Timotei Cipariu-Prezentare Pe Roluri
Timotei Cipariu-Prezentare Pe Roluri
Timotei Cipariu-Prezentare Pe Roluri
Dacă rolul lui Timotei Cipariu la dezvoltarea studiului descriptiv al limbii române şi al
celui istoric a fost uneori subestimat sau chiar ignorat (cercetările sale lingvistice fiind etichetate
ca vetuste ori perimate încă din momentul apariţiei lor), activitatea sa din domeniul filologiei a
beneficiat, de-a lungul vremii, de aprecierea unanimă a specialiştilor.
După cum se ştie, Timotei Cipariu a fost supranumit, încă de la sfârşitul secolului al XIX-
lea, părintele filologiei române, această formulă omagială fiind considerată adesea ca
acoperitoare pentru întreaga lui activitate lingvistică. S3
,,Când vedeam vreo carte undeva îmi ardea inima să o capăt, să o citesc.
Acea ardoare și nespusă plăcere către cărți de atunci [din copilărie] îmi
rămăsese nestinsă toată viața până în aceste zile târzie în care scriu acestea: ea
fu cauza principală a soartei mele...”
(Timotei Cipariu, Jurnal, Cluj: Editura Dacia, 1972, p.73.)
S8,9,10 Gramatica limbei române este o lucrare amplă, în trei volume așadar, însumînd,
în total, 800 de pagini, care a fost premiată de Societatea Academică Română, şi utilizată intens
de mulţi autori de gramatici de mai tîrziu.
Erudită şi plină de comentarii şi digresiuni istorice, dar şi de interpretări juste, gramatica
savantului blăjean nu a reuşit însă să impună o metodă şi o direcţie, însă ea a servit drept bază
pentru gramaticile descriptiv-normative, care se vor elabora de către persoane private, din afara
Academiei.
Considerată de către Mioara Avram „prima gramatică academică a limbii române“, S11!
,,Lucrarea lui Cipariu merită acest calificativ nu numai pentru
împrejurările elaborării şi apariţiei ei, ci şi pentru ţinuta ei academică, pentru
caracterul de tratat — evident în dimensiunile ei, neatinse de nicio gramatică
anterioară sau contemporană cu ea, în absenţa unei destinaţii didactice şi mai cu
seamă în calitatea de a fi sintetizat cunoştinţele anterioare de gramatică
românească şi de a fi expresia nivelului atins în această direcţie în epoca dată.“
Cel de-al doilea volum, Sintetica, realizat prin însărcinarea expresă a Secțiunii Filologice
din cadrul Societății Academice, după repetatele rezultate nesatisfăcătoare ale concursului
organizat pentru partea de sintaxă, s-a bucurat însă de o primire mai modestă. Raportată la
momentul publicării ei, Gramatica lui Timotei Cipariu ne apare ca cea mai cuprinzătoare
gramatică a limbii române, fiind și depozitara celui mai bogat material faptic. Opusul face de
departe dovada celor mai actuale interpretări și operează cu terminologia cea mai modernă,
rămânând totodată lucrarea cea mai științifică în conținut.
Gramateca limbei române se deosebește de scrierile lingvistice ce i-au premers inclusiv
prin dimensiuni. Deși preia unele idei din încercări lingvistice mai vechi, Gramatica își păstrează
caracterul original, fiind cu mult superioară acestora prin diversitatea conținutului său, prin
profunzimea tratării subiectelor, prin folosirea unei terminologii modernizate și prin amploarea
discuțiilor consacrate unor aspecte diverse.
Trebuie subliniat faptul că Cipariu, deşi a activat într-o vreme în care filologia aproape nu
exista ca ştiinţă, a dovedit o excelentă intuiție, îmbinând studiul istoric al limbii cu observaţia
permanentă a stărilor de lucruri din limba vremii sale.
Unul dintre numeroasele merite ale lui Timotei Cipariu este acela că, în lucrarea de față
propune un studiu diacronic al limbii române, autorul apelând cu insistenţă la serviciile istoriei,
instrument fundamental - în viziunea sa - al operei de cultivare a limbii naţionale. Deşi n-a fost
istoric prin excelenţă, el a înţeles importanţa factorului-istorie pentru dezvoltarea limbii: S14!
Studierea limbii în diacronie era o concepţie foarte modernă la acel moment, într-o epocă
în care lingvistica europeană descoperea metodele istorice şi comparatiste în studiul limbii.
Să remarcăm, așadar, faptul că prin aceste concepţii Cipariu este unul dintre primii
lingvişti români în sensul modern al termenului.
Primul aspect care ne interesează este istoria timpurie a limbii române. În această
privinţă Cipariu este, asemeni tuturor latiniştilor, convins de puritatea latină a românilor şi limbii
acestora, puritate care a supravieţuit decăderii Imperiului Roman, grecizării acestuia şi chiar
migraţiilor, dar cu toate acestea el nu poate contesta că asupra limbii şi poporului român s-au
exercitat influenţe străine (influenţe - trebuie să subliniem - exercitate după constituirea limbii
române).
