,,Cipariu cată a limbii noastre fire”

- Limpezirea graiului românesc -

- Gramatica limbei române -

Figură marcantă a latinismului, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, rămâne

Timotei Cipariu, a cărui permanentă preocupare a fost studiul limbii române, din care, ca şi
predecesorii săi, Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, a făcut o armă în lupta pentru
apărarea drepturilor naţionale ale poporului român în Transilvania.

Prezentarea de față dorește să analizeze meritele acestui ultim reprezentant al Școlii

Ardelene în ceea ce privește două dintre preocupările constante ale activității sale: filologia și
lingvistica, având drept suport una dintre lucrările acestuia care a trezit un viu interes în epocă și
ale cărei idei au servit drept bază pentru numeroase cercetări lingvistice ulterioare. S2

Dex: FILOLOGÍE s. f. Știință care se ocupă cu studiul culturii scrise a

popoarelor, în special cu studiul textelor vechi și al operelor literare din punct
de vedere al limbii, al influențelor suferite, al modului în care ni s-au transmis și
al autenticității, precum și cu editarea lor.
LINGVÍSTIC, -Ă, lingvistici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Știință care studiază
limba și legile ei de dezvoltare.

Dacă rolul lui Timotei Cipariu la dezvoltarea studiului descriptiv al limbii române şi al
celui istoric a fost uneori subestimat sau chiar ignorat (cercetările sale lingvistice fiind etichetate
ca vetuste ori perimate încă din momentul apariţiei lor), activitatea sa din domeniul filologiei a
beneficiat, de-a lungul vremii, de aprecierea unanimă a specialiştilor.
După cum se ştie, Timotei Cipariu a fost supranumit, încă de la sfârşitul secolului al XIX-
lea, părintele filologiei române, această formulă omagială fiind considerată adesea ca
acoperitoare pentru întreaga lui activitate lingvistică. S3

T. Cipariu a avut o intensă activitate de filolog și lingvist:

• Unul dintre întemeietorii filologiei și lingvisticii românești;
• A publicat o serie de studii asupra limbii române și gramaticii;
• Scopul general al studiilor sale: dovedirea drepturilor istorice ale
poporului român și originea noastră latină;
• Adept al latinismului și ortografiei etimologice.
 Activitatea sa științifică nu se putea desfășura în absența unei aprecieri la superlativ a
ideii de CARTE, cu tot ceea ce implică aceasta. Pasiunea pentru carte l-a caracterizat chiar din
copilărie, după cum chiar el mărturisește: S4!

,,Când vedeam vreo carte undeva îmi ardea inima să o capăt, să o citesc.
Acea ardoare și nespusă plăcere către cărți de atunci [din copilărie] îmi
rămăsese nestinsă toată viața până în aceste zile târzie în care scriu acestea: ea
fu cauza principală a soartei mele...”
(Timotei Cipariu, Jurnal, Cluj: Editura Dacia, 1972, p.73.)

În ceea ce privește modalitatea de lucru a marelui filolog, putem aprecia că obiectivitatea,

scrupulozitatea, erudiția, pasiunea stiințifică, marea receptivitate intelectuală, dar și patriotismul,
conștiința latinității limbii române, a romanității poporului român – sunt caracteristici care l-au
călăuzit pe Cipariu în întreaga sa activitate: S5!

,,Căci tot ce a scris Cipariu – apreciază Sextil Pușcariu – se

caracterizează printr-o preciziune exemplară și printr-o cinste neșovăitoare. În
opoziție cu înaintașii și cei mai mulți dintre urmașii săi, niciodată nu găsim o
falsificare de dragul unei teorii, ci deducțiunile sale sunt întemeiate pe date
exacte, iar spiritul său ager a știut să recunoască importanța celor mai ascunse
forme vechi.”
(Sextil Puşcariu, Cercetări şi studii, Bucureşti: Editura Minerva, 1974, p. 572.)

Alexandru Philippide își manifestă și acesta admirația trezită de eruditul transilvănean:S6

,,Pe vremea aceea era un om, Timotei Cipariu, şi omul acela şi zi şi

noapte era cu cartea în mînă, şi cînd dormea, dormea pe scaunul de la masa de
lucru. Ştia multe limbi, atîtea cîte toţi specialiştii români de astăzi la un loc luaţi
nu ştiu, şi citise toţi scriitorii români din sec XVI şi XVII din scoarţă în
scoarţă...”

