Naomi Novik - (Temeraire) 02 - Tronul de Jad
Naomi Novik - (Temeraire) 02 - Tronul de Jad
Naomi Novik - (Temeraire) 02 - Tronul de Jad
821.111(73)-31=135.1
Naomi Novik
THRONE OF JADE
© 2006 by Naomi Novik
This translation published by arrangement with Balantine Books, an imprint of
Random House Publishing Group, a division of Random House, Inc.
All rights reserved.
Orice reproducere, totală sau parțială, a acestei lucrări, fără acordul scris al
editorului, este strict interzisă și se pedepsește conform Legii dreptului de autor.
CUPRINS
Despre autor
I
1
2
3
4
5
II
6
7
8
9
10
III
11
12
13
14
15
16
17
Mulțumiri
Note
În amintirea lui Chawa Nowik,
cu speranța că, într-o bună zi,
voi fi pregătită să-i scriu cartea.
I
1
Suita lui era atât de numeroasă, încât umplea sala de consiliu până la
refuz, o duzină de străjeri, toți nădușiți și năuciți în armurile lor
vătuite și tot pe-atâția servitori, majoritatea fără nicio treabă, doar
însoțitori, de-un fel sau altul, toți înșirați de-a lungul peretelui din
fund și încercând să miște aerul cu evantaie largi. Un singur om,
evident tălmăcitorul, stătea lângă prinț, murmurând când Yongxing
ridica o mână, în general după una dintre frazele mai încâlcite ale lui
Barham.
Alți doi trimiși oficiali stăteau de-o parte și de alta a lui Yongxing.
Aceștia îi fuseseră prezentați lui Laurence doar în treacăt și niciunul
nu scosese o vorbă, deși cel mai tânăr dintre ei, Sun Kai, privise
impasibil toate formalitățile și urmărise vorbele tălmăcitorului cu
tăcută atenție. Cel mai în vârstă, un om voinic, pântecos, cu un
barbișon sur, fusese treptat copleșit de căldură: își vârâse bărbia în
piept, cu gura pe jumătate deschisă, căutând după aer și mâna abia îi
mișca evantaiul înspre față. Erau amândoi înveșmântați la fel de
sofisticat ca prințul însuși, în mătase bleumarin, și împreună formau
o fațadă impunătoare: cu siguranță, o asemenea delegație nu mai
fusese văzută niciodată în Occident.
– Nu, domnule, îl întrerupse el. Îmi pare foarte rău, dar nu: n-am s-o
fac. Cât despre un alt post, trebuie să-l refuz politicos.
– Cred că știu cum trebuie să interpretez asta. Dacă n-ar fi fost deja
aproape copt de căldură, Laurence ar fi roșit. Și resping categoric
acuzația, domnule. Acești domni nu neagă că ar fi dăruit Franței oul,
dar noi l-am capturat de pe o navă de război franceză. După cum știți
foarte bine, curtea Amiralității a declarat corabia și oul trofee
capturate legal. După nicio logică posibilă, Temeraire nu le aparține
lor. Dacă îi neliniștea atât de mult să lase un Celest din mână, n-ar fi
trebuit să-l înstrăineze cât timp era încă în ou.
Yongxing fornăi, întrerupându-le duelul verbal.
– Asta este corect, spuse el. Engleza lui avea un accent pronunțat,
rostită oficial și rar, însă cadențele măsurate nu făceau decât să-i
accentueze efectul vorbelor. A fost de la bun început o nebunie să
lași cel de-al doilea ou al lui Lang Tien Qian să traverseze oceanul.
Lucrul ăsta nu poate fi contrazis.
– Faceți loc!
– Alerg după tine de cinci minute, zise ea, luându-l de braț, când
ajunse lângă el. M-am învârtit pe lângă clădirea aia uriașă ca o
peșteră, așteptând să ieși, și apoi tu ai trecut direct pe lângă mine, cu
o grabă atât de sălbatică, încât abia am reușit să te ajung din urmă.
Hainele astea sunt o pacoste. Sper că apreciezi efortul pe care-l fac
pentru tine, Laurence. Dar nu contează, adăugă ea, înmuindu-și
glasul. Văd pe chipul tău că n-a mers bine. Haide să mâncăm ceva și
să-mi povestești totul.
Încă și mai grav, nu putea să caute nicăieri înțelegere: toți foștii săi
cunoscuți l-ar socoti norocos că a scăpat, familia s-ar bucura și lumea
nu ar acorda nicio importanță pierderii sale. După orice criteriu, era
ridicol să se piardă așa cu firea: devenise aviator fără voia lui, doar
dintr-un nemăsurat simț al datoriei, și trecuse mai puțin de un an de
când își schimbase statutul. Cu toate acestea, deja nu mai putea să
vadă lucrurile altfel. Poate doar alt aviator, de fapt, doar alt căpitan,
ar fi cu adevărat capabil să-i înțeleagă sentimentele, însă, în absența
lui Temeraire, Laurence ar fi la fel de înstrăinat de societatea lor
precum erau aviatorii înșiși de restul lumii.
– Ai chef de un concert?
– Nu, las-o baltă. Văd că n-are sens. Hai în pat, atunci, dragul meu
coleg, n-are niciun rost să stai bosumflat.
– N-am nici cea mai vagă idee ce să fac, spuse el încet: la adăpostul
întunericului, mărturisirea era puțin mai ușoară. L-am făcut pe
Barham nemernic și nu-l pot ierta că mi-a cerut să mint. Foarte
nedemn de un gentilom. Dar Barham nu e un ticălos: n-ar ceda așa
de ușor, dacă ar avea orice altă opțiune.
Laurence își coborî privirea, îngrozit, la cei mai buni pantaloni ai săi,
împroșcați acum cu pete negre de noroi.
Era prea mult optimism pentru el, dar n-avea timp să rezolve
problema acum, și astfel cei doi își reluară mersul grăbit.
Temeraire era aici, la mai puțin de cinci sute de yarzi depărtare, dar
nu putea nici măcar să-l salute. Laurence îl căută cu privirea, dar
clădirile îl împiedicau să-l vadă: nici urmă de trupul său negru.
Jervis era un bărbat mai în vârstă, care își pierduse o bună parte din
ambele membre stângi, din cauza unei nefericite lovituri asupra
flancului dragonului pe care se afla ca maestru harnașier. Când,
împotriva oricăror așteptări, Jervis și-a revenit, i se încredințase o
misiune mai puțin solicitantă, la adăpostul din Londra, care era
foarte rar folosit. Avea o înfățișare ciudată, strâmbă, cu picioru-i de
lemn și cu cârligul de metal al mâinii în aceeași parte și, din pricina
infirmității, devenise cam leneș și cam dificil, dar Laurence îl
ascultase cu înțelegere de destule ori ca să beneficieze acum de o
primire călduroasă.
– Vrei să fii atât de bun să-i duci lui Temeraire un mesaj din partea
mea? îl întrebă Laurence, după ce refuză o ceașcă de ceai. Eu merg la
Dover, să văd dacă pot fi de ajutor, și n-aș vrea să se neliniștească din
cauza tăcerii mele.
Capul lui Temeraire se întorsese brusc la primul cuvânt și, din doi
pași, dragonul traversă poiana. Laurence rămase locului, cu inima
bătând nebunește, dar fără pic de teamă. Picioarele din față ale
dragonului, cu ghearele lor înfricoșătoare, coborâră, flancându-l, și
trupul neted îl învălui protector, cu coastele solzoase ridicându-se ca
niște ziduri negre, strălucitoare, și cu capul înclinat apropiindu-se, să
se culce lângă el.
Laurence își așeză mâinile pe botul lui Temeraire și își lipi obrazul de
gura-i moale. Temeraire scoase un mormăit baritonal de tristețe.
Laurence înghiți.
– N-am de gând să stau aici, când toți ceilalți se duc la luptă, orice-ar
vrea oamenii ăștia.
Dragonul părea să se agite mai mult decât era cazul, pentru un lucru
atât de neînsemnat și Laurence îi mângâie piciorul din față, la care
putea ajunge cu mâna.
– Îmi pare rău că te-am răpit așa, spuse Temeraire, liniștit de căldura
din glasul căpitanului. Te rog să nu fii supărat. N-am putut să-l las
pe omul ăla să te ia.
– Nu, nu sunt supărat, răspunse Laurence. Într-adevăr, în inima sa
nu era decât imensa, crescânda bucurie de a se afla din nou în aer, de
a simți șuvoiul viu al puterii străbătând trupul lui Temeraire, chiar
dacă partea lui mai rațională știa că această stare nu poate să dureze.
Și nu te învinuiesc pentru asta câtuși de puțin, dar mă tem că acum
trebuie să ne întoarcem.
Temeraire ateriză în poiana Obversariei. Era una dintre cele mai mari
din adăpost, pe potriva poziției sale de dragon-amiral, deși, fiind un
Angelwing, Obversaria depășea doar cu puțin talia medie. Era spațiu
suficient și pentru Temeraire. Obversaria se afla deja în ham și
echipajul ei urca la bord. Amiralul Lenton în persoană îi stătea
alături, în echipament complet de zbor, așteptând doar ca ofițerii să-
și ocupe pozițiile. În câteva minute aveau să decoleze.
– Păi, ce-ați făcut? întrebă Lenton, înainte ca Laurence să se
desprindă măcar din ghearele lui Temeraire. Am vorbit cu Roland,
dar ea mi-a spus că te-a sfătuit să stai liniștit. Acum suntem în mare
încurcătură.
– Mă tem că nu, John, dar n-am timp să-ți explic: trebuie să-l ridicăm
numaidecât pe Temeraire în aer. Jumătate din armamentul obișnuit.
Și lasă deoparte bombele. Marina nu ne va mulțumi dacă-i
scufundăm navele și, dacă va fi necesar, Temeraire poate să-i
producă inamicului distrugeri mai mari cu răgetele lui.
Hamul mare de piele fusese deja adus, de două ori mai repede ca de
obicei, iar Temeraire încerca să se facă folositor, coborându-se până la
pământ, ca oamenilor să le fie mai ușor să-i potrivească peste spate
chingile late de sprijin. Platoșele de zale pentru piept și pântece fură
ridicate aproape la fel de repede.
Maximus țâșni dintre copaci, cu imensul său trup roșu cu auriu chiar
mai mare decât înainte, după cum anunțase Roland. Era și acum
singurul Regal Copper staționat la Canal, și toate celelalte făpturi
păreau minuscule pe lângă el. Era atât de mare, încât întuneca o
brazdă enormă din soare. Când îl văzu, Temeraire scoase un răget de
bucurie și săltă după el, bătând puțin prea repede din aripile-i negre,
din pricina exaltării.
Temeraire clătină aprobator din cap, dar tot trecu în fața lui
Maximus, care era mai lent.
– Maximus, Maximus, m-am întors! strigă Temeraire, virând să-și
ocupe poziția lângă uriașul dragon și împreună se alăturară
formației. L-am răpit pe Laurence din Londra, adăugă el triumfător,
având pesemne impresia că șoptește confidențial. Voiau să-l aresteze.
– Mai bine l-ai reduce la tăcere pe dragonul ăla iacobin al tău, strigă
Berkley de pe spinarea lui Maximus, în timp ce Laurence scutura
disperat din cap, încercând să ignore privirile întrebătoare ale
tinerilor săi sergenți.