Aceste influențe străine (dacice, greceşti, turceşti, ungureşti, nemţeşti, albaneze, dar cele
mai numeroase fiind cele slavone) s-au impus în limba română S16!
Altfel spus, influențele s-au făcut simțite mai ales la nivelul lexicului limbii române, fără
a afecta structurile ei interne. Toate acestea sunt nuanţe importante şi trebuie luate şi azi în seamă
în discursul istoric cu privire la formarea limbii române.
În studiul limbii române, Timotei Cipariu a contribuit la impunerea temporară a
principiului etimologic în scrierea limbii române, până ce nu a biruit, în revanşă, principiul
fonetic. S17 Timotei Cipariu „motivează opţiunea pentru principiul etimologic prin nevoia de a
realiza unitatea limbii naţionale, într-un moment cînd nici unul dintre dialectele existente nu se
ridicase la rangul de normă literară unică“.
Principiul etimologic impune scrierea unor cuvinte care să păstreze
legătura cu etimonul său (cuvantul de bază din limba de origine).
În același prim volum, Cipariu alocă pagini însemnate corespondenței dintre literă și
sunet, însă face aceeaşi confuzie, curentă în epocă, între sunete şi litere, după cum reiese din
fragmentul: S19
„sunetele elementaria dar, dein cari se compunu vorbele unei limbe, încît
se figurează în scriere, se chiamă litere, iar împreună cu formele primare ale
cuvintelor se numesc elemente.“
(Cipariu, vol.I, 1869 , p. 82)
Într-o vreme în care aproape toţi cărturarii noştri erau în căutarea unui drum pe care
trebuia să se ajungă la o limbă literară unică, Cipariu, împotriva pregătirii sale teologice, îşi
dădea seama că limba bisericească, pentru care au pledat I. Heliade-Rădulescu, Constantin
Negruzzi şi alţii, nu mai putea îndeplini această sarcină, ci putea fi luată, cel mult, ca punct de
plecare pentru clădirea limbii literare moderne. Înainte de a fi promovat această idee, Cipariu
lansase o alta, ce-i drept într-un mod prudent și chiar cu unele reticențe: ideea adoptării graiului
muntean ca bază în formarea limbii române literare.
Alte idei referitoare la fondul lexical al limbii române sunt enunțate și dezbătute pe larg
în numeroasele pagini ale gramaticii sale: S20
Preluarea unui număr mult prea mare de cuvinte din limba slavonă;
Latinizarea forţată a limbii române (Ex: slavă provine din lat. salve);
Promovarea alfabetului latin;
Ortografia se va baza pe principiilor fonetic și etimologic;
Pericolului etimologizării excesive.
Preluarea unui număr mult prea mare de cuvinte din limba slavonă este o problemă
observată de eruditul transilvănean. Despre această influenţă slavonă, Cipariu afirmă că ,,...se
redica asupra românului, ca unu ceru de fieru întunecat”. Cuvintele slavone au pătruns în limbă
prin mai multe mijloace şi în anumite sectoare ale limbii, amenințând structura latinească a
limbii române.
Cipariu condamnă pe de altă parte latinizarea forţată a limbii române, gest de care se
făceau vinovați mulți dintre filologii ardeleni contemporani cu acesta din dorința de a păstra
nealterată apartenența limbii române la filonul latin. Un exemplu edificator a acestor exagerări
făcute în epocă este falsa derivare a lui slavă din latinescul salve), eroare prin care filologia
românească îşi pierde credibilitatea în faţa lumii savante europene.
Promovarea alfabetului latin este o altă idee pe care filologul român o susține cu tărie. La
momentul respectiv, în lumea culturală românească părerile erau împărţite. Balanța înclina înspre
adepţii alfabetelor de tranziţie, ,,slaveno-latine”, punând într-un plan secund alfabetul latin. Acest
lucru este explicat de Cipariu prin faptul că oamenii întrezăreau în spatele acestui alfabet
pericolul catolicizării, ceea ce era fals, având în vedere - îşi asigură Timotei Cipariu
contemporanii - că şi popoarele protestante folosesc literele latine, fără să resimtă vreun pericol
de catolicizare.
Odată adoptat alfabetul latin, altă problemă intervine, aceea a ortografiei pentru că, deşi
unii au început să folosească constant alfabetul latin, o făceau în multe feluri, aici fiind citate
sistemele ortografice propuse de Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior ș.a. Chestiunea
ortografiei era într-adevăr gravă, pentru că părăsirea alfabetului chirilic presupunea găsirea unor
semne latinești pentru redarea sunetelor specifice limbii române, fapt care putea fi rezolvat în
două moduri: conform principiului fonetic (literele latine urmau să primească semne care să
exprime sunetele specifice limbii române), dar și a celui etimologic (semnele lipsă urmau să fie
înlocuite cu combinaţii de litere, în funcţie de etimologia cuvântului).
Deşi aderă la sistemul etimologist, Cipariu avertizează asupra pericolului etimologizării
excesive, fapt prin care acesta recunoştea unul dintre marile defecte ale discursului latinist.
