Konstantin Simonov - Vii Si Morti #1.0 5
Konstantin Simonov - Vii Si Morti #1.0 5
Konstantin Simonov - Vii Si Morti #1.0 5
SIMONOV
________________________________________________________________________________________++____{_
VII ŞI MORŢI
КОНСТАНТИН СИМОНОВ
ЖИВЫЕ И МЁРТВЫЕ
Советский Писатель
Москва 1960
K. S I M O N O V
VII ŞI
MORŢI
La scurt interval de la apariţie, noul roman al lui Konstan- tin Simonov Vii şi morţi a
format obiectul unor ample şi pasionante discuţii, atît în periodicele de specialitate, cît şi
în cele mai largi cercuri ale opiniei publice din Uniunea Sovietică. Interesul viu stîrnit
de roman este legitim. El este determinat în egală măsură de evenimentele înfăţişate şi
de maniera curajoasă, autentic realistă folosită în prezentarea lor.
În Vii şi morţi Konstantin Simonov revine asupra unui impresionant moment din
istoria contemporană a Uniunii Sovietice: MARELE RĂZBOI PENTRU APĂRAREA
PATRIEI, moment care şi în prezent continuă să-şi păstreze interesul, datorită
profundelor consecinţe avute în desfăşurarea evenimentelor internaţionale ulterioare.
Deşi tratează una din temele frecvent abordate în literatura sovietică din ultimele două
decenii, temă prezentă masiv şi în propria lui creaţie (publicistică, lirică, piesa Ruşii,
romanul Zile şi nopţi) scriitorul, evitînd căile bătătorite, pune în valoare aspecte, fapte şi
personaje inedite. În acelaşi timp trebuie subliniat că evidentul caracter inovator al
romanului se datoreşte mai ales aprecierii evenimentelor în spiritul documentelor
Congresului al XX-lea al P.C.U.S.
Fără îndoială că în literatura sovietică contemporană noul roman al lui Simonov
reprezintă o încercare izbutită de aprofundare a temei Marelui Război pentru Apărarea
Patriei. Lectura lui va deschide publicului romînesc noi orizonturi în înţelegerea mai
profundă a victoriei Uniunii Sovietice şi îi va permite să desluşească noi contururi ale
profilului moral al omului sovietic.
Konstantin Simonov plasează acţiunea romanului său pe frontul din Bielorusia în
primele luni ale războiului, în intervalul dintre declanşarea agresiunii hitleriste şi
începutul ofensivei armatelor sovietice din faţa Moscovei. Această perioadă a intrat în
istorie ca cea mai dramatică din desfăşurarea întregului război. Armata Sovietică a
suferit vremelnic înfrîn- geri grele, ce au permis trupelor fasciste să înainteze adînc pe
teritoriul sovietic. Evenimentele de mare intensitate dramatică, precum şi eroismul
legendar al oamenilor sovietici, care, în condiţiile unei nete inferiorităţi numerice şi în
armament, au dat totuşi cotropitorilor lovituri sîngeroase, provo- cînd eşuarea războiului
„fulger” în răsărit şi, prin aceasta, creînd patriei socialiste răgazul necesar pentru a-şi
organiza apărarea, furnizează scriitorului un material vast ce este fructificat cu măiestrie.
Vii şi morţi este un roman de război. Dar un roman de factură nouă, care nu ne
înfăţişează decît din cînd în cînd laboratoarele complexe ale comandamentelor sau
operaţiile militare cu detaliile pregătirii şi realizării lor. Aspectul strict militar este
deplasat pe un plan secundar sau, uneori, pur şi simplu omis. Cititorul nu este decît
rareori martorul luptelor. În roman se menţionează doar fugitiv că ele au avut sau vor
avea loc. Scriitorul nu este atras de aspectul militar al evenimentelor, ci de cel moral. Pe
el îl interesează în primul rînd sufletul ostaşilor, universul lor spiritual şi — în ultimă
instanţă — starea de spirit şi psihologia întregului popor. El nu urmăreşte deci redarea
faptului nud, chiar atunci cînd acesta are o mare importanţă militară, ci rezonanţa lui în
conştiinţa oamenilor sovietici, semnificaţia lui în viaţa şi evoluţia lor. Sub acest aspect
Vii şi morţi este mai curînd un roman psihologic care ne aminteşte, prin maniera
abordării temei Marelui Război pentru Apărarea Patriei, de nuvela lui M. Şolohov
Soarta unui om, sau de filmul Balada soldatului.
Firul conducător al romanului Vii şi morţi, se desfăşoară în legătură cu cele ce i se
întîmplă în primele luni de război politrucului Sinţov, membru al redacţiei unui ziar
militar. Surprins în ziua declanşării războiului într-o gară în drum spre staţiunea de
odihnă, Sinţov va încerca să-şi regăsească uni-tatea militară care, în ultima zi de pace,
staţiona în zona frontierei.
Din acest moment în viaţa lui Sinţov vor avea loc numeroase evenimente, adeseori
puţin obişnuite, dar întotdeauna pe deplin verosimile. Cititorul asistă la fapte şi situaţii
care fac parte integrantă din biografia comună a multor participanţi la luptele din vara
sîngerosului an 1941.
Deşi bogată în evenimente care furnizează un material amplu pentru un roman
biografic, viaţa acestui personaj nu constituie obiectul principal al cărţii lui Simonov.
Scriitorul îl foloseşte pe Sinţov pentru a ne introduce în atmosfera evenimentelor şi a ne
prezenta o suită de situaţii şi caractere. Sinţov devine astfel elementul ce sudează într-un
tot unitar diferitele episoade de război şi din viaţa ostaşilor sovietici, ponderea operei
căzînd pe zugrăvirea lor. Astfel, scriitorul lărgeşte considerabil aria investigaţiilor sale,
personajul central al romanului devenind poporul, lupta sa eroică şi plină de abnegaţie
pentru apărarea patriei.
O asemenea abordare a temei Marelui Război pentru Apărarea Patriei capătă, mai ales
în urma Congreselor al XX-lea şi al XXII-lea ale P.C.U.S., o deosebită semnificaţie.
Simonov plasează în centrul problematicii romanului contribuţia hotă- rîtoare a maselor
populare şi rolul conducător al partidului în făurirea victoriei, cu implicaţiile multiple pe
care le reclamă tratarea acestor teme.
Evitînd convenţionalismul, dar în acelaşi timp fără ostentaţie, autorul ne înfăţişează cu
intransigenţa proprie artistu- lui-cetăţean, conştient de răspunderea sa morală, marea
dramă a poporului care, deşi insuficient pregătit pentru un asemenea război, datorită
consecinţelor cultului personalităţii, face eforturi eroice pentru a stăvili şi înfrînge
înaintarea impetuoasă a giganticei maşini de război fasciste.
În pofida prezentării a numeroase situaţii deosebit de critice — inferioritate numerică
şi în armament, derută, încercuiri, uneori chiar panică — tablourile zugrăvite de scriitor
nu degajă depresiune sau pesimism. Poporul, eroul colectiv al romanului — spre
deosebire de eroii operelor lui Remarque sau Hemingway — este profund optimist,
încrezător în viitor, înarmat cu idealurile ferme insuflate de morala comunistă. Trăsătura
dominantă a profilului său moral este patriotismul vibrant, capabil să genereze acei
eroism legendar de care au dat dovadă ostaşii sovietici în grelele încercări ale războiului.
Autorul subliniază cu vădită insistenţă ideea că Marele Război pentru Apărarea Patriei
a constituit prin excelenţă verificarea majoră a fondului moral al oamenilor sovietici,
unul din factorii hotărîtori ai victoriei.
În episodul retragerii celor cinci artilerişti, apărători ai for- tăreţei Brest, episod care
sub pana scriitorului capătă valoare de simbol, ca şi în nenumăratele alte episoade de
acest fel, rezidă dezlegarea pretinsului „mister rus”, la care presa din Apus se referă şi
azi atunci cînd vrea să explice victoria Ţării Sovietice asupra armatelor hitleriste. Acest
„mister rus” nu e altceva decît patriotismul socialist al oamenilor sovietici, factor ce n-a
fost prevăzut în calculele strategilor hitlerişti, dar care a avut un rol determinant în
înfrîngerea lor.
Pe lîngă tema eroismului poporului, ce constituie linia magistrală a romanului, autorul,
fidel înfăţişării strict realiste a epocii, abordează totodată — deşi tangenţial — tema
consecinţelor nefaste ale cultului personalităţii. Subtextul numeroaselor episoade tragice
— ca de pildă pieirea aviatorilor din escadrila de bombardament, sau a diviziei lui
Serpilin după ieşirea ei din încercuirea fascistă — vizează în mod direct cul tul
personalităţii. Această temă se conturează ceva mai distinct atunci cînd, în numeroasele
convorbiri purtate de eroii romanului pe marginea înfrîngerilor suferite de armata so-
vietică, se naşte de la sine întrebarea: „De ce s-au petrecut toate acestea?”. În anul 1941
întrebarea rămîne fără un răspuns direct din partea personajelor angajate în discuţii. Ele
nu pot răspunde. La această întrebare romanul sugerează cu tact şi discreţie, dar direct,
fără ocolişuri, răspunsul.
În acest sens, optica scriitorului, poziţia partinică de pe care le interpretează se
integrează întru totul în spiritul lucrărilor şi documentelor Congresului al XXII-lea al
P.C.U.S.
În romanul său, Simonov ne înfăţişează o galerie vastă de personaje reprezentative.
Uneori ele sînt zugrăvite în detaliu, autorul înfăţişîndu-ne mari secvenţe din viaţa lor;
alteori ele sînt doar schiţate. Întotdeauna însă aceste personaje dezvăluie noi trăsături ale
fizionomiei morale a eroului colectiv — poporul.
Emoţionantă, cu adinci semnificaţii de ordin moral şi politic, este soarta soţilor Sinţov.
Războiul, încercare grea şi dramatică pentru întregul popor, afectează profund şi viaţa
lor intimă. Despărţiţi în mod brutal de unicul lor copil, soţii Sinţov la rîndul lor vor
trebui să se despartă, fiecare străbătînd căile grele şi întortocheate ale războiului. La
scara redusă a unei familii, scriitorul zugrăveşte emoţionant marile încercări prin care au
trecut în anii războiului milioane de oameni sovietici. În aceasta constă, în primul rînd,
marea valoare generalizatoare a familiei Sinţov. Scriitorul ne prezintă procesul profund
al transformării răspunderii faţă de familie, în răspunderea faţă de patria socialistă,
căreia i se subordonează interesele personale. Sub acest raport Sinţovii sînt adevăraţi oa-
meni sovietici. Deosebit de reliefat ne apare aceasta după ce Sinţov rămîne fără
documentele militare şi carnetul de partid, în situaţia creată, extrem de critică pentru un
comunist, lucrător în aparatul politic al armatei, Sinţov va lupta să se reabiliteze nu
pentru a-şi asigura cariera, ci fiindcă îşi apără dreptul sfînt al patriotului sovietic de a
participa cu sîngele şi viaţa sa la crîncena încleştare cu cotropitorul fascist.
Printre personajele cele mai proeminente ale romanului se situează generalul Serpilin,
un caracter puternic conturat, „dintre aceia care se frîng, dar nu se încovoaie”. Lucrînd,
încă din timpul războiului civil în rîndurile Armatei Roşii el îşi dedică întreaga viaţă
cauzei socialismului. Om de înaltă ţinută morală şi politică, deşi i s-a făcut o mare
nedreptate în anul 1937 Serpilin îşi păstrează neştirbite convingerile sale de comunist,
devotamentul nemărginit pentru orînduirea sovietică. El este capabil, cu maturitatea
politică a comunistu- tui încercat, să intuiască delimitarea categorică ce există între
orînduirea sovietică şi manifestările nefaste ale cultului personalităţii, străine ei. Militar
talentat, curajos, înzestrat cu o tenacitate remarcabilă, Serpilin întruchipează trăsăturile
pozitive ale comandanţilor sovietici care, căliţi în focul evenimentelor de la începutul
războiului, vor aduce patriei, împreună cu ostaşii lor, laurii victoriei.
De asemenea nu pot fi trecute cu vederea şi alte personaje ale romanului care, deşi
episodice, au individualităţi bine conturate.
Tania Ovsiannikova este o proaspătă absolventă a Facultăţii de Stomatologie. Animată
de profunde sentimente patriotice, ea se înrolează în armată, devenind simplă sanitară
„deoarece în timp de război nimănui nu-i arde să-şi trateze dinţii”.
Veşnic veselul Mişka Vainştein, corespondent al unui ziar central, nu-şi pierde nici în
cele mai dificile împrejurări pofta de mîncare devenită proverbială. În mîinile lui abile
aparatul fotografic face pentru victorie o treabă tot atît de utilă ca şi un veritabil tun
antitanc.
Locotenent-colonelul Klimovici, comandantul unei brigăzi de tancuri, încearcă clipe
de supremă fericire atunci cînd primeşte un stoc important de splendide tancuri „T-34”,
care vor înlocui „cutiile de chibrituri”, vechile tancuri uşor vulnerabile în luptă.
Fermul, intransigentul politruc Şmakov, atît de neobişnuit prin aspectul său de civil
rătăcit pe front, întruchipează şi el marea forţă a comuniştilor educaţi de partid.
Vechiul şi înţeleptul comunist Malinin, care întotdeauna şi-a iubit tovarăşii mai mult
decît pe sine. Profund uman, el ridică această trăsătură la rangul de înaltă principialitate.
O impresie neştearsă o lasă Kovalciuk, Zolotariov şi multe alte personaje care au prins
viaţă în romanul lui K. Simonov.
Vii şi morţi este un omagiu adus combatanţilor — vii şi morţi — care, cu preţul
sîngelui, au făcut să triumfe umanitatea asupra barbariei fasciste.
Radu Bilan
CAPITOLUL ÎNTÎI
Prima zi de război se abătu fără de veste asupra familiei Sinţov1, aşa cum se
abătu asupra a milioane de alte familii. S-ar fi părut că oamenii se aşteptau de
mult la o năpastă ca aceasta, şi totuşi ea îi lovi pe neaşteptate, ca un fulger din
senin; probabil că îndeobşte nu se poate să fii vreodată pe deplin pregătit să
întîmpini o nenorocire atît de mare.
Sinţov şi Maşa aflară de izbucnirea războiului pe cînd erau la Simferopol, în
mica piaţă din faţa gării. Tocmai coborîseră din tren şi stăteau lîngă un vechi
Lincoln decapotabil, aşteptînd alţi călători, împreună cu care, punînd mînă de la
mînă, intenţionau să ajungă la sanatoriul militar de la Gurzuf.
Difuzorul din apropiere le întrerupse convorbirea cu şoferul (se interesau dacă
în tîrg se pot cumpăra fructe şi roşii), anunţînd cu glas răguşit că a izbucnit
războiul, şi, deodată, viaţa se rupse în două părţi distincte: cea de pînă atunci,
care se încheiase în urmă cu o clipă, o dată cu izbucnirea războiului, şi cea care
începea de aici înainte.
Sinţov şi Maşa îşi duseră valizele pînă la prima bancă. Maşa se aşeză, îşi lăsă
capul în palme şi rămase nemişcată, ca fără simţire. Iar Sinţov, fără s-o mai
întrebe nimic, porni spre comenduirea garnizoanei, pentru a-şi face formele de
înapoiere de la Simferopol la Grodno, unde lucra de aproape un an şi jumătate,
ca secretar de redacţie al unui ziar militar.
Pe lîngă faptul că războiul era o nenorocire generală, familia lor mai era lovită
în chip deosebit de o altă nenorocire, şi după anii de serviciu în armată
politrucul2 Sinţov devenise un om destul de priceput într-ale milită- riei ca să-şi
dea pe deplin seama de toată gravitatea acestei nenorociri: el şi soţia sa se aflau
aici, la Simferopol, la o mie de verste de război, iar fiica lor, în vîrstă de un an,
era la Grodno, în imediata apropiere a războiului. Fetiţa era acolo, iar ei aici, şi
nici o forţă din lume nu-i putea aduce lîngă ea, mai curînd ca în patru zile şi
patru nopţi.
1
Personajele din romanul Vii şi morţi sînt imaginare, ca şi în romanul precedent, Tovarăşi de
arme, iar unităţile militare au fost indicate de autor prin numere fictive (n. ed. ruse).
2
Politruc — Instructor, îndrumător politic în armata sovietică (din rus. politruk.)(DEX1998)
Cînd Sinţov ajunse la şeful comenduirii, în biroul acestuia se şi aflau, sosiţi în
mare grabă, cinci sau şase militari. Aşteptîndu-şi rîndul, el încercă să-şi
imagineze ce se petrece în clipa aceea la Grodno. „Prea e aproape, prea e aproape
de frontieră, şi aviaţia, mai cu seamă aviaţia... E drept că din asemenea locuri
copiii sînt evacuaţi în primul rînd...” Se agăţă de această idee deoarece i se părea
că ea ar fi putut s-o liniştească pe Maşa.
Cînd se întoarse de la şeful comenduirii şi se apropie de Maşa ca să-i spună că
totul s-a aranjat — la miezul nopţii se vor putea întoarce — femeia ridică ochii
şi-l privi ca pe un străin.
— Ce s-a aranjat? întrebă ea.
— Spuneam că s-a aranjat cu biletele, repetă Sinţov.
— Bine, răspunse Maşa absentă şi îşi ascunse iarăşi faţa în palme.
Nu putea să-şi ierte că şi-a lăsat fetiţa acasă. O făcuse după multe şovăieli,
aproape fără voie, cedînd îndelungilor insistenţe ale mamei sale, care venise la ei
la Grodno anume pentru ca Maşa şi Sinţov să poată pleca împreună la sanatoriu.
