1.1.

Dificultăţi în definirea comunicării

Actuala societate este caracterizată de o concurenţă acerbă în orice domeniu, de dorinţa individului,
dar şi a organizaţiilor de a şti ce gândesc ceilalţii despre ei, de necesitatea îndepărtării barierelor de
comunicare, de realizarea, implementarea şi menţinerea unei imagini sociale pozitive. In aceste condiţii, rolul
comunicării este incontestabil. Dacă în legătură cu importanţa rolului comunicării nu mai există nici o
îndoială, asupra apariţiei, evoluţiei şi definirii acestui important domeniu încă există opinii divergente.
Toate progresele şi invenţiile umane, de la inventarea vorbirii până la fixarea acesteia prin scriere, de
la alfabetul Morse, telegraf, tipar, telefon, radio, televiziune, telefon mobil până la internet şi reţelele de
socializare etc. au facilitat schimbul de mesaje, informaţii între persoane aflate uneori la sute de mii de
kilometri depărtare, au înlesnit transmiterea cunoştinţelor de la o generaţie la alta şi, nu în ultimul rând, au
facilitat păstrarea rânduielilor, tradiţiilor unor popoare care au rămas numai în cărţile de istorie.
Interesul permanent al omului de a găsi noi forme, canale, instrumente de comunicare denotă dorinţa
sa de a interacţiona cât mai uşor cu semenii săi, de a fi mereu informat, de a beneficia cât mai repede de
rezultatele comunicării. Acest interes este susţinut şi de constatarea că fiecare individ alocă aproximativ 70
% din timp comunicării lingvistice, mai exact 45% ascultării, 30% vorbirii, 16% citirii şi 9% scrierii.
Aflat într-o spectaculoasă creştere de popularitate atât în limbajul uzual, cât şi în terminologia
ştiinţifică, conceptul comunicare derutează prin polisemia sa şi tinde să se constituie într-o permanentă sursă
de confuzii şi controverse. Comunicarea poate fi „tradusă” în numeroase moduri: acţiune, interacţiune,
proces, sistem, relaţie, liant, împărtăşire, transmitere, difuzare, schimb, informare, influenţare etc.
Imposibilitatea de a-i surprinde toate faţetele este demonstrată şi de cercetătorii americani Frank E. X. Dance
şi Carl Larson care au adunat peste 126 de definiţii ale comunicării propuse de diverşi autori.
Această inflaţie de definiţii demonstrează, pe de-o parte interesul pe care acest subiect l-a stârnit în
rândul teoreticienilor, cercetătorilor din diferite epoci şi pe de altă parte le oferă posibilitatea de a aborda
comunicarea dintr-o multitudine de perspective, pornind de la diverse curente, şcoli. Totodată, deosebitul
interes pentru abordarea comunicării demonstrează faptul că aceasta este considerată veriga esenţială a
existenţei, liantul dintre oameni şi poate fi tratată atât ca acţiune/interacţiune, proces, cât şi ca tehnică de
cercetare în unele domenii.
Nu trebuie omis nici faptul că analiza comunicării din perspectiva istoriei mijloacelor de comunicare
ne obligă să abordăm comunicarea şi din prisma unor discipline care, în aparenţă, sunt îndepărtate de acest
subiect. De exemplu paleografia ne oferă informaţii despre începuturile şi evoluţia scrisului vechi, evoluţia
grafemelor (a literelor), indiferent de limba folosită, epigrafia ne oferă informaţii despre inscripţiile de pe
materiale dure: piatră, metal (plumb, bronz, aur, argint), oase, sidef, fildeş, lemn, piele, argilă, sticlă etc.,
papirologia ne oferă informaţii despre literaturile antice, despre manuscrisele care s-au păstrat până astăzi,
scrise pe papirus, cel mai folosit material pe care se scria în civilizaţiile antice din Egipt, Grecia şi Roma,
codicologia ne oferă informaţii despre istoria cărţii în manuscris, suportul grafic, sistemele de tăiere şi liniere
a filelor, modul de numerotare a caietelor, stilul şi ornamentaţia acestora, materialul folosit ca suport, tipurile
de scrieri folosite, dar şi despre condiţiile socio-culturale şi tehnice ale realizării Codexurilor.
Aceste câteva exemple nu au rolul de a ne încurca şi mai mult, ci de a demonstra imposibilitatea
definirii exhaustive a elementului fundamental al existenţei umane, comunicarea.
În ciuda tuturor eforturilor cercetătorilor, putem reţine opinia lui Lucien Sfez care consideră că
diferitele aspecte referitoare la comunicare „pot fi reunite spunând că <a comunica înseamnă a pune sau a
avea ceva în comun>, fără a prestabili acest <ceva> şi nici căile care servesc transmiterii sau termenii
(indivizi, grupuri, obiecte) care intervin în această împărtăşire.”
1