Conform programului stabilit de Academia Română, Timotei Cipariu elaborează cel

dintâi tratat de gramatică românească cu caracter academic. S7Astfel, vor ieși de sub tipar cele
două volume din Gramatica limbei române, apărute la un interval de opt ani: primul intitulat
Analitica și apărut în1869 și cel de-al doilea, Sintetica, publicat în 1877. Ulterior apare și un
supliment la cele două volume deja publicate, care conține un număr semnificativ de completări,
detalieri ale studiilor cuprinse deja mai ales în cel de-al doilea volum.
 Gramateca limbei române
Partea I – Analitica (1869)
Partea a II-a – Sintetica (1877)
Gramatica româna: Suplementu la Sintactica (1877)

S8,9,10 Gramatica limbei române este o lucrare amplă, în trei volume așadar, însumînd,
în total, 800 de pagini, care a fost premiată de Societatea Academică Română, şi utilizată intens
de mulţi autori de gramatici de mai tîrziu.
Erudită şi plină de comentarii şi digresiuni istorice, dar şi de interpretări juste, gramatica
savantului blăjean nu a reuşit însă să impună o metodă şi o direcţie, însă ea a servit drept bază
pentru gramaticile descriptiv-normative, care se vor elabora de către persoane private, din afara
Academiei.
Considerată de către Mioara Avram „prima gramatică academică a limbii române“, S11!
,,Lucrarea lui Cipariu merită acest calificativ nu numai pentru
împrejurările elaborării şi apariţiei ei, ci şi pentru ţinuta ei academică, pentru
caracterul de tratat — evident în dimensiunile ei, neatinse de nicio gramatică
anterioară sau contemporană cu ea, în absenţa unei destinaţii didactice şi mai cu
seamă în calitatea de a fi sintetizat cunoştinţele anterioare de gramatică
românească şi de a fi expresia nivelului atins în această direcţie în epoca dată.“

Primul volum, Analitica, primit cu entuziasm de contemporani, valorifica experiența sa

mai veche în abordarea limbii române ca obiect de cercetare; S12 acesta publicase deja Principia
de limbă si de scriptură, Elemente de limba română după dialecte si monumente vechi,
considerată drept „prima gramatică istorică a limbii noastre” și un Compendiu de gramateca
limbei române, contribuție mai modestă, dar cu apreciabil succes editorial.

 Principia de limbă si de scriptură, Blaj, 1856

 Elemente de limba română după dialecte si monumente vechi,
Blaj, 1854
 Compendiu de gramateca limbei române, Blaj, 1855

Cel de-al doilea volum, Sintetica, realizat prin însărcinarea expresă a Secțiunii Filologice
din cadrul Societății Academice, după repetatele rezultate nesatisfăcătoare ale concursului
organizat pentru partea de sintaxă, s-a bucurat însă de o primire mai modestă. Raportată la
momentul publicării ei, Gramatica lui Timotei Cipariu ne apare ca cea mai cuprinzătoare
gramatică a limbii române, fiind și depozitara celui mai bogat material faptic. Opusul face de
departe dovada celor mai actuale interpretări și operează cu terminologia cea mai modernă,
rămânând totodată lucrarea cea mai științifică în conținut.
 Gramateca limbei române se deosebește de scrierile lingvistice ce i-au premers inclusiv
prin dimensiuni. Deși preia unele idei din încercări lingvistice mai vechi, Gramatica își păstrează
caracterul original, fiind cu mult superioară acestora prin diversitatea conținutului său, prin
profunzimea tratării subiectelor, prin folosirea unei terminologii modernizate și prin amploarea
discuțiilor consacrate unor aspecte diverse.

În primul volum, Cipariu face o serie de precizări terminologice, care să faciliteze

înțelegerea textului. Astfel, gramatica este definită ca o ştiinţă cu un obiect de studiu bine
precizat, incluzând şi fonetica şi ortografia: S13!

„Ştiinţa care se ocupă cu pertractarea limbii se numeşte Gramatică. Ea

se ocupă înadins cu declinarea regulilor limbii, începând de la întîiele elemente
în vorbire şi în scris, până la aşezarea vorbelor sau cuvintelor în propoziţiuni
complete şi forme corecte. De aceea, Gramatica se ocupă mai întîi cu analiza şi
examinarea sunetelor, care împreunate în vorbe formează complexul unei limbi,
precum şi cu figurarea lor în scris.“
(Cipariu, 1869, p. 151) .

