UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINA

VETERINARA IASI
FACULTATEA DE ZOOTEHNIE
STUDII DE MASTERAT MANAGEMENTUL PRODUCȚIILOR ANIMALE

PROIECT LA DISCIPLINA

NUTRIȚIE ȘI ALIMENTAȚIE SPECIALĂ

ASPECTE SPECIALE DE NUTRIȚIE ȘI ALIMENTAȚIE LA VACILE DE
LAPTE

2
 CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………4
Cap 1. Specificul digestiei și valorificării hranei la taurinele de carne.....................6
1.1 Particularități anatomo-fiziologice ale tubului digestiv............................................7
1.2 Aspecte specifice de metabolism............................................................................8
Cap 2. Specificul alimentatiei la taurinele de carne................................................17
Cap 3. Aspecte speciale de nutriție și alimentație la taurinele de carne..................25
Cap 4. Considerații generale...................................................................................37

INTRODUCERE
3
 Nutriția animalelor, în înțelesul prezentei legi, este o activitate zootehnică de interes
major prin care se asigură conversia optimă a resurselor nutritive în produse animaliere.
Resursele nutritive, denumite furaje, includ totalitatea produselor vegetale, animale, minerale și
de sinteză care, prin folosirea în hrana animalelor, asigură desfășurarea normală a funcțiilor
vitale și valorificarea potențialului de producție și reproducție al acestora.
În sensul prezentei legi, activitățile privind nutriția animalelor se referă la:
a. producerea, recoltarea, depozitarea, conservarea, prelucrarea și valorificarea
plantelor de nutreț;
b. fabricarea, comercializarea și utilizarea nutrețurilor combinate, precum și a
altor preparate furajere din producția internă sau din import, destinate
nutriției animalelor;
c. producerea și folosirea biopreparatelor furajere;

d. stabilirea rațiilor și normelor de furajare în funcție de tehnologia de creștere

și exploatare a animalelor.

Nutrețurile concentrate simple, combinate, aditivii furajeri, premixturile, substanțele

energetice, substanțele minerale și preparatele speciale trebuie să corespundă parametrilor de
calitate și salubritate stabiliți prin norme ale Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și ale
Ministerului Sănătății.

Controlul producerii nutrețurilor combinate și preparatelor furajere se realizează prin

inspecția oficială efectuată de către unități specializate și abilitate de Ministerul Agriculturii și
Dezvoltării Rurale care urmăresc ca producerea, importul, fabricarea, circulația, comercializarea
și folosirea acestora să se efectueze în conformitate cu reglementările legale privind protecția
sănătății oamenilor, animalelor și a mediului.
Nutritia si alimentatia influenteaza direct si evident nu numai nivelul productiilor animale
dar si reproductia, procesele de crestere si dezvoltare, starea de sanatate a animalelor si nu in
ultimul rand eficienta economica – obiectiv determinant in desfasurarea activitatii din zootehnie.
Importanţa nutriţiei rezultă şi din faptul că ponderea costului hranei în costurile
produselor animale reprezintă peste 50 %, iar producţiile realizate, sănătatea şi reproducţia
animalelor depinde în mare măsură de folosirea unei alimentaţii raţionale.
Ca ştiinţă, nutriţia a cunoscut o dezvoltare continuă, primele cercetări referitoare la
stabilirea valorii nutritive a nutreţurilor au fost întreprinse de Thaer (1809), stabilind unitatea
echivalent fân; O.Kellner (1905), stabilind echivalentul amidon; Hanson (1908), stabilind
4
echivalentul orz; Popov (1949), stabilind unitatea nutritivă ovăz, precum şi cercetările lui
Armsby, Möllgard, Van Es, Jarrige ş.a, care au pus bazele unui sistem de estimare a valorii
energetice şi proteice a nutreţurilor.
În România, primul curs de “Creşterea animalelor” care cuprindea şi noţiuni de
alimentaţia animalelor domestice a fost ţinut la Academia Mihăileană din Iaşi de către Ion
Ionescu de la Brad în perioada 1842-1843. Cel care elaborează prima lucrare de alimentaţie a
fost profesorul H.Vasiliu, intitulată, “Nutriţia animalelor domestice şi a omului”, şi care a fost
publicată la Iaşi în anul 1916. Lucrarea prezintă pentru prima dată în România studii cu privire
la valoarea nutritivă a nutreţurilor.
Cercetările au fost continuate la nivel naţional prin înfiinţarea ICZ (Institutul de cercetări
zootehnice) în 1926, transformat în anul 1970 în Institut de biologie şi nutriţie animală (IBNA),
cercetări legate de stabilirea valorii nutritive a nutreţurilor, de tehnologiile de conservare a
nutreţurilor precum şi probleme fundamentale de alimentaţia animalelor.

CAP 1. SPECIFICUL DIGESTIEI ȘI VALORIFICĂRII HRANEI LA

TAURINELE DE CARNE
5
 Alimentaţia taurinelor, ca şi altor animale rumegătoare (poligastrice), are un anumit
specific determinat de particularităţile de digestie şi valorificare a hranei.
Rumegatoarele sunt animale erbivore, care se hranesc cu mari cantitati de nutreturi
vegetale, fapt reflectat in particularitatile structurale si functionale ale aparatului digestiv,
evidente in special in digestia gastrica. Nutreturile celulozice sunt ingerate dupa o sumara
masticatie si apoi depozitate intr-un compartiment al stomacului (rumen); ulterior sunt readuse in
gura, masticate amanuntit si apoi reinghitite (redeglutite)

Figura 1.1 Prezentarea sistemului digestiv la rumegătoare

1.1 Particularități anatomo-fiziologice ale tubului digestiv

Stomacul rumegătoarelor este policompartimentat, (burduf,foios,ciur și cheag) și din acest
motiv digestia la aceste specii este specială, ea fiind rezultatul unor procese complexe care
implică participarea a numeroase microorganisme, microsimbionți ruminali, bacterii, protozoare,
6
etc.care fac parte din regnul animal și care prin moartea lor,(proteinoliză,cca.1,5-1,8 kg / zi) sunt
digerați odată cu hrana și asimilați de către organism, în proporție de aproximativ 20%,
reprezentând o sursă bogată de proteine cu o înaltă valoare biologică, pe care vaca le folosește în
metabolismul propriu, iar fără acești microsimbionți ruminali cu care vaca trăiește în simbioză
nu ar fi posibil nici un proces de digestie, deci vaca nu este un animal ierbivor 100%.
Spre deosebire de monogastrice (por,cai,pasari) sistemul digestive al rumegătoarelor este
destinat descompunerii celulozei de flora şi fauna organismului. Printr-o mai bună înţelegere a
modului în care funţioneaza sistemul digestiv al rumegătoarelor, crescătorii de animale vor
înţelege mai bine cum să îngrijească şi să hrănească aceste animale.
Sistemul digestiv al rumegătoarelor oferă în mod unic acestor animale capacitatea de a
utiliza în mod eficient o gamă largă de furaje, inclusiv furaje grosiere.
Anatomia sistemului digestiv la rumegătoare include aceleaşi segmente ale tubului
digestiv întalnite la mamifere, adaptate la alimentaţia grosieră astfel:
 stomacul rumegătoarelor are o capacitate deosebită şi este format din patru
compartimente care se succed: rumen,reţea,foios şi cheag;
 primele trei compartimente formează proventriculul, în care furajele sunt
depozitate, amestecate, triturate şi suferă importante transformări sub acţiunea
microorganismelor simbionte;
 digestia propriu-zisă are loc în cheag;
 intestinul subţire lung, sub formă de ghirladă.

Descrierea aparatului digestive

Aparatul digestive cuprinde un complex de organe care realizează prehensiunea
alimentelor , respective preluarea acestora din mediul exterior, digestia, process complex ce
constă în prelucrarea mecanică, fizică şi enzimatică a substanţelor brute până scindirea lor în
produşi simpli, cu molecule mici, absorbţia acestora în mediul intern al organismului şi
eliminarea resturilor alimentare prin defecţie. Organele digestive se succed sub forma unui tub
continuu, lung,flexuos, de calibru diferit, care începe de la orificiul bucal şi se termină prin
orificiul anal. În componenţa tubului digestive intră: cavitatea bucală, faringele, esofagul,
stomacul, intestinul subţire (duodenul,jejunul şi ileonul) şi intestinul gros (cecul, colonel, rectul
şi se termină prin canalul anal). Se poate observa in fig. 1.1 sistemul digestiv la rumegătoare.
În cursul diferenţierii funcţionale a tubului digestive, prin epiteliu acestuia se dezvolta
numeroase glande. Dintre acestea, unele rămân în peretele tubului, iar altele , mai mari şi mai

7
complexe ca structură, se departează de perete, dar îşi păstrează legătura cu acestea prin canale
de excreţie, formând aşa numitele glande anexe (glandele salivare, ficatul şi pancreasul).
În cavitatea bucală şi în jurul acesteia se dezvoltă organele de prehensiune şi masticaţie,
reprezentate de: buze, limbă, dinţi, muşchii masticatori şi muşchii pieloşi cu inserţii labiale .
(Constantin Gh., Radu C., Palicica R.,1979)
Criteriul funcţional împarte aparatul digestive în trei porţiuni: ingestivă, digestivă,
ejectivă.

Figura 1.2 Sistemul digestiv la taurine

1.2 Aspecte specifice de metabolism

Taurinele îşi acoperă minim 60% din cerinţele lor în energie prin acizii graşi volatili (AGV)
formaţi în rumen ca rezultat al proceselor microbiene care au loc la acest nivel al tubului
digestiv.
Bacteriile şi protozoarele care ajung, cu bolul alimentar, în intestinul subţire şi sunt supuse
procesului de digestie, asigură minimum 50% din necesarul de proteină/aminoacizi al
animalului; microorganismele din rumen descompun, parţial sau total, substanţele azotate din
hrană până la NH3 care apoi este metabolizat.
În această situaţie, regimurile de furajare ale taurinelor trebuie să asigure, pe cât posibil,
exploatarea cât mai completă a sistemului microbian din prestomace, pentru realizarea

8
fermentaţiei şi a sintezei şi valorificarea integrală a produşilor metabolismului microbian; de aici
şi constatarea că la rumegătoare “se hrănesc bacteriile din rumen şi nu animalul care le
găzduieşte”.
Datorită microflorei simbionte din tubul digestiv, taurinele sunt adaptate perfect
consumului/transformării nutreţurilor de volum. O alimentaţie raţională a lor presupune folosirea
la maximum a nutreţurilor de volum, prin îmbunătăţirea consumabilităţii lor şi ameliorarea
metabolismului simbionţilor. În acest proces, microflora este factorul esenţial, fiindcă bacteriile
au cel mai important rol în digestia celulozei.
Digestia ruminală a materiilor vegetale este rezultatul unor procese complexe care implică
participarea a numeroase microorganisme și enzime.
Microorganismele ruminale se dezvoltă în condițiile unei temperaturi ușor variabile cuprinse
între 38-42oC și într-un mediu fără oxigen.
Cantitativ microorganismele reprezintă aproximativ 3,6% din volumul lichidului ruminal
filtrat din care 50% sunt bacterii și 50% sunt protozoare. Rumenul este populat de o comunitate
de microorganisme autohtone formate din bacterii specifice aerobe, protozoare ciliate,
protozoare flagelate și fungi aerobi și anaerobi (fig.1.3. și fig.1.4.- microbiota rumenului).