Sinţov stăruise şi el să plece împreună şi se simţise chiar jignit cînd, în ajunul
plecării, Maşa îşi ridicase spre el ochii şi-l întrebase: „Poate renunţăm totuşi?”
Dacă atunci nu i-ar fi ascultat şi n-ar fi plecat, acum ar fi fost la Grodno. Gîndul
că acum s-ar fi putut să fie acolo n-o speria de loc, ceea ce o înspăi-mînta era
faptul că nu se afla acolo. Trăia sentimentul unei atît de mari vinovăţii faţă de
copilul lăsat la Grodno, încît aproape că nu se gîndea la soţul ei.
Cu sinceritatea care o caracteriza, Maşa îi mărturisi lui Sinţov lucrul acesta.
— De ce să te gîndeşti la mine? spuse el fără nici o supărare. Lasă, că totul va
fi în ordine.
Maşa nu putea să sufere felul acesta al lui de a o linişti, mai cu seamă în astfel
de clipe, cînd era cu neputinţă să fii calm.
— Nu mai trăncăni! spuse ea. Ce va fi în ordine? Ce ştii tu?
De enervare, începură să-i tremure buzele.
— N-aveam dreptul să plec! Pricepi tu? N-aveam dreptul, spunea ea, lovindu-şi
cu pumnii strînşi genunchii. Nu mă mai simt om după ceea ce am făcut!
Cînd se instalară în tren, Maşa amuţi. Nu-şi mai făcea reproşuri, şi la toate
întrebările lui Sinţov nu mai răspundea decît cu ,,da” sau „nu”. În general, în
timpul drumului pînă la Moscova trăi o viaţă automată: îşi bea ceaiul, rămînea
îndelung nemişcată, cu ochii aţintiţi pe fereastră, apoi se întindea pe patul ei,
aflat sus, şi stătea ore întregi culcată cu faţa la perete.
Tot drumul în jurul ei nu se vorbi decît despre război, dar Maşa parcă nici nu
auzea. Trecea printr-o cumplită frămîntare, pe care n-o putea împărtăşi nimănui,
nici măcar lui Sinţov.
Şi deodată, cu puţin înainte de Moscova, la Serpu- hovo, îndată ce trenul opri
în gară, ea se adresă pentru prima dată lui Sinţov.
— Să coborîm, vreau să ne plimbăm puţin...
Coborîră din vagon, şi Maşa îl luă de braţ.
— Ştii, abia acum îmi dau seama de ce n-am fost îngrijorată pentru tine: o s-o
găsim pe Tania, o s-o evacuăm cu mama, şi am să rămîn cu tine în armată.
— Ai şi hotărît?
— Da.
— Şi dacă va trebui să-ţi schimbi hotărîrea?
Maşa se mulţumi să dea din cap, în semn de împotrivire.
Atunci, străduindu-se să vorbească liniştit, cît putea de liniştit, el îi spuse că, în
primul rînd, cele două chestiuni — cum s-o găsească pe Tania şi dacă să se
înroleze sau ba în armată — trebuie despărţite...
— N-am să le despart, nu le pot despărţi! îl întrerupse Maşa.
Dar Sinţov continuă să-i explice cu răbdare că ar fi mult mai înţelept ca el să-şi
continue drumul spre Grodno, la serviciul său, iar ea să rămînă la Moscova. Dacă
familiile au fost evacuate din Grodno (şi indiscutabil că aşa s-a făcut), atunci
mama Maşei va căuta desigur să ajungă cu fetiţa la Moscova, acasă la ea. Şi cel
mai înţelept lucru ar fi ca Maşa să le aştepte acolo. În felul acesta, cel puţin vor
înlătura riscul de a trece unii pe lîngă alţii fără s-o ştie.
— Poate că au şi ajuns la Moscova, în timp ce noi eram în drum!
Maşa îl privi neîncrezătoare, şi pînă la Moscova nu mai scoase iarăşi nici un
cuvînt.
În sfîrşit, ajunseră la vechea locuinţă a Artemievilor de pe Usaciovka, unde
numai cu cîteva zile înainte, în drum spre Simferopol, Sinţovii petrecuseră două
zile atît de tihnite şi lipsite de griji.
Nu venise nimeni de la Grodno. Şi nici telegrama pe care Sinţov spera s-o
găsească acolo nu sosise.
— Mă reped pînă la gară, să-mi vizez foaia de drum. Încerc să mai prind trenul
de seară, spuse Sinţov. Iar tu caută între timp să telefonezi, poate izbuteşti să afli
ceva.
Îşi scoase carnetul de note din buzunarul bluzei, smulse o filă şi-i însemnă
Maşei numerele de telefon ale redacţiei din Grodno.
— Aşteaptă, nu te agita, stai jos o clipă, îl reţinu Maşa. Ştiu că nu eşti de acord
să merg cu tine. Totuşi, cum am putea face să plec şi eu?
Sinţov se strădui s-o convingă că nu trebuie să plece cu el. La argumentele
dinainte mai adăugă unul nou: chiar dacă i se va permite Maşei să ajungă pînă la
Grodno şi chiar dacă va fi primită în armată — lucru de care se îndoieşte — oare
nu înţelege că el n-o să aibă o clipă de linişte, că-i va fi de două ori mai greu?
Maşa îl asculta pălind tot mai mult.
— Cum de nu pricepi, izbucni ea deodată, cum de nu pricepi că sînt şi eu om?
Că vreau să fiu şi eu acolo unde vei fi tu? De ce te gîndeşti numai la tine?...
— Cum „numai la mine”? întrebă uimit Sinţov.
Maşa nu-i răspunse nimic, dar pentru prima oară în toate aceste zile izbucni în
hohote de plîns. Apoi, liniştindu-se oarecum, smiorcăi supărată din nas şi,
proptin- du-şi în pumn faţa umflată de plîns, îi spuse cu gravitate că e timpul să
se ducă la gară să scoată foile de drum, pentru că altminteri va întîrzia.
— Dar pentru amîndoi. Promiţi?
Scos din fire de îndărătnicia ei, Sinţov renunţă la orice menajament şi-i declară
ritos că în trenul spre Grodno nu se primesc civili, cu atît mai puţin o femeie, că,
încă din ajun, în comunicatul de război fusese pomenită direcţia Grodno şi că în
sfîrşit ar fi timpul să privească lucrurile cu mai multă chibzuială.
— Bine, răspunse ea. Dacă nu-mi vor da foaie de drum, nu mi-o vor da. Dar tu
încearcă totuşi să mi-o scoţi! Am încredere în tine. Vei încerca?
— Da, mormăi el posomorît.
Acest „da” însemna mult. Sinţov n-o minţea niciodată. Dacă i se va elibera şi ei
foaia de drum pentru Grodno, vor pleca împreună.
Peste o oră, cu sufletul împăcat, Sinţov îi telefonă de la gară că a căpătat un loc
pentru trenul care pleacă la ora douăzeci şi trei spre Minsk, tren direct pentru
Grodno nemaiexistînd. Şi-i mai spuse că şeful comen- duirii i-a explicat că în
această direcţie are ordin să nu dea drumul decît militarilor.
Maşa nu-i răspunse nimic.
— De ce taci? Ce ai? întrebă el, aproape strigînd în microfon.
— Nimic. Am încercat să telefonez la Grodno. Mi s-a spus că legătura e
deocamdată întreruptă.
— Pînă vin, strînge-mi toate lucrurile într-o singură valiză, o rugă el.
— Bine, am să ţi le strîng.
— Eu am să încerc să ajung la Direcţia politică, mai adăugă el. Poate că
redacţia noastră a fost mutată în- tr-altă parte. Am să caut să aflu. Peste vreo
două ore mă întorc. Nu te necăji.
— Nu mă necăjesc, spuse Maşa cu aceeaşi voce inexpresivă şi atîrnă receptorul
în furcă.
Strîngînd lucrurile lui Sinţov, Maşa se tot gîndea la unul şi acelaşi lucru: cum
de a putut să plece de la Grodno şi să-şi lase fetiţa acolo? Nu-l minţise cîtuşi de
puţin pe Sinţov spunînd că nu poate despărţi gîndul la fetiţa ei de celelalte
gînduri ale sale, de acţiunile sale viitoare. Trebuie neapărat să-şi găsească fetiţa,
s-o evacueze din Grodno, s-o trimită la Moscova, iar ea însăşi să rămînă acolo,
pe front, alături de soţul ei.
Dar cum să plece? Ce trebuie să facă pentru asta?... Deodată, chiar în clipa cînd
închidea valiza lui Sinţov, Maşa îşi aminti că însemnase undeva pe un petic de
hîr- tie numărul de telefon al colonelului Polînin, un prieten de-al fratelui său,
alături de care acesta luptase la Hal- hin-Gol. Cînd se opriseră la Moscova, în
drum spre Sim- feropod, acest Polînin telefonase şi le spusese că tocmai s-a
întors cu avionul de la Cita, unde l-a văzut pe fratele Maşei şi i-a făgăduit să
raporteze personal mamei prietenului său ce face şi cum arată fiul ei.
Maşa îi răspunsese atunci că Tatiana Stepanovna e la Grodno şi îşi însemnase
numărul lui de telefon, pentru ca la întoarcere mama ei să-l cheme la biroul său
de la Inspectoratul General al Aviaţiei. Dar unde o fi hîrtiuţa cu numărul de
telefon? După o îndelungată şi febrilă căutare, Maşa găsi hîrtiuţa şi formă
numărul.
— La aparat colonelul Polînin! îi răspunse o voce supărată.
— Bună ziua! Sînt sora lui Artemiev. Trebuie să vă văd neapărat, spuse Maşa.
La început, Polînin nici nu înţelese cine vorbeşte şi ce vrea. Apoi pricepu şi,
după o pauză cam ostilă, răspunse că dacă nu-l va reţine prea mult, poate să vină
peste o oră. O va aştepta la intrare.
Maşa nu ştia nici ea cu ce anume ar putea s-o ajute acest Polînin.
Exact peste o oră, Maşa era în faţa unei clădiri mari, unde se afla Inspectoratul
General al Aviaţiei. I se părea că ţine foarte bine minte cum arată la faţă Polînin,
dar nu-l recunoscu printre oamenii care treceau grăbiţi pe lîngă ea. Deodată uşa
de la intrare se deschise, şi un sergent tinerel se apropie de ea.
— Dumneavoastră îl căutaţi pe tovarăşul colonel Polî- nin? întrebă el şi-i
explică stînjenit că tovarăşul colonel fusese chemat la comisariatul poporului,
unde a plecat acum zece minute, şi o roagă să-l aştepte. Cel mai bine ar fi să-l
aştepte acolo, în scuarul cel mic de lîngă staţia de tramvai. Cînd tovarăşul
colonel se va întoarce, va fi anunţată.
— Şi cînd credeţi că se va întoarce? întrebă Maşa, amintindu-şi că peste puţin
timp trebuie să vină şi Sinţov de la gară.
Sergentul ridică din umeri.
După ce aşteptă două ore, Maşa se hotărî să renunţe şi să ia tramvaiul care se
apropia, cînd în faţa intrării inspectoratului se opri un mic automobil Emka, din
care coborî Polînin. Maşa îl recunoscu îndată, deşi faţa lui frumoasă era mult
schimbată şi părea îmbătrînită şi fră- mîntată de griji,
Se vedea cît de colo că este nespus de grăbit.
— Nu te supăra, începu el, o să vorbim chiar aici pe trotuar, că acolo la mine s-
a adunat o mulţime de lume... Ce s-a întîmplat?
Maşa îi explică foarte pe scurt ce i se întîmplase şi ce voia de la el. Stăteau unul
lîngă altul chiar în staţia de tramvai, în timp ce oamenii îi înghesuiau şi-i
îmbrînceau grăbiţi.
— Ce să zic? spuse Polînin după ce Maşa termină de vorbit. Cred că soţul
dumitale are dreptate: în măsura posibilului, familiile cu copii sînt evacuate din
părţile acelea. Inclusiv familiile aviatorilor noştri. Dacă voi afla ceva prin ei, am
să-ţi telefonez de îndată. Şi în a doua chestiune tot soţul dumitale are dreptate.
Nu e timpul şi nici nu are rost să te duci acum acolo!
— Totuşi, vă rog foarte mult să mă ajutaţi să plec! insistă Maşa cu îndărătnicie.
Polînin îşi încrucişă furios braţele pe piept.
— Ia ascultă tovarăşă, ce-mi ceri şi unde vrei să te bagi? Iartă-mi te rog
expresia! Dacă ai şti ce ghiveci e acum la Grodno... Poţi dumneata să înţelegi
asta?
— Nu pot.
— Păi dacă nu poţi, atunci ascultă-i pe cei care înţeleg! E un ghiveci cumplit
acolo!... Iartă-mi grosolănia, dar să fi fost Pavel aici, el ţi-ar fi explicat şi mai
tare cum stau lucrurile, ca un frate bun ce-ţi este...
Apoi îşi dădu seama că, în dorinţa lui de a o feri să facă cine ştie ce prostie,
spusese mai multe decît s-ar fi cuvenit despre ghiveciul care era acum la Grodno,
unde se aflau fiica şi mama ei.
— În general, fireşte că situaţia se va limpezi acolo, încercă el să-şi atenueze
neîndemînatic spusele. Şi dacă frontul va trece prin apropiere, fără îndoială că
evacuarea familiilor va fi organizată în bune condiţii. Să ştii că am să-ţi telefonez
de îndată ce voi afla un amănunt cît de neînsemnat! Ne-am înţeles?
Colonelul era foarte grăbit şi nu se mai simţea în stare să ascundă cît de cît
această grabă.
Trenul, alcătuit cine ştie de ce numai din vagoane mici, pentru curse locale,
înainta cu opriri chinuitor de lungi prin împrejurimile Moscovei spre Smolensk.
În vagonul lui Sinţov, ca şi în celelalte vagoane, majoritatea călătorilor se
compunea din comandanţi şi lucrători politici ai Regiunii militare speciale de
apus, care se întorceau la unităţile lor, venind din concediile întrerupte.
Abia acum, aflîndu-se adunaţi laolaltă în aceste mici vagoane locale ale
trenului care mergea la Minsk, ei se priviră cu uimire. Plecaţi în concediu la date
şi din locuri diferite, nici unul din ei nu-şi putea explica ce se întîmplă cu ei
toţi, de ce sînt aici adunaţi la un loc, de ce avalanşa asta de oameni, care ar fi
trebuit să comande acum companii, batalioane şi regimente, s-au pomenit în
prima zi a războiului rupţi de unităţile lor, cu siguranţă angajate deja în luptă.
Cum de s-a putut petrece aşa ceva, cînd presimţirea războiului ce avea să
izbucnească plutea deasupra capetelor lor încă din aprilie? Asta era o problemă
pe care Sinţov şi mulţi dintre tovarăşii lui de drum nu şi-o puteau explica
nicicum. În vagon se iscau la tot pasul discuţii pe această temă, se iscau, se
potoleau şi peste o vreme începeau iarăşi. Oamenii, fără nici o vină în fapt, se
simţeau totuşi vinovaţi şi-şi ieşeau din fire, enervîn- du-se la fiecare oprire
prelungită.
Trecînd de Veazma, Sinţov regretă ca nu s-a gîndit sa telegrafieze înainte de
plecare tatălui său, apoi însă ajunse la concluzia că tot răul e spre bine. Trenul se
tîrîse atît de mult timp de la Moscova la Veazma, încît tatăl său ar fi obosit acolo
în gară şi abia nu s-ar fi în- tîlnit. Mersul trenurilor nu se mai respecta, deşi în tot
cursul primei zile de drum nu avu loc nici o alarmă aeriană. Abia noaptea, în
timp ce trenul se afla la Orşa, începură să şuiere sirenele locomotivelor şi,
imediat, se cutremurară geamurile vagoanelor: nemţii bombardau gara de
mărfuri.
Dar nici acum, cînd auzea pentru prima dată bubuitul exploziilor, Sinţov tot nu-
şi dete seama cît de aproape de război se află „trenul lor de plăcere”. „Ce să-i
faci, îşi spunea el, faptul că nemţii bombardează noaptea căile ferate care duc
spre front nu este de fel surprinzător.” Împreună cu căpitanul de artilerie care
şedea în faţa sa şi călătorea spre frontieră, unde se afla unitatea lui de la
Domacevo, ajunse la concluzia că avioanele nemţeşti vin de la Varşovia sau de la
Königsberg. Dacă li s-ar fi spus că e a doua noapte de cînd nemţii atacă Orşa,
decolînd de pe aerodromul nostru militar de la Grodno, din chiar acel Grodno
către care grăbea Sinţov ca să ajungă la redacţia gazetei militare, nici unul din ei
n-ar fi crezut-o, pentru nimic în lume!
Dar noaptea trecu, şi ei se văzură siliţi să dea crezare şi altor lucruri
incomparabil mai grave. Dimineaţa, trenul ajunse cu chiu, cu vai la Borisov, unde
şeful comenduirii staţiei, cu faţa schimonosită ca de o cumplită durere de dinţi, îi
anunţă că garnitura nu va merge mai departe: linia Borisov — Minsk fusese
bombardată şi, apoi, interceptată de tancuri nemţeşti.
La Borisov era praf şi arşiţă. Deasupra oraşului se roteau avioane duşmane, pe
şosea treceau trupe şi maşini: unele într-o direcţie, altele în direcţie contrară; în
faţa spitalului, chiar pe caldarîm, se aliniau cîteva tărgi cu morţi.
În dreptul comenduirii stătea un locotenent-major, care striga cuiva cu un glas
asurzitor să amplaseze tunurile. Era şeful comenduirii; Sinţov, care nu-şi luase în
concediu nici o armă, îl rugă să-i elibereze un nagan. Dar şeful comenduirii nu
mai avea nici unul: cu o oră în urmă terminase de distribuit ultima armă aflată în
arsenal.