– Inamic la orizont, veni spre ei, purtat de vânt, slab, dar audibil,
glasul ascuțit al veghetorului lui Lily, repetat, ca un ecou, o clipă mai
târziu, de tânărul Allen, așezat lângă articulația aripii lui Temeraire.
Un murmur general străbătu echipajul, și Laurence își scoase din
nou binoclul să se uite.
– John, mai bine te-ai duce jos, spuse Laurence. Îmi închipui că vor
încerca o abordare cu câțiva dintre dragonii ușori din flancuri.
Unul dintre dragonii Papillon era chiar în fața lor, cu fălcile larg
deschise, scuipând flăcări imaginare. Laurence se amuză, într-un
mod straniu, detașat, văzând un dragon care joacă teatru. Din poziția
în care se afla, în spatele formației, cu Messoria și cu Lily în cale,
Temeraire nu putea răgi, însă nu se feri deloc. Dimpotrivă, își ridică
ghearele și, când cele două formații se uniră, el și Papillonul se
năpustiră unul spre altul, ciocnindu-se cu o forță care zgudui ambele
echipaje.
Dar era prea târziu. Doi dintre dragonii mai mici, amândoi din rasa
comună Pêcheur-Rayé, veneau spre ei din ambele părți.
– Se tem să-i dea o țintă pentru răgetul său, zise Laurence, ridicând
glasul, ca să poată fi auzit și de Temeraire.
– Atenție la abordatori!
– Am înțeles, domnule.
Gura lui Martin continua să se miște. Mai spuse ceva, însă un răget
venit de deasupra îi acoperi glasul. Acesta fu ultimul lucru pe care-l
auzi Laurence.
– Nu, domnule, până aici, niciun pas mai departe. Temeraire, dacă
oamenii ăștia încearcă să înainteze, poți să-i dobori la pământ.
– Nu, domnule, n-aveți voie, șopti Digby hotărât. Aveți o rană urâtă
la cap și oamenii aceia au venit să vă aresteze. Granby zicea că
trebuie să vă ținem ascuns și să-l așteptăm pe amiral.
Dar era inutil. Temeraire avea ochii roșii de furie și nu-i dădu
ascultare. Chiar dacă muschetele nu puteau să-i provoace răni prea
grave, aruncătoarele de piper l-ar orbi și l-ar înnebuni și mai mult,
aducându-l într-o stare de furie incontrolabilă, primejdioasă și
pentru el și pentru alții.
Între timp, rănile lui Temeraire, din fericire minore, fură cusute și
Laurence îl convinse, cu mare dificultate, să mănânce puțin, în ciuda
agitației sale. Dimineață, era deja evident că Temeraire se vindeca
bine, fără ca rănile să-i provoace febră și nu mai exista nicio scuză
pentru o nouă amânare. Laurence fu convocat imediat la cartierul
general al adăpostului, printr-un ordin oficial al Amiralului Lenton.
Fu transportat într-un scaun cu brațe, lăsând în urma lui un
Temeraire agitat și îndărătnic.
Lui Laurence îi era greu să-l liniștească fără să fie nevoit să-l mintă.
După toate probabilitățile, avea să fie arestat, dacă nu făcuse Lenton
cine știe ce miracol de persuasiune, și cu numeroasele abateri grave
la activ, era de așteptat ca orice curte marțială să-i dea pedeapsa
capitală. În mod obișnuit, aviatorii nu erau spânzurați decât pentru
înaltă trădare, dar Laurence era convins că Barham îl va aduce în fața
unui tribunal al Marinei, care avea să fie mult mai sever și care nu va
ține seama de argumentul păstrării în activitate a dragonului.
Temeraire era deja pierdut pentru Anglia, ca dragon de luptă, prin
pretențiile ridicate de chinezi.
Nu era nicidecum o situație ușoară sau comodă și, încă și mai grav,
Laurence era conștient că-și pusese oamenii în pericol. Granby va
trebui să răspundă pentru răzvrătirea lor, la fel și ceilalți locotenenți,
Evans, Fenris și Riggs. Oricare dintre ei sau chiar toți puteau fi
concediați. O soartă cruntă pentru un aviator, crescut din fragedă
pruncie în mijlocul soldaților. Nici măcar acei aviaspiranți care nu
ajungeau niciodată la gradul de locotenent nu erau, de obicei, dați
afară. Se găsea o muncă și pentru ei, pe terenurile de hrănire sau în
adăposturi, astfel încât să poată rămâne în compania camarazilor lor.
– Roland, n-am nici cea mai vagă idee ce-am scris. Temeraire știe că
merg cu el?
– Păi, acum știe. Mi-a spus Lenton, după ce am venit să te caut. Dar,
cu siguranță, n-a aflat de aici, spuse ea și îi întinse o bucată de hârtie.
Era scrisă de mâna lui și îi purta semnătura, dar totul era străin și
lipsit de sens.
Temeraire,
L.
– După cum arăți, ar trebui să rămâi acolo unde ești, spuse Roland.
Nu, mai odihnește-te puțin. Nu e mare grabă acum, din câte înțeleg
eu și știu că acest Barham vrea să stea de vorbă cu tine. Lenton la fel.
Merg să-i spun lui Temeraire că n-ai murit și nici nu ți-a crescut al
doilea cap. Și am s-o pun pe Emily să alerge de la unul la altul, dacă
aveți mesaje de trimis.
Laurence cedă insistențelor ei. Într-adevăr, nu se simțea pe deplin
capabil să se ridice, iar dacă Barham voia iarăși să-i vorbească,
trebuia să-și păstreze forțele. Însă, în cele din urmă, fu scutit de
prezența lui. Lenton veni singur.
Bănuia că era doar un salt din lac în puț, dar era recunoscător pentru
timpul câștigat: călătoria avea să dureze luni în șir și putea spera să
se întâmple o mulțime de lucruri înainte să ajungă în China.
– Lasă prostiile, nu-mi mulțumi. Lenton își dădu la o parte părul rar
și cărunt de pe frunte și spuse repede: Îmi pare al naibii de rău
pentru toate astea, Laurence. În locul tău, aș fi luat-o razna mult mai
devreme. Totul s-a făcut atât de brutal.
– Regret că nu-ți pot oferi mai mult timp să te refaci, dar, pe de altă
parte, la bord n-o să ai prea multe de făcut, așa că poți să te
odihnești. Barham le-a promis chinezilor că Allegiance va fi gata de
drum într-o săptămână, deși, din câte înțeleg, îi va fi greu să găsească
un căpitan până atunci.
– Doar câteva rânduri, dacă ești bun, către căpitanul Thomas Riley.
Spune-i că plecăm spre China într-o săptămână și, în cazul în care nu
l-ar deranja să se afle la comanda unui transportator, ar avea șanse să
preia Allegiance, dacă se duce direct la Amiralitate. Barham nu are pe
nimeni pentru corabie. Dar nu uita să-i scrii să nu-mi pomenească
numele.
Se trezi, pentru scurt timp, câteva ore mai târziu, auzind gălăgie
dincolo de ușă. Roland spunea:
Acesta era lucrul pe care Laurence voia să-l evite cel mai mult, astfel
că, deși era ușor descumpănit de îndrăzneala lui Hammond, se grăbi
să spună:
– Crezi că acest conflict este motivul pentru care i-au oferit lui
Bonaparte un Celest? După atâta vreme?
– E foarte plăcut. Mă simt chiar mai bine decât în poiana mea, spuse
Temeraire aprobator. De la înălțimea locului său solitar de cinste,
vedea toată activitatea navei fără să stea în cale, iar bucătăria navei,
cu cuptoarele ei, era amplasată direct sub puntea dragonilor,
menținându-i caldă suprafața. Nu ți-e frig deloc, Laurence? întrebă
el, a treia oară, poate, întinzându-și gâtul în jos, ca să-l privească mai
de aproape.
Nu intenționa să-i ceară lui Roland să mintă și nici nu-i putea da alte
sarcini decât celorlalți, dar în taină spera din tot sufletul ca adevărul
să rămână ascuns. Roland avea doar unsprezece ani și, la o privire
fugară, nu putea trece drept fată, așa, în pantaloni și jachetă. Cândva,
o luase el însuși drept băiat. Dar, în același timp, își dorea, de
asemenea, să-i vadă pe aviatori și pe marinari prieteni sau cel puțin
nu dușmani, și, în cazul unei apropieri, era greu ca adevărata
identitate a lui Roland să treacă multă vreme neobservată.
– Mie mi se pare că funia aia stă foarte bine, spuse el. Echipajul meu
a mutat-o cu mare grijă.
– Hm, cred că da, cedă Temeraire. Dar noi n-am făcut nimic rău. E
neplăcut că se lamentează așa.
– Așa se numește? întrebă Laurence. Tot ce-și mai putea aminti din
întâlnirea de la Amiralitate despre mai vârstnicul emisar era sforăitul
său șuierător. Ar fi fost un început de rău augur pentru călătorie, dar
Yongxing n-ar fi putut să ne învinuiască pentru că el a făcut un pas
greșit.
– Oh! Nefericit, Temeraire își culcă din nou capul pe picioarele din
față. Ei, bine, bănuiesc că nu mă deranjează atât de mult să merg,
numai că toți ceilalți o să se lupte fără mine, spus el, resemnat. Dar
călătoria va fi foarte interesantă și presupun că mi-ar plăcea să văd
China. Dar vor încerca din nou să mă despartă de Laurence, sunt
sigur de asta, și n-am de gând să accept așa ceva.
– N-aș paria nici eu pe mai puțin de opt luni, zise Riley. Dacă
înaintăm cu șase noduri fără vânt din pupă, vom face mai mult decât
sper, judecând după lochul navei. Deasupra lor și dedesubt era mare
vânzoleală, toți mateloții pregătindu-se să dezlege nava și să
pornească. Valurile refluxului săltau ușor pe bordul din vânt al
navei. Ei, bine, trebuie să ne mișcăm, spuse Riley. Laurence, diseară
va trebui să fiu pe punte, să iau pulsul navei. Dar mâine sper că vei
cina cu mine. Și dumneavoastră, desigur, domnule Hammond.
– Păi... făcu Riley, uluit. Laurence nu-l putea învinui pentru această
reacție, era puțin cam mult să faci invitații la masa altcuiva. Dar
Riley se dezmetici și continuă, mai politicos: Domnule, prințul
Yongxing este, cu siguranță, cel care trebuie să lanseze primul o
asemenea invitație.
– Îmi citești ceva? întrebă el, plin de speranță. Nu mai avem decât
vreo două ore de lumină.
Tripp, cel mai tânăr aspirant al lui Riley, un băiat dolofan și antipatic
de douăzeci de ani, care se afla la bord în virtutea celor trei voturi pe
care le avea familia sa în Parlament și invitat mai mult spre binele
propriei educații decât pentru prezența sa, încerca acum pe furiș să
imite stilul chinezilor, ținându-și furculița și cuțitul întoarse, pe post
de bețe, fără ca eforturile sale să ducă la un succes notabil, cu
excepția petelor de pe pantalonii săi curați. Era așezat prea departe la
masă ca să poată fi pus la punct din priviri, iar cei din jurul lui erau
prea ocupați să caște gura la alții, ca să remarce.
Granby, așezat cu câteva scaune mai încolo, cu fața palidă sub stratul
ars de soare, tresări și, după o clipă, spuse, clătinând din cap spre
Riley:
– Da, am să rămân. În orice caz, nu-mi place să-l las singur pe Riley,
cu o atmosferă ca asta, răspunse el și se duse, șchiopătând, să-și
aducă păturile.