Etimologia termenului comunicare trebuie căutată în limba latină. Încercând să desluşească acest
aspect, profesorul Mihai Dinu în lucrarea Comunicarea. Repere fundamentale realizează o analiză
minuţioasă, reliefând nu numai etimologia cuvântului, dar şi modul în care acesta a pătruns în limba română.
După părerea autorului, verbul comunico, -are, este un derivat al adjectivului munis, -e, cuvânt din care a
derivat şi termenul communis cu sensul „care îşi împarte sarcinile cu altcineva” precum şi termenul
„*municus, cuvânt neatestat în texte, dar reconstituit (între altele, şi cu ajutorul unui muiniku, identificat în
limba oscă). Acesta din urmă, prin mijlocirea derivatului său *comunicus îl poate explica acceptabil pe
comunicare, termen însemnând la început punerea în comun a unor lucruri de indiferent ce natură.” 2

Iniţial, termenul discutat a pătruns în limba română cu semnificaţia culturală, ecleziastică a

latinescului comunicare, în forma «cuminecare» (împărtăşire). Ulterior, pe filieră franceză, a pătruns şi
neologismul comunicare, cu sens laic (a fi în relaţie cu, a pune de acord) generând „apariţia unui dublet
etimologic bogat în semnificaţii” .
3

Semnificaţia termenului s-a îmbogăţit de-a lungul timpului, ţinând pasul cu descoperirile ştiinţifice,
mai ales cu cele din domeniul transportului, telecomunicaţiilor, ajungând, în secolul al XVI-lea, să
desemneze acţiunea de „a transmite”, iar în secolul al XIX-lea, ca urmare a dezvoltării tehnicii de
comunicaţii, acţiunea de „a difuza”.
Aceste îmbogăţiri succesive ale semnificaţiei termenului comunicare sunt surprinse şi de profesorul
Ion Haineş: „În toate epocile anterioare, comunicarea, intrarea în relaţie cu cineva aflat la distanţă,
presupunea deplasarea obligatorie a sursei; în epocile moderne, comunicarea înseamnă, un transport
(transfer) de „gânduri şi mesaje”, nu numai de bunuri şi persoane” 4

Deşi termenul este de origine latină, primele preocupări pentru comunicare le-au avut grecii. Pentru
aceştia, arta cuvântului, măiestria de a-ţi construi discursul şi de a-l exprima în agora era indispensabilă
statutului de cetăţean. Se ştie că în Grecia Antică era stipulat dreptul cetăţenilor de a se reprezenta pe ei înşişi
în faţa instanţelor, textul lui Platon „Apărarea lui Socrate” fiind un exemplu în acest sens.
În sens general, termenului de comunicare i se asociază, conform Dicţionarului Explicativ al Limbii
Române următoarele semnificaţii: „acţiunea de a comunica şi rezultatul ei”, „înştiinţare, ştire, veste, raport,
relaţie, legătură”5

În The World Book Dictionar, comunicarea este definită ca fiind acţiunea de furnizare a
informaţiilor pe cale orală sau scrisă; scrisoarea, mesajul, informaţia sau ştirea; un mijloc de a trece de la
unul la celălalt, legătură; actul de transmisie, legătură. 6

Dicţionarele franceze dau explicaţii diferite termenului comunicare, dar în toate sensul termenului este
convergent cu semnificaţia de „punere în comun”.
Deci, este evident că şi în majoritatea dicţionarelor verbului „a comunica” i se asociază, de obicei,
acţiunea de a transmite ceva cuiva, dar şi relaţia, legătura existentă sau posibilă între acele entităţi, între
indivizi, grupuri. Având în vedere chiar şi numai semnificaţia „legătură”, confuziile create în jurul acestui
termen se adâncesc. De exemplu, pentru un informatician, comunicarea poate fi considerată „interacţiunea
dintre două calculatoare”deci poate avea loc „de la un calculator la altul,”pentru un biolog comunicarea
poate fi reprezentată de interacţiunea dintre celule, dintre elementele unei celule, în timp ce pentru un
psiholog, comunicarea nu poate fi asociată decât cu un subiect dotat cu o minimă conştienţă.
Înţelegerea comunicării a constituit o atracţie şi pentru numeroşi filosofi din diferite perioade,
susţinători ai diverselor şcoli. De exemplu, stoicii asociau comunicarea cu capacitatea membrilor dintr-o
comunitate de a se înţelege între ei, iar epicurienii cu folosirea unei limbi comune sau a unui dialect comun
de către toţi membrii unei comunităţi. Tot unor filosofi (Aurelius Augustinus, John Locke, Charles S. Peirce)
le datorăm şi studierea anumitor elemente ale comunicării - semnul, simbolul, cuvântul etc.
Din perspectivă sociologică, comunicarea este văzută ca un liant social, o acţiune, interacţiune între
indivizi, grupuri aflaţi în diverse situaţii sociale, ca un proces prin care se urmăreşte stabilirea şi schimbul de
semnificaţii, informaţii şi, nu în ultimul rând, influenţa reciprocă a actorilor sociali: „Procesul de stabilire a
semnificaţiilor, întâlnit în toate situaţiile sociale şi prin urmare o preocupare de mare anvergură a
specialiştilor din ştiinţele sociale în general.”
7

