloace de
dreptul mediului. De asemenea, termenul trebuie analizat aşa cum diferite acte normative
îl definesc (legi naţionale privind protecţia mediului, reglementări internaţionale,
reglementări naţionale sau internaţionale sectoriale etc.).
Aceste elemente Ie-a avut în vedere şi legiuitorul român care, atunci când s-a referit la
mediul înconjurător, a considerat că este constituit din „totalitatea factorilor naturali şi ai
celor creaţi prin activităţi umane care, în strânsă interacţiune, influenţează echilibrul
ecologic, determinând condiţiile de viaţă pentru om, de dezvoltare a societăţii” 35.
Actuala lege a protecţiei mediului O.U.G. nr.195/2005 defineşte în art.1 alin.(2) mediul
ca fiind: „ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul,
aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice
şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând
elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi
condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului”.
Conform acestei definiţii, în accepţie globală, realitatea desemnată prin conceptul de
„mediu” este alcătuită din: atmosferă, geosferă, biosferă, sociosferă şi cosmos.
În literatura juridică de specialitate şi în reglementările existente în diferite state,
precum şi în unele documente ale organizaţiilor internaţionale se utilizează în acelaşi timp
cu noţiunea de mediu înconjurător, expresiile de „mediu biologic”, „mediu ambiant” sau
chiar „ mediu uman”, ca variante ale acestuia, reflectând legăturile complexe dintre statutul
social al omului şi contextul său ecologic, în funcţie de realitatea concretă determinată de
factorii politici, economici şi culturali existenţi în fiecare stat, avându-se în vedere
dimensiunile acestei probleme pe plan internaţional.
Se desprinde însă ca tendinţă generală, includerea în compunerea mediului
înconjurător, alături de elementele naturale şi cele create de om.
Această orientare ni se pare pe deplin justificată, dacă avem în vedere faptul că relaţia
om-natură, înţeleasă în accepţiunea unei conexiuni organice între elementele ce o
compun, a constituit întotdeauna - şi azi mai mult ca oricând - una dintre condiţiile
esenţiale ale propăşirii societăţii omeneşti, definind în ultimă instanţă însăşi calitatea vieţii
şi nivelul de civilizaţie.
Ca urmare şi termenul de „legislaţie ecologică” este mai larg decât cel de „legislaţie
pentru ocrotirea naturii” incluzând în sfera sa, întreaga ambianţă ecologică în cadrul căreia
se desfăşoară cvasitotalitatea activităţilor socio-umane.
În accepţia sa politică, ocrotirea naturii, ca şi protecţia mediului înconjurător, considerat
în ansamblul său, este o condiţie indispensabilă a progresului social. În acelaşi timp,
realităţile contemporane ne conving tot mai mult că ideea de politică ecologică trebuie să
dobândească aceeaşi importanţă ca politica economică, generalizându-se tot mai mult
convingerea că prognoza ecologică trebuie să devină tot atât de importantă pentru
fundamentarea deciziilor ca şi cea economico-socială.

Probleme introductive

34
AI. Kiss, Droit international de l’environnement, Ed. A. Pedone, Paris, 1989, p. 4.
35
Art. 1 din Legea nr. 9/1973.
CHESTIONARe
CHESTIONARUL NR. 1