Trebuie subliniat faptul că Cipariu, deşi a activat într-o vreme în care filologia aproape nu
exista ca ştiinţă, a dovedit o excelentă intuiție, îmbinând studiul istoric al limbii cu observaţia
permanentă a stărilor de lucruri din limba vremii sale.

Unul dintre numeroasele merite ale lui Timotei Cipariu este acela că, în lucrarea de față
propune un studiu diacronic al limbii române, autorul apelând cu insistenţă la serviciile istoriei,
instrument fundamental - în viziunea sa - al operei de cultivare a limbii naţionale. Deşi n-a fost
istoric prin excelenţă, el a înţeles importanţa factorului-istorie pentru dezvoltarea limbii: S14!

,,Toate evenimentele care trec peste viaţa unui popor, toate

îmbunătăţirile şi calamităţile ce întîmpină o naţiune, toate fazele prin care trece,
toate se revarsă şi asupra limbii acelui popor”.

Studierea limbii în diacronie era o concepţie foarte modernă la acel moment, într-o epocă
în care lingvistica europeană descoperea metodele istorice şi comparatiste în studiul limbii.

Dintre problemele de lingvistică istorică pe care le abordează Cipariu, le amintim pe

scurt pe cele relevante din perspectiva subiectului nostru: S15!
  funcţia socială a limbii, care serveşte comunicării între oameni;
 distincţia între limbă şi vorbire;
 originea limbii nu se identifică cu originea poporului care vorbeşte acea
limbă (cu toate acestea istoria este argument pentru limbă, iar limba este
un document istoric fundamental);
 naşterea limbilor este rezultatul natural al evoluţiei (concepţie
evoluţionistă pe care o va dezvolta la noi, după câţiva ani, Hasdeu);
 condamnarea creării artificiale de cuvinte;
 limitarea drastică a împrumuturilor şi accentuarea pe criteriul circulaţiei
cuvintelor.

Să remarcăm, așadar, faptul că prin aceste concepţii Cipariu este unul dintre primii
lingvişti români în sensul modern al termenului.
Primul aspect care ne interesează este istoria timpurie a limbii române. În această
privinţă Cipariu este, asemeni tuturor latiniştilor, convins de puritatea latină a românilor şi limbii
acestora, puritate care a supravieţuit decăderii Imperiului Roman, grecizării acestuia şi chiar
migraţiilor, dar cu toate acestea el nu poate contesta că asupra limbii şi poporului român s-au
exercitat influenţe străine (influenţe - trebuie să subliniem - exercitate după constituirea limbii
române).
Aceste influențe străine (dacice, greceşti, turceşti, ungureşti, nemţeşti, albaneze, dar cele
mai numeroase fiind cele slavone) s-au impus în limba română S16!

,,...mai tote numai în respectulu materiale, și prea pucine în respectulu

formale alu limbei...”

Altfel spus, influențele s-au făcut simțite mai ales la nivelul lexicului limbii române, fără
a afecta structurile ei interne. Toate acestea sunt nuanţe importante şi trebuie luate şi azi în seamă
în discursul istoric cu privire la formarea limbii române.
În studiul limbii române, Timotei Cipariu a contribuit la impunerea temporară a
principiului etimologic în scrierea limbii române, până ce nu a biruit, în revanşă, principiul
fonetic. S17 Timotei Cipariu „motivează opţiunea pentru principiul etimologic prin nevoia de a
realiza unitatea limbii naţionale, într-un moment cînd nici unul dintre dialectele existente nu se
ridicase la rangul de normă literară unică“.
 Principiul etimologic impune scrierea unor cuvinte care să păstreze
legătura cu etimonul său (cuvantul de bază din limba de origine).

Principiul fonetic presupune scrierea cuvintelor așa cum se rostesc.

Consecvent în ortografie şi în refacerea sistemului etimologic, al cărui adept era, filologul

de la Blaj nu-l respinge total nici pe cel fonetic despre care susţinea că nu poate duce la unitatea
limbii, ci dimpotrivă, la diversificarea ei. Argumentul principal invocat de autor împotriva
adoptării ortografiei fonetice este astfel afirmat: S18!

„în care intenţiune eram de părere că vom fi îndreptaţi şi justificaţi în

ochii tuturor, care ştiu, că nu e cu putinţă a scrie după pronunţia tuturor“
(Cipariu, Principii, p. 257).