Având în vedere definiţiile emise de diverşi autori - cercetători, profesori, teoreticieni – observăm că
aceste definiţii sunt tributare domeniului de specializare al fiecărui autor, teoriei pe care acesta o susţine,
obiectivului cercetării întreprinse sau recunoaşterea directă a imposibilităţii emiterii unei definiţii
satisfăcătoare: „Comunicarea reprezintă una dintre activităţile umane pe care fiecare dintre noi o poate
recunoaşte, însă puţini o pot defini satisfăcător.”8

De exemplu, sociologul Emilian M. Dobrescu, autorul lucrării Sociologia comunicării consideră

comunicarea un concept fundamental în sociologie şi în psihologia socială, o disciplină aflată în relaţie cu
alte discipline precum lingvistica, semantica, retorica, stilistica, pragmatica, sintaxa etc. Pornind de la
interferenţa comunicării cu alte discipline, autorul stabileşte câteva aspecte comune în definirea comunicării:
proces de observare şi reacţie în grade diferite la stimuli externi; mecanism fundamental în apariţia şi
dezvoltarea relaţiilor umane; totalitatea simbolurilor prezente în procesul gândirii şi totalitatea mijloacelor
prin care aceste simboluri sunt difuzate şi conservate. 9

Din perspectiva psihologului J.-C. Abric, comunicarea reprezintă un ansamblu de procese „prin care
se efectuează schimburi de informaţii şi de semnificaţii într-o situaţie socială dată.” 10

Profesorul Mihai Dinu prezintă comunicarea ca pe o relaţie între patru elemente: sursa, receptorul,
semnalele, canalul de transmisie „Există comunicare când un sistem, o sursă influenţează stările sau acţiunile
altui sistem, ţinta şi receptorul alegând dintre semnalele care se exclud pe acelea care, transmise prin canal,
leagă sursa cu receptorul.” De fapt, înţelegerea legăturii, a relaţiei dintre emiţător şi receptor, a
11

mecanismelor care stau la baza transmiterii şi păstrării mesajelor este tributară dezvoltării neurofiziologiei,
apariţiei teoriei reflexelor condiţionate a lui Pavlov, dar şi dezvoltării ciberneticii, mai târziu.
O abordare diferită, care priveşte dincolo de transmiterea mesajului, dincolo de relaţia dintre diversele
elemente prezente în actul comunicaţional este lansată de J.J. Van Cuilenburg, O. Scholter, G.W.
Noomen, autorii lucrării Ştiinţa comunicării care definesc comunicarea drept „un proces prin care un
emiţător transmite informaţii receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra
receptorului anumite efecte” . Noutatea pe care cei trei autori o introduc se referă la analiza efectelor
12

comunicării. Din această perspectivă, comunicarea este considerată o acţiune intenţionată, conştientă ce
trebuie să aibă o finalitate concretă (efectele).
Din perspectiva lui Robert Escarpit, comunicarea nu trebuie redusă numai la procesul de emitere şi
receptare a unui mesaj, ci trebuie abordată ca o activitate interactivă, evolutivă, într-o permanentă schimbare,
adaptare: „a participa, la toate nivelurile la o infinitate de schimburi diferite care se încrucişează şi se
interferează unele cu altele” .
13

Încercând să lărgească sfera comunicării, sociologul Aurelian Gh. Bondrea citează în lucrarea sa
Sociologia opiniei publice şi a mass-media opiniile lui Gilles Amado şi André Guittet conform cărora „există
comunicare de fiecare dată când un organism oarecare, în particular un organism viu, poate afecta un alt
organism, modificându-l sau modificându-şi acţiunea, pornind de la transmiterea unei informaţii (şi nu
printr-o acţiune directă, precum cea pe care o exercită o forţă fizică punând în funcţiune o energie)”. 14

Ţinând cont de inflaţia de definiţii, profesorul Ioan Drăgan defineşte comunicarea drept un concept
universal şi atotcuprinzător pentru că totul comunică.
Tot caracterul de universalitate şi de completitudine este subliniat şi de Claude Shannon şi de Waren
Weaver: „Cuvântul comunicare are de asemenea un sens foarte larg; el cuprinde toate procedeele prin care
un spirit poate afecta alt spirit. Evident, aceasta cuprinde nu numai limbajul scris sau vorbit, ci şi muzica,
artele vizuale, teatrul, baletul şi, în fapt, toate comportamentele umane. În anumite cazuri este poate de dorit
a lărgi şi mai mult definiţia comunicării pentru a include toate procedeele prin care un mecanism (spre
exemplu echipamentul de reperaj al unui avion şi de calcul al traiectoriei acestuia) afectează un alt mecanism
(spre exemplu, o rachetă teleghidată în urmărirea acestui avion).” 15

