Traducere din limba engleză de

Iordana Ferenț și Ștefan Ferenț

C ândva aveam o mamă.
Ea m‑a învățat să depăn cele mai fine fire făcute
de viermii de mătase crescuți în curtea noastră cu duzi.
Cu răbdare, înmuia mii de gogoși și, împreună, înfășuram
fire diafane pe mosoare de lemn. Când a văzut cu câtă
agilitate îmi zburdau degețelele pe roată, depănând mă-
tasea ca pe niște șuvițe din lumina lunii, l‑a implorat pe
tata să mă învețe croitorie.
— Cască ochii bine la Baba! mi‑a spus când el a fost
de acord. E cel mai bun croitor din Gangsun și, dacă vei
învăța temeinic, într‑o zi vei fi și tu la fel.
— Da, mamă! am spus eu ascultătoare.
Poate că, dacă mi‑ar fi spus atunci că fetele nu aveau
cum să ajungă croitori, povestea mea s‑ar fi depănat cu
totul altfel. Dar, vai!
În timp ce mama se ocupa de frații mei – curajosul
Finley, gânditorul Sendo și nebunaticul Keton –, Baba
m‑a învățat să tai, să cos și să brodez. Mi‑a antrenat
10 Elizabeth Lim

ochii să vadă dincolo de formele și liniile simple, să se

folosească de umbre și să găsească un echilibru între
frumusețe și textură. M‑a învățat să simt orice fel de ma-
terial, de la bumbacurile aspre până la mătăsurile fine, să
stăpânesc perfect țesăturile și să‑mi dau seama cum îm-
bracă pielea. M‑a silit să refac toate cusăturile în cazul în
care ratam una, iar din greșeli am învățat cum un singur
tiv poate face deosebirea dintre o haină ce se potrivește
ca mărime și una care nu, sau cum poate fi reparată o
ruptură săvârșită din neatenție, fără a lua tot lucrul de
la capăt.
Fără pildele lui Baba, nu aș fi devenit niciodată croito-
rul împăratului. Însă încrederea mamei în mine a fost cea
care mi‑a dat curajul să și încerc.
În fiecare seară, după închiderea prăvăliei, mama îmi
ungea degetele iritate cu balsam.
— Te cam obosește Baba, îmi spunea adesea.
— Nu mă deranjează, mamă! Îmi place să cos.
Ea îmi ridica bărbia până la nivelul ochilor ei și, indi-
ferent ce vedea acolo, o făcea să suspine.
—  Chiar că ești fata tatii. Foarte bine, dar ține minte:
croitoria e meșteșug, dar e și artă! Stai la geam, simte
lumina și privește norii și păsările! spunea ea, apoi făcea
o pauză, privind peste umărul meu la modelele pe care le
croisem toată ziua. Și nu uita să te distrezi, Maia! Tre-
buie să te gândești și la tine!
— Dar eu nu‑mi doresc nimic.
Mama își înclina capul spre mine gânditoare. Într‑o
zi, pe când schimba bețișoarele chinezești arse la altarul
 Destrămarea întunericului 11

familiei, a ridicat una dintre cele trei statui ale Amanei

care împodobeau altarul. Acestea erau sculptate simplu,
cu fețele și veșmintele decolorate de razele soarelui.
— De ce nu faci trei rochii pentru Zeița Mamă?
Am făcut ochii mari.
— Mamă, n‑aș putea. Ele ar trebui să fie…
— … cele mai frumoase rochii din lume, a terminat
ea pentru mine în timp ce îmi ciufulea părul și mă săruta
pe frunte. Am să te ajut! Ni le vom imagina împreună.
Am îmbrățișat‑o, îngropându‑mi fața la pieptul ei și
strângând‑o atât de tare, că i‑a scăpat un râs ce a sunat ca
atingerea unui dulcimer1.
Ce n‑aș da să mai aud râsul acela, să o mai văd o dată
pe mama, să‑i ating fața și să‑mi petrec degetele prin
părul ei negru, strâns în coadă, când se desfăcea în valuri
unduind pe spate! Îmi amintesc că, indiferent cât aș fi
încercat, nu puteam țese mătasea la fel de fină cum îi
era părul. Și îmi mai amintesc cum credeam că pistruii
de pe obrajii și brațele ei erau stele. Keton și cu mine îi
stăteam în poală, eu încercând să‑i număr, Keton încer-
când să‑i șteargă.
Și ce povești ne mai spunea! Mama era cea care visa
să părăsească Gangsun și să locuiască pe malul oceanului.
Ne tot repeta poveștile cu care crescuse –  despre mari-
nari neînfricați, dragoni de apă și peștișori de aur care îți
îndeplineau dorințele –, povești la care Sendo era numai
ochi și urechi.
1
Instrument muzical medieval cu coarde ciupite sau lovite,
strămoșul țambalului (n. tr.).
12 Elizabeth Lim