În același prim volum, Cipariu alocă pagini însemnate corespondenței dintre literă și
sunet, însă face aceeaşi confuzie, curentă în epocă, între sunete şi litere, după cum reiese din
fragmentul: S19

„sunetele elementaria dar, dein cari se compunu vorbele unei limbe, încît
se figurează în scriere, se chiamă litere, iar împreună cu formele primare ale
cuvintelor se numesc elemente.“
(Cipariu, vol.I, 1869 , p. 82)

Într-o vreme în care aproape toţi cărturarii noştri erau în căutarea unui drum pe care
trebuia să se ajungă la o limbă literară unică, Cipariu, împotriva pregătirii sale teologice, îşi
dădea seama că limba bisericească, pentru care au pledat I. Heliade-Rădulescu, Constantin
Negruzzi şi alţii, nu mai putea îndeplini această sarcină, ci putea fi luată, cel mult, ca punct de
plecare pentru clădirea limbii literare moderne. Înainte de a fi promovat această idee, Cipariu
lansase o alta, ce-i drept într-un mod prudent și chiar cu unele reticențe: ideea adoptării graiului
muntean ca bază în formarea limbii române literare.
Alte idei referitoare la fondul lexical al limbii române sunt enunțate și dezbătute pe larg
în numeroasele pagini ale gramaticii sale: S20

 Preluarea unui număr mult prea mare de cuvinte din limba slavonă;
 Latinizarea forţată a limbii române (Ex: slavă provine din lat. salve);
 Promovarea alfabetului latin;
 Ortografia se va baza pe principiilor fonetic și etimologic;
 Pericolului etimologizării excesive.
 Preluarea unui număr mult prea mare de cuvinte din limba slavonă este o problemă
observată de eruditul transilvănean. Despre această influenţă slavonă, Cipariu afirmă că ,,...se
redica asupra românului, ca unu ceru de fieru întunecat”. Cuvintele slavone au pătruns în limbă
prin mai multe mijloace şi în anumite sectoare ale limbii, amenințând structura latinească a
limbii române.
Cipariu condamnă pe de altă parte latinizarea forţată a limbii române, gest de care se
făceau vinovați mulți dintre filologii ardeleni contemporani cu acesta din dorința de a păstra
nealterată apartenența limbii române la filonul latin. Un exemplu edificator a acestor exagerări
făcute în epocă este falsa derivare a lui slavă din latinescul salve), eroare prin care filologia
românească îşi pierde credibilitatea în faţa lumii savante europene.
Promovarea alfabetului latin este o altă idee pe care filologul român o susține cu tărie. La
momentul respectiv, în lumea culturală românească părerile erau împărţite. Balanța înclina înspre
adepţii alfabetelor de tranziţie, ,,slaveno-latine”, punând într-un plan secund alfabetul latin. Acest
lucru este explicat de Cipariu prin faptul că oamenii întrezăreau în spatele acestui alfabet
pericolul catolicizării, ceea ce era fals, având în vedere - îşi asigură Timotei Cipariu
contemporanii - că şi popoarele protestante folosesc literele latine, fără să resimtă vreun pericol
de catolicizare.
Odată adoptat alfabetul latin, altă problemă intervine, aceea a ortografiei pentru că, deşi
unii au început să folosească constant alfabetul latin, o făceau în multe feluri, aici fiind citate
sistemele ortografice propuse de Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior ș.a. Chestiunea
ortografiei era într-adevăr gravă, pentru că părăsirea alfabetului chirilic presupunea găsirea unor
semne latinești pentru redarea sunetelor specifice limbii române, fapt care putea fi rezolvat în
două moduri: conform principiului fonetic (literele latine urmau să primească semne care să
exprime sunetele specifice limbii române), dar și a celui etimologic (semnele lipsă urmau să fie
înlocuite cu combinaţii de litere, în funcţie de etimologia cuvântului).
Deşi aderă la sistemul etimologist, Cipariu avertizează asupra pericolului etimologizării
excesive, fapt prin care acesta recunoştea unul dintre marile defecte ale discursului latinist.
Timotei Cipariu a întrezărit pericolul care pândea pe contemporanii săi care vroiau să înlăture o
parte din mult prea numeroșii termeni slavoni din limba românească: acela de a cădea în extrema
cealaltă, de a înlocui slavonismele cu cuvinte latine sau cu neologisme din limbile franceză şi
italiană. Aceasta l-a făcut pe Cipariu să militeze, ca și Titu Maiorescu, pentru moderație și
judecarea atentă a fiecărui caz de înlocuire.
După aceeași Mioara Avram, meritul principal al Gramaticii lui Timotei Cipariu îi revine
părții ei de sintaxă, chiar dacă lucrarea tratează, după obiceiul timpului, cu predilecție sintaxa
părților de vorbire. De apreciat este faptul că Timotei Cipariu face aici o comparație între sintaxa
românească de la momentul respectiv și sintaxa altor limbi (latină, greacă, italiană, franceză,
germană şi engleză).