Aplecându-se asupra comunicării, Frank Dance a constatat că există o multitudine de definiţii, fiecare
definiţie acordă un interes mai mare sau mai mic fie unor componente, aspecte sau altora, fie unor etape.
Totodată, autorul a subliniat diversitatea actelor şi situaţiilor de comunicare şi a marcat posibilele puncte de
demarare a cercetărilor legate de comunicare.

1.2. Aspecte comune în definirea şi înţelegerea comunicării

Analizând numeroase definiţii atribuite comunicării, cercetătorul Frank Dance a identificat 15 tipuri de
definiţii, pe care, ulterior, Denis McQuail le-a sintetizat astfel:
„1. Simboluri, vorbire, limbaj.
2. Înţelegerea - receptarea, nu transmiterea mesajelor.
3. Interacţiune, relaţie - schimbul activ şi coorientarea.
4. Reducerea incertitudinii - ipotetică dorinţă fundamentală, care duce la căutarea de informaţie în scopul
adaptării.
5. Procesul - întreaga secvenţă a transmiterii.
6. Transfer, transmitere – mişcare conotativă în spaţiu sau în timp.
7. Legătură unire – comunicarea în ipostaza de conector, de articulator.
8. Trăsături comune – amplificarea a ceea ce este împărtăşit sau acceptat de ambele părţi.
9. Canal, purtător, rută – o extensie a „transferului”, având ca referinţă principală calea sau „vehiculul”
(sistem de semne sau tehnologie).
10. Memorie, stocare – comunicarea duce la acumularea de informaţie şi putem „comunica cu” astfel de
depozite informative.
11. Răspuns discriminatoriu – accentuarea acordării selective de atenţie şi a interpretării.
12. Stimuli – accentuarea caracterului mesajului de cauză a răspunsului sau reacţiei.
13. Intenţie – accentuează faptul că actele comunicative nu au un scop.
14. Momentul şi situaţia – acordarea de atenţie contextului actului comunicativ.
15. Putere – comunicarea văzută ca mijloc de influenţă.” 16

Dintre numeroasele atribute ce influenţează definirea comunicării, Denis McQuail le-a identifică pe
următoarele (ce pot constitui puncte de pornire în analiza comunicării): transmitere, receptare ; intenţie; efect
sau cauză a relaţiilor sociale şi structurilor interacţionale; proces linear sau, din contră, proces circular şi
interactiv; sursă a unităţii, ordinii şi coeziunii sociale sau sursă a conflictelor, a schimbării sociale; sursă
activă (prin care se încearcă influenţarea situaţiilor, indivizilor) sau sursă reactivă (acceptarea influenţelor şi
adaptarea la noile realităţi).
Deşi încă nu există o definiţie care să-i mulţumească pe toţi specialişti din diversele arii de cercetare,
totuşi definiţiile comunicării, indiferent de curentele, şcolile de gândire cărora le aparţin, de autorii ce le-au
elaborat au câteva elemente ce gravitează în jurul unui nucleu comun:
1. comunicarea este procesul viu, dinamic de transmitere a unor mesaje/informaţii/sentimente de la un
individ, grup la altul, de la o sursă la alta,
2. comunicarea este un atribut al speciei umane,
 3. comunicarea este un proces care se desfăşoară într-un anumit context în care factorii
psihoindividuali, dar şi cei socioculturali joacă un rol important,
4. comunicarea este o acţiune prin intermediul căreia oamenii permanent se află în contact
informându-se, influenţându-se reciproc, într-o anumită măsură este sinonimă cu comportamentul,
5. comunicarea este oglinda nivelului de instrucție și al inteligenței unui individ,
6. comunicarea este o activitate prin intermediul căreia de cele mai multe ori se urmăreşte un anumit
scop (chiar şi divertismentul este un scop),
7. comunicarea este o acţiune ale cărei efecte le întâlnim atât la nivel personal/individual, cât şi la
nivel social (grup, comunitate, societate etc),
8. comunicarea este o acţiune pe care o întâlnim în toate activităţile şi sferele sociale.
De fapt, fiecare definiţie relevă obiectivele cercetătorului, specializarea sa, specificul unui domeniului
de activitate, o anumită abordare metodologică sau un model teoretic adoptat.
Fără a avea pretenţia unei definiţii exhaustive, putem conchide că prin comunicare trebuie să înţelegem
o tehnică de cercetare în unele domenii, un proces viu în permanentă evoluţie şi adaptare, proces intenţionat
(provocarea la dialog, transmiterea unor informaţii sau dorinţa obţinerii acestora, stimularea unui
comportament, impunerea anumitor norme, valori) prin care se transmite un mesaj construit pe baza unui cod
sau a unei îmbinări de coduri (cuvânt, gest, desen, grafic, culoare, ton etc.) către unul sau mai mulţi receptori
(în unele situaţii cunoscuţi, în altele necunoscuţi, sau despre care se ştiu numai anumite caracteristici) cu
intenţia de a produce anumite efecte (atitudini, comportamente etc.).
Deci, comunicarea poate fi considerată o prezenţă importantă în toate domeniile vieţii, care nu îmbracă
forme perene, un concept în permanentă schimbare ce gravitează între nucleul epistemic şi forma simbolică,
un proces ale cărui acte sunt repetitive, în unele situaţii sunt previzibile, în altele imprevizibile, o tehnică de
cercetare şi, nu în ultimă instanţă „o şcoală”. Acest clivaj specific comunicării nu ne permite să reducem
definirea comunicării la o unică formulare.

