MODULUL I:

COMUNICAREA. ISTORIA COMUNICĂRII. ŞTIINŢA COMUNICĂRII. PRINCIPIILE

COMUNICĂRII. MODELELE COMUNICĂRII. OBIECTIVELE COMUNICĂRII.
NECESITATEA COMUNICĂRII

Obiective educaţionale:

În urma studierii acestui Modul, veţi dobândi următoarele competenţe şi aptitudini:

- Însuşirea unor noţiuni de bază privind comunicarea în general, cunoaşterea

istoricului procesului de comunicare, a modelelor comunicării sau a barierelor ce stau în
calea unui proces de comunicare eficient.

Cuvinte cheie:
- comunicare, mesaj, informaţie, emiţător, receptor, bariere în calea comunicării

I.1. ISTORIA COMUNICĂRII

De-a lungul timpului, comunicarea a fost o necesitate în viaţa omului, o condiţie a evoluţiei
acestuia. Schimbul de idei şi mesaje este la fel de vital pentru societate ca şi respiraţia pentru
organism. Evoluţia istorică a procesului de comunicare trebuie privită în strânsă legătură cu
istoria evoluţiei umane, comunicarea apărând aproape concomitent cu apariţia schimbului de
informaţii.

În epoca semnelor şi semnalelor, fiinţele umane comunicau doar cu ajutorul sunetelor

produse fizic, cum ar fi mârâituri, mormăieli, dar şi cu ajutorul mişcărilor corpului. Acest sistem
se mai foloseşte şi astăzi, dar el nu permite transmiterea şi receptarea unor seturi complete de
mesaje şi semnificaţii.
 Epoca vorbirii şi limbajului de acum 40.000 ani, când oamenii Cro Magnon aveau structura
craniană, limba şi laringele aşa cum le avem noi astăzi1, se caracterizează prin concretizarea
transmiterii gândurilor şi mesajelor, fiindcă aceştia aveau nevoie să-şi planifice vânătoarea cât
mai bine. Pe măsură ce oamenii s-au răspândit şi în alte teritorii, modalităţile de vorbire s-au
diversificat.

Epoca scrisului este cea a evoluţiei de la reprezentări grafice pictografice la sisteme fonetice.
Principalul stimul pentru dezvoltarea sistemului de scrieri a fost practicarea agriculturii, ce a
adus după sine mai multe probleme de rezolvat, cum ar fi înregistrarea hotarelor, vânzărilor şi
cumpărărilor. Scrierea îşi are, astfel, originea în notaţiile grafice.

Epoca tiparului aduce cu sine un eveniment deosebit, şi anume tipărirea primei cărţi din
lume - „Diamond Sutra” (868) - în China. Tiparul a fost inventat în Europa de către aurarul
Mainz Johann Gutenberg şi a permis eliminarea rapidă a greşelilor de transcriere. Ziarul, ca
aplicaţie particulară a tiparului, a fost o invenţie mult mai târzie, care a depins de contextul
politic şi social al Europei Occidentale la începutul sec. al XVII-lea.

În sec. al II-lea î.Hr., în Grecia Antică, în perioada apariţiei democraţiei, existau legi ale
căror prevederi arătau că fiecare cetăţean poate să fie propriul său avocat, iar pledoariile erau
susţinute public în faţa juraţilor. Cei care stăpâneau arta de a vorbi ajungeau, în final, la
conducerea societăţii. Arta de a comunica era numită retorică, primele noţiuni de comunicare
fiind cuprinse în „Arta Retoricii”, a lui Corax din Siracuza. Platon introduce studiul comunicării
în viaţa academiei greceşti, iar Aristotel este cel care a elaborat primul tabel de logică, numit
„Organon”, în care s-au stabilit tipuri de raţionamente şi şi argumente. Primii oratori din Grecia
îşi susţineau discursurile în Agora (piaţa publică), cel mai cunoscut fiind Socrate, urmat de
Demostene. Filozofii romani sunt cei care au început să facă distincţie între retorică şi arta
comunicării, o mare contribuţie având-o în acest sens Cicero.