4
– Da, căldura care vine de dedesubt îmi ține numai bine de cald,
răspunse Temeraire.
Cabina lui Laurence avea mai multe ferestre mici și rotunde, nu era
expusă curentului și, fiind situată atât de aproape de bucătărie, era
caldă și acum, în ciuda vântului. Unul dintre mesageri aprinsese
lămpașul atârnat în tavan și cartea lui Gibbon stătea deschisă pe unul
dintre cufere. Laurence adormi aproape instantaneu, în pofida
durerii. Legănarea ușoară a hamacului său îi era mai familiară decât
orice pat, și susurul apei de-a lungul flancurilor navei era o mută și
constantă alinare.
– Încă unul, încă unul, fir-ai să fii, îi strigă Laurence lui Calloway,
care continua să privească încremenit spre cer, ca toți ceilalți. Are
nevoie de lumină, nu te opri!
Alți oameni alergară să-l ajute. Prea mulți. Alte trei semnale se
înălțară deodată și Granby se repezi să-i împiedice să le mai
irosească. În scurt timp, ritmul era stabilit: semnalele veneau unul
după altul, într-o succesiune neîntreruptă, o nouă săgeată de lumină
țâșnind exact în momentul când cea de dinaintea ei se stingea.
Învăluit în fum, cu aripile scăldate în lumina alb-gălbuie, Temeraire
se apropie răcnind de dragonul Fleur-de-Nuit. Dragonul francez
plonjă, ca să-l evite, și bombele se risipiră în mare, răspândind peste
întinderea apei ecourile impactului lor zguduitor.
În cele din urmă, primul tun răsună din nou, după mai bine de patru
minute de la primele lovituri. Al doilea rămase mut, la fel și al
treilea. Al patrulea și al cincilea tun se porniră deodată, provocând
daune ceva mai sonore, dar cel de-al șaselea și al șaptelea proiectil se
auziră căzând în apă și pe urmă Purbeck strigă:
– Încetați focul!
– Sunt sigur că putem rezista până la capăt și, în orice caz, există
toate posibilitățile s-o recapturăm înainte ca francezii să apuce s-o
ducă în port, dacă poți avertiza flota, argumentă Granby.
– Ar putea s-o ducă în Indiile de Vest sau într-un port din Spania,
departe de blocade și să-i formeze un echipaj de acolo. Nu putem s-o
pierdem, spuse Laurence.
Proiectilul cu piper zbură drept și neabătut, deși puțin cam sus, dar
se lovi de coarnele înguste și curbate pe care dragonul francez le
avea pe frunte, chiar deasupra ochilor. Proiectilul se sparse și
pulberea izbucni incandescentă și pâlpâitoare. Dragonul zbieră din
nou, de data asta cuprins de durere, și se adânci în întuneric,
îndepărtându-se năvalnic de corăbii. Trecu atât de aproape de navă
că velele se cutremurară cu zgomot sub furtuna aripilor sale.
Două lovituri erau mai mult decât putea tolera Laurence. Se răsti la
Keynes, care fu împins în față de ceilalți, și începu să bandajeze rana:
– Navele alea par mult mai mici decât Allegiance, spuse Temeraire,
neîncrezător. Chiar reprezintă un pericol?
Sub ei, tunurile fregatei izbucniră cu furie, într-un imens nor de fum.
Flăcările se ridicară la babord, răspândind o înfricoșătoare strălucire
stacojie pe pieptul lui Temeraire. Dinspre punțile fregatei se auziră
pocnetele unei noi rafale și dragonul tresări, ca și cum ar fi fost lovit.
Laurence îl strigă pe nume, alarmat, dar Temeraire nu-și întrerupse
goana spre navă. Zbura orizontal, să atace cu răsuflarea sa, și glasul
lui Laurence se pierdu în teribilul zgomot de tunet al vântului divin.
Temeraire nu mai folosise niciodată vântul divin împotriva unei
corăbii, însă, în timpul bătăliei de la Dover, Laurence văzuse cum
nimicitoarea vibrație sfărâmase lemnul ușor al transportatoarelor
aeriene ale lui Napoleon. Se așteptase la ceva similar și de data
aceasta: puntea țăndări, vergile distruse, poate chiar catargele
prăbușite. Însă fregata franceză era solidă, cu un bordaj din scânduri
de stejar groase de două picioare, iar catargele și vergile ei erau bine
întărite pentru luptă, cu lanțuri de fier care consolidau velatura.
Dar dragonul francez zbura deja furios spre ei. În lumina următoarei
explozii strălucitoare, Laurence zări siluetele inamicilor, gata să sară
la bord, cu muchiile cuțitelor, săbiilor și pistoalelor scânteind lumini
albe. Temeraire zbura extrem de stângaci, de chinuit. Când dragonul
francez se apropie, Temeraire făcu un salt disperat, însă nu mai avea
viteză și nu reuși să treacă de celălalt dragon, să se refugieze pe
Allegiance.
– Plecați! Plecați!
– Laurence.
Își auzi numele sau, cel puțin, ceva asemănător, lungit cumva ciudat,
în trei silabe, sunând mai degrabă ca Lao-ren-tse, și se întoarse să
vadă. Sun Kai arăta spre nord, de-a lungul liniei vântului, dar ultima
rafală de artificii se stingea și Laurence nu reuși să vadă ce voia să-i
arate.
Al dumneavoastră,
William Laurence
– Îmi pare foarte rău, Laurence. Harcourt puse totul în tolba ei. Ați
fost ciomăgiți, nu glumă.
Alți doi spinariști răniți, mai puțin grav, unul dintre pușcași, Dunne,
rănit și un altul, Donnell, mort. Miggsy, dintre naceliști, mort. Cei
mai afectați erau naceliștii: patru dintre ei fuseseră uciși de un singur
proiectil de tun, care îi prinsese sub punte, în timp ce transportau
harnașamentul de rezervă. Morgan fusese cu ei, cărând o cutie de
catarame. O pierdere nefericită.
– Doar până mâine, răspunse Harcourt. Dacă durează mai mult de-
atât, cred că trebuie să ne luăm zborul. Nu-mi place să forțez inutil
dragonii, dar să-l las pe Lenton descoperit la Dover îmi place și mai
puțin. Și se va întreba unde naiba am ajuns. Trebuia să facem doar
manevre de noapte, cu flota dincolo de Brest, când v-am văzut pe voi
trăgând cu artificii ca de ziua lui Guy Fawkes.
Chanteuse se afla între două corăbii mai mari și saluta deja nava de
transport care se apropia; avea să se întoarcă și ea în Anglia,
condamnată să fie captură de război și să transporte prizonierii. Era
o zi senină și foarte friguroasă, cerul avea acea nuanță intensă de
albastru specifică iernii, iar Chanteuse avea un aer vesel cu toate
pânzele albe în vânt. Era un lucru rar ca un transportator să ia o
captură, și atmosfera trebuie să fi fost sărbătorească. Era o corabie
frumoasă de patruzeci și patru de tunuri, un velier îngrijit, și cu
siguranță avea să fie cumpărată pentru război și, în plus, aveau să
primească o recompensă și pentru prizonieri. Dar starea de neliniște
nu se risipise cu totul peste noapte și oamenii lucrau în cea mai mare
parte a timpului în tăcere. Nici Laurence nu dormise prea bine și
acum stătea pe castelul de pupă, privind cu nostalgie corabia William
of Orange apropiindu-se; în curând aveau să fie din nou singuri.
– Deși ai fost adus aici doar din motive de necesitate, spuse Yongxing
cu răceală, îți imaginezi că poți să rămâi în preajma lui Lung Tien și
să continui să-l tratezi ca pe proprietatea ta. Iar acum s-a întâmplat
cel mai rău lucru: prin comportamentul tău nesănătos și nesăbuit, a
ajuns să fie grav rănit.
– Îmi pare foarte rău pentru inconvenientul creat, spuse Riley, când
văzu că Laurence nu răspunde imediat. Dar nu văd ce altceva este de
făcut. Nu se pune problema lipsei de spațiu, nu-i așa?
Dar când Maximus își aplecă, în cele din urmă, capul și îl înhăță
dintr-o singură mușcătură, nu mai rămase nimic și era amuzant să
vezi dragonul mestecându-l cu o expresie sceptică. Temeraire aștepta
nerăbdător. Maximus înghiți și se linse pe bot, spunând:
– Poate că trebuie să-i prinzi gustul. Aș zice să pot să-ți aducă încă
unul.
Maximus pufni.
– Nu, am să-ți las peștele ție. Nu există niciun pic de oaie? întrebă el,
privind cu interes spre capul turmei.
– Câte ai mâncat deja? întrebă Berkley, apropiindu-se pe scară.
Patru? Ajunge. Dacă mai crești, n-o să te mai poți ridica de la
pământ.
– Lord Purbeck, spuse Riley, urcând flancul navei sale, vom trimite
șlepul să aducă rezervele, dacă nu te deranjează.
Ceilalți trei dragoni mai mici săltară, unul după altul, de pe punte.
Allegiance abia dacă se afundă puțin în apă când Nitidus își luă
zborul spre William of Orange. Apoi Maximus și Lily se întoarseră pe
rând ca să fie deshămați și ca Berkley și Harcourt să-și ia rămas-bun
de la Laurence. În cele din urmă, întreaga formație fu transferară pe
celălalt vas, lăsându-l din nou pe Temeraire singur pe Allegiance.
– Bănuiesc că va trece multă vreme până o să-i mai vedem, spuse el.
Liu Bao nu făcea nici măcar vizite scurte, ca ale prințului, ci rămânea
închis tot timpul în apartamentele sale. Nimeni nu-i văzuse nici
vârful nasului de când se îmbarcase, deși era cazat în cabina de sub
puntea pupă și nu trebuia decât să deschidă ușa și să pășească afară.
Nu-și părăsea cabina nici măcar ca să ia masa sau să se consulte cu
Yongxing, și doar câțiva servitori mișunau între camerele sale și
bucătărie, o dată sau de două ori pe zi.
Dar în seara aceea, după ce-și văzu darul livrat în cabina lui Lin Bao,
Laurence se scuză față de Temeraire.
Gestul lui dădu roade: Liu Bao se târî din nou afară din cabină a
doua zi, având un aer mai puțin chinuit, iar în dimineața următoare
se simțea destul de bine ca să trimită după translator și să-l cheme pe
Laurence să vină în zona lor de punte. Culoarea îi mai revenise în
obraji și părea mult mai destins. Îl adusese cu el și pe unul dintre
bucătarii săi. Pesmeții, declară el, făcuseră minuni, luați, la
recomandarea propriului medic, cu puțin ghimbir proaspăt. Era
nerăbdător să știe cum puteau fi preparați.
– Păi, sunt făcuți în principal din făină și puțină apă, dar mă tem că
nu vă pot spune nimic mai mult, explică Laurence. Vedeți, noi nu-i
coacem la bord, dar vă asigur, domnule, că avem în cămară câți
pentru înconjurul lumii de două ori.