Mama credea în zâne și fantome, în demoni și zei. Ea

m‑a învățat să cos amulete pentru călătorii în trecere, să
croiesc haine din hârtie pe care să le ard pentru strămoșii
noștri și să scriu descântece ca să alung spiritele rele. Dar,
mai presus de orice, mama credea în soartă.
— Keton spune că soarta mea nu este să ajung
maestru croitor precum Baba, m‑am smiorcăit într‑o
după‑amiază, suspinând de mama focului din cauza du-
rerii provocate de cuvintele fratelui meu. El zice că fetele
pot ajunge doar croitorese de duzină și că, dacă muncesc
prea mult, nu o să am prieteni și niciun băiat nu o să mă
vrea vreodată…
—  Nu‑l asculta pe fratele tău! mi‑a spus mama. El nu
înțelege ce dar ai tu, Maia. Încă nu, a mai zis ea în timp
ce îmi ștergea lacrimile cu mâneca. Însă cel mai impor-
tant este dacă și tu vrei să ajungi maestru croitor?
— Da! am îngăimat. Mai mult decât orice. Dar nu
vreau să fiu singură.
— Nu ai să fii, mi‑a promis ea. Nu e soarta ta! Cro-
itorii sunt mai apropiați de soartă decât majoritatea
oamenilor. Știi de ce?
— Baba spune că firele cu care coase în munca lui
însuflețesc soarta, am spus după o lungă pauză de gândire.
— Mai mult decât atât, a replicat mama. Croitoria
e o artă pe care până și zeii o respectă. Are ceva magic.
Chiar și cel mai simplu fir are o mare putere.
— Putere?
— Nu ți‑am povestit despre firul sorții?
Am clătinat din cap.
 Destrămarea întunericului 13

—  Fiecare are un fir care îl leagă de altcineva – o per-

soană sortită să‑ți fie alături și să te facă fericită. Firul
meu este legat de cel al lui Baba.
— Nu văd nimic, am spus, privindu‑mi încheieturile
mâinilor și gleznele.
— Nu îl poți vedea, a spus mama, chicotind blând.
Doar zeii pot. Firul poate fi lung, întinzându‑se peste
munți și râuri, și pot trece ani până să îi dai de capăt. Dar
vei ști când vei întâlni persoana potrivită.
— Și dacă cineva îl taie? am întrebat îngrijorată.
— Nimic nu îl poate rupe, pentru că destinul e cea
mai puternică promisiune. O să fiți legați unul de celă-
lalt, indiferent ce se întâmplă.
— Așa cum sunt eu legată de tine și de Baba sau de
Finley? Ori de Sendo? am întrebat, fără să‑l pomenesc pe
Keton, pentru că eram furioasă pe el și, în clipa aceea, nu
mă interesa dacă eu și fratele meu cel mai mic mai eram
uniți cumva.
— Este la fel și totuși diferit, a spus mama în timp
ce mi‑a atins nasul, frecându‑l drăgăstos. Într‑o zi ai să
înțelegi.
În noaptea aceea, am luat o bobină de ață roșie și
am tăiat un fir ca să mi‑l leg de gleznă. Nu am vrut să
vadă frații mei și să râdă de mine, așa că am îngrămădit
capătul liber în manșeta pantalonului. Dar, pe când mer-
geam așa, cu secretul ce îmi gâdila glezna, m‑am întrebat
dacă aș simți ceva când aș întâlni persoana hărăzită. Oare
mi‑ar da de știre firul cu o mișcare bruscă, dar delicată?
S‑ar întinde și s‑ar lega de cealaltă jumătate?
14 Elizabeth Lim

