Testament

(1927) de Tudor Arghezi

Modernismul este curentul literar manifestat cu predilecție în perioada interbelică, ale
cărui trăsături sunt teoretizate de Eugen lovinescu și promovate, în special, prin intermediul
cenaclului și al revistei „Sburătorul". Orientarea artistică promovează o înnoire a literaturii,
prin desprinderea de trecut și prin crearea unei modalitāți inovatoare de exprimare. În ceea ce
priveşte poezia, sunt formulate urmātoarele deziderate: crearea unui lirism subiectiv ca
expresie a profunzimilor sufleteşti și înlăturarea totală a obiectivității, ambiguitatea
limbajului, prin utilizarea, în primul rând, a metaforei, inovația formala, prin renunțarea la
prozodia traditională.
Tudor Arghezi este un poet modernist, ca și Lucian Blaga şi lon Barbu, apartinând
perioadei interbelice a literaturii. Deşi este revendicat deopotrivă de tradiționalism şi
modernism, opera sa prezentând trăsături ale ambelor curente literare, autorul se remarcă prin
capacitatea sa de a fi original, reprezentând totodată spiritul veacului prin integrarea
specificului național în formula estetică europeană și desprinzând tiparele liricii româneşti de
făgașul creat de Eminescu, la care se raportau cei mai mult dintre contemporanii săi.
Tudor Arghezi a creat un univers liric inedit, caracterizat prin diversitate tematică şi o
deosebită expresivitate artistică, căci „în cartea liricii noastre, începută de Eminescu, poetul
Cuvintelor potrivite se aşază imediat în prim rang.” (Pompiliu Constantinescu).
Într-adevăr, T. Arghezi a cântat în lirica sa gândurile, sentimentele şi aspiraţiile
omului, setea de absolut, dorinţa de libertate şi de cunoaştere, răzvrătirea şi căutările
orgolioase, lumea copilăriei şi universul micilor vieţuitoare. Toate acestea au fost
înveşmântate în inconfundabilul stil arghezian, în care noutatea expresiei a produs o
adevărată revoluţie în limbajul liricii interbelice şi mutaţii semnificative în întreaga creaţie
poetică românească.
Poetul debutează în 1927 cu volumul de versuri „Cuvinte potrivite", căruia îi urmează
o bogată activitate literară, tratând o tematică diversă: arta poetică, poezia cu deschidere
filosofică, poezia erotică, tema sociogonică, poezia socială, poezia ludică.
Poezia „Testament" deschide volumul de debut arghezian, exprimând concepția
despre lume, viață și misiunea artistică a poetului, într-o manieră care îl particularizează. Ea
este, prin urmare, o artă poetică.
Imaginarul poetic arghezian se fundamentează pe trăirile eului liric și conturează
imaginea amplă a actului creației, prezentat ca o întoarcere a sinelui către origini, în vederea
propriei definiri. Realitatea imediată este astfel transfigurată și purificată prin intermediul
artei, manifestată într-un stil specific arghezian.
Procedeele moderniste prin care se remarcă arta poetică sunt: exprimarea relației
dintre creator şi univers, ambiguitatea limbajului realizată, în primul rând, prin frecvența
metaforei, adâncirea lirismului în subiectiv, sincronizarea cu modele din literatura universală,
exploatarea esteticii moderne a urâtului, limbajul inedit obținut prin exploatarea cuvintelor
provenite din registre stilistice diferite.
Titlul este o metaforă: în sens denotativ, „testament” se referă la un act juridic
unilateral, prin care o persoană îşi exprimă dorințele ce urmează a-i fi împlinite după moarte,
mai cu seamă în legătură cu încredințarea bunurilor materiale. Conotativ însă, testamentul

