Seria Temeraire

Dragonul majestății sale

Tronul de jad
Războiul pulberii negre
Imperiul de fildeș (în curând)

N N s-a născut în 1973, la New York, într-o familie de

imigranți polonezi. A studiat literatura engleză la Universitatea
Brown, pe care a absolvit-o în 1995. A urmat un masterat în
informatică la Universitatea Columbia și a lucrat o vreme ca
programator.

Scris în doar două luni, la începutul anului 2004, primul ei roman,

His Majesty’s Dragon (Dragonul Maiestății Sale – Nemira, 2010), care
deschide seria Temeraire, a fost publicat în martie 2006. A fost urmat
de Throne of Jade (Tronul de jad – Nemira, 2011), Black Powder War
(Războiul pulberii negre – Nemira, 2013), Empire of Ivory (2007), Victory
of Eagles (2008), Tongues of Serpents (2010), Crucible of Gold (2012) și
Blood of Tyrants (2013).

În anul 2007, Naomi Novik a obținut Premiul John W. Campbell

pentru cel mai bun tânăr autor, precum și premiile Compton Crook
și Locus, pentru cel mai bun roman de debut. În același an, a fost
nominalizată și pentru Premiul Hugo. Încă din anul 2006, Peter
Jackson, cunoscutul regizor al trilogiei Stăpânul inelelor, a achiziționat
drepturile de adaptare cinematografică pentru seria Temeraire. Naomi
Novik locuiește în Manhattan, împreună cu soțul ei, scriitorul și
editorul Charles Ardai, cu care deține un număr impresionant de
computere – opt până în prezent.
 Ediția a II-a

Traducere din limba engleză

L B
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
NOVIK, NAOMI
Tronul de jad / Naomi Novik ; trad.: Laura Bocancios. - Ed. a 2-a - București:
Nemira Publishing House, 2014
ISBN print: 978-606-579-722-2
ISBN epub: 978-606-758-435-6
ISBN mobi: 978-606-758-436-3

I. Bocancios, Laura (trad.)

821.111(73)-31=135.1

Naomi Novik
THRONE OF JADE
© 2006 by Naomi Novik
This translation published by arrangement with Balantine Books, an imprint of
Random House Publishing Group, a division of Random House, Inc.
All rights reserved.

© Nemira, 2011, 2014

Coperta colecției: Dana MOROIU, Corneliu ALEXANDRESCU
Ilustrația copertei: © HARMAN, DOMINIC via Agentur Schlück GmbH.
Lector: Iuliana ANGHEL
Tehnoredactor: Stelian BIGAN
Tehnoredactor ebooks: Mihai Eftimescu

Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări, fără acordul scris al
editorului, este strict interzisă și se pedepsește conform Legii dreptului de autor.
 CUPRINS

Despre autor
I
1
2
3
4
5
II
6
7
8
9
10
III
11
12
13
14
15
16
17
Mulțumiri
Note
În amintirea lui Chawa Nowik,
cu speranța că, într-o bună zi,
voi fi pregătită să-i scriu cartea.
I
 1

Era o zi neobișnuit de caldă pentru noiembrie, dar, printr-un gest de

deferență prost gândită față de misiunea diplomatică chineză, focul
în sala de consiliu a Amiralității fusese înălțat peste măsură, iar
Laurence stătea chiar în fața lui. Se îmbrăcase cu deosebită grijă, în
cea mai bună uniformă a lui și, pe tot parcursul nesfârșitei și
insuportabilei întrevederi, postavul tunicii sale verzi și groase
devenise din ce în ce mai îmbibat de sudoare.

Deasupra ușii, în spatele Lordului Barham, ornicul oficial, cu busola

sa, arăta direcția vântului deasupra Canalului: astăzi era nord –
nord-est, favorabilă Franței. Foarte probabil, chiar în momentul acela,
câteva corăbii ale Flotei Canalului acostau să arunce o privire înspre
pozițiile portuare ale lui Napoleon. Stând drept, Laurence fixa cu
privirea discul mare de metal, încercând să-și abată atenția cu
asemenea speculații: nu era convins că putea înfrunta privirea rece,
neprietenoasă ațintită asupra lui.
Barham tăcu și tuși din nou în pumn. Expresiile elaborate pe care le
pregătise nu se potriveau nicicum în gura lui de marinar și, la
sfârșitul fiecărei fraze citite stângaci, poticnit, se oprea și arunca o
privire înspre chinez, cu o agitație nervoasă care aducea a servilism.
Nu era o reprezentație prea lăudabilă, dar în condiții obișnuite
Laurence ar fi simțit o oarecare compasiune față de situația lui
Barham. Se așteptaseră la un mesaj oficial, într-o formă sau alta,
poate chiar la un sol, dar nimeni nu-și imaginase că Împăratul Chinei
își va trimite propriul frate până la capătul lumii.

Cu un singur cuvânt, prințul Yongxing putea să ducă cele două

națiuni în război și, în plus, era ceva implicit înfiorător în prezența
lui, în tăcerea impenetrabilă cu care întâmpina fiecare afirmație a lui
Barham, în splendoarea copleșitoare a veșmintelor sale de un galben-
închis, acoperite de broderii cu dragoni, în bătăile tacticoase și
neobosite ale unghiilor sale lungi, incrustate cu diamante, pe brațul
scaunului. Nici măcar nu privea spre Barham: doar se uita țintă la
Laurence, direct peste masă, ursuz și cu buzele strânse.

Suita lui era atât de numeroasă, încât umplea sala de consiliu până la
refuz, o duzină de străjeri, toți nădușiți și năuciți în armurile lor
vătuite și tot pe-atâția servitori, majoritatea fără nicio treabă, doar
însoțitori, de-un fel sau altul, toți înșirați de-a lungul peretelui din
fund și încercând să miște aerul cu evantaie largi. Un singur om,
evident tălmăcitorul, stătea lângă prinț, murmurând când Yongxing
ridica o mână, în general după una dintre frazele mai încâlcite ale lui
Barham.

Alți doi trimiși oficiali stăteau de-o parte și de alta a lui Yongxing.
Aceștia îi fuseseră prezentați lui Laurence doar în treacăt și niciunul
nu scosese o vorbă, deși cel mai tânăr dintre ei, Sun Kai, privise
impasibil toate formalitățile și urmărise vorbele tălmăcitorului cu
tăcută atenție. Cel mai în vârstă, un om voinic, pântecos, cu un
barbișon sur, fusese treptat copleșit de căldură: își vârâse bărbia în
piept, cu gura pe jumătate deschisă, căutând după aer și mâna abia îi
mișca evantaiul înspre față. Erau amândoi înveșmântați la fel de
sofisticat ca prințul însuși, în mătase bleumarin, și împreună formau
o fațadă impunătoare: cu siguranță, o asemenea delegație nu mai
fusese văzută niciodată în Occident.

Un diplomat mult mai puțin experimentat decât Barham ar fi putut

fi scuzat dacă ceda unui oarecare servilism, însă Laurence nu era
într-o dispoziție iertătoare; cu toate acestea, era parcă mai furios pe
sine că sperase la ceva mai bun. Venise așteptându-se să-și pledeze
cazul și, în adâncul inimii, chiar își imaginase în taină o iertare. În
schimb, fusese mustrat în termeni pe care el s-ar fi sfiit să-i folosească
și la adresa unui simplu locotenent și totul în fața unui prinț străin și
a suitei sale, adunați, ca un tribunal, să-i afle fărădelegile. Totuși,
rămase tăcut atâta cât putu rezista, dar izbucni când, în cele din
urmă, Barham ajunse să spună, cu un aer de mare condescendență:

– Firește, căpitane, ne gândim că vei fi distribuit unui alt pui, după

aceea.

Lui Laurence i se umpluse paharul:

– Nu, domnule, îl întrerupse el. Îmi pare foarte rău, dar nu: n-am s-o
fac. Cât despre un alt post, trebuie să-l refuz politicos.

Stând lângă Barham, Amiralul Powdys al Forțelor Aeriene rămăsese

tăcut pe tot parcursul întâlnirii. Acum doar scutură din cap, fără să
pară câtuși de puțin surprins și își împreună mâinile deasupra
pântecelui bombat. Barham îi aruncă lui Laurence o privire furioasă
și spuse:

– Poate că nu m-am exprimat eu limpede, căpitane: aceasta nu este o

rugăminte. Ți-ai primit ordinele, le vei executa.

– Prefer să fiu spânzurat, spuse Laurence hotărât, fără să-i mai pese

că vorbea în asemenea termeni cu Întâiul Lord al Amiralității:
însemna moartea carierei sale, dacă rămânea ofițer de marină, și nu-i
putea aduce nimic bun nici ca aviator. Însă dacă aveau de gând să-l
trimită pe Temeraire înapoi în China, cariera lui ca aviator lua sfârșit:
n-ar accepta niciodată în post pe un alt dragon. Niciunul nu s-ar
compara cu Temeraire în mintea lui Laurence și nu avea de gând să
pună un pui în postura de a fi pe locul doi, când existau oameni în
Aviație care așteptau deznădăjduiți la rând să se ivească o șansă.

Yongxing nu spuse nimic, însă buzele i se strânseră. Însoțitorii lui se

foiră și șușotiră pe limba lor. Laurence nu credea că doar își
imaginează nota de dispreț din tonul lor, îndreptată mai puțin către
el decât spre Barham. Iar Întâiul Lord îi împărtășea, pesemne,
această impresie, pentru că fața îi devenise pătată și încordată de
efortul de a-și păstra aparența de calm.

– Pentru Dumnezeu, Laurence! Dacă-ți imaginezi că poți să stai aici,

în mijlocul Londrei și să te răzvrătești, află că te înșeli. Uiți, probabil,
că prima ta datorie este față de țară și față de rege, nu față de acest
dragon al tău.

– Nu, domnule, spuse Laurence, dumneavoastră sunteți cel care uită.

Datoria m-a îndemnat să-l pun pe Temeraire în ham, sacrificându-mi
cariera navală, fără să știu pe atunci că aparținea unei rase atât de
excepționale cum este Celestul. Și tot din datorie l-am însoțit într-o
instrucție dificilă și într-o misiune grea și primejdioasă. L-am dus în
luptă și i-am cerut să-și riște viața și fericirea. Nu voi răsplăti o
asemenea loialitate cu minciuni și înșelătorie.

– Gata cu gălăgia, spuse Barham. S-ar putea crede că ți se cere să

renunți la întâiul tău născut. Îmi pare rău dacă ți-ai făcut din el un
animal de companie de care nu te poți despărți…

– Temeraire nu e nici animalul meu de companie, nici proprietatea

mea, domnule, izbucni Laurence. A slujit Anglia și regele întocmai
ca mine sau ca dumneavoastră, iar acum, fiindcă nu vrea să se
întoarcă în China, stați aici și-mi cereți să-l mint. Nu-mi pot imagina
ce pretenții de onoare aș mai putea avea dacă aș fi de acord cu asta,
adăugă el, incapabil să se stăpânească. Mă și mir că mi-ați făcut o
asemenea propunere. Mă mir nespus de mult.

– O, la naiba cu sentimentele tale, Laurence, zise Barham pierzându-

și ultima spoială de formalitate. Fusese ofițer pe mare ani în șir,
înainte să intre în Guvern și era și acum foarte puțin politician când
își pierdea cumpătul. E un dragon chinez. E logic să-i placă mai mult
în China. În orice caz, le aparține lor și cu asta, basta. Numele de
tâlhar e foarte neplăcut, iar Guvernul Maiestății Sale n-are de gând
să și-l atragă.

– Cred că știu cum trebuie să interpretez asta. Dacă n-ar fi fost deja
aproape copt de căldură, Laurence ar fi roșit. Și resping categoric
acuzația, domnule. Acești domni nu neagă că ar fi dăruit Franței oul,
dar noi l-am capturat de pe o navă de război franceză. După cum știți
foarte bine, curtea Amiralității a declarat corabia și oul trofee
capturate legal. După nicio logică posibilă, Temeraire nu le aparține
lor. Dacă îi neliniștea atât de mult să lase un Celest din mână, n-ar fi
trebuit să-l înstrăineze cât timp era încă în ou.
Yongxing fornăi, întrerupându-le duelul verbal.

– Asta este corect, spuse el. Engleza lui avea un accent pronunțat,
rostită oficial și rar, însă cadențele măsurate nu făceau decât să-i
accentueze efectul vorbelor. A fost de la bun început o nebunie să
lași cel de-al doilea ou al lui Lang Tien Qian să traverseze oceanul.
Lucrul ăsta nu poate fi contrazis.

Asta îi reduse pe amândoi la tăcere și, preț de o clipă, nimeni nu

vorbi, în afară de tălmăcitorul care reproducea, cu glas scăzut,
cuvintele lui Yongxing pentru ceilalți chinezi. Pe neașteptate, Sun Kai
spuse în limba lor ceva care îl făcu pe Yongxing să se întoarcă,
privindu-l cu asprime. Sun Kai își ținu capul plecat, plin de respect și
nu ridică privirea, dar era primul semn pe care-l văzuse Laurence al
posibilității ca delegația lor să nu fie de acord în toate privințele. Însă
Yongxing aruncă un răspuns, pe un ton care nu lăsa loc de alte
comentarii, iar Sun Kai nu îndrăzni să-i întoarcă vorba. Satisfăcut că-
și potolise subalternul, Yongxing se întoarse din nou înspre ei și
adăugă:

– Cu toate acestea, indiferent de ghinionul care l-a adus în mâinile

voastre, Lung Tien Xiang era destinat Împăratului Francez, nu să fie
făcut animal de povară pentru un soldat de rând.

Laurence se îmbățoșă când se auzi numit soldat de rând și, pentru

prima oară, îndrăzni să se uite direct la prinț, înfruntând acea privire
rece, disprețuitoare cu una la fel de neînduplecată.

– Suntem în război cu Franța, domnule. Dacă alegeți să vă aliați cu

dușmanii noștri și le trimiteți sprijin material, n-aveți de ce să vă
plângeți când noi îl capturăm în luptă dreaptă.
– Aiureli, interveni Barham, sonor și pe neașteptate. China nu e
nicidecum aliata Franței, nicidecum. Cu siguranță, noi nu privim
China ca pe un aliat al Franței. Nu ești aici să vorbești în numele
Maiestății Sale Imperiale, Laurence. Controlează-te, adăugă el, cu
glasul gâtuit de furie.

Dar Yongxing nu se lăsă întrerupt.

– Iar acum faceți din piraterie arma voastră de apărare? făcu el

disprețuitor. Nu ne preocupă obiceiurile popoarelor barbare. Cum se
învoiesc negustorii și hoții să se jefuiască unul pe altul nu e treaba
Tronului Celest, în afară de cazul când aceștia hotărăsc să-l insulte pe
Împărat, așa cum ați făcut voi.

– Nu, Alteță, nici pomeneală, în niciun caz, se repezi Barham,

aruncându-i în același timp lui Laurence o privire otrăvită.
Maiestatea Sa și Guvernul nu au decât cea mai profundă afecțiune
față de împărat. Nu i-ar aduce niciodată în mod voit vreo insultă, vă
asigur. Dacă am fi avut cunoștință despre natura extraordinară a
oului, despre obiecțiile Domniilor Voastre, situația n-ar fi ajuns
niciodată…

– Dar acum sunteți pe deplin conștienți, punctă Yongxing, iar insulta

rămâne: Lung Tien Xiang este tot în ham, tratat puțin mai bine decât
un cal, pus să care poveri și expus tuturor violențelor războiului, și
toate astea cu un simplu căpitan drept însoțitor. Mai bine s-ar fi
scufundat pe fundul oceanului, încă în ou!

Șocat, Laurence se bucura să vadă că această asprime îi lăsa pe

Barham și pe Powys la fel de uluiți și fără grai. Deși aflat în suita lui
Yongxing, tălmăcitorul tresări și el, foindu-se stânjenit și, de data
aceasta, nu traduse cuvintele prințului în chineză.
– Domnule, vă asigur, de când am aflat despre obiecțiile Domniilor
Voastre, n-a mai fost deloc în ham, niciun pic, preciză Barham,
revenindu-și. Am trecut prin cele mai mari cazne ca să-i oferim lui
Temeraire – lui Lung Tien Xiang, adică – tot confortul și ca să
remediem orice aspect neadecvat din felul în care a fost tratat. Nu se
mai află în grija căpitanului Laurence, de asta pot să vă asigur. N-au
vorbit deloc în aceste două săptămâni.

Era dureros să i se reamintească de asta, și Laurence simți bruma de

calm care-i mai rămăsese risipindu-se.

– Dacă oricare dintre voi ar fi cu adevărat preocupat de binele

dragonului, ați ține seama de sentimentele lui, nu de propriile
voastre dorințe, spuse el, ridicând treptat glasul, un glas care fusese
antrenat să răcnească ordine peste furtună. Vă plângeți de ham și, cu
aceeași suflare, îmi cereți să-l ademenesc în lanțuri, ca să-l puteți târî
departe, împotriva voinței lui. N-am s-o fac. N-am s-o fac niciodată,
să fiu al naibii.

Judecând după expresia lui, Barham s-ar fi bucurat să-l vadă și pe

Laurence târât departe, în lanțuri. Ochii îi ieșiseră din orbite și ținea
palmele pe masă, pe punctul de a se ridica. Pentru prima oară,
Amiralul Powys interveni, luându-i-o înainte.

– Ajunge, Laurence! Taci din gură, Barham. Nu ne mai poate folosi la

nimic să-l ținem aici. Ieși, Laurence, ieși numaidecât. Ești liber.

Îndelunga obișnuință a obedienței își spuse cuvântul: Laurence se

repezi afară din încăpere. Intervenția îl salva, probabil, de la
arestarea pentru insubordonare, însă ieși fără urmă de gratitudine. O
mie de lucruri îi erau înțepenite în gâtlej și, chiar în timp ce ușa se
trântea în urma lui, se întoarse, însă ofițerii de marină staționați de-o
parte și de alta îl priveau cu un interes grosolan, de parcă el ar fi fost
vreo ciudățenie expusă pentru distracția lor. Sub privirile lor directe,
întrebătoare, își mai stăpâni furia și le întoarse spatele înainte să
apuce să se trădeze și mai mult.

Cuvintele lui Barham fură înghițite de lemnul greu, însă huruitul

nearticulat al glasului său încă ridicat îl urmări pe Laurence de-a
lungul coridorului. Se simțea ca beat de mânie, cu răsuflarea
întretăiată și privirea împăienjenită, nu de lacrimi, nicidecum de
lacrimi, doar de furie. Anticamera Amiralității era plină de ofițeri de
marină, funcționari, oficiali politici, chiar și un aviator în verde,
trecând iute printre ei cu corespondența. Laurence își croi drum,
împingându-se către uși, cu mâinile tremurătoare în buzunare, ca să
nu i se vadă.

Năvăli afară în hărmălaia după-amiezii târzii londoneze, cu strada

Whitehall plină de muncitori care se îndreptau spre casă, la cină și
de strigătele birjarilor și ale purtătorilor de litiere, răcnind prin
mulțime:

– Faceți loc!

Sentimentele sale erau la fel de învălmășite ca tot ceea ce-l înconjura,

și Laurence plutea pe străzi din instinct. Fu strigat de trei ori până să-
și recunoască propriul nume.

Se întoarse fără tragere de inimă: n-avea niciun chef să trebuiască să

întoarcă o vorbă sau un gest politicos din partea vreunui fost coleg.
Însă, cu o oarecare ușurare, văzu că era căpitanul Roland, nu o
cunoștință neștiutoare. Era surprins s-o vadă, foarte surprins, căci
dragonul ei, Excidium, era cap de formație la adăpostul de la Dover.
Cu greu ar fi putut Roland să fie scutită de treburile ei și, în orice caz,
nu putea veni la Amiralitate în mod deschis, căci era o femeie ofițer,
una dintre cele a căror prezență era necesară din cauza insistenței
Longwingilor de a avea femei drept căpitani. Secretul era foarte
puțin cunoscut în afara Aviației și era ferit cu strășnicie de oprobriul
public. Lui Laurence însuși i se păruse dificil la început să accepte
ideea, însă se obișnuise, astfel că acum Roland i se părea foarte
ciudată fără uniformă: se îmbrăcase într-o rochie largă și o mantie
grea, ca să se ascundă, și niciuna dintre acestea nu-i venea bine.

– Alerg după tine de cinci minute, zise ea, luându-l de braț, când
ajunse lângă el. M-am învârtit pe lângă clădirea aia uriașă ca o
peșteră, așteptând să ieși, și apoi tu ai trecut direct pe lângă mine, cu
o grabă atât de sălbatică, încât abia am reușit să te ajung din urmă.
Hainele astea sunt o pacoste. Sper că apreciezi efortul pe care-l fac
pentru tine, Laurence. Dar nu contează, adăugă ea, înmuindu-și
glasul. Văd pe chipul tău că n-a mers bine. Haide să mâncăm ceva și
să-mi povestești totul.

– Mulțumesc, Jane. Mă bucur să te văd, spuse el și se lăsă condus în

direcția hanului ei, deși nu credea că poate înghiți. Totuși, cum ai
ajuns aici? Sigur nu e nimic cu Excidium?

– Absolut nimic, dacă nu cumva s-a ales cu o indigestie, spuse ea.

Nu, dar Lily și căpitanul Harcourt se descurcă de minune, așa că
Lenton a putut să le dea patrulă dublă și să-mi acorde mie câteva zile
de permisie. Excidium a folosit asta ca pretext să mănânce trei vaci
grase deodată, lacomul afurisit. Abia și-a deschis o pleoapă când i-
am propus să-l las cu Sanders – noul meu secund – și să vin să-ți țin
companie. Așadar, m-am echipat pentru stradă și am venit însoțită
de curier. O, drace, stai puțin, te rog. Se opri și scutură tare din
picior, eliberându-și fustele: erau prea lungi și i se agățaseră de
călcâi.

Laurence o ținu de umăr, așa că nu se răsturnă, și după aceea

continuară să străbată străzile Londrei, cu pas mai domol. Mersul
bărbătos al lui Roland și fața ei acoperită de cicatrici atrăgeau destule
priviri insolente ca Laurence să înceapă să se uite fioros la trecătorii
care o priveau prea lung, deși ea nu se sinchisea. Totuși, îi observă
comportamentul și spuse:

– Ești feroce când ești cu capsa pusă, nu le speria pe bietele fete de

colo. Ce ți-au spus indivizii ăia, la Amiralitate?

– Ai auzit, presupun, că a venit o misiune diplomatică din China,

spuse Laurence. Vor să-l ia pe Temeraire cu ei, iar Guvernul nu se
ostenește să obiecteze. Dar, evident, el nici nu vrea să audă, le spune
tuturor să se ducă să se spânzure, deși îl bat la cap de mai multe
săptămâni.

În timp ce vorbea, simțea o senzație acută de durere, de parcă îl

strângea chiar sub osul pieptului. Și-l putea imagina destul de
limpede pe Temeraire ținut aproape singur, în vechiul și părăginitul
adăpost de la Londra, cel aproape nefolosit în ultima sută de ani, fără
Laurence și fără echipajul său, ca să-i țină de urât, fără ca nimeni să-i
citească și, din neamul lui, doar cu câțiva mici dragoni-curieri
zburând în trecere, în misiune.

– Firește că nu vrea să meargă, zise Roland. Nu pot să cred că și-au

închipuit că-l pot convinge să te părăsească. N-aveau cum să fie atât
de neștiutori: am auzit mereu despre chinezi că sunt proclamați elita
îngrijitorilor de dragoni.
– Prințul lor n-a făcut niciun secret din faptul că are despre mine o
părere cât se poate de proastă. Probabil s-au așteptat ca Temeraire să
împărtășească o opinie asemănătoare și să se bucure să se întoarcă
de unde a venit, îi explică Laurence. În orice caz, au început să
obosească să încerce să-l lămurească, astfel că nemernicul de Barham
mi-a ordonat să-l mint, spunându-i că suntem trimiși în Gibraltar,
numai ca să-l aduc pe vasul de transport și în largul mării, prea
departe să mai poată zbura înapoi pe uscat, când află ce se pune la
cale.

– O, ce infamie! Mâna ei se strânse aproape dureros pe brațul lui

Laurence. Iar Powys n-a avut nimic de spus la asta? Nu-mi vine să
cred că i-a lăsat să-ți propună una ca asta. Nu este de așteptat ca un
ofițer de marină să priceapă lucrurile astea, dar Powys ar fi trebuit
să-i explice situația.

– Îndrăznesc să spun că nu poate face nimic: e doar un ofițer în

funcție, iar Barham este numit de Minister, zise Laurence. Powys, cel
puțin, m-a salvat de ștreang: eram prea furios ca să mă controlez și el
m-a trimis afară.

Ajunseseră pe Strand Street; aglomerația făcea conversația dificilă și

trebuiau să fie atenți să nu fie stropiți de mocirla dubioasă adunată
în șanțuri și azvârlită pe caldarâm de birje și căruțe hodorogite. Cu
furia în declin, Laurence era din ce în ce mai deprimat.

Din clipa despărțirii, se consolase sperând zi de zi că totul se va

sfârși curând și chinezii își vor da seama că Temeraire nu vrea să
plece sau că Amiralitatea va renunța la încercarea de a le face pe
plac. I se păruse și așa o sentință crudă: nu fuseseră despărțiți o zi
întreagă de la ieșirea lui Temeraire din ou, iar Laurence nu știuse ce
să facă ori cum să-și umple orele. Dar chiar și cele două lungi
săptămâni erau nimic pe lângă această îngrozitoare certitudine că
nimicise toate șansele. Chinezii n-aveau să cedeze, iar Ministerul
avea să găsească, în cele din urmă, o cale să-l trimită pe Temeraire în
China: era limpede că nu aveau nimic împotrivă să i se spună o serie
de minciuni în acest scop. Și, foarte probabil, acum Barhan n-avea să-
i mai îngăduie să-l vadă pe Temeraire, nici măcar ca să-și ia rămas-
bun.

Laurence nici nu îndrăznea să-și închipuie cum ar putea fi viața lui

fără Temeraire. Un alt dragon era, desigur, o imposibilitate, iar
Marina n-avea să-l primească înapoi. Presupunea că ar putea să se
îmbarce pe o corabie de negoț sau pe un vas de corsari, dar nu
credea că avea curajul s-o facă și câștigase destui bani din
recompense ca să poată trăi din ei. Putea chiar să se însoare,
așezându-se la casa lui, ca moșier, dar acea perspectivă, cândva atât
de idilică în imaginația lui, i se părea acum searbădă și monotonă.

Încă și mai grav, nu putea să caute nicăieri înțelegere: toți foștii săi
cunoscuți l-ar socoti norocos că a scăpat, familia s-ar bucura și lumea
nu ar acorda nicio importanță pierderii sale. După orice criteriu, era
ridicol să se piardă așa cu firea: devenise aviator fără voia lui, doar
dintr-un nemăsurat simț al datoriei, și trecuse mai puțin de un an de
când își schimbase statutul. Cu toate acestea, deja nu mai putea să
vadă lucrurile altfel. Poate doar alt aviator, de fapt, doar alt căpitan,
ar fi cu adevărat capabil să-i înțeleagă sentimentele, însă, în absența
lui Temeraire, Laurence ar fi la fel de înstrăinat de societatea lor
precum erau aviatorii înșiși de restul lumii.

Sala principală de la Coroana și Ancora nu era liniștită, deși era încă

devreme pentru cină, după regulile orașului, Nu era un local elegant,
nici măcar cu pretenții, clientela lui fiind formată în principal din
oameni de la țară, obișnuiți cu o oră mai rezonabilă pentru mâncare
și băutură. Nu era locul în care ar fi venit o femeie respectabilă, nici
pe care Laurence însuși l-ar fi frecventat de bunăvoie, în alte
vremuri. Roland atrase câteva priviri obraznice, altele doar curioase,
dar nimeni nu-și îngădui mai mult. Laurence era o prezență
impunătoare lângă ea, cu umerii lui largi și spada atârnată la șold.

Roland îl conduse pe Laurence în apartamentul ei, îl așeză într-un

fotoliu urât și îi dădu un pahar de vin. El bău cu nesaț, ascunzându-
se în spatele paharului de privirea ei compătimitoare: se temea că ar
putea fi ușor dezarmat.

– Trebuie să fii leșinat de foame, Laurence, spuse ea. Dar ăsta să fie

tot necazul.

Sună după cameristă și, în curând, doi servitori urcară cu un delicios

meniu combinat: pui fript cu legume și carne de vită, sos de friptură,
niște tarte cu brânză unse cu gem, plăcintă din pulpă de vițel,
mâncare de varză roșie înăbușită și o mică budincă de biscuiți, ca
delicatese. Roland le ceruse să așeze toată mâncarea pe masă
deodată, ca să evite un du-te-vino, și îi trimise afară.

Laurence nu crezuse că avea să mănânce, dar, cu bucatele așezate în

fața lui, descoperi că, până la urmă, îi este foame. În ultimul timp,
mâncase fără poftă, din pricina programului neregulat și a mâncării
proaste din pensiunea lui ieftină, aleasă pentru învecinarea cu
adăpostul unde era ținut Temeraire. Acum mânca neîntrerupt, în
timp ce Roland susținea conversația aproape singură, întreținându-l
cu bârfe și banalități din Aviație.

– Mi-a părut rău să-l pierd pe Lloyd, desigur – au de gând să-i

atribuie oul Anglewing care se întărește la Kinloch Laggan, spuse ea,
vorbind despre fostul ei secund.

– Cred că l-am văzut acolo, spuse Laurence, dezmeticindu-se puțin și

ridicând capul din farfurie. Oul Obversariei?

– Da, și ne punem mari speranțe în el, răspunse ea. Lloyd a fost în al

nouălea cer, firește, iar eu mă bucur mult pentru el. Cu toate astea,
nu este lucru ușor să mă trezesc dintr-odată, după cinci ani, cu un
nou secund, cu tot echipajul și cu Excidium însuși bombănind
despre cum obișnuia Lloyd să facă una și alta. Dar Sanders e un tip
inimos, de încredere. L-au trimis din Gibraltar, după ce Granby a
refuzat numirea.

– Ce? A refuzat-o? țipă Laurence, profund consternat și furios.

Granby era propriul lui secund. Nu de dragul meu, nădăjduiesc.

– O, Dumnezeule, n-ai știut? se miră Roland, la fel de consternată.

Granby mi-a vorbit foarte frumos, a spus că îmi mulțumește, dar nu
vrea să-și schimbe postul. Eram sigură că te-a consultat în privința
asta. Credeam că poate i-ai dat vreun motiv să spere.

– Nu, spuse Laurence, abia șoptit. Se prea poate să sfârșească fără

niciun post. Îmi pare foarte rău să aud că a ratat unul atât de bun.

Refuzul nu putea să-i fi făcut bine lui Granby în relația cu Forțele

Aeriene: un om care respingea o ofertă nu se putea aștepta prea
devreme la o alta, iar în curând Laurence nu va mai avea nicio putere
să-l ajute.

– Ei, bine, îmi pare al naibii de rău că ți-am dat un motiv de

îngrijorare în plus, zise Roland, după o clipă. Amiralul Lenton ți-a
lăsat echipajul intact, știi, în cea mai mare parte: doar i-a dat lui
Berkley câțiva oameni, din disperare, fiind atât de strâmtorat în clipa
de față. Eram cu toții foarte siguri că Maximus ajunsese la deplina
maturitate. La scurt timp după venirea ta aici, a început să ne
dovedească contrariul și, până în prezent, a crescut vreo
cincisprezece picioare în lungime.

Roland adăugă aceste ultime cuvinte într-o încercare de a recupera

tonul mai lejer al conversației, dar era imposibil: Laurence simțea că i
se strânsese stomacul și lăsă jos cuțitul și furculița, cu farfuria încă pe
jumătate plină.

Roland trase draperiile. Afară se întuneca deja.

– Ai chef de un concert?

– Mi-ar plăcea să te însoțesc, răspunse el mecanic, iar ea își scutură

capul.

– Nu, las-o baltă. Văd că n-are sens. Hai în pat, atunci, dragul meu
coleg, n-are niciun rost să stai bosumflat.

Stinseră lumânările și se întinseră pe pat, unul lângă altul.

– N-am nici cea mai vagă idee ce să fac, spuse el încet: la adăpostul
întunericului, mărturisirea era puțin mai ușoară. L-am făcut pe
Barham nemernic și nu-l pot ierta că mi-a cerut să mint. Foarte
nedemn de un gentilom. Dar Barham nu e un ticălos: n-ar ceda așa
de ușor, dacă ar avea orice altă opțiune.

– Mi se face rău când aud că îi face temenele acestui prinț străin.

Roland se sprijini într-un cot, pe perne: Am fost cândva în portul
Canton, ca aviaspirant pe un vas de transport care se întorcea din
lungul drum în India. Joncile alea ale lor arată de parcă n-ar putea să
reziste la o ploicică, darămite la o furtună. Nu pot să-și treacă
dragonii peste ocean fără un popas, chiar dacă ar vrea să intre în
război cu noi.

– M-am gândit și eu la asta, când am auzit prima oară, spuse

Laurence. Dar nu trebuie să zboare peste ocean ca să pună capăt
comerțului chinez și să ne compromită și exportul către India, dacă
vor. În plus, au o graniță comună cu Rusia. Dacă Țarul s-ar pomeni
atacat la frontierele de est, asta ar însemna sfârșitul coaliției
împotriva lui Bonaparte.

– Nu mi se pare că rușii ne-au făcut prea mult bine până acum, în

război, iar banii sunt o scuză meschină ca să te comporți mitocănește,
atât pentru un om, cât și pentru o națiune, spuse Roland. Statul a
mai dus lipsă de fonduri și, de bine, de rău, ne-am descurcat și tot i-
am învinețit lui Bonaparte ochiul în numele lui. În orice caz, nu pot
să-i iert că te-au ținut departe de Temeraire. Barham tot nu te-a lăsat
să-l vezi deloc?

– Nu, de două săptămâni deja. Există un băiat cumsecade la adăpost

care îi duce mesaje din partea mea și mă informează că mănâncă, dar
nu pot să-i cer să mă lase să intru: ar însemna curtea marțială pentru
amândoi. Deși, în ceea ce mă privește, nu știu dacă asta m-ar putea
împiedica acum.

Cu un an în urmă, nici nu i-ar fi trecut prin minte să spună un

asemenea lucru. Nu-i plăcea să-l gândească nici acum, dar
sinceritatea vorbea în numele lui. Roland nu protestă. În definitiv, era
și ea aviator. Întinse mâna să-i mângâie obrazul și îi aduse toată
alinarea pe care o puteau oferi brațele ei.
Laurence se trezi brusc din somn, în odaia întunecoasă. Roland era
deja sculată din pat. O slujnică stătea, căscând, în pragul ușii, ținând
ridicată o lumânare ce răspândea în încăpere o lumină gălbuie. Îi
înmână lui Roland o scrisoare pecetluită și rămase neclintită,
fixându-l pe Laurence cu un vădit interes deșănțat. Acesta simți un
val de roșeață vinovată năvălindu-i în obraji și aruncă o privire în jos,
să se asigure că era bine acoperit, sub așternuturi.

Roland desfăcuse deja sigiliul; în clipa următoare, întinse brațul și

luă lumânarea din mâna fetei.

– Asta e pentru tine, spuse ea, dându-i slujnicei un șiling și

închizându-i ușa în nas, fără să mai lungească vorba. Laurence,
trebuie să plec numaidecât, spuse ea cu glas foarte scăzut, venind
lângă pat ca să aprindă celelalte lumânări. Am primit vești din
Dover: un convoi francez se îndreaptă spre Le Havre, sub escorta
unor dragoni. Flota Canalului îi vânează, dar francezii au un
Flamme-de-Gloire și corăbiile nu pot să atace fără sprijin aerian.

– Câte nave sunt în convoiul francez, scrie ceva?

Laurence era afară din pat, trăgându-și pantalonii: un dragon care

scuipă foc era aproape cel mai mare pericol pe care-l putea înfrunta
o corabie, un risc enorm, chiar și cu sprijin aerian consistent.

– Treizeci și ceva. Încărcate, pesemne, până la refuz cu materiale de

război, răspunse Roland, adunându-și părul într-o împletitură
strânsă. Îmi vezi haina pe undeva?

Dincolo de fereastră, albastrul cerului se dilua, căpătând o nuanță

azurie; în curând, lumânările aveau să devină inutile. Laurence găsi
haina și o ajută pe Roland să se îmbrace, calculând deja, într-un colț
al minții, posibilele efective ale corăbiilor de negoț, câte nave puteau
fi detașate să pornească pe urmele lor, câte ar avea șanse să se
strecoare și să acosteze în siguranță în port: tunurile din Le Havre
erau teribile. Dacă vântul nu-și schimbase direcția față de ziua
precedentă, francezii aveau parte de condiții prielnice de drum.
Treizeci de nave încărcate cu fier, cupru, mercur și praf de pușcă.
Poate că, după Trafalgar, Bonaparte nu mai reprezenta un pericol pe
mare, dar pe uscat continua să fie stăpânul Europei și un asemenea
transport putea să-i asigure necesarul de rezerve timp de luni bune.

– Vrei să-mi dai odată pelerina aia? întrebă Roland, întrerupându-i

șirul gândurilor. Faldurile voluminoase îi ascunseră veșmintele
bărbătești și Roland își trase gluga pe cap. Da, așa este bine.

– Stai o clipă, vin cu tine! spuse Laurence, luptându-se cu propria-i

tunică. Sper că pot să fiu de vreun folos. Dacă Berkley n-are destui
oameni pe Maximus, pot să dau o mână de ajutor trăgând de-o
chingă sau respingând atacatorii. Lasă aici bagajele și sună după
slujnică: o să le trimită, împreună cu celelalte lucruri ale tale, la
pensiunea mea.

Străbătură în goană străzile, încă aproape pustii: doar vidanjori,

huruindu-și pe lângă ei roabele fetide, zilieri căutându-și de lucru,
fete în saboți mergând la piață și turme de animale, cu răsuflarea
aburind în aerul dimineții. O ceață umedă și rece se lăsase peste
noapte, usturătoare ca gheața pe piele. Absența aglomerației
însemna, cel puțin, că Roland nu era nevoită să se preocupe prea
mult de pelerina ei și puteau să înainteze într-un ritm alert.

Adăpostul de la Londra era situat nu departe de birourile

Amiralității, pe malul vestic al Tamisei. În ciuda poziției sale atât de
importante, clădirile din imediata apropiere erau lăsate în paragină:
aici locuiau doar cei care nu-și puteau permite mai mult decât să
întrețină dragoni. Unele dintre case erau chiar părăsite; prin preajmă
nu se zăreau decât câțiva copii, numai piele și os, ițindu-și capetele
cu suspiciune la auzul vreunui trecător străin. De-a lungul canalelor
de pe străzi se scurgea un lichid mocirlos și fetid. În goană, cizmele
celor doi crăpau stratul subțire de deasupra și duhoarea se ridica în
urma lor.

Aici străzile erau cu adevărat pustii, însă, cu toate acestea, în timp ce

alergau, o căruță mare năvăli pe neașteptate din ceață, mânată parcă
de-o intenție ostilă: Roland îl trase pe Laurence la o parte, pe trotuar,
tocmai la timp ca să nu fie agățat și târât sub roți. Vizitiul nici măcar
nu încetini, în goana lui canarisită, ci dispăru după primul colț, fără
să se sinchisească.

Laurence își coborî privirea, îngrozit, la cei mai buni pantaloni ai săi,
împroșcați acum cu pete negre de noroi.

– Nu-ți fă griji, îl consolă Roland. În aer, n-o să deranjeze pe nimeni și

poate o să cadă.

Era prea mult optimism pentru el, dar n-avea timp să rezolve
problema acum, și astfel cei doi își reluară mersul grăbit.

Porțile strălucitoare ale adăpostului contrastau cu străzile mohorâte

și dimineața la fel de mohorâtă: o lucrătură metalică proaspăt
vopsită în negru, cu încuietori din bronz șlefuit. Zăriră, cu
surprindere, doi tineri soldați de marină, în uniforme roșii,
trândăvind în apropiere, cu muschetele sprijinite de zid. Când veni
să le deschidă. portarul își duse mâna la pălărie, salutând-o pe
Roland, căreia soldații îi aruncară o privire oarecum nedumerită:
pelerina îi căzuse de pe umeri, dezvăluind cele trei trese aurii și, în
același timp, zestrea ei naturală deloc neglijabilă.

Cu o privire mânioasă, Laurence păși în fața ei, ferind-o de privirile

lor.

– Mulțumesc, Patson. Unde e curierul din Dover? îl întrebă el pe

portar, de îndată ce intrară.

– Cred că vă așteaptă, domnule, răspunse acesta, împingând poarta

cu degetul mare, peste umărul lui Laurence. Mergem doar până la
primul luminiș, dacă nu vă supărați. Și nu vă faceți griji în privința
lor, adăugă el, făcându-i pe soldați să se rușineze sub privirea lui
aspră: erau doar niște copii și Patson era un om voinic, fost armurier.
Peticul ce-i acoperea un ochi, înconjurat de piele zbârcită și roșie,
sporea aerul înfricoșător al înfățișării sale. Mă ocup eu de ei, n-aveți
teamă.

– Mulțumesc, Patson. Să mergem, spuse Roland. Și porniră. Ce fac

soldații ăștia roșii aici? Bine măcar că nu sunt ofițeri. Îmi amintesc
cum un ofițer de armată a descoperit că St Germain e femeie, acum
doisprezece ani, când a fost rănită la Toulon. A făcut mare tărăboi și
totul era cât pe ce să ajungă în ziare; o întâmplare de-a dreptul
stupidă.

Perimetrul adăpostului era înconjurat doar de un șir îngust de copaci

și clădiri ce-l fereau de aerul și zgomotele orașului. Ajunseră aproape
imediat la primul luminiș, un spațiu mic, abia suficient pentru un
dragon de talie medie cu aripile deschise. Curierul îi aștepta, într-
adevăr: o tânără Winchester ale cărei aripi violet nu căpătaseră încă
nuanța închisă a maturității, dar complet echipată și vânzolindu-se
nerăbdătoare să-și ia zborul.
– Ei, Hollin, zise Laurence, strângând bucuros mâna căpitanului. Era
o mare plăcere să-l revadă, acum în uniformă de ofițer, pe fostul
comandant al echipajului său de sol. E dragonul tău?

– Da, domnule, întocmai. Aceasta este Elsie, răspunse Hollin,

radiind. Elsie, el este căpitanul Laurence, despre care ți-am spus că
m-a ajutat să te dobândesc.

Elsie întoarse capul și se uită la Laurence cu ochii strălucind de

interes. Nu trecuseră nici trei luni de când ieșise din găoace și tânăra
Winchester era mică, fie și pentru rasa ei, dar pielea îi lucea de
curățenie și părea foarte bine îngrijită.

– Așadar, ești căpitanul lui Temeraire? Mulțumesc. Îmi place foarte

mult Hollin al meu, spuse ea, cu un glas ciripitor, atingându-l pe
Hollin cu botul atât de afectuos, încât fu cât pe ce să-l doboare.

– Mă bucur că am fost de folos și îmi pare bine să te cunosc, spuse

Laurence, încercând să pară entuziasmat, în ciuda fiorului de tristețe
care îl străbătea, amintindu-și de propriul dragon.

Temeraire era aici, la mai puțin de cinci sute de yarzi depărtare, dar
nu putea nici măcar să-l salute. Laurence îl căută cu privirea, dar
clădirile îl împiedicau să-l vadă: nici urmă de trupul său negru.

– E totul pregătit? îl întrebă Roland pe Hollin. Trebuie să plecăm

imediat.

– Da, căpitane, desigur. Așteptăm doar corespondența, răspunse

Hollin. Avem cinci minute, dacă doriți să vă întindeți picioarele
înainte de zbor.
Tentația era foarte puternică și Laurence înghiți în sec. Dar disciplina
trebuia respectată: una era să refuzi deschis un ordin dezonorant, și
alta să nesocotești pe furiș unul doar neplăcut, și un astfel de
comportament putea să se reflecte negativ asupra lui Hollin și chiar a
lui Roland.

– Am să intru doar puțin în cazarma de aici, să vorbesc cu Jervis,

spuse el și se duse să-l vadă pe omul care supraveghea îngrijirile lui
Temeraire.

Jervis era un bărbat mai în vârstă, care își pierduse o bună parte din
ambele membre stângi, din cauza unei nefericite lovituri asupra
flancului dragonului pe care se afla ca maestru harnașier. Când,
împotriva oricăror așteptări, Jervis și-a revenit, i se încredințase o
misiune mai puțin solicitantă, la adăpostul din Londra, care era
foarte rar folosit. Avea o înfățișare ciudată, strâmbă, cu picioru-i de
lemn și cu cârligul de metal al mâinii în aceeași parte și, din pricina
infirmității, devenise cam leneș și cam dificil, dar Laurence îl
ascultase cu înțelegere de destule ori ca să beneficieze acum de o
primire călduroasă.

– Vrei să fii atât de bun să-i duci lui Temeraire un mesaj din partea
mea? îl întrebă Laurence, după ce refuză o ceașcă de ceai. Eu merg la
Dover, să văd dacă pot fi de ajutor, și n-aș vrea să se neliniștească din
cauza tăcerii mele.

– Desigur, am să i-l și citesc. Va avea nevoie, bietul de el, spuse Jervis,

chinuindu-se să apuce călimara și condeiul cu o singură mână.
Laurence primi o bucată de hârtie pe care să scrie mesajul. Grăsanul
ăla de la Amiralitate a venit iarăși, acum o jumătate de oră, cu o
grămadă de soldați de marină și cu chinezii ăia ciudați. Sunt tot
acolo, îndrugându-i verzi și uscate dragului Temeraire. Dacă nu
pleacă repede, nu pot face nimic în cazul în care dragonul refuză
astăzi să mănânce. Marinar nemernic, nu știu ce pune la cale! Are
impresia că știe totul despre dragoni. Să-mi fie cu iertare, domnule,
adăugă repede Jervis.

Laurence descoperi că mâna îi tremură pe hârtie, pătând primele

câteva rânduri și masa. Bălmăji ceva și se sforță să-și continue
mesajul, dar nu-și găsea cuvintele. Rămase blocat în mijlocul unei
fraze, până când, pe neașteptate, fu cât pe ce să se prăbușească și
masa căzu, împrăștiind cerneala pe podea. De afară venea un
zgomot teribil, zguduitor, ca o furtună violentă, ca o vijelie hibernală
dezlănțuită în Marea Nordului.

Încă ținea, ridicol, condeiul în mână. Îl lăsă să cadă și dădu ușa în

lături, urmat îndeaproape de Jervis, cu pas împleticit. Ecourile
răsunau încă în aer și Elsie era ridicată pe picioarele din spate,
desfăcându-și și strângându-și aripile, agitată, în timp ce Hollin și
Roland încercau s-o liniștească. Până și ceilalți câțiva dragoni ai
adăpostului stăteau cu capetele înălțate, privind peste copaci și
șuierând alarmați.

– Laurence! îl strigă Roland, dar el o ignoră.

Alerga deja de-a lungul cărării, cu mâna dusă inconștient la mânerul

sabiei. Ajunse în poiană și își croi drum printre ruinele unei cazărmi
și printre numeroșii copaci căzuți la pământ.

Cu o mie de ani înainte ca romanii să îmblânzească rasele dragonilor

occidentali, chinezii fuseseră deja maeștri ai acestei arte. Apreciau
frumusețea și inteligența mai mult decât dibăcia marțială și priveau
cu o ușoară superioritate dragonii care scuipau foc sau acid, atât de
prețuiți în Vest. Legiunile aeriene ale chinezilor erau atât de
numeroase, încât nu aveau nevoie de un asemenea spectacol, pe care
îl considerau ostentativ. Dar nu disprețuiau toate aceste înzestrări
neobișnuite, iar Celeștii reprezentau apogeul realizărilor lor,
îmbinarea tuturor celorlalte haruri ale dragonilor cu puterea subtilă
și periculoasă pe care chinezii o numeau vântul divin, un răget mai
puternic decât o salvă de tun.

Laurence mai văzuse o singură dată distrugerile pe care le provoca

vântul divin, la Dover, când Temeraire îl folosise cu mare eficiență
împotriva transportatoarelor aeriene ale lui Napoleon. Dar aici, bieții
copaci suportaseră impactul de la mică distanță și atârnau ca niște
chibrituri arse, cu trunchiurile pârjolite și transformate în așchii.
Întreaga structură a cazărmii se prăbușise și ea, mortarul se
fărâmițase cu totul și cărămizile se împrăștiaseră, sparte. Semăna cu
dezastrul provocat de un uragan sau de un cutremur și numele cu
sonoritate poetică al vântului divin părea, dintr-odată, mult mai
potrivit.

Aproape toți marinarii erau comasați lângă tufărișul ce înconjura

poiana, cu fețele albe și pustiite de spaimă. Dintre toți, doar Barham
își păstrase poziția. Nici chinezii nu se retrăseseră, dar erau
prosternați cu toții într-o mătanie reverențioasă, cu excepția prințului
Yongxing însuși, care rămase neclintit în fruntea lor.

Un imens stejar, cu rădăcinile încă acoperite de noroi, zăcea la

pământ, izolându-i la marginea luminișului, iar Temeraire se afla
dincolo de el, cu un picior sprijinit pe trunchi, dominându-i cu
silueta lui sinuoasă.

– Mie să nu-mi spui asemenea lucruri, zise el, coborându-și capul

spre Barham. Avea dinții dezveliți și gulerul din jurul gâtului ridicat
și tremurând de furie. Nu te cred nicio clipă și n-am de gând să
ascult asemenea minciuni. Laurence n-ar lua niciodată alt dragon.
Dacă l-ai alungat, o să merg după el, și dacă i-ai făcut vreun rău...

Începu să-și umple plămânii pentru un nou răget, umflându-și

pieptul ca o velă în vânt și, de data aceasta, nefericiții se aflau direct
în calea lui.

– Temeraire! strigă Laurence, cățărându-se pe mormanul de ruine și

alunecând în jos, în luminiș, fără să-i pese de țăndările care i se
agățau de haine și de piele. Temeraire, sunt bine, sunt aici...

Capul lui Temeraire se întorsese brusc la primul cuvânt și, din doi
pași, dragonul traversă poiana. Laurence rămase locului, cu inima
bătând nebunește, dar fără pic de teamă. Picioarele din față ale
dragonului, cu ghearele lor înfricoșătoare, coborâră, flancându-l, și
trupul neted îl învălui protector, cu coastele solzoase ridicându-se ca
niște ziduri negre, strălucitoare, și cu capul înclinat apropiindu-se, să
se culce lângă el.

Laurence își așeză mâinile pe botul lui Temeraire și își lipi obrazul de
gura-i moale. Temeraire scoase un mormăit baritonal de tristețe.

– Laurence, Laurence, să nu mă mai părăsești.

Laurence înghiți.

– Dragul meu, spuse el, după care se opri. Nu avea ce să răspundă.

Rămaseră în tăcere, cu capetele lipite, făcând abstracție de tot ce era

în jur, însă doar pentru o clipă.

– Laurence! îl strigă Roland, de dincolo de trupul încolăcit. Răsufla

greu și avea un glas imperativ. Temeraire, dă-te la o parte, așa, băiete!
Temeraire își înălță capul și, șovăitor, se descolăci puțin, ca să poată
vorbi, dar în tot acest timp rămase între Laurence și Barham. Roland
trecu, aplecându-se, pe sub un picior al lui Temeraire, venind lângă
Laurence.

– A trebuit să vii la Temeraire, firește, dar cineva care nu înțelege

dragonii nu va vedea asta cu ochi buni. Te implor, nu te lăsa vârât și
mai mult în bucluc: răspunde-i lui Barham spăsit, ca un copil și fă tot
ce-ți cere. Roland clătină din cap: Doamne, Laurence, urăsc să te
părăsesc la greu, dar trebuie să plec și orice minut poate fi esențial.

– Desigur, nu mai poți rămâne, răspunse el. Probabil că te așteaptă la

Dover chiar în aceste clipe, să lansați atacul. Ne descurcăm noi, nu te
teme.

– Un atac? Va fi o bătălie? interveni Temeraire, care auzise discuția.

Își îndoi ghearele și întoarse capul spre est, de parcă ar fi putut

vedea, de la distanța aceea, formațiile de zbor ridicându-se în
văzduh.

– Pleacă numaidecât și ai grijă, te rog, îi spuse repede Laurence lui

Roland. Transmite-i lui Hollin scuzele mele.

Roland clătină din cap.

– Încearcă să te liniștești. Am să vorbesc cu Lenton, chiar înainte de

decolare. Aviația nu va sta cu mâinile în sân. Au făcut destul rău că
v-au despărțit, dar să facă asemenea presiuni scandaloase, tulburând
toți dragonii! Nu se mai poate continua așa și nimeni nu te poate
învinui pe tine.
– Nu-ți fă griji și nu mai zăbovi nicio clipă! Atacul e mai important,
spuse Laurence, cu o convingere la fel de mimată ca asigurările ei.

Știau amândoi că situația era gravă. Laurence nu regreta nicio clipă

că venise la Temeraire, dar încălcase ordinele în mod deschis. Orice
curte marțială l-ar găsi vinovat: acuzațiile veneau din partea lui
Barham în persoană și, odată interogat, Laurence nu-și putea nega
fapta. Nu credea l-ar spânzura, nu era vorba despre o crimă de
război și avea circumstanțe atenuante, dar, dacă acum s-ar fi aflat
încă în Marină, ar fi fost cu siguranță concediat. N-avea de ales decât
să înfrunte consecințele. Se forță să zâmbească. Roland îl strânse iute
de braț și plecă.

Chinezii se ridicaseră și își reveniseră, dovedind mai multă stăpânire

decât marinarii răvășiți, care păreau gata s-o ia la sănătoasa la cel
mai mic semnal de alarmă. Acum chinezii își croiau drum cu grijă
peste stejarul căzut. Mai tânăr, Sun Kai trecu obstacolul cu mai mare
agilitate și, împreună cu unul dintre slujitori, îi întinse o mână
prințului, ajutându-l să coboare. Lungul veșmânt brodat îl împiedica
pe Yongxing, lăsând pe crengile rupte fâșii de mătase, ca un
păienjeniș de fire viu colorate, însă, dacă prințul simțea aceeași
teroare care se citea limpede pe chipurile soldaților britanici, el nu o
arăta: părea imperturbabil.

Temeraire îi urmărea pe chinezi cu o privire feroce și morocănoasă.

– N-am de gând să stau aici, când toți ceilalți se duc la luptă, orice-ar
vrea oamenii ăștia.

Laurence îl mângâie pe Temeraire pe gât, ca să-l liniștească.

– Nu-i lăsa să te tulbure. Te rog mult să încerci să-ți păstrezi calmul,
dragul meu; nu rezolvăm nimic dacă ne enervăm.

Temeraire se mulțumi să pufnească, rămânând în continuare cu ochii

ficși și strălucitori și gulerul ridicat, cu toate vârfurile foarte țepene:
nu era dispus să se lase consolat.

Palid ca un cadavru, Barham nu se grăbea să vină mai aproape de

Temeraire, dar Yongxing i se adresa cu asprime, repetând ordine, pe
cât de insistent, pe atât de furios, judecând după felul în care
gesticula spre Temeraire. Sun Kai, în schimb, stătea deoparte,
privindu-i pe Laurence și pe Temeraire cu un aer mai gânditor. În
cele din urmă, Barham se apropie încruntat de ei, mascându-și frica
prin furie. Laurence văzuse adesea un asemenea comportament în
ajunul bătăliilor.

– Aceasta este disciplina din Aviație, după câte înțeleg, începu

Barham. Vorbe meschine și răuvoitoare, ținând seama de faptul că
nesupunearea lui Laurence îi salvase, probabil, viața. Până și el părea
să-și dea seama de asta, ceea ce îl înfuria și mai mult. Ei, bine, cu
mine nu ține, Laurence. Nicio clipă. Ai să plătești pentru asta.
Sergent, arestează-l...

Laurence nu mai auzi sfârșitul frazei. Barham se micșora, gura lui

roșie se deschidea și se închidea, între strigăte, ca a unui pește pe
uscat, și cuvintele erau tot mai nedeslușite, pe măsură ce pământul
se îndepărta sub picioarele lui Laurence. Temeraire îl ținea strâns în
căușul degetelor și imensele aripi negre îl purtau, cu mișcări ample,
sus, tot mai sus, în aerul cenușiu al Londrei, funinginea acoperind cu
un strat prăfos pielea lui Temeraire și împestrițând mâinile lui
Laurence.
Laurence se așeză comod între ghearele animalului și se lăsă purtat
în zbor, în tăcere; răul era făcut și știa că era inutil să-i ceară lui
Temeraire să se întoarcă imediat la sol: forța din spatele bătăilor
aripilor ascundea o pornire violentă, o furie cu greu strunită. Zburau
foarte repede. Laurence aruncă în jos o privire îngrijorată, când
trecură în goană peste zidurile orașului. Temeraire zbura fără ham
sau semnale și Laurence se temea că ar putea să îndrepte tunurile
spre el. Dar armele rămaseră mute. Temeraire era inconfundabil, cu
pielea de un negru compact, întrerupt doar de semnele albastre și
sidefii de la marginile aripilor, și fusese recunoscut. Sau poate că, pur
și simplu, trecură prea repede ca să stârnească o reacție.

Lăsară orașul în urmă, la un sfert de oră după decolare, și curând

fură departe chiar și de bătaia tunurilor cu țeava lungă. Jos,
drumurile se ramificau acum în ținutul rural și aerul avea deja un
miros mult mai curat. Temeraire se opri și plană preț de o clipă, își
scutură praful de pe cap și strănută zgomotos, făcându-l pe Laurence
să salte puțin, dar apoi își continuă zborul într-un ritm mai puțin
frenetic, iar după un alt minut sau două, își coborî capul să
vorbească:

– Te simți bine, Laurence? Nu stai incomod?

Dragonul părea să se agite mai mult decât era cazul, pentru un lucru
atât de neînsemnat și Laurence îi mângâie piciorul din față, la care
putea ajunge cu mâna.

– Nu, mă simt foarte bine.

– Îmi pare rău că te-am răpit așa, spuse Temeraire, liniștit de căldura
din glasul căpitanului. Te rog să nu fii supărat. N-am putut să-l las
pe omul ăla să te ia.
– Nu, nu sunt supărat, răspunse Laurence. Într-adevăr, în inima sa
nu era decât imensa, crescânda bucurie de a se afla din nou în aer, de
a simți șuvoiul viu al puterii străbătând trupul lui Temeraire, chiar
dacă partea lui mai rațională știa că această stare nu poate să dureze.
Și nu te învinuiesc pentru asta câtuși de puțin, dar mă tem că acum
trebuie să ne întoarcem.

– Nu, nu te duc înapoi la omul ăla, spuse Temeraire cu îndărătnicie și

Laurence înțelese, cu inima grea, că se confrunta cu instinctele
protectoare ale lui Temeraire. M-a mințit și te-a ținut departe de
mine, iar apoi a vrut să te aresteze. Se poate socoti norocos că nu l-
am nimicit.

– Dragul meu, nu putem să trăim pur și simplu de capul nostru,

spuse Laurence. Am deveni niște proscriși, dacă am face una ca asta.
Cum îți imaginezi că ne-am procura mâncarea, altfel decât furând? Și
asta ar însemna să ne abandonăm toți prietenii.

– Nu le sunt mai folositor stând într-un adăpost din Londra, spuse

Temeraire, pe bună dreptate, și Laurence rămase o clipă
descumpănit, neștiind ce să-i răspundă. Dar, totuși, n-am de gând să
fug, spuse el, ușor melancolic. La drept vorbind, ar fi plăcut să facem
ce ne trece prin cap, și nu cred că ar simți cineva lipsa câtorva oi, ici-
colo. Dar nu atâta timp cât avem de luptat într-o bătălie.

– O, Doamne! exclamă Laurence, privind spre soare cu ochii mijiți și

dându-și seama că se îndreptau spre sud-est, direct spre fostul lor
adăpost din Dover. Temeraire, nu ne pot lăsa să luptăm. Lenton va
trebui să-mi ordone să mă întorc și, dacă nu mă supun, te asigur că
mă va aresta fără să stea pe gânduri, întocmai ca Barham.
– Nu cred că amiralul Obversariei te va aresta, răspunse Temeraire.
Obversaria e foarte bună și mi-a vorbit întotdeauna prietenos, chiar
dacă e mult mai în vârstă și e dragonul-amiral. În plus, dacă
încearcă, acolo sunt Maximus și Lily și mă vor ajuta. Iar dacă omul
ăla din Londra vrea să vină și să te ia din nou, am să-l omor, adăugă
Temeraire, trădând o alarmantă sete de sânge.
 2

Aterizară în adăpostul din Dover în mijlocul vacarmului și al

agitației pregătirilor: maestrul harnașier răcnind ordine către
echipajele de sol, zornăitul cataramelor și sunetul metalic al
bombelor pasate, în saci, naceliștilor, pușcașii încărcându-și armele,
scârțâitul ascuțit al pietrelor de șlefuit frecându-se de tăișurile
săbiilor. O duzină de dragoni curioși le urmăriseră înaintarea, mulți
dintre ei întâmpinându-l pe Temeraire cu strigăte de salut, în timp ce
cobora. Le răspundea, entuziasmat, cu inima crescând în piept, în
vreme ce Laurence simțea cum inima i se strânge.

Temeraire ateriză în poiana Obversariei. Era una dintre cele mai mari
din adăpost, pe potriva poziției sale de dragon-amiral, deși, fiind un
Angelwing, Obversaria depășea doar cu puțin talia medie. Era spațiu
suficient și pentru Temeraire. Obversaria se afla deja în ham și
echipajul ei urca la bord. Amiralul Lenton în persoană îi stătea
alături, în echipament complet de zbor, așteptând doar ca ofițerii să-
și ocupe pozițiile. În câteva minute aveau să decoleze.
– Păi, ce-ați făcut? întrebă Lenton, înainte ca Laurence să se
desprindă măcar din ghearele lui Temeraire. Am vorbit cu Roland,
dar ea mi-a spus că te-a sfătuit să stai liniștit. Acum suntem în mare
încurcătură.

– Domnule, îmi pare foarte rău că vă pun într-o postură atât de

neplăcută, spuse Laurence stânjenit, încercând să găsească o
explicație pentru refuzul lui Temeraire de a se întoarce la Londra,
fără să pară că își caută sieși scuze.

– Nu, vina îmi aparține, interveni Temeraire, plecându-și capul și

încercând să pară rușinat, dar fără succes: licărul de satisfacție din
ochii dragonului era prea evident. Eu l-am adus aici pe Laurence.
Omul acela avea de gând să-l aresteze.

Părea foarte mulțumit de sine și Obversaria se aplecă pe neașteptate

și-l lovi peste tâmplă suficient de tare să-l facă să se clatine, deși
Temeraire era o dată și jumătate cât ea. Temeraire se feri și o privi cu
o expresie surprinsă și rănită. Ea doar mârâi la el și spuse:

– Ai crescut mare, Temeraire, deschide ochii! Lenton, cred că suntem

gata.

– Da, spuse Lenton, cercetându-i cu atenție hamul. N-am timp să mă

ocup de voi acum, Laurence, va trebui să mai așteptați puțin.

– Desigur, domnule, îmi cer scuze, zise Laurence cu glas scăzut. Nu

vrem să întârziați din cauza noastră. Dacă ne îngăduiți, vom aștepta
în poiana lui Temeraire până vă întoarceți.

Chiar dacă era intimidat de mustrarea Obversariei, dragonul scoase

un mic sunet de protest, auzind acestea.
– Nu, nu. Nu vorbi de parcă n-ai fi aviator, spuse Lenton nerăbdător.
Un dragon tânăr ca el nu poate sta deoparte când își vede formația
plecând, doar dacă e rănit. E aceeași greșeală nenorocită pe care o fac
cei ca Barham și toți ceilalți de la Amiralitate, de fiecare dată când
Guvernul ne transferă pe cineva nou. Dacă reușim să le vârâm în cap
că dragonii nu sunt animale sălbatice, încep să-și imagineze că sunt
întocmai ca oamenii și că-i pot supune disciplinei militare.

Laurence deschise gura să-l contrazică în privința nesupunerii lui

Temeraire, dar, privind împrejur, o închise la loc. Temeraire scurma
nerăbdător pământul cu ghearele-i mari, cu aripile pe jumătate
deschise, evitându-i privirea.

– Da, chiar așa, continuă sec Lenton, când văzu că Laurence nu

spune nimic. Oftă și se îndepărtă puțin, dându-și la o parte de pe
frunte părul rar și cărunt. Dacă acei chinezi îl vor înapoi, lucrurile nu
pot decât să se agraveze dacă se rănește luptând fără armură ori
echipaj, spuse el. Du-te și pregătește-l. Vorbim mai târziu.

Laurence nu găsea cuvinte să-și exprime recunoștința, dar acestea

erau, oricum, de prisos. Lenton se întorcea deja la Obversaria. Într-
adevăr, nu era timp de pierdut. Laurence îi făcu semn lui Temeraire
și porni în goană spre poiana lor obișnuită, pe jos, fără să-i pese de
rigorile rangului său. Un amalgam de gânduri răzlețe, încărcate de
emoție, îi năvăli în minte, toate doar crâmpeie: o mare ușurare;
firește că Temeraire n-ar fi stat deoparte; cât de jalnici ar fi părut, să
intre într-o bătălie nesocotind ordinele; într-o clipă aveau să fie în
văzduh și, totuși, nimic nu se schimbase cu adevărat în situația lor:
ar putea fi pentru ultima oară.

Mulți dintre membrii echipajului său stăteau afară, lustruindu-și

echipamentul și uleindu-și hamurile, fără niciun rost, prefăcându-se
că nu sunt atenți la cer. Erau tăcuți și abătuți, și la început se holbară
neclintiți, când Laurence veni alergând în poiană.

– Unde este Granby? întrebă el. Adunarea, domnilor. Pregătiți

imediat echipamentul complet de luptă.

În acel moment, Temeraire era deasupra lor, coborând, și restul

echipajului năvălea dinspre cazărmi, întâmpinându-l cu urale. Se
porni o alergătură generală după echipamente, acea agitație care
cândva i se păruse un haos lui Laurence, obișnuit fiind cu rigoarea
Marinei, dar care ducea la impresionantul rezultat al echipării unui
dragon într-o viteză nebună.

Granby ieși din cazarmă, în mijlocul acestui du-te-vino. Era un ofițer

tânăr, deșirat, cu părul negru și pielea albă, de obicei arsă de soare,
dar acum, ca niciodată, neatinsă, după săptămânile fără zbor. Era
născut și crescut aviator, spre deosebire de Laurence și relația lor nu
fusese lipsită, la început, de divergențe; ca mulți alți aviatori, Granby
fusese indignat că un dragon excepțional ca Temeraire era revendicat
de un ofițer de marină. Însă acea indignare se risipise după prima
acțiune comună și Laurence nu regretase nicio clipă că-l numise
secund, în ciuda puternicei nepotriviri de caracter. Din respect,
Granby încercase la început să imite formalitățile care, pentru
Laurence, educat ca un gentleman, erau la fel de firești ca respirația,
însă nu și le putuse însuși. Ca majoritatea aviatorilor, crescut fiind de
la vârsta de șapte ani departe de societatea distinsă, Granby avea o
înclinație naturală spre un fel de nonșalanță care, pentru un ochi
sever, aducea a libertinaj.

– Laurence, mă bucur al naibii să te văd! zise Granby, apropiindu-se

să-i strângă mâna, fără să salute și fără să-i treacă prin minte că nu se
cuvenea să i se adreseze comandantului său în felul acesta. În același
timp, încerca să-și prindă sabia la centură, cu o singură mână.
Așadar, s-au răzgândit? Nu mă așteptasem la atâta înțelepciune din
partea lor, dar voi fi primul care-mi voi cere scuze Excelențelor Lor,
dacă au renunțat la ideea de a-l trimite pe Temeraire în China.

În ceea ce-l privea, Laurence acceptase de mult că nu era vorba

despre o lipsă de respect intenționată. Acum, nici nu mai sesiza
familiaritatea lui. Regreta nespus că trebuie să-l dezamăgească pe
Granby, mai ales știind acum că refuzase, din loialitate, un post de
comandă.

– Mă tem că nu, John, dar n-am timp să-ți explic: trebuie să-l ridicăm
numaidecât pe Temeraire în aer. Jumătate din armamentul obișnuit.
Și lasă deoparte bombele. Marina nu ne va mulțumi dacă-i
scufundăm navele și, dacă va fi necesar, Temeraire poate să-i
producă inamicului distrugeri mai mari cu răgetele lui.

– În regulă, răspunse Granby și țâșni imediat spre cealaltă parte a

poienii, strigând ordine în stânga și-n dreapta.

Hamul mare de piele fusese deja adus, de două ori mai repede ca de
obicei, iar Temeraire încerca să se facă folositor, coborându-se până la
pământ, ca oamenilor să le fie mai ușor să-i potrivească peste spate
chingile late de sprijin. Platoșele de zale pentru piept și pântece fură
ridicate aproape la fel de repede.

– Fără ceremonial, spuse Laurence și astfel echipajul de zbor urcă la

bord de-a valma, imediat ce le fură comunicate pozițiile, fără să
respecte ordinea obișnuită.

– Îmi pare rău să vă spun, suntem cu zece mai puțini, anunță

Granby, revenind lângă el. Am trimis șase oameni în echipajul lui
Maximus, la cererea Amiralului, iar ceilalți... Granby șovăi.

– Da, spuse Laurence, scutindu-l de explicații.

În mod firesc, oamenii fuseseră nemulțumiți să stea deoparte și cei

patru care lipseau plecaseră, fără îndoială, pe furiș, să caute într-o
sticlă de băutură sau într-o femeie o consolare mai bună, sau cel
puțin mai deplină decât puteau găsi în munca de rutină. Se bucura
că plecaseră așa de puțini și nu avea de gând să-i pedepsească mai
târziu: în momentul de față, simțea că nu avea niciun argument
moral.

– Ne descurcăm noi, dar dacă există în echipajul de sol băieți care se

pricep să mânuiască pistolul sau sabia și nu sunt predispuși la rău de
înălțime, hai să-i luăm la bord, dacă se oferă voluntari.

Laurence își schimbase haina cu cea grea, de piele, pe care o folosea

în luptă și își fixa acum centura cu carabine. Un zumzet de glasuri
numeroase se stârni, nu foarte departe. Laurence ridică privirea:
dragonii mai mici se ridicau în văzduh. Îi recunoscu pe Dulcia și pe
Nitidus, dragonul albastru-cenușiu, flancurile formației lor, zburând
în cercuri, în așteptarea celorlalți.

– Laurence, nu ești gata? Te rog, grăbește-te! zise Temeraire cu

neliniște în glas, înălțându-și capul, să vadă. Deasupra lor, dragonii
de talie medie își făceau apariția și ei.

Granby săltă la bord, împreună cu alți doi harnașieri, tineri și înalți,

Willoughby și Porter. Laurence așteptă până când îi văzu fixați în
inelele hamului, apoi spuse:
– Suntem gata. Fă proba. Acesta era un ritual care, din motive de
siguranță, nu putea fi lăsat deoparte. Temeraire se ridică pe
picioarele din spate și se scutură, asigurându-se că hamurile erau
bine fixate și toți membrii echipajului legați corect. Mai tare, ordonă
Laurence. Nerăbdător să plece, Temeraire nu se scutura destul de
puternic.

Temeraire pufni, dar se supuse și, nici de data aceasta, nu se desfăcu

și nu căzu nimic.

– Totul e în regulă. Acum vino la bord, te rog, spuse Temeraire,

lăsându-și trupul la pământ și întinzând imediat un picior.

Laurence păși între ghearele dragonului, care îl azvârli cam repede la

locul său obișnuit de la baza gâtului. Nu se supără deloc: era
mulțumit, entuziasmat de tot ce se petrece în jurul lui, de la
păcănitul plăcut al carabinelor care se închid, la atingerea delicată a
chingilor uleiate ale hamului. Sub el, mușchii lui Temeraire se
încordau deja, să salte în văzduh.

Maximus țâșni dintre copaci, cu imensul său trup roșu cu auriu chiar
mai mare decât înainte, după cum anunțase Roland. Era și acum
singurul Regal Copper staționat la Canal, și toate celelalte făpturi
păreau minuscule pe lângă el. Era atât de mare, încât întuneca o
brazdă enormă din soare. Când îl văzu, Temeraire scoase un răget de
bucurie și săltă după el, bătând puțin prea repede din aripile-i negre,
din pricina exaltării.

– Ușurel! îi strigă Laurence.

Temeraire clătină aprobator din cap, dar tot trecu în fața lui
Maximus, care era mai lent.
– Maximus, Maximus, m-am întors! strigă Temeraire, virând să-și
ocupe poziția lângă uriașul dragon și împreună se alăturară
formației. L-am răpit pe Laurence din Londra, adăugă el triumfător,
având pesemne impresia că șoptește confidențial. Voiau să-l aresteze.

– A omorât pe cineva? întrebă curios Maximus, cu glasu-i gros,

răsunător, fără urmă de dezaprobare. Mă bucur că te-ai întors. Mă
puneau să zbor în centru, cât timp ai lipsit, și toate manevrele sunt
altfel, adăugă el.

– Nu, răspunse Temeraire, Laurence nu a făcut decât să vină și să-mi

vorbească, deși un grăsan i-a spus că nu are voie. Nu mi se pare un
motiv.

– Mai bine l-ai reduce la tăcere pe dragonul ăla iacobin al tău, strigă
Berkley de pe spinarea lui Maximus, în timp ce Laurence scutura
disperat din cap, încercând să ignore privirile întrebătoare ale
tinerilor săi sergenți.

– Te rog, Maximus, nu uita că suntem în misiune! strigă Temeraire,

încercând să adopte un ton sever. Însă, în definitiv, n-avea niciun rost
să păstreze secretul: vestea avea să se răspândească oricum într-o
săptămână. Cât de curând, aveau să fie nevoiți să înfrunte gravitatea
situației lor. Nu era niciun rău dacă-l lăsa pe Temeraire să se îmbete
cu succesul cât mai putea.

– Laurence, spuse Granby, lângă umărul lui, în graba mare, toată

muniția a fost așezată ca de obicei, în stânga, deși nu avem bombe ca
s-o contrabalanseze. Va trebui s-o rearanjăm.

– Putem s-o facem înainte de atac? O, Dumnezeule mare! exclamă

Laurence, dându-și seama în ce situație se aflau. Nici măcar nu
cunosc poziția convoiului. Tu? Granby clătină jenat din cap și
Laurence își călcă peste mândrie, strigând: Berkley, unde mergem?

Un hohot general străbătu echipajul de pe spatele lui Maximus.

Berkley răspunse:

– Direct în iad! Ha-ha!

Alte râsete, făcând aproape de neînțeles coordonatele pe care le

răcnea Berkley.

– Cincisprezece minute de zbor, atunci. Laurence își învârtea

calculele în cap. Și ar trebui să ne lăsăm o marjă de cel puțin cinci.

Granby clătină din cap:

– Ne putem descurca, zise el, coborând neîntârziat să organizeze

operațiunea. Cu mare dexteritate, desfăcea și închidea la loc
carabinierele de inelele care coborau la distanțe egale pe trupul lui
Temeraire, spre plasele de depozitare atârnate de pântece.

Ceilalți membri ai formației erau deja la posturi, când Temeraire și

Maximus se înălțară să-și ocupe pozițiile defensive. Laurence
observă că steagul formației flutura de pe spatele lui Lily, ceea ce
însemna că, în timpul absenței lor, comanda îi fusese dată
căpitanului Harcourt. Laurence era bucuros să vadă această
schimbare. Era greu pentru un stegar să fie nevoit să urmărească un
dragon de flanc și în același timp să privească înainte, iar dragonii,
din instinct, urmau întotdeauna capul formației, indiferent de
raporturile ierarhice.

Cu toate acestea, nu putea să nu se simtă ciudat să primească ordine

de la o fată de douăzeci de ani. Harcourt era încă foarte tânără, fiind
promovată mult prea repede datorită ieșirii premature și neașteptate
din ou a lui Lily. Dar în Aviație, comanda trebuia încredințată în
funcție de potențialul dragonilor, iar un Longwing, scuipător de
acid, era prea valoros ca să fie așezat altundeva decât în centrul
formației, chiar dacă această rasă de dragoni nu accepta decât
căpitani femei.

– Semnal de la Amiral: „Porniți spre punctul de întâlnire!“ strigă

stegarul Turner. În clipa următoare, pe spațiul de semnalizare al lui
Lily țâșni semnalul „Mențineți formația unită“, și dragonii înaintară,
ajungând în scurt timp la viteza lor de croazieră, o viteză constantă
de șaptesprezece noduri – o simplă plimbare pentru Temeraire, dar
singurul efort pe care enormul Maximus și dragonii Yellow Reaper îl
puteau suporta fără probleme vreme îndelungată.

Laurence avea timp destul să-și aranjeze sabia în teacă și să încarce

pistoalele. Jos, Granby striga ordine peste vuietul vântului: nu părea
înnebunit și Laurence avea deplină încredere în capacitatea lui de a
termina treaba la timp. Dragonii adăpostului aveau o anvergură
impresionantă, deși erau mai puțin numeroși decât cei adunați în
octombrie pentru bătălia de la Dover, când tentativa de invazie a lui
Napoleon fusese zădărnicită.

Însă atunci, forțați de împrejurări, trimiseseră în aer toți dragonii

disponibili, până și micii curieri, căci majoritatea dragonilor de luptă
se aflau în sud, la Trafalgar. Astăzi, formația lui Excidium și cea a
căpitanului Roland erau din nou în frunte, câte zece dragoni
puternici, dintre care cel mai mic era un Yellow Reaper de talie
medie, toți zburând într-o formație perfectă, sincronizându-și fiecare
bătaie a aripilor – o abilitate dobândită în lungi ani de exerciții
împreună.
Formația lui Lily nu era la fel de impresionantă, deocamdată: doar
șase dragoni zburau în spatele ei, iar flancurile și pozițiile laterale de
închidere erau deținute de animale mai mici și mai ușor de
manevrat, cu ofițeri mai vârstnici, care puteau mai ușor remedia
orice erori provocate, din lipsă de experiență, de Lily însăși sau de
Maximus și Temeraire, aflați în spate. Chiar în timp ce se apropiau,
Laurence îl văzu pe Sutton, căpitanul Messoriei, ridicându-se pe
spatele ei și întorcând capul să se asigure că totul era în regulă cu
dragonii mai tineri. Laurence ridică o mână, în semn de confirmare
și îl văzu pe Berkley făcând la fel.

Zăriră velele convoiului francez și Flota Canalului cu mult înainte ca

dragonii să ajungă în raza lor de acțiune. Scena de jos avea un
caracter maiestuos: piese de șah așezându-se la loc, cu nave britanice
apropiindu-se în viteză de grupul numeros al micilor vase
comerciale franceze. Pe fiecare navă se zărea o splendidă desfășurare
de vele albe în mijlocul cărora fluturau steagurile britanice. Granby
reveni lângă Laurence, cățărându-se pe centura de umăr.

– Cred că acum suntem în regulă.

– Foarte bine, zise Laurence absent.

Toată atenția îi era concentrată la ceea ce putea vedea din flota

britanică pe care o cerceta cu telescopul, peste umărul lui Temeraire.
Majoritatea erau fregate de mare viteză, cu un grup divers de veliere
mai mici și câteva nave de șaizeci și patru și de șaptezeci și patru de
tunuri. Marina nu-și risca navele de prim rang și de rang secund cele
mai mari împotriva scuipătorilor de flăcări: un singur atac norocos
putea incendia o navă cu trei punți, încărcată cu explozibil, făcând-o
să sară în aer împreună cu alte câteva corăbii mai mici.
– Toată lumea la posturi, domnule Harley! ordonă Laurence,
îndreptându-se, și tânărul stegar alergă să potrivească pe ham
cureaua de semnalizare roșie.

Pușcașii înșirați pe spinarea lui Temeraire coborâră parțial pe

flancurile dragonului, pregătindu-și armele, în timp ce spinariștii
rămași se ghemuiră, cu pistoalele în mâini.

Excidium și celelalte formații mai mari coborâră deasupra navelor de

război britanice, ocupând cea mai importantă poziție defensivă și
lăsându-le lor câmpul de luptă. Când Lily mări viteza, Temeraire
scoase un mormăit huruitor, care îi reverberă prin piele. Laurence
găsi un moment să se aplece și să-și așeze mâna goală pe gâtul
dragonului său: nu era nevoie de cuvinte și, înainte să se ridice și să-
și pună înapoi mănușa de piele, Laurence simți cum tensiunea
dragonului se mai domolește puțin.

– Inamic la orizont, veni spre ei, purtat de vânt, slab, dar audibil,
glasul ascuțit al veghetorului lui Lily, repetat, ca un ecou, o clipă mai
târziu, de tânărul Allen, așezat lângă articulația aripii lui Temeraire.
Un murmur general străbătu echipajul, și Laurence își scoase din
nou binoclul să se uite.

– Cred că e La Crabe Grande 1, spuse el și îi dădu telescopul lui

Granby, sperând în taină că nu stâlcise prea rău numele.

Era destul de sigur că identificase corect stilul formației, în ciuda

lipsei sale de experiență în acțiuni aeriene. Puține erau compuse din
paisprezece dragoni și structura era extrem de clară, cu două șiruri
de dragoni mai mici, dispuse în formă de clești, de-o parte și de alta
a unui grup central de dragoni mai mari.
Dragonul Flamme-de-Gloire nu era ușor de reperat, cu numeroși
dragoni-momeală de culori similare, mișcându-se întruna prin
preajmă: pereche de Papillon Noir erau pictați cu semne galbene
peste dungile lor albastre și verzi, ca să semene de la distanță.

– Ha! Am văzut-o: e Accendare. Uite-o, creatura blestemată, zise

Granby, dându-i telescopul înapoi și arătând cu mâna. Îi lipsește o
gheară de la piciorul stâng din spate și este oarbă de ochiul drept. I-
am dat o porție frumușică de gloanțe în timpul Gloriosului Întâi.

– O văd. Domnule Harley, informează toți veghetorii. Temeraire,

strigă el, ducându-și la gură portavocea, vezi femela Flamme-de-
Gloire? E cea din dreapta jos, cea cu gheara lipsă. Nu vede cu ochiul
drept.

– O văd, răspunse Temeraire cu entuziasm, întorcându-și doar puțin

capul. Trebuie s-o atacăm?

– Cea mai importantă sarcină a noastră este să ferim navele Marinei

de focul ei. Ține-o sub observație cât poți mai bine, zise Laurence, și
Temeraire răspunse cu o scurtă clătinare a capului.

Laurence vârî înapoi telescopul în săculețul agățat de ham.

Deocamdată, nu mai avea nevoie de el.

– John, mai bine te-ai duce jos, spuse Laurence. Îmi închipui că vor
încerca o abordare cu câțiva dintre dragonii ușori din flancuri.

În tot acest timp, micșoraseră rapid distanța. Dintr-odată, nu mai era

timp, și francezii virau la unison, fără ca vreun dragon să iasă din
formație, ca un cârd grațios de păsări. În spatele lui, Laurence auzi
un fluierat admirativ. Era, ce-i drept, o imagine impresionantă, dar,
deși inima îi bătea și lui mai repede, Laurence se încruntă și spuse:

– Încetează cu zgomotul ăla!

Unul dintre dragonii Papillon era chiar în fața lor, cu fălcile larg
deschise, scuipând flăcări imaginare. Laurence se amuză, într-un
mod straniu, detașat, văzând un dragon care joacă teatru. Din poziția
în care se afla, în spatele formației, cu Messoria și cu Lily în cale,
Temeraire nu putea răgi, însă nu se feri deloc. Dimpotrivă, își ridică
ghearele și, când cele două formații se uniră, el și Papillonul se
năpustiră unul spre altul, ciocnindu-se cu o forță care zgudui ambele
echipaje.

Laurence înșfăcă hamul și reuși să se ridice în picioare.

– Agață-te de acolo, Allen, spuse el, întinzând mâna.

Băiatul atârna în chingi, fluturându-și nebunește brațele și picioarele,

ca o broască țestoasă răsturnată. Allen reuși să-și lege și să-și fixeze
curelele, cu chipul palid, aproape cadaveric. Asemeni celorlalți
veghetori, era doar un tânăr sergent, abia trecut de doisprezece ani,
și nu învățase încă să-și țină echilibrul la bord, la pornirile și opririle
din timpul bătăliei.

Temeraire lovea cu ghearele și mușca, bătând nebunește din aripi în

încercarea de a nu lăsa Papillonul să-i scape: dragonul francez era
mai ușor și era limpede că acum nu mai voia decât să se elibereze și
să se întoarcă la formația lui.

– Menține poziția! strigă Laurence.

Cel mai important, în momentul acela, era să păstreze formația
unită.

Fără nicio tragere de inimă, Temeraire lăsă Papillonul să plece și

porni într-un zbor orizontal.

Jos, departe, se auziră primele salve de tun, dinspre prorele navelor

britanice. Sperau să doboare, cu o lovitură norocoasă sau două,
câteva dintre vergile corăbiilor franceze. Nu era prea ușor, dar asta
avea să le dea oamenilor imboldul necesar. În spatele lui Laurence,
pușcașii își reîncărcau armele, însoțiți de un țăcănit constant.
Harnașamentul, atâta cât putea vedea, părea încă în bună stare, fără
urme de sânge, iar Temeraire zbura bine. N-avea timp să-l întrebe
cum se simte, căci Lily îi conducea din nou direct înspre formația
inamică.

Însă, de data aceasta, francezii nu opuseră rezistență ci, dimpotrivă,

dragonii se împrăștiară. La început, Laurence avu impresia că zboară
la întâmplare, dar apoi își dădu seama cât de bine se organizaseră.
Patru dintre dragonii mai mici țâșniră înainte, ceilalți coborâră cam
treizeci de yarzi, și Accendare era din nou greu de identificat printre
dragonii-momeală.

Fără o țintă precisă și cu dragonii inamici deasupra, formația era

extrem de vulnerabilă. Ordinul de a ataca de aproape veni
ridicându-se pe prăjina amplasată pe spatele lui Lily, semnalizând că
pot să se disperseze și să lupte separat. Temeraire putea descifra
steagurile la fel de bine ca orice ofițer. Se lansă imediat spre
dragonul-momeală cu zgârieturi însângerate, puțin prea nerăbdător
să-și desăvârșească opera.
– Nu, Temeraire! strigă Laurence, care intenționa să-l direcționeze
după Accendare însăși.

Dar era prea târziu. Doi dintre dragonii mai mici, amândoi din rasa
comună Pêcheur-Rayé, veneau spre ei din ambele părți.

– Pregătiți-vă să respingeți abordatorii! strigă din spatele lui

Laurence locotenentul Ferris, căpitanul spinariștilor.

Doi dintre cei mai voinici aviaspiranți se așezară imediat în spatele

lui Laurence. Acesta le aruncă o privire peste umăr, strângând din
buze. Nu-i plăcea să fie în felul acesta protejat, se simțea ca un laș să
se ascundă în spatele altora, dar niciun dragon nu era dispus să lupte
cu o sabie la gâtul căpitanului său, așa că fu nevoit să accepte
situația.

Temeraire se mulțumi să mai lovească o dată cu ghearele spre umerii

dragonului-momeală care fugea, apoi se răsuci, făcând cale întoarsă.
Urmăritorii își ratară ținta și fuseră nevoiți să se întoarcă. Câștigaseră
un minut, care în momentul acela era mai valoros decât aurul.

Laurence aruncă o privire peste câmpul de bătălie: dragonii de luptă

ușoară alergau să respingă dragonii britanici, dar cei mai mari se
grupau din nou, să-și urmeze convoiul.

Privirea îi fu atrasă de scânteierea unui aruncător de piper, urmată, o

clipă mai târziu, de șuieratul slab al unui proiectil. zburând dinspre
corăbiile franceze. Un alt membru al formației lor, Immortalis,
coborâse în picaj, doar puțin prea jos, în urmărirea unuia dintre
dragonii inamici. Din fericire, francezii țintiseră lateral și proiectilul
îi atinse umărul, nu fața, și majoritatea proiectilelor se împrăștiară,
inofensive, în mare. Dar numai câteva fuseră de-ajuns să-l facă pe
bietul animal să strănute, azvârlit în spate de fiecare rafală.

– Digby, calculează și marchează înălțimea aceea, spuse Laurence.

Era de datoria veghetorului din dreapta să îi prevină pe ceilalți când

intrau în raza de acțiune a armelor de dedesubt. Digby luă un mic
proiectil, găurit și legat de sfoara altimetrică și îl azvârli peste umărul
lui Temeraire, iar șnurul subțire de mătase se desfășură, alunecându-
i printre degete, marcând câte cincizeci de yarzi cu fiecare nod.

– Șaizeci la semn, șaptesprezece la nivelul apei, spuse el, socotind de

la înălțimea lui Immortalis, și tăie sfoara. Rază de cinci sute de yarzi
față de armele de foc, domnule.

Digby trecea deja sfoara prin alt proiectil, ca să fie pregătită când va

fi nevoie de următoarea măsurătoare.

O rază mai mică decât de obicei. Oare inamicii ezitau, încercând să

atragă mai jos dragonii mai periculoși, sau vântul le împiedica
loviturile?

– Păstrează o altitudine de șase sute de yarzi, Temeraire! strigă

Laurence. Era mai bine să fie prudenți, deocamdată.

– Domnule, semnal de comandă pentru noi: „Poziționați-vă în

flancul stâng al lui Maximus“, anunță Turner.

N-aveau cum să ajungă imediat la el: cei doi Pêcheuri se întorseseră,

încercând să-l flancheze pe Temeraire, pentru ca oamenii lor să-i
escaladeze trupul, deși zburau oarecum ciudat, nu în linie dreaptă.
– Ce-au de gând? întrebă Martin, și întrebarea își găsi iute răspunsul
în mintea lui Laurence.

– Se tem să-i dea o țintă pentru răgetul său, zise Laurence, ridicând
glasul, ca să poată fi auzit și de Temeraire.

Temeraire pufni cu dispreț, se opri brusc în aer și se întoarse,

așteptând, cu gulerul înfoiat, să-i înfrunte pe cei doi. Dragonii mai
mici, vădit alarmați de această înfățișare, se retraseră din instinct,
făcându-le loc.

– Ha! Temeraire se opri și plană, încântat de sine când văzu că ceilalți

erau atât de speriați de vitejia lui. Laurence trase de ham ca să-i
atragă atenția la semnalul pe care nu-l văzuse. O, înțeleg, spuse el și
țâșni înainte, să-și ocupe poziția la stânga lui Maximus. Lily era deja
în dreapta.

Intenția lui Harcourt era limpede.

– Toată lumea jos, spuse Laurence și se aplecă peste gâtul lui

Temeraire chiar în timp ce dădea ordinul.

Dintr-odată, erau pe poziții. Berkley îl trimise pe Maximus înainte,

cu cea mai mare viteză pe care o putea atinge uriașul dragon, direct
spre grupul francez.

Temeraire își umfla pieptul și gulerul i se ridica. Zburau atât de

repede încât ochii lui Laurence lăcrimau din pricina vântului, dar o
putea vedea pe Lily dându-și capul pe spate, în timp ce se pregătea
în același mod. Maximus își coborî capul și porni spre dragonii
francezi, năpustindu-se pur și simplu printre ei, cu avantajul enorm
al greutății sale. Dragonii căzură într-o parte și-n alta, doar pentru a
fi întâmpinați de răgetul lui Temeraire și de ploaia de acid coroziv a
lui Lily.

În urma lor, izbucniră țipete de durere, și primii oameni morți erau

desprinși din hamuri și lăsați să cadă în ocean, fără vlagă, ca niște
păpuși de cârpe. Înaintarea dragonilor francezi fusese aproape
zădărnicită, mulți dintre ei împrăștiindu-se cuprinși de panică, fără
să se mai gândească acum la structura formației. În momentul acela,
Maximus și toți ceilalți aveau cale liberă. Grupul fusese destrămat, și
acum Accendare era apărată doar de un Petit Chevalier ceva mai
mare decât Temeraire și un alt dragon-momeală.

Încetiniră. Maximus își umfla pieptul să inspire, căznindu-se să

păstreze înălțimea. Harcourt îi făcea semne frenetice lui Laurence,
strigându-i cu glas răgușit, prin portavoce, s-o urmărească pe
Accendare, chiar în timp ce semnalul oficial se înălța pe spatele lui
Lily. Laurence atinse coasta lui Temeraire, îmboldindu-l. Lily scuipă
o altă rafală de acid și cei doi dragoni-momeală se retraseră suficient
ca Temeraire să sară pe lângă ei și să treacă.

De dedesubt, se auzi glasul lui Granby, strigând:

– Atenție la abordatori!

Câțiva francezi făcuseră saltul spre spinarea lui Temeraire. Laurence

n-avea timp să întoarcă privirea. Chiar în fața lui, Accendare venea
înapoi, la mai puțin de zece yarzi distanță. Ochiul ei drept era lăptos,
stângul aspru și dușmănos, cu pupila gălbuie acoperită de o
membrană neagră. Avea coarne lungi și subțiri, care coborau arcuite
de pe frunte până la marginea fălcilor ei care se deschideau. Un val
de căldură făcu aerul să tremure, când flăcările se dezlănțuiră asupra
lor. Era ca în gura infernului, gândi Laurence, preț de o clipă, privind
în prăpastia roșie. Apoi Temeraire își închise brusc aripile și se
prăbuși din calea flăcărilor, ca un bolovan.

Stomacul lui Laurence săltă. Din spate veniră zgomote și țipete

surprinse, când abordatorii și apărătorii deopotrivă își pierdură
echilibrul. Trecu parcă doar o secundă până când aripile lui
Temeraire se deschiseră din nou și începură să bată cu putere, dar se
aflau deja foarte jos și Accendare se îndepărta cu repeziciune de ei,
zburând înapoi spre corăbiile de dedesubt.

Ultimele nave din convoiul francez pătrunseseră în raza de acțiune a

navelor de război britanice. Bubuitul constant al tunurilor se înteți,
amestecat cu miros de sulf și fum. Cele mai rapide fregate
înaintaseră deja, trecând pe lângă navele de negoț atacate și se
îndreptau spre trofeele mai prețioase din față. Însă, făcând asta,
ieșiseră de sub protecția formației lui Excidium, și acum Accendare
se năpustea spre ele, cu echipajul lansând peste bord imense bombe
incendiare de fier, pe care ea le scălda în flăcări în timp ce se
prăbușeau spre țintele britanice. Mai mult de jumătate dintre acestea
cădeau în mare, mult mai multe. Conștientă că Temeraire o vânează,
Accendare nu coborâse foarte mult și, de la o asemenea înălțime, nu
putea ținti cu precizie. Însă Laurence văzu câteva nave izbucnind în
flăcări. Capsulele din metal subțire se spărgeau când loveau punțile
corăbiilor și conținutul lor de nafta se aprindea în contact cu metalul
fierbinte, răspândind un val de flăcări.

Temeraire scoase un răget de furie când văzu în flăcări pânzele uneia

dintre fregate și acceleră imediat, s-o ajungă din urmă pe Accendare.
Văzuse lumina zilei pe punte, își petrecuse primele trei săptămâni
din viață pe mare și nu uitase asta. Laurence îl îmboldi cu o vorbă și
o atingere, plin și el de mânie. Absorbit de urmărire și căutând din
priviri alți dragoni care ar putea să-i vină în ajutor lui Accendare,
Laurence fu smuls brutal din concentrare: Croyn, unul dintre
spinariști, se prăbuși peste el, rostogolindu-se și căzând apoi de pe
spatele lui Temeraire, cu mâinile întinse și gura căscată de uimire.
Curelele sale cu carabine se rupseseră.

Nu reuși să se agațe de ham și mâinile îi alunecară pe pielea netedă a

dragonului. Laurence încercă în mod inutil să-l înhațe. Băiatul cădea,
agitându-și brațele în aer. Se prăbuși patru sute de yarzi și dispăru în
apă: doar un mic pleoscăit. Nu mai ieși la suprafață. Un alt bărbat,
unul dintre abordatori, căzu imediat după el, dar era deja mort când
se rostogoli prin aer, cu mâinile și picioarele lipsite de vlagă.
Laurence își desfăcu chingile și se ridică în picioare, întorcându-se și
scoțând între timp pistoalele. Șapte atacatori se aflau încă la bord,
luptând din răsputeri. Unul dintre ei, cu trese de locotenent pe
umeri, era la doar câțiva pași depărtare, angajat într-o luptă strânsă
cu Quarle, cel de-al doilea aviaspirant care fusese însărcinat să-l
păzească pe Laurence.

Chiar când Laurence se ridică în picioare, locotenentul dădu la o

parte, cu sabia, brațul lui Quarle, vârându-i un cuțit lung în coastă,
cu mâna stângă. Quarle lăsă sabia să-i cadă și duse ambele mâini la
plăselele cuțitului ucigaș, prăbușindu-se, scuipând sânge. Laurence
avea o rază largă de acțiune, dar, chiar în spatele locotenentului, unul
dintre atacatori îl îngenunchease pe Martin și-i ținea o sabie la gât.

Laurence ridică pistolul și trase: atacatorul căzu pe spate, cu o gaură

în piept, și Martin se ridică în picioare. Înainte ca Laurence să apuce
să ochească din nou și să-l împuște pe celălalt, locotenentul îndrăzni
să-și taie centurile și sări peste trupul lui Quarle, apucându-l pe
Laurence de braț, ca să se sprijine și, în același timp, să-i dea pistolul
la o parte. Era o manevră extraordinară, fie că era făcută din curaj, fie
că din nechibzuință.

– Bravo, spuse Laurence, involuntar.

Francezul îl privi uluit și, înainte să ridice sabia, zâmbi, cu un aer

copilăresc ce contrasta cu fața lui șiroind de sânge.

Laurence, firește, avea un mare avantaj: mort, nu slujea la nimic, căci,

după moartea căpitanului său, un dragon se năpustea cu toată
violența asupra inamicului, o violență necontrolată, dar foarte
periculoasă. Francezul trebuia să-l ia prizonier, nu să-l ucidă, și asta
îl făcea extrem de prudent, în timp ce Laurence putea nestingherit să
încerce o lovitură ucigașă și să lupte ca niciodată.

Dar, în momentul de față, asta nu era foarte bine. Era o bătălie

ciudată. Cei doi se aflau la baza îngustă a gâtului lui Temeraire, atât
de aproape unul de altul, încât brațul lung al înaltului locotenent nu
reprezenta un dezavantaj pentru Laurence, dar aceeași situație îi
permitea francezului să se agațe de el, evitând o cădere altfel
iminentă. Mai mult se îmbrânceau decât se duelau cu adevărat:
săbiile nu li se depărtau niciodată mai mult de două degete, după
care se încleștau din nou, și Laurence începu să creadă că lupta se va
sfârși doar dacă vreunul dintre ei va cădea.

Laurence riscă un pas; amândoi se răsuciră ușor, astfel că putea

vedea, peste umărul locotenentului francez, încăierarea celorlalți.
Martin și Ferris continuau să reziste, la fel și mulți dintre pușcași,
însă inamicii erau mai numeroși. Era de-ajuns să treacă încă doi, ca
Laurence să fie pus în mare dificultate. Mai mulți naceliști încercau
să urce, dar atacatorii trimiseseră câțiva oameni să-i țină la distanță.
Sub ochii lui Laurence, Johnson fu înjunghiat și căzu.
– Vive l’Empereur! 2 strigă locotenentul, care văzu și el scena,
îmbărbătându-și oamenii.

Încurajat de situația favorabilă, francezul atacă din nou, lovind spre

piciorul lui Laurence. Acesta pară lovitura, însă arma sa răsună
ciudat la impact și Laurence își dădu seama că lupta cu sabia ușoară
de paradă. O purtase la Amiralitate cu o zi înainte și nu apucase s-o
schimbe.

Se apropie, având grijă ca sabia francezului să n-o atingă pe a sa mai

jos de mijloc. Nu voia să se rupă și s-o piardă cu totul. O altă lovitură
puternică, spre brațul său drept. Laurence o contracară și pe aceasta,
însă acum mai bine de-o palmă din lamă se rupse, lăsându-i o dâră
subțire pe maxilar, înainte de a cădea, roșie-aurie în lumina oglindită
a flăcărilor.

Francezul observase de-acum slăbiciunea sabiei lui Laurence și

încerca s-o facă fărâme. O altă izbitură și încă o bucată de lamă se
rupse. Acum Laurence lupta doar cu un ciot de sabie și briliantele de
pe mânerul argintat scânteiau ridicol, batjocorindu-l parcă.

Strânse din dinți. N-avea de gând să se predea și să-l vadă pe

Temeraire trimis în Franța. Peste cadavrul lui! Dacă sărea peste
margine, strigând, exista o speranță ca Temeraire să-l prindă. Dacă
nu, atunci cel puțin n-avea să fie el responsabil că Temeraire ajunge
în mâinile lui Napoleon.