1.3. Etapele procesului de comunicare

Majoritatea cercetătorilor, teoreticienilor sunt de acord că realizarea actului comunicaţional este
condiţionată de parcurgerea anumitor etape, de realizarea simultană a unor operaţiuni logico-combinatorii:
a) Codificarea înţelesului este etapa ce constă în selectarea anumitor semne, simboluri, capabile să
exprime semnificaţia unui mesaj. Cuvintele, imaginile, expresiile feţei sau ale corpului, semnalele ori
gesturile se constituie în simboluri ale comunicării. Dar, cuvintele şi gesturile, de multe ori, pot fi interpretate
greşit. Acelaşi fenomen poate fi întâlnit şi în cazul simbolurilor, interpretate diferit de indivizii
nefamiliarizaţi cu ele sau aparţinând altor culturi. Această multiplicare a sensurilor conferite unuia şi
aceluiaşi simbol, face ca în această etapă indivizii să se confrunte cu dificultăţile selecţiei şi combinării lor
astfel încât startul comunicării este deseori afectat.
b) Transmiterea mesajului. constă în deplasarea mesajului codificat de la emiţător la receptor prin
diferite canale (vizual, auditiv, tactil sau electronic). În funţie de canalul selectat, transmiterea mesajului
îmbracă diferite caracteristici.
c) Decodificarea şi interpretarea sunt etapele care se referă la descifrarea semnelor, simbolurilor
transmise şi, respectiv, înţelegerea sensului lor. Aceste două procese sunt puternic influenţate de experienţa,
cunoştinţele, valorile receptorului, de aşteptările şi abilităţile acestuia de a descifra şi interpreta diversele
semne, coduri, simboluri. Prin intermediul lor se constată dacă s-a produs sau nu comunicarea, dacă
emiţătorul şi receptorul au înţeles în acelaşi mod mesajul.
d) Filtrarea: Constă în deformarea sensului unui mesaj datorită unor limite fiziologice sau
psihologice. Filtrele fiziologice sunt determinate de handicapuri totale sau parţiale (lipsa sau scăderea
acuităţii văzului, auzului, mersului etc.) şi limitează capacitatea de a percepe stimulii şi deci, de a înţelege
mesajul. Filtrele psihologice se instalează ca urmare a unor experienţe trecute ori a unor sensibilităţi,
predispoziţii. Ele pot afecta percepţia şi modul de interpretare a mesajelor, dându-le o semnificaţie total sau
parţial diferită faţă de cea a emitentului. (Exemplul cel mai concludent de interpretare diferită a mesajelor
este cea a mesajelor conţinute de aceeaşi bucată muzicală, acelaşi discurs ori spectacol date de persoanele
care compun auditoriul).
e) Feed-back-ul. Încheie procesul de comunicare. Prin intermediul său, emiţătorul verifică în ce
masură mesajul a fost înţeles corect ori a suferit filtrări.
Pentru manageri, feed-back-ul comunicării se poate produce în diferite moduri. Astfel, poate exista
un feed-back direct şi imediat, prin care răspunsul receptorului este verificat în cadrul comunicării faţă în
faţă. Prin diverse simboluri – cuvinte, gesturi, mimica feţei – se constată dacă mesajul a fost receptat sau nu
corect. Feed-back-ul indirect: calitate slabă a activităţilor, creşterea absenteismului, conflicte de muncă,
poate indica dificultăţi vechi şi profunde ale comunicării.
 1.4. Elemente comune procesului de comunicare
Analiza comunicării a dus la conturarea unei structuri de bază reprezentată de un anume tip de relaţie
dezvoltată de trinomul emiţător-mesaj-receptor. Această structură a fost menţionată încă din anul 1934 de
psihologul şi lingvistul Karl Bühler. În lucrarea Sprachtheorie. Die Sprache der Darstellungsfunktion Karl
Bühler a propus modelul de Organon, reprezentarea triunghiulară a actului de vorbire şi a identificat trei
elemente: emiţător, receptor, mesaj: emiţătorul (cel care emite mesajul), mesajul (un conţinut) şi receptorul
(cel căruia îi este destinat mesajul). Mai mult, pentru fiecare dintre aceste trei elemente fundamentale
oricărui tip de comunicare, autorul a identificat câte o funcţie.
Mai târziu, având ca punct de plecare schema propusă de Karl Bühler, cele trei elemente esenţiale -