1. În cele ce urmează sunt enumerate câteva activităţi desfăşurate de om. Care dintre
aceste activităţi au dus la poluarea mediului înconjurător:
a) s-au făcut despăduriri masive pentru obţinerea de masă lemnoasă;
b) s-a dezvoltat foarte mult exploatarea subsolului;
c) s-a dezvoltat intensiv industria şi în special industria chimică.
2. Revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană a afectat grav mediul înconjurător. Care din
situaţiile prezentate a afectat mediul biologic de viaţă al omului şi animalelor:
a) dorinţa oamenilor de a atinge un nivel de viaţă cât mai ridicat;
b) necesitatea creşterii producţiei agricole vegetale şi animale pentru a asigura hrana
tuturor oamenilor;
c) necesitatea creşterii producţiei de materii prime, de combustibili şi energie.
3. Conceptul de dezvoltare durabilă a fost definit ca fiind:
a) acel tip de dezvoltare economică care asigură satisfacerea necesităţilor prezentate fără
a compromite posibilităţile generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile cerinţe;
b) acel mod de desfăşurare a activităţilor umane, care să nu afecteze ecosistemul natural;
c) acea dezvoltare preconizată a fi desfăşurată de om care să nu influenţeze sub nici o
formă viaţa umană.
4. Care dintre condiţiile enumerate sunt importante pentru realizarea obiectivelor
dezvoltării durabile:
a) politicile economice
b) politica mediului înconjurător;
c) politica forţei de muncă.
5. Care sunt principiile strategiei protecţiei mediului:
a) evitarea poluării prin măsuri preventive;
b) cine “poluează plăteşte”;
c) stimularea activităţilor de redresare a mediului.
6. Care sunt criteriile de stabilire a priorităţilor privind obiectivele protecţiei mediului:
a) menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei şi a calităţii vieţii;
b) apărarea împotriva calamităţilor naturale şi accidentelor;
c) pregătirea aderării României la Uniunea Europeană.
7. Strategia protecţiei mediului se aplică şi se actualizează prin:
a) Programul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului;
b) Programul de Dezvoltare regională şi rurală;
c) Programul Naţional de combatere a corupţiei în domeniul protecţiei mediului.
8. Prima conferinţă mondială în domeniul protecţiei mediului a avut loc:
a) la Stocholm în anul 1972;
b) la Rio de Janeiro în 1992;
c) la Johanesburg în 2002.
9. Care dintre următoarele expresii înseamnă a polua:
a) a murdări;
b) a pângări;
c) a profana.
10. Prin poluant, potrivit Legii 137/95 se înţelege:
a) orice substanţă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori, care introdusă în
mediu modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi a organismelor vii;
b) orice categorie de substanţă, care permite dezvoltarea unor organisme parazite,
păduchi, viermi;
c) orice factor care aflat în mediu în cantităţi ce depăşesc limita de toleranţă a uneia sau
mai multor specii de vieţuitoare, împiedică înmulţirea sau dezvoltarea normală a acestora
printr-o acţiune toxică.
Reglementarea raporturilor om-natură de-a lungul timpului. De la dreptul naturii la
dreptul mediului

CHESTIONARUL NR. 2

1. Care dintre următorii domnitori a dat “legea braniştei”?

a) Ştefan cel Mare;
b) Ştefan Tomşa;
c) Vlad Vintilă.
2. Primul Cod silvic românesc a apărut sub denumirea de:
a) “Primele orânduieli ale pădurii”;
b) “Orânduiala de pădure”;
c) “Opreliştile de stricare a pădurii”.
3. Prima lege modernă şi complexă pentru protecţia mediului înconjurător a fost adoptată:
a) la 24.09.1894;
b) la 14.06.1894;
c) la 07.10.1893.
4. După Conferinţa Mondială asupra mediului înconjurător care a avut loc la Stocholm în
1972, a fost elaborată prima lege privind protecţia mediului înconjurător. În ce an a fost
adoptată?
a) 1973;
b) 1972;
c) 1974.
5. Care din următoarele principii stau la baza Legii 137/1995, Legea protecţiei mediului?
a) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului geografic
natural;
b) principiul “poluatorul plăteşte”;
c) principiul răspunderii pentru deciziile luate.
6. În ce an a fost înfiinţat ministerul mediului?
a) 1991;
b) 1992;
c) 1993.
7. În conformitate cu Directiva comunitară din 27.06.1967 prin mediu se înţelege:
a) totalitatea condiţiilor energetice, fizice, chimice şi biologice care înconjoară o fiinţă;
b) apa, aerul, solul şi relaţiile dintre ele, precum şi relaţiile dintre acestea şi organismele
vii;
c) totalitatea înfăptuirilor, fenomenelor şi energiilor lumeşti ce vin în contact cu o fiinţă.
8. Care dintre următoarele expresii sunt utilizate în acelaşi timp cu noţiunea de mediu
înconjurător:
a) “mediu biologic”;
b) “mediu ambiant”;
c) “mediu uman”.

9. Noţiunea de “legislaţie ecologică” este mai largă decât:

a) “legislaţia pentru ocrotirea naturii”;
b) “legislaţia pentru ocrotirea mediului înconjurător”;
c) “legislaţia pentru ocrotirea fiinţelor umane”.
10. Ocrotirea naturii ca şi protecţia mediului înconjurător, considerat în ansamblul sau,
este o condiţie?
a) indispensabilă a progresului social;
b) obligatorie în progresul social;
c) nu este obligatorie.
RĂSPUNSURI

CHESTIONAR NR. 1
1. a, b, c; 2. a, b, c; 3. a; 4. a, b, c; 5. a, b, c; 6. a, b, c; 7. a; 8. a; 9. a, b, c; 10. a.

CHESTIONAR NR. 2
1. a; 2. b; 3. a; 4. a; 5. a, b; 6. a, 7. b; 8. a, b, c; 9. a; 10. a.