Urmă un strigăt. Granby apăru cățărându-se pe chingile posterioare,

fără ajutorul carabinelor, se fixă la loc și atacă bărbatul care străjuia
partea stângă a curelei de pântec. Bărbatul căzu mort și, aproape
instantaneu, șase naceliști năvăliră pe spinarea lui Temeraire.
Atacatorii rămași se grupară, dar în curând aveau să se predea, dacă
nu voiau să fie omorâți. Odată cu sosirea întăririlor, Martin își făcuse
apariția și se trecea deja, cu sabia în mână, peste trupul lui Quarle.

– Ah, voici un joli gâchis 3, zise locotenentul, cu un aer disperat, și se

lansă într-un ultim atac curajos. Își propti arma de mânerul sabiei lui
Laurence și, folosindu-i întreaga lungime ca pe o pârghie, reuși să i-o
smulgă din mână, cu o sforțare, dar chiar atunci se clătină, uimit, și
sângele îi țâșni pe nas. Se prăbuși fără vlagă, cu fața în jos, în brațele
lui Laurence. Tânărul Digby stătea în spatele lui, abia ținându-se pe
picioare, strângând în mână proiectilul sforii de măsurat. Se
strecurase de pe umărul lui Temeraire, unde era poziția lui, ca
veghetor, și îl lovise pe francez în cap.

– Bravo, spuse Laurence, după ce se dumiri. Băiatul se îmbujoră,

măgulit. Domnule Martin, fii bun și du-l pe omul ăsta la infirmerie,
zise Laurence, așezându-i în brațe trupul inert al francezului. A
luptat ca un leu.

– Am înțeles, domnule.

Gura lui Martin continua să se miște. Mai spuse ceva, însă un răget
venit de deasupra îi acoperi glasul. Acesta fu ultimul lucru pe care-l
auzi Laurence.

Bubuitul gros și înspăimântător al răgetului lui Temeraire, chiar

deasupra lui, străpunse starea de mocnită inconștiență în care se afla
Laurence. Încercă să se miște, să privească împrejur, dar lumina îi
înțepa dureros ochii și piciorul nu voia nicicum să-l asculte.
Pipăindu-și coapsa, descoperi că era prinsă între curelele de piele ale
hamului și simți un firișor ud de sânge acolo unde cataramele îi
sfâșiaseră pantalonii și pielea.

Preț de o clipă, îi trecu prin minte că poate fuseseră capturați, dar

glasurile pe care le auzea vorbeau în engleză, și apoi îi recunoscu pe
Barham, care striga, și pe Granby, care zicea, cu vehemență:

– Nu, domnule, până aici, niciun pas mai departe. Temeraire, dacă
oamenii ăștia încearcă să înainteze, poți să-i dobori la pământ.

Laurence se sforță să se ridice și apoi, dintr-odată, simți mâini

neliniștite, sprijinindu-l.

– Ușurel, domnule, sunteți bine?

Era tânărul Digby, vârându-i în mâini o ploscă picurând de apă.

Laurence își umezi buzele, dar nu îndrăznea să înghită. Simțea că i
se întoarce stomacul pe dos.

– Ajută-mă să mă ridic, zise el cu glas răgușit, încercând să-și

mijească puțin ochii.

– Nu, domnule, n-aveți voie, șopti Digby hotărât. Aveți o rană urâtă
la cap și oamenii aceia au venit să vă aresteze. Granby zicea că
trebuie să vă ținem ascuns și să-l așteptăm pe amiral.

Zăcea în curbura protectoare a piciorului din față al lui Temeraire, cu

pământul bătătorit al luminișului dedesubt. Digby și Allen,
veghetorii lui, stăteau ghemuiți, flancându-l. Pe piciorul dragonului
se prelingeau firișoare de sânge întunecat, înnegrind pământul, nu
departe de locul unde se afla Laurence.

– E rănit, zise dintr-odată Laurence, încercând din nou să se ridice.

– Domnul Keynes s-a dus după bandaje, domnule. Am fost atacați de
un Pêcheur, dar are numai câteva zgârieturi, zise Digby, încercând
să-l împiedice pe Laurence să se ridice și reușind, căci piciorul nu i se
putea nici măcar îndoi, darămite să-i susțină greutatea. Nu aveți
voie, domnule. Baylesworth aduce o targă.

– Ajunge. Ajutați-mă să mă ridic, zise Laurence poruncitor.

Lenton n-avea cum să sosească repede, atât de curând după o

bătălie, și Laurence n-avea de gând să stea cu mâinile în sân, lăsând
situația să se agraveze. La ordinul lui, Digby și Allen îl ajutară,
luptându-se cu povara lui, să se ridice și să iasă, șchiopătând, din
ascunzătoare.

Barham avea cu el o duzină de oameni ai Marinei, de data asta nu

novicii care-l escortaseră în Londra, ci soldați încercați, oameni mai
înaintați în vârstă. Aduseseră cu ei un aruncător de piper, unul mic,
cu țeava scurtă, dar, la distanța aceasta, nici nu aveau nevoie de
altceva. Barham era aproape stacojiu la față, certându-se cu Granby
la marginea luminișului, când îl zări pe Laurence și ochii i se
îngustară:

– Iată-te. Credeai că te poți ascunde aici, ca un laș? Predă animalul

ăla imediat. Sergent, du-te și ia-l.

– Nu vă apropiați de Laurence! mârâi Temeraire la soldați, ridicând

amenințător un picior, gata să lovească, înainte ca Laurence să apuce
să răspundă.

Sângele care-i șiroia pe umeri și pe gât îi dădea un aer fioros, iar

gulerul mare i se întărise și i se ridicase în jurul capului.
Oamenii tresăriră, dar sergentul spuse, imperturbabil:

– Caporal, deschide focul. Și le făcu semn celorlalți să ridice

muschetele.

Speriat, Laurence strigă răgușit:

– Temeraire, stai! Pentru numele lui Dumnezeu, liniștește-te!

Dar era inutil. Temeraire avea ochii roșii de furie și nu-i dădu
ascultare. Chiar dacă muschetele nu puteau să-i provoace răni prea
grave, aruncătoarele de piper l-ar orbi și l-ar înnebuni și mai mult,
aducându-l într-o stare de furie incontrolabilă, primejdioasă și
pentru el și pentru alții.

Copacii dinspre vest fremătară dintr-odată, iar capul imens și umerii

lui Maximus se înălțară din frunziș. Acesta își dădu capul pe spate,
căscă o gură imensă, dezvelind două șiruri de dinți în zigzag, și se
scutură.

– Nu s-a terminat bătălia? Ce-i toată gălăgia asta?

– Tu de colo! Potolește-l pe dragonul ăla! îi strigă Barham uriașului

Regal Copper, arătând spre Temeraire.

Ca toți dragonii Regal Copper, Maximus era prezbit: ca să vadă în

luminiș, fu nevoit să se ridice pe picioarele dinapoi, ca să-și
acomodeze privirea la distanță. Era deja de două ori mai greu ca
Temeraire și cu șase yarzi mai lung. Aripile pe jumătate desfăcute,
pentru echilibru, aruncau o umbră lungă în fața lui și, cu soarele în
spate, aveau o strălucire roșiatică, dincolo de care, prin pielea
transparentă, i se deslușeau venele.
Înălțându-se deasupra tuturor, își dădu capul pe spate și privi
încordat în poiană.

– De ce trebuie să fii potolit? îl întrebă, oarecum curios, pe Temeraire.

– Nu trebuie să fiu potolit! răspunse Temeraire, aproape scuipând de

furie, cu gulerul fremătând. Sângele îi curgea mai abundent pe
umeri. Oamenii ăia vor să mi-l ia pe Laurence, să-l ducă în închisoare
și să-l execute, iar eu n-am de gând să-i las. Niciodată. Și nu-mi pasă
dacă Laurence îmi spune să nu te strivesc, adăugă el, feroce,
adresându-i-se Lordului Barham.

– Dumnezeule mare! exclamă Laurence, îngrozit.

Nu se gândise care era adevărata origine a spaimei lui Temeraire.

Singura arestare la care asistase fusese legată de un trădător, care
fusese executat în scurt timp sub ochii propriului dragon. În urma
acestei experiențe, Temeraire și toți dragonii tineri din adăpost
fuseseră, zile în șir, zdrobiți de durere și milă. Nu era de mirare că
acum era cuprins de panică.

Granby profită de diversiunea pe care o crease Maximus fără voia lui

și, instinctiv, le făcu repede semn celorlalți ofițeri din echipajul lui
Temeraire. Ferris și Evans se grăbiră să-l urmeze, cu Riggs și pușcașii
săi învălmășindu-se după ei și, într-o clipă, erau cu toții aliniați în
fața lui Temeraire, cu puștile și pistoalele ridicate. Totul era numai
bravadă, căci armele lor erau descărcate, după bătălie, însă lucrul
acesta nu diminuă în niciun fel semnificația gestului. Laurence
închise ochii, consternat: printr-o nesupunere atât de fățișă, Granby
și oamenii lui tocmai se aruncaseră în cazanul fierbinte, alături de el.
Existau din ce în ce mai multe motive să se vorbească despre o
răzvrătire.
Însă muschetele din fața lor nu se clintiră. Soldații de marină se
precipitau în continuare să termine de încărcat tunul, îndesând cu
un mic tampon unul dintre proiectilele mari și rotunde umplute cu
piper.

– Fiți gata! spuse caporalul.

Laurence nu știa ce să facă. Dacă îi ordona lui Temeraire să doboare

tunul, ar fi însemnat să atace niște camarazi, oameni care nu-și
făceau decât datoria. Era un lucru de neiertat, chiar și din
perspectiva lui, și aproape la fel de greu de conceput ca pasivitatea
în fața unui atac asupra lui Temeraire și a oamenilor săi.

– Ce naiba aveți de gând să faceți? Keyes, medicul care răspundea de

îngrijirea lui Temeraire, tocmai revenise în poiană, însoțit de doi
asistenți încărcați de bandaje albe și curate și fire subțiri de mătase,
pentru suturi. Își croi drum, îmbrâncindu-se, printre marinarii uluiți,
care nu îndrăzniră să-i sfideze autoritatea dată de părul grizonat și
haina pătată de sânge, și smulse fitilul din mâinile celui care stătea
lângă aruncătorul de piper. Îl aruncă la pământ și îl călcă în picioare,
apoi privi mânios împrejur, fără să-i cruțe nici pe Barham, cu grupul
lui de marinari, nici pe Granby, cu oamenii săi, furios pe toți
deopotrivă. Abia s-a întors de pe câmpul de luptă! V-ați pierdut
mințile cu toții? Nu puteți să tulburați un dragon în halul ăsta, după
o bătălie! Imediat ne trezim cu tot adăpostul pe cap, nu doar cu
băgăciosul ăla mare, adăugă el, arătând spre Maximus.

Într-adevăr, și alți dragoni își ițiseră deja capetele deasupra copacilor,

lungindu-și gâturile să vadă ce se petrece, stârnind un pârâit sonor
de crengi rupte. Pământul se cutremură când Maximus, jenat, se lăsă
pe vine, încercând să pară mai puțin interesat. Barham privi stânjenit
împrejur, la mulțimea de curioși. Dragonii obișnuiau să mănânce
imediat după o bătălie și oasele trosneau între fălcile mânjite de
sânge ale multora dintre ei.

Keynes nu-i lăsă timp să-și revină.

– Plecați, plecați imediat! Toți! Nu pot să operez în mijlocul acestui

circ. Cât despre tine, se răsti el la Laurence, culcă-te la loc
numaidecât. Am dat ordine să fii consultat imediat de medici.
Numai Dumnezeu știe ce se poate întâmpla cu piciorul ăla, dacă salți
așa pe el. Unde e Baylesworth cu targa aia?

Barham, tremurând, nu se putu stăpâni:

– La naiba, Laurence e arestat și am de gând să vă pun în lanțuri și

pe voi, câini răzvrătiți! începu Barham, dar fu întrerupt de Keynes,
care se întoarse spre el.

– Poți să-l arestezi dimineață, după ce mă ocup de piciorul ăla și de

dragonul lui. Nu e nimic mai josnic, mai necreștinesc, decât să te
dezlănțui asupra unor ființe rănite, oameni sau animale...

Keynes tremura pur și simplu, agitându-și pumnul în fața lui

Barham, o priveliște alarmantă, din cauza periculosului forceps lung
și curbat pe care-l strângea în mână. Forța morală a argumentului
său se dovedi foarte mare. Barham făcu, involuntar, un pas în spate.
Ușurați, marinarii considerară mișcarea lui drept un semnal și
începură să se retragă din poiană, cu tunul după ei. Năucit și
abandonat, Barham fu nevoit să cedeze.

Amânarea astfel câștigată fu de scurtă durată. Medicii se scărpinară

la cap privind piciorul lui Laurence. Osul nu era rupt, în ciuda
durerii insuportabile pe care i-o provocară când îl palpară cu
brutalitate, și nu exista nicio rană vizibilă, în afară de vânătăile mari
și marmorate care acopereau aproape fiecare bucățică de piele.
Laurence avea și dureri cumplite de cap, dar nu puteau să facă
altceva decât să-i ofere laudanum, pe care acesta îl refuză, și să-i
ordone să nu-și forțeze piciorul, sfat pe cât de concret, pe atât de
inutil, de vreme ce nu reușea să se ridice în picioare fără să se
prăbușească imediat.

Între timp, rănile lui Temeraire, din fericire minore, fură cusute și
Laurence îl convinse, cu mare dificultate, să mănânce puțin, în ciuda
agitației sale. Dimineață, era deja evident că Temeraire se vindeca
bine, fără ca rănile să-i provoace febră și nu mai exista nicio scuză
pentru o nouă amânare. Laurence fu convocat imediat la cartierul
general al adăpostului, printr-un ordin oficial al Amiralului Lenton.
Fu transportat într-un scaun cu brațe, lăsând în urma lui un
Temeraire agitat și îndărătnic.

– Dacă nu te întorci până mâine-dimineață, să știi că vin după tine,

jură el și nu se lăsă înduplecat.

Lui Laurence îi era greu să-l liniștească fără să fie nevoit să-l mintă.
După toate probabilitățile, avea să fie arestat, dacă nu făcuse Lenton
cine știe ce miracol de persuasiune, și cu numeroasele abateri grave
la activ, era de așteptat ca orice curte marțială să-i dea pedeapsa
capitală. În mod obișnuit, aviatorii nu erau spânzurați decât pentru
înaltă trădare, dar Laurence era convins că Barham îl va aduce în fața
unui tribunal al Marinei, care avea să fie mult mai sever și care nu va
ține seama de argumentul păstrării în activitate a dragonului.
Temeraire era deja pierdut pentru Anglia, ca dragon de luptă, prin
pretențiile ridicate de chinezi.
Nu era nicidecum o situație ușoară sau comodă și, încă și mai grav,
Laurence era conștient că-și pusese oamenii în pericol. Granby va
trebui să răspundă pentru răzvrătirea lor, la fel și ceilalți locotenenți,
Evans, Fenris și Riggs. Oricare dintre ei sau chiar toți puteau fi
concediați. O soartă cruntă pentru un aviator, crescut din fragedă
pruncie în mijlocul soldaților. Nici măcar acei aviaspiranți care nu
ajungeau niciodată la gradul de locotenent nu erau, de obicei, dați
afară. Se găsea o muncă și pentru ei, pe terenurile de hrănire sau în
adăposturi, astfel încât să poată rămâne în compania camarazilor lor.

Deși, peste noapte, starea piciorului se mai ameliorase, Laurence era

încă palid și năduși până și în scurta plimbare pe care o riscă, urcând
scările de la intrarea clădirii. Durerea sporea, amețindu-l și fu nevoit
să se oprească să-și tragă sufletul înainte de a intra în micul birou.

– Cerule, credeam că medicii ți-au dat drumul. Stai jos, Laurence,

până nu te prăbușești. Ia asta, spuse Lenton, ignorând privirea
încruntată de nerăbdare a lui Barham și îi așeză un pahar de brandy
în mână.

– Mulțumesc, domnule. Nu v-ați înșelat. Am fost lăsat să plec,

răspunse Laurence și luă o sorbitură, doar de politețe. Capul îi era și
așa destul de tulbure.

– Ajunge. N-a venit aici să fie răsfățat, interveni Barham. N-am văzut

în viața mea un comportament atât de scandalos. Și încă din partea
unui ofițer! Pentru Dumnezeu, Laurence, nu mi-a făcut plăcere
niciodată să văd pe cineva spânzurat dar, de data asta, aș zice
bogdaproste. Însă Lenton îmi jură că animalul va deveni imposibil de
stăpânit, deși mi-e greu să-mi imaginez care ar fi diferența.
Buzele lui Lenton se strânseră în fața acestui ton disprețuitor.
Laurence putea doar să-și închipuie prin ce cazne umilitoare trecuse
amiralul ca să-i inoculeze lui Barham o asemenea idee. Faptul că
Lenton era amiral și repurtase de curând o nouă mare victorie
însemna foarte puțin în afara cercului restrâns al Aviației. Barham îl
putea jigni fără teamă de consecințe, pe când orice amiral din Marină
ar fi avut destulă influență politică și destui prieteni ca să pretindă
un tratament mai respectuos.

– Vei fi concediat, asta nu se mai discută, continuă Barham. Dar

animalul trebuie să meargă în China, iar pentru aceasta, regret s-o
spun, ne trebuie colaborarea ta. Găsește o cale să-l convingi, și
lucrurile se vor opri aici. La orice semn de nesupunere din partea lui,
al naibii să fiu dacă nu te spânzur, totuși! Da, și îți împușc animalul
și ducă-se naibii și chinezii ăia.

Această ultimă remarcă aproape că-l făcu pe Laurence să sară din

scaun, așa rănit cum era. Doar apăsarea fermă a mâinii lui Lenton pe
umăr îl ținu în loc.

– Domnule, mergeți prea departe, zise Lenton. În Anglia, niciun

dragon n-a fost vreodată împușcat, în afară de cazul în care a mâncat
oameni, și n-o să începem acum. M-aș pomeni cu o adevărată revoltă
pe cap.

Barham se încruntă și mormăi în barbă ceva aproape neinteligibil

despre indisciplină, un lucru delicat, venind din partea unui om
despre care Laurence știa că luase parte la revoltele navale din ’97,
când jumătate din flotă se răsculase.

– Ei, bine, să sperăm că nu se ajunge la așa ceva. Există în portul de la

Spithead o navă trecută în rezervă, Allegiance. Poate fi pregătită
pentru drum într-o săptămână. Dar cum facem să urcăm animalul la
bord, dacă e atât de îndărătnic?

Laurence nu reuși să răspundă. O săptămână era îngrozitor de puțin

și, preț de o clipă, îndrăzni să ia în calcul, într-o doară, ideea de a
călători în zbor. Temeraire ar putea ajunge cu ușurință pe Continent
de la Dover, iar în unele locuri din pădurile statelor germane mai
trăiau și dragoni sălbatici, chiar dacă numai rase mici.

– Trebuie să chibzuim bine, răspunse Lenton. Nu mă feresc să spun,

domnule, că întreaga poveste a fost gestionată prost de la bun
început. Dragonul a fost ațâțat rău de tot și nu-i ușor să-l convingi să
facă un lucru care nu-i place din capul locului.

– Gata cu scuzele, Lenton. Ajunge, începu Barham, dar fu întrerupt

de o bătaie în ușă.

Văzură cu toții mirați un aviaspirant palid deschizând ușor ușa.

– Domnule, domnule, spuse el, grăbindu-se să se dea la o parte.

Soldații chinezi păreau gata să-l calce în picioare, ca să-i facă loc
prințului Yongxing să intre în încăpere.

Erau cu toții atât de surprinși încât, în prima clipă, uitară să se ridice,

și Laurence se căznea încă să se scoale în picioare când Yongxing era
deja înăuntru. Servitorii se grăbiră să-i aducă prințului un scaun –
scaunul Lordului Barham, – dar Yongxing îl refuză cu un semn,
obligându-i astfel și pe ceilalți să rămână în picioare. Lenton își
strecură discret o mână pe sub brațul lui Laurence, sprijinindu-l
puțin, dar încăperea continua să se clatine și să se învârtă în jurul lui,
în timp ce strălucirea veșmintelor lui Yongxing îi înțepa ochii.
– Înțeleg că așa vă arătați respectul față de Fiul Cerului, vorbi
Yongxing, adresându-i-se lui Barham. Iarăși l-ați aruncat pe Lung
Tien Xiang în luptă, iar acum țineți consilii secrete și complotați cum
puteți păstra roadele hoției voastre.

Barham, care nu se sfiise să-i înjure pe chinezi cu cinci minute în

urmă, păli în fața lor, bâlbâindu-se:

– Domnule, Alteța Voastră, în niciun caz...

Însă Yongxing continuă fără să șovăie măcar:

– Am cercetat acest adăpost, după cum numiți voi aceste țarcuri

pentru animale, spuse el. Nu e de mirare, dacă te gândești la
metodele voastre barbare, că Lung Tien Xiang și-a dezvoltat acest
atașament greșit. E firesc să nu vrea să fie despărțit de camaradul lui,
singurul care i-a adus vreodată un dram de alinare. Se întoarse spre
Laurence, privindu-l cu dispreț din cap până-n picioare. Ai profitat
de tinerețea și de lipsa lui de experiență, dar nu vom mai tolera acest
lucru. Nu mai vrem să auzim nicio scuză pentru aceste întârzieri.
După ce va ajunge acasă, la locul său cuvenit, va învăța să nu mai
prețuiască o companie care nu se ridică la nivelul lui.

– Alteța Voastră, vă înșelați. Avem toate intențiile să colaborăm cu

voi, spuse Lenton pe șleau, în timp ce Barham căuta încă vorbe mai
meșteșugite. Dar Temeraire nu vrea să se despartă de Laurence și
sunt convins că știți bine că un dragon nu poate fi trimis fără
însoțitor.

– Este limpede, atunci, că trebuie să vină și căpitanul Laurence sau

încerci să ne convingi că el nu poate fi trimis? întrebă Yongxing pe un
ton glacial.
Cu toții îl priviră stupefiați. Lui Laurence nu-i venea să-și creadă
urechilor. Apoi Barham izbucni:

– Dumnezeule mare! Dacă îl vreți pe Laurence, puteți să-l luați, vă

suntem recunoscători.

Restul întâlnirii trecu pentru Laurence ca prin vis, într-un amestec de

perplexitate și imensă ușurare, care îi amorți mintea. Capul continua
să i se învârtă și răspundea la întrebări oarecum la întâmplare, până
când Lenton interveni, în cele din urmă, trimițându-l la culcare.
Laurence rămase treaz doar cât să-i trimită pe fugă un bilet lui
Temeraire, prin intermediul unei slujnice, după care se prăbuși
imediat într-un somn tulbure, agitat.

Se trezi cu greu a doua zi dimineață, după paisprezece ore de somn.

Roland picotea lângă patul lui, cu capul sprijinit de spătarul
scaunului, cu gura deschisă și, când Laurence se mișcă, se trezi și își
frecă fața, căscând:

– Ei, bine, Laurence, te-ai trezit? Ne-ai tras tuturor o sperietură

zdravănă. Emily a venit la mine fiindcă bietul Temeraire se agita de
moarte. Ce-ți veni să-i trimiți un asemenea mesaj?

Laurence încercă disperat să-și aducă aminte ce scrisese. Imposibil. I

se ștersese cu totul din minte și nu-și mai amintea decât foarte puțin
din ziua precedentă, deși punctul central, esențial, îi era bine fixat în
minte.

– Roland, n-am nici cea mai vagă idee ce-am scris. Temeraire știe că
merg cu el?
– Păi, acum știe. Mi-a spus Lenton, după ce am venit să te caut. Dar,
cu siguranță, n-a aflat de aici, spuse ea și îi întinse o bucată de hârtie.

Era scrisă de mâna lui și îi purta semnătura, dar totul era străin și
lipsit de sens.

Temeraire,

Nu te teme. Mă duc. Fiul Cerului nu tolerează întârzieri și

Barham mi-a dat permisiunea. Credința ne va purta! Te rog
să mănânci ceva.

L.

Laurence privi oarecum tulburat bucata de hârtie, întrebându-se

cum ajunsese să scrie așa ceva.

– Nu-mi amintesc nici măcar un cuvânt. Dar, stai, știu. Numele

corabiei e Allegiance, credința, iar prințul Yongxing l-a numit pe
împărat Fiul Cerului, dar n-am idee de ce să fi repetat eu o asemenea
blasfemie. Îi întinse lui Roland biletul. Probabil că mi-am pierdut
mințile. Te rog, arunc-o în foc. Du-te și spune-i lui Temeraire că acum
mă simt bine și că voi fi curând cu el. Poți chema pe cineva să mă
ajute? Trebuie să mă îmbrac.

– După cum arăți, ar trebui să rămâi acolo unde ești, spuse Roland.
Nu, mai odihnește-te puțin. Nu e mare grabă acum, din câte înțeleg
eu și știu că acest Barham vrea să stea de vorbă cu tine. Lenton la fel.
Merg să-i spun lui Temeraire că n-ai murit și nici nu ți-a crescut al
doilea cap. Și am s-o pun pe Emily să alerge de la unul la altul, dacă
aveți mesaje de trimis.
Laurence cedă insistențelor ei. Într-adevăr, nu se simțea pe deplin
capabil să se ridice, iar dacă Barham voia iarăși să-i vorbească,
trebuia să-și păstreze forțele. Însă, în cele din urmă, fu scutit de
prezența lui. Lenton veni singur.

– Ei, Laurence, mă tem că te așteaptă un drum îngrozitor de lung și

sper să călătorești cu bine, spus el, trăgându-și un scaun. Pe când ne
îndreptam spre India, în anii ’90, transportatorul meu a intrat într-o
furtună. Ploaia îngheța în cădere, așa că dragonii n-au putut să se
ridice deasupra norilor, să se mai liniștească. Obversariei, biata de ea,
i-a fost rău tot timpul. Nimic mai neplăcut pentru un dragon care are
rău de mare, și pentru ei și pentru tine.

Laurence nu fusese niciodată la comanda unui transportor de

dragoni, dar imaginea aproape că era vie.

– Mă bucur să spun, domnule, că Temeraire n-a avut niciodată nici

cea mai vagă dificultate și că îi plac enorm călătoriile pe mare.

– Vom vedea cum îi plac dacă întâlniți un uragan, remarcă Lenton,

clătinând din cap. Nu că m-aș aștepta ca vreunul dintre voi să aibă
vreo obiecție, în condițiile date.

– Nu, nici pomeneală, zise Laurence din inimă.

Bănuia că era doar un salt din lac în puț, dar era recunoscător pentru
timpul câștigat: călătoria avea să dureze luni în șir și putea spera să
se întâmple o mulțime de lucruri înainte să ajungă în China.

Lenton clătină din cap.

– Ei, bine, ești destul de palid, așa că am să fiu scurt: am reușit să-l

conving pe Barham că lucrul cel mai bun de făcut este să pleci cu
arme și bagaje, în cazul de față cu echipajul tău. Dacă ar rămâne aici,
unii dintre ofițeri s-ar putea aștepta la o grămadă de neplăceri și ar fi
bine să plecați înainte ca Barham să se răzgândească.

Altă ușurare, la care nici nu spera.

– Domnule, spuse Laurence. Trebuie să vă spun cât de îndatorat

sunt...

– Lasă prostiile, nu-mi mulțumi. Lenton își dădu la o parte părul rar
și cărunt de pe frunte și spuse repede: Îmi pare al naibii de rău
pentru toate astea, Laurence. În locul tău, aș fi luat-o razna mult mai
devreme. Totul s-a făcut atât de brutal.

Laurence nu știa ce să spună. Nu se așteptase la înțelegere și nu

simțea că o merită. După o clipă, Lenton continuă, mai energic:

– Regret că nu-ți pot oferi mai mult timp să te refaci, dar, pe de altă
parte, la bord n-o să ai prea multe de făcut, așa că poți să te
odihnești. Barham le-a promis chinezilor că Allegiance va fi gata de
drum într-o săptămână, deși, din câte înțeleg, îi va fi greu să găsească
un căpitan până atunci.

– Nu era vorba să fie Cartwright căpitan? întrebă Laurence,

amintindu-și vag ceva.

Citea și acum „Cronica navală“ și urmărea repartizarea corăbiilor.

Numele lui Cartwright îi rămăsese în minte: fuseseră camarazi pe
Goliath, cu mulți ani în urmă.

– Da, pe când Allegiance urma să meargă la Halifax. Se pare că lui

Cartwright i se construiește altă corabie acolo. Dar nu pot să-l aștepte
doi ani, până ajunge în China și înapoi, zise Lenton. Fie ce-o fi,
găsesc ei pe cineva. Tu trebuie să fii pregătit.

– Puteți fi sigur de asta, domnule, răspunse Laurence. Până atunci

sigur voi fi aproape restabilit.

Probabil că optimismul său era nefondat. După plecarea lui Lenton,

Laurence încercă să scrie o scrisoare, dar fără succes; capul îl durea
îngrozitor. Din fericire, Granby trecu să-l viziteze, plin de entuziasm
la perspectiva călătoriei și minimalizând riscurile pe care și le
asumase în privința propriei cariere.

– De parcă aș fi putut da doi bani pe așa ceva, când ticălosul ăla

încerca să te salte și când armele erau îndreptate spre Temeraire,
spuse el. Te rog, nu te gândi la asta și spune-mi ce-ai vrea să scriu.

Laurence renunță la orice încercare de a-l îndemna la prudență.

Loialitatea lui Granby era la fel de îndârjită pe cât fusese antipatia lui
inițială, chiar dacă mai plăcută.

– Doar câteva rânduri, dacă ești bun, către căpitanul Thomas Riley.
Spune-i că plecăm spre China într-o săptămână și, în cazul în care nu
l-ar deranja să se afle la comanda unui transportator, ar avea șanse să
preia Allegiance, dacă se duce direct la Amiralitate. Barham nu are pe
nimeni pentru corabie. Dar nu uita să-i scrii să nu-mi pomenească
numele.

– Foarte bine, răspunse Granby, scriind în grabă. Nu avea o caligrafie

foarte elegantă, cu literele lăbărțate excesiv, dar scria suficient de
citeț. Îl cunoști bine? Va trebui să conviețuim o lungă perioadă de
timp cu cel care va fi numit.
– Da, chiar foarte bine, răspunse Laurence. A fost sublocotenentul
meu pe Belize și apoi pe Reliant. A asistat la ieșirea din ou a lui
Temeraire. Un bun ofițer și un bun marinar. E tot ce ne-am putea
dori.

– Am să duc scrisoare personal la curier și am să-i spun să se asigure

că ajunge la destinație, promise Granby. Ce ușurare ar fi să n-avem
un căpitan din ăla arogant... Și aici Granby se opri, stânjenit: nu
trecuse foarte mult, în definitiv, de când îl socotise și pe Laurence un
arogant.

– Mulțumesc, John, zise repede Laurence, salvându-l. Deși n-ar

trebui să ne punem prea multe speranțe deocamdată. Ministerul ar
putea să prefere un om mai experimentat în acest rol, adăugă el,
deși, în sinea lui, socotea că existau toate șansele. Lui Barham nu i-ar
fi ușor să găsească pe cineva dornic să accepte postul.

Deși erau impresionante pentru ochiul unui om străin de mare,

transportatoarele de dragoni erau nave dificil de comandat. Adesea
stăteau în port la nesfârșit, așteptându-și pasagerii dragoni, în timp
ce echipajele se dedau cu alcool și prostituate. Sau se întâmpla să
petreacă luni în șir în mijlocul oceanului, încercând să mențină
aceeași poziție, slujind ca punct de odihnă pentru dragonii care
străbăteau distanțe lungi. Era ca în misiunile de blocadă, însă mai
rău, din cauza lipsei anturajului. Cu șanse mici să-ți aducă gloria în
luptă și, cu atât mai puțin, recompense, aceste posturi erau
indezirabile pentru cei cu potențial mai mare.

Însă Reliant, atât de avariată de furtună, după Trafalgar, rămăsese la

chei multă vreme. Lăsat pe uscat, fără relații care să-l ajute să obțină
altă navă și lipsit de experiență, Riley avea să primească oferta cu
aceeași bucurie cu care i-o oferea Laurence și existau toate șansele ca
Barham să-l accepte pe primul venit.

Laurence își petrecu ziua următoare luptându-se, de data asta cu

ceva mai mult succes, cu alte scrisori necesare. Nu-și pregătise
afacerile în vederea unei lungi călătorii, din care o mare parte în
afara zonei de curierat. Pe de altă parte, în ultimele săptămâni
cumplite, își neglijase cu desăvârșire corespondența personală și
acum era dator cu mai multe răspunsuri, în primul rând către
familie. După bătălia de la Dover, tatăl său devenise mai tolerant față
de noua sa profesiune. Deși nici acum nu-și scriau direct unul altuia,
Laurence nu mai era obligat, cel puțin, să-și țină secretă
corespondența cu mama sa și, de ceva vreme, îi adresa scrisorile în
mod deschis. Era foarte posibil ca, după întâmplarea de acum, tatăl
său să-i suspende acest privilegiu, dar Laurence spera să nu fi auzit
toate detaliile Din fericire, Barham n-avea nimic de câștigat
stânjenindu-l pe Lordul Allendale, mai ales acum, când Wilberforce,
aliatul lor politic comun, avea de gând să ceară din nou, în
următoarea sesiune a Parlamentului, abolirea negoțului de sclavi.

Laurence scrise la repezeală o altă duzină de mesaje grăbite, cu un

scris care nu semăna prea mult cu scrisul său obișnuit. Cei mai mulți
destinatari ai acestora erau oameni din Marină, care aveau să
înțeleagă foarte bine exigențele unei plecări grăbite. În ciuda
mesajelor succinte, efortul își spuse cuvântul și, când Roland veni
din nou să-l vadă, era aproape epuizat și zăcea cu spatele sprijinit de
perne și cu ochii închiși.

– Da, am să ți le trimit, dar te comporți absurd, Laurence, spuse ea,

adunând scrisorile. O lovitură în cap poate fi foarte periculoasă,
chiar dacă nu ți-a spart craniul. Când am avut febra galbenă, nu m-
am bătut cu pumnul în piept susținând că mă simt bine. Am stat în
pat, mi-am înghițit terciul și licoarea fiebinte și m-am pus pe picioare
mai repede decât oricare dintre ceilalți camarazi din Indiile de Vest,
care au suferit de aceeași boală.

– Mulțumesc, Jane, răspunse el, fără s-o contrazică.

Într-adevăr, se simțea foarte rău și se bucură când ea trase draperiile,

cufundând încăperea într-o penumbră odihnitoare.

Se trezi, pentru scurt timp, câteva ore mai târziu, auzind gălăgie
dincolo de ușă. Roland spunea:

– Fă bine și pleacă naibii imediat sau te scot afară cu picioare-n fund.

De ce te strecori aici, să-l sâcâi, în clipa în care mă vezi plecată?

– Dar trebuie să vorbesc cu căpitanul Laurence, situația este cât se

poate de urgentă... Glasul care protesta îi era necunoscut și părea
tulburat. Am venit direct de la Londra...

– Dacă e așa de urgent, poți să mergi să vorbești cu Amiralul Lenton,

răspunse Roland. Nu, nu-mi pasă dacă ești de la minister. Ești la fel
de tânăr ca aviaspiranții mei și nu te cred nicio clipă că ai de spus
ceva care nu poate să aștepte până dimineață.

Cu aceasta, Roland închise ușa în spatele ei, înăbușind restul

discuției. Laurence adormi din nou. Dar în dimineața următoare nu
mai avu cine să-l apere. Nici bine nu-i aduse slujnica micul dejun –
temutul terci și dezgustătorul lapte fierbinte cu vin – că
necunoscutul făcu o nouă tentativă de invazie, de data asta cu mai
mult succes.
– Îmi cer scuze, domnule, că dau buzna în felul acesta, spuse
străinul, vorbind repede și, fără să fie poftit, își aduse un scaun lângă
patul lui Laurence. Vă rog, lăsați-mă să vă explic. Îmi dau seama că
apariția mea e neobișnuită... Lăsă jos scaunul greu și se așeză sau
mai degrabă se cocoță chiar la marginea acestuia. Mă numesc
Hammond. Arthur Hammond. Ministerul m-a delegat să vă însoțesc
la curtea chineză.

Hammond era un bărbat surprinzător de tânăr, de douăzeci de ani

poate, cu părul negru, ciufulit și o expresie foarte intensă, care îi
lumina fața suptă și palidă. La început, vorbi în frânturi de fraze,
zbătându-se între formulele de scuză și evidenta nerăbdare de a
ajunge la subiect.

– Nădăjduiesc că veți ierta absența unei informări prealabile. Am fost

luați cu totul și cu totul pe nepregătite, și Lordul Barham fixase deja
ziua de 23 ca dată de plecare. Dacă ați prefera, am putea insista să
mai amâne...

Acesta era lucrul pe care Laurence voia să-l evite cel mai mult, astfel
că, deși era ușor descumpănit de îndrăzneala lui Hammond, se grăbi
să spună:

– Nu domnule, sunt întru totul la dispoziția dumneavoastră. Nu

putem amâna plecarea pentru chestiuni formale, mai cu seamă când
prințului Yongxing i s-a promis acea dată.

– Ah! Sunt de aceeași părere, spuse Hammond, cu mare ușurare în

glas.

Privindu-i chipul și estimându-i vârsta, Laurence bănuia că fusese

desemnat numai din lipsă de timp. Dar Hammond reuși repede să
contrazică ideea că singura lui calitate era disponibilitatea de a pleca
în China pe nepusă masă. Acum, că se liniștise, scoase un teanc gros
de hârtii, care până atunci îi umflaseră partea din față a hainei, și
începu să vorbească, repede și în detaliu, despre perspectivele
misiunii lor.

Aproape de la început, Laurence fu incapabil să-l urmărească. Fără

să-și dea seama, Hammond scăpa din când în când fraze întregi în
chineză, când își cobora privirea la acele hârtii, iar când vorbea în
engleză, zăbovea asupra misiunii diplomatice a lui Macartney în
China, care avusese loc acum paisprezece ani. Laurence, proaspăt
locotenent la vremea aceea, preocupat întru totul de probleme navale
și de propria-i carieră, nu-și mai amintea nici măcar de existența
misiunii, darămite detaliile ei.

Cu toate acestea, nu-l întrerupse imediat pe Hammond. Pe de-o

parte, nu găsea nicio pauză potrivită în șirul discursului său și, pe de
altă parte, monologul acela avea ceva liniștitor. În ciuda vârstei sale,
Hammond vorbea cu competență, dând dovadă că stăpânește
subiectul și, lucru și mai important, fără impolitețea la care Laurence
ajunsese să se aștepte din partea lui Barham și a celor din Minister.
Perspectiva unui aliat îl bucura pe Laurence destul ca să-l asculte cu
plăcere, chiar dacă tot ceea ce știa despre expediția lui Macartney era
că nava sa, Lion, fusese primul vas occidental ajuns în Golful Zhitao.

– O! exclamă Hammond, oarecum dezamăgit, când, în cele din

urmă, își dădu seama că n-avea cu cine să discute. Ei, bine, presupun
că nu contează prea mult. Ca s-o spun deschis, misiunea a fost un
eșec îngrozitor. Lordul Macartney a refuzat să îndeplinească ritualul
de supunere în fața Împăratului, numit kowtow, și chinezii s-au simțit
ofensați. Nici n-au mai vrut să se gândească să ne accepte o misiune
permanentă, și Macartney a sfârșit prin a părăsi Marea Chinei,
escortat de o duzină de dragoni.

– Asta chiar îmi aduc aminte, spuse Laurence. Într-adevăr, își

amintea vag că discutase acest subiect cu prietenii lui, în cabina
ofițerilor, nu fără patimă la adresa insultei față de trimisul britanic.
Dar, cu siguranță ritualul kowtow era jignitor, doar nu voiau să se
târâie în genunchi?

– Nu putem să ne ținem semeți față de obiceiurile străinilor, când ne

ducem la ei în țară cu pălăria în mână, remarcă Hammond, cu toată
convingerea, aplecându-se spre Laurence. Puteți vedea singur,
domnule, gravele consecințe. Sunt sigur că acest incident continuă să
otrăvească relațiile noastre actuale.

Laurence se încruntă. Argumentul acesta era, într-adevăr,

convingător și explica mai bine de ce Yongxing venise în Anglia atât
de pregătit pentru ofense.

– Crezi că acest conflict este motivul pentru care i-au oferit lui
Bonaparte un Celest? După atâta vreme?

– Voi fi sincer cu dumneavoastră, domnule căpitan: n-avem nici cea

mai vagă idee, răspunse Hammond. Singura noastră consolare în
acești ultimi paisprezece ani – un punct forte al politicii externe – a
fost deplina noastră convingere, că pe chinezi îi interesează treburile
Europei tot atât cât ne interesează pe noi ale pinguinilor. Acum toate
convingerile noastre au fost zdruncinate.
 3

Allegiance era un colos pe valuri. Avea peste o sută treizeci de yarzi în

lungime și era proporțional neobișnuit de îngustă, cu excepția
imensei punți a dragonilor care se dilata în partea din față a corabiei,
întinzându-se de la arborele mic până la proră. Văzută de sus, părea
foarte ciudată, semănând cu un evantai. Dar sub buza largă a punții
dragonilor, carena se îngusta imediat. Chila era din oțel, nu din lemn
de ulm, și era acoperită cu un strat de vopsea albă, împotriva ruginii.
Dunga albă și lungă care o traversa prin mijloc îi conferea un aspect
aproape zvelt.

Pentru a-i oferi stabilitatea de care avea nevoie pe furtună, avea un

pescaj de peste șase yarzi. Era prea mare ca să intre în port și trebuia
acostată de stâlpi enormi înfipți în apele adânci, iar proviziile erau
transportate încoace și încolo cu vase mai mici: o mare doamnă
înconjurată de servitori agitați. Nu era primul transportator cu care
călătoriseră Laurence și Temeraire, dar avea să fie primul cu care
traversau oceanul; nu se putea compara cu o corabie înghesuită,
pentru trei dragoni, care alerga de la Gibraltar la Plymouth, mărită
doar cu câteva scânduri față de una obișnuită.

– E foarte plăcut. Mă simt chiar mai bine decât în poiana mea, spuse
Temeraire aprobator. De la înălțimea locului său solitar de cinste,
vedea toată activitatea navei fără să stea în cale, iar bucătăria navei,
cu cuptoarele ei, era amplasată direct sub puntea dragonilor,
menținându-i caldă suprafața. Nu ți-e frig deloc, Laurence? întrebă
el, a treia oară, poate, întinzându-și gâtul în jos, ca să-l privească mai
de aproape.

– Nu, absolut deloc, răspunse scurt Laurence.

Era puțin agasat de continua și exagerata solicitudine. Deși amețeala

și durerea de cap cedaseră odată cu cucuiul de la cap, piciorul
învinețit rămânea îndărătnic, gata să-l lase, din când în când și
pulsând cu o durere aproape constantă. Laurence fusese urcat la
bord în scripeți, o lovitură grea la adresa percepției sale față de
propriile puteri, apoi așezat direct într-un scaun cu brațe și cărat sus,
pe puntea dragonilor, înfășurat în pături, ca un invalid, iar acum
Temeraire era încolăcit cu mare grijă în jurul lui, să-l ferească de
vânt.

Două șiruri de scări urcau spre puntea dragonilor, câte unul de

fiecare parte a arborelui trinchet, iar zona teugii, care se întindea de
la baza acestora și până la jumătatea drumului spre arborele
principal, era, conform obiceiului, repartizată aviatorilor, în timp ce
marinarii domneau peste cealaltă jumătate. Echipajul lui Temeraire
își luase deja în stăpânire domeniul cuvenit, împingând în mod
ostentativ mai multe grămezi de parâme încolăcite dincolo de linia
invizibilă de demarcație și înlocuindu-le cu maldăre de hamuri de
piele și coșuri pline de inele și catarame, totul ca să atragă atenția
marinarilor că aviatorii își cunosc drepturile. Cei care nu erau
ocupați cu aranjatul echipamentului, erau înșirați de-a lungul liniei,
mimând relaxarea sau munca. Tânăra Roland și ceilalți doi mesageri
cadeți, Morgan și Dyer, se jucau acolo la îndemnul sergenților, care le
transferaseră misiunea de a apăra teritoriile aviatorilor. Fiind atât de
mici, puteau să se plimbe cu ușurință pe copastie și alergau încoace
și încolo, dând dovadă de totală nesăbuință.

Laurence îi privea, dus pe gânduri. Încă îl neliniștea faptul că o

adusese pe Roland.

– De ce să n-o iei? A fost neascultătoare?

Doar atât întrebase Jane, când o consultase în această privință. Era

cumplit de greu să-i explice temerile sale, față în față. Și, desigur,
exista un motiv s-o ia cu el: Jane trebuia să fie pregătită să facă față
tuturor cerințelor, ca orice bărbat, în momentul când, după
retragerea mamei sale, avea să devină căpitanul lui Exidium. Dacă ar
lăsa-o nepregătită, fiind prea blând cu ea acum, nu i-ar face niciun
serviciu.

Cu toate acestea, acum, că se afla la bord, Laurence avea regrete.

Corabia nu era o bază aeriană și Laurence văzuse deja că, așa cum se
întâmplă în orice echipaj naval, existau printre marinari câțiva
indivizi foarte, foarte respingători: bețivi, bătăuși, ocnași. Se simțea
prea împovărat de responsabilitatea de a veghea asupra unei tinere
înconjurate de asemenea oameni. Ca să nu mai vorbim că ar fi
preferat ca secretul înrolării femeilor în Aviație să nu se afle și să nu
facă vâlvă tocmai aici.

Nu intenționa să-i ceară lui Roland să mintă și nici nu-i putea da alte
sarcini decât celorlalți, dar în taină spera din tot sufletul ca adevărul
să rămână ascuns. Roland avea doar unsprezece ani și, la o privire
fugară, nu putea trece drept fată, așa, în pantaloni și jachetă. Cândva,
o luase el însuși drept băiat. Dar, în același timp, își dorea, de
asemenea, să-i vadă pe aviatori și pe marinari prieteni sau cel puțin
nu dușmani, și, în cazul unei apropieri, era greu ca adevărata
identitate a lui Roland să treacă multă vreme neobservată.

Deocamdată, speranțele sale păreau mai ușor de îndeplinit în cazul

lui Roland, decât în privința celorlalți. Marinarii, ocupați cu
încărcarea navei, vorbeau în gura mare despre indivizii care nu
aveau nimic mai bun de făcut decât să stea cu mâinile în sân și să se
comporte ca niște pasageri. Câțiva oameni comentară zgomotos
despre niște parâme aruncate toate de-a valma și se apucară, fără
rost, să le adune. Laurence clătină din cap și rămase tăcut. Oamenii
săi avuseseră dreptate, dar nu putea să-i învinovățească nici pe
marinarii lui Riley și, oricum, n-ar fi folosit la nimic.

Oricum, Temeraire observase și el scena. Pufni și gulerul i se ridică

nițel.

– Mie mi se pare că funia aia stă foarte bine, spuse el. Echipajul meu
a mutat-o cu mare grijă.

– E în regulă, dragul meu. Nu-i niciun rău să înfășori la loc o funie,

interveni repede Laurence.

Nu era foarte surprinzător că Temeraire începuse să-și extindă

instinctele protectoare și posesive și asupra echipajului. Erau
împreună deja de mai multe luni. Însă momentul era cât se poate de
nepotrivit. Prezența unui dragon la bord îi tulbura oricum pe
marinari și implicarea lui Temeraire în fiece dispută, luând partea
echipajului său, nu putea decât să sporească tensiunea de la bord. Te
rog, nu te simți jignit, adăugă Laurence, mângâind trupul
dragonului, ca să-i distragă atenția. Începutul unei călătorii este
extrem de important. Vrem să fim tovarăși buni, nu să încurajăm
rivalitatea dintre oameni.

– Hm, cred că da, cedă Temeraire. Dar noi n-am făcut nimic rău. E
neplăcut că se lamentează așa.

– Pornim în curând, zise Laurence, ca să schimbe subiectul. Mareea

s-a schimbat și cred că acelea pe care le urcă acum la bord sunt
ultimele bagaje ale misiunii.

Allegiance putea transporta, la nevoie, zece dragoni de talie medie.

Singur, Temeraire nu o împovăra deloc, iar spațiul de depozitare de
la bord era uimitor de mare. Cu toate acestea, cantitatea de bagaje pe
care misiunea o aducea la bord crea deja impresia că avea să
depășească până și capacitatea enormă a navei. Această cantitate îl
șoca pe Laurence, obișnuit să călătorească doar cu un cufăr, și părea
disproporționat de mare față de dimensiunea delegației, enorme
oricum.

Delegația chineză număra cincisprezece soldați și nu mai puțin de

trei medici, unul pentru prințul însuși, unul pentru ceilalți doi
emisari și unul pentru ceilalți membri, fiecare cu asistenții lui. Pe
lângă aceștia și translator, existau doi bucătari, cu ucenicii lor, vreo
duzină de slujitori și un număr egal de alți oameni care păreau să nu
aibă absolut niciun rol bine definit, inclusiv un tânăr care fusese
prezentat drept poet, deși Laurence avea impresia că traducerea
cuvântului nu fusese corectă. Omul era mai degrabă un fel de
secretar.
Doar garderoba prințului ocupa vreo douăzeci de cufere, meticulos
sculptate, cu lacăte și balamale din aur. Biciul nostromului se zbătu,
plesnind și pârâind de mai multe ori când câțiva marinari mai
dezghețați încercară să le forțeze, curioși. Nenumărații saci cu
mâncare fuseseră, de asemenea, azvârliți la bord și, după ce făcuseră
deja o dată călătoria dinspre China, începeau să dea semne de
deteriorare. Un sac enorm de orez, de optzeci de livre, se sparse când
fu transportat pe punte, spre veselia și delectarea generală a
pescărușilor care planau deasupra, iar marinarii fură nevoiți să
alunge potopul de păsări înnebunite, încercând să-și continue treaba.

De agitație avuseseră parte și mai devreme, la îmbarcare. Suita lui

Yongxing pretinsese, la început, o pasarelă coborâtoare, lucru
absolut imposibil, din cauza înălțimii navei, chiar dacă Allegiance ar fi
fost adusă destul de aproape de chei pentru așa ceva. Bietul
Hammond petrecuse aproape o oră încercând să-i convingă că nu
era nici dezonorant, nici periculos să fie ridicați pe punte,
gesticulând, din când în când, cu frustrare spre navă, într-un
argument mut.

În cele din urmă, oarecum disperat, Hammond îi spusese lui

Laurence:

– Căpitane, valurile sunt periculos de înalte?

O întrebare stupidă, când valurile nu se înălțau mai mult de cinci

picioare, deși uneori, în vântul puternic, șlepul care aștepta se lovise
de funiile de ancorare la chei. Însă nici măcar negația surprinsă a lui
Laurence nu-i satisfăcuse pe chinezi. Lăsau impresia că nu se vor
îmbarca niciodată, însă, în cele din urmă, Yongxing însuși se săturase
să aștepte și puse capăt discuției ieșind din palanchinul cu draperii
grele și coborând la bord, fără să dea atenție nici agitației
însoțitorilor săi neliniștiți, nici mâinilor oferite în grabă de echipajul
șlepului.

Pasagerii chinezi care așteptaseră cel de-al doilea șlep continuau să

urce și acum, pe la tribord, întâmpinați de salutul rigid și politicos al
unei duzini de oameni ai marinei și al mateloților cu înfățișare mai
respectabilă, intercalați de-a lungul părții interioare a pasarelei.
Îmbrăcați în tunicile lor roșii, pantalonii albi și tot felul de jachete
albastre de marinar, aveau un aspect decorativ.

Sun Kai, emisarul mai tânăr, sări cu ușurință de pe scaunul

nostromului și rămase o clipă locului, privind gânditor puntea
agitată. Laurence se întreba dacă nu cumva acesta dezaproba
hărmălaia și dezordinea de pe punte, dar, după toate aparențele, nu
încerca decât să se țină pe picioare. Făcu încoace și încolo câțiva pași
șovăitori, apoi se obișnui cu balansul și străbătu toată pasarela,
înainte și înapoi, cu mai multă siguranță, ținându-și mâinile la spate.
Privi, încruntat de concentrare la velatură, încercând să urmărească
de la un capăt la altul labirintul de parâme, spre marea satisfacție a
celor prezenți care puteau, în sfârșit, să se holbeze și ei la el, după
pofta inimii.

Prințul Yongxing îi dezamăgise complet, dispărând aproape imediat

în cabinele care fuseseră pregătite pentru el la pupă. Dar Sun Kai,
înalt și imperturbabil, cu coada lui lungă de păr negru și fruntea
rasă, în splendidele-i veșminte albastre brodate cu roșu și portocaliu,
era un spectacol aproape la fel de bun și nu părea dornic să se
retragă în cabinele sale.

Puțin mai târziu, avură parte de un spectacol și mai impresionant.

De jos veniră strigăte și țipete și Sun Kai se repezi la parapet, să
vadă. Laurence se ridică și îl văzu pe Hammond alergând în aceeași
direcție, palid și îngrozit. Se auzise un pleoscăit zgomotos. Dar
câteva clipe mai târziu, emisarul mai vârstnic își făcu apariția cu
jumătatea de jos a veșmintelor picurând, îmbibată de apă. În ciuda
nefericitei întâmplări, bărbatul cu barba sură se apropie râzând în
hohote pe seama sa, respingând cu un gest al mâinii scuzele grăbite
ale lui Hammond. Se bătu peste burta voluminoasă, cu o expresie
melancolică, și apoi se îndepărtă, în compania lui Sun Kai.

– A scăpat ca prin urechile acului, remarcă Laurence, cufundându-se

înapoi în scaun. Veșmintele l-ar fi putut trage la fund dacă ar fi căzut
în apă cu totul.

– Îmi pare rău că n-a căzut cu totul, mormăi Temeraire, vorbind cu

glas scăzut pentru un dragon de douăzeci de tone, ceea ce, la drept
vorbind, nu era destul de încet. Se auziră râsete înfundate pe punte,
iar Hammond își roti privirea neliniștit.

Ceilalți membri ai delegației fură îmbarcați fără alte incidente și

dispărură aproape la fel de repede ca bagajele lor. Hammond păru
foarte ușurat când operațiunea luă, în cele din urmă, sfârșit și își
șterse fruntea asudată cu dosul palmei, deși vântul era aspru și tăios
ca o lamă de cuțit. Apoi se așeză fără vlagă pe un cheson de lângă
pasarelă, spre iritarea echipajului său. Cu el în cale, nu puteau aduce
șlepul înapoi la bord și, totuși, era el însuși un pasager și un trimis
diplomatic, un om prea important ca să i se spună pe șleau să se dea
la o parte.

Făcându-i-se milă de ei toți, Laurence își căută mesagerii. Roland,

Morgan și Dyer primiseră ordine să stea în liniște pe puntea
dragonilor, fără să încurce pe nimeni și, astfel, ședeau înșirați chiar
pe margine, legănându-și picioarele în gol.
– Morgan, spuse Laurence și băiatul brunet se îndreptă spre el în
patru labe. Du-te și poftește-l pe domnul Hammond să vină și să
șadă aici cu mine, dacă dorește.

Hammond se lumină când primi invitația și veni numaidecât pe

puntea dragonilor. Nici măcar nu observă cum, în spatele lui,
oamenii începură imediat să instaleze scripeții ca să urce șlepul la
bord.

– Mulțumesc, domnule, mulțumesc mult, sunteți foarte bun, spuse el

așezându-se pe chesonul pe care i-l căraseră Morgan și Roland și
acceptând, cu și mai multă gratitudine, invitația de a bea un pahar
de brandy. N-am nici cea mai vagă idee cum m-aș fi descurcat dacă
Liu Bao s-ar fi înecat.

– Așa se numește? întrebă Laurence. Tot ce-și mai putea aminti din
întâlnirea de la Amiralitate despre mai vârstnicul emisar era sforăitul
său șuierător. Ar fi fost un început de rău augur pentru călătorie, dar
Yongxing n-ar fi putut să ne învinuiască pentru că el a făcut un pas
greșit.

– Nu, aici vă înșelați, spuse Hammond. El e prințul, el poate învinui

pe cine poftește. Laurence fu înclinat să ia asta drept o glumă, dar
Hammond părea cât se poate de serios și, după ce acesta își bău
aproape tot paharul de brandy într-o liniște care lui Laurence i se
părea că nu îl caracterizează, deși îl cunoștea doar de scurt timp,
Hammond adăugă pe neașteptate: Și iertați-mă, vă rog... îmi dau
seama cât de dăunătoare pot fi asemenea remarci... consecințele unei
jigniri nechibzuite, sub impulsul momentului...

Laurence avu nevoie de o clipă să-și dea seama că Hammond se

referea la bombănelile pline de antipatie ale lui Temeraire, de mai
devreme. Temeraire i-o luă înainte și răspunse:

– Nu-mi pasă dacă nu mă plac, spuse el. Poate că așa o să mă lase-n

pace și n-o să trebuiască să rămân în China. Gândul acesta îl tulbură
în mod vizibil și Temeraire înălță capul, cuprins brusc de entuziasm.
Dacă aș fi foarte jignitor, credeți că m-ar lăsa în pace de pe-acum?
întrebă el. Laurence, ce anume ar fi deosebit de jignitor?

Hammond arăta ca Pandora în fața cutiei deschise, cu ororile

revărsându-se în lume. Lui Laurence îi venea să râdă, dar se
îmbățoșă, din solidaritate. Hammond era tânăr pentru munca lui și,
cu siguranță, oricât de strălucite erau abilitățile sale, se simțea lipsit
de experiență. Asta îl făcea să fie excesiv de precaut.

– Nu, dragul meu, n-ar folosi la nimic, răspunse Laurence. Probabil

că n-ar face decât să ne învinuiască pe noi că te-am învățat să te porți
necuviincios și ar deveni și mai hotărâți să te păstreze.

– Oh! Nefericit, Temeraire își culcă din nou capul pe picioarele din
față. Ei, bine, bănuiesc că nu mă deranjează atât de mult să merg,
numai că toți ceilalți o să se lupte fără mine, spus el, resemnat. Dar
călătoria va fi foarte interesantă și presupun că mi-ar plăcea să văd
China. Dar vor încerca din nou să mă despartă de Laurence, sunt
sigur de asta, și n-am de gând să accept așa ceva.

Prudent, Hammond nu îi dădu apă la moară, ci se grăbi să schimbe

subiectul:

– Nu a durat mai mult decât de obicei munca asta de încărcare? Am

dat asigurări că până la prânz vom fi la jumătatea Canalului. Iar noi
încă nici n-am plecat.
– Cred că sunt aproape gata, răspunse Laurence.

Ultimul cufăr imens tocmai era transferat la bord, în mâinile

marinarilor, cu ajutorul unui scripete și al unei sfori. Oamenii păreau
cu toții obosiți și morocănoși, și nici nu era de mirare, după ce
pierduseră timp cât pentru zece dragoni, cu îmbarcatul unui singur
om, cu suita și bagajele sale. Iar cina lor era deja întârziată cu mai
mult de jumătate de oră.

Când cufărul dispăru sub punte, căpitanul Riley urcă scările de pe

puntea superioară, să li se alăture, scoțându-și pălăria cât să-și
șteargă sudoarea de pe frunte.

– N-am idee cum au ajuns toți în Anglia. Bănuiesc că nu pe mare.

– Nu, altfel ne-am întoarce, desigur, cu corabia lor, spuse Laurence.

Nu se gândise la asta până atunci și își dădea seama abia acum că n-
avea habar cum își făcuse călătoria misiunea chineză. Poate că au
venit pe uscat.

Hammond tăcea, încruntat, punându-și, evident, aceeași întrebare.

– Asta trebuie să fie o călătorie interesantă, cu atâtea locuri diferite

de vizitat, remarcă Temeraire. Nu că mi-ar părea rău că mergem pe
mare, adăugă el grăbit, aruncând o privire neliniștită spre Riley, să se
asigure că nu-l jignise. Vom ajunge mult mai repede pe mare?

– Nu, nicidecum, răspunse Laurence. Am auzit despre un curier care

a ajuns de la Londra la Bombay în două luni, iar noi vom fi norocoși
dacă ajungem în Canton în șapte. Însă pe uscat nu există nicio rută
sigură. Franța e, din nefericire, în drum și se întâmplă multe tâlhării,
ca să nu mai vorbim despre traversatul munților și al deșertului
Taklamakan.

– N-aș paria nici eu pe mai puțin de opt luni, zise Riley. Dacă
înaintăm cu șase noduri fără vânt din pupă, vom face mai mult decât
sper, judecând după lochul navei. Deasupra lor și dedesubt era mare
vânzoleală, toți mateloții pregătindu-se să dezlege nava și să
pornească. Valurile refluxului săltau ușor pe bordul din vânt al
navei. Ei, bine, trebuie să ne mișcăm, spuse Riley. Laurence, diseară
va trebui să fiu pe punte, să iau pulsul navei. Dar mâine sper că vei
cina cu mine. Și dumneavoastră, desigur, domnule Hammond.

– Căpitane, spuse Hammond, nu sunt obișnuit cu mersul lucrurilor

în viața unei corăbii... vă rog să fiți indulgent. Ar fi potrivit să-i invit
pe membrii misiunii?

– Păi... făcu Riley, uluit. Laurence nu-l putea învinui pentru această
reacție, era puțin cam mult să faci invitații la masa altcuiva. Dar
Riley se dezmetici și continuă, mai politicos: Domnule, prințul
Yongxing este, cu siguranță, cel care trebuie să lanseze primul o
asemenea invitație.

– Ajungem în Canton înainte să se întâmple una ca asta, având în

vedere relațiile actuale, zise Hammond. Nu trebuie să ne străduim
să-i antrenăm cumva?

Riley mai opuse puțin rezistență, dar Hammond preluă frâiele

discuției și reuși, printr-o combinație abilă de vorbe lingușitoare și
indiferență la aluzii, să-și impună punctul de vedere. Poate că Riley
s-ar mai fi opus, dar oamenii așteptau cu toții nerăbdători ordinul să
ridice ancora, căci marea se retrăgea cu fiecare clipă. În cele din
urmă, Hammond sfârși prin a spune:
– Mulțumesc, domnule, pentru înțelegere. Iar acum, domnilor, am să
vă rog să mă scuzați. Mă pricep destul de bine la scris, când sunt pe
uscat, dar îmi închipui că-mi va lua ceva mai multă vreme să
redactez o invitație acceptabilă la bordul unei nave.

Cu aceste vorbe, se ridică și dispăru înainte ca Riley să poată să

retracteze capitularea pe care nu o exprimase.

– Ei, bine, spuse Riley mohorât, până reușește Hammond să scrie

invitațiile, eu mă grăbesc să duc corabia cât mai departe în larg. Dacă
obrăznicia mea o să-i scoată din sărite pe chinezi, pot cel puțin, cu
vântul ăsta, să spun, fără să mint, că nu mă voi întoarce în port ca să
se descotorosească de mine. Până ajungem la Madeira, s-ar putea să
le treacă.

Sări jos pe teugă și dădu ordinul. O clipă mai târziu, oamenii se

opinteau cu giganticele cabestane. Gemetele și răcnetele lor se
înălțau dinspre punțile inferioare, în timp ce lanțul se târa pe uriașii
drugi de fier. Cea mai mică ancoră de halaj pe care o avea Allegiance
era cât cea mai mare ancoră de proră a oricărei alte nave, cu gheare
mai largi decât un stat de om.

Spre ușurarea marinarilor, Riley nu le ordonă să facă manevre de

ieșire din port. O mână de oameni împinseră nava de lângă piloni, cu
prăjini de fier, dar nici măcar asta nu era neapărat necesar; căci
vântul îi sufla în pupă, dinspre nord-vest, îndepărtând-o încetișor de
port, ajutat de maree. Doar velele gabier erau înălțate, însă de îndată
ce strânseră ancorele, Riley ordonă să se ridice tot arboretul și, în
ciuda previziunilor sale pesimiste, curând brăzdau valurile cu o
viteză respectabilă. Din cauza chilei lungi și adânci, vasul nu plutea
în derivă, ci străbătea maiestuos Canalul.
Temeraire își întorsese capul înspre proră, ca să se lase mângâiat de
vânt și semăna cu galionul unei corăbii vikinge. Ideea îl făcu pe
Laurence să zâmbească ușor, iar Temeraire, văzându-i expresia, îl
înghionti, afectuos.

– Îmi citești ceva? întrebă el, plin de speranță. Nu mai avem decât
vreo două ore de lumină.

– Cu plăcere, răspunse Laurence, și se ridică să se uite după vreunul

dintre mesagerii lui. Morgan! strigă el. Fii bun și du-te jos să-mi
aduci cartea de deasupra cufărului, cea de Gibbon. Suntem la al
doilea volum.

Cabina mare a Amiralității, aflată la pupă, fusese transformată le

repezeală într-un fel de apartament pentru prințul Yongxing, iar
cabina căpitanului, aflată sub puntea pupă era împărțită de ceilalți
doi emisari, în timp ce cabinele mai mici de lângă acestea erau
destinate numeroșilor străjeri și servitori, fiind necesară nu numai
mutarea lui Riley însuși, dar și a adjunctului navei, a Lordul
Purbeck, a medicului și a altor numeroși ofițeri de-ai lui. Din fericire,
cabinele de la proră, de obicei rezervate aviatorilor mai în vârstă,
erau goale, având în vedere că Temeraire era singurul dragon de la
bord. Chiar și împărțit între ei toți, spațiul era suficient, iar pentru
această ocazie, tâmplarii corabiei doborâseră pereții despărțitori ai
cabinelor lor individuale și făcuseră o sală mare de mese.

Prea mare, la început, și Hammond obiectase:

– Nu putem avea un spațiu mai mare decât prințul, a explicat el,

astfel că pereții fuseseră mutați doi yarzi mai în față și mesele aduse
ajunseseră dintr-odată să stea îngrămădite.

Riley beneficiase de o primă enormă în bani pentru capturarea oului,

aproape la fel de mare ca a lui Laurence însuși. Așadar, din fericire,
își putea permite o masă bună și mare, pe deasupra. Într-adevăr,
ocazia impunea folosirea oricărei piese de mobilier care putea fi
găsită la bord. Din clipa în care își revenise din groaza de a-și vedea
invitația acceptată, fie și numai parțial, Riley îi invitase pe toți ofițerii
importanți, locotenenții lui Laurence și mulți alți oameni de la care te
puteai aștepta să poarte o conversație civilizată.

– Dar prințul Yongxing nu vine, îl informă Hammond, iar ceilalți nu

știu mai mult de douăzeci de cuvinte în engleză. În afară de
translator, dar el e numai unul.

– Atunci măcar ne putem simți în largul nostru, și n-o să tăcem toată

seara posaci, răspunse Riley.

Dar speranța nu i se împlini. Din clipa sosirii oaspeților, se lăsă o

tăcere paralizată, care promitea să continue pe tot parcursul mesei.
Deși translatorul venise cu ei, niciunul dintre chinezi nu deschise
conversația. Emisarul mai vârstnic, Liu Bao, se ținuse și el deoparte,
lăsându-i lui Sun Kai rolul de reprezentant mai marcant, însă și
acesta rosti doar un salut scurt și formal la sosire, după care păstră o
demnitate calmă și tăcută, fixând atent coloana groasă, cât un butoi,
a arborelui trinchet, vopsită în dungi galbene, care cobora prin tavan
și trecea direct prin mijlocul mesei, uitându-se chiar și sub fața de
masă, să o vadă prelungindu-se prin puntea de dedesubt.

Riley rezervase partea dreaptă a mesei numai pentru oaspeții chinezi

și îi condusese la locurile lor, dar aceștia nu se clintiră când el și
ceilalți ofițeri se așezară. Acest lucru îi nedumeri pe britanici, și unii
dintre ei rămaseră pe jumătate așezați, încercând să se mențină în
suspensie. Deconcertat, Riley insistă să ia loc, dar fu nevoit să-i
îndemne de mai multe ori până când, în cele din urmă, acceptară să
se așeze. Era un început de rău augur, care nu încuraja deloc
conversația.

Ofițerii începură prin a se refugia în mâncarea lor, dar nici această

aparență de politețe nu dură foarte mult. Chinezii nu mâncară cu
cuțitul și furculița, ci cu bețele pe care le aduseseră cu ei. Pe acestea
le manevrau cumva cu o singură mână pentru a-și duce mâncarea la
gură și, în curând, britanicii din grup se holbau, într-o fascinație
incontrolabil de necuviincioasă, fiecare nou fel de mâncare oferindu-
le o nouă ocazie de a le studia tehnica. Oaspeții rămaseră puțin
nedumeriți la vederea platoului cu friptură de oaie, bucăți mari
cioplite din picior, dar, după o clipă, unul dintre cei mai tineri începu
să răsucească atent o felie, continuând să folosească doar bețele și o
ridică întreagă, pentru a o mânca din trei mușcături, și ceilalți îi
urmară exemplul.

Tripp, cel mai tânăr aspirant al lui Riley, un băiat dolofan și antipatic
de douăzeci de ani, care se afla la bord în virtutea celor trei voturi pe
care le avea familia sa în Parlament și invitat mai mult spre binele
propriei educații decât pentru prezența sa, încerca acum pe furiș să
imite stilul chinezilor, ținându-și furculița și cuțitul întoarse, pe post
de bețe, fără ca eforturile sale să ducă la un succes notabil, cu
excepția petelor de pe pantalonii săi curați. Era așezat prea departe la
masă ca să poată fi pus la punct din priviri, iar cei din jurul lui erau
prea ocupați să caște gura la alții, ca să remarce.

Sun Kai ocupa scaunul de onoare de lângă Riley și, în încercarea

disperată de a-i distrage atenția de la bufoneriile băiatului, căpitanul
ridică într-o doară paharul, urmărind reacția lui Hammond cu coada
ochiului, și spuse:

– În sănătatea dumneavoastră, domnule.

Hammond murmură la repezeală o traducere peste masă și Sun Kai

clătină din cap, ridică, la rândul lui, paharul și sorbi politicos, deși
foarte puțin. Era un vin tare de Madeira, fortifiat cu brandy, ideal
pentru a supraviețui pe mările agitate. Preț de o secundă, păru că
asta ar putea salva situația. Ceilalți ofițeri își amintiră cu întârziere
de îndatoririle lor de gentilomi și începură să-i salute și ei pe oaspeți.
Pantomima ridicării paharelor era perfect inteligibilă fără nicio
traducere și conduse în mod firesc la dezghețarea atmosferei.
Zâmbete și capete înclinate începură să se zărească de-a lungul
mesei și Laurence îl auzi pe Hammond, lângă el, scăpând un suspin
aproape imperceptibil, cu gura deschisă și gustând, în sfârșit, din
mâncare.

Laurence știa că nu se implica așa cum ar fi trebuit, dar tăblia mesei

care îi apăsa genunchiul îl împiedica să-și întindă piciorul chinuit de
durere și, cu toate că băuse doar de politețe, își simțea capul greu și
mintea cețoasă. În acest moment, nu spera decât să poată evita o
situație stânjenitoare și se resemnă să-i ceară scuze lui Riley, după
primul fel de mâncare, pentru atitudinea lui posomorâtă.

Sublocotenentul lui Riley, un individ pe nume Franks, petrecuse

primele trei toasturi într-o tăcere nepoliticoasă, stând țeapăn și
ridicând paharul cu un zâmbet mut, dar o cantitate îndestulătoare de
vin îi dezlegă, în sfârșit, limba. Pe când era copil, lucrase pe un vas
comercial, East Indiaman, în perioada de pace și, desigur, învățase
câteva cuvinte stâlcite în chineză. Acum le încerca pe cele mai puțin
obscene cu bărbatul așezat vizavi: un tânăr proaspăt bărbierit, pe
nume Ye Bing, care-și ascundea trupul deșirat sub veșmintele-i
elegante. Acesta se lumină și începu să răspundă, cu bruma lui de
engleză.

– Foarte… un frumos…, spuse el, incapabil să continue

complimentul pe care voia să-l facă, clătinând din cap pe măsură ce
Franks îi oferea, alternativ, opțiunile care îi păreau cele mai firești:
vânt, noapte și cină. În cele din urmă, Ye Bing se aplecă spre interpret,
care spuse, în numele lui: Multe felicitări pentru vasul
dumneavoastră. Este foarte inteligent conceput.

Un asemenea compliment era o cale sigură spre inima unui

navigator. Riley, auzindu-l, își întrerupse incoerenta conversație
bilingvă cu Hammond și Sun Kai despre direcția lor probabilă spre
sud și îi spuse translatorului:

– Vă rog să-i mulțumiți gentilomului pentru cuvintele lui amabile și

să-i spuneți că sper să aveți parte de o călătorie confortabilă.

Ye Bing își înclină ușor capul și zise, prin intermediul interpretului:

– Vă mulțumim, domnule, ne simțim mult mai confortabil decât în

timpul călătoriei noastre încoace. Am avut nevoie de patru corăbii, și
una dintre ele s-a dovedit îngrozitor de înceată.

– Căpitane Riley, înțeleg că ați mai ocolit Capul Bunei Speranțe, îl

întrerupse nepoliticos Hammond și Laurence îl privi surprins.

Riley părea și el uimit, dar, cuviincios, se întoarse dând să-i

răspundă, însă Franks, care își petrecuse aproape în întregime
ultimele două zile jos, în cală, coordonând aranjarea bagajelor,
interveni, ușor cherchelit, cu ireverență:
– Doar patru corăbii? Sunt surprins că n-a fost nevoie de șase.
Trebuie că ați stat înghesuiți ca sardelele.

Ye Bing clătină din cap și răspunse:

– Vasele au fost mici pentru o călătorie atât de lungă, dar, în slujba

Împăratului, orice disconfort e o bucurie. În orice caz, au fost cele
mai mari nave pe care le-ați avut în Canton, la vremea aceea.

– O, așadar ați închiriat vase East Indiamen? întrebă Macready.

Era locotenentul Marinei, un ciot de om slab și vânos, cu niște

ochelari caraghioși pe fața-i plină de cicatrici. Nu era pic de
malițiozitate, doar o ușoară nuanță de superioritate în această
întrebare și în zâmbetele schimbate de marinari. Că francezii
construiau corăbii, dar nu le puteau folosi, că spaniolii erau irascibili
și indisciplinați, iar chinezii nu aveau flotă defel, toate acestea făceau
parte din anecdotica Marinei și era plăcut și încurajator să le vadă
confirmate.

– Patru corăbii în portul Canton și v-ați încărcat calele cu bagaje în

loc de mătase și porțelan. Trebuie că v-au cerut o avere! adăugă
Franks.

– E ciudat că spuneți așa ceva, răspunse Ye Bing. Deși călătoream cu

aprobarea lui Bonaparte, este adevărat că un căpitan a încercat să
ceară bani și apoi chiar a încercat să plece fără permisiune. Trebuie
că fusese posedat de vreun spirit malefic, care-l făcea să se comporte
în felul acesta. Dar cred că reprezentanții oficiali ai companiei
voastre au reușit să găsească medicul care să-l trateze și i s-a permis
să-și ceară scuze.
Franks se holba la el și avea și de ce.

– Dar atunci de ce v-au luat, dacă nu ați plătit?

Ye Bing îi întoarse privirea, la fel de surprins de întrebare.

– Corăbiile au fost confiscate prin edict imperial. Ce altceva să fi

făcut?

Chinezul ridică din umeri, ca și cum ar fi vrut să încheie discuția și

reveni la mâncare. Părea să considere această informație mai puțin
interesantă decât tartele mici cu marmeladă servite de bucătarul lui
Riley, împreună cu ultimul fel de mâncare.

Laurence lăsă dintr-odată cuțitul și furculița. Nu avusese poftă de

mâncare de la început și acum îi pierise cu totul. Faptul că vorbeau
atât de nonșalant despre confiscarea unor corăbii și proprietăți
britanice… marinarii britanici forțați să facă servicii unui tron
străin… Preț de o clipă, aproape că se convinse că nu înțelesese bine.
Ar fi urlat toate ziarele din țară despre un asemenea incident.
Guvernul ar fi formulat un protest oficial. Apoi se uită la Hammond:
diplomatul era palid la față și alarmat, dar deloc surprins, și toate
îndoielile pe care le mai avea Laurence se spulberară când își aminti
tot comportamentul jalnic, atât de slugarnic, al lui Barham și
încercările lui Hammond de a schimba cursul discuției.

Înțelegerea ajunse doar puțin mai încet la ceilalți britanici,

răspândindu-se la masă, murmurată pe buzele ofițerilor. Răspunsul
la întrebarea lui Hammond, care, în tot acest timp, îi stătuse lui Riley
pe buze, rămase nerostit, deși acesta îl îndemnă din nou, imperativ,
să răspundă:
– A fost greu drumul? Sper că nu trebuie să ne temem de vreme rea.

Dar era prea târziu. Se așternuse o tăcere deplină, întreruptă doar de

mestecatul zgomotos al lui Tripp. Garnett, căpitanul comercial, îi
trase tânărului un cot zdravăn și nici măcar acest sunet nu se mai
auzi. Sun Kai lăsă din mână paharul cu vin și privi încruntat peste
masă, dintr-o parte în alta. Remarcase schimbarea atmosferei. Era ca
liniștea de dinaintea furtunii.

Se băuse deja zdravăn, deși abia dacă erau la jumătatea mesei și

mulți dintre ofițeri erau tineri și se îmbujoraseră, ofensați și furioși.
Mulți dintre oamenii Marinei, rămași pe uscat în timpul unei păci
intermitente sau din lipsă de influență, lucraseră pe navele
Companiei East India. Legăturile dintre Marina Britanică și Marina
comercială erau puternice și insulta era resimțită cu atât mai dureros.

Interpretul stătea în picioare, în spatele scaunelor, cu o expresie

speriată, dar majoritatea chinezilor prezenți nu percepuseră încă
nimic. Unul dintre ei râse zgomotos la o remarcă făcută de vecinul
său, un sunet straniu, solitar, în liniștea sălii.

– Pentru Dumnezeu, spuse Franks, izbucnind dintr-odată cu voce

tare, cred că…

Vecinii lui de masă îl apucară grăbiți de brațe și îl țintuiră în scaun,

liniștindu-l, în timp ce aruncau priviri speriate către ofițerii
superiori, însă alte șoapte deveniră mai sonore. Cineva spunea,
printre murmure de vehementă aprobare:

– …Să stea la masa noastră!

În orice moment putea izbucni o explozie, cu siguranță
dezastruoasă. Hammond încerca să vorbească, dar nimeni nu-l
asculta.

– Căpitane Riley, spuse Laurence, repede și excesiv de tare,

înăbușind șoaptele furioase, ești atât de bun să ne prezinți traseul
călătoriei? Cred că domnul Granby era curios să afle ce rută vom
urma.

Granby, așezat cu câteva scaune mai încolo, cu fața palidă sub stratul
ars de soare, tresări și, după o clipă, spuse, clătinând din cap spre
Riley:

– Da, desigur. Aș considera-o ca pe o mare favoare.

– Firește, răspunse Riley, ușor bățos. Se aplecă spre cufărul din

spatele lui, unde își ținea cărțile. Scoțând una pe masă, trasă ruta,
vorbind oarecum mai tare decât era normal. Odată ieșiți din Canal,
trebuie să ocolim, ca să evităm Franța și Spania, apoi ne vom apropia
puțin și ne vom ține cât mai aproape de coasta Africii. Ne vom
instala la Capul Bunei Speranțe până când începe musonul de vară, o
săptămână sau poate trei, depinde de viteza noastră și apoi ne vom
lăsa purtați de vânt până în Marea Chinei de Sud.

Tăcerea cumplită fu, astfel, înfrântă și, încet, încet, reîncepu o

conversație plăpândă și forțată. Dar acum nimeni nu le mai adresa o
vorbă oaspeților chinezi, în afară de Hammond, care, din când în
când, i se adresa lui Sun Kai și, sub povara privirilor dezaprobatoare,
până și el se bâlbâi și tăcu. Riley încercă să salveze situația, cerând să
se aducă budinca, iar cina se scurse spre un sfârșit dezastruos, mult
mai repede decât ar fi fost firesc.
Soldații și marinarii, aflați în spatele scaunului fiecărui ofițer, pe post
de servitori, bodogăneau deja între ei. Când Laurence ajunse pe
punte, ridicându-și trupul pe scară mai mult prin forța brațelor decât
urcând pe picioare, aceștia ieșiseră deja și vestea se răspândise de la
un capăt la altul. Până și aviatorii vorbeau cu marinarii, peste linia
despărțitoare.

Hammond ieși pe punte și privi încremenit, mușcându-și buza până

la sânge, grupurile de oameni încordați care șușoteau. Din pricina
neliniștii, părea neobișnuit de bătrân și tras la față. Laurence nu
simțea pic de milă față de el, doar indignare. Nu avea nicio îndoială
că Hammond încercase în mod deliberat să tăinuiască întreaga
întâmplare rușinoasă.

Riley se afla în spatele lui, cu o cană de cafea în mână, din care nu

sorbea. Părea fiartă, nu arsă, judecând după miros.

– Domnule Hammond, spuse Riley, cu glas foarte scăzut, dar

autoritar. Mai autoritar decât îl auzise vreodată Laurence, care îl
cunoscuse în cea mai mare parte a timpului ca subordonat, o
autoritate care înlătura orice urmă a obișnuitei sale atitudini
îngăduitoare. Te rog să le comunici chinezilor că este esențial să
rămână jos. Mă doare-n cot ce scuză vrei să le oferi, nu pariez nici
doi bani pe viața lor dacă urcă acum pe punte. Căpitane, adăugă el,
întorcându-se spre Laurence. Te rog să-ți trimiți oamenii la culcare
de îndată. Nu-mi place starea lor de spirit.

– Da, răspunse Laurence, înțelegând perfect. Oamenii atât de agitați

puteau deveni violenți, și de aici și până la răzmeriță nu era decât un
pas. Cauza inițială a furiei lor nici măcar n-ar mai conta pentru ei.
Laurence îi făcu semn lui Granby să se apropie. John, trimite-i jos pe
băieți și vorbește cu ofițerii să-i țină în frâu. Nu vrem niciun fel de
scandal.

Granby clătină din cap.

– Pentru Dumnezeu, dar... spuse el, cu ochii scăpărând de furie, dar

se opri când Laurence își scutură capul și se îndepărtă.

Aviatorii se împrăștiară și coborâră în tăcere. Se părea că exemplul

lor era de folos, căci marinarii nu deveniră arțăgoși când li le ordonă
să facă același lucru. Pe de altă parte, oamenii știau foarte bine că
ofițerii nu le erau, în cazul de față, dușmani. Furia pulsa, și în
piepturile lor împărtășeau același sentiment. Doar câteva bombăneli
se auziră după ce Lordul Purbeck, secundul vasului, ieși pe punte și
le ordonă oamenilor să coboare cu accentul lui tărăgănat și afectat.

– Mișcă-te acum, Jenkins. Mișcă-te, Harvey.

Temeraire aștepta pe puntea dragonilor, cu capul înălțat și ochii

strălucind. Auzise destul ca să ardă de curiozitate. După ce află
restul poveștii, pufni și spuse:

– Dacă propriile lor corăbii nu i-au putut transporta, mai bine ar fi

rămas acasă.

Însă Temeraire nu știa ce înseamnă ura, și vorbele lui dovedeau mai

degrabă simplă antipatie decât indignare în fața ofensei. Ca
majoritatea dragonilor, avea o idee superficială despre proprietate,
excepție făcând, desigur, bijuteriile și aurul care-i aparțineau. Chiar
în timp ce vorbea, continua să lustruiască pandantivul mare de safir
pe care i-l dăruise Laurence și pe care nu și-l scotea niciodată în alt
scop.
– Este o insultă la adresa Coroanei, spuse Laurence, trecându-și
mâna peste picior, cu lovituri scurte și ușoare de pumn, înciudat pe
rana pe care o avea. Își dorea nespus de mult să se plimbe încoace și
încolo.

Hammond stătea lângă balustrada dunetei și fuma o țigară de foi, și

răsuflarea lui făcea să pâlpâie lumina roșiatică a jarului
incandescent, luminându-i fața palidă, scăldată de sudoare.
Laurence îl privea cu mânie și amărăciune peste puntea aproape
goală.

– Mă mir de el. De el și de Barham, că au înghițit un asemenea

ultragiu, fără să reacționeze. E intolerabil.

Temeraire se uită la el, clipind.

– Dar eu credeam că trebuie să evităm cu orice preț războiul cu

China, spuse el, foarte înțelept, căci fusese instruit cu privire la acest
interminabil subiect vreme de săptămâni în șir, chiar de Laurence
însuși.

– Aș prefera să facem o înțelegere cu Bonaparte, dacă ar trebui ales

răul cel mai mic, zise Laurence, prea furios deocamdată ca să poată
să judece rațional problema. El, cel puțin, a avut decența să declare
război înainte de a ne lua prizonieri cetățenii, în loc să se coboare la a
ne arunca insulte în față, ca și cum noi n-am avea curaj să le
răspundem. Nu că Guvernul nostru le-ar fi dat vreun motiv să ne
considere altfel decât o haită de javre nenorocite care se întorc cu
burțile în sus, ca să se gudure. Și când te gândești, adăugă el,
sufocându-se de mânie, că ticălosul ăla încerca să mă lămurească să
mă supun ritualului kowtow, știind că ar trebui să urmeze după asta...
Temeraire mormăi surprins de vehemența lui și îl atinse blând cu
nasul.

– Nu fi așa de furios, te rog. Nu poate să-ți facă bine.

Laurence clătină aprobator din cap și rămase tăcut, sprijinit de

trupul lui Temeraire. Nu putea să-i facă niciun bine să-și verse furia
așa, când unii dintre oamenii rămași pe punte ar fi putut să-l audă și
să-i ia vorbele drept îndemn pentru cine știe ce act nechibzuit. Și nu
voia să-l tulbure pe Temeraire. Dar dintr-odată multe lucruri i se
limpeziră: după ce suferise o asemenea umilință, era greu de
presupus că Guvernul britanic avea să refuze să cedeze un singur
dragon. Întregul minister ar fi, probabil, bucuros să scape de o
asemenea amintire neplăcută și, cu atât mai mult, să vadă toată
treaba trecută sub tăcere.

Încercă să se liniștească mângâindu-l pe Temeraire.

– Rămâi puțin cu mine pe punte? îl rugă dragonul. Mai bine te-ai

așeza să te odihnești și nu te-ai mai frământa.

Laurence nu voia nici el să plece: era ciudat cum simțea că acea

bătaie regulată a inimii dragonului sub degetele sale îi readuce
pacea. Vântul nu era prea puternic, deocamdată și nu putea să-i
trimită la culcare pe toți oamenii din garda de noapte. Un ofițer în
plus pe punte nu făcea niciun rău.

– Da, am să rămân. În orice caz, nu-mi place să-l las singur pe Riley,
cu o atmosferă ca asta, răspunse el și se duse, șchiopătând, să-și
aducă păturile.
 4

Vântul se întețea dinspre nord-est, un vânt foarte rece. Laurence se

trezi din somnul său iepuresc și ridică privirea la stele: trecuseră
doar câteva ore. Se cuibări mai strâns în pături, lângă Temeraire și
încercă să ignore durerea surdă din picior. Puntea era ciudat de
liniștită. Sub ochiul aspru și vigilent al lui Riley, oamenii rămași pe
punte abia dacă-și vorbeau, dar, din când în când, Laurence auzea
șușoteli nedeslușite dinspre velatura de deasupra lui. Nu era lună, și
puntea era luminată doar de câteva felinare.

– Ți-e frig, spuse Temeraire pe neașteptate, și Laurence se întoarse și

văzu ochii adânci și albaștri ai dragonului cercetându-l. Du-te
înăuntru, Laurence, trebuie să te faci bine. N-am să las pe nimeni să-i
facă vreun rău lui Riley. Sau chinezilor, dacă asta vrei, adăugă el, fără
prea mult entuziasm.

Laurence clătină obosit din cap și se ridică. Pericolul trecuse, gândi

el, cel puțin pentru moment, și nu prea avea sens să rămână pe
punte.
– Te simți destul de confortabil?

– Da, căldura care vine de dedesubt îmi ține numai bine de cald,
răspunse Temeraire.

Într-adevăr, Laurence simțea căldura punții dragonilor chiar și prin

tălpile ghetelor.

Era mult mai plăcut la adăpost de vânt. Durerea îi săgetă piciorul de

două ori, când coborî spre puntea cabinelor, dar avea brațe puternice
și îi susținură până când spasmul trecu. Reuși să ajungă la cabina lui
fără să cadă.

Cabina lui Laurence avea mai multe ferestre mici și rotunde, nu era
expusă curentului și, fiind situată atât de aproape de bucătărie, era
caldă și acum, în ciuda vântului. Unul dintre mesageri aprinsese
lămpașul atârnat în tavan și cartea lui Gibbon stătea deschisă pe unul
dintre cufere. Laurence adormi aproape instantaneu, în pofida
durerii. Legănarea ușoară a hamacului său îi era mai familiară decât
orice pat, și susurul apei de-a lungul flancurilor navei era o mută și
constantă alinare.

Se deșteptă dintr-odată, cu răsuflarea smulsă din piept, înainte ca

ochii să i se deschidă. Nu auzise zgomotul, dar îl simțise. Puntea se
înclină brusc și Laurence întinse repede o mână, să nu se lovească de
plafon. Un șobolan alunecă peste podea și se lovi de chesoanele
dinspre proră înainte de a fugi, deranjat, înapoi în umbră.

Corabia se redresă aproape imediat. Vântul nu bătea neobișnuit de

puternic, valurile nu erau învolburate. Dintr-odată, Laurence
înțelese: Temeraire se ridicase în zbor. Își azvârli pe umeri pelerina și
se repezi afară, în cămașă de noapte și picioarele goale. Toboșarul
bătea semnalul de adunare și pereții de lemn răsunau de ritmul vioi
și sacadat. Chiar în clipa când Laurence ieși clătinându-se din cabina
sa, tâmplarul și ajutoarele lui trecură în goană pe lângă el, să
îndepărteze pereții despărțitori. Se auzi un alt bubuit: bombe. Acum
recunoștea sunetul și pe urmă Granby era într-o clipă lângă el, ceva
mai normal îmbrăcat, căci dormise în pantaloni. Laurence îi acceptă
brațul fără șovăire și, cu ajutorul lui, reuși să treacă prin mulțime și
să ajungă din nou pe puntea dragonilor. Marinarii alergau înnebuniți
la pompe, aruncând gălețile peste bord, după apă, ca s-o verse pe
punte și ca să ude pânzele.

O vâlvătaie galben-portocalie încerca să se înalțe pe marginea velei

artimon, care era strânsă; unul dintre aspiranți, un băiat de
treisprezece ani cu fața plină de coșuri, pe care Laurence îl văzuse
zbenguindu-se de dimineață, se avântă curajos spre vergă, cu cămașa
în mână, și o stinse.

Nu mai era altă lumină, nimic care să le arate ce se petrece în văzduh

și erau prea multe țipete și zgomote ca să poată auzi ceva din bătălia
de deasupra: Temeraire ar fi putut să răcnească din toți rărunchii și
tot nu l-ar fi auzit.

– Trebuie să înălțăm degrabă un semnal luminos, spuse Laurence,

luându-și cizmele din mâna lui Roland. Fata venise într-un suflet cu
ele, iar Morgan cu pantalonii.

– Calloway, du-te și adu o cutie de semnalizatoare și praf explozibil!

strigă Granby. Trebuie să fie un Fleur-de-Nuit, nicio altă rasă nu
poate vedea fără lumina lunii, cel puțin. De-ar înceta cu zgomotul
ăla, adăugă el, mijindu-și zadarnic ochii spre cer.
Pocnetul asurzitor îi preveni. Laurence căzu, când Granby încercă să-
l tragă în jos, la adăpost, însă doar o mână de țăndări zbură spre ei.
De jos, se înălțară țipete: bomba trecuse printr-o porțiune șubredă a
punții și pătrunsese în bucătărie. Un abur fierbinte se ridică prin
gaura de aerisire, însoțit de mirosul de carne sărată de porc, ce se
înăbușea deja pentru cina de a doua zi. Mâine era joi, își aminti
Laurence. Rutina de pe navă îi era atât de înrădăcinată, încât un gând
urma imediat un altul în mintea lui.

– Trebuie să te ducem jos, spuse Granby, luându-l din nou de braț și

strigând: Martin!

Laurence îi aruncă o privire uimită, îngrozită. Granby nici măcar nu

remarcă, iar Martin, apucându-l de brațul stâng, părea că găsește
asta cât se poate de firesc.

– Nu părăsesc puntea, spuse aspru Laurence.

Artileristul Calloway veni, gâfâind, cu cutia. În clipa următoare,

șuierul primului semnal luminos străpunse murmurul de glasuri și
strălucirea alb-gălbuie însufleți cerul. Un dragon răcni. Nu era glasul
lui Temeraire, era prea gros și, în scurtul moment în care lumina
zăbovi pe cer, Laurence își zări dragonul planând ocrotitor deasupra
corabiei. Dragonul Fleur-de-Nuit se refugiase în întuneric și era
puțin mai departe, întorcând capul, ca să se ferească de lumină.

Temeraire răcni imediat și țâșni înspre dragonul francez, dar

semnalul se stinse și căzu, cufundând din nou totul într-o beznă
neagră ca smoala.

– Încă unul, încă unul, fir-ai să fii, îi strigă Laurence lui Calloway,
care continua să privească încremenit spre cer, ca toți ceilalți. Are
nevoie de lumină, nu te opri!

Alți oameni alergară să-l ajute. Prea mulți. Alte trei semnale se
înălțară deodată și Granby se repezi să-i împiedice să le mai
irosească. În scurt timp, ritmul era stabilit: semnalele veneau unul
după altul, într-o succesiune neîntreruptă, o nouă săgeată de lumină
țâșnind exact în momentul când cea de dinaintea ei se stingea.
Învăluit în fum, cu aripile scăldate în lumina alb-gălbuie, Temeraire
se apropie răcnind de dragonul Fleur-de-Nuit. Dragonul francez
plonjă, ca să-l evite, și bombele se risipiră în mare, răspândind peste
întinderea apei ecourile impactului lor zguduitor.

– Câte semnale mai avem? îl întrebă Laurence pe Granby, cu glas

scăzut.

– Vreo patru duzini, nu mai mult, răspunse acesta posomorât. Se

consumau foarte repede. Și asta cu tot cu ce avea Allegiance, pe lângă
ale noastre. Tunarul lor ne-a adus tot.

Calloway încetini ritmul de tragere, ca rezervele tot mai puține să

dureze mai mult, astfel că întunericul își intră în drepturi, printre
explozii de lumină. Ochii îi usturau de fum și de încercarea
încordată de a vedea prin lumina slabă a semnalizatoarelor.
Laurence putea doar să-și imagineze cum se descurca Temeraire
singur, pe jumătate orb, împotriva unui inamic numeros și pregătit
pentru luptă.

– Domnule! Căpitane! strigă Roland, făcându-i semn de pe parapetul

de la tribord.

Laurence se apropie, ajutat de Martin, dar, înainte de a ajunge la

Roland, unul dintre ultimele semnale se înălță și, preț de o clipă,
dincolo de corabie, oceanul se lumină ca ziua. Două fregate franceze
se apropiau, cu vântul în pupă, flancate de o duzină de bărci înțesate
de oameni.

Marinarul de veghe văzu și el.

– Atenție, atacatori! răcni acesta, și din nou se stârni o harababură

generală.

Marinarii alergau pe punte să întindă plasa antiabordaj, iar Riley era

lângă imensa timonă dublă, împreună cu timonierul său și doi dintre
cei mai puternici marinari. Se grăbeau disperați să schimbe direcția
navei, încercând să întoarcă tunurile de flanc spre inamic. N-avea
niciun sens să încerce să fugă de corăbiile franceze. Cu vântul acesta,
fregatele puteau atinge cel puțin zece noduri, iar Allegiance n-ar reuși
să scape de ele.

Prin coșul de fum al bucătăriei răzbăteau cuvinte și tropote de pași,

răsunând dinspre puntea tunurilor: aspiranții și locotenenții lui Riley
își zoreau deja oamenii să-și ocupe pozițiile de luptă, repetându-și
instrucțiunile întruna, cu glasuri ridicate și agitate, ca să le imprime
în mințile oamenilor năuciți și pe jumătate adormiți ceea ce se învăța
în luni bune de pregătire.

– Calloway, păstrează semnalele, spuse Laurence, oarecum nefericit

că trebuie să dea acest ordin.

În întuneric, Temeraire avea să fie vulnerabil în fața dragonului

Fleur-de-Nuit. Dar, fiindcă rămăseseră atât de puține, trebuiau
păstrate până când se ivea o ocazie mai bună să fie folosite eficient
împotriva dragonului francez.
– Pregătiți-vă să respingeți abordatorii! răcni nostromul.

Allegiance reușea, în sfârșit, să învingă forța vântului. Se lăsă un

moment de tăcere. În întuneric, se auzea lipăitul vâslelor, și un glas
care număra ritmic în franceză fu purtat de valuri înspre ei. Apoi
Riley strigă:

– Trageți, când se întoarce!

Tunurile bubuiră, scuipând flăcări roșii și fum. Le era imposibil să

evalueze pagubele. Doar învălmășeala de țipete și pârâituri de lemn
despicat indicau că măcar o parte dintre lovituri își atinseseră ținta.
Tunurile continuară să tragă în cascadă, în timp ce Allegiance se
răsucea greoaie, dar, după primele salve, experiența echipajului
începu să-și spună cuvântul.

În cele din urmă, primul tun răsună din nou, după mai bine de patru
minute de la primele lovituri. Al doilea rămase mut, la fel și al
treilea. Al patrulea și al cincilea tun se porniră deodată, provocând
daune ceva mai sonore, dar cel de-al șaselea și al șaptelea proiectil se
auziră căzând în apă și pe urmă Purbeck strigă:

– Încetați focul!

Allegiance ajunsese prea departe; acum nu mai putea să tragă până

când nu făcea din nou întoarcerea. În tot acest timp, atacatorii aveau
să se apropie, vâslașii fiind doar încurajați să înainteze și mai repede.

Tunurile tăcură. Norii de fum gros, cenușiu, se risipiră peste apă.

Corabia era din nou cufundată în întuneric. Nu se zăreau decât
micile oaze mișcătoare de lumină pe care le proiectau lămpașele de
pe punte.
– Trebuie să urcăm pe Temeraire, spuse Granby. Suntem încă destul
de aproape de țărm ca să poată face zborul și, în orice caz, s-ar putea
să existe alte nave în apropiere. Corabia de transport de la Halifax
poate fi în aceste ape chiar acum.

– Eu n-am de gând să dau bir cu fugiții și să le las pe mână

francezilor o corabie de o sută de tunuri, răspunse Laurence, foarte
furios.

– Sunt sigur că putem rezista până la capăt și, în orice caz, există
toate posibilitățile s-o recapturăm înainte ca francezii să apuce s-o
ducă în port, dacă poți avertiza flota, argumentă Granby.

Niciun ofițer naval nu și-ar fi contrazis comandantul cu atâta

insistență, dar disciplina Aviației era mult mai flexibilă și Granby nu
se lăsa refuzat. Era, într-adevăr, sarcina lui de secund să se
îngrijească de siguranța căpitanului.

– Ar putea s-o ducă în Indiile de Vest sau într-un port din Spania,
departe de blocade și să-i formeze un echipaj de acolo. Nu putem s-o
pierdem, spuse Laurence.

– Totuși, cel mai bine ar fi să urci pe Temeraire, unde nu pot să pună

mâna pe tine, decât dacă suntem forțați să capitulăm, insistă Granby.
Trebuie să găsim o cale să-l scăpăm pe Temeraire din încurcătură.

– Domnule, îmi cer scuze, interveni Calloway, ridicându-și privirea

de la lada cu semnalizatoare. Dacă mi-ați încredința unul dintre
acele tunuri cu piper, s-ar putea să reușim să facem un proiectil
amestecat cu pulbere incendiară și să-l ajutăm să mai răsufle puțin.
Calloway făcu semn cu bărbia spre cer.
– Am să încerc să vorbesc cu Macready, zise imediat Ferris și plecă
grăbit să-l caute pe locotenentul de bord.

Tunul cu piper fu adus de jos, doi dintre oamenii Marinei

transportând cele două lungi jumătăți ale țevii ghintuite, în timp ce
Calloway deschidea cu prudență unul dintre proiectilele cu piper.
Tunarul deșertă cam jumătate din piper și deschise cutia cu pulbere
incendiară, scoțând un singur sul de hârtie și apoi încuie cutia la loc.
Ținu sulul la distanță, într-o parte și două dintre ajutoarele sale îi
susținură încheietura, să nu se miște. Desfășură sulul și vărsă cu
băgare de seamă praful galben în carcasă, privind cu un singur ochi,
ținându-l pe celălalt pe jumătate închis și întorcându-și fața. Avea
obrazul pătat de cicatrici negre, amintiri ale experiențelor sale
anterioare cu praful incendiar. N-avea nevoie de fitil și se putea
aprinde la cea mai mică atingere, producând o căldură mult mai
puternică decât praful de pușcă, dar se consuma mai repede.