emiţător, receptor, mesaj -, lingvistul de origine rusă Roman Jakobson dezvoltă structura procesului de
comunicare adăugându-i încă trei elemente: cod, canal, referent.
În viziunea lui R. Jakobson, codul este componenta alcătuită dintr-un ansamblu de semne (o
combinare a acestora) cu ajutorul căreia se construieşte mesajul; canalul este elementul de legătură, cel care
asigură contactul dintre emiţător şi receptor; referentul vizează cadrul situaţional în care se produce
comunicarea.
Potrivit lingvistului Roman Jakobson, acţiunea de comunicare se realizează prin transferul de la
emiţătorul către receptor a unui mesaj construit pe baza unui cod.
Pentru realizarea actului de comunicare se petrec două procese: codificarea mesajului de către emiţător şi
decodificarea aceluiaşi mesaj de către receptor. De exemplu, dacă codul utilizat este limbajul verbal, ambii
interlocutori trebuie să fie vorbitori/cunoscători ai acelui limbaj. Transmiterea mesajului se realizează într-un
anume cod, iar între mesaj şi cod există o anumită discrepanţă: în timp ce mesajul are ca atribute coerenţa,
cursivitatea, claritatea, codul este fix, abstract, invariabil, format dintr-un număr destul de mic de semne.
Cei doi participanţi la actul comunicaţional, emiţătorul şi receptorul, sunt entităţi orientate către un scop:
emiţătorul are scopul de a transmite/ difuza mesajul, iar receptorul, cel puţin teoretic, are scopul de a recepta
mesajul.
Indiferent de forma pe care o îmbracă procesul de comunicare, putem identifica prezenţa câtorva
elemente. Dintre aceste, cele mai uzitate sunt emiţătorul, receptorul, mesajul, codul, canalul de transmitere.
Ceea ce trebuie subliniat este că aceste nu sunt singurele elemente ale comunicării căci în funcţie de diverşi
factori, de tipul de comunicare pot apărea şi alţii. Înainte de a ne opri asupra altor elemente, ne vom focaliza
pe explicarea următoarelor:
Emiţătorul/locutorul este entitatea care transmite mesajul. În unele situaţii emiţătorul şi sursa
mesajului reprezintă aceeaşi entitate (emiţătorul este, în aceeaşi măsură, creatorul şi enunţătorul mesajului),
în timp ce în alte situaţii acestea sunt diferite (emiţătorul nu îşi asumă paternitatea enunţului). De exemplu în
cazul publicisticii radio, emiţătorul este întotdeauna reprezentantul unui grup organizat, al unei instituţii/post
de radio, în timp ce sursa poate fi orice altă entitate, altă persoană, altă instituţie etc.
Receptorul/interlocutorul/destinatarul este entitatea căreia îi este destinat mesajul şi care îl
primeşte. Deşi, în general, receptorul este şi destinatarul mesajului, există situaţii când aceştia sunt
reprezentaţi de entităţi diferite. De exemplu, emiţătorul transmite receptorului un mesaj care în anumite
condiţii este receptat şi de altineva sau emiţătorul transmite receptorului un mesaj cu intenţia de a fi receptat
şi de altcineva (o terţă persoană). Receptorul poate fi reprezentat de o singură persoană, de un grup, de o
comunitate, de o entitate colectivă: un ziar, un post de radio, o televiziune, un corp legislativ, o organizaţie
etc.
În terminologia de specialitate pentru termenii emiţător şi receptor putem întâlni şi termenul actanţi.
Mesajul este un ansamblu de semne construit pe baza unui singur cod sau pe îmbinarea mai multor
coduri (cuvinte, gesturi, desene, grafice) etc. Prin intermediul căruia receptorul transmite ceva receptorului.
Mesajul poate avea mai multe forme şi poate apela la mai multe coduri: verbal (prin utilizarea
limbajului), nonverbal, limbajul reprezentat de alte modalităţi de exprimare decât cuvântul (gesturi, mimică)
sau paraverbal o formă a limbajului nonverbal, reprezentată de tonalitate, inflexiune vocală, ritmul vorbirii,
modul de accentuare a cuvintelor, pauzele dintre cuvinte şi, nu în ultimul rând, ticurile verbale. Deci,
mesajul este „o structură simbolică, adesea de mare complexitate, produsă în proporţii de masă şi repetabilă
în mod nelimitat”. În unele cazuri există discrepanţe, mai mari sau mai mici, între ceea ce emiţătorul
1