Şirul lung al oratorilor marcanţi ai istoriei îşi are, însă, originea mult înaintea perioadei de
înflorire a Greciei şi Romei antice, fiind legat de personalitatea lui Isus Hristos, care predica
zilnic apostolilor şi lumii întregi. În secolele ulterioare perioadei greco-romane, retorica nu mai
cunoaşte evoluţie până în epoca Renaşterii, când comunicarea revine în centrul vieţii social-
politice, datorită apariţiei statelor naţionale şi a faptului că regimurile democratice lasă liberă
calea libertăţii de exprimare. 2 Revoluţia franceză aduce şi ea, prin Robespierre, triumful
cuvântului, iar în sec. XX apar personalităţi cu o mare capacitate de persuasiune şi mobilizare a
maselor, ca şi Lenin, Stalin, Hitler. În revista „L´Os à Moelle”, Pierre Dac afirmă că un discurs
politic bun nu trebuie să vorbească despre nimic, dar să lase impresia că se vorbeşte despre toate.

1
Evelina Graur, Tehnici de comunicare, Ed.Mediamira, Cluj-Napoca, 2001;
2
Dan Voiculescu, Negocierea, o formă de comunicare în relaţiile interumane, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991;
 În vremurile moderne, apariţia microfonului, radioului şi televiziunii au pus înplan secund
oratoria, fiindcă într-o societate copleşită de imagini şi mediatizare, este dificil să mai apară mari
oratori.

În sec. XX, sistemul de comunicare a înregistrat o dezvoltare deosebită prin apariţia

programării neuro-lingvistice. În prezent, diversitatea comunicării a făcut ca acesta să se
studieze şi separat pe ramuri de activitate: management, comerţ, jurnalistică, marketing, vânzări,
relaţii publice.

Prima revoluţie a comunicării apare, aşadar, odată cu apariţia vorbirii, cea de-a doua se
produce la descoperirea scrierii, a treia la inventarea tiparului, iar motorul revoluţiei ştiinţei s-a
pus probabil în mişcare atunci când a fost formulată prima cugetare adevărată despre lume.3

Comunicarea este un proces complex, cu nuanţe profunde din domeniul ştiinţei şi artei.
Faptul că omul şi-a putut transmite ideile şi sentimentele reprezintă primul pas spre dezvoltarea
societăţii umane.

Faptul că fiinţa umană vorbeşte, nu înseamnă că şi comunică, pentru că a comunica înseamnă

mai mult decât o simplă înşiruire de cuvinte, presupune un exerciţiu îndelungat şi implicare.4

I.2. ŞTIINŢA COMUNICĂRII

Diversitatea nivelurilor de comunicare, de la cel interpersonal la cel planetar, face imposibilă

abordarea acestui conglomerat de către o singură disciplină. Fiecare specialist vine cu propria lui
experienţă şi cu propriile lui interese, pentru a cerceta comunicarea din perspectiva sa. Dacă
avem în vedere doar căile de comunicare şi contextul, comunicarea se întrepătrunde cu biologia
şi informatica, însă dacă ne referim doar la constrângerile emoţionale şi raţionale pe care le
implică comunicarea, atunci psihanaliza şi psihologia contribuie la cunoaşterea pretenţiilor,
atitudinilor şi obişnuinţelor publicului. În privinţa conţinutului informativ, istoria, sociologia şi
etnologia ne învaţă să formulăm cel mai bine informaţia.

Unii autori, însă, nu sunt de acord cu teoria comunicării, ci consideră acest domeniu doar o
latură a psihologiei, concluzionând că ea reprezintă ştiinţa care studiază circuitele profesionale şi
instituţionale ale informaţiei, fie că această informaţie este destinată publicului în general sau
unui public specializat.

Metodele folosite, ca şi problemele studierii comunicării, ne arată că aceasta constituie unul

din pilonii vieţii sociale, ea fiind în mod necesar prezentă în grup.

3
Irina Iacovescu, Trei revoluţii în istoria comunicării, în www.agonia.ro;
4
Liliana Bolan, Recenzie la cartea Tehnici de comunicare, de André de Peretti, Jean André Legrand, Jean Boniface
I.3. CE ESTE COMUNICAREA?

Termenul „a comunica” apare în sec al XIV-lea şi provine de la cuvântul latin „communis”

(cum - împreună, munis - lucruri), care înseamnă „a pune în comun, a fi în relaţie cu ceva” şi
pătrunde în limba română pe filieră franceză. Începând cu sec. al XVI-lea, termenului i se adaugă
sensul de „a transmite”.
În literatura de specialitate şi în dicţionarele explicative, termenul are trei definiţii:

1. înştiinţare, aducere la cunoştinţă;

2. comunicat verbal în interiorul unui grup;

3. prezentare sau ocazie care favorizează schimbul de idei sau relaţii spirituale.