Cina se dovedi mult mai reușită decât precedenta. Granby zăcea încă
bolnav, în infirmerie, și îi erau interzise mâncărurile grele, dar
locotenentul Ferris era hotărât să profite de șansa lui de a
impresiona, în orice domeniu care se ivește. Era un ofițer tânăr și plin
de viață, promovat de curând căpitan al spinariștilor lui Temeraire,
datorită unei acțiuni reușite de abordaj pe care o condusese la
Trafalgar. În mod normal, ar fi durat cel puțin un an ori mai probabil
doi sau trei până să poată spera să devină secund de drept, dar, cu
bietul Evans trimis acasă, îi preluase locul, ca interimar și era evident
că nădăjduia să-și păstreze poziția.
Sun Kai rămase tăcut tot timpul, mai mult ascultând decât vorbind și
Laurence nu reușea să-și dea seama dacă se simțea bine. Mâncă și de
data aceasta cu moderație și bău foarte puțin, deși Liu Bao, căruia
nu-i lipsea defel apetitul, îl dojenea din când în când și îi umplea
paharul ochi. Dar, după ce imensa budincă de Crăciun, scânteind de
flăcările albastre ale coniacului cu care era flambată, fu adusă
ceremonios pe masă, în aplauzele tuturor, pentru a fi împărțită,
servită și savurată, Liu Bao se întoarse și-i spuse:
– Ești foarte posomorât în seara asta. Hai, recită-ne „Drumul greu“. E
un poem potrivit pentru această călătorie.
În ciuda atitudinii sale rezervate, Sun Kai părea dornic să-i facă pe
plac. Își drese glasul și recită:
Drumul e greu,
Drumul e greu.
Multe răspântii te așteaptă...
Ce cale să apuc?
Dacă poezia avea vreo rimă sau vreun ritm, acestea se pierdură în
cursul traducerii, dar aviatorii aprobară și aplaudară la unison
mesajul ei.
– Nu, nu, spuse Sun Kai. Este una dintre operele renumitului Lung
Li Po, din Dinastia Tang, Eu sunt doar un biet învățăcel, iar versurile
mele nu merită rostite în public.
Dar Sun Kai fu foarte fericit să le mai ofere numeroase alte selecții
din poeți clasici, toate recitate pe de rost, uluindu-l pe Laurence cu
memoria lui prodigioasă.
Temeraire ridică piciorul din față și își examină sceptic cele cinci
degete.
Tatăl lui Riley avea plantații în Indiile de Vest și mai multe sute de
sclavi să le muncească, în timp ce tatăl lui Laurence era un susținător
înfocat al lui Wilberforce și Clarkson și ținuse multe discursuri foarte
tăioase în Camera Lorzilor împotriva negoțului de sclavi. Odată,
chiar pomenise numele tatălui lui Riley, într-o listă de proprietari de
sclavi care, așa cum se exprimase el cu moderație, „dezonorează
numele de creștin și pătează onoarea și reputația țării lor“.
Mai zăbovi o clipă, dar era mulțumit: pericolul iminent fusese evitat.
Se îndepărtă de parapet, încrezător că disciplina obișnuită va
împrăștia restul mulțimii. Dar Temeraire era ghemuit pe punte,
aproape turtit, privindu-l cu o expresie speriată și chinuită. Laurence
întinse mâna spre el și tresări când dragonul se feri, cu o smucitură,
nu într-atât încât să nu-l poată atinge, dar cu o reacție cât se poate de
vizibilă.
– Da, domnule, rosti el, abia auzit, după care părăsi încăperea,
aproape împleticindu-se.
Dar, mult mai grav decât asta, Temeraire era cu moralul la pământ. Îi
iertase lui Laurence momentul de duritate și fusese făcut să înțeleagă
necesitatea aplicării unei pedepse pentru abaterea comisă. Dar nu se
împăcase defel cu evenimentul propriu-zis și, în timpul biciuirii,
răcnise sălbatic atunci când, spre sfârșit, Blythe țipase. Asta slujise la
ceva, cel puțin, căci Hingley, ajutorul de nostrom, care mânuise biciul
cu o energie ieșită din comun, se alarmase și, astfel, ultimele două
lovituri fuseseră ușoare. Însă răul fusese deja făcut.
– N-am să-l mai las să-l tulbure pe Temeraire în felul acesta, îi spuse
el lui Hammond, plin de furie, încercând, fără succes, să-l convingă
pe emisar să-i transmită prințului un mesaj profund nediplomatic.
– N-am nici cea mai vagă idee, n-a legat nici măcar două vorbe în
engleză în ultima săptămână, răspunse Laurence. Și n-am de gând să
insist ca Temeraire să-mi spună. Ar fi un comportament cât se poate
de indiscret, de băgăcios.
– Laurence, toți oamenii aceia sunt în lanțuri. Oare ce-au făcut, atât
de mulți? întrebă el, trezit din apatie. Nu se poate să fi comis cu toții
crime. Uite, cel de colo e un copil, și acolo e încă unul.
– Da, domnule, așa este, răspunse Laurence și, înainte ca Sun Kai să
poată pune alte întrebări, Keynes își făcu apariția pe punte și
Laurence îi făcu semn, cerându-i permisiunea să-l ducă pe Temeraire
într-un zbor scurt până la țărm, reușind, astfel, să pună capăt
discuției.
O deschise și citi cea mai mare parte cu voce tare, ca să-i facă plăcere
lui Temeraire. Mama lui scria în special despre fratele mai mare al lui
Laurence, George, căruia tocmai i se născuse o fiică, pe lângă cei trei
fii ai săi, și despre munca politică a Lordului Allendale, dat fiind că
era unul dintre puținele subiecte asupra căruia tatăl și fiul erau de
acord și care acum îl interesa și pe Temeraire. Însă Laurence se opri
brusc la mijlocul scrisorii, citind în gând câteva rânduri, scrise în
treacăt, care explicau neașteptata tăcere a camarazilor săi.
– Ei, bine, spuse în cele din urmă Hammond, va trebui să-i omorâm
prin înfometare. Să-i mulțumim Domnului pentru Nelson și pentru
Trafalgar! Nu poate să încerce o nouă invazie aeriană, acum, că la
Canal sunt staționați trei dragoni Longwing.
– N-am vrut să-i sperii. Nu-i nevoie să fugiți! strigă el, dar bărcile nu
se opriră.
– Ei, bine, n-am văzut în viața mea ceva mai ridicol, dar nu cred că
poate păți nimic. Sacii de aer îl vor ține la suprafață, și apa sărată nu
face niciodată rău unei răni, spuse Keynes, care fusese chemat înapoi
pe punte. Dar cum o să-l urcăm din nou la bord, n-am nici cea mai
vagă idee.
– E foarte plăcut, strigă el. Apa nu-i rece deloc, Laurence, nu intri și
tu?
– La cel mai mic risc de răsturnare, Temeraire poate să-i dea drumul
într-o clipă, spuse Laurence. Altfel, trebuie să stăm în port cel puțin o
săptămână, până îl lasă Keynes să zboare.
– N-am să scufund corabia, zise Temeraire indignat, înălțându-și
capul peste parapetul punții superioare pupă și intervenind în
discuție, spre uluirea lui Riley. Voi fi foarte atent.
– N-a fost greu deloc să urc înapoi, îi spuse el încântat lui Laurence.
Acum pot să înot în fiecare zi, până când am voie să zbor.
Curând, Yongxing plecă din nou, și la scurt timp după aceea, când
Temeraire se așezase să tragă un pui de somn până trece arșița zilei,
servitorul prințului, Feng Li, urcă pe punte să-l cheme pe Laurence
în cabina stăpânului său, făcându-se înțeles prin gesturi și
pantomimă. Circumspect și fără tragere de inimă, Laurence insistă să
meargă prima dată să se schimbe. Purta din nou haine jerpelite, căci
îl însoțise pe Temeraire la bălăceală, și nu se simțea pregătit să dea
ochii cu Yongxing, în apartamentul lui elegant și auster, lipsit de
apărarea hainei sale de uniformă și a celor mai buni pantaloni și fără
o eșarfă proaspăt întinsă.
– Ești nebun, nu poți să rămâi alături de Lung Tien Xiang și, în cele
din urmă, vei fi trimis acasă. De ce nu-mi accepți oferta?
– Dacă interesele lui Lung Tien Xiang sau ale dumitale nu te pot
convinge, oare le vei sluji măcar pe cele ale țării? Cu profund și
vizibil dezgust, prințul adăugă: Nu putem lua în discuție
deschiderea unor noi porturi pentru voi, în afară de Canton, dar îi
vom îngădui ambasadorului să rămână la Pekin, așa cum vă doriți
atât de mult, și vom fi de acord să nu pornim război împotriva
voastră, atâta timp cât dați dovadă de respect și de obediență față de
Împărat. Atâta vă putem îngădui, dacă vei ușura returnarea lui Lung
Tien Xiang.
Prințul își încheie discursul și așteptă totuși o reacție. Laurence
rămase neclintit, cu răsuflarea tăiată, alb la față. După o vreme,
spuse, aproape imperceptibil:
– Nu.
– Da, da, făcu Hammond, dând din mână. Dar, dacă poate fi lămurit
să accepte posibilitatea unui reprezentant permanent, cine știe ce
progrese mai putem face? Trebuie să știți că opiniile sale personale
sunt destul de ferme împotriva oricăror relații cu Occidentul.
Două zile mai târziu, spre bucuria lui Laurence, părăsiră Cape Coast.
În dimineața plecării, sosise, venind pe uscat, un grup de sclavi care
tocmai era condus în temnițe, nu departe de corabia lor. Urmă o
priveliște și mai cumplită, căci sclavii nu erau încă epuizați de lunga
întemnițare, nici nu se resemnaseră cu soarta lor și, astfel, când ușile
subsolului se deschiseră, ca gura unui mormânt, mulți dintre cei mai
tineri porniră o revoltă.
Era limpede că găsiseră, pe parcursul călătoriei lor, un mod de a se
elibera din lanțuri. Două dintre gărzi căzură la pământ, lovite chiar
de lanțurile cu care fuseseră legați sclavii, iar ceilalți începură să se
retragă, împleticindu-se și, cuprinși de panică, începură să tragă la
nimereală. O trupă de soldați se apropie în goană, de la posturi,
alăturându-se busculadei generale.
În cele din urmă, Blythe ieși din infirmerie, foarte slăbit și, în cea mai
mare parte a timpului, picotea într-un scaun. Martin era plin de
solicitudine față de el și gata să repeadă pe oricine îndrăznea să
atingă măcar umbrarul improvizat ridicat deasupra lui. Blythe nici
nu apuca să tușească și Martin îi punea un pahar de grog în mână,
nici nu apuca să se plângă de vreme, că Martin îi aducea, după caz, o
pătură, o bucată de piele uleiată sau o pânză răcoroasă.
– Îmi pare rău că a pus totul atât de mult la inimă, îi spuse Blythe lui
Laurence, deznădăjduit. Cred că niciun om de caracter n-ar fi stat cu
mâinile în sân, văzând cum se comportă marinarii. Și nu e vina lui,
sunt sigur. Mi-aș dori să nu se mai mâhnească atâta.
– Laurence, Liu Bao vrea să știe care este scopul acestei ceremonii și
ce spirite sunt venerate, spuse Temeraire. Dar nu știu nici eu ce
sărbătorim și de ce.
– O! făcu Laurence, întrebându-se cum să explice acest ritual mai
degrabă ridicol. Tocmai am traversat ecuatorul și există o veche
tradiție care le cere celor ce o fac pentru prima oară să-și aducă
omagiile în fața lui Neptun, zeul roman al soarelui, deși, firește,
acesta nu mai este venerat.