Sinţov şi căpitanul de artilerie opriră în drum primul camion pe care-l întîlniră.
Şoferul îl căuta cu îndîrjire prin tot oraşul pe şeful său, dispărut fără urmă.
Porniră împreună să-l caute pe şeful garnizoanei. Căpitanul, care-şi pierduse
speranţa să mai ajungă la regimentul lui de pe frontieră, voia să fie repartizat la
o unitate de artilerie aflată chiar acolo, în oraş. Iar Sinţov, trăgînd nădejde că va
mai afla unde se găseşte Direcţia politică a frontului, avea de gînd să ceară să fie
trimis la orice organ de presă al unei armate sau divizii, de vreme ce la Grodno
nu se mai putea ajunge. Amîndoi erau gata să meargă oriunde şi să facă orice,
doar să înceteze foiala asta fără rost de colo pînă colo în acest de trei ori afurisit
concediu de odihnă. Li se spuse că şeful garnizoanei se află undeva în cartierul
de locuinţe ale militarilor, situat în preajma Borisovului. Cînd ajunseră la
marginea oraşului, chiar deasupra capetelor lor trecu un avion de vînătoare, care
slobozi asupra maşinii cîteva salve de mitralieră şi-şi văzu de drum. Nici unul
dintre ei nu fu ucis şi nici rănit, dar din obloanele camionului săriră mai multe
aşchii. Revenindu-şi din spaima care-l trîntise cu faţa în jos pe fundul îmbibat de
benzină al camionului, Sinţov îşi smulse cu uimire o aşchie lungă de-un deget,
înfiptă, prin bluză şi cămaşă, sub claviculă.
Apoi constatară că maşina nu mai avea decît foarte puţină benzină, aşa că
înainte de a porni în căutarea şefului garnizoanei o luară pe şoseaua Minskului,
la baza de carburanţi.
Acolo fură martorii unei scene ciudate: un locotenent, şeful bazei, şi un
plutonier de-al lui ţineau sub ameninţarea a două pistoale pe un maior în
uniformă de genist. Locotenentul striga turbat că mai curînd îl va împuşca pe
maior decît să-i îngăduie să arunce în aer baza de carburanţi. Maiorul, un om
trecut de prima tinereţe, cu o decoraţie pe piept, îşi ridicase mîinile şi,
spumegînd de furie, îi explica locotenentului că n-a venit să arunce în aer baza, ci
doar să studieze posibilităţile de a face
acest lucru la nevoie. Cînd, în sfîrşit, pistoletele reintrară în toc, maiorul începu
să ţipe. Cu lacrimi ae mînie în ochi, striga că e o infamie să ţii sub ameninţarea
pistoletului pe un comandant superior. Sinţov nu mai aşteptă să vadă cum se
termină această scenă penibilă. Locotenentul îi răspunse posac lui Sinţov că şeful
garnizoanei se află în cazărmile şcolii de tancuri, aflate în pădurea din apropiere.
Sinţov porni într-acolo.
La şcoala de tancuri toate uşile erau date de perete. Nicăieri nici un semn de
viaţă! Numai pe platoul şcolii se aflau două tanchete cu echipajul în alarmă.
Fuseseră lăsate acolo cu dispoziţia de a aştepta ordine. Dar iată că trecuseră
douăzeci şi patru de ore, şi ordinele tot nu soseau. Nimeni nu cunoştea adevărata
situaţie. Unii spuneau că şcoala de tancuri s-a evacuat, alţii pretindeau că s-ar fi
angajat în luptă. După diverse zvonuri, şeful garnizoanei oraşului Borisov s-ar afla
undeva pe şoseaua Minskului, dar nu în partea asta, ci tocmai la capătul celălalt
al oraşului.
Sinţov şi căpitanul de artilerie se întoarseră la Bori-sov. Comenduirea se
evacua. Cu glas răguşit, şeful co- menduirii le şopti că există un ordin al
mareşalului Timo- şenko de a părăsi Borisovul, de a trece Berezina, de a opune
acolo rezistenţă nemţilor şi de a nu-i mai lăsa să înainteze, apărînd această
poziţie pînă la ultima picătură de sînge.
Căpitanul de artilerie nu-l crezu şi pretinse că omul ar fi născocit toată această
istorie. Totuşi, comenduirea se evacua, încărcîndu-şi calabalîcul în camioane, şi
era greu de presupus că lucrul acesta se face fără ordinul cuiva. Cei doi porniră
iarăşi cu camionul afară din oraş. Pe şosea înainta o mulţime de oameni şi
maşini, stîrnind nori de praf. Acum însă şuvoiul acesta se îndrepta într-o singură
direcţie — de la Borisov spre răsărit.
Înălţat pe o moviliţă îngustă de pămînt, în mijlocul mulţimii, stătea un om uriaş
cu capul gol, strîngînd un nagan în pumn. Era scos din fire, reţinea furios oameni
şi maşini şi ţipa cu glas strident că el, politrucul Zotov, are sarcina să oprească
acolo întreaga armată, că o va opri deci neapărat şi va împuşca pe oricine va mai
în-
cerca să se retragă! Dar oamenii continuau să înainteze, trecînd pe jos şi în
camioane pe lîngă politruc, şi el era obligat să dea drumul unora ca să apuce pe
următorii, îşi băga la brîu naganul ca să aibă mîinile libere, în-şfăca pe unii de
piept, le dădea drumul şi iarăşi îşi smulgea naganul de la brîu, se răsucea cu faţa
spre puhoiul care-l copleşea şi apuca din nou pe cineva de bluză, la fel de furios
şi tot atît de inutil...
Sinţov şi căpitanul de artilerie opriră camionul în spatele unui dig, într-o
pădurice rară de lîngă rîu. Păduricea furnica de omenire. Cineva îi spuse lui
Sinţov că undeva pe aproape cîţiva militari formează nişte unităţi. Şi în- tr-
adevăr, la liziera păduricii trei-patru colonei dădeau diverse dispoziţii. Pe trei
camioane cu obloanele lăsate se întocmeau liste de oameni; se formau companii,
care, sub conducerea unor comandanţi numiţi la faţa locului, plecau spre dreapta
şi spre stînga, de-a lungul rîului Berezina. Din alte camioane se distribuiau puşti
oamenilor trecuţi în liste. Sinţov se înscrise şi el; se alese cu o puşcă, la care
era prinsă şi baioneta respectivă. Dar puşca nu avea curea, aşa că trebuia ţinută
tot timpul în mînă.
Unul din coloneii care organizau unităţile, un tanchist pleşuv, cu Ordinul Lenin
pe piept, care călătorise de la Moscova în acelaşi vagon cu Sinţov, îi cercetă
biletul de voie şi buletinul militar, după care săltă din umeri ironic: la ce dracu e
nevoie acum de ziar? Totuşi, îi ordonă să nu se depărteze — pentru el, ca pentru
un intelectual ce este, se va găsi cu siguranţă ceva de făcut. Colonelul sublinie,
anume parcă, vorbele: ,,ca pentru un intelectual...” Sinţov pricepu abia a doua zi
ce înţeles dăduse el acestor vorbe. După ce se învîrti o vreme prin preajma lui,
Sinţov se depărţă cam la o sută de paşi de colonel şi se aşeză pe scara camionului
său de trei tone.
Peste vreo oră sosi în goană căpitanul de artilerie, îşi trase din camion raniţa
personală, îi strigă fericit lui Sinţov că pînă una-alta căpătase comanda unei
subunităţi de două tunuri şi plecă în grabă. Sinţov nu-l mai văzu niciodată.
Pădurea continua să fie plină de oameni şi, oricît de mulţi se încolonau şi
plecau sub comandă în diferite direcţii, părea că numărul lor nu se va mai
micşora nici- cînd.
Mai trecu o oră, şi pe cer apărură primele avioane de vînătoare nemţeşti.
Descoperind concentrarea de oameni din pădurea cea rară de pini, nemţii
începură s-o atace cu valuri de avioane. Cam la fiecare treizeci de minute, Sinţov
se arunca la pămînt şi-şi lipea obrazul de trunchiul unui pin subţirel, a cărui
coroană săracă se legăna în înaltul văzduhului. La fiecare atac, părea că întreaga
pădure începe să tragă în avioane. Oamenii trăgeau din puşti, din mitraliere, din
nagane, stînd în picioare, în genunchi, pe spate.
Dar avioanele veneau, veneau mereu, şi toate erau nemţeşti.
„Dar ale noastre unde sînt?” se întreba cu amărăciune Sinţov, tot aşa cum se
întrebau în gînd sau cu glas tare toţi oamenii din jurul lui.
Abia către seară, deasupra pădurii apărură trei avioane de vînătoare „IL-l6”, cu
stele roşii pe aripi. Sute de oameni săriră în picioare, începură să strige şi să
fluture bucuroşi din mîini. Dar peste trei minute avioanele se întoarseră şi
începură să secere din mitraliere.
Un intendent bătrîn, care stătea în picioare lîngă Sinţov şi îşi scosese şapca,
umbrindu-şi cu ea ochii de soare ca să desluşească mai bine avioanele noastre,
căzu lovit în plin. La doi paşi de el fu rănit un ostaş, care se prăvăli la pămînt şi
începu să se zvîrcolească, îndoindu-se şi dezdoindu-se mereu, cu mîinile apăsate
pe pîntec. Dar şi de astă dată oamenilor li se păru că totul fusese doar o
întîmplare, o greşeală nenorocită. Abia cînd aceleaşi avioane reveniră pentru a
treia oară, coborînd chiar pe deasupra pinilor, se deschise focul asupra lor.
Avioanele trecură atît de jos, încît unul dintre ele putu fi doborît cu o salvă de
mitralieră. În cădere, lovindu-se de copaci, avionul se făcu ţăndări şi căzu la mai
puţin de o sută de metri de Sinţov. Între rămăşiţele carlingii fu găsit cadavrul
unui aviator în uniformă nemţească. Şi deşi la început întreaga pădure jubila: „În
sfîrşit, l-am dobo-
rît!”, curînd gîndul că nemţii au izbutit să captureze pe undeva un număr de
avioane de-ale noastre cutremură pe toată lumea.
În sfîrşit, asupra pădurii coborî întunericul multaştep- tat. Şoferul camionului
împărţi frăţeşte cu Sinţov cîţiva pesmeţi şi scoase de sub perna maşinii o sticlă de
sitro- nadă dulce şi caldă, pe care apucase s-o cumpere la Borisov. Nici unul din
ei nu-şi potoli setea; pînă la rîu nu era mai mult de o jumătate de kilometru, dar
după spaima şi oboseala de peste zi, nici Sinţov şi nici şoferul nu avură putere să
se mai ducă după apă. Şoferul se culcă în cabină cu picioarele afară, iar Sinţov se
întinse pe pămînt, îşi sprijini de o roată porthartul, îşi puse capul pe el şi, în
pofida groazei şi a nedumeririlor, căută cu îndărătnicie să-şi limpezească
gîndurile. Nu, e cu neputinţă ca peste tot să fie la fel ca aici!
Cu acest gînd adormi, şi se deşteptă trezit de bubuitul unei împuşcături chiar la
urechea lui. La doi paşi de el, un om trăgea în neştire dintr-un pistol îndreptat
spre cer. în pădure explodau bombe, în depărtare se înălţa o pălă- laie, ţîşneau
din tot locul nenumărate maşini, huruind, ciocnindu-se pe întuneric una de alta şi
dînd peste copaci.
Şoferul dădu s-o pornească şi el, dar Sinţov luă, pentru prima dată în ultimele
douăzeci şi patru de ore, o hotărîre de militar chibzuită: ordonă şoferului să
rămînă pe loc pînă se va fi potolit panica. Abia peste o oră, cînd totul se linişti —
plecaseră şi maşinile, şi oamenii — Sinţov se aşeză în cabină lîngă şofer şi
porniră să caute drumul care ieşea din pădure.
Ajunşi la lizieră, Sinţov observă pe fondul pălălăii un mic grup întunecat,
format din cîţiva oameni, şi, oprind maşina, porni spre ei cu arma în mînă. Stînd
pe marginea şoselei, doi militari cereau insistent actele unui civil.
— N-am nici un act! N-am, şi gata!
— De ce n-ai? întrebă aspru unul din militari. Prezintă actele.
— Vreţi acte? strigă civilul cu un glas tremurînd de enervare. La ce vă trebuie
actele mele? Ce-s eu, Hitler? Îl vînaţi cu toţii pe Hitler! Tot n-o să-l prindeţi!
Militarul care-i ceruse actele duse mîna la centură să-şi scoată pistolul.
— N-ai decît să tragi, dacă te lasă cugetul! izbucni civilul cu curajul disperării.
Era puţin probabil ca omul acela să fi fost un diversionist sau un agent german,
era mai degrabă un mobilizat scos din fire după atîtea încercări infructuoase de
a-şi găsi unitatea. Dar ceea ce spusese el despre Hitler nu putea fi strigat în
obrazul unor oameni scoşi şi ei din răbdări după tot ce înduraseră...
Toate acestea şi le spuse Sinţov mai tîrziu, căci în clipa aceea nu apucă să se
mai gîndească la nimic: deasupra capului său se aprinse o rachetă orbitor de albă.
Sinţov căzu la pămînt şi abia cînd fu jos auzi bubuitul unei explozii. Peste un
minut, cînd se ridică, la douăzeci de paşi de el nu se mai găseau decît trei trupuri
sfîr- tecate; poruncindu-i parcă să memoreze pentru totdeauna această imagine,
racheta mai pîlpîi cîteva secunde în aer, apoi făcu o voltă luminoasă pe cer şi se
pierdu fulgerător undeva în beznă.
Întors la camion, Sinţov zări picioarele şoferului, care se ascunsese cu partea de
sus a corpului sub motor. Se urcară amîndoi în maşină şi mai făcură cîţiva
kilometri spre răsărit, la început pe şosea, apoi pe un drum de pădure.. Oprind
doi comandanţi pe care-i întîlniră, Sinţov află de la ei că noaptea s-a dat un ordin
de retragere din pădurea cea rară, unde se adăpostiseră în ajun, la şapte kilometri
de acolo, pe un nou aliniament.
Pentru ca maşina care înainta cu farurile stinse să nu se ciocnească de copaci,
Sinţov coborî din cabină şi porni pe jos, în faţa ei, arătîndu-i şoferului drumul.
Dacă l-ar fi întrebat cineva pentru ce avea nevoie de camionul acela, Sinţov n-ar
fi ştiut nici el ce să răspundă, era o pură întîmplare: şoferul care se rătăcise de
unitatea sa se obişnuise cu Sinţov şi nu voia să-l mai părăsească, iar acesta,
nemaiputînd ajunge la unitatea sa, era mulţumit şi el că datorită camionului e
legat tot timpul de un suflet viu.
Abia în zori, adăpostindu-şi maşina într-o altă pădure, unde mai sub fiecare
copac se afla cîte un camion, iar
oamenii erau ocupaţi să sape şanţuri-adăpost şi tran- şee, Sinţov dădu în sfîrşit
de şefii superiori. Era o dimineaţă cenuşie şi răcoroasă. Pe potecă, în faţa lui
Sinţov, stătea un om relativ tînăr, cu o barbă ţepoasă, nerasă de trei zile, în cap
cu o bonetă trasă pe ochi, într-o bluză cu romburi la petliţe, şi cu o manta soldă-
ţească pe umeri, ţinînd, cine ştie de ce, o lopată în mînă. Cineva îi spuse lui
Sinţov că acest om ar fi, pare-se, şeful garnizoanei din Borisov.
Sinţov se apropie de el şi, prezentîndu-se regulamentar, îl rugă pe tovarăşul
comisar de brigadă să-i spună dacă nu s-ar putea ca el, politrucul Sinţov, să fie
folosit în funcţia lui de redactor de gazetă militară, iar în caz că nu se poate, ce
alt ordin îi dă? Comisarul de brigadă îi cercetă cu ochii absenţi întîi actele, apoi
înfăţişarea şi în sfîrşit îi spuse cu glas indiferent şi trist:
— Dumneata nu vezi ce se petrece? Ce-i tot dai zor cu ziarul? De ce fel de
ziare poate fi vorba acum?!
Vorbise în aşa fel încît Sinţov se simţi vinovat.
— Ar trebui să te duci la statul-major sau, şi mai bine, la Direcţia politică a
frontului, acolo ţi se va spune unde să te prezinţi şi ce să faci, zise comisarul de
brigadă după o scurtă tăcere.
— Şi unde se află statul-major sau Direcţia politică? întrebă Sinţov cu speranţă
în glas.
Dar comisarul de brigadă înălţă din umeri şi întoarse capul să răspundă altor
întrebări.
Sinţov se depărtă. Nici nu apucă să chibzuiască ce-i rămîne de făcut, cînd se
ciocni piept în piept cu colonelul de tancuri pe care-l cunoscuse în ajun.
— Te-am căutat! Pe unde mi-ai fost? îl apostrofă colonelul cu asprime. Uite,
vezi acolo cîţiva inşi? şi-i arătă un grup de oameni şezînd pe două trunchiuri
prăvălite. Am înjghebat un tribunal provizoriu, alcătuit din trei persoane.
Dumneata ai fost secretar la o gazetă, ai să-i ajuţi să întocmească procesele-
verbale!
Pe trunchiurile de pin prăbuşite şedeau un jurist militar de rangul doi, cu părul
negru, un politruc blond cu petliţe de aviator, un maior din trupele
Comisariatului poporului pentru afacerile interne, cu petliţe zmeurii, şi
patru ostaşi aflaţi sub ordinele lor. Cîteşişapte se odihneau; la picioarele lor
zăceau cîteva lopeţi, iar alături se căscau două şanţuri-adăpost pe jumătate
săpate. Sinţov se prezentă.