Sigilă proiectilul și cufundă restul pulberii într-o găleată cu apă, pe

care ajutoarele lui o aruncară peste bord. În acest timp, Calloway
unse sigiliul proiectilului cu puțină smoală și îl acoperi în întregime
cu unsoare, înainte de a încărca tunul. Apoi fu înșurubată cealaltă
jumătate a țevii.

– Așa. Nu zic c-o să explodeze, dar putem încerca, zise Calloway cu

mare ușurare, ștergându-și mâinile.

– Foarte bine, spuse Laurence. Fiți pregătiți și păstrați ultimele trei

semnale ca să avem lumină când tragem. Macready, ai vreun om
pentru tun? Ai grijă, să fie cel mai bun: trebuie să nimerească în cap,
ca aibă vreun efect.
– Harris, te ocupi tu, spuse Macready, indicându-i tunul unuia dintre
oamenii săi, un băiat deșirat, osos, de vreo optsprezece ani, și
adăugă, adresându-i-se lui Laurence: Ochi tineri pentru un tir lung,
domnule. Să nu vă temeți că va rata ținta.

O zarvă de glasuri furioase le atrase atenția spre puntea superioară

pupa: Sun Kai venise pe punte, urmat de doi servitori care cărau
unul dintre enormele cufere ale chinezilor. Marinarii și cei mai mulți
aviatori din echipajul lui Temeraire erau adunați de-a lungul
parapetului, să respingă atacatorii, cu săbii și pistoale în mâini. Dar,
fără să țină seama că navele franceze câștigau teren, unul dintre
băieți, înarmat cu o lance, merse până într-acolo încât făcu un pas
spre emisar, înainte ca nostromul să-l atenționeze cu capătul noduros
al funiei, zbierând:

– Păstrați linia, băieți, păstrați linia!

Laurence aproape că uitase, în toată zăpăceala, de cina dezastruoasă.

Parcă trecuseră săptămâni de-atunci, dar Sun Kai purta și acum
același veșmânt brodat și își ținea, calm, mâinile încrucișate pe sub
mâneci. Oamenii, furioși și alarmați, atâta așteptau.

– O, ducă-se dracului. Trebuie să-l îndepărtăm. Jos, domnule. Jos,

imediat! strigă el, arătând spre pasarelă, dar Sun Kai le făcu semn
oamenilor lui să se apropie și urcă pe puntea dragonilor, în timp ce
aceștia îl urmau încet, ridicând imensul cufăr.

– Unde e afurisitul de interpret? întrebă Laurence. Dyer, du-te și

vezi.

Dar servitorii urcaseră deja cufărul. Îl descuiară, dădură capacul la o

parte și nu mai era nevoie de interpret. Rachetele așezate pe stratul
de paie erau extrem de minuțios lucrate, roșii, albastre și verzi, ca
niște jucării de copil, pictate cu spirale colorate, aurii și argintii. Erau
inconfundabile.

Calloway înhăță unul imediat: albastru cu dungi albe și galbene, iar

unul dintre servitori îi arătă prin gesturi cum trebuie aprins fitilul.

– Da, da, spuse nerăbdător Calloway, apropiind fitilul de aprindere.

Racheta luă foc imediat, se înălță șuierând și dispăru departe, în

văzduh, mult deasupra punctului unde ajunseseră semnalizatoarele.

Strălucirea albă veni prima, urmată de un sunet bubuitor care răsuna

dinspre apă, și un cerc de stele galbene, cu scânteieri mai palide, se
risipi și zăbovi în aer. Dragonul Fleur-de-Nuit țipă deasupra lui, în
mod rușinos, când focurile izbucniră. Era dezvăluit în întregime, la
nici o sută de yarzi deasupra, și Temeraire se năpusti imediat înspre
el, șuierând furios, cu colții dezveliți.

Speriat, dragonul francez coborî în picaj, reușind să scape de

ghearele întinse ale lui Temeraire, dar intrând în raza de acțiune a
navei.

– Harris, trage, trage! strigă cât putu Macready, și tânărul ofițer

pătrunse cu privirea împrejurimile.

Proiectilul cu piper zbură drept și neabătut, deși puțin cam sus, dar
se lovi de coarnele înguste și curbate pe care dragonul francez le
avea pe frunte, chiar deasupra ochilor. Proiectilul se sparse și
pulberea izbucni incandescentă și pâlpâitoare. Dragonul zbieră din
nou, de data asta cuprins de durere, și se adânci în întuneric,
îndepărtându-se năvalnic de corăbii. Trecu atât de aproape de navă
că velele se cutremurară cu zgomot sub furtuna aripilor sale.

Harris se ridică de lângă tun și se întoarse, dezvelindu-și gura știrbă

într-un zâmbet larg, apoi, cu un aer uluit, se prăbuși, cu un braț
smuls cu tot cu umăr. Macready fu doborât pe punte de trupul în
cădere. Laurence își scoase o schijă lungă cât un cuțit din propriul
braț și își șterse fața împroșcată de sânge. Aruncătorul de piper era
distrus. Chiar în timp ce dragonul Fleur-de-Nuit se retrăgea,
echipajul său aruncase o altă bombă, care îl lovise în plin.

Doi dintre marinari târâră trupul lui Harris lângă parapet și îl

aruncară peste bord. Nimeni altcineva nu fusese ucis. Lumea era
cufundată într-o liniște stranie. Calloway lansase alte două artificii, o
imensă revărsare de dâre portocalii acoperind aproape jumătate din
cer, dar Laurence nu auzea explozia decât cu urechea stângă.

Profitând de zăpăceala dragonului francez, Temeraire coborî înapoi

pe punte, clătinând corabia doar un pic.

– Repede, repede! spuse el, aplecându-și capul sub hamuri, în timp

ce harnașierii se zoreau să-l echipeze. E foarte iute și nu cred că
lumina îi face la fel de mult rău cum i-a făcut celuilalt dragon, cel cu
care ne-am luptat toamna trecută. Ochii ei au ceva diferit.

Temeraire gâfâia și aripile îi tremurau puțin: planase în aer multă

vreme, și asta nu era o manevră pe care era obișnuit s-o execute o
perioadă lungă de timp.

Sun Kai, care rămăsese pe punte, privind, nu protestă în fața

înhămării. Poate că nu erau atât de scrupuloși atunci când era în joc
propria lor piele, gândi Laurence cu amărăciune. Apoi observă
stropii întunecați de sânge roșu care cădeau pe punte.

– Unde ești rănit?

– Nu este grav, m-a prins doar de două ori, răspunse Temeraire,

întorcându-și capul pentru a-și linge coasta dreaptă. Avea acolo o
tăietură mică, iar mai sus pe spate avea o adâncitură lăsată de o
gheară.

Două lovituri erau mai mult decât putea tolera Laurence. Se răsti la
Keynes, care fu împins în față de ceilalți, și începu să bandajeze rana:

– N-ar trebui să-l coși?

– Aiureli, răspunse medicul. Va fi chiar foarte bine așa. Sunt doar

niște zgârieturi superficiale. Nu te mai agita.

Macready se ridicase în picioare, ștergându-și fruntea cu dosul

palmei. La auzul acestei replici, se uită pieziș la Laurence și îi aruncă
o privire suspicioasă medicului care-și vedea de treabă, bodogănind
pe seama căpitanilor anxioși și exagerat de grijulii.

Laurence era prea recunoscător ca să protesteze. Se simțea extrem de

ușurat.

– Sunteți gata, domnilor? întrebă el, verificând dacă are pistoalele și

sabia. De data aceasta era sabia cea bună, cu lama curbată din oțel
spaniol și mânerul simplu. Era bucuros să-i simtă greutatea în
palmă.

– La dispoziția dumneavoastră, domnule, spuse Fellowes, strângând

ultima chingă. Temeraire se întinse și-l ridică pe Laurence pe umăr.
– Trage de-acolo! Rezistă? strigă el, de îndată ce Laurence fu legat și
fixat în ham.

– E în regulă! îi strigă Laurence înapoi, după ce își lăsă toată

greutatea pe ham. Mulțumesc, Fellowes. Bună treabă. Granby, trimite
pușcașii sus, împreună cu cei din Marină, și pe ceilalți să respingă
atacatorii.

– Am înțeles. Și, Laurence... începu Granby, cu intenția evidentă de

a-l îndemna din nou să-l ducă pe Temeraire departe de câmpul de
bătălie.

Laurence îl întrerupse și își îmboldi dragonul, cu o mișcare scurtă a

genunchiului. Allegiance săltă, sub greutatea săriturii sale și, în
sfârșit, cei doi erau din nou împreună în zbor.

Aerul de deasupra corabiei era încărcat de fumul greu, sulfuros al

artificiilor, asemănător cu mirosul puștilor cu cremene, lăsându-i pe
limbă un gust scârbos, în ciuda vântului rece.

– Iat-o, spuse Temeraire, bătând din aripi ca să se ridice. Laurence îi

urmări privirea și îl văzu pe dragonul Fleur-de-Nuit coborând spre
ei. Într-adevăr, își revenise foarte repede după lumina orbitoare,
judecând după experiența lui Laurence cu această rasă. Se întreba
dacă nu cumva era un fel de nouă încrucișare. Mergem după ea?
întrebă dragonul.

Laurence ezită. Pentru ca Temeraire să nu cadă în mâinile francezilor,

scoaterea din luptă a dragonului Fleur-de-Nuit era o prioritate
absolută, căci, dacă Allegiance era forțată să se predea și Temeraire
încerca să se întoarcă la țărm, dragonul francez putea să-l hărțuiască
prin întuneric, pe tot parcursul drumului spre casă. Și, totuși,
fregatele franceze puteau face mult mai mult rău navei: un foc
devastator ar însemna moartea echipajului. Dacă Allegiance ar fi
capturată, atât Marina, cât și Aviația ar primi o lovitură teribilă. Nu
aveau alte transportatoare mari la dispoziție.

– Nu, răspunse Laurence în cele din urmă. Prima noastră obligație

este să protejăm corabia. Trebuie să ne ocupăm de fregatele alea.

Vorbea mai mult ca să se convingă pe sine decât pe Temeraire.

Simțea că decizia lui era corectă, dar continua să fie bântuit de o
îndoială teribilă. Ceea ce, la un om obișnuit, era socotit curaj, putea fi
adesea considerat nechibzuință când venea vorba despre un aviator,
care avea pe umeri responsabilitatea unui dragon rar și prețios. Era
de datoria lui Granby să fie excesiv de prudent, dar asta nu însemna
că Laurence greșea. Nu fusese crescut în rândul Aviației și știa că
natura lui respingea multe dintre restricțiile impuse căpitanului unui
dragon. Nu putea să nu se întrebe dacă nu cumva ținea seama prea
mult de propriul său orgoliu.

Temeraire manifestase întotdeauna entuziasm când venea vorba de

bătălii. Nu obiectă, ci doar își coborî privirea spre fregate.

– Navele alea par mult mai mici decât Allegiance, spuse Temeraire,
neîncrezător. Chiar reprezintă un pericol?

– Un foarte mare pericol. Au de gând s-o distrugă.

Chiar în timp ce Laurence vorbea, o altă rachetă de-a chinezilor se

lansă în aer. Explozia veni surprinzător de aproape, acum, că era în
aer, pe spinarea lui Temeraire. Își acoperi cu mâna ochii orbiți. Când
petele de lumină îi dispărură, în cele din urmă, din fața ochilor,
Laurence văzu speriat că fregata de sub vânt făcuse dintr-odată voltă
pentru a se apropia. O manevră riscantă, și nu una pe care el ar fi
făcut-o doar pentru a obține o poziție mai avantajoasă, deși trebuia
să recunoască sincer că fusese executată cu măiestrie. Acum pupa
corabiei Allegiance era total expusă tunurilor de la babordul navei
franceze.

– Dumnezeule mare, uite! spuse el cam agitat, arătând într-acolo,

deși Temeraire nu-i putea vedea gestul.

– O văd, spuse Temeraire, coborând deja în picaj.

Trupul dragonului se umplea cu aerul de care avea nevoie pentru

vântul divin, pielea neagră și lucioasă umflându-i-se ca o tobă, când
pieptul adânc i se bombă. Laurence simți ecoul palpabil al unui
tumult crescând sub pielea lui Temeraire, vestind puterea
distrugătoare ce avea să vină.

Dragonul Fleur-de-Nuit îi ghicise intențiile și se apropia din spate.

Laurence îi auzea bătăile aripilor, dar Temeraire era mai iute și
imensa-i greutate nu-i stingheri coborârea. Praful de pușcă pocni
zgomotos, când trăgătorii francezi deschiseră focul, dar încercările
lor erau doar bâjbâieli în întuneric. Laurence se aplecă peste gâtul lui
Temeraire și, pe tăcute, îl îndemnă să sporească viteza.

Sub ei, tunurile fregatei izbucniră cu furie, într-un imens nor de fum.
Flăcările se ridicară la babord, răspândind o înfricoșătoare strălucire
stacojie pe pieptul lui Temeraire. Dinspre punțile fregatei se auziră
pocnetele unei noi rafale și dragonul tresări, ca și cum ar fi fost lovit.
Laurence îl strigă pe nume, alarmat, dar Temeraire nu-și întrerupse
goana spre navă. Zbura orizontal, să atace cu răsuflarea sa, și glasul
lui Laurence se pierdu în teribilul zgomot de tunet al vântului divin.
Temeraire nu mai folosise niciodată vântul divin împotriva unei
corăbii, însă, în timpul bătăliei de la Dover, Laurence văzuse cum
nimicitoarea vibrație sfărâmase lemnul ușor al transportatoarelor
aeriene ale lui Napoleon. Se așteptase la ceva similar și de data
aceasta: puntea țăndări, vergile distruse, poate chiar catargele
prăbușite. Însă fregata franceză era solidă, cu un bordaj din scânduri
de stejar groase de două picioare, iar catargele și vergile ei erau bine
întărite pentru luptă, cu lanțuri de fier care consolidau velatura.

În schimb, velele captară și preluară forța răgetului lui Temeraire:

tremurară un moment, apoi se umflară și se întinseră. Câteva brațe
plesniră asemeni coardelor unei viori și toate catargele se înclinară,
însă fără să se rupă, cu lemnul și pânza de vele gemând. Preț de o
clipă, inima lui Laurence se opri în loc: după toate aparențele, nu
aveau să se producă mari pagube.

Dar, vrând-nevrând, nava trebuia să cedeze, până la urmă. Chiar

când Temeraire își curmă răgetul și trecu pe lângă corabia franceză
ca un fulger, aceasta se răsuci, cu flancul în bătaia vântului și se
canarisi încet. Forța nemaipomenită o înclină aproape vertical și
oamenii atârnau de parapet sau de velatură, dând din picioare în
gol, unii căzând în ocean.

Laurence întoarse capul spre fregata franceză, când Temeraire

alunecă pe lângă ea, zburând aproape. Numele Valerie era înscris cu
splendide litere aurii la pupă, luminat de felinare atârnate de
ferestrele cabinelor. Acum nava se balansa nebunește, pe jumătate
răsturnată. Căpitanul știa ce are de făcut. Laurence auzea strigătele
purtate de valuri și oamenii se cățărau deja pe flancul navei, cu tot
felul de funii în mâini, căci nu mai aveau parâme, gata să încerce s-o
repună pe poziție.
Dar nu era timp. În urma lui Temeraire, un imens val înspumat se
înălța din hula stârnită de acțiunea vântului divin asupra apei. Încet,
încet, creștea înalt, mânat parcă de un țel precis. Preț de o clipă, totul
rămase neclintit: corabia suspendată în beznă, imensul zid strălucitor
de apă întunecând până și noaptea. Apoi, în cădere, valul o răsturnă
ca pe o jucărie și oceanul stinse tot focul tunurilor sale.

Nava nu se mai ridică. În urma ei rămase doar o spumă palidă, și

câteva mici unde răzlețe care alergau după valul uriaș spărgându-se
de curbura carenei, rămasă la suprafață. Însă doar o clipă. Apoi
alunecă sub apă și o ploaie de artificii aurii lumină cerul. Dragonul
Fleur-de-Nuit se învârti în cercuri joase, deasupra apelor înspumate,
mugind cu glasu-i grav, stingher, de parcă nu reușea să înțeleagă
dispariția neașteptată a navei.

Dinspre Allegiance nu veni niciun strigăt de bucurie, deși, cu

siguranță, cei de acolo văzuseră totul. Laurence însuși rămase tăcut,
îngrozit. Trei sute de oameni, poate mai mulți, sub oceanul neted,
sticlos și neclintit. O corabie putea să se scufunde într-o furtună, din
pricina vânturilor și a valurilor înalte de douăzeci de yarzi. O corabie
putea să se scufunde, uneori, în luptă, luând foc sau explodând după
o lungă bătălie, ori putea să eșueze între stânci. Dar aceasta rămăsese
neatinsă, în mijlocul unui oocean cu valuri nu mai înalte de trei yarzi
și vânt de patruzeci de noduri. Iar acum dispăruse cu totul.

Temeraire tuși, înecându-se și scoase un geamăt de durere. Laurence

îi strigă cu glas răgușit:

– Înapoi la corabie, imediat!

Dar dragonul francez zbura deja furios spre ei. În lumina următoarei
explozii strălucitoare, Laurence zări siluetele inamicilor, gata să sară
la bord, cu muchiile cuțitelor, săbiilor și pistoalelor scânteind lumini
albe. Temeraire zbura extrem de stângaci, de chinuit. Când dragonul
francez se apropie, Temeraire făcu un salt disperat, însă nu mai avea
viteză și nu reuși să treacă de celălalt dragon, să se refugieze pe
Allegiance.

Laurence era dispus chiar și să-i lase pe francezi să abordeze, ca să se

poată ocupa de rana lui Temeraire. Îi simțea zbaterea aripilor și
mintea îi era bântuită de momentul acela însângerat, de teribilul
impact înăbușit al proiectilului. De-acum fiecare clipă în aer putea să
agraveze rana. Dar Laurence auzea strigătele francezilor, pline de o
spaimă și o suferință care nu aveau nevoie de nicio traducere. Nu
credea că aceștia s-ar mulțumi cu o capitulare.

– Aud zgomot de aripi, gâfâi Temeraire, cu glasul subțiat de durere.

Cu alte cuvinte, un alt dragon. Laurence scrută în zadar noaptea de

nepătruns: britanic sau francez? Pe neașteptate, dragonul Fleur-de-
Nuit se năpusti din nou spre ei. Temeraire își adună forțele, pentru
un nou salt convulsiv și pe urmă, șuierând și scuipând, Nitidus era
lângă ei, fâlfâind lângă capul dragonului francez, într-o învolburare
de aripi gri-argintii. Căpitanul Warren, aflat în ham pe spinarea lui,
strigă, agitându-și pălăria spre Laurence:

– Plecați! Plecați!

Dulcia veni lângă ei din cealaltă parte, ciupind dragonul francez de

coaste, forțându-l astfel să se întoarcă și s-o atace. Cei doi dragoni
ușori erau cei mai iuți din formația lor și, chiar dacă nu se ridicau la
valoarea dragonului francez, puteau să-l hărțuiască o vreme.
Temeraire se întorcea deja, într-un arc domol, cu aripile tremurând la
fiecare bătaie. Când se apropiară de corabie, Laurence văzu echipajul
agitându-se să elibereze puntea dragonilor pentru aterizare. Era
plină de așchii, de bucăți de funii și de metale deformate. Allegiance
suferise daune grave în urma atacului și cea de-a doua fregată
continua să tragă asupra punților ei inferioare.

Temeraire nu ateriză frumos, ci aproape se prăbuși stângaci pe

punte, făcând întreaga corabie să se clatine. Laurence începuse să-și
desfacă centurile încă înainte de a ajunge la destinație. Alunecă pe
după greabăn, fără să atingă hamul. Piciorul îi cedă când coborî, cu
toată greutatea, pe punte, dar Laurence se redresă și se îndreptă
împleticindu-se, gata să se prăbușească, spre capul dragonului său.

Keynes era deja la treabă, cu mâinile vârâte până la cot în sângele

întunecat. Ca să-i ușureze munca, Temeraire se înclina încet pe-o
parte, ghidat de mai mulți marinari, în timp ce harnașierii țineau sus
felinarele, ca să-i facă lumină medicului. Laurence se lăsă în
genunchi lângă capul dragonului și își lipi obrazul de botu-i catifelat.
Sângele cald îi îmbibă pantalonii și ochii îl înțepau, încețoșându-i
privirea. Nu-și dădea seama bine ce spune sau dacă vorbele lui au
vreo noimă, dar Temeraire îi răspunse fără cuvinte, suflând aer cald
înspre el.

– Gata, am reușit. Acum cleștii. Allen, potolește-te sau mută-ți capul

într-o parte, spuse Keynes, undeva în spatele lui Laurence. Bun.
Fierul e fierbinte? Acum, Laurence, trebuie să stea nemișcat.

– Ține-te bine, dragul meu, spuse Laurence, mângâind botul

dragonului. Rămâi cât mai liniștit posibil. Stai nemișcat.

Temeraire scoase un singur șuierat și răsuflarea îi hârâi zgomotos

prin nările roșii, fremătătoare. O bătaie de inimă, două, apoi aerul
țâșni din el și proiectilul cu țepușe răsună când Keynes îl aruncă pe
tavă. Temeraire scoase încă un mic strigăt șuierat, când fierul încins îi
pătrunse în rană. Laurence avu impresia că o să vomite când simți
mirosul de carne pârjolită.

– Gata. Am terminat. O rană curată. Proiectilul l-a izbit în stern,

declară Keynes.

Vântul risipi fumul și, dintr-odată, Laurence se dezmetici, auzind

iarăși bubuitul și ecoul tunurilor și toate zgomotele corabiei. Lumea
își recăpătase forma și înțelesul.

Laurence se ridică în picioare, clătinându-se.

– Roland, spuse el, du-te repede împreună cu Morgan să căutați niște

bucăți de pânză sau de lână. Trebuie să încercăm să-l învelim.

– Morgan a murit, domnule, răspunse Roland și, în lumina

felinarului, Laurence își dădu seama că fața ei era udă de lacrimi, nu
de sudoare, dâre palide prin negreață. Merg cu Dyer.

Cei doi nu așteptară aprobarea lui Laurence, ci se îndepărtară în

grabă, minusculi printre siluetele corpolente ale marinarilor.
Laurence îi urmări cu privirea o clipă, apoi se întoarse, cu chipul
împietrit de durere.

Puntea superioară pupa era atât de năclăită de sânge, încât unele

părți aveau un luciu negru, de parcă ar fi fost proaspăt vopsite.
Judecând după măcelul produs și după velatura intactă, Laurence
era de părere că francezii folosiseră mitralii și, într-adevăr, văzu
câteva bucăți de carcase sparte împrăștiate pe punte. Francezii îi
înghesuiseră în bărci pe toți oamenii pe care-i aveau la dispoziție, și
erau o mulțime: două sute de bărbați disperați se căzneau să urce la
bord, înfuriați de pierderea corabiei lor. Erau înșirați în coloane de
câte patru-cinci de-a lungul ancorelor sau agățați de parapete, și
marinarii englezi care încercau să-i țină la distanță aveau toată
puntea largă și goală în spatele lor. Se auzeau limpede focuri de
pistoale și zăngănit de săbii. Marinari înarmați cu sulițe lungi loveau
în grupul de atacatori care urcau îmbrâncindu-se.

Laurence nu mai asistase niciodată la un abordaj de la o distanță atât

de ciudată, tranzitorie, în același timp de aproape și totuși de
departe. Se simțea foarte amețit și tulburat și își scoase pistoalele, ca
să se simtă în siguranță. Nu-i vedea pe mulți dintre oamenii săi:
Granby și Evans lipseau, la fel și secundul. Jos, pe teugă, părul bălai
al lui Martin străluci o clipă în lumina felinarelor, când acesta făcu
un salt, respingând un atacator, apoi dispăru sub lovitura de ciomag
a unui vânjos marinar francez.

– Laurence.

Își auzi numele sau, cel puțin, ceva asemănător, lungit cumva ciudat,
în trei silabe, sunând mai degrabă ca Lao-ren-tse, și se întoarse să
vadă. Sun Kai arăta spre nord, de-a lungul liniei vântului, dar ultima
rafală de artificii se stingea și Laurence nu reuși să vadă ce voia să-i
arate.

Deasupra lor, dragonul Fleur-de-Nuit răcni pe neașteptate, și se

îndepărtă brusc de Nitidus și Dulcia. care continuau să-l atace din
flancuri, pornind în viteză spre est și dispărând foarte repede în
întuneric. Aproape imediat veni răgetul profund al unui Regal
Copper și țipetele mai subțiri ale Yellow Reaperilor. În trecerea lor
vijelioasă, toate velele se legănară, pârâind, sub cerul scânteind de
flăcările unui semnal luminos.
Fregata franceză rămasă își stinse neîntârziat toate luminile, sperând
să poată fugi în noapte, dar Lily își conduse formația spre ea,
zburând destul de jos ca să-i clatine catargele. Două treceri și, în
lumina purpurie a exploziei care se stingea, Laurence văzu steagurile
fregatei franceze coborând încet, în timp ce pe punte, în jurul lui, toți
atacatorii își aruncau armele și se prăbușeau în genunchi, predându-
se.
 5

...iar comportamentul fiului dumneavoastră a fost, în toate

privințele eroic și cavaleresc deopotrivă. Pierderea lui îi
îndurerează pe toți cei care au avut privilegiul de a-l
cunoaște și, cu atât mai mult, pe cei care au avut onoarea de
a sluji alături de el și de a vedea plămădit în el nobilul
caracter al unui înțelept și curajos ofițer și slujitor loial al
țării și al regelui său. Mă rog să puteți găsi alinare în
certitudinea că a murit așa cum a vrut să trăiască, plin de
curaj, fără să se teamă de nimic în afară de Atotputernicul
Dumnezeu și convins că va găsi un loc de cinste printre cei
care au sacrificat totul pentru națiunea lor.

Al dumneavoastră,
William Laurence

Lăsă jos condeiul și împături scrisoarea. Era îngrozitor de stângace și

inadecvată, dar mai bine de-atât nu putea. Mai pierduse destui
prieteni de vârsta lui pe când fusese aspirant sau tânăr locotenent, și
un băiat de treisprezece ani, în timpul primei sale misiuni de
comandă, însă nu mai fusese niciodată nevoit să scrie o scrisoare
pentru un copil de zece ani care ar fi trebuit să fie în sala lui de clasă,
jucându-se cu soldățeii de tinichea.

Era ultima dintre scrisorile obligatorii și cea mai scurtă. Nu avusese

multe de scris despre faptele de vitejie anterioare ale băiatului.
Laurence o puse deoparte și scrise câteva rânduri de o natură mai
personală, de data aceasta către mama sa. Știri despre bătălie aveau
să apară, cu siguranță, în Gazette, și Laurence știa că mama lui avea
să-și facă griji. Îi venea greu să-i scrie cu nonșalanță, după sarcina sa
precedentă. Se limită să o asigure că el și Temeraire erau sănătoși,
lăsând la o parte rănile amândurora, ca neimportante. Scrisese o
lungă și chinuitoare descriere a bătăliei în raportul său către
Amiralitate și nu era în stare să zugrăvească un tablou mai luminos
al acesteia pentru ochii ei.

După ce isprăvi, în sfârșit, închise mica sa masă de scris și adună

scrisorile, toate sigilate și împachetate în pânză uleiată, ca să nu le
ude ploaia sau apa mării. Nu se ridică imediat, ci rămase privind în
tăcere pe fereastră oceanul pustiu.

Drumul înapoi spre puntea dragonilor fu o plimbare lentă, cu

popasuri lungi. Ajungând pe teugă, se apropie șchiopătând de
parapetul de la babord, să se odihnească, prefăcându-se că
examinează prada. Chanteuse. Velele fregatei franceze atârnau de-a
valma, fluturând în vânt, iar pe catargele ei erau cățărați oameni care
îi aranjau parâmele, semănând de la distanță cu niște harnice furnici.

Decorul de pe puntea dragonului era foarte diferit acum, cu aproape

toată formația îngrămădită la bord. Lui Temeraire i se repartizase
întreaga porțiune de la tribord, ca să-și aline rana, dar ceilalți
dragoni formau un morman multicolor de membre încâlcite,
mișcându-se uneori. Maximus singur ocupa efectiv tot spațiul rămas
și zăcea la fund. Până și Lily, care de obicei considera că e sub
demnitatea ei să se încolăcească împreună cu alți dragoni, era
obligată să-și lase coada și aripa să atârne peste el, pe când Messoria
și Immortalis, dragoni mai vârstnici și de talie mai mică, nu ridicau
nici măcar asemenea pretenții, ci pur și simplu se tolăneau pe
spatele-i imens, cu câte un picior atârnat ici-colo.

Picoteau cu toții și arătau perfect mulțumiți de situația lor. Doar

Nitidus era prea neastâmpărat ca să se simtă bine zăcând neclintit
foarte multă vreme. Acum era în văzduh, ocolind curios fregata, într-
un zbor puțin cam jos pentru gustul marinarilor de pe Chanteuse,
judecând după felul agitat în care își întorceau întruna capetele spre
cer. Dulcia nu era de zărit nicăieri. Poate că plecase deja să ducă în
Anglia vești despre bătălie.

Traversarea punții devenise o adevărată aventură, mai ales pentru

Laurence, care-și târa după el piciorul îndărătnic. Reuși, ca prin
minune, să nu se împiedice de coada Messoriei, când aceasta zvâcni
în somn. Temeraire dormea dus și el. Când Laurence se apropie să-l
privească, un ochi al dragonului se deschise pe jumătate, scânteind
albastru, apoi se închise la loc. Bucuros să-l vadă liniștit, Laurence nu
încercă să-l trezească. Temeraire mâncase bine de dimineață, două
vaci și un ton imens, iar Keynes se declarase mulțumit de evoluția
actuală a rănii.

– O armă cu adevărat periculoasă, spusese el, arătându-i lui

Laurence, cu o plăcere morbidă, proiectilul extras. Holbându-se
nefericit la ghimpii săi turtiți, Laurence nu putea decât să fie
recunoscător că medicul îl curățase înainte de a-l obliga să se uite la
el. N-am mai văzut așa ceva, deși am auzit că rușii folosesc proiectile
asemănătoare. Nu mi-ar fi plăcut să-l scot, dacă ar fi pătruns mai
adânc, vă asigur.

Însă, din fericire, proiectilul se oprise în stern și nu pătrunsese mai

mult de două palme sub piele. Chiar și așa, proiectilul însuși și
extragerea lui sfâșiaseră cu cruzime mușchii pieptului și Keynes
spunea că Temeraire n-ar trebui să zboare deloc două săptămâni,
poate chiar o lună întreagă. Laurence își așeză mâna pe umărul larg
și moale. Se bucura că nu avea de plătit un preț mai mare.

Ceilalți căpitani erau așezați în jurul unei mese rabatabile lipite de

coșul de fum al bucătăriei, aproape singurul loc deschis disponibil
pe punte, și jucau cărți. Laurence li se alătură și-i înmână lui
Harcourt mănunchiul de scrisori.

– Mulțumesc că le duci, spuse el, prăbușindu-se în scaun, să-și tragă

sufletul.

Cu toții întrerupseră jocul, să se uite la imensul pachet.

– Îmi pare foarte rău, Laurence. Harcourt puse totul în tolba ei. Ați
fost ciomăgiți, nu glumă.

– Lași afurisiți! Berkley clătină din cap. Ambuscada asta nocturnă a

fost mai degrabă o orbecăială decât o bătălie adevărată.

Laurence era tăcut. Le era recunoscător pentru solidaritatea lor, dar

era prea deprimat ca să poată face conversație. Ceremonia fusese un
adevărat supliciu, care îi chinuise picioarele vreme de o oră, când,
unul după altul, trupurile fuseseră coborâte peste bord, cusute în
hamacurile lor, cu proiectile de tun la picioarele marinarilor și
cartușe de fier la cele ale aviatorilor, în timp ce Riley citise rar întreg
ceremonialul.

Își petrecuse tot restul dimineții închis în cabină cu locotenentul

Ferris, devenit acum secundul său, făcând inventarul măcelului. O
listă întristător de lungă. Granby se alesese cu un proiectil de flintă în
piept. Din fericire, proiectilul se lovise de o coastă și ieșise direct prin
spate, dar Granby pierduse o grămadă de sânge și avea deja febră.
Evans, cel de-al doilea locțiitor al său, avea o ruptură gravă de picior
și fusese trimis înapoi în Anglia. Martin, cel puțin, avea să-și revină,
dar în momentul de față avea maxilarul atât de umflat, încât nu
reușea decât să mormăie și deocamdată nu putea să vadă cu ochiul
stâng.

Alți doi spinariști răniți, mai puțin grav, unul dintre pușcași, Dunne,
rănit și un altul, Donnell, mort. Miggsy, dintre naceliști, mort. Cei
mai afectați erau naceliștii: patru dintre ei fuseseră uciși de un singur
proiectil de tun, care îi prinsese sub punte, în timp ce transportau
harnașamentul de rezervă. Morgan fusese cu ei, cărând o cutie de
catarame. O pierdere nefericită.

Reușind să citească, probabil, pe chipul lui Laurence, ceva din aceste

socoteli, Berkley spuse:

– Pot să ți-i las măcar pe Portis și pe Macdonaugh.

Se referea la doi dintre spinariștii lui Laurence, care fuseseră

transferați pe Maximus în timpul confuziei provocate de sosirea
emisarilor chinezi.

– Și tu nu rămâi descoperit? întrebă Laurence. Nu pot să-l privez pe

Maximus. Veți fi în misiune activă.
– Nava de transport care vine de la Halifax, William of Orange, are o
duzină de băieți potriviți pentru Maximus, răspunse Berkley. Nu
există niciun motiv pentru care să nu-ți capeți oamenii înapoi.

– N-ar trebui să te contrazic. Dumnezeu știe ce nevoie disperată am

de oameni, spuse Laurence. Dar s-ar putea ca nava de transport să
nu sosească timp de o lună, dacă a înaintat încet.

– O, tu te aflai jos mai devreme, și n-ai auzit ce i-am spus căpitanului

Riley, zise Warren. Nava William a fost zărită acum doar câteva zile
nu departe de aici. Așadar, i-am trimis pe Chenery și pe Dulcia s-o
aducă. Ne va transporta acasă, împreună cu răniții. De asemenea,
cred că Riley spunea că barca asta are nevoie de ceva. Nu cumva a
spus semne, Berkley?

– Lemne, îl corectă Laurence, ridicând privirea spre tachelaj. În

lumina zilei, putea vedea că vergile care susțineau pânzele arătau
într-adevăr foarte rău, crăpate și ciuruite de gloanțe. Ne va fi de
folos, desigur, dacă ne poate oferi niște materiale. Dar trebuie să știi,
Warren, aceasta este o corabie, nu o barcă.

– Este totuși vreo diferență? Warren era imperturbabil,

scandalizându-l pe Laurence. Credeam că sunt pur și simplu două
cuvinte pentru același lucru sau e o chestiune de dimensiuni? Asta e
o adevărată matahală, deși Maximus stă să cadă de pe punte în orice
clipă.

– Nu-i adevărat, interveni Maximus, dar deschise ochii și-și privi

picioarele din spate, adormind înapoi abia după ce se liniștise că nu
se afla în pericol să cadă în apă.
Laurence deschise gura și o închise la loc, fără să îndrăznească o
explicație. Simțea că bătălia era deja pierdută.

– Așadar, rămâneți cu noi câteva zile?

– Doar până mâine, răspunse Harcourt. Dacă durează mai mult de-
atât, cred că trebuie să ne luăm zborul. Nu-mi place să forțez inutil
dragonii, dar să-l las pe Lenton descoperit la Dover îmi place și mai
puțin. Și se va întreba unde naiba am ajuns. Trebuia să facem doar
manevre de noapte, cu flota dincolo de Brest, când v-am văzut pe voi
trăgând cu artificii ca de ziua lui Guy Fawkes.

Riley îi invitase pe toți la cină, firește, inclusiv pe ofițerii francezi

prizonieri. Harcourt fu nevoită să invoce răul de mare ca scuză,
pentru a evita spațiile închise, unde adevărata ei identitate putea fi
prea ușor descoperită, iar Berkley era un tip taciturn, care nu era
dispus să vorbească în propoziții cu mai mult de cinci cuvinte. Însă
Warren era volubil și deschis, mai cu seamă după un pahar, două de
vin tare, iar Sutton avea o zestre frumușică de anecdote, fiind în
Aviație de aproape treizeci de ani. Împreună, susținură conversația
într-un mod dinamic, deși oarecum dezlânat.

Dar francezii erau tăcuți și șocați, și marinarii britanici aproape la fel,

angoasa lor devenind din ce în ce mai vizibilă pe parcursul mesei.
Lordul Pubeck era bățos și protocolar, Macready încrâncenat; până și
Riley era ursuz, predispus la lungi și neașteptate perioade de tăcere
și vizibil stânjenit.

După cină, la o cafea pe puntea dragonilor, Warren spuse:

– Laurence, nu vreau să-ți insult vechiul serviciu ori colegii de navă,
dar, Dumnezeule, sunt foarte dificili! Astă-seară ai fi zis că i-am jignit
de moarte, nu că i-am salvat de la o bătălie lungă și grea, și cine știe
câtă vărsare de sânge…

– Probabil au senzația că am venit prea târziu ca să-i mai salvăm.

Sutton se sprijini prietenos de propriul dragon, Messoria, și își
aprinse o țigară de foi. Astfel, n-am făcut decât să le răpim gloria
deplină, ca să nu mai vorbim de faptul că trebuie să împartă captura
cu noi, știi, fiindcă am sosit înainte ca fregata franceză să se predea.
Vrei un fum, draga mea? întrebă el, ținând țigara astfel încât
Messoria să poată inspira.

– Nu, i-ați înțeles complet greșit, vă asigur, spuse Laurence. N-ar fi

capturat niciodată fregata dacă n-ați fi venit. Nu era atât de distrusă
încât să n-o poată lua la sănătoasa oricând voia. Toți oamenii de la
bord au fost fericiți să vă vadă venind. Nu voia să dea prea multe
explicații, dar nu-i plăcea să-i lase cu o impresie atât de proastă, așa
că adăugă scurt: Noi, cealaltă fregată, Valérie, am scufundat-o înainte
de venirea voastră. Pierderile umane au fost foarte mari.

Ceilalți înțeleseră neliniștea lui Laurence și nu mai insistară. Când

Warren dădu să mai pună o întrebare, Sutton îl înghionti pe tăcute și
își chemă mesagerul să-i aducă un pachet de cărți. Începură un joc
relaxat, împreună cu Harcourt, care li se alăturase, acum, că se
separaseră de ofițerii de marină. Laurence își termină ceașca de cafea
și se retrase pe nesimțite.

Temeraire ședea și privea întinderea pustie a mării. Dormise toată

ziua și se sculase de puțin timp, pentru o nouă masă copioasă. Își
schimbă poziția, ca să-i facă loc lui Laurence pe piciorul lui din față
și apoi se încolăci în jurul lui, cu un mic suspin.
– Nu te mâhni. Laurence era conștient că dădea un sfat pe care el
însuși nu-l putea urma, dar se temea că Temeraire ar putea să se
gândească prea mult la scufundarea navei franceze și să cadă în
depresie. Cu cea de-a doua fregată la babord, probabil am fi ajuns
sub vânt și, dacă ar fi stins toate luminile și ar fi întrerupt toate
focurile noastre de semnalizare, Lily și ceilalți nu ne-ar fi găsit în
noapte. Ai salvat multe vieți și ai salvat Allegiance.

– Nu mă simt vinovat, răspunse Temeraire. N-am avut de gând s-o

scufund, dar nici nu-mi pare rău că am făcut-o. Voiau să-mi omoare
echipajul și, firește, nu puteam să-i las. Dar marinarii mă privesc
acum atât de ciudat și se feresc să se apropie de mine!

Laurence nu putea nici să nege adevărul acestei observații, nici să-și

amăgească dragonul. Marinarii preferau să vadă un dragon ca pe o
mașină de luptă, un fel de corabie care, întâmplător, respira și zbura,
un simplu instrument al voinței umane. Puteau să-i accepte fără
mare dificultate puterea și forța brută, ca pe niște consecințe firești
ale dimensiunilor sale. Se temeau de el la fel cum s-ar fi temut de un
om uriaș și periculos. Dar vântul divin îi adusese în plus ceva
nepământean, iar nimicirea fregatei Valérie fusese prea implacabilă ca
să fie umană, deșteptând toate vechile legende sălbatice despre foc și
urgia cerească.

Bătălia semăna deja cu un coșmar în amintirea lui: nesfârșitul șuvoi

bălțat al focurilor de artificii și lumina roșie a salvelor de tun, ochii
albi-cenușii ai dragonului Fleur-de-Nuit în întuneric, fumul amar pe
limbă și, mai presus de toate, coborârea lentă a valului, ca o cortină
la sfârșitul unei piese de teatru. Laurence mângâie în tăcere piciorul
lui Temeraire și împreună priviră siajul navei care aluneca ușor lângă
ei.
Semnalul de plecare veni la primele raze ale dimineții: William of
Orange se deslușea limpede la orizont, la două grade de tribord.
Riley miji ochii în spatele ochelarilor.

– Vom trimite marinarii mai devreme la micul dejun. Corabia va fi la

distanța de salut înainte de ora nouă.

Chanteuse se afla între două corăbii mai mari și saluta deja nava de
transport care se apropia; avea să se întoarcă și ea în Anglia,
condamnată să fie captură de război și să transporte prizonierii. Era
o zi senină și foarte friguroasă, cerul avea acea nuanță intensă de
albastru specifică iernii, iar Chanteuse avea un aer vesel cu toate
pânzele albe în vânt. Era un lucru rar ca un transportator să ia o
captură, și atmosfera trebuie să fi fost sărbătorească. Era o corabie
frumoasă de patruzeci și patru de tunuri, un velier îngrijit, și cu
siguranță avea să fie cumpărată pentru război și, în plus, aveau să
primească o recompensă și pentru prizonieri. Dar starea de neliniște
nu se risipise cu totul peste noapte și oamenii lucrau în cea mai mare
parte a timpului în tăcere. Nici Laurence nu dormise prea bine și
acum stătea pe castelul de pupă, privind cu nostalgie corabia William
of Orange apropiindu-se; în curând aveau să fie din nou singuri.

– Bună dimineața, căpitane, spuse Hammond, alăturându-i-se lângă

parapet. Prezența lui nu era bine-venită și Laurence nu se strădui să
ascundă acest lucru, dar Hammond nu reacționă imediat. Era prea
ocupat să se holbeze la Chanteuse, cu un aer de indecentă satisfacție
pe chip. N-am fi putut spera la un început de călătorie mai bun.

Mai mulți membri ai echipajului – tâmplarul și ajutoarele lui –

munceau în apropiere, reparând o punte sfărâmată. Unul dintre ei,
un băiat vesel, cu umerii lăsați, pe nume Leddowes, îmbarcat la
Spithead și devenit deja bufonul navei, se ridică pe călcâie la această
remarcă și se holbă la Hammond cu vădită dezaprobare, până când
Eklof, un suedez voinic și taciturn, îl lovi peste umăr cu pumnul său
enorm, trimițându-l înapoi la treabă.

– Sunt surprins că gândești așa, spuse Laurence. N-ai fi preferat o

navă de prim ordin?

– Nu, nu, răspunse Hammond, fără să perceapă sarcasmul. Este tot

ce-și poate dori cineva. Știați că unul dintre proiectile a trecut direct
prin cabina prințului? Unul dintre oamenii săi de pază a fost ucis și
altul, grav rănit, a murit în timpul nopții. Am înțeles că fierbe de
furie. Marina franceză ne-a făcut mai mult bine într-o singură noapte
decât în luni de diplomație. Crezi că e posibil să i-l prezentăm pe
căpitanul navei capturate? Desigur, le-am spus că atacatorii noștri
sunt francezi, dar ar fi cel mai bine să le oferim o dovadă
incontestabilă.

– N-o să etalăm un ofițer înfrânt ca pe un trofeu într-o paradă

triumfală, răspunse calm Laurence.

Fusese luat el însuși prizonier cândva și, deși pe vremea aceea nu

fusese decât un copil, un tânăr aspirant, își amintea și acum
curtoazia fără cusur a căpitanului francez, cerându-i foarte serios
cuvântul de onoare.

– Desigur, înțeleg... Nu ar fi foarte onorabil, presupun, spuse

Hammond, doar ca pe o concesie plină de regret, după care adăugă:
Deși ar fi păcat dacă...

– Asta e tot? îl întrerupse Laurence, nevrând să mai audă nimic.

– O... îmi cer scuze. Scuzați-mă că v-am deranjat, spuse Hammond,
șovăitor, uitându-se, în sfârșit, la Laurence. Am vrut doar să vă
informez: prințul și-a exprimat dorința să vă vadă.

– Mulțumesc, domnule, zise Laurence, punând capăt conversației.

Hammond avea aerul că ar fi vrut să mai adauge ceva, poate să-l

îndemne pe Laurence să se ducă de îndată sau să-i dea vreun sfat
pentru întâlnire, dar, în cele din urmă, hotărî că nu îndrăznește și, cu
o scurtă plecăciune, plecă brusc.

Laurence n-avea nicio dorință să vorbească cu Yongxing, cu atât mai

puțin să fie tachinat, și neplăcerea fizică pricinuită de drumul
șchiopătat spre cabinele prințului, situate tocmai la pupa, nu îi
amelioră defel starea de spirit. Când slujitorii încercară să-l facă să
aștepte în anticameră, Laurence spuse scurt:

– Poate să-mi trimită vorbă când este gata.

După care se întoarse să plece. Urmă o consultare tainică și grăbită,

unul dintre slujitori mergând până acolo încât se așeză în cadrul ușii
să blocheze ieșirea și, după o clipă, Laurence fu poftit direct în
cabina mare.

Cele două găuri care se căscau în perete, una în fața celeilalte,

fuseseră astupate cu ghemotoace de mătase albastră, ca să nu
pătrundă vântul, însă fâșiile lungi de pergament inscripționat care
atârnau pe pereți tot se mișcau și pârâiau în bătaia curentului.
Yongxing ședea, cu spatele drept, pe un fotoliu îmbrăcat în postav
roșu, la o măsuță de scris din lemn lăcuit. În ciuda tangajului,
penelul i se mișca fără ezitare de la călimară la hârtie, fără să picure
niciodată, iar literele umede se formau în șiruri și contururi
ordonate.

– Ați cerut să mă vedeți, domnule, spuse Laurence.

Yongxing termină un rând de încheiere și lăsă penelul, fără să

răspundă imediat. Luă sigiliul de piatră, așezat într-o mică baltă de
cerneală neagră și îl aplică în josul paginii, după care îndoi coala și o
puse deoparte, deasupra uneia similare, împăturindu-le pe
amândouă într-o bucată de pânză cerată.

– Feng Li! strigă el.

Laurence tresări. Nici măcar nu observase slujitorul care stătea într-

un colț, greu de distins în veșmintele-i simple din bumbac albastru-
închis, și care acum se apropie. Feng era un ins înalt, dar permanent
aplecat, astfel că tot ceea ce putea vedea Laurence la el era linia
perfectă care-i traversa țeasta, în fața căreia păru-i negru era ras până
la piele. Îi aruncă lui Laurence o privire fugară de mută curiozitate,
apoi ridică toată masa și o duse lângă perete, fără să verse o picătură
de cerneală.

Slujitorul se grăbi să-i aducă prințului un taburet pentru picioare și

apoi se retrase în colțul încăperii. Era evident că Yongxing n-avea de
gând să-l trimită afară pe durata întrevederii. Prințul stătea drept,
odihnindu-și brațele pe scaun și nu îl pofti pe Laurence să se așeze,
cu toate că mai existau alte două scaune lângă perete. Acest lucru
stabili de la bun început tonul conversației. Laurence simțea că
înțepenește încă înainte ca Yongxing să înceapă.

– Deși ai fost adus aici doar din motive de necesitate, spuse Yongxing
cu răceală, îți imaginezi că poți să rămâi în preajma lui Lung Tien și
să continui să-l tratezi ca pe proprietatea ta. Iar acum s-a întâmplat
cel mai rău lucru: prin comportamentul tău nesănătos și nesăbuit, a
ajuns să fie grav rănit.

Laurence strânse din buze; nu se considera în stare să răspundă

printr-o remarcă civilizată. Își pusese la îndoială propria judecată
atât înainte să-l ducă pe Temeraire în bătălie, cât și pe tot parcursul
nopții lungi care a urmat, amintindu-și sunetul teribilului impact și
răsuflarea chinuită a lui Temeraire, dar să-l audă pe Yongxing
exprimând aceleași îndoieli era cu totul altceva.

– Asta e tot? întrebă el.

Probabil că Yongxing se așteptase ca Laurence să se târască în

genunchi sau să cerșească iertare. Cu siguranță, acest răspuns sec nu
făcu decât să stârnească și mai mult mânia prințului.

– Ești chiar atât de lipsit de orice principiu? întrebă el. Nu cunoști

remușcarea. L-ai fi condus pe Lung Tien Xiang la moarte cu aceeași
ușurință cu care călărești un cal până la epuizare. N-ai să mai zbori
cu el și îți vei ține la distanță josnicii slujitori. Voi pune în preajma lui
propriile mele gărzi...

– Domnule, zise Laurence fără ocolișuri, puteți merge la dracu’.

Yongxing se opri, părând mai degrabă luat prin surprindere decât de
această întrerupere, iar Laurence adăugă: Cât despre oamenii
Domniei Voastre, dacă vreunul dintre ei pune piciorul pe puntea
dragonilor, am să-l pun pe Temeraire să-l arunce peste bord. La
revedere.

Laurence se înclină scurt și, fără să aștepte să audă răspunsul, dacă

Yongxing rosti cumva vreunul, se întoarse pe călcâie și porni direct
spre cabina lui. Slujitorii îl priviră trecând pe lângă ei și, de data
aceasta, nu încercară să-l oprească. Laurence își forță piciorul să-i
asculte dorințele, mișcându-se repede. Plăti scump această bravadă:
când ajunse în cabina lui, aflată tocmai în celălalt capăt al
interminabilei lungimi a corabiei, piciorul începu să-i zvâcnească la
fiecare pas, cuprins parcă de un tremur paralitic. Fu bucuros să
ajungă la loc sigur, pe propriul scaun și să-și astâmpere agitația cu
un pahar de vin. Poate că vorbise fără să-și măsoare cuvintele, dar nu
regreta câtuși de puțin. Yongxing trebuia cel puțin să știe că nu toți
ofițerii și gentilomii britanici sunt pregătiți să se încline și să se
târască în genunchi în fața fiecărui capriciu tiranic al lui.

Oricâtă satisfacție îi dădea o asemenea dârzenie, Laurence nu putea

să nu recunoască faptul că atitudinea lui sfidătoare era în mare parte
susținută de convingerea că Yongxing n-ar ceda niciodată de
bunăvoie în privința chestiunii centrale, esențiale, a separării sale de
Temeraire. Ministerul, în persoana lui Hammond, ar putea avea ceva
de câștigat în schimbul acestor umilințe, însă, în ceea ce-l privea,
Laurence nu mai avea nimic important de pierdut. Era un gând
deprimant, și Laurence lăsă jos paharul și rămase o vreme într-o
liniște posomorâtă, masându-și piciorul rănit, sprijinit pe un cufăr.
Pe punte sună clopotul de ora șase și Laurence auzi în depărtare
țipătul strident al fluierului, târșâitul și trăncăneala marinarilor care
mergeau să-și ia micul dejun pe puntea cabinelor și simți mirosul de
ceai tare dinspre bucătărie.

După ce-și termină paharul și-și odihni puțin piciorul, Laurence se

ridică, în cele din urmă, se duse la cabina lui Riley și bătu la ușă.
Voia să-l roage să posteze câțiva oameni ai Marinei pe punte, ca să
țină departe gărzile cu care amenințase prințul și fu surprins într-un
mod deloc plăcut să-l găsească pe Hammond acolo înaintea lui,
stând în fața lui Riley la masa de scris, cu o umbră de vinovăție și
îngrijorare pe chip.

– Laurence, spuse Riley, după ce-i oferi acestuia un scaun. Tocmai

vorbeam cu domnul Hammond despre pasageri. Laurence observă
că Riley arăta și el obosit și încordat. Mi-a atras atenția că au rămas
cu toții sub punte, de când a ieșit la iveală vestea despre corăbiile
britanice confiscate de chinezi. Nu poate continua așa timp de șapte
luni: trebuie să vină afară și să ia aer cumva. Sunt sigur că nu vei
obiecta... cred că trebuie să-i lăsăm să se plimbe pe puntea
dragonilor, nu putem risca să-i lăsăm în preajma marinarilor.

Nicio altă propunere n-ar fi putut să fie mai nepotrivită și nici să

vină într-un moment mai prost. Laurence se uită la Hammond cu un
amestec de iritare și ceva foarte aproape de disperare. Omul părea să
aibă darul malefic de a provoca dezastre, cel puțin din punctul de
vedere al lui Laurence, și perspectiva unei lungi călătorii petrecute
suportând, una după alta, toate mașinațiunile sale diplomatice era
din ce în ce mai sumbră.

– Îmi pare foarte rău pentru inconvenientul creat, spuse Riley, când
văzu că Laurence nu răspunde imediat. Dar nu văd ce altceva este de
făcut. Nu se pune problema lipsei de spațiu, nu-i așa?

Și acest lucru era indiscutabil. Cu atât de puțini aviatori la bord și cu

echipajul vasului atât de numeros, era nedrept să le ceară marinarilor
să renunțe la orice părticică din spațiul lor, agravând o situație deja
tensionată. Din punct de vedere practic, Riley gândea corect și era
îndreptățit, în calitatea sa de căpitan al navei, să decidă pe unde
puteau circula pasagerii. Însă amenințarea lui Yongxing
transformase problema într-o chestiune de principiu. Lui Laurence i-
ar fi plăcut să i se destăinuie deschis lui Riley și, dacă Hammond n-
ar fi fost de față, ar fi făcut-o. Dar după cum stăteau lucrurile...

– Poate, interveni Hammond grăbit, căpitanul Laurence se teme că ar

putea irita dragonul. Pot să sugerez să le repartizăm o porțiune bine
delimitată? Am putea întinde o funie sau, dacă nu, ar merge niște
vopsea.

– Ar merge foarte bine, domnule Hammond, dacă ați fi atât de bun

să le explicați această limitare, spuse Riley.

Laurence nu putea protesta deschis fără să dea explicații și hotărî să

nu-și expună acțiunile în fața lui Hammond, oferindu-i prilejul să le
comenteze, dacă nu avea nimic de câștigat din asta. Riley i-ar fi arătat
înțelegere – sau cel puțin așa spera Laurence, deși, pe neașteptate, nu
mai era atât de sigur – dar, cu sau fără înțelegere, problema ar
rămâne și Laurence nu știa ce altceva putea să facă.

Nu era resemnat. Nu era resemnat câtuși de puțin, dar nu avea de

gând să se lamenteze, agravând și mai mult situația lui Riley.

– Trebuie, de asemenea, să le explici clar, domnule Hammond, spuse

Laurence, că niciunul dintre ei nu are voie să aducă arme pe punte,
nici muschete ori săbii și că, în timpul oricărei acțiuni de luptă,
trebuie să coboare imediat sub punte. Nu voi tolera nicio interferență
cu echipajul meu sau cu Temeraire.

– Dar, domnule, printre ei sunt soldați, protestă Hammond. Sunt

sigur că ar dori să facă exerciții, din când în când...

– Pot să aștepte până ajung în China, spuse Laurence.

Hammond ieși după el din cabină și îl ajunse din urmă la ușa
camerelor sale. Doi membri ai echipajului de sol tocmai aduseseră
înăuntru mai multe scaune, iar Roland și Dyer așezau de zor farfurii
pe fața de masă. Ceilalți căpitani de dragoni urmau să ia micul dejun
cu Laurence, înainte de plecare.

– Domnule, spuse Hammond, îngăduiți-mi un moment. Trebuie să

vă cer scuze pentru modul în care v-am trimis la prințul Yongxing,
știind că e furios și vă asigur că îmi asum întreaga vină pentru
consecințe și pentru disputa pe care ați avut-o. Totuși, trebuie să vă
rog să fiți tolerant...

Laurence ascultă până aici, încruntându-se, iar acum, cu stupoare

crescândă, spuse:

– Vrei să-mi spui că știai deja...? Că i-ai făcut această propunere

căpitanului Riley, știind că le-am interzis chinezilor să vină pe
punte?

Pe măsură ce vorbea, ridica tot mai mult glasul și Hammond privi

disperat spre ușa deschisă a cabinei. Roland și Dyer se uitau la
amândoi, cu ochii mari de uimire și curiozitate, uitând de farfuriile
mari de argint pe care le țineau în mâini.

– Trebuie să înțelegeți că nu putem să-i punem într-o asemenea

situație. Prințul Yongxing a dat un ordin. Dacă îl sfidăm deschis, îl
umilim în fața propriilor...

– Atunci ar face bine să învețe să nu-mi dea mie ordine, domnule,

zise Laurence furios. Iar tu ai face bine să-i spui așa, în loc să i le
îndeplinești, într-un mod atât de perfid...
– Pentru numele Cerului! Vă imaginați că îmi doresc cumva să vă
văd smuls de lângă Temeraire? Nu putem decât să contăm pe refuzul
dragonului de a se despărți de dumneavoastră, spuse Hammond,
începând să se înfierbânte și el. Însă acest lucru singur nu ne va duce
foarte departe, fără bunăvoință. Iar dacă prințul Yongxing nu poate
să-și impună ordinele atâta timp cât suntem pe mare, odată ajunși în
China, rolurile noastre se vor inversa. Vreți să sacrificăm o alianță de
dragul orgoliului dumneavoastră? Ca să nu mai vorbim, adăugă
Hammond, într-o reprobabilă încercare de a-i atinge coarda
sensibilă, de orice speranță de a-l păstra pe Temeraire.

– Eu nu sunt diplomat, răspunse Laurence, dar am să-ți spun atâta,

domnule: dacă-ți imaginezi că vei obține un strop de bunăvoință de
la acest prinț, indiferent cum te guduri pe lângă el, atunci ești un
mare nătărău. Și am să-ți mulțumesc dacă nu-ți închipui că aș putea
să umblu cu capul în nori.

Laurence intenționase să-și ia rămas-bun de la Harcourt și de la

ceilalți într-un mod onorabil, dar întreaga povară a conversației
rămase doar pe umerii invitaților săi la masă, fără niciun sprijin din
partea lui, ca gazdă. Din fericire, avea mâncare din belșug și faptul că
se afla atât de aproape de bucătărie avea avantajele lui. Chiar când se
așezară la masă, fură serviți cu slănină, șuncă, ouă și cafea, toate
aburinde, alături de o porție mare de ton, tăvălit în pesmet și prăjit,
din care partea rămasă îi revenise lui Temeraire. Urmară o porție
mare de dulceață de cireșe și una și mai mare de marmeladă.
Laurence abia ciuguli și profită bucuros de ocazie când Warren îl
rugă să le schițeze cu bucățele sfărâmate de pâine desfășurarea
bătăliei. Împinse la o parte farfuria aproape neatinsă ca să le arate
manevrele navelor și ale dragonului Fleur-de-Nuit cu bucățele de
pâine, solnița întruchipând nava Allegiance.
Dragonii tocmai își terminau micul dejun, oarecum mai puțin
civilizat, când Laurence și ceilalți căpitani reveniră pe puntea
dragonilor. Laurence fu profund satisfăcut să-l găsească pe
Temeraire treaz și vioi, părând mult mai în largul lui cu bandajele
albe și curate. Încerca să-l convingă pe Maximus să guste o bucată de
ton.

– Este deosebit de bun și proaspăt prins chiar de dimineață, spuse el.

Maximus îl privi cu profundă suspiciune.

Temeraire mâncase deja aproape jumătate, dar capul peștelui fusese

înlăturat și zăcea pe punte cu gura căscată, privind puntea cu ochi
goi. Cântărise o mie cinci sute de livre când a fost prins, după
aprecierea lui Laurence. Chiar și rămas pe jumătate, tot era
impresionant.

Dar când Maximus își aplecă, în cele din urmă, capul și îl înhăță
dintr-o singură mușcătură, nu mai rămase nimic și era amuzant să
vezi dragonul mestecându-l cu o expresie sceptică. Temeraire aștepta
nerăbdător. Maximus înghiți și se linse pe bot, spunând:

– N-ar fi așa de rău, în lipsă de altceva, dar e prea alunecos.

Gulerul lui Temeraire se pleoști de dezamăgire.

– Poate că trebuie să-i prinzi gustul. Aș zice să pot să-ți aducă încă
unul.

Maximus pufni.

– Nu, am să-ți las peștele ție. Nu există niciun pic de oaie? întrebă el,
privind cu interes spre capul turmei.
– Câte ai mâncat deja? întrebă Berkley, apropiindu-se pe scară.
Patru? Ajunge. Dacă mai crești, n-o să te mai poți ridica de la
pământ.

Maximus nu-l băgă în seamă și devoră ultima pulpă de oaie din

covata de măcelărie. Terminaseră și ceilalți, și ajutoarele îngrijitorului
turmei începură să pompeze apă pe punte, să spele sângele. În scurt
timp, apele din fața corabiei se învolburară de agitația unui grup de
rechini.

William of Orange era aproape bord la bord cu ei și Riley trecuse pe

nava alăturată, să discute despre provizii cu căpitanul ei. Reapăru pe
puntea acesteia și fu înapoi adus cu barca, în timp ce oamenii de pe
William of Orange începură să aducă vergi și pânză de vele.

– Lord Purbeck, spuse Riley, urcând flancul navei sale, vom trimite
șlepul să aducă rezervele, dacă nu te deranjează.

– Vreți să le aducem noi, mai bine? întrebă Harcourt, strigând de pe

puntea dragonilor. Oricum va trebui să-i ridicăm pe Maximus și pe
Lily de pe punte. În loc să zburăm în cercuri, putem la fel de bine să
aducem proviziile.

– Mulțumesc, domnule, v-aș fi foarte recunoscător, spuse Riley,

ridicând privirea și înclinându-se, fără să bănuiască nimic. Părul lui
Harcourt era strâns la spate și cosița ei lungă era ascunsă sub gluga
de zbor, iar haina reușea să-i mascheze destul de bine silueta
feminină.

Maximus și Lily se înălțară în aer, fără echipajele lor, eliberând

puntea pentru ca ceilalți să se poată pregăti. Echipajele desfăcură
harnașamentele și echipamentele, începând să înhame dragonii mai
mici, în timp ce dragonii cei mari zburau spre William of Orange după
rezerve. Momentul plecării se apropia și Laurence veni șontâc lângă
Temeraire. Simțea dintr-odată un puternic și neașteptat regret.

– Nu știu ce fel de dragon e acela, îi spuse Temeraire lui Laurence,

privind peste apă, la celălalt vas de transport. Pe punte stătea tolănit
un uriaș animal morocănos, cu dungi maro și verzi pe trup, și roșii
pe aripi și pe gât, de parcă ar fi fost vopsit. Laurence nu mai văzuse
niciodată această rasă.

– Este o rasă indiană, dintr-un trib canadian, îi explică Sutton, când

Laurence îi indică ciudatul dragon. Am înțeles că el și călărețul său –
știi, ei nu folosesc echipaje, doar un singur om la un dragon,
indiferent de dimensiune – au fost capturați în timpul unei
incursiuni într-o așezare de la frontieră. A fost mare lovitură. E o rasă
total diferită și am înțeles că acești dragoni sunt luptători foarte
fioroși. Aveau de gând să-l folosească în crescătoriile din Halifax, dar
cred că au decis să-l aducă aici, în schimbul lui Praecursoris. Pare o
creatură cu adevărat sângeroasă.

– Nu cred că i-a fost ușor să fie trimis atât de departe de casă, spuse

Temeraire, oarecum deprimat, uitându-se la celălalt dragon. Nu pare
deloc fericit.

– Ar sta în crescătoriile de la Halifax, în loc să stea aici. Nu e mare

diferență, interveni Messoria, întinzându-și aripile, ca să ușureze
munca harnașierilor care se cățărau pe trupul ei, s-o deshame. E
peste tot aproape la fel și nu e nimic interesant în Halifax, în afară de
partea cu reproducerea, adăugă ea, cu franchețe alarmantă.

Era mult mai în vârstă decât Temeraire, fiind trecută de treizeci de

ani.
– Nici asta nu pare prea interesant, spuse Temeraire și se așeză
înapoi ursuz. Crezi că în China mă vor duce într-o rezervație de
reproducere?

– Sunt sigur că nu, îl asigură Laurence, pe un ton confidențial. Era

hotărât să nu-l lase pe Temeraire să aibă o asemenea soartă,
indiferent ce-ar spune Împăratul Chinei sau oricine altcineva. Nu
cred că ar face așa un tam-tam, dacă asta ar fi tot ce urmăresc.

Messoria pufni cu condescendență.

– S-ar putea, oricum, să nu ți se pară atât de îngrozitor, după ce

încerci.

– Nu mai corupe tânărul. Căpitanul Sutton o plesni vesel peste crupă

și trase de ham, pentru ultima dată, ca să se asigure că totul e în
regulă. Așa. Cred că suntem gata. Rămas-bun, pentru a doua oară,
Laurence, spuse el, când își strânseră mâinile. Cred că ai avut parte
de destule emoții pentru întreaga călătorie. Sper că restul va fi mai
puțin bogat în evenimente.

Ceilalți trei dragoni mai mici săltară, unul după altul, de pe punte.
Allegiance abia dacă se afundă puțin în apă când Nitidus își luă
zborul spre William of Orange. Apoi Maximus și Lily se întoarseră pe
rând ca să fie deshămați și ca Berkley și Harcourt să-și ia rămas-bun
de la Laurence. În cele din urmă, întreaga formație fu transferară pe
celălalt vas, lăsându-l din nou pe Temeraire singur pe Allegiance.

Riley dădu imediat ordinul de plecare. Vântul sufla dinspre sud-est

și nu foarte puternic, așa că întinseră și velele pătrate, o albă
splendoare, ca niște petale de flori. William of Orange trase o salvă de
tun sub vânt, când trecu pe lângă ei și, o clipă mai târziu, la ordinul
lui Riley, veni răspunsul. Un val de ovații se revărsă peste apă când
cele două vase se îndepărtară, în sfârșit, unul de altul, domoale și
maiestuoase.

Maximus și Lily se ridicaseră să se zbenguiască în aer, plini de

energia unor tineri dragoni după o masă bună. Se alergară multă
vreme printre nori și Temeraire îi urmări cu privirea până când
distanța îi reduse la dimensiunea unor păsări. Apoi suspină puțin și
își coborî capul, încolăcindu-se.

– Bănuiesc că va trece multă vreme până o să-i mai vedem, spuse el.

Laurence își așeză mâna pe gâtul neted și lucios al dragonului, fără o

vorbă. Într-un fel, despărțirea aceasta i se părea mai definitivă: fără
mare agitație sau zgomot, fără sentimentul că-i așteaptă o mare
aventură. Echipajul își vedea de treabă, supus, iar în fața lor nu se
zărea decât întinderea albastră a oceanului pustiu, un drum incert
către o destinație și mai incertă.

– Timpul va trece mai repede decât te aștepți, spuse Laurence. Vino,

haide să mai citim ceva.
II
 6

Vremea rămase frumoasă în prima parte a călătoriei, cu acea

curățenie specifică iernii: apa foarte întunecată, cerul fără nori și
aerul încălzindu-se treptat, pe măsură ce înaintau spre sud. Se
zoreau întruna să înlocuiască vergile deteriorate și să potrivească
velele, astfel că viteza lor creștea, zi după zi, pe măsură ce corabia își
recăpăta vechea înfățișare. Văzură doar câteva mici corăbii de negoț
în depărtare, care îi ocoliră cu grijă și o singură dată, în înaltul
cerului, un dragon-curier care își făcea circuitul, ducând
corespondența, cu siguranță un Greyling, unul dintre zburătorii de
cursă lungă, dar de la distanța aceea Temeraire nu reuși să-și dea
seama dacă îl cunoștea.

Gărzile chineze își făcuseră apariția cu punctualitate, în zorii primei

zile după încheierea înțelegerii și după ce o porțiune de la bordul
punții dragonilor fusese delimitată printr-o dungă lată de vopsea. În
ciuda absenței oricăror arme vizibile, rămaseră într-adevăr de gardă,
cu aerul ceremonios al unei parade militare, în schimburi de câte
trei. Echipajul era la curent cu disputa care avusese loc destul de
aproape de ferestrele de la pupă ca să fie auzită pe punte și nu vedea
cu ochi buni prezența gărzilor, și cu atât mai puțin pe cea a
membrilor mai vârstnici ai grupului de chinezi, pe care îi privea
chiorâș, fără excepție.

Cu toate acestea, Laurence începea să-i distingă prin câteva trăsături

individuale, cel puțin pe care alegeau să vină pe punte. Câțiva dintre
chinezii mai tineri manifestară un sincer entuziasm față de mare,
stând lângă capătul dinspre babord al punții, ca să se bucure din plin
de stropii stârniți de Allegiance în timp ce spinteca apele. Unul dintre
tineri, Li Houglin, se remarca prin spiritul de aventură, mergând
până acolo încât, imitând obiceiurile unora dintre aspiranți, se agăță
de vergi, în ciuda îmbrăcăminții neadecvate. Faldurile veșmântului
său păreau gata să se încâlcească printre parâme și cizmele-i scurte și
negre aveau tălpi prea groase ca să se sprijine bine pe marginea
punții, spre deosebire de tălpile goale sau pantofii ușori ai
marinarilor. Compatrioții săi erau deosebit de alarmați de fiecare
dată când încerca asta și îl îndemnau să coboare, strigând și
gesticulând agitați.

Ceilalți stăteau la aer mai liniștiți, ținându-se departe de parapet.

Adesea își aduceau taburete pe care să se așeze și vorbeau în voie
între ei, cu ciudata intonație cântată a limbii lor, pe care Laurence nu
putea nici măcar s-o separe în propoziții distincte. I se părea cu totul
inaccesibilă. Dar, în ciuda imposibilității de a purta o conversație
directă, ajunse repede să simtă că majoritatea servitorilor nu le
purtau o dușmănie puternică englezilor. Erau mereu politicoși, cel
puțin prin expresie și gesturi, și de obicei se înclinau respectuoși
când veneau și când plecau.
Evitau asemenea politețuri doar atunci când se aflau în prezența lui
Yongxing. Cu aceste ocazii, îi urmau exemplul și nu schițau niciun
gest spre aviatorii britanici, ci umblau de colo-colo ca și când ar fi
fost singuri la bord. Prințul, însă, venea rar pe punte. Cabina sa cu
ferestre mari era suficient de spațioasă, așa că nu avea nevoie de
mișcare. Scopul său principal părea a fi acela de a privi încruntat și
de a-l ține sub observație pe Temeraire, care, însă, nu era conștient de
aceste inspecții, căci dormea aproape întotdeauna. Încă refăcându-se
de pe urma rănii, continua să picotească sau să zacă aproape toată
ziua, zguduind doar din când în când puntea cu un căscat mare și
somnoros, fără să se sinchisească de ce se petrece în jurul lui.

Liu Bao nu făcea nici măcar vizite scurte, ca ale prințului, ci rămânea
închis tot timpul în apartamentele sale. Nimeni nu-i văzuse nici
vârful nasului de când se îmbarcase, deși era cazat în cabina de sub
puntea pupă și nu trebuia decât să deschidă ușa și să pășească afară.
Nu-și părăsea cabina nici măcar ca să ia masa sau să se consulte cu
Yongxing, și doar câțiva servitori mișunau între camerele sale și
bucătărie, o dată sau de două ori pe zi.

Spre deosebire de el, Sun Kai nu petrecea înăuntru niciun moment

din timpul zilei. Lua aer după fiecare masă și rămânea pe punte
perioade lungi de timp. Când Yongxing venea afară, Sun Kai se
înclina întotdeauna ceremonios în fața prințului, dar cei doi nu
conversau prea mult. Sun Kai era interesat în mod special de viața
corabiei și de construcția ei și era deosebit de fascinat de exercițiile
cu tunurile.

Riley fu nevoit să le scurteze mai mult decât ar fi vrut, căci

Hammond declarase că frecvența acestora ar putea să-l deranjeze pe
prinț. Așadar, în majoritatea zilelor, oamenii nu făceau decât să
manevreze tunurile în liniște, fără să tragă și doar arareori se
antrenau în simulări cu bubuituri adevărate. De fiecare dată, Sun Kai
apărea, fără întârziere, în clipa în care toba începea să bată, dacă nu
se afla deja pe punte în momentul acela, și privea cu interes
procedurile, de la început până la sfârșit, fără să clipească măcar în
fața imensei dezlănțuiri a armelor. Avea grijă să se așeze într-un loc
unde să nu fie în calea oamenilor care veneau în goană pe puntea
dragonilor, îndreptându-se spre puținele tunuri de acolo, și, a doua
sau a treia oară, tunarii nu-i mai acordară nicio atenție.

Când nu avea loc niciun exercițiu, Sun Kai studia tunurile de

aproape. Cele de pe puntea dragonilor erau caronade cu țeava
scurtă, cu proiectile enorme, de patruzeci și două de livre, de
precizie mai scăzută decât tunurile cu țeava lungă, dar cu recul mult
mai mic, astfel că nu aveau nevoie de mult spațiu. Sun Kai era
fascinat în special de montarea lor fixă, care permitea țevii grele de
fier să culiseze pe lungimea de recul. Nu părea să considere că e
nepoliticos să privească insistent oamenii care-și vedeau de treburi,
aviatori și marinari deopotrivă, chiar dacă nu înțelegea o vorbă din
ceea ce spuneau. De asemenea, studia corabia însăși cu la fel de mult
interes, examinând așezarea catargelor și a velelor și acordând o
atenție deosebită structurii carenei. Laurence îl vedea adesea privind
peste marginea punții dragonilor, la linia albă a chilei și făcând schițe
pe punte, în încercarea de a-i surprinde principalele elemente de
construcție.

În ciuda văditei sale curiozități, Sun Kai avea o atitudine profund

rezervată, care mergea dincolo de aparențe, dincolo de severitatea
privirilor lui străine. Cercetarea sa dovedea mai degrabă râvnă decât
entuziasm, nu era atât pasiunea unui savant, cât o problemă de
sârguință și hărnicie și comportamentul lui nu avea nimic prietenos.
Hammond, curajos, făcuse deja câteva tentative de apropiere, care
fuseseră primite cu o politețe rece, și lui Laurence i se părea aproape
dureros de evident că Sun Kai nu le aprecia. Nici cea mai mică
zvâcnire pe fața lui la venirea sau la plecarea lui Hammond, niciun
zâmbet, nicio încruntătură, doar o politicoasă, controlată atenție.

Chiar dacă ar fi avut cum să converseze cu el, Laurence nu voia să-l

inoportuneze, după exemplul lui Hammond, deși cercetările lui Sun
Kai legate de navă ar fi avut cu siguranță de câștigat cu puțină
îndrumare, lucru care ar fi oferit un subiect ideal de discuție. Însă
tactul îi interzicea asta la fel de mult ca bariera lingvistică, așadar,
deocamdată, Laurence se mulțumea să privească.

La Madeira, refăcură proviziile de apă și de animale, împuținate în

urma vizitei pe care le-o făcuse formația, dar nu zăboviră în port.

– Toate aceste înlocuiri de vele au folosit la ceva. Încep să înțeleg mai

bine ce e mai potrivit pentru navă, îi spuse Riley lui Laurence. Mi-ar
plăcea s-o pun la încercare și să văd dacă pot s-o aduc la șapte
noduri.

Ieșiră maiestuos din apele Funchalului, cu toate pânzele în vânt și

aerul radios al lui Riley dovedea că speranțele sale de a atinge o
viteză mai mare fuseseră împlinite, chiar înainte de a anunța:

– Opt noduri sau pe-aproape, ce zici de asta?

– Te felicit din suflet, răspunse Laurence. Eu, unul, n-aș fi crezut că e

posibil. Întrece orice imaginație.

Viteza cu care înaintau îi stârni lui Laurence un fel de regret ciudat,

cum nu mai simțise până atunci. În calitate de căpitan de navă, nu se
avântase niciodată cu viteză prea mare, considerând că nu se cuvine
să fii nechibzuit cu proprietatea regelui, dar, ca oricărui navigator, îi
plăcea să valorifice potențialul navei sale. În mod normal, ar fi
împărtășit sincer bucuria lui Riley și n-ar fi privit nicio clipă înapoi la
peticul de insulă care se micșora în spatele lor.

Având poftă să sărbătorească nou-descoperita viteză a navei sale,

Riley îi invitase pe Laurence și pe mulți ofițeri ai navei la cină. Ca o
pedeapsă, parcă, o vijelie de scurtă durată se stârni din senin în
timpul mesei, când doar tânărul locotenent Beckett avea ghinionul să
stea de gardă. Beckett ar fi reușit să facă înconjurul lumii de șase ori
fără oprire dacă navele ar fi fost controlate direct de formule
matematice, însă reușea invariabil să dea cele mai nepotrivite ordine
pe orice fel de vreme. Cu toții fugiră înnebuniți de la masă de îndată
ce Allegiance săltă prima oară sub ei, coborându-și prora și
protestând și îl auziră pe Temeraire scoțând un mic răget speriat.
Chiar și așa, vântul aproape că smulse vela artimon, înainte ca Riley
și Purbeck să ajungă pe punte și să remedieze situația.

Furtuna se îndepărtă la fel de repede cum venise și norii negri și

grăbiți lăsară în urma lor un cer senin, scăldat în nuanțe de
trandafiriu și albastru. Hula se domoli și valurile se ridicau la o
înălțime pe care Allegiance nici nu o sesiza. Întrucât era destulă
lumină pentru citit, un grup de chinezi ieșiră pe puntea dragonilor,
mai mulți servitori scoțându-l pe Liu Bao pe ușă, trăgându-l pe
puntea pupă, apoi pe teugă și, în cele din urmă, pe puntea
dragonilor. Mai vârstnicul emisar era foarte schimbat de la ultima sa
apariție: slăbise mai mult de doisprezece livre și, pe sub barbă și pe
obrajii stafidiți, pielea lui căpătase o nuanță cadaverică. Era atât de
vizibil chinuit, încât Laurence fu cuprins de milă. Servitorii îi
aduseseră un scaun în care îl așezară, cu fața întoarsă spre vântul
răcoros și umed, dar nu dădea niciun semn că s-ar simți mai bine, iar
când un altul dintre slujitori încercă să-i ofere o farfurie cu mâncare,
nu făcu decât să-l alunge, cu un gest al mâinii.

– Crezi că o să moară de foame? întrebă Temeraire, mai degrabă

curios decât îngrijorat, și Laurence îi răspunse absent:

– Sper că nu, deși e prea bătrân să călătorească pe mare pentru prima

oară. Laurence se ridică și, făcându-i semn lui Dyer, spuse: Du-te la
domnul Pollitt și întreabă-l dacă e atât de bun să urce o clipă.

În scurt timp, Dyer se întoarse cu medicul de bord, care venea

gâfâind în urma lui, în felul lui ciudat. Pollitt fusese medic sub
comanda lui Laurence de două ori și nu se formaliză, ci se așeză într-
un scaun, spunând:

– Ei, domnule, ce este? Piciorul?

– Nu, mulțumesc, domnule Pollitt. Îmi revin destul de bine, dar mă

cam îngrijorează sănătatea domnului chinez. Laurence arătă către
Liu Bao și Pollitt, clătinând din cap, opină că, dacă mai continua să
piardă în greutate în ritmul acesta, n-avea să ajungă nici până la
ecuator. Bănuiesc că nu cunosc chinezii niciun fel de leacuri pentru
formele grave ale răului de mare, nefiind obișnuiți cu călătoriile
lungi, zise Laurence. Nu vrei să-i găsești o cură adecvată?

– Păi, nu este pacientul meu și n-aș vrea să fiu acuzat de amestec.

Bănuiesc că nici medicilor chinezi nu le place asta mai mult decât
nouă, zise Pollitt, încercând să se scuze. Dar, în orice caz, cred că ar
trebui să-i prescriu o cură de pesmeți marinărești. Pesmeții nu prea
au ce rău să facă niciunui stomac, după părerea mea, și cine știe cu
cel fel de mâncăruri exotice s-a răsfățat în ultimul timp. Niște biscuiți
și probabil un vin ușor o să-l pună pe picioare, sunt sigur.

Firește, Liu Bao era obișnuit cu bucătăria exotică, dar Laurence nu

vedea niciun motiv să-l contrazică pe medic, în această situație. Mai
târziu, în seara aceea, îi trimise emisarului un pachet mare de
pesmeți, pe care, fără tragere de inimă, Roland și Dyer, îi curățaseră
de gândaci și – adevăratul sacrificiu – trei sticle dintr-un Riesling
deosebit de vivace, foarte ușor, aproape vaporos și cumpărat la
prețul de șase lire și trei șilingi bucata de la un negustor de vinuri
din Portsmouth.

Laurence avea un sentiment ușor ciudat făcând acest gest. Spera că

ar fi făcut același lucru, indiferent de circumstanțe, dar gestul său era
mai calculat decât îi stătea în obicei și avea o anumită doză de
ipocrizie, de servilism care nu-i plăcea și cu care nu reușea să se
împace. În plus, simțea anumite rezerve în privința oricărei apropieri
față de chinezi, dată fiind insulta confiscării navelor companiei East
India, pe care Laurence n-o uitase mai mult decât oricare dintre
marinari, care îi priveau și acum cu antipatie.

Dar în seara aceea, după ce-și văzu darul livrat în cabina lui Lin Bao,
Laurence se scuză față de Temeraire.

– În definitiv, nu e vina lor personală, așa cum nu ar fi a mea dacă

regele le-ar face lor același lucru. Dacă Guvernul nu crâcnește în
privința acestei chestiuni, nu-i putem învinui pe ei că o
minimalizează într-atât. Ei, cel puțin n-au făcut nici cea mai mică
încercare să ascundă incidentul, nici n-au fost necinstiți.

Chiar în timp ce spunea asta, tot nu era pe deplin mulțumit. Dar nu

avea de ales. Nu intenționa să stea cu mâinile în sân și nici nu se
putea bizui pe Hammond. Poate că emisarul era înzestrat cu abilitate
și istețime, dar Laurence era acum convins că nu avea nicio intenție
să depună eforturi prea mari pentru păstrarea lui Temeraire. Pentru
Hammond, dragonul era doar un instrument de negociere. Cu
siguranță, nu exista nicio speranță să-l convingă pe Yongxing, dar
atâta vreme cât alți membri ai misiunii puteau fi câștigați, cu puțină
bunăvoință, Laurence avea de gând să încerce. Iar dacă efortul avea
să-i pună orgoliul la încercare, era un sacrificiu neînsemnat.

Gestul lui dădu roade: Liu Bao se târî din nou afară din cabină a
doua zi, având un aer mai puțin chinuit, iar în dimineața următoare
se simțea destul de bine ca să trimită după translator și să-l cheme pe
Laurence să vină în zona lor de punte. Culoarea îi mai revenise în
obraji și părea mult mai destins. Îl adusese cu el și pe unul dintre
bucătarii săi. Pesmeții, declară el, făcuseră minuni, luați, la
recomandarea propriului medic, cu puțin ghimbir proaspăt. Era
nerăbdător să știe cum puteau fi preparați.

– Păi, sunt făcuți în principal din făină și puțină apă, dar mă tem că
nu vă pot spune nimic mai mult, explică Laurence. Vedeți, noi nu-i
coacem la bord, dar vă asigur, domnule, că avem în cămară câți
pentru înconjurul lumii de două ori.

– O singură dată mi-a ajuns cu vârf și îndesat, răspunse Liu Bao. Un

om bătrân ca mine n-are ce căuta atât de departe de casă, zguduit pe
valuri. De când am venit pe corabia asta, n-am putut să înghit nimic,
nici măcar câteva clătite, până la pesmeți! Dar în dimineața aceasta
am reușit să mănânc niște fiertură de orez și pește și nu mi-a fost rău
deloc. Vă sunt foarte recunoscător.

– Mă bucur că v-am fost de folos, domnule, spuse Laurence. Într-

adevăr, arătați mult mai bine.
– Sunteți foarte politicos, chiar dacă nu este foarte adevărat ceea ce
spuneți, răspunse Liu Bao. Întinse brațul cu un aer vrednic de milă și
îl scutură. Mâneca atârna largă. Va trebui să mă îngraș nițel, ca să
arăt din nou așa cum am fost.

– Dacă nu aveți nimic împotrivă, domnule, pot să vă invit să luați

mâine cina cu noi? întrebă Laurence, considerând că gestul de
apropiere al chinezului era o încurajare suficientă ca să justifice
invitația. Este sărbătoarea noastră și eu dau o masă pentru ofițerii
mei. Ați fi foarte bine-venit, la fel și oricare dintre compatrioții care
ar dori să vă însoțească.

Cina se dovedi mult mai reușită decât precedenta. Granby zăcea încă
bolnav, în infirmerie, și îi erau interzise mâncărurile grele, dar
locotenentul Ferris era hotărât să profite de șansa lui de a
impresiona, în orice domeniu care se ivește. Era un ofițer tânăr și plin
de viață, promovat de curând căpitan al spinariștilor lui Temeraire,
datorită unei acțiuni reușite de abordaj pe care o condusese la
Trafalgar. În mod normal, ar fi durat cel puțin un an ori mai probabil
doi sau trei până să poată spera să devină secund de drept, dar, cu
bietul Evans trimis acasă, îi preluase locul, ca interimar și era evident
că nădăjduia să-și păstreze poziția.

Dimineață, Laurence îl auzi, amuzat, ținându-le un discurs sever

aviaspiranților despre nevoia de a se comporta civilizat la masă, fără
să stea ca niște mototoli. Laurence bănuia chiar că îi pregătise pe
ofițerii tineri cu o serie de anecdote, căci, din când în când, în timpul
mesei, se încrunta spre unul sau spre altul dintre băieți și imediat
acesta își dădea repede vinul pe gât și se lansa într-o poveste
neverosimilă pentru un ofițer atât de tânăr.
Sun Kai îl însoțea pe Liu Bao însă, ca la masa precedentă, avea mai
degrabă aerul unui observator decât al unui oaspete. Dar Liu Bao nu
manifesta aceeași reținere și era limpede că venise pregătit să se
simtă bine, deși, la drept vorbind, numai un om cu o voință de fier ar
fi putut rezista fără să se arunce asupra purcelului de lapte care se
prăjise începând de dimineață și care dogorea sub stratul lucios de
unt și smântână. Niciunul dintre cei doi nu refuzară o a doua porție,
iar Liu Bao lăudă cu înflăcărare și gâsca rumenită, un exemplar
frumos achiziționat la Madeira special pentru această ocazie și care
fusese grasă și frumoasă când i-a venit vremea să fie sacrificată, spre
deosebire de carnea de pasăre pe care o puteai mânca de obicei pe
mare.

Strădaniile ofițerilor de a da dovadă de un comportament civilizat

dădură roade și ele, oricât de stângaci și împiedicați erau unii dintre
cei mai tineri. Liu Bao râdea cu poftă, fără să se lase greu provocat, și
istorisi el însuși multe povești amuzante, majoritatea pățanii de
vânătoare. Doar bietul tălmăcitor era nefericit, căci trebuia să alerge
în jurul mesei, traducând din engleză în chineză și viceversa.
Aproape de la început, atmosfera fu, de data aceasta, extrem de
relaxată.

Sun Kai rămase tăcut tot timpul, mai mult ascultând decât vorbind și
Laurence nu reușea să-și dea seama dacă se simțea bine. Mâncă și de
data aceasta cu moderație și bău foarte puțin, deși Liu Bao, căruia
nu-i lipsea defel apetitul, îl dojenea din când în când și îi umplea
paharul ochi. Dar, după ce imensa budincă de Crăciun, scânteind de
flăcările albastre ale coniacului cu care era flambată, fu adusă
ceremonios pe masă, în aplauzele tuturor, pentru a fi împărțită,
servită și savurată, Liu Bao se întoarse și-i spuse:
– Ești foarte posomorât în seara asta. Hai, recită-ne „Drumul greu“. E
un poem potrivit pentru această călătorie.

În ciuda atitudinii sale rezervate, Sun Kai părea dornic să-i facă pe
plac. Își drese glasul și recită:

– „Vinul curat, menit pocalelor de aur, cu zece mii de

gologani carafa se plătește,

Iar un talger de jad cu trufandale e prețuit la un milion

de bani.

Azvârlu cupa, azvârlu carnea, nu pot mânca ori bea...

Ghearele spre cer mi le înalț, privesc în cele patru zări,

dar în zadar.

Aș trece Râul Galben, dar gheața membrele-mi

încremenește,

Aș vrea să zbor deasupra munților Tai-hang, însă

ninsoarea îmi ascunde cerul.

Aș vrea să lenevesc lâng-un pârâu, privind la crapul

auriu...

Dar, fără veste, încep a visa să străbat valurile,

navigând spre soare...

Drumul e greu,

Drumul e greu.
 Multe răspântii te așteaptă...

Ce cale să apuc?

Am să încalec vântul, într-o bună zi, și-am să străpung

zăgazul norilor,

Am să-mi întind aripile, și-am să străbat întinsul

mării.“

Dacă poezia avea vreo rimă sau vreun ritm, acestea se pierdură în
cursul traducerii, dar aviatorii aprobară și aplaudară la unison
mesajul ei.

– Este creație proprie, domnule? întrebă Laurence cu interes. Nu

cred c-am mai auzit vreodată o poezie din punctul de vedere al unui
dragon.

– Nu, nu, spuse Sun Kai. Este una dintre operele renumitului Lung
Li Po, din Dinastia Tang, Eu sunt doar un biet învățăcel, iar versurile
mele nu merită rostite în public.

Dar Sun Kai fu foarte fericit să le mai ofere numeroase alte selecții
din poeți clasici, toate recitate pe de rost, uluindu-l pe Laurence cu
memoria lui prodigioasă.

În cele din urmă, toți oaspeții se retraseră în cea mai deplină

armonie, după ce reușiseră să evite cu grijă orice discuție despre
supremația britanică sau chineză asupra navelor sau dragonilor.

– Voi îndrăzni să afirm că a fost un succes, spuse Laurence, mai

târziu, sorbind din cafea pe puntea dragonilor, în timp ce Temeraire
își mânca oaia. Nu sunt atât de fuduli în societate, până la urmă, și
mă pot socoti chiar mulțumit de Liu Bao. Am fost pe multe corăbii
unde aș fi fost fericit să iau masa într-o companie atât de aleasă.

– Ei, bine, mă bucur că ai petrecut o seară plăcută, zise Temeraire,

mestecând dus pe gânduri oasele picioarelor. Poți să-mi repeți poezia
aceea?

Laurence fu nevoit să-și consulte ofițerii, ca să încerce să

reconstruiască poezia. Încă munceau la ea, în dimineața următoare,
când Yongxing urcă pe punte să ia aer și îi auzi mutilând traducerea.
După ce-i ascultă făcând câteva încercări, se încruntă și apoi se
întoarse spre Temeraire și recită el însuși poezia.

Yongxing rosti versurile în chineză, fără traducere, însă, cu toate

acestea, după ce le auzi o singură dată, Temeraire reuși să le repete în
aceeași limbă, fără cea mai mică dificultate. Nu era prima oară când
Laurence era surprins de iscusința lui lingvistică. Asemeni tuturor
dragonilor, Temeraire învățase să vorbească în timpul lungii perioade
de dezvoltare a oului, însă, spre deosebire de majoritatea, el fusese
expus la trei limbi diferite și, în mod evident, și-o amintea până și pe
cea care trebuie să fi fost prima.

– Laurence, zise Temeraire, întorcându-și emoționat capul spre el,

după ce mai schimbă câteva cuvinte în chineză cu Yongxing, spune
că a fost scrisă de un dragon, nicidecum de un om.

Laurence, încă surprins să descopere că Temeraire putea vorbi

chineza, clipi din nou în fața inteligenței sale.

– Poezia pare o ocupație ciudată pentru un dragon, dar bănuiesc că,

dacă și altor dragoni chinezi le plac cărțile la fel de mult ca ție, nu
este atât de surprinzător dacă vreunul dintre ei și-a încercat talentul
la versuri.

– Mă întreb cum l-a scris, remarcă Temeraire, dus pe gânduri. Poate

mi-ar plăcea să încerc, dar nu văd cum aș putea să aștern cuvintele.
Nu cred că pot să țin un condei.

Temeraire ridică piciorul din față și își examină sceptic cele cinci
degete.

– Aș scrie bucuros după dictare, răspunse Laurence, amuzat de idee.

Bănuiesc că așa se procedează.

Laurence nu se mai gândi deloc la asta următoarele două zile, când

reveni pe punte posomorât și îngrijorat după o nouă ședere lungă în
infirmerie: febra îi revenise lui Granby și acesta zăcea la pat, palid și
semi-inconștient, cu ochii albaștri larg deschiși, privind în gol spre
tavan și buzele-i crăpate desfăcute. Bău un strop de apă și, când
vorbi, rosti cuvinte nedeslușite și fără noimă. Pollitt nu exprimă nicio
opinie, ci doar clătină ușor din cap.

Ferris îl aștepta nerăbdător la baza scărilor ce urcau spre puntea

dragonilor și, când îi văzu expresia, Laurence grăbi pasul, încă
șchiopătând.

– Domnule, spuse Ferris, n-am știut ce să fac. Vorbește întruna cu

Temeraire de dimineață și nu putem să înțelegem ce-i spune.

Laurence urcă în grabă scările și îl găsi pe Yongxing pe punte așezat

într-un fotoliu și conversând cu Temeraire în chineză. Prințul vorbea
tare și rar, rostindu-și răspicat cuvintele și corectându-l pe dragon.
Adusese cu el mai multe coli de hârtie pe care pictase câteva dintre
caracterele lor ciudate, în dimensiuni mari. Temeraire părea foarte
fascinat. Era absorbit cu totul și își agita vârful cozii în aer, ca atunci
când era deosebit de emoționat.

– Laurence, uite: acela înseamnă „dragon“ în scrierea lor, spuse

Temeraire, zărindu-l și chemându-l lângă el.

Supus, Laurence se uită perplex la ideogramă. Îi semăna cu unul din

acele semne rămase uneori pe nisip după maree, chiar și după ce
Temeraire îi indică o parte a simbolului care reprezenta aripile
dragonului, și pe urmă trupul.

– Au o singură literă pentru un cuvânt întreg? întrebă sceptic

Laurence. Cum se pronunță?

– Se pronunță lung, răspunse Temeraire. Ca numele meu în limba

chineză, Lung Tien Xiang. Iar tien e pentru Celești, adăugă el cu
mândrie, arătând către un alt simbol.

Yongxing îi privea pe amândoi, fără să se exteriorizeze în vreun fel,

dar Laurence întrezări o undă de triumf în ochii lui.

– Mă bucur foarte mult că ți-ai petrecut timpul într-un mod atât de

plăcut, îi spuse Laurence lui Temeraire și, întorcându-se spre
Yongxing, făcu o plecăciune adâncă, adresându-i-se fără să fie poftit.
Sunteți foarte amabil, domnule, să vă osteniți atât.

Yongxing îi răspunse bățos:

– Consider că este de datoria mea. Studiul clasicilor e calea spre

înțelegere.
Atitudinea lui nu era nicidecum binevoitoare, dar Laurence socotea
că alegerea prințului de a vorbi cu Temeraire, ignorând granița
spațiului alocat chinezilor, echivala cu o vizită oficială și, astfel, se
considera îndreptățit să înceapă conversația. Fie că Yongxing o
aproba în sinea lui, fie că nu, îndrăzneala lui Laurence nu-l
împiedică să mai facă alte vizite. Acum, în fiecare dimineață,
Laurence îl găsea pe punte, dându-i lui Temeraire lecții zilnice de
limbă și oferindu-i alte și alte mostre de literatură chineză, pentru a-i
stimula interesul.

La început, Laurence se simți pur și simplu iritat de aceste tentative

străvezii de ademenire. Dar Temeraire părea mult mai senin decât
fusese de când se despărțise de Maximus și de Lily și, chiar dacă nu-i
plăcea sursa acestei stări, Laurence nu-i putea refuza dragonului
șansa de a-și ocupa mintea cu atâtea lucruri noi, când pe el rana îl
ținea departe de punte. Cât despre ideea că loialitatea lui Temeraire
ar putea fi zdruncinată prin cine știe ce lingușiri orientale, Yongxing
n-avea decât să cultive o asemenea convingere, dacă poftea.
Laurence nu avea îndoieli.

Dar, pe măsură ce zilele treceau fără ca Temeraire să se plictisească

de această ocupație, Laurence nu putea să-și reprime o senzație de
disconfort. Acum, cărțile lui erau adesea neglijate în favoarea unei
poezii sau a alteia din literatura chineză, pe care Temeraire era
încântat să le învețe pe dinafară, întrucât nu putea să le scrie ori să le
citească. Laurence era conștient de lipsa lui de erudiție. Ideea lui
despre o ocupație plăcută era să-și petreacă o după-amiază făcând
conversație, poate scriind scrisori sau citind un ziar, când reușea să
pună mâna pe unul care nu era extrem de depășit. Cu toate că, sub
influența lui Temeraire, ajunsese treptat să savureze cărțile mult mai
mult decât își imaginase vreodată, era mult mai dificil să
împărtășească încântarea dragonului când venea vorba despre opere
într-o limbă din care el nu pricepea o iotă.

Nu voia să-i dea lui Yongxing satisfacția de a-l vedea pus în

încurcătură, dar acesta se simțea oricum victorios, mai ales atunci
când Temeraire învăța o nouă bucată, și radia pur și simplu la
cuvintele de laudă, rare și greu de câștigat, ale prințului. Laurence
era îngrijorat, de asemenea, de faptul că Yongxing părea aproape
surprins de evoluția lui Temeraire și, adesea, deosebit de încântat.
Laurence îl considera în mod firesc pe Temeraire un dragon
remarcabil, dar aceasta nu era o opinie pe care o dorea împărtășită
de Yongxing. Prințul nu mai avea nevoie de un motiv în plus ca să
încerce să pună mâna pe el.

Ca o consolare, Temeraire trecea adesea la engleză, ca să-i îngăduie

lui Laurence să intervină, iar Yongxing era obligat să converseze
politicos cu el ca să nu riște să scadă în ochii dragonului. Însă, dacă
acest lucru putea să-i aducă o satisfacție măruntă, Laurence nu putea
spune că-i plăceau prea mult aceste conversații. Orice afinitate
spirituală trebuie să fi fost insuficientă în fața unei rivalități atât de
puternice și cei doi și-ar fi găsit, oricum, cu greu puncte de interes
comune.

Într-o dimineață, Yongxing veni pe punte devreme, pe când

Temeraire încă dormea. Și, în timp ce slujitorii îi aduseră pe punte
scaunul, îl drapară, și după ce aranjară sulurile pe care intenționa să i
le citească lui Temeraire în ziua aceea, prințul veni la marginea
punții, să privească oceanul. Pluteau în mijlocul unei minunate
întinderi albastre de apă, departe de orice țărm, și vântul sufla
înviorător și rece dinspre mare. Laurence stătea și el la proră, să se
bucure de priveliște: apă întunecată, întinzându-se la nesfârșit spre
orizont, valuri mici, când și când, suprapunându-se într-o spumă
albă și corabia singură sub bolta cerului.

– Numai în deșert poți să mai găsești o priveliște atât de pustie și

monotonă, spuse Yongxing dintr-odată. Laurence era pe puncul de a
face o remarcă politicoasă despre frumusețea peisajului, când
Yongxing adăugă, sporindu-i nedumerirea: Voi, englezii, plecați
mereu în căutarea unui loc nou. Sunteți nemulțumiți de țara voastră.

Nu așteptă răspunsul, ci clătină din cap și se întoarse, întărindu-i lui

Laurence convingerea că n-ar fi putut găsi un om cu opinii mai
diferite decât ale lui asupra oricărui subiect.

În mod obișnuit, meniul lui Temeraire pe vas ar fi fost compus mai

ales din pește, prins de el însuși, iar Laurence și Granby mizaseră pe
asta atunci când își calculaseră proviziile. Vitele și caprele urmau să
fie folosite doar pentru diversificarea acestui meniu și în caz de
vreme rea, când Temeraire era nevoit să rămână pe navă. Dar, cum
rana nu-i permitea să zboare, Temeraire nu putea să prindă pește, și
astfel consuma proviziile mult mai repede decât estimaseră inițial.

– Oricum va trebui să ținem aproape de coasta Saharan, altfel riscăm

să fim purtați de contraalizee direct până la Rio, spuse Riley. Putem,
firește, să ne oprim la Cape Coast, să ne aprovizionăm.

Riley încerca să-l consoleze și Laurence doar clătină din cap și se

îndepărtă.