– Mi-au cerut o vacă și patru oi, și toate cele opt găini rămase. Va
trebui să facem o escală pe Sfânta Elena, până la urmă. Mâine vom
vira spre vest. Cel puțin vom naviga mai ușor, fără să ne mai luptăm
întruna cu alizeele, spuse Riley, câteva zile mai târziu, urmărind cu
suspiciune un grup de servitori chinezi care pescuiau sârguincioși
rechini. Sper doar că băutura nu e prea tare. Trebuie să le-o dau
marinarilor pe lângă rația de grog, nu în locul ei, altfel n-ar mai fi
sărbătoare.
– Îmi pare rău să-ți dau motive de îngrijorare, dar Liu Bao poate să
bage doi ca mine sub masă. L-am văzut golind trei sticle de vin la o
singură masă, spuse Laurence cu mâhnire, vorbind din experiența-i
foarte dureroasă, de la Crăciun. Emisarul cinase voios cu ei, de mai
multe ori și, judecând după apetitul lui, n-ai fi zis că suferea de
vreun efect al răului de mare. De altfel, deși Sun Kai nu bea prea
mult, continuă Laurence, că e coniac sau că e vin, pentru el este
totuna, din câte-mi dau eu seama.
După acest anunț, dragonul scoase un răget de salut care făcu fiecare
om să tresară și cutremură catargele. Mai mulți marinari îi aruncară
priviri furioase, dar niciunul nu îndrăzni să se plângă.
Temeraire își schimbă poziția, ca să facă loc pe punte și, după vreo
cincisprezece minute, micul curier Greyling ateriză, strângându-și
aripile largi, vărgate în gri și alb.
– Sper că nu l-ai obosit peste măsură doar pentru noi, venind până
aici. Să trimit după medic? sugeră el.
Catherine Harcourt
– Noutăți nu, dar toți dragonii îți trimit salutări și dragostea lor,
spuse Laurence, pe un ton împăciuitor. Poți să te consolezi cu ideea
că sunt cu toții bolnavi. Dacă ai fi rămas acolo, ai fi fost și tu, adăugă
el, văzându-l pe Temeraire gata să se întristeze când își reaminti de
prietenii săi.
Răspunsurile fură gata când bătu de ora trei, după care Laurence și
oaspeții săi luară masa într-o atmosferă neobișnuit de relaxată. De
obicei, Laurence nu făcea rabat de la etichetă, iar Granby și ofițerii lui
se simțeau obligați să-i urmeze exemplul, în timp ce Riley și
subordonații lui făceau asta de bunăvoie și în conformitate cu
uzanțele navale. Asudau cu toții, pe parcursul fiecărei mese,
îndărătul țesăturilor groase de postav și al cravatelor strânse. Dar
James avea o repulsie înnăscută, tipică aviatorilor, față de convenții,
dublată de siguranța omului care fusese căpitan, chiar dacă doar în
calitate de curier, de la vârsta de paisprezece ani. Fără nicio ezitare,
își lepădă veșmintele groase când intră, spunând:
– Dar, cu toate schimbările astea, n-au mai rămas prea mulți să țină
piept unui atac asupra Gibraltarului, spuse Riley. Și trebuie să păzim
Toulonul. Ce-i drept, am capturat douăzeci de nave franceze la
Trafalgar, dar acum, că are la dispoziție toate pădurile din Europa,
Bonaparte ar putea construi alte corăbii. Sper că Ministerul se ocupă
de asta.
Yongxing își luă cupa în mână, pentru primul toast și toți se grăbiră
să bea cu el. Vinul de orez era servit cald și fu dat pe gât cu
periculoasă ușurință. Acesta era, evident, semnalul că masa poate
începe. Chinezii atacară platourile și cei mai tineri avură cel puțin o
mică ezitare să-i urmeze. Când aruncă o privire spre Roland și Dyer,
Laurence fu stânjenit să observe că aceștia nu întâmpinau nici cea
mai mică dificultate să mănânce cu bețele și aveau deja obrajii
umflați de la mâncarea îndesată în gură.
Cât despre el, Laurence abia reuși să-și vâre o bucată de carne de
vită în gură, înțepând-o cu unul dintre bețe. Carnea avea un gust
afumat, deloc neplăcut. Nici nu apucă s-o înghită, că Yongxing înălță
cupa, pentru un nou toast și Laurence fu nevoit să bea iar. Această
succesiune se repetă încă de câteva ori, până când îl cuprinse o
căldură neplăcută și capul aproape i se învârtea.
– E mult mai bun decât cel din barca navei Normandy, îi spuse Riley
lui Laurence, mai tare decât ar fi trebuit, referindu-se la peștele crud.
Pentru ceilalți, la insistențele lui Hammond și Liu Bao, continuă
povestea: Eram blocați pe Normandy, când căpitanul Yarrow a
condus-o într-o stâncă și am fost aruncați cu toții pe o insulă pustie,
la șapte sute de mile de Rio. Am fost trimiși cu o barcă după ajutor.
Deși Laurence era doar sublocotenent pe vremea aceea, căpitanul și
secundul știau despre mare mai puțin decât niște maimuțe dresate,
motiv pentru care am și naufragiat, de altfel. N-au vrut să meargă ei
înșiși, nici în ruptul capului, dar nici nu ne-au dat prea multe
provizii pe drum, adăugă el, chinuit și acum de această amintire.
– Ei, bine, sper că aveți mulți fii acasă, spuse Liu Bao, clătinând din
cap.
– Îmi cer scuze, spuse el, în cele din urmă, ajungând la disperare, nu
pot să urmăresc bine șirul fără să scriu.
Din fericire, totul se încheie aici. Dar acum, următorul fel de mâncare
nu mai putea fi amânat și păsările sacrificate fură aduse, toate opt
deodată, pe platouri imense, aburind într-un sos înțepător de supă.
Fură așezate pe masă, și servitorii le tăiară cu deosebită pricepere în
bucăți mici, folosind un satâr cu lama lată, și din nou Laurence,
disperat, își lăsă umplută farfuria. Carnea era delicioasă, moale și
suculentă, dar era aproape un supliciu s-o mănânci. Și asta nu era
tot. Când puiul fu luat, abia atins, de pe masă, fură aduși pești
întregi, prăjiți în untura cărnii în saramură a marinarilor. Nimeni nu
mai reuși altceva decât să ciugulească din acest fel de mâncare sau
din dulciurile care urmară: plăcintă cu semințe și găluște dulci și
lipicioase în sirop, umplute cu o pastă roșie și vâscoasă. Servitorii se
dovediră deosebit de dornici să le servească ofițerilor, iar biata
Roland fu auzită zicând, cu glas tânguitor:
– Păi, e dulce.
– Nu, chiar îmi place. Se întinse cât era de mare și își îndoi degetele.
Hai să mergem mâine într-un zbor lung, adăugă el, încolăcindu-se
din nou mai strâns. N-am obosit deloc la întoarcere, toată
săptămâna. Sunt sigur că pot să fac față unui drum mai lung.
– Vorbești serios? E absurd! Dar liderul formației tale a fost aici, chiar
pe această navă, cu dragonul Longwing? protestă el, văzând că
Laurence nu glumește.
– Haide, n-are nici cea mai mică legătură, spuse Laurence, iritat de
exagerările lui. Nu-i plăcea nici lui situația, dar nu era dispus să
asculte asemenea argumente siropoase. Nu susțin deloc că ar putea
sau ar trebui să fie o soluție generală, dar dacă sacrificiul benevol al
câtorva persoane înseamnă siguranța și fericirea celorlalți, nu pot să
consider că este așa de rău. Femeile-ofițer pe care le-am întâlnit nu
sunt înrolate cu forța, nici obligate să muncească pentru a-și asigura
existența, așa cum se întâmplă cu bărbații, și te asigur că niciunuia
dintre camarazi nu îi trece măcar prin minte să le insulte.
– Voi nu ieșiți din ouă? întrebă el, profund fascinat. Atunci cum...
– Sunt destul de sigur că n-o să vezi nici urmă de spirit cât stai de
gardă, domnule Tripp, dacă nu cumva ai ascuns ceva prin buzunar,
răspunse Laurence sec. Tripp se gândi un moment până să priceapă
jocul de cuvinte 4, apoi izbucni în râs. Dar tot neliniștit era, și
Laurence se încruntă. Ți-a spus cineva povești? întrebă el, știind
foarte bine cum puteau afecta asemenea zvonuri starea de spirit a
echipajului.
– Nu, doar că... Păi, mi s-a părut că văd pe cineva, când m-am dus să
întorc clepsidra. Dar când i-am vorbit, a dispărut. Sunt sigur că era
un chinez și, oh, era atât de alb la față!
– Nu-l pot învinui deloc pe Tripp, gândi Laurence cu voce tare, acum
mai înțelegător față de băiat.
Keynes urca deja pe punte, cu trusa lui, și își lipi urechea de pieptul
lui Temeraire.
– Hm!
Nu spuse mai mult, ci ascultă în mai multe locuri, până când
Laurence își pierdu răbdarea și îl îndemnă să vorbească.
– Poate un zbor scurt acum și încă unul după masă, dacă nu ești
obosit, sugeră Laurence, uitându-se la Keynes, care încerca, fără
succes, să-și curețe mâzga de pe față.
– Măcar nu mai obosesc, chiar dacă sunt bolnav, spuse el, apoi țâșni
direct în sus, treizeci de picioare, împins de un strănut bubuitor ca
un tun.
Liu Bao însuși puse paie pe foc. Cerând detalii și auzind povestea, în
timpul vizitei sale pe punte din dimineața următoare, clătină din cap
și opină că fantoma era un semn că cineva de la bord se comportase
imoral cu o femeie. Acest lucru era valabil pentru aproape toți
bărbații de la bord, care se apucară să șușotească la nesfârșit despre
fantomele străine inexplicabil de puritane și să discute îngrijorați la
masă, fiecare încercând să se autoconvingă și să-i convingă pe ceilalți
că nu putea fi tocmai el împricinatul. Păcatul lui fusese mic și inocent
și, în orice caz, avusese tot timpul de gând s-o ia de soție, în clipa
când se va întoarce.
Deocamdată, suspiciunea generală nu se oprise asupra unui singur
individ, dar era doar o chestiune de timp până când viața
nefericitului avea să devină un iad. Între timp, oamenii își
îndeplineau sarcinile nocturne cu reticență, mergând până acolo
încât refuzau ordinele care ar fi presupus prezența unui om singur în
orice parte a punții. Riley încerca să le fie exemplu, îndepărtându-se
de ceilalți în timpul gărzilor sale, dar acest lucru nu avu efectul
scontat, fiind vizibil faptul că el însuși trebuia să-și ia inima-n dinți
înainte de a porni. Laurence îl certă aspru pe Allen, primul dintre
oamenii săi pe care îl auzi pomenind de fantomă, astfel că nimeni nu
mai spunea nimic în prezența lui. Dar aviatorii aveau tendința să stea
în preajma lui Temeraire când erau de gardă și să circule în grupuri
la venire și la plecare.