intenţionează să transmită şi ceea ce receptorul primeşte de aceea în unele situaţii ceea ce constituie mesaj
pentru o entitate poate fi un simplu zgomot pentru alta. Această discrepanţă este cauzată de prezenţa
barierelor comunicării.
Referentul este reprezentat de obiectul, persoana, evenimentul, situaţia, procesul, realitatea, conceptul,
teoria la care se face referire în actul comunicării. Deci este cel, cea, cei, cele despre care se comunică, la
care se raportează mesajul.
 Codul este un ansamblu de semne, o combinaţie a lor, un set de reguli ce stau la baza construirii
semnificaţiei mesajelor pentru membrii unei comunităţi, culturi, subculturi. Deci, codurile sunt “sistemele în
care sunt organizate semnele” . 2

Semnificaţia mesajelor rezultă din respectarea dimensiunii paradigmatice a semnelor şi a dimensiunii

sintagmatice. Cu alte cuvinte, semnificaţia este generată de selectarea semnelor în raport de semnificaţia ce
le-a fost atribuită şi combinarea acestora pe baza regulilor şi convenţiilor.
În lucrarea Introducere în ştiinţele comunicării, John Fiske ne semnalează existenţa a două tipuri de
coduri: cele de semnificare (lingvistice, gestuale, imagistice) şi cele comportamentale (convenţiile sociale:
codul manierelor, codurile juridice, vestimentaţia, gesturile) ce contribuie la crearea unei semnificaţiişi care
se află într-o permanentă conexiune: “Nici un cod de semnificare nu poate fi separat efectiv de practicile
sociale ale utilizatorilor săi.”
3

Deşi în comunicarea umană se folosesc mai multe coduri, cel mai utilizat este cel reprezentat de limba
naturală. Pe lângă acesta se poate face apel şi la altele, precum alfabetul Braille, alfabetul Morse, semnele de
circulaţie, alfabetul surdomuţilor etc.
Ca activitate, codificarea, selectarea semnelor, a combinaţiilor de semne pe baza unor convenţii, variază
inevitabil în funcţie de numeroşi factori: factorii psihologici - motivaţia, percepţia, convingerile, atitudinile,
factorii sociali - grupurile de referinţă, familia, rolul şi statusul social, factorii personali – vârstă, ocupaţie,
situaţie materială, stil de viata, factorii culturali - cultura individuală, cultura socială.
Canalul de transmitere a mesajului reprezintă «calea», «drumul», mijlocul fizic – undele sonore,
radio care asigură “contactul” dintre emiţător şi receptor. Canalele de comunicare au un suport tehnic ce are
rolul de a converti mesajul în semnale ce urmează a fi transmise. Mijloacele tehnice sunt reprezentate de
vocea umană, dar şi de toate mijloacele tehnice care contribuie la realizarea procesului de comunicare:
cabluri, telex, telefon, fax, calculator, mijloace audio-video, picturi, fotografii, tipuri de scriere, cărţi, stiluri
arhitecturale. Pornind de la mulţimea şi diversitatea acestor mijloace de comunicare, J. Fiske realizează
următoarea clasificare: mjijloace de comunicare prezentaţionale, vocea umană, faţa, corpul; mijloace de
comunicare reprezentaţionale, picturi, fotografii, tipuri de scriere, cărţi, stiluri arhitecturale şi mijloace de
comunicare mecanice, telex, telefon, fax, calculator etc. 4

La nivel instituţional, canalele de comunicare pot fi formale şi informale: „1. canale formale,
prestabilitate, cum ar fi sistemul canalelor ierarhice dintr-o organizaţie; 2. canale neformale stabilite pe
relaţii de prietenie, preferinţe, interes personal.”5