Definirea comunicării pare la prima vedere un act simplu, dar tocmai vasta întindere a
conceptului şi cotidianul practicii comunicaţionale ridică probleme. Unii autori5 consideră chiar
că se pot identifica în jur de 15 elemente componente ale termenului:

1. simboluri, vorbire, limbaj;

2. înţelegere - receptarea, nu transmiterea mesajelor;
3. interacţiune, relaţie - schimbul activ;
4. reducerea incertitudinii - ipotetică dorinţă fundamentală care duce la căutarea de
informaţie în scopul adaptării;
5. procesul - întreaga secvenţă a transmiterii;
6. transfer, transmitere - mişcare în spaţiu sau în timp;
7. legătură, unire - comunicarea în ipostaza de conector;
8. trăsături comune - amplificarea a ceea ce este împărtăşit sau acceptat de ambele părţi;
9. canal, purtător, rută - o extensie a transferului;
10. memorie, stocare - comunicarea duce la acumularea de informaţie;
11. răspuns discriminatoriu - accentuarea acordării selective de atenţie şi a interpretării;
12. stimuli - accentuarea caracterului mesajului prin răspuns sau reacţie;
13. intenţie - accentuează faptul că actele comunicative au un scop;
14. momentul şi situaţia - acordarea de atenţie contextului actului comunicativ;
15. putere - comunicarea văzută ca mijloc de influenţă.

5
Denis McQuail, Comunicarea, Ed.Institutul European, 1999;
 Din punct de vedere sociologic, comunicarea este relaţia fundamentală între indivizii
aceleiaşi societăţi, realizându-se cu ajutorul limbajului sau a altor coduri şi semne care
facilitează transmiterea de informaţii, opinii, idei.

Comunicarea umană constituie esenţa legăturilor interumane, exprimată prin

capacitatea de a descifra permanent sensul contactelor sociale, realizate cu ajutorul
simbolurilor şi al semnificaţiilor generalizate, în vederea obţinerii stabilităţii sau a unor
modificări de comportament individual sau de grup.

Comunicarea este ansamblul proceselor fizice şi psihologice prin care se efectuează

punerea în relaţie cu una sau mai multe persoane, în vederea realizării unui obiectiv.

Comunicarea se referă, deci, la influenţa pe care o exercită un sistem sursă faţă de un

destinatar, prin utilizarea diverselor simboluri transmise prin canalul ce leagă cele două sisteme
(C.E. OSGOOD şi colab., 1957).

Esenţa procesului de comunicare constă în transferul sau trimiterea informaţiei de la emiţător

la receptor. Comunicarea are la bază 4 componente fundamentale: emiţătorul, canalul,
informaţia şi receptorul. Comunicarea nu se încheie niciodată cu simpla preluare sau receptare a
informaţiei6, această informaţie circulând şi invers (feed-back). Se observă că acest proces de
comunicare include şi un important element de control, care permite autoreglarea, modificarea şi
perfecţionarea. Comunicarea este un proces intenţional, prin care emiţătorul transmite
receptorului o informaţie prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce anumite efecte
receptorului.

Emiţătorul este individul, grupul, instituţia care posedă o informaţie, are o anumită stare de
spirit, are un scop explicit în comunicare (mesajul) şi unul implicit (motivul transmiterii
mesajului).7 Receptorul este individul, grupul, instituţia cărora le este transmis mesajul, sau care
intră în posesia unui mesaj întâmplător, care primesc mesajul într-un mod conştient sau
subliminal. Unităţile de informaţie ale mesajului sunt interferate uneori de alte informaţii care
există pe canalul de comunicare, numite generic zgomot de fond, din cauza căruia informaţiile
pot ajunge la destinaţie într-o formă distorsionată.