Figura 1.3 Microbiota din rumen

9
 Figura 1.4 Microbiota din rumen
Simbionţii ruminali sunt reprezentaţi de bacterii, protozoare, fungi, etc. Apariţia acestora are
loc la câteva ore de la naştere. Acești microsimbionți sunt afectați de valoarea Ph-ului și
menținerea lui în limite normale (5,8-7,2) și are o importanță deosebită pentru activitatea
microorganismelor ruminale și pentru desfășurarea absorbției acizilor grași volatili și a
amoniacului prin epiteliul ruminal.
Microsimbionții ruminali sunt bacterii și protozoare care fac parte din regnul animal și care
prin moartea lor (proteinoliză) sunt digerați odată cu hrana și asimilați de către organism.
Numărul lor dau calitatea laptelui și sănătatea animalului, deci vaca nu este un ierbivor 100%
pentru că fără aceste bacterii nu ar fi posibil nici un proces de digestie.
Factorii care influenţează activitatea microsimbionţilor ruminali sunt cantitatea şi conţinutul
hranei în nutrienţi şi substanţele sau preparatele de intervenţie (probioticele).
Populaţia microsimbiontă din rumen sintetizează permanent proteină pentru întreţinerea
turnover-ului proteic propriu şi pentru multiplicare. Eficienţa sintezei bacteriene este dependentă
de 2 factori majori: asigurarea necesarului de energie şi a necesarului de azot. Pe baza
interdependenţei energie-azot se sprijină toate încercările de creştere a utilizării hranei la
rumegătoare.
Bacteriile din rumen pot fi libere, imobile, mobile sau aderente de celulele mucoasei
ruminale prin intermediul fimbriilor, glicocalixului sau polizaharidelor extracelulare.
Bacteriile ruminale se pot împărţi în trei mari grupări având în vedere criteriile taxonomice şi
funcţionale. Ele pot fi localizate: în fluidul ruminal (10-20% din numărul total), pe particulele de
digesta (80-90% din numărul total de bacterii ruminale) şi ataşate la epiteliul ruminal (unde sunt
implicate în transferul ureei prin peretele ruminal). Populaţia bacteriană este de departe cea mai
complexă (peste 200 specii); cea mai densă (circa 10 miliarde bacterii/ml conţinut ruminal) şi
cea mai activă dintre toate microorganismele simbionte ale tubului digestiv. Din cele câteva sute
de specii bacteriene numai 25-30 domină numeric și au activitate biochimică funcțională:

10
Bacteroides amylogenes, Bacteroides amynophilus, Bacteroides ruminicola, Bacteroides
succinogenes, Butyrivibrio fibrisolvens, Clostridium lochadii. Lachnospira fibrisolvens,
Methanobacterium ruminatium, Ruminicoccus, Succinogenes amylolitica. Genurile de bacterii
cele mai frecvent prezente în rumen sunt: Lactobacilus, Streptococcus, Ruminobacter,
Methanobacter.

Figura 1.5 Colonie de bacterii din rumen- microbiota din rumen

Creşterea bacteriilor este determinată, mai ales de cantitatea de energie disponibilă în
reticulo-rumen, adică de cantitatea de substanţă organică fermentată (SOF) care reprezintă mai
mult de 3\4 din substanţa organică digestibilă (SOD). În procesele de sinteză proteică se
utilizează numai energia stocată în ATP. Cantitatea de ATP format poate fi estimată pe baza
cunoaşterii căilor metabolice implicate în biosinteza microbiană. Pe baza calculelor
stoichiometrice s-a determinat că se formează 2,5-3 moli ATP/100g glucide fermentate şi numai
1,2-1,5 moli ATP/100 g proteine fermentate.
Pentru desfăşurarea în bune condiţii a sintezei bacteriene este necesară asigurarea
vitaminelor: A, E, şi D conform normelor stabilite pentru fiecare categorie de animale.
Dintre lipide numai glicerolul este utilizat ca substrat pentru formare de ATP. Are însă o
contribuţie limitată.
Protozoarele din rumen sunt holotryche și oligotriche (Diplodinium, Entodinium,
Metadinium, Ophryoscolex, ele înglobează și fermentează materialele particulate.
Cele holotryche au pe lângă activitatea celulolitică și capacitatea de a utiliza glucidele solubile și
de a produce metaboliți utilizabili de către gazdă. Numărul lor este evaluat la 105-106 celule/ ml.
Importanța ecologică a protozoarelor derivă din capacitatea lor de a ataca celuloza,
hemiceluloza, pectinele, amidonul precum și asimilarea rapidă a glucidelor solubile.

11
 Figura 1.6 Giardia muris- un protozoar flagelat
Protozoarele flagelate, (fig.1.6), ciliate utilizează glucoza, fructoza, galactoza, zaharoza,
rafinoza și inulina și produc acetat și butirat când fermentația este lentă, respectiv lactat când
fermentația este rapidă.
O parte din azotul necesar îl obțin din celule bacteriene pe care le ingeră și le digeră.
Principala sursă de hrană a protozoarelor sunt bacteriile.
Protozoarele utilizează aminoacizii eliberați prin proteoliza bacteriilor (cca.200
bacterii/minut) și alimentelor și stochează polizaharide de rezervă, transformând proteina
bacteriană în proteină cu un grad mai mare de digestibilitate pentru animalul gazdă.
Aproximativ 75% din numărul protozoarelor sunt reținute în rumen unde mor și sunt
lizate. Williams (1984) apreciază că 20% din proteinele microbiene disponibile pentru gazdă
provin din protozoare.
Protozoarele apar în cea de a II-a lună după naștere la viței și este asociată cu creșterea
capacității digestive. Digestibilitatea atinge parametrii normali la vârsta de 12 luni.
Protozoarele ciliate cuprind 2 grupe mai importante: Holotricha, cu cilii dispuşi egal pe
suprafaţa corpului celular, cu genurile Isotricha, Dasytricha şi Ophryoscolecidae
(endodiniomorfe) mai frecvent numite Oligotrichii cu genurile Entodinium, Eudiplodinium,
Diplodinium etc. Ele sunt foarte sensibile faţă de microvariaţiile de biotop (sunt indicatori
precoci ai dismetaboliilor ruminale).
Numărul infuzorilor este apreciat la 106/ml lichid ruminal, majoritatea lor fiind fixate pe
particule de digesta. Proteina sintetizată de bacteriile şi protozoarele ruminale are o valoare
biologică ridicată.
Microorganismele din rumen provin din surse exogene (aer, apă, furaj, etc.) iar popularea
rumenului are loc progresiv după naștere.
Microorganismele ruminale prezintă şi cerinţe particulare de minerale, în special P, S,
Mg, Zn, Cu şi Co. Fermentaţiile microbiene necesită mult fosfor, furnizat mai ales prin salivă ce
12
reprezintă principala cale de eliminare endogenă a fosforului absorbit. Sulful este utilizat la
nivelul reticulo-rumenului de microsimbionţii pentru sinteza propriilor aminoacizi sulfuraţi. Ionii
de Mg stimulează activitatea celulară iar ionii de Co activează numeroase enzime.
Manipularea negenetică a microorganismelor din rumen cuprinde trei aspecte: -
suplimentarea nutriţională a microflorei din rumen care are ca scop mărirea activităţii microbiene
precum şi creşterea suprafeţei de atac a acestora; - modificarea populaţiei microbiene (bacterii,
protozoare și fungi) - promovarea speciilor care sunt cele mai capabile să asigure biomasa şi
metaboliţii; - modificarea fiziologiei tractusului digestiv (secreţia salivară, motilitatea rumenului,
cantitatea de lichid şi a particulelor ce se găsesc în acesta).

Microorganismele fibrilolitice degradează polizaharidele vegetale în diferite grade în

funcție de structura lor chimică (celuloza 60-80%, amidonul 75%, proteinele 88%).
Din celuloză și hemiceluloză inițial rezultă celobioza și glucoza care apoi suferă
fermentația anaerobă cu producere de oligozaharide solubile utilizabile de către
microorganismele ruminale.
La bovine sub accțiunea enzimelor extracelulare, produșii finali ai fermentației
substanțelor complexe sunt o serie de acizi grași volatili cu lanț scurt în principal acetat (40-80%
din total), propionat, butirat și cantități mici de acizi izobutiric, izovaleric, valeric, caproic,
heptanoic.
Este observată și o cantitate mare de gaze (60-80 litri/zi la animalele mari) care sunt
eliminate prin eructație. Dintre acestea 60-70% este CO2 iar restul CH4. Eructația este reflexul
motor de eliminare intermitentă a gazelor acumulate în rumen. Acumularea excesivă a gazelor în
rumen, concomitent cu înhibarea reflexului de eructație determină tulburări circulatorii și
respiratorii grave (meteorism, timpanism).
Acizii grași volatili apar prin degradarea glucidelor proteinelor și lipidelor și acoperă
aproximativ 40% din nevoile energetice a rumegătoarelor. Aproximativ 88% din cantitatea de
acizi grași volatili se absoarbe în rumen evitându-se acidifierea excesivă a prestomacelor.
Acizii grași volatili sunt repede absorbiți în circulația sanguină și sunt utilizați astfel: -
acetatul este sursa majoră de energie, - propionatul este singurul acid gras volatil care poate fi
convertit la glucide prin procesul de gluconeogeneză. - butiratul este utilizat pentru sinteza
acizilor grași.
Fermierii pentru a mării producția de lapte și carne introduc în alimentația vacii furaje
bogate în proteină de origine animală și vegetală (făină de carne, făină de pește, făină de oase,
drojdie furajeră, porumb, grâu, șroturi de floarea soarelui, soia și uree, etc.

13
 La nivelul rumenului proteinele sunt scindate în aminoacizi care sunt utilizați de către
bacterii, o cantitate importantă se degradează până la NH3 iar prin dezaminare aceasta se reduce
la NH2 pe care tot bacteriile îl consumă.
Sinteza de proteină microbiană necesită alături de energie şi un aport adecvat de azot (N).
În condiţii de furajare obişnuită, 50-80% din azotul din furaje este convertit în compuşi
microbieni.
Când nivelul de azot este neadecvat, ATP-ul produs din fermentaţie nu este utilizat
corespunzător. Când azotul este în exces, energia poate fi factor limitativ în eficienţa utilizării
azotului. Concentraţia optimă de NH3 ruminal pentru sinteza de proteină necesară creşterii
microbiene maxime este apreciată la 5-8 g N amoniacal/100 ml lichid ruminal.