Tatăl lui Riley avea plantații în Indiile de Vest și mai multe sute de
sclavi să le muncească, în timp ce tatăl lui Laurence era un susținător
înfocat al lui Wilberforce și Clarkson și ținuse multe discursuri foarte
tăioase în Camera Lorzilor împotriva negoțului de sclavi. Odată,
chiar pomenise numele tatălui lui Riley, într-o listă de proprietari de
sclavi care, așa cum se exprimase el cu moderație, „dezonorează
numele de creștin și pătează onoarea și reputația țării lor“.

Incidentul provocase o răcire a relațiilor dintre ei, la vremea aceea.

Riley era profund atașat de tatăl său, un om capabil de mult mai
multă afecțiune decât Lordul Allendale și, firește, fusese jignit de
această insultă publică. Laurence, deși era lipsit de o afecțiune
puternică față de propriul tată și furios pe situația nefericită în care
fusese pus, nu era, totuși, deloc dornic să-și ceară scuze în vreun fel.
Crescuse înconjurat de pamfletele și cărțile publicate de comitetul lui
Clarkson și, la vârsta de nouă ani, fusese dus să viziteze o fostă
corabie de sclavi, pe punctul de a fi distrusă. După aceea, vreme de
mai multe luni, fusese bântuit de coșmaruri, care își lăsară o
amprentă profundă asupra minții sale fragede. Cei doi nu căzuseră
niciodată la pace, doar ajunseseră la un armistițiu. Niciunul dintre ei
n-a mai pomenit vreodată despre asta și și-au dat silința să evite
orice discuție despre părinții lor. Laurence nu putea să-i vorbească
acum deschis lui Riley despre câtă repulsie îi stârnea ideea de a
acosta într-un port de sclavi, deși perspectiva îl tulbura.

În schimb, îl întrebă confidențial pe Keynes despre evoluția rănii lui

Temeraire și dacă putea fi lăsat să-și reia zborurile scurte, pentru
vânătoare.

– Mai bine nu, se împotrivi medicul. Sub privirea aspră a lui

Laurence, Keynes recunoscu, în cele din urmă, că îl neliniștea ceva:
Rana nu se vindecă așa cum și-ar fi dorit. Mușchii sunt și acum calzi
la atingere și am impresia că simt o porțiune de carne zdrobită sub
piele, spuse Keynes. E mult prea devreme să ne facem griji serioase,
însă n-am de gând să-mi asum niciun risc. Fără zbor, cel puțin încă
două săptămâni.

Așadar, această discuție nu făcu decât să-i aducă lui Laurence un

nou motiv de îngrijorare. Avea deja destule, pe lângă insuficiența
hranei, și acum inevitabila oprire la Cape Coast. Cu rana lui
Temeraire și neclintita opoziție a lui Yongxing făcând imposibilă
orice activitate aeriană, aviatorii rămăseseră aproape lipsiți de
ocupație, în timp ce marinarii se spetiseră cu repararea navei și cu
aprovizionarea ei, ceea ce atrase după sine mulțime de necazuri,
deloc imprevizibile.

Gândindu-se să le ofere lui Roland și Dyer o preocupare, Laurence îi

chemase pe amândoi pe puntea dragonilor, cu puțin înainte de
sosirea la Madeira, să le verifice activitatea de studiu. Îl priviseră cu
expresii atât de vinovate, încât Laurence nu fu surprins să afle că
neglijaseră complet învățătura de când deveniseră mesagerii lui.
Aveau cunoștințe foarte puține de aritmetică, iar de matematică mai
avansată, deloc. De franceză, nici pomeneală, iar când le dădu cartea
lui Gibbon, pe care o adusese pe punte cu gând să-i citească mai
târziu lui Temeraire, Roland se bâlbâi atât de tare, încât Temeraire își
aranjă gulerul și începu s-o corecteze din memorie. Dyer era ceva
mai bun. La examinare, dovedi că știe cel puțin tabla înmulțirii
aproape pe dinafară și are anumite noțiuni de gramatică. Roland se
poticnea la orice cifră mai mare de opt și se arătă surprinsă să afle
despre existența părților de vorbire. Acum, Laurence nu se mai
întreba cum să-i umple timpul, ci doar își făcu reproșuri că fusese
atât de blând în privința învățăturii lor, luându-și în serios noua
sarcină autoimpusă de a le fi un dascăl sever.
Mesagerii fuseseră întotdeauna favoriții întregului echipaj, iar
Roland și Dyer fuseseră și mai mult răsfățați, după moartea lui
Morgan. Lupta lor cotidiană cu participiile și împărțirile era acum
privită cu mare amuzament de ceilalți aviatori, asta până când
aspiranții de pe Allegiance începură să facă glume răutăcioase pe
seama lor. Atunci, sergenții își luară sarcina de a răzbuna insulta și
urmară câteva încăierări prin cotloanele întunecate ale corabiei.

La început, Laurence și Riley se amuzară comparând scuzele

stângace pe care le primeau pentru suita de ochi învinețiți și buze
sparte. Însă păruiala inofensivă începu să ia o formă mai
amenințătoare, când și oamenii mai înaintați în vârstă începură să
prezinte scuze similare. O ranchiună mai profundă a marinarilor,
izvorâtă în mare parte din volumul disproporționat de muncă și
teama lor de Temeraire, își găsea expresia în schimbul aproape zilnic
de insulte, care nu se mai limita la studiile lui Roland și Dyer. La
rândul lor, aviatorii se se simțiseră la fel de ofensați de lipsa
recunoștinței care, în opinia lor, i s-ar fi cuvenit lui Temeraire, pentru
curajul său.

Prima răbufnire adevărată avu loc atunci când începură să cotească

spre est, pe lângă Capul Palmas și să se îndrepte spre Cape Coast.
Laurence picotea pe puntea dragonilor, ferindu-se de soare la umbra
trupului lui Temeraire. Nu văzu cu ochii lui cele întâmplate, dar fu
trezit de o bufnitură puternică, urmată imediat de strigăte și țipete și,
ridicându-se iute în picioare, văzu oamenii strânși în cerc. Martin îl
ținea de braț pe Blythe, ajutorul armurierului, iar unul dintre ofițerii
lui Riley, un aspirant mai în vârstă, era întins pe punte, în timp ce
Lordul Purbeck striga de pe puntea pupă.

– Pune-l în lanțuri, Cornell. Imediat!

Capul lui Temeraire țâșni în sus, cu un răget. Nu stârnea vântul
divin, din fericire, dar scoase un zgomot puternic, bubuitor și toți
oamenii se risipiră din calea lui, mulți dintre ei palizi la față.

– Nimeni nu întemnițează vreun om din echipajul meu! tună

Temeraire, plesnind din coadă. Se ridică, desfăcându-și larg aripile și
toată nava se cutremură. Vântul sufla la pupă dinspre coasta Saharei,
velele erau orientate în așa fel încât să mențină direcția sud-est, iar
aripile lui Temeraire acționau ca o velă independentă și potrivnică.

– Temeraire! Încetează imediat, m-auzi?! se răsti Laurence. Nu-i mai

vorbise niciodată așa, din primele săptămâni ale existenței sale și
Temeraire se pleoști, strângându-și aripile din instinct. Purbeck, dacă
nu te superi, am să mă ocup eu de oamenii mei. Pe loc repaus, ofițer
de bord, spuse Laurence, împărțind iute ordinele: nu avea de gând să
lase episodul să se perpetueze, nici să se transforme într-o bătaie
între aviatori și marinari. Domnule Ferris, zise el, du-l jos pe Blythe
și închide-l acolo.

– Da, domnule, răspunse Ferris, făcându-și deja loc prin mulțime și

împingând aviatorii din calea sa și împrăștiind grupurile de oameni
furioși înainte să ajungă la Blythe.

Privind scena cu ochi severi, Laurence adăugă, ridicând puțin glasul:

– Domnule Martin, în cabina mea imediat! Toți ceilalți, înapoi la

treabă. Domnule Keynes, veniți aici.

Mai zăbovi o clipă, dar era mulțumit: pericolul iminent fusese evitat.
Se îndepărtă de parapet, încrezător că disciplina obișnuită va
împrăștia restul mulțimii. Dar Temeraire era ghemuit pe punte,
aproape turtit, privindu-l cu o expresie speriată și chinuită. Laurence
întinse mâna spre el și tresări când dragonul se feri, cu o smucitură,
nu într-atât încât să nu-l poată atinge, dar cu o reacție cât se poate de
vizibilă.

– Iartă-mă, Temeraire, spuse Laurence, coborând mâna, cu un nod în

gât. Temeraire, repetă el și apoi se opri. Nu știa ce să spună, căci nu
putea să-i tolereze dragonului un asemenea comportament. Ar fi
putut să-i provoace pagube serioase corabiei și, în afară de asta, dacă
Temeraire continua în felul acesta, echipajul avea să se teamă în
curând de el prea mult ca să-și poată face treaba. Ai pățit ceva?
întrebă el, în schimb, când Keynes se apropie grăbit.

– Nu, răspunse Temeraire, foarte încet. Mă simt foarte bine.

Se lăsă examinat, în tăcere, și Keynes îl declară nevătămat în urma

efortului.

– Trebuie să mă duc să vorbesc cu Martin, anunță Laurence, încă

năucit.

Temeraire nu-i răspunse, ci se încolăci, întinzându-și aripile în față,

în jurul capului și, după o vreme, Laurence părăsi puntea și coborî.

Cabina era strâmbă și extrem de caldă, chiar și cu toate geamurile

deschise, deloc adecvată pentru calmarea lui Laurence. Martin se
plimba în sus și-n jos, agitat. Avea un aspect neîngrijit, îmbrăcat într-
o pereche de pantaloni scurți de vară, cu fața nebărbierită de două
zile și în momentul de față îmbujorată, cu părul prea lung și prea
atârnat peste ochi. Nu remarcă proporțiile furiei lui Laurence și
începu să vorbească în clipa când acesta intră.
– Îmi pare nespus de rău, a fost numai vina mea. N-ar fi trebuit nici
să deschid gura, spuse el, în timp ce Laurence se apropia
șchiopătând de scaunul său, prăbușindu-se în el. Nu-l poți pedepsi
pe Blythe, Laurence.

Laurence se obișnuise cu lipsa de curtoazie a aviatorilor și, în mod

obișnuit, nu s-ar fi opus la această libertate de limbaj, dar faptul că
Martin o folosea în condițiile date era o neobrăzare atât de sfruntată,
încât căpitanul se lăsă pe spătarul scaunului și îl privi insistent, cu o
expresie vădit ultragiată. Martin păli, în spatele pistruilor, înghiți în
sec și spuse repede.

– Vreau să spun, căpitane, domnule.

– Voi face tot ceea ce trebuie ca să păstrez ordinea în rândul

echipajului, domnule Martin, și se pare că este mai mult decât
credeam necesar, spuse Laurence, reușind să-și tempereze glasul
doar cu mare efort. Simțea că explodează de furie. Ai să-mi spui
imediat ce s-a întâmplat.

– N-am vrut, spuse Martin, mult mai potolit. Individul ăla,

Reynolds, a comentat toată săptămâna, iar Ferris ne-a spus să nu-l
luăm în seamă, dar treceam pe lângă el și a zis...

– Nu mă interesează să aud balivernele tale, îl întrerupse Laurence.

Ce-ai făcut?

– O, făcu Martin roșind, am spus doar... ei, bine, am răspuns ceva ce

aș prefera să nu repet. Și apoi el... Martin se opri. Părea că nu prea
știe cum să termine povestea, fără să pară că-l acuză din nou pe
Reynolds, și încheie neconvingător. În orice caz, domnule, era pe
punctul de a mă provoca la duel și în momentul acela Blythe l-a
doborât. A făcut-o doar fiindcă știa că nu pot să duelez și nu voia să
mă vadă nevoit să-l refuz în fața marinarilor. Zău, domnule, e vina
mea, nu a lui.

– Ce-i drept, nu te pot contrazice, spuse Laurence, fără menajamente

și se bucură, așa furios cum era, să vadă umerii lui Martin căzând, de
parcă ar fi fost bătut. Iar când, duminică, va trebui să cer ca Blythe să
fie biciuit pentru lovirea unui ofițer, sper că-ți vei aminti că plătește
pentru lipsa ta de autostăpânire. Poți pleca. Și vei rămâne sub punte,
în cabina ta, până la sfârșitul săptămânii, fără să ieși decât atunci
când sunt chemați soldații consemnați.

Buzele lui Martin tremurară o clipă.

– Da, domnule, rosti el, abia auzit, după care părăsi încăperea,
aproape împleticindu-se.

Laurence rămase neclintit, răsuflând greu, aproape gâfâind în aerul

încărcat. Furia îl părăsi încet, în ciuda tuturor eforturilor, lăsând
locul unei apăsări mai grele, mai amare. Blythe salvase nu doar
reputația lui Martin, dar și pe aceea a tuturor aviatorilor. Dacă
Martin ar fi refuzat în mod deschis o provocare făcută în fața
întregului echipaj, ar fi aruncat o umbră asupra tuturor, fără să
conteze că regulamentul Forțelor Aeriene le interzicea duelul.

Cu toate acestea, nu era loc de indulgență în această chestiune.

Blythe lovise, cu martori, un ofițer și Laurence era nevoit să-i acorde
o pedeapsă suficient de aspră ca să le dea satisfacție marinarilor și să
prevină orice asemenea pozne viitoare. Iar pedeapsa urma să fie
dusă la îndeplinire de ajutorul nostromului: un marinar, care avea să
savureze șansa de a fi aspru cu un aviator, mai cu seamă pentru o
asemenea jignire.
Laurence trebuia să meargă să discute cu Blythe, dar se auzi o bătaie
în ușă înainte să apuce să se ridice, și Riley pătrunse în cabină,
posomorât, în haina sa de uniformă, cu pălăria sub braț și cu eșarfa
aranjată.
 7

Se apropiară de Cape Coast, o săptămână mai târziu, într-o

atmosferă de ostilitate încetățenită între ei, la fel de palpabilă ca
fierbințeala aerului. Blythe căzuse la pat în urma violentei biciuiri și
zăcea semi-inconștient în infirmerie. Ceilalți membri ai echipajului
terestru stăteau cu schimbul lângă el, ventilându-i rănile însângerate
și convingându-l să bea puțină apă. Primiseră dovada asprimii lui
Laurence și, în consecință, înverșunarea lor împotriva marinarilor nu
se exprima prin cuvinte sau acțiuni directe, ci prin ocheade aspre,
încrâncenate, prin mârâieli și tăceri bruște, ori de câte ori se apropia
vreun marinar.

După incident, Laurence nu mai luase masa în cabina mare. Riley se

simțise ofensat de faptul că Purbeck fusese mustrat pe punte. La
rândul lui, Laurence își pierduse răbdarea când Riley refuzase să lase
supărarea deoparte și își exprimase limpede nemulțumirea față de
cele douăsprezece lovituri de bici pe care le ordonase Laurence drept
pedeapsă. În focul discuției, Laurence lăsase să-i scape câteva aluzii
la aversiunea sa față de portul de sclavi, Riley se simțise jignit de
insinuare și sfârșiseră, dacă nu prin a țipa unul la altul, prin a
manifesta o atitudine rece și oficială.

Dar, mult mai grav decât asta, Temeraire era cu moralul la pământ. Îi
iertase lui Laurence momentul de duritate și fusese făcut să înțeleagă
necesitatea aplicării unei pedepse pentru abaterea comisă. Dar nu se
împăcase defel cu evenimentul propriu-zis și, în timpul biciuirii,
răcnise sălbatic atunci când, spre sfârșit, Blythe țipase. Asta slujise la
ceva, cel puțin, căci Hingley, ajutorul de nostrom, care mânuise biciul
cu o energie ieșită din comun, se alarmase și, astfel, ultimele două
lovituri fuseseră ușoare. Însă răul fusese deja făcut.

De atunci, Temeraire rămăsese tăcut și mâhnit, răspunzând doar

laconic, și nu avea poftă de mâncare. Marinarii, la rândul lor, erau
nemulțumiți de blândețea sancțiunii în aceeași măsură în care erau
aviatorii de brutalitatea ei. Bietul Martin, pedepsit să argăsească piei
cu maestrul harnașier, era mai nefericit din cauza sentimentului de
vinovăție decât din cauza pedepsei pe care o primise și își petrecea
fiecare moment liber la capul patului lui Blythe. Singura persoană
mulțumită de situație era Yongxing, care profită de ocazie ca să
poarte mai multe conversații lungi, în chineză, cu Temeraire. Și asta
numai între ei, căci dragonul nu mai făcu niciun efort să-l includă și
pe Laurence în discuție.

Însă, la sfârșitul ultimei asemenea convorbiri, Yongxing păru mai

puțin mulțumit, când Temeraire șuieră, își dădu gulerul pe spate și
fu cât pe ce să-l doboare literalmente pe Laurence când se încolăci
protector în jurul lui.

– Ce ți-a tot spus? întrebă Laurence, încercând zadarnic să arunce o

privire peste imensul trup negru care îl înconjura.
Ajunsese deja la o stare de iritare profundă din cauza neîncetatelor
imixtiuni ale lui Yongxing și era pe punctul de a-și pierde răbdarea.

– Mi-a povestit despre China și cum sunt tratați acolo dragonii,

răspunse Temeraire evaziv, fapt pentru care Laurence bănui că
dragonului îi plăcuseră cele descrise. Dar apoi mi-a spus că ar trebui
să am acolo un însoțitor mai adecvat și că tu vei fi alungat.

Până când dragonul se lăsă lămurit să slăbească strânsoarea,

Yongxing dispăruse.

– Clocotind de furie, raportase Ferris, cu o încântare nepotrivită

pentru un locotenent cu vechime.

Asta nu-l satisfăcu prea mult pe Laurence.

– N-am să-l mai las să-l tulbure pe Temeraire în felul acesta, îi spuse
el lui Hammond, plin de furie, încercând, fără succes, să-l convingă
pe emisar să-i transmită prințului un mesaj profund nediplomatic.

– Priviți chestiunea dintr-un punct de vedere foarte îngust, răspunse

Hammond, scoțându-l din sărite. Dacă prințul Yongxing poate fi
convins în decursul acestei călătorii că Temeraire nu va fi de acord să
fie despărțit de dumneavoastră, cu atât mai bine pentru noi. Vor fi
mult mai dispuși să negocieze când vom ajunge, în sfârșit, în China.
Hammond făcu o pauză, după care întrebă, cu o neliniște și mai
supărătoare: Sunteți sigur că nu va fi de acord?

În seara aceea, auzind toată povestea, Granby spuse:

– Eu zic să-i aruncăm pe Hammond și pe Yongxing împreună peste

bord, într-o noapte întunecată, și cu asta, basta.
Exprimase sentimentele tainice ale lui Laurence, cu o franchețe de
care acesta nu se considera capabil. Granby vorbea, fără să țină cont
de conveniențe, printre înghițituri, luând o masă ușoară compusă
din supă, pâine prăjită cu brânză, cartofi prăjiți în untură de porc, cu
ceapă, o găină friptă întreagă și plăcintă cu carne tocată. În sfârșit, se
putuse ridica din pat și Laurence îl invitase la cină.

– Ce altceva i-a mai spus prințul?

– N-am nici cea mai vagă idee, n-a legat nici măcar două vorbe în
engleză în ultima săptămână, răspunse Laurence. Și n-am de gând să
insist ca Temeraire să-mi spună. Ar fi un comportament cât se poate
de indiscret, de băgăcios.

– I-o fi spus că niciunul dintre prietenii lui nu vor fi biciuiți vreodată

în China, zise Granby întunecat. Și că va avea o mulțime de cărți de
citit în fiecare zi și mormane de giuvaieruri. Am auzit povești despre
lucruri de felul ăsta, dar dacă un aviator ar încerca într-adevăr să
ademenească un dragon, l-ar da afară cât ai bate din palme, asta dacă
nu l-ar face dragonul bucăți, înainte.

Laurence rămase tăcut o clipă, învârtind paharul de vin între degete.

– Temeraire ascultă toate astea doar fiindcă e nefericit.

– O, la naiba! Granby se lăsă cu putere pe spătarul scaunului. Îmi

pare al naibii de rău că am fost bolnav atâta timp. Ferris e un tip de
treabă, dar n-a mai fost niciodată pe un vas de transport. N-avea de
unde să știe cum reacționează marinarii și cum să-și învețe camarazii
să-i ignore, spuse el posomorât. Și nu te pot sfătui cum să-ți
înveselești dragonul. Eu cel mai mult am fost cu Laetificat și ea are
un temperament maleabil, chiar și pentru un Regal Copper. Nu
poate fi vorba de furie și n-am văzut-o niciodată atât de indispusă
încât să-i piară pofta de mâncare. Poate că Temeraire e nefericit din
cauză că nu are voie să zboare.

Ajunseră în port în dimineața următoare: un larg semicerc cu o plajă

aurie, presărată cu palmieri ademenitori la poalele masivelor ziduri
albe ale castelului care domina împrejurimile.

O multitudine de canoe, multe dintre ele cu crengi încă atașate de

trunchiurile în care fuseseră cioplite, pluteau în apele portului. Pe
lângă acestea, putea fi zărită o mare diversitate de brigantine și
goelete, iar în capătul vestic, un velier de dimensiuni medii,
înconjurat de bărci care mișunau încoace și încolo și înțesat de negri,
aduși la bord prin gura unui tunel ce pornea chiar de pe plajă.

Allegiance era prea mare ca să intre în port, dar ancorase destul de

aproape. Era o zi liniștită și pocnetul bicelor se auzea deslușit peste
apă, îngemănat cu țipete și sunetul continuu al vaietelor. Laurence
ieși încruntat pe punte și le ordonă lui Roland și Dyer, care priveau
cu ochii măriți, să coboare în cabina lui și să facă curățenie.
Temeraire, care nu putea fi protejat în același fel, urmărea scena cu
nedumerire, cu pupilele-i ovale lărgindu-se și îngustându-se.

– Laurence, toți oamenii aceia sunt în lanțuri. Oare ce-au făcut, atât
de mulți? întrebă el, trezit din apatie. Nu se poate să fi comis cu toții
crime. Uite, cel de colo e un copil, și acolo e încă unul.

– Nu, răspunse Laurence. Aceea e o navă de sclavi. Te rog, nu te uita.

Temându-se de acest moment, făcuse o vagă tentativă de a-i vorbi
despre sclavie, care eșuase din cauza propriului dezgust și, în egală
măsură, a dificultății lui Temeraire de a concepe noțiunea de
proprietate. Acum Temeraire nu-l asculta, ci privea, plesnind întruna
nervos din coadă. Operațiunea continuă toată dimineața și vântul
fierbinte care sufla dinspre țărm purta mirosul acriu de trupuri
nespălate, sudoare și cumplită suferință.

În cele din urmă, îmbarcarea luă sfârșit și velierul, cu mulțimea lui

de nefericiți, ieși din port și își desfășură pânzele în vânt, brăzdând
apele când trecu pe lângă Allegiance. Înainta deja cu o viteză
constantă și marinarii mișunau de colo-colo, făcând manevre, dar
jumătate dintre membrii echipajului erau oameni înarmați, care
pierdeau vremea pe punte, cu muschetele, pistoalele și cănile de
grog în mâini. Îl fixară curioși pe Temeraire, cu fețe posomorâte,
asudați și soioși de pe urma muncii făcute înainte. Unul dintre ei
ridică arma și o îndreptă în glumă spre dragon.

– Pregătiți armele! ordonă locotenentul Riggs, înainte ca Laurence să

apuce să reacționeze, și cei trei pușcași de pe punte își ridicară
puștile într-o clipă.

Peste apă, bărbatul coborî muscheta și rânji, dezvelind un șir de dinți

puternici și îngălbeniți, și se întoarse, râzând, la camarazii lui.

Gulerul lui Temeraire era pleoștit, nu de teamă, căci un proiectil tras

de la o asemenea distanță ar fi fost pentru el o pișcătură de țânțar, ci
de un profund dezgust. Scoase un mârâit gros și inspiră adânc,
aproape ca și cum s-ar fi pregătit să sufle vântul divin. Laurence îi
așeză o mână pe trup, șoptind:

– Nu, nu poate folosi la nimic.

Apoi rămase cu el, până când velierul se micșoră la orizont și, în cele
din urmă, dispăru. Chiar și după aceea, coada lui Temeraire continuă
să se agite în semn de nemulțumire.

– Nu, nu mi-e foame, răspunse el când Laurence îi oferi de mâncare

și rămase în continuare foarte tăcut, zgâriind din când în când,
inconștient, puntea cu ghearele, producând un scrâșnet îngrozitor.

Riley se afla la celălalt capăt al corabiei, măsurând puntea pupa cu

pasul, dar erau mulți marinari prin preajmă care coborau în apă
barca mare și barca ofițerilor, pregătindu-se să înceapă operațiunea
de încărcare, sub supravegherea Lordului Purbeck. În orice caz, nu
puteai scoate o vorbă pe punte, cu glas mai tare, fără să te aștepți ca
aceasta să circule de la un capăt la altul mai repede decât ai străbate
distanța cu pasul. Laurence era conștient că era o insolență să spună
ceva care ar putea trece drept critică la adresa lui Riley, tocmai pe
nava lui, chiar făcând abstracție de conflictul dintre ei. Cu toate
acestea, nu se putu abține:

– Te rog, nu fi atât de tulburat, spuse el, încercând să-l consoleze pe

Temeraire, fără să meargă până acolo încât să blameze prea direct
negoțul cu sclavi. Avem motive să sperăm că acest comerț va fi oprit
în curând. Problema va fi din nou luată în discuție de Parlament,
chiar în următoarea sesiune.

Temeraire se înveseli vizibil la auzul acestei vești, dar nu era

mulțumit cu o explicație atât de sumară și începu să se intereseze cu
mare elan despre perspectivele aboliției. Laurence fu nevoit să-i dea
explicații despre funcționarea Parlamentului, despre deosebirea
dintre Camera Comunelor și Camera Lorzilor și despre diferitele
grupuri care iau parte la dezbatere, folosindu-se, pentru aceste
detalii, de experiența tatălui său, dar conștient, în tot acest timp, că
era auzit și străduindu-se din răsputeri să dea dovadă de diplomație.

Până și Sun Kai, care fusese pe punte toată dimineața, văzând

operațiunile velierului și efectele acestora asupra stării de spirit a lui
Temeraire, îl privea dus pe gânduri, ghicind, evident, o parte din
conversație. Se apropiase cât putuse de mult, fără să treacă linia
vopsită de demarcație și, în timpul unei pauze, îl rugă pe Temeraire
să-i traducă. Temeraire îi dădu câteva explicații, Sun Kai clătină din
cap și apoi îl întrebă pe Laurence:

– Așadar, tatăl dumneavoastră este un om politic și consideră că

această practică este dezonorantă?

O asemenea întrebare, adresată deschis, nu putea fi evitată, oricât de

mult i-ar putea deranja pe alții răspunsul. Tăcerea ar fi, însă, aproape
la fel de incorectă.

– Da, domnule, așa este, răspunse Laurence și, înainte ca Sun Kai să
poată pune alte întrebări, Keynes își făcu apariția pe punte și
Laurence îi făcu semn, cerându-i permisiunea să-l ducă pe Temeraire
într-un zbor scurt până la țărm, reușind, astfel, să pună capăt
discuției.

Chiar și așa, relațiile de la bordul navei avură de suferit. Marinarii,

majoritatea fără opinii ferme în această privință, se așezară, în mod
firesc, de partea căpitanului lor, considerând că Riley fusese insultat
prin exprimarea deschisă a unor asemenea sentimente, pe propria
lui navă, când erau cunoscute legăturile familiei sale cu comerțul de
sclavi.
Corespondența sosi cu barca, puțin înainte de ora de cină a
marinarilor și Lordul Purbeck hotărî să-l trimită pe tânărul aspirant
Reynolds, care stârnise ultimul conflict, să le ducă aviatorilor
scrisorile. Era aproape o provocare intenționată. Băiatul, cu ochiul
încă înnegrit în urma loviturii puternice a lui Blythe, zâmbi cu atâta
insolență încât Laurence decise instantaneu să pună capăt pedepsei
lui Martin, cu aproape o săptămână mai devreme decât intenționase,
și spuse ostentativ:

– Uite, Temeraire, avem o scrisoare de la căpitanul Roland. Cu vești

de la Dover, sunt sigur.

Îndatoritor, dragonul își coborî capul, să examineze scrisoarea.

Umbra amenințătoare a gulerului și dinții zimțați, scânteind atât de
aproape, făcură o impresie profundă asupra lui Reynolds. Zâmbetul
îi dispăru și, aproape la fel de repede, dispăru și el, retrăgându-se de
pe puntea dragonilor.

Laurence rămase să citească scrisorile împreună cu Temeraire.

Scrisoarea lui Jane Roland, nu mai lungă de o pagină, fusese trimisă
la doar câteva zile după plecarea lor și cuprindea foarte puține
informații, fiind doar o relatare veselă a vieții de la adăpost. Lectura
le ridică moralul, chiar dacă îl făcu pe Temeraire să suspine puțin, cu
o nostalgie împărtășită și de Laurence. Însă căpitanul era ușor
nedumerit că nu primise nicio scrisoare de la camarazii lui. De
vreme ce venise un curier, se așteptase la ceva măcar din partea lui
Harcourt, despre care știa că se pricepe să corespondeze, și poate de
la vreunul dintre ceilalți căpitani.

Mai avea, totuși, o scrisoare pe care mama lui o expediase în Dover.

Aviatorii își primeau corespondența mai repede ca oricine, căci
dragonii zburau de la un adăpost la altul, în timp ce poșta obișnuită
era trimisă printr-un curier călare, și era evident că mama lui scrisese
și trimisese scrisoarea înainte de a o primi pe cea a lui Laurence, care
o informa despre plecarea lor.

O deschise și citi cea mai mare parte cu voce tare, ca să-i facă plăcere
lui Temeraire. Mama lui scria în special despre fratele mai mare al lui
Laurence, George, căruia tocmai i se născuse o fiică, pe lângă cei trei
fii ai săi, și despre munca politică a Lordului Allendale, dat fiind că
era unul dintre puținele subiecte asupra căruia tatăl și fiul erau de
acord și care acum îl interesa și pe Temeraire. Însă Laurence se opri
brusc la mijlocul scrisorii, citind în gând câteva rânduri, scrise în
treacăt, care explicau neașteptata tăcere a camarazilor săi.

Firește, am fost cu toții foarte șocați de veștile îngrozitoare

despre dezastrul din Austria și se spune că dl Pitt s-a
îmbolnăvit, ceea ce, desigur, îl îndurerează mult pe tatăl tău.
Ca prim-ministru, a fost întotdeauna un prieten al Cauzei.
În oraș se vorbește mult despre cum Providența e de partea
lui Bonaparte. Pare ciudat că un singur om poate să
influențeze atât de mult cursul războiului, când, de ambele
părți forțele sunt egale. Dar este extrem de trist cât de repede
sunt uitate marea victorie a Lordului Nelson la Trafalgar și
nobila voastră acțiune de apărare a țărmurilor noastre și
cum oameni mai puțin hotărâți încep să vorbească despre
pace cu Tiranul.

Bineînțeles, mama lui îi scrisese crezându-l încă la Dover, unde

veștile de pe Continent soseau prima dată și unde ar fi auzit de mult
tot ce era de știut. În schimb, vestea veni ca un șoc foarte neplăcut,
mai ales că nu era însoțită de alte detalii. La Madeira auzise despre
mai multe bătălii duse în Austria, dar nimic atât de decisiv. Brusc, îl
rugă pe Temeraire să-l scuze și coborî repede în cabina lui Riley,
sperând că acesta avea mai multe informații și, într-adevăr, îl găsi
citind stupefiat o telegramă de la minister, pe care tocmai i-o dăduse
Hammond.

– I-a spulberat pe toți, lângă Austerlitz, spuse Hammond și căutară

locul pe hărțile lui Riley: un orășel în mijlocul Austriei, la nord-est de
Viena. Nu știu prea multe, guvernul e zgârcit în detalii, dar s-au
pierdut cel puțin treizeci de mii de oameni, morți, răniți sau
prizonieri. Rușii fug și austriecii au semnat deja un armistițiu.

Aceste simple fapte erau destul de cumplite și fără detalii,

cufundându-se cu toții în tăcere, cu ochii la cele câteva rânduri ale
mesajului, care refuzau cu obstinație să le ofere mai multe informații,
indiferent de câte ori le reciteau.

– Ei, bine, spuse în cele din urmă Hammond, va trebui să-i omorâm
prin înfometare. Să-i mulțumim Domnului pentru Nelson și pentru
Trafalgar! Nu poate să încerce o nouă invazie aeriană, acum, că la
Canal sunt staționați trei dragoni Longwing.

– N-ar trebui să ne întoarcem? se încumetă Laurence, cu greu, să

întrebe. I se părea o propunere atât de egoistă, încât se simțea
vinovat s-o facă și, totuși, nu putea decât să-și închipuie că în Anglia
era mare nevoie de ei. Excidium, Mortifeus și Lily, cu formațiile lor,
erau, într-adevăr, o forță devastatoare, dar trei dragoni nu puteau fi
în același timp peste tot, și Napoleon mai găsise în trecut mijloace să-
i îndepărteze pe unul sau pe altul.

– N-am primit ordine să mă întorc, răspunse Riley, deși trebuie să

spun că mi se pare al naibii de ciudat, după astfel de vești, să
călătoresc liniștit spre China, cu o corabie cu o sută cincizeci de
tunuri și un dragon de luptă.

– Domnilor, vă înșelați, interveni aspru Hammond. Acest dezastru

doar face misiunea noastră cu atât mai urgentă. Dacă vrem să-l
înfrângem pe Napoleon, dacă vrem ca națiunea noastră să nu devină
doar o insulă neînsemnată dincolo de coasta unei Europe a
francezilor, putem reuși doar prin comerț. Poate că austriecii și rușii
au fost învinși, pentru moment, dar atâta vreme cât le putem oferi
aliaților noștri continentali fonduri și resurse, puteți fi siguri că vor
rezista tiraniei lui Bonaparte. Trebuie să ne continuăm drumul,
trebuie să asigurăm cel puțin neutralitatea Chinei, dacă nu un cât de
mic avantaj, și să apărăm schimburile noastre comerciale cu Orientul.
Nicio misiune militară n-ar putea fi mai importantă.

Vorbi cu mare putere de convingere, și Riley clătină din cap,

grăbindu-se să-l aprobe. Laurence rămase tăcut când începură să
discute despre cum ar putea să înainteze mai repede și, la scurt timp,
se scuză pentru a se întoarce pe puntea dragonilor. Era prea
subiectiv ca să se poată opune, iar argumentele lui Hammond aveau
mare greutate, dar nu era mulțumit și se simțea mâhnit să vadă că
părerile lor erau atât de diferite de-ale lui.

– Nu pot să înțeleg cum s-au lăsat învinși de Napoleon, spuse

Temeraire, zburlindu-și gulerul, când Laurence aduse nefericita veste
în fața lui și a ofițerilor. A avut mai multe nave și mai mulți dragoni
decât noi, la Trafalgar și la Dover, și tot am câștigat, iar de data asta
austriecii și rușii i-au fost superiori numeric.

– Trafalgar a fost o bătălie pe mare, îi explică Laurence. Bonaparte n-

a înțeles niciodată Marina cu adevărat. E de formație artilerist. Iar
bătălia de la Dover am câștigat-o doar datorită ție. Altminteri,
îndrăznesc să spun că Bonaparte s-ar fi încoronat direct în
Westminster. Nu uita cum a reușit să ne păcălească să ne transferăm
la sud cele mai bune trupe de la Canal și cum a ascuns mișcările
dragonilor săi, înainte de invazie. Dacă n-ar fi fost luat prin
surprindere de vântul divin, rezultatul ar fi fost altul.

– Și, totuși, nu mi se pare că bătălia a fost condusă inteligent, zise

Temeraire, nemulțumit. Sunt sigur că, dacă am fi fost acolo, cu amicii
noștri, n-am fi pierdut. Și nu înțeleg de ce mergem în China când alții
se luptă.

– Mi se pare o întrebare a naibii de bună, remarcă Granby. În primul

rând, e o mare absurditate să renunțăm la unul dintre cei mai buni
dragoni ai noștri în toiul unui război, când avem atâta nevoie.
Laurence, n-ar trebui să mergem acasă?

Laurence se limită să clatine din cap. Era perfect de acord cu Granby,

dar avea prea puțină putere să intervină. Temeraire și vântul divin
schimbaseră într-adevăr mersul războiului, la Dover. Oricât de puțin
i-ar plăcea ministerului să recunoască acest lucru sau să atribuie o
victorie unei cauze atât de mărunte, Laurence își amintea prea bine
lupta inegală și lipsită de speranță din ziua aceea, înainte ca
Temeraire să-i schimbe cursul. Laurence era de părere că trebuia să
fii orb ca să renunți resemnat la Temeraire și la capacitățile sale
extraordinare și nu credea că chinezii ar ceda la niciuna dintre
cerințele lui Hammond.

– Avem ordinele noastre, fu tot ce spuse Laurence. Chiar dacă Riley

și Hammond ar fi fost de acord cu el, Laurence știa foarte bine că
Ministerul n-ar accepta o scuză atât de șubredă pentru violarea
ordinelor primite. Îmi pare rău, adăugă el, văzând că Temeraire era
nefericit. Dar, uite, a venit domnul Keynes să vadă dacă ai voie să
faci câteva exerciții pe țărm. Hai să-l lăsăm să te examineze.

– Zău, nu mă doare deloc, spuse nerăbdător Temeraire, privind în

jos, în timp ce Keynes coborî, în sfârșit, de pe pieptul lui. Sunt sigur
că sunt gata să zbor din nou și n-am să merg departe.

Keynes clătină din cap.

– Încă o săptămână, probabil. Nu, să nu începi să răcnești la mine,

spuse el cu severitate, când Temeraire se ridică să protesteze.
Problema nu este durata zborului, decolarea e aspectul critic, adăugă
el, adresându-i lui Laurence această explicație cu iz de reproș.
Efortul de a se ridica în aer va fi cel mai periculos moment și nu cred
că mușchii sunt deocamdată pregătiți să-l suporte.

– Dar am obosit să zac întruna pe punte, spuse Temeraire,

neconsolat, aproape tânguitor. Nu pot nici măcar să mă răsucesc
bine.

– Doar încă o săptămână, poate mai puțin, spuse Laurence,

încercând să-l consoleze. Regreta deja că făcuse propunerea și îl
lăsase pe Temeraire să-și facă speranțe, doar ca să le vadă spulberate.
Îmi pare rău, dar opinia domnului Keynes în această privință
valorează mai mult decât a oricăruia dintre noi și ar fi bine să-l
ascultăm.

Temeraire nu era așa ușor de împăciuit.

– Nu văd de ce această opinie valorează mai mult decât a mea. E

vorba despre mușchii mei, în definitiv.
Keynes își încrucișă brațele și spuse cu răceală:

– N-am să stau la discuții cu un pacient. Dacă vrei să-ți faci rău și să

petreci alte două luni zăcând, n-ai decât să te apuci să țopăi cât
poftești.

Temeraire mârâi la auzul acestui răspuns și Laurence, deranjat, se

grăbi să-l concedieze pe medic, până nu devenea și mai provocator.
Avea toată încrederea în competența lui profesională, dar tactul lui
lăsa mult de dorit și, cu toate că Temeraire nu avea o fire conflictuală,
dezamăgirea era prea greu de suportat.

– Am o veste ceva mai bună, cel puțin, îi spuse Laurence lui

Temeraire, încercând să-l înveselească. Domnul Pollitt a fost amabil
să ne aducă mai multe cărți noi din vizita sa pe uscat. Vrei să-ți aduc
una acum?

Temeraire doar mormăi, în loc de răspuns, cu capul aplecat peste

parapet, privind nefericit către țărmul interzis. Laurence coborî după
carte, sperând că subiectul interesant îl va însufleți dar, pe când se
afla încă în cabină, corabia se clătină pe neașteptate, iar afară, apa
țâșni într-un val imens, prin ferestrele circulare deschise, direct pe
podea. Laurence alergă să se uite prin cel mai apropiat hublou,
recuperându-și în grabă scrisorile umezite, și îl văzu pe Temeraire,
cu o expresie deopotrivă vinovată și mulțumită de sine, legănându-
se în apă.

Laurence năvăli înapoi pe punte, unde Granby și Ferris priveau

alarmați peste bord și bărcile mici care mișunau în jurul corabiei,
pline de târfe și pescari, se îndepărtau deja într-o goană nebună,
însoțită de multe țipete și vâsle agitate, să-și găsească adăpost în
port. Temeraire, oarecum rușinat, privi în urma lor, cuprins de
panică.

– N-am vrut să-i sperii. Nu-i nevoie să fugiți! strigă el, dar bărcile nu
se opriră.

Marinarii, privați de divertismentul lor, aruncau priviri furioase și

dezaprobatoare. Pe Laurence îl îngrijora mai mult sănătatea lui
Temeraire.

– Ei, bine, n-am văzut în viața mea ceva mai ridicol, dar nu cred că
poate păți nimic. Sacii de aer îl vor ține la suprafață, și apa sărată nu
face niciodată rău unei răni, spuse Keynes, care fusese chemat înapoi
pe punte. Dar cum o să-l urcăm din nou la bord, n-am nici cea mai
vagă idee.

Temeraire plonjă o clipă sub valuri și ieși, aproape țâșnind, propulsat

de forța apei.

– E foarte plăcut, strigă el. Apa nu-i rece deloc, Laurence, nu intri și
tu?

Laurence nu era un înotător bun defel și ideea de a sări în largul

oceanului îl neliniștea: erau la o milă de țărm. Dar luă una dintre
bărcile mici ale navei și vâsli, să-i țină tovărășie lui Temeraire și să
aibă grijă ca dragonul să nu se suprasolicite, după o perioadă atât de
lungă de inactivitate. Barca se clătina puțin din cauza valurilor pe
care le stârneau giumbușlucurile lui Temeraire și, din când în când,
se inunda, dar Laurence, prevăzător, purta doar o pereche de
pantaloni vechi și cea mai jerpelită cămașă.
Era el însuși foarte deprimat. Înfrângerea de la Austerlitz nu era doar
o bătălie pierdută, ci răsturnarea întregului plan pus la cale cu grijă
de prim-ministrul Pitt și distrugerea coaliției formate pentru
stăvilirea lui Napoleon. Anglia singură nu putea să trimită pe
câmpul de luptă o armată nici pe jumătate cât Grand Armée, nici s-o
debarce pe Continent cu ușurință. Iar acum, când austriecii și rușii
fuseseră scoși din luptă, situația lor era cât se poate de sumbră. Însă,
chiar și cu asemenea neliniști, Laurence nu putea să-și stăpânească
un zâmbet văzându-l pe Temeraire atât de plin de energie și de
bucurie simplă. După o vreme, cedă insistențelor și intră și el în apă.
Laurence nu înotă foarte mult, ci se urcă după scurt timp pe spatele
dragonului, care se bălăcea cu entuziasm, jucându-se cu barca.

Ar fi putut să închidă ochii și să-și imagineze că erau în Dover sau la

Loch Laggan, doar cu grijile obișnuite ale războiului și având de
făcut o muncă pe care Laurence o înțelegea, ocrotiți de certitudinea
prieteniei și de forța unei națiuni unite. Dacă așa ar fi stat lucrurile,
nici măcar dezastrul pe care îl traversau nu părea de nebiruit.
Allegiance ar fi fost doar o navă în port, poiana lor ar fi fost la câteva
minute de zbor și niciun politician sau prinț nu le-ar fi dat bătăi de
cap. Laurence se lăsă pe spate, lipindu-și palma deschisă de trupul
cald al dragonului, cu solzii negri încălziți de soare și, moleșit, se
lăsă o vreme legănat de vise.

– Crezi că vei putea să urci înapoi la bordul navei? întrebă Laurence

după o vreme, Problema îl frământase tot timpul.

Temeraire înălță capul, întorcându-l spre el.

– Nu putem să așteptăm aici, pe mal, până când mă fac bine și să ne

întoarcem pe navă mai târziu? sugeră el. Sau – și gulerul îi tremură,
cuprins brusc de emoție – am putea să traversăm continentul în zbor
și să-i reîntâlnim la celălalt capăt. Nu există oameni în mijlocul
Africii, îmi amintesc asta din hărțile tale, așa că nu pot fi nici francezi
care să ne doboare.

– Nu, dar am auzit că există foarte mulți dragoni sălbatici, ca să nu

mai vorbim de alte ființe periculoase și de riscul îmbolnăvirii, spuse
Laurence. Nu putem zbura deasupra unui continent neexplorat,
Temeraire. Un asemenea risc nu poate fi justificat, cu atât mai puțin
acum.

Nevoit să renunțe la proiectul său ambițios, Temeraire suspină puțin,

dar se învoi să încerce să urce pe punte. După ce se mai bălăci puțin,
înotă înapoi spre navă și îi amuză pe marinarii care așteptau,
ridicând barca până la ei, astfel că nu mai fură nevoiți s-o tragă în
sus. Laurence, care se urcase la bord de pe umărul lui Temeraire, se
consultă în taină cu Riley.

– Poate dacă am coborî ancora de rezervă de la tribord, drept

contragreutate? sugeră el. Asta, împreună cu ancora de post, ar
trebui să țină nava în echilibru. Și are deja o încărcătură mai mare
spre pupă.

– Laurence, ce părere ar avea Amiralitatea dacă aș scufunda o navă

de transport în port, într-o zi senină? Nu-mi place nici să mă
gândesc, zise Riley, chinuit de o asemenea idee. Îndrăznesc să spun
că aș fi spânzurat, și pe bună dreptate.

– La cel mai mic risc de răsturnare, Temeraire poate să-i dea drumul
într-o clipă, spuse Laurence. Altfel, trebuie să stăm în port cel puțin o
săptămână, până îl lasă Keynes să zboare.
– N-am să scufund corabia, zise Temeraire indignat, înălțându-și
capul peste parapetul punții superioare pupă și intervenind în
discuție, spre uluirea lui Riley. Voi fi foarte atent.

Deși Riley continua să aibă îndoieli, cedă, în cele din urmă.

Temeraire reuși să se ridice din apă, pe picioarele din spate, și să se
agațe cu degetele de corabie. Allegiance se înclină spre el, dar nu prea
tare, datorită celor două ancore, și Temeraire bătu din aripi de câteva
ori, apoi urcă pe navă, pe jumătate sărind, pe jumătate cățărându-se.

Se prăbuși pe punte, greoi și lipsit de grație, dezechilibrându-se, preț

de un rușinos moment. Dar cert era că se afla la bord, și Allegiance nu
făcuse decât să se legene puțin sub greutatea lui. Se redresă grăbit și
începu să-și facă de lucru scuturându-și apa de pe guler și de pe
lujerele lungi, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

– N-a fost greu deloc să urc înapoi, îi spuse el încântat lui Laurence.
Acum pot să înot în fiecare zi, până când am voie să zbor.

Laurence se întrebă cum vor primi Riley și marinarii această veste,

dar nu putea să simtă niciun fel de teamă. Ar fi îndurat mult mai
mult decât niște priviri încruntate ca să-l vadă vesel pe Temeraire. De
data aceasta, când îi sugeră să mănânce, dragonul acceptă bucuros și
devoră două vaci și o oaie.

Astfel, când Yongxing îndrăzni să iasă din nou pe punte, în

dimineața următoare, îl găsi pe Temeraire binedispus, înviorat după
o nouă bălăceală, bine hrănit și deosebit de mulțumit de sine. Se
cățărase la bord cu mult mai multă grație, de data aceasta, dar
Lordul Purbeck tot găsi ceva de care să se plângă, și anume
zgârieturile de pe vopseaua vasului, iar marinarii continuau să fie
nemulțumiți că bărcile fuseseră alungate. Cât despre Yongxing,
acesta avu de câștigat, căci Temeraire era într-o dispoziție iertătoare
și nu era dispus să păstreze nici măcar ceea ce Laurence numea o
ranchiună pe deplin justificată. Cu toate acestea, prințul nu părea
deloc mulțumit. Își petrecu perioada vizitei de dimineață meditând
în tăcere, în timp ce Laurence îi citea lui Temeraire din noile cărți
procurate de domnul Pollitt cu prilejul ultimei sale vizite pe coastă.

Curând, Yongxing plecă din nou, și la scurt timp după aceea, când
Temeraire se așezase să tragă un pui de somn până trece arșița zilei,
servitorul prințului, Feng Li, urcă pe punte să-l cheme pe Laurence
în cabina stăpânului său, făcându-se înțeles prin gesturi și
pantomimă. Circumspect și fără tragere de inimă, Laurence insistă să
meargă prima dată să se schimbe. Purta din nou haine jerpelite, căci
îl însoțise pe Temeraire la bălăceală, și nu se simțea pregătit să dea
ochii cu Yongxing, în apartamentul lui elegant și auster, lipsit de
apărarea hainei sale de uniformă și a celor mai buni pantaloni și fără
o eșarfă proaspăt întinsă.

Chinezii nu făcură, de data aceasta, un spectacol din întâmpinarea

lui. Fu poftit înăuntru imediat și Yongxing îl trimise afară până și pe
Feng Li, ca să poată discuta confidențial, dar nu vorbi imediat, ci
rămase tăcut, cu mâinile împreunate la spate, uitându-se încruntat
pe ferestrele de la pupa. Apoi, când Laurence era pe punctul de a
vorbi, se întoarse brusc și spuse:

– Îi porți o afecțiune sinceră lui Lung Tien Xiang și el ție, asta am

ajuns să constat. Cu toate acestea, în țara ta, este tratat ca un animal,
expus tuturor pericolelor războiului. Poți să-i dorești o asemenea
soartă?

Laurence fu uluit în fața unei adresări atât de directe și bănuia că

Hammond avusese dreptate: nu putea exista o altă explicație pentru
această schimbare, în afară de convingerea din ce în ce mai puternică
a lui Yongxing că era inutil să-l ademenească pe Temeraire. Dar,
oricât de încântat ar fi fost, în altă situație, să-l vadă pe Yongxing
renunțând la încercările sale de a-i despărți, Laurence doar deveni și
mai tulburat: era evident că el și prințul nu puteau găsi un limbaj
comun și simțea că nu înțelege motivele pentru care Yongxing
încerca să găsească vreunul.

– Domnule, spuse el, după un moment, trebuie să vă resping

acuzațiile privind maltratarea, iar pericolele războiului sunt riscurile
obișnuite pe care și le asumă cei care se pun în slujba țării lor. Alteța
Voastră nu poate să-mi ceară să consider că o asemenea alegere,
făcută cu bună știință, este criticabilă. Eu însumi am făcut-o și
consider că este o onoare să-mi asum asemenea riscuri.

– Însă ești un om de rând și un soldat fără un grad important. Ar

putea exista zece mii de oameni ca dumneata în Anglia, spuse
Yongxing. Nu te poți compara cu un Celest. Gândește-te la fericirea
lui și ascultă-mi rugămintea. Ajută-ne să-i redăm locul cuvenit și
apoi părăsește-l cu inima ușoară. Lasă-l să creadă că nu-ți pare rău că
pleci, astfel va putea să te uite mai ușor și să-și găsească fericirea
alături de un însoțitor pe măsura statutului său. Ai datoria să nu-l
cobori la nivelul dumitale, ci să-l vezi bucurându-se de toate
avantajele care îi revin de drept.

Yongxing nu făcu aceste remarci pe un ton insultător, ci aproape

grav, ca și cum ar fi enunțat un adevăr evident.

– Nu cred în acest gen de bunătate, domnule, care presupune să

minți pe cineva drag și să-l înșeli spre binele său, răspunse Laurence,
încă nesigur dacă ar fi trebuit să se simtă jignit sau să privească acest
demers ca pe o încercare de a face apel la conștiința sa.
Dar această nedumerire fu spulberată brusc, în momentul următor,
când Yongxing insistă:

– Știu că îți cer un mare sacrificiu. Poate că așteptările familiei

dumitale vor fi înșelate și recompensa substanțială pe care ai primit-
o pentru că l-ai adus în țară ar putea să fie acum confiscată. Nu
intenționăm să te vedem ruinat: fă ceea ce-ți cer și vei primi zece mii
de taeli de argint și recunoștința Împăratului.

În primul moment, Laurence rămase înmărmurit, apoi se făcu negru

la față de indignare și, găsindu-și cu greu cuvintele, spuse cu
amărăciune:

– O sumă nobilă, într-adevăr, dar nu ajunge tot argintul din China să

mă cumpere, domnule.

I-ar fi întors spatele și ar fi plecat, chiar în clipa aceea, dar Yongxing,

pe care acest refuz îl făcu să lepede masca de răbdare pe care o
purtase până atunci, pe tot parcursul întrevederii, spuse, cuprins de
exasperare:

– Ești nebun, nu poți să rămâi alături de Lung Tien Xiang și, în cele
din urmă, vei fi trimis acasă. De ce nu-mi accepți oferta?

– Nu mă îndoiesc că ne veți despărți cu forța, în țara voastră, spuse

Laurence. Dar decizia vă va aparține vouă, nu mie, iar Temeraire va
ști că i-am fost credincios până la sfârșit, așa cum îmi este și el.
Laurence ar fi vrut să plece. Nu putea să-l înfrunte pe Yongxing, nici
să-l lovească și doar un asemenea gest ar fi dat satisfacție, într-o
oarecare măsură, indignării profunde și violente pe care o simțea.
Însă o asemenea invitație la ceartă îi oferi, cel puțin, prilejul de a-și
descătușa furia și Laurence adăugă, cu tot disprețul pe care îl putu
adăuga cuvintelor sale: Nu vă mai osteniți să mă lingușiți. Puteți fi
sigur că toate încercările de mituire și toate mașinațiunile voastre vor
fi sortite aceluiași eșec. În plus, am prea multă încredere în Temeraire
ca să-mi închipui că se va lăsa vreodată convins să prefere o națiune
unde asemenea discursuri sunt considerate civilizate.

– Vorbești cu un dispreț izvorât din ignoranță despre cea mai

remarcabilă națiune a lumii, spuse Yongxing, enervându-se, la
rândul lui, tot mai tare, la fel ca toți compatrioții dumitale, care nu
dau dovadă de respect față de ceea ce le este superior și ne insultă
tradițiile.

– Lucru pentru care aș putea considera că vă datorez scuze,

domnule, dacă nu ați fi adus adesea insulte la adresa mea și a țării
mele sau dacă ați fi arătat respect pentru orice altă tradiție decât a
voastră, spuse Laurence.

– Noi nu dorim nimic care vă aparține și nu intenționăm să vă

impunem obiceiurile noastre, răspunse Yongxing. Voi veniți în țara
noastră, de pe mica voastră insulă și noi vă îngăduim, cu bunăvoință,
să cumpărați ceaiul, mătasea și porțelanul pe care le doriți cu atâta
ardoare. Dar voi nu sunteți mulțumiți, cereți mereu mai mult și mai
mult, în timp ce misionarii voștri încearcă să răspândească religia
voastră străină și negustorii voștri fac contrabandă cu opium, sfidând
legea. Noi nu avem nevoie de zorzoanele voastre, de mecanismele
voastre pentru ceasuri, de lămpi și de arme, pământul nostru ne e
suficient. Este o relație atât de disproporționată, încât ar trebui să-i
arătați Împăratului gratitudine și supunere întreite, dar, în schimb,
voi îi oferiți o insultă după alta. Această lipsă de respect a fost
tolerată deja prea mult.
Această serie de nemulțumiri, care depășea atât de mult problema în
discuție, fu rostită pătimaș și cu mare vehemență. Laurence nu-l mai
auzise niciodată pe prinț vorbind cu atâta franchețe, iar surprinderea
pe care nu reuși să și-o disimuleze îl aduse pe Yongxing cu picioarele
pe pământ, curmându-i discursul. Rămaseră tăcuți, o vreme,
Laurence încă ofensat, incapabil să formuleze un răspuns, de parcă
Yongxing i-ar fi vorbit în chineză, complet năucit de această descriere
a relațiilor dintre țările lor, în care misionarii creștini erau vârâți în
aceeași oală cu contrabandiștii și în care erau negate beneficiile
comerțului liber și deschis pentru ambele părți.

– Eu nu sunt politician, domnule, ca să dezbat probleme de politică

externă, spuse, în cele din urmă, Laurence, dar voi apăra până la
ultima suflare onoarea și demnitatea națiunii mele și a
compatrioților mei și nu mă veți determina cu niciun argument să
mă comport într-un mod dezonorant, cu atât mai puțin față de
Temeraire.

Yongxing își recăpătase calmul, însă continua să pară profund

nemulțumit. Clătină din cap, încruntându-se:

– Dacă interesele lui Lung Tien Xiang sau ale dumitale nu te pot
convinge, oare le vei sluji măcar pe cele ale țării? Cu profund și
vizibil dezgust, prințul adăugă: Nu putem lua în discuție
deschiderea unor noi porturi pentru voi, în afară de Canton, dar îi
vom îngădui ambasadorului să rămână la Pekin, așa cum vă doriți
atât de mult, și vom fi de acord să nu pornim război împotriva
voastră, atâta timp cât dați dovadă de respect și de obediență față de
Împărat. Atâta vă putem îngădui, dacă vei ușura returnarea lui Lung
Tien Xiang.
Prințul își încheie discursul și așteptă totuși o reacție. Laurence
rămase neclintit, cu răsuflarea tăiată, alb la față. După o vreme,
spuse, aproape imperceptibil:

– Nu.

Apoi, fără să mai stea să asculte nicio vorbă, se întoarse pe călcâie și

părăsi încăperea, dând la o parte grăbit draperia de la ușa din calea
sa.

Se duse orbește pe punte, unde îl găsi pe Temeraire dormind liniștit,

cu coada încolăcită. Laurence nu-l atinse, ci se așeză pe unul dintre
chesoanele de la marginea punții, cu creștetul plecat, ca să nu fie
nevoit să întâlnească ochii nimănui și cu mâinile împreunate, ca să
nu i le vadă nimeni tremurând.

– Sper că ați refuzat, spuse Hammond, în mod cu totul surprinzător.

Laurence, care își făcuse curaj să înfrunte un reproș furios, rămase
fără cuvinte. Slavă Domnului! Nu mi-a trecut prin minte că s-ar
putea să încerce să vă abordeze direct și atât de repede. Trebuie să vă
rog, domnule căpitan, să nu cumva să faceți vreun angajament în
numele nostru, fără să vă consultați în prealabil direct cu mine,
indiferent cât de ispititoare ar părea propunerea. Nici acum, nici
după ce ajungem în China, adăugă el, puțin mai târziu. Acum, rogu-
vă, mai spune-ți-mi o dată: v-a oferit o promisiune de neutralitate și
un atașat permanent în Pekin, așa e?

Chipul lui fu străbătut în treacăt de un licăr rapace, și Laurence fu

pus în situația de a-și scotoci mintea după cele mai mici detalii ale
conversației, încercând să răspundă numeroaselor sale întrebări.
– Dar sunt sigur că nu-mi amintesc greșit. A spus răspicat că nu vor
mai fi deschise niciodată alte porturi, protestă Laurence, după ce
Hammond începu să scoată hărțile Chinei și să facă speculații, cu
voce tare, despre care port ar fi mai avantajos, cerându-i părerea lui
Laurence în privința celor mai bune pentru comerțul maritim.

– Da, da, făcu Hammond, dând din mână. Dar, dacă poate fi lămurit
să accepte posibilitatea unui reprezentant permanent, cine știe ce
progrese mai putem face? Trebuie să știți că opiniile sale personale
sunt destul de ferme împotriva oricăror relații cu Occidentul.

– Știu, răspunse Laurence, mai degrabă surprins să constate că

Hammond era atât de conștient de asta, date fiind eforturile continue
ale diplomatului de a stabili relații bune.

– Șansele noastre de a-l convinge pe prințul Yongxing sunt mici, deși

sper că facem anumite progrese, spuse Hammond. Dar găsesc că e
foarte încurajator faptul că este atât de dornic să vă câștige
colaborarea atât de devreme. Este evident că dorește să ajungă în
China cu situația rezolvată, ceea ce se va întâmpla numai dacă-și
imaginează că Împăratul poate fi convins să ne ofere condiții mai
puțin plăcute pentru el. Știți, el nu e moștenitorul tronului, adăugă
Hammond, văzându-l pe Laurence descumpănit. Împăratul are trei
fii, iar cel mai vârstnic, Prințul Mianning, este deja adult și e
presupusul moștenitor. Nu că Yongxing ar fi lipsit de influență,
desigur, altfel n-ar fi beneficiat de atâta libertate, încât să fie trimis în
Anglia. Dar această încercare a lui îmi dă speranțe că am putea avea
mai multe șanse decât ne-am dat seama până acum. Dacă nu
cumva... Aici Hammond se posomorî dintr-odată și se așeză înapoi,
lăsând hărțile deoparte. Dacă nu cumva francezii au cucerit deja
mințile mai liberale de la curtea chineză, încheie el, cu glas scăzut.
Dar mă tem că asta ar explica multe și mai ales de ce li s-a dat oul.
Îmi vine să-mi smulg părul din cap. Au reușit să se insinueze
complet, bănuiesc, în timp ce noi, de când a fost trimis acasă Lordul
Macartney, am stat cu mâinile-n sân și ne-am felicitat pentru
neprețuita noastră demnitate, fără să facem nicio încercare reală de a
restabili relațiile.

După toate acestea, Laurence nu se simțea aproape deloc mai puțin

vinovat sau nefericit ca înainte. Era conștient că refuzul său fusese
unul instinctiv, nu determinat de astfel de argumente raționale și
admirabile. Desigur, n-ar accepta niciodată să-l mintă pe Temeraire,
așa cum îi propusese Yongxing, nici să-l lase pradă unei situații
neplăcute sau barbare, dar Hammond putea să pretindă alte lucruri,
mai greu de refuzat. Dacă primeau ordin să se despartă pentru a
asigura încheierea unui tratat cu adevărat avantajos, ar fi de datoria
lui Laurence nu doar să plece, dar și să-l convingă pe Temeraire să se
supună, oricât de greu i-ar fi. Până acum, se încurajase cu ideea că
chinezii n-aveau de gând să propună condiții acceptabile. Acum,
această consolare iluzorie era spulberată și amenințarea dureroasei
despărțiri era tot mai aproape, cu fiecare milă.

Două zile mai târziu, spre bucuria lui Laurence, părăsiră Cape Coast.
În dimineața plecării, sosise, venind pe uscat, un grup de sclavi care
tocmai era condus în temnițe, nu departe de corabia lor. Urmă o
priveliște și mai cumplită, căci sclavii nu erau încă epuizați de lunga
întemnițare, nici nu se resemnaseră cu soarta lor și, astfel, când ușile
subsolului se deschiseră, ca gura unui mormânt, mulți dintre cei mai
tineri porniră o revoltă.
Era limpede că găsiseră, pe parcursul călătoriei lor, un mod de a se
elibera din lanțuri. Două dintre gărzi căzură la pământ, lovite chiar
de lanțurile cu care fuseseră legați sclavii, iar ceilalți începură să se
retragă, împleticindu-se și, cuprinși de panică, începură să tragă la
nimereală. O trupă de soldați se apropie în goană, de la posturi,
alăturându-se busculadei generale.

Deși curajoasă, tentativa era sortită eșecului și majoritatea sclavilor

văzură inevitabilul și încercară să-și câștige libertatea alergând pe
plajă sau refugiindu-se în oraș. Gărzile reușiră să-i aducă la supunere
pe sclavii rămași și începură să-i împuște pe cei scăpați, omorându-i
pe majoritatea înainte de a apuca să se facă nevăzuți. Imediat se
organizară echipe de căutare, să-i găsească pe ceilalți, ușor de
recunoscut după goliciunea lor și după urmele lăsate de lanțuri.
Drumul de pământ care ducea la temnițe era îmbinat de sânge, iar
cadavrele mici și chircite zăceau înfricoșător de neclintite printre cei
vii. Multe femei și copii fuseseră omorâți în timpul acțiunii. Femeile
și bărbații rămași erau deja obligați să coboare în beci, în timp ce alții
erau puși să îndepărteze cadavrele. Totul nu dură mai mult de
cincisprezece minute.

Nu se auziră cântece sau strigăte, la ridicarea ancorei, și operațiunea

se desfășură mai lent decât de obicei, dar și așa, nostromul, de obicei
vigilent la orice semn de trândăveală, nu amenință pe nimeni cu
bastonul său. Era o nouă zi umedă, lipicioasă și atât de fierbinte,
încât smoala se topea și cădea în bucăți mari de pe velatură. Smoala
ajunse și pe pielea neagră a lui Temeraire, spre dezgustul acestuia.
Laurence trimise băieții cu găleți și cârpe, să-l curețe, pe măsură ce
stropii cădeau și, până la sfârșitul zilei, erau cu toții murdari și
vlăguiți.
A doua zi și cele trei zile care îi urmară se scurseră la fel, cu țărmul
labirintic și impenetrabil la babord, un talmeș-balmeș de stânci și
bolovani, și grija constantă a echipajului de a menține corabia la o
distanță sigură, în apele adânci, în ciuda vânturilor capricioase și
schimbătoare. Oamenii își vedeau de treabă tăcuți și posomorâți, sub
soarele dogoritor. Veștile proaste de la Austerlitz se răspândiseră în
rândurile lor.
 8

În cele din urmă, Blythe ieși din infirmerie, foarte slăbit și, în cea mai
mare parte a timpului, picotea într-un scaun. Martin era plin de
solicitudine față de el și gata să repeadă pe oricine îndrăznea să
atingă măcar umbrarul improvizat ridicat deasupra lui. Blythe nici
nu apuca să tușească și Martin îi punea un pahar de grog în mână,
nici nu apuca să se plângă de vreme, că Martin îi aducea, după caz, o
pătură, o bucată de piele uleiată sau o pânză răcoroasă.

– Îmi pare rău că a pus totul atât de mult la inimă, îi spuse Blythe lui
Laurence, deznădăjduit. Cred că niciun om de caracter n-ar fi stat cu
mâinile în sân, văzând cum se comportă marinarii. Și nu e vina lui,
sunt sigur. Mi-aș dori să nu se mai mâhnească atâta.

Marinarii nu erau încântați să-l vadă pe agresor atât de răsfățat și, în

replică, începură să se comporte la fel cu colegul lor Reynolds, care
oricum avea tendința să-și dea aere de martir. Era un marinar
oarecare și respectul pe care îl primea în ultimul timp de la camarazii
săi i se urcă la cap. Se plimba țanțoș pe punte, ca un cocoș, dând
ordine inutile doar de dragul de a le vedea urmate cu atâtea
ploconeli. Nici măcar Purbeck și Riley nu-l prea puneau la punct.

Laurence sperase că măcar dezastrul de la Austerlitz, care îi afecta în

egală măsură, ar putea să pună capăt ostilității dintre marinari și
aviatori, dar acest spectacol menținea la cote înalte tensiunea din
ambele tabere. Allegiance se apropia acum de linia ecuatorului și
Laurence considera că era necesar să se pregătească special pentru a
face față obișnuitului ritual de traversare a acesteia. Mai puțin de
jumătate dintre aviatori mai trăiseră această experiență și Laurence
era de părere că, dacă marinarii ar fi primit permisiunea să le dea
botezul, udându-i și bărbierindu-i pe toți, ordinea ar fi fost imposibil
de menținut, în condițiile actuale. Se consultă cu Riley și conveniră
că Laurence avea să le dea de băut tuturor, din partea oamenilor săi,
și anume trei butoaie de rom pe care avusese prudența să le cumpere
de la Cape Coast. În felul acesta, aviatorii aveau să fie spălați de toate
păcatele.

Toți marinarii se arătară iritați de schimbarea tradiției și mulți

ajunseră să spună că acest lucru îi va aduce ghinion navei. Fără
îndoială, așteptaseră cu nerăbdare ocazia de a-și umili rivalii. În
consecință, când, în sfârșit, traversară ecuatorul, obișnuitul alai
alegoric fu întâmpinat în tăcere și fără entuziasm. Temeraire, cel
puțin, se simțea bine, dar Laurence fu nevoit să-l reducă iute la
tăcere când acesta, recunoscându-i pe marinari de dincolo de
costumele jerpelite, pe care nu se osteniseră să le facă credibile, spuse
în gura mare:

– Dar, Laurence, acela nu e deloc Neptun. Acela e Griggs, iar

Amfitria e Boyne.
Aceasta produse în rândul echipajului o ilaritate cu greu stăpânită,
iar Badger-Bag, ajutorul lui Neptun – interpretat de Leeddowes,
ucenicul tâmplarului, mai greu de recunoscut sub o perucă zburlită
de judecător – avu un moment de inspirație și declară că Neptun își
va revărsa mânia asupra tuturor celor care vor mai scăpa un chicot.
Laurence îi făcu lui Riley un semn scurt din cap și Leedowes primi
mână liberă atât pentru marinari, cât și pentru aviatori și luă un
număr egal din fiecare grup, în aplauzele celorlalți. Iar Riley, pentru
a încheia glorios evenimentul, anunță, provocând ovații entuziaste:

– O porție suplimentară de grog pentru toată lumea, din partea lui

Laurence și a echipajului său.

Unii dintre marinari se apucară să cânte, alții să danseze. Romul își

făcea efectul și, în curând, până și aviatorii băteau din palme și
fredonau cântecele marinărești, deși nu cunoșteau cuvintele. Poate că
veselia nu fu atât de deplină ca la alte câteva ceremonii de traversare
a ecuatorului, dar lucrurile decurseră mult mai bine decât se
așteptase Laurence.

Chinezii veniseră pe punte pentru eveniment, fără să fie, firește,

supuși ritualului pe care îl urmăriră discutând întruna între ei. Era,
desigur, un gen de divertisment destul de vulgar și Laurence se simți
oarecum stânjenit să-l știe urmărit de Yongxing, dar Liu Bao aplauda
frenetic, împreună cu întregul echipaj și izbucnea în hohote
răsunătoare de râs la fiecare dintre victimele lui Badger-Bag. În cele
din urmă, se întoarse către Temeraire, peste linia de demarcație și îi
adresă o întrebare.

– Laurence, Liu Bao vrea să știe care este scopul acestei ceremonii și
ce spirite sunt venerate, spuse Temeraire. Dar nu știu nici eu ce
sărbătorim și de ce.
– O! făcu Laurence, întrebându-se cum să explice acest ritual mai
degrabă ridicol. Tocmai am traversat ecuatorul și există o veche
tradiție care le cere celor ce o fac pentru prima oară să-și aducă
omagiile în fața lui Neptun, zeul roman al soarelui, deși, firește,
acesta nu mai este venerat.

– A! exclamă Liu Bao, aprobator, după ce toate acestea îi fură

traduse. Îmi place. E bine că arătați respect vechilor zei, chiar dacă
nu vă aparțin. Cred că aduce noroc navei voastre. Mai sunt doar
nouăsprezece zile până la Anul Nou: vom avea un ospăț la bord, și
asta, de asemenea, ne va purta noroc. Spiritele strămoșilor noștri vor
călăuzi corabia spre China.

Laurence era sceptic, dar marinarii, care ascultară traducerea cu mult

interes, găsiră multe motive să aprobe discursul, de la ospăț, până la
promisul noroc, care rezona cu modul lor superstițios de a gândi.
Deși referirea la spirite prilejui multe dezbateri serioase sub punte,
acestea semănând prea mult cu fantomele ca să le inspire liniște, în
cele din urmă căzură cu toții de acord că spiritele strămoșilor nu
puteau decât să aibă o atitudine binevoitoare față de urmașii lor
aflați pe corabie și, prin urmare, nu existau motive de teamă.

– Mi-au cerut o vacă și patru oi, și toate cele opt găini rămase. Va
trebui să facem o escală pe Sfânta Elena, până la urmă. Mâine vom
vira spre vest. Cel puțin vom naviga mai ușor, fără să ne mai luptăm
întruna cu alizeele, spuse Riley, câteva zile mai târziu, urmărind cu
suspiciune un grup de servitori chinezi care pescuiau sârguincioși
rechini. Sper doar că băutura nu e prea tare. Trebuie să le-o dau
marinarilor pe lângă rația de grog, nu în locul ei, altfel n-ar mai fi
sărbătoare.
– Îmi pare rău să-ți dau motive de îngrijorare, dar Liu Bao poate să
bage doi ca mine sub masă. L-am văzut golind trei sticle de vin la o
singură masă, spuse Laurence cu mâhnire, vorbind din experiența-i
foarte dureroasă, de la Crăciun. Emisarul cinase voios cu ei, de mai
multe ori și, judecând după apetitul lui, n-ai fi zis că suferea de
vreun efect al răului de mare. De altfel, deși Sun Kai nu bea prea
mult, continuă Laurence, că e coniac sau că e vin, pentru el este
totuna, din câte-mi dau eu seama.

– O, să-i ia naiba! exclamă Riley, oftând. Ei, bine, poate câțiva

marinari destoinici se vor vârî într-un bucluc destul de mare ca să le
pot tăia rația de grog pentru seara aceea. Ce crezi că fac cu rechinii
ăia? Au aruncat deja înapoi în apă doi porci de mare, și sunt mult
mai buni de mâncat.

Laurence nu era pregătit să se lanseze într-o presupunere, dar nici

nu fu nevoit: în momentul acela, veghetorul strigă:

– Aripi la trei puncte de proră babord.

Se repeziră cu toții la parapet, să-și scoată telescoapele și să cerceteze

cerul, în timp ce marinarii se precipitară spre posturile lor, în caz că
era vorba despre un atac.

Temeraire își ridicase capul, trezit de gălăgie:

– Laurence, e Volly, strigă el de pe puntea dragonilor. Ne-a văzut și

vine spre noi.

După acest anunț, dragonul scoase un răget de salut care făcu fiecare
om să tresară și cutremură catargele. Mai mulți marinari îi aruncară
priviri furioase, dar niciunul nu îndrăzni să se plângă.
Temeraire își schimbă poziția, ca să facă loc pe punte și, după vreo
cincisprezece minute, micul curier Greyling ateriză, strângându-și
aripile largi, vărgate în gri și alb.

– Temrer, spuse el și îl împunse vesel cu capul pe Temeraire. Vacă?

– Nu, Volly, dar putem să-ți aducem o oaie, răspunse îngăduitor

Temeraire. E rănit? îl întrebă el pe James; micul dragon avea o voce
neobișnuit de nazală.

Căpitanul lui Volly, Langford James, alunecă jos.

– Bună, Laurence, aici erai? Te-am căutat în susul și în josul coastei,

adăugă el, întinzându-se să-i strângă mâna lui Laurence. Temeraire,
nu-ți fă griji pentru Volly, doar s-a ales cu o răceală blestemată care
circulă prin Dover. Jumătate din dragoni gem și trag pe nas. Sunt ca
niște copii mari, ceva de neimaginat! Dar o să-și revină complet într-
o săptămână, două.

Mai mult alarmat decât liniștit de aceste asigurări, Temeraire luă

puțină distanță față de Volly. Nu părea deloc dornic să trăiască
experiența primei boli din viața sa. Laurence clătină din cap.
Scrisoarea pe care o primise de la Roland pomenise despre boală în
treacăt.

– Sper că nu l-ai obosit peste măsură doar pentru noi, venind până
aici. Să trimit după medic? sugeră el.

– Nu, mulțumesc, a fost doftoricit destul. O să mai treacă o

săptămână până uită leacul pe care l-a înghițit și până mă iartă că i l-
am strecurat în mâncare, spuse James, refuzând oferta cu o fluturare
a mâinii. Oricum, n-am zburat chiar atât de mult. Am fost prin zonă,
pe ruta sudică, în ultimele două săptămâni. Și, știi, e mult mai cald
aici decât în bătrâna Anglie. Iar Volly nu se sfiește deloc să-mi spună
când nu mai vrea să zboare, așa că, dacă nu se plânge, îl țin în aer.
James îl mângâie pe micul dragon, care își frecă nasul de mâna lui,
după care își coborî capul, să doarmă.

– Ce vești avem? întrebă Laurence, frunzărind scrisorile pe care i le

înmânase James. Era responsabilitatea lui, mai degrabă decât a lui
Riley, de vreme ce fuseseră aduse printr-un curier-dragon. Vreo
schimbare pe Continent? Despre Austerlitz am aflat la Cape Coast.
Suntem rechemați? Ferris, du astea Lordului Purbeck și restului
echipajului, adăugă el, predându-i restul corespondenței. Pentru
sine, reținu o telegramă și câteva scrisori, pe care, politicos, le vârî în
haină, în loc să se uite imediat peste ele.

– Nu, la ambele întrebări, din păcate, dar cel puțin putem să vă

ușurăm puțin călătoria. Am luat colonia olandeză de la Capetown,
spuse James. Am cucerit-o luna trecută, așa că puteți să faceți acolo
un popas.

Anunțul zbură de la un capăt la altul al punții, cu o viteză alimentată

de entuziasmul oamenilor, care se frământaseră cu vestea cumplită a
ultimului succes al lui Napoleon, și Allegiance fu cuprinsă dintr-
odată de înflăcărate urale patriotice. Orice conversație deveni
imposibilă până la restabilirea calmului, lucru la care contribui, într-
o oarecare măsură, distribuirea poștei. Purbeck și Ferris înmânară
corespondența diferitelor echipaje și, astfel, zgomotul se adună în
grupuri mai mici, în timp ce majoritatea celorlalți oameni erau
adânciți în scrisorile lor.

Laurence ordonă să fie aduse pe putea dragonilor o masă și scaune,

invitându-i pe Riley și Hammond să li se alăture și să asculte
noutățile. James fu fericit să le ofere o relatare mai amănunțită
despre cucerirea descrisă pe scurt în telegramă. Era curier de la
vârsta de paisprezece ani și îi plăceau poveștile spectaculoase, însă,
în cazul acesta, nu prea avea pe marginea căror întâmplări să
brodeze.

– Îmi pare rău că nu e o poveste mai interesantă. Știți, n-a fost o

bătălie propriu-zisă, spuse el, pe ton de scuză. Noi am avut luptători
din dealurile Scoției, iar olandezii doar câțiva mercenari. Au dat bir
cu fugiții înainte să ajungem în oraș. Guvernatorul a fost nevoit să se
predea. Localnicii sunt și acum puțin agitați, dar Generalul Baird îi
lasă să se ocupe de treburile locale și până acum n-au prea cârtit.

– Ei, bine, asta ne va ușura completarea rezervelor, spuse Riley. Și

nici nu mai trebuie să ne oprim pe Sfânta Elena, ceea ce înseamnă o
economie de cel puțin două săptămâni. Într-adevăr, este o veste
foarte bine-venită.

– Rămâi la cină? îl întrebă Laurence pe James. Sau trebuie să pleci

imediat?

Brusc, Volly strănută în spatele lui, atât de puternic încât îl făcu să

tresară.

– Pfui! făcu micul dragon, trezindu-se din somn și frecându-și

dezgustat nasul de piciorul din față, în încercarea de a-și curăța
nările.

– O, încetează, mucos dezgustător! îl apostrofă James, ridicându-se.

Luă o bucată mare de pânză albă din sacii de harnașament și îl șterse
pe Volly, cu aerul plictisit al unui gest de rutină. Cred că rămânem
peste noapte, spuse el după aceea, contemplându-l pe Volly. Nu e
cazul să-l forțez, acum, că v-am găsit la timp. Și poți să scrii oricâte
scrisori vrei să transmit. De aici plecăm direct spre casă.

... și astfel, biata mea Lily, ca și Excidium și Mortifeus, a fost

izgonită din poiana ei confortabilă de la Sand Pits, fiindcă,
atunci când strănută, scuipă involuntar puțin acid, căci
mușchii implicați în acest reflex (după câte mi-au spus
medicii) sunt aceiași. Toți trei sunt foarte dezgustați de
situația lor, pentru că nu se pot curăța de nisip în fiecare zi
și se scarpină ca niște câini, încercând să alunge puricii,
oricât s-ar îmbăia.

Maximus e în dizgrație, pentru că el a început primul să

strănute și toți ceilalți dragoni vor să aibă pe cine să dea vina
pentru nenorocirea lor. În orice caz, suportă bine sau, așa
cum mi-a sugerat Berkley să scriu, „nu se sinchisește de ei și
smiorcăie toată ziua, mai puțin atunci când e ocupat să-și
umple gușa. Nu și-a pierdut apetitul chiar deloc.“

Altfel, suntem cu toții foarte bine și te îmbrățișăm cu drag.

Dragonii, de asemenea, și te roagă să-i transmiți lui
Temeraire salutările și afecțiunea lor. Le lipsește foarte mult,
dar regret că trebuie să-ți spun că am descoperit recent o
cauză mai puțin nobilă a nostalgiei lor: simpla lăcomie. E
limpede că Temeraire i-a învățat cum să deschidă țarcul de
hrănire și să-l închidă la loc, astfel că puteau să se servească
de câte ori pofteau, fără să observe nimeni. Secretul lor
vinovat a fost descoperit abia după ce s-a constatat că, în
mod ciudat, efectivul de animale se împuținase și dragonii
din formația noastră erau hrăniți peste măsură. Când au fost
luați la întrebări, au mărturisit totul.
 Trebuie să mă opresc aici, căci avem patrulare, și Volatilus
pleacă dimineață spre sud. Ne rugăm să ai parte de o
călătorie sigură și să te întorci curând.

Catherine Harcourt

– E adevărat ce-mi scrie Harcourt, că i-ai învățat pe dragoni să fure

din țarc? întrebă Laurence, ridicând privirea de la scrisoare.

Își alocase o oră înaintea cinei ca să-și citească scrisorile și să

compună răspunsurile.

Temeraire sări ca ars, cu o expresie extrem de concludentă în privința

vinovăției sale.

– Nu-i adevărat, n-am învățat pe nimeni să fure, spuse el. Păstorii de

la Dover sunt foarte leneși și nu vin întotdeauna dimineața, așa că
trebuie să tot așteptăm lângă țarc. Iar animalele sunt, oricum, pentru
noi, asta nu se poate numi furt.

– Cred că ar fi trebuit să bănuiesc ceva când ai încetat să te mai

plângi că întârzie, spuse Laurence. Dar cum naiba ați reușit?

– Este un mecanism extrem de simplu, explică Temeraire. De-a

curmezișul gardului e doar o bară, pe care o poți ridica foarte ușor și
pe urmă poarta se dă în lături. Nitidus se descurca cel mai bine,
fiindcă avea membrele cele mai mici. Dar e greu să ții animalele în
interiorul țarcului și prima dată când am învățat să-l deschid, au
fugit toate, adăugă el. Maximus și cu mine a trebuit să alergăm după
ele ore în șir... N-a fost deloc amuzant, zise el, arțăgos, așezându-se
înapoi pe picioarele din spate și privindu-l pe Laurence cu profundă
indignare.
– Îmi cer scuze, spuse Laurence, oprindu-se din râs. Sincer, scuză-
mă, dar ideea că tu, Maximus și oile... O, Doamne! exclamă
Laurence, sufocându-se din nou, deși încerca din răsputeri să-și
stăpânească râsul, sub ochii indignați ai echipajului și ai dragonului
ofensat.

– Mai sunt alte noutăți în scrisoare? întrebă Temeraire cu răceală,

când Laurence se potoli, în sfârșit.

– Noutăți nu, dar toți dragonii îți trimit salutări și dragostea lor,
spuse Laurence, pe un ton împăciuitor. Poți să te consolezi cu ideea
că sunt cu toții bolnavi. Dacă ai fi rămas acolo, ai fi fost și tu, adăugă
el, văzându-l pe Temeraire gata să se întristeze când își reaminti de
prietenii săi.

– Nu mi-ar păsa că sunt bolnav, dacă aș fi acasă. Oricum, sunt sigur

c-am să mă molipsesc de la Volly, adăugă Temeraire posomorât,
aruncând o privire către micul Greyling care fornăia zgomotos în
somn, în timp ce o mică baltă de salivă se adunase sub gura-i
întredeschisă.

Laurence nu putea să spere sincer că se va întâmpla altfel, așa că

schimbă subiectul.

– Tu ai vreun mesaj de trimis? Eu am să cobor și am să-mi scriu

răspunsurile, ca să le poată duce. Mă tem că e ultima șansă pe care o
vom avea multă vreme de-acum înainte de a trimite mesaje prin
curier. Ai noștri nu merg în Orientul Îndepărtat decât pentru
probleme de maximă urgență.

– Vreau doar să le transmiți salutări, răspunse Temeraire, și să le spui

căpitanului Harcourt și Amiralului Lenton că n-am furat nimic. O, și
să le spun lui Maximus și Lily despre poezia scrisă de dragon. A fost
foarte interesantă și poate le va plăcea să afle despre ea. Și despre
cum am învățat să mă cațăr la bordul navei și că am traversat
ecuatorul. Și despre Neptun și Badger-Bag...

– Ajunge, ajunge, mă pui să scriu un roman, îl opri Laurence,

ridicându-se fără dificultate. Din fericire, piciorul se înzdrăvenise în
sfârșit și nu schiopăta pe punte ca un moșneag. Îl mângâie pe
Temeraire: Să venim și să stăm cu tine când bem un pahar de porto?

Dragonul fornăi și îl atinse afectuos cu nasul.

– Mulțumesc, Laurence, ar fi plăcut și aș vrea să aud orice are James

de povestit despre ceilalți, în afară de ceea ce e în scrisorile tale.

Răspunsurile fură gata când bătu de ora trei, după care Laurence și
oaspeții săi luară masa într-o atmosferă neobișnuit de relaxată. De
obicei, Laurence nu făcea rabat de la etichetă, iar Granby și ofițerii lui
se simțeau obligați să-i urmeze exemplul, în timp ce Riley și
subordonații lui făceau asta de bunăvoie și în conformitate cu
uzanțele navale. Asudau cu toții, pe parcursul fiecărei mese,
îndărătul țesăturilor groase de postav și al cravatelor strânse. Dar
James avea o repulsie înnăscută, tipică aviatorilor, față de convenții,
dublată de siguranța omului care fusese căpitan, chiar dacă doar în
calitate de curier, de la vârsta de paisprezece ani. Fără nicio ezitare,
își lepădă veșmintele groase când intră, spunând:

– Dumnezeule mare, e strâmt aici. Trebuie că te sufoci, Laurence.

Laurence îi urmă exemplul fără niciun regret, ceea ce ar fi făcut

oricum, din dorința de a nu-l face pe James să se simtă deplasat.
Granby făcu la fel imediat și, după un scurt moment de stupoare,
Riley și Hammond li se alăturară, dar Lordul Purbeck își păstră
haina și expresia neclintită, dezaprobându-i fățis. Cina decurse
destul de vesel dar, la solicitarea lui Laurence, James își păstră veștile
până când se instalară confortabil, cu țigările de foi și vinul de porto,
pe puntea dragonilor, unde Temeraire îi putea asculta, cu trupul
formând un paravan împotriva urechilor indiscrete ale restului
echipajului. Laurence trimise aviatorii pe castelul de la pupă,
lăsându-l pe punte doar pe Sun Kai, care lua aer, ca de obicei, în
colțul rezervat chinezilor, destul de aproape ca să audă ceea ce ar fi
trebuit să fie lipsit de înțeles pentru el.

James avu multe să le spună despre mișcările de trupe: aproape toți

dragonii din divizia mediteraneeană fuseseră transferați la Canal,
unde Laetificat și Excursius, împreună cu formațiile lor, aveau
misiunea de a zădărnici o nouă încercare de invazie aeriană pe care
ar putea s-o facă Bonaparte, încurajat de succesul său pe Continent.

– Dar, cu toate schimbările astea, n-au mai rămas prea mulți să țină
piept unui atac asupra Gibraltarului, spuse Riley. Și trebuie să păzim
Toulonul. Ce-i drept, am capturat douăzeci de nave franceze la
Trafalgar, dar acum, că are la dispoziție toate pădurile din Europa,
Bonaparte ar putea construi alte corăbii. Sper că Ministerul se ocupă
de asta.

– O, drace! exclamă James, ridicându-se din scaun, cu o bufnitură; îl

înclinase pe spate, într-un mod periculos, sprijinindu-se cu picioarele
de parapet. Sunt un nătărău. Presupun că nu știați nimic despre
domnul Pitt.

– Nu cumva e tot bolnav? întrebă Hammond, îngrijorat.

– Nicidecum, răspunse James. Mort, de două săptămâni și mai bine.
Se spune că vestea asta l-a ucis. A căzut la pat după ce a aflat de
armistițiu și nu s-a mai ridicat.

– Dumnezeu să-l odihnească, spuse Riley.

– Amin, adăugă Laurence, profund șocat. Pitt nu fusese un om

bătrân, cu certitudine mai tânăr decât tatăl său.

– Cine e domnul Pitt? vru să știe Temeraire și Laurence își luă un

moment să-i explice funcția de prim-ministru.

– James, știi ceva despre cine va forma noul guvern? întrebă

Laurence, întrebându-se deja ce-ar putea să însemne asta pentru el și
Temeraire, dacă noul ministru va considera că trebuie să trateze altfel
cu China, într-o manieră mai conciliantă sau mai beligerantă.

– Nu, am plecat înainte să aflăm altceva, răspunse James. Dacă la

întoarcerea mea găsesc vreo schimbare, vă promit să mă străduiesc
să vă aduc vestea la Capetown. Dar, adăugă el, în mod obișnuit ne
trimit aici mai rar decât la șase luni. Eu n-aș spera. Terenurile de
aterizare sunt prea nesigure și am mai pierdut, fără urmă, curieri
care încercau să înainteze pe uscat sau doar să petreacă o noapte pe
țărm.

James porni din nou la drum, a doua zi dimineață, făcându-le semn

cu mâna de pe spinarea lui Volly, până când micul dragon se făcu
nevăzut între norii scămoși. Laurence reușise să schițeze un scurt
răspuns pentru Harcout și să termine scrisorile deja începute către
mama lui și către James, iar curierul le luase cu el. Erau, aproape
sigur, ultimele rânduri pe care aveau să le primească de la el pentru
mai multe luni de-acum înainte.
Dar nu era timp pentru melancolie. Laurence fu aproape imediat
chemat sub punte, să se consulte cu Liu Bao în privința unui
înlocuitor adecvat pentru un organ de maimuță care se folosea de
obicei la un anume fel de mâncare. Laurence sugeră rinichii de miel
și, în clipa următoare, i se solicită sprijinul într-o altă chestiune.
Restul săptămânii se scurse cu pregătiri din ce în ce mai frenetice.
Bucătăria funcționa zi și noapte fără încetare, până când puntea
dragonilor se încinse atât de tare, încât până și Temeraire începu să
considere căldura ușor excesivă. Servitorii chinezi se apucară, de
asemenea, să deratizeze corabia, o misiune imposibilă, dar asupra
căreia insistau. Uneori veneau pe punte de cinci sau șase ori pe zi, să
arunce peste bord șobolanii morți, sub privirile ultragiate ale
aspiranților, căci, spre sfârșitul călătoriei, aceștia făceau parte, în mod
obișnuit, din meniul lor.

Laurence n-avea nici cea mai vagă idee la ce să se aștepte de la

eveniment, însă avu grijă să se îmbrace cu deosebită pedanterie,
împrumutându-l pe Jethson, intendentul lui Riley, să-l asiste: cea mai
bună cămașă a lui, scrobită și călcată, ciorapi de mătase și pantaloni
până la genunchi, cu cizmele sale lungi, lustruite; haina verde-închis,
cu epoleți aurii pe umeri și decorațiile - medalia de aur a Nilului,
unde fusese locotenent naval, pe panglica lată, albastră, și insigna de
argint recent acordată căpitanilor care au participat la bătălia de la
Dover.

Se bucură nespus că se ostenise atâta, când intră în apartamentele

chinezilor. Trecând pragul ușii, fu nevoit să se aplece pe sub
revărsarea de pânză roșie și grea și găsi încăperea atât de încărcată
de draperii, încât ar fi putut trece drept un mare pavilion pe uscat,
dacă n-ar fi fost balansul neîntrerupt al corabiei sub picioare. Pe
masă erau așezate vase din porțelan delicat, fiecare de altă culoare,
multe dintre ele cu margini aurii sau argintii, iar bețigașele lăcuite la
care Laurence se gândise cu groază toată săptămâna erau peste tot.

Yongxing era deja așezat în capul mesei, într-o postură impunătoare

și îmbrăcat în cele mai ceremonioase veșminte ale sale, din mătase
aurie brodată cu dragoni din fir albastru și negru. Laurence fu așezat
suficient de aproape ca să vadă că ochii și ghearele dragonilor erau
din minuscule pietre prețioase și că, exact în mijloc, acoperind
pieptul, se afla imaginea unui singur dragon, mai mare decât ceilalți,
brodat în mătase imaculată, cu ochii și cele cinci degete întinse ale
fiecărui picior din mici rubine.

Se îngrămădiră cumva cu toții înăuntru, până la ultimii. Roland și

Dyer și ofițerii mai tineri se înghesuiră la masa lor separată, cu fețele
îmbujorate și lucind deja de sudoare. Servitorii prezenți începură să
toarne vinul de îndată ce-i văzură pe toți la locurile lor, în timp ce
alții veneau dispre bucătărie, așezând imense platouri de-a lungul
mesei, încărcate cu felii de carne rece, nuci brune-aurii, cireșe
confiate și creveți cu capetele și picioarele din față intacte.

Yongxing își luă cupa în mână, pentru primul toast și toți se grăbiră
să bea cu el. Vinul de orez era servit cald și fu dat pe gât cu
periculoasă ușurință. Acesta era, evident, semnalul că masa poate
începe. Chinezii atacară platourile și cei mai tineri avură cel puțin o
mică ezitare să-i urmeze. Când aruncă o privire spre Roland și Dyer,
Laurence fu stânjenit să observe că aceștia nu întâmpinau nici cea
mai mică dificultate să mănânce cu bețele și aveau deja obrajii
umflați de la mâncarea îndesată în gură.

Cât despre el, Laurence abia reuși să-și vâre o bucată de carne de
vită în gură, înțepând-o cu unul dintre bețe. Carnea avea un gust
afumat, deloc neplăcut. Nici nu apucă s-o înghită, că Yongxing înălță
cupa, pentru un nou toast și Laurence fu nevoit să bea iar. Această
succesiune se repetă încă de câteva ori, până când îl cuprinse o
căldură neplăcută și capul aproape i se învârtea.

Prinzând, încetul cu încetul, curaj să mânuiască bețele, riscă un

crevete, deși ceilalți ofițeri din jurul lui îi evitau. Sosul îi făcea foarte
alunecoși și greu de apucat. Crevetele se legănă într-un echilibru
precar, holbându-se la el cu ochii negri ca două mărgele. Urmă
exemplul chinezilor și mușcă din el, chiar în spatele capului. Dintr-
odată, se pomeni bâjbâind după cupă, trăgând adânc aer pe nas:
sosul era îngrozitor de iute. Un nou val de sudoare îi inundă fruntea,
prelingându-i-se pe maxilar și în guler. Liu Bao izbucni într-un râs
zgomotos când îi văzu expresia și îi mai turnă niște vin, aplecându-
se peste masă și bătându-l aprobator pe umăr.

În scurt timp, platourile fură îndepărtate de pe mese și înlocuite cu o

mulțime de farfurii de lemn, pline de găluște, unele cu cruste subțiri,
ca foița de hârtie, altele din aluat dospit, alb și vârtos. Măcar acestea
erau mai ușor de apucat cu bețele și puteau fi mestecate și înghițite
întregi. Era limpede că bucătarii își puseseră în practică
ingeniozitatea, în lipsa ingredientelor esențiale: Laurence găsi într-
una niște alge și rinichiul de miel își făcu și el simțită prezența.
Urmară alte trei gustări, apoi un fel ciudat de mâncare din pește
crud, rozaliu și cărnos, cu tăiței reci și niște murături care căpătaseră
o nuanță maronie din cauza păstrării îndelungate. Un ingredient
ciudat, crocant, fu identificat, la solicitarea lui Hammond, drept
meduză uscată, informație care îi făcu pe mulți dintre meseni să
scoată bucățelele pe furiș și să le arunce pe jos.

Liu Bao îl încurajă pe Laurence, prin gesturi și prin exemplul

propriu, să arunce pur și simplu ingredientele în aer ca să le
amestece, iar Hammond îi informă, traducând, că era un gest menit
să aducă noroc: cu cât mai sus, cu atât mai bine. Englezii se arătară
dornici să încerce, însă coordonarea mișcărilor nu se ridică la
înălțimea misiunii și în curând atât uniformele lor, cât și masa erau
împodobite cu bucățele de pește și murături. Orice urmă de
demnitate fu astfel abandonată: după aproape un urcior de vin de
orez pentru fiecare om, nici măcar prezența lui Yongxing nu era de-
ajuns să potolească ilaritatea stârnită la vederea camarazilor care-și
aruncau peste ei bucățele de pește.

– E mult mai bun decât cel din barca navei Normandy, îi spuse Riley
lui Laurence, mai tare decât ar fi trebuit, referindu-se la peștele crud.
Pentru ceilalți, la insistențele lui Hammond și Liu Bao, continuă
povestea: Eram blocați pe Normandy, când căpitanul Yarrow a
condus-o într-o stâncă și am fost aruncați cu toții pe o insulă pustie,
la șapte sute de mile de Rio. Am fost trimiși cu o barcă după ajutor.
Deși Laurence era doar sublocotenent pe vremea aceea, căpitanul și
secundul știau despre mare mai puțin decât niște maimuțe dresate,
motiv pentru care am și naufragiat, de altfel. N-au vrut să meargă ei
înșiși, nici în ruptul capului, dar nici nu ne-au dat prea multe
provizii pe drum, adăugă el, chinuit și acum de această amintire.

– Doisprezece oameni care n-aveau decât posmagi și un sac cu nuci

de cocos. Ne-am bucurat să mâncăm peștele crud, cu degetele, în
clipa în care l-am prins, adăugă Laurence. Dar nu mă pot plânge,
sunt destul de sigur că Forley m-a luat adjunct pe Goliath din cauza
asta și aș fi mâncat mult mai mult pește crud ca să am această ocazie.
Dar peștele acesta este mult mai bun, adăugă el repede, gândindu-se
că această poveste conducea la concluzia că peștele crud era bun de
mâncat numai în condiții disperate, opinie pe care o avea, în taină,
dar care nu era de împărtășit în momentul de față.
Povestea atrase după sine multe alte anecdote ale diferiților ofițeri de
marină. Limbile se dezlegară și trupurile se relaxară de atâta
îmbuibare. Interpretul nu mai prididea să traducă, pentru auditoriul
chinez, deosebit de interesat. Până și Yongxing urmări poveștile. Încă
nu binevoise să rupă tăcerea, în afară de toasturile protocolare, dar
privirea i se îndulcise cumva.

Liu Bao era mai puțin reținut în a-și exprima curiozitatea:

– Văd că ați fost în multe locuri și ați avut aventuri deosebite,

remarcă el, adresându-i-se lui Laurence. Amiralul Zheng a mers
tocmai până-n Africa, dar a murit la a șaptea sa călătorie, iar
mormântul lui e gol. Dumneavoastră ați călătorit în jurul lumii de
mai multe ori. Nu v-ați temut niciodată că veți muri pe mare și că nu
va fi cine să facă ritualurile de îngropăciune?

– Nu m-am gândit niciodată foarte mult la asta, răspunse Laurence,

nu întru totul sincer. La drept vorbind, nu se gândise la asta chiar
deloc. Dar, în definitiv, adăugă el, Drake, Cook și mulți alți oameni
mari și-au găsit mormântul în mare. Chiar nu m-aș putea plânge să
împart mormântul cu ei, domnule, și nici cu navigatorul vostru.

– Ei, bine, sper că aveți mulți fii acasă, spuse Liu Bao, clătinând din
cap.

Aerul nonșalant cu care făcu o remarcă atât de personală îl luă pur și

simplu pe Laurence prin surprindere.

– Nu, domnule, niciunul, spuse el, prea uluit ca să se gândească la

altceva decât să răspundă. Nu sunt căsătorit, adăugă el, văzând că
Liu Bao își ia un aer de nedisimulată uimire. Yongxing și până și Sun
Kai întoarseră capul să-l privească. Încolțit, Laurence încercă să
explice. Nu este nicio grabă, sunt al treilea fiu, iar fratele meu mai
mare are deja el însuși trei feciori.

– Permiteți-mi, căpitane, interveni salvator Hammond, explicându-le

chinezilor: Domnilor, la noi doar fiul cel mai mare moștenește averea
familiei, în timp ce mezinul trebuie să-și facă singuri un rost în viață.
Știu că în China nu este la fel.

– Presupun că tatăl tău e soldat, ca și tine, spuse brusc Yongxing.

Averea lui e atât de mică încât nu poate să-și întrețină toți fiii?

– Nu, domnule, tatăl meu este Lordul Allendale, spuse Laurence,

oarecum iritat de această idee. Reședința familiei noastre este în
Nottinghamshire și nu cred că ar putea cineva s-o considere mică.