Am purtat firul legat la gleznă luni în șir. Încetul cu

încetul, ața s‑a ros, dar nu și încrederea mea în soartă.
Până când soarta a luat‑o pe mama de lângă mine.
A venit după ea încet, de‑a lungul mai multor luni,
precum s‑a întâmplat cu chiparosul din fața prăvăliei
noastre. În fiecare zi, frunzele părăseau încet ramurile
lungi și subțiri, doar câteva la început, apoi din ce în ce
mai multe pe măsură ce toamna își făcea loc. Pe urmă,
într‑o bună zi, m‑am trezit și am descoperit că toate ra-
murile erau goale. Iar chiparosul nostru nu mai era, cel
puțin până la primăvară.
Mama nu a mai apucat primăvara.
Toamna ei a început cu o tuse răzleață, când și când,
mereu acoperită de un zâmbet. Apoi, a uitat să pună varză
în colțunașii cu carne de porc pe care Finlei îi adora și, pe
urmă, a uitat și numele eroilor din povestirile pe care ni
le spunea, mie și lui Sendo, înainte să mergem la culcare.
Ba chiar l‑a lăsat pe Keton să o bată la jocul de cărți și
i‑a dat prea mulți bani de cheltuială pentru treburile lui
de la piață.
Nu mi‑am prea bătut capul cu scăpările astea. Mama
ne‑ar fi spus dacă nu s‑ar fi simțit bine.
Mai târziu, într‑o dimineață de iarnă, tocmai când
terminasem de împodobit statuile Amanei cu cele trei
rochii – a soarelui, a lunii și a stelelor –, mama a leșinat
în bucătărie.
Am zgâlțâit‑o. Eram mică încă, și până și capul ei era
greu pentru mine să‑l ridic și să‑l așez în poală.
— Baba! am strigat. Baba! Mama nu se mai trezește!
 Destrămarea întunericului 15

În dimineața aceea, totul s‑a schimbat. În loc să mă

rog la străbunii noștri și să le urez de bine în viața de
apoi, m‑am rugat să se îndure de mama. M‑am rugat
Amanei, celor trei statui pe care le pictasem și le îmbră­
casem, să o lase să trăiască. Să îi îngăduie să ne vadă cum
creștem pe frații mei și pe mine, și să nu‑l lase singur pe
Baba, care o iubea atât de mult.
De fiecare dată când închideam ochii și‑mi imagi-
nam viitorul, îmi vedeam familia întreagă. O vedeam
pe mama lângă Baba, râzând și chinuindu‑ne cu mires-
mele ce răzbăteau din bucătărie. Îmi vedeam frații în-
conjurându‑mă – Finlei, reamintindu‑mi să stau drept,
Sendo, strecurându-mi o mandarină în plus, și Keton,
trăgându‑mă de cozi.
Cât de tare m‑am înșelat!
Mama a murit cu o săptămână înainte de a opta
mea aniversare. Mi‑am petrecut ziua de naștere cosând
veșminte albe de înmormântare pentru tatăl și frații mei,
haine pe care urma să le purtăm în cele o sută de zile ce
aveau să urmeze. În anul acela, iarna a fost deosebit de
rece.
Mi‑am tăiat firul roșu de la gleznă. Văzând cât de
distrus era Baba fără mama, nu am vrut să fiu legată de
cineva și să sufăr la fel.
Anii au trecut, credința mea în zei a pălit și am încetat
să mă mai gândesc la magie. Am tras obloanele peste
visurile mele și am făcut tot ce mi‑a stat în puteri să‑mi
păstrez familia laolaltă, să fiu puternică pentru Baba, pen-
tru frații mei și pentru mine însămi.
16 Elizabeth Lim

De fiecare dată când fericirea se strecura printre cio-

burile inimii mele și îndrăznea să o facă întreagă din nou,
soarta intervenea și‑mi reamintea că nu aveam cum să
scap. Soarta mi‑a luat inima și mi‑a distrus‑o încetul cu
încetul: atunci când a murit Finlei, când același drum l‑a
urmat și Sendo și când Keton s‑a întors cu picioarele
rupte și năluciri în priviri.
Maia cea de ieri a cules toate acele frânturi și le‑a
cusut cu meticulozitate la loc. Doar că nu mai eram Maia
de altădată.
Începând din ziua aceea, lucrurile aveau să fie altfel.
Începând din ziua aceea, când soarta avea să mi se îm-
potrivească, aveam să o înfrunt curajos și să o întorc în
favoarea mea.
Începând din ziua aceea, urma să nu mai am inimă.
 PA R T E A Î N TÂ I