1
arghezian consemnează lăsarea averii spirituale, a creației, generațiilor viitoare. Aşezarea
poeziei cu un astfel de titlu în deschiderea primului său volum pare paradoxală, întrucât
cuvântul este mai degrabă o sugestie a sfârşitului; alegerea argheziană plasează creația ca
început şi sfârşit al existenței, accentuându-i inestimabila valoare spirituală.
Din punct de vedere compozițional, poezia este structurată în cinci unități strofice
inegale, care se axează pe metafora-simbol „carte", aceasta reprezentând motivul central al
textului, recurent în diferite variante echivalente semantic. În cadrul discursului liric, pot fi
identificate patru secvențe poetice.
Lirismul subiectiv se manifestă prin formula monologului adresat, evidențiindu-se
mai multe ipostaze ale eului liric: „eu", „noi", „fiule", ,străbuni"; toate acestea converg către
ideea de sacralitate a actului artistic.
Prima secvență poetică oferă o definiție lirică a poeziei, eul orientând adresarea
directă către un fiu imaginar, denumire generică pentru cititor, căruia îi lasă drept moştenire
averea sa spirituală. Incipitul enunță o formulă specific testamentară, prin care însă se
exclude orice altă moştenire în afară de „carte", metafora-simbol, reprezentând bunul cel mai
de preț, anume creația: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte,/ Decât un nume adunat pe-
o carte.".
Aceasta cumulează experiența generațiilor anterioare, a strămoşilor cu un destin
zbuciumat, izvorât metaforic din „seara răzvrătită" și susținut artistic de enumerația „prin râpi
și gropi adânci"; umanitatea este văzută în plină ascensiune, ca o scară, ale cărei trepte sunt
urcate doar prin sacrificiu şi trudă: „suite de bătrânii mei pe brânci". Creația, parte integrantă
a vieții, este rodul imaginației unui deschizător de drumuri, a cărui evoluție este susținută de
înaintaşi şi care se dorește a fi un mentor pentru urmaşi. Ea reprezintă „o treaptă"
indispensabilă pe drumul anevoios al cunoașterii.
Cea de-a doua strofă se axează pe metafora „hrisov", un arhaism care, în sens propriu,
desemnează un act domnesc al Evului Mediu, atestând celui care îl posedă anumite drepturi
de proprietate sau titluri nobiliare. Conotativ, termenul trimite la .„creație", care se constituie
ca o carte sfântă, „de căpătâi", ca și Biblia, înglobând suferința de veacuri a înaintaşilor.
Metafora „osemintelor vărsate în mine" subliniază profunda comuniune dintre creator şi
generațiile anterioare, care grăiesc viitorului prin intermediul condeiului său artistic: „Ea e
hrisovul vostru cel dintâi,/ Al robilor cu saricile, pline/ De osemintele vărsate-n mine.".
A doua secvență poetică defineşte rolul artistului, accentuând importanța muncii sale.
Însuşi poetul recunoaşte că e singurul din neamul său ştiutor de carte, iar ipostaza sa lirică
elaborează o paralelă între munca brută a străbunilor şi truda intelectuală, ambele fiind
reprezentate obiectual: „sapa" devine „condei", iar „brazda", „călimară". La fel cum înaintașii
se apleacă asupra gliei, artistul trudeşte pentru a supune forța cuvântului, iar capodopera sa se
naşte din prelucrarea unui limbaj rudimentar, de o uimitoare sinceritate, folosit de țăranul
român surprins în cele mai obişnuite ipostaze: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am
ivit cuvinte potrivite". Sintagma ,cuvinte potrivite", care oferă de altfel şi titlul volumului de
debut, subliniază truda creatorului de a alege și a pune alături exprimări din registre stilistice
diferite, aparent imposibil de asociat. Migala de a şlefui exprimări rudimentare,
transformându-le într-un limbaj artistic definitoriu pentru poet constituie astfel esența artei
sale. Ambele tipuri de muncă asiduă sunt exprimate artistic prin sintagme bazate pe
paralelism sintactic: „Sudoarea muncii sutelor de ani", „frământate mii de săptămâni".