În privinţa mijloacelor prin care se poate comunica, acestea includ tot felul de limbaje şi
semne. Cele mai moderne mijloace utilizează astăzi tehnologii şi echipamente costisitoare, ce
necesită o anumită pricepere (ex. operarea pe calculator). În timp ce în trecut, discontinuităţile
erau rezultatul diferenţelor culturale şi sociale, astăzi, ele sunt asociate discrepanţelor economice
şi de putere.8

6
Evelina Graur, op.cit.;
7
Ioan Ovidiu Pânişoară, op.cit.;
8
Denis McQuail, op.cit.;
 Din perspectiva implicării emiţătorului şi receptorului în actul de comunicare, se pot distinge
de asemenea, trei tipuri de situaţii: prima situaţie (activ-pasiv) constă în transferul intenţionat de
informaţie, fără ca receptorul să accepte această definire a informaţiei (ex. propaganda, agenţii de
publicitate); a doua situaţie (activ-activ) este reprezentată de schimbul între parteneri, care
acţionează pe rând ca receptor şi emiţător; a treia situaţie (pasiv-activ) este reprezentată de
cercetarea lumii din jurul nostru.9

I.4. PRINCIPIILE COMUNICĂRII

Cele mai importante principii, pe care le-au numit chiar axiome ale comunicării, au fost
enunţate de către cercetătorii Paul Watzlawick, Don D. Jackson şi Janet Helmick Beavin, care
aveau origini ştiinţifice diferite, fiind reprezentanţi ai Şcolii Palo Alto (principalele direcţii de
cercetare ale acestui grup au privit o teorie a comunicării, o metodologie de schimbare şi o
practică terapeutică, toate marcate de demersul sistemic):10

1. Comunicarea este inevitabilă (chiar când vrem să evităm discuţia cu o persoană,

comportamentul nostru trădează faptul că nu dorim să vorbim cu ea);
2. Comunicarea se dezvoltă în planul conţinutului (informaţional) şi al relaţiei
(relaţional) (aceeaşi propoziţie - ”ne întâlnim la ora 10” - poate avea conotaţii diferite
pentru mai multe persoane, putând fi rugămintea unui băiat către o fată, informaţia
întâlnirii unor colegi după serviciu, comanda adresată de un şef subordonatului);
3. Comunicarea este un proces continuu şi nu poate fi abordat în termeni de cauză-efect
sau stimuli-reacţie (componentele comunicării sunt strâns legate între ele, formând un
proces: ex. atunci când intrăm în conflict cu cineva, nu putem reacţiona doar la nivel
intelectual, ci şi emoţional);
4. Comunicarea este un proces ireversibil (mecanismele psihologice care sunt angrenate
în procesarea informaţiei receptate produc efecte care generează automat consecinţe pe
plan psihosocial, ce nu mai pot fi şterse, chiar dacă mesajul este retractat);
5. Comunicarea presupune raporturi de putere între participanţi (când comunicarea se
realizează între persoane de acelaşi nivel, putem spune că se numeşte comunicare în

9
Denis McQuail, op.cit.;
10
Elena Marilena Purumb, Comunicare şi negociere, în www.idd.euro.ubbcluj.ro;
 oglindă, minimizându-se diferenţele dintre partenerii comunicării; dacă însă nivelele sunt
inegale, diferenţele se maximizează);
6. Comunicarea implică necesitatea acomodării şi ajustării comportamentelor (este
foarte important ca pentru înţelegerea corectă a mesajului transmis să existe între
participanţii la procesul de comunicare, cât mai multe elemente comune legate de
experienţa de viaţă, de cunoştinţe, de limba vorbită).

I.5. MODELELE COMUNICĂRII

Mesajul este unitatea de bază a comunicării şi poate fi alcătuit din cuvinte scrise sau rostite,
sunete, imagini vizuale, semne, simboluri, culori, gesturi, etc.

Suportul fizic al mesajului este canalul, care îndeplineşte funcţia de cale de transport sau
distribuţie a mesajului.11 Canalul este principalul spaţiu pentru factorii perturbatori, dar în acelaşi
timp, presupune o coerenţă de comunicare între emiţător şi receptor. Dimensiunea originalităţii
mesajului este dată de informaţie.

Mesajele pot fi transmise fără a fi receptate sau sunt receptate incorect, sau pot fi receptate
fără a fi transmise. (ex. studentul care ştie că are un curs de la o anumită oră într-o anumită
sală, ajunge şi găseşte sala goală şi fără a i se transmite o informaţie, înţelege, receptează
mesajul că fie nu s-a ţinut cursul, fie s-a mutat în altă sală, fie a înţeles greşit ora).

 Modelul elementar al comunicării

Schema lui Lawel prezintă într-o manieră foarte simplificată, procesul de comunicare
conceput să răspundă la 5 întrebări: Cine?, Ce zice?, Prin ce mijloace?, Cui?, Cu ce efecte?.12
Aceasta reprezintă schema stimul-răspuns, deoarece arată traseul unei informaţii (stimul) ce
provoacă un răspuns.