Cantitatea și calitatea proteinelor (aminoacizilor), care se gasesc în intestin și sunt

absorbite reprezintă unul din principalii factori limitativi ai producției în dietele vacilor și
tăurașilor, (ex: lizina, metionina, treonina). Sistemul american Național Research Council
implementează în anul 1989 conceptul de proteină nedegradabilă astfel că proteina brută a unei
materii prime a fost clasificată în: - proteină degradabilă în rumen (care este utilizată de
microsimbionți pentru a sintetiza proteina microbiană) și: - proteină nedegradabilă în rumen,
(proteina bypass).
Pentru sinteza proteinelor proprii, microsimbionții folosesc anumiți aminoacizi rezultați
din proteoliza ruminală. O altă parte din aminoacizii necesari animalului rumegător sunt
catabolizați de către bacterii sau sunt transformați în alți aminoacizi. Astfel bacteriile sustrag o
parte din aminoacizii esențiali necesari pentru sinteza proteinelor din mușchi și lapte.
Cercetările au avansat până la nivel de aminoacizi deoarece în cazul rumegătoarelor
trebuie să hrănești nu un organism ci cel puțin două, animalul ca atare și flora ruminală
bacteriană, protozoarele ruminale etc.
Necesarul de aminoacizi este asigurat atât de proteina ce scapă de degradarea
microsimbionților aflați în rumen (proteina bypass sau nedegradabilă) cât și de proteina
microbiană rezultată în urma fermentației ruminale.
Proteina de origine microbiană are de cele mai multe ori același tip de aminoacizi
indiferent de tipul de concentrat proteic folosit, cercetările au fost orientate către protejarea
aminoacizilor pentru că aceștia să fie absorbiți direct în intestinul subțire.
Proteinele din furaje în rumen sunt hidrolizate de microorganisme la peptide, aminoacizi
și NH3. Cantități importante de NH3 trec prin peretele ruminal în sânge și sunt convertite în uree
la nivelul ficatului.

14
 O parte din azotul care a urmat această cale revine în rumen, fie direct în circuitul
sangvin, fie pe calea salivei sub formă de uree. O parte din uree este eliminată prin urină. Ureea
reintrată în rumen odată cu saliva este convertită la NH3 și CO2.
Ureea sub accțiunea ureazei se transformă în NH4, apoi în NH3 și apoi în NH2 pe care o
utilizează tot bacteriile.
În același timp cu aceste reacții degradative, la nivelul rumenului are loc și o sinteză de
proteine microbiene, de la peptide, aminoacizi și NH3 care amplifică mărimea biomasei de
microorganisme și există o trecere continuă de proteine alimentare nedigerate, de proteine unde
sunt hidrolizate la aminoacizi care sunt absorbabili.
În rumen proteina alimentară cu valoare nutitivă redusă este convertită la proteină
microbiană cu valoare mult mai ridicată.
Fungii se fixează, în rumen, pe suporturi solide şi pot juca un rol important în digestia
unor substraturi fibroase din rumen. Genurile cele mai importante sunt: Neocallimastix,
Caecomyces (Sphaeromonas),şi Piromyces (Piromonas) din ordinul Spizellomycetales, clasa
Chytridiomyces.
În rumen dar şi în alte segmente ale tubului digestiv au fost identificaţi și bacteriofagi
care pot fi liberi sau fixaţi pe celule bacteriene sau pe detritusurile celulare. S-a raportat un
număr de 107 – 108 fagi/ml lichid ruminal ce aparţin la peste 125 tipuri morfologice. Majoritatea
fagilor ruminali sunt temperaţi.
Prebioticele sunt acele substanţe care susţin şi favorizează dezvoltarea şi multiplicarea
microorganismelor probiotice. În această categorie pot fi incluse glucidele (glucoza şi
oligozaharidele) şi acidifianţii (acizi organici şi anorganici).
Probioticele sunt suplimente alimentare ce conţin microorganisme vii care acţionează
benefic pentru organismul animal în sensul favorizării stării normale de sănătate, îmbunătăţirea
valorificării hranei şi stimularea producţiei. Cele mai importante probiotice sunt bacteriile,
levurile şi unii miceţi.
Genurile bacteriene cu proprietăţi probiotice mai frecvent utilizate sunt: Lactobacillus
(speciile delbrucki subspecia bulgaricum; L. acidophilus, L. casei, L. fermentum, L. plantarum,
L. brevis, L. cellobiosus, L. lacticus), Bifidobacterium,(speciile B. adolescentium, B. animalis,
B. bifidum, B. infantum, B. longum, B. termophilum), Enterococcus (E. faecium), Streptococcus
(S. salivarius subspecia termophilus), Lactococcus (L. lactis subspecia cremoris), Clostridium
(C. butyricum), Propionbacterium, Pediococcus şi Bacillus (B. Subtilis).
Cele mai utilizate levuri ca probiotice sunt: Saccharomyces cerevisiae, Saccharomyces
bocelardi, Candida pintolopessi, iar dintre miceţi unele tulpini de Aspergilus. Administrarea

15
levurilor şi a miceţilor în seria animală se bazează pe următoarele efecte: măresc disponibilitatea
digestivă a nutrienţilor din furaje, cresc sinteza de proteină bacteriană, nu sunt antibiosensibile şi
pot fi asociate cu antibiotice furajere și exercită o acţiune antitoxică.
Enzimele sunt proteine cu activităţi biocatalitice fiind reprezentate de: proteaze, amilaze,
celulaze, glucanaze, pentozanaze, lipaze, fitaze, hemicelulaze, pectinaze, celobiaze,
aminoglucozidaze, lactoze, lactaze etc. Efectul adiţiei de enzime asupra activităţii populaţiilor de
microorganisme din rumen este mai evident la tineret.
Lecitinele sunt cele mai abundente fosfolipide (50% din lipidele membranare), găsindu-
se în toate celulele, dar în special în creier, inimă şi ficat. Lecitinele (lekithos = gălbenuş de ou)
se formează prin esterificarea acidului fosfatidic cu colina (trimetilaminoetanol). Acizii graşi,
prezenţi în proporţia cea mai mare sunt: acidul oleic, acidul palmitic şi stearic. Suplimentul de
lecitină influenţează pozitiv profilul metabolic, aduce glicemia la valoare fiziologică, scade
nivelul acidului piruvic şi reduce cetogeneza (fenomen deosebit de important, mai ales pentru
rumegătoarele bune producătoare de lapte), creşte proteinemia şi scade uremia prin evitarea
utilizării aminoacizilor ca sursă energetică.

16
 CAP 2. SPECIFICUL ALIMENTATIEI LA TAURINELE DE CARNE

Alimentaţia taurinelor:
- satisfacerea cerinţelor zilnice ale animalului;
- producerea unor furaje de calitate superioară şi în cantităţi suficiente care să asigure raţii
echilibrate.
-importanţă deosebită: asigurarea condiţiilor de adăpost şi supravegherea cu control periodic
sanitar-veterinar.
Alimentaţia raţională poate asigura randament maxim prin:
- creşterea nivelului de producţie anual cu 30-40%;
- îmbunătăţirea calităţii laptelui şi produselor lactate;
- evitarea risipei.
Alimentaţia taurilor obiective:
- menţinerea sănătăţii;
- realizarea condiţiilor de reproducţie (material seminal de calitate şi a comportamentului sexual)
Necesarul de hrană –cuprinde:
- necesarul pentru funcţii vitale: vârsta, masa corporală;
-necesarul pentru producţie (reproducţie)
- activitate moderată – 0,5-1 UNL
- activitate intensă – 2-3 UNL
- la taurii în creştere – se adaugă 5 UNL/kg sp
Norme de proteină :
- la utilizare moderată: 120-125 g PDI/UN
- la utilizare intensă: 125-120 g PDI/UN
Necesar de substanţe minerale –
- Ca = 7-8 g/UN
- P = 5-6 g/UN
- NaCl = 5-6 g/100 kg P.V.
- Mg = 2 g/100 kg P.V.
- Microelemente: atenţie deosebită pentru Zn şi Co
Necesar de vitamine :
-atenţie deosebită: – pentru întreţinere: 150 mg; D, E
- pentru creştere: 50 mg/UNL
Volumul raţiei: 1,5-2,0 kg SU/100 kg P.V

17
Categorii de nutreţuri folosite:
- fânuri de calitate bună (lucerna, trifoi, borceag, fânuri de pe pajişti naturale): 8-12 kg/animal şi
zi iarna şi 2-4 kg/animal şi zi, vara
- concentrate amestec (ovăzul 30-50%, orz, porumb, şrot de fl. soarelui, şrot de soia, mazăre)
- suculente de iarnă
- masă verde pălită – 25-30 kg/cap şi zi
- premix pentru tauri
- sare, la discreţie, în bulgări.
Observaţie: se adaugă 0,5-1 ou sau 0,5-1 l lapte/100 kg PV la activitate foarte intensă.
Distribuirea raţiei: în trei tainuri/zi, individual
Adăparea: la discreţie.
Categorii de nutreţuri folosite:
- fânuri de calitate bună (lucerna, trifoi, borceag, fânuri de pe pajişti naturale): 8-12 kg/animal şi
zi iarna şi 2-4 kg/animal şi zi, vara
- concentrate amestec (ovăzul 30-50%, orz, porumb, şrot de fl. soarelui, şrot de soia, mazăre)
- suculente de iarnă
- masă verde pălită – 25-30 kg/cap şi zi
- premix pentru tauri
- sare, la discreţie, în bulgări.
Observaţie: se adaugă 0,5-1 ou sau 0,5-1 l lapte/100 kg PV la activitate foarte intensă.
Nutreţurile sunt clasificate după mai multe criterii şi anume:
- după origine: vegetală, animală, minerală, de sinteză;
- după concentraţia în energie şi proteină: concentrate şi voluminoase;
- după conţinutul în apă: bogate în apă (70 - 80 %), sărace în apă sau uscate
(15 - 17 %);
- după compoziţia chimică: celulozice, proteice, energetice, minerale.
Cel mai important criteriu luat în considerare este după caracteristicile nutriţionale.
Proporţia de apă variază în nutreţuri între 10-96%, fiind mai ridicată în nutreţurile verzi (75-85%),
rădăcinoase şi tuberculifere, (70-90%), în reziduurile industriale apoase, (80-95%) şi mai scăzută în
nutreţurile conservate prin uscare, (12-14%) respectiv în grăunţe, seminţe, reziduuri industriale uscate,
făinuri animale etc.
Rezidiul uscat rezultat în urma calcinării nutreţurilor sau corpului animal constituie cenuşa brută,
care conţine totalitatea substanţelor minerale. cantitatea de cenuşă brută variază în limite mari în
nutreţurile vegetale, 1-14% (nutreţuri verzi şi suculente 1-5%, nutreţuri fibroase 5-15%) şi mai puţin în
corpul animal, 3-5%. Substanţele minerale se găsesc atât sub formă de săruri minerale propriuzise,