Yongxing părea surprins și într-o oarecare măsură nemulțumit de

acest răspuns, dar poate că doar se încrunta la supa care tocmai era
așezată în fața lor, o supă foarte limpede, aurie și ciudată la gust,
afumată și apoasă, lângă care se aflau urcioare cu oțet roșu-aprins, ca
să-i sporească aroma, și castroane cu maldăre de tăiței scurți, uscați,
neobișnuit de crocanți.

În timp ce servitorii aduceau mâncarea, translatorul murmură

încetișor, răspunzând unei întrebări din partea lui Sun Kai, după
care se aplecă peste masă și îl întrebă pe Laurence:

– Căpitane, tatăl dumneavoastră este rudă cu regele?

Deși surprins de întrebare, Laurence primi recunoscător orice

pretext să lase jos lingura. Ar fi găsit supa greu de mâncat și dacă n-
ar fi parcurs deja alte șase feluri.
– Nu, domnule, n-aș cuteza să spun că Maiestatea Sa mi-e rudă.
Familia tatălui meu se trage din Plantagenet, suntem înrudiți doar de
departe cu casa regală de acum.

Sun Kai ascultă traducerea, apoi mai insistă puțin:

– Dar ești mai apropiat de rege decât de Lordul Macartney?

Întrucât interpretul pronunță numele puțin stâlcit, Laurence nu reuși

să-l recunoască drept cel al fostului ambasador, până când
Hammond, șoptindu-i grăbit la ureche, nu-i explică la cine se referise
Sun Kai.

– O, desigur, răspunse Laurence. Lordul Macartney a fost ridicat la

rang de nobil pentru servicii aduse Coroanei, nu că acest lucru ar fi
pentru noi mai puțin onorabil, vă asigur, însă tatăl meu este cel de-al
unsprezecelea Conte Allendale și acordarea acestui titlul datează din
1529.

Chiar în timp ce vorbea, era amuzat să se decopere atât de scrupulos

cu originea sa, acum, aflat la capătul lumii, în compania unor oameni
pe care nimic din toate acestea nu-i afecta, deși când se aflase acasă
nu o trâmbițase niciodată. Se revoltase adesea împotriva predicilor
tatălui său pe această temă, nu puține, mai cu seamă după prima sa
încercare eșuată de a fugi pe mare. Dar faptul că fusese zilnic chemat
în biroul tatălui său, să îndure o nouă lecție, avusese, evident, un
anumit efect pe care nu-l mai bănuise până atunci, dovadă că simpla
comparație cu un mare diplomat dintr-o familie foarte onorabilă îi
provocase un răspuns atât de arțăgos.

Dar, contrar așteptărilor sale, Sun Kai și conaționalii săi se dovediră

de-a dreptul fascinați de această informație, manifestând un
entuziasm față de genealogie pe care Laurence nu-l mai întâlnise
până în prezent decât la câteva dintre rudele sale mai înfumurate, și
în curând se pomeni interogat despre istoria familiei, pe care și-o
amintea doar vag.

– Îmi cer scuze, spuse el, în cele din urmă, ajungând la disperare, nu
pot să urmăresc bine șirul fără să scriu.

Mișcarea se dovedi cât se poate de greșită, căci Liu Bao, care

ascultase și el cu interes, spuse imediat:

– O, este foarte simplu.

Apoi ceru penel și cerneală. Servitorii tocmai îndepărtau supa și,

pentru moment, era loc suficient pe masă. Ca la un semn, toți cei
aflați aproape de el se aplecară să vadă – curiozitatea chineză,
autoapărarea britanică. Un alt fel de mâncare aștepta să fie așezat pe
masă și nimeni, în afară de bucătari, nu părea nerăbdător să-l vadă
sosit.

Simțindu-se prea aspru pedepsit pentru momentul lui de vanitate,

Laurence fu constrâns să traseze o diagramă pe un sul lung de hârtie
de orez, sub privirile tuturor. Dificultatea de a scrie în alfabetul latin
cu o pensulă se adăugă aceleia de a încerca să-și amintească
diversele ramuri. Fu nevoit să lase deoparte mai multe nume de
botez, marcându-le cu semnul întrebării, înainte de a ajunge, în cele
din urmă, la Edwaurd al III-lea, după numeroase răsuciri și un salt
prin linia salică. Rezultatul nu spunea nimic măgulitor despre
caligrafia lui, dar chinezii și-l trecură de mai multe ori de la unul la
altul, discutând între ei cu înflăcărare, deși nu era de crezut că scrisul
era pentru ei mai inteligibil decât cel chinez pentru Laurence.
Yongxing însuși cercetă îndelung sulul, deși chipul îi rămase lipsit de
orice emoție, iar Sun Kai, primindu-l, în sfârșit, îl răsuci cu o expresie
de profundă satisfacție, după toate aparențele, pentru a-l păstra.

Din fericire, totul se încheie aici. Dar acum, următorul fel de mâncare
nu mai putea fi amânat și păsările sacrificate fură aduse, toate opt
deodată, pe platouri imense, aburind într-un sos înțepător de supă.
Fură așezate pe masă, și servitorii le tăiară cu deosebită pricepere în
bucăți mici, folosind un satâr cu lama lată, și din nou Laurence,
disperat, își lăsă umplută farfuria. Carnea era delicioasă, moale și
suculentă, dar era aproape un supliciu s-o mănânci. Și asta nu era
tot. Când puiul fu luat, abia atins, de pe masă, fură aduși pești
întregi, prăjiți în untura cărnii în saramură a marinarilor. Nimeni nu
mai reuși altceva decât să ciugulească din acest fel de mâncare sau
din dulciurile care urmară: plăcintă cu semințe și găluște dulci și
lipicioase în sirop, umplute cu o pastă roșie și vâscoasă. Servitorii se
dovediră deosebit de dornici să le servească ofițerilor, iar biata
Roland fu auzită zicând, cu glas tânguitor:

– Nu pot să mănânc asta mâine?

Când, în cele din urmă, putură să evadeze, aproape o duzină de

oameni avură nevoie de ajutorul vecinilor de masă ca să se ridice și
să iasă din cabină. Cei care se mai puteau ține singuri pe picioare
ieșiră pe punte, abordând diverse poziții de prefăcută contemplație,
menite să mascheze faptul că-și așteptau rândul să se așeze pe
tronurile de sub punte. Laurence profită fără rușine de toaleta sa
privată și apoi urcă cu greu înapoi pe punte, să stea cu Temeraire.
Capul îi protesta aproape la fel de mult ca stomacul.

Laurence descoperi cu surprindere că Temeraire fusese ospătat, la

rândul lui, de o cohortă de servitori chinezi, care îi pregătiseră
delicatesele preferate ale dragonilor în țara lor: intestinele unei vaci,
umplute cu ficatul și plămânii tocați mărunt și amestecați cu
mirodenii, semănând foarte mult cu niște cârnați uriași. Pe lângă
acestea, o pulpă mare, pârlită și acoperită cu ceva ce semăna foarte
bine cu sosul iute servit oamenilor la masă. Meniul dragonului mai
cuprinse un ton enorm, cu carnea brună, tăiat în fâșii groase și
intercalat cu straturi delicate de tăiței galbeni, după care, cu mare
pompă, servitorii aduseră o oaie întreagă, a cărei carne fusese tocată
și acoperită înapoi în pielea pictată într-un purpuriu-intens și cu
bucăți de lemn ușor pe post de picioare.

Temeraire gustă și exclamă, surprins:

– Păi, e dulce.

Îi întrebă ceva pe servitori în chineză, la care aceștia se înclinară de

mai multe ori răspunzând, iar Temeraire clătină din cap. Apoi mâncă
grațios conținutul, lăsând pielea și picioarele de lemn deoparte.

– Sunt doar de decor, îi explică el lui Laurence, așezându-se, cu un

adânc oftat de mulțumire.

Era singurul oaspete atât de satisfăcut. De pe puntea superioară

pupa se auzi îndepărtat unul dintre aspiranții mai vârstnici
vomitând: suferea consecințele îmbuibării. Mi-au spus că în China
dragonii nu mănâncă pielea, întocmai ca oamenii.

– Ei, bine, sper doar că n-o să-ți provoace indigestie, cu atâtea

mirodenii, spuse Laurence și regretă imediat, descoperindu-și un fel
de gelozie care nu suporta să-l vadă pe Temeraire delectat de vreun
obicei chinez. Se întristă când își dădu seama că nu-i trecuse
niciodată prin minte să-i ofere lui Temeraire mâncare gătită sau un
meniu mai variat decât pește și oaie, chiar și la o ocazie specială.
Dar Temeraire spuse, căscând nepăsător:

– Nu, chiar îmi place. Se întinse cât era de mare și își îndoi degetele.
Hai să mergem mâine într-un zbor lung, adăugă el, încolăcindu-se
din nou mai strâns. N-am obosit deloc la întoarcere, toată
săptămâna. Sunt sigur că pot să fac față unui drum mai lung.

– Fără îndoială, răspunse Laurence, bucuros să audă că dragonul se

simțea mai puternic.

Keyne pusese, în sfârșit, punct convalescenței lui Temeraire, la scurt

timp după ce părăsiseră Cape Coast. Yongxing nu-și retrăsese
interdicția inițială ca Laurence să-l mai ridice pe Temeraire în zbor,
însă căpitanul nu avea de gând să respecte această restricție sau să-l
roage s-o suspende. În orice caz, Hammond, prin abilitate și discuții
pașnice, aranjase lucrurile într-un mod diplomatic. Yongxing a venit
pe punte după verdictul final al lui Keynes și i-a acordat permisiunea
„pentru a-i asigura lui Lung Tien Xiang starea de bine prin exerciții
sănătoase“, cum spusese el. Așadar, erau liberi să zboare din nou,
fără niciun pericol de conflict, dar Temeraire se plânsese inițial de
dureri și obosea neobișnuit de repede.

Ospățul durase atât de mult, încât Temeraire începuse să mănânce

abia la căderea serii. Acum se lăsase întunericul și Laurence se
odihnea, sprijinit de Temeraire, și privea stelele mai puțin cunoscute
ale emisferei sudice. Era o noapte senină și spera că timonierul putea
să stabilească o longitudine corectă printre constelații. Seara venise
rândul mateloților să sărbătorească, și vinul de orez cursese în valuri
și la mesele lor. Cântau acum un cântec zgomotos și deocheat, și
Laurence se asigură, dintr-o privire, că Roland și Dyer nu erau pe
punte, să-l audă. Niciunul dintre ei nu se zărea. Probabil, se duseseră
la culcare după cină.
Unul câte unul, oamenii începură să plece, retrăgându-se în
hamacele lor. Riley veni de pe puntea superioară pupă, urcând
scările una câte una și oprindu-se pe fiecare, foarte obosit și
îmbujorat. Laurence îl invită să se așeze și, ținând seama de
împrejurări, nu-i oferi un pahar de vin.

– Nu poți nega că a fost un succes imens. Orice amfitrioană politică

ar considera organizarea unei asemenea cine un triumf, spuse
Laurence. Dar mărturisesc că aș fi fost mai fericit cu jumătate din
felurile de mâncare și m-aș fi săturat și fără atâtea insistențe din
partea servitorilor.

– O, într-adevăr, răspunse Riley, absent și, acum că Laurence îl privi

mai atent, observă că era chinuit, derutat.

– Ce s-a întâmplat? E ceva în neregulă?

Laurence ridică ochii imediat la velatură, la catarge, dar totul părea

în regulă. Toate simțurile și intuiția laolaltă îi spuneau că nava
înainta bine sau, oricum, cât de bine putea să înainteze, fiind, în
definitiv, o matahală greoaie.

– Laurence, nu-mi place deloc să colportez vorbe, dar nu-ți pot

ascunde asta, spuse Riley. Sergentul ăla al tău, sau ce-o fi, cadet,
Roland. El, adică Roland, a adormit în cabina chinezilor. Pe când
plecam, servitorii m-au întrebat, prin translator, unde își are cabina,
ca să-l poată duce acolo. Laurence bănuia deja, cu groază, finalul și
nu fu foarte surprins când Riley adăugă: Dar traducătorul a spus
„ea“ în loc de „el“. Eram pe punctul să-l corectez, când am văzut: Ei,
bine, ca să nu mai lungesc vorba, Roland e fată. N-am nici cea mai
vagă idee cum a reușit să ascundă asta atâta vreme.
– O, la naiba! făcu Laurence, prea obosit și irascibil din cauza
excesului de mâncare și băutură ca să-și controleze limbajul. N-ai
mai spus nimănui despre asta, Tom, nu-i așa? Riley încuviință din
cap, istovit, și Laurence continuă: Trebuie să te implor să păstrezi
tăcerea. Purul adevăr e că dragonii Longwing nu acceptă hamul de
la un căpitan bărbat. La fel se întâmplă și cu alte rase, dar acelea au
mai puțină importanță. Nu ne putem lipsi de dragonii Longwing și
trebuie să antrenăm unele fete pentru ei.

Schițând un zâmbet, Riley spuse, nesigur:

– Vorbești serios? E absurd! Dar liderul formației tale a fost aici, chiar
pe această navă, cu dragonul Longwing? protestă el, văzând că
Laurence nu glumește.

– Te referi la Lily? întrebă Temeraire, înălțând capul. Căpitanul ei,

Catherine Harcourt, nu e bărbat.

– E adevărat, te asigur, întări Laurence, în timp ce Riley se uita când

la el, când la Temeraire.

– Dar, Laurence, numai ideea..., bâigui Riley. Era îngrozit, acum că

începea să le dea crezare. Un asemenea abuz este revoltător. Păi,
dacă ar fi să trimitem femei la război, n-ar trebui să le luăm și pe
mare? Am putea să ne dublăm efectivele. Ce importanță ar avea că
puntea fiecărei nave s-ar transforma într-un bordel și că pruncii ar
rămâne pe uscat, plângând după mamele lor?

– Haide, n-are nici cea mai mică legătură, spuse Laurence, iritat de
exagerările lui. Nu-i plăcea nici lui situația, dar nu era dispus să
asculte asemenea argumente siropoase. Nu susțin deloc că ar putea
sau ar trebui să fie o soluție generală, dar dacă sacrificiul benevol al
câtorva persoane înseamnă siguranța și fericirea celorlalți, nu pot să
consider că este așa de rău. Femeile-ofițer pe care le-am întâlnit nu
sunt înrolate cu forța, nici obligate să muncească pentru a-și asigura
existența, așa cum se întâmplă cu bărbații, și te asigur că niciunuia
dintre camarazi nu îi trece măcar prin minte să le insulte.

Explicația nu-l mulțumi pe Riley deloc, dar acesta abandonă criticile

generale pentru a discuta la obiect: Așadar, chiar aveți de gând să
păstrați fata asta în Aviație? întrebă el, pe un ton mai mult tânguios
decât șocat. Și s-o lăsați să umble în haine bărbătești? E permis așa
ceva?

– Există o dispensă oficială de la legile somptuare, dată de Coroană

pentru femeile-ofițer înrolate în Aviație, îi explică Laurence. Regret,
Tom, că ești pus în situația să te frămânți pentru asta. Sperasem să
evit așa ceva, dar presupun că era imposibil, șapte luni la bord. Te
asigur, adăugă el, că am fost la fel de șocat ca tine când am aflat
despre această practică, dar de atunci am cunoscut multe asemenea
femei și nu sunt deloc ca toate celelalte. Sunt crescute pentru acest fel
de viață, înțelegi, și, în asemenea condiții, obișnuința este mai
puternică decât instinctul.

Temeraire, care urmărise întreaga discuție cu capul ridicat și din ce

în ce mai nedumerit, spuse:

– Nu pricep nicicum care este diferența? Lily e femelă și poate zbura

la fel de bine ca mine. Sau aproape, se corectă el, cu o notă de
superioritate.

Riley, încă nemulțumit, chiar și după asigurările lui Laurence, căută

răspunsul la această remarcă, de parcă i s-ar fi cerut să justifice
existența mareei sau a fazelor lunii. Laurence, având o experiență
îndelungată, era mai bine pregătit pentru ideile radicale ale lui
Temeraire și spuse:

– Femeile sunt în general mai mici și mai plăpânde decât bărbații,

Temeraire, mai puțin capabile să suporte privațiunile armatei.

– N-am observat niciodată că Harcourt e mult mai mică decât voi,

ceilalți, răspunse Temeraire. La drept vorbind, nici nu avea cum să
observe, cu înălțimea lui de treizeci de picioare și greutatea de
optsprezece tone. În plus, eu sunt mai mic decât Maximus, iar
Messoria e mai mică decât mine, dar asta nu înseamnă că nu putem
lupta.

– E altfel cu dragonii decât cu oamenii, explică Laurence. Printre

altele, femeile trebuie să poarte copii în pântece și să vegheze la
creșterea lor, pe când specia voastră depune ouă, iar la eclozare puii
sunt gata să-și poarte singuri de grijă.

Temeraire clipi, la auzul acestei informații.

– Voi nu ieșiți din ouă? întrebă el, profund fascinat. Atunci cum...

– Pe mine vă rog să mă scuzați, cred că mă caută Purbeck, spuse

Riley, foarte grăbit și se îndepărtă cu o viteză uimitoare pentru
cineva care consumase recent aproape un sfert din greutatea lui în
mâncare, după cum gândi Laurence, nu fără invidie.

– Nu sunt tocmai persoana potrivită să-ți explic fenomenul. Eu n-am

copii, spuse Laurence. În orice caz, e târziu și, dacă vrei să faci mâine
un zbor lung, ar fi bine să te odihnești cum trebuie la noapte.

– E adevărat. Și mi-e somn, răspunse Temeraire, căscând și

desfășurându-și limba lungă pentru a simți aerul. Cred că va fi senin.
Vom avea vreme bună pentru zbor, declară el, așezându-se să
doarmă. Noapte bună, Laurence. Vii devreme?

– Imediat după micul dejun sunt în întregime la dispoziția ta, îi

promise Laurence.

Mai zăbovi puțin, mângâindu-l cu blândețe pe Temeraire, până când

adormi. Avea pielea foarte caldă la atingere, probabil de la căldura
care continua să vină dinspre bucătărie, deși cuptoarele se odihneau,
în sfârșit, după îndelungatele pregătiri. Când, în sfârșit, ochii lui
Temeraire deveniră două cute subțiri, Laurence se ridică în picioare
și coborî pe dunetă.

Cei mai mulți oameni plecaseră sau picoteau pe punte, cu excepția

celor câțiva desemnați să stea de veghe, care își mormăiau
nemulțumirea printre parâme. Aerul nopții era plăcut și răcoros.
Laurence se plimbă puțin spre pupă, să-și dezmorțească picioarele,
înainte să coboare în cabină. Aspirantul de gardă, tânărul Tripp,
căsca, aproape la fel de amplu ca Temeraire. Când Laurence trecu pe
lângă el, închise gura cu zgomot și, stânjenit, țâșni în poziție de
drepți.

– Ce seară plăcută, domnule Tripp, spuse Laurence, ascunzându-și

un zâmbet.

Băiatul făcuse progrese, din câte spusese Riley, și nu mai semăna

deloc cu ființa leneșă, răsfățată care le fusese vârâtă pe gât de familia
sa. Încheieturile îi ieșeau de-o palmă la capetele mânecilor și haina i
se rupsese în spate de atâtea ori încât, în cele din urmă, fusese lărgită
prin inserarea unei bucăți de pânză de vele, vopsită într-o nuanță de
albastru ușor diferită de restul, astfel că avea pe mijloc, de sus până
jos, o fâșie ciudată. De asemenea, părul i se încrețise pe măsură ce
crescuse și se decolorase de la soare, devenind aproape blond. Nici
propria lui mamă nu l-ar fi recunoscut, probabil.

– O, da, domnule, răspunse Tripp cu entuziasm. O mâncare atât de

gustoasă și la sfârșit mi-au dat și o duzină de găluște din acelea
dulci. Păcat că nu putem mânca așa tot timpul.

Laurence oftă în fața acestui exemplu de rezistență a tinereții.

Stomacul lui nu-și revenise încă deloc.

– Ai grijă să nu adormi în post, spuse el.

După o asemenea cină, ar fi fost surprinzător dacă băiatul n-ar fi fost

foarte ispitit s-o facă, și Laurence nu dorea să-l vadă suferind o
pedeapsă umilitoare.

– Nici vorbă domnule, răspunse Tripp, înăbușindu-și un nou căscat

și terminându-și propoziția cu un scâncet. Domnule, întrebă el
neliniștit, cu glas scăzut, când Laurence dădu să plece, pot să vă
întreb ceva? Credeți că spiritele chinezilor i s-ar arăta unuia care nu e
membru al familiilor lor? Credeți?

– Sunt destul de sigur că n-o să vezi nici urmă de spirit cât stai de
gardă, domnule Tripp, dacă nu cumva ai ascuns ceva prin buzunar,
răspunse Laurence sec. Tripp se gândi un moment până să priceapă
jocul de cuvinte 4, apoi izbucni în râs. Dar tot neliniștit era, și
Laurence se încruntă. Ți-a spus cineva povești? întrebă el, știind
foarte bine cum puteau afecta asemenea zvonuri starea de spirit a
echipajului.

– Nu, doar că... Păi, mi s-a părut că văd pe cineva, când m-am dus să
întorc clepsidra. Dar când i-am vorbit, a dispărut. Sunt sigur că era
un chinez și, oh, era atât de alb la față!

– E cât se poate de limpede: ai văzut unul dintre servitorii care nu ne

cunosc limba, venind dinspre proră și tu l-ai speriat, făcându-l să se
ascundă. Probabil a crezut că-l apostrofezi. Sper că nu ești
superstițios, domnule Tripp. E ceva care poate fi tolerat la oamenii
obișnuiți, dar un cusur regretabil la un ofițer. Vorbi aspru, sperând
ca, prin fermitate, să-l împiedice măcar pe băiat să răspândească
povestea. Dar dacă frica avea să-l țină treaz restul nopții, cu atât mai
bine.

– Da, domnule, răspunse Tripp, cu un aer deprimat. Noapte bună,

domnule.

Laurence își continuă circuitul, cu pas domol. Abia putea să meargă,

dar mișcarea îi liniștea stomacul. Aproape că era tentat să mai facă
un tur al punții, dar clepsidra îi arăta că era târziu și nu dorea să-l
dezamăgească pe Temeraire întârziind. Dar, pe când dădea să
coboare, simți o lovitură puternică în spate. Se clătină, se împiedică
și căzu pe scări cu capul înainte.

Mâna i se agăță instinctiv de balustradă și, după ce trupul i se răsuci,

troncănind pe scară, picioarele găsiră treptele și se opriră cu o
bufnitură. Furios, ridică privirea, cât pe ce să se prăbușească din nou,
în încercarea de se îndepărta de fața albă, diformă și nedeslușită,
care care îl privea de aproape, din întuneric.

– Doamne Dumnezeule! exclamă el, uluit.

Apoi îl recunoscu pe Feng Li, servitorul lui Yongxing, și își regăsi

suflul. Omul arăta atât de ciudat fiindcă atârna cu capul în jos, prin
deschizătură, într-un echilibru precar. Ce naiba faci acolo, atârnat așa
de punte? întrebă el, apucându-i mâna și așezându-i-o pe balustradă,
ca omul să se poată îndrepta. Ar trebui să fii deja obișnuit cu
tangajul.

Feng Li doar îl privi mut, fără să înțeleagă ce spune, apoi reveni în

picioare și coborî scara, trecând valvârtej pe lângă Laurence și
făcându-se nevăzut în mare viteză sub punte, către cabinele
servitorilor chinezi. Cu veșmintele sale bleumarin și părul negru, de
îndată ce fața nu i se mai văzu, chinezul deveni aproape invizibil în
întuneric.

– Nu-l pot învinui deloc pe Tripp, gândi Laurence cu voce tare, acum
mai înțelegător față de băiat.

În mod rușinos, inima continuă să-i bată puternic în piept în timp ce

se îndrepta către cabina lui.

Laurence se trezi în dimineața următoare în zgomot de strigăte

îngrozite și pași alergând.. Se năpusti imediat pe punte, unde văzu
verga velei mari prăbușită, ruptă în două și pânza enormă acoperind
jumătate din teugă. Temeraire arăta în același timp nefericit și
stânjenit.

– N-am vrut, spuse el, cu glas neobișnuit de răgușit, după care

strănută din nou, reușind să-și întoarcă, de data asta, capul înspre
apă. Forța erupției stârni câteva valuri care se loviră de flancul
corabiei, la babord.

Keynes urca deja pe punte, cu trusa lui, și își lipi urechea de pieptul
lui Temeraire.

– Hm!
Nu spuse mai mult, ci ascultă în mai multe locuri, până când
Laurence își pierdu răbdarea și îl îndemnă să vorbească.

– O, sigur e o răceală. N-avem altceva de făcut decât să așteptăm să-i

treacă și să-i dăm leacuri când începe să tușească. Încerc să văd dacă
aud fluid mișcându-se în canalele care au legătură cu vântul divin,
spuse Keynes absent. Nu cunoaștem deloc această parte a anatomiei.
Păcat că n-am avut niciodată un specimen pentru disecție.

Când auzi asta, Temeraire se retrase, coborându-și gulerul, și pufni

sau mai degrabă încercă să pufnească, împroșcând mucozități pe
capul lui Keynes. Laurence făcu un salt înapoi, tocmai la timp, și nu
îl compătimi în mod deosebit pe medic. Remarca fusese complet
lipsită de tact.

Privindu-l rugător pe Laurence, Temeraire spuse cu glas dogit:

– Mă simt foarte bine, putem să zburăm.

– Poate un zbor scurt acum și încă unul după masă, dacă nu ești
obosit, sugeră Laurence, uitându-se la Keynes, care încerca, fără
succes, să-și curețe mâzga de pe față.

– Pe o vreme caldă ca asta, poate zbura ca de obicei, dacă vrea. Nu-i

nevoie să-l dădăcim, răspunse scurt medicul, reușind, în sfârșit, să-și
curețe ochii. Atâta timp cât te asiguri că ești bine legat, altfel o să te
azvârle cât colo cu un strănut. Pot să mă retrag?

Așadar, până la urmă Temeraire avu parte de mult așteptatul său

zbor lung. Allegiance rămase în urmă, micșorându-se în valurile
apelor albastre și, pe măsură ce se apropiau de coastă, oceanul se
colora în nuanțele unui vitraliu: stânci bătrâne, rotunjite de trecerea
anilor coborau domol înspre apă, sub o mantie de un verde
desăvârșit, mărginită în partea de jos de un zigzag de bolovani gri,
care formau un dig în calea apei. Se zăreau câteva petice palide de
nisip, niciunul suficient de mare ca Temeraire să poată ateriza, chiar
dacă ar fi încercat. În rest, pădurea era de nepătruns, chiar și după o
oră de zbor deasupra uscatului.

Era o priveliște pustie și monotonă, ca atunci când zburau peste

oceanul întins: foșnetul vântului printre frunze în loc de clipocitul
valurilor, însă era un alt fel de liniște. Temeraire pândea atent, după
fiece strigăt răzleț de animal care întrerupea acea stare de neclintire,
însă nu vedea nimic prin frunzișul des al copacilor.

– Nu trăiește niciun om aici? întrebă el, în cele din urmă.

Poate că vorbea cu glas scăzut din cauza frigului, însă Laurence

simțea aceeași tendință de a nu tulbura liniștea și răspunse încetișor:

– Nu, am zburat prea departe. Chiar și cele mai puternice triburi

trăiesc numai de-a lungul coastelor și nu se aventurează niciodată
atât de adânc în inima uscatului. Sunt prea mulți dragoni sălbatici și
alte fiare, prea feroce ca să poată fi înfruntate.

Își continuară drumul, o vreme, fără să vorbească. Soarele strălucea

cu putere și Laurence plutea între somn și trezire, cu capul în piept.
Temeraire își continuă drumul nestingherit, într-un ritm domol care
nu-i punea rezistența la încercare. Când, în cele din urmă, Laurence
fu trezit de un nou strănut al dragonului, soarele trecuse de zenit.
Aveau să piardă cina.

Temeraire nu-și exprimă dorința să mai rămână când Laurence spuse

că ar trebui să se întoarcă. La drept vorbind, grăbi ritmul. Zburaseră
atât de departe, încât linia coastei nu se mai zărea și făcură cale
întoarsă doar orientându-se după busola lui Laurence, fără niciun
punct de reper în monotonia junglei. Curba domoală a oceanului fu
întâmpinată cu bucurie și Temeraire se însufleți când ajunseră din
nou deasupra valurilor.

– Măcar nu mai obosesc, chiar dacă sunt bolnav, spuse el, apoi țâșni
direct în sus, treizeci de picioare, împins de un strănut bubuitor ca
un tun.

Ajunseră înapoi pe Allegiance abia când era aproape întuneric și

Laurence descoperi că nu pierduse doar cina. Un alt marinar, în afară
de Tripp, îl zărise pe Feng Li pe punte în noaptea precedentă, cu
efecte similare și, în timp ce Laurence fusese plecat, povestea
fantomei făcuse deja înconjurul navei, amplificată și înflorită de zece
ori. Toate încercările lui de a da explicații se dovediră inutile.
Echipajul era convins. Trei oameni jurau acum că văzuseră fantoma
dansând pe verga velei mari, prevestindu-i o soartă funestă. Alții,
din garda de la mijlocul nopții, susțineau că fantoma se unduise în
preajma velaturii toată noaptea.

Liu Bao însuși puse paie pe foc. Cerând detalii și auzind povestea, în
timpul vizitei sale pe punte din dimineața următoare, clătină din cap
și opină că fantoma era un semn că cineva de la bord se comportase
imoral cu o femeie. Acest lucru era valabil pentru aproape toți
bărbații de la bord, care se apucară să șușotească la nesfârșit despre
fantomele străine inexplicabil de puritane și să discute îngrijorați la
masă, fiecare încercând să se autoconvingă și să-i convingă pe ceilalți
că nu putea fi tocmai el împricinatul. Păcatul lui fusese mic și inocent
și, în orice caz, avusese tot timpul de gând s-o ia de soție, în clipa
când se va întoarce.
Deocamdată, suspiciunea generală nu se oprise asupra unui singur
individ, dar era doar o chestiune de timp până când viața
nefericitului avea să devină un iad. Între timp, oamenii își
îndeplineau sarcinile nocturne cu reticență, mergând până acolo
încât refuzau ordinele care ar fi presupus prezența unui om singur în
orice parte a punții. Riley încerca să le fie exemplu, îndepărtându-se
de ceilalți în timpul gărzilor sale, dar acest lucru nu avu efectul
scontat, fiind vizibil faptul că el însuși trebuia să-și ia inima-n dinți
înainte de a porni. Laurence îl certă aspru pe Allen, primul dintre
oamenii săi pe care îl auzi pomenind de fantomă, astfel că nimeni nu
mai spunea nimic în prezența lui. Dar aviatorii aveau tendința să stea
în preajma lui Temeraire când erau de gardă și să circule în grupuri
la venire și la plecare.

Temeraire se simțea prea rău ca să fie foarte atent la ce se petrece.

Amploarea fricii i se părea greu de înțeles și își exprimă regretul că
nu văzuse niciodată năluca, deși era limpede că atâția alții o zăriseră.
Dar cea mai mare parte a timpului și-o petrecea dormind sau
dirijându-și strănuturile frecvente departe de navă. La început
încercă să-și ascundă tusea, de teama leacului pe care Keynes îl
prepara într-o oală mare din bucătărie de la primele semne ale bolii
lui Temeraire, înălțându-și amenințător duhoarea printre scânduri.
Dar, la sfârșitul celei de-a treia zile, fu cuprins de un acces de tuse pe
care nu-l putu suprima, iar Keynes și asistenții săi urcară oala pe
punte cu ajutorul unui cărucior. Era un amestec maroniu-dens,
aproape gelatinos, deasupra căruia plutea un strat de grăsime
lichidă, portocalie.

Temeraire se uită în oală, nefericit.

– Chiar trebuie? întrebă el.

– Își face efectul cel mai bine dacă e băută fierbinte, răspunse Keynes,
imperturbabil, și Temeraire strânse din ochi și își coborî capul să bea.

– O, nu! Nu! exclamă el, după prima înghițitură. Înhăță butoiul cu

apă care fusese pregătit pentru el și și-l deșertă în gură. În timp ce
înghițea cu nesaț, o mare parte se revărsă peste fălcile și gâtul
dragonului și pe punte. Mi-e imposibil să mai beau așa ceva, spuse
el, lăsând jos butoiul.

Dar, după o lungă muncă de convingere, înghiți, în cele din urmă,

tot, lamentându-se și vomitând întruna.

Laurence era lângă el, mângâindu-l îngrijorat. Nu îndrăznea să mai

scoată o vorbă. Keynes fusese foarte tăios când sugerase prima dată o
mică pauză. În sfârșit, Temeraire termină de băut și se prăbuși pe
punte, spunând cu patos:

– N-o să mai fiu bolnav niciodată. Niciodată!

Dar, cu toată nemulțumirea dragonului, licoarea îi potoli, într-

adevăr, tusea și în noaptea aceea Temeraire dormi mai bine,
respirând mult mai ușor.

Laurence rămase pe punte, așa cum făcuse în fiecare noapte de când

Temeraire era bolnav. Acum, că dragonul dormea liniștit, avea tot
timpul să urmărească traseele lungi pe care le făceau oamenii ca să
evite fantoma, mergând doi câte doi la pupă și îngrămădindu-se în
jurul lămpilor lăsate pe punte, în loc să doarmă. Până și ofițerul de
gardă stătea supărător de aproape și pălea de fiecare dată când
trebuia să străbată puntea, pentru a întoarce clepsidra și pentru a
suna trezirea.
Singurul remediu ar fi fost o activitate care să le abată atenția, și nu
existau prea multe perspective. Vremea era frumoasă, iar șanse să
întâlnească un inamic, cu care să se lupte, erau puține. Orice navă
care dorea să evite un conflict putea cu ușurință să treacă în viteză
pe lângă ei. În orice caz, Laurence nu-și dorea nici să aibă parte de
furtună, nici de luptă, dar situația nu mai putea fi tolerată multă
vreme, Laurence spera că, odată ajunși în port, întreruperea
călătoriei avea să risipească mitul.

Temeraire sforăi în somn și se trezi pe jumătate, cu un acces de tuse

horcăitoare, după care oftă nefericit. Laurence așeză o mână pe
trupul lui și deschise cartea pe care o ținea în poală. Lampa care se
legăna lângă el îi dădea destulă lumină, chiar dacă pâlpâitoare și, citi
rar, cu voce tare, până când pleoapele lui Temeraire deveniră grele
din nou.
 9

– Nu vreau să mă amestec, spuse generalul Baird, dovedindu-se,

însă, destul de dornic s-o facă. Dar vânturile spre India sunt extrem
de imprevizibile în această perioadă a anului, după ce musonul
iernii abia a trecut. Riscați să vă pomeniți înapoi aici. Ar fi mult mai
bine să așteptați sosirea Lordului Caledon, mai ales după vestea asta
despre Pitt.

Era un bărbat mai tânăr, dar avea o față posomorâtă, serioasă și o

gură foarte fermă. Gulerul înalt al uniformei îi împingea în sus
bărbia, dând gâtului său un aspect rigid și alungit. Întrucât noul
guvernator britanic nu sosise încă, Baird se afla momentan la
comanda coloniei din Capetown și se adăpostea în imensul castel
fortificat din mijlocul orașului de la poalele înaltului Table Mount.
Curtea era scăldată în lumina soarelui, care scânteia pe baionetele
trupelor ce se antrenau acolo, iar zidurile împrejmuitoare atenuau
forța vântului care-i înfrigurase pe drumul dinspre plajă.
– Nu putem rămâne în port până în iunie, decretă Hammond. Cu
riscul de a înainta încet, ar fi de preferat să navigăm, dovedindu-i
prințului Yongxing că nu vrem să pierdem vremea și facem tot
posibilul să ne grăbim. Deja m-a întrebat cât cred că va mai dura
călătoria și dacă ne mai oprim pe undeva.

– Din partea mea, sunt perfect mulțumit să putem porni îndată ce

terminăm cu aprovizionarea, interveni Riley, lăsând jos ceașca goală
de ceai și făcându-i semn cu capul servitorului să i-o umple din nou.
Allegiance nu e nici pe departe o navă rapidă, dar aș paria o mie de
lire că rezistă pe orice fel de vreme.

– Nu, firește, îi spuse Riley mai târziu lui Laurence, oarecum

neliniștit, în timp ce se întorceau spre vas, nu mi-ar plăcea s-o pun la
încercare împotriva unui taifun. N-am vrut să spun așa ceva. Mă
gândeam doar la vremea proastă obișnuită, poate nițică ploaie.

Preparativele pentru lungul drum rămas de parcurs pe ocean

continuară. Nu era vorba doar de cumpărarea alimentelor, ci și de
ambalarea și conservarea cărnii în saramură, de vreme ce aceasta era
ultima oprire stabilită pentru aprovizionarea navei. Din fericire, se
găseau de toate. Coloniștilor nu le displăcea foarte mult viața liniștită
de ocupanți și erau bucuroși să vândă animale din cirezile lor. Însă
cea mai mare preocupare a lui Laurence era stabilirea necesarului de
hrană, căci apetitul lui Temeraire scăzuse simțitor de când suferise
de răceală și începuse doar să ciugulească din mâncare, lamentându-
se că nu are gust.

Nu exista un adăpost propriu-zis pentru dragoni, însă, alertat de

Volly, Baird se pregătise pentru sosirea lor, organizând defrișarea
unui imens spațiu verde lângă terenul de aterizare, unde să se poată
odihni în voie dragonul.
După ce Temeraire ajunse în acest loc, Keynes putu să-l examineze
cum se cuvine. Dragonul fu îndrumat să-și țină capul în jos și să
caște gura, iar medicul pătrunse înăuntru cu un felinar, croindu-și
drum cu grijă printre dinții cât pumnul, ca să se uite în gâtul
dragonului.

Urmărindu-l neliniștit de afară, împreună cu Granby, Laurence putu

vedea că limba îngustă și bifurcată a dragonului, de obicei rozalie,
era acum acoperită de un strat alb și gros, cu pete roșii, virulente.

– Bănuiesc că din cauza asta nu poate simți niciun gust. Nu e nimic

ieșit din comun, în situația lui, spuse Keynes, ridicând din umeri
când ieși, în aplauze, dintre fălcile lui Temeraire. O mulțime de copii,
coloniști și băștinași deopotrivă se adunase de jur împrejurul
luminișului, privind fascinați, ca la circ. Iar dragonii își folosesc
limba și pentru miros, ceea ce, probabil, complică lucrurile, continuă
medicul.

– Dar nu e un simptom obișnuit, nu-i așa? întrebă Laurence.

– Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată un dragon care să-și piardă

pofta de mâncare din cauza unei răceli, interveni Granby îngrijorat.
De obicei, devin mai hămesiți.

– Temeraire e doar mai mofturos decât majoritatea, spuse Keynes. Va

trebui să te forțezi să mănânci până îți trece boala, adăugă el,
adresându-i-se dragonului, pe un ton sever. Haide, ai aici niște carne
proaspătă de vită. Să vedem cum o mănânci pe toată.

– O să încerc, spuse Temeraire, cu un suspin adânc, care semăna mai

degrabă cu un scâncet, prin nasu-i înfundat. Dar e foarte obositor să
tot mestec când nu simt niciun gust.
Supus, dar fără entuziasm, înfulecă mai multe hălci de carne, dar
apoi nu făcu decât să mai sfâșie alte câteva, fără să le înghită, după
care își suflă nasul într-o groapă mică săpată în acest scop,
ștergându-și-l de un morman de frunze mari de palmier.

Laurence îl privi în tăcere, apoi porni pe cărarea îngustă care șerpuia

dinspre terenurile de aterizare spre castel. Îl găsi pe Yongxing
odihnindu-se în apartamentele destinate oaspeților, împreună cu
Sun Kai și Liu Bao. Pentru a estompa lumina soarelui, agățaseră
perdele subțiri în locul draperiilor grele de catifea și doi servitori le
făceau vânt, stând lângă ferestrele deschise și fluturând evantaie
mari din hârtie. Un altul stătea discret la dispoziția lor, umplând
ceștile emisarilor cu ceai. În comparație cu ei, Laurence se simțea
murdar și nădușit, cu gulerul umed și pleoștit pe gât, după eforturile
zilei. Pe cizme avea un strat gros de praf, împroșcat cu sânge de la
masa neterminată a lui Temeraire.

După ce fu chemat traducătorul și fură schimbate câteva amabilități,

Laurence le explică situația și le spuse, cu toată gentilețea de care
putea da dovadă:

– V-aș fi recunoscător dacă mi-ați putea împrumuta bucătarii

Domniilor Voastre, să prepare ceva de mâncare pentru Temeraire,
după rețetele lor. Poate că ar avea o aromă mai puternică decât
carnea crudă.

Nici nu terminase bine de vorbit, că Yongxing dădea deja ordine, în

limba chineză, și bucătarii fură trimiși neîntârziat în bucătărie.

– Ia loc și așteaptă cu noi, spuse Yongxing pe neașteptate.

La porunca lui, fu adus un scaun acoperit cu o bucată lungă și
subțire de mătase.

– Nu, mulțumesc, domnule. Sunt murdar din cap până-n picioare,

spuse Laurence, cu ochii la splendida țesătură portocalie decorată cu
flori. Stau foarte bine în picioare.

Dar Yongxing repetă invitația și, cedând, Laurence se așeză timid pe

marginea scaunului și acceptă ceașca de ceai care-i fu oferită. Sun
Kai clătină din cap, într-un mod ciudat de a-și exprima aprobarea.

– Ai mai primit vești de la familia ta, căpitane? întrebă el, prin

intermediul interpretului. Nădăjduiesc că sunt bine cu toții.

– Nu, domnule, n-am mai primit nicio veste, dar vă mulțumesc

pentru interes, spuse Laurence, după care petrecu încă un sfert de
oră făcând conversație despre vreme și perspectivele plecării lor,
mirat de această schimbare bruscă de atitudine față de el.

Puțin mai târziu, două carcase de miel, pe un pat de aluat fraged și

stropite cu un sos gelatinos, roșu-portocaliu, fură aduse din
bucătărie și cărate de-a lungul cărării către poiană, pe tăvi mari de
lemn. Temeraire se lumină dintr-odată, aroma puternică a
mirodeniilor reușind să stârnească până și simțurile lui amorțite, și
mâncă pe săturate.

– Mi-era foame, de fapt, spuse el, lingându-și sosul de pe gură și

aplecându-și capul, să fie curățat mai bine.

În timp ce îl ștergea pe Temeraire, câteva picături de sos ajunseră pe

mâna lui Laurence și îi arseră pur și simplu pielea, lăsând semne. Se
temea să nu fi exagerat, punând în pericol sănătatea dragonului, dar
acesta părea mulțumit și nici măcar nu ceru mai multă apă ca de
obicei, iar Keynes spuse că era extrem de important să-l determine în
continuare să mănânce.

Laurence nu fu nevoit să insiste pentru sprijinul bucătarilor pe mai

departe. Yongxing nu doar că fu imediat de acord, ci hotărî să-i
supravegheze și să le impună prepararea unor mâncăruri mai
elaborate, chemându-și medicul personal, care recomandă
adăugarea diverselor ierburi. Bieții servitori fură trimiși în piețe –
comunicând cu negustorii locali în singurul limbaj comun, acela al
banilor – pentru a procura orice ingrediente puteau găsi. Cu cât mai
exotice și mai scumpe, cu atât mai bine.

Keynes era sceptic, dar liniștit, iar Laurence, fiind mai mult conștient
de recunoștința pe care le-o datorează chinezilor decât recunoscător
cu adevărat, și simțindu-se vinovat pentru această lipsă de
sinceritate, nu încerca să se amestece în prepararea meniurilor, chiar
dacă servitorii se întorceau zilnic de la piață cu un șir de alimente
din ce în ce mai bizare: pinguini, serviți umpluți cu grăunțe, bace și
cu propriile lor ouă, carne de elefant afumată, adusă de vânătorii
dornici să se aventureze într-o călătorie periculoasă în interiorul
continentului, oi lățoase, cu coada groasă și păr în loc de lână, și
mirodenii și legume încă și mai ciudate. Chinezii insistau asupra
acestora din urmă, jurând că erau sănătoase pentru dragoni, deși,
după obiceiul englez, dieta acestora cuprindea doar carne. Cât
despre Temeraire, mânca felurile complicate unul după altul, fără
alte efecte neplăcute în afară de tendința de a emite pe gură mirosuri
dezgustătoare, după-masă.

Copiii locului deveniseră vizitatori regulați, încurajați de faptul că-i

vedeau pe Dyer și pe Roland cățărându-se atât de frecvent pe trupul
dragonului. Începură să privească goana după hrană ca pe un joc și
întâmpinau cu urale fiecare nou fel de mâncare sau, uneori,
fluierându-le pe cele pe care le considerau insuficient de inventive.
Copiii făceau parte din diversele triburi din regiune. Majoritatea se
ocupau cu creșterea animalelor, dar alții cutreierau munții și
pădurile, în căutare de hrană, și în joc intrau mai ales aceștia,
aducând zilnic ingrediente pe care rudele lor mai vârstnice le
refuzaseră, considerându-le prea bizare pentru consumul propriu.

Culmea ciudățeniei fu o enormă ciupercă deformată, cu rădăcinile

încă pline de noroi negru și ud, adusă în poiană, cu un aer
triumfător, de un grup de cinci copii. Semăna cu o ciupercă
obișnuită, dar avea trei pălării în loc de una singură, toate cu pete
brune, aranjate una peste alta de-a lungul codiței, cea mai mare
măsurând mai mult de două picioare în diametru. Mirosea atât de
urât, încât copiii o aduceau cu fețele întoarse într-o parte, pasând-o
de la unul la altul și râzând în hohote.

Servitorii chinezi o duseră în bucătăriile castelului, cu mare

entuziasm, răsplătindu-i pe copii cu o grămadă de scoici și panglici
colorate. Numai că, la scurt timp după aceea, generalul Baird își făcu
apariția în poiană, să se plângă. Laurence îl urmă la castel și îi
înțelese obiecțiile înainte de a intra în complexul de clădiri. Nu se
vedea fum, dar aerul era încărcat de mirosul sufocant venit dinspre
bucătărie, un fel de amestec de varză înăbușită și mucegai proaspăt,
ca acela care creștea pe scândurile punții pe vreme umedă: un miros
acriu, scârbos, care-ți rămânea pe limbă. Strada de dincolo de zidul
bucătăriilor, de obicei înțesată de negustori, era acum pustie, iar în
saloanele castelului era aproape imposibil să stai din cauza miasmei.
Emisarii aveau apartamentele în altă clădire, departe de bucătării,
așa că nu fuseseră direct afectați, dar soldații erau cazați în imediata
apropiere și nu aveau cum să mănânce în mirosul acela dezgustător.

Harnicii bucătari, cărora, după părerea lui Laurence, le amorțise

simțul mirosului după o săptămână de gătit mâncăruri din ce în ce
mai picante, protestară prin intermediul interpretului că sosul nu era
gata, iar Laurence și Baird depuseră o adevărată muncă de
convingere ca să-i determine să abandoneze imensa oală. Baird le
ordonă, fără milă, unor bieți soldați s-o care în poiană, suspendată
între ei, pe o creangă groasă de copac. Laurence îi urmă, încercând să
respire cât mai puțin posibil.

Temeraire, însă, primi sosul cu entuziasm, mai mult încântat de

faptul că poate să simtă mirosul decât dezgustat de acesta.

– Mie mi se pare bun, spuse el, și făcu semn nerăbdător cu capul să îi

fie turnat peste carne.

Devoră un întreg bou cu cocoașă, dintre cei care se găseau prin

partea locului, acoperit de sosul de ciuperci, și linse toată oala, sub
privirile suspicioase ale lui Laurence, care încerca să se țină la
distanță, fără să fie, însă, nepoliticos.

După masă, Temeraire se tolăni adâncit într-o somnolență plăcută,

mormăindu-și aprobarea și sughițând, din când în când, printre
cuvinte, aproape amețit. Laurence se apropie, ușor alarmat să-l vadă
adormind atât de repede, dar, când îl înghionti, Temeraire se trezi,
radios și entuziast, și insistă să se cuibărească mai aproape de
Laurence. Răsuflarea dragonului devenise la fel de insuportabilă ca
mirosul inițial. Laurence își întoarse fața, încercând să nu vomite,
foarte bucuros să evadeze din îmbrățișarea drăgăstoasă a
dragonului, când acesta adormi la loc.
Laurence fu nevoit să se spele și să-și schimbe hainele înainte de a se
considera prezentabil. Chiar și după aceea, continuă să simtă
mirosul care îi stăruia în păr. Era prea mult, gândi el și se simți
îndreptățit să protesteze în fața chinezilor. Aceștia nu se arătară
jigniți, ci îl tratară cu seriozitatea pe care o sperase Laurence. Când
Laurence descrise efectele ciupercii, Liu Bao râse în hohote, iar când
sugeră că ar putea organiza un meniu mai regulat și cu mai puține
feluri de mâncare, Yongxing refuză ideea, spunând:

– Nu putem insulta un tien-lung oferindu-i zi de zi același lucru.

Bucătarii vor trebui să fie mai atenți, atâta tot.

Laurence plecă fără să reușească să se facă ascultat și cu bănuiala că

îi fusese uzurpat controlul asupra dietei lui Temeraire. Temerile sale
se confirmară curând. A doua zi dimineață, Temeraire se trezi după
un somn neobișnuit de lung, simțindu-se mult mai bine și fără să
mai fie congestionat. Răceala îi trecu în întregime după alte câteva
zile, dar, cu toate că Laurence sugeră în repetate rânduri că nu mai
era nevoie de ajutor, mâncărurile gătite continuau să sosească.
Firește, Temeraire nu ridică obiecții, nici după ce începu să-și
recapete mirosul.

– Cred că încep să pot deosebi aromele unele de altele, spuse el,

lingându-și meticulos degetele. Începuse să apuce mâncarea cu
degetele din față, în loc să se hrănească direct din troacă. Cele roșii se
numesc hua jiao, îmi plac foarte mult.

– Important e să-ți placă ție ceea ce mănânci, spuse Laurence.

Mai târziu, în seara aceea, luând masa alături de Granby, în cabina

lui, Laurence i se destăinui, adăugând:
– Altceva n-am putut să spun, fără să fiu urâcios. Cel puțin eforturile
lor l-au făcut să se simtă mai bine și să mănânce zdravăn. Nu pot să
spun acum, „nu, mulțumesc“, mai ales dacă el e mulțumit.

– Dacă mă întrebi pe mine, asta e imixtiune de la cap la coadă, spuse

Granby, ofensat în numele căpitanului său. Și cum să continuăm să-l
hrănim în felul acesta, când îl aducem înapoi acasă?

Laurence clătină din cap, gândindu-se atât la întrebare, cât și la

folosirea cuvântului când. Ar fi acceptat bucuros să nu știe răspunsul
la întrebare, dacă ar fi putut avea vreo asigurare în privința
aspectului temporal.

Allegiance lăsă în urmă continentul african, urmând curentul,

aproape direct spre est. Riley considera că e mai bine așa decât să
înainteze de-a lungul coastei, luptându-se cu vânturile capricioase
care continuau deocamdată să bată mai mult înspre sud decât înspre
nord sau să iasă în largul Oceanului Indian. Laurence privi fâșia
îngustă de pământ întunecându-se până când pieri în ocean, în
spatele lor. Călătoreau de patru luni și parcurseseră mai mult de
jumătate din drumul spre China.

Aceeași dezolare domnea în rândul celorlalți membri ai echipajului,

când lăsară în urmă portul tihnit, cu toate plăcerile lui. Nu-i
așteptase nicio scrisoare la Capetown, căci Volly le adusese personal
corespondența și erau puține perspective să primească de-acum
înainte vreo veste de acasă, dacă nu se întâmpla cumva să treacă pe
lângă ei vreo fregată mai rapidă sau vreun vas comercial. Dar puține
astfel de nave călătoreau spre China în această perioadă a anului.
Așadar, nu aveau nimic de așteptat cu plăcere, și fantoma continua
să bântuie amenințător toate inimile.

Preocupați de spaimele lor superstițioase, marinarii nu acordau

atenția cuvenită sarcinilor lor. La trei zile după ce părăsiră portul,
Laurence fu trezit dintr-un somn agitat, înainte de răsăritul soarelui.
Sunetul răzbătea cu ușurință prin peretele care despărțea cabina lui
de cea alăturată și Laurence îl auzi pe Riley revărsându-și furia
asupra bietului locotenent Beckett, care fusese de gardă după miezul
nopții. Vântul își schimbase direcția și se stârnise cu putere peste
noapte, iar Beckett, în confuzia creată, îi purtase pe o rută greșită și
uitase să strângă vela mare și vela artimon. De obicei, greșelile lui
erau corectate de marinarii mai experimentați, care tușeau cu înțeles
până când nimerea ordinul corect pe care trebuia să-l dea, însă, fiind
cu toții mai preocupați să evite fantoma și să stea departe de
velatură, nimeni nu-l avertiză, de data aceasta, iar acum Allegiance
plutea spre nord, departe de traseul lor.

Sub cerul care se lumina, hula era înaltă, și valurile palide, verzui și
translucide ca sticla sub spuma albă, groasă, săltau în contururi
ascuțite și spărgându-se în nori imenși de picături delicate. Urcând
pe puntea dragonilor, Laurence își potrivi pe cap gluga
impermeabilului, cu buzele deja uscate și întărite de sare. Temeraire
era ghemuit departe de marginea punții, cu pielea strălucind udă în
lumina felinarului.

– Crezi că se poate să aprindă puțin focurile în bucătărie? întrebă

Temeraire, cu glas tânguitor, scoțându-și capul de sub aripi și
mijindu-și ochii, ca să-i ferească de apă.

Tuși puțin, pentru impresie. Era foarte posibil ca totul să fie doar

teatru, căci Temeraire își revenise complet de pe urma răcelii încă
dinainte de a pleca din port, dar Laurence nu voia să riște o recădere.
Deși apa era călduță, ca pentru scaldă, rafalele de vânt schimbător
care veneau dinspre sud erau reci. Trimise echipajul să adune piei de
oaie cu care să-l acopere pe Temeraire și le ordonă harnașierilor să le
coasă laolaltă, ca să nu se miște din loc.

Temeraire arăta foarte ciudat sub pătura improvizată, doar cu nasul

afară și foindu-se greoi, ca un morman mișcător de rufe, ori de câte
ori voia să-și schimbe poziția. Laurence era perfect mulțumit, atâta
timp cât dragonul era ferit de frig și umezeală și ignora chicotelile
înăbușite care veneau dinspre trugă. Nu-l luă în seamă nici pe
Keynes, care protestă față de obiceiul de a răsfăța pacienții și de a
încuraja ipohondria. Vremea nu permitea cititul pe punte, așa că
Laurence intră și el puțin sub cuverturi, să-i țină de urât dragonului.
Păturile păstrau nu doar căldura care se ridica dinspre bucătărie, dar
și pe cea a trupului lui Temeraire. Curând, Laurence fu nevoit să-și
lepede haina și se moleși lângă Temeraire, participând doar rar și
absent la conversație.

– Dormi, Laurence? întrebă Temeraire.

Laurence fu trezit de aceste cuvinte, întrebându-se dacă dormise

într-adevăr multă vreme sau dacă nu cumva un fald al păturii
căzuse, acoperind deschizătura. Era foarte întuneric.

Își făcu loc să iasă de sub pieile grele. Oceanul se domolise și avea o
suprafață aproape netedă. Direct în față, spre est, un troian de nori
negri-roșietici se întindea cât vedeai cu ochii deasupra orizontului,
cu franjurii pufoși, răsfirați de vânt, colorați într-un roșu-aprins, mai
puternic spre interior, de lumina soarelui din spatele lor. Mai adânc
spre interior, câte un fulger dezvăluia privirii, pentru scurt timp,
marginile straturilor compacte de nori. Departe, spre nord, o linie
zdrențuită de nori alerga să se alăture grupului mai mare, care se
arcuia pe cer, într-un punct aflat puțin în fața corabiei. Direct
deasupra lor, cerul era senin.

– Domnule Fellowes, te rog trimite după lanțurile de furtună, spuse

Laurence, lăsând jos paharul.

Velatura mișuna deja de oameni în plină activitate.

– Poate că ar trebui să înfruntați furtuna în văzduh, sugeră Granby,

venind să i se alăture lui Laurence lângă parapet.

Era o propunere firească. Deși nu era prima misiune a lui Granby pe

o corabie de transport, aproape toate celelalte se desfășuraseră în
Gibraltar și pe Canal și nu avea prea multă experiență în largul
mării. Majoritatea dragonilor puteau să stea în aer o zi întreagă, dacă
se lăsau purtați de vânt și dacă erau bine hrăniți și adăpați înainte.
Era o metodă obișnuită de a-i ține departe când un vas de transport
intra într-o furtună sau într-o vijelie. În cazul de față, nu era nici una,
nici alta.

Laurence îi răspunse cu o scurtă scuturare a capului.

– Ajunge cuvertura impermeabilă. Îl va feri sub lanțuri, spuse el și

văzu că Granby îl înțelege.

Lanțurile de furtună, cu zalele groase cât încheietura unui băiat, fură

aduse pe punte, bucată cu bucată și așezate cruciș pe spatele lui
Temeraire. Odgoane grele, întărite cu ață și pânză de vele, fură
împletite prin toate verigile și legate de cele patru binte duble din
colțurile punții dragonilor. Laurence inspectă cu mare grijă toate
aceste noduri și ordonă ca multe dintre ele să fie legate, înainte de a
se declara satisfăcut.

– Te strâng legăturile pe undeva? îl întrebă el pe Temeraire. Sunt prea

strâmte?

– Nu pot să mă mișc cu toate lanțurile astea pe mine, se plânse

Temeraire, testându-și spațiul de mișcare și dând din coadă agitat, în
timp ce trăgea de lanțurile care-l imobilizau. Nu e deloc ca un ham,
pentru ce sunt astea? De ce trebuie să le port?

– Te rog, nu întinde funiile, spuse Laurence, îngrijorat, mergând să le

verifice. Din fericire, niciuna nu se destrămase. Îmi pare rău că e
nevoie de asta, adăugă el, revenind, dar dacă marea devine agitată,
trebuie să fii legat de punte, altfel ai putea să aluneci în ocean sau,
mișcându-te, să deviezi nava de la ruta ei. Te incomodează foarte
tare?

– Nu, nu foarte tare, răspunse Temeraire, dar nefericirea i se citea în

glas. Durează mult?

– Până trece furtuna, spuse Laurence și aruncă o privire dincolo de

proră. Bancul de nori se topea în masa plumburie și întunecată a
cerului, iar soarele abia răsărit se făcea nevăzut. Trebuie să mă duc să
citesc barometrul.

Mercurul era foarte scăzut în cabina lui Riley. Nu se simțea niciun

miros caracteristic pentru micul dejun, în afară de cel al cafelei care
fierbea. Laurence luă o ceașcă din mâna intendentului, o bău
fierbinte, în picioare și se întoarse pe punte. În timpul scurtei sale
absențe, hula se ridicase cu încă vreo zece picioare, iar acum
Allegiance își arăta adevărata robustețe. Prora întărită cu fier despica
valurile cu ușurință, iar trupul ei masiv le împingea de-o parte și de
alta.

Marinarii acopereau tambuchiurile. Laurence făcu o inspecție

generală a lanțurilor lui Temeraire, apoi îi spuse lui Granby:

– Trimite oamenii jos. Fac eu prima gardă.

Se vârî sub cuverturi, lângă capul lui Temeraire și rămse acolo,

mângâindu-i botul neted.

– Mă tem că ne așteaptă o furtună lungă, spuse el. N-ai vrea să mai

mănânci ceva?

– Ieri am mâncat târziu, nu mi-e foame, răspunse Temeraire. Sub

gluga întunecată, pupilele apoase și negre ale dragonului, cu un
contur albastru, subțire, se lărgiră. Când Temeraire își schimbă
poziția, lanțurile de fier gemură încet, un sunet mai înalt decât
scârțâitul gros, constant, al bârnelor navei în mișcare. Am mai trecut
printr-o furtună, pe Reliant, continuă el, și n-a trebuit să port
asemenea lanțuri.

– Erai mult mai mic. Și furtuna la fel, îi explică Laurence, iar

Temeraire cedă, nu însă fără un mormăit de nemulțumire.

Dragonul nu mai continuă discuția, ci rămase în tăcere, frecându-și

din când în când ghearele de marginile lanțurilor. Stătea cu capul
întors spre pupă, ca să evite stropii de apă; Laurence putea să se uite
peste botul lui, urmărindu-i pe marinarii care se agitau să aducă
chingile de furtună și să strângă velele gabier. Singurul sunet era
hârșâitul grav, metalic, înăbușit de stratul gros de pânză.
Când clopotul bătu de două ori, vestind prima tură de dimineață,
oceanul trecea peste parapet în valuri mari, suprapuse, o cascadă
aproape continuă care se revărsa pe teugă, peste marginea punții
dragonilor. Bucătăria se răcise. Focurile nu aveau să mai fie aprinse
până după furtună. Temeraire se făcu ghem pe punte, fără să se mai
lamenteze. Trase cuvertura impermeabilă mai strâns în jurul lor,
contractându-și mușchii sub piele, ca să scuture firișoarele de apă
care își săpau drum printre straturi.

– Toți marinarii, toți marinarii! se auzea glasul îndepărtat al lui Riley,

prin vuietul vântului.

Nostromul preluă ordinul, repetându-l cu glasu-i răsunător, în

mâinile făcute pâlnie, și oamenii veniră valvârtej pe punte, tropăind
pe scânduri, să strângă velele și să pregătească nava pentru vânt.

Clopotul se auzea, fără excepție, la fiecare jumătate de oră, odată cu

întoarcerea clepsidrei, singura modalitate de a măsura timpul.
Lumina pălise mai devreme și apusul soarelui era doar o creștere
treptată a întunericului. O fosforescență albastră scăldă puntea,
revărsându-se pe suprafața ei și luminând odgoanele și marginile
scândurilor. Scânteierea ei palidă și rece înfățișă privirii crestele
valurilor, din ce în ce mai înalte.

Nici măcar Allegiance nu putea să spargă aceste valuri, ci trebuia să

se înalțe încet pe coamele lor, înclinându-se atât de mult, încât
Laurence putea să privească direct în josul punții și să vadă prăpastia
valului de dedesubt. Apoi, într-un târziu, prora se ridica peste
creastă și, aproape cu un salt, se înclina pe partea cealaltă a valului
care se prăbușea, se redresa și plonja adânc și cu o forță
cutremurătoare în spuma agitată de la baza valului. Coada largă a
punții dragonilor se ridica atunci, legănându-se, săpând o văgăună
în următorul val și nava își relua urcușul lent, de la început. Doar
locul schimbător al nisipului în clepsidră marca diferența dintre un
val și următorul.

Dimineață: vântul era la fel de dezlănțuit, dar unda ceva mai

domoală. Laurence se trezi dintr-un somn agitat și discontinuu.
Temeraire refuză mâncarea.

– Nu pot să mănânc nimic, chiar dacă mi-ar putea aduce, răspunse

el, la întrebarea lui Laurence și închise ochii la loc, mai mult istovit
decât somnoros și cu nările înfundate de sare albă.

Granby, care preluase garda de la Laurence, era pe punte, împreună

cu câțiva membri ai echipajului lui Temeraire, lipiți de cealaltă parte
a trupului dragonului. Laurence îl chemă pe Martin la el și îl trimise
după câteva cârpe. Ploaia se amesteca prea mult cu valurile mării ca
să fie bună de băut dar, din fericire, aveau destule rezerve de apă și
butoiul de la proră fusese umplut înainte de furtună. Agățându-se cu
ambele mâini de cordoanele de salvare pe care le întinseseră pe toată
lungimea punții, de la proră până la pupă, Martin se strecură încet
până la butoi și aduse înapoi cârpele îmbibate de apă. Temeraire abia
se clinti când Laurence își șterse cu blândețe dârele de sare de pe
nas.

Deasupra lor, cerul era o stranie pâclă uniformă, din care nu se

deslușeau nici nori, nici soare. Ploaia cădea în răpăieli scurte, purtate
de vânt înspre ei, iar peste crestele valurilor, întreg orizontul arcuit
era acoperit de talazurile unduitoare ale mării. Când Ferris urcă pe
punte, Laurence îl trimise în cabină pe Granby, după care mâncă un
biscuite și niște brânză uscată. Nu voia să părăsească puntea. Ploaia
se înteți pe parcursul zilei și era acum mai rece decât înainte. Valuri
mari, încrucișate, loveau corabia din ambele părți și un talaz gigantic
se sperase aproape la înălțimea arborelui trinchet, prăbușindu-se ca
o izbitură peste trupul lui Temeraire, care se trezi tresărind din
somnu-i agitat.

Torentul doborî de pe picioare puținii aviatori aflați pe punte,

azvârlindu-i care încotro și obligându-i să se agațe de orice le ieșea în
cale. Laurence îl prinse pe Portis înainte ca aspirantul să fie măturat
de pe puntea dragonilor și împreună se rostogoliră pe scări. Apoi
Laurence fu nevoit să-și păstreze echilibrul până când Portis reuși să
se redreseze, agățându-se de cordonul de salvare. Temeraire se
smucea în lanțuri, pe jumătate adormit și cuprins de panică,
strigându-l pe Laurence. Puntea din preajma bintelor începea să se
curbeze sub forța lui. Înaintând pe brânci pe puntea udă, ca să-l
atingă pe Temeraire, Laurence încerca să-l liniștească.

– N-a fost decât un val, sunt aici! strigă el stăruitor.

Temeraire încetă să se mai zbată în lanțuri și se lăsă, gâfâind, pe

punte. Dar funiile se întinseseră. Legăturile se lărgiseră tocmai acum,
când avea mai multă nevoie de ele și marea era prea violentă pentru
cei fără experiență, fie ei și aviatori, ca să încerce să refacă nodurile.

Lovită de încă un val, care se revărsă pe dunetă, Allegiance se înclină

alarmant. Temeraire alunecă, forțând lanțurile sub toată greutatea
lui, întinzându-le și mai mult. Instinctiv, încercă să se ancoreze
agățându-se cu ghearele de punte și scândurile de stejar se
despicară.

– Ferris, vino aici, stai cu el, răcni Laurence, năpustindu-se el însuși

peste punte.
Acum valurile inundau puntea unul după altul. Laurence se mișcă
orbește de la un cordon la altul, mâinile sale găsind sprijin fără să fie
îndrumate în mod conștient.

Nodurile erau îmbibate de apă și îndărătnice, strânse de smuciturile

lui Temeraire. Laurence reușea să le manevreze în intervalele scurte
dintre valuri, când funiile se destindeau, câștigând fiecare bucățică
prin muncă grea. Temeraire stătea cât putea mai întins. Era singurul
ajutor pe care i-l putea oferi, concentrându-și restul atenției să nu se
clintească din loc.

Din cauza stropilor de apă, Laurence nu putea să vadă pe nimeni pe

punte și nu avea nimic palpabil, în afară de funiile care-i ardeau
mâinile, de pilonii scunzi și groși de fier și trupul lui Temeraire, o
porțiune ușor mai întunecată a aerului.

Clopotul sună de două ori, anunțând prima tură de seară. Undeva,

printre nori, soarele apunea. Cu colțul ochiului, Laurence văzu
câteva umbre mișcându-se prin apropiere. În clipa următoare,
Leddowes îngenunchea lângă el, dându-i o mână de ajutor.
Leddowes trăgea de funii, în timp ce Laurence strângea nodurile,
ținându-se unul de altul și de binte, atunci când veneau valurile,
până când, dintr-odată, simțiră metalul lanțurilor în mâini: reușiseră
să strângă funia slăbită.

Era aproape imposibil să te faci auzit peste vuietul vântului.

Laurence arătă spre cea de-a doua bintă de la babord, Leddowes
clătină scurt din cap și cei doi porniră. Laurence o luă înainte, pe
lângă balustradă. Le era mai ușor să se cațere peste tunurile mari
decât să se țină pe picioare în mijlocul punții. Un val trecu, oferindu-
le un moment de răgaz. Laurence tocmai își desprindea mâna de pe
balustradă, pentru a escalada primul tun, când Leddowes țipă.
Întorcându-se, Laurence văzu o siluetă întunecată năpustindu-se
spre capul lui și, din instinct, își ridică mâna să se apere. O izbitură
teribilă, ca o lovitură de vătrai, îi ateriză pe braț. În cădere, Laurence
reuși să se agațe cu o mână de partea din spate a tunului. Avu
senzația confuză că vede o altă umbră mișcându-se deasupra lui.
Leddowes, cu ochii măriți de groază, se retrăgea, cu mâinile ridicate.
Un val se sparse de parapet și brusc Leddowes dispăru.

Laurence stătea agățat de tun, înecându-se cu apa sărată, căutând cu

picioarele un alt punct de sprijin. Cizmele îi erau pline de apă, grele
ca niște bolovani. Părul i se desfăcuse. Își scutură capul, să și-l scoată
din ochi, și cu mâna liberă reuși să prindă levierul, recunoscând
șocat, în spatele acestuia, chipul palid al lui Feng Li, îngrozit și
disperat. Feng Li încercă să-i smulgă levierul ca să-l lovească din nou
și începură să tragă de el amândoi. Laurence fu cât pe ce să cadă,
alunecând cu cizmele pe scândurile ude ale punții.

Vântul era al treilea participant la această luptă, încercând să-i

despartă și ieșind, în cele din urmă, victorios. Levierul alunecă din
mâinile amorțite ale lui Laurence, iar Feng Li, încă în picioare, păși
clătinându-se în spate, cu brațele larg deschise, de parcă ar fi vrut să
îmbrățișeze rafala de vânt care, ieșindu-i în întâmpinare, îl purtă
peste parapet și în apele înspumate. Chinezul dispăru fără urmă.

Reușind să se ridice în picioare, Laurence privi peste parapet: nici

urmă de Feng Li sau de Leddowes. Nu putea să vadă nici măcar
suprafața apei, din cauza imenșilor nori de ceață care se înălțau
dinspre valuri. Nimeni altcineva nu văzuse scurta încleștare. În
spatele lui, clopotul suna din nou întoarcerea clepsidrei.
Prea confuz din cauza oboselii ca să înțeleagă ceva din atacul
criminal, Laurence nu povesti nimic, doar îi spuse pe scurt lui Riley
că oamenii căzuseră peste bord. Nu știa ce altceva să facă, și furtuna
îi solicita toată atenția de care era capabil. Vântul începu să bată în
dimineața următoare. La începutul gărzii de după-amiază, Riley era
deja destul de încrezător ca să trimită oamenii la masă, chiar dacă pe
rând. Stratul gros de nori se destrămă când clopotul bătu de șase,
lumina soarelui revărsându-se în raze ample, spectaculoase, din
spatele norilor întunecați. Toți marinarii se simțeau profund
mulțumiți, în ciuda oboselii.

Îl regretau pe Leddowes, care fusese îndrăgit de toți, dar considerau

moartea lui mai degrabă o pierdere previzibilă decât un accident
îngrozitor: se dovedise acum că pe el îl vânase fantoma în tot acest
timp, iar apropiații lui începuseră deja să-i hiperbolizeze, pe la
colțuri, ticăloșiile erotice. Pierderea lui Feng Li trecu aproape
neobservată, fiind considerată nimic mai mult decât o simplă
întâmplare. Dacă un străin, care nu se putea ține pe picioare pe
punte, voia să se plimbe în timpul unui taifun, n-aveai ce să speri
mai mult și, pe de altă parte, nu-l cunoscuseră bine.

După furtună, marea continua să fie agitată, dar Temeraire era prea

nefericit ca să mai poată fi ținut în lanțuri. Laurence ordonă
dezlegarea lui imediat ce echipajul se întoarse de la cină. Nodurile se
umflaseră în aerul cald și, neavând încotro, tăiară funiile cu toporul.
Odată eliberat, Temeraire își scutură lanțurile, care căzură pe punte
cu o bufnitură, privi împrejur și dădu cu dinții la o parte cuvertura
impermeabilă. Își scutură tot trupul, făcând apa să-i șiroiască de pe
piele, și anunță hotărât:

– Eu mă duc să zbor.
Sări în aer fără ham, fără însoțitor, lăsându-i pe toți în urma lui, cu
gurile căscate. Laurence tresări și întinse involuntar mâna după el,
gest inutil și absurd, apoi și-o lăsă să cadă, regretând că se trădase.
Temeraire nu făcea altceva decât să-și dezmorțească aripile, după
lunga perioadă de restricție, sau cel puțin așa își spunea Laurence.
Era profund șocat, alarmat, dar percepea aceste senzații ca prin
ceață, oboseala strivindu-i, ca o greutate, toate emoțiile.

– Ai stat pe punte trei zile, spuse Granby și-l conduse jos, cu mare
grijă. Laurence își simțea degetele umflate și stângace și îi era greu să
apuce balustrada scării. O dată, Granby îl luă de braț, când fu cât pe
ce să alunece, iar Laurence nu putu să-și înăbușe de tot o exclamație
de durere. Pe antebraț, acolo unde levierul îl lovise prima oară, avea
o dungă sensibilă, care pulsa.

Granby ar fi vrut să-l ducă neîntârziat la medic, dar Laurence refuză.

– E doar o vânătaie, John, și aș prefera să nu fac vâlvă, deocamdată.

Dar asta îl obligă să-i explice motivele. Incoerent, la insistențele lui

Granby, povestea ieși la iveală.

– Laurence, este scandalos! Omul a încercat să te omoare, trebuie să

facem ceva, spuse Granby.

– Da, răspunse Laurence, fără noimă, urcându-se în hamacul lui.

Ochii i se închideau deja. Simți, ca prin vis, cum cineva îl acoperă cu

o pătură și cum lumina pălește. Și atât.

Se trezi cu capul mai limpede, chiar dacă trupul îl durea mult mai
puțin, și se ridică imediat din pat. Allegiance era destul de coborâtă în
apă ca să-și dea seama că Temeraire se întorsese, dar acum, că pâcla
oboselii trecuse, Laurence era destul de lucid ca să se îngrijoreze.
Ieșind din cabină, muncit de gânduri, se împiedică de Willoughby,
unul dintre harnașieri, care dormea întins peste prag.

– Ce faci aici? îl întrebă Laurence.

– Domnul Granby ne-a pus să stăm de veghe, răspunse tânărul,

căscând și frecându-și fața. Acum urcați pe punte?

Laurence protestă în zadar. Willoughby se ținu după el, ca un câine

de pază excesiv de zelos, până pe puntea dragonilor. Temeraire se
ridică vioi de îndată ce-i zări și îl luă pe Laurence, ocrotitor, în brațe,
în timp ce restul aviatorilor strânseră rândurile în spatele lui. Era
limpede că Granby nu păstrase secretul.

– Cât de grav ești rănit? îl întrebă dragonul, adulmecându-l din cap

până-n picioare.

– Mă simt foarte bine, te asigur, n-am decât o umflătură la braț,

răspunse Laurence, încercând să-l îndepărteze, deși se bucura, în
sinea lui, să vadă că, măcar pentru moment, starea de nervozitate a
dragonului se potolise.

Aplecându-și capul, Granby intră și el sub bolta trupului lui

Temeraire, fără să se sinchisească de privirile reci pe care i le arunca
Laurence.

– Așa. Am stabilit gărzile între noi. Laurence, crezi că a fost un fel de

greșeală sau că te-a confundat cu cineva?

– Nu. După un moment de ezitare, Laurence recunoscu, fără tragere

de inimă: N-a fost prima tentativă. Nu i-am dat nicio importanță, la
momentul respectiv, dar acum sunt aproape sigur că a încercat să mă
arunce pe scară în jos, după cina festivă de Anul Nou.

Temeraire scoase un mârâit baritonal și se stăpâni cu greu să nu

zgârie cu ghearele puntea, în care săpase deja șanțuri adânci în
timpul furtunii.

– Mă bucur că a căzut peste bord, spuse el înveninat. Sper că l-au

mâncat rechinii.

– Eu, unul, nu, spuse Granby. Ar fi mult mai greu să dovedim de ce-a
făcut asta.

– Nu cred să fi fost nimic de natură personală, zise Laurence. Nu i-

am adresat nici două vorbe și, oricum, nu le-ar fi înțeles. Poate că o fi
înnebunit, adăugă el, nu foarte convins.

– De două ori, dintre care o dată în toiul unui taifun! îl persiflă

Granby, respingând o asemenea ipoteză. Nu, n-am să înghit una ca
asta. Din punctul meu de vedere, a făcut-o la ordin, și asta înseamnă
că, foarte probabil, prințul e în spatele întregii acțiuni sau unul
dintre ceilalți chinezi. Ar fi bine să descoperim repede, până nu
încearcă din nou.

Temeraire susținu energic această idee, iar Laurence lăsă să-i scape
un oftat greu.

– Ar fi cel mai bine să-l chemăm pe Hammond în cabina mea și să-i

spunem între patru ochi, zise el. S-ar putea să știe care ar putea fi
motivele lor și vom avea oricum nevoie de ajutorul lui ca să-i
interogăm pe toți.
Chemat sub punte, Hammond ascultă vestea cu vizibilă și crescândă
îngrijorare, dar opiniile lui erau total diferite.

– Chiar propuneți să-i interogăm pe fratele împăratului și suita lui,

ca pe o bandă de criminali de rând? Să-i acuzăm de conspirație la
omor, să cereți alibiuri și dovezi? E ca și cum am da foc la depozitul
de muniție și am părăsi nava. Șansele de succes ale misiunii noastre
ar fi aceleași. Sau nu, mai puține, căci, dacă am fi morți cu toții pe
fundul oceanului, n-ar mai exista motiv de vrajbă.

– Și atunci ce propui? Să stăm cu mâinile în sân și să le zâmbim până

când reușesc să-l omoare pe Laurence? întrebă Granby, începând să
se înfurie. Bănuiesc că ți-ar conveni: o persoană mai puțin să se
opună cedării lui Temeraire. Și, dacă ar fi după tine, toată Aviația ar
putea să se ducă să se spânzure.

Hammond se întoarse spre el:

– Prima mea preocupare e țara noastră și nu un singur om sau un

dragon, după cum ar trebui să fie și a dumitale, dacă ai avea un simț
minim al datoriei.

– Ajunge, domnulor, interveni Laurence. Prima noastră datorie este

să stabilim o pace durabilă cu China și prima noastră speranță
trebuie să fie să realizăm acest lucru fără să-l pierdem pe Temeraire.
În aceste două privințe nu încape discuție.

– Atunci, dacă procedăm așa cum propuneți, nici datoria și nici

speranța despre care vorbiți n-au sorți de izbândă. Chiar dacă ați
reuși să găsiți vreo dovadă, ce vă imaginați că am putea face? Credeți
că-l putem pune pe prințul Yongxing în lanțuri? Hammond tăcu și
își adună gândurile o clipă. Nu văd niciun motiv, nicio dovadă care
să sugereze că Feng Li nu acționa de unul singur. Spuneți că primul
atac a venit după Anul Nou. Poate că, fără să vă dați seama, l-ați
jignit la ospăț. Poate că era un fanatic, furios că Temeraire e în
posesia dumneavoastră. Poate că era pur și simplu nebun sau poate
că vă înșelați complet. Într-adevăr, asta mi se pare cea mai probabilă
ipoteză... ambele incidente în condiții atât de obscure, de confuze,
primul când erați sub influența unei băuturi puternice, al doilea în
toiul furtunii...

– Pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Granby pe un ton

vehement, lăsându-l pe Hammond cu gura căscată. Firește, Feng Li a
avut toate motivele să-l îmbrâncească pe Laurence pe scară și să
încerce să-i spargă capul!

Laurence însuși rămăsese pe moment fără grai în fața aluziei

jignitoare a lui Hammond.

– Dacă, domnule, oricare dintre aceste supoziții este adevărată,

atunci o anchetă ar face lumină. Feng Li n-ar fi putut să-și ascundă
nebunia sau un asemenea fanatism față de conaționalii săi, așa cum a
ascuns-o față de noi. Dacă l-aș fi jignit, cu siguranță ar fi vorbit
despre asta.

– Și doar ca să dovedească atâta lucru, această anchetă n-ar însemna

decât o profundă insultă adusă fratelui împăratului, care ar putea
hotărî succesul sau eșecul nostru în Pekin, spuse Hammond. Nu
doar că n-am s-o încurajez, o interzic categoric. Dacă faceți vreo
asemenea tentativă necugetată, am să-mi dau toată silința să-l
conving pe căpitanul navei că datoria lui față de rege este să vă
închidă.
Acest lucru, desigur, puse capăt discuției, din punctul de vedere al
lui Hammond. Dar Granby se întoarse, după ce închise ușa în urma
lui, cu mai multă energie decât ar fi fost strict necesar.

– Nu știu dacă am fost vreodată mai ispitit să-l pun la punct pe

individul ăsta. Laurence, Temeraire ne-ar putea ajuta cu traducerea,
dacă i-am aduce pe chinezi la el.

Laurence scutură din cap și se îndreptă spre carafă. Știa că era agitat
și nu se poate baza imediat pe propria-i judecată. Îi dădu lui Granby
un pahar și, cu al său în mână, se duse la chesoane și se așeză, bând
și privind oceanul: o undă întunecată, constantă de cinci picioare, nu
mai mult, rostogolindu-se la babord. În cele din urmă, puse paharul
deoparte:

– Nu, mă tem că trebuie să chibzuim mai bine, John. Oricât de puțin

mi-ar plăcea modul de exprimare al lui Hammond, nu pot să spun
că greșește. Gândește-te, numai: dacă într-adevăr i-am jigni cu o
asemenea anchetă, și tot nu am găsi nicio dovadă sau, mai rău, nicio
explicație rațională...

– ... am putea să ne luăm adio de la orice șansă de a-l păstra pe

Temeraire, îl completă Granby, resemnat. Ei, bine, presupun că ai
dreptate și că va trebui să înghițim gălușca deocamdată, dar al naibii
să fiu dacă-mi place!

Temeraire abordă această decizie dintr-o perspectivă și mai sumbră:

– Nu-mi pasă dacă nu avem nicio dovadă, spuse el furios. N-am de

gând să stau și să aștept să te omoare. Data viitoare când prințul vine
pe punte, îl omor eu pe el și cu asta, basta.
– Nu, Temeraire, nu poți! spuse Laurence, îngrozit.

– Sunt perfect convins că pot, îl contrazise Temeraire. Bănuiesc că s-

ar putea să nu mai vină pe punte, adăugă el, dus pe gânduri, dar
atunci aș putea să fac o gaură prin ferestrele de la pupă și să ajung la
el pe acolo. Sau am putea să aruncăm o bombă după el.

– Nici să nu te gândești! îl apostrofă Laurence grăbit. Chiar dacă am

avea dovezi, n-am putea să ridicăm niciun deget împotriva lui. Ar fi
un motiv pentru o declarație imediată de război.

– Dacă ar fi un lucru atât de grav să fie ucis, de ce pentru el nu e la

fel de grav să te ucidă pe tine? întrebă Temeraire. De ce nu se teme că
îi declarăm noi război?

– Sunt convins că Guvernul n-ar lua o asemenea măsură fără dovezi

solide, răspunse Laurence.

Era aproape sigur că Guvernul n-ar declara război nici dacă ar avea
dovezi, dar simțea că, pentru moment, acesta nu era cel mai bun
argument.

– Dar nu suntem lăsați să căutăm dovezi, spuse Temeraire. Iar eu nu

sunt lăsat să-l omor. Trebuie să fim politicoși cu el și toate astea de
dragul Guvernului. M-am săturat până peste cap de Guvernul ăsta
pe care nu l-am văzut niciodată și care insistă mereu că trebuie să
facem lucruri neplăcute, fără ca el să facă vreun bine cuiva.

– Lăsând politica deoparte, nu putem fi siguri că prințul Yongxing

are vreo legătură cu asta, spuse Laurence. Sunt mii de întrebări fără
răspuns: de ce să mă fi vrut mort și de ce să fi pus un servitor s-o
facă și nu o gardă. Și, în definitiv, Feng Li ar fi putut avea un motiv
personal despre care nu știm nimic. Nu putem să omorâm oamenii
doar pe baza bănuielilor, fără dovezi. Asta ar însemna să comitem
noi înșine o crimă. După o asemenea faptă, nu te poți simți liniștit, te
asigur.

– Totuși, cred că eu aș putea, mormăi Temeraire, și rămase încruntat.

Spre marea ușurare a lui Laurence, Yongxing nu mai urcă pe punte

timp de mai multe zile după incident, astfel că primele flăcări ale
mâniei lui Temeraire se stinseră. Când, în cele din urmă, își făcu
apariția, comportamentul lui nu era schimbat în niciun fel. Cu
aceeași politețe rece și distantă, îl felicită pe Laurence și începu să-i
recite din nou lui Temeraire, ceea ce, în scurt timp, captă interesul
dragonului, în ciuda voinței sale, și îl făcu să uite să mai stea
încruntat. Nu era un dragon ranchiunos.

Dacă Yongxing avea vreun sentiment de vinovăție, nu îl arăta în

niciun fel și Laurence începu să-și pună la îndoială propria judecată.

– M-aș fi putut înșela cu ușurință, le spuse el, nefericit, lui Granby și

lui Temeraire, după ce Yongxing părăsi puntea. Nu-mi mai pot
aminti detaliile și, în definitiv, eram năuc de oboseală. Poate că bietul
om a venit doar ca să încerce să ne ajute și eu inventez o întreagă
poveste, care mi se pare din ce în ce mai fantastică. Fratele
Împăratului Chinei să încerce să mă asasineze, de parcă aș
reprezenta vreo amenințare pentru el! E absurd. Voi sfârși prin a-i da
dreptate lui Hammond și a mă considera un bețiv și un nătărău.

– Ei, bine, în ochii noștri nu ești nici una, nici alta, zise Granby. Nu
înțeleg nici eu nimic, dar ideea că pe Feng Li l-a apucat din senin să
te lovească în cap mi se pare o bazaconie. Va trebui să fim cu ochii pe
tine și să sperăm că prințul nu va dovedi că Hammond s-a înșelat.
 10

După alte aproape trei săptămâni, care se scurseră fără niciun

incident, zăriră insula New Amsterdam. Temeraire era încântat de
grupurile de foci lucioase care, majoritatea, leneveau la soare sau, în
cazul celor mai vioaie, veneau lângă corabie, să se zbenguiască în
siaj. Nu le era frică de marinari, nici măcar de cei care aveau tendința
să le folosească drept ținte pentru exercițiile lor de tragere, dar când
Temeraire coborî în apă, dispărură imediat și până și cele de pe plajă
se îngrămădiră, târându-se greoi, mai departe de linia țărmului.

Văzându-se părăsit, Temeraire înotă îmbufnat în jurul navei, apoi

reveni la bord. Se specializase, cu timpul, în această manevră astfel
că, de data aceasta, corabia abia dacă se clătină. Rând pe rând, focile
se întoarseră și nu păreau deranjate de privirile insistente ale
dragonului, dar, ori de câte ori își apropia prea mult capul, plonjau
adânc sub valuri.

Furtuna îi purtase spre sud, aproape de zona furtunoasă, și

pierduseră direcția estului, ceea ce-i costă aproape o săptămână de
drum.

– Singurul lucru bun, bănuiesc, este că musonii s-au potolit, în

sfârșit, spuse Riley, consultând hărțile, împreună cu Laurence. De
aici, putem să ne îndreptăm direct spre Indiile Olandeze Orientale.
Vom petrece o lună și jumătate fără să vedem pământ, dar am trimis
bărcile pe insulă și, dacă ne completăm proviziile cu câteva zile de
vânătoare de foci, ar trebui să ne descurcăm binișor.

Butoaiele de carne de focă sărată duhneau îngrozitor și alte două

duzini de carcase proaspete fură agățate de traversele de la proră, în
lăzi speciale, ca să se păstreze la rece. În ziua următoare, aflați din
nou în larg, bucătarii chinezi măcelăriră aproape jumătate din
acestea pe punte și aruncară capetele, cozile și măruntaiele peste
bord, făcând o uluitoare risipă, după care îl serviră pe Temeraire cu
un morman de bucăți de friptură în sânge.

– Nu sunt rele, cu mult piper și poate câteva cepe prăjite, spuse el,
după ce gustă. Devenise deja mai pretențios.

La fel de dornici să-i facă pe plac ca întotdeauna, bucătarii

modificară imediat preparatul după gustul lui. Apoi Temeraire
devoră totul cu plăcere și se întinse, pentru un somn lung, complet
inconștient de dezaprobarea bucătarului navei, a timonierului-șef și
a echipajului, în general. Bucătarii chinezi nu curățaseră în urma lor,
lăsând puntea superioară scăldată în sânge. Întrucât asta se întâmpla
după-amiaza, Riley nu vedea cum ar fi putut să le ceară oamenilor să
spele punțile a doua oară în aceeași zi. Duhoarea era insuportabilă,
când Laurence se așeză la cină cu căpitanul și ceilalți ofițeri
superiori, mai ales că micile ferestre trebuiau să rămână închise, ca se
oprească mirosul încă și mai înțepător al carcaselor rămase, atârnate
afară.
Din nefericire, bucătarul lui Riley fusese la fel de neinspirat ca
bucătarii chinezi: felul principal de pe masă era o minunată plăcintă
aurie - în aluatul căreia se irosise porția de unt pentru o săptămână,
împreună cu ultimele rezerve de mazăre proaspătă din Capetown –
însoțită de un castron de sos fierbinte de carne. Dar când plăcinta fu
tăiată, mirosul de focă se răspândi atât de distinct, încât toți mesenii
se limitară să ciugulească din farfurii.

– N-are niciun rost, spuse Riley, cu un oftat, golindu-și farfuria

înapoi pe platou. Du-o jos, în sala de mese a marinarilor, Jethson, s-o
mănânce ei. Ar fi păcat s-o irosim.

Cu toții îi urmară exemplul și se mulțumiră cu celelalte feluri de

mâncare, dar acest lucru lăsă un gol trist pe masă și, în timp ce se
îndepărta cu platourile, intendentul fu auzit prin ușă, exclamând:

– Străini care nu știu cum să se poarte civilizat și le strică oamenilor

pofta de mâncare!

Se consolau trecându-și sticla de la unul la altul, când corabia se

zdruncină într-un mod ciudat: un mic salt în apă, diferit de orice mai
simțise Laurence până atunci. Riley se îndrepta deja spre ușă, când
Purbeck spuse dintr-odată, arătând spre fereastră:

– Priviți acolo!

Lanțul lăzii de carne atârna desfăcut și cușca dispăruse.

Cu toții rămaseră cu gura căscată. Apoi, pe punte se stârni o

învălmășeală de strigăte și țipete, și corabia se căscă brusc la tribord,
cu un sunet răsunător de lemn crăpat. Riley năvăli afară, urmat
îndeaproape de ceilalți. În timp ce Laurence urca scara, o altă
bubuitură scutură corabia. Alunecă patru trepte, gata să-l doboare pe
Granby de pe scară.

Țâșniră pe punte toți deodată, ca niște păpuși pe arcuri ieșind dintr-o

cutie. Un picior însângerat, cu un pantof cu cataramă și șosetă de
mătase zăcea pe pasarela de la babord. Era tot ce rămăsese din
Reynolds, care fusese de gardă. Alte două trupuri, după toate
aparențele împușcate, fuseseră aruncate printr-o gaură zdrențuită, în
formă de semilună, care se căsca în parapet. Pe puntea dragonilor,
Temeraire stătea ridicat pe picioarele din spate, rotindu-și nebunește
privirea. Ceilalți oameni de pe punte se cățărau pe vele sau se
îngrămădeau spre scara de la proră, ciocnindu-se de aspiranții care
încerau să urce.

– Ridicați steagurile! strigă Riley, peste hărmălaie, făcând un salt să

apuce timona dublă și strigând alți marinari să vină să-l ajute.
Basson, timonierul, nu era de zărit, și corabia continua să plutească
în derivă. Se mișca încet, așadar nu se ciocniseră de un recif și prin
preajmă nu se vedea nicio altă navă. Orizontul era liber de jur
împrejur. Toată lumea, la posturi!

Toba începu să bată, înăbușind orice speranță de a mai auzi ce se

petrece, dar era cea mai bună metodă de a readuce la ordine oamenii
panicați, și acesta era cel mai important lucru în momentul acela.

– Domnule Garnett, te rog coboară bărcile la apă! strigă Purbeck spre

mijlocul parapetului, aranjându-și pălăria pe cap. Ca de obicei,
purtase la cină cel mai bun costum al său și era o prezență
impunătoare, oficială. Griggs, Masterson, ce-aveți de gând? strigă el,
adresându-li-se celor doi marinari care priveau speriați de sus. Aveți
rația de grog tăiată o săptămână. Coborâți imediat și treceți la
tunurile voastre!
Laurence înaintă de-a lungul pasarelei, croindu-și drum printre cei
care alergau să-și ocupe pozițiile. Unul dintre oamenii Marinei săltă
pe lângă el, încercând să-și tragă pe picior o cizmă proaspăt lustruită
și mâinile unse îi alunecau pe piele. Tunarii se învălmășeau, alergând
spre pupa.

– Laurence, Laurence, ce este? strigă Temeraire, văzându-l.

Dormeam. Ce s-a întâmplat?

Allegiance se înclină brusc într-o parte și Laurence zbură în parapet,

în celălalt capăt al navei. Un jet puternic de apă țâșni în sus și se
prăbuși împroșcînd puntea și un cap monstruos de balaur se ridică
deasupra balustradei, cu ochi portocalii, scăpărători, adânciți în
orbite, în spatele unui bot rotunjit, acoperit de o membrană striată în
care se încâlciseră fire lungi de alge negre. Un braț de om atârna din
gura deschisă a creaturii care își dădu capul pe spate, cu o
smucitură, înghițind restul. Dinții i se înroșiră de sânge.

Riley ordonă o salvă la tribord, în timp ce, pe punte, Purbeck aduna

trei oameni în jurul unui tun, cerându-le să-l îndrepte direct spre
bestie. Desfăceau scripeții și cei mai vânjoși blocau roțile, asudați,
într-o tăcere deplină, întreruptă doar de gemete lungi. Munceau cât
puteau de repede, livizi la față. Tunul cu proiectile de patruzeci și
două de livre nu era ușor de manevrat.

– Foc, foc, afurisiților! striga răgușit Macready, reîncărcându-și deja

arma.

Ceilalți lansară, cu întârziere, o salvă dezlânată, dar gloanțele nu

penetrară. Gâtul șarpelui era acoperit de solzi groși, suprapuși,
albaștri și argintii-aurii. Șarpele de mare scoase un geamăt răgușit și
se năpusti spre punte, strivind doi oameni și luând un altul în gură.
Doyle dădea nebunește din picioare și țipetele lui se auzeau până
sub punte.

– Nu! spuse Temeraire. Încetează, arrêtez! 5 și urmă cu un șir de

cuvinte în chineză.

Șarpele îl privi nepăsător, fără să dea vrun semn de înțelegere și

mușcă. Picioarele lui Doyle căzură pe punte, împroșcând aerul de
sânge, în cădere.

Temeraire rămase neclintit, cu gulerul pleoștit pe gât, fixând, cu ochii

măriți de groază, fălcile șarpelui care trosneau. Laurence îi strigă
numele și asta îl trezi la realitate. Între dragon și șarpe se aflau
arborele trinchet și arborele mare. Nu putea să-l atace direct, așa că
făcu un salt peste proră și înconjură corabia în zbor, într-un cerc
strâmt, pentru a ajunge în spatele lui.

Șarpele de mare întoarse capul, să-i urmărească mișcarea, înălțându-

l mai sus deasupra apei și așezându-și pe parapet fusiformele
membre din față, cu degete unite prin membrane și gheare nefiresc
de lungi. Trupul său era mult mai îngust decât al lui Temeraire,
îngroșându-se doar ușor pe lungime, dar avea capul mai mare și
ochii cât talgerele, ficși și înfricoșători, emanând o cruzime sălbatică.

Temeraire plonjă, ghearele îi alunecară pe pielea argintie, dar reuși să

se agațe de el, cuprinzându-i trupul în brațe. În ciuda lungimii sale,
șarpele era suficient de îngust și-l putea strânge. Acesta scoase din
nou un răget răgușit, gâlgâitor, din fundul gâtlejului și se agăță de
Allegiance, cu faldurile de carne atârnate în jurul fălcilor tremurând
de strigătele sale. Temeraire se încordă și-l trase înapoi, bătând cu
furie din aripi. Nava se înclină periculos sub greutatea celor doi și
dinspre tambuchiuri, acolo unde apa pătrundea prin cele mai joase
guri de tragere, se auziră strigăte.

– Temeraire, oprește-te! strigă Laurence, pentru că o să răstorni nava!

Temeraire fu nevoit să dea drumul șarpelui, care acum părea că nu

mai urmărește altceva decât să scape de el. Înaintă pe navă,
răsturnând într-o parte vergile velei mari și rupând parapetul, pe
măsură ce avansa, cu capul legănându-se dintr-o parte în alta.
Laurence își văzu imaginea, ciudat de alungită, oglindită în pupilele
negre, apoi șarpele își întoarse privirea, clipind, cu un strat
translucid de piele alunecându-i peste orbită, și se îndepărtă. În tot
acest timp, Granby îl trăgea pe Laurence înspre scară.

Trupul bestiei era incredibil de lung. Capul și picioarele din față

dispărură sub valuri, în partea opusă a navei, iar picioarele din spate
nici nu apăruseră încă. Solzii străluceau în nuanțe de albastru mai
închis și irizări purpurii, pe măsură ce trupul se desfășura, înaintând
cu mișcări ondulatorii. Laurence nu mai văzuse nici măcar un șarpe
de zece ori mai mic. Șerpii din Atlantic nu ajungeau la mai mult de
patru yarzi în apele calde ale coastei braziliene, iar cei din Pacific se
scufundau în apă la apropierea navelor și rar se întâmpla să-i poată
zări, în treacăt, cineva.

Sackler, ajutorul de căpitan, urca scara, gâfâind, cu o lopată mare,

argintie, lată de două palme, legată la repezeală de o stinghie. Fusese
secund pe un balenier al companiei South Seas, înainte să fie înrolat.

– Domnule, domnule, spune-ți-le să fie atenți, o, Doamne, o să se

încolăcească! țipă el, văzându-l pe Laurence prin deschizătură, chiar
în timp ce arunca lopata pe punte și își ridica trupul, după ea.
Auzind acestea, Laurence își aminti că văzuse odată un pește-sabie
sau un ton strangulat de un șarpe încolăcit în jurul lui. Era modul
preferat al șerpilor de a-și imobiliza prada. Riley auzise și el
avertismentul și le striga oamenilor să aducă săbii și topoare.
Laurence înhăță la repezeală un topor, din primul coș adus pe punte,
și începu să taie, lângă o duzină de alți oameni. Dar trupul se mișca
fără încetare. Făcură câteva tăieturi în pielea palidă, gri-albicioasă,
dar nici măcar nu ajunseră la carne. Nici vorbă să-l pătrundă până la
capăt.

– Capul, atenție la cap! strigă Sackler, așteptând lângă parapet, cu

lopata pregătită, mișcându-și nervos mâinile încleștate pe coadă.
Laurence lăsă altcuiva toporul său și se duse să încerce să-i dea lui
Temeraire câteva indicații. Dragonul continua să plutească deasupra
corabiei, frustrat, incapabil să înhațe șarpele de mare, atât era de
încolăcit în jurul catargelor și al velaturii.

Capul șarpelui ieși din nou din apă, în aceeași parte, întocmai cum îi
avertizase Sackler, și serpentinele trupului începură să se strângă mai
mult. Allegiance gemu și parapetul pârâi și începu să cedeze din
cauza presiunii.

Tunul lui Purbeck era pe poziție, pregătit să tragă.

– Stați, oameni buni, așteptați să se desfășoare în jos.

– Stați, stați! strigă Temeraire.

Laurence nu înțelegea de ce.

Purbeck îl ignoră și ordonă:

– Foc!
Salva de tun bubui și proiectilul zbură peste apă, lovi gâtul șarpelui
și își continuă traseul, căzând în apă. Impactul împinse capul
creaturii într-o parte și un miros de carne arsă se ridică în aer, dar
lovitura nu îi fu fatală: Șarpele doar horcăi de durere și începu să-și
strângă trupul și mai mult.

Purbeck nici nu tresări. Rămase neclintit, deși trupul șarpelui era

acum aproape la o palmă de el.

– Încărcați tunul, spuse el, de îndată ce fumul se risipi, pregătindu-și

oameni pentru o nouă lovitură.

Dar aveau să treacă trei minute până când puteau din nou să tragă,
incomodați de poziția nefirească a tunului și de învălmășeala creată
de prezența a trei echipaje.

Pe neașteptate, o bucată din parapetul de la tribord se rupse chiar în

dreptul tunului, împrăștiindu-se în bucăți mari, zdrențuite,
periculoase ca o salvă. Una îi pătrunse lui Purbeck adânc în carnea
brațului și imediat mâneca i se înroși. Chervins ridică mâinile,
horcăind, cu o bucată de lemn în gât și se prăbuși peste tun. Dyfydd
îi dădu la o parte trupul, așezându-l pe jos, fără să ezite, deși avea o
așchie înfiptă în maxilar, cu vârful ieșit sub bărbie și picurând de
sânge.