— Carnet de notiţe ai? îl întrebă juristul militar.
— Am, spuse Sinţov.
— Perfect. Terminăm îndată şanţurile, pe urmă ne apucăm de treabă.
Cam peste o oră, şanţurile-adăpost fură terminate. Sinţov se aşeză pe pămînt cu
picioarele în şanţ. De foame şi osteneală, începu să picotească. Nici nu-şi dădu
seama cînd aţipi.
La început visă grădina părintească de la Veazma şi o văzu în mijlocul ei pe
Maşa în uniformă, cu petliţe de jurist militar, apoi îi apăru ca aievea locuinţa de
pe Usaciovka, în care intră un om cu figura lui Hitler şi cu glasul civilului, ucis
de bombardament. Omul îi ceru ceva de mîncare. Sinţov îşi căută naganul de la
şold ca să-l împuşte, dar naganul nu mai era la locul lui...
Se trezi îmbrîncit în şanţul-adăpost de cineva care se prăvăli peste el.
Adăposturile fuseseră terminate la vreme: sus, deasupra pinilor, zburau avioane
care-i îm- proşcau cu bombe.
Întreaga zi trecu pentru Sinţov ca învăluită în ceaţă; era ostenit, flămînd,
nedormit de aproape trei zile. Ba se lăsa în şanţul-adăpost, aşteptînd să treacă
bombardamentul şi adormind deseori acolo, ba ieşea afară să se încălzească la
soare şi iarăşi îl fura somnul, ba — cînd li se aducea cîte un reţinut, şi juristul,
politrucul şi maiorul îl interogau, el, Sinţov, scria procesul-verbal spri- jinindu-şi
carnetul de genunchi şi, de oboseală, abia îşi mişca mîna cu stiloul.
— Mai pe scurt, te rog, mai pe scurt, numai esenţialul! spunea de fiecare dată
juristul militar.
Iar esenţialul era că mai toţi cei reţinuţi nu erau nici diversionişti, nici spioni,
nici dezertori, ci pur şi simplu nişte oameni care veneau de undeva, se duceau
undeva, căutau pe cineva sau ceva şi nu găseau nimic, pentru că toate se
învălmăşiseră şi se mutaseră de la locurile lor. Nimerind sub focul artileriei sau
sub bombardamentele aviaţiei, năuciţi de zvonurile înspăimîntătoare despre
desanturile şi tancurile nemţeşti, unii dintre ei îşi îngro- paseră sau chiar îşi
rupseseră actele, de teamă să nu cadă prizonieri.
După interogatoriu, oamenii erau de obicei eliberaţi. Unora li se spunea încotro
să meargă, altora nu li se spunea nimic, fiindcă nimeni nu ştia ce să le spună.
Mulţi din cei eliberaţi nu mai voiau să plece. Se temeau că, mai devreme sau mai
tîrziu, vor fi iarăşi reţinuţi şi bănuiţi de dezertare.
Toate acestea alternau cu bombardamentele aeriene, în timpul cărora anchetaţi
şi anchetatori se repezeau de-a valma în adăposturi.
Doi reţinuţi cu adevărat suspecţi, purtînd uniformă militară, dar neavînd nici un
act asupra lor şi neputînd da nici un răspuns cît de cît verosimil la întrebarea de
unde vin şi unde se duc, fură consideraţi diversionişti şi condamnaţi la moarte.
Escorta care executase sentinţa a povestit după aceea că la marginea pădurii unul
dintre ei a izbucnit în plîns, a cerut îndurare şi a făgăduit să explice totul, iar
celălalt a cerut şi el la început să se mai aştepte cu execuţia, în ultima clipă însă,
în faţa armelor ridicate, a apucat să strige: Heil Hitler!
Printre cei reţinuţi peste zi se afla şi un nebun, un ostaş tînăr, foarte înalt, cu
mîini şi picioare de uriaş, dar cu capul de copil, tuns scurt şi cu gît lung, tot de
copil. Neputînd rezista tensiunii nervoase din timpul bombardamentelor, îşi
pierduse minţile şi îşi închipuia că a căzut prizonier în mîna unor fascişti
îmbrăcaţi în uniforme sovietice. Ieşise în plină şosea şi, dînd disperat din mîini,
striga spre avioanele nemţeşti: „Trageţi, trageţi!” În mintea lui rătăcită, totul era
răsturnat: oamenii dn jurul lui i se păreau nemţi, iar avioanele nemţeşti erau
pentru el sovietice. Cu chiu, cu vai fu prins şi adus în faţa anchetatorilor.
Stătea în faţa lor palid, tremurînd din tot corpul şi, aţintindu-şi rînd pe rînd
privirea ba în ochii juristului militar, ba într-ai lui Sinţov, le striga:
— De ce v-aţi îmbrăcat în hainele noastre, fasciştilor? Eu vă recunosc oricum!
De ce v-aţi mascat?!
Toate încercările de a-l potoli, de a-i dovedi că se află între ai săi nu dădură
nici un rezultat: cu cît i se ex-
plică mai mult, cu atît se aprindea mai tare în ochii lui flacăra nebuniei.
La un moment dat, prinzînd clipa potrivită, se repezi în lături, înşfăcă puşca lui
Sinţov, care era sprijinită de un copac, şi din trei salturi uriaşe fu în drum.
— Fugiţi! strigă el cu glas subţire, strident, de nebun, şi strigătul lui răsună atît
de asurzitor, încît toţi oamenii adăpostiţi în jur auziră urletul acela neomenesc.
Salva- ţi-vă! Ne-au înconjurat fasciştii! Fugiţi! Şi tot aplecîn- du-se şi ridicîndu-
se, ţopăia pe drum, agitînd puşca deasupra capului.
Zărindu-l pe omul acela care se zbătea şi striga cu-prins de panică tot felul de
prostii, cineva din pădure nu mai stătu mult în cumpănă, şi trase asupra lui cîteva
focuri de pistol, dar nu-l nimeri. Apoi mai trase şi altcineva, dar tot degeaba.
Sinţov pricepu că dintr-o clipă într-alta omul va fi ucis, nu se poate să nu fie
ucis, prea striga lucruri înfiorătoare, alarmiste. Hotărîndu-se să-l salveze şi
nemai- gîndindu-se la nimic altceva, Sinţov se repezi spre ostaşul nebun. Dar
acesta îl zări, se întoarse fulgerător spre el şi, apucînd arma pentru atac, se repezi
în întîmpina-rea lui. Sinţov îi văzu deodată de foarte aproape ochii ieşiţi din
orbite, plini de ură, demenţi, se feri în lături, evitînd în ultima clipă lovitura
baionetei, şi-i apucă arma cu amîndouă mîinile: cu dreapta — patul, şi cu stînga
— ţeava. Acum nu mai trăgea nimeni, temîndu-se să nu-l nimerească pe Sinţov.
Sinţov şi ostaşul înnebu-nit continuară să lupte cîteva minute, încercînd să-şi
smulgă unul altuia arma din mîini. În timpul luptei, Sinţov reuşi treptat să prindă
puşca cu amîndouă mîinile de pat, iar ostaşul o trăgea de ţeavă. Adunîndu-şi
toate puterile, Sinţov smuci puşca şi, în prima clipă, nici nu-şi dădu seama ce s-a
petrecut: scăpînd ţeava din mîini, nebunul îşi ridică braţele în sus, de parcă ar fi
vrut să se apuce cu palmele de păr, dar înainte de a ajunge cu ele la cap, se
prăvăli cu faţa la pămînt.
Abia atunci pricepu şi Sinţov că împuşcătura pe care o auzise cu o clipă în
urmă nu pornise dintr-altă armă, ci chiar dintr-a lui. Smucind puşca, el apăsase
pe trăgaci, aşa că acum la picioarele lui zăcea un om ucis de el.
Sinţov îşi dădu seama că era mort, şi nu rănit, încă înainte de a-şi fi aruncat
puşca şi înainte de a se fi aplecat asupra celui căzut. Ostaşul zăcea cu faţa în jos
şi cu capul răsucit într-o parte: era mort. Sîngele i se scurgea pe gît şi se pierdea
în praful drumului: glontele nimerise chiar în omuşor.
— Cît pe ce să stîrnească panică în toată pădurea, nemernicul, spuse,
apropiindu-se de mort, un căpitan înalt, cu o barbă roşie ca focul, nerasă de mai
multe zile. În mînă strîngea un nagan. El trăsese primele focuri. Alar- mist,
ticălos! repeta mereu căpitanul. A meritat o asemenea moarte!
Deşi vorbea grosolan şi cu un glas sigur de sine, ochii lui aveau o expresie
vinovată de cîine bătut. Prin grosolănia vorbelor încerca pesemne să se convingă
pe sine însuşi, ca şi pe ceilalţi, că avusese dreptate să tragă în bietul nebun.
Sinţov nu-şi mai putea veni în fire. Iată primul lucru pe care-l realizase în
război — ucisese pe unul de-ai săi. A vrut să-l salveze — şi l-a ucis!... Ce putea
fi mai absurd şi mai îngrozitor decît acest lucru?!
Pînă la sfîrşitui zilei nu izbuti să afle ce se petrecea în jur. Ba se afirma că
Minskul mai este în mîinile noastre, ba, dimpotrivă, că pînă şi Borisovul a fost
ocupat de nemţi mai spre seară se zvoni că la vreo şapte kilo- metri de pădurea în
care se aflau, trupele sovietice au reuşit să oprească înaintarea tancurilor
nemţeşti; un-deva înainte răsuna, e drept, fără să se apropie, dar şi fără să se
depărteze, o tragere intensă de artilerie... Toate aceste frînturi de informaţii
răzbăteau pînă la conştiinţa lui Sinţov ca printr-o ceaţă groasă, în vălmăşagul
bombardamentelor, al noilor interogatorii şi al gînduri- lor apăsătoare, stîrnite de
crima pe care o făptuise cu puţin înainte.
După apusul soarelui, un ostaş se apropie de Sinţov şi-i spuse că-l cheamă
colonelul.
Colonelul de tancuri, care, în virtutea dreptului celui mai energic dintre toţi
oamenii aflaţi în pădure, dispunea de toţi ceilalţi, stătea în picioare în faţa unui
cort mascat cu ramuri de pin, către care doi transmisionişti tocmai întindeau linia
unui telefon de campanie. Alături de ei se afla un comisar de batalion în
uniformă de grănicer.
— Dumneata ai întrebat de Direcţia politică a frontului, i se adresă colonelul
lui Sinţov fără nici o introducere. Uite, dumnealui ştie unde se află Direcţia
politică, mai spuse el, arătînd spre grănicer. E pe undeva pe lîngă Moghiliov,
dînsul pleacă într-acolo şi ar putea să te ia şi pe dumneata.
Grănicerul aprobă din cap.
— Îndată, să-mi mai iau doar lucrurile! spuse Sinţov. Puteţi să mă aşteptaţi trei
minute?
Grănicerul dădu din nou din cap şi aruncă o privire spre ceasul de la mînă.
— Mă întorc numaidecît! spuse Sinţov şi porni în goană spre camion, unde-şi
lăsase valiza.
Dar camionul nu mai era acolo. Sinţov se învîrti un timp în loc, de parcă
maşina dispărută s-ar fi putut ascunde undeva în pămînt, apoi îşi aminti că este
aşteptat şi, dînd din mînă a lehamite, se întoarse fuga înapoi.
Grănicerul stătea în faţa cortului, plin de nerăbdare.
— Şi unde-ţi sînt lucrurile? întrebă el.
— Erau într-un camion, a plecat undeva, nu ştiu unde... răspunse Sinţov. Plec
aşa.
Era mulţumit că în urmă cu vreo oră, cînd începuse să se însereze, îşi scosese
din cabină mantaua şi şi-o aruncase pe umeri.
— Da, spuse grănicerul şi-şi puse palma pe porthartul subţire. Şi lucrurile mele
sînt toate pe mine. N-am nici manta. A ars o dată cu maşina.
I-ar fi putut mărturisi lui Sinţov că pierduse absolut totul: îi pierise familia,
arsese casa în care locuia — dar nu pomeni decît de mantaua pierdută şi adăugă:
— Să mergem!
Făcură vreo doi kilometri prin pădure, pînă ajunseră la şoseaua Minskului.
Sinţov se aştepta că vor urca în una din maşinile care se adăposteau ici-colo sub
copaci şi vor pleca imediat? nu reţinuse vorbele comisarului de batalion despre
mantaua mistuită de foc o dată cu maşina în care se aflase. Abia cînd ieşiră pe
şoseaua Minskului, pe care din cînd în cînd treceau în goană tot felul de
camioane, şi grănicerul spuse: «Acum o să pornim cu „ocazia” spre Orşa»,
Sinţov pricepu că grănicerui nu are nici un fel de maşină şi că vor călători cum
se va putea.
— Mai mergi vreo două sute de paşi, eu rămîn aici, zise comisarul de batalion.
Dacă maşinile nu opresc la semnul meu, încearcă să le opreşti dumneata.
Sinţov se îndepărtă la vreo două sute de paşi. Îl văzu apoi pe comisarul de
batalion ridicînd de cîteva ori mîna pentru a opri maşinile care treceau. De cîteva
ori ridică şi el mîna, dar nici una nu opri. În sfîrşit, văzu un camion oprindu-se la
semnalul comisarului, şi pe acesta deschizînd portiera cabinei şi discutînd cu
cineva dinăuntru.
Sinţov se repezi spre maşină. În clipa aceea se auzi vuietul unui avion în picaj.
Sdnţov se aruncă la pămînt din obişnuinţă şi, căzînd, simţi în nări mirosul
asfaltului încins. Peste cîteva secunde, cînd întoarse capul, pe şosea nu mai era
nici camionul oprit, nici grănicerul-co- misar de batalion. Bomba nimerise în
plin, pe asfalt se căsca o groapă fumegîndă, în jur zăceau bucăţi de fier răsucit,
iar pe şosea, în întîmpinarea lui Sinţov se rostogolea o roată de camion. După
cîţiva metri, vrînd parcă să ajungă chiar la picioarele lui, roata se clătină din mers
şi căzu, hîrşîind cu geanta de asfalt.
Sinţov stătea singur pe şoseaua Minskului, în timp ce camioanele continuau să
treacă pe lîngă el, şi-i era atît de greu pe suflet, încît numai oboseala cumplită îl
împiedica să izbucnească în urlete sau în hohote de plîns.
Mai merse cîţiva kilometri în lumina săracă a amurgului, apoi, ca şi alte mii de
oameni, se culcă să înnopteze în şanţul şoselei, cu boneta sub cap şi cu faţa
acoperită de gulerul mantalei. Dormi cîteva ore ca mort, fără să audă duduitul
maşinilor care treceau pe şosea şi nici vuietul bombardamentelor de noapte. Se
trezi la atingerea unei mîini, care-i dăduse la o parte gulerul mantalei şi-i pipăia
obrazul.
— Nu, ăsta nu-i mort, şopti un glas.
Sinţov deschise ochii şi se săltă în capul oaselor. În faţa lui stăteau doi băieţi de
vreo şaisprezece ani, îmbrăcaţi în uniformele curăţele ale Şcolii speciale de arti-
lerie, cu două mici ţevi de tun încrucişate pe petliţele negre. Probabil că,
asemenea lui Sinţov, nu mai mîn- caseră nimic de cine ştie cînd: aveau feţele
trase şi ochii îngroziţi. Semănau cu doi pui de stăncuţă căzuţi din cuib în şanţul
şoselei.
— Ce-i cu voi, băieţi? întrebă Sinţov, ridicîndu-se în picioare. Unde vă duceţi?
Băieţii răspunseră că au fost la Smolensk în tabăra de pregătire pentru parada
de vară a sportivilor, şi acum se întorc la Şcoala specială de la Borisov.
— Şi unde e şcoala voastră? întrebă Sinţov. Chiar în oraş?
Nu, şcoala lor era şi mai departe, îi explicară băieţii, la şaisprezece kilometri în
afara oraşului, pe şoseaua Minskului.
— Cred că acum la Borisov se află nemţii, le spuse Sinţov. Am fost acolo ieri.
Băieţii se uitară la el neîncrezători, apoi unul dintre ei îşi întoarse furiş ochii
spre şosea. Sinţov îi urmări privirea şi văzu la vreo două sute de metri, pe
marginea şanţului, cîteva trupuri nemişcate, iar în mijlocul şoselei o groapă de
bombă, pe care tocmai o ocolea un camion, gonind spre est. În ajun, cînd se
culcase, nu era nici un cadavru în jur. Înseamnă deci că noaptea o bombă a căzut
atît de aproape, a ucis mai mulţi oameni, iar el nici nu s-a trezit.
— Credeam că şi dumneavoastră sînteţi mort, spuse unul dintre băieţi. Şi acum,
unde să ne ducem?
— O să ne ducem totuşi la şcoala noastră, făcu celălalt. E imposibil ca nemţii
să fie acolo.
Sinţov nu reuşi să-i convingă să nu se ducă. Băieţii nu-i dădură crezare.
Atunci le explică cu de-amănuntul unde e cotul şose-lei care face la stînga,
imediat după a cincea piatră kilometrică. În acel loc vor părăsi şoseaua, o vor lua
drept înainte pe drumul de pădure şi vor merge mereu, pînă cînd vor fi reţinuţi de
santinele. Acolo li se va spune dacă au voie să meargă înainte, sau, dacă nu, vor
fi opriţi pe lîngă unităţile din pădure...
Terminînd ce avea de spus pe un ton de ordin, care avu asupra băieţilor efectul
scontat, Sinţov scoase din buzunarul mantalei o cutie de conserve, primită în
ajun de la juristul militar, şi porunci băieţilor să-i ţină tovărăşie la masă. În cutie
erau sardele sărate. Le mîncară pînă la ultima, fără pîine şi fără apă.