18
intrând în structura oaselor scheletului şi a dinţilor la animale, sau ca elemente de structură la plante, cât
şi sub formă de combinaţii organo-minerale (P, S, Cu, Fe) sau sub formă ionică, în diferite lichide, După
ponderea gravimetrică, substanţele minerale se împart în macroelemente – peste 100 mg/kg nutreţ sau
0,04% în organism (Ca, P, Na, K, Mg, Cl, Si, S), microelemente – sub 100 mg/kg nutreţ sau sub 0,04% în
organism (Co, Cu, I, Zn, Mg, F, Fe) la care în ultimii ani s-au mai adăugat şi alte elemente (As, Ti, Li,
Rb, ş.a.).
Glucidele sunt substanţe organice ternare, foarte răspândite în nutreţurile de origine vegetală în
care îndeplinesc atât rol plastic sau de susţinere, cât şi rol de rezervă şi mai puţin biologic activ.
În corpul animal, glucidele se găsesc în cantităţi foarte mici, respectiv sub formă de glucoză
circulantă şi sub formă de rezervă, în glycogen.
Din grupa ozelor mai importante sunt pentozele (arabinoza, xiloza, riboza, dezoxiriboza) şi
hexozele (glucoza, fructoza, galactoza şi manoza). Hexozele se găsesc fie sub formă liberă (în unele
fructe), sau intră în structura unor glucide complexe (amidon, glicogen, celuloză), sau există ca produşii
intermediari în procesul de metabolism al ozidelor.
Pentozele mai importante sunt: xiloza, care se găseşte în nutreţurile vegetale, în structura
glucidelor complexe, formând xilanii, constituie partea lemnoasă a plantelor sau intră în structura unor
alge, micelii şi gume vegetale; arabinoza care intră în structura arabanilor; riboza şi dezoxiriboza care
intră în structura acizilor nucleici.
Dintre hexoze cele mai importante sunt glucoza sau dextroza, foarte răspândită în
nutreţuri fie ca atare (fructe coapte) sau ca formă circulantă în corpul animal, sau sub formă de
holozide (zaharoza, celuloza, amidon, glicogen); manoza este răspândită în seminţele de
leguminoase, în drojdii sub formă de manani; galactoza se găseşte în nutreţurile de origine
vegetală sub formă de galactani şi hemiceluloze care în lapte intră în structura lactozei; fructoza
se găseşte ca atare în fructe coapte, mere plasma seminală dar şi sub formă complexă, în
zaharoză, inulină, levani.
Lipidele sunt substanţe organice ternare (C, O, H), esteri ai acizilor graşi cu alcooli, în
special glicerolul. Principalii acizi graşi sunt: acidul stearic, palmitic şi oleic. După gradul de
nesaturare sau saturare a acizilor graşi, grăsimile pot avea o 16 consistenţă mai moale sau mai
tare, astfel când predomină acizii stearic şi palmitic grăsimile au o consistenţă mai tare iar când
conţinutul este mai ridicat în acid oleic, aceasta este mai moale.
Lipidele îndeplinesc în organism importante funcţii, în principal energetice, cu rol de
rezervă, dar ele influenţează şi activitatea unor glande, asigură solvirea vitaminelor liposolubile
iar unii acizi graşi nesaturaţi (linoleic, linolenic şi arahidonic) sunt indispensabili pentru
organism, cu rol relativ apropiat de cel al vitaminelor, de aceea mai sunt cunoscute şi sub numele
de vitamina F.

19
 Proteinele sunt substanţe cvaternare, care conţin elementele C, O, H şi N dar şi unele
elemente ca S (în aminoacizii sulfuraţi), Fe şi Mg. Azotul participă în structura proteinelor în
proporţie de cca. 16%, astfel că 1 g N este corespondent cu 6,25 g proteine (100:16=6,25). După
natura aminoacizilor care intră în structura proteinelor, valorile acestui coeficient variază între
5,38-6,38 (5,38 pentru porumb, 5,70 pentru grâu, 5,80 pentru carne, 6,38 pentru cazeina din
lapte).
Conţinutul nutreţurilor în proteină brută este foarte variabil, fiind influenţat de originea
nutreţului (vegetală sau animală), iar la plante, de specia de plante, soiul, partea de plantă care
este utilizată ca nutreţ, faza de vegetaţie, tehnica de recoltare şi conservare etc.
Rădăcinoasele şi tuberculiferele au un conţinut scăzut în proteine (1-3%), nutreţurile
grosiere au de asemenea un conţinut scăzut, respectiv 3-5%, grăunţele de cereale 7-13%,
seminţele de leguminoase 20-35%, nutreţurile de origine animală 50-85%. Nutreţurile verzi, din
familia leguminoase ca şi fânurile rezultate, au un conţinut ridicat în proteine (3-4% în
nutreţurile verzi şi 16-20% în nutreţurile fibroase).
Proteinele îndeplinesc în organism în principal funcţii plastice, intrând în structura
celulelor animale şi vegetale, a ţesuturilor şi organelor, asigurând procesul de multiplicare
celulară, respectiv de creştere a organismului dar îndeplinesc şi funcţii energetice şi funcţii
biologic active, intrând în structura enzimelor, hormonilor, a unor vitamine, a acizilor nucleici
etc.
Funcţia energetică a proteinelor este mai puţin importantă pentru organism deoarece
acesta utilizează glucidele şi lipidele pentru energie, proteinele sunt utilizate în scop energetic
atunci când aportul de energie al raţiei este nesatisfăcător, sau când raţia este excedentar bogată
în proteine.
Valoarea biologică (VB) a proteinelor este dată de conţinutul lor în aminoacizi esenţiali şi
se defineşte ca fiind capacitatea proteinelor din hrană de a forma proteine în corpul animal.
Cu cât cantitatea de proteine neoformate este mai mare cu atât VB a proteinei este mai
mare. Noţiunea de VB a proteinelor a fost propusă de K. Thommas în 1909.
Stabilirea VB a proteinelor se face prin diferite metode care pot fi grupate în: metode
biologice, metode chimice, metode microbiologice şi metode indirecte.
La rumegătoare VB a proteinelor din unele nutreţuri este îmbunătăţită prin intermediul
microflorei simbionte. Acestea sunt capabile să utilizeze şi surse de N neproteice (uree, ape
amoniacale, IBDU), pe care le transformă în protein bacteriene, cu VB superioară. Dacă aceste
surse neconvenţionale de N, sunt asociate cu o sursă glucidică adecvată, sinteza de proteine
bacteriene poate acoperi în mod obişnuit 30-40% din necesarul proteic zilnic.

20
 Vitaminele sunt substanţe organice deosebit de complexe din punct de vedere chimic,
care se găsesc în cantităţi mici în organismele animale şi vegetale, de aceea rolul lor este de
biocatalizatori. Vitaminele sunt indispensabile, bunei desfăşurări a proceselor metabolice în
organism fapt pentru care au şi fost denumite astfel.
Organismul animal, organism heterotrof este în bună măsură dependent de existenţa
vitaminelor din hrană deoarece puţine vitamine sunt sintetizate de aceasta iar cele sintetizate sunt
în majoritatea cazurilor sintetizate de microflora simbiontă, care populează tubul digestiv.
Plantele sintetizează cantităţi importante de vitamine, de aceea animalele pot să-şi asigure
necesarul zilnic dacă este organizată o alimentaţie ştiinţifică, cu nutreţuri recoltate şi conservate
corespunzător.
Vitaminele se găsesc în regnul vegetal fie ca atare, fie sub formă de provitamine, care
sunt transformate în vitamine în corpul animal.
Necesarul animalelor în vitamine este influenţat de o multitudine de factori ca: specia,
vârsta, starea fiziologică, intensitatea producţiilor, condiţiile de mediu (starea de stres).
Aprovizionarea vitaminică depinde şi de o serie de factori care ţin de plantă sau sursa de
nutreţuri utilizată şi care are în vedere: forma de prezentare a vitaminei, gradul de disponibilizare
a acesteia, prezenţa unor factori antivitaminici etc. Utilizarea vitaminelor de către organismul
animal depinde şi de o serie de interrelaţii pe care acestea le pot avea între ele şi chiar cu unele
microelemente, de gradul de stabilitate a acestora la influenţa unor factori de mediu (lumină,
temperatură, pH, acţiunea unor substanţe oxidante etc.).
În aceste condiţii, recomandările de schimbare periodică a nutreţurilor la taurine pentru a
stimula consumul (şi producţia) sunt în contradicţie cu fiziologia rumenului şi dăunătoare pentru
animal.
Structura fizică a nutreţurilor, prin conţinutul de celuloză brută şi dimensiunile
nutreţurilor fibroase mărunţite, stimulează: baroreceptorii rumenali, rumegarea şi secreţia de
salivă (care este uşor alcalină pH = 8,2, bogată în substanţe tampon, contribuind la variaţia - în
limite reduse: 6,2:6,5 - a pH-ului rumenal). Aşa-zisul efect structural depinde de felul nutreţului
şi de dimensiunile de mărunţire/tocare:
Felul nutreţului / Efect structural
- fân întreg 100
- nutreţ verde: întreg tocat (2-4 cm) 50 25
- siloz porumb (1-4 cm) 100
- paie tocate (2-4 cm) 150
- sfeclă 0

21
 - concentrate 0
Frecvenţa (număr tainuri) şi durata furajării (timpul de acces la hrană) influenţează
viaţa, activitatea şi producţia simbionţilor rumenali, respective producţia de AGV, proteine şi
vitamine. În acest sens, se consideră că fragmentarea raţiei în mai multe tainuri, respectiv un
timp mai lung de acces al animalelor la hrană, sunt favorabile digestiei în rumen. Astfel, este
favorabilă fragmentarea cantităţii concentratelor la maximum 1-1,5 kg/tain, pentru a împedica
scăderea bruscă a valorii pH-ului din rumen.
Referitor la durata de furajare, se consideră că timpul de acces la hrană ar trebui să fie
zilnic de 12 h pentru vaci în lactaţie şi cca 16 h pentru vaci în gestaţie avansată (Hoffmann,
1990).
Succesiunea administrării nutreţurilor merită o discuţie mai detaliată.
Astfel, multe din lucrările de specialitate, chiar recente, recomandă în cazul vacilor de
lapte, administrarea concentratelor la muls, înaintea administrării fânului sau silozului, pentru a
nu fi influenţată negativ calitatea laptelui (în special mirosul), aspect parţial adevărat, dacă
mulsul nu se face centralizat sau pe “conductă”.
Dacă se are în vedere, aşa cum ar fi normal, specificul fiziologiei rumenului, respectiv
influenţa concentratelor asupra pH-ului rumenal atunci practica administrării concentratelor
(adesea în cantităţi mari) ca prim tain apare ca nefondată ştiinţific, recomandabilă fiind
următoarea succesiune
Succesiunea normală de administrare a nutreţurilor:
 Iarna: nutreţuri de volum uscate, siloz de porumb, concentrate şi paie de cereale;
 Vara: nutreţuri de volum uscate, nutreţ verde, concentrate şi paie de cereale