Temeraire continua să se rotească pe lângă capul șarpelui, mârâind.

Nu răgise, temându-se, poate, s-o facă atât de aproape de Allegiance.
Un val asemeni celui care distrusese corabia Valérie i-ar scufunda la
fel de ușor ca șarpele de mare. Laurence era pe punctul de a-i ordona
să-și asume riscul, cu orice preț. Oamenii tăiau frenetic, dar pielea
tare li se împotrivea și, în orice clipă, Allegiance putea suferi daune
ireparabile. Dacă coastele navei crăpau sau, mai rău, dacă se îndoia
chila, nu era sigur că aveau cum s-o mai aducă vreodată în port.

Dar înainte ca Laurence să apuce să-l strige, Temeraire scoase un

urlet gros, plin de frustrare, bătu din aripi și apoi le închise. Se
prăbuși ca un bolovan, cu ghearele scoase și lovi direct capul
șarpelui, aruncându-l sub apă. Forța mișcării îl împinse și pe el sub
valuri, care se înroșiră de sânge.

– Temeraire! strigă Laurence, cățărându-se fără să-i pese de nimic,

peste trupul tremurător, spasmodic al șarpelui și străbătând valvârtej
puntea alunecoasă de sânge. Trecu peste parapet și coborî pe
lanțurile arborelui mare, în timp ce Granby întinse mâna după el,
fără să reușească să-l prindă.

Își scoase cizmele în apă, dând din picioare, fără vreun plan coerent
în minte. Nu știa bine să înoate și nu avea asupra lui un cuțit sau altă
armă. Granby încerca să coboare, să i se alăture, dar nu prea putea
să-și țină echilibrul, cu nava legănându-se într-o parte și-n alta, ca un
căluț de lemn. Dintr-odată, un tremur puternic străbătu, pornind din
față, trupul gri-argintiu, care era tot ce se putea vedea din șarpe.
Picioarele din spate și coada ieșiră la suprafață, cu un salt convulsiv,
după care se prăbușiră, înălțând un puhoi de apă. Apoi, în sfârșit,
șarpele rămase neclintit.

Temeraire țâșni la suprafață, ca un dop de plută, săltând pe jumătate

afară din apă și prăbușindu-se înapoi. Tuși și scuipă. Avea fălcile
pline de sânge.

– Cred că a murit, spuse el, printre gâfâituri, și înotă încet spre

corabie.
Temeraire nu urcă la bord, ci își lipi trupul de Allegiance, respirând
adânc și bizuindu-se pe capacitatea sa naturală de plutire ca să se
mențină deasupra apei. Laurence își croi drum spre el, cățărându-se
ca un copil pe balustrada zdrențuită și rămase acolo, mângâindu-l,
ca să se liniștească. Și unul, și celălalt.

Fiindcă Temeraire era prea obosit ca să urce imediat la bord,

Laurence luă una dintre bărcile mici și îl aduse pe Keynes să vadă
dacă e rănit. Avea câteva zgârieturi – într-o rană era înfipt un hidos
dinte zimțat, dar nimic grav. Cu toate acestea, Keynes ascultă din
nou pieptul lui Temeraire și, luându-și un aer grav, opină că îi intrase
apă în plămâni.

Cu multe încurajări din partea lui Laurence, Temeraire se cățără la

bord. Allegiance se lăsă mai mult decât de obicei, atât din cauza
oboselii dragonului, cât și a stării jalnice a navei, însă, în cele din
urmă, Temeraire reuși să ajungă înapoi, nu fără să provoace noi
stricăciuni parapetului. Nici măcar Lordul Purbeck, care ținea atât de
mult la aspectul navei, nu îi purta pică lui Temeraire pentru stâlpii
crăpați. Când, în cele din urmă, dragonul se prăbuși pe punte,
echipajul înălță un strigăt, obosit, dar sincer, de bucurie.

– Coboară-ți capul peste bord, spuse Keynes, de îndată ce Temeraire

se instală pe punte.

Acesta mârâi puțin, căci dorea să doarmă, dar se supuse. După ce se

aplecă periculos de mult, plângându-se, cu glas gâtuit, că începe să
amețească, reuși să expectoreze o anumită cantitate de apă. Odată
Keynes satisfăcut, dragonul se retrase încet, până când simți că
poziția sa pe punte e mai sigură, apoi se ghemui.
– Vrei să mănânci ceva? întrebă Laurence. Ceva proaspăt, poate o
oaie? Le cer să ți-o prepare cum vrei tu.

– Nu, Laurence, nu pot să mănânc nimic, chiar nimic, răspunse cu

glas stins Temeraire. Stătea cu capul ascuns sub o aripă și Laurence
văzu un fior scuturându-i trupul, între omoplați. Te rog, lasă-mă să-l
duc de-aici.

Trupul șarpelui de mare continua să zacă lăbărțat pe Allegiance.

Capul se ridicase la suprafață, spre babord și acum putea fi văzută
toată impresionanta dimensiune a monstrului. Riley trimise oameni
în bărci să-l măsoare de la nas la coadă: peste două sute cincizeci de
picioare, cel puțin de două ori lungimea celui mai mare Regal
Copper de care auzise vreodată Laurence, fapt care-i permisese să
înconjoare toată nava, deși trupul lui măsura mai puțin de douăzeci
de picioare.

– Kiao, un dragon de mare, îl numi Sun Kai, venind pe punte, să

vadă ce se întâmplase.

Îi informă că în Marea Chinei existau creaturi similare, dar, de obicei,

mai mici.

Nimeni nu propuse să-l mănânce. După terminarea măsurătorilor și

după ce poetului chinez, care era, de asemenea, și un fel de artist
plastic, îi fu îngăduit să facă un desen, topoarele coborâră din nou
asupra șarpelui. Sackler conduse operațiunea chinuitoare cu lovituri
experimentate cu lopata, iar Pratt tăie coloana vertebrală groasă cu
trei lovituri grele. Pe urmă, propria greutate și mișcarea lentă de
înaintare a navei terminară treaba aproape imediat: carnea rămasă și
pielea se desfăcură, cu un sunet de pânză sfâșiată și cele două
jumătăți alunecară într-o parte și în alta.
Apele din jurul cadavrului mișunau încă dinainte de rechini, care
sfâșiau capul, alături de alți pești. Acum, o luptă din ce în ce mai
furioasă se stârni în preajma trupului sfârtecat și la capetele
însângerate ale celor două jumătăți.

– Hai să ne îndepărtăm cât mai repede, îi spuse Riley lui Purbeck.

Deși vela mare și vela artimon fuseseră grav avariate, arborele
trinchet și velatura lui erau neatinse, cu excepția câtorva parâme
încâlcite, și reușiră să întindă puțin pânzele, cu vântul din pupă.

Lăsară în urma lor cadavrul plutind la suprafața apei și își văzură de

drum. Într-o oră nu mai era decât o line argintie pe apă. Puntea
fusese deja spălată, frecată și bricuită cu nisip și inundată din nou,
apa fiind pompată cu mare entuziasm, iar acum tâmplarul și
ajutoarele lui tăiau câteva bucăți de lemn pentru a înlocui vergile
velelor avariate.

Distrugerile erau însemnate. Fură nevoiți să aducă pânză din

magazii și descoperiră că aceasta fusese mâncată de șobolani, spre
furia lui Riley. Peticiră velele în grabă, dar soarele apunea și nu
puteau să monteze parâme noi până dimineață. Oamenii fură lăsați
să meargă cu schimbul la cină și pe urmă la culcare, fără inspecția
obișnuită.

Încă desculț, Laurence bău niște cafea și mâncă niște posmagi aduși
de Riley, dar nu plecă de lângă Temeraire, care era slăbit și fără poftă
de mâncare. Laurence încercă să-l înveselească, temându-se că,
poate, avea vreo rană mai profundă, care nu era vizibilă imediat. Dar
Temeraire îi spuse trist:

– Nu sunt rănit deloc, nici bolnav. Mă simt foarte bine.

– Atunci ce te frământă? întrebă Laurence timid, într-un târziu. Te-ai
descurcat atât de bine astăzi și ai salvat nava.

– N-am făcut decât să omor șarpele. Nu văd niciun motiv de

mândrie în asta, răspunse Temeraire. Nu ne era dușman, nu se lupta
cu noi pentru o cauză. Cred că a venit doar pentru că-i era foame și
presupun că noi l-am speriat, cu țipetele noastre, și de aceea ne-a
atacat. Mi-aș fi dorit să-l fac să înțeleagă și să ne lase în pace.

Laurence îl privi cu ochi mari: nu-i trecuse prin minte că, poate,
Temeraire nu văzuse șarpele de mare ca pe o creatură monstruoasă,
așa cum îl văzuse el.

– Temeraire, nu poți să privești acea bestie ca pe un dragon, spuse el.

Nu are darul vorbirii, nici inteligență. Îndrăznesc să spun că ai
dreptate, a venit să caute de mâncare, dar orice animal poate să
vâneze.

– Ce te face să spui asemenea lucruri? întrebă Temeraire. Spui că nu

vorbea engleză, franceză sau chineză, dar e o creatură a oceanului,
cum să fi învățat vreo limbă a oamenilor, dacă n-a fost îngrijită de
oameni cât timp a fost în ou? Nici eu nu i-aș înțelege, dacă lucrurile
ar sta altfel, dar asta n-ar însemna că nu am inteligență.

– Dar trebuie să fi observat, cu siguranță că era lipsit de inteligență,

insistă Laurence. A mâncat patru membri ai echipajului nostru, a
ucis alți șase. Oameni, nu foci și, evident, nu animale fără minte.
Dacă ar fi fost o ființă inteligentă, acesta ar fi fost un act inuman...
necivilizat, se corectă el, găsindu-și cu greu cuvintele. Nimeni n-a
reușit vreodată să îmblânzească un șarpe de mare. Până și chinezii
spun același lucru.
– Atunci poți să spui la fel de bine că, dacă o făptură nu slujește
oamenii și nu le învață deprinderile, nu e inteligentă și trebuie ucisă,
spuse Temeraire, cu gulerul tremurând. Înălță capul, agitat.

– Nicidecum, replică Laurence, încercând să găsească o cale să-l

liniștească. Pentru el, lipsa de inteligență din ochii creaturii fusese
evidentă. Spuneam doar că, dacă aceste ființe ar fi inteligente, ar fi
capabile să comunice și am fi auzit de asta. În definitiv, mulți dragoni
nu acceptă să fie dresați și refuză să vorbească cu oamenii. Nu se
întâmplă foarte des, dar se întâmplă. Și nimeni nu consideră că
dragonii sunt lipsiți de inteligență din cauza asta, adăugă el, bucuros
că găsise un exemplu fericit.

– Dar ce se întâmplă cu ei, dacă o fac? întrebă Temeraire. Ce s-ar

întâmpla cu mine dacă aș refuza să mă supun? Nu mă refer la un
singur ordin. Ce-ar fi dacă n-aș vrea să lupt defel în Aviație?

Până în momentul acela, toată discuția fusese generală. Această

neașteptată întrebare mai precisă îl surprinse pe Laurence,
îndreptând conversația într-o direcție mai riscantă. Din fericire, era
puțină treabă de făcut, cu aproape toate velele strânse, astfel că
marinarii erau adunați pe castelul de la proră, adânciți în jocul de
zaruri și pariind pe rațiile lor de grog, iar puținii aviatori rămași de
gardă stăteau de vorbă, cu glas scăzut, lângă parapet. Astfel, era
puțin probabil să-i audă cineva și Laurence era recunoscător pentru
asta. Alții ar fi putut să înțeleagă greșit și să-l considere pe Temeraire
recalcitrant, chiar neloial, într-un anumit fel. În ceea ce-l privea, nu-i
venea să creadă că exista vreun risc real ca Temeraire să vrea să
părăsească Aviația și pe toți prietenii săi. Încercă să răspundă cu
calm:
– Dragonii sălbatici sunt ținuți în rezervații, în condiții foarte bune.
Dacă vrei, poți să trăiești și tu așa. Există unul mare în nordul Țării
Galilor, unul în Golful Cardigan, care înțeleg că e foarte frumoasă.

– Și dacă n-aș vrea să trăiesc acolo, ci mi-aș dori să merg altundeva?

– Dar atunci ce ai mânca? întrebă Laurence. Cirezile destul de mari

ca să hrănească un dragon sunt crescute de oameni și sunt
proprietatea lor.

– Dacă oamenii au închis în țarcuri toate animalele și n-au lăsat

niciunul liber, atunci nu mi se pare corect să se plângă dacă aș lua
câte unul, din când în când, spuse Temeraire. Dar, făcând abstracție
de asta, aș putea prinde pește. Ce-ar fi dacă aș alege să trăiesc lângă
Dover și să zbor cât poftesc, să mănânc pește și să nu mă ating de
cirezile nimănui? Crezi că mi s-ar permite?

Laurence înțelese, tardiv, că intrase pe un teren periculos și regreta

amarnic că împinsese conversația în această direcție. Știa foarte bine
că lui Temeraire nu i s-ar permite nimic de felul acesta. Oamenii ar fi
îngroziți la ideea că un dragon trăiește liber printre ei, indiferent cât
de pașnic ar fi acesta. Obiecțiile la un asemenea plan ar fi multe și
raționale și, totuși, din perspectiva lui Temeraire, refuzul ar însemna
o limitare injustă a libertăților sale. Laurence nu știa ce să-i spună,
fără să-i sporească sentimentul de nedreptate.

Temeraire intui răspunsul din spatele tăcerii lui și clătină din cap.

– Dacă aș refuza să mă supun, aș fi legat iarăși în lanțuri și dus cu

forța, spuse el. Aș fi obligat să merg în crescătorii și, dacă aș încerca
să plec, aș fi oprit. La fel se întâmplă cu orice alt dragon. Așa că mi se
pare, adăugă el deprimat, cu un mârâit de furie, abia auzit, că
suntem exact ca niște sclavi. Doar că suntem mai puțini, mai mari și
mai periculoși. De aceea suntem tratați cu generozitate, în timp ce ei
sunt tratați cu cruzime. Dar tot nu suntem liberi.

– Dumnezeule mare, nu este deloc așa! exclamă Laurence, ridicându-

se în picioare, îngrozit și consternat, mai mult de faptul că fusese atât
de orb, decât de o asemenea remarcă. Nu era de mirare că Temeraire
se ferise de lanțurile pentru furtună, dacă își frământase mintea cu
asemenea gânduri până acum și Laurence nu credea că acest lucru
putea fi pus doar pe seama ultimei bătălii. Nu, nu e așa, repetă
Laurence. E o aberație. Nu era incapabil să-i țină piept lui Temeraire
în cele mai multe discuții filosofice, dar ideea era din capul locului
absurdă și simțea că trebuie să-l poată convinge de acest lucru.
Numai de și-ar găsi cuvintele! E ca și cum ai spune că eu sunt sclav
pentru că trebuie să respect ordinele Amiralității. Dacă aș refuza, aș
fi dat afară și, foarte probabil, spânzurat. Asta nu înseamnă că sunt
sclav.

– Dar tu ai ales să fii în Marină și apoi în Aviație, zise Temeraire. Ai

putea să-ți dai demisia, dacă ai vrea, și să te duci altundeva.

– Da, dar atunci ar trebui să-mi găsesc altă profesie, ca să mă întrețin,

dacă n-aș avea destul capital ca să trăiesc din rentă. Și, da, dacă n-ai
dori să rămâi în Aviație, am destui bani să cumpăr o proprietate,
undeva în nord sau poate în Irlanda și s-o populez. Ai putea trăi
acolo exact cum ai dori și nimeni n-ar avea ce să obiecteze. Până când
Temeraire cugetă la această idee, Laurence putu să mai răsufle.
Sclipirea rebelă din ochii dragonului se mai domolise și, încetul cu
încetul, coada încetă să mai zvâcnească în aer și se încolăci pe punte,
formând o movilă ordonată, în spirală, iar coarnele curbate ale
gulerului său se relaxară, apropiindu-se de gât.
Clopotul sună încetișor de opt ori și marinarii își abandonară jocul
de zaruri, în timp ce următoarea gardă veni pe punte, să stingă
ultimele câteva lumini. Ferris urcă scările punții dragonilor, căscând,
cu câțiva oameni care se frecau la ochi, să-și alunge somnul.
Baylesworth îi conduse pe cei din schimbul precedent sub punte. În
trecere, mulți dintre ei îl mângâiară pe Temeraire, spunând:

– Noapte bună, domnule! Noapte bună, Temeraire!

– Noapte bună, domnilor! răspunse Laurence, iar Temeraire scoase

un mârâit baritonal, prietenos.

– Oamenii pot dormi pe punte, dacă vor, domnule Tripp, se auzi

glasul lui Purbeck dinspre pupă.

Noaptea se lăsă peste navă și oamenii fură bucuroși să se culce de-a

lungul castelului, cu capul pe odgoane încolăcite și cămăși făcute sul.
Totul era întunecat, în afară de felinarul care licărea îndepărtat, la
pupă și de lumina stelelor. Nu era lună, dar Norii lui Magellan erau
deosebit de strălucitori, asemeni întinderii pâcloase a Căii Lactee.

Acum era liniște. Aviatorii se instalaseră, la rândul lor, de-a lungul

parapetului de la babord, iar Laurence și Temeraire erau din nou
singuri, atât cât se putea la bord. Laurence se așezase înapoi,
sprijinindu-se de Temeraire. Tăcerea dragonului era încordată. În
cele din urmă, spuse, de parcă discuția lor nu s-ar fi întrerupt, deși
nu cu aceeași furie ca înainte:

– Dar dacă ai face asta, dacă ai cumpăra un domeniu pentru mine,

asta ar fi opera ta, nu a mea. Tu mă iubești și ai face orice să-mi
asiguri fericirea, dar ce se întâmplă cu un dragon ca bietul Levitas,
cu un căpitan de felul lui Rankin, căruia nu-i pasă de binele lui? Nu
înțeleg exact ce este capitalul, dar știu sigur că eu nu am așa ceva, și
nici nu am cum să-l dobândesc.

Măcar nu era atât de profund nefericit ca înainte, ci acum părea mai

degrabă obosit și puțin trist. Laurence spuse:

– Dar ai bijuteriile tale, știi. Numai pandantivul valorează vreo zece

mii de lire și a fost un dar. Nimeni nu poate să pună la îndoială că
este proprietatea ta în fața legii.

Dragonul își aplecă creștetul, să examineze bijuteria, medalionul pe

care i-l cumpărase Laurence cu o bună parte din recompensa pentru
Amitié, fregata care transportase oul din care ieșise Temeraire. Platina
suferise câteva mici ciobituri și zgârieturi în decursul călătoriei, încă
vizibile, din cauză că Temeraire nu suporta să fie despărțit de el
destul de mult ca să fie curățate cu nisip. Dar perla și safirele erau la
fel de strălucitoare ca întotdeauna.

– Așadar, asta înseamnă capital? Bijuterii? Nu e de mirare că este așa

de frumos. Dar, Laurence, nu are nicio importanță. A fost tot un
cadou, în definitiv, nu ceva ce am câștigat prin puterile mele.

– Bănuiesc că nimeni nu s-a gândit vreodată să le ofere dragonilor un

salariu sau o recompensă. Nu e o lipsă de respect, te asigur, numai că
banii nu par să le fie folositori dragonilor.

– Nu ne sunt folositori pentru că nu ni se permite să mergem nicăieri

sau să facem ce vrem și, astfel, nu avem pe ce să-i cheltuim, zise
Temeraire. Dacă aș avea bani, sunt sigur că tot n-aș putea să merg la
un magazin să-mi cumpăr alte bijuterii sau cărți. Suntem mustrați și
dacă ne luăm mâncarea din țarc când ne convine.
– Dar nu din cauză că ești sclav nu poți să mergi unde vrei, ci pentru
că oamenii ar fi tulburați de asta și trebuie să ținem seama de binele
public, spuse Laurence. Nu ți-ar folosi la nimic să mergi în oraș și la
magazin, dacă proprietarul ar fugi din calea ta.

– Nu e corect să fim astfel restricționați din cauza temerilor altora,

dacă n-am făcut nimic rău. Trebuie să vezi lucrurile așa, Laurence.

– Nu, nu e drept, răspunse Laurence, șovăitor. Dar oamenii se tem de

dragoni, oricât li se spune că n-au de ce. E în firea omului, oricât ar
părea de absurd, și n-ai ce să-i faci. Îmi pare foarte rău, dragul meu.
Laurence așeză o mână pe trupul lui Temeraire. Mi-aș dori să am
răspunsuri mai bune la obiecțiile tale. Nu pot decât să adaug că,
orice obstacole ți-ar impune societatea, eu nu te-aș considera mai
sclav decât pe mine și voi fi întotdeauna bucuros să-mi dau silința să
te ajut să le depășești.

Temeraire scoase un oftat gros și îl atinse pe Laurence afectuos cu

nasul, coborându-și o aripă, să-l acopere. Nu mai spuse nimic pe
această temă, ci îi ceru ultima carte, „O mie și una de nopți“ în
traducere franceză, pe care o găsiseră la Capetown. Laurence fu
bucuros să găsească o cale de evadare, dar nu se simțea în largul lui.
Nu credea că avusese prea mult succes încercând să-l împace pe
Temeraire cu o situație de care îl crezuse întotdeauna foarte
mulțumit.
III
 11

Allegiance, Macao.

Jane, te rog să ierți lunga tăcere care a precedat aceste

rânduri și puținele cuvinte grăbite prin care încerc să
îndrept asta acum. N-am avut răgazul să iau condeiul în
mână în ultimele trei săptămâni. De când am ieșit din
Strâmtoarea Banka, am fost loviți de malarie. Eu am scăpat
de boală, la fel și cei mai mulți dintre oamenii mei, fapt
pentru care trebuie să-i fim recunoscători lui Temeraire,
după opinia lui Keynes care crede că, într-un fel, căldura
trupului dragonului îndepărtează miasmele care provoacă
malaria și că apropierea noastră de el ne-a protejat cumva.

Dar, cruțați fiind de boală, a trebuit să muncim mai mult.

Căpitanul Riley a fost izolat în patul său, aproape de la
început, iar după ce Lordul Purbeck s-a îmbolnăvit, eu am
stat de veghe, pe rând, cu sublocotenenții navei, Franks și
Beckett. Ambii sunt niște tineri săritori, iar Franks își dă
toată silința, dar încă nu e pregătit pentru misiunea de
supraveghere a unei nave atât de mari ca Allegiance, nici
pentru menținerea disciplinei în rândul echipajului, iar
bâlbâielile lui, regret s-o spun, explică aparenta lui lipsă de
maniere la masă despre care ți-am pomenit data trecută.

Fiind vară, și portul Canton închis pentru occidentali, vom

acosta la Macao mâine-dimineață, unde medicul navei speră
să găsim chinină, ca să ne suplimentăm proviziile, iar eu
sper să găsim vreun negustor britanic, aflat aici în afara
sezonului, ca să-ți ducă ție această scrisoare. Aceasta ar fi
ultima mea ocazie căci, printr-o dispoziție specială a
Prințului Yongxing, avem permisiunea să ne continuăm
drumul spre nord, către Golful Zhi-Li, ca să putem ajunge în
China prin Tien-sing. Economia de timp va fi enormă, dar,
întrucât, în mod obișnuit, niciun vas occidental nu este
acceptat la nord de Canton, nu mai putem spera să găsim
vase britanice după ce părăsim portul.

Am trecut deja pe lângă trei nave comerciale franceze,

apropiindu-ne de China, mai multe decât fusesem obișnuit
să văd în această parte a lumii, deși s-au scurs vreo șapte ani
de la ultima mea vizită în Canton, și vasele străine de tot
felul sunt mai numeroase decât înainte. În momentul de față,
portul e cufundat într-o ceață deasă, care mă împiedică să
văd prin telescop, așa că nu pot fi sigur, dar am impresia că
acolo e și o navă de război, deși probabil olandeză, mai
degrabă decât franceză, însă cu siguranță nu una de-a
noastră. Allegiance, nu se află, desigur, în niciun pericol
direct, fiind de dimensiuni mai mari și aflându-se sub
protecția Coroanei Imperiale, pe care francezii nu îndrăznesc
 s-o nesocotească în aceste ape, dar mă tem că aceștia s-ar
putea afla într-o misiune diplomatică, menită să o saboteze
pe a noastră.

Cât despre suspiciunile mele precedente, nu pot să mai

adaug nimic. Cel puțin n-au mai fost alte tentative, deși
efectivele noastre împuținate, din păcate, ar fi facilitat un
asemenea atac, și încep să sper că Feng Li a acționat din cine
știe ce motiv personal de neînțeles și nu la porunca altcuiva.

Clopotul a sunat, trebuie să merg pe punte.

Îngăduie-mi să-ți transmit, cu aceste rânduri, tot respectul și

afecțiunea mea.

Al tău supus servitor,

William Laurence
16 iunie 1806

Ceața persistă pe toată durata nopții, făcându-și simțită prezența în

timp ce Allegiance intra în portul Macao. Fâșia lungă, curbă, de nisip,
înconjurată de clădiri cochete în stil portughez și de un șir ordonat
de copăcei, avea un aer plăcut de familiaritate, și majoritatea joncilor
cu pânzele încă strânse ar fi putut trece drept bărcuțe ancorate în
porturile Funchal sau Portsmouth. Până și munții cu coame
domoale, în straie verzi, dezvăluiți privirii odată cu risipirea ceții, și-
ar fi putut găsi locul în peisajul oricărui port mediteraneean.

Temeraire se înălțase pe picioarele din spate, curios și nerăbdător să

vadă, dar apoi renunță și se lăsă jos, pe punte, dezamăgit.
– De ce nu arată deloc diferit? întrebă el abătut. Și nici nu văd vreun
alt dragon.

Venind dinspre ocean, Allegiance era ascunsă într-o ceață mai densă,
și conturul ei fu greu de deslușit, la început, pentru cei de la țărm. Li
se dezvălui abia când soarele ieși leneș din neguri și o pală de vânt
risipi ceața de la proră, în timp ce corabia se apropia tot mai mult de
port. Urmă o reacție aproape violentă. Laurence mai acostase în
această colonie și se așteptase la o oarecare zarvă, amplificată, poate,
de dimensiunile enorme ale corabiei, destul de neobișnuite în aceste
ape, dar fu luat prin surprindere de zgomotul care se înălță, aproape
exploziv, dinspre țărm.

– Tien-lung, Tien-lung!

Strigătul fu purtat peste apă și multe dintre ambarcațiunile mai mici

și mai sprintene veniră săltând pe valuri în întâmpinarea lor,
îngrămădindu-se atât de tare încât adesea carenele lor se ciocneau
între ele sau cu Allegiance, în ciuda strigătelor și fluierăturilor prin
care echipajul încerca să le îndepărteze.

Alte bărci fură lansate la apă, chiar în timp ce Allegiance ancora, cu

multă precauție, din cauza apropierii nedorite a celorlalte
ambarcațiuni. Laurence fu mirat să vadă femei chineze coborând pe
țărm, cu pașii lor mici, ciudați, unele în veșminte elaborate și
elegante, cu copii mici după ele și chiar cu prunci în brațe și
cățărându-se la bordul oricărei jonci pe care găseau loc, fără să se
sinchisească de hainele lor. Din fericire, vântul sufla domol și
curentul era blând, altfel ambarcațiunile greoaie, supraîncărcate, ar fi
fost răsturnate, cu grave pierderi de vieți omenești. Cu toate acestea,
reușiră să ajungă lângă Allegiance și femeile își ridicară copiii
deasupra capului, aproape săltându-i în direcția echipajului.
– Ce naiba vor cu asta?

Laurence nu mai văzuse niciodată o asemenea manifestare. Conform

întregii sale experiențe anterioare, femeile chineze erau excesiv de
atente să se ascundă de privirile occidentalilor. În plus, nici nu-și
imaginase că în Macao locuiau atât de multe. Spectacolul lor bizar
atrase și privirile curioase ale occidentalilor aflați în port, atât de-a
lungul țărmului, cât și pe punțile celorlalte vase. Laurence văzu, cu
inima strânsă, că presupunerea din noaptea precedentă fusese
corectă. Ce-i drept, nu evaluase întru totul corect situația, căci în port
se aflau două nave de război franceze, ambele frumoase și dichisite.
Una dintre ele era o navă cu două punți de șaizeci și patru de tunuri,
iar cea mai mică, o fregată grea de patruzeci și opt.

Temeraire urmărea scena cu mare interes, pufnind amuzat la

vederea câtorva bebeluși care arătau foarte ridicol în hainele
încărcate de broderii, ca niște cârnați în fir de argint și aur,
majoritatea plângând în hohote, nemulțumiți să fie clătinați în aer.

– Am să-i întreb, spuse el și se aplecă peste parapet, să i se adreseze

uneia dintre femeile mai energice, care dăduse la o parte o rivală, ca
să găsească un loc la marginea bărcii pentru ea și progenitura ei. Era
un băiat gras, de vreo doi ani, care reuși cumva să păstreze pe chipu-
i bucălat o expresie resemnată, flegmatică, în ciuda faptului că se
pomenise atât de aproape de dinții lui Temeraire.

Auzind răspunsul femeii, dragonul clipi și se așeză înapoi.

– Nu sunt sigur, fiindcă are un accent diferit, spuse el, dar cred că a
spus că se află aici să mă vadă.
Mimând indiferența, Temeraire întoarse capul și, cu mișcări pe care,
în mod evident, le credea discrete, își frecă nasul de piele, curățând
niște pete imaginare, după care continuă să-și cultive vanitatea
așezându-se în poziția care-l avantaja cel mai mult, cu capul sus. Își
scutură aripile și apoi le așeză mai liber pe lângă corp, și gulerul îi
era larg deschis de emoție.

– Aduce noroc să vezi un Celest, spuse Yongxing, când i se cerură

explicații suplimentare. Părea să considere acest lucru de la sine
înțeles. E singura lor ocazie să vadă un asemenea dragon, sunt doar
negustori. Își întoarse privirea de la spectacol, punând capăt
subiectului. Eu, Liu Bao și Sun Kai mergem la Guangzhou, să vorbim
cu superintendentul și cu viceregele și să-i trimitem vorbă
împăratului despre sosirea noastră, spuse el, folosind numele chinez
pentru Canton și rămase tăcut, în așteptare, forțându-l astfel pe
Laurence să-i ofere barca ofițerilor în acest scop.

– Îngăduiți-mi să vă reamintesc, Alteța Voastră, ne așteptăm să

ajungem la Tien-sing în trei săptămâni, așa că vă puteți gândi dacă
doriți să rezervați informațiile până când ajungem în capitală.

Singura intenție a lui Laurence fusese să-l scutească de efort. Nu mai

aveau de străbătut nicio mie de mile până în capitală. Dar Yongxing
își exprimă foarte energic opinia că această propunere era aproape
scandaloasă, prin lipsa respectului cuvenit față de tron, și Laurence
fu nevoit să-și ceară scuze, justificându-se prin necunoașterea
obiceiurilor locului. Yongxing nu se lăsă înduplecat și, în cele din
urmă, Laurence fu bucuros să-i vadă pe cei trei emisari plecați, cu
prețul renunțării la barca ofițerilor, deși astfel lui și lui Hammond le
rămânea doar iola pentru a ajunge la punctul de întâlnire de pe țărm,
barca mare fiind deja ocupată cu transportul noilor rezerve de apă și
mâncare.

– Ai nevoie de ceva, Tom? întrebă Laurence, vârându-și capul în

cabina lui Riley.

Riley ridică o mână slabă, palidă, săltând capul dintre perne, din
locul din fața ferestrei, unde zăcea:

– Mă simt mult mai bine. Dar n-aș refuza un vin de porto, dacă poți
găsi o sticlă bună în locul ăsta. Am impresia că mi s-a strâns gura de
la chinina aia oribilă.

Mai liniștit, Laurence se duse să-și ia rămas-bun de la Temeraire, care

reușise să-i convingă pe stegari și pe mesageri să-l spele bine, deși nu
era necesar. Vizitatorii chinezi deveniseră mai îndrăzneți și
începuseră să-i arunce la bord flori și alte daruri mai puțin
inofensive. Alergând la Laurence, foarte palid, locotenentul Franks
era atât de agitat încât uită să se mai bâlbâie.

– Domnule, aruncă tămâie aprinsă pe punte. Vă rog, vă rog, opriți-i.

Laurence urcă pe puntea dragonilor.

– Temeraire, spune-le te rog să nu arunce nimic aprins pe navă.

Roland, Dyer, fiți cu ochii pe ei și, dacă vedeți alt obiect riscant,
azvârliți-l înapoi imediat. Sper că au atâta minte să nu aprindă
petarde, spuse el, fără prea mare încredere.

– Îi opresc eu, promise Temeraire. Cauți, te rog, un loc unde să pot

ateriza pe uscat?
– Da, dar nu îmi fac speranțe prea mari. Tot teritoriul n-are mai mult
de patru mile pătrate și e înțesat de construcții, spuse Laurence. Dar
cel puțin putem zbura deasupra lui și poate chiar peste Canton, dacă
mandarinii n-au nimic împotrivă.

Compania Engleză era construită cu fața spre plaja principală, astfel

că nu era deloc greu de găsit. Totuși, văzând mulțimea adunată,
comisionarii trimiseseră un mic grup care să-i întâmpine la mal,
condus de un tânăr înalt, în uniforma serviciului privat al Companiei
East India, cu perciuni groși și un proeminent nas acvilin, care-i
dădea un aer de pasăre de pradă, sporit de ochii săi scăpărători.

– Maior Heretford, la dispoziția dumneavoastră, spuse el înclinându-

se. Și, aș putea spune, domnule, că suntem tare bucuroși să vă
vedem, adăugă el, cu franchețea unui soldat, după ce ajunseră
înăuntru. Șaisprezece luni. Începusem să credem că am fost dați
uitării.

Cu un șoc neplăcut, Laurence își aminti de capturarea navei

comerciale a Companiei East India de către chinezi. Preocupat, în
toată această perioadă, doar de situația lui Temeraire și atent la
călătorie, uitase aproape complet de incident. Dar, desigur, acesta nu
le-ar fi putut fi tăinuit oamenilor de aici. Probabil că își petrecuseră
lunile care au trecut de atunci arzând de nerăbdare să răspundă
profundei insulte.

– Nu s-a luat nicio măsură, nu-i așa? întrebă Hammond, cu o

neliniște care spori antipatia lui Laurence față de el. Avea o nuanță
de teamă în glas. Ar fi cât se poate de dăunător.

Heretford se uită pieziș la el.

– Nu, comisionarii au considerat că, în condițiile date, este cel mai
bine să recâștigăm încrederea chinezilor și să așteptăm o dispoziție
mai oficială, spuse el pe un ton ce nu lăsa loc de îndoială asupra
deciziilor pe care le-ar fi luat el.

Laurence nu putea decât să-l considere foarte simpatic, deși, în

general, nu avea o părere prea bună despre forțele private ale
companiei. Dar Heretford părea inteligent și competent, și micul
grup sub comanda lui dădea dovadă de disciplină: oamenii aveau
armele îngrijite și uniformele scrobite, în ciuda zăpușelii.

Sala de ședințe avea obloanele trase, ca s-o ferească de căldura

soarelui ce urca pe cer, și în dreptul fiecărui loc erau așezate
evantaie, gata să miște aerul umed, sufocant. Odată prezentările
făcute, din beciuri fură aduse pahare cu punci rubiniu, răcit cu
gheață. Comisionarii preluară bucuroși scrisorile aduse de Laurence
și promiseră că se vor ocupa de trimiterea lor în Anglia. Încheind
astfel schimbul de amabilități, lansară o discuție delicată, dar
necesară, cu privire la obiectivele misiunii.

– Firește, ne face plăcere să auzim că guvernul a despăgubit

compania și pe căpitanii Metis, Holt și Greggson, dar daunele pe
care incidentul le-a provocat întregii noastre activități sunt
incomensurabile. Sir George Staunton vorbea cu glas scăzut, dar,
totuși, convingător. În ciuda relativei sale tinereți, era șeful
comisionarilor datorită experienței sale lungi în China. La vârsta de
doisprezece ani, însoțise Misiunea Macartney, în echipajul tatălui
său, și era unul dintre puținii britanici care vorbeau fluent chineza.

Staunton le ilustră cu multe alte exemple felul nedrept în care erau

tratați și continuă, zicând:
– Aceste exemple sunt caracteristice, regret s-o spun. Insolența și
rapacitatea administrației au crescut semnificativ, și asta doar față de
noi. Olandezii și francezii nu se confruntă cu un asemenea tratament.
Plângerile noastre, pe care le-au tratat la început cu o anumită doză
de respect, sunt acum refuzate expeditiv și nu fac decât să ne atragă
și mai multe neplăceri.

– Aproape zi de zi ne-am temut să nu fim alungați cu totul, adăugă

domnul Grothing-Pyle la acestea. Era un bărbat corpolent, cu părul
alb ușor răvășit de mișcarea viguroasă a evantaiului său. Fără să-i
jignesc pe maiorul Heretford și pe oamenii lui, continuă el, făcând
semn cu capul către ofițer, ne-ar fi extrem de dificil să ne opunem
unui asemenea ordin și vă asigur că francezii ar fi fericiți să-i ajute pe
chinezi să-l pună în aplicare.

– Și să ne preia stabilimentele, odată ce am fi înlăturați, adăugă

Staunton, și toți cei din jurul lui clătinară aprobator din cap. Sosirea
navei Allegiance ne situează, cu siguranță, pe altă poziție, în ceea ce
privește posibilitatea de a opune...

Aici Hammond îl opri.

– Domnule, permiteți-mi să vă întrerup. Nu există nicio intenție ca

Allegiance să fie folosită într-o acțiune împotriva Imperiului Chinez.
Absolut niciuna. Trebuie să vă scoateți complet din minte un
asemenea gând. Vorbi cu multă hotărâre, deși era cel mai tânăr
dintre cei prezenți la masă, cu excepția lui Heretford. Atmosfera
generală se răci palpabil. Hammond nu se sinchisi. Primul și cel mai
important țel al nostru este să recuperăm pentru națiunea noastră
destulă bunăvoință din partea Curții Chineze ca s-o împiedice să
intre într-o alianță cu Franța. Toate celelalte obiective sunt
nesemnificative, prin comparație.
– Domnule Hammond, spuse Staunton, nu pot să cred că există
posibilitatea unei astfel de alianțe, nici că ar putea să reprezinte o
amenințare atât de mare pe cât se pare că vă imaginați. Imperiul
Chinez nu e o putere militară occidentală, oricât de impresionante ar
putea fi dimensiunea acestuia și armatele sale de dragoni, pentru
ochiul neavizat. Hammond se îmbujoră la această mică împunsătură,
probabil neintenționată. Iar chinezii nu au niciun interes militar în
treburile europene. Pentru ei este o chestiune de tactică, înrădăcinată
de secole, să simuleze, chiar dacă nu așa simt, o lipsă de preocupare
față de tot ceea ce depășește granițele lor.

– Faptul că au mers până acolo încât să-l trimită pe prințul Yongxing

în Anglia trebuie să însemne ceva pentru dumneavoastră, domnule,
ca dovadă că o schimbare a acestei tactici poate fi obținută, dacă
imboldul e suficient de puternic, spuse Hammond cu răceală.

Dezbătură acest punct și multe altele cu politețe crescândă, pe

parcursul mai multor ore. Laurence se străduia să se concentreze la
conversație, deși aceasta abunda de nume, evenimente și preocupări
despre care nu știa nimic: o anumită tulburare în rândul țăranilor și
situația din Tibet, unde, după toate aparențele, se desfășura o
rebeliune în toată regula, deficitul de piață și necesitatea deschiderii
mai multor piețe de desfacere în China, dificultăți cu indigenii pe
ruta sud-americană.

Dar, oricât de puțin capabil se simțea Laurence să-și formeze

propriile opinii, conversația îi sluji în alt scop. Se convinse că
Hammond, deși era foarte bine informat, avea un punct de vedere
diametral opus, în aproape toate privințele, față de opiniile
comisionarilor. La un moment dat, fu ridicată problema
ceremonialului kowtow și Hammond o trată ca pe un lucru mărunt.
Pentru el era de la sine înțeles că aveau să îndeplinească întregul
ritual de îngenunchere, cu speranța de a îndrepta insulta adusă de
refuzul Lordului Macartney de a face acest lucru, în misiunea
precedentă.

Staunton protestă cu vehemență:

– O cedare fără concesii, din partea noastră, în această privință nu

poate decât să ne coboare și mai mult în ochii lor. Refuzul n-a fost
făcut fără motiv. Ritualul e destinat emisarilor din țările tributare,
vasale tronului chinez și, după ce am ridicat obiecții împotriva lui
invocând aceste motive, nu putem acum să-l îndeplinim fără să dăm
impresia că ne lăsăm intimidați de tratamentul la care ne-au supus.
Ar fi, în primul rând, păgubos pentru cauza noastră, dându-le
impresia că îi încurajăm să continue.

– Nu pot să cred că poate fi ceva mai păgubos pentru cauza noastră

decât să ne opunem cu îndărătnicie obiceiurile unei națiuni
puternice și străvechi, pe propriul ei teritoriu, pe motiv că nu
corespund ideilor sau normelor noastre de etichetă, răspunse
Hammond. O victorie într-un asemenea punct nu poate fi obținută
decât pierzând în toate celelalte, așa cum a dovedit-o eșecul total al
misiunii Lordului Macartney.

– Consider că trebuie să vă reamintesc că portughezii s-au prosternat

nu numai în fața împăratului, dar și a portretului și misivelor sale,
ori de câte ori mandarinii le-au cerut-o, și misiunea lor diplomatică a
eșuat la fel de lamentabil, spuse Staunton.

Lui Laurence nu-i plăcea ideea de a se târî în genunchi în fața

nimănui, nici măcar a împăratului Chinei, dar credea că nu doar
convingerile sale personale îl determinau să-i dea dreptate lui
Staunton în această privință. După părerea lui, o asemenea înjosire
nu putea decât să provoace dezgust, chiar și persoanei care reclama
gestul și să conducă la un tratament și mai disprețuitor. La cină,
Laurence fu așezat în stânga lui Staunton și, discutând de una și de
alta, deveni din ce în ce mai convins de judecata sănătoasă a acestuia
și cu atât mai nesigur de cea a lui Hammond.

În cele din urmă, își luară rămas-bun și se întoarseră pe plajă, să

aștepte barca.

– Vestea despre emisarii francezi mă îngrijorează cât toate celelalte la

un loc, spuse Hammond, mai mult pentru sine decât pentru
Laurence. De Guignes e un om periculos; cât mi-aș dori ca Bonaparte
să fi trimis pe altcineva!

Laurence nu răspunse. Era conștient că simțea același lucru în

privința lui Hammond și l-ar fi schimbat bucuros cu altul, dacă ar fi
putut.

Yongxing și însoțitorii lui se întoarseră din misiunea lor spre sfârșitul

zilei următoare, dar când li se ceru permisiunea să continue
călătoria, sau măcar să retragă nava din port, prințul refuză
categoric, insistând că Allegiance va trebui să aștepte instrucțiuni
ulterioare. Dacă și când aveau să vină acestea, prințul nu preciză.
Între timp, ambarcațiunile locale își continuară pelerinajul, chiar și
târziu în noapte, luminându-și calea cu lămpașe mari de hârtie
atârnate la proră.

A doua zi dimineață, Laurence fu trezit din somn de sunetul unei

altercații dincolo de ușă: Roland, foarte înverșunată, în ciuda
glasului ei cristalin și subțire, spunea ceva, amestecând engleza cu
chineza pe care începuse s-o învețe de la Temeraire.

– Ce naiba e cu gălăgia asta? strigă el cu glas răsunător.

Roland privi înăuntru, prin ușa pe care o ținea întredeschisă, doar

cât să i se vadă un ochi și gura. Peste umărul ei, Laurence îl zări pe
unul dintre servitorii chinezi, gesticulând agitat și încercând să
apuce închizătoarea ușii.

– Este Huang, domnule, face tămbălău și spune că prințul vrea să

urcați pe punte numaidecât, deși i-am spus că abia ați adormit, după
garda de la miezul nopții.

Laurence oftă și își frecă fața.

– Foarte bine, Roland, spune-i că vin imediat.

N-avea niciun chef să se scoale. Spre sfârșitul gărzii de seară, o altă

ambarcațiune cu vizitatori, manevrată de un tânăr mai mult temerar
decât priceput, fusese lovită în flanc de un val. Ancora sa, aranjată
prost, zburase și se izbise de Allegiance de jos în sus, săpând o gaură
destul de mare în cală, pe unde se scursese cea mai mare parte din
grânele proaspăt achiziționate. În același timp, mica ambarcațiune se
răsturnase și, cu toate că portul nu era departe, pasagerii, în hainele
lor de mătase grea, nu puteau să înoate în siguranță, ci fu nevoie să
fie pescuiți la lumina felinarului. Fusese o noapte lungă și obositoare,
și Laurence alergase de la începutul gărzii până la sfârșit, ocupându-
se de toată harababura, până să ajungă în sfârșit în pat, abia la
primele ore ale dimineții. Își stropi fața cu apa călduță din lighean și
își îmbrăcă haina, fără tragere de inimă, înainte de a urca pe punte.
Temeraire vorbea cu cineva. Abia când privi mai atent, Laurence își
dădu seama că interlocutorul său era, de fapt, un dragon. Și unul
cum nu mai văzuse vreodată.

– Laurence, aceasta este Lung Yu Ping, spuse Temeraire, când

căpitanul urcă pe puntea dragonilor. Ne-a adus corespondența.

Privind-o din față, Laurence descoperi că avea capul aproape la

același nivel cu el. Era mai mică și decât un cal, avea fruntea lată și
bombată, un bot lung și ascuțit ca o săgeată și un torace neobișnuit
de bombat, făcând ca trupul său să aibă proporțiile unui ogar. N-ar fi
putut transporta pe spate decât un copil și, în loc de ham, purta o
zgardă delicată din mătase galbenă cu auriu, de care atârna o plasă
fină, asemeni unui lanț subțire, care îi acoperea frumos pieptul,
fixată de picioarele din față și de degete cu inele aurii.

Plasa era poleită cu aur, contrastând cu pielea ei verzuie. Aripile

aveau o nuanță mai închisă de verde și erau brăzdate de dungi
înguste, aurii. De asemenea, aripile aveau un aspect neobișnuit:
înguste și conice și mai lungi decât trupul. Chiar și atunci când
aripile erau strânse la spate, vârfurile lor se târau pe pământ, ca o
trenă.

După ce Temeraire repetă prezentările în chineză, mica femelă-

dragon se așeză pe picioarele din spate și se înclină. Laurence îi
răspunse în același fel, amuzat să salute un dragon de la aceeași
înălțime. Odată formalitățile îndeplinite, Lung Yu Ping își apropie
capul, cercetându-l pe Laurence cu interes, din cap până-n picioare.
Avea ochi mari și apoși, de culoarea chihlimbarului, cu pleoape
grele.
Hammond stătea de vorbă cu Sun Kai și Liu Bao, care studiau o
scrisoare ciudată, groasă și cu multe peceți și cerneala neagră
presărată cu pete roșietice. Yongxing stătea puțin mai departe, citind
a doua misivă scrisă cu litere neobișnuit de mari pe un sul lung de
hârtie. Nu împărtăși conținutul acestei scrisori, ci o rulă înapoi, o
puse deoparte și se întoarse la ceilalți trei.

Hammond se înclină și veni să-i traducă lui Laurence veștile.

– Ni se ordonă să lăsăm corabia să-și continue drumul către Tien-

sing, în timp ce noi vom merge înainte, pe calea aerului, spuse el. Și
insistă să plecăm numaidecât.

– Ni se ordonă? întrebă Laurence, nedumerit. Dar nu pricep, de unde

au venit aceste ordine? E imposibil să fi ajuns deja de la Pekin.
Prințul Yongxing a trimis mesajul abia acum trei zile.

Temeraire îi adresă o întrebare lui Lung Yu Ping, iar ea își înclină

capul și răspunse cu un glas gros, nefeminin, care rezonă în pieptu-i
bombat.

– Spune că a adus-o de la o mesagerie din Heyuan, care se află la

patru sute de nu-știu-ce numiți li și că zborul durează puțin mai
mult de două ore, explică Temeraire. Dar nu știu ce distanță e asta.

– Trei li sunt o milă, spuse Hammond încruntându-se, în timp ce

încerca să înțeleagă. Laurence, mai iute la calcule în minte, se uită cu
gura căscată la Lung Yu Ping: dacă nu era nicio exagerare la mijloc,
asta însemna că parcursese mai mult de o sută douăzeci de mile în
zbor. Cu o asemenea viteză și curierii zburând în ștafetă, mesajul ar fi
putut, într-adevăr, să vină de la Pekin, aflat la aproape două mii de
mile depărtare. Ideea era incredibilă.
Yongxing îi auzi și spuse nerăbdător:

– Mesajul nostru e de maximă prioritate și a fost purtat tot drumul

de Dragoni de Jad. Firește că am primit deja răspuns. Nu mai putem
amâna, când împăratul a poruncit. În cât timp puteți fi gata de
plecare?

Încă descumpănit, Laurence își veni în fire și protestă că nu poate să

părăsească nava în momentul de față, ci va trebui să aștepte până
când Riley se simțea destul de bine ca să se ridice din pat. În zadar.
Nici nu apucă Yongxing să-i răspundă, că Hammond îi argumenta
deja zgomotos punctul de vedere.

– Nu putem să începem prin a-l jigni pe împărat, spuse acesta.

Allegiance poate să rămână aici, în port, până când căpitanul Riley se
însănătoșește.

– Pentru numele lui Dumnezeu! Asta va agrava situația, spuse

Laurence, pierzându-și răbdarea. Deja am pierdut jumătate din
echipaj din cauza malariei, nu putem să-i pierdem și pe ceilalți,
riscând să dezerteze.

Dar argumentul lui Hammond se dovedi convingător, mai ales după

ce fu susținut și de Staunton, care venise pe navă, conform unei
înțelegeri anterioare, să ia masa cu Laurence și Hammond.

– Sunt bucuros să vă promit tot sprijinul pe care maiorul Heretford și

oamenii lui i-l pot da căpitanului Riley, spuse Staunton. Trebuie să
fiu de acord cu Hammond: chinezii sunt foarte ceremonioși și
neglijarea regulilor de protocol echivalează cu o insultă directă. Vă
implor să nu amânați.
Cu aceste încurajări și după câteva consultări cu Franks și Beckett,
care, cu mai mult curaj decât sinceritate, se declarară pregătiți să se
descurce singuri, și după o vizită în cabina lui Riley, Laurence, în
cele din urmă, cedă:

– Nu putem acosta, oricum, din cauza pescajului și deja avem destule

provizii proaspete, astfel că Franks poate să ridice bărcile și să țină
oamenii la bord, sublinie Riley. În orice caz, vom rămâne mult în
urma voastră, dar mă simt bine și Purbeck la fel. Vom pleca de
îndată ce putem și vă vom reîntâlni la Pekin.

Dar asta nu făcu decât să ridice o nouă serie de probleme:

împachetau deja, când anchetele prudente ale lui Hammond stabiliră
că invitația chinezilor nu era nicidecum una generală. Laurence era
acceptat, de nevoie, ca asistent al lui Temeraire, Hammond era
primit, scrâșnind din dinți, în calitate de reprezentant al regelui, dar
propunerea ca echipajul lui Temeraire să-i însoțească, urcând în ham,
fu respinsă cu oroare.

– Nu merg nicăieri fără echipaj, să-l păzească pe Laurence, interveni

Temeraire, auzind despre această problemă.

Îi comunică personal același lucru lui Yongxing, cu glas sfios. Ca să-

și întărească spusele, se așeză pe punte hotărât, cu coada strânsă în
jurul lui, părând de neclintit. În scurt timp, i se propuse un
compromis: Laurence să aleagă zece oameni care să fie transportați
de alți dragoni chinezi, a căror demnitate ar fi mai puțin ultragiată
de prestarea acestui serviciu.

– La ce ar folosi zece oameni în mijlocul Pekinului? Asta aș vrea să

știu! remarcă sarcastic Granby, când Hammond aduse această
propunere în cabină. Nu-l iertase pe diplomat pentru refuzul său de
a investiga atentatul la viața lui Laurence.

– La ce-ți închipui că ar folosi o sută, în cazul unei amenințări reale

din partea armatelor imperiale? Eu asta aș vrea să știu! îi dădu
replica Hammond, la fel de caustic. În orice caz, e tot ce putem face.
A trebuit să mă străduiesc mult să le obțin permisiunea și pentru
atât.

– Atunci, va trebui să ne descurcăm.

Laurence nici măcar nu ridică privirea. Își sorta hainele, renunțând

la cele care erau prea uzate de călătorie ca să fie respectabile.

– Lucrul cel mai important este să ne asigurăm că Allegiance e

ancorată la o distanță pe care Temeraire o poate străbate într-un
singur zbor, fără dificultate. Domnule, spuse Laurence, întorcându-
se spre Staunton, care fusese invitat să coboare cu ei, aș putea să vă
conving să-l însoțiți pe căpitanul Riley, dacă celelalte obligații vă
permit? Plecarea noastră îl va lipsi, dintr-o singură lovitură, de toți
traducătorii și de autoritatea diplomatică. Mă preocupă dificultățile
pe care le-ar putea întâmpina în drumul spre nord.

– Sunt în întregime la dispoziția lui și a dumneavoastră, răspunse

Staunton, cu o înclinare a capului.

Hammond nu părea foarte mulțumit, dar, în situația dată, nu putea

să obiecteze, și Laurence se bucură în sinea lui că găsise această cale
diplomatică de a avea la îndemână sfatul lui Staunton, chiar dacă
acesta sosea mai târziu.
Firește, Granby urma să-l însoțească, astfel că fu nevoit să-l lase pe
Ferris să supravegheze aviatorii care trebuiau să rămână pe vas. În
continuare, selecția fu mai dureroasă. Lui Laurence nu-i plăcea să
lase impresia că dă dovadă de favoritism și nu voia nici ca Ferris să
rămână fără cei mai buni oameni. Se hotărî, în cele din urmă, pentru
Keynes și Willoughby, din echipa terestră. Trebuia să aibă la
îndemână opinia medicului și, în ciuda faptului că trebuia să renunțe
la ham, considera necesar să aibă alături cel puțin unul dintre
harnașieri, ca să-i îndrume pe ceilalți cum să improvizeze un ham
pentru Temeraire, în caz de urgență.

Locotenentul Riggs întrerupse deliberările lui Laurence și Granby, cu

rugămintea arzătoare de a veni cu ei și de a aduce patru dintre cei
mai buni ochitori ai săi.

– N-au nevoie de noi aici, au ofițerii de marină la bord și, dacă se

întâmplă ceva, puștile o să vă fie de cel mai mare folos, trebuie să
înțelegeți, spuse el.

Din punct de vedere tactic, era adevărat. Dar la fel de adevărat era că
pușcașii erau cei mai zurbagii din grupul tinerilor aviatori, și
Laurence avea îndoieli dacă să ia atât de mulți cu el la curtea
chineză, după ce călătoriseră aproape șapte luni pe mare. Orice
insultă adusă unei doamne ar fi aspru repudiată, iar Laurence avea
să fie prea ocupat ca să-i țină sub observație tot timpul.

– Hai să-i luăm pe domnul Dunne și pe domnul Hackey, decise

Laurence. Îți înțeleg argumentele, domnule Riggs, dar vreau oameni
serioși pentru misiunea asta, oameni care să nu calce strâmb.
Bănuiesc că pricepi ce vreau să spun. Foarte bine, John, îi luăm și pe
Blythe și pe Martin, dintre spinariști.
– Și cu asta mai rămân doi, anunță Granby, adăugând numele pe
listă.

– Nu-l pot lua și pe Baylesworth. Ferris va avea nevoie de un secund

de nădejde, zise Laurence, după ce își trecu repede în revistă ultimii
locotenenți. Hai să-l luăm, în schimb, pe Therrows, dintre naceliști.
Și, în sfârșit, pe Digby. E un tânăr ușuratic, dar în ultima vreme s-a
descurcat bine, și experiența o să-i fie de folos.

– Vor fi pe punte în cincisprezece minute, domnule, spuse Granby,

ridicându-se.

– Da, și trimite-l pe Ferris jos, spuse Laurence, scriind deja ordinele.

Domnule Ferris, mă bizui pe judecata ta, continuă el, după ce
înlocuitorul secundului veni. N-avem cum să bănuim nici a zecea
parte din ceea ce se poate întâmpla, în situația actuală. Ți-am scris un
set de ordine oficiale, în caz că domnul Granby și cu mine vom pieri.
Dacă se întâmplă asta, prima ta grijă trebuie să fie siguranța lui
Temeraire și apoi cea a echipajului, pe drumul de întoarcere în
Anglia.

– Am înțeles, domnule, spuse abătut Ferris și luă plicul sigilat.

Nu încercă să pledeze pentru includerea sa pe listă, ci părăsi cabina

trist, cu umerii lăsați.

Laurence termină cu împachetatul. Din fericire, pusese deoparte, la

începutul călătoriei, cel mai bun costum al său și cea mai bună
pălărie, înfășurate în hârtie și piele uleiată, pe fundul cufărului, cu
scopul de a le păstra pentru misiunea oficială. Se schimbă în haina
de piele și pantalonii din postav pentru zbor. Nu erau foarte uzate,
fiind, pe deoparte rezistente și, pe de alta, mai puțin folosite în
timpul călătoriei pe mare. Doar două dintre cămăși meritau luate în
bagaj și o mână de eșarfe. Puse restul hainelor deoparte, într-un mic
balot și le lăsă în chesonul cabinei.

– Boyne! strigă el, scoțând capul pe ușă și zărind un marinar

matisând plictisit o funie. Du, te rog, cufărul pe punte.

Astfel bagajele trimise, scrise câteva rânduri către mama sa și către

Jane și îi duse lui Riley scrisorile. Micul ritual îi amplifică senzația,
care până atunci îi dăduse târcoale, că se afla în ajunul unei bătălii.

Când urcă, oamenii erau adunați pe punte, iar cuferele și sacii erau
încărcați în barca mare. Majoritatea bagajelor emisarilor aveau să fie
lăsate la bord, întrucât Laurence subliniase că descărcarea lor ar dura
aproape o zi. Chiar și așa, obiectele lor de primă necesitate cântăreau
mai mult decât toate bagajele echipajului. Yongxing era pe puntea
dragonilor, înmânându-i lui Lung Yu Ping un sul pecetluit. Nu
dădea impresia că i se pare neobișnuit să i-l încredințeze direct
dragonului, deși acesta nu avea călăreț. Lung Yu Ping îl luă cu
dexteritate, ținându-l delicat între degetele cu gheare lungi, de parcă
l-ar fi apucat cu mâna. Vârî sulul cu grijă pe sub zgarda pe care o
purta, fixându-și-l pe burtă.

După aceea, se înclină în fața lui Yongxing, apoi a lui Temeraire și se

îndepărtă legănându-se, cu aripile stânjenindu-i mersul. Dar la
marginea punții le desfăcu brusc, le flutură puțin și apoi țâșni cu un
salt enorm, cu tot trupul în aer și bătând deja din aripi cu furie. Într-
o clipă, deveni doar un punct pe cer.

– O! exclamă Temeraire, urmărind-o fascinat cu privirea. Zboară

foarte sus, eu nu m-am înălțat niciodată atât.
Laurence era și el impresionat și rămase privind prin telescop câteva
minute. Nu mai putea fi văzută cu ochiul liber, deși era o zi senină.

Staunton îl trase pe Laurence deoparte.

– Pot să vă dau un sfat? Luați băieții cu dumneavoastră. Dacă mi-e

îngăduit să vorbesc din experiența mea de copil, s-ar putea să fie de
folos. Nimic nu e mai util decât prezența copiilor pentru a transmite
un mesaj de pace. Iar chinezii au un respect deosebit pentru relațiile
filiale, fie ele de sânge, fie prin adopție. Puteți fi considerat, în mod
firesc, tutorele lor și sunt sigur că-i pot convinge pe chinezi să nu-i
pună la socoteală printre cei zece de pe listă.

Roland îl auzi. În clipa următoare, ea și Dyer stăteau în fața lui

Laurence, privindu-l tăcuți și rugători, cu ochii strălucind de
speranță. Șovăitor, Laurence spuse:

– Păi... dacă chinezii n-au nimic împotrivă să-i adăugăm la grup...

Această încurajare fu de-ajuns: copiii dispărură sub punte, după

bagaje și reveniră valvârtej, înainte chiar ca Staunton să termine
negocierile cu chinezii.

– Mie tot mi se pare absurd, spuse Temeraire, încercând să vorbească

încet. Aș putea cu ușurință să vă duc pe toți. Și toate bagajele din
barca aia, pe deasupra. Dacă trebuie să zbor alături de alți dragoni,
sunt sigur că va dura mult mai mult.

– Sunt de acord cu tine, dar hai să nu redeschidem discuția, spuse

Laurence obosit, rezemându-se de Temeraire și mângâindu-i nasul.
Asta ar dura mai mult decât am putea economisi, folosind orice alte
mijloace de transport.
Temeraire îl alintă cu botul și Laurence închise ochii. Momentul de
liniște, după trei ore de agitație nebună, îi readuse în prim-plan toată
oboseala nopții pierdute.

– Da, sunt gata, spuse el, îndreptându-se.

Granby era prezent. Laurence își puse pălăria și salută echipajul, cu o

înclinare a capului. Oamenii își duseră mâinile la frunte. Câțiva chiar
murmurară.

– Succes, domnule!

– Drum bun, domnule!

Laurence strânse mâna lui Frank, apoi păși peste parapet, însoțit de
sunetul fluierelor și al tobelor, restul echipajului fiind deja în barcă.
Yongxing și ceilalți emisari fuseseră deja coborâți cu ajutorul
scaunului nostromului și erau instalați la pupă sub un baldachin, să-i
ferească de soare.

– Foarte bine, domnule Tripp, hai să pornim, îi spuse Laurence

aspirantului, și în clipa următoare erau în mișcare și Allegiance
rămase, legănându-se, în urma lor.

Ridicară randa mare și se lăsară purtați de curent spre sud, pe lângă

Macao și în larga deltă a Râului Perlei.
 12

Nu urmară obișnuita curbă a râului spre Whampoa și Canton, ci o

apucară pe un braț estic, către orașul Dongguaran, când purtați de
vânt, când vâslind împotriva curentului domol, trecând pe lângă
vastele orezării cu contururi pătrate, înverzite de lăstarii care
începeau să străpungă suprafața apei. Mirosul de gunoi de grajd
atârna deasupra râului ca un nor.

Laurence picoti aproape tot drumul, auzind ca prin vis eforturile

zadarnice ale echipajului de a păstra liniștea. Șoaptele lor șuierate
făceau necesară repetarea fiecărui ordin de câte trei ori, de fiecare
dată mai tare, sfârșind prin a ajunge la intensitatea normală a vocii.
Ori de câte ori cineva făcea o greșeală, ca de exemplu să scape prea
zgomotos un colac de funie sau să se împiedice de unul dintre
bancurile bărcii, acesta atrăgea asupra lui un potop de invective și
apostrofări, mult mai sonor decât zgomotul care îl provocase. Cu
toate acestea, Laurence dormi, sau pe-aproape. Din când în când,
deschidea ochii și privea în sus, să se asigure că silueta lui Temeraire
plutește încă deasupra lor.
Se trezi dintr-un somn mai profund abia după lăsarea întunericului.
Vela era strânsă și, câteva clipe mai târziu, barca se lovi ușor de o
platformă, urmată de obișnuitele înjurături printre dinți ale
marinarilor care o legau la chei. Singura lumină din preajmă era cea
răspândită de felinarele bărcii, suficientă cât să dezvăluie scara largă
care cobora în râu, cu treptele de jos ascunse dincolo de suprafața
apei. De-o parte și de alta a acestora erau doar umbrele estompate
ale joncilor localnicilor trase pe mal.

Dintr-un punct mai îndepărtat al țărmului, se apropia un alai de

lămpașe; mari sfere strălucitoare, din mătase roșie-portocalie întinsă
pe rame subțiri de bambus, oglindindu-se în apă ca niște flăcări.
Localnicii fuseseră avertizați, pesemne, de sosirea lor. Se desfășurară
de-a lungul digului, într-o procesiune ordonată și, dintr-odată, o
puzderie de chinezi urcă la bordul vasului, înhățând bagajele și
transferându-le, fără să ceară măcar permisiunea, în strigăte vesele.

În primul moment, Laurence fu gata să protesteze, dar n-avea niciun

rost. Întreaga operațiune se desfășura cu o admirabilă eficiență. Un
secretar se așezase la baza scării, cu un fel de tăbliță de scris în poală,
notând pe un sul de hârtie diversele bagaje, pe măsură ce treceau pe
lângă el și făcând pe fiecare dintre ele un semn vizibil. Așadar,
Laurence se ridică și încercă să-și dezmorțească gâtul pe furiș, cu
ușoare mișcări laterale, fără să se pună într-o postură nedemnă.
Yongxing coborâse deja din barcă și intrase în micul pavilion de pe
mal. Dinăuntru, glasul răsunător al lui Liu Bao se auzi cerând în
chineză ceva ce până și Laurence ajunsese să înțeleagă că înseamnă
vin. Iar Sun Kai se afla pe țărm, vorbind cu mandarinul locului.

– Domnule, îi spuse Laurence lui Hammond, fii bun și întreabă

responsabilii unde a aterizat Temeraire.
Hammond le adresă câteva întrebări oamenilor de pe mal, se
încruntă și îi spuse lui Laurence, cu glas scăzut:

– Spun că a fost dus în Pavilionul Apelor Liniștite și că noi trebuie să

ne petrecem noaptea în altă parte. Vă rog, protestați imediat, cu voce
tare, ca să am un motiv să ridic obiecții. Nu trebuie să creăm un
precedent, îngăduindu-le să ne despartă de el.

Laurence, care ar fi făcut oricum tărăboi din prima clipă, dacă n-ar fi
fost îndemnat, se pomeni bulversat de solicitarea de a juca teatru. Se
bâlbâi puțin și spuse, cu glas sonor, dar nepotrivit de ezitant:

– Trebuie să-l văd pe Temeraire numaidecât și să mă asigur că e bine.

Hammond se întoarse imediat la însoțitorii chinezi, desfăcându-și

brațele într-un gest de scuză și vorbi precipitat. Sub privirile lor
încruntate, Laurence își dădea toată silința să se arate aspru și
hotărât, simțindu-se total ridicol și, în același timp, furios. În cele din
urmă, Hammond reveni cu un aer satisfăcut și anunță:

– Excelent! Au acceptat să ne ducă la el.

Ușurat, Laurence clătină din cap și se întoarse la echipajul vasului.

– Domnule Tripp, acești domni vă vor arăta unde veți dormi. Vorbim
mâine-dimineață, înainte să vă înapoiați la Allegiance, îi spuse el
aspirantului, care își duse mâna la pălărie și urcă scările.

Fără o vorbă, Granby aranjă oamenii în formație liberă în jurul lui,

pornind pe un larg drum pavat, conduși de lămpașul legănat al
călăuzei. Laurence avu impresia că zărește multe case mici, de-o
parte și de alta. Pietrele drumului păstrau urme adânci de roți și
aveau muchiile roase și rotunjite de trecerea anilor. Era treaz ca
lumina, după o lungă zi de somnolență și, totuși, avea senzația că
străbate ca prin vis acest ținut străin și întunecat, cu târșâitul
cizmelor negre și moi ale călăuzei, cu fumul ce se înălța dinspre
casele din apropiere, cu lumina difuză ce pâlpâia din spatele
paravanelor și al ferestrelor și, deodată, auzi crâmpeiul unui cântec
ciudat glăsuit de o femeie.

Ajunseră, în sfârșit, la capătul drumului larg și drept, și călăuza îi

conduse în susul scării ample a pavilionului, printre masive coloane
cilindrice din lemn pictat. Acoperișul era atât de sus, încât se pierdea
în întuneric. De jur împrejurul lor, în spațiul pe jumătate închis,
răsuna răsuflarea huruitoare a dragonilor, pe solzii cărora scânteia
lumina roșiatică a unui lămpaș, făcându-i să semene cu niște
mormane de bani așezate în preajma intervalului îngust din mijloc.
Hammond se trase instinctiv spre centrul grupului și odată i se tăie
răsuflarea, când lămpașul se oglindi în ochiul mijit al unui dragon,
transformându-l într-un disc subțire de aur strălucitor.

Trecând printre alte șiruri de coloane, ieșiră într-o grădină deschisă,

unde o apă susura în întuneric și frunze mari foșneau deasupra
capului. Aici dormeau alți câțiva dragoni, unul dintre ei tolănit peste
alee, pe care ghidul îl împunse ușor cu bățul lămpașului, până când
se dădu, morocănos, la o parte, fără măcar să deschidă ochii. Urcară
alte trepte, către un alt pavilion, mai mic decât primul, și aici, în
sfârșit, îl găsiră pe Temeraire, încolăcit singur în imensitatea
răsunătoare.

– Laurence? făcu Temeraire, înălțând capul la apropierea lor. Apoi îl

dezmierdă bucuros cu nasul, întrebând: Rămâi cu mine? Mi se pare
foarte ciudat să dorm iarăși pe uscat. Am impresia că pământul se
clatină.
– Firește că rămân, spuse Laurence, și oamenii echipajului se
întinseră pe jos fără să protesteze.

Era o noapte caldă și plăcută, și podeaua din careuri de lemn

incrustat, șlefuit de vreme, nu era tare. Laurence își ocupă locul
obișnuit pe piciorul din față al dragonului. După ce dormise tot
drumul, căpitanul era vioi și îl anunță pe Granby că face el prima
gardă.

– Ai primit ceva de mâncare? îl întrebă el pe Temeraire, după ce toată

lumea se liniști.

– O, da, răspunse somnoros dragonul. Un porc foarte mare la frigare

și niște tocană de ciuperci. Nu mi-e foame deloc. Zborul n-a fost
foarte greu, până la urmă, și n-am găsit nimic interesant de văzut
înainte de lăsarea întunericului, în afară de câmpurile alea foarte
ciudate, pline de apă, pe care le-am întâlnit în cale.

– Orezăriile, preciză Laurence, dar Temeraire dormea deja și curând

începu să sforăie. Sunetul era mult mai puternic în spațiul acoperit al
pavilionului, chiar dacă acesta nu avea ziduri. Noaptea era foarte
liniștită și, din fericire, țânțarii nu se dovedeau foarte sâcâitori. Nu le
plăcea, evident, căldura uscată răspândită de trupul dragonului. Cu
cerul dincolo de pavilion, Laurence nu avea aproape niciun indiciu
după care să stabilească scurgerea orelor și pierdu noțiunea
timpului. Nimic nu tulbura neclintirea nopții, doar o dată, un
zgomot dinspre curte îi atrase atenția: un dragon aterizând,
întorcând spre ei o privire lăptoasă, sidefie, ce oglindea lumina lunii
ca ochii unei pisici. Dar dragonul nu se apropie de pavilion, ci se
adânci și mai mult în întuneric.
Granby se trezi să preia garda și Laurence se strădui să doarmă.
Avea și el cunoscuta senzație înșelătoare că pământul se leagănă,
trupul lui păstrând amintirea mișcării oceanului, chiar și acum, după
ce îl lăsaseră în urmă.

Laurence se trezi speriat: iureșul de culori de deasupra capului i se

păru ciudat, până când înțelese că privea decorațiunile tavanului.
Fiecare părticică de lemn era pictată și lăcuită în culori țipătoare și
auriu-strălucitor. Laurence se ridică în picioare și privi împrejur, cu
un interes proaspăt: coloanele erau zugrăvite într-un roșu-intens și
așezate pe postamente pătrate de marmură albă, iar acoperișul era la
cel puțin treizeci de picioare deasupra capului. Era limpede că
Temeraire intrase fără dificultate sub el.

Fațada pavilionului se deschidea spre o curte cu o priveliște pe care

Laurence o găsi mai degrabă interesantă decât frumoasă: pavată cu
pietre gri în jurul unei alei șerpuitoare de pietre roșietice, plină de
bolovani în forme ciudate și de copaci la fel de ciudați. Desigur, și
aici erau dragoni, cinci la număr, odihnindu-se pe jos în diverse
poziții, cu excepția unuia care se trezise deja și se ferchezuia cu grijă
lângă un iaz imens care acoperea colțul nord-estic al curții. Dragonul
era albastru-cenușiu, într-o nuanță nu foarte diferită de cea pe care o
avea cerul în momentul acela, și cele patru gheare ale sale erau
pictate în roșu-strălucitor. Sub privirile lui Laurence, își termină
ritualul de dimineață și se ridică în aer.

Majoritatea dragonilor din curte păreau să fie de aceeași rasă, deși

existau mari diferențe între dimensiunile și nuanțele lor, precum și
între numărul coarnelor și locul unde erau amplasate. Unii aveau
spinările netede, alții, cu creste țepoase. În scurt timp, un alt soi de
dragon ieși din imensul pavilion aflat la sud. Era mai mare,
purpuriu, avea ghearele aurite și o creastă galbenă care se întindea
de-a lungul șirei spinării, dinspre capul cu numeroase coarne. Se
adăpă din iaz și căscă enorm, dezvăluind două șiruri de dinți mici,
dar ascuțiți, cu un set de patru colți mai mari, curbați, printre ei. La
est și la vest, unind cele două pavilioane, se întindeau niște culoare
înguste, întrerupte pe alocuri de mici intrări boltite. Dragonul roșu se
îndreptă spre una dintre aceste intrări și strigă ceva înăuntru.

Câteva clipe mai târziu, o femeie ieși împleticindu-se, frecând-și fața

și mormăind. Laurence o privi stupefiat, apoi întoarse privirea,
stânjenit: era goală de la brâu în sus. Dragonul îi atinse drăgăstos
mâna cu botul și o împinse în iaz. Acest lucru avu, cu siguranță, un
efect înviorător, căci femeia se ridică, împroșcând apa, cu ochii larg
deschiși și, înainte de a intra în pavilion, îl apostrofă pe dragonul
care rânjea. Femeia ieși din nou, după câteva minute, de data aceasta
îmbrăcată cum se cuvine. Purta un fel de jachetă matlasată, cu
mâneci largi, albastră cu fâșii roșii, late la margini și aducea un ham,
tot din mătase, după câte i se părea lui Laurence. Îl aruncă peste
trupul dragonului fără să fie ajutată, vorbind în tot acest timp cu glas
sonor și vizibil iritat. Fără să vrea, lui Laurence îi veniră în minte
Berkley și Maximus, deși căpitanul englez nu rostise în viața lui
atâtea cuvinte deodată: era o anumită similitudine în relația lor
anapoda.

Odată hamul fixat, aviatoarea chineză urcă pe spinarea dragonului și

cei doi își luară zborul fără alte formalități, făcându-se nevăzuți din
zona pavilionului, către cine știe ce treburi ale zilei. Toți dragonii
începeau acum să se miște. Alți trei dintre aceia mari și purpurii
veniră din pavilion și alți oameni ieșiră prin culoarele boltite, bărbații
dinspre est și câteva femei dinspre vest.
Temeraire tresări sub trupul lui Laurence și deschise ochii.

– Bună dimineața, spuse el, căscând. Oh! făcu el, privind împrejur, cu
gura căscată, la decorațiunile opulente și la agitația din curte. Nu mi-
am dat seama că mai sunt atâția dragoni aici sau că locul este atât de
impunător, spuse el, ușor neliniștit. Sper că sunt prietenoși.

– Sunt sigur că nu vor fi altfel decât binevoitori, când vor afla că vii
de atât de departe, răspunse Laurence, coborând de pe piciorul
dragonului, ca să-l lase să se ridice. Aerul era închis și încărcat de
umezeală, și cerul de un cenușiu incert. Avea să fie iarăși foarte cald,
gândi Laurence. Ar trebui să bei cât mai multă apă, continuă el. Nu
știu cât de des vor avea de gând să ne oprim și să ne odihnim astăzi
pe drum.

– Cum zici tu, răspunse Temeraire fără chef și ieși în curte.

Vacarmul, care sporise treptat, încetă ca la un semn. Dragonii și

însoțitorii lor îi priviră cu ochi mari. Urmă o mișcare generală de
retragere din fața lui Temeraire și, în prima clipă, Laurence fu șocat
și jignit, dar apoi observă că toți, oameni și dragoni deopotrivă, se
înclinau până la pământ, făcând între ei un culoar până la iaz.

Liniștea era deplină. Temeraire înaintă cu pas șovăitor printre șirurile

de dragoni, până la apă, bău grăbit până la saturație și se retrase spre
pavilionul înălțat. Abia după ce dispăru înăuntru, activitatea
generală își reluă cursul, mult mai puțin zgomotos decât înainte,
printre ocheade furișe în pavilion.

– Au fost foarte amabili că m-au lăsat să beau, spuse Temeraire,

aproape șoptit, dar mi-aș dori să nu se mai holbeze așa.
Dragonii păreau dornici să mai zăbovească, dar, unul după altul,
plecară cu toții, în afară de câțiva, vizibil mai vârstnici, cu solzii
decolorați la margini, care se întoarseră să se tolănească la soare, pe
pietrele din curte. Între timp, Granby și echipajul se treziseră,
ridicându-se să urmărească spectacolul din jurul lor cu același
interes cu care îl priviseră dragonii pe Temeraire. După ce se
smulseră complet din amorțeală, începură să-și îndrepte hainele.

– Presupun că vor trimite pe cineva după noi, spuse Hammond,

netezindu-și zadarnic o mânecă boțită.

Ținuta lui era protocolară, spre deosebire de costumele de zbor pe

care le purtau aviatorii.

În clipa aceea, Ye Bing, unul dintre tinerii slujitorii chinezi de pe vas,

străbătu curtea, fluturând o mână să le atragă atenția.

Mâncarea de la micul dejun era altfel decât cea cu care era obișnuit
Laurence: un fel de terci subțire de orez amestecat cu pește uscat și
bucăți de ouă îngrozitor de decolorate, servit cu bastonașe unsuroase
de pâine, crocante și foarte ușoare. Dădu ouăle deoparte și se forță să
mănânce restul, urmând același sfat pe care i-l dăduse mai devreme
lui Temeraire, dar ar fi dat orice pentru niște ochiuri cu șuncă
pregătite cum se cuvine. Liu Bao îl împunse în braț cu bețigașul de
mâncat și îi indică ouăle, făcând o remarcă lesne de dedus. El își
mânca porția cu vădită plăcere.

– Ce crezi că este cu ele? întrebă Granby, cu glas scăzut, dând și el la

o parte, neîncrezător, ouăle.
După ce îl întrebă pe Liu Bao, Hammond le explică la fel de
neîncrezător.

– Spune că sunt ouă de o mie de ani. Mai curajos decât ceilalți,

Hammond luă o bucată și o mâncă. Mestecă, înghiți și abordă un aer
gânditor în timp ce toți îi așteptau verdictul: Parcă sunt în saramură,
anunță el. Nu mucegăite, în orice caz. Mai gustă una și sfârși prin a
mânca toată porția.

Laurence, în schimb, evită acele bucăți ciudate, galbene-verzui.

Fuseseră aduși pentru masă într-un fel de sală de oaspeți, nu departe

de pavilionul dragonilor. Marinarii îi așteptau acolo și li se alăturară
la micul dejun, cu rânjete invidioase pe fețe. Nu erau mai încântați
să-și întrerupă aventuroasa călătorie, decât fuseseră aviatorii lăsați
deoparte, și nu se abținură să facă remarci despre calitatea mâncării
la care cei ce continuau drumul se puteau aștepta.

Mai târziu, Laurence își luă bun-rămas de la Tripp, zicând:

– Și nu uita să-i spui căpitanului Riley că totul e în perfectă ordine.

Exact cu cuvintele astea. Se înțeleseseră că orice alt mesaj, oricât de
liniștitor, însemna că ceva mersese prost de tot.

Afară îi așteptau două căruțe trase de măgari, cioplite grosolan și

fără arcuri. Bagajele plecaseră înainte. Laurence urcă și se ținu
încleștat de margine, în timp ce înaintau huruind pe drum. Străzile
nu erau mai impresionante la lumina zilei: foarte largi, pavate cu
pietre rotunde, vechi, cu mortarul dintre ele distrus de vreme. Roțile
căruței înaintau prin făgașele adânci, hurducăindu-se pe terenul
accidentat.
De jur împrejur era o mare forfotă de oameni care se holbau la ei
plini de curiozitate, lăsându-și adesea treaba deoparte pentru a veni
în urma lor o scurtă bucată de drum.

– Și ăsta nici măcar nu e un oraș? Granby își roti privirea cu interes,

încercând să estimeze numărul oamenilor. Mi se par extrem de mulți
pentru un orășel de provincie.

– După ultimele noastre informații, China are aproximativ două sute

de milioane de locuitori, spuse Hammond absent, ocupat să facă
însemnări într-un jurnal.

Laurence clătină din cap la auzul acestui număr înfricoșător, de zece

ori mai mare decât populația Angliei. Fu și mai uimit să vadă un
dragon apropiindu-se pe drum din direcția opusă. Era un alt dragon
albastru-cenușiu și purta un ciudat ham de mătase, cu un pieptar
proeminent. Când trecură unul pe lângă altul, Laurence văzu că trei
dragonași, doi din aceeași rasă și unul roșu, pășeau alături de el,
atașați la același ham de un fel de bretele.

Iar aceștia nu erau singurii dragoni de pe stradă. La scurt timp

trecură pe lângă o unitate militară, în curtea căreia se antrena o mică
trupă de infanteriști în veșminte albastre. În fața porții stăteau doi
dragoni mari și roșii, comentând aprins jocul de zaruri pe care îl
jucau căpitanii lor. Nimeni nu părea să le acorde vreo atenție
specială. Țăranii grăbiți, care își cărau poverile, treceau pe lângă ei
fără să întoarcă măcar capul, cățărându-se din când în când peste
picioarele dragonilor, când n-aveau pe unde trece.

Temeraire îi aștepta într-un câmp deschis, cu alți doi dragoni

albaștri-cenușii în preajmă, care purtau hamuri de plasă încărcate cu
bagajele însoțitorilor. Ceilalți dragoni șușoteau și se uitau cu coada
ochiului la Temeraire, care părea stingherit și fu foarte ușurat să-l
vadă pe Laurence.

Odată încărcați, dragonii se lăsară la pământ, ca însoțitorii lor să

poată să urce și să le înalțe pe spate mici pavilioane, foarte
asemănătoare cu corturile pe care aviatorii britanici le foloseau
pentru zborurile lungi. Unul dintre chinezi i se adresă lui Hammond
și arătă către un dragon albastru.

– Noi vom călători cu acela, îi explică Hammond lui Laurence, după

care îl întrebă altceva pe chinez, care își scutură capul și răspunse
vehement, arătând din nou către al doilea dragon albastru.

Înainte ca Hammond să apuce să traducă răspunsul, Temeraire se

ridică, indignat:

– Laurence nu zboară cu niciun alt dragon, declară el, trăgându-și

posesiv căpitanul mai aproape, cât pe ce să-l doboare de pe picioare.

Hammond nu fu nevoit să traducă în chineză ceea ce simțea

dragonul.

Laurence nu înțelesese inițial că nici nu va fi lăsat să zboare cu

Temeraire. Nu-i plăcea să-l știe singur tot drumul și, totuși, se gândi
că acest motiv nu era foarte întemeiat. Aveau să zboare alături, fără
să se piardă din ochi și Temeraire nu putea fi cu adevărat în pericol.

– Doar pentru călătoria asta, îi spuse el dragonului și fu surprins

când cel care-l contrazise nu fu Temeraire, ci Hammond.

– Nu, o asemenea idee este inacceptabilă, spuse diplomatul.

– Nicidecum, întări Temeraire, aprobându-l întru totul, și mârâi când
chinezul încercă să-și continue pledoaria.

– Domnule Hammond, spuse Laurence, într-un moment de

inspirație fericită, te rog să le spui că, dacă problema o reprezintă
hamul, pot foarte bine să leg un lanț de pandantivul lui Temeraire.
Atâta timp cât nu trebuie să mă mișc din loc, va fi destul de sigur.

– La asta n-au ce să mai obiecteze, zise mulțumit Temeraire și

întrerupse discuția imediat, ca să facă propunerea care, de voie, de
nevoie, fu acceptată.

– Domnule căpitan, pot să vă vorbesc o clipă? Hammond îl trase

deoparte. Această încercare este de aceeași factură cu aranjamentele
de ieri-seară. Trebuie să insist, domnule, să nu cumva să vă
continuați drumul dacă, din orice motiv, ajungem să ne separăm. Și
să fiți în gardă dacă mai fac încercări să vă despartă de Temeraire.

– Înțeleg ce vrei să spui, domnule, și îți mulțumesc pentru sfat,

răspunse Laurence, încrâncenat, iscodindu-l cu privirea pe
Yongxing.

Deși prințul nu se coborâse la a se implica direct în niciuna dintre

discuții, Laurence bănuia că, în spatele acestor eforturi, era mâna lui.
Iar el sperase că eșecul încercărilor de a-i despărți, făcute la bordul
corabiei, îl făcuseră pe prinț să renunțe.

După aceste tensiuni de la începutul călătoriei, lunga zi de zbor

decurse fără incidente, cu excepția salturilor pe care le îndura
stomacul lui Laurence în momentele când Temeraire țâșnea în jos, ca
să vadă pământul mai de aproape. Chinga nu rămase neclintită pe
tot parcursul zborului și se mișca mult mai mult decât un ham.
Temeraire era considerabil mai iute și mai rezistent decât ceilalți doi
dragoni și putea să-i ajungă din urmă chiar dacă zăbovea câte o
jumătate de oră să admire peisajul. Aspectul cel mai frapant, pentru
Laurence, era expansiunea populației: nu era fâșie de pământ care să
nu fie cultivată în vreun fel și fiecare acumulare mai mare de apă era
înțesată de bărci care mergeau în toate direcțiile. Și, desigur,
imensitatea țării. Călătoreau de dimineața până seara, cu o singură
oră de pauză pentru masă, în fiecare zi, la prânz, și zilele erau lungi.

După două zile de drum, vastele câmpii, aproape nesfârșite,

împestrițate de careurile ordonate ale orezăriilor și străbătute de o
puzderie de ape curgătoare, lăsară locul colinelor și mai apoi
coamelor ondulate ale munților. Peisajul de la picioarele lor era
presărat cu orășele și sate de diferite dimensiuni și, din când în când,
oamenii care lucrau la câmp se opreau să le privească zborul, dacă
Temeraire cobora destul de jos ca să fie recunoscut drept un Celest.
La început, Laurence avu impresia că Yangtze e un lac, unul de
dimensiuni considerabile, dar nu fabuloase, fiind ceva mai mic de-o
milă în lățime. Cele două țărmuri erau învăluite într-o burniță
cenușie și abia când ajunseră deasupra apei observă curgerea
nesfârșită a grandiosului râu și procesiunea lină a joncilor care
apăreau și dispăreau printre cețuri.

După două nopți petrecute în orașe mai mici, Laurence începuse să

creadă că primul lor adăpost fusese o excepție, dar i se părea acum
minuscul, în comparație cu locul de popas din orașul Wuchang. Aici
erau opt pavilioane imense, aranjate într-o simetrică formă
octogonală, unite prin culoare mai înguste, în jurul unui spațiu care
merita să fie numit mai degrabă parc decât grădină. Roland și Dyer
încercară în joacă să numere dragonii, dar renunțară undeva după
treizeci. Pierdură șirul când un grup de mici dragoni purpurii
ateriză, împânzind pavilionul, într-un freamăt necontenit, prea mulți
și prea iuți ca să poată fi numărați.

Temeraire picotea. Laurence își așeză castronul deoparte: altă cină

frugală cu orez și legume. Majoritatea oamenilor dormeau deja,
cuibăriți sub mantiile lor, iar ceilalți erau tăcuți. Ploaia cădea fără
încetare, ca o cortină vaporoasă de apă dincolo de pereții
pavilionului, revărsându-se cu un zgomot ritmic de pe colțurile
arcuite în sus ale acoperișului. De-a lungul malurilor abrupte ale
râului, mici făclii galbene ardeau în colibele deschise, ca să
călăuzească drumul dragonilor care zburau noaptea. Din
pavilioanele celelalte răsuna ecoul răsuflării domoale, hârâitoare a
animalelor și de undeva, de departe, se auzi limpede, în ciuda ploii,
un țipăt mai pătrunzător.

Yongxing își petrecea nopțile separat de restul grupului, în

apartamente retrase, dar acum ieși din izolare și se opri la marginea
pavilionului, privind în vale: în clipa următoare, țipătul veni din
nou, mai apropiat. Temeraire înălță capul să asculte, cu gulerul din
jurul gâtului ridicându-se în alertă. Apoi Laurence auzi cunoscutul
fâlfâit zgomotos de aripi grele și un dragon ateriză, risipind din cale-
i perdeaua de vapori și ceață de pe pietrele de pavaj, o umbră albă,
spectrală deslușindu-se vag în ploaia argintie. Își strânse aripile largi
și păși spre ei, cu ghearele țăcănind pe pietre. Servitorii care circulau
între pavilioane se retraseră grăbiți din cale, întorcând fețele, dar
Yongxing coborî scările în ploaie și dragonul își aplecă spre el capul
mare, cu guler amplu, rostindu-i numele cu o voce cristalină și dulce.

– E un alt Celest? întrebă Temeraire, cu glas stins și șovăitor.

Laurence doar clătină din cap, neștiind ce să răspundă. Era o femelă-
dragon, de un alb uluitor de imaculat, cum nu mai văzuse la altul,
nici măcar în zona petelor sau a dungilor. Solzii aveau sclipirea
translucidă a pergamentului fin, perfect incolor, iar marginile ochilor
aveau o nuanță de roz-sticlos, împânzite de capilare atât de
pronunțate încât se vedeau chiar și de la distanță. Cu toate acestea,
avea gulerul amplu și mustățile subțiri din jurul fălcilor întocmai ca
Temeraire. Doar albul era nefiresc. Femela-dragon purta la baza
gâtului un colan auriu, incrustat cu rubine, și pe degete teci aurii, cu
rubine la toate ghearele din față, care oglindeau în culoarea lor
intensă nuanța ochilor ei.

Îl împinse drăgăstos pe Yongxing cu botul înapoi în adăpostul

templului și intră în urma lui, nu înainte de a-și scutura iute aripile,
lăsând ploaia să alunece de pe ele în valuri. Le aruncă celorlalți o
singură privire, în treacăt, cu ochii scânteind, după care se înfășură
geloasă în jurul lui Yongxing, șușotind cu el în celălalt capăt al
pavilionului. Câțiva servitori ieșiră aducându-i cina, dar se apropiau
abia târându-și picioarele, neliniștiți, deși nu arătaseră o asemenea
reticență în preajma niciunui alt dragon, iar prezența lui Temeraire le
producea o vizibilă plăcere. Comportamentul dragonului nu părea
să justifice teama lor. Mâncă repede și grațios, fără să lase în urmă
niciun strop de mâncare și nu le acordă nicio atenție.

În dimineața următoare, Yongxing le-o prezentă sumar ca fiind Lung

Tien Lien și apoi o luă cu el, să ia micul dejun separat. Hammond se
informase discret destul de bine ca să le spună câte ceva în plus la
masa următoare:

– Fără doar și poate este din rasa Celestă, anunță el. Bănuiesc că are
un fel de albinism. Nu știu de ce asta îi neliniștește atât de mult pe
toți.

– S-a născut în culori de doliu, firește că aduce ghinion, spuse Liu

Bao, când i se cerură, cu prudență, informații, de parcă asta ar fi fost
de la sine înțeles, și adăugă: Împăratul Qianlong intenționa să i-o dea
prințului Mongoliei, ca să nu le aducă ghinion fiilor noștri, dar
Yongxing a insistat s-o păstreze el, nevoind să lase un Celest să
părăsească familia imperială. Yongxing ar fi putut deveni împărat el
însuși, dar, firește, nu poți avea un împărat cu un dragon blestemat,
ar fi o năpastă pentru țară. Așadar, acum împărat este fratele lui,
Jiaquing. Asta e voința Cerului.

Cu această remarcă filosofică, Liu Bao ridică din umeri și mâncă încă
o bucată de pâine prăjită. Hammond primi vestea deprimat și
Laurence îi împărtăși mâhnirea: una era mândria, dar un principiu
atât de nestrămutat încât să-i sacrifici un tron dovedea cu totul
altceva.

Cei doi dragoni-purtători care îi însoțiseră fuseseră înlocuiți cu unul

albastru-cenușiu și un altul, ceva mai mare, verde-închis cu dungi
albastre și un cap neted, fără coarne. Dar îl priveau și ei pe Temeraire
cu aceeași venerație plină de interes, iar pe Lien cu o teamă
respectuoasă, ținându-se departe de ei. Temeraire se consolase deja
cu starea de măreață solitudine și, în orice caz, era foarte ocupat să se
uite cu coada ochiului la Lien, curios și fascinat, până când aceasta se
întoarse și îl fixă cu privirea, făcându-l să-și plece fruntea rușinat.

În dimineața aceasta, Lien purta pe cap o acoperitoare ciudată,

făcută din mătase, prinsă între bare subțiri de aur, care îi atârna peste
ochi ca un paravan, umbrindu-i. Laurence se miră că avea nevoie de
asta, când cerul era cenușiu și monoton. Dar căldura apăsătoare
izbucni aproape dintr-odată încă din primele ore de zbor, în
trecătorile ce șerpuiau printre munții bătrâni, cu versanții abrupți
dinspre sud scăldați în verdeață luxuriantă și cu cei nordici aproape
arizi. Când ieșiră pe o colină de la poalele munților, un vânt rece îi
izbi în față, iar soarele care străpungea norii era aproape orbitor. Aici
nu mai întâlniră orezării, locul lor fiind luat de lanuri lungi de grâu
galben și, brusc, văzură o cireadă mare de boi maronii traversând
domol o câmpie înverzită și păscând cu capetele plecate.

Pe un deal, deasupra cirezii, se afla un mic șopron, lângă care se

roteau, în câteva frigări uriașe, vite întregi, înălțând un miros
îmbietor de fum.

– Par gustoase, remarcă Temeraire, ușor melancolic.

Nu era singurul care avea această părere. Când se apropiară, unul

dintre dragonii care-i însoțeau își luă dintr-odată avânt și coborî în
picaj. Un bărbat ieși din șopron și discută ceva cu dragonul, după
care intră înapoi. Se întoarse și așeză în fața dragonului o scândură
mare, în care acesta săpă cu gheara câteva simboluri chineze.
Bărbatul luă scândura și dragonul înhăță o vacă. Era limpede,
făcuseră un târg. În momentul următor, dragonul se ridică înapoi în
aer, mestecându-și vesel vaca în zbor. Era evident că nu considerase
necesar să le ceară pasagerilor săi să coboare în timpul acestor
manevre.

Laurence avu impresia că-l vede pe bietul Hammond pălind, când

dragonul îngurgită zgomotos intestinele vacii, cu vizibilă plăcere.

– Am putea să încercăm și noi să cumpărăm una, dacă acceptă

guinee, îi propuse Laurence lui Temeraire, nu foarte convins.
Adusese cu el aur în loc de bani de hârtie, dar nu știa dacă păstorii l-
ar accepta.
– O, nu prea mi-e foame, răspunse Temeraire, preocupat de cu totul
altceva. Laurence, dragonul acela a scris ceva acolo, pe scândură, nu-
i așa?

– Așa cred, deși nu mă consider un expert în grafia chineză,

răspunse Laurence. Mai degrabă ai putea s-o recunoști tu.

– Mă întreb dacă toți dragonii chinezi știu să scrie, zise Temeraire,

deprimat. O să mă creadă foarte prost dacă sunt singurul care nu
știe. Trebuie să învăț cumva. Întotdeauna am crezut că literele trebuie
făcute cu un condei, dar sunt sigur că aș putea să le scrijelesc și eu cu
gheara.

Poate din curtoazie pentru Lien, pe care părea s-o deranjeze lumina
puternică a soarelui, se opriră și se adăpostiră de dogoarea zilei într-
un alt pavilion de la marginea drumului, ca oamenii să mănânce și
dragonii să se odihnească, înainte să-și continue călătoria, la căderea
serii. Drumul le era călăuzit de făcliile de la sol, așezate la intervale
neregulate și, oricum, Laurence se putea orienta după stele pentru a
stabili traseul. Se îndreptau acum mai direct către nord-est,
străbătând în viteză, milă după milă. Zilele continuară să fie fierbinți,
dar nu mai erau deosebit de umede, și nopțile erau răcoroase și
plăcute. Însă existau indicii clare ale forței iernilor nordului:
pavilioanele erau închise de pereți în trei dintre laturi și ridicate de la
pământ pe platforme de piatră prevăzute cu sobe, ca podelele să
poată fi încălzite.

Orașul Pekin se întindea la nesfârșit dincolo de zidurile ce-l

străjuiau, numeroase și impunătoare, cu multe turnuri și parapete,
foarte asemănătoare prin stil castelelor europene. Străzi largi, pavate
cu pietre gri, se întindeau în linii drepte către porți și dincolo de ele,
atât de pline de oameni, de cai și de căruțe în mișcare încât, privite
de sus, păreau niște râuri. Văzură și mulți dragoni, atât pe străzi, cât
și pe cer, săltând în aer, pentru scurte zboruri dintr-un cartier în altul
al orașului, uneori cu o mulțime de oameni agățați de trupurile lor.
Erau, evident, folosiți ca mijloc de transport. Orașul era împărțit cu o
extraordinară simetrie în secțiuni drepte, întrerupte doar de patru
lacuri cu conturul ondulat, aflate în perimetrul dintre ziduri. La est
de acestea, se afla palatul imperial, într-un ansamblu de multe
pavilioane mai mici, înconjurat de un șanț de apă întunecoasă. În
lumina apusului, toate acoperișurile străluceau, ca poleite cu aur,
printre copacii încă verzi de mlădițele primăverii, care aruncau
umbre lungi pe pietrele cenușii ale piețelor.

Când se apropiară, fură întâmpinați în aer de un dragon mai mic,

negru cu dungi galbene-canar, care purta la gât un colan de mătase
verde-închis. Deși avea un călăreț pe spate, vorbea direct cu ceilalți
dragoni. Temeraire coborî, în urma grupului, pe cercul mic al unei
insule de pe lacul cel mai sudic, la mai puțin de o jumătate de milă
de zidurile palatului. Aterizară pe un dig lat de marmură albă, care
pătrundea în lac, destinat, pesemne, doar dragonilor, căci nu se zărea
nicio barcă.

Digul ducea spre o enormă construcție roșie, cu trei arcade, care,

deși nu era un simplu zid, era prea îngustă ca să fie considerată o
clădire. Cele două arcade mai mici se înălțau peste capul lui
Temeraire și erau atât de largi, încât puteau fi traversate de patru
dragoni de dimensiunile lui, unul lângă altul, iar cea din mijloc era
încă și mai mare. Era străjuită de doi Imperiali uriași, unul negru și
unul albastru-intens, foarte asemănători cu Temeraire, dar fără
gulerul lui specific. Lângă ei se afla un lung șir de soldați infanteriști,
cu coifuri strălucitoare de oțel și uniforme albastre, care țineau sulițe
lungi în mâini.
Cei doi dragoni-însoțitori trecură direct prin cele două porți laterale
și Lien păși înainte, prin cea din mijloc, dar dragonul cu dungi
galbene îl opri pe Temeraire să-l urmeze, se înclină adânc și spuse
ceva, pe un ton de scuză, în timp ce gesticula către mijlocul porții.
Temeraire îi răspunse laconic și, cu un aer învins, se așeză pe
picioarele din spate, vizibil nemulțumit, cu gulerul încordat și
înclinat spre gât.

– S-a întâmplat ceva? îl întrebă încet Laurence.

Dincolo de poartă, vedea o mulțime de oameni și dragoni adunați în

curte și era limpede că se pregătea o ceremonie.

– Vor ca tu să cobori și să intri pe una dintre porțile mici, iar eu să

trec prin cea mare, îi explică Temeraire. Dar nu te las jos singur. Mi
se pare, oricum, o aiureală să existe trei porți care duc toate în același
loc.

Laurence își dorea cu disperare să-i poată cere sfatul lui Hammond
sau, la drept vorbind, oricui altcuiva. Dragonul vărgat și călărețul lui
erau la fel de dezorientați în fața îndărătniciei lui Temeraire, și
Laurence se pomeni uitându-se spre celălalt bărbat și întâlni o
expresie aproape la fel de buimăcită ca a lui. Dragonii și soldații din
intervalul porții rămaseră neclintiți ca niște statui și, cum minutele
treceau, cei adunați în partea cealaltă își dădură seama, probabil, că
se întâmplă ceva. Un bărbat în veșminte albastre, încărcate de
broderii, ieși printr-una din porțile laterale și vorbi cu dragonul
vărgat și cu călărețul, apoi, uitându-se cu coada ochiului la Laurence
și la Temeraire, se întoarse grăbit în curte.