Timotei Cipariu a întrezărit pericolul care pândea pe contemporanii săi care vroiau să înlăture o
parte din mult prea numeroșii termeni slavoni din limba românească: acela de a cădea în extrema
cealaltă, de a înlocui slavonismele cu cuvinte latine sau cu neologisme din limbile franceză şi
italiană. Aceasta l-a făcut pe Cipariu să militeze, ca și Titu Maiorescu, pentru moderație și
judecarea atentă a fiecărui caz de înlocuire.
După aceeași Mioara Avram, meritul principal al Gramaticii lui Timotei Cipariu îi revine
părții ei de sintaxă, chiar dacă lucrarea tratează, după obiceiul timpului, cu predilecție sintaxa
părților de vorbire. De apreciat este faptul că Timotei Cipariu face aici o comparație între sintaxa
românească de la momentul respectiv și sintaxa altor limbi (latină, greacă, italiană, franceză,
germană şi engleză).
Caracterul modern al gramaticilor lui Timotei Cipariu reiese atât din modul de
organizare a materialului lingvistic, din preocuparea legată de problemele de cultivare a limbii,
cât şi din terminologia folosită.
Orientarea mai fermă a lui Cipariu spre neologisme reprezintă un aspect pozitiv al
gramaticilor sale, cărturarul transilvănean mergând pe urmele lui Ion Heliade Rădulescu,
considerat a fi pus bazele „terminologiei moderne” a gramaticii. Astfel, terminologia specific
gramaticală este revigorată printr-o serie de neologisme utilizate și în prezent. De exemplu,
Gramatica lui Cipariu conține termeni ca: gen, masculin, feminin, singular, plural, reflesiv,
diferiți și mult mai potriviți faţă de termenii: neam, bărbătesc, femeiesc, singurit, înmulţit,
răsfrîngător, întâlniţi la Heliade. S21
Privită în ansamblul şi „în raport cu epoca publicării ei, gramatica lui Cipariu trebuie
apreciată în orice caz ca cea mai cuprinzătoare gramatică a limbii române, cea mai bogată în
fapte şi în interpretări, cea mai modernă în terminologie”.
Concluzii
Meritul cel mai mare al savantului transilvănean a fost contribuția pe care acesta a adus-o
în cercetările cu caracter filologic. Sistemul său ortografic s-a bucurat, multă vreme, de atenţie
deosebită, mai ales în Transilvania, iar iniţierea studiului istoric al limbii naţionale, constituie un
mare pas înainte, în disciplina noastră.
Viziunea clară a marelui învăţat, ca şi metoda de lucru, cea mai ştiinţifică posibil, face ca
opera lui Timotei Cipariu să-şi păstreze, încă, actualitatea şi să constituie, în continuare un
adevărat model pentru cei ce se ocupă cu studiul limbii naţionale.
Patriotismul său luminat, ca şi buna credinţă în relaţiile cu alţii ori democratismul înaintat,
sub semnul căruia a acţionat toată viaţa, vor constitui, sîntem siguri, modele necontestate de
comparare. Unele dintre cuvîntările sale ar putea sta cu cinste în cele mai pretenţioase antologii.
În final, dăm citire unui fragment dintr-un discurs rostit de către marele cărturar în iulie
1862, la Braşov, într-o ședință a ASTREI: S22!
„Dea Cerul ca, precum toţi sîntem de un sînge, toţi ne-am îndulcit de la
sînul mamei noastre cu aceleaşi cuvinte dulci, toţi ne sîntem fraţi, – oricît ne
despart munţii şi văile şi oricît ne împart stările politice şi confesiunile religioase,
– tot una să fim, o naţiune, o limbă, o literatură. Aşa să fie în veci.”
Bibliografie:
Timotei Cipariu, Gramatica limbei române, Partea I. Analitică, în Opere, vol. II, Ediţie
îngrijită de Carmen Gabriela-Pamfil, Introducere de Mioara Avram, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1992.
Timotei Cipariu, Gramatica limbei române, Partea a II-a. Sintetică, în Opere, vol. II,
Ediţie îngrijită de Carmen Gabriela-Pamfil, Introducere de Mioara Avram, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1992.
Timotei Cipariu, Despre limba română. Suplementu la Sintactica. Blasiu, 1877, 59 p.
Mioara Avram, Prima gramatică academică a limbii române, în LR, XV, 1966, nr. 5,
p. 487—592.
Mioara Avram, Timotei Cipariu, părintele filologiei româneşti, în Academia R.S.R.
Memoriile Secţiei de Ştiinţe Filologice, Literatură şi Artă. Seria IV, tom IX, 1987, p. 13-
18.
Ion Coteanu, 160 de ani de la naşterea lui Timotei Cipariu, în LR, XIV, 3, 1965, p. 295-
300.
Valeriu Niţu, T. Vedinaş, Timotei Cipariu. Arhetipuri ale permanenţei româneşti. Cluj-
Napoca 1988, 256 p.