Băieţii plecară. După ce-şi luă rămas bun de la ei, Sinţov mai urmări multă
vreme cu nelinişte în ochi cele două siluete subţirele, care se depărtau.
Apoi îşi scutură mantaua şi boneta şi porni pe şoseaua Minskului spre răsărit,
spre Orşa.
Cîţi oameni mergeau atunci pe această şosea, abătîn- du-se în pădure,
ascunzîndu-se de bombardamente în şanţuri, ridicîndu-se şi pornind s-o măsoare
iar şi iar cu picioarele ostenite! Se înşirau nenumărate familii, refugiate din
Stolbţî, Baranovici, Molodecino şi alte orăşele sau tîrguri ale Bielorusiei
apusene. Acum, în cea de a opta zi a războiului, trecuseră deja de Borisov, erau
deci pe drumuri de mult, din prima zi a războiului... Veneau mereu mii de
oameni în cele mai ciudate căruţe, brişti sau trăsurici, veneau bătrîni cu perciuni
şi bărbi albe, pe cap cu pălării tari străvechi, veneau femei istovite, îmbătrînite
înainte de vreme, veneau copii — cîte şapte- opt-zece în fiecare căruţă —, copii
mici, cu mutrişoare negricioase şi pline de praf, cu ochii vii şi speriaţi. Dar mult
mai mulţi mergeau pe jos, pe lîngă căruţe.
Printre femeile bătrîne în rochii zdrenţuite, printre moşnegi şi copii, apăreau
uneori femei şi fete tinere, arătînd deosebit de straniu pe această şosea, în paltoa-
nele lor elegante, jalnice acum, după cîteva zile de drum pe jos, cu nişte coafuri
moderne, răvăşite şi pline de praf. Sinţov văzuse pentru prima dată asemenea
coafuri în timpul campaniei din Bielorusia apuseană — acum, însă, ele i se
păreau şi mai absurde şi mai jalnice. Oamenii duceau legături şi boccele. Cu
degetele strînse, crispate, negre de noroi şi tremurînd de osteneală şi de foame,
oamenii le cărau totuşi după ei.
Toţi se îndreptau spre răsărit, iar în direcţia contrară, pe amîndouă laturile
şoselei mergeau bărbaţi tineri în haine civile, cu lădiţe de placaj, sau valize de
carton presat în mînă, cu saci de spate, mergeau mobilizaţii, grăbiţi să ajungă cît
mai curînd la punctele de adunare stabilite dinainte, îndîrjiţi ca nu cumva să fie
consideraţi dezertori, mergeau în întîmpinarea morţii, în calea nem-ţilor. Îi mînau
înainte datoria şi credinţa; nu ştiau exact unde se află nemţii şi refuzau să-şi
închipuie că nemţii ar putea să ajungă acolo înainte ca ei să-şi fi pus haina
ostăşească şi să fi luat arma în mînă... A fost una din cele mai crîncene tragedii
din acele zile — tragedia oamenilor care mureau în bombardamente pe drumuri,
sau cădeau prizonieri la nemţi, înainte de a fi ajuns la unităţile lor.
Iar de o parte şi de alta a şoselei se înşirau păduri şi dumbrăvi paşnice. În ziua
aceea, Sinţov trăi o scenă care i se întipări în minte pentru toată viaţa, ca arsă
cu fierul roşu. Către seară ajunse în dreptul unui sătuc. Casele erau risipite pe o
colină dulce; grădinile de un verde-întunecat apăreau scăldate în lumina roşie a
amurgului; deasupra acoperişurilor se înălţau dîre de fum, iar pe creasta colinei,
conturaţi pe fondul amurgului, băietanii din sat mînau caii spre luncă, la păscut.
Cimitirul satului ajungea pînă aproape de şosea. Satul era mic, dar avea un
cimitir mare, întins pe o movilă întreagă, plină de cruci vechi, strîmbe, fărîmate,
spălate de ploi şi ninsori. Sătucul acela micuţ şi cimitirul acela mare, şi
nepotrivirea dintre ele — totul laolaltă zgudui inima lui Sinţov. Sentimentul
intens şi dureros al dragostei pentru pămîntul natal, care acolo, în urma lui, a şi
fost călcat de cizma nemţească, iar aici poate fi călcat chiar mîine — sentimentul
acesta îi răscolea sufletul. Ceea ce văzuse în ultimele două zile îi confirma că e
adevărat: da, nemţii pot ajunge şi aici — şi totuşi îi era cu neputinţă să-şi
imagineze acest pămînt sub stăpînire nemţească. Atîtea nenumărate rînduri de
strămoşi necunoscuţi — bunici, străbunici şi stră-străbunici — se odihnesc sub
aceste cruci, unul peste altul, de veacuri, încît pămîntul acesta era al lor pînă la o
mie de stînjeni adîncime şi nu putea, nu avea dreptul să devină străin.
Niciodată în zilele ce au urmat, Sinţov n-a mai trăit o teamă atît de
copleşitoare pentru viitor: şi mai de- parte ce va fi?! Dacă lucrurile au început
aşa, atunci ce se va întîmpla cu toate cîte îi sînt atît de scumpe, cu toate în
mijlocul cărora a crescut şi pentru care a trăit, ce se va întîmpla cu poporul, cu
armata pe care se obişnuise s-o considere de nebiruit, cu comunismul, pe care
s-au jurat să-l distrugă aceşti fascişti, ajunşi, încă într-a opta zi a războiului, atît
de departe, tocmai între Minsk şi Borisov?
Sinţov nu era laş, dar, ca şi atîtea milioane de oameni, nu era pregătit pentru
ceea ce se întîmplase. Mare parte din viaţa lui, ca şi a celorlalţi concetăţeni ai lui,
se scursese în lipsuri, în încercări şi în luptă, de aceea, după cum se dovedi mai
tîrziu, povara îngrozitoare a primelor zile de război nu reuşi să le frîngă sufletele.
Dar atunci, la început, ea li se păru, celor mai mulţi dintre ei, o povară de
nesuportat, cu toate că mai tîrziu ei îi re- zistară.
Cu un an şi jumătate în urmă, cînd lui Sinţov i s-a propus ca în loc să fie
demobilizat să rămînă în cadrele armatei, deşi propunerea nu l-a bucurat, el a
acceptat-o dintr-o convingere intimă: divizia în care îşi făcea serviciul se afla pe
Bug, dincolo de Bug erau fasciştii, în văzduh plutea ameninţarea războiului, şi el
socotea că în asemenea situaţii comuniştii n-au dreptul să plece din armată.
Şi iată că acum, cînd a intervenit tocmai ceea ce-l determinase să rămînă în
armată, acum, cînd izbucnise războiul cu fascismul, el s-a pomenit chiar de la
început departe de unitatea şi de munca lui, un fel de vîntură- lume, un om care-
şi arată fiecăruia fără rost actele, îşi caută redacţia, aflată cine ştie unde, un om
care rătă-ceşte şi se depărtează de linia frontului, aproape ca un dezertor.
Cu toate că grănicerul, tovarăşul său de drum, se prăpădise, Sinţov era hotărît
să ajungă şi singur la Moghi- liov, de vreme ce se spunea că acolo se găseşte
Direcţia politică a frontului. Dar dacă şi informaţia aceasta avea să se dovedească
a fi falsă, Sinţov era ferm decis să nu mai caute nimic şi să ceară să fie încorporat
în prima unitate de linie pe care o va întîlni, unde să-şi înceapă munca lui de
politruc.
Ca şi în ajun, toată dimineaţa continuă să facă semne maşinilor care treceau,
dar iarăşi nici una nu opri. Aşa că renunţă să le mai pîndească şi merse cu
încăpăţînare tot restul zilei pe marginea şoselei, ba lăsîndu-se furat de gîndurile-i
apăsătoare, ba umblînd fără nici un gînd, mulţumindu-se doar să-şi tîrîie anevoie
picioarele, grele ca de plumb.
Probabil că pînă la urmă tot ar fi ajuns la Orşa chiar şi pe jos, dacă pe înserate
nu s-ar fi oprit în dreptul lui un camion.
— Încotro mergi, tovarăşe politruc? întrebă un colonel, deschizînd portiera
cabinei.
— La Orşa! răspunse morocănos Sinţov.
— Şi de ce mergi pe jos?
— Am încercat să găsesc o ocazie, dar m-am plictisit să tot ridic mîna, spuse
Sinţov la fel de morocănos. Nu vor, ticăloşii, şi pace!
— Da, sînt destui ticăloşi pe lume, deşi mult mai puţini decît s-ar crede în
asemenea situaţie. Ia dă-mi să-ţi văd actele!
Sinţov îi întinse nepăsător actele militare. Colonelul le cercetă la repezeală şi i
le înapoie.
— Urcă-te, am să te duc pînă acolo.
După o oră de goană turbată, ajunseră la Orşa. Colonelul luase maşina cu
împrumut şi îşi dăduse cuvîntul de onoare că, o dată ajunşi la Orşa, o va trimite
înapoi. Ca şi Sinţov, voia şi el să ajungă la Moghiliov şi spera să găsească la
Orşa un tren în direcţia aceea. Sinţov intră împreună cu colonelul la şeful
comenduirii oraşului. Comenduirea se afla în suibsolul unei şcoli. Pe mese se
găseau cîteva telefoane, la care şedeau, năuciţi de atîtea strigăte, un maior de
infanterie — şeful comenduirii oraşului — şi încă doi maiori, din trupele de căi
ferate.
— Mai pleacă vreun tren spre Moghiliov? întrebă colonelul.
În clipa aceea, şeful comenduirii, căruia îi fusese adresată întrebarea, zvîrli în
furcă receptorul în care stri- gase şi se repezi spre alt aparat, dar colonelul îl opri,
lăsîndu-şi mîna grea pe umărul lui, şi-l întoarse cu faţa spre el.
— Răspunde cînd te întreb. Mai pleacă vreun tren spre Moghiliov? şi cînd
anume?
— Îndată, tovarăşe colonel! spuse maiorul, cu glas răguşit. Trebuie să plece...
Şi se repezi spre celălalt aparat, care zbîrnîia mereu. Pe măsură ce asculta ce i se
raportează la telefon, chipul lui se posomora tot mai mult. Pînă la urmă, de furie,
trînti o înjurătură şi aruncă receptorul cît colo. N-o să mai plece nici un tren,
tovarăşe colonel! Asta e... mare bucurie!... Mi s-a comunicat adineauri că între
ultima staţie şi Moghiliov a fost bombardat un tren cu muniţii. Amîndouă liniile
sînt distruse. N-o să mai plece nici un tren spre Moghiliov.
— Bine, dă-l naibii, spuse liniştit colonelul, adresîn- du-se lui Sinţov. Ăştia
habar n-au de nimic, nu vorbesc decît despre explozii şi catastrofe, probabil însă
că se poate trece foarte bine. Hai la gară. Acolo ne lămurim noi.
Dar nici la gară nu era prea simplu să te lămureşti. Lumina nu ardea. Şeful
comenduirii staţiei de cale ferată şi şeful staţiei le şoptiră cu un aer misterios că
deocamdată ei nu ştiu nimic. Pînă la urmă, colonelul opri un impiegat, care-i
comunică, tot în şoaptă, ca pe o mare taină, că pe linia de garaj de lîngă pompa
de apă se formează un mărfar spre Moghiliov.
— Să mergem! spuse colonelul.
După cît se vede, nu numai Sinţov, ci şi acest om în vîrstă, umblat şi trecut prin
multe, se simţea cam singur şi era dornic de tovărăşia şi înţelegerea cuiva. El îi
povesti lui Sinţov că a sosit cu avionul la Moscova, venind de la Regiunea
militară Volga, a fost numit şef de stat- major al unui corp de armată, a bătut
toate drumurile pînă la Borisov, în căutarea corpului său de armată, era cît pe ce
să cadă în mîna nemţilor, o zi întreagă a con-dus lupta unei companii de
infanterie rămase fără comandant, pentru ca la urma urmei să afle că unitatea
lui nici nu se află aici, ci a ieşit în raionul Osipovici- Bobruisk, de aceea vrea să
ajungă acolo prin Moghiliov.
— Fireşte că aş fi putut rămîne să comand compania aceea, spuse el mînios,
dar odată şi odată tot trebuie să punem rînduială în toate! Slavă domnului, nu mai
sîntem în prima zi de război, după opt zile de luptă ar cam fi timpul să facem
puţină ordine! De vreme ce am fost numit şef de stat-major, înseamnă că trebuie
să mă prezint la postul meu, şi nu pur şi simplu să mă înşir într-un lanţ de
trăgători cu arma în mînă. Un nătărău şi-a permis să mă acuze de laşitate cînd
am predat unui locotenent comanda companiei!
— Şi dumneavoastră? — întrebă Sinţov.
— Eu? I-am ars două peste bot pentru „laşitate”, ca altă dată să fie mai deştept,
şi am plecat.
Amintindu-şi de acest episod, colonelul se făcu stacojiu la faţă, şi chipul lui,
destul de încruntat şi pînă atunci, deveni de-a dreptul fioros.
Rătăciră multă vreme printre linii, în căutarea garniturii, şi — ca mai totdeauna
în asemenea ocazii, cînd se iveşte un om sigur de sine, ştiind cu precizie ce
anume vrea — grupul lor crescu la vreo zece oameni, care, din diferite motive,
voiau să ajungă la Moghiliov.
În timp ce căutau trenul, bombardierele nemţeşti atacară staţia. De pe liniile lor
de garaj, locomotivele începură să urle, una după alta.
Şi erau cîteva zeci de locomotive în nodul de cale ferată de la Orşa. Urlau,
alăturîndu-se una alteia, şi islobozeau nori de aburi albi; era un urlet speriat şi în-
grozitor de trist. Un urlet mult mai înspăimîntător decît bubuitul exploziilor cu
care Sinţov începuse să se obişnuiască; ai fi spus că locomotivele se jeluie nu se
ştie cui, sau cerului, sau oamenilor. Se jeluie şi cer ajutor, iar cerul le tot scuipă
bombe, care cad pe pămîntul negru şi explodează printre case, şine şi oameni
culcaţi între linii, năuciţi, furioşi, nefericiţi, pînă-n adîncul sufletului lor jigniţi şi
îndureraţi de tot ce se petrece în jurul lor.
După încetarea alarmei, ajunseră în sfîrşit la pompa de apă şi, negăsind acolo
nici o garnitură, se aşezară cu toţii pe grămezile de zgură dintre linii. Nimeni n-
avea gust de vorbă, dar nici să tacă într-una nu puteau: prea multă amărăciune se
adunase în sufletul fiecăruia. Discuţia începută semăna cu şuviţa de apă care
cade neîncetat, strop cu strop, dintr-un robinet prost închis.
— Nici cu gîndul n-am gîndit, spuse cu amărăciune un glas din întuneric —
glasul unui om a cărui faţă Sinţov nu reuşi să o desluşească.
— Dacă ar fi numai asta, încă n-ar fi grav, vorbi şi colonelul după o vreme de
tăcere. Dar vezi că de gîndit ne-am gîndit noi însă cînd a fost la o adică a ieşit o
brambureală!
— E uimitor de multă dezordine! spuse altcineva din întuneric, cineva tot
nevăzut, cu o voce nedumerită şi înaltă de tenor. Pur şi simplu uimitor!
— Batalionul meu de pionieri era pînă acum la Belo- stok! răsună un bas adînc.
Unde s-o fi retras?...
— Poţi să-l cauţi mult şi bine! răspunse glasul rece şi repezit al cuiva.
Urmară cîteva minute de tăcere.
— Am învăţat la academiile militare despre catastrofa din august1, am rîs noi
de Samsonov, da am feştelit-o... cadenţă cu grosolănie aceeaşi voce rece şi acră
care-i răspunsese comandantului de pionieri. Se vorbea că o să înaintăm ca în
brînză, pe teritoriu străin, fără vărsare de sînge... Ura-ura, şi cîte şi mai cîte...
— O să mai luptăm noi şi pe teritorial străin — asta bagă-ţi-o bine în cap,
dumneata, ăla din întuneric, că nu văd ce grad ai pe umăr! interveni supărat
colonelul. Dar ce-i drept e drept: brambureala e mare, foarte mare... Şi
principalul e că tot noi trebuie s-o descurcăm!
Observaţia aceasta fu primită de un cor întreg de reflecţii. Cineva spuse că noi,
ruşii, pierdem destul de mult timp cu înhămatul, în schimb, cînd pornim, mergem
repede. Dar zicala asta nu găsi prea mulţi susţinători.
— Acum nu sîntem în opt sute doisprezece, acum ca să înhămăm trebuie să ne
grăbim! Că altfel o să ajungem, tot înhămîndu-ne, pînă la Smolensk!
Altcineva afirmă chiar că zicala asta a fost cu siguranţă născocită de nemţi!
Oamenii se ciorovăiau între ei, dar în glasul tuturor se simţea o nuanţă de
supărare, ciudă şi jignire. Erau copleşiţi nu numai de vădita de- zordine, ci şi,
mai cu seamă, de faptul că pe undeva se duc lupte, pe undeva rezistă şi unităţile
lor, în timp ce ei n-au reuşit încă să ajungă acolo şi nici nu ştiu cînd şi cum vor
ajunge!
— Eu, unul, era cît pe ce să fiu împuşcat ieri ca diversionist! spuse cineva. Mi-
au băgat ţeava naganului între dinţi, ca unui cal. Eu am luptat pentru Perekop, iar
ei, puştanii, au vrut să-mi bage naganul în gură!
— Hei, dumneata cu catastrofa din august! îl strigă deodată colonelul,
amintindu-şi parcă de ceva, pe omul cu glas rece care-i displăcuse. Vii şi
dumneata cu noi la Moghiliov? Îţi cauţi unitatea?