Keynes era sceptic, dar liniștit, iar Laurence, fiind mai mult conștient
de recunoștința pe care le-o datorează chinezilor decât recunoscător
cu adevărat, și simțindu-se vinovat pentru această lipsă de
sinceritate, nu încerca să se amestece în prepararea meniurilor, chiar
dacă servitorii se întorceau zilnic de la piață cu un șir de alimente
din ce în ce mai bizare: pinguini, serviți umpluți cu grăunțe, bace și
cu propriile lor ouă, carne de elefant afumată, adusă de vânătorii
dornici să se aventureze într-o călătorie periculoasă în interiorul
continentului, oi lățoase, cu coada groasă și păr în loc de lână, și
mirodenii și legume încă și mai ciudate. Chinezii insistau asupra
acestora din urmă, jurând că erau sănătoase pentru dragoni, deși,
după obiceiul englez, dieta acestora cuprindea doar carne. Cât
despre Temeraire, mânca felurile complicate unul după altul, fără
alte efecte neplăcute în afară de tendința de a emite pe gură mirosuri
dezgustătoare, după-masă.
Sub cerul care se lumina, hula era înaltă, și valurile palide, verzui și
translucide ca sticla sub spuma albă, groasă, săltau în contururi
ascuțite și spărgându-se în nori imenși de picături delicate. Urcând
pe puntea dragonilor, Laurence își potrivi pe cap gluga
impermeabilului, cu buzele deja uscate și întărite de sare. Temeraire
era ghemuit departe de marginea punții, cu pielea strălucind udă în
lumina felinarului.
Își făcu loc să iasă de sub pieile grele. Oceanul se domolise și avea o
suprafață aproape netedă. Direct în față, spre est, un troian de nori
negri-roșietici se întindea cât vedeai cu ochii deasupra orizontului,
cu franjurii pufoși, răsfirați de vânt, colorați într-un roșu-aprins, mai
puternic spre interior, de lumina soarelui din spatele lor. Mai adânc
spre interior, câte un fulger dezvăluia privirii, pentru scurt timp,
marginile straturilor compacte de nori. Departe, spre nord, o linie
zdrențuită de nori alerga să se alăture grupului mai mare, care se
arcuia pe cer, într-un punct aflat puțin în fața corabiei. Direct
deasupra lor, cerul era senin.
– Eu mă duc să zbor.
Sări în aer fără ham, fără însoțitor, lăsându-i pe toți în urma lui, cu
gurile căscate. Laurence tresări și întinse involuntar mâna după el,
gest inutil și absurd, apoi și-o lăsă să cadă, regretând că se trădase.
Temeraire nu făcea altceva decât să-și dezmorțească aripile, după
lunga perioadă de restricție, sau cel puțin așa își spunea Laurence.
Era profund șocat, alarmat, dar percepea aceste senzații ca prin
ceață, oboseala strivindu-i, ca o greutate, toate emoțiile.
– Ai stat pe punte trei zile, spuse Granby și-l conduse jos, cu mare
grijă. Laurence își simțea degetele umflate și stângace și îi era greu să
apuce balustrada scării. O dată, Granby îl luă de braț, când fu cât pe
ce să alunece, iar Laurence nu putu să-și înăbușe de tot o exclamație
de durere. Pe antebraț, acolo unde levierul îl lovise prima oară, avea
o dungă sensibilă, care pulsa.
Se trezi cu capul mai limpede, chiar dacă trupul îl durea mult mai
puțin, și se ridică imediat din pat. Allegiance era destul de coborâtă în
apă ca să-și dea seama că Temeraire se întorsese, dar acum, că pâcla
oboselii trecuse, Laurence era destul de lucid ca să se îngrijoreze.
Ieșind din cabină, muncit de gânduri, se împiedică de Willoughby,
unul dintre harnașieri, care dormea întins peste prag.
– Eu, unul, nu, spuse Granby. Ar fi mult mai greu să dovedim de ce-a
făcut asta.
Temeraire susținu energic această idee, iar Laurence lăsă să-i scape
un oftat greu.
Laurence scutură din cap și se îndreptă spre carafă. Știa că era agitat
și nu se poate baza imediat pe propria-i judecată. Îi dădu lui Granby
un pahar și, cu al său în mână, se duse la chesoane și se așeză, bând
și privind oceanul: o undă întunecată, constantă de cinci picioare, nu
mai mult, rostogolindu-se la babord. În cele din urmă, puse paharul
deoparte:
Era aproape sigur că Guvernul n-ar declara război nici dacă ar avea
dovezi, dar simțea că, pentru moment, acesta nu era cel mai bun
argument.
– Ei, bine, în ochii noștri nu ești nici una, nici alta, zise Granby. Nu
înțeleg nici eu nimic, dar ideea că pe Feng Li l-a apucat din senin să
te lovească în cap mi se pare o bazaconie. Va trebui să fim cu ochii pe
tine și să sperăm că prințul nu va dovedi că Hammond s-a înșelat.
10
– Nu sunt rele, cu mult piper și poate câteva cepe prăjite, spuse el,
după ce gustă. Devenise deja mai pretențios.
– Priviți acolo!
Capul șarpelui ieși din nou din apă, în aceeași parte, întocmai cum îi
avertizase Sackler, și serpentinele trupului începură să se strângă mai
mult. Allegiance gemu și parapetul pârâi și începu să cedeze din
cauza presiunii.
– Foc!
Salva de tun bubui și proiectilul zbură peste apă, lovi gâtul șarpelui
și își continuă traseul, căzând în apă. Impactul împinse capul
creaturii într-o parte și un miros de carne arsă se ridică în aer, dar
lovitura nu îi fu fatală: Șarpele doar horcăi de durere și începu să-și
strângă trupul și mai mult.
Dar aveau să treacă trei minute până când puteau din nou să tragă,
incomodați de poziția nefirească a tunului și de învălmășeala creată
de prezența a trei echipaje.
Își scoase cizmele în apă, dând din picioare, fără vreun plan coerent
în minte. Nu știa bine să înoate și nu avea asupra lui un cuțit sau altă
armă. Granby încerca să coboare, să i se alăture, dar nu prea putea
să-și țină echilibrul, cu nava legănându-se într-o parte și-n alta, ca un
căluț de lemn. Dintr-odată, un tremur puternic străbătu, pornind din
față, trupul gri-argintiu, care era tot ce se putea vedea din șarpe.
Picioarele din spate și coada ieșiră la suprafață, cu un salt convulsiv,
după care se prăbușiră, înălțând un puhoi de apă. Apoi, în sfârșit,
șarpele rămase neclintit.
Încă desculț, Laurence bău niște cafea și mâncă niște posmagi aduși
de Riley, dar nu plecă de lângă Temeraire, care era slăbit și fără poftă
de mâncare. Laurence încercă să-l înveselească, temându-se că,
poate, avea vreo rană mai profundă, care nu era vizibilă imediat. Dar
Temeraire îi spuse trist:
Laurence îl privi cu ochi mari: nu-i trecuse prin minte că, poate,
Temeraire nu văzuse șarpele de mare ca pe o creatură monstruoasă,
așa cum îl văzuse el.
Temeraire intui răspunsul din spatele tăcerii lui și clătină din cap.
Allegiance, Macao.
Venind dinspre ocean, Allegiance era ascunsă într-o ceață mai densă,
și conturul ei fu greu de deslușit, la început, pentru cei de la țărm. Li
se dezvălui abia când soarele ieși leneș din neguri și o pală de vânt
risipi ceața de la proră, în timp ce corabia se apropia tot mai mult de
port. Urmă o reacție aproape violentă. Laurence mai acostase în
această colonie și se așteptase la o oarecare zarvă, amplificată, poate,
de dimensiunile enorme ale corabiei, destul de neobișnuite în aceste
ape, dar fu luat prin surprindere de zgomotul care se înălță, aproape
exploziv, dinspre țărm.
– Tien-lung, Tien-lung!
– Nu sunt sigur, fiindcă are un accent diferit, spuse el, dar cred că a
spus că se află aici să mă vadă.
Mimând indiferența, Temeraire întoarse capul și, cu mișcări pe care,
în mod evident, le credea discrete, își frecă nasul de piele, curățând
niște pete imaginare, după care continuă să-și cultive vanitatea
așezându-se în poziția care-l avantaja cel mai mult, cu capul sus. Își
scutură aripile și apoi le așeză mai liber pe lângă corp, și gulerul îi
era larg deschis de emoție.
Riley ridică o mână slabă, palidă, săltând capul dintre perne, din
locul din fața ferestrei, unde zăcea:
– Mă simt mult mai bine. Dar n-aș refuza un vin de porto, dacă poți
găsi o sticlă bună în locul ăsta. Am impresia că mi s-a strâns gura de
la chinina aia oribilă.
Din punct de vedere tactic, era adevărat. Dar la fel de adevărat era că
pușcașii erau cei mai zurbagii din grupul tinerilor aviatori, și
Laurence avea îndoieli dacă să ia atât de mulți cu el la curtea
chineză, după ce călătoriseră aproape șapte luni pe mare. Orice
insultă adusă unei doamne ar fi aspru repudiată, iar Laurence avea
să fie prea ocupat ca să-i țină sub observație tot timpul.
Când urcă, oamenii erau adunați pe punte, iar cuferele și sacii erau
încărcați în barca mare. Majoritatea bagajelor emisarilor aveau să fie
lăsate la bord, întrucât Laurence subliniase că descărcarea lor ar dura
aproape o zi. Chiar și așa, obiectele lor de primă necesitate cântăreau
mai mult decât toate bagajele echipajului. Yongxing era pe puntea
dragonilor, înmânându-i lui Lung Yu Ping un sul pecetluit. Nu
dădea impresia că i se pare neobișnuit să i-l încredințeze direct
dragonului, deși acesta nu avea călăreț. Lung Yu Ping îl luă cu
dexteritate, ținându-l delicat între degetele cu gheare lungi, de parcă
l-ar fi apucat cu mâna. Vârî sulul cu grijă pe sub zgarda pe care o
purta, fixându-și-l pe burtă.
– Succes, domnule!
Laurence strânse mâna lui Frank, apoi păși peste parapet, însoțit de
sunetul fluierelor și al tobelor, restul echipajului fiind deja în barcă.
Yongxing și ceilalți emisari fuseseră deja coborâți cu ajutorul
scaunului nostromului și erau instalați la pupă sub un baldachin, să-i
ferească de soare.
Laurence, care ar fi făcut oricum tărăboi din prima clipă, dacă n-ar fi
fost îndemnat, se pomeni bulversat de solicitarea de a juca teatru. Se
bâlbâi puțin și spuse, cu glas sonor, dar nepotrivit de ezitant:
– Domnule Tripp, acești domni vă vor arăta unde veți dormi. Vorbim
mâine-dimineață, înainte să vă înapoiați la Allegiance, îi spuse el
aspirantului, care își duse mâna la pălărie și urcă scările.
– Bună dimineața, spuse el, căscând. Oh! făcu el, privind împrejur, cu
gura căscată, la decorațiunile opulente și la agitația din curte. Nu mi-
am dat seama că mai sunt atâția dragoni aici sau că locul este atât de
impunător, spuse el, ușor neliniștit. Sper că sunt prietenoși.
– Sunt sigur că nu vor fi altfel decât binevoitori, când vor afla că vii
de atât de departe, răspunse Laurence, coborând de pe piciorul
dragonului, ca să-l lase să se ridice. Aerul era închis și încărcat de
umezeală, și cerul de un cenușiu incert. Avea să fie iarăși foarte cald,
gândi Laurence. Ar trebui să bei cât mai multă apă, continuă el. Nu
știu cât de des vor avea de gând să ne oprim și să ne odihnim astăzi
pe drum.