ZÂMBETUL
SOARELUI
 CAPITOLUL UNU

Miisuspendate
de lampioane roșii luminau Palatul de Toamnă,
pe sfori atât de fine, că luminițele lor
păreau să fie zmeie ce pluteau de la un acoperiș la celă-
lalt. Aș fi fost în stare să le urmăresc toată noaptea cum
dansau în vânt și pictau apusul cu o strălucire cuminte,
dar mintea mea era în altă parte. Pentru că dedesubtul
mării de lumini plutitoare, în Piața Armoniei Splendide,
se punea la cale o nuntă imperială.
Vederea acelei bogății de roșu, pregătite pentru ofi-
cierea căsătoriei împăratului Khanujin cu lady Sarnai, ar
fi trebuit să mă bucure. Muncisem enorm și sacrifica-
sem foarte mult pentru pacea pe care nunta lor avea să o
aducă în A’landi în cele de urmă.
Dar nu mai eram aceeași Maia.
Porțile roșu‑aprins ale Palatului de Toamnă s‑au
mișcat huruind, iar eu mi‑am făcut loc prin mulțimea de
servitori, căutând să zăresc procesiunea nupțială. Condu-
cătorul alaiului avea să fie tatăl lui lady Sarnai, shansen‑ul.
20 Elizabeth Lim

Doream să‑l văd pe bărbatul care îmi însângerase țara

din interior, bărbatul al cărui război îmi răpise doi dintre
frați și al cărui nume îi făcea pe bărbați în toată firea să
tresară.
Shansen‑ul, în armura sa placată cu aur care strălucea
precum solzii de dragon de dedesubtul veșmintelor de
un verde intens, călărea pe un armăsar alb, maiestuos. O
nuanță de cenușiu îi colora vârfurile bărbii și ale sprân-
cenelor. Nu mi s‑a părut la fel de înfricoșător pe cât mi‑l
imaginasem, până când i‑am văzut ochii ce străluceau
asemenea unor perle negre, aprigi ca ai fiicei sale, dar
încă și mai cruzi.
După el, și tot călare, venea războinicul său preferat,
lordul Xina, urmat de cei trei fii ai shansen‑ului, toți cu
ochii neliniștitori și negri ai tatălui, și o legiune de soldați
care purtau pe mâneci blazonul shansen‑ului – un tigru.
— Shansen‑ul va urca treptele spre Sala Armoniei, a
anunțat prim‑ministrul Yun cu voce tare, acolo unde
fiica sa, Sarnai Opai’a Makang, va fi prezentată drept
mireasa împăratului nostru. Mâine, a continuat Yun,
Procesiunea Darurilor va fi prezentată curții împăratu-
lui, iar, în a treia zi, lady Sarnai își va ocupa oficial locul
ca împărăteasă lângă împăratul Khanujin, Fiul Paradisu-
lui. Un banchet va avea loc pentru a sărbători căsătoria
lor în fața zeilor.
Muzica de nuntă se auzea mai tare și se contopea cu
tropotul copitelor cailor shansen‑ului și ai oamenilor săi,
care mărșăluiau în sus, pe scări. Pocnitori răsunau de pre-
tutindeni, făcând un zgomot la fel de puternic precum
 Destrămarea întunericului 21