Dar întrebările rămaseră fără răspuns. Cel întrebat fie că plecase, fie că nu voia
să răspundă. Prin întuneric se auzi cum oamenii se întorc unul către altul.
— S-ar părea că a plecat, răsună într-un tîrziu glasul profund al pionierului. A
stat chiar aici, lîngă mine.
— Fireşte că mai sînt şi alarmişti, vorbi iarăşi colonelul după o scurtă tăcere,
răspunzînd în parte constatării pionierului, în parte propriilor sale gînduri. Sînt
destui cei cărora li s-ar cuveni un nagan între dinţi... Se întîmplă însă că o
păţesc nu cei care ar merita-o... Să mergem! Şi se ridică primul. Naiba-i ştie,
poate că mai au pe aici şi o altă pompă de apă! Hai s-o căutăm!
1
Este vorba de înfrîngerea suferită de armata ţaristă în august 1914 la lacurile Mazuriene, în fosta
Prusie Orientală.(n. ed.).
Altă pompă de apă n-au găsit, dar după vreo oră de cercetări dădură peste un
acar, care le arătă departe în întuneric cîteva vagoane fără locomotivă şi le spuse
că acestea urmează să fie ataşate trenului de Moghiliov.
Obosiţi de atîta rătăcire fără noimă, toţi se îndreptară spre vagoane. Între
vagoanele de marfă, pe un vagon- platformă, se aflau două autobuse nou-nouţe
pentru state-majore.
— Să ne instalăm în autobuse, spuse colonelul, ur- cîndu-se pe platformă şi
încercînd să deschidă portiera unui autobus. Portiera se deschise. Dac-om avea
tren o să plecăm, dacă nu, barem tragem un somn pînă dimineaţa.
Sinţov se sui şi el în autobus, se instală într-un fotoliu de muşama, îl pipăi
îndelung cu palmele, de parcă s-ar îi îndoit că în aceste zile mai poate exista un
lucru nou şi curat, apoi îşi sprijini tîmpla de geamul răcoros şi adormi.
Dimineaţa, buimăcit de somn, la început nu se putu dumeri de loc unde se află.
Se găsea într-un autobus în mişcare; alături de el, pe celelalte fotolii, dormeau
mai mulţi militari necunoscuţi, iar afară, în dreapta şi în stînga, se perinda o
pădure verde, caldă, scăldată în
soare. I se părea că trece în zbor pe o şosea. Abia mai tîrziu, amintindu-şi de
păţaniile trăite peste noapte, îşi dădu seama că autobusul stătea nemişcat pe
platforma unui vagon şi că de alergat aleargă nu el, ci trenul. Acarul nu-i
păcălise: trenul se apropia de Moghiliov. La Moghiliov, şeful comenduirii luă
actele lui Sinţov şi le cercetă de cîteva ori cu ochii roşii şi inflamaţi; probabil că
era atît de ostenit, încît, citindu-le prima dată, nu pricepu nimic, a doua oară
înregistră numai cîteva cuvinte şi abia a treia oară începu să înţeleagă ce era scris
acolo. Îl informă pe Sinţov că Direcţia politică a frontului se află la treisprezece
kilometri de Moghiliov.
— Treci podul de colo, care se vede pe geam, şi o iei la stînga pe şosea, spre
Orşa. La kilometrul treisprezece, în pădure, în sfîrşit, te descurci dumneata
acolo...
Sinţov avu noroc. Pe pod reuşi să oprească o camionetă. Alături de şofer se afla
un locotenent de transmisiuni; bena era plină cu grenade. Locotenentul acceptă
să-l ia, iar Sinţov se cuibări pe lăzile cu grenade şi merse cu maşina pînă la
marginea pădurii. Acolo, cîteva drumuri proaspăt bătute de roţi se afundau în
adîncul pădurii.
Sinţov porni pe unul din ele. Vremea se stricase, cernea o ploaie măruntă. Pe
pantele colinelor împădurite, printre copaci, în tot locul, se săpau bordeie şi
şanţuri- adăpost, ici-colo se zăreau mitraliere antiaeriene cu patru ţevi. Se părea
că statul-major şi Direcţia politică a frontului abia se instalau. Curînd, chiar în
mijlocul drumului, Sinţov se ciocni piept în piept cu un comisar de divizie care
discuta cu cîţiva politruci. Comisarul era un bărbat uscăţiv, într-o manta
galbenă de piele, înnegrită de ploaie, cu o faţă frumoasă, blîndă şi cu o mus-
tăcioară ca spicul grîului. Comisarul de divizie semăna cu Ceapaev.
Sinţov se prezentă. Comisarul îi cercetă cîteva secunde, sub bătaia ploii, biletul
de voie, din care pricină o picătură violetă se desprinse dintr-un colţ, de lîngă
viza aplicată la Moscova, şi se prelinse de-a curmezişul hîrtiei.
— Din păcate, nu ştiu unde se găseşte în momentul de faţă redacţia voastră,
spuse comisarul de divizie, împăturind biletul de voie în două. Mărturisesc că
deocamdată nu ştiu nici unde se află secţia politică a Armatei a treia, de care ţii.
Şi în general... — Se pare că intenţionase să spună că în general nu ştie unde se
află întreaga Armată a treia, dar n-o spuse. Zîmbi doar, cam amar, adăugînd: Va
trebui să rămîi aici, la noi... Şi întinse actele nu lui Sinţov, ci unui bărbat gras şi
rumen, care se găsea lîngă el, un comisar de batalion, a cărui faţă i se păru
cunoscută lui Sinţov.
— Ia-l pe politruc la dumneata, spuse comisarul. Tur- maciov a devenit
indisponibil pe mai multă vreme?
Comisarul de batalion confirmă că Turmaciov devenise indisponibil pe mai
multă vreme şi, după ce ceru permisiunea, plecă şi-l luă cu el şi pe Sinţov.
— Aşadar, rămîi la noi, spuse el peste vreo jumătate de oră lui Sinţov, şezînd
alături de el într-o Emka ascunsă sub ramurile unui brad.
Pe covoraşul maşinii stătea un termos, din care ba unul, ba celălalt îşi turna
ceai, iar pe genunchii comisarului de batalion era un ziar cu o grămăjoară de pes-
meţi vanilaţi.
— Mi i-a băgat în sac nevasta încă la Moscova, spuse comisarul de batalion.
M-am şi supărat pe ea: „Ce mă tot încarci cu de-astea? Că doar am să fiu în
subzistenta armatei!” şi uite că acum îmi prinde bine...
Pesmeţii erau din Moscova, comisarul de batalion — redactorul unei gazete de
front — era şi el din Moscova. Cu un an în urmă, Sinţov fusese trimis în capitală
la un curs scurt de ziaristică şi audiase acolo expunerile co- misarului despre
rubrica Viaţa de partid. Era primul om cît de cît cunoscut pe care Sinţov îl
întîlnea în cele cinci zile, de cînd umbla pe drumurile războiului; dar mai cu
seamă se bucura că în sfîrşit nu va mai trebui să rătăcească în neştire, să se
legitimeze la tot pasul, să audă mereu acelaşi răspuns: „nu ştiu”, „n-am auzit”, în
sfîrşit, ajunsese la o unitate, putea să nu mai caute nimic, să rămînă locului, să
capete ordine şi să facă tot ce fac oamenii plecaţi la război.
Gîndindu-se la toate acestea, oftă adînc.
— Ce-i cu dumneata? întrebă comisarul de batalion.
— Am obosit să tot rătăcesc de colo pînă colo, recunoscu Sinţov.
— E greu în general, spuse comisarul de batalion. Turmaciov a fost rănit ieri de
nişte diversionişti. L-ai cunoscut?
— Nu.
— A lucrat cîndva la voi, la Drapelul de luptă. Venea azi-noapte încoace cu un
camion al redacţiei. Cîţiva înşi cu o lanternă l-au oprit în drum şi i-au cerut
actele. El le-a întins actele, iar ei: pac-pac din pistoale şi s-au făcut nevăzuţi!
Cine erau? Ce voiau? De ce? Ziarul a ieşit astăzi, urmă comisarul de batalion,
sărind în aparenţă de la una la alta, dar în fond continuînd să arate „cît e de greu
în general”, dar nu ştim unde să-l distribuim! Poşta militară încă nu funcţionează,
nu ştim deocamdată unde se află unităţile. Azi-dimineaţă ne-am suit băieţii în
maşini şi i-am trimis care încotro, pe diferite drumuri, ca să împartă ziarul tuturor
unităţilor pe care le vor întîlni. E foarte greu, încheie el şi-i ordonă lui Sinţov să
plece la Moghiliov, la tipografie, să ajute la scoaterea numărului următor. N-
avem acolo decît trei oameni: secretarul, dactilografa şi urmăritorul de număr.
— Dar material există? întrebă Sinţov.
— Scoateţi numărul cu ce aveţi, răspunse comisarul de batalion. Mai tîrziu am
să vin şi eu. Ce material ai vrea să existe? Şi dădu din umeri. Poate aduc băieţii
ceva diseară. Ei distribuie ziarele şi adună material. Apoi ridică ochii spre
Sinţov: Dar dumneata ai vreun material?
Sinţov însă se mulţumi să-i arunce o privire nedumerită: „Ce material aş putea
avea eu?! îşi spuse el. De fapt, da, am ceva! Da, am văzut atîtea în aste cîteva
zile, cîte n-am văzut în toată viaţa, dar s-ar putea oare publica toate acestea
alături de comunicatul transmis adineauri prin radio, comunicat care se află acum
pe genunchii redactorului-comisar de batalion, împreună cu grămăjoara de
pesmeţi?! În comunicat se vorbeşte despre marile bătălii ce se desfăşoară la
graniţă, or eu acum
trei zile nici măcar de la Borisov la Minsk n-am putut ajunge. Ce trebuie să
cred: ce scrie în comunicat, sau ce-am văzut cu propriii mei ochi? Sau poate că
şi una, şi alta reprezintă adevărul? Poate că acolo, la graniţă, se duc într-adevăr
cu succes grele lupte de apărare, iar eu am avut ghinionul să nimeresc în fîşia
unei pătrunderi făcute de nemţi şi, năucit de spaimă, nu pot înţelege ce se petrece
în ansamblu.”
Dar pentru gazetă lucrurile nu se schimbau, chiar dacă şi una, şi alta erau
adevărate. Pentru paginile ei, comunicatul transmis la radio trebuia să fie
singurul adevăr! Aşa şi era. Aşa era, şi altfel nici nu putea să fie.
— Nu, n-am nici un fel de material, spuse Sinţov după o lungă tăcere,
aţintindu-şi privirea în ochii redacto-rului, şi amîndoi îşi citiră gîndurile şi se
înţeleseră reciproc.
Sinţov se întorcea la Moghiliov pe întuneric, în acelaşi camion uşor al redacţiei
— în care, cu o seară în urmă, fusese rănit predecesorul lui necunoscut,
Turmaciov. Şi şoferul era tot cel din ajun. Tot timpul drumului, şoferul nu
încetase să-i vorbească despre întîmplarea de ieri. Şi ori de cîte ori erau reţinuţi
de patrule la punctele de control, Sinţov îşi prezenta cu mîna stîngă actele, iar
cu dreapta strîngea în pumn mînerul naganului, pe care i-l procurase de la
Direcţia politică redactorul grijuliu.
În timpul nopţii, în vechea tipografie de la Moghiliov, se paginase şi se tipărise,
de bine, de rău, numărul următor al gazetei frontului. Jumătate din ziar cuprindea
ultimele două comunicate ale Biroului sovietic de infor- maţii, tipărite cu litere
mari, ca să ocupe cît mai mult spaţiu. Restul materialului se întocmise către
miezul nopţii din notele aduse de corespondenţii care distri- buiseră pînă atunci
numărul precedent al ziarului. Tot materialul era alcătuit din scurte notiţe despre
diferite pilde de bărbăţie şi eroism, culese de la oamenii care fie că luptaseră în
retragere vreme de o săptămînă, fie că reuşiseră să străpungă în ultimul moment
încercuirea nemţească. La început, condeiul corespondenţilor, iar apoi vîrful
creionului roşu al lui Sinţov, care făcea diferite corecturi pentru a pune de acord
corespondenţele
cu comunicatul oficial, eliminară treptat din notiţele acestea tot ce ar fi putut
indica locul de desfăşurare a luptelor. În vecinătatea celor două comunicate, care
vorbeau de continuarea luptelor de la frontieră, aceste corespondenţe căpătau,
poate, chiar un caracter liniştitor. Oamenii luptau, dădeau dovadă de vitejie, îi
ucideau pe fascişti. Unde anume se întîmplau toate acestea? Asta se spunea în
comunicate.
Chiar şi din cele mai lapidare relatări ale corespondenţilor întorşi peste noapte
la redacţie, Sinţov înţelese că tot ce văzuse el pe şoseaua Minskului se petrecea
nu numai acolo. Nemţii răzbătuseră în multe locuri. În orice caz, situaţia de pe
Frontul de vest era grea, neclară, şi nu gazeta lor de front trebuia să vorbească
despre asta! Înţelegea foarte bine lucrul acesta, şi creionul lui roşu acţiona fără
nici o şovăială. Dar nu putea înţelege altceva: cum de fuseseră posibile toate
acestea? Nu înţelegea de loc şi era frămîntat de o întrebare: este posibil oare ca,
în pofida tuturor eforturilor, să nu putem face o cotitură radicală în următoarele
cîteva zile? Tot ce-i văzuseră ochii părea să afirme: nu, nu vom putea face
cotitura necesară! Dar inima lui nu se pultea împăca cu acest gînd, ea credea
altceva! Şi cu toate că era în drept să înregistreze ceea ce vedea, credinţa inimii
lui era mai puternică decît tot ce-i spuneau ochii. Sinţov n-ar fi rezistat
amărăciunii primelor zile fără această credinţă a inimii, datorită căreia, alături de
milioane de alţi militari şi civili, intră, fără să-şi dea nici el seama, în vîltoarea
războiului, care avea să ţină patru ani.
Către dimineaţă, înainte de a preda ziarul la maşină, Sinţov reciti rînd cu rînd
întregul număr, şi abia apoi, aşternîndu-şi pe jos mantaua, se culcă pe pardoseala
rece, de piatră, a tipografiei. Presele de tipărit, cam vechi, huruiau înfundat,
pardoseala se cutremura uşor. Înainte de a adormi, Sinţov se gîndi ila fetiţa lui şi
îşi dădu seama cu limpezime că acum, cînd lucra la alt ziar şi în alt sector al
frontului, îi va fi peste puteri să afle ceva despre ea... În orice caz, atîta timp cît
totul nu se va fi schimbat radical...
CAPITOLUL AL DOILEA
1
În acea perioadă, gradele în Armata Roşie erau indicate prin triunghiuri, cuburi sau romburi
prinse de petliţe (n. ed.).
ultimul dintre ei, care zăbovea. Tovarăşii lui se aplecară să-l tragă sus. Abia
atunci îşi dădu seama Sinţov că omul e rănit: un picior era în cizmă, iar ceilălalt
— desculţ — şiroia de sînge.
Sinţov sări afară din cabină şi ordonă ostaşilor să-l instaleze pe rănit în locul
său, lîngă şofer. Simţind că ordinele lui sînt ascultate, el continuă să dea
dispoziţii şi fu din nou ascultat. Ostaşul rănit fu aşezat în cabină, iar Sinţov urcă
pe platformă. Şoferul, îndemnat de tragerile tot mai distincte ale mitralierelor
care răsunau acum şi din dreapta, şi din stînga drumului, porni în viteză înapoi
spre Moghiliov.
— Avioane! strigă speriat unul dintre ostaşi.
— Sînt ale noastre, îl linişti altul.
Sinţov înălţă capul. Chiar deasupra drumului, la o înălţime relativ mică, se
întorceau înapoi trei din bombardierele „TB-3”. Probabil că exploziile auzite
puţin mai înainte de Sinţov erau rezultatul acţiunii lor; acum, după executarea
misiunii, bombardierele se întorceau cu bine, luînd treptat înălţime. Dar
presimţirea neagră care l-a copleşit pe Sinţov cînd le-a văzut prima dată nu-l
slăbea nici acum.
Şi într-adevăr, deodată, de undeva de sus, de după un pîlc de nori rari, apăru un
Messerschmidt mic şi iute, ca o viespe, care se porni cu o viteză înspăimîntătoare
în urmărirea celor trei bombardiere.
Toţi oamenii aflaţi în camion îşi încleştară tăcuţi degetele de obloanele
platformei şi, uitînd de sine şi de teama pentru propria lor viaţă, uitînd de tot şi
de toate, priveau cu groază la cer. Messerschmidt-ul trecu pieziş pe sub coada
ultimului bombardier, rămas puţin în urmă, şi bombardierul prinse să fumege şi
luă foc tot atît de repede ca o hîrtie uscată din sobă de care ai apropiat un chibrit
aprins. Avionul continuă să zboare cîteva zeci de secunde, coborînd şi fumegînd
tot mai mult, apoi rămase o clipă agăţat parcă de o aţă şi, lăsînd pe cer o coadă de
fum, se prăbuşi în pădure.
Messerschmidt-ul descrise un arc sclipitor către soare, luă înălţime, se întoarse
ca o strună subţire de oţel şi ieşi la coada bombardierului următor. Imediat
răsună ţăcănitul scurt al unor focuri de mitralieră. Messerschmidt-ul se avîntă
iarăşi în sus, iar cel de-al doilea bombardier mai pluti vreo jumătate de minut
deasupra pădurii, aplecîndu-se tot mai mult pe-o aripă, apoi se răsturnă în văzduh
şi se prăvăli în pădure în urma celuilalt.