Cerinţe de energie.
Cerinţele de energie pentru tineretul taurin destinat producţiei de carne sunt determinate
de cerinţele pentru întreţinere (care variază după greutatea animalelor) şi de cele pentru creştere
(spor de greutate), care depind de mărimea sporului zilnic şi compoziţia lui chimică. Pe unitatea
de spor, cerinţele de energie sunt determinate de compoziţia chimică a sporului.
Diferitele ţesuturi cresc după un ritm propriu şi într-o ordine precisă, astfel:
- proporţia ţesutului muscular creşte uşor după naştere, apoi descreşte continuu;
- proporţia ţesutului osos se reduce o dată cu creşterea;
- proporţia ţesutului adipos creşte mult şi continuu, odată cu vârsta/greutatea.
Evoluţia compoziţiei anatomice şi tisulare a animalului antrenează şi modificarea
compoziţiei chimice a sporului de creştere, astfel:

22
- conţinutul în apă scade accentuat de la naştere la adult;
- conţinutul în proteine descreşte uşor;
- conţinutul în lipide creşte continuu şi accentuat.
Creşterea proporţiei de lipide în sporul de greutate, asociată cu diminuarea proporţiei de
apă, determină o sporire a valorii calorice a sporului şi respectiv, a cerinţelor de energie pe kg
spor de greutate.
La acelaşi spor de greutate se înregistrează diferenţe de cerinţe de energie/kg, în funcţie de rasă ;
cerinţele sunt mai mari pentru tineretul provenit din rasele de lapte, comparativ cu cel din rasele
de carne:

Greutate vie (kg) Spor zilnic greutate (g) Cerinţe UFC/zi Rase lapte Rase carne
250 1400 5.2 5.0
350 1400 6.4 6.0
450 1400 7.7 7.0
550 1400 9.3 8.1

La aceeaşi rasă şi la aceeaşi greutate, cerinţele de energie pe kg spor de greutate scad pe

măsură ce intensitatea creşterii este mai mare, concomitant crescând şi eficienţa
creşterii/îngrăşării tineretului taurin.
Sursele de energie sunt reprezentate de hidraţi de carbon şi lipide; dintre hidraţii de
carbon, polizaharidele (amidonul, celuloza, glicogenul) reprezintă sursele de energie de bază
pentru creştere/îngrăşare; monozaharidele (glucoza, fructoza, galactoza) şi dizaharidele (sucroză,
maltoză, lactoză) sunt puţin reprezentate, cantitativ, în principalele nutreţuri folosite în
alimentaţia taurinelor.
Produsul final al metabolismului hidraţilor de carbon în rumen îl reprezintă acizii graşi
volatili (AGV), respectiv acizi graşi cu lanţ scurt (acetic, propionic, butiric) care, după absorbţie,
constituie principala sursă de energie pentru organism; acidul propionic, este transformat la
nivelul ficatului în glicogen, servind ulterior la sinteza grăsimilor corporale, în timp ce acidul
acetic este metabolizat imediat după absorbţie şi nu poate fi pus în rezervă, ca glicogen, la
nivelul ficatului; în acelaşi timp, eficienţa energetică a transformării glucozei (care este cheia
transformării hidraţilor de carbon în AGV) este mai ridicată în cazul acidului propionic,
comparativ cu acidul acetic sau butiric.

23
 În aceste condiţii, prin hrană trebuie dirijate fermentaţiile din rumen în direcţia creşterii
ponderii acidului propionic în totalul AGV; aceasta ce se poate realiza prin creşterea ponderii
concentratelor în raţie (în special a cerealelor bogate în amidon) sau a nutreţurilor bogate în sucroză
(sfeclă, melasă…).
Cerinţe de proteine pentru tineretul taurin în creştere/îngrăşare sunt compuse din
cheltuielile pentru întreţinere (3,25 g PDI/kg0,75) şi cele necesare pentru sporul de greutate
(200-150 g PDI/kg spor); la stabilirea cerinţelor de proteine pentru sporul de creştere se are în
vedere faptul că o dată cu înaintarea în vârstă scade atât conţinutul în proteină al acestuia, cât şi
randamentul utilizării N în sporul de creştere.
Ca principiu, cerinţele de proteină sunt influenţate de vârsta şi greutatea animalelor şi de
sporul de greutate dorit a se obţine; pe lângă aceşti factori, proporţia de proteină în hrană trebuie
să fie corelată şi cu concentraţia raţiei în energie. Dacă raţiile conţin cantităţi mari de
concentrate, consumul de SU scade, astfel că raţiile trebuie să conţină mai multă proteină (dar şi
alţi nutrienţi).
Sursa de proteină (naturală sau N neproteic, degradabilă sau mai puţin degradabilă în
rumen), influenţează atât creşterea în greutate cât şi eficienţa hranei (tab. 5.23); sursele de
proteină naturală şi respectiv, cele care sunt mai puţin solubile în rumen, influenţează favorabil
creşterea şi eficienţa hranei, comparative cu sursele de N neproteic (uree) sau cu proteină uşor
degradabilă în rumen (şrot soia).

24
 CAP 3. ASPECTE SPECIALE DE NUTRIȚIE ȘI ALIMENTAȚIE LA
TAURINELE DE CARNE

Factori esenţiali pentru obţinerea unui viţel nou-născut sănătos şi obţinerea unei producţii
de lapte mari:
- furajarea şi îngrijirea vacilor înainte de însămânţare, în timpul gestaţiei şi după fătare;
- respectarea cu stricteţe a perioadei repausului mamar, timp necesar revenirii uterului la
dimensiunile normale (lactaţia să fie în jur de 305 zile).
1. Hrănirea vacilor în perioada de repaus mamar
Perioada de repaus mamar: absolut necesară (crucială pentru vacile de lapte):
● viţelul realizează o crestere ce reprezintă ¾ din greutatea
corporală la naştere
● vacile îşi intensifică metabolismul, continuarea depunerii
rezervelor corporale în săptamâna a 8-a înainte de fătare
● apetitul scade, devenind cel mai redus
● vacile manifestă activităti comportamentale specifice pregătirii
pentru fătare si începutul lactaţiei
● furajele trebuie să aibă un conţinut mai mic de calciu deoarece
în această perioadă se definitivează osatura viţelului, iar prin
depuneri masive de calciu, acesta creste in volum, rezultând
probleme la fătare.
Ultimele două luni înainte de fătare:
● vaca trebuie lăsată din muls (înţărcată) pentru a-şi reface rezervele din organism şi pentru ca
fătul (viţelul) să se dezvolte normal;
● furajarea să fie bine echilibrată, mai bogată in fânuri şi mai saracă în nutreţuri concentrate:
● se elimină total din raţie nutreţurile suculente acide (porumb siloz, borhot, etc.)
● nutreţurile trebuie să fie de calitate, fără mucegaiuri, ne-îngheţate sau cu pământ pe ele:
● apa → temperatura normala ( din puţ, fântână), nu rece sau cu gheaţă.
Administrarea raţiei : în 2-3 tainuri, la distanţe de 6-7 ore intre ele, tainul de seară (format din
nutreţuri grosiere sau fân) → în cantitate mai mare

2. Hrănirea vacilor după fătare

25
Dupa fătare, organismul vacii:
● scade în greutate;
● se deshidratează puternic;
● are loc modificarea metabolismului -producerea de cantităţi mari de lapte.
Evitarea deshidratării:
● timp de 2-3 zile, vaca să primească zilnic o suspensie de tărâţă de grâu in apa caldă, la care se
adaugă 30-50 grame sare (o lingură);
● in perioada de refacere care durează aprox. 40 de zile şi în cea imediat urmatoare se realizează
o furajare de vârf: se administrează furaje suculente, completate cu fân si concentrate care
stimulează producţia de lapte.
3. Hrănirea vacilor in funcţie de producţia de lapte
Deosebit de important : este stabilirea cantităţii de concentrate pe care fiecare animal o
primeste funcţie de producţia zilnică de lapte ► pentru un litru de lapte, se administrează
aproximativ 350-400 g concentrate de bună calitate .
Imediat după fătare, vaca va primi zilnic o cantitate de concentrate mai mare decât cantitatea de
lapte obţinută prin muls:
În mod obişnuit: 10 l de lapte - ~ 4 kg concentrate
După fătare: 10 l de lapte - ~ 7-8 kg concentrate
Producţia zilnică de lapte va creşte până când se obţine un maxim ce nu mai este influenţat de
furajare - se va scădea raţia de concentrate până când se va mulge o cantitate mai mică de lapte.
Datorită digestiei complexe, alimentaţia taurinelor prezintă o serie de particularităţi.
Astfel, capacitatea şi compartimentarea tubului digestiv permite acestei specii prelucrarea
digestivă a unor cantităţi mari de nutreţuri voluminoase cu un conţinut ridicat în celuloză.
Datorită acestui fapt taurinele pot valorifica bine nutreţurile verzi, fânurile şi fibroasele
grosiere, nutreţul însilozat şi alte nutreţuri de volum pe seama cărora pot să-şi asigure până la
80% din cerinţele de substanţe nutritive. În acelaşi timp sub acţiunea florei bacteriene au loc la
nivelul rumenului, procese de scindare şi de sinteză prin care taurinele îşi pot asigura cantităţi
însemnate de proteine şi vitaminele C, K şi complexul B. În acest fel la rumegătoare nu apar
carenţe ale vitaminelor hidrosolubile.
Masa totală microbiană reprezintă 5 - 10% din conţinutul rumenal fiind apreciată la 3
până la 8 kg şi este influenţată de tipul raţiei. Poate fi influenţată şi structura bacteriană, astfel la
raţiile bogate în concentrate se reduce conţinutul rumenal în bacterii celulozice.