Caracterul modern al gramaticilor lui Timotei Cipariu reiese atât din modul de
organizare a materialului lingvistic, din preocuparea legată de problemele de cultivare a limbii,
cât şi din terminologia folosită.
 Orientarea mai fermă a lui Cipariu spre neologisme reprezintă un aspect pozitiv al
gramaticilor sale, cărturarul transilvănean mergând pe urmele lui Ion Heliade Rădulescu,
considerat a fi pus bazele „terminologiei moderne” a gramaticii. Astfel, terminologia specific
gramaticală este revigorată printr-o serie de neologisme utilizate și în prezent. De exemplu,
Gramatica lui Cipariu conține termeni ca: gen, masculin, feminin, singular, plural, reflesiv,
diferiți și mult mai potriviți faţă de termenii: neam, bărbătesc, femeiesc, singurit, înmulţit,
răsfrîngător, întâlniţi la Heliade. S21

I.H. Rădulescu nea bărbătes femeies înmulţi răsfrîngăto subjet/suje

singurit
(1828) m c c t r t
T. Cipariu singula
gen masculin feminin plural reflesiv subiect
(1869) r

Privită în ansamblul şi „în raport cu epoca publicării ei, gramatica lui Cipariu trebuie
apreciată în orice caz ca cea mai cuprinzătoare gramatică a limbii române, cea mai bogată în
fapte şi în interpretări, cea mai modernă în terminologie”.

Concluzii

Meritul cel mai mare al savantului transilvănean a fost contribuția pe care acesta a adus-o
în cercetările cu caracter filologic. Sistemul său ortografic s-a bucurat, multă vreme, de atenţie
deosebită, mai ales în Transilvania, iar iniţierea studiului istoric al limbii naţionale, constituie un
mare pas înainte, în disciplina noastră.
Viziunea clară a marelui învăţat, ca şi metoda de lucru, cea mai ştiinţifică posibil, face ca
opera lui Timotei Cipariu să-şi păstreze, încă, actualitatea şi să constituie, în continuare un
adevărat model pentru cei ce se ocupă cu studiul limbii naţionale.
Patriotismul său luminat, ca şi buna credinţă în relaţiile cu alţii ori democratismul înaintat,
sub semnul căruia a acţionat toată viaţa, vor constitui, sîntem siguri, modele necontestate de
comparare. Unele dintre cuvîntările sale ar putea sta cu cinste în cele mai pretenţioase antologii.
În final, dăm citire unui fragment dintr-un discurs rostit de către marele cărturar în iulie
1862, la Braşov, într-o ședință a ASTREI: S22!

„Dea Cerul ca, precum toţi sîntem de un sînge, toţi ne-am îndulcit de la
sînul mamei noastre cu aceleaşi cuvinte dulci, toţi ne sîntem fraţi, – oricît ne
despart munţii şi văile şi oricît ne împart stările politice şi confesiunile religioase,
– tot una să fim, o naţiune, o limbă, o literatură. Aşa să fie în veci.”
 Bibliografie:

 Timotei Cipariu, Gramatica limbei române, Partea I. Analitică, în Opere, vol. II, Ediţie
îngrijită de Carmen Gabriela-Pamfil, Introducere de Mioara Avram, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1992.
 Timotei Cipariu, Gramatica limbei române, Partea a II-a. Sintetică, în Opere, vol. II,
Ediţie îngrijită de Carmen Gabriela-Pamfil, Introducere de Mioara Avram, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1992.
 Timotei Cipariu, Despre limba română. Suplementu la Sintactica. Blasiu, 1877, 59 p.
 Mioara Avram, Prima gramatică academică a limbii române, în LR, XV, 1966, nr. 5,
p. 487—592.
 Mioara Avram, Timotei Cipariu, părintele filologiei româneşti, în Academia R.S.R.
Memoriile Secţiei de Ştiinţe Filologice, Literatură şi Artă. Seria IV, tom IX, 1987, p. 13-
18.
 Ion Coteanu, 160 de ani de la naşterea lui Timotei Cipariu, în LR, XIV, 3, 1965, p. 295-
300.
 Valeriu Niţu, T. Vedinaş, Timotei Cipariu. Arhetipuri ale permanenţei româneşti. Cluj-
Napoca 1988, 256 p.