Procesul de comunicare nu se încheie odată cu preluarea sau receptarea informaţiei, deoarece

acesta poate influenţa mai mult sau mai puţin opiniile şi ideile celor care o receptează. Modelul
elementar al comunicării poate fi extins astfel:

11
Denis McQuail, op.cit.;
12
Victor Croitoru, Reflecţii asupra evoluţiei învăţământului românesc de comunicaţii, în www.atic.org.ro;
 informaţie informaţie
emiţător canal receptor efect

Procesul de comunicare este un proces stimul-reacţie, adică receptorul reacţionează la

stimulul provenit din partea emiţătorului. Pentru ca transferul de informaţie să devină un proces
de comunicare, emitentul trebuie să aibă intenţia de a provoca un efect asupra receptorului.
Procesul comunicării presupune mai mult decât un participant, pentru că pe lângă emiţător, pot
exista chiar mai mulţi receptori. În mod frecvent, informaţia circulă în dublu sens, e
bidirecţională, dar în alte situaţii, cum e cazul monologului, al comunicării prin presă şi radio,
aceasta circulă în sens unic.

 Modelul fundamental al comunicării

Schema lui C. Shannon adaugă modelului elementar noţiunile de codificare, decodificare şi

zgomot de fond, ce permit explicarea diferitelor blocaje ale comunicării.

Schema lui W. Weaver vine să completeze schemele anterioare cu un alt element - feed-
back-ul, adică informaţia retur, reacţia inversă, E şi R schimbându-şi rolurile în permanenţă.
Comunicarea are astfel o formă circulară.

informaţie informaţie
emiţător canal receptor efect
codare decodare

zgomot de fond

Feed-back

Dacă un emiţător doreşte să transmită ceva unui receptor, informaţia trebuie să fie
inteligibilă. Pentru a se putea face înţeles, el trebuie să codeze mesajul. Acest mesaj codat este
transpus în semnale, care străbat canalul până la receptor. La rândul lui, receptorul trebuie să
decodeze mesajul şi să-l interpreteze. Comunicarea poate fi perturbată de un surplus irelevant de
informaţie sau de zgomotul de fond.
  Etapele procesului de comunicare13 sunt:

1. Codificarea înţelesului - selectarea unor simboluri capabile să exprime semnificaţia unui

mesaj.

2. Transmiterea mesajului - deplasarea mesajului codificat de la E la R prin diferite canale

(auditiv, vizual, tactil, electronic).

3. Decodificarea mesajului - descifrarea simbolurilor, explicarea sensurilor, interpretarea lor.

4. Filtrarea mesajului - deformarea sensului unui mesaj datorită unor limite fiziologice sau
psihologice. Aceste filtre pot afecta percepţia şi modul de interpretare a mesajelor, dându-le o
altă semnificaţie decât cea a E.

5. Feed-back-ul - încheie procesul de comunicare şi dezvăluie dacă mesajul a fost înţeles de

către R.; acesta reprezintă totalitatea mesajelor verbale şi non-verbale pe care o persoană le
transmite în mod conştient sau inconştient, ca răspuns la comunicarea altei persoane. De
asemenea, feed-back-ul, ca informaţie trimisă înapoi la sursă, poate fi pozitiv sau negativ,
imediat sau întârziat.

I.6. OBIECTIVELE ŞI NECESITATEA COMUNICĂRII

În procesul de comunicare, emiţătorul urmăreşte următoarele obiective14:

1. Să spună ceva, adică să transmită informaţie spre cei din jurul său.

2. Să fie receptat (auzit, citit).

3. Să fie ascultat, auzit, înţeles.

4. Să fie acceptat, recunoscut, adică doreşte ca ceilalţi să conştientizeze prezenţa sa şi

valoarea informaţiei pe care o transmite.

5. Să fie apreciat pentru a-şi putea creşte încrederea în forţele proprii.

6. Să provoace o reacţie, să influenţeze.

Atunci când nu se reuşeşte atingerea nici unui obiectiv, comunicarea a eşuat, lucru care
poate duce la frustrări sau resentimente de genul „nu înţelegi româneşte?”.