26
 Procesele rumenale atrag după sine unele avantaje: valorificarea eficientă a nutreţurilor
celulozice; convertirea proteinei mai puţin valoroasă din nutreţuri şi a substanţelor azotate
neproteice, în proteină cu o valoare biologică ridicată.
Un rol important asupra digestiei rumenale îl are tipul alimentaţiei. Astfel structura raţiei,
echilibrarea ei, modul de preparare şi programul de furajare pot să influenţeze procesele
rumenale şi prin aceasta producţia şi reproducţia animalelor.
Un indiciu al mersului proceselor digestei îl constituie pH-ul rumenal care are valorile
normale cuprinse între 6,3 - 6,8 la vaci de lapte. Aceste valori sunt realizate la o raţie pe bază de
fibroase, grosiere, porumb siloz recoltat în faza de ceară în care celuloza reprezintă minimum
14% din substanţa uscată la vaci şi 12% la juninci şi tauri.
La o raţie pe bază de fibroase se realizează o secreţie salivară abundentă care prin
proprietatea tampon menţine pH-ul rumenalla valori ridicate. Nutreţurile concentrate,
rădăcinoasele şi nutreţul însilozat bogat în apă reduce secreţia salivară astfel că pH scade până la
5,5.
Trecerea rapidă la raţii cu cantităţi mari de concentrate sau rădăcinoase (sfecla de zahăr)
pot să reducă pH-ul sub 4,6 ca urmare a transformării rapide a glucidelor aşor digestibile în acid
lactic care se absoarbe mai slab la nivelul rumenului. Prin scăderea pH-lui rumenal apare acidoza
cu consecinţele ei negative: reducerea consumului de nutreţuri, reducerea grăsimii din lapte,
modificarea gustului şi calităţii Iaptelui, apariţia mamitelor, tulburări de reproducţie.
Un pH scăzut sub 6 determină reducerea digestibilităţii hranei la nivelul rumenului prin
inhibarea dezvoltării bacteriilor celulozice cât şi pe parcursul tractusului intestinal.
Pentru a preveni apariţia acidozei trebuie asigurat minirnul de celuloză (14%),
.în raţia furajeră şi a unui tain de voluminoase. De asemenea cerealele se utilizează sub formă
aplatizate sau măcinate grosier şi se administrează în cantităţi crescânde până la nivelul stabilit
prin raţie.
Se pot utiliza şi substanţe tampon cum ar fi bicarbonatul de sodiu care se administrează în
cantitate de 100 - 500 g/zi. Acesta se produce în raţie pogresiv pentru a evita reducerea
apetitului. Ca substanţe tampon se mai pot utiliza carbonatul de calciu, bentonita, acetatul de
sodiu, oxidul de magneziu.
Alcaloza rumenală apare când se administrează raţii sărace în glucide şi bogate în
proteine, nitraţi şi uree care reduc concentraţia AGV în pararel cu creşterea amoniacului în
rumen.

27
 În alcaloza rumenală care este de asemenea dăunătoare apar următoarele aspecte: scade
consumul de nutreţuri; scade conţinutul de grăsime din lapte; modificări de calitate a laptelui;
tulburări de reproducţie.
Alcaloza apare când se utilizează timp îndelungat raţii cu un nivel proteic ridicat (peste
18%). În caz de alcaloză, se pot adminsitra oral l – 2 l oţet diluat cu apă pentru a determina
scăderea pH-ului şi reducerea absorbţiei amoniacului din rumen.
Ca nutreţuri fibroase se folosesc în special fânurile naturale sau de graminee cultivate şi
în mică masură cele de leguminoase (1 - 3 kg/zi) , cerinţele în proteină fiind mai reduse. În cazul
în care lipseşte sau se administrează în cantităţi mici, pentru asigurarea necesarului de substanţă
uscată. Halga P. si col. (2002) recomandă să se administreze paie de cereale la discreţie.
În ceea ce priveşte silozul de porumb, se recomandă cel muIt 0,5 kg SU/lOO kg masă vie.
Pentru asigurarea carotenului (care are un rol important în procesul de spermatogeneză) se
folosesc 2 - 6 kg morcovi! cap/zi.
Nutreţurile verzi se recomandă să fie cosite şi administrate la iesle sub formă filită.
Pentru a reduce volumul raţiei şi a mări concentraţia în energie şi substanţe nutritive, în sezonul
de vară alături de nutreţul verde se introduc 2 - 5 kg de fân în raţia taurilor.
Dintre concentrate, ovăzul trebuie să reprezinte 30-50% la care se adaugă orz, tărârâţe de
grâu, mazăre, şroturi etc. Uruiala de porumb nu trebuie să depăşească 30% cu amestecul de
concentrate destinat taurilor, predispunând animalele la îngrăşare.
Deşi literatura de specialitate din ţara noastră recomandă utilizarea nutreţurilor de origine
animală (ouă, lapte) în hrana taurilor utilizaţi intens la montă (recoItări de material seminal),
cercetările din ultimii ani au evidenţiat faptul că valoarea biologică a proteinelor din hrana
taurilor nu a influenţat cantitatea şi calitatea materialului seminal.
Necesarul de substanţe minerale (Ca, P, Mg) este asigurat în general de nutreţurile
obişnuite folosite în alimentaţia taurilor, însă pentru asigurarea cerinţelor de vitamine
liposolubile (A,D,E) şi micro elemente (Mn, Zn, Cu şi 1) se recomandă folosirea unui premix
vitamino-mineral specific.
Pentru taurii utilizaţi la însămânţări artificiale se pot folosi nutreţuri combinate cu nivel
proteic între 15 - 16% proteină brută. Aceste nutreţuri combinate trebuie să asigure 70 - 80% din
necesarul zilnic de substanţe nutritive (în special din cele energetice). Din nutreţul combinat
folosit, circa 50 - 60% este reprezentat de ovăz uruit, urmat de orz, porumb, şroturi de floarea -
soarelui sau soia, mazăre etc.
Substanţele minerale şi vitaminele se includ în nutreţurile combinate prin suplimente
specifice şi zoofort. Cantitate a zilnică de nutreţ combinat ce se administrează unui taur variază

28
între 4 - 8 kg în funcţie de diferiţi factori ca: sezon, greutate corporală, vârstă, regim de folosire
etc. Pentru taurii utilizaţi la însămânţările artificiale raţia poate fi formată din: fân 10 kg
(gramine şi leguminoase), nutreţ combinat 5 kg şi suculente (morcov) 5 kg.
Alimentaţia taurilor de reproducţie trebuie să se facă individual, în funcţie de
particularităţile şi intensitatea folosirii la montă sau recoltări de material seminal; diferenţele
între indivizi fiind făcute în general prin cantitate a şi structura amestecului de concentrate.
Când în hrană se folosesc cantităţi mari de concentrate (3-5 kg.) acestea se administrează
fracţionat de 2-3 ori pe zi şi numai după administrarea nutreţurilor de volum (fân, siloz etc.).
Raţia se administrează în 2-3 tainuri/zi.
Adăparea taurilor se face la discreţie, folosind adăpători automate în adăposturi sau acolo
unde acestea nu există, se practică adăparea zilnică de 4 - 5 ori. Adăparea la interval mare de
timp nu este recomandată, deoarece animalul consumă multă apă, din care cauză se formează
abdomenul de paie.
REȚETE DE AMESTECURI DE CONCENTRATE PENTRU VACI CU LAPTE
Varianta 1
Porumb știulete măcinat cu totul .................................................................................43 kg
Tărâțe de grâu ..............................................................................................................55 kg
Calciu (cretă furajeră).................................................................................................... 1 kg
Sare................................................................................................................................ 1 kg
Premix (Zoofort............................................................................................................. 1 kg
Total:.......................................................................................................................... 100 kg
Varianta 2
Porumb știulete măcinat cu totul................................................................................. 30 kg
Tărâțe de grâu.............................................................................................................. 50 kg
Orz sau ovăz................................................................................................................. 17 kg
Calciu (cretă furajeră).................................................................................................... 1 kg
Sare ................................................................................................................................1 kg
Premix (Zoofort) ............................................................................................................1 kg
Total: ..........................................................................................................................100 kg

29
 Tabelul 1.1
Rații furajere orientative pentru vaci cu o producție medie de 10 l de lapte/zi
Tip de furaj ZONA DE CÂMPIE ZONA DE DEAL-MUNTE
Primăvară/toamnă Toamnă/iarnă Primăvară/toamnă Toamnă/iarnă

Fân- 2-3 kg 5-8 kg - -

lucernă
Fân natural - - 2-3 kg 8-10 kg
Strujeni - 3 kg - 3 kg
porumb (un snop) (un snop)
Porumb - 10 kg - 10-15 kg
însolizat
Suculente - 15-20 kg - 5-8 kg
(rădăcinoase
, bostănoase,
borhoturi)
Concentrate 3 kg 3 kg 3 kg 3 kg
Masă verde 35-40 kg - 35-40 kg -

TEHNICA ADĂPĂRII TAURINELOR

- în creșterea taurinelor, aprovizionarea cu apă este un element tehnologic esențial;
- apa trebuie asigurată la timp și în condiții de calitate;
- este ideală folosirea apei potabile, care corespunde cerințelor organismului: satisface nevoia de
apă și nu prejudiciază sănătatea și producția animalului;
Cantitatea de apă consumată zilnic variază în funcție de: sezon, starea fiziologică și
nivelul performanțelor (mai mare la vacile în lactație, mai mic la cele în repaus mamar și la cele
cu producții mai scăzute); consumul mediu de apă/individ: 45-60 L/zi;
- adăparea se poate realiza direct din surse naturale potabile (râuri, fântâni) și din surse subterane
prin forare, cu ajutorul adăpătorilor automate cu clapetă sau nivel constant;
- frecvența adăpării în cazul distribuirii nemecanizate a apei (adăparea la găleată) este de 2-4
ori/zi la temperatura de 10-12 grade;
- adăparea automată asigură consumul de apă la discreție, stimulând cu 20% mai mult producția
de lapte față de administrarea manua

Tabelul 1.2
Cauzele şi efectele abaterii de la valorile optime ale pH-ului rumenal
30
pH-ul prea scăzut Valoarea optima pH prea ridicat
(acidoză rumenală pH<6) <pH-ului rumenal> (alcaloza rumenala
6,3-6,8 la vaci de lapte pH>7,5)
6,0-6,5 la taurine la
ingrasat
Ratii cu cantiăti, mari de Raţii sărace în glucide
concentrate foarte fin (energie) şi bogate în
măcinate şi rădăcinoase proteine, nitraţi şi
(sfeclă de zahăr); uree;
insuficienţa fibroaselor în Scade consumul de
raţii, silozuri foarte acide nutreţuri
Scade producţia de lapte Scade conţinutul de
Scade consumul de grăsimi din lapte
nutreţuri Modificari de
Scade conţinutul de calitate a laptelui
grăsimi din lapte Tetanie
Modificari de calitate a Diaree
laptelui Cetoze
Mastite Tulburări de
Timpanism reproducţie
Tulburări digestive Tulburări nervoase
Tulburări nervoase
Tulburări de reproducţie

Erorile de alimentație și consecințele lor

▪ erorile de alimentație determină afecțiuni metabolice și funcționale;
▪ aceste afecțiuni apar mai ales în perioada de repaus mamar și perioada de început de lactație;
▪ erorile alimentare provoacă o stare de boală și, implicit, scăderea producției de lapte;
▪ carențele și dezechilibrele nutriționale produc o serie de tulburări, precum:
Cetoza (acetomenia) – apare la începutul lactației și sfârșitul gestației (rație
dezechilibrată: prea multe suculente și prea puține fibroase).
Manifestare: scăderea semnificativă a producției de lapte, apetit capricios, animalul
degajă un miros pronunțat de acid butiric (fructe fermentate).