Vuind, Messerschmidt-ul descrise o nouă buclă pe cer, coborî în linie oblică şi
se abătu asupra cozii celui de-al treilea bombardier, care se îndepărtase. Şi din
nou se petrecu acelaşi lucru. Un trosnet abia auzit al mitralierelor, un ţiuit subţire
al viespii redresîndu-se din picaj, o fîşie neagră şi lungă de fum, care se aşternu
deasupra pădurii, şi un îndepărtat bufnet de explozie.
— Mai vin şi altele! strigă îngrozit sergentul, înainte ca oamenii să-şi fi revenit
după tragedia urmărită pe cer.
Sergentul sări în picioare şi începu să-şi vînture straniu braţele, de parcă ar fi
vrut să oprească şi să salveze de la pieire celelalte trei bombardiere, care se
întorceau din misiune.
Zguduit adînc, Sinţov se uita în sus, cu mîinile încleştate de diagonala centurii;
primul miliţian şedea lîngă el cu mîinile împreunate a rugăciune şi cu degetele
strînse cu atîta putere, încît se albiseră de încordare; ai fi zis că imploră în
tăcere pe aviatori să observe mai repede viespea aceea cumplită, aducătoare de
moarte, care se rotea ciudat pe cer!
Toată lumea din camion se ruga parcă de piloţi, dar ei fie că nu observau nimic,
fie că vedeau, dar nu erau în stare să facă nimic. Messerschmidt-ul porni în
întîmpi- narea bombardierelor, apoi se înălţă drept în sus, ca o lumînare, şi pieri
după un nor. În sufletul lui Sinţov înflori speranţa că neamţul a rămas fără
muniţie.
— Uite, încă unul! strigă miliţianul, apucîndu-l de mînă pe Sinţov şi zgîlţîindu-
i-o din toate puterile. Încă unul!
Şi Sinţov văzu că de sub acelaşi nor apare acum nu o singură viespe, ci două.
Zburînd cu o viteză de necre-zut, ele ajunseră cele trei avioane domoale şi se
strecu- rară chiar pe lîngă coada celui din urmă. Bombardierul luă foc, iar
viespile, avîntîndu-se voios în tării, parcă bucurîndu-se că s-au întîlnit, se
despărţiră şi, schimbîn- du-şi locurile, mai trecură o dată deasupra bombardieru-
lui, clănţănind sec din mitraliere. Acesta trosni din toate încheieturile şi începu să
cadă, fărîmîndu-se în bucăţi încă din aer.
Viespile porniră mai departe. Celelalte două bombardiere greoaie mai goneau
cu îndărătnicie deasupra pădurii şi încercau să ia înălţime, îndepărtîndu-se mereu
de camionul care le urma pe drum şi purta un grup de oameni tăcuţi, strînşi de
crîncena lor durere într-un singur ghem viu.
La ce se gîndeau acum aviatorii acestor două bombardiere de noapte atît de
domoale, ce mai sperau ei? Ce altceva mai puteau face decît să continue a pluti
aşa deasupra pădurii, prizonieri ai acestor aparate înnebunitor de lente, sperînd
doar într-un lucru: poate, poate va greşi duşmanul şi se va băga singur sub bătaia
mitralierelor de la coadă?
„De ce n-or fi sărind cu paraşuta? se întrebă Sintov. Sau poate că nici nu au
paraşute?” îi fulgeră în gînd.
Răpăitul mitralierelor se auzi de data asta înainte ca Messerschmidt-urile să
ajungă lîngă bombardier — colosul încerca să se apere. Şi deodată
Messerschmidt-ul care trecu aproape de el se pierdu dincolo de coama pădurii,
fără să încerce măcar a se redresa din picaj. Totul se petrecuse atît de fulgerător,
încît în primul moment oamenii din camion nici nu-şi dădură seama că neamţul a
fost doborît; în clipa următoare izbucniră în strigăte de bucurie, care fură însă
curmate imediat de o nouă ameninţare. Cel de-al doilea Messerschmidt trecu încă
o dată pe sub bombardier şi reuşi să-l incendieze. De data asta, parcă răspunzînd
gîndurilor lui Sinţov, din bombardier săriră unul cîte unul mai multe
ghemotoace; unul dintre ele se prăvăli ca piatra, dar deasupra celorlalte,
paraşutele se deschiseră la vreme.
Rămas singut, neamţul se porni să tăcăne răsunător din mitraliere, rotindu-se în
cercuri tot mai mici în jurul paraşutiştilor. Trăgea în piloţii atîrnaţi de paraşute, şi
oamenii din camion auzeau rafalele scurte ale mitralierelor sale. Viespea îşi
economisea gloanţele, iar paraşutele coborau atît de încet asupra pădurii, încît
dacă cei din camion ar fi fost în stare să se uite atunci unul la altul, ar fi văzut
cum fiecare îşi mişcă spasmodic mîinile, făcînd acelaşi semn: jos, jos, mai
repede, la pămînt!
Rotindu-se mereu în jurul paraşutiştilor, Messer- schmidt-ul îi însoţi pînă
aproape de vîrfurile copacilor, apoi trecu deasupra pădurii în zbor razant, de
parcă ar fi vrut să mai desluşească ceva aflat chiar pe pămînt, şi pieri.
Al şaselea bombardier, ultimul, se topi curînd în zare. Pe cer nu mai rămase
nimic, de parcă nici nu fuseseră vreodată pe lume aceste aparate uriaşe, greoaie
şi neajutorate; nu mai erau pe cer nici aparatele, nici oamenii aflaţi în ele, nici
trosnetul mitralierelor, nici Mes- serschmidt-urile, nu mai era nimic, nimic decît
cerul cu desăvîrşire pustiu şi cîteva coloane subţiri de fum negru, care începuse
să se destrame deasupra pădurii.
Sinţov stătea în picioare pe platforma camionului, care gonea înainte, şi plîngea
de furie. Plîngea, culegînd cu limba lacrimile sărate care i se scurgeau pe buze, şi
nu băgă de seamă că şi ceilalţi tovarăşi plîng, ca şi el.
— Stai, stai, opreşte! strigă el deodată, reuşind să se stăpînească înaintea
celorlalţi, şi bătu cu pumnii în acoperişul cabinei.
— Ce e, ce s-a întîmplat? întrebă şoferul, scoţind capul pe geam.
— Trebuie să-i căutăm! spuse Sinţov. Să-i căutăm, poate că mai trăiesc totuşi,
ei, piloţii, paraşutiştii...
— Dacă vreţi să-i căutăm, ar trebui să mai mergem o bucată, tovarăşe
comandant, vîntul i-a dus mai departe, spuse miliţianul; obrazul îi era umflat de
plîns, ca la un copil.
Peste vreun kilometru, opriră maşina şi coborîră cu toţii. Nici unul nu uitase de
nemţii care trecuseră rîul,
dar în clipa aceea nimeni nu se gîndea la el însuşi. Iar cînd Sintov le ordonă să
se împartă în două grupuri şi să pornească în căutarea aviatorilor, în dreapta şi în
stînga drumului, nimeni nu protestă.
Sinţov, sergentul şi cei doi miliţieni umblară multă vreme prin pădure, pe
partea dreaptă a drumului, căutînd şi strigîndu-i pe aviatori, dar nu găsiră nimic:
nici paraşute, nici oameni. Şi totuşi, era clar că piloţii căzuseră undeva pe
aproape, în pădure, şi trebuiau găsiţi neapărat, pentru că altfel i-ar fi găsit nemţii!
Abia după o oră de trudă zadarnică Sinţov se hotărî să iasă înapoi la drum.
Liusin şi ceilalţi se întorseseră mai demult şi-i aşteptau lîngă maşină. Obrazul
politrucului-adjunct era zgîriat adînc, bluza zdrenţuită, iar buzunarele atît de
burduşite, încît clapa unuia rămăsese fără nasture. Într-o mînă ţinea un pistolet.
— I-au ucis, tovarăşe politruc, pe amîndoi i-au ucis, spuse îndurerat Liusin şi
îşi duse palma la obrazul însîn- gerat.
— Dar dumneata ce-ai păţit?
— M-am căţărat într-un pin. A rămas agăţat unul, bietul de el, tocmai în vîrful
copacului... Atîrna aşa, mort, cu picioarele în sus, cu pieptul ciuruit de gloanţe...
— Dar celălalt?
— Şi celălalt.
— Cum mai batjocoreşte fascistul oamenii! spuse unul dintre ostaşi.
— Le-am luat actele, raportă Liusin, ducînd mîna la buzunarul cu nasturele
sărit. Să vi le dau?
— Nu, păstrează-le la dumneata.
— Luaţi cel puţin pistoletul. Şi-i întinse lui Sinţov un browning de calibru mic.
Sinţov privi arma şi o băgă în buzunar.
— Dar dumneavoastră n-aţi găsit pe nimeni, tovarăşe politruc? întrebă Liusin.
— Nu.
— Cred că pe ceilalţi doi, care au sărit cam în dreapta drumului, i-a împins
vîntul şi mai departe, spuse Liusin.
Să mai mergem cîteva sute de metri şi să cercetăm pădurea.
Dar n-a mai fost nevoie să cerceteze pădurea. După ce maşina parcurse vreo
patru sute de metri şi se opri, din desiş îi ieşi în întîmpinare, îndoit sub
greutatea unei poveri, un pilot scund şi vînjos, cu bluza descheiată şi cu casca
de zbor trasă pînă este ochi. Omul ducea în spate pe celălalt pilot, îmbrăcat încă
în costumul de zbor; braţele rănitului se încolăceau pe după gîtul tovarăşului său,
iar picioarele i se tîrau pe pămînt.
— Ţineţi-l, făcu scurt aviatorul.
Liusin şi cei cîţiva ostaşi se repeziră spre el, luară de pe umerii lui trupul
rănitului şi-l întinseră pe iarba de la marginea drumului. Rănitul avea ambele
picioare ciuruite de gloanţe. Zăcea pe iarbă, suflînd din greu, ba deschizînd, ba
închizînd iarăşi ochii. În timp ce agerul Liusin tăie cu un briceag costumul de
zbor şi cizmele şi bandajă cu pansamentul individual picioarele rănitului,
aviatorul cel scund şi vînjos îşi scoase casca, îşi şterse sudoarea de pe faţă şi
încercă să-şi dezmorţească umerii, striviţi de povara grea.
— Aţi văzuit? întrebă el într-un tîrziu cu glas posomorît şi, ştergîndu-şi
broboanele de sudoare de pe frunte, îşi puse din nou casca şi şi-o trase atît de
adînc peste ochi, încît ai fi spus că se fereşte să privească la cineva şi nici nu vrea
ca ochii lui să fie văzuţi.
— A fost chiar deasupra noastră... răspunse Sinţov.
— Aţi văzut cum sînt gîtuiţi şoimii noştri, ca nişte pui de mîţă... spuse pilotul.
Glasul îi tremura de amărăciune, dar omul îşi învinse obida şi, fără să mai
adauge nimic, îşi trase casca mai adînc pe ochi.
Sinţov tăcea. Nu ştia ce să spună.
— Într-un cuvînt, am bombardat locul de trecere peste rîu, am dărîmat podul,
cu tancuri cu tot. Ne-am îndeplinit misiunea, spuse el. Barem un singur avion de
vînătoare să ni se fi dat pentru acoperire!
— I-am găsit pe cei doi tovarăşi ai dumneavoastră, dar morţi, spuse Sinţov.
— Nici noi nu mai sîntem vii, murmură pilotul. Le-aţi luat actele şi
armamentul? întrebă el apoi cu alt glas, cu totul diferit, cu glasul unui om care a
hotărît să se stăpînească şi care ştie s-o facă.
— Le-am luat.
— E cel mai bun navigator al nostru pentru zborurile de noapte şi fără
vizibilitate, spuse pilotul, întorcîndu-se spre rănitul aflat în îngrijirea lui Liusin.
Navigatorul meu! Cel mai bun echipaj din regiment, şi ne-au prăpădit degeaba!
strigă el, aproape hohotind, dar tot atît de repede ca şi prima dată se stăpîni şi
întrebă preocupat: Nu plecăm?
Navigatorul rănit fu urcat în camion şi instalat pe cîteva grămezi de ziare, lîngă
oblonul din spate, în aşa fel încît maşina să-l scuture cît mai puţin. Pilotul se aşe-
ză la căpătîiul navigatorului său. Apoi urcară şi ceilalţi. Maşina porni, dar foarte
curînd frînă din nou.
Se aflau la răscrucea unde cu o oră, două în urmă Sinţov împărţise cu santinela
rezervele sale de pesmeţi. Ostaşul stătuse tot timpul în acelaşi loc şi, zărind acum
camionul, care se întorcea, îi sări în drum şi agită o grenadă în mînă, hotărît
parcă s-o arunce sub roţile maşinii.
— Tovarăşe politruc, îl întrebă el pe Sinţov cu un glas care-l făcu pe acesta să
se îngrozească. Tovarăşe politruc, ce-i asta? Sînt aproape două zile de cînd stau
în post, şi nu vine nimeni să mă schimbe... Ce să fac? Nu mi se dă un alt ordin,
tovarăşe politruc?
Sinţov îşi dădu seama că dacă i-ar răspunde ferm că ordinul rămîne acelaşi, că
va fi schimbat curînd, ostaşul va continua să stea la locul său. Dar cine putea să
garanteze că omul va fi într-adevăr schimbat?
— Te scot eu din post, îi zise Sinţov, încercînd să-şi amintească formuila
regulamentară care, ca un făcut, îi zburase tocmai acum din minte. Uitase
formula cu care superiorul poate scoate din post o santinelă. Te scot din post, o
să raportezi pe urmă! repetă el, neputîndu-şi aminti nimic altceva şi temîndu-se
ca din pricina formulei neregulamentare ostaşul să nu-i execute ordinul, să
rămînă în post şi să se prăpădească de-a surda. Urcă sus, ai să mergi cu mine!
Ostaşul răsulflă uşurat, îşi agăţă grenada la centură şi se sui pe platformă.
Îndată ce camionul porni, sus pe cer apărură din nou trei „TB-3”, oare se
îndreptau spre Bobruisk. De data asta, cele trei bombardiere erau însoţite de un
avion de vînătoare. Se înălţa sus de tot şi iarăşi cobora deasupra bombardierelor,
scoţînd parcă în evidenţă marea lui mobilitate şi viteză faţă de încetineala
zborului lor.
— Bine că astea trei cel puţin sînt însoţite, îi spuse lui Sinţov pilotul
bombardierului doborît; în vocea lui suna o bucurie dovedind completa nepăsare
pentru propria lui nenorocire. Dar nici nu apucă Sinţov să-i răspundă, că de după
nori se arătară două Messerschmidt-uri, care porniră întins spre bombardiere.
Vînătorul nostru viră în întîmpinarea lor şi, ajuns în imediata apropiere a nemţi-
lor, se ridică drept în sus ca o lumînare, se răsturnă pe o aripă, se abătu asupra
unui Messerschmidt şi-l incendie.
— Arde, arde! strigă aviatorul. Uite-l că arde!
Bucuria răzbunării satisfăcute îi cuprinse pe oamenii din camion. Pînă şi
şoferul, lăsînd o singură mînă pe volan, îşi scoase parcă tot corpul pe fereastra
maşinii. Messersichmidt-ul se prăvălea în flăcări; pilotul lui se aruncă afară din
carlingă şi îşi deschise sus pe cer cupola paraşutei.
— Să vezi că-l doboară îndată şi pe al doilea, strigă pilotul, să vezi!
Şi, fără să-şi dea seama, scutură în neştire braţul lui Sinţov.
Şoimul lua mereu înălţime, dar, cine ştie cum, al doilea neamţ se iscă deodată
deasupra lui; răsună din nou un trosnet de mitralieră, Messersichmidt-ul ţîşni în
sus, iar vînătorul sovietic porni să coboare vertiginos, lăsînd în urmă o coadă de
fum. Un ghemotoc negru se desprinse de el şi porni să cadă drept în jos, cu o
viteză de necrezut. Abia jos de tot, chiar deasupra copacilor, cînd se părea că
totul este pierdut, i se deschise în sfîrşit paraşuta. Messerschmidt-ul descrise un
arc de cerc larg şi porni liniştit în urmărirea bombardierelor, spre Bobruisk.
Pilotul, în picioare pe platforma camionului, dădea furios din mîini şi înjura
îngrozitor: lacrimile îi curgeau şuvoi. Sinţov mai văzuse de cinci ori scene ase-
mănătoare; acum întoarse capul, să nu mai vadă. Auzi doar din depărtare cum
răsună din nou un ţăcănit de mitralieră, îl auzi pe pilot cum scrîşneşte din dinţi şi
spune „s-a sfîrşit”, apoi îl văzu acoperindu-şi faţa cu mîinile şi aruncîndu-se pe
scîndurile platformei.
Sinţov opri maşina. Paraşuta nemţească se mai bălăbănea prin văzduh, sus
deasupra capetelor lor, dar pilotul sovietic ajunsese la pămînt şi, după aprecierea
oamenilor, nu era prea departe, cam la doi kilometri de ei, în direcţia Bobruisk-
ului.
— Du-te în pădure să-l prinzi pe fascist! îi spuse Sinţov lui Liusin. Ia-ţi cîţiva
oameni.
— Să-l prind viu? întrebă preocupat politrucul-adjunct.
— Cum ai să poţi.
Pentru Simţov, lucrul acesta nu avea importanţă. Viu sau mort, pe el îl interesa
un singur lucru: cînd or ajunge în pădure ceilalţi fascişti, ăsta să nu mai dea ochii
cu ei!
Cei doi răniţi — navigatorul şi ostaşul din cabină — fură coborîţi din maşină şi
culcaţi sub pini; lingă ei rămase să-i păzească doar ostaşul cu grenade, pe care
Sinţov îl scosese din post. ,,Orice s-ar întîmpla, omul acesta nu-i va părăsi pe
răniţi”, îşi spuse Sinţov.