2
Sensurile lor converg către acelaşi scop nobil, și anume oferirea hranei spirituale a viitorului,
simbolizat prin metafora „leagăne urmaşilor stăpâni".
Arta are un rol estetic, pentru că transfigurează ceea ce este urât din realitate,
transformă „zdrențele", obiecte nefolositoare, în „muguri" şi „coroane", metafore-simbol
pentru nucleul vieții, respectiv pentru perfecțiune. Verbul ,a ivi" denotă spontaneitatea ideii
artistice inspirate de viața înaintaşilor, iar perfectul simplu „făcui" exprimă originea populară
a limbajului artistic.
Pe lângă rolul său estetic, opera literară are și un rol social. de factură tradiționalistă,
acela de a stigmatiza ceea ce este rău, prin metaforele „veninul" revoltei și „ocara",
manifestări capabile să unească oximoronic contrariile: „Veninul strâns l-am preschimbat în
miere,/ Lăsând întreagă dulcea lui putere/ Am luat ocara, şi torcând uşure/ Am pus-o când să-
mbie, când să-njure.". Metafora, care desemnează matricea spiritualități neamului, „cenuşa
morților din vatră", este transformată în obiect de cult destinat venerării unor generații supuse
suferințelor și nedreptății, reabilitate însă poetic și preschimbate în „Dumnezeu de piatră".
Cea de-a treia secvență poetică exprimă revolta unui reprezentant de seamă al
neamului său, cu care eul liric se identifică, împotriva nedreptății şi atitudinii opresive a
societății contra individului. Acesta se declară părtaş la suferința neamului său, dându-i glas
prin intermediul artei, sugerată metaforic prin „vioară": „Durerea noastră surdă şi amară/ O
grămădii pe-o singură vioară". Stăpânul-asupritor apare în postura de „țap înjunghiat", aluzie
la simbolul tragediei antice, într-o viziune grotescă, și se arată fascinat de cântec, trăind
experiența artistică în mod inconştient, nebănuind că acesta este o formă de protest chiar
împotriva lui.
Creatorul, cu iscusință, preschimbă formele de manifestare a urâtului, „bube,
mucegaiuri şi noroi", roade maligne, monstruoase, în valori estetice perene, în „frumuseți şi
prețuri noi", capabile să impresioneze chiar şi pe asupritor.
Întemeietor al esteticii urâtului în literatura română, Arghezi creează arta menită să
vindece organismul bolnav al societății bazate pe ierarhia rob-stăpân, căci durerea și revolta
au atins deja apogeul, „dând în vârf ca un ciorchin de negi".
Ultima secvență lirică alătură prezenței stăpânului alte două ipostaze ale asupririi,
„domnița" şi „domnul", care trăiesc în huzur şi sunt incapabili de a percepe suferințele
robilor, reprezentanți ai claselor sociale dezavantajate. Purtătorul de cuvânt al acestora din
urmă, creatorul, are menirea de a lumina spiritele printr-o carte a revoltei împotriva
nedreptății de orice fel.
Finalul poeziei exprimă o manieră de a crea specific argheziană, care cunoaşte două
coordonate, exprimate metaforic. „Slova de foc", inspirația spontană de factură divină, și
„slova făurită", cuvintele meşteşugite cu „precizie farmaceutică", se unesc în mod
indestructibil, „ca fierul cald îmbrățişat în cleşte", revelând un univers artistic unitar şi aparte.
La nivelul limbajului, poezia îşi evidențiază caracterul modernist, în special prin
utilizarea cuvintelor considerate nepoetice, cum ar fi „bube", „mucegaiuri", „noroi", „negi",
cu valoare estetică, inaugurând, în literatura română, „estetica urâtului". De fapt, însuşi
autorul afirmă, după apariția volumului său de debut, prefigurând noutatea totală a
următorului: „Am ales cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie, cuvinte care
asaltează ca viespile sau te liniştesc ca răcoarea, cuvinte fulgi, cuvinte cer, cuvinte metal". Se
remarcă, de asemenea, îmbinarea dintre arhaisme şi neologisme (.„hrisov", „saricile",

3
„odrasla", „obscură"), utilizarea cuvintelor de factură populară („brânci", „râpi", „plăvani"),
expresivitatea, obținută prin recurența metaforei, adusă frecvent la rang de simbol, îmbinată
cu epitet, comparație şi oximoron.
Prozodia poate fi plasată între tradiție şi modernitate. Poezia este alcătuită din strofe
inegale, care se remarcă printr-o tonalitate inedită, conferită de variațiile ritmului; versurile
sunt lungi, de 9-11 silabe, iar rima este împerecheată.
„Testament„ este o poezie modernistă pentru că este prezentă acea alternanţă
permanentă între două atitudini contrare, atât la nivel ideatic, cât şi la nivelul expresiv.
Arghezi este , prin urmare, o conștiință lirică individuală care susţine cauza unei
colectivităţi pe baza poeziei definite nu numai ca „joc sau potrivire de cuvinte” , ci „încercare
de înțelegere prin cuvânt.” (M. Papahagi)