al tunetului, iar fiecare bătaie a tobelor de nuntă bubuia

atât de pătrunzător, încât pământul îmi trepida sub tălpi.
Opt bărbați au traversat cu pași mari sala, ducând o lec-
tică aurită, căptușită cu mătase brodată și decorată la ex-
terior cu plăci de ceramică smălțuite, pictate cu dragoni
în nuanțe de turcoaz și auriu.
Când shansen‑ul și‑a ocupat locul în fața tuturor, îm-
păratul Khanujin a ieșit din lectică. Muzica s‑a oprit, iar
noi toți ne‑am înclinat până la pământ.
— Conducător al Celor o Mie de Pământuri, am
rostit noi. Conducător Suprem al Regilor, Fiu al Pa-
radisului, Preaales al Zeiței Amana, Suveran Glorios al
ținutului A’landi, să trăiești zece mii de ani!
— Bine ai venit, lord Makangis! l‑a întâmpinat îm-
păratul Khanujin. Este o onoare să te primesc la Palatul
de Toamnă.
Din spatele palatului, au explodat artificii trase la
mare înălțime, dincolo de stele.
— Ah! au exclamat toți cu respirația tăiată, minu-
nându‑se de priveliște.
M‑am minunat și eu. Nu mai văzusem niciodată arti-
ficii. Sendo încercase să mi le descrie cândva, deși nici el
nu le văzuse niciodată.
„Seamănă cu lotușii ce înfloresc pe cer, născuți din
foc și lumină”, spusese el.
„Cum de ajung atât de sus?”
„Sunt trase de cineva”, răspunsese și ridicase din umeri
atunci când eu mă încruntasem, privindu‑l sceptică. „Nu
22 Elizabeth Lim

te strâmba la mine, Maia! Nu știu chiar totul. Poate că

este magie.”
„Așa spui mereu despre tot ce nu știi să explici.”
„Și ce e rău în asta?”
„Eu nu cred în magie”, îi răspunsesem, râzând.
Dar, în clipa când artificiile au explodat pe cer,
amestecuri senzaționale de galben și roșu în contrast cu
noaptea întunecată, am știut că magia însemna cu totul
altceva. Magie era sângele de stele care cădea din cer sau
cântecul foarfecii mele fermecate, nerăbdătoare să facă o
minune din ață și speranță. Nicidecum acel praf colorat
aruncat spre cer.
În timp ce lumea din jurul meu aclama, alți opt
bărbați tineri au purtat o altă lectică aurită către împărat.
De fiecare parte a acesteia atârnau lampioane ce luminau
o pasăre phoenix pictată cu mare artă.
O pasăre phoenix care să se potrivească cu dragonul
împăratului, să insufle un elan nou în țară și să o ajute să
renască din cenușa războiului.
Însoțitorii au lăsat jos lectica, dar lady Sarnay nu
a ieșit. Hohotea atât de tare, că am auzit‑o chiar din
spatele pieței. În unele sate, era o tradiție ca mireasa să
plângă înainte de nuntă ca un semn de respect față de
părinți, pentru a arăta cât de mâhnită era să‑i părăsească.
Dar cu totul altfel decât fiica shansen‑ului.
Un soldat a dat la o parte perdelele lecticii, iar lady
Sarnai a înaintat șovăitor, alăturându‑se împăratului și
tatălui ei. Un văl brodat din mătase rubinie îi acoperea
fața în timp ce trena rochiei, de un roșu‑aprins în lumina
 Destrămarea întunericului 23

gingașă a lunii, mătura pământul în urma ei. Nici măcar

nu strălucea, așa cum ar fi strălucit oricare dintre rochi-
ile pe care le făcusem pentru ea: cea țesută cu zâmbetul
soarelui, cea brodată cu lacrimile lunii sau cea pictată
cu sângele stelelor. Era ciudat că împăratul Khanujin nu
insistase ca mireasa să poarte una dintre rochiile Amanei
pentru a se făli în fața shansen‑ului.
Am privit încruntându‑mă, pe când lady Sarnai a con-
tinuat să se lamenteze, un sunet strident care răzbătea
prin tăcerea încordată.
A făcut o plecăciune în fața tatălui și apoi în fața îm-
păratului, căzând în genunchi.
Încet și ceremonios, împăratul Khanujin a început să‑i
ridice vălul. Bătăile tobelor s‑au dezlănțuit din nou, din
ce în ce mai zgomotoase și mai rapide, până când totul
a devenit atât de asurzitor, că urechile mele au pornit
să‑mi vâjâie și lumea să se învârtă.
Pe urmă, pe când tobele au atins punctul culminant,
cineva a scos un țipăt.
Am deschis ochii repede. Shansen‑ul îl dăduse pe îm-
păratul Khanujin la o parte și își apucase fiica de gât. În
clipa aceea, în timp ce o ținea, iar ea țipa și dădea din
picioare în capătul celor optzeci și opt de trepte ale Sălii
Armoniei, el i‑a smuls vălul.
Mireasa nu era lady Sarnai.