Mâncarea de la micul dejun era altfel decât cea cu care era obișnuit
Laurence: un fel de terci subțire de orez amestecat cu pește uscat și
bucăți de ouă îngrozitor de decolorate, servit cu bastonașe unsuroase
de pâine, crocante și foarte ușoare. Dădu ouăle deoparte și se forță să
mănânce restul, urmând același sfat pe care i-l dăduse mai devreme
lui Temeraire, dar ar fi dat orice pentru niște ochiuri cu șuncă
pregătite cum se cuvine. Liu Bao îl împunse în braț cu bețigașul de
mâncat și îi indică ouăle, făcând o remarcă lesne de dedus. El își
mânca porția cu vădită plăcere.
– Fără doar și poate este din rasa Celestă, anunță el. Bănuiesc că are
un fel de albinism. Nu știu de ce asta îi neliniștește atât de mult pe
toți.
Cu această remarcă filosofică, Liu Bao ridică din umeri și mâncă încă
o bucată de pâine prăjită. Hammond primi vestea deprimat și
Laurence îi împărtăși mâhnirea: una era mândria, dar un principiu
atât de nestrămutat încât să-i sacrifici un tron dovedea cu totul
altceva.
Poate din curtoazie pentru Lien, pe care părea s-o deranjeze lumina
puternică a soarelui, se opriră și se adăpostiră de dogoarea zilei într-
un alt pavilion de la marginea drumului, ca oamenii să mănânce și
dragonii să se odihnească, înainte să-și continue călătoria, la căderea
serii. Drumul le era călăuzit de făcliile de la sol, așezate la intervale
neregulate și, oricum, Laurence se putea orienta după stele pentru a
stabili traseul. Se îndreptau acum mai direct către nord-est,
străbătând în viteză, milă după milă. Zilele continuară să fie fierbinți,
dar nu mai erau deosebit de umede, și nopțile erau răcoroase și
plăcute. Însă existau indicii clare ale forței iernilor nordului:
pavilioanele erau închise de pereți în trei dintre laturi și ridicate de la
pământ pe platforme de piatră prevăzute cu sobe, ca podelele să
poată fi încălzite.
Laurence își dorea cu disperare să-i poată cere sfatul lui Hammond
sau, la drept vorbind, oricui altcuiva. Dragonul vărgat și călărețul lui
erau la fel de dezorientați în fața îndărătniciei lui Temeraire, și
Laurence se pomeni uitându-se spre celălalt bărbat și întâlni o
expresie aproape la fel de buimăcită ca a lui. Dragonii și soldații din
intervalul porții rămaseră neclintiți ca niște statui și, cum minutele
treceau, cei adunați în partea cealaltă își dădură seama, probabil, că
se întâmplă ceva. Un bărbat în veșminte albastre, încărcate de
broderii, ieși printr-una din porțile laterale și vorbi cu dragonul
vărgat și cu călărețul, apoi, uitându-se cu coada ochiului la Laurence
și la Temeraire, se întoarse grăbit în curte.
– Sper că ați călătorit bine, spuse glasul vesel din spatele unui chip
zâmbitor. Era ambasadorul francez, îmbrăcat în veșminte lungi,
după obiceiul chinezilor, nu în haine europene. Acestea și părul lui
negru explicau de ce Laurence nu-l remarcase imediat printre
ceilalți.
Hammond ieși din pavilion și, zărindu-i, făcu ochii mari și se grăbi
să li se alăture. El și De Guignes își zâmbiră și își vorbiră foarte
prietenos, dar de îndată ce francezul se scuză și se îndepărtă,
împreună cu doi mandarini chinezi, Hammond se întoarse spre
Laurence și-i ceru, fără sfială, să-i povestească întreaga lor
conversație.
Avea un aer afectat și înțepat, privind mișcările încă stângace ale lui
Laurence cu bețigașele, cu o undă de dispreț în expresia gurii.
– Ați vrut să ne vedeți școlile. Aceasta este o clasă nouă, desigur sunt
doar la începutul studiului Analectelor.
Temeraire spuse:
– Trebuie că se simt foarte singuri. Nu mi-ar fi plăcut deloc să nu-l
am pe Laurence când am ieșit din ou. Se aplecă și-l atinse pe
Laurence cu nasul. Și pare foarte obositor să trebuiască să vânezi tot
timpul singur, când ești așa de mic. Mie mi-era mereu foame, adăugă
el, mai prozaic.
Și peste tot, peste tot, dragoni. Dragonii albaștri, cei mai comuni,
erau implicați în cele mai diverse munci. Pe lângă cei care
transportau pasageri agățați de hamurile lor, alții transportau
mărfuri, dar mulți păreau să călătorească singuri, cu treburi mai
importante. Aceștia purtau colane divers colorate, aidoma diferitelor
culori ale nestematelor mandarinilor. Zhao Wei îi confirmă lui
Laurence că acestea erau însemne ale rangului și că dragonii astfel
împodobiți erau membri ai serviciului civil.
În cele din urmă, negustorul păru satisfăcut, dar când Laurence luă
vaza pe care o alesese, acesta sări imediat și i-o smulse din mâini, cu
un potop de vorbe. Făcându-i semn lui Laurence să mai stea, se duse
din nou în camera din spate.
Laurence insistă până când negustorul mai primi alte câteva guinee,
dar tot se simțea vinovat când o luă, înfășurată în multe straturi
protectoare de cârpe de bumbac. Nu mai văzuse niciodată o piesă
atât de frumoasă. Își făcea griji deja în privința supraviețuirii ei în
timpul îndelungatei călătorii. Încurajat de primul său succes,
Laurence se lansă în alte achiziții. Cumpără mătase și încă o piesă de
porțelan și, după aceea, un mic pandantiv de jad, pe care Zhao Wei,
abandonând treptat masca disprețuitoare în favoarea entuziasmului
față de sesiunea de cumpărături, i-l arătă, explicându-i că
ideogramele erau începutul unei poezii despre o legendară femeie-
soldat și dragonul ei. Era un simbol aducător de noroc, cumpărat
adesea pentru fetele pe cale să îmbrățișeze o asemenea carieră.
Laurence se gândi că lui Jane Roland s-ar putea să-i placă și îl
adăugă mormanului strălucitor de cumpărături. Foarte curând, Zhao
Wei fu nevoit să-i însărcineze pe mai mulți dintre soldații săi să care
diversele pachete. Aceștia păreau acum mai puțin îngrijorați de
posibila evadare a lui Laurence, decât de faptul că îi încărca până la
refuz, ca pe niște cai de povară.
Era firesc ca, dacă dragonii trebuiau să-și câștige singuri pâinea, să
existe unii mai puțin norocoși decât alții, dar lui Laurence i se părea
o crimă să vadă unul înfometat, mai ales când știa că există atâta
risipă la mesele lor și în alte părți. Temeraire nu observă scena, având
privirea fixată asupra frigărilor.
Ieșiră din cartier peste un alt pod mic, care îi conduse înapoi la
strada mare de la început. Temeraire inspiră adânc, cu un oftat de
plăcere, eliberând pe nări aerul parfumat, foarte încet.
– Ei, bine, din punctul meu de vedere, merita o lecție, zise Granby.
Mi-a venit să-mi smulg părul din cap când m-am sculat și mi-a spus
cu toată seninătatea că te-a trimis singur cu un chinez. Nu că
Temeraire ar promite să ți se întâmple ceva rău, dar într-un oraș
aglomerat se poate întâmpla orice, în definitiv.
– Nu, nimeni n-a încercat nimic de felul acesta. Ghidul nostru a fost
puțin cam insolent la început, dar până la urmă a fost foarte
politicos. Laurence aruncă o privire la mormanul de pachete din colț,
unde le lăsaseră oamenii lui Zhao Wei. Încep să cred că Hammond
avea dreptate, John, și că totul a fost doar un foc de paie, zise el
nefericit. După acest tur, i se părea că prințul nici n-avea nevoie să
ajungă până la crimă. Țara lui avea atâtea avantaje, încât putea să-i
ofere lui Temeraire argumente mai blânde și nu mai puțin
persuasive.
– Păi, nu e cine știe ce sfat, spuse Granby. Doar te-a îndemnat să-i
spui mamei sale că Temeraire e fericit. E ceva la care e imposibil să
nu te fi gândit și tu. Astea sunt doar amabilități.
– Da, dar n-am fi știut cât de mult valorează opinia ei și n-am fi dat
întâlnirii de mâine o importanță deosebită, spuse Hammond. Nu,
pentru un diplomat, a spus chiar foarte multe. Atât cât a putut, îmi
închipui, fără să se situeze deschis de partea noastră. Acest lucru este
cât se poate de încurajator, adăugă el, cu un optimism care lui
Laurence i se păru exagerat, izvorât probabil din frustrare.
Hammond le scrisese până acum de cinci ori miniștrilor împăratului,
să le ceară o întâlnire în cadrul căreia să-și poată prezenta
recomandările. Fiecare misivă fusese returnată închisă, iar solicitarea
lui de a părăsi insula pentru a se întâlni cu câțiva dintre ceilalți
occidentali din oraș întâmpinase un refuz categoric.
– Totuși, sunt sigur că nu i-ar plăcea să-și vadă fiul neglijat, spuse
Laurence. Dar mă mir că împăratul o prețuiește atât de mult. Mi-aș fi
închipuit că ar renunța la un ou de Celest numai dacă ar fi dintr-o
descendență mai neînsemnată. Mulțumesc, Dyer, pune-l acolo, îi
spuse tânărului mesager, care intră aducând fierul de călcat fierbinte
de pe sobă.
Servitorii umplură din nou ceașca lui Laurence și castronul lui Qian
dintr-un ibric nou. Qian sorbi ceaiul, mai degajată. după care spuse:
Qian clătină din cap, aparent satisfăcută, și sorbi iarăși din ceai, în
timp ce servitorul luă graficul și se îndepărtă cu el. Laurence încercă
să găsească altceva de spus:
– Lung Qin Gao, răspunse Qian, și dădu din coadă. Amintirea părea
să-i facă plăcere. E un dragon Imperial și se află acum în sud, în
Hangzhou, unde vizitează Lacul Vestic, împreună cu însoțitorul lui,
un prinț de rangul al treilea.
A doua zi după vizita lor, Temeraire era tăcut. Laurence ieșise să stea
cu el și îl privea cu neliniște, dar nu știa cum să aducă vorba despre
ceea ce-l tulbura și nici ce să spună. Dacă Temeraire devenea
nemulțumit de soarta lui din Anglia și voia să rămână aici, nu era
nimic de făcut. Hammond nu s-ar opune, atâta timp cât asta i-ar
permite să-și ducă la bun sfârșit negocierile. Era interesat mult mai
mult de înființarea unei ambasade permanente și de obținerea unui
tratat de vreun fel, decât de aducerea lui Temeraire acasă. Laurence
nu avea nici cea mai mică intenție să forțeze prematur lucrurile.
– Pe tine nu te-a invitat, spuse Temeraire, dar fâlfâia deja din aripi,
indecis.
Dar Laurence își ieși din fire când fu nevoit să se lupte nu doar cu
propriile sentimente, ci și cu Hammond, pe aceeași temă.
– Nu.
– Aveți tot atâta libertate cât aer el, orice alte concesii ar fi inadecvate.