Se stârni o rumoare, care răsună prin culoarul boltit, după care se

opri, ca la un semn. Oamenii din capăt se dădură la o parte și un
dragon ieși pe poartă, apropiindu-se de ei. Semăna mult cu
Temeraire, cu același negru-intens și lucios al pielii, cu aceeași
nuanță de albastru-închis a ochilor și aceleași semne pe aripi, cu
același guler mare întins între coarne purpurii: tot un Celest, dar o
femelă. Se opri în fața lor și vorbi cu glas baritonal, răsunător. La
început, Laurence îl simți pe Temeraire încordându-se, apoi
tremurând și ridicându-și încet gulerul. Apoi, cu glas stins și
șovăitor, spuse:

– Laurence, aceasta este mama mea.

 13

Mai târziu, Laurence avea să afle de la Hammond că poarta

principală era rezervată familiei imperiale și exclusiv dragonilor din
rasa care-i purta numele și din cea Celestă, ceea ce explica refuzul lor
de a-l lăsa pe Laurence să treacă pe acolo. Însă, în momentul acela,
Qian îi conduse fără explicații într-un zbor scurt peste poartă și în
curtea centrală de dincolo de ea, tăind astfel nodul gordian.

Odată rezolvată problema uzanței, fură cu toții poftiți la un enorm

banchet, organizat în cel mai mare pavilion al dragonilor, unde îi
așteptau două mese. Qian fu așezată în capul primei mese, cu
Temeraire la stânga și Yongxing și Lien la dreapta. Lui Laurence i se
indică să se așeze undeva mai departe, la câteva scaune de capăt,
vizavi de Hammond. Ceilalți membri ai grupului britanic fură poftiți
la cea de-a doua masă. Laurence consideră că nu era diplomatic să
obiecteze: distanța dintre el și Temeraire nu era nici cât jumătate din
lungimea sălii și, oricum, atenția dragonului era, în momentul de
față, absorbită de cu totul altceva. Vorbea cu mama lui, cu un aer
aproape timid, deloc caracteristic pentru el, și era vizibil copleșit de
venerație. Qian era mai mare decât el și transparența palidă a solzilor
ei indica o vârstă înaintată, la fel și comportamentul ei foarte
maiestuos. Nu purta niciun fel de ham, dar avea gulerul împodobit
cu uriașe topaze galbene, fixate pe țepi și un colan din filigran de
aur, aparent fragil, incrustat cu alte topaze și perle mari.

În fața dragonilor fură așezate platouri gigantice de bronz, fiecare cu

câte un cerb întreg la frigare, cu coarnele intacte, în care erau înfipte
portocale umplute cu cuișoare, răspândind o aromă foarte plăcută
pentru simțurile oamenilor. Cerbii erau umpluți cu un amestec de
nuci și coacăze roșii, foarte strălucitoare. Oamenii fură serviți cu un
șir de opt feluri de mâncare, mai mici ca dimensiuni, dar la fel de
elaborate. După mâncarea jalnică din timpul călătoriei, chiar și cel
mai exotic ospăț era foarte bine-venit.

La început, văzând că nu era prezent niciun translator, Laurence

bănuise că nu va avea cu cine să vorbească, doar dacă încerca să-i
strige peste masă lui Hammond. În stânga lui se afla un mandarin
foarte bătrân, care purta o pălărie împodobită în vârf cu o nestemată
albă, sidefie și cu o pană de păun ce-i atârna pe spate, peste o coadă
cu adevărat impresionantă, aproape în întregime neagră, în ciuda
ridurilor adânci care brăzdau fața bărbatului. Mandarinul mânca și
bea cu tenacitate, fără să încerce măcar să-i adreseze o vorbă lui
Laurence. Când celălalt vecin de masă al său se aplecă și strigă în
urechea bătrânului, Laurence își dădu seama că era aproape surd, pe
lângă faptul că nu știa engleza.

Dar, la scurt timp după ce se așezase, Laurence fu surprins să fie

abordat din dreapta, într-o engleză cu puternic accent francez.

– Sper că ați călătorit bine, spuse glasul vesel din spatele unui chip
zâmbitor. Era ambasadorul francez, îmbrăcat în veșminte lungi,
după obiceiul chinezilor, nu în haine europene. Acestea și părul lui
negru explicau de ce Laurence nu-l remarcase imediat printre
ceilalți.

– Îmi veți permite, sper, să mă prezint, în ciuda nefericitei situații a

raporturilor dintre țările noastre, continuă De Guignes. Pot susține
chiar că vă cunosc, indirect, mă înțelegeți. Nepotul meu mi-a spus că
își datorează viața mărinimiei dumneavoastră.

– Vă rog să mă scuzați, domnule, dar chiar nu știu la ce vă referiți,

spuse Laurence, nedumerit. Nepotul dumneavoastră?

– Jean-Claude De Guignes. Este locotenent în Armée de l’Air 6,

răspunse ambasadorul, înclinându-se, cu același zâmbet pe față. L-
ați întâlnit anul trecut, în noiembrie, pe Canal, în timpul unei
încercări de abordaj.

– Dumnezeule mare! exclamă Laurence, amintindu-și vag de tânărul

locotenent care luptase cu atâta vigoare și strânse din toată inima
mâna lui De Guignes. Îmi amintesc, un curaj extraordinar! Mă bucur
nespus să aud că și-a revenit. Așa să înțeleg, nu?

– O, da, când mi-a scris aștepta de la o zi la alta să iasă din spital. Ca

să meargă la închisoare, desigur, dar tot e mai bine decât în
mormânt, spuse De Guignes realist, ridicând din umeri. Mi-a scris
despre călătoria dumneavoastră interesantă, știind că am fost detașat
aici, la locul ei de destinație. Vă aștept cu mare plăcere de-o lună, de
când a sosit scrisoarea lui, trăgând nădejde să-mi pot exprima
admirația pentru generozitatea dumneavoastră.

După acest început fericit, își continuară conversația pe teme neutre:

clima Chinei, mâncarea, numărul uluitor de dragoni. Laurence nu
putea să nu simtă o anumită afinitate, ca față de un camarad
occidental în adâncurile enclavei orientale. De Guignes nu era
militar, dar familiaritatea cu care vorbea despre forțele aeriene
franceze îl făcea un interlocutor agreabil. La sfârșitul mesei, ieșiră
împreună, urmându-i pe ceilalți oaspeți în curte, de unde majoritatea
plecară în zbor, transportați de dragonii lor în maniera pe care o
văzuseră mai devreme în oraș.

– E un mod ingenios de transport, nu-i așa? spuse De Guignes, și

Laurence, privind cu interes, îl aprobă întru totul.

Dragonii, majoritatea din rasa albastră, pe care Laurence o considera

de-acum cea mai răspândită, purtau hamuri ușoare din multe chingi
de mătase peste spate, de care erau atârnate numeroase panglici late,
tot de mătase, prevăzute cu multe bucle. Pasagerii le escaladau, până
ajungeau la bucla liberă aflată cel mai sus, pe care și-o strângeau
peste brațe și pe sub șezut. Astfel puteau să șadă pe ele într-un
relativ echilibru, atâta timp cât dragonul zbura drept, agățându-se cu
mâna de chinga principală.

Hammond ieși din pavilion și, zărindu-i, făcu ochii mari și se grăbi
să li se alăture. El și De Guignes își zâmbiră și își vorbiră foarte
prietenos, dar de îndată ce francezul se scuză și se îndepărtă,
împreună cu doi mandarini chinezi, Hammond se întoarse spre
Laurence și-i ceru, fără sfială, să-i povestească întreaga lor
conversație.

– Ne așteaptă de o lună! Hammond era îngrozit de această

informație și reuși să sugereze, fără să spună în mod direct nimic
jignitor, că Laurence fusese un nătărău că-l judecase pe De Guignes
după aparențe. Dumnezeu știe ce planuri mârșave a pus la cale
împotriva noastră în tot acest timp! Vă rog, evitați orice discuții
personale cu el.

Laurence nu reacționă la aceste observații așa cum ar fi vrut

Hammond, ci se duse lângă Temeraire. Qian plecase ultima, luându-
și un afectuos rămas-bun de la Temeraire, dezmierdându-l cu botul
înainte să-și ia zborul. Silueta suplă și neagră se pierdu imediat în
noapte și Temeraire rămase privind melancolic în urma ei.

Ca o măsură de compromis, insula fusese pregătită pentru șederea

lor. Era proprietatea împăratului și dispunea de numeroase
pavilioane mari și elegante pentru dragoni, cu locuințe pentru
oameni în imediata lor apropiere. Laurence și grupul său primiră
permisiunea de a se caza într-o clădire atașată de cel mai mare dintre
pavilioane, care dădea înspre o curte largă. Era o clădire frumoasă și
spațioasă, dar etajul superior era ocupat de o întreagă armată de
servitori, care depășea cu mult nevoile lor. Văzând cum se strecurau
discret peste tot, Laurence începu să bănuiască rolul lor de spioni, pe
lângă cel de gărzi.

Dormi un somn greu, dar fu trezit înainte de revărsatul zorilor de

servitorii care se uitau pe furiș să vadă dacă e treaz. După a patra
încercare de acest fel în decurs de zece minute, Laurence cedă și se
sculă, cu capul încă greu de vinul care cursese în valuri în ziua
precedentă. Nu reuși să le transmită dorința sa de a primi un lighean
și, într-un târziu, ieși în curte, să se spele în iazul de acolo. Păși afară
fără nicio dificultate, prin imensa fereastră circulară, doar puțin mai
scundă decât el și cu pervazul imediat deasupra pământului.
Temeraire era tolănit pe celălalt mal al iazului, culcat pe burtă, până
și cu coada complet întinsă. Dormea dus și, din când în când,
mormăia de plăcere, prin vis. Un sistem de conducte de bambus
ieșea de sub pavaj, folosit la încălzitul pietrelor, revărsându-se în iaz
în șuvoaie de apă fierbinte. Astfel, Laurence făcu o baie mult mai
plăcută decât se așteptase. În tot acest timp, servitorii îi dădeau
târcoale cu vizibilă nervozitate, scandalizați de faptul că se
dezbrăcase până la brâu. Când, în sfârșit, Laurence se întoarse,
aceștia îl îmbrăcară cu forța în veșminte chinezești: pantaloni moi și
un veșmânt cu gulerul rigid care părea să fie o îmbrăcăminte
aproape universală pentru ei. Se opuse o clipă, dar, aruncând o
privire spre hainele sale, le văzu îngrozitor de șifonate. Chiar dacă
nu era obișnuit cu ea, vestimentația locului era măcar curată. Și era
chiar comodă, deși se simțea aproape indecent fără haină și eșarfă.

Un oarecare funcționar venise să ia micul dejun cu ei și îi aștepta deja

la masă, fiind, pesemne, sursa agitației servitorilor. Laurence se
înclină scurt în fața străinului, pe nume Zhao Wei și îl lăsă pe
Hammond să întrețină conversația până când el bău o mare cantitate
de ceai. Era aromat și tare, dar Laurence nu zărea nici urmă de lapte
pe masă, iar servitorii rămaseră descumpăniți când îi auziră, tradusă,
solicitarea.

– În mărinimia sa, Maiestatea Sa Imperială a hotărât că veți locui aici

pe toată durata vizitei, spuse Zhao Wei, într-o engleză deloc șlefuită,
dar inteligibilă.

Avea un aer afectat și înțepat, privind mișcările încă stângace ale lui
Laurence cu bețigașele, cu o undă de dispreț în expresia gurii.

– Puteți să vă plimbați prin curte, dar nu veți părăsi reședința fără să

faceți o solicitare oficială și fără să primiți permisiunea.
– Domnule, suntem profund recunoscători, dar trebuie să fiți
conștient că, dacă nu avem libertate de mișcare în timpul zilei,
dimensiunile locuinței nu sunt deloc adecvate nevoilor noastre,
spuse Hammond. Păi, numai căpitanul Laurence și cu mine am avut
camere separate azi-noapte, și acelea mici și nepotrivite pentru
statutul nostru, iar ceilalți au fost cazați în locuințe comune și foarte
înghesuiți.

Laurence nu remarcase nicio carență de felul acesta și găsea atât

încercarea de a le impune restricții de mișcare, cât și negocierile lui
Hammond pentru mai mult spațiu destul de absurde, cu atât mai
mult cu cât rezulta, din conversația celor doi, că întreaga insulă
fusese eliberată din respect pentru Temeraire. Complexul ar fi putut
adăposti extrem de confortabil o duzină de dragoni și existau atâtea
spații de locuit pentru oameni, încât fiecare membru al echipajului ar
fi putut ocupa singur o clădire întreagă. În plus, reședința lor era în
stare perfectă, confortabilă și mult mai spațioasă decât cabinele
strâmte de la bordul navei lor, din ultimele șapte luni. Nu vedea nici
cel mai mic motiv să dorească spațiu suplimentar, dar nici să li se
refuze libertatea de mișcare pe insulă. Însă Hammond și Zhao Wei
continuară să negocieze chestiunea cu măsurată gravitate și politețe.

În cele din urmă, Zhao Wei conveni să li se îngăduie să facă plimbări

pe insulă în compania servitorilor și conchise:

– Atâta timp cât nu veți merge la țărm sau pe cheiuri și nu

interacționați cu patrulele și gărzile. Cu acestea, Hammond se
declară satisfăcut. Zhao Wei sorbi din ceai și apoi adăugă: Firește,
Maiestatea Sa dorește ca Lung Tien Xiang să vadă câte ceva din oraș.
Am să-l conduc într-un tur, după ce mănâncă.
– Sunt sigur că Temeraire și căpitanul Laurence îl vor găsi cât se
poate de edificator, zise imediat Hammond, înainte ca Laurence să
apuce măcar să tragă aer în piept. Chiar așa, domnule, ați fost foarte
amabil să pregătiți pentru căpitanul Laurence vestimentația locului,
ca să-l feriți de curiozitatea excesivă.

Zhao Wei remarca abia acum vestimentația lui Laurence, cu o

expresie ce dovedea limpede că nu avea nici cea mai vagă legătură cu
asta. Dar își primi înfrângerea cu suficientă bunăvoință și se mulțumi
să spună, cu o scurtă înclinare a capului:

– Sper că veți fi gata de plecare în scurt timp, domnule căpitan.

– Și putem să ne plimbăm prin tot orașul? întrebă Temeraire, plin de

entuziasm, în timp ce se lăsa frecat și spălat, după micul dejun,
întinzând câte un picior cu ghearele scoase, să fie curățat energic cu
apă și săpun.

Până și dinții săi beneficiară de același tratament. O tânără servitoare

intră în gura lui, să-i frece pe cei din spate.

– Bineînțeles, răspunse Zhao Wei, sincer nedumerit de întrebare.

– Poate că vei vedea și ceva din terenurile de instrucție ale dragonilor

de aici, dacă există vreunul în interiorul orașului, sugeră Hammond,
care îi însoțise afară. Sunt sigur, Temeraire, că le vei găsi interesante.

– O, da! exclamă dragonul, cu gulerul deja ridicat și vibrând ușor.

Hammond îi aruncă lui Laurence o privire plină de înțeles, dar

căpitanul alese s-o ignore complet. N-avea niciun chef să facă pe
spionul sau să prelungească turul, oricât de interesante ar putea fi
cele văzute.

– Ești gata, Temeraire? întrebă el.

Fură transportați la țărm cu un șlep sofisticat și ciudat, care se legăna

periculos sub povara lui Temeraire, chiar și în apele liniștite ale
micului lac. Laurence se ținea aproape de cârmaci, urmărindu-i
stângăcia cu un ochi aspru și critic. I-ar fi plăcut la nebunie să i-o ia
din mână. Distanța mică până la mal dura de două ori mai mult
decât ar fi trebuit. O escortă numeroasă de gărzi înarmate fusese
detașată de pe insulă să-i însoțească în turul orașului. Majoritatea
gărzilor se răspândiră pe străzi, să le elibereze calea, dar vreo zece se
țineau aproape de Laurence, îngrămădindu-se, fără nicio ordine, în
ceea ce părea o încercare de a crea un zid uman care să-l împiedice
să se îndepărteze.

Zhao Wei îi conduse printr-o altă poartă pictată în roșu și auriu,

aceasta încastrată într-un zid fortificat și cu deschidere spre o alee
foarte largă. Era străjuită de mai multe gărzi în livreaua imperială și
de doi dragoni, și ei în echipament: unul dintre deja cunoscuții
dragoni roșii și altul verde-strălucitor, cu semne stacojii. Căpitanii,
care erau femei, stăteau împreună și sorbeau din ceai, la adăpostul
unui cort și își scoseseră jachetele matlasate ca să îndure mai ușor
căldura zilei.

– Văd că aveți și aici femei-căpitan, îi spuse Laurence lui Zhao Wei.

Sunt folosite pentru anumite rase?

– Femeile îi însoțesc pe dragonii care merg în armată, răspunse Zhao

Wei. Firește, doar rasele inferioare aleg o asemenea ocupație. Uitați,
cel verde de colo este din rasa Oglinda-de-Smarald. Acești dragoni
sunt prea leneși și prea înceți ca să se descurce bine la examenele
noastre. Iar celor din rasa Floarea-Stacojie le place prea mult să se
lupte, așa că nu sunt buni pentru nimic altceva.

– Vreți să spuneți că doar femeile sunt înrolate în aviație? întrebă

Laurence, convins că înțelesese greșit, însă Zhao Wei confirmă cu o
clătinare a capului. Dar ce motiv poate sta la baza unei asemenea
politici? Nu le cereți femeilor să se înroleze în infanterie sau în
marină, nu-i așa? întrebă indignat Laurence.

Consternarea lui era evidentă și Zhao Wei, simțind probabil nevoia

să apere practica neobișnuită a țării sale, începu să povestească
legenda pe care se întemeia aceasta, romanțând, firește, detaliile.
Conform legendei, o fată se deghizase în bărbat ca să lupte în locul
tatălui ei, devenise însoțitoarea unui dragon militar și salvase
imperiul câștigând o mare bătălie. Drept urmare, împăratul vremii
declarase că fata poate fi acceptată în serviciul militar cu dragoni.

Dar, dincolo de aceste înflorituri savuroase, legenda descria cu

acuratețe politica națională a Chinei: odinioară, în perioadele de
recrutare, capul familiei trebuia să se înroleze sau să trimită un copil
în locul lui. Fetele, fiind mult mai puțin prețuite decât băieții,
deveniseră alegerea preferată, atunci când era posibil, pentru a
completa contingentul. Cum puteau să slujească numai în aviație,
ajunseseră să domine aproape în întregime această branșă, până
când, în cele din urmă, aceasta le aparținu în exclusivitate.

Până când se sfârși legenda, completată cu recitarea versiunii ei

poetice tradiționale, care, după bănuiala lui Laurence, își pierduse
mult din farmec prin traducere, ajunseseră dincolo de poartă și
înaintaseră pe aleea care ducea către o piață largă, retrasă puțin de la
drum, pavată cu pietre gri și plină de copii și pui de dragon. Băieții
stăteau cu picioarele încrucișate pe jos, în față, micii dragoni
încolăciți frumos în spatele lor și, cu toții, într-un amestec ciudat de
glasuri cristaline de copii și voci răsunătoare de dragoni, repetau în
cor fiecare propoziție pe care le-o citea cu glas sonor o profesoară,
dintr-o carte mare.

Zhao Wei flutură o mână spre ei.

– Ați vrut să ne vedeți școlile. Aceasta este o clasă nouă, desigur sunt
doar la începutul studiului Analectelor.

În sinea lui, Laurence era tulburat de ideea de a-i supune pe dragoni

studiului și examenelor scrise.

– Nu par a fi cupluri, spuse el, cercetând grupul.

Zhao Wei îl privi nedumerit, și Laurence făcu clarificările:

– Vreau să spun că băieții nu stau fiecare cu dragonul lui, iar copiii

par, într-adevăr, cam mici pentru ei.

– O, dragonașii ăștia sunt mult prea tineri ca să-și fi ales deja un

însoțitor, spuse Zhao Wei. Au doar câteva săptămâni. Abia după
cincisprezece luni vor fi pregătiți să aleagă, și atunci băieții vor fi mai
mari.

Laurence rămase fără grai și se întoarse să se mai uite o dată la micii

dragoni. Auzise întotdeauna că dragonii trebuie înhămați imediat ce
ies din ou, ca să nu se sălbăticească și să fugă, dar lucrul acesta era
contrazis în mod evident de exemplul chinez.

Temeraire spuse:
– Trebuie că se simt foarte singuri. Nu mi-ar fi plăcut deloc să nu-l
am pe Laurence când am ieșit din ou. Se aplecă și-l atinse pe
Laurence cu nasul. Și pare foarte obositor să trebuiască să vânezi tot
timpul singur, când ești așa de mic. Mie mi-era mereu foame, adăugă
el, mai prozaic.

– Firește că puii nu trebuie să vâneze, preciză Zhao Wei. Trebuie să

învețe. Există dragoni care au grijă de ouă și care hrănesc puii. E
mult mai bine așa, decât să facă asta un om. Altfel, un dragonaș n-ar
avea încotro și s-ar atașa de cineva înainte de a fi destul de înțelept ca
să judece corect caracterul și virtuțile însoțitorului care i se propune.

Era, fără doar și poate, o remarcă țintită și Laurence răspunse cu

răceală:

– Presupun că asta ar putea fi o problemă, dacă aveți mai puține

reguli în privința felului în care trebuie aleși oamenii pentru o
asemenea ocazie. La noi, desigur, un astfel de om trebuie de obicei să
slujească în aviație mulți ani înainte să fie considerat demn de a fi
prezentat măcar unui pui de dragon. În aceste condiții, mi se pare că
un asemenea atașament, pe care îl condamnați, poate fi tocmai
temelia unei afecțiuni durabile mai profunde, mai plină de satisfacții
de ambele părți.

Își continuară drumul în incinta orașului, și acum, privindu-l de

aproape, nu de la înălțime, Laurence fu impresionat din nou de
străzile largi, proiectate parcă de la bun început cu gândul la
dragoni. Acestea îi dădeau orașului un aer spațios, total diferit de
Londra, deși numărul de locuitori era, după presupunerile lui,
aproape egal. Aici, Temeraire mai mult privea decât era privit: după
toate aparențele, populația capitalei era obișnuită cu prezența celor
mai mărețe rase. În schimb, el nu mai fusese niciodată într-un oraș
mare și își rotea capul cât putea de mult, încercând să se uite în trei
direcții deodată.

Gărzile împingeau cu brutalitate trecătorii obișnuiți din calea

palanchinelor verzi în care erau purtați mandarinii, cu treburi
oficiale. De-a lungul unui drum larg, un alai de nuntă, sclipind în
roșu-aprins și auriu, șerpuia pe străzi, strigând și bătând din palme,
cu muzicanți și artificii și mireasa bine ascunsă într-o lectică. Un
cuplu bogat, judecând după fastul evenimentului. Uneori, câțiva
măgari se târau sub povara carelor încărcate, tropăind pe pietre,
deprinși cu prezența dragonilor. Dar Laurence observă că nu
întâlneau nici trăsuri, nici cai pe străzile principale. Probabil că nu
puteau fi obișnuiți cu prezența atâtor dragoni. Aerul avea un miros
total diferit de cel al Londrei: nimic din omniprezenta duhoare acrie
de bălegar și urină, doar mirosul ușor sulfuros al fecalelor
dragonilor, mai pronunțat când vântul bătea dinspre nord-est.
Laurence bănuia că în acel cartier al orașului exista vreo hazna mai
mare.

Și peste tot, peste tot, dragoni. Dragonii albaștri, cei mai comuni,
erau implicați în cele mai diverse munci. Pe lângă cei care
transportau pasageri agățați de hamurile lor, alții transportau
mărfuri, dar mulți păreau să călătorească singuri, cu treburi mai
importante. Aceștia purtau colane divers colorate, aidoma diferitelor
culori ale nestematelor mandarinilor. Zhao Wei îi confirmă lui
Laurence că acestea erau însemne ale rangului și că dragonii astfel
împodobiți erau membri ai serviciului civil.

– Dragonii Shen-lung sunt ca oamenii, unii sunt deștepți, alții sunt

leneși, spuse el, și adăugă, trezindu-i interesul lui Laurence: Din cele
mai bune exemplare ale acestora au fost create multe rase superioare,
iar cei mai înțelepți pot chiar să aibă onoarea de a fi împerecheați cu
Imperiali.

Alte sumedenii de rase puteau fi văzute, cu sau fără însoțitori umani,

implicate în multe misiuni. Odată, doi dragoni Imperiali trecură pe
lângă ei, venind din direcția opusă, și își înclinară capetele politicoși
în fața lui Temeraire. Purtau eșarfe de mătase roșie țesute cu lanțuri
de aur și împodobite cu multe perle mici, foarte elegante, la care
Temeraire privi cu invidie.

În scurt timp ajunseră într-un cartier negustoresc, cu prăvăliile

opulent decorate cu ornamente sculptate și aurite și încărcate de
mărfuri: mătăsuri în culori și texturi splendide, unele de o calitate
mult mai bună decât văzuse Londra vreodată, bumbac albastru, sub
forma unor suluri mari de ață sau a unor baloți de pânză, de diferite
calități, în funcție de grosime și de intensitatea culorii. Și porțelan,
care îi atrase lui Laurence atenția în mod special. Spre deosebire de
tatăl său, nu era un cunoscător în ale artei, dar precizia modelelor
albe cu albastru părea superioară veselei pe care o văzuse importată
în Anglia, iar vasele multicolore i se păreau deosebit de încântătoare.

– Temeraire, afli tu dacă acceptă aur? întrebă Laurence.

Temeraire se uita în prăvălie cu mult interes, în timp ce negustorul îi

cerceta, neliniștit, capul enorm înălțat în pragul ușii. Părea să existe,
așadar, până și în China, un loc unde dragonii nu erau tocmai bine-
veniți. Negustorul privi suspicios și îi adresă lui Zhao Wei câteva
întrebări, după care conveni să ia măcar în mână o jumătate de
guinee și s-o examineze. O lovi de marginea mesei, și pe urmă își
strigă fiul, care ieși din camera din spate. Negustorul având câțiva
dinți lipsă, îi dădu fiului său moneda s-o muște. O femeie așezată pe
un scaun retras se uită pe după colț, curioasă, și fu admonestată
sonor și fără efect. Abia după ce îl privi pe Laurence pe săturate se
retrase, dar glasul i se auzi apoi strident, venind din spate, dovadă că
participa și ea la dezbatere.

În cele din urmă, negustorul păru satisfăcut, dar când Laurence luă
vaza pe care o alesese, acesta sări imediat și i-o smulse din mâini, cu
un potop de vorbe. Făcându-i semn lui Laurence să mai stea, se duse
din nou în camera din spate.

– Zice că nu valorează atât de mult, îi explică Temeraire.

– Dar i-am dat doar jumătate de liră! protestă Laurence.

Omul se întoarse cu o vază mult mai mare, lustruit ca oglinda, de un

roșu-aprins, aproape incandescent, care trecea delicat spre un alb
imaculat în partea de sus. O așeză pe masă și cu toții o priviră cu
admirație. Nici Zhao Wei nu reuși să-și înăbușe un murmur
aprobator, iar Temeraire exclamă:

– O, este foarte frumoasă!

Laurence insistă până când negustorul mai primi alte câteva guinee,
dar tot se simțea vinovat când o luă, înfășurată în multe straturi
protectoare de cârpe de bumbac. Nu mai văzuse niciodată o piesă
atât de frumoasă. Își făcea griji deja în privința supraviețuirii ei în
timpul îndelungatei călătorii. Încurajat de primul său succes,
Laurence se lansă în alte achiziții. Cumpără mătase și încă o piesă de
porțelan și, după aceea, un mic pandantiv de jad, pe care Zhao Wei,
abandonând treptat masca disprețuitoare în favoarea entuziasmului
față de sesiunea de cumpărături, i-l arătă, explicându-i că
ideogramele erau începutul unei poezii despre o legendară femeie-
soldat și dragonul ei. Era un simbol aducător de noroc, cumpărat
adesea pentru fetele pe cale să îmbrățișeze o asemenea carieră.
Laurence se gândi că lui Jane Roland s-ar putea să-i placă și îl
adăugă mormanului strălucitor de cumpărături. Foarte curând, Zhao
Wei fu nevoit să-i însărcineze pe mai mulți dintre soldații săi să care
diversele pachete. Aceștia păreau acum mai puțin îngrijorați de
posibila evadare a lui Laurence, decât de faptul că îi încărca până la
refuz, ca pe niște cai de povară.

Prețurile multora dintre mărfuri păreau considerabil mai mici decât

cele cu care era obișnuit Laurence. Diferența era prea mare ca să
poată fi justificată prin costul de transport. Acest lucru în sine nu era
o surpriză, după ce-i auzise pe comisionarii Companiei din Macao
vorbind despre rapacitatea mandarinilor locali și despre mita pe care
o pretindeau pe lângă taxele de stat. Dar diferența era atât de mare,
încât Laurence fu nevoit să-și reevalueze estimările privind nivelul
extorsiunii.

– E mare păcat, îi spuse Laurence lui Temeraire, în timp ce se

apropiau de capătul aleii. Dacă piața ar fi lăsată să se acționeze
deschis, presupun că acești negustori și-ar putea câștiga un trai mult
mai bun. Meșteșugarii, de asemenea. Faptul că toată marfa care iese
din China trebuie să treacă prin Canton le permite mandarinilor să
fie atât de nesăbuiți. Probabil că nici măcar nu vor să se ostenească,
dacă au oricum vânzare aici, astfel că noi primim doar rămășițele de
pe piața lor.

– Poate că nu vor, oricum, să vândă cele mai bune lucruri atât de

departe, zise Temeraire. Ce miros plăcut, adăugă el, când trecură în
alt cartier, traversând un mic pod înconjurat de un șanț de apă și de
un zid scund de piatră.
De-o parte și de alta a străzilor se găseau șanțuri pline de cărbuni
încinși, deasupra cărora se prăjeau animale întregi înfipte în frigări
de metal: boi, porci, oi, cerbi, cai și altele mai mici, pe care Laurence
nu se osteni să le identifice. Sosul cu care erau unse, din când în
când, de oameni asudați, picura și sfârâia pe pietre, înălțând nori
groși, unduitori de miros aromat. Doar o mână de oameni cumpăra
de aici, săltând sprinteni printre dragonii care formau cea mai mare
parte a clientelei.

Temeraire mâncase cu poftă în dimineața aceea doi căpriori, cu niște

rațe umplute, ca delicatese. Nu ceru de mâncare, ci se uită ușor
nostalgic la un dragon purpuriu mai mic care mânca de pe o frigare
niște purcei în lapte. Dar, pe o stradă mai îngustă, Laurence văzu un
dragon albastru, care părea ostenit, cu pielea plină de rănile lăsate de
hamul de mătase pe care îl purta, renunțând cu tristețe la o
apetisantă vacă rumenită și alegând o oaie mică, mai mult arsă,
lăsată deoparte. O duse într-un colț și începu să mănânce, foarte
încet, desfăcând-o, fără să lase deoparte măruntaiele sau oasele.

Era firesc ca, dacă dragonii trebuiau să-și câștige singuri pâinea, să
existe unii mai puțin norocoși decât alții, dar lui Laurence i se părea
o crimă să vadă unul înfometat, mai ales când știa că există atâta
risipă la mesele lor și în alte părți. Temeraire nu observă scena, având
privirea fixată asupra frigărilor.

Ieșiră din cartier peste un alt pod mic, care îi conduse înapoi la
strada mare de la început. Temeraire inspiră adânc, cu un oftat de
plăcere, eliberând pe nări aerul parfumat, foarte încet.

Laurence era fără grai. Fascinația lui firească față de noutatea

absolută a celor văzute și interesul inerent față de o capitală străină
de asemenea proporții se risipiseră, și acum, lucid, era obligat să
recunoască diferența izbitoare în privința felului în care erau tratați
dragonii. Ca o stranie coincidență sau ca o chestiune de gust, străzile
orașului nu erau mai largi decât ale Londrei, deși aveau un aer mai
grandios, însă era limpede că fuseseră astfel proiectate încât să le
permită dragonilor să trăiască în deplină armonie cu oamenii. Iar
faptul că acest scop fusese atins, în folosul tuturor, nu putea fi
contestat. Cazul nefericit pe care îl văzuse nu făcea decât să ilustreze
binele general.

Ora cinei se apropia cu pași repezi și Zhao Wei îi conduse înapoi

spre insulă. Temeraire devenise și el mai tăcut de când părăsiseră
zona pieței și merseră alături în liniște, până când ajunseră la poartă.
Dragonul se opri acolo și aruncă peste umăr o privire spre orașul
plin de viață. Observând, Zhao Wei îi spuse ceva în chineză.

– E foarte frumos, răspunse Temeraire, și adăugă: Dar nu pot să fac o

comparație. Nu m-am plimbat niciodată prin Londra, nici măcar prin
Dover.

Își luară în grabă rămas-bun de la Zhao Wei, în fața pavilionului și

intrară împreună. Laurence se prăbuși pe o bancă de lemn, iar
Temeraire începu să se plimbe agitat încolo și încoace, cu vârful cozii
mișcându-se.

– Nu e deloc adevărat, izbucni el, în cele din urmă. Laurence, am fost

oriunde am vrut, eu m-am plimbat pe străzi, am intrat în magazine,
și nimeni n-a fugit și nu s-a speriat. Nici în sud, nici aici. Oamenii nu
se tem de dragoni câtuși de puțin.

– Trebuie să-ți cer scuze, spuse Laurence, cu glasul stins. Mărturisesc

că m-am înșelat complet. Oamenii se pot obișnui. Bănuiesc că, având
atât de mulți dragoni prin preajmă, toți oamenii de aici au crescut cu
ei și nu se mai tem. Dar te asigur că nu te-am mințit cu bună știință.
Asta nu e valabil și în Anglia. Trebuie că este o chestiune de
obișnuință.

– Dacă obișnuința poate să-i facă pe oameni să nu se mai teamă, nu

văd de ce trebuie să fim noi izolați, ca să poată continua să fie
speriați, spuse Temeraire.

Laurence nu putea să răspundă la asta și nici nu încercă. Se retrase în

camera lui, să mănânce ceva. Temeraire se încolăci să-și facă
obișnuitul somn de după-masă, deprimat și neliniștit, în timp ce
Laurence rămase singur, ciugulind fără poftă din farfurie. Hammond
veni să se intereseze ce văzuseră. Îi răspunse cât putu de concis, fără
să reușească să-și ascundă starea de iritare și, în consecință,
Hammond plecă roșu la față și strângând din buze.

– Te-a sâcâit individul ăla? întrebă Granby, vârând capul pe ușă.

– Nu, răspunse Laurence obosit, ridicându-se să se spele pe mâini în

ligheanul pe care și-l umpluse din iaz. Mă tem că tocmai am fost
mojic cu el, și nu merita asta câtuși de puțin. Era doar curios cum
sunt crescuți dragonii aici, ca să poată să susțină în fața lor că
Temeraire n-a fost atât de rău tratat în Anglia.

– Ei, bine, din punctul meu de vedere, merita o lecție, zise Granby.
Mi-a venit să-mi smulg părul din cap când m-am sculat și mi-a spus
cu toată seninătatea că te-a trimis singur cu un chinez. Nu că
Temeraire ar promite să ți se întâmple ceva rău, dar într-un oraș
aglomerat se poate întâmpla orice, în definitiv.

– Nu, nimeni n-a încercat nimic de felul acesta. Ghidul nostru a fost
puțin cam insolent la început, dar până la urmă a fost foarte
politicos. Laurence aruncă o privire la mormanul de pachete din colț,
unde le lăsaseră oamenii lui Zhao Wei. Încep să cred că Hammond
avea dreptate, John, și că totul a fost doar un foc de paie, zise el
nefericit. După acest tur, i se părea că prințul nici n-avea nevoie să
ajungă până la crimă. Țara lui avea atâtea avantaje, încât putea să-i
ofere lui Temeraire argumente mai blânde și nu mai puțin
persuasive.

– Mai degrabă, Yongxing a renunțat să încerce s-o facă la bordul

navei și doar a așteptat să te vadă așezat în țara lui, unde să te poată
avea sub ochi, zise pesimist Granby. Reședința asta mi se pare destul
de plăcută, dar sunt al naibii de multe gărzii care stau la pândă.

– Un motiv în plus să nu mă tem, răspunse Laurence. Dacă ar fi avut

de gând să mă omoare, ar fi putut s-o facă până acum de zece ori.

– Mă îndoiesc că Temeraire ar rămâne aici dacă gărzile împăratului

te-ar omorî și ar avea bănuieli, spuse Granby. Cel mai probabil, și-ar
da silința să-i omoare pe toți și pe urmă sper că ar găsi nava și s-ar
întoarce acasă, deși dragonii primesc foarte greu pierderea
căpitanului lor, și Temeraire ar putea la fel de bine să fugă în
sălbăticie.

– Putem să ne învârtim în cercuri la nesfârșit cu discuția asta.

Laurence ridică mâinile, într-un gest de nerăbdare, și le lăsă să cadă
înapoi. Astăzi, cel puțin, singura dorință pe care am văzut-o
îndeplinită a fost aceea de a-l impresiona plăcut pe Temeraire.

Laurence nu spuse, însă, că acest obiectiv fusese întru totul atins, și

asta cu foarte puțin efort. Nu știa cum ar putea să facă o comparație
cu felul în care erau tratați dragonii în Occident, fără să pară, în cel
mai bun caz, un cusurgiu și, în cel mai rău caz, aproape un trădător.
Era conștient că intrase mai târziu în rândul aviatorilor și nu voia să
spună nimic care ar putea să rănească sentimentele lui Granby.

– Ești al naibii de tăcut! zise acesta, și Laurence tresări vinovat. Se

frământa fără să scoată o vorbă de multă vreme. Nu mă mir că i-a
plăcut orașul, adăugă Granby. Se entuziasmează la tot ce-i nou.

– Nu e vorba numai despre oraș, spuse, în cele din urmă, Laurence. E

vorba despre respectul cu care sunt tratați toți dragonii, nu doar
Temeraire. Au o foarte mare libertate, care e ceva de la sine înțeles.
Cred că am văzut astăzi cel puțin o sută de dragoni plimbându-se pe
străzi și nimeni nu părea să considere asta nefiresc.

– Doamne ferește să îndrăznim noi să zburăm peste Regent’s Park! îi

dădu dreptate Granby, cu o undă de invidie. Ne-am pomeni cu țipete
mai ceva ca la o crimă, un incendiu și o inundație la un loc. Și cu zece
memorii de la Amiralitate. Și, nici dacă am vrea, n-am putea coborî
în Londra. Străzile sunt prea înguste pentru orice dragon mai mare
decât un Winchester. După câte am reușit să vedem din aer, capitala
chineză este mult mai înțelept construită. Nu-i de mirare că au cel
puțin de zece ori mai mulți dragoni decât avem noi.

Laurence fu profund ușurat să descopere că Granby nu se simțea

jignit și că era atât de dispus să discute subiectul.

– Știi, John, aici însoțitorii sunt numiți abia după ce dragonul

împlinește cincisprezece luni. Până atunci, sunt crescuți de alți
dragoni.

– Păi, asta mi se pare o mare pierdere, să-i lași pe dragoni să-și

irosească vremea făcând pe dădacele, zise Granby. Dar presupun că-
și pot permite. Laurence, mă apucă jalea când mă gândesc ce-am
putea face noi cu vreo douăzeci de dragoni din ăia mari și roșii pe
care îi vezi trândăvind peste tot!

– Da, dar eu altceva am vrut să spun: se pare că aici nu există niciun

dragon sălbatic, spuse Laurence. Oare noi nu pierdem unul din zece?

– O, nu așa de mulți! Nu în zilele noastre, răspunse Granby. Mai

demult, pierdeam dragoni Longwing cu zecile, până când Regina
Elisabeta a avut strălucita idee să-i dea unul în îngrijire cameristei
sale, descoperindu-se astfel că se atașează de fete ca niște mielușei. Și
pe urmă s-a dovedit că același lucru este valabil și cu rasa Xenica. Iar
Winchesterii obișnuiau să scape cât ai clipi, înainte să apucăm să-i
înhămăm, dar în zilele noastre eclozarea se face în spații închise și îi
lăsăm să fâlfâie puțin prin preajmă înainte să le aducem mâncarea.
Nu, nu pierdem mai mult de unul din treizeci, dacă nu punem la
socoteală ouăle pe care ni le fură dragonii sălbatici din rezervațiile de
reproducere.

Discuția lor fu întreruptă de un servitor. Laurence încercă să-l

alunge, cu un gest al mâinii, dar acesta, plecându-se în semn de
scuză și trăgându-l de mânecă pe Laurence, le dădu de înțeles că
voia să-i conducă în sala principală de mese; Pe neanunțate, Sun Kai
venise să ia ceaiul cu ei.

Laurence nu avea niciun chef de conversație, iar Hammond, care li se

alătură cu rol de translator, păstra o atitudine bățoasă și glacială.
Erau o companie ursuză și tăcută. Sun Kai se interesă, politicos, dacă
sunt mulțumiți de găzduire și dacă țara le place, iar Laurence
răspunse foarte concis. Avea o bănuială că era o încercare de a sonda
starea de spirit a lui Temeraire, iar aceasta se confirmă când Sun Kai
ajunse, în sfârșit, la scopul vizitei sale:
– Lung Tien Qian vă trimite o invitație, îi spuse Sun Kai. Speră, că,
împreună cu Temeraire, veți putea lua ceaiul cu ea în Palatul Celor
Zece Mii de Lotuși. Mâine în zori, înainte să se deschidă florile.

– Vă mulțumesc, domnule, că ne-ați adus acest mesaj, răspunse

Laurence, politicos, dar sec. Temeraire abia așteaptă s-o cunoască
mai bine.

Invitația nu putea fi refuzată, deși Laurence nu era încântat de aceste

nade aruncate spre Temeraire.

Sun Kai își înclină capul, cu un aer stăpânit.

– Și ea e nerăbdătoare să afle mai multe despre starea odraslei sale.

Părerea ei are multă greutate pentru Fiul Cerului. Sun Kai sorbi din
ceai și adăugă: Poate că veți dori să-i povestiți despre țara
dumneavoastră și despre respectul pe care și l-a câștigat Lung Tien
Xiang acolo.

Hammond traduse ultima frază și adăugă, destul de repede ca Sun

Kai să poată crede că vorbele lui fac parte tot din traducere:

– Domnule, sper că vă dați seama că este o sugestie clară. Trebuie să

vă străduiți să câștigați bunăvoința ei.

– În primul rând, nu văd de ce mi-ar da mie Sun Kai vreun sfat,

spuse Laurence, după ce emisarul plecă. A fost întotdeauna destul
de politicos, dar nicidecum prietenos.

– Păi, nu e cine știe ce sfat, spuse Granby. Doar te-a îndemnat să-i
spui mamei sale că Temeraire e fericit. E ceva la care e imposibil să
nu te fi gândit și tu. Astea sunt doar amabilități.
– Da, dar n-am fi știut cât de mult valorează opinia ei și n-am fi dat
întâlnirii de mâine o importanță deosebită, spuse Hammond. Nu,
pentru un diplomat, a spus chiar foarte multe. Atât cât a putut, îmi
închipui, fără să se situeze deschis de partea noastră. Acest lucru este
cât se poate de încurajator, adăugă el, cu un optimism care lui
Laurence i se păru exagerat, izvorât probabil din frustrare.
Hammond le scrisese până acum de cinci ori miniștrilor împăratului,
să le ceară o întâlnire în cadrul căreia să-și poată prezenta
recomandările. Fiecare misivă fusese returnată închisă, iar solicitarea
lui de a părăsi insula pentru a se întâlni cu câțiva dintre ceilalți
occidentali din oraș întâmpinase un refuz categoric.

– Nu poate să aibă un instinct matern foarte puternic, de vreme ce a

acceptat ca Temeraire să fie trimis atât de departe, îi spuse Laurence
lui Granby, puțin după ce se crăpă de ziuă, în dimineața următoare.
În lumina zorilor, își examina cea mai bună haină și cei mai buni
pantaloni, pe care îi scosese să se aerisească peste noapte. Eșarfa
trebuia călcată și Laurence avea impresia că văzuse niște fire
destrămate la cea mai bună cămașă a sa.

– În general, nu prea au așa ceva, răspunse Granby. Sau, cel puțin, nu

după eclozare, deși sunt foarte grijulii cu ouăle când le depun. Nu că
nu le-ar păsa deloc, dar, în definitiv, un pui de dragon poate să-i vină
de hac unei capre la cinci minute după ce iese din ou. N-are nevoie
de dădăceală. Hai, lasă-mă pe mine, Laurence, adăugă el. Nu știu să
calc fără să pârlesc, dar știu să fac o cusătură. Luă cămașa din
mâinile lui Laurence și începu să repare ruptura de la manșetă.

– Totuși, sunt sigur că nu i-ar plăcea să-și vadă fiul neglijat, spuse
Laurence. Dar mă mir că împăratul o prețuiește atât de mult. Mi-aș fi
închipuit că ar renunța la un ou de Celest numai dacă ar fi dintr-o
descendență mai neînsemnată. Mulțumesc, Dyer, pune-l acolo, îi
spuse tânărului mesager, care intră aducând fierul de călcat fierbinte
de pe sobă.

După ce se dichisi cât putu el de bine, Laurence i se alătură lui

Temeraire în curte. Dragonul vărgat venise din nou să-i escorteze.
Drumul fu scurt, dar interesant. Zburară atât de jos, încât putură
vedea până și micile mănunchiuri de iederă agățate pe acoperișurile
galbene ale clădirilor palatului și culorile nestematelor de pe
pălăriile mandarinilor care traversau în grabă curțile enorme și aleile
de jos, în ciuda orei matinale.

Ciudatul palat se afla între zidurile imensului Oraș Interzis, ușor de

identificat din văzduh: două pavilioane enorme pentru dragoni, de-o
parte și de alta a unui iaz alungit, aproape sufocat de nuferi cu florile
încă închise. Iazul era traversat de poduri largi și robuste, arcuite
foarte mult, în scop decorativ, iar la sud se întindea o curte pavată cu
marmură neagră, atinsă de primele raze ale dimineții.

Dragonul cu dungi galbene ateriză aici și le făcu semn cu capul să-l

urmeze. În timp ce Temeraire înainta cu pas ușor, Laurence văzu alți
dragoni mișcându-se în lumina zorilor, sub streșinile imenselor
pavilioane. Un Celest bătrân, cu firișoarele din jurul fălcilor atârnate
ca niște mustăți, ieșea anevoie dintr-un pavilion îndepărtat, de la
sud-est. Gulerul lui imens era decolorat și solzii îi deveniseră atât de
transparenți, încât negrul lor căpătase nuanța roșiatică a cărnii și a
sângelui de dedesubt. Un alt dragon cu dungi galbene pășea cu grijă
alături de el, împingându-l, din când în când, cu nasul către curtea
scăldată în soare. Ochii Celestului erau de un albastru lăptos, iar
pupilele abia vizibile din cauza cataractei.
Alți câțiva dragoni își făcură apariția: Imperiali, mai mulți decât
Celești, fără guler și mustăți, și în nuanțe mai diverse. Unii erau
negri, ca Temeraire, dar alții erau de un albastru care bătea în indigo.
Cu toții erau foarte închiși la culoare, în afară, poate, de Lien, care
tocmai ieșea dintr-un pavilion separat, izolat printre copaci,
apropiindu-se de iaz, să bea apă. Cu pielea ei albă, arăta aproape
fantomatică printre ceilalți. Laurence își dădu seama că nu erau de
învinuit cei care aveau superstiții în privința ei. Ceilalți dragoni o
ocoleau conștiincioși, dar ea îi ignora complet. Căscă, dezvăluind o
gură mare și roșie, și își scutură energic capul, ca să împrăștie stropii
de apă, și pe urmă se îndreptă spre grădini, cu o solitară demnitate.

Qian îi aștepta într-unul dintre pavilioanele centrale, flancată de doi

dragoni Imperiali cu o înfățișare deosebit de grațioasă, împodobiți,
toți trei, cu giuvaieruri sofisticate. Își înclină, politicoasă, capul și
atinse cu o gheară un mic clopoțel, să cheme servitorii. Dragonii care
o însoțeau își schimbară pozițiile să le facă loc lui Laurence și lui
Temeraire la dreapta ei, iar servitorii îi aduseră lui Laurence un
scaun comod. Qian nu deschise imediat conversația, ci le făcu semn
să privească lacul. Fâșia de lumină a dimineții se îndrepta acum cu
repeziciune spre nord, peste apă, pe măsură ce soarele se înălța pe
cer, iar bobocii de lotus se deschideau pe rând, ca într-un balet. Erau
cu miile și ofereau un spectacol de culoare roz pe fundalul verde
întunecat al frunzelor lor.

Când ultimele flori se deschiseră și rămaseră neclintite, toți dragonii

începură să lovească pietrele de pavaj cu ghearele, într-un fel de
aplauze zornăitoare. În fața lui Laurence fu așezată o măsuță, iar
dragonilor li se aduseră castroane mari de porțelan, pictate în
albastru și alb, și toți fură serviți cu ceai. Spre surprinderea lui
Laurence, dragonii băură cu plăcere, mergând până acolo încât
linseră frunzele de pe fundul vaselor. Lui ceaiul i se păru ciudat și
excesiv de parfumat, având aproape o aromă de carne afumată. Dar
își goli și el ceașca politicos. Temeraire își bău porția cu entuziasm și
foarte repede, după care se așeză cu o expresie ciudată, nesigură, de
parcă ar fi încercat să decidă dacă îi plăcuse sau nu.

– Ați străbătut un drum foarte lung, spuse Qian, adresându-i-se lui

Laurence. Un servitor discret venise lângă ea, să le traducă. Sper că
vă simțiți bine în vizită la noi, dar sunt convinsă că vă e dor de casă.

– Un ofițer al regelui trebuie să fie obișnuit să meargă oriunde i se

cere, doamnă, răspunse Laurence, întrebându-se dacă vorbele ei erau
o aluzie. N-am petrecut mai mult de șase luni în casa părintească, de
când m-am îmbarcat prima oară, și asta a fost pe când aveam
doisprezece ani.

– E o vârstă fragedă să pleci atât de departe, constată Qian. Mama

dumneavoastră trebuie că și-a făcut multe griji.

– Îl cunoștea pe căpitanul Mountjoy, în subordinea căruia m-am aflat

și îi cunoșteam bine familia, răspunse Laurence și, profitând de
ocazie, adăugă: Din păcate, dumneavoastră n-ați avut un asemenea
noroc, când ați fost despărțită de Temeraire. Aș fi bucuros să vă pot
satisface orice curiozitate, dacă îmi amintesc.

Qian se întoarse spre dragonii care o însoțeau.

– Poate că Mei și Shu îl vor duce pe Yang să vadă florile mai de

aproape, spuse ea, folosind numele chinez al lui Temeraire. Cu o
înclinare a capului, cei doi Imperiali se ridicară, așteptându-l pe
Temeraire. Dar acesta se uită îngrijorat la Laurence și spuse,
întrebător:
– Se văd foarte frumos de aici.

Perspectiva unei întrevederi între patru ochi, știind atât de puține

despre ce-ar putea s-o mulțumească pe Qian, îl neliniștea și pe
Laurence. Dar reuși să-i zâmbească lui Temeraire, spunând:

– Am să aștept aici, cu mama ta. Sunt sigur că florile o să-ți placă.

– Aveți grijă să nu-i deranjați pe bunicul și pe Lien, adăugă Qian,

adresându-se Imperialilor, care clătinară din cap, în timp ce se
îndepărtau, cu Temeraire.

Servitorii umplură din nou ceașca lui Laurence și castronul lui Qian
dintr-un ibric nou. Qian sorbi ceaiul, mai degajată. după care spuse:

– Înțeleg că Temeraire a slujit în armata voastră.

În glasul ei era o inconfundabilă notă dezaprobatoare, care nu avea

nevoie de traducere.

– La noi, obiceiul este ca toți dragonii care sunt în putere să slujească

pentru apărarea patriei lor. Nu este nicio dezonoare, ci împlinirea
datoriei noastre, îi explică Laurence. Vă asigur că se bucură de cea
mai mare prețuire din partea noastră. Noi avem foarte puțin dragoni.
Și cei de pe urmă au mare valoare pentru noi, iar Temeraire e un
dragon de prim rang.

Qian scoase un mârâit gros și meditativ.

– De ce aveți atât de puțini dragoni, încât trebuie să le cereți și celor

mai de preț să lupte?
– Suntem o țară mică, nu ca a voastră, răspunse Laurence. Doar o
mână de rase sălbatice mai mici se aflau în Insulele Britanice, la
venirea romanilor, care au început să le îmblânzească. De atunci,
prin încrucișări, rasele noastre s-au înmulțit și, prin îngrijirea atentă
a cirezilor noastre de vite, am reușit să le creștem numărul, dar tot
nu putem susține nici pe departe atât de mulți dragoni ca aici.

Qian își coborî capul și îl privi de aproape.

– Iar francezii cum tratează dragonii?

Din instinct, Laurence ar fi răspuns că felul în care își tratează

britanicii dragonii este superior și mult mai generos, în comparație
cu orice alt popor european. Dar, din nefericire, era conștient că l-ar
fi considerat superior și celui din China, dacă n-ar fi văzut cu ochii
lui, atât de limpede, contrariul. Cu o lună în urmă, i-ar fi fost ușor să
vorbească plin de mândrie despre felul în care erau îngrijiți dragonii
în Anglia. Ca toți ceilalți, Temeraire fusese hrănit cu carne crudă și
culcat sub cerul liber, în poieni, având parte de antrenamente
regulate și foarte puține distracții. Laurence simțea că, să-i vorbească
despre asemenea condiții acestui dragon elegant, în palatul ei
acoperit de flori, era ca și cum i-ar fi vorbit reginei despre creșterea
unor copii într-o cocină. Dacă francezii nu erau mai buni, mai răi nu
puteau să fie, iar Laurence ar fi disprețuit pe oricine care încerca să-și
acopere propriile lipsuri exagerându-le pe ale altora.

– În mod obișnuit, cred că practicile din Franța seamănă foarte mult

cu ale noastre, răspunse el, în cele din urmă. Nu știu ce promisiuni v-
au fost făcute, în cazul lui Temeraire, dar pot să vă spun că Împăratul
Napoleon însuși e militar. Când am plecat noi din Anglia, se afla pe
câmpul de luptă și sunt convins că dragonul lui, oricare ar fi fost
acesta, l-ar fi urmat în război.
– Și dumneavoastră aveți sânge regal, din câte înțeleg, zise pe
neașteptate Qian și, întorcându-și capul, i se adresă unuia dintre
servitorii ei, care veni repede cu un sul de hârtie de orez,
desfășurându-l pe masă. Amuzat, Laurence văzu că era o copie, mai
mare și cu o caligrafie mult mai elegantă, a arborelui genealogic pe
care-l schițase atât de demult, la ospățul de Anul Nou. E corect? se
interesă Qian, văzându-l că tresare.

Nu-i trecuse niciodată prin minte că informațiile ar fi putut ajunge la

urechile ei, nici că le-ar găsi interesante. Dar Laurence își înghiți
imediat orice rezerve: avea să se umfle în pene cu descendența lui zi
și noapte, dacă astfel i-ar aduce aprobarea ei.

– Într-adevăr, familia mea e foarte veche și respectată. Vedeți, cu

toate astea eu însuși m-am înrolat în Aviație și consider asta o
onoare, spuse el, deși un sentiment de vinovăție îi dădea târcoale:
desigur, nimeni din anturajul familiei sale n-ar fi fost de aceeași
părere.

Qian clătină din cap, aparent satisfăcută, și sorbi iarăși din ceai, în
timp ce servitorul luă graficul și se îndepărtă cu el. Laurence încercă
să găsească altceva de spus:

– Dacă-mi permiteți îndrăzneala, cred că pot afirma, fără să greșesc,

în numele Guvernului meu, că am primi bucuroși orice condiții au
acceptat francezii, când le-ați trimis oul din care a ieșit Temeraire.

Dar singura ei replică la această ofertă fu:

– Mai rămân, însă, multe alte considerente.

Temeraire și cei doi Imperiali se întorceau deja din plimbarea lor și
era limpede că Temeraire fusese cel care le impusese un ritm grăbit.
În același timp, femela-dragon albă trecu pe lângă ei și se întoarse în
pavilionul său, acum cu Yongxing alături, care îi vorbea cu glas
scăzut și își odihnea afectuos o mână pe trupul ei. Mergea încet, ca
prințul să-i poată ține pasul, și, de asemenea, numeroșii servitori
care își târșâiau picioarele în urma lor, sub povara unor suluri mari și
a câtorva cărți. Dar Imperialii se țineau la o distanță considerabilă în
spate și așteptau să-i lase să treacă, înainte de a se întoarce în
pavilion.

– Qian, de ce e albă? întrebă Temeraire, aruncând o privire spre Lien,

după ce trecuse. Arată atât de ciudat!

– Cine poate înțelege lucrarea cerului? i-o tăie scurt Qian. Să nu fii

necuviincios, Temeraire. Lien e foarte instruită. A fost chuang-yuan,
cu mulți ani în urmă, deși n-a trebuit să se supună deloc examenelor,
fiind o Celestă. În plus, e vara ta mai în vârstă. Tatăl ei este Chu, care
a ieșit dintr-un ou al lui Xian, la fel ca mine.

– O! făcu Temeraire, fâstâcit, întrebând apoi, și mai timid: Cine a fost

tatăl meu?

– Lung Qin Gao, răspunse Qian, și dădu din coadă. Amintirea părea
să-i facă plăcere. E un dragon Imperial și se află acum în sud, în
Hangzhou, unde vizitează Lacul Vestic, împreună cu însoțitorul lui,
un prinț de rangul al treilea.

Laurence fu uluit să afle că dragonii din rasa Celestă se puteau

împerechea cu Imperialii, dar, când se interesă, sfios, Qian confirmă:
– Așa este continuată linia noastră. Nu putem să ne înmulțim între
noi, spuse ea, adăugând, fără să-și dea seama cât îl descumpănea:
Acum, doar eu și Lien am mai rămas, dintre femele. Iar pe lângă
bunicul și Chu, nu mai sunt decât Chuan, Ming și Zhi. Și suntem
aproape toți veri.

– Doar opt, cu totul? se miră Hammond, prăbușindu-se în scaun, cu

privirea în gol. Avea și de ce.

– Nu văd cum pot să continue la nesfârșit în felul ăsta, zise Granby.

Sunt așa de nebuni să-i țină doar pentru împărați, cu riscul de a
pierde toată rasa?

– Se pare că, din când în când, o pereche de Imperiali aduce pe lume

un Celest, spuse Laurence printre mușcături. Ședea, în sfârșit, la
masă și își lua cina îngrozitor de întârziată, în dormitorul său. Era
ora șapte și afară era întuneric beznă, iar Laurence se umflase de
ceai, gata să plesnească, astâmpărându-și foamea în timpul întâlnirii
care se întinsese pe mai multe ore. Așa s-a născut cel mai bătrân de-
acolo, continuă Laurence. Și el e tatăl multora dintre ei, patru sau
cinci generații.

– Nu reușesc să înțeleg mai nimic, spuse Hammond, fără să fie atent

la restul conversației. Doar opt Celești! De ce naiba au renunțat la
unul? Sigur nu pentru înmulțire. Asta chiar nu pot să cred! E
imposibil ca Bonaparte să-i fi impresionat așa. Nu fără să-l
întâlnească și nu din celălalt capăt al lumii. Trebuie să fie altceva,
ceva ce nu reușesc să pricep. Domnilor, vă rog să mă scuzați, adăugă
el, absent, după care se ridică și îi părăsi.
Laurence își termină masa, fără poftă și își lăsă jos bețigașele.

– În orice caz, nu s-a opus să-l păstrăm, spuse Granby, rupând

tăcerea, cu glas trist.

Un moment mai târziu, mai mult ca să-și potolească neliniștile

interioare, Laurence spuse:

– N-am putut să fiu atât de egoist ca să încerc măcar să-i refuz

plăcerea de a-și cunoaște mai bine rudeniile sau de a afla despre țara
lui natală.

– Până la urmă, toate astea sunt nimicuri, Laurence, spuse Granby,

încercând să-l liniștească. Un dragon nu va accepta să fie despărțit de
căpitanul lui nici pentru toate nestematele arabe, nici pentru toate
vitele din lume, dacă e pe-așa.

Laurence se ridică și se duse la fereastră. Temeraire se încolăcise să

doarmă, iarăși, pe pietrele încălzite din curte. Luna răsărise și
dragonul era foarte frumos în lumina argintie, străjuit de pomii care-
și aplecau deasupra lui crengile încărcate de flori și oglindit în apele
iazului, cu toți solzii scânteind.

– E adevărat, un dragon preferă să îndure multe decât să fie despărțit

de căpitanul lui. Dar asta nu înseamnă că un om respectabil i-ar cere
așa ceva, spuse Laurence, cu glas foarte scăzut, trăgând draperia.
 14

A doua zi după vizita lor, Temeraire era tăcut. Laurence ieșise să stea
cu el și îl privea cu neliniște, dar nu știa cum să aducă vorba despre
ceea ce-l tulbura și nici ce să spună. Dacă Temeraire devenea
nemulțumit de soarta lui din Anglia și voia să rămână aici, nu era
nimic de făcut. Hammond nu s-ar opune, atâta timp cât asta i-ar
permite să-și ducă la bun sfârșit negocierile. Era interesat mult mai
mult de înființarea unei ambasade permanente și de obținerea unui
tratat de vreun fel, decât de aducerea lui Temeraire acasă. Laurence
nu avea nici cea mai mică intenție să forțeze prematur lucrurile.

La despărțire, Qian îi spusese lui Temeraire că poate să viziteze

palatul ori de câte ori dorește, fără să-i facă, însă, aceeași invitație și
lui Laurence. Temeraire nu-și ceru permisiunea să plece, dar se uita
melancolic în zare și se plimba în cercuri prin curte. Refuză
propunerea lui Laurence de a-i citi. În cele din urmă, exasperat,
căpitanul întrebă:
– Ți-ai dori să mergi s-o mai vezi pe Qian? Sunt sigur că i-ar face
plăcere s-o vizitezi.

– Pe tine nu te-a invitat, spuse Temeraire, dar fâlfâia deja din aripi,
indecis.

– Nu poate fi nicio intenție jignitoare la o mamă care dorește să fie

singură cu fiul ei, spuse Laurence, această scuză fiind suficientă.

Temeraire se lumină de plăcere și își luă zborul imediat. Se întoarse

abia târziu în seara aceea, radiind și plănuind să vină înapoi.

– Au început să mă învețe să scriu, spus el. Azi am învățat deja

douăzeci și cinci de caractere. Să-ți arăt?

– Categoric! răspunse Laurence și nu doar ca să-i facă pe plac.

Cu înverșunare, Laurence se apucă să studieze simbolurile pe care le

așternea Temeraire și să le copieze cât putea mai bine, cu condeiul în
loc de penel, în timp ce dragonul le pronunța, ca să-l ajute, deși îi
privea cu scepticism eforturile de a reproduce sunetele. Nu făcea
progrese notabile, dar efortul lui îl încânta atât de mult pe Temeraire
încât Laurence nu putea să-l regrete și își ascundea încordarea care îl
chinuise pe parcursul întregii zile care părea să nu se mai sfârșească.

Dar Laurence își ieși din fire când fu nevoit să se lupte nu doar cu
propriile sentimente, ci și cu Hammond, pe aceeași temă.

– O singură vizită, în prezența ta, ar fi suficientă s-o liniștească și să-i

ofere ocazia să te cunoască, spuse diplomatul. Dar nu putem îngădui
ca Temeraire să continue s-o viziteze de unul singur. Dacă ajunge să
prefere China și acceptă de bunăvoie să rămână aici, vom pierde
orice speranță de succes. Ne vor trimite acasă cât ai clipi.
– Ajunge, domnule, spuse Laurence furios. N-am nici cea mai mică
intenție să-l insult pe Temeraire, sugerând că dorința lui firească de a
se apropia de rudele sale poate reprezenta o infidelitate.

Hammond nu cedă și spiritele se încinseră. Într-un târziu, Laurence

puse capăt discuției, spunând:

– Dacă trebuie s-o spun răspicat, așa să fie: Nu mă consider sub

comanda dumitale. N-am primit ordine în acest sens, și încercarea de
a-ți impune autoritatea, fără nicio bază oficială, este complet
deplasată.

Relațiile dintre ei fuseseră și așa destul de reci, dar acum deveniră

glaciale și, în seara aceea, Hammond nu veni să ia cina cu Laurence
și cu ofițerii săi. A doua zi, însă, se înfățișă devreme în pavilion,
înainte ca Temeraire să plece în vizita sa, însoțit de prințul Yongxing.

– Alteța Sa a avut amabilitatea să vină să vadă cum ne simțim. Sunt

sigur că doriți să vă alăturați salutului meu călduros, spuse el,
accentuând ultimele cuvinte, iar Laurence se ridică, fără tragere de
inimă, și făcu o plecăciune reverențioasă.

– Sunteți foarte amabil, domnule. După cum vedeți, ne simțim foarte

bine, spuse el, cu o politețe rece. Și cu prudență. Nu avea nici acum
deloc încredere în intențiile lui Yongxing.

Prințul Yongxing își înclină capul foarte puțin, la fel de reținut și de

sobru, iar apoi se întoarse și-i făcu semn unui băiat care îl însoțea.
Nu avea mai mult de treisprezece ani și purta veșmintele complet
anoste din obișnuitul bumbac indigo. Ridicând privirea spre prinț,
băiatul încuviință din cap și, trecând pe lângă Laurence, se duse
direct la Temeraire. salutându-l ceremonios. Ridicându-și mâinile
împreunate în față, își înclină capul, spunându-i în același timp lui
Temeraire ceva în chineză. Dragonul păru puțin nedumerit, și
Hammond interveni grăbit:

– Spune-i „da“, pentru numele Cerului!

– Oh! făcu Temeraire, șovăitor, dar îi spuse ceva băiatului, evident

afirmativ.

Laurence rămase uluit când îl văzu pe băiat urcându-se pe piciorul

din față al dragonului și aranjându-se acolo. Chipul lui Yongxing era
întotdeauna greu de citit, dar acum în expresia gurii sale era o undă
de satisfacție. Apoi prințul se întoarse, nu înainte de a spune:

– Mergem înăuntru să luăm un ceai.

– Ai grijă să nu cadă, adăugă repede Hammond, adresându-i-se lui

Temeraire, cu o privire neliniștită spre băiatul care stătea calm, cu
picioarele încrucișate, neclintit ca o statuie a lui Buddha.

– Roland! strigă Laurence. Fata își făcea exercițiile de trigonometrie

într-un colț, împreună cu Dyer. Vezi, te rog, dacă dorește să fie servit
cu ceva.

Roland încuviință și se apropie de băiat, vorbindu-i în chineza ei

stricată, în timp ce Laurence traversă curtea și intră în clădire, în
urma celorlalți. Servitorii rearanjaseră deja în grabă mobilierul: un
singur scaun drapat pentru Yongxing, cu un taburet pentru picioare
și scaune fără brațe, așezate în unghi drept față de acesta, pentru
Laurence și Hammond. Serviră ceaiul cu mare atenție și solemnitate,
iar Yongxing rămase neclintit în tot acest timp. Nu scoase o vorbă
până când servitorii nu se retraseră, doar sorbi, foarte încet, din ceai.
Într-un târziu, Hammond rupse tăcerea mulțumindu-i politicos
pentru confortul oferit și atenția de care au avut parte.

– Turul orașului, în special, a fost o mare amabilitate. Pot să întreb,

domnule, a fost ideea dumneavoastră?

– A fost dorința împăratului, răspunse Yongxing, și adăugă,

adresându-i-se lui Laurence: Ai fost plăcut impresionat?

Era o întrebare care aproape că nu avea nevoie de răspuns, și

Laurence spuse, laconic:

– Da, domnule, orașul dumneavoastră este remarcabil.

Yongxing zâmbi, o mică grimasă a buzelor strânse, și nu mai spuse

nimic. Dar nici nu era nevoie, Laurence își feri privirea, cu toate
amintirile adăposturilor din Anglia și contrastul dureros proaspete
în minte.

Își continuară o vreme pantomima, după care Hammond îndrăzni

din nou:

– Aș putea să întreb ce face împăratul? Suntem nerăbdători,

domnule, după cum vă puteți imagina, să-i transmitem Maiestății
Sale Imperiale omagiile regelui nostru. Și să-i înmânăm scrisorile pe
care le-am adus.

– Împăratul este în Cengde, răspunse Yongxing sec. Nu se întoarce la

Pekin curând, va trebui să aveți răbdare.

Laurence era din ce în ce mai furios. Încercarea lui Yongxing de a-l

insinua pe băiat în preajma lui Temeraire era la fel de ostentativă ca
încercările lui precedente de a-i despărți. Și, totuși, Hammond nu
ridica nici cea mai mică obiecție, ci continua să încerce să converseze
politicos, în fața acestei jignitoare insolențe. Laurence întrebă, țintit:

– Însoțitorul Alteței Voastre pare să fie un tânăr foarte promițător.

Pot să vă întreb dacă este fiul dumneavoastră?

Yongxing se încruntă la auzul acestei întrebări și, cu răceală, spuse

doar atât:

– Nu.

Văzând iritarea lui Laurence, Hammond se grăbi să intervină, ca

acesta să nu mai apuce să spună altceva:

– Suntem, desigur, fericiți să așteptăm momentul oportun pentru

Maiestatea Sa, dar nădăjduiesc că ni se poate acorda ceva mai multă
libertate, dacă așteptarea va fi atât de lungă. Cel puțin tot atâta câtă a
primit ambasadorul francez. Sunt sigur, domnule, că nu ați uitat
numeroasele lor atacuri criminale asupra noastră, la începutul
călătoriei și sper că-mi veți îngădui să repet, încă o dată, că interesele
țărilor noastre sunt mult mai apropiate decât cele pe care le aveți în
comun cu ei.

Neprimind niciun răspuns, Hammond continuă. Vorbi pe larg, cu

înflăcărare, despre pericolele dominației lui Napoleon în Europa,
despre sugrumarea pieței, care altminteri ar aduce mari bogății
Chinei și despre amenințarea ca un cuceritor insațiabil să-și extindă
imperiul și mai departe – poate, încheie Hammond, chiar la granițele
Chinei.

– Căci Napoleon a avut deja o tentativă de a ne ataca în India și nu

face niciun secret din faptul că ambiția lui este să-l depășească pe
Alexandru cel Mare. Dacă ar reuși vreodată, trebuie să vă dați seama
că rapacitatea lui nu se va mulțumi cu atât.

Ideea că Napoleon ar îngenunchea Europa, ar cuceri Rusia și

Imperiul Otoman, ar traversa Himalaya și s-ar stabili în India și,
după toate acestea, ar mai avea energie să declare Chinei război i se
părea lui Laurence o exagerare care n-ar putea convinge pe nimeni.
Cât despre negoț, știa că acest argument nu avea nicio valoare pentru
Yongxing, care vorbise cu mare fervoare despre autosuficiența
Chinei. Cu toate acestea, prințul nu îl întrerupse pe Hammond deloc,
de la un capăt la altul și ascultă lungul discurs încruntându-se. Și
apoi, la sfârșit, când Hammond încheie reînnoindu-și rugămintea de
a primi aceleași libertăți ca De Guignes, Yongxing rămase multă
vreme tăcut și apoi spuse:

– Aveți tot atâta libertate cât aer el, orice alte concesii ar fi inadecvate.

– Domnule, spuse Hammond, poate nu știți, dar nu ne este permis să

părăsim insula sau să comunicăm cu vreun oficial al nostru, nici
măcar prin scrisori.

– Nici lui nu îi este permis, răspunse Yongxing. Nu se cuvine ca

străinii să hoinărească prin Pekin, conturbând afacerile magistraților
și ale miniștrilor. Au și așa destule pe cap.

Hammond rămase perplex în fața acestui răspuns și nedumerirea i

se citea pe față. Iar Laurence considera că șezuse destul. Yongxing nu
urmărea decât să le acapareze timpul, în vreme ce băiatul îl lingușea
și îl curta pe Temeraire. Întrucât băiatul nu era fiul lui, cu siguranță
Yongxing îl alesese dintre rudele sale mai ales pentru farmecul lui
personal și îl instruise să fie cât mai mieros. Laurence nu se temea cu
adevărat că Temeraire ar putea să se atașeze de băiat, dar nu avea
intenția să stea aici și să facă pe prostul, de dragul intrigilor lui
Yongxing.

– Nu putem să-i lăsăm pe copii așa, nesupravegheați, spuse el dintr-

odată. Vă rog să mă scuzați, domnule.

Se ridică de la masă, înclinându-se deja.

Așa cum bănuise Laurence, Yongxing nu dorea să stea și să

converseze cu Hammond decât în măsura în care îi oferea câmp liber
băiatului. Se ridică și el, să plece. Așadar, se întoarseră toți împreună
în curte, unde Laurence descoperi, spre tainica lui satisfacție, că
băiatul coborâse de pe piciorul lui Temeraire și se antrenase într-un
joc de zaruri cu Roland și Dyer. Cu toții molfăiau pesmeți
marinărești, în timp ce Temeraire se dusese pe dig, să se bucure de
briza lacului.

Yongxing vorbi pe un ton aspru și băiatul sări în picioare, cu un aer

vinovat. Roland și Dyer erau la fel de rușinați și aruncau priviri spre
cărțile de trigonometrie pe care le abandonaseră.

– Credeam că e politicos să fim ospitalieri, spuse repede Roland,

uitându-se la Laurence ca să vadă cum reacționează.

– Sper că vizita i-a făcut plăcere, spuse căpitanul cu blândețe, spre

ușurarea lor. Acum, înapoi la treabă.

Alergară înapoi la cărțile lor, iar Yongxing, cu băiatul după el, se

îndepărtă, cu expresie nemulțumită, schimbând câteva vorbe cu
Hammond, în chineză. Laurence fu bucuros să-l vadă plecând.

– Cel puțin, putem să fim mulțumiți că De Guignes are aceleași

restricții de mișcare ca noi, spuse Hammond, după o clipă. Nu pot
crede că Yongxing s-ar osteni să mintă despre așa ceva, dar, totuși,
nu pot înțelege cum... Diplomatul se opri nedumerit și clătină din
cap. Ei, bine, poate că aș mai putea afla câte ceva mâine.

– Cum adică? făcu Laurence.

Iar Hammond îi explică, absent:

– A spus că se întoarce, la aceeași oră. Intenționează să ne facă vizite

regulate.

– Poate să intenționeze ce poftește, spuse Laurence, furios să

descopere că Hammond acceptase, umil, ca prințul să continue să se
amestece. Dar eu, unul, n-am să stau la dispoziția lui. Și chiar nu
pricep ce te poate face să-ți pierzi vremea cultivând un om despre
care știi că nu are pic de simpatie pentru noi.

Hammond răspunse, iritat:

– Firește că Yongxing nu are nicio simpatie. De ce-ar avea oricine de

aici? Misiunea noastră este să-i câștigăm de partea noastră și, dacă e
dispus să ne dea șansa să-l convingem, suntem datori să încercăm,
domnule. Mă surprinde că efortul de a fi politicos și de a bea niște
ceai vă pune într-atât răbdarea la încercare.

Laurence izbucni:

– Iar pe mine mă surprinde să te văd atât de indiferent în fața acestei

încercări de a mă înlocui, după cât ai protestat înainte.

– Ce, cu un băiat de doisprezece ani? se miră Hammond,

manifestând o îndoială aproape jignitoare. Eu, domnule, sunt uimit
că vă alarmați tocmai acum. Și poate că, dacă nu v-ați fi grăbit să-mi
nesocotiți sfatul înainte, acum n-ați mai avea de ce să vă temeți.

– Nu mă tem defel, răspunse Laurence, dar nici nu sunt dispus să

tolerez o tentativă atât de flagrantă, nici să mă supun ca un mielușel
unei invazii zilnice al cărei singur scop este să ne insulte.

– Am să vă amintesc, domnule căpitan, așa cum ați făcut cu mine cu

multă vreme în urmă, că așa cum nu sunteți sub autoritatea mea, nici
eu nu sunt sub autoritatea dumneavoastră, spuse Hammond. Frâiele
diplomației noastre au fost așezate în mâinile mele, slavă Domnului!
Dacă ar fi trebuit să ne bizuim pe dumneavoastră, îndrăznesc să
spun că acum am zbura fără griji înapoi în Anglia, lăsând în urmă,
pe fundul oceanului, jumătate din flota noastră comercială.

– Foarte bine, poți să faci ce vrei, domnule, răspunse Laurence, dar

ar fi cel mai bine să-i spui limpede că eu n-am de gând să-l mai las
pe protejatul ăla al lui singur cu Temeraire. Cred că, după aceea, îl
vei găsi pe prinț mai puțin dispus să fie convins. Și să nu-ți închipui
că am să tolerez să-l lase cineva pe băiat cu Temeraire, pe la spatele
meu.

– Întrucât mă considerați un mincinos și un uneltitor fără scrupule,

nu văd ce rost ar avea să neg că am de gând să fac un asemenea
lucru, răspunse Hammond cu mânie, roșind.

Se îndepărtă imediat, lăsându-l pe Laurence la fel de furios, dar

rușinat și conștient că fusese nedrept. În locul lui, ar fi considerat o
asemenea insultă motiv de duel. A doua zi dimineață, îl văzu, din
pavilion, pe Yongxing plecând împreună cu băiatul. Era evident că
își scurtase vizita, după ce i se refuzase accesul la Temeraire.
Laurence se simțea destul de vinovat față de Hammond, ca să
încerce să se scuze, dar fără succes. Dar Hammond nici nu voia să
audă.

– Nu mai contează acum dacă s-a simțit jignit fiindcă ai refuzat să ni

te alături sau fiindcă ai avut dreptate în privința scopurilor sale,
spuse el, foarte rece. Acum, te rog să mă scuzi, am scrisori de scris. Și
cu aceasta, părăsi camera.

Laurence renunță și se duse să-și ia rămas-bun de la Temeraire, însă

fu cuprins din nou de sentimentul de vinovăție și nefericire, când
remarcă în atitudinea dragonului o emoție aproape furișă, o foarte
mare nerăbdare de a se vedea plecat. Hammond nu se înșelase:
lingușeala leneșă a unui copil nu însemna nimic în comparație cu
pericolul prezenței lui Qian și a dragonilor Imperiali, indiferent cât
de parșive erau motivele lui Yongxing și cât de sincere ale lui Qian.
Numai că avea mai puține motive onorabile să se plângă de ea.

Temeraire avea să lipsească ore bune, dar prezența lui Hammond era
aproape palpabilă înăuntru, căci casa era mică și camerele despărțite
doar de un fel de paravane din hârtie de orez. Așadar, Laurence
rămase în pavilion după plecarea dragonului, ocupându-se de
corespondență. Era inutil, căci trecuseră cinci luni de când nu mai
primise nicio scrisoare și nici nu avea ce să scrie, căci nu se
întâmplase mai nimic de povestit de la ospățul de bun venit, de la
care trecuseră deja două săptămâni. Laurence nu era dispus să scrie
despre conflictul cu Hammond.

Ațipi deasupra hârtiei și se trezi brusc, aproape ciocnindu-se cap în

cap cu Sun Kai, care stătea aplecat deasupra lui, scuturându-l.

– Căpitane Laurence, trebuie să vă treziți, spunea Sun Kai.

Laurence răspunse mecanic:

– Îmi cer scuze, ce se petrece?

Apoi se uită la el cu gura căscată. Sun Kai vorbise într-o engleză

excelentă, cu un ușor accent mai mult italian decât chinez.

– Dumnezeule! Ați știut engleza în tot acest timp? întrebă Laurence,

amintindu-și fiecare moment în care Sun Kai stătuse pe punte,
martor la toate conversațiile lor, din care acum se dovedea că
înțelesese fiecare vorbă.

– N-avem timp acum de explicații, răspunse Sun Kai. Trebuie să mă

urmați neîntârziat. Vin să vă omoare, și pe toți oamenii
dumneavoastră.

Era aproape de ora cinci după-amiaza. Lacul și pomii care se zăreau

prin ușa pavilionului erau scăldați în lumina galbenă a asfințitului.
Din când în când, se auzeau glasuri de păsări dinspre grinzile unde
își aveau cuiburile. Remarca lui Sun Kai, rostită cu un calm
desăvârșit, era atât de nelalocul ei încât, la început, Laurence n-o
înțelese. Apoi se ridică în picioare, indignat:

– Nu mă duc nicăieri, în fața unei asemenea amenințări, fără să

primesc nicio explicație, spuse el și, ridicând vocea, strigă: Granby!

– E totul în ordine, domnule? Blythe, care lucra ceva în curtea

alăturată, vârî capul pe ușă, chiar în timp ce Granby sosi în fugă.

– Domnule Granby, am aflat că trebuie să ne așteptăm la un atac,

spuse Laurence. Cum această casă nu e un loc prea sigur, vom ocupa
micul pavilion de la sud, cel cu iazul interior. Numește un om de
veghe și toată lumea să aibă pistoalele pregătite.
– Am înțeles, spuse Granby și se îndepărtă în grabă. Blythe, tăcut ca
întotdeauna, luă săbiile încovoiate pe care tocmai le ascuțea și îi
întinse una lui Laurence, înainte să le împacheteze pe celelalte și să le
ducă, împreună cu piatra de șlefuit, în pavilion.

Sun Kai clătină din cap.

– Asta e o mare nesăbuință, spuse el, urmându-l pe Laurence. Cea

mai mare bandă de hunhun vine dinspre oraș. Vă așteaptă o barcă,
aici, aproape, și mai aveți timp cu toții să vă luați lucrurile și să
veniți.

Laurence examină intrarea în pavilion: așa cum își amintea, stâlpii

erau din piatră, nu din lemn, măsurau aproape două picioare în
diametru și erau foarte robuști. Iar pereții, sub stratul lor de vopsea
roșie, erau din cărămidă gri, netedă. Acoperișul era din lemn, din
păcate, dar Laurence era de părere că țiglele de ceramică smălțuită
nu luau foc ușor.

– Blythe, vezi dacă poți să amenajezi, din pietrele din grădină, un loc
mai înalt pentru locotenentul Riggs și pușcașii lui. Te rog ajută-l
Willoughby. Mulțumesc. Răsucindu-se, îi spuse lui Sun Kai:
Domnule, n-ați spus unde m-ați duce, nici cine sunt acești asasini și
nici de unde au fost trimiși. Și nu ne-ați dat niciun motiv de
încredere. Până acum, ne-ați indus în eroare, tăinuind că ne
cunoașteți limba. De ce să vă fi schimbat atitudinea atât de brusc, n-
am idee. Iar după tratamentul pe care l-am primit, nu sunt dispus să
mă las pe mâinile dumneavoastră.

Hammond veni, cu un aer derutat, împreună cu ceilalți, și se apropie

de Laurence, salutându-l pe Sun Kai în chineză.
– Pot să întreb ce se întâmplă? întrebă el bățos.

– Sun Kai mi-a spus să mă aștept la o nouă tentativă de asasinat, îi

spuse Laurence. Vezi dacă poți să afli ceva mai clar de la el. Între
timp, trebuie să mă aștept să fim atacați dintr-o clipă în alta și să fac
pregătiri. Vorbește perfect engleza, adăugă el. Nu trebuie să apelezi
la chineză.

Laurence îl lăsă pe Hammond, vizibil uluit, în compania lui Sun Kai

și se duse lângă Riggs și Granby, la intrare.

– Dacă am putea să facem câteva găuri în zidul frontal, am putea să-i

doborâm în timp ce se apropie, spuse Riggs, ciocănind în cărămidă.
Altfel, domnule, cel mai bine ar fi să facem o baricadă în mijlocul
sălii și să tragem când intră. Dar atunci n-am putea să postăm
oameni cu săbii la intrare.

– Ridicați baricada și pregătiți oamenii, spuse Laurence. Domnule

Granby, blocați intrarea cât puteți de mult, ca să nu poată pătrunde
mai mult de trei-patru deodată. Îi vom grupa pe ceilalți oameni de-o
parte și de alta a deschiderii, departe de linia de foc, și vom apăra
poarta cu pistoale și săbii, până când Riggs și oamenii lui își
reîncarcă armele.

Granby și Riggs încuviințară la unison.

– În regulă! spuse Riggs. Avem vreo două puști de rezervă cu noi,

domnule, putem să vă folosim la baricadă.

Era o încercare transparentă de a-l pune la adăpost și Laurence o

trată cu disprețul pe care-l merita.
– Folosiți-le până le încărcați pe celelalte. Nu le putem irosi în
mâinile unuia care nu e pușcaș priceput.

Keynes intră aproape împleticindu-se sub povara unui coș plin cu

pânzeturi, cu trei vase elegante de porțelan din fosta lor reședință,
așezate deasupra.

– Obișnuiesc să tratez alt fel de pacienți, dar pot, oricum, să vă

bandajez și să vă doftoricesc. Mă găsiți în spate, lângă iaz. Și am adus
astea pentru apă, adăugă el, sarcastic, arătând cu bărbia spre vase.
Bănuiesc că, dacă le-am scoate la mezat, am lua câte cincizeci de lire
pe fiecare, așa că haideți să încercăm să nu le spargem.

– Roland, Dyer, care dintre voi se pricepe mai bine să reîncarce?

întrebă Laurence. Foarte bine. O să-l ajutați amândoi pe domnul
Riggs la primele trei tiruri. Și, Dyer, tu îl ajuți între timp pe domnul
Keynes, fugind încoace și încolo cu vasele de apă, când nu ești
ocupat.

– Laurence, spuse Granby cu glas scăzut, după plecarea celorlalți.

Toate gărzile alea au dispărut și de obicei patrulau la ora asta.
Probabil că i-a chemat cineva.

Laurence clătină din cap în tăcere și îi făcu semn să se întoarcă la

treabă.

– Domnule Hammond, te rog să mergi în spatele baricadei, spuse

Laurence, când diplomatul veni lângă el, însoțit de Sun Kai.

– Căpitane Laurence, vă rog să mă ascultați, spuse Hammond cu

glas hotărât. Am face mult mai bine să plecăm imediat cu Sun Kai.
Acești atacatori sunt tineri manciurieni, membri ai triburilor tătare,
pe care sărăcia și lipsa de ocupație i-au transformat în tâlhari. Și s-ar
putea să fie foarte mulți.

– Au artilerie? întrebă Laurence, fără să ia în seamă îndemnul lui

Hammond.

– Tunuri? Nu, sigur că nu. Nu au nici măcar muschete, răspunse Sun

Kai. Dar ce contează. Ar putea fi o sută sau mai mulți și am auzit că
unii dintre ei au învățat în taină arta Shaolin Quan, deși e interzisă
prin lege.

– Iar unii dintre ei pot fi, chiar dacă de departe, înrudiți cu

împăratul, adăugă Hammond. Ar fi de-ajuns să omorâm unul, ca să
fim alungați din țară, sub pretext că am adus un afront. Trebuie să
plecăm imediat, sunt sigur că vă dați seama.

– Domnule, lăsați-ne o clipă singuri, îi spuse Laurence lui Sun Kai, și

acesta nu se împotrivi, ci, cu o tăcută înclinare a capului, se retrase
puțin mai departe.

– Domnule Hammond, spuse Laurence, întorcându-se spre el. M-ai

prevenit chiar dumneata să mă feresc de orice încercare de a fi
despărțit de Temeraire. Acum, gândește-te numai, ce-ar însemna să
se întoarcă și să descopere că am plecat. Fără nicio explicație și cu
toate bagajele. Cum ne-ar mai putea găsi? Poate chiar s-ar lăsa
convins că am acceptat un pact și că l-am părăsit de bunăvoie, așa
cum a dorit cândva Yongxing.

– Și ar fi mai bine dacă s-ar întoarce și v-ar găsi mort, împreună cu

noi, ceilalți? întrebă nerăbdător Hammond. Sun Kai ne-a mai dovedit
că putem avea încredere în el.
– Eu nu pun preț pe un sfat mărunt, domnule. Și prețuiesc și mai
puțin o lungă și deliberată minciună prin omisiune. Nu încape
îndoială că ne-a spionat de la bun început, spuse Laurence. Nu, nu
mergem cu el. Mai sunt doar câteva ore până se întoarce Temeraire și
sunt sigur că putem rezista până atunci.

– Dacă nu cumva au găsit un mijloc să-l țină ocupat, prelungindu-i

vizita, spuse Hammond. Dacă guvernul chinez ar fi vrut să vă
despartă, ar fi putut s-o facă oricând în timpul absenței sale, cu forța.
Sunt sigur că Sun Kai poate să trimită cumva un mesaj la reședința
lui Qian, de îndată ce vom fi salvați.

– Atunci să meargă și să trimită mesajul acum, dacă poftește, spuse

Laurence. N-ai decât să mergi cu el, din partea mea.

– Nu, domnule, spuse Hammond, roșind, și se întoarse pe călcâie să

discute cu Sun Kai. Acesta scutură din cap și plecă, iar Hammond se
duse să ia o sabie din mormanul pregătit.

Continuară să muncească încă o jumătate de oră, aducând înăuntru

trei bolovani cu forme ciudate, să facă o baricadă pentru trăgători și,
târând un imens divan pentru dragoni, să blocheze cea mai mare
parte a intrării. Soarele apusese deja, dar obișnuitele lămpașe nu-și
făcură apariția în întunericul insulei și nicăieri nu era niciun semn al
prezenței umane.

– Domnule! șuieră dintr-odată Digby, arătând înspre curte. Două

grade la dreapta, dincolo de ușile casei.

– Feriți intrarea, spuse Laurence. Nu vedea nimic, în întuneric, dar

ochii tineri ai lui Digby erau mai buni. Willoughby, micșorează
lumina aia!
Țăcănitul surd al armelor pregătite să tragă, ecoul propriei răsuflări
în urechi, bâzâitul constant și nestingherit al muștelor și țânțarilor de
afară. Acestea fură singurele sunete, la început, până când obișnuința
le filtră și, fără să le mai audă, Laurence desluși afară pașii ușori și
grăbiți. O mulțime de oameni, gândi el. Dintr-odată, un sunet de
lemn sfărâmat și mai multe strigăte.

– Au pătruns în casă, domnule, șopti răgușit Hackley, de lângă

baricadă.

– Liniște, spuse Laurence, și cu toții rămaseră tăcuți, în așteptare, în

timp ce din casă veneau sunete de mobilă crăpată și sticlă spartă.
Lumina pâlpâitoare a torțelor de afară arunca umbre în pavilion,
care se împleteau și săltau în unghiuri ciudate, semn că începuse
căutarea. Laurence auzi oameni strigându-se unul pe altul afară și își
dădu seama că sunetul cobora de pe marginile acoperișului. Privi în
spate. Riggs clătină din cap și cei trei pușcași ridicară armele.

Primul om apăru în fața intrării și văzu scândura de lemn a

divanului pentru dragoni, blocând-o.

– Ăsta e al meu, spuse Riggs, cu glasul limpede, și trase. Chinezul

căzu mort, cu gura deschisă să strige.

Dar focul de armă atrase după sine alte strigăte de afară și în

pavilion năvăliră oameni cu săbii și torțe în mâini. Se stârni o nouă
rafală, omorând alți trei, pe urmă încă unul lovit de ultimul foc, și
Riggs strigă:

– Încărcați armele!
Masacrul rapid al tovarășilor lor opri înaintarea grupului mai mare
de oameni, care rămaseră masați în spațiul rămas din poartă.
Strigând „Temeraire!“ și „Anglia!“, aviatorii năvăliră din umbre și
atacară inamicii de aproape. După lunga așteptare în întuneric,
lumina torțelor era dureroasă pentru ochii lui Laurence, iar fumul
lemnului aprins se contopea cu cel al muschetelor. Nu era loc pentru
un duel adevărat și luptau corp la corp aproape tot timpul, mai puțin
atunci când una dintre săbiile chineze se rupse, răspândind un miros
de rugină și câțiva oameni căzură. În rest, englezii nu făceau decât să
țină piept presiunii zecilor de trupuri care încercau să pătrundă prin
deschizătura îngustă.

Digby, fiind prea subțire ca să fie de vreun folos în zidul uman,

împungea atacatorii printre picioare, printre brațe, prin orice loc
rămas liber.

– Pistoalele mele! strigă Laurence, nereușind să le scoată singur. Își

ținea sabia cu două mâini, una pe mâner și cealaltă așezată pe latul
lamei, ținând la distanță trei oameni. Erau atât de înghesuiți încât nu
aveau loc să se miște la stânga și la dreapta, ca să-l lovească și nu
puteau decât să ridice și să coboare săbiile în linie dreaptă, încercând
să rupă arma lui Laurence prin simpla lor greutate.

Digby scoase unul dintre pistoale din toc și trase, nimerindu-l pe

bărbatul din fața lui Laurence între ochi. Ceilalți doi se retraseră, din
instinct, și Laurence reuși să-l înjunghie pe unul dintre ei în burtă,
după care îl înhăță pe celălalt de brațul drept și îl aruncă la pământ.
Digby îi înfipse o sabie în spate și omul rămase neclintit.

– Ochiți! strigă Riggs, din spate, iar Laurence răcni:

– Eliberați poarta!
Laurence lovi spre capul bărbatului cu care se lupta Granby,
făcându-l să dea înapoi și amândoi alunecară pe podeaua lustruită
deja de călcâiele lor. Cineva îi împinse în mână urciorul picurând de
apă. Luă câteva înghițituri și îl dădu mai departe, ștergându-și gura
și fruntea cu mâneca. Puștile traseră toate deodată, urmate de alte
două focuri izolate. Apoi încăierarea se porni din nou.

Atacatorii învățaseră deja să se ferească de puști și lăsaseră un mic

spațiu liber în fața ușii. Mulți dintre ei se învârteau câțiva pași mai
departe, sub lumina torțelor; aproape că umpluseră curtea din fața
pavilionului. Estimările lui Sun Kai nu fuseseră exagerate. Laurence
împușcă un om la șase pași de el, apoi săltă pistolul în mână. În timp
ce atacatorii năvăliră din nou, lovi un altul în tâmplă și se pomeni
iarăși ținând piept săbiilor, până la următorul ordin al lui Riggs.

– Bravo, domnilor, spuse Laurence, respirând adânc. Chinezii se

retrăseseră la ușă și Riggs avea destulă experiență ca să nu ordone
foc până când nu se apropiau din nou. Deocamdată, suntem în
avantaj. Domnule Granby, ne împărțim în două grupuri. La
următorul val, voi stați deoparte. Atacăm alternativ. Therrows,
Willoughby, Digby, cu mine, Martin, Blythe și Hammond, cu Granby.

– Eu pot merge cu ambele grupuri, zău, spuse Digby. Nu sunt obosit

deloc. Treaba mea e mai ușoară, de vreme ce nu pot lupta corp la
corp.

– Foarte bine, dar nu uita să aduci apă. Și expune-te cât mai puțin,
spuse Laurence. Sunt al naibii de mulți, după cum cred că ați văzut
cu toții, spuse el fără înconjur. Dar poziția noastră e bună și nu mă
îndoiesc că putem să-i ținem la distanță cât o fi nevoie, dacă ne
dozăm bine eforturile.
– Și mergeți imediat la Keynes, să vă bandajeze, dacă sunteți răniți.
Nu așteptați să pierdeți tot sângele. Nu ne putem lipsi de nimeni,
adăugă Granby, iar Laurence clătină din cap. Strigați și cineva o să
vină să vă înlocuiască.

De afară se stârni dintr-odată o zarvă de glasuri agitate și bubuit de

pași alergând. Atacatorii se organizau acum să înfrunte rafala.

– Foc! strigă Riggs, în timp ce chinezii atacau intrarea din nou.

Acum, că apărau poarta în grupuri mai mici, lupta era mai crâncenă,
dar intrarea era destul de îngustă ca s-o poată apăra și așa. Trupurile
celor morți, îngrămădite unele peste altele, formau un zid macabru
peste care atacatorii erau forțați să se întindă, ca să lupte.
Reîncărcarea armelor părea să dureze o veșnicie. Era doar o
impresie. Laurence răsuflă ușurat, bucuros că se poate odihni, când
următoarea salvă era pregătită. Se sprijini de perete și mai bău niște
apă din vas. Brațele și umerii îl dureau de efortul constant. Și
genunchii.

– E gol, domnule?

Dyer era lângă el, preocupat, și Laurence îi dădu vasul. Băiatul se

îndepărtă în grabă spre iaz, prin fumul cețos ce învăluia mijlocul
încăperii, care se ridica încet, în spațiul cavernos de deasupra.

Nici de data aceasta chinezii nu atacară intrarea imediat, de teama

unei noi rafale. Făcând câțiva pași în spate, în pavilion, Laurence
încercă să privească peste prima linie de luptă, să vadă dacă poate
desluși ce se întâmplă mai departe. Dar torțele îl orbeau: nimic, doar
o beznă de nepătruns dincolo de primul șir de fețe luminate care
priveau cu încordare intrarea, febrile de efortul bătăliei. Timpul
părea că se scurge încet. Îi lipseau clepsidra de pe navă și bătăile
regulate ale clopotului. Trecuseră cu siguranță două ore deja.
Temeraire avea să vină curând.

Un tumult de glasuri se auzi dintr-odată de afară, însoțit de bătăi

ritmice din palme. Își duse mâna, fără să se gândească, la mânerul
sabiei. Salva porni o bubuitură:

– Pentru Anglia și pentru Rege! strigă Granby și își conduse grupul

în mijlocul învălmășelii.

Dar oamenii de la intrare se dădeau în lături, lăsându-l pe Granby și

grupul lui descoperiți, la intrare. Laurence se întrebă dacă atacatorii
nu aveau cumva, până la urmă, arme de foc. Însă, pe neașteptate, pe
culoarul care se formase, un om alergă înspre ei, singur, de parcă ar
fi vrut să se arunce în săbiile lor. Rămaseră neclintiți, așteptând. La
nici trei pași de ei, omul săltă în aer, atinse cumva oblic coloana și
sări pur și simplu peste capetele lor, plonjând și ateriză ghemuit,
făcând o tumbă pe podeaua de piatră.

Manevra sfida gravitația mai mult decât orice acrobație aeriană pe

care o văzuse vreodată Laurence: un salt uriaș în aer și o coborâre
fără altă propulsie decât propriile picioare. Bărbatul se ridică dintr-
un salt, nevătămat, în spatele lui Granby, în timp ce grupul de
atacatori năvălea spre intrare.

– Therrows, Willoughby! răcni Laurence.

Nu era nevoie, grupul lui alerga deja să-l imobilizeze pe intrus.

Bărbatul era neînarmat, dar agilitatea lui depășea orice imaginație.
Sări din fața săbiilor, lăsându-i să-și agite inutil armele, ca într-un
spectacol. De la distanță, Laurence vedea că îi forțează încet să se
retragă spre grupul lui Granby, unde săbiile puteau deveni un
pericol tocmai pentru ei.

Laurence își duse iute mâna la pistol și îl scoase, făcând mișcările

mecanic, în ciuda întunericului și a agitației. Auzea în gând
incantația exercițiilor de tragere, de parcă ar fi fost acolo. Curăță
țeava armei, îndesând cu vergeaua o cârpă, de două ori și apoi trase
percutorul la mijloc, bâjbâind după cartușul de hârtie în buzunarul
de la șold.

Dintr-odată, Therrows țipă și căzu, apucându-se de genunchi.

Willoughby întoarse capul să vadă. Își ținea sabia la nivelul
pieptului, să se apere, dar în acel moment de neatenție, chinezul făcu
din nou un salt incredibil de înalt și îl lovi în plin, cu ambele
picioare, în maxilar. Gâtul i se frânse cu un pârâit oribil. Trupul lui
Granby fu ridicat ușor de la pământ, cu brațele fluturând, larg
deschise, apoi căzu morman, cu capul legănându-se într-o parte și-n
alta, atârnat pe jos. Chinezul făcu o tumbă în cădere, ateriză pe umăr
și se rostogoli ușor, ridicându-se și întorcându-se spre Laurence.

Riggs se auzea strigând în spatele lui:

– Fiți gata! Mai repede, la naiba! Fiți gata!

Mâinile lui Laurence continuau să se miște. Rupse cu dinții hârtia

cartușului și câteva fire de pulbere neagră îi atinseră limba, ca un
nisip amar. Vârî praful de pușcă pe gura țevii, apoi plumbul rotund,
astupându-le cu hârtia și îndesând totul cu vergeaua. Nu avea timp
să verifice fitilul. Ridică arma și îi zbură omului creierii, de la o
distanță mai mică de un braț.
Laurence și Granby îl târâră pe Therrows până la Keynes, în timp ce
chinezii se retrăgeau din fața următoarei rafale. Băiatul suspina
încetișor și piciorul îi atârna inert.

– Îmi pare rău, domnule, spunea el întruna, gâtuit.

– Pentru Dumnezeu, gata cu gemetele, spuse aspru Keynes, când îl

așezară lângă el și îi dădu două palme peste față, fără pic de milă.
Tânărul înghiți în sec, dar se opri și își frecă repede obrajii cu palma.