Înafară de elementele prezentate anterior, există alte elemente, dar şi procese ce au legătură cu
acţiunea/procesul de comunicare:
Sursa poate fi reprezentată de o persoană ce deţine o informaţie şi se hotărăşte să o transmită/difuzeze,
poate fi locul, evenimentul unde, de unde se naşte şi porneşte un mesaj.
Context este reprezentat de circumstanţele referitoare la timpul, locul în care se petrece actul
comunicaţional, la identitatea, rolul, statutul social al actanţilor, la tipul relaţiilor dintre ei, dar şi la emiterea
şi receptarea mesajului.
Feedback-ul, termen preluat din domeniul ciberneticii, unde desemnează reacţia inversă, este răspunsul
dat de receptor emiţătorului. Cu alte cuvinte, feedback-ul este un mesaj specific este reacţia receptorului faţă
de mesajul pe care emiţătorul l-a transmis.
Prin intermediul feedback-ului, emiţătorul are posibilitatea să evalueze modul în care mesajul a ajuns
la receptor, în care a fost decodificat şi, nu în ultimă instanţă, modul în care a fost interpretat. Din această
perspectivă, feedback-ul este un item de verificare a eficienţei sau non-eficienţei procesului de comunicare.
Feedback-ul poate fi pozitiv, prin care se încurajează şi se menţine acţiunea de comunicare sau
negativ, prin care se intenţionează întreruperea actului comunicaţional, imediat, mai ales în cazul
comunicării directe, interpersonale, sau întârziat, în cazul comunicării mediatice. De exemplu, în cazul
publicisticii feedback-ul este reprezentat de răspunsurile primite prin intermediul scrisorilor şi telefoanelor
primite la redacţie, de cota audienţei (întârziat), dar şi de răspunsurile primite prin intermediul telefoanelor
din timpul emisiunii de tryout (materiale, emisiuni, mesaje care sunt testate înainte de a fi difuzate).
Semnalul este un element care are capacitatea de a semnifica ceva şi care este produs în mod
intenţionat pentru a transmite o informaţie. Acesta poate îmbrăca diverse forme: de exemplu semnalul numit
cuvânt poate fi scris (o formă grafică) sau rostiti (o formă sonoră). În cazul semnalelor rutiere, semnificaţia
poate fi transmisă atât scris, sonor, cât şi prin intermediul luminilor şi a culorilor. De exemplu culoarea verde
a unui semafor transmite ceva, în timp ce culoarea roşie semnifică altceva. În opinia lui Christian Baylon şi a
lui Xavier Mignot semnale pot fi şi coafura, vestimentaţia, aspectul fizic al unai persoane. În această situaţie
trebuie făcută diferenţa dintre semnal şi indice (caracteristica), adică dintre aspectul intenţionat şi
nonintenţionat. “Când cineva apare la televizor, spectatorii [...] îşi fac asupra sa o opinie [...] şi în funcţie de
coafura sa, ţinuta sa, aspectul fizic etc. Dacă acestea constituie aspectul său obişnuit [...] putem vorbi de
indici. Dacă le-a adoptat în mod deliberat [...] putem vorbi de semnale.” 6
1 Lucien Sfez, O critică a comunicării, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2002, p. 38
2 Mihai Dinu, Comunicarea. Repere fundamentale, Editura Algos, Bucureşti, 2000, p. 15
3 Ibidem.
4 Ion Haineş, Introducere în teoria comunicării, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1998, p. 10.
5 *** Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 205
6*** The World Book Dictionary, World Book Inc., Chicago, 1993, p. 420
7 *** Oxford Dicţionar de sociologie, editat de Gordon Marchall, revizia traducerii şi glosar Sergiu Bălţătescu, traducere Sergiu Bălţătescu, Florin Iacob,
Liviu Şerbănescu, Cristian Toader, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, p. 117
8 John, Fiske, Introducere în ştiinţele comunicării, traducere Monica Mitarcă, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 15
9 Emilian M. Dobrescu, Sociologia comunicării, Editura Victor, Bucureşti, 1998, p. 9
10Jean-Claude Abric, Psihologia comunicării. Teorii şi metode, traducere Luminiţa Botoşineanu, Florin Botoşineanu, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 14.
11 Mihai Dinu, Comunicarea. Repere fundamentale, Editura Algos, Bucureşti, 2000.
12 J.J. Van Cuilenburg, O. Sholten, G.W. Noomen, Ştiinţa comunicării, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 27
13 Robert Escarpit, De la sociologia literaturii la teoria comunicării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1990.
14 Gilles Amado şi André Guittet, Apud: Aurelian Gh. Bondrea, Sociologia opiniei publice şi a mass-media, Editura FRM, Bucureşti, 2007.
15 Claude Shannon, Waren Weaver, Apud, Ioan Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură şi Presă Şansa S.R.L., Bucureşti,
1996, p.12.
16 Denis McQuail, Comunicarea, traducere Daniela Rusu, prefaţă Ioan Drăgan, Postfaţă Iulian Popescu, Editura Institutul European, Iaşi, 1999, p. 15-16.

1 D. McQuial, S. Windahl, Modele ale comunicării, Editura SNSPA, Bucureşti, 2001, p. 13.

2 J. Fiske, Introducere în ştiinţele comunicării, traducere Monica Mitarcă, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 89

3 J, . Fiske, op. cit., p.89

4 J, . Fiske, op. cit., p. 35-36

5 Vasile Tran, Irina Stanciugelu, Teoria comunicării, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2003, p. 19

6 Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, trad. Ioana Ocneanu, Ana Zăstroiu, Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi, 2000, p. 15