31
Alcaloza ruminală – din cauza unei rații dezechilibrate (prea multă cretă furajeră sau făină de
oase). Aceasta se depune în rumen și duce la perturbarea mișcărilor intestinale până la dispariția
acestora.
„Febra laptelui‟ - în prima zi sau a doua zi după fătare la vacile cu producții mari de lapte
aflate la a 3-a sau a 4-a lactație.
Tetania de iarbă – la vacile cu producție mare de lapte, din cauza conținutului mare de potasiu și
substanțe azotate din iarbă și conținutului redus de magneziu.
Carențele alimentare prelungite produc modificări metabolice importante ale proteinelor,
lipidelor si dinamicii hormonale, ducând în cele din urmă la sindrom de infecunditate și
sterilitate și boli ale oaselor.
Toate aceste tulburări nutriționale pot fi prevenite dacă se adoptă o strategie rațională în
hrănirea bovinelor prin respectarea cerințelor nutriționale în funcție de starea fiziologică a
animalului, de anotimp (furajele de sezon), vârsta animalului și zona geografică.
VALORIFICAREA ALGELOR MACROFITE ÎN NUTRIȚIA ANIMALELOR
Algele marine sunt utilizate în mod obișnuit în nutriția animală mai ales în acele țări
europene în care cantități mari de alge brute sunt aruncate pe țărm. Există companii în: Australia,
Canada, Irlanda, Anglia, SUA care comercializează făina de alge de mare ca aditiv în hrana
animalelor. De exemplu, Norvegia produce pudra de varec (kelp powder) și alge uscate (dried
seaweed), cu conținut bogat în minerale, vitamine (vitamina E), aminoacizi,
Făina de alge este utilizată în hrana animală deoarece este o sursă excelentă de proteină – 31%
(Fleurence J. 1999), săracă în grăsimi, dar bogată în fibre alimentare, calciu, iod, beta caroten,
vitamina B12.
Din categoria fibrelor procentul cel mai mare îl deține fibrele solubile care au
proprietatea de a se dizolva în apă formând o substanță gelatinoasă care conține nu numai apă,
dar poate să elimine din organism multe substanțe indezirabile și uneori toxice.
Câteva proiecte de cercetare conduse de Texas Tech în parteneriat cu Mississippi State
University și Virginia Tech au demonstrat că hrănirea taurinelor cu nutreț tratat cu extract de
alge marine sau direct cu alge marine au avut efecte pozitive asupra funcției imune a animalelor,
creșterii în greutate, cercetările s-au concretizat în produsul TASCO-FORAGE (patent Seaweed
supplement diet for enhancing immune response in mammals and poultry, decembrie 1999) care
a îmbunătățit activitatea antioxidantă atât la plante cât și la animale prin creșterea activității
enzimelor superoxid dismutaza, glutation reductaza, ascorbat peroxidaza implicate în stresul
oxidativ (Saker K.,E., 2004).

32
 În Rusia s-au efectuat în 1984 experiențe pe vaci în regiunea Odesa, introducând 250-300
g alge marine roșii – Phyllophora- din Marea Neagră în hrana vacilor. După obținerea agarului,
algele au fost hidrolizate, uscate și măcinate, rezultând o făină cu următorul conținut în substanță
uscată: 20-26 % proteină, 30 % glucide, 0,11 % grăsimi, 15 % celuloză, 0,05 % fosofor, 0,6-0,8
% iod, calciu, fier, cobalt etc. Din 200 de vaci care au primit zilnic 300 g de făină de alge marine
în locul cantității corespunzătoare de nutrețuri suculente, producția de lapte a crescut cu 6,3 %
grăsimea din lapte de la 3,36 % la 3,54 %, iar proteina de la 3,17 % la 3,38 % față de lotul martor
(Vitalie Teodoru, 1986).
Înlocuirea cerealelor cu făina de alge marine în rațiile furajere se justifică din punct de
vedere economic, deoarece permite o disponibilitate a cerealelor pentru alte scopuri. Se poate
înlocui 1 kg orz cu 750 g de alge uscate. În unele zone, algele marine se adaugă la furajele
grosiere din rație, astfel: la vacile de lapte până la 15 %, la porci până la 10 % din substanță
uscată etc. Utilizarea algelor în zootehnie ca adaosuri furajere în proporții precis cunsocute au
indicat în majoritatea situațiilor rezultate pozitive.
Conținutul ridicat de iod din algele marine a pus problema influenței administrării
acestora asupra biologiei animalelor, precum și a nivelului de iod din produsele animale.
Rezultatele cercetărilor au arătat că administrarea făinii de alge marine în alimentația vacilor din
zonele gușogene are următoarele efecte: corectează cantitatea de iod legat proteic (protein bond
iodine) din sânge și lapte, creșterea producției de lapte și corectarea funcției tirodiene. Datorită
conținutului ridicat în iod,algele marine au fost administrate taurinelor din zona Câmpulung (Jud.
Argeș), deficitară în acest microelement și fost focar de distrofie endemica tireopata (Teodoru și
colab., 1972). Introducerea făinii de alge marine ca supliment în hrana unui lot de vaci din rasa
brună, aflate în faza de platou și declin a curbei de lactație, a corectat funcția tiroidei în raport cu
perioada preexperimentală și față de lotul martor. Suplimentul de făină de Enteromorpha și
Cladophora, în rații medii de 220 g/zi pentru fiecare animal a determinat dupa 45 de zile
creșterea conținutului în iod proteic din sânge de la 3,8 la 6,6 µg/100 ml, iar în lapte de la 4,4 la
8,3 µg/100 ml, producția de lapte a sporit cu 10,25 %.
Într-o altă varinată experimentală, în aceeași zonă, în rația vacilor, 220 g uruială de
porumb au fost înlocuite cu 200 g făină de alge marine, asigurându-se astfel un supliment zilnic
de 7,2 mg iod (Teodoru, 1978, Teodoru și colab., 1967). S-a obținut corectarea funcției tirodiene
prin creșterea conținutului de iod legat proteic (PBI) de la 5,6 la 8,0 µg/100 ml lapte, producția
de lapte a crescut cu 3,6 %.
Concluziile experientelor realizate cu făina de alge marine inclusă în hrana vacilor din
regiunile deficitare în iod demonstrează eficiența valorificării fondului algal și în această direcție.

33
 (Valorificarea algelor marine in alimentatia taurinelor in zonele deficitare in iod  [1976]-
Teodoru, V.; Nicolau, G.; Budurus, D.; Stadniciuc, M.)
Subprodusele de la prelucrarea porumbului boabe – particularități nutritive și
oportunități de valorificare în furajarea rumegătoarelor
Principalul subprodus utilizat în furajarea rumegătoarelor este glutenul furajer, constituit
din tărâțele rezultate din separarea constituenților boabelor de porumb, la care este adăugat
lichidul de înmuiere (care conține substanțe solubilizate). În acest amestec pot fi adăugate făina
de germeni (o variantă din ce în ce mai rară), spărturi sau substanțe solubile - componente
rezultate pe parcursul procesului tehnologic. Întrucât proporția în care se realizează aceste
amestecuri variază de la fabrică la fabrică, valoarea nutritivă a subprodusului respectiv –
cunoscut pe piața din țara noastră ca gluten furajer – variază destul de mult, variație care se
adaugă cele induse de calitatea materiei prime și particularităților / stabilității proceselor
tehnologice. Glutenul furajer poate fi comercializat în formă umedă sau formă uscată, valoarea
nutritivă a celor două forme fiind apropiată (cu unele diferențe, totuși).
Dintre subprodusele de la procesarea porumbului, cele mai utilizate în furajarea
rumegătoarelor sunt borhotul de porumb, respectiv glutenul furajer de porumb, prin urmare
acestea sunt descrise mai pe larg în continuare, celelalte subproduse fiind prezentate cu titlu
informativ. Astfel, pe lângă borhotul de porumb, care va fi prezentat mai departe în acest
capitol, de la procesarea uscată a porumbului boabe mai poate fi obținută fracția solubilă, care
poate fi concentrată prin evaporare, obținându-se solubilul de distilare condensat.
Acesta are o consistență lichidă (~ 30% SU), un conținut bun de proteină, de 15-22%,
precum și un conținut în grăsimi mai mare decât cel al borhotului de porumb, de 10-15%
(Gilbery, 2006; SasikalaAppukuttan, 2008). De asemenea, este de menționat prezența celulelor
de drojdii, care au un aport suplimentar la valoarea nutritivă. Deși de multe ori acest subprodus
este amestecat cu borhotul de porumb, obținându-se „borhotul de porumb modificat”, este
preferabilă comercializarea lui separată. În primul rând, poate fi utilizat în rațiile rumegătoarelor
în pondere de până la 20%, cu rezultate asemănătoare cu ale borhotului de porumb (Sasikala-
Appukuttan, 2008), ceea ce este important având în vedere costul mai redus al solubilului de
condensare. Un posibil dezavantaj ar fi tendința de a induce scăderea procentul de grăsime din
lapte, contracarată însă de tendința de creștere a producției de lapte, comparativ cu borhotul de
porumb.
Dintre toate subprodusele de la procesarea umedă sau uscată a porumbului boabe, cele
mai utilizate în hrana rumegătoarelor sunt borhotul de porumb și glutenul furajer de porumb, atât
în variantă umedă cât și uscate. Compoziția chimică a celor două subproduse este redată ăn