Pentru a realiza o comunicare de succes în orice context, emiţătorul trebuie să îşi pună

13
Constantin Telespan, Comunicare managerială în organizaţia militară, Ed. Academia Forţelor Terestre, Sibiu,
2000;
14
Nicki Staton, Comunicarea, Ed. Ştiinţă şi Tehnică S.A., 1995;
următoarele întrebări15:

1. De ce? (scopul)

 De ce comunic?
 Care este scopul meu real: de a scrie sau a vorbi?
 Ce sper să realizez: o schimbare de atitudine sau o schimbare de opinie?
 Care este scopul meu: să informez, să influenţez, să fraternizez, să fac doar
conversaţie?

2. Cine? (interlocutorul)

 Cine este receptorul?

 Ce fel de persoană este (personalitatea, vârsta, statutul său social)?
 Cum va reacţiona la conţinutul mesajului meu?
 Ce ştie el despre mesajul meu: mult, puţin, nimic, mai mult decât mine?

3. Unde şi când?

 Unde va fi receptorul când va primi mesajul: în birou, acasă, în oraş?

 În ce moment soseşte mesajul meu? Pot să răspund la problemele ridicate de
interlocutor?
 Care este relaţia mea cu ascultătorul? Atmosfera este tensionată sau cordială?

4. Ce? (subiectul)

 Ce vreau să spun?
 Ce doreşte el să ştie?
 Ce informaţii pot omite?

5. Cum? (tonul şi stilul)

 cum voi comunica? în cuvinte, imagini, ce cuvinte, ce imagini?

15
Nicki Staton, op.cit.;
  Ce mod de comunicare va fi mai apreciat, scris sau vorbit?
 Cum voi organiza informaţiile pe care vreau să le transmit? Voi folosi un mod
deductiv, adică încep cu punctul meu de vedere principal şi apoi continui cu explicaţii
şi exemple, sau un mod inductiv, în care esenţa mesajului va fi plasată la final?
 Ce cuvinte trebuie să folosesc pentru a-mi realiza obiectivul, pentru a crea o
atmosferă potrivită?

Astfel, în pregătirea şi transmiterea mesajului, chiar şi în cazul comunicării spontane, trebuie

avut în vedere interlocutorul sub toate aspectele.

Fiinţa umană comunică pentru că are nevoie de informaţie ca factor determinant în

dezvoltarea procesului cunoaşterii. Nevoia de comunicare vine şi din nevoia de contact cu
semenii şi din conştientizarea propriului statut.

I.7. BARIERE ÎN CALEA COMUNICĂRII

Chiar dacă putem spune că am comunicat de când ne ştim, nu înseamnă că am comunicat

eficient. Comunicarea este un proces deschis, influenţat de mulţi factori, dintre care unii pot fi
consideraţi bariere, obstacole în procesul de comunicare. Aceste obstacole reduc fidelitatea şi
eficienţa transferului de mesaj.16

Printre cele mai importante piedici care intervin în procesul comunicării, adică în înţelegerea
mesajului exact aşa cum a dorit să-l transmită emiţătorul, se remarcă17:

16
Mihai Coman, Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, vol.I, Ed.Polirom, 1997;
17
Constantin Telespan, op.cit.;
1. Diferenţele de personalitate (personalitatea rezultă din îmbinarea temperamentului cu
mediul fizic, mediul social, obiceiurile şi deprinderile).
2. Diferenţele de percepţie (persoanele de diferite vârste, sex, educaţie, ocupaţii pot avea
percepţii diferite şi pot recepta aceeaşi situaţie în mod diferit).
3. Diferenţe de statut (nivelurile diferite de educaţie ne duc la o comunicare greoaie şi
ineficientă uneori).
4. Diferenţe de cultură (deficienţe în comunicarea dintre oamenii care provin din medii
culturale diferite, cu religii diferite).
5. Probleme semantice legate de folosirea unor cuvinte ca: argou, jargon, neologisme,
expresii strict tehnice, cuvinte cu dublu sens.
6. Stereotipiile (uneori putem risca să tratăm o întreagă categorie de persoane ca şi când ar
fi una singură: ex. nu putem spune că toţi profesorii sunt la fel, doar pentru că am
cunoscut un singur profesor).
7. Dificultăţile de exprimare.
8. Emoţiile.
9. Lipsa de interes a interlocutorului.
10. Zgomotul de fond.
11. Alte tipuri: bariere geografice (distanţe în spaţiu), istorice (distanţe în timp), statalo-
politice (regimuri politice diferite), economice (lipsa mijloacelor financiare), tehnice,
lingvistice, psihologice.