– Rotula e ruptă, anunță Keynes, după o clipă. O fractură destul de

ușoară, dar n-o să mai stea în picioare o lună.

– Du-te la Riggs, după ce-ți pune atela, și ajută-l să reîncarce, îi spuse

Laurence lui Therrows, după care el și Granby porniră în grabă spre
intrare.

– Ne vom odihni cu schimbul, spuse Laurence, îngenunchind lângă

ceilalți. Hammond, tu primul, du-te și spune-i lui Riggs să păstreze
la îndemână tot timpul o pușcă încărcată, dacă încearcă să ne mai
trimită vreun om în același mod.

Hammond răsufla greu și avea obrajii acoperiți de pete roșii.

Încuviință și spuse cu glas răgușit:

– Lăsați pistoalele. Am să reîncarc eu.

Blythe, care tocmai bea însetat din vas, se înecă și împroșcă apa,
strigând:

– Isuse Christoase! Cu toții săriră în picioare. Laurence întoarse

capul, înnebunit: un caras portocaliu, strălucitor, lung de două
degete, se zvârcolea pe pietre, într-o mică baltă. Îmi cer scuze, spuse
Blythe, gâfâind. L-am simțit în gură vânzolindu-se.

Laurence îl privi cu gura căscată, apoi Martin începu să râdă și,

pentru o clipă, zâmbiră cu toții, schimbând priviri. Puștile pocniră și
atunci se năpustiră spre ușă.

Spre surprinderea lui Laurence, atacatorii nu făceau nicio încercare

să dea foc pavilionului. Aveau torțe, nu-i vorbă, și lemn era din
abundență pe insulă. În schimb, încercară să facă fum, aprinzând
mici focuri de-o parte și de alta a clădirii, sub streșini, dar, fie din
cauza vreunei ciudățenii arhitectonice a pavilionului, fie din cauza
vântului puternic, un curent de aer ridica fumul spre tavan și îl
scotea printre țiglele galbene ale acoperișului. Fumul era destul de
neplăcut, oricum, dar nu periculos, iar lângă iaz aerul era curat. Cel
căruia îi venea rândul să se odihnească se ducea acolo să-și
potolească setea, să-și curețe plămânii și să-i fie unse rănile cu alifie
sau legate, dacă încă sângerau. De-acum adunaseră cu toții o
mulțime de zgârieturi.

Atacatorii încercară să forțeze intrarea cu un berbece făcut dintr-un

copac proaspăt tăiat, cu crengile și frunzele încă atașate, dar
Laurence strigă:

– Stați deoparte când atacă și loviți-le picioarele.

Cei ce se apropiau cu trunchiul alergară direct spre săbii, cu mare

curaj, încercând să treacă, dar chiar și cele trei trepte care urcau spre
ușa pavilionului fură de-ajuns să-i încetinească. Mulți dintre cei din
față căzură, cu răni adânci, până la os și fură loviți cu paturile
puștilor, până la moarte. Și apoi copacul se răsturnă în față, oprindu-
i în loc. Englezii avură la dispoziție câteva minute frenetice în care
tăiară crengile care limitau câmpul vizual al pușcașilor. Următoarea
salvă era pregătită, și atacatorii bătură în retragere.

După acest moment, bătălia căpătă un fel de cadență înfiorătoare. Cu

fiecare salvă, câștigau acum și mai mult timp pentru odihnă, chinezii
fiind vizibil descurajați de eșecul de a trece de mica linie de apărare
britanică și de pierderile însemnate pe care le sufereau. Fiecare glonț
își nimerea ținta. Riggs și oamenii lui fuseseră antrenați să tragă de
pe spinările dragonilor, zburând uneori cu o viteză de treizeci de
noduri, în toiul bătăliei. De la mai puțin de treizeci de yarzi de
poartă, n-aveau cum să rateze. Era o luptă lentă și chinuitoare, fiecare
minut părând să dureze de cinci ori mai mult decât în mod obișnuit.
Laurence începu să calculeze timpul după alternanța rafalelor.

– Ar fi mai bine să tragem doar cu trei arme odată, domnule, spuse

Riggs, tușind, când Laurence se lăsă pe genunchi lângă el, să-i
vorbească, în răstimpul următoarei pauze. O să-i ținem și așa la
distanță, acum, că și-au primit porția, Și nu suntem o infanterie, ce
naiba, chiar dacă am adus toate cartușele pe care le aveam. Therrows
ne pregătește mai multe, dar nu cred că mai avem pulbere pentru
mai mult de treizeci de salve.

– Trebuie să ne ajungă, spuse Laurence. Vom încerca să îi reținem

mai mult, între rafale. Și să începi să trimiți câte un om să se
odihnească.

Laurence goli în mormanul comun cutia lui de cartușe și pe cea a lui

Granby: doar șapte, dar asta însemna două runde sau mai mult și
puștile erau mai valoroase decât pistoalele.

Își stropi fața cu apă din iaz, zâmbind la peștii zburdalnici pe care
acum îi vedea mai bine. Probabil că ochii i se obișnuiseră cu
întunericul. Eșarfa îi era îmbibată de sudoare. Și-o scoase și o stoarse
pe pietre, dar nu-i mai venea să și-o pună, acum că pielea era liberă
să se bucure de aer. O limpezi și o lăsă întinsă la uscat și se grăbi să
se întoarcă.

O altă nemăsurată perioadă de timp și fețele atacatorilor deveneau

tot mai încețoșate în cadrul ușii. Laurence lupta, cot la cot cu Granby,
să țină la distanță doi oameni, când auzi glasul ascuțit al lui Dyer
strigând din spate:

– Căpitane! Căpitane!

Nu putea să se întoarcă să se uite. N-avea cum să se oprească.

– Mă descurc eu cu ei, spuse Granby gâfâind și îl lovi pe cel din fața

lui între picioare, cu cizma lui grea. Îl atacă pe celălalt și săbiile li se
încleștară, iar Laurence se retrase, întorcându-se repede pe călcâie.

Doi bărbați uzi leoarcă stăteau la marginea iazului, iar un altul

tocmai ieșea din apă. Găsiseră cumva izvorul care îl alimenta și
înotaseră pe sub zid. Keynes zăcea fără vlagă, iar Riggs și pușcașii lui
se apropiau în goană, reîncărcând nebunește. Hammond se odihnise
și acum își agita sabia cu furie spre cei doi bărbați de pe mal,
forțându-i să se retragă spre apă, dar îi lipsea îndemânarea. Erau
înarmați cu pumnale și aveau să-l lovească dintr-o clipă în alta.

Micul Dyer apucă unul dintre vasele mari și îl azvârli, plin de apă,
spre bărbatul care se apleca deasupra trupului lui Keynes, cu cuțitul
în mână. Vasul se sparse de capul omului care se prăbuși, uluit, și
alunecă în apă. Venind în fugă, Roland, înhăță forcepsul lui Keynes
și, cu partea curbată, îi tăie beregata, înainte să apuce să se ridice.
Sângele țâșni într-un jet năvalnic din vena spintecată, printre
degetele strânse ale lui Roland.

Alții continuau să iasă din apă.

– Foc de voie! strigă Riggs, și trei atacatori căzură. Unul dintre ei,
doar cu capul afară din apă, se scufundă într-un nor de sânge.

Laurence era acum lângă Hammond, ajutându-l să-i împingă pe cei

doi cu care se lupta spre apă. În timp ce Hammond continua să-și
agite arma, Laurence îl înjunghie pe unul cu vârful sabiei și îl lovi cu
mânerul pe celălalt, care căzu, fără vlagă, în apă, cu gura deschisă,
înălțând un șuvoi de bule.

– Împingeți-i pe toți în apă! spuse Laurence. Trebuie să blocăm

trecerea. Intră în apă, urnind cadavrele împotriva curentului. Simțea
o presiune puternică venind din partea opusă: alții încercau să
pătrundă prin gura izvorului. Riggs, du-ți oamenii înapoi în față și
ajutați-l pe Granby, ordonă el. Hammond și cu mine ne descurcăm
aici.

– Pot să vă ajut și eu, spuse Therrows și se apropie șchiopătând. Era

înalt și putea să șadă pe marginea iazului și să împingă cu piciorul
sănătos masa de oameni care încerca să se apropie.

– Roland, Dyer, vedeți dacă puteți să faceți ceva pentru Keynes,

spuse Laurence peste umăr și, când văzu că nu-i răspunde nimeni, se
întoarse. Amândoi vomitau în liniște, într-un colț.

Roland se șterse la gură și se ridică, pășind ca un mânz care abia se

ține pe picioare.
– Da, domnule, spuse ea și, împreună cu Dyer, se îndreptă
clătinându-se spre Keynes.

Medicul gemu când îl întoarseră cu fața în sus. Avea un cheag mare

de sânge pe frunte, deasupra sprâncenei, dar deschise ochii, amețit,
când îi legară rana.

Presiunea trupurilor din partea cealaltă slăbi și încetă curând. În

spate, armele răsunau iar și iar, într-un ritm alert. Riggs și oamenii
lui trăgeau ca niște adevărați soldați. Încercând să se uite peste umăr,
Laurence nu putea să vadă nimic prin cortina de fum.

– Ne descurcăm, Therrows și cu mine, duceți-vă, spuse Hammond.

Laurence încuviință și ieși din iaz, cu cizmele pline de apă, grele ca

niște bolovani. Se opri și le goli înainte să poată alerga spre frontul
de luptă.

Chiar când ajunse acolo, vacarmul încetă. Fumul era gros și ciudat
de luminos. Nu putea să vadă pe nimeni prin el, doar mormanele de
cadavre de la picioarele lor. Rămaseră în așteptare. Riggs și oamenii
lui încărcară încet, cu degetele tremurând. Apoi Laurence păși
înainte, sprijinindu-se cu mâna de coloană, ca să-și țină echilibrul în
timp ce călca peste trupuri.

Ieșiră cu toții, clipind, în lumina zorilor, speriind un cârd de ciori

care se ridică de pe cadavrele din curte și zbură croncănind peste apa
iazului. Nimeni nu mai mișca în apropiere. Atacatorii fugiseră.
Dintr-odată, Martin căzu în genunchi și sabia îi zăngăni strident pe
pietre. Granby se apropie să-l ajute să se ridice și sfârși prin a cădea
și el. Laurence ajunse pe bâjbâite la o bancă mică de lemn, înainte să-
i cedeze picioarele. Nu-i păsa că o împărțea cu unul dintre morți, un
tânăr imberb, cu o dâră de sânge uscat pe buze și o pată purpurie în
jurul rănii de glonț din piept.

Temeraire nu era nicăieri. Nu venise.

 15

Sun Kai îi găsi, o oră mai târziu, mai mult morți decât vii. Venise în
grădină, cu prudență, de pe chei, împreună cu un mic grup de
oameni înarmați, vreo zece la număr. Erau îmbrăcați îngrijit, în
uniforme, spre deosebire de membrii nespălați și nețesălați ai cetei
de atacatori. Focurile arseseră înăbușit până se stinseseră singure,
din lipsă de combustibil. Englezii târau cadavrele la umbra cea mai
deasă, ca să putrezească mai încet.

Erau cu toții orbiți și paralizați de oboseală, incapabili să opună

rezistență. Nedumerit de absența lui Temeraire și neștiind ce să facă,
Laurence se lăsă condus la navă și de acolo într-un un palanchin
îngust, neaerisit, ale cărui draperii fură trase ermetic în jurul lui.
Adormi instantaneu pe pernele brodate, în ciuda zgâlțâielilor și a
strigătelor ce le însoțeau înaintarea și nu mai fu conștient de nimic
până când, în cele din urmă, palanchinul se opri și Laurence fu
scuturat, să se trezească.
– Veniți înăuntru, spuse Sun Kai, trăgând de el până când îl făcu să
se ridice.

Hammond, Granby și ceilalți membri ai echipajului ieșeau, la fel de

năuci și vlăguiți, din alte litiere din spatele lui. Fără să se gândească
la nimic, Laurence urcă scările care-l conduseră în răcoarea
izbăvitoare a unei case, în care stăruia mireasmă de tămâie.
Străbătură un coridor îngust și pătrunseră într-o încăpere ce dădea
spre o grădină. Acolo, Laurence se repezi pe balcon și sări peste
balustrada joasă a acestuia. Temeraire dormea ghemuit pe pietre.

– Temeraire! strigă Laurence, îndreptându-se spre el.

Sun Kai protestă în chineză și alergă după el, prinzându-l de braț

înainte ca Laurence să atingă dragonul. În momentul acela, dragonul
înălță capul și îi privi curios. Laurence rămase înmărmurit: nu era
nicidecum Temeraire.

Sun Kai încercă să-l tragă pe Laurence la pământ, îngenunchind el

însuși, dar acesta se smulse din strânsoare, reușind cu greu să-și
păstreze echilibrul. Abia atunci observă, așezat pe o bancă, un tânăr
de vreo douăzeci de ani, îmbrăcat în veșminte elegante din mătase
galben-închis, brodată cu dragoni.

Hammond venise după Laurence și acum îl apucă de mânecă.

– Pentru numele lui Dumnezeu, îngenunchează, îi șopti el. Acesta

trebuie să fie prințul Mianning, moștenitorul coroanei.

Hammond se lăsă pe ambii genunchi și își lipi fruntea de pământ,

întocmai cum făcea și Sun Kai.
Laurence îi privi de la înălțime, cu un aer năucit, apoi se uită șovăitor
la tânărul chinez, dar sfârși prin a face o adâncă reverență. Era
absolut sigur că n-ar putea să plece un singur genunchi fără să se
prăbușească pe amândoi sau, și mai umilitor, cu fața în jos și nu era
dispus să îndeplinească ritualul kowtow nici în fața împăratului,
darămite a prințului.

Tânărul prinț nu păru ofensat, ci i se adresă în chineză lui Sun Kai.

Acesta se ridică, împreună cu Hammond, foarte încet.

– Zice că putem rămâne aici și că suntem în siguranță, îi spuse

Hammond lui Laurence. Vă implor, credeți-l, domnule. N-are niciun
motiv să ne mintă.

Laurence spuse:

– Întreabă-l, te rog, despre Temeraire. Diplomatul se uită nedumerit

la celălalt dragon. Nu este el, adăugă Laurence. E tot un Celest, dar
nu e Temeraire.

– Lung Tien Xiang e în singurătate, în pavilionul Primăverii Veșnice,

spuse Sun Kai. Un mesager așteaptă să-i dea de știre, de îndată ce
iese de acolo.

– Se simte bine? întrebă Laurence, fără să încerce să deslușească toate

aceste vorbe. Principala lui preocupare era să înțeleagă ce l-a putut
împiedica pe Temeraire să se întoarcă.

– N-avem niciun motiv să credem altfel, răspunse Sun Kai, evaziv.

Laurence nu știa cum să-l determine să spună mai mult. Avea mintea
prea încețoșată de oboseală. Dar, văzându-i tulburarea, Sun Kai se
îndură și adăugă, mai blând: E bine. Nu-i putem întrerupe izolarea,
dar va ieși astăzi, la un moment dat, și atunci îl vom aduce să-l
vedeți.

Laurence tot nu pricepea, dar nu știa ce altceva să facă, deocamdată.

– Mulțumesc, îngăimă el. Vă rog, mulțumiți-i Alteței Sale, din partea

noastră, pentru ospitalitate. Transmiteți-i, vă rog, profunda noastră
recunoștință. Sper că ne va scuza, dacă am avut un comportament
neadecvat.

Prințul clătină din cap și îi concedie cu o fluturare a mâinii. Sun Kai

îi conduse înapoi, trecând prin balcon, în camerele lor și rămase să-i
vegheze până când adormiră, prăbușiți pe paturile tari de lemn.
Probabil că se temea că se vor scula și vor porni iarăși să hoinărească.
Laurence fu gata să izbucnească în râs, în fața unei idei atât de
improbabile și adormi în timp ce se gândea la asta.

– Laurence, Laurence! strigă Temeraire îngrijorat. Laurence deschise

ochii și văzu capul dragonului între ușile balconului și cerul
întunecându-se dincolo de el. Laurence, nu ești rănit?

– Oh! Hammond se trezise și căzuse din pat, surprins să se

pomenească atât de aproape de botul lui Temeraire. Dumnezeule
mare! exclamă el, ridicându-se chinuit în picioare și lăsându-se
înapoi pe pat. Mă simt ca un bătrân de optzeci de ani, cu gută la
ambele picioare.

Laurence se ridică, aproape cu același efort. Fiecare mușchi i se

înțepenise în timpul odihnei.
– Nu, mă simt destul de bine, îi răspunse el dragonului și întinse,
recunoscător, o mână, să i-o așeze pe bot și să simtă liniștea pe care i-
o aducea prezența lui masivă. Ai fost bolnav?

Nu voia să sune acuzator, dar nu-și putea imagina alt motiv pentru
aparenta dezertare a lui Temeraire și probabil ceva din aceste
sentimente i se citea în glas. Gulerul lui Temeraire se pleoști.

– Nu, spuse el nefericit. Nu, nu sunt bolnav deloc.

Dragonul nu mai îndrăzni să spună nimic și Laurence nu insistă,

conștient de prezența lui Hammond. Comportamentul rezervat al lui
Temeraire nu prevestea o explicație foarte bună pentru absența lui și,
dacă pe Laurence nu-l încânta deloc ideea de a-l lua la întrebări, îi
plăcea și mai puțin s-o facă în prezența lui Hammond. Temeraire își
retrase capul, lăsându-i să iasă în grădină. Laurence se ridică din pat
și păși încet și prudent peste balustrada balconului, fără salturi
acrobatice, de data aceasta. Hammond, urmându-l, abia reuși să-și
ridice piciorul fără să atingă balustrada, cu toate că era foarte scundă.

Prințul plecase, dar dragonul, pe care Temeraire li-l prezentă ca fiind

Lung Tien Chuan, era tot acolo. Acesta înclină politicos capul, fără
prea mult interes, apoi își reluă activitatea, zgâriind cu gheara pe o
tavă mare plină cu nisip ud. Scria o poezie, le explică Temeraire.

După ce se înclină în fața lui Chuan, Hammond gemu din nou, când
se lăsă pe un taburet, mormăind în barbă sudălmi potrivite mai
degrabă în gura marinarilor de la care probabil le și auzise. Nu era
un spectacol foarte elegant, dar Laurence era perfect dispus să-i ierte
asta, mai cu seamă după osteneala din ziua precedentă. Nu se
așteptase ca Hammond să facă atât de mult, știind că nu avea nici
pregătire, nici experiență și că se opusese întregii acțiuni.
– Dacă-mi îngădui îndrăzneala, domnule, ți-aș recomanda să faci un
tur al grădinii, în loc să stai jos, spuse Laurence. În cazul meu, asta a
funcționat de multe ori.

– Cred că ar fi mai bine, răspunse Hammond și, după ce inspiră

adânc de câteva ori, se ridică în picioare, fără să refuze mâna lui
Laurence și păși, foarte încet la început.

Dar Hammond era tânăr. Nici nu făcură o tură, că deja umbla mai
ușor. După ce durerile cele mai cumplite se potoliră, curiozitatea lui
Hammond se redeșteptă: în timp ce continuau să se plimbe prin
grădină, îi studia atent pe cei doi dragoni, încetinind pasul și
întorcând capul de la unul la altul. Curtea era mai mult lungă decât
largă. La capetele ei, se îngrămădea un desiș de bambuși înalți și
câțiva pini mai scunzi, lăsând mijlocul aproape liber, astfel că
dragonii stăteau față în față, ușurând comparația.

Erau, într-adevăr, ca o imagine în oglindă, cu excepția podoabelor

lor. Chuan purta o plasă de aur, atârnată de pe guler de-a lungul
gâtului, ornată cu multe perle. Era splendidă, dar părea destul de
incomodă în orice gen de activitate violentă. Temeraire, spre
deosebire de Chuan, avea multe cicatrici: cercul de solzi răsuciți de
pe piept, lăsat de proiectil, vechi acum de șapte luni, și zgârieturile
mai mici de pe urma altor bătălii. Dar acestea erau greu de observat,
și singurul lucru care-i deosebea pe cei doi dragoni era o inefabilă
notă distinctivă a atitudinii și expresiei lor, pe care Laurence ar fi
putut cu greu s-o descrie.

– Să fie o coincidență? întrebă Hammond. E adevărat, toți Celeștii

sunt înrudiți între ei, dar o asemănare atât de puternică? Nu-i pot
deosebi.
– Am venit pe lume din ouă gemene, îi explică Temeraire, ridicând
capul când îl auzi. Oul lui Chuan a fost primul, apoi al meu.

– O, cât de nătărău am fost! spuse Hammond și se duse,

șchiopătând, să se așeze pe bancă. Laurence... Laurence... Fața
aproape că îi strălucea de iluminare și, pe bâjbâite, apucă mâna
căpitanului și o strânse. Bineînțeles, bineînțeles: n-au vrut să existe un
rival la tron, de aceea au renunțat la ou. Dumnezeule, cât sunt de
ușurat!

– Domnule, nu contrazic această concluzie, dar nu văd cu ce schimbă

asta situația noastră actuală, spuse Laurence, luat prin surprindere
de acest entuziasm.

– Nu înțelegeți? se miră Hammond. Napoleon a fost doar un pretext,

fiindcă este un împărat aflat la capătul celălalt al lumii, cât mai
departe posibil de curtea chineză. Și, în tot acest timp, eu mă
întrebam cum naiba a reușit De Guignes să se apropie de ei, când pe
mine nu mă lăsau nici să scot nasul pe ușă. Ha! Francezii nu au nicio
alianță, niciun fel de înțelegere cu ei.

– Acesta este, cu siguranță, un motiv de ușurare, spuse Laurence, dar

nu mi se pare că insuccesul lor îmbunătățește în mod direct situația
noastră. E limpede că, acum, chinezii s-au răzgândit și îl vor înapoi
pe Temeraire.

– Nu, nu vă dați seama? Prințul Mianning are încă toate motivele să

vrea să se debaraseze de Temeraire, dacă poate oferi un alt
pretendent potrivit pentru tron, spuse Hammond. O, asta schimbă
totul. Am bâjbâit în întuneric. Acum, că încep să înțeleg totul, multe
alte lucruri devin clare. Cât mai durează până ajunge Allegiance?
întrebă el, dintr-odată, ridicând privirea spre Laurence.
– Știu prea puține despre curenții și despre vânturile care predomină
în Golful Zhitao ca să fac o estimare corectă, răspunse Laurence, luat
pe nepregătite. Cel puțin o săptămână, aș zice.

– Aș da orice ca Staunton să fie acum aici. Am mii de întrebări și

insuficiente răspunsuri, zise Hammond. Dar pot măcar să încerc să
mai smulg câteva informații de la Sun Kai. Sper că acum va fi ceva
mai deschis. Mă duc să-l caut, cu permisiunea dumneavoastră.

Cu acestea, Hammond se întoarse și intră în casă. Laurence strigă în

urma lui:

– Hammond, hainele...

Pantalonii diplomatului aveau cataramele de la genunchi desfăcute,

cămașa era pătată oribil de sânge, iar ciorapii complet deșirați.
Oferea un adevărat spectacol. Însă era prea târziu. Plecase.

Oricum, Laurence își închipuia că nimeni nu le putea lua înfățișarea

în nume de rău, căci fuseseră aduși aici fără bagaje.

– Ei, bine, cel puțin a plecat cu un țel și putem răsufla ușurați la

vestea că între China și Franța nu există nicio alianță, îi spuse el lui
Temeraire.

– Da, îl aprobă Temeraire, dar fără entuziasm.

Rămăsese tăcut în tot acest timp, dus pe gânduri și încolăcit în

grădină. Vârful cozii continua să lovească într-o parte și-n alta la
marginea iazului din apropiere, împroșcând pietrele încălzite de
soare cu stropi mari și negri de apă, care se uscau aproape la fel de
repede cum apăreau.
Laurence nu insistă imediat să primească explicații, chiar dacă acum
Hammond plecase, ci se așeză lângă capul lui Temeraire. Spera din
tot sufletul că va vorbi de bunăvoie, fără să fie interogat.

– Și ceilalți membri ai echipajului meu sunt bine? întrebă Temeraire,

după o vreme.

– Willoughby a fost ucis, îmi pare foarte rău să-ți spun. În rest, câțiva
răniți, dar niciun alt mort, din fericire, răspunse Laurence.

Temeraire începu să tremure și scoase din adâncul gâtlejului un

sunet tânguitor.

– Ar fi trebuit să vin. Dacă aș fi fost acolo, n-ar fi putut să facă așa

ceva.

Laurence era tăcut, gândindu-se la bietul Willoughby. O pierdere a

naibii de urâtă.

– Ai greșit foarte mult că nu ne-ai trimis vorbă, spuse el, în cele din
urmă. Nu te pot învinui de moartea lui Willoughby, a fost ucis
devreme, mai devreme decât te-ai fi întors tu, în mod normal. Și nu
cred că aș fi procedat altfel, dacă aș fi știut că nu te întorci. Dar cert e
că ai încălcat permisia pe care ți-am acordat-o.

Temeraire scoase încă un scâncet de nefericire și spuse, cu glas

scăzut:

– Nu mi-am făcut datoria, așa-i? Deci a fost vina mea și nu mai e

nimic de spus în privința asta.

– Nu, zise Laurence, dacă mi-ai fi trimis un mesaj, aș fi acceptat fără

rezerve absența ta prelungită. Aveam toate motivele să credem că
suntem în siguranță. Și, la drept vorbind, n-ai fost instruit oficial cu
privire la regulile Aviației legate de permisii, căci acestea n-au fost
niciodată necesare pentru un dragon. Era responsabilitatea mea să
mă asigur că ai înțeles. Nu încerc să te liniștesc, adăugă el, văzând că
Temeraire clatină din cap. Dar aș vrea să-ți dai seama unde ai greșit,
de fapt, nu să te lași tulburat de un nejustificat sentiment de
vinovăție pentru ceva ce n-ai fi putut controla.

– Laurence, tu nu pricepi, spuse Temeraire. Am înțeles întotdeauna

regulile foarte bine. Nu de aceea n-am trimis vorbă. N-aveam de
gând să stau atât de mult, numai că nu am observat cum trece
timpul.

Laurence nu știa ce să spună. Ideea că Temeraire pierduse noțiunea

timpului, o noapte întreagă și o zi, obișnuit fiind să se întoarcă
înainte de lăsarea întunericului, era greu de înghițit, dacă nu
imposibil. Dacă unul dintre oamenii lui i-ar fi oferit o asemenea
scuză, Laurence l-ar fi acuzat, indiscutabil, de minciună. În situația
de față, tăcerea îi trădă gândurile.

Temeraire își curbă umerii și se scărpină puțin de pământ, zgâriind

pietrele cu ghearele cu un zgomot care îl făcu pe Chuan să ridice
privirea și să-și lase gulerul pe spate, cu un mormăit scurt de protest.
Temeraire se opri o clipă. Apoi, dintr-odată, spuse:

– Am fost cu Mei.

– Cu cine? întrebă Laurence nedumerit.

– Lung Qin Mei, spuse Temeraire. E o Imperială.

Șocul înțelegerii veni aproape ca o lovitură fizică. În mărturisirea lui
Temeraire era un amestec de stânjeneală, de vinovăție și mândrie
confuză care făcea ca totul să fie limpede.

– Înțeleg, spuse Laurence, cu efort, mai stăpânit ca niciodată. Ei,

bine... Se opri să se adune. Ești tânăr și... și n-ai mai curtat niciodată,
n-aveai de unde să știi cât va dura, spuse el. Mă bucur să cunosc
motivul. Asta e o scuză.

Laurence se străduia să-și creadă propriile vorbe. Chiar le credea,

numai că nu voia să ierte absența lui Temeraire din asemenea
motive. În ciuda controversei sale cu Hammond cu privire la
încercările lui Yongxing de a-l înlocui cu băiatul acela, Laurence nu
se temuse niciodată cu adevărat de pierderea sentimentelor lui
Temeraire. Era dureros să găsească atât de brusc un motiv real de
gelozie.

Îl îngropară pe Willoughby la orele cenușii ale dimineții, în vastul

cimitir de dincolo de zidurile orașului, unde îi conduse Sun Kai. Era
aglomerat, pentru un cimitir, chiar și de asemenea proporții, plin de
mici grupuri de oameni care își aduceau omagiile la morminte.
Interesul vizitatorilor fu atras atât de prezența lui Temeraire, cât și de
cea a grupului de europeni și, în curând, în spatele lor se formă un
fel de procesiune, în ciuda gărzilor care încercau să îndepărteze
spectatorii prea curioși.

Dar, deși curând mulțimea număra mai multe sute de oameni,

aceștia păstrau o atitudine de respect și rămaseră într-o tăcere
desăvârșită cât timp Laurence rosti sobru câteva cuvinte pentru cel
mort și își îndemnă oamenii să spună „Tatăl nostru“. Cavoul era
înălțat deasupra pământului și construit din piatră albă, cu un
acoperiș arcuit, foarte asemănător cu cel al caselor din partea locului.
Avea un aspect elegant, chiar și în comparație cu mausoleele din
preajmă.

– Laurence, dacă n-ar fi lipsit de respect, cred că mama sa ar primi cu

bucurie o schiță a mormântului, spuse încet Granby.

– Da, ar fi trebuit să mă gândesc singur la asta, răspunse Laurence.

Digby, crezi că ai putea încropi ceva?

– Vă rog, permiteți-mi să cer unui artist să se ocupe de asta, interveni

Sun Kai. Mă simt rușinat că nu v-am propus mai repede. Și asigurați-
o pe mama sa că vor fi aduse toate jertfele rituale. Prințul Mianning a
ales deja un tânăr de familie bună pentru asta.

Laurence acceptă toate aceste aranjamente fără să mai întrebe nimic.

Doamna Willoughby, din câte își amintea, era o metodistă convinsă
și era sigur că ar fi mai fericită să nu știe altceva decât că mormântul
fiului său era elegant și că avea să fie bine îngrijit.

După ceremonie, Laurence se întoarse pe insulă, împreună cu

Temeraire și câțiva dintre oameni, să recupereze lucrurile care, în
graba și confuzia momentului, fuseseră lăsate acolo. Toate cadavrele
fuseseră deja îndepărtate, dar pe zidurile exterioare ale pavilionului
în care fuseseră găzduiți rămăseseră pete negre de fum, iar pietrele
erau mânjite de sânge. Temeraire le privi în tăcere multă vreme și
apoi întoarse capul în altă parte. Înăuntru, mobila fusese răsturnată
cu sălbăticie, iar paravanele din hârtie de orez, sfâșiate. Majoritatea
cuferelor lor fuseseră sparte, iar hainele, azvârlite pe podea, călcate
în picioare.
Laurence se plimbă prin camere, în timp ce Blythe și Martin începură
să adune ce puteau găsi în stare destul de bună ca să merite efortul.
Și camera lui era devastată. Patul fusese răsturnat într-o parte, spre
perete, de parcă atacatorii ar fi crezut că-l pot găsi pe Laurence
ascunzându-se dedesubt, și numeroasele pachete cu cumpărăturile
din oraș, aruncate de-a valma prin cameră. Multe dintre ele lăsaseră
în urmă, pe podea, o dâră de pulbere, presărată cu bucățele de
porțelan spart, și prin toată încăperea atârnau, aproape decorativ,
fâșii de mătase sfâșiată. Laurence se aplecă și ridică pachetul mare și
diform în care se afla vaza roșie, răsturnat într-un colț, și îl desfăcu
încet: Apoi, se pomeni privind printr-un fel de ceață ivită din senin:
suprafața strălucitoare era neatinsă, nici măcar ciobită și, în soarele
după-amiezii, revărsa peste mâinile lui o lumină vie și densă, de un
roșu-aprins.

Dogoarea verii cotropise de-acum orașul. Pietrele se încingeau peste

zi ca niște nicovale muncite și vântul aducea un nesfârșit val de
pulbere galbenă dinspre deșertul Gobi, aflat la vest. Hammond era
antrenat într-un dans lent și elaborat al negocierilor, care, din câte
vedea Laurence, nu făcea decât să se învârtă în cercuri: o succesiune
de scrisori pecetluite cu ceară venind și plecând din casă, câteva mici
daruri fără valoare primite și trimise în schimb, vagi promisiuni și
prea puține rezultate. Între timp, deveneau nerăbdători și irascibili
cu toții, în afară de Temeraire, care era în continuare ocupat cu
educația și curtatul. Mei venea acum la reședința lor în fiecare zi, să-l
instruiască, împodobită cu un elegant colan de argint cu perle. Solzii
ei aveau o nuanță închisă de albastru, cu picățele violet și galbene pe
aripi, iar pe degete purta multe inele de aur.
– Mei este cu adevărat încântătoare, îi spuse Laurence lui Temeraire,
după prima ei vizită, simțind că Mei l-ar putea face să sufere: nu-i
scăpase faptul că era fermecătoare, cel puțin judecând după criteriile
de frumusețe ale dragonilor.

– Mă bucur că ești de aceeași părere, răspunse Temeraire,

luminându-se. Vârfurile gulerului i se ridicară și începură să
tremure. Abia a împlinit trei ani și tocmai a trecut cu brio primele
examene. Mă învață să scriu și să citesc și e foarte blândă. N-a râs
niciodată de mine fiindcă nu știu.

Laurence era convins că Mei nu avea motive să se plângă de evoluția

elevului ei. Temeraire deprinsese deja tehnica scrierii cu ghearele pe
tăvile cu nisip și Mei îi lăuda caligrafia în argilă. Curând, promise că
va începe să-l învețe tehnicile mai rigide ale sculpturii în lemn moale.
Laurence îl urmărea scriind silitor până după-masa târziu, cât timp
mai era lumină, și adesea îl asculta, în absența lui Mei. Glasul sonor
al lui Temeraire era plăcut, deși cuvintele pe care le recita în chineză
erau lipsite de înțeles pentru el, cu excepția momentelor când
dragonul se oprea la un pasaj deosebit, pentru a-l traduce.

Ceilalți aveau puține modalități de a-și ocupa timpul. Din când în

când Mianning îi invita la cină, și odată le oferi un spectacol
constând într-un concert extrem de nemuzical și tumbele unor
acrobați remarcabili, aproape toți copii, agili ca niște capre de munte.
Uneori se antrenau cu armele mici în curtea din spatele locuinței, dar
nu era prea plăcut pe căldură și erau bucuroși să se întoarcă în
grădinile răcoroase ale palatului.

La vreo două săptămâni după mutarea lor în palat, Laurence stătea

citind pe balconul cu vedere spre curtea unde dormea Temeraire, în
timp ce Hammond se ocupa de documente la masa de scris din
cameră. Un servitor le aduse o scrisoare. Hammond rupse sigiliul și
își trecu privirea peste rânduri, spunându-i lui Laurence:

– Este de la Liu Bao. Ne invită să luăm cina la el acasă.

– Hammond, crezi că e posibil să fie implicat? întrebă Laurence,

șovăitor, după un moment de gândire. Nu-mi place să sugerez un
asemenea lucru, dar, în definitiv, știm că nu este în slujba lui
Mianning, așa cum e Sun Kai. Ar putea fi aliat cu Yongxing?

– E adevărat, nu putem exclude posibilitatea implicării sale, răspunse

Hammond. Fiind el însuși tătar, Liu Bao ar fi putut organiza atacul
asupra noastră. Totuși, am aflat că are legături cu mama împăratului
și ocupă o funcție importantă în Stindardul Alb al Manciuriei.
Sprijinul lui ar fi de neprețuit pentru noi. Și îmi vine greu să cred că
ne-ar adresa deschis o invitație, dacă ar avea planuri ascunse.

Se duseră, circumspecți, dar toate planurile lor de a păstra o

atitudine prudentă se spulberară încă de la sosire. Fură întâmpinați,
pe neașteptate, la poartă, de mirosul puternic și apetisant al fripturii
de vită. Liu Bao le comandase bucătarilor săi, de-acum umblați prin
lume, să le pregătească o masă tradițională englezească și, chiar dacă
în cartofii prăjiți era mai mult curry decât te-ai fi așteptat și budinca
de coacăze era cam lichidă, niciunul dintre ei nu găsi nimic de
obiectat la enorma friptură, cu coastele garnisite cu cepe întregi, și
până și sufleul Yorkshire era incredibil de reușit.

Deși mâncară pe săturate, platourile cu ultimul fel fură, și de data

aceasta, luate aproape neatinse și era de presupus că unii dintre
oaspeți trebuiau cărați de la masă cu aceeași dificultate, inclusiv
Temeraire. Dragonul fusese servit, după obiceiul britanic, cu carne
proaspăt măcelărită, dar bucătarii nu se putură abține și îi aduseseră
nu o singură vacă sau oaie, ci două din fiecare, la care adăugaseră un
porc, o capră, o găină și un homar. După ce se înfruptase conștiincios
din fiecare fel, Temeraire se târî, neinvitat, în grădină și, cu un mic
geamăt, căzu în amorțire.

– Nu e nicio problemă, lăsați-l să doarmă, spuse Liu Bao, respingând

cu un gest al mâinii scuzele lui Laurence. Noi putem să stăm pe
terasă, sub clar de lună, și să bem vin.

Laurence își adună toate forțele, dar, de data aceasta, Liu Bao nu
insistă să bea. Era plăcut să stai pe terasă, toropit de căldura plăcută
a băuturii. Soarele cobora în spatele munților albăstrii și Temeraire
dormea în fața lor, scăldat într-o lumină aurie. Laurence renunțase în
întregime, chiar dacă irațional, la ideea că Liu Bao avea vreo legătură
cu atacul. Era imposibil să ai bănuieli în privința unui om, în timp ce
stai în grădina lui, îmbuibat de masa generoasă pe care tocmai ți-o
oferise. Până și Hammond era relaxat, fără voia lui, și clipea
forțându-se să rămână treaz.

Liu Bao se arătă curios să afle cum ajunseseră englezii să fie găzduiți

de prințul Mianning. Ca o dovadă suplimentară a nevinovăției sale,
Liu Bao primi vestea atacului cu sinceră surprindere și clătină
compătimitor din cap.

– Trebuie făcut ceva cu acești hunhun, i-am scăpat deja de sub

control. Unul dintre nepoții mei s-a înhăitat cu ei acum câțiva ani și
biata lui mamă murea de grija lui. Dar apoi femeia i-a adus o jertfă
zeiței Guanyin și i-a construit un altar special, în cel mai frumos
palat al grădinii lor sudice, și acum fiul ei s-a însurat și și-a reluat
studiile. Liu Bao îl înghionti pe Laurence: Ar trebui să încercați să
învățați. Ar fi stânjenitor dacă dragonul ar trece examenele și
dumneavoastră nu.

– Dumnezeule, Hammond, crezi că pentru ei ar avea vreo

importanță? întrebă Laurence îngrozit, ridicându-se în picioare.

În ciuda tuturor eforturilor, limba chineză rămânea pentru el de

nepătruns, de parcă ar fi fost încifrată de zece ori. Cât despre ideea
de a fi examinat alături de unii care se pregătiseră pentru asta de la
vârsta de șapte ani…

Dar, spre ușurarea lui Laurence, Liu Bao spuse jovial:

– Vă șicanez doar. Nu vă temeți, presupun că Lung Tien Xiang chiar

își dorește să rămână în compania unui barbar analfabet, care să nu-l
poată contrazice.

– Glumește, desigur, când te numește așa, adăugă Hammond după

ce traduse, însă nu foarte convins.

– Chiar sunt un barbar analfabet, după standardele lor de învățare, și

nu sunt atât de prost să pretind că sunt altceva, îi spuse Laurence lui
Hammond, după care adăugă, adresându-i-se lui Liu Bao: Nu-mi
doresc decât ca negociatorii să gândească în același fel, domnule. Dar
au ideea fixă că un Celest nu poate trăi decât în compania
împăratului și a familiei sale.

– Ei, bine, dacă dragonul nu acceptă pe nimeni altcineva, vor fi

nevoiți să se supună, spuse degajat Liu Bao. De ce nu te înfiază
împăratul? Asta ar rezolva problemele pentru toată lumea.

Laurence fu înclinat să considere că era o glumă, dar Hammond se

holbă la Liu Bao cu o expresie care sugera cu totul altceva.
– Domnule, credeți că o asemenea idee ar putea fi luată serios în
discuție?

Liu Bao ridică din umeri și umplu din nou cupele cu vin.

– De ce nu? Împăratul are trei fii care să-i facă toate ritualurile, nu

are nevoie să adopte pe nimeni, dar unul în plus nu strică.

– Ai de gând să dai curs acestei idei? îl întrebă Laurence pe

Hammond, foarte sceptic, în timp ce se îndreptau, clătinându-se,
spre lecticile care așteptau să-i ducă înapoi la palat.

– Cu permisiunea dumneavoastră, desigur, răspunse Hammond.

Este o idee neobișnuită, firește, dar, în definitiv, cei implicați trebuie
să înțeleagă că e vorba despre o simplă formalitate. Chiar așa,
continuă el, din ce în ce mai entuziasmat, cred că asta ar rezolva
toate problemele. Cu siguranță, chinezii nu s-ar grăbi să declare
război unei țări cu care au legături atât de strânse. Și gândiți-vă
numai ce avantaje ar avea o asemenea alianță pentru comerțul
nostru!

Laurence se putea gândi mai degrabă la reacția tatălui său.

– Dacă crezi că este o cale care merită urmată, n-am să mă

împotrivesc spuse el, fără tragere de inimă. Dar nu credea că vaza
roșie, pe care sperase să i-o ofere tatălui său ca pe un dar de pace, ar
putea îndrepta în vreun fel lucrurile dacă Lordul Allendale ar afla că
Laurence s-a lăsat înfiat, ca un copil orfan, fie și de împăratul Chinei.
 16

– A fost o confruntare strânsă, până când am sosit noi, atâta pot să-ți
spun, zise Riley, acceptând o ceașcă de ceai peste masa de mic dejun,
cu mai mult zel decât primise castronul cu terci de orez. N-am mai
văzut niciodată așa ceva: o flotă de douăzeci de nave, susținută de
doi dragoni. Firește, erau doar niște jonci, nici măcar una pe jumătate
cât o fregată, dar navele marinei chineze nu erau nici ele mult mai
mari. Nu-mi închipui cum au putut să lase atâția pirați să scape de
sub control.

– Însă eu am fost impresionat de amiralul lor, interveni Staunton.

Părea un om cu capul pe umeri. Altuia nu i-ar fi plăcut să fie salvat.

– Ar fi fost mult mai nătărău dacă ar fi preferat să fie scufundat,

spuse Riley, mai puțin generos.

Cei doi sosiseră abia de dimineață, cu un mic grup de pe Allegiance.

După ce ascultaseră șocați povestea atacului din partea cetei
criminale, descriau acum aventura pe care o trăiseră ei înșiși
traversând Marea Chinei. La o săptămână după ce părăsiseră Macao,
întâlniseră o flotă chineză care încerca să înfrângă o bandă uriașă de
pirați stabilită în Insulele Zhoushan ca să jefuiască atât navele locale,
cât și corăbiile mai mici de negoț venite din Occident.

– N-a fost mare osteneală, firește, odată ce am ajuns acolo, continuă

Riley. Dragonii-pirat nu aveau armament – echipajele au încercat să
tragă în noi cu săgeți, dacă îți vine să crezi – și nu știau să aprecieze
distanțele. Zburau atât de jos încât n-aveam cum să-i ratăm nici cu
muschetele, darămite cu tunurile cu piper. Au bătut repede în
retragere, când au căpătat o porție și am scufundat trei dintre navele
piraților cu o singură salvă de bord.

– Amiralul a pomenit ceva despre cum va raporta incidentul? îl

întrebă Hammond pe Staunton.

– Tot ce pot să spun e că și-a exprimat gratitudinea foarte

conștiincios. A venit la bordul navei noastre, ceea ce a fost, cred, o
concesie din partea lui.

– Și l-am lăsat să arunce un ochi la tunurile noastre, adăugă Riley.

Cred că asta urmărea, mai degrabă, decât să fie politicos. Dar, în
orice caz, l-am condus în port și apoi am venit aici. Nava noastră este
acum ancorată în portul Tien-sing. Nicio șansă să plecăm curând?

– Nu-mi place să ispitesc soarta, dar nu prea cred, spuse Hammond.

Împăratul este încă plecat în nord, în obișnuita sa excursie de
vânătoare și nu se va întoarce în Palatul Verii mai multe săptămâni
de-acum înainte. Abia atunci mă aștept să mi se acorde o audiență
oficială. Am avansat ideea adopției, despre care v-am vorbit, adăugă
Hammond, adresându-i-se lui Staunton. Am primit deja un mic
sprijin, nu doar de la prințul Mianning, și am mari speranțe că
serviciul pe care tocmai l-ați făcut pentru ei va atârna decisiv balanța
în favoarea noastră.

– Există vreo problemă dacă nava rămâne acolo unde e? întrebă

Laurence, îngrijorat.

– Deocamdată, nu, dar trebuie să spun, aprovizionarea ne costă mai

mult decât am sperat, spuse Riley. Nu au niciun fel de carne sărată
de vânzare, iar prețurile pe care le cer pentru vite sunt revoltătoare.
Hrănim oamenii cu pește și găini.

– Am depășit fondurile? Laurence începea să regrete, tardiv,

cumpărăturile făcute. Am fost cam extravagant, dar mai am niște aur,
și chinezii nu fac nazuri când văd că este adevărat.

– Mulțumesc, Laurence, dar nu-i nevoie să te jecmănesc. Nu suntem

încă atât de strâmtorați, spuse Riley. Cel mai mult mă gândesc la
drumul spre casă. Cu un dragon de hrănit, pot să sper?

Laurence nu știa cum să răspundă. Se eschivă cumva și rămase tăcut,

lăsându-l pe Hammond să continue conversația.

După micul dejun, Sun Kai veni să-i informeze că în seara aceea se
organizau un ospăț și un spectacol, în cinstea nou-veniților. O mare
reprezentație de teatru.

– Laurence, eu am să mă duc s-o văd pe Qian, spuse Temeraire,

vârându-și capul în cameră, în timp ce Laurence se gândea cu ce să
se îmbrace. Tu nu ieși, așa-i?

După atac, dragonul devenise, în mod ciudat, mai protector,

refuzând să-l lase pe Laurence neînsoțit. Servitorii înduraseră, timp
de săptămâni, inspecțiile severe și suspicioase ale dragonului, care
lansase mai multe propuneri serioase privind apărarea lui Laurence,
precum stabilirea unui program conform căruia căpitanul să fie în
permanență păzit de cinci gărzi sau confecționarea unui model de
armură demn de câmpurile de luptă ale cruciadelor, pe care îl
desenase pe tava lui cu nisip.

– Nu, fii liniștit. Sunt destul de ocupat să mă fac prezentabil, spuse

Laurence. Te rog, transmite-i salutările mele. Stai mult? Nu putem
întârzia diseară, acest eveniment e în cinstea noastră.

– Nu, mă întorc foarte repede, răspunse Temeraire și, ținându-se de

promisiune, reveni în mai puțin de o oră, cu gulerul tremurând de o
emoție stăpânită și aducând cu grijă un pachet alungit.

Temeraire îl chemă pe Laurence în curte și îi împinse pachetul,

oarecum fâstâcit. Laurence era atât de surprins, încât la început
rămase privind pachetul cu ochi mari, apoi desfăcu ambalajul de
mătase și deschise cutia lăcuită: o sabie elegantă, cu mânerul neted,
era așezată lângă teaca ei, pe o pernă de mătase galbenă. O ridică în
mână: bine echilibrată, lată la bază, cu vârful încovoiat ascuțit pe
ambele muchii. Suprafața era marmorată, ca a oțelului bun de
Damasc și avea două șanțuri tăiate de-a lungul părții posterioare, ca
lama să fie mai ușoară.

Mânerul era înfășurat în piele neagră de pisică de mare. Accesoriile

erau din fier aurit, incrustat cu mărgele de aur și mici perle, iar la
baza lamei era un cap de dragon, cu ochii din două safire. Teaca din
lemn negru, lăcuit, era decorată cu fâșii late de fier aurit și legată cu
șnururi groase de mătase. Laurence își scoase de la centură vechea
sabie, de nădejde, însă uzată, și o prinse pe cea nouă.

– E comodă? întrebă Temeraire, nerăbdător.

– Foarte comodă, răspunse Laurence, scoțând sabia din teacă, de
încercare: lungimea se potrivea perfect înălțimii lui. Dragul meu, n-
am cuvinte. Unde ai găsit-o?

– Păi, nu e meritul meu, spuse Temeraire. Săptămâna trecută, Qian

mi-a admirat pandantivul și i-am spus că tu mi l-ai dat. Atunci m-am
gândit că mi-ar plăcea să-ți dăruiesc și eu ceva. Ea mi-a spus că se
obișnuiește ca părinții să le facă daruri dragonilor atunci când își iau
un însoțitor și că aș putea alege unul pentru tine, dintre lucrurile ei.
Iar mie mi s-a părut că acesta este cel mai frumos.

Temeraire își răsuci capul într-o parte și-n alta, cercetându-l pe

Laurence cu profundă satisfacție.

– Sunt sigur că ai dreptate. Nu mi-aș putea imagina un dar mai

potrivit, zise Laurence, încercând să-și stăpânească emoția. Se simțea
absurd de fericit și absurd de liniștit și, intrând în cameră, să-și
desăvârșească ținuta, nu putu să nu se oprească să admire sabia în
oglindă.

Hammond și Staunton adoptaseră amândoi veșmintele învățaților

chinezi. Ceilalți ofițeri își purtau hainele verzi de uniformă,
pantalonii și cizmele lungi, lustruite ca oglinda. Eșarfele fuseseră
spălate și călcate. Până și Roland și Dyer erau dichisiți: fuseseră
așezați pe scaune și atenționați să nu se miște până când nu erau
spălați și îmbrăcați. Riley era la fel de elegant în bleumarin, cu
pantaloni până la genunchi și pantofi, iar cei patru ofițeri de marină
pe care îi adusese de pe vas, în hainele lor roșii, încheiară grupul cu
grație, la ieșirea din reședință.

În mijlocul pieței unde urma să aibă loc spectacolul fusese ridicată o

scenă ciudată: mică dar superb pictată și poleită cu aur, înălțată pe
trei niveluri. Qian trona în centrul extremității nordice a curții, cu
prințul Mianning și Chuan în stânga și un spațiu rezervat pentru
Temeraire și grupul britanic în dreapta. Pe lângă Celești, erau de față
și numeroși Imperiali, printre care și Mei, așezată undeva mai
departe, pe aceeași latură. Era o prezență foarte grațioasă, cu un
veșmânt auriu, împodobit cu jad lustruit. Cu o înclinare a capului, îi
salută pe Laurence și pe Temeraire de la distanță, când se așezară la
locurile lor. Lien era și ea acolo, lângă Yongxing, la o oarecare
distanță de ceilalți oaspeți. Pielea ei albă contrasta șocant cu nuanțele
închise ale Imperialilor și Celeștilor, aflați de-o parte și de alta.
Gulerul, ridicat semeț, era împodobit cu o delicată împletitură aurie,
iar pe frunte Lien purta un pandantiv de rubin.

– O, iată-l pe Miankai, îi șopti Roland lui Dyer, fluturându-și iute

mâna către un băiat așezat lângă Mianning, în partea opusă a pieței.

Băiatul ședea foarte țeapăn și corect, îmbrăcat în veșminte

asemănătoare cu ale prințului moștenitor, în aceeași nuanță închisă
de galben. Văzând că Roland îi face semn, ridică puțin mâna, ca
răspuns, apoi o lăsă repede să cadă. Aruncă o privire în josul mesei,
către Yongxing, ca și cum ar fi vrut să vadă dacă gestul lui fusese
observat și se lăsă pe spate, ușurat, când își dădu seama că nu
atrăsese atenția bătrânului.

– Cum de îl cunoști pe prințul Miankai? A venit vreodată la

reședința prințului moștenitor? întrebă Hammond.

Laurence era și el curios să știe, căci, la ordinul lui, mesagerii nu

aveau voie să părăsească niciodată singuri incinta și nu era firesc să fi
avut ocazia să cunoască nici măcar un alt copil.

Ridicând surprins privirea spre el, Roland răspunse:

– Păi, dumneavoastră ni l-ați prezentat, pe insulă.

Laurence îl privi din nou încordat. Putea fi băiatul care îi vizitase, în

compania lui Yongxing, dar era aproape imposibil de recunoscut:
îmbrăcat în haine de ceremonie, băiatul arăta complet diferit.

– Prințul Miankai? întrebă Hammond. Băiatul pe care l-a adus

Yongxing era prințul Miankai?

Buzele lui Hammond continuară să se miște, de parcă ar mai fi rostit

ceva, dar nu se auzi nimic, peste bubuitul tobelor care izbucni dintr-
odată. Instrumentele erau ascunse undeva pe scenă, dar sunetul se
auzea limpede, ca o salvă de douăzeci și patru de tunuri, la mică
distanță.

Dialogurile, purtate în întregime în chineză, erau de nepătruns

pentru Laurence, dar mișcarea decorurilor și a actorilor era
ingenioasă: personajele se ridicau și coborau între cele trei niveluri,
florile înfloreau, norii pluteau, soarele și luna răsăreau și apuneau,
totul în mijlocul unor complicate dansuri și dueluri mimate.
Laurence era fascinat de spectacol, dar zgomotul era inimaginabil și,
după o vreme, capul începu să-l doară cumplit. Se întreba dacă
măcar chinezii puteau înțelege vorbele rostite, în tot vacarmul
tobelor și al celorlalte instrumente zăngănitoare, însoțite, din când în
când, de explozia unor petarde.

Nu putea apela la Hammond sau Staunton pentru explicații. Pe toată

durata spectacolului, cei doi încercau să poarte o conversație prin
semne și nu erau deloc atenți la ceea ce se petrece pe scenă.
Hammond adusese un monoclu de teatru, pe care îl foloseau doar ca
să se uite, peste curte, la Yongxing, iar fumul și flăcările care
încheiară impresionant primul act nu făcură decât să le smulgă
exclamații iritate, căci le obturau vederea.

Urmă o scurtă pauză, în care scena fu rearanjată pentru actul al

doilea, și cei doi profitară de cele câteva momente, ca să discute.

– Laurence, spuse Hammond, trebuie să-mi cer scuze. Ați avut

dreptate. E limpede că Yongxing voia ca băiatul să vă ia locul, ca
însoțitor al lui Temeraire, iar acum, în sfârșit, înțeleg de ce: probabil
că are de gând să-l așeze cumva pe Miankai pe tron, iar el să devină
regent.

– Împăratul este bătrân sau bolnav? întrebă Laurence, nedumerit.

– Nu, răspunse Staunton cu înțeles. Câtuși de puțin.

Laurence se holbă la cei doi:

– Domnilor, am impresia că îl acuzați de regicid și fratricid în același

timp. Nu puteți vorbi serios.

– Mi-aș dori să fie așa, zise Staunton. Dacă face, într-adevăr, o

asemenea tentativă, am putea sfârși în mijlocul unui război civil.
Pentru noi ar fi un dezastru, indiferent de rezultat.

– Nu se va ajunge la asta acum, spuse Hammond cu convingere.

Prințul Mianning nu e un nătărău. Și nici împăratul, bănuiesc.
Yongxing a adus băiatul la noi incognito, fără un motiv justificat. Vor
înțelege asta și vor face imediat legătura cu celelalte acțiuni ale sale,
după ce am să-i spun totul prințului Mianning. Mai întâi încercarea
de a vă cumpăra, cu oferte pe care mă îndoiesc că avea autoritatea să
le facă, iar apoi atacul servitorului la bordul navei. Și, amintiți-vă,
ceata hunhun s-a năpustit asupra noastră imediat după ce ați refuzat
să-l lăsați pe Temeraire în compania băiatului. Toate acestea
înfățișează un plan reprobabil și foarte bine ticluit.

Hammond vorbi exaltat și nu foarte prevăzător, tresărind când

Temeraire, care auzise totul, spuse cu furie în glas:

– Vrei să spui acum că avem și dovezi? Că în spatele tuturor celor

întâmplate a fost mereu Yongxing? Că el a încercat să-i facă rău lui
Laurence și că din cauza lui a murit Willoughby?

Capul mare al dragonului se ridică și se întoarse dintr-odată spre

Yongxing, cu pupilele îngustându-se, până când deveniră niște linii
înguste și negre.

– Nu aici, Temeraire, spuse Laurence precipitat, așezându-i o mână

pe trup. Te rog, nu fă nimic, deocamdată.

– Nu, nu, întări Hammond, alarmat. Nu sunt încă sigur, firește. A

fost doar o ipoteză și nu putem să acționăm singuri împotriva lui.
Trebuie să lăsăm asta în mâinile lor...

Actorii își ocupară locurile pe scenă, punând capăt discuției, pentru

moment. Cu toate acestea, sub palma lui, Laurence simțea furia
clocotind adânc în pieptul lui Temeraire, un mârâit înfundat, fără
glas, doar o vibrație lipsită de sunet. Ghearele dragonului se agățară
de marginile pietrelor de pavaj, gulerul i se ridică ușor și nările i se
înroșiră, dilatate. Uitând de spectacol, Temeraire îl urmărea
concentrat numai pe Yongxing.

Laurence îl mângâie din nou, încercând să-i distragă atenția. Piața

era plină de oaspeți și de decoruri și nu voia nici să-și imagineze ce
s-ar putea întâmpla dacă Temeraire ar trece la fapte, oricât de mult i-
ar fi plăcut și lui să-și reverse furia și indignarea asupra prințului.
Mai rău, Laurence nu-și dădea seama ce puteau face împotriva lui
Yongxing. Era, totuși, fratele împăratului și complotul pe care și-l
imaginau Hammond și Staunton era prea scandalos ca să fie ușor de
crezut.

Un zgomot de cimbale, și sunetele grave ale unor clopote se auziră

din spatele scenei și doi dragoni, migălos lucrați din hârtie de orez,
coborâră, scoțând scântei pe nări. La picioarele lor, aproape toți
actorii veniră în fugă la baza scenei, fluturând săbii și cuțite
incrustate cu imitații de nestemate, punând în scenă o mare bătălie.
Tobele bubuiră din nou, cu un zgomot puternic, ca șocul unei
lovituri ce-ți smulge aerul din plămâni. Laurence icni, trăgând aer în
piept, apoi își duse mâna încet, pe bâjbâite, la umăr, unde găsi
mânerul unui pumnal ieșindu-i de sub claviculă.

– Laurence! exclamă Hammond, întinzând mâna spre el. Granby le

striga ordine oamenilor lui, dând în goană scaunele la o parte. Se
postă, împreună cu Blythe, în fața lui Laurence. Temeraire întoarse
capul, să vadă ce se întâmplă.

– Nu sunt rănit, spuse Laurence, dezorientat.

În mod ciudat, la început nu simți nicio durere și încercă să se ridice

în picioare și să înalțe brațul. Atunci simți rana. O pată caldă de
sânge se lărgea la baza cuțitului.

Temeraire scoase un țipăt ascuțit și înfiorător, acoperind zarva și

muzica. Toți dragonii se ridicară pe picioarele din spate, să vadă, și
tobele amuțiră. În tăcerea care se lăsă deodată, Roland strigă, arătând
către unul dintre actori:
– El l-a aruncat! Aici! L-am văzut!

Omul avea mâinile goale, în mijlocul tuturor celorlalți actori care își
purtau încă armele de spectacol și era îmbrăcat în haine mai simple.
Își dădu seama că încercarea de a se ascunde printre ei eșuase și,
prea târziu, se întoarse să fugă. Actorii trupei alergară țipând în toate
direcțiile când Temeraire se năpusti în piață, aproape cu stângăcie.

Omul zbieră o singură dată, când ghearele dragonului îl apucară,

săpându-i de-a lungul trupului șanțuri adânci, aducătoare de
moarte. Temeraire azvârli la pământ însângeratul trup sfârtecat și,
preț de o clipă, zăbovi aplecat deasupra lui, să se asigure că este
mort. Apoi își înălță capul și se întoarse spre Yongxing. Își dezgoli
dinții și șuieră, cu un sunet feroce, apropiindu-se de prinț cu pași
mari. Lien făcu un salt înainte, așezându-se protectoare în fața lui
Yongxing. Lovi spre ghearele întinse ale lui Temeraire, mârâind.

Drept răspuns, pieptul lui Temeraire se umflă și gulerul i se lărgi

într-un mod ciudat. Era ceva ce Laurence nu mai văzuse. Coarnele
înguste care îl țineau ridicat se întinseră spre exterior, trăgând după
ele membrana. Lien nici nu se clinti, doar mârâi cu dispreț, în timp
ce și gulerul ei, palid ca pergamentul, se desfăcu larg. Cu ochii
injectați de sânge, înaintă să-l înfrunte.

Pe neașteptate, se stârni o agitație generală, oamenii grăbindu-se să

părăsească piața. Tobele, clopotele și zbârnâitul corzilor făceau un
zgomot colosal, în timp ce ultimii actori fugeau de pe scenă, târându-
și după ei instrumentele și costumele. Oamenii din public își ridicară
pulpanele și se îndepărtară în grabă, încercând să păstreze puțină
demnitate, dar cu aceeași viteză.

– Temeraire, nu! strigă Laurence, înțelegând prea târziu.

Fiecare legendă despre dragoni care se luptau în sălbăticie sfârșea
invariabil prin moartea unuia dintre ei sau a amândurora, iar
dragonul alb era, evident, mai vârstnic și mai mare.

– John, scoate-mi eșarfa asta blestemată, îi spuse el lui Granby,

chinuindu-se să și-o dezlege cu mâna sănătoasă.

– Blythe, Martin, țineți-l de umeri, le ordonă Granby, după care

apucă pumnalul și îl scoase, scrâșnind pe os. Sângele țâșni doar preț
de o năucitoare clipă, apoi așezară repede peste rană un tampon
făcut din eșarfele lor și îl legară strâns.

Temeraire și Lien erau față în față, apropiindu-se și retrăgându-se, cu

mișcări abia perceptibile, ușoare zvâcniri ale capetelor înainte și
înapoi. Nu aveau mult spațiu de mișcare, căci scena ocupa o mare
parte din curte, iar rândurile de scaune goale rămăseseră înșirate la
margini. Privirile lor nu se despărțeau nicio clipă.

– N-are niciun rost, spuse încet Granby, strângându-l pe Laurence de

braț și ajutându-l să se ridice. Dacă încerci să te vâri între ei, când
sunt atât de hotărâți să se lupte, poți doar să sfârșești omorât sau să-i
distragi atenția lui Temeraire de la luptă.

– Da, așa e, spuse Laurence cu glas răgușit, înlăturând mâinile

întinse să-l sprijine. Era mai sigur pe picioare acum, deși simțea un
nod în stomac și o senzație de greață. Însă durerea era suportabilă.
Îndepărtați-vă! ordonă el, întorcându-se spre echipaj. Granby, ia
câțiva oameni cu tine și aduceți de la reședință armele, în caz că
Yongxing încearcă să apeleze la gărzi împotriva lui Temeraire.

Granby porni în goană, împreună cu Martin și Riggs, iar ceilalți se

îndepărtară de locul luptei, sărind grăbiți peste scaune. Piața era
acum aproape pustie. Mai rămăseseră doar câțiva curioși, cu mai
mult curaj decât judecată, și cei direct interesați: Qian, privind scena
cu un aer când neliniștit, când dezaprobator, și Mei, aflată la o
oarecare distanță în spatele ei, căci se retrăsese, în agitația generală și
apoi se strecurase înapoi, o bucată de drum.

Prințul Mianning rămăsese și el, dar se ținea la o distanță prudentă.

Chiar și așa, Chuan se foia, vizibil îngrijorat. Mianning îi așeză o
mână pe trup, încercând să-l liniștească și apoi le vorbi gărzilor, care
îl înhățară pe tânărul prinț Miankai și îl duseră într-un loc ferit, în
ciuda protestelor sale zgomotoase. Yongxing privi cum băiatul se
îndepărtează și, cu răceală, clătină aprobator din cap spre Mianning,
fără să se clintească din loc.

Dragonul alb șuieră deodată și atacă. Laurence tresări, dar Temeraire

se ridicase pe picioarele din spate, cât ai clipi, iar ghearele cu vârfuri
roșii trecură pe lângă gâtul lui, fără să-l atingă. Înălțat acum pe
picioarele-i puternice, Temeraire se ghemui și sări, cu ghearele
scoase și Lien fu forțată să se retragă, făcând un salt în spate și
dezechilibrându-se. Își desfăcu pe jumătate aripile, să se redreseze și
sări în aer, când Temeraire se repezi din nou spre ea. În clipa
următoare, era și el în aer.

Laurence înhăță monoclul de operă al lui Hammond, fără să-i ceară

permisiunea, și încercă să-i urmărească. Dragonul alb era mai mare
și avea o deschidere mai largă a aripilor. Îl depăși repede pe
Temeraire și îi dădu ocol cu eleganță. Intențiile ucigașe ale lui Lien
erau clare: avea de gând să se năpustească asupra lui, de sus. Dar,
dezmeticit după primul avânt de furie, Temeraire îi recunoscuse
superioritatea și își punea acum în practică experiența. În loc s-o
urmărească, schimbă direcția și ieși din zona de lumină a lămpașelor,
topindu-se în întuneric.

– Bravo, spuse Laurence.

Lien plutea în aer, dezorientată, mișcându-și capul încoace și încolo

și mijindu-și în noapte ochii roșii și stranii. Pe neașteptate, Temeraire
coborî ca un fulger spre ea, răcnind. Însă Lien sări într-o parte, cu o
viteză incredibilă. Spre deosebire de majoritatea dragonilor atacați
de deasupra, ea nu ezită mai mult de o clipă și, ferindu-se, reuși să-l
atingă pe Temeraire, care trecu în zbor pe lângă ea: trei răni
însângerate, roșii pe pielea-i neagră. În curte căzură picături vâscoase
de sânge, întunecate și strălucitoare în lumina felinarelor. Mei se
apropie, cu un mic țipăt scâncit. Qian se întoarse spre ea, șuierând,
iar Mei se lăsă la pământ supusă, încolăcindu-se lângă un șir de
copaci, să privească mai de aproape.

Lien știa să se folosească de viteza ei mai mare. Se retrăgea din fața

lui Temeraire, încurajându-l să-și irosească puterea în încercări
inutile de a o lovi. Dar Temeraire deveni șiret: se mișca puțin mai
încet decât ar fi putut, doar o fracțiune. Cel puțin așa spera Laurence,
preferând să nu creadă că rana îi provoca dragonului atâta durere.
Astfel, Temeraire reuși s-o atragă pe Lien mai aproape și țâșni cu
toate ghearele din față în același timp, sfâșiindu-i burta și pieptul.
Lien țipă de durere și se îndepărtă, bătând frenetic din aripi.

Scaunul lui Yongxing se răsturnă, troncănind, când prințul sări în

picioare, abandonând orice aparență de calm. Rămase privind, cu
pumnii încleștați pe lângă trup. Rănile nu erau foarte adânci, dar
dragonul alb părea șocat de ele, jeluindu-se de durere și zăbovind în
aer, să-și lingă zgârieturile. Niciunul dintre dragonii de la palat nu
avea cicatrici. Laurence își dădu seama că, foarte probabil, aceștia nu
participaseră niciodată la o bătălie adevărată.

Temeraire rămase în loc o clipă, îndoindu-și ghearele, dar când văzu

că Lien nu se întoarce, să-l înfrunte din nou, profită de ocazie și
plonjă direct spre Yongxing, adevărata lui țintă. Lien înălță brusc
capul, țipă din nou și se avântă după el, bătând din aripi cu toată
puterea, fără să mai țină seama de răni. Îl ajunse din urmă aproape
de pământ și se năpusti asupra lui, într-o învălmășeală de aripi și de
trupuri, și reuși să-l abată din drum.

Loviră pământul rostogolindu-se împreună, o singură fiară sălbatică,

șuierând, cu multe picioare, amestecându-se. Niciunul dintre cei doi
dragoni nu se mai sinchisea acum de răni sau zgârieturi și niciunul
nu reușea să inspire adânc, ca să elibereze vântul divin împotriva
celuilalt. Cozile lor agitate loveau peste tot, doborând câțiva pomi în
vase de lut și smulgând un pâlc matur de bambus cu o singură
lovitură. Laurence îl apucă pe Hammond de braț și îl trase din fața
trunchiurilor care se prăbușiră pe scaune, cu un răsunet de tobe.

Scuturându-și frunzele din păr și de pe reverul hainei, Laurence se

ridică greoi de sub bănci, sprijinindu-se pe singura-i mână sănătoasă.
În frenezia lor, Temeraire și Lien tocmai doborâseră o coloană a
scenei. Întreaga structură grandioasă începu să se încline, alunecând
treptat către pământ, aproape maiestuos. Iminenta distrugere era
vizibilă, dar Mianning nu se feri. Prințul se apropiase, să-l ajute pe
Laurence să se ridice și poate că nu înțelesese pericolul real în care se
afla. Dragonul său, Chuan, nu era nici el atent la scenă, încercând să
se interpună între Mianning și dragonii care se luptau.

Ridicându-se cu efort de la pământ, Laurence reuși să-l doboare pe

Mianning exact în clipa când întreaga construcție aurită și pictată se
zdrobi de pietrele din curte, împrăștiind așchii lungi de lemn.
Laurence se aplecă deasupra prințului, să-l protejeze, acoperindu-și
ceafa cu brațul sănătos. Așchiile îl înțepară dureros, chiar și prin
postavul căptușit al hainei sale grele. O așchie i se înfipse adânc în
coapsă, acolo unde îl acopereau doar pantalonii și o alta, tăioasă ca
un brici, îi zgârie din zbor țeasta deasupra tâmplei.

Apoi potopul luă sfârșit și Laurence se îndreptă, ștergându-și sângele

de pe obraz. Îl văzu pe Yongxing prăbușindu-se, cu o expresie de
profundă surpriză. Avea înfiptă în ochi o așchie mare.

Temeraire și Lien reușiră să-și descâlcească trupurile și săriră în

lături, față în față, mârâind și agitându-și cozile cu furie. Temeraire
aruncă o privire peste umăr, spre Yongxing. Voia să facă o nouă
încercare, dar se opri, uluit, cu un picior în aer. Lien mârâi și sări
spre el, dar Temeraire se feri în loc să întâmpine atacul și atunci văzu
și ea.

Preț de o clipă, rămase neclintită, doar cu lujerele gulerului

ridicându-se puțin în adierea vântului, și firișoarele de sânge roșu-
întunecat șiroindu-i pe picioare. Păși foarte încet spre trupul lui
Yongxing și se aplecă, atingându-l ușor cu botul, de parcă ar fi vrut
să-și confirme ceea ce trebuie că știa deja.

Nicio mișcare, nici măcar o ultimă zvâcnire a trupului lipsit de viață,

așa cum văzuse uneori Laurence la cei ce mor subit. Yongxing zăcea
perfect întins. Surpriza dispăruse de pe chipul lui cu ultima
destindere a mușchilor și avea acum un aer grav și liniștit. O mână îi
era întinsă și ușor desfăcută, cealaltă căzută peste piept, iar pietrele
prețioase ce-i împodobeau veșmintele scânteiau în lumina
pâlpâitoare a torțelor. Nimeni altcineva nu se apropie. Puținii
servitori și străjeri care nu părăsiseră curtea se îngrămădiră spre
margini, cu privirile încremenite, iar ceilalți dragoni rămaseră tăcuți.

Lien nu urlă, așa cum se temuse Laurence. Nu scoase nici măcar un

sunet. Și nici nu reveni la Temeraire. Cu mare grijă, îndepărtă cu
ghearele așchiile mici care căzuseră pe hainele lui Yongxing, bucățile
de lemn și câteva frunze sfărâmate de bambus. Apoi ridică trupul cu
ambele membre din față și își luă zborul în tăcere, pierzându-se în
întuneric.
 17

Laurence încercă să se smulgă din mâinile agitate care îl strângeau,

la început într-o parte, apoi în cealaltă. Dar nu putea să scape nici de
ele, nici de povara veșmintelor galbene, cu țesătura rigidă din fire
aurii și verzi, grele de ochii din nestemate ai dragonilor brodați pe
toată suprafața. Umărul îl durea cumplit, chiar și după o săptămână
de când fusese rănit și mâinile acelea încercau întruna să-i miște
brațul, ca să-i potrivească mânecile.

– Nu sunteți încă gata? întrebă nerăbdător Hammond, vârând capul

pe ușă.

Îi dojeni pe croitori, turuind în chineză și Laurence îl reduse la tăcere

cu o exclamație, când unul dintre aceștia reuși să-l înțepe, din grabă,
cu un ac.

– Nu suntem în întârziere. Parcă era vorba că ne așteaptă la ora două,

nu? întrebă Laurence, făcând greșeala să se întoarcă pentru a se uita
la ceas și alegându-se astfel cu apostrofări din trei direcții.
– Când ai o întâlnire cu împăratul, se cuvine să ajungi cu câteva ore
mai devreme. Iar în cazul de față, trebuie să fim extrem de
scrupuloși, spuse Hammond, dându-și la o parte veșmintele albastre
când își trase un taburet. Sunteți sigur că vă amintiți frazele și
ordinea lor?

Laurence acceptă să mai repete pentru ultima oară, dacă nu de

altceva, măcar ca să uite de poziția incomodă în care stătea. În cele
din urmă, fu lăsat să plece, dar unul dintre croitori îl urmări până la
jumătatea coridorului, făcând ultimele ajustări la umeri, în timp ce
Hammond încerca să-l grăbească.

Mărturia inocentă a tânărului prinț Miankai dovedise vinovăția lui

Yongxing. Băiatului i se promisese propriul Celest și fusese întrebat
dacă i-ar plăcea să fie împărat, fără să primească, însă, detalii despre
cum avea să se realizeze asta. Întregul grup de susținători ai lui
Yongxing, oameni care credeau, ca și el, că orice relații cu Occidentul
trebuiau întrerupte, căzuseră în dizgrație, astfel că influența
prințului Mianning la curte se întări din nou. Drept urmare,
propunerea de adopție formulată de Hammond nu întâmpinase
nicio opoziție. Împăratul își trimisese edictul de aprobare a
preparativelor și, întrucât acest lucru echivala pentru chinezi cu o
poruncă să ia măsuri imediate, făceau acum progrese atât de rapide
pe cât de lente fuseseră înainte. Nici nu se stabiliseră termenii, că
servitorii începuseră deja să mișune prin camerele britanicilor din
palatul lui Mianning, adunându-le toate lucrurile în cutii și pachete.

Împăratul se stabilise acum în Palatul Verii, din Grădina

Yuanmingyuan, la o jumătate de zi de zbor de Pekin, și de aceea
englezii fuseseră trimiși acolo valvârtej. Curțile vaste de granit ale
Orașului Interzis se încingeau ca niște nicovale sub soarele
necruțător al verii, care în Yuanmingyuan era domolit de vegetația
luxuriantă și de imensele lacuri îngrijite. Laurence nu se mira că
împăratul prefera această reședință mai confortabilă.

Doar Staunton primise permisiunea să-i însoțească pe Laurence și pe

Hammond la ceremonia propriu-zisă de adopție, dar Riley și Granby
îi conduseră pe ceilalți oameni ca escortă. Numărul lor era sporit
substanțial de gărzile și de mandarinii oferiți de prințul Mianning, ca
Laurence să aibă ceea ce ei considerau a fi o suită adecvată. Părăsiră
în grup complexul elegant care îi găzduise și porniră spre sala de
audiențe, unde avea să-i întâmpine împăratul. După o oră de mers,
traversând șase pâraie și un eleșteu, timp în care călăuzele se opreau
la intervale regulate, să le arate detalii deosebit de elegante ale
peisajului amenajat, Laurence începu să se teamă că, într-adevăr, nu
plecaseră la timp. Dar, în cele din urmă, ajunseră la castel și fură
conduși în curtea interioară, să aștepte să fie primiți de împărat.

Așteptarea însăși părea interminabilă și veșmintele li se îmbibau

încet de sudoare, în timp ce ședeau în curtea fierbinte, sufocantă.
Fură aduse cupe răcoritoare și multe feluri de mâncare caldă, pe care
Laurence se forță să le guste, boluri cu lapte și cu ceai. Și daruri: o
perlă imensă pe un lanț de aur, o bijuterie desăvârșită, și câteva
suluri cu literatură chineză, iar pentru Temeraire un set de teci
pentru gheare, din argint și aur, așa cum purta uneori mama sa.
Temeraire era singurul pe care căldura nu-l deranja. Încântat, își
puse tecile de gheare imediat și se amuză făcându-le să scânteieze în
lumina soarelui, pe când ceilalți membri ai grupului zăceau într-o
crescândă amorțeală.

În sfârșit, mandarinii ieșiră din nou și, cu plecăciuni adânci, îl

conduseră pe Laurence înăuntru, urmat de Hammond și Staunton, și
Temeraire încheind grupul. Sala de audiență era aerisită, decorată cu
perdele vaporoase și scăldată în parfumul de piersici ce se înălța
dintr-un vas încărcat de fructe aurii. Nu erau scaune, doar sofaua
pentru dragoni în fundul sălii, pe care stătea tolănit un imens Celest,
și scaunul din palisandru, simplu dar frumos cizelat, pe care ședea
împăratul.

Era un bărbat scund și îndesat, cu maxilarul puternic, foarte diferit

de Mianning, cu fața lui suptă și palidă. Avea o mustață retezată în
colțurile gurii, încă neîncărunțită, la cei aproape cincizeci de ani ai
săi. Era îmbrăcat în veșminte somptuoase, într-o nuanță strălucitoare
de galben pe care englezii nu o mai văzuseră decât la garda
personală din fața palatului, și le purta cu mare dezinvoltură.
Amintindu-și puținele ocazii când fusese la curte, Laurence se gândi
că nici regele însuși nu păruse atât de degajat în haine de ceremonie.

Împăratul era încruntat, dar mai degrabă îngândurat decât

nemulțumit și clătină din cap când îi văzu intrând. Printre numeroșii
demnitari care stăteau de-o parte și de alta a tronului se afla
Mianning, care înclină ușor capul. Laurence trase adânc aer în piept
și se lăsă cu grijă în genunchi, ascultând șuieratul mandarinului care
marca momentul fiecărei mătănii complete. Podeaua era din lemn
lustruit, acoperită cu splendide covoare țesute și mișcarea în sine nu
era incomodă. Laurence reușea să-i zărească pe Hammond și pe
Staunton făcând același lucru, în spatele lui, de fiecare dată când se
înclina până la pământ.

Totuși, era un ritual care-i displăcea și Laurence fu bucuros să se

ridice, în sfârșit, odată formalitatea îndeplinită. Din fericire,
împăratul nu făcu niciun gest neplăcut de condescendență, ci doar
încetă să se încrunte. Acum în sală era o atmosferă de ușurare
generală. Împăratul se ridică din scaun și îl conduse pe Laurence la
micul altar dinspre răsărit. Laurence aprinse grămăjoarele de tămâie
și turui frazele pe care Hammond i le predase atât de laborios,
ușurat să-l vadă pe diplomat schițând la sfârșit un gest aprobator cu
capul: nu făcuse nicio greșeală, așadar, sau cel puțin niciuna
impardonabilă.

Laurence trebui să repete mătăniile, de data aceasta în fața altarului,

lucru care, spre rușinea lui, i se părea mult mai ușor de suportat,
deși era mai aproape de blasfemie. Repede, spuse în gând „Tatăl
nostru“, sperând că poate astfel dovedi că nu intenționa să încalce
prima poruncă. După acest moment, partea cea mai grea trecuse.
Acum Temeraire fu chemat în față, pentru ceremonia care avea să-i
lege oficial ca parteneri și, de data aceasta, Laurence făcu jurămintele
cerute cu inima ușoară.

Împăratul se așezase la loc, să supravegheze ceremonia. Acum

clătină din cap aprobator și îi făcu semn unuia dintre servitorii săi.
Imediat, în sală fu adusă o masă, însă fără scaune și fură servite alte
cupe răcoritoare, în timp ce împăratul îi punea lui Laurence întrebări
despre familia lui, prin intermediul lui Hammond. Împăratul fu
surprins să afle că Laurence era necăsătorit și fără copii, iar Laurence
fu nevoit să asculte cu seriozitate o predică lungă pe această temă și
să recunoască faptul că și-a neglijat îndatoririle familiale. Nu-l
deranja foarte mult. Era prea bucuros că ceremonia era pe sfârșite și
că nu rostise greșit frazele.

Când plecară, Hammond însuși era palid după acest efort și fu

nevoit să se oprească și să se așeze pe o bancă, în drumul spre
apartamentele lor. Niște servitori îi aduseră apă și îi făcură vânt până
când culoarea îi reveni în obraji. Apoi își continuă, clătinându-se,
drumul.

– Vă felicit, domnule, spuse Staunton, strângând mâna lui Hammond

când, în sfârșit, îl lăsară în camera lui, să se odihnească. Nu mă sfiesc
să spun că n-aș fi crezut că este posibil.

– Mulțumesc, mulțumesc, fu tot ce putu rosti Hammond, profund

tulburat. Era pe cale să se prăbușească.

Hammond nu obținuse numai intrarea oficială a lui Laurence în

familia imperială, dar și o proprietate chiar în orașul tătar. Nu era
tocmai o ambasadă oficială, dar, din punct de vedere politic, era
aproape același lucru. Până și ritualul kowtow fusese îndeplinit în așa
fel încât toată lumea să fie mulțumită. Din punctul de vedere al
englezilor, Laurence făcuse gestul nu ca reprezentant al Coroanei, ci
ca fiu adoptiv, iar chinezii erau satisfăcuți că le fusese respectat
ritualul.

– Am primit deja numeroase mesaje prietenești de la mandarinii din

Canton, prin poșta imperială. Ți-a spus Hammond? îl întrebă
Staunton pe Laurence, când rămaseră împreună, în fața camerelor
lor. Gestul împăratului de a scuti navele britanice de toate taxele
pentru anul în curs va aduce un beneficiu imens Companiei, dar cel
mai de preț lucru, pe termen lung, se va dovedi a fi această nouă
atitudine a lor. Bănuiesc... Staunton ezită, cu mâna deja pe paravan,
gata să intre în cameră. Bănuiesc că vi se pare nepotrivit să rămâneți.
Nu e nevoie să spun cât de neprețuită ar fi prezența dumneavoastră
aici, deși, desigur, știu câtă nevoie este acasă de dragoni.
Retrăgându-se, în sfârșit, Laurence fu bucuros să-și schimbe
veșmintele cu hainele comode de bumbac. Ieși în curte, să stea cu
Temeraire, în umbra parfumată a unui pâlc de portocali. Temeraire
avea în față un sul, desfășurat pe o ramă, dar prefera să privească
peste heleșteul din apropiere decât să citească. În fața lor, un pod
grațios cu nouă arce traversa heleșteul, oglindit în umbre negre pe
apa galbenă-portocalie, scăldată de lumina asfințitului și încărcată de
flori de lotus ce se închideau pentru noapte.

Dragonul întoarse capul și îl salută pe Laurence, atingându-l cu

botul.

– Mă uitam. Acolo e Lien, spuse el, arătând cu botul peste apă.

Dragonul alb traversa podul, în compania unui bărbat înalt, brunet,

în veșminte albastre de cărturar, cu o înfățișare oarecum neobișnuită.
După ce îl privi o clipă, mijindu-și ochii, Laurence își dădu seama că
bărbatul nu avea fruntea rasă, nici coadă. La un moment dat, Lien se
opri și se întoarse să se uite la ei. Laurence așeză instinctiv o mână pe
gâtul lui Temeraire, vrând parcă să-l ferească de ochii roșii, neclintiți.

Temeraire mârâi și gulerul i se ridică ușor, dar Lien nu zăbovi.

Înălțându-și gâtul semeț, se întoarse și își continuă drumul, făcându-
se nevăzută, în scurt timp, printre copaci.

– Mă întreb ce va face acum, zise Temeraire.

Laurence își punea aceeași întrebare. Cu siguranță, nu avea să

găsească alt însoțitor dispus să o accepte, de vreme ce fusese
considerată nefastă chiar și înainte de ultimele ei nenorociri.
Laurence auzise mai mulți curteni susținând că era responsabilă de
soarta nefericită a lui Yongxing. Cuvinte crude și dureroase, dacă
Lien le-ar fi auzit. Dar mai erau și alte opinii, mai puțin iertătoare,
conform cărora trebuia surghiunită definitiv.

– Poate că se va duce într-o rezervație de reproducere îndepărtată.

– Nu cred că au aici locuri speciale de reproducere, spuse Temeraire.

Mei și cu mine n-a trebuit să... Aici se opri și, dacă era posibil ca un
dragon să roșească, mai mult ca sigur că asta i s-ar fi întâmplat lui
Temeraire. Dar poate că mă înșel, adăugă el grăbit.

Laurence înghiți.

– Ești foarte atașat de Mei.

– O, da, spuse Temeraire, melancolic.

Laurence rămase tăcut. Ridică unul dintre micile fructe galbene care
căzuseră pe jos, necopt și îl rostogoli în mâini.

– Allegiance va pleca la următoarea maree, dacă vântul e prielnic,

spuse el, într-un târziu, cu glas foarte scăzut. Ai prefera să rămânem?
Văzând că l-a surprins pe Temeraire, adăugă: Hammond și Staunton
mi-au spus că aș putea sluji foarte bine interesele Angliei de aici.
Dacă vrei să rămânem, am să-i scriu lui Lenton să-l anunț că ar fi mai
bine să rămânem detașați aici.

– Oh! făcu Temeraire și își aplecă fruntea deasupra pergamentului

prins în rama pentru citit. Nu citea, doar se gândea. Dar tu ai prefera
să mergi acasă. așa-i?

– Aș minți dacă aș spune altceva, zise Laurence, cu greu. Dar aș

prefera să te văd fericit pe tine și nu știu cum aș putea să fac asta în
Anglia, acum că ai văzut cum sunt tratați dragonii aici.
Simțea că vorbește ca un trădător și aproape că se sufocă. Nu putu să
continue.

– Nu toți dragonii de aici sunt mai deștepți decât dragonii din

Anglia, răspunse Temeraire. Nu văd niciun motiv ca Maximus sau
Lily să nu poată învăța să scrie sau să citească, ori să urmeze altă
profesie. Nu e drept că suntem ținuți în țarcuri, ca niște animale, și
nu suntem învățați altceva decât să luptăm.

– Nu, spuse Laurence. Nu e drept.

Nu exista alt răspuns. Toate argumentele sale în favoarea tradiției

britanice erau contrazise de exemplele pe care le văzuse cu ochii lui,
în orice colț al Chinei. Dacă unii dragoni n-aveau ce mânca, asta nu
se putea pune la socoteală. El însuși ar fi preferat să moară de foame
decât să renunțe la libertate și nu l-ar insulta pe Temeraire,
pomenind de asta, nici măcar ca să-l îmbuneze.

Rămaseră alături în tăcere multă vreme, în timp ce servitorii ieșiră să

aprindă lămpile. Luna se ridică pe cer, oglindindu-se, argintie și
luminoasă, în heleșteu, iar Laurence aruncă într-o doară câteva
pietricele în apă, să-i rupă imaginea, transformând-o în valuri mici,
poleite. Îi era greu să-și imagineze ce-ar face el în China, altceva
decât să joace un rol de fațadă. Ar trebui să învețe limba cumva, până
la urmă, cel puțin să vorbească, dacă nu să scrie.

– Nu, Laurence, nu merge. Nu pot să rămân aici și să mă simt bine,

în timp ce acasă e încă război și e nevoie de mine, spuse, în cele din
urmă, Temeraire. Și, mai mult decât atât, dragonii din Anglia nici
măcar nu știu că există și alt mod de a face lucrurile. Am să le duc
dorul lui Mei și Qian, dar n-aș putea fi fericit dacă aș ști că Maximus
și Lily continuă să fie tratați atât de rău. Cred că este de datoria mea
să mă întorc și să fac să meargă lucrurile mai bine acolo.

Laurence nu știa ce să spună. Îl dojenise adesea pe Temeraire pentru

gândurile sale revoluționare, pentru tendința sa de răzvrătire, dar nu
îl luase în serios. Nu se gândise niciodată că Temeraire ar face în mod
deliberat o asemenea încercare. Laurence nu știa care ar fi reacția
oficială, dar era sigur că nu una calmă.

– Temeraire, nu poți... spuse el și se opri, în timp ce ochii mari și

albaștri îl priveau, așteptând. Dragul meu, spuse el încet, după o
clipă, mă faci să mă rușinez. Bineînțeles că nu putem fi mulțumiți să
lăsăm lucrurile așa, acum că știm că se poate și mai bine.

– M-am gândit că o să fii de acord, spuse Temeraire, mulțumit. În

plus, adăugă el, mai prozaic, mama mi-a spus că n-ar trebui să se
lupte deloc Celeștii și, dacă am rămâne aici, m-aș plictisi doar să
studiez tot timpul. Ar fi mult mai bine să mergem acasă. Tâmplarul
navei ar putea să ne confecționeze mai multe rame din acestea de
citit, nu-i așa?

– Dragul meu, dacă asta te va face fericit, o să facă o duzină, spuse

Laurence și se rezemă de el, plin de recunoștință în ciuda
frământărilor sale, să calculeze, orientându-se după lună, când avea
să le îngăduie mareea să pornească spre Anglia, acasă.

Fragmente alese din „Scurt discurs asupra raselor orientale, cu

reflecții despre arta creșterii dragonilor“, susținut de Sir Edward
Howe, F.R.S. 7, în fața Societății Regale. Iunie 1801.
„Uriașele cete de balauri liberi“ ale Orientului au devenit legendare
în Occident, temute și admirate deopotrivă, mai cu seamă datorită
bine cunoscutelor relatări ale pelerinilor dintr-o epocă anterioară,
mai credulă. Deși de o inestimabilă valoare la vremea publicării lor,
aducând puțină lumină în bezna care le-a precedat, acestea nu sunt
de niciun folos pentru omul de știință modern, căci suferă de
regretabilul obicei al exagerării din vremurile acelea, izvorât fie din
naivitatea autorului, fie din mai puțin inocenta, dar, totuși, de
înțeles, dorință de a satisface un public mai larg, care se aștepta ca
orice poveste din Orient să abunde de monștri și de întâmplări
savuroase.

S-a transmis, astfel, până în zilele noastre, o colecție de relatări foarte

contradictorii, din păcate. Unele sunt simple ficțiuni și, aproape toate
celelalte, denaturări ale adevărului, pe care cititorul ar face mai bine
să le respingă în totalitate decât să se încreadă în una anume. Voi
menționa un singur exemplu grăitor: Sui-Riu din Japonia, cunoscut
celor care studiază știința dragonilor din scrisorile căpitanului John
Saris din 1613, care descriu ca pe un fapt incontestabil capacitatea
acestuia de a provoca o furtună din senin. Voi contrazice, pe baza
propriilor mele cunoștințe, această uimitoare afirmație, care atribuie
puterile lui Jupiter unei ființe muritoare. Am văzut unul dintre
dragonii Sui-Riu și i-am observat capacitatea, foarte reală, de a
înghiți cantități masive de apă și de a le expulza în rafale violente, o
înzestrare care îi conferă o inestimabilă valoare, nu doar în luptă, dar
și în protejarea clădirilor de lemn ale Japoniei de pericolul
incendiilor. Un călător neavizat, prins într-un asemenea torent, și-ar
putea imagina că i s-au deschis cerurile deasupra capului cu un
bubuit de tunet. Dar aceste diluvii nu sunt însoțite de fulgere sau
nori de ploaie, durează doar câteva momente și, nu mai e nevoie s-o
spun, nu au nimic supranatural.
În ceea ce mă privește, mă străduiesc să evit asemenea erori,
bazându-mă doar pe fapte clare, prezentate fără înflorituri excesive,
care vor satisface publicul meu mai bine informat...

Putem respinge, fără șovăire, ca ridicolă estimarea, avansată de

obicei, că în China există un dragon la fiecare zece oameni. Dacă
această socoteală s-ar apropia măcar puțin de adevăr, considerând că
tot ce știm despre populația umană a Chinei nu este complet eronat,
atunci ar însemna că acel mare popor ar fi atât de invadat de
animale, încât nefericitul călător care ne-a adus această informație ar
fi trebuit să întâmpine enorme dificultăți în a-și găsi un loc unde să
stea măcar în picioare. Tabloul plin de viață al grădinilor templelor,
mișunând de trupuri încolăcite, pe care ni-l înfățișează Fratele Mateo
Ricci și care a subjugat multă vreme imaginația occidentală, nu este
complet fals. Cu toate acestea, trebuie înțeles că, în China, dragonii
trăiesc mai degrabă în orașe decât în afara lor, prezența acestora
fiind, astfel, mai vizibilă. În plus, adesea ei se mișcă încoace și încolo
cu mare libertate, astfel că dragonul pe care îl vezi după-masa în
piață va fi adesea același pe care l-ai remarcat la abluțiunile de
dimineață de la templu, iar câteva ore mai târziu îl vei găsi cinând
lângă țarcurile pentru vite de la marginea orașului.

În privința dimensiunilor populației de dragoni în ansamblu, îmi

pare rău s-o spun, nu avem surse în care să fiu pregătit să mă încred.
Cu toate acestea, scrisorile regretatului Părinte Michel Benoit, un
astronom iezuit, care a slujit la curtea împăratului Qianlong,
relatează că, uneori, de ziua împăratului, două companii ale forțelor
aeriene survolau Palatul Verii, în demonstrații de acrobație la care el
însuși a fost martor, împreună cu alți doi clerici iezuiți.
Aceste companii, formate fiecare din doisprezece dragoni, sunt
similare formațiilor occidentale mai mari și fiecare aparține unei
companii de trei sute de oameni. Douăzeci și cinci astfel de companii
formează fiecare dintre cele opt divizii-stindard ale armatelor
aeriene ale tătarilor, care numără două mii patru sute de dragoni,
coordonați de șaizeci de mii de oameni. Acesta este deja un număr
mai mult decât respectabil, însă numărul companiilor a crescut
substanțial de la întemeierea dinastiei și în prezent armata aproape
că și-a dublat efectivele. Astfel, putem conchide, fără să ne înșelăm,
că în serviciul militar al Chinei există aproximativ cinci mii de
dragoni, un număr pe cât de extraordinar pe atât de plauzibil, care
ne oferă, cât de cât, un indiciu asupra populației în ansamblu.

Dificultățile majore inerente gestionării unui grup de numai o sută

de dragoni, într-o unică și prelungită operațiune militară, sunt bine
cunoscute în Occident și obligă la restrângerea drastică, din
considerente practice, a dimensiunilor forțelor noastre aeriene.
Cirezile de vite nu pot fi deplasate la fel de repede ca dragonii, iar
aceștia din urmă nu-și pot transporta cu ei hrana vie. Aprovizionarea
unui număr atât de mare de dragoni reprezintă o problemă serioasă
și, de aceea, chinezii au înființat un întreg Minister al Afacerilor
Dragonești...

... poate că străvechea practică a chinezilor de a-și păstra monedele

înșirate pe ață se datorează unei necesități din vremea aceea de a le
oferi dragonilor posibilitatea de a manevra banii. În orice caz, acest
obicei aparține vremurilor apuse și, cel puțin începând cu dinastia
Tang, a fost introdus sistemul actual. Când ajunge la maturitate,
dragonul primește un semn de ereditate distinctiv, care îi indică
părinții și rangul. După ce aceste semne sunt înregistrate la minister,
toate fondurile care se cuvin dragonului sunt vărsate în vistieria
generală, de unde se fac plățile, la primirea marcajelor pe care
dragonii le dau negustorilor, în principal păstori, de la care aleg să
cumpere.

La prima vedere, acesta ar părea un sistem imposibil de pus în

practică. Ne-am putea imagina foarte ușor care ar fi rezultatele dacă
un guvern ar administra astfel veniturile cetățenilor săi. Cu toate
acestea, se pare că, în mod ciudat, dragonilor nu le trece prin minte
să falsifice marcajele, atunci când își fac cumpărăturile. Primesc o
asemenea idee cu surprindere și profund dispreț, chiar și dacă sunt
înfometați și nu au fonduri suficiente. Unii ar putea considera asta
dovada unui înnăscut simț al onoarei sau, în orice caz, o mândrie de
familie, însă, pe de altă parte, dragonii profită, fără ezitare și fără
rușine, de orice ocazie care li se oferă de a lua un animal dintr-o
turmă nesupravegheată sau dintr-un staul și nu se gândesc niciodată
să lase plata în urma lor. Ei nu văd lucrul acesta ca pe o formă de furt
și, într-adevăr, în asemenea cazuri, dragonul vinovat poate fi găsit
devorându-și prada direct lângă țarcul de unde a înhățat-o și
ignorând cu nonșalanță protestele nefericitului păstor întors prea
târziu ca să-și apere turma.

Atenți cu felul în care își folosesc marcajele, dragonii cad arareori

victime unor persoane lipsite de scrupule, care s-ar putea gândi să-i
fure trimițând marcaje false la minister. Fiind extrem de grijulii cu
averea lor, dragonii se interesează și verifică starea conturilor lor și
își calculează cheltuielile, imediat ce ajung într-o așezare, și observă
repede orice cheltuială neîntemeiată și orice plată care lipsește. Și,
conform tuturor relatărilor, bine cunoscutele reacții ale dragonilor
atunci când sunt jefuiți sunt la fel de violente și dacă hoția se petrece
indirect, departe de privirile lor. Legea chineză scutește de orice
pedeapsă un dragon care ucide un om dovedit vinovat de o
asemenea faptă. De obicei făptașul este lăsat la dispoziția
dragonului. O astfel de sentință, care conduce la o moarte sigură și
violentă, poate să ne pară o pedeapsă barbară și, totuși, am fost
asigurat în repetate rânduri, atât de către oameni, cât și de către
dragoni, că este singura metodă prin care un dragon atât de abuzat
poate fi consolat și readus la calm.

Această necesitate de a pacifica dragonii a asigurat, de asemenea,

continuitatea sistemului pe parcursul a mai bine de o mie de ani.
Orice dinastie cuceritoare și-a făcut o prioritate din a stabiliza fluxul
de fonduri, căci oricine își poate imagina efectele revoltei unor
dragoni furioși...

Solul Chinei nu este, prin natura lui, mai mănos decât cel al Europei.
Necesarul uriaș de animale pentru hrana dragonilor este asigurat
printr-o schemă de administrare veche și abil concepută, prin care
păstorii, ducând o parte din turme în orașe, ca să le potolească
foamea dragonilor, se întorc cu grămezi de îngrășăminte bogate
adunate din haznalele pentru dragonii din oraș, pe care apoi le oferă
la schimb fermierilor din zonele lor rurale. Această practică a
utilizării excrementelor de dragoni ca îngrășământ, pe lângă bălegar,
aproape necunoscută în Occident, din cauza numărului relativ mic
de dragoni și a locurilor izolate în care aceștia trăiesc, pare deosebit
de eficientă pentru reînnoirea fertilității solului. De ce se întâmplă
așa, rămâne o întrebare la care știința modernă nu a găsit încă un
răspuns, deși acest fapt este dovedit cu prisosință de productivitatea
fermelor chineze care, după cum am aflat din surse demne de
încredere, produc recolte aproape de zece ori mai mari decât ale
noastre...
 MULȚUMIRI

Un al doilea roman îți pune în față o nouă serie de provocări și

neliniști. Le sunt deosebit de recunoscătoare editorilor mei, Betsy
Mitchell de la Del Rey și Jane Johnson și Emma Coode de la Harper
Collins UK, pentru opiniile și sfaturile lor excelente. Datorez, de
asemenea, multe mulțumiri echipei mele de cititori ai versiunii beta:
Holly Benton, Francesca Coppa, Dana Dupont, Doris Egan, Diana
Fox, Vanessa Len, Shelley Mitchell, Georgina Paterson, Sara
Rosenbaum, L. Salom, Micole Sudberg, Rebecca Tushnet și Cho We
Zen.

Multe mulțumiri excelentului meu agent Cynthia Manson, pentru tot

ajutorul și îndrumarea sa, și familiei mele, pentru sfaturile, sprijinul
și entuziasmul pe care mi le-au oferit continuu. Sunt norocoasă peste
măsură să-l am alături pe cel mai bun cititor personal, soțul meu,
Charles.

Și doresc să-i aduc mulțumiri speciale lui Dominic Harman, care a

realizat o copertă minunată după alta, pentru edițiile americane și
britanice. Este deosebit de emoționant să văd cum dragonii mei
prind viață în arta lui.
 NOTE

1 - La Crabe Grande – corect în limba franceză: Le Grand Crabe (n. tr.).

2 - Trăiască Împăratul - în limba franceză în original (n. tr.).

3 - Frumoasă harababură - în limba franceză în original (n. tr.).

4 - În limba engleză, spirit înseamnă și alcool.

5 - Opriți-vă - în limba franceză în original (n. tr.).

6 - Armée de l’Air – Armata Aerului, Aviația Militară, în limba

franceză în original (n. tr.).

7 - F.R.S.– Fellow of the Royal Society (Membru al Societății Regale).