34
tabelul 1; cu mențiunea că valorile prezentate sunt orientative, din cauza marii variabilități a
proceselor tehnologice.
Ambele subproduse constituie excelente surse furajere pentru toate categoriile de
rumegătoare; putând fi incluse în proporții ridicate în rații și putând susține nivele productive
ridicate, în special la animalele în creștere. Întrucât cele două subproduse au atât o valoare
energetică ridicată (până la 105% din cea a porumbului boabe în cazul anumitor variante de
borhot de porumb și aproximativ 90% în cazul glutenului furajer) și o valoare proteică destul de
bună (mai ales borhotul de porumb), ele pot înlocui în rații atât ingredientele energetice, cât și
ingredientele proteice. În continuare sunt redate câteva rezultate obținute de diverși autori ce au
studiat efectele includerii celor două subproduse în hrana rumegătoarelor.
Astfel, Konnonof, 2006, a obținut o creștere cu 10% a producției de lapte la varianta
experimentală cu o pondere în rație de 38% a glutenului furajer, care a înlocuit porumbul boabe
și o parte din nutrețurile de volum. El evidențiază și o scădere a procentului de grăsime din lapte,
care este atenuată totuși de creșterea cantității de lapte. Concentrația de proteină din lapte nu a
fost influențată, astfel încât creșterea producției de lapte a antrenat și creșterea cantității zilnice
de proteină. Rezultate favorabile asupra producției de lapte au obținut și Kelzer, 2009, respectiv
Zhang, 2009, la nivele de includere a borhotului de porumb mai moderate, de 15%, respectiv
20%.
În altă ordine de idei, Martin, 2007, a obținut la juninci o îmbunătățire a parametrilor de
reproducție când a folosit în rație borhot de porumb, performanțele productive nefiind influențate
(furajarea fiind restricționată). Tot la juninci, Hussein și Berger, 1985, au inclus în rație gluten de
porumb în proporție de 25-50% (prin înlocuirea porumbului), fără ca performanțele productive
ale animalelor să fie afectate. Autorii explică lipsa efectului valorii energetice mai mici a
glutenului furajer, comparativ cu porumbul boabe, printro utilizare mai eficientă a glutenului
furajer în condiții de hrănire restricționată.
În general, cele două forme au valoare nutritivă apropiată și efecte similare asupra
parametrilor digestivi și efectelor asupra performanțelor animalelor, manifestându-se totuși unele
diferențe. Astfel, Firkins, 1985, a observat ca sporul mediu zilnic și digestibilitatea azotului nu
au fost influențate, înregistrându-se in consum specific mai bun la forma umedă și unele
diferențe în ceea ce privește profilul de acizi grași volatili. Pe de altă parte, Al Suwaeigh, 2002,
nu a observat diferențe între cele două forme în ceea ce privește ingesta, pH-ul ruminal, acizii
grași volatili și parametrii in situ. Unii autori (Ham, 1994; Stock, 1999) arată că forma uscată are
o valoare energetică ceva mai scăzută, mai ales la nivele mari de includere în rații. Fenomenul

35
este insuficient studiat dar unele rezultate arată că scăderea s-ar putea datora pierderii unor
substanțe volatile în cursul uscării.
EFECTELE SUBPRODUSELOR ASUPRA METABOLISMULUI PROTEIC
RUMINAL
Pe lângă valoarea proteică diferită (28-35% borhotul de porumb, respectiv 14-24%
glutenul furajer de porumb), cele două subproduse diferă și în ceea ce privește degradabilitatea
acesteia. Astfel, proteina din glutenul furajer este degradabilă în proporție de 80%, pe când cea
din borhotul de porumb este degradabilă doar în proporție de 35-40%. Diferența este dată de
glutenul de porumb, care este rezistent la degradarea ruminală și care lipsește în glutenul furajer.
Un aspect interesant al celor două subproduse – glutenul furajer de porumb sau borhotul
de porumb, este că au o valoare energetică similară sau chiar mai mare față de porumbul boabe
din care provin. Astfel, borhotul de porumb are o valoare energetică mai mare a decât a boabelor
de porumb: cercetări anterioare anilor 90 evidențiază o valoare energetică mai mare în medie cu
9% (Aines, 1987, citat de Stock, 1999), dar cercetări recente evidențiază valori mai mari cu 20 -
50%, în funcție de proporția fracțiunilor componente și de categoria de animale la care este
utilizat. Evoluția procedurilor tehnologice, printre care și eficiența extragerii amidonului, poate fi
una din explicațiile acestei evoluții a estimărilor valorii nutritive (Schingoethe, 2009). Larson,
1993, a observat o creștere și mai mare a valorii energetic față de porumbul boabe, cu 69%, la
tineretul taurin de îngrășat, subprodusul testat conținând încă o cantitate mare de solubile mai
mare decât în mod obișnuit.
Borhotul de porumb și glutenul furajer constituie nu numai surse furajere excelente
pentru nutriția rumegătoarelor, dar permit și rafinarea rațiilor prin valorificarea particularităților
legate de by-pass-ul proteic și prin efectul de temperare a scăderii post-prandiale a pH-ului
ruminal și astfel de reducere incidenței și intensității acidozei ruminale subacute.

CAP 4. CONSIDERAȚII PERSONALE

36
4.1 Ce și cât mănâncă – zilnic/perioadă/consum specific pe unitatea de produs taurinele
Cât fân mănâncă o vacă?
Deci la o vacă cu greutatea corporală de 600 kg şi o producţie de 20 l lapte trebuie  să se asigure
un consum zilnic de cca 16,5 kg SU.

Dar prin această cantitate trebuie să se satisfacă şi principalele cerinţe ale vacii care sunt
de 16,4 UNL şi de 1355 g PDI. Dacă vom administra 6 kg fân de lucernă (cu 0,85 kg SU/kg), 24
kg siloz de porumb (cu 0,3 kg SU/kg) şi 5 kg amestec de concentrate (cu 0,85 kg SU/kg) putem
să săturăm această vacă şi să-i asigurăm valorile de necesar.

La vacile de lapte capacitatea de ingestie evoluează în general în acelaşi sens ca şi

cerinţele energetice ale animalului după cum urmează:

• la fătare cantitatea de SU consumată este minimă şi reprezintă între 60 şi 80% din consumul
care se înregistrează în plină lactaţie;

• consumul creşte apoi rapid ajungând până la 95% din maxim în primele 6 săptămâni de
lactaţie; în următoarele 3-4 luni de lactaţie valorile de consum sunt în platou;

• în partea a II-a lactaţiei consumul se reduce uşor  cu (cca. 0,5 kg SU pe lună la primipare şi cu
1 kg SU la multipare) pentru ca la înţărcare să se ajungă la un consum care reprezintă 80-85%
din valorile maxime;

• spre sfârşitul gestaţiei în perioada repausului mamar , datorită dezvoltării fetusului şi a anexelor
fetale în cavitatea abdominală şi deci a reducerii volumului disponibil rumenului, ingesta de
hrană diminuă ajungându-se la valorile care se regăsesc la fătare.

Capacitatea de ingestie la vacile de lapte mai poate fi influenţată de:

• Nivelul producţiei de lapte: la greutăţi corporale identice şi în acelaşi stadiu de lactaţie,

cantitatea totală de SU ingerată creşte în funcţie de producţie cu 330 g SU/kg lapte cu 4%
grăsime, în principal pe baza concentratelor administrate.

• Numărul lactaţiilor: vacile primipare consumă în medie cu 2 kg SU mai puţin decât

multiparele. Această diferenţă este determinată de o greutate corporală mai redusă o producţie de
lapte mai scăzută şi a unui efect intrinsec apreciat la 0,5 kg SU.

• Calitatea furajelor: aceasta poate să îmbunătăţească ingesta cu 1-1,5 kg SU/100 kg corp.

Dar (întotdeauna apare un... dar) normarea capacităţii de ingestie numai pe baza SU ingerată este
criticabilă deoarece un se corelează cantitatea cu calitatea nutreţurilor consumate de care depinde
timpul de stagnare a acestora în rumen.

Astfel la acelaşi conţinut în SU (de cca. 85%) al grosierelor şi al fibroaselor, vaca va

putea consuma de exemplu cantităţi mai mari de fân decât paie.

37
4.2 Propuneri/Posibilități de eficientizare a folosirii hranei la taurinele de lapte

Pe de altă parte, porumbul însilozat este cel mai răspândit furaj cu valoare energetică
pentru hrănirea vacilor pentru lapte prin faptul că dă producții mari la hectar și producerea lui se
poate mecaniza aproape complet. Consumabilitatea porumbului însilozat este în funcție de
aciditatea acestuia care, la rândul său, este condiționată de S.U. pe care a avut-o plantele la
însilozare. Conținutul de S.U. cel mai adecvat este de 30-35%, care de obicei determină un pH
de 4,2-4,5, format pe baza acidului lactic.

Pentru aceasta, porumbul trebuie recoltat în faza de ceară, către bob sticlos. Totodată,
boabele trebuie să reprezinte 30% din masa însilozată și să asigure circa 50% din valoarea
energetică a acesteia. Cantitatea recomandată este de circa 3 kg/zi (sau 1 kg S.U.) pentru 100 kg
de masă corporală vie.În alcătuirea rațiilor trebuie să se țină seama ca furajele de volum să fie
utilizate în cantități maxime și, pentru aceasta, ele trebuie să fie de cea mai bună calitate. Cu cât
se acoperă prin nutrețurile de volum o cantitate mai mare de substanțe nutritive necesare, cu atât
rația este mai economică și este nevoie de o cantitate mai mică de nutrețuri concentrate.Totodată,
este esențial ca aceste concentrate să fie formate dintr-un amestec complex prin care să se
completeze ceea ce nu s-a putut realiza prin nutrețurile de volum. Cantitatea de nutrețuri
concentrate este condiționată de calitatea furajelor de volum și de producția de lapte a vacilor,
putând ajunge, în unele cazuri, până la 10-12 kg/zi, ce reprezintă până la 60% din valoarea
nutritivă a rației. Dacă este nevoie, să fie administrate în mai multe tainuri. Se recomandă ca un
tain de concentrate să nu depășească 2,5 kg.

Nu trebuie omis faptul că administrarea furajelor la vaci se face într-o anumită ordine
legată de o bună digestie și de imprimarea unui anumit sens activității microsimbioților ruminali.
Astfel, primul furaj administrat vacilor, dimineața, trebuie să fie fânul, după care urmează primul
tain de nutrețuri concentrate, apoi suculente, respectiv sfeclă, porumbul însilozat și semifânul.
Pentru vacile care primesc concentratele în mai multe tainuri, acestea se intercalează între
nutrețurile de volum la intervale de timp aproximativ egale.“

BIBLIOGRAFIE

38
1. “Subprodusele de la prelucrarea porumbului boabe – particularități nutritive și
oportunități de valorificare în furajarea rumegătoarelor”- C. Dragomir, Smaranda
Toma -Analele IBNA vol. 26, București, 2010.
2. „Valorificarea algelor marine in alimentatia taurinelor in zonele deficitare in iod”-
Teodoru, V.; Nicolau, G.; Budurus, D.; Stadniciuc, M- România ,2013
3. stiinta.activpentrucomunitate.ro/ Particularități ale digestiei la rumegătoare. Vaca
este un animal carnivor sau ierbivor 100%- Marinescu Florin Corneliu (Știința în
viața de zi cu zi, 2018, 2, 1-6)
4. . www.academia edu. Particularitățile digestiei la rumegătoare, Petronela
Prisecaru).21.10.2017 ora 20,47.
5. Nutriţia animalelor domestice- Prof. dr. Teona Avarvarei, “Universitatea de Științe
Agricole și Medicină Veterinară Ion Ionescu de la Brad” Iași, 2006.
6. Nutriția și alimentația animalelor -IOAN MIRCEA POP PETRU HALGA TEONA
AVARVAREI, vol I, Editura TIPOMOLDOVA, Iași, 2006
7. Alimentația rațională a animalelor de fermă – Aurel Șara, Editura RISOPRINT,
Cluj-Napoca, 2007.

39