Laurence izbucni:
Temeraire avea să lipsească ore bune, dar prezența lui Hammond era
aproape palpabilă înăuntru, căci casa era mică și camerele despărțite
doar de un fel de paravane din hârtie de orez. Așadar, Laurence
rămase în pavilion după plecarea dragonului, ocupându-se de
corespondență. Era inutil, căci trecuseră cinci luni de când nu mai
primise nicio scrisoare și nici nu avea ce să scrie, căci nu se
întâmplase mai nimic de povestit de la ospățul de bun venit, de la
care trecuseră deja două săptămâni. Laurence nu era dispus să scrie
despre conflictul cu Hammond.
– Blythe, vezi dacă poți să amenajezi, din pietrele din grădină, un loc
mai înalt pentru locotenentul Riggs și pușcașii lui. Te rog ajută-l
Willoughby. Mulțumesc. Răsucindu-se, îi spuse lui Sun Kai:
Domnule, n-ați spus unde m-ați duce, nici cine sunt acești asasini și
nici de unde au fost trimiși. Și nu ne-ați dat niciun motiv de
încredere. Până acum, ne-ați indus în eroare, tăinuind că ne
cunoașteți limba. De ce să vă fi schimbat atitudinea atât de brusc, n-
am idee. Iar după tratamentul pe care l-am primit, nu sunt dispus să
mă las pe mâinile dumneavoastră.
– Încărcați armele!
Masacrul rapid al tovarășilor lor opri înaintarea grupului mai mare
de oameni, care rămaseră masați în spațiul rămas din poartă.
Strigând „Temeraire!“ și „Anglia!“, aviatorii năvăliră din umbre și
atacară inamicii de aproape. După lunga așteptare în întuneric,
lumina torțelor era dureroasă pentru ochii lui Laurence, iar fumul
lemnului aprins se contopea cu cel al muschetelor. Nu era loc pentru
un duel adevărat și luptau corp la corp aproape tot timpul, mai puțin
atunci când una dintre săbiile chineze se rupse, răspândind un miros
de rugină și câțiva oameni căzură. În rest, englezii nu făceau decât să
țină piept presiunii zecilor de trupuri care încercau să pătrundă prin
deschizătura îngustă.
– Eliberați poarta!
Laurence lovi spre capul bărbatului cu care se lupta Granby,
făcându-l să dea înapoi și amândoi alunecară pe podeaua lustruită
deja de călcâiele lor. Cineva îi împinse în mână urciorul picurând de
apă. Luă câteva înghițituri și îl dădu mai departe, ștergându-și gura
și fruntea cu mâneca. Puștile traseră toate deodată, urmate de alte
două focuri izolate. Apoi încăierarea se porni din nou.
– Foarte bine, dar nu uita să aduci apă. Și expune-te cât mai puțin,
spuse Laurence. Sunt al naibii de mulți, după cum cred că ați văzut
cu toții, spuse el fără înconjur. Dar poziția noastră e bună și nu mă
îndoiesc că putem să-i ținem la distanță cât o fi nevoie, dacă ne
dozăm bine eforturile.
– Și mergeți imediat la Keynes, să vă bandajeze, dacă sunteți răniți.
Nu așteptați să pierdeți tot sângele. Nu ne putem lipsi de nimeni,
adăugă Granby, iar Laurence clătină din cap. Strigați și cineva o să
vină să vă înlocuiască.
Acum, că apărau poarta în grupuri mai mici, lupta era mai crâncenă,
dar intrarea era destul de îngustă ca s-o poată apăra și așa. Trupurile
celor morți, îngrămădite unele peste altele, formau un zid macabru
peste care atacatorii erau forțați să se întindă, ca să lupte.
Reîncărcarea armelor părea să dureze o veșnicie. Era doar o
impresie. Laurence răsuflă ușurat, bucuros că se poate odihni, când
următoarea salvă era pregătită. Se sprijini de perete și mai bău niște
apă din vas. Brațele și umerii îl dureau de efortul constant. Și
genunchii.
– E gol, domnule?
Blythe, care tocmai bea însetat din vas, se înecă și împroșcă apa,
strigând:
Își stropi fața cu apă din iaz, zâmbind la peștii zburdalnici pe care
acum îi vedea mai bine. Probabil că ochii i se obișnuiseră cu
întunericul. Eșarfa îi era îmbibată de sudoare. Și-o scoase și o stoarse
pe pietre, dar nu-i mai venea să și-o pună, acum că pielea era liberă
să se bucure de aer. O limpezi și o lăsă întinsă la uscat și se grăbi să
se întoarcă.
– Căpitane! Căpitane!
Micul Dyer apucă unul dintre vasele mari și îl azvârli, plin de apă,
spre bărbatul care se apleca deasupra trupului lui Keynes, cu cuțitul
în mână. Vasul se sparse de capul omului care se prăbuși, uluit, și
alunecă în apă. Venind în fugă, Roland, înhăță forcepsul lui Keynes
și, cu partea curbată, îi tăie beregata, înainte să apuce să se ridice.
Sângele țâșni într-un jet năvalnic din vena spintecată, printre
degetele strânse ale lui Roland.
– Foc de voie! strigă Riggs, și trei atacatori căzură. Unul dintre ei,
doar cu capul afară din apă, se scufundă într-un nor de sânge.
Chiar când ajunse acolo, vacarmul încetă. Fumul era gros și ciudat
de luminos. Nu putea să vadă pe nimeni prin el, doar mormanele de
cadavre de la picioarele lor. Rămaseră în așteptare. Riggs și oamenii
lui încărcară încet, cu degetele tremurând. Apoi Laurence păși
înainte, sprijinindu-se cu mâna de coloană, ca să-și țină echilibrul în
timp ce călca peste trupuri.
Sun Kai îi găsi, o oră mai târziu, mai mult morți decât vii. Venise în
grădină, cu prudență, de pe chei, împreună cu un mic grup de
oameni înarmați, vreo zece la număr. Erau îmbrăcați îngrijit, în
uniforme, spre deosebire de membrii nespălați și nețesălați ai cetei
de atacatori. Focurile arseseră înăbușit până se stinseseră singure,
din lipsă de combustibil. Englezii târau cadavrele la umbra cea mai
deasă, ca să putrezească mai încet.
Laurence spuse:
Nu voia să sune acuzator, dar nu-și putea imagina alt motiv pentru
aparenta dezertare a lui Temeraire și probabil ceva din aceste
sentimente i se citea în glas. Gulerul lui Temeraire se pleoști.
După ce se înclină în fața lui Chuan, Hammond gemu din nou, când
se lăsă pe un taburet, mormăind în barbă sudălmi potrivite mai
degrabă în gura marinarilor de la care probabil le și auzise. Nu era
un spectacol foarte elegant, dar Laurence era perfect dispus să-i ierte
asta, mai cu seamă după osteneala din ziua precedentă. Nu se
așteptase ca Hammond să facă atât de mult, știind că nu avea nici
pregătire, nici experiență și că se opusese întregii acțiuni.
– Dacă-mi îngădui îndrăzneala, domnule, ți-aș recomanda să faci un
tur al grădinii, în loc să stai jos, spuse Laurence. În cazul meu, asta a
funcționat de multe ori.
Dar Hammond era tânăr. Nici nu făcură o tură, că deja umbla mai
ușor. După ce durerile cele mai cumplite se potoliră, curiozitatea lui
Hammond se redeșteptă: în timp ce continuau să se plimbe prin
grădină, îi studia atent pe cei doi dragoni, încetinind pasul și
întorcând capul de la unul la altul. Curtea era mai mult lungă decât
largă. La capetele ei, se îngrămădea un desiș de bambuși înalți și
câțiva pini mai scunzi, lăsând mijlocul aproape liber, astfel că
dragonii stăteau față în față, ușurând comparația.
– Hammond, hainele...
– Willoughby a fost ucis, îmi pare foarte rău să-ți spun. În rest, câțiva
răniți, dar niciun alt mort, din fericire, răspunse Laurence.
– Ai greșit foarte mult că nu ne-ai trimis vorbă, spuse el, în cele din
urmă. Nu te pot învinui de moartea lui Willoughby, a fost ucis
devreme, mai devreme decât te-ai fi întors tu, în mod normal. Și nu
cred că aș fi procedat altfel, dacă aș fi știut că nu te întorci. Dar cert e
că ai încălcat permisia pe care ți-am acordat-o.
– Am fost cu Mei.
Laurence își adună toate forțele, dar, de data aceasta, Liu Bao nu
insistă să bea. Era plăcut să stai pe terasă, toropit de căldura plăcută
a băuturii. Soarele cobora în spatele munților albăstrii și Temeraire
dormea în fața lor, scăldat într-o lumină aurie. Laurence renunțase în
întregime, chiar dacă irațional, la ideea că Liu Bao avea vreo legătură
cu atacul. Era imposibil să ai bănuieli în privința unui om, în timp ce
stai în grădina lui, îmbuibat de masa generoasă pe care tocmai ți-o
oferise. Până și Hammond era relaxat, fără voia lui, și clipea
forțându-se să rămână treaz.
Liu Bao ridică din umeri și umplu din nou cupele cu vin.
– A fost o confruntare strânsă, până când am sosit noi, atâta pot să-ți
spun, zise Riley, acceptând o ceașcă de ceai peste masa de mic dejun,
cu mai mult zel decât primise castronul cu terci de orez. N-am mai
văzut niciodată așa ceva: o flotă de douăzeci de nave, susținută de
doi dragoni. Firește, erau doar niște jonci, nici măcar una pe jumătate
cât o fregată, dar navele marinei chineze nu erau nici ele mult mai
mari. Nu-mi închipui cum au putut să lase atâția pirați să scape de
sub control.
După micul dejun, Sun Kai veni să-i informeze că în seara aceea se
organizau un ospăț și un spectacol, în cinstea nou-veniților. O mare
reprezentație de teatru.
Omul avea mâinile goale, în mijlocul tuturor celorlalți actori care își
purtau încă armele de spectacol și era îmbrăcat în haine mai simple.
Își dădu seama că încercarea de a se ascunde printre ei eșuase și,
prea târziu, se întoarse să fugă. Actorii trupei alergară țipând în toate
direcțiile când Temeraire se năpusti în piață, aproape cu stângăcie.
Laurence înghiți.
Laurence rămase tăcut. Ridică unul dintre micile fructe galbene care
căzuseră pe jos, necopt și îl rostogoli în mâini.
Solul Chinei nu este, prin natura lui, mai mănos decât cel al Europei.
Necesarul uriaș de animale pentru hrana dragonilor este asigurat
printr-o schemă de administrare veche și abil concepută, prin care
păstorii, ducând o parte din turme în orașe, ca să le potolească
foamea dragonilor, se întorc cu grămezi de îngrășăminte bogate
adunate din haznalele pentru dragonii din oraș, pe care apoi le oferă
la schimb fermierilor din zonele lor rurale. Această practică a
utilizării excrementelor de dragoni ca îngrășământ, pe lângă bălegar,
aproape necunoscută în Occident, din cauza numărului relativ mic
de dragoni și a locurilor izolate în care aceștia trăiesc, pare deosebit
de eficientă pentru reînnoirea fertilității solului. De ce se întâmplă
așa, rămâne o întrebare la care știința modernă nu a găsit încă un
răspuns, deși acest fapt este dovedit cu prisosință de productivitatea
fermelor chineze care, după cum am aflat din surse demne de
încredere, produc recolte aproape de zece ori mai mari decât ale
noastre...
MULȚUMIRI