Liusin, sergentul şi ceilalţi ostaşi intrară în pădure să-l prindă pe neamţ, iar
Sinţov cu aviatorul şi cu cei doi miliţieni porniră cu maşina înapoi.
Goneau iarăşi spre Bobruisk, cu ochii încordaţi spre pădure, sperînd să observe
paraşuta chiar din maşină; socoteau că pilotul trebuie să se afle în imediata apro-
piere a drumului.
În timpul acesta, pilotul pe care-l căutau zăcea în- tr-adevăr la vreo sută de
paşi de drum, în mijlocul unei poieniţe. Temîndu-se să nu fie împuşcat în aer de
către nemţi, el zăbovise dinadinis, cu sînge rece, deschiderea paraşutei, dar
apreciind greşit, trăsese de inel cu o secundă mai tîrziu decît s-ar fi cuvenit.
Paraşuta se deschisese prea aproape de pămînt, şi pilotul îşi rupsese ambele
picioare şi îşi frînsese şira spinării de un ciot. Zăcea lîngă acest ciot, ştiind că
pentru el totul s-a sfîrşit;
jumătatea de jos a corpului era paralizată, nu şi-o mai simţea; nici să se tîrască
nu mai putea. Zăcea pe o parte şi, scuipînd sînge, se uita la cer. Messerschmidt-
ul care-l doborîse gonea acum după bombardierele rămase fără apărare; pe
fundalul norilor se şi zărea o coadă de fum.
Un om era întins pe pămînt, un om care nu s-a temut niciodată prea mult de
moarte. În cursul vieţii lui destul de scurte, se gîndise deseori fără nici o emoţie
că odată şi odată, poate, va fi şi el doborît sau incendiat, tot aşa cum de atîtea alte
ori doborîse sau incendiase pe alţii. Acum însă, în pofida curajului său, care
iscase nu demult invidia multora, pilotul rănit mortal era îngrozit pînă la
disperare.
Plecase să însoţeasca şi să apere trei bombardiere, dar sub ochii lui unul
fusese incendiat, iar celelalte două dispăruseră la orizont, şi el nu le mai putea
ajuta cu nimic. Credea că zace pe teritoriul ocupat de nemţi şi îşi închipuia, plin
de furie, cum se vor opri fasciştii deasupra lui şi se vor bucura că se tăvăleşte
mort la picioarele lor, el, omul despre care încă din treizeci şi şapte, din timpul
războiului din Spania, ziarele au scris de zeci de ori! Pînă atunci fusese mîndru
de asta, ba uneori chiar trufaş. Acum însă ar fi fost fericit dacă nu s-ar fi scris
niciodată şi nimic despre el, ar fi fost fericit ca venind aici fasciştii să găsească
trupul fără viaţă al unui locotenent-major necunoscut, care în urmă cu patru ani
doborîse deasupra Madridului primul său Fokker, şi nu cadavrul generalului-
locotenent Kozîrev. Cu furie şi disperare, se gîndea că nu este în stare să-şi
scoată bluza cu petliţe de general şi nici steluţa de Erou, şi chiar dacă va mai
avea putere să-şi rupă actele, nemţii tot îl vor recunoaşte şi se vor lăuda în fel şi
chip cît de uşor au pus mîna pe el, pe Kozîrev, unul din cei mai destoinici aşi ai
aviaţiei sovietice.
Pentru prima dată în viaţă deplîngea ziua şi ora de care înainte era atît de
mîndru, cînd după Halhin-Gol îl chemase însuşi Stalin şi avansîndu-l — de la
colonel, direct general-locotenent — îl numise comandant al aviaţiei de vînătoare
a unei întregi regiuni.
Acum, în faţa morţii, n-avea pe cine minţi: nu ştia să comande pe nimeni
decît pe sine însuşi şi escadrila sa, şi devenise general rămînînd de fapt acelaşi
locote- nent-major. Lucrul acesta se adeverise chiar din prima zi a războiului, şi
nu numai cu el. Motivul unor asemenea fulgerătoare înălţări în grad, ca a lui de
pildă, erau numai vitejia fără pereche şi sîngele cu care fusese stropită fiecare
decoraţie. Dar steluţele de general nu-i aduseseră, lui cel puţin — de alţii n-ar fi
putut spune — nu-i aduseseră de fel priceperea de a comanda mii de oameni şi
sute de avioane.
Pe jumătate mort, frînt, zăcînd la pămînt, fără putere să se clintească, simţea
acum pentru prima dată întreaga tragedie pe care o trăia, întreaga vină ce-l apăsa,
pe el, omul care urcase în goană, e drept fără voie, pînă la cea mai înaltă treaptă
a dificilei ierarhii militare. Îşi aminti cu cîtă uşurinţă privise faptul că războiul
poate izbucni din clipă în clipă şi cît de prost îşi exercitase comanda, după
izbucnirea lui. Îşi aminti de aerodromurile sale, pe care jumătate din avioane se
dovediră nepregătite de zbor, îşi aminti de avioanele sale bombardate pe sol, de
aviatorii săi, care decolaseră cu îndîr- jire chiar sub bombele inamice şi fuseseră
doborîţi încă înainte de a lua înălţime. Îşi aminti de dispoziţiile contradictorii pe
care le dăduse în primele zile, cînd, buimac şi năucit, gonea pe un avion de
vînătoare, riscîn- du-şi viaţa în fiece clipă fără a izbuti totuşi să mai salveze ceva.
Îşi aminti de ultima radiogramă transmisă înainte de moarte de unul din piloţii
acestor bombardiere „TB-3”, acum arse, aparate pe care nu era îngăduit, era o
crimă să le trimiţi în misiune ziua, fără acoperirea unor avioane de vînătoare; şi
totuşi, piloţii se oferiseră voluntar, cu întreg echipajul, şi zburaseră, înţelegînd că
locul de trecere peste rîu trebuie bombardat cu orice preţ şi că avioane de
vînătoare pentru acoperire nu mai există.
Cînd, acolo, pe aerodromul de la Moghiliov, unde ate- rizase după doborîrea
unui Messerschmidt întîlnit în drum, Kozîrev a auzit în casca de radio glasul bine
cunoscut al maiorului Işcenko, vechi tovarăş de-al lui şi coleg la Şcoala de
aviaţie din Eleţk: „Misiunea a fost îndeplinită. Ne întoarcem. Primii patru au fost
incendiaţi, e rîndul meu să ard. Murim pentru Patrie. Rămî- neţi cu bine!
Transmiteţi-i lui Kozîrev mulţumirile noastre pentru buna acoperire pe care ne-a
asigurat-o!”, s-a apucat cu mîinile de cap şi a rămas un minut întreg aşa
nemişcat, abia înfrîngîndu-şi pornirea de a-şi trage chiar acolo, în camera
ofiţerului de serviciu, un glonţ în tîmplă. Apoi însă întrebase dacă mai pleacă
vreun „TB-3” în misiune. I se răspunse că podul a fost distrus, dar că s-a primit
ordinul să fie distruse şi cheiurile cu toate mijloacele de trecere peste rîu. Nu mai
există nici o escadrilă de bombardiere de zi, aşa că alte trei „TB-3” s-au şi ridicat
în aer.
Ieşind ca o vijelie din biroul ofiţerului de serviciu, se repezise spre avionul
său de vînătoare şi, fără să spună nimănui nimic, se înălţase în văzduh. Iar cînd
ajunse deasupra norilor şi zări sub el cele trei bombardiere întregi şi nevătămate,
simţi că trăieşte una din puţinele lui clipe de fericire din ultimele zile. Peste un
minut se şi afla angajat în lupta cu Messerschmidt-urile, luptă care se sfîrşise
totuşi cu prăbuşirea sa.
Încă din prima zi a războiului, cînd mai toate avioanele de vînătoare „MIG”
primite de curînd de regiunea lui fuseseră incendiate de bombardierele inamice
chiar pe aerodromuri, el se înălţase pe un vechi „IL-l6”, de- monstrînd prin
exemplul personal că şi cu aceste avioane se poate lupta împotriva
Messerschmidt-urilor. De putut se putea, dar era greu. În special viteza era in-
suficientă.
Ştia că nu se va preda de viu nemţilor şi şovăia doar asupra momentului cînd să
se împuşte: să aştepte apropierea lor pentru a încerca să mai ucidă cîţiva dintre
ei, sau să se împuşte imediat, pentru a nu leşina şi a nu se pomeni fără veste
prizonier la inamic?
În sufletul lui nu-şi afla loc groaza dinaintea morţii, era doar o mare tristeţe că
nu va şti niciodată cum s-a terminat totul. Da, războiul ne-a luat prin surprindere;
da, n-am apucat să ne reînnoim armamentul; da, el, ca şi mulţi alţii au comandat
prost la început, s-au pierdut cu firea. Dar împotriva gîndului îngrozitor că nemţii
vor continua să ne bată ca în primele zile ale războiului se ridica întreaga-i fiinţă
de soldat, întreaga lui credinţă în armata sa, în tovarăşii săi şi, la urma urmei, în
el însuşi, care cum-necum mai adăugase astăzi doi fascişti la cei douăzeci şi nouă
doborîţi în Spania şi în Mongolia. Şi dacă n-ar fi fost doborît adineauri, le-ar mai
fi arătat el lor! Dar lasă că le vor arăta ei, tovarăşii lui, fasciştilor! Credinţa asta
pătimaşă trăia în trupul lui frînt, alături de gîndul negru ce nu-l părăsea o
clipă: ,,Eu însă n-am să mai văd victoria”. Dacă popii n-ar minţi cu poveştile lor
despre viaţa de apoi, el ar mai putea zări totul de acolo; de unde anume — din
rai, sau din iad — asta-i era perfect indiferent, la toţi dracii!
Soţia lui — care, asemenea tuturor sufletelor mărunte, îşi exagera rolul în viaţa
lui — n-ar fi crezut pentru nimic în lume că în ultimele sale clipe el nici nu s-a
gîndit la ea. Totuşi aşa stăteau lucrurile, şi asta nu pentru că n-ar fi iubit-o —
continua s-o iubească — ci pur şi simplu pentru că acum se gîndea la cu totul
altceva: la amărăciunea înfrîngerii şi la fericirea victoriei, la faptul că a băut pînă
la fund din cupa amărăciunii şi nu va sorbi niciodată din bucuria victoriei. Şi
nefericirea îi era atît de mare, încît în aceste clipe durerea de a nu mai vedea
niciodată chipul minunat şi mincinos al soţiei sale i se părea măruntă şi neînsem-
nată.
Se spune că înainte de moarte omul îşi revede întreaga viaţă. Poate că se
întîmplă şi aşa, el însă nu vedea decît războiul! Se spune că înainte de moarte
omul este în stare să cuprindă deodată mai multe gînduri. Poate că se întîmplă şi
aşa, el însă înainte de moarte nu avea decît un singur gînd — războiul! Aşa că
în starea aceea de semiconştienţă, auzind deodată cîteva glasuri şi zărind cu ochii
injectaţi de sînge cîteva si-luete care se apropiau, el nu-şi mai aminti, nici acum,
de altceva decît de război, şi nu se gîndi la nimic alt-ceva decît la fasciştii care se
apropie şi la datoria lui: să tragă în ei, iar apoi să se împuşte. Pistolul se afla în
iarbă, la îndemînă; îl pipăi, îi strînse mînerul aspru cu patru degete, iar cu al
cincilea pipăi trăgaciul. Ridică anevoie de la pămînt mîna cu pistolul şi apăsă de
cinci ori pe trăgaci, ţintind în siluetele cenuşii care răsăriseră în faţa lui prin vălul
difuz de ceaţă sîngerie. După al cincilea foc, cu teamă să nu fi greşit
numărătoarea, îşi îndoi mîna pînă la tîmplă şi îşi trase ultimul foc în ureche.
Cei doi miliţieni şi Sinţov se opriră lîngă trupul pilotului, care se împuşcase. La
picioarele lor se afla un om însîngerat, cu o cască de zbor în cap şi cu steluţe de
general la petliţele albastre ale bluzei. Totul se petrecuse atît de fulgerător, încît
nu-şi puteau veni în fire. Ieşiseră din desiş în poiana însorită, zăriseră în iarbă pe
aviatorul rănit, îl strigaseră şi porniseră în fugă spre el; el însă începuse să tragă,
fără să ia în seamă strigătele lor: „Sîntem de-ai noştri!” Apoi, cînd ajunseseră la
doi paşi de el, omul îşi dusese mîna la tîmplă, se cutremurase şi amuţise pentru
totdeauna.
Cel mai vîrstnic dintre miliţieni se lăsă în genunchi, descheie buzunarul bluzei
şi scoase înspăimîntat actele generalului. Sinţov stătea năucit lîngă el, apăsindu-
şi palma peste coasta străpunsă de glonţ, stătea tăcut, nesimţind încă nici o
durere, ci doar o mare slăbiciune şi sîngele care-i năclăise bluza. Cu trei zile în
urmă împuşcase un om pe care voia să-l salveze, iar acum, un alt om, pe care de
asemenea voia să-l salveze, mai că nu-l omorîse pe el, apoi se sinucisese şi zăcea
mort la picioarele lui, ca şi ostaşul acela de pe şosea. Poate că-i luase drept
nemţi, din pricina mantalelor cauciucate ale miliţienilor? Dar se poate oare să nu
fi auzit strigătele lor?
Continuînd să se ţină de coastă în locul unde bluza era plină de sînge, Sinţov
se lăsă în genunchi şi luă din mîna miliţianului tot ce se găsise în buzunarul de
la piept al mortului. Deasupra actelor se afla fotografia unei femei frumoase, cu
faţa rotundă şi gura mare, zîm- bitoare. Sinţov îşi dădu îndată seama că a mai
văzut-o undeva pe femeia asta, dar nu-.şi putea aminti nici cînd, nici unde
anume. Sub fotografie se aflau cîteva acte, carnetul de partid, diploma unui înalt
ordin militar şi un buletin pe numele generalului-locotenent Kozîrev.
„Kozîrev, Kozîrev...”, îşi tot repeta Sinţov, chinuin- du-se să închege şirul
asociaţiilor, şi deodată îşi aminti totul: nu numai chipul acestei femei, bine
cunoscut încă din anii de şcoală — chipul Nadiei, căreia îi spuneau pe atunci
Nadiuşa Karavaeva — ci şi chipul acesta mutilat de împuşcătură, întîlnit de atîtea
ori în ziare.
Sinţov tot mai stătea în genunchi, aplecat asupra cadavrului lui Kozîrev, cînd,
alarmaţi de împuşcături, se iviră din pădure pilotul bombardierului şi şoferul ca-
mionului. Pilotul îl recunoscu din prima clipă pe Kozîrev. Lăsîndu-se pe iarbă
alături de Sinţov, el cercetă tăcut actele, le înapoie şi, tot atît de tăcut şi mai mult
mirat decît îndurerat, spuse doar o singură frază:
— Da, asta este... Apoi se întoarse spre Sinţov, care tot mai stătea în
genunchi, cu palma lipită de bluza plină de sînge. Ce-i cu dumneata?
— A tras în noi... Ne-a luat probabil drept nemţi, spuse el arătînd din cap spre
Kozîrev.
— Scoate-ţi bluza, să te pansez, zise pilotul.
Dar Sinţov, venindu-şi în fire şi amintindu-şi că nemţii trebuie să fie pe
aproape, spuse că se va pansa mai tîrziu, în maşină, că mai întîi trebuie să
transporte acolo trupul generalului. Cei doi miliţieni îşi petrecură stîn- gaci
mîinile pe sub umerii cadavrului şi-l săltară de la pămînt, iar pilotul şi şoferul îl
ridicară de cîte un picior, mai sus de genunchi, şi porniră. Sinţov venea în urma
lor, încheind procesiunea. Îşi apăsa mîna pe rană şi se poticnea la tot pasul,
simţind sub coaste o durere din ce în ce mai apăsătoare.
— Trebuie să te pansez, repetă pilotul, după ce cul-cară cadavrul generalului pe
platformă, şi maşina porni.
Îşi scoase în grabă bluza, trase peste cap cămaşa de dedesubt şi, apucîndu-i
poalele cu degetele sale scurte şi puternice, o rupse fîşii-fîşii, neluînd în seamă
protestele lui Sinţov.
— Glonţul a ieşit, se vindecă, spuse el cu un ton de cunoscător, ţinînd suflecată
bluza lui Sinţov şi banda- jîndu-l cu pansamentele improvizate din cămaşa sa. Nu
mori pînă ajungem. Haide, lasă-ţi bluza în jos.
Trase la loc poalele bluzei lui Sinţov şi-l strînse bine cu centura mai jos de
rană. Sinţov gemu şi-şi muşcă buza de jos.
— Naiba-l ştie cum te-a nimerit... bombăni pilotul în chip de scuză, mutîndu-şi
privirea de la Sinţov la cadavrul generalului şi înapoi la Sinţov.
Peste cîteva minute, ajunseră la locul unde-i lăsaseră pe cei doi răniţi.
Navigatorul delira, iar ostaşul rănit la picior zăcea cu faţa în jos, respirînd greu
şi des. Ostaşul cu grenade şedea în acelaşi loc, lîngă ei.
— Ceilalţi unde sînt? îl întrebă Sinţov.
— Au luat-o într-acolo — şi ostaşul arătă cu mîna spre Moghiliov. Vîntul a dus
paraşuta departe, în direcţia aceea. Probabil că l-au şi prins. Au răsunat cîteva
împuşcături, le-am auzit de aici.
Urcară în maşină cei doi răniţi, se sui şi ostaşul cu grenade, apoi porniră mai
departe.
Pilotul insistă ca Sinţov să treacă în cabină.
— Uită-te la dumneata cum arăţi, nu fi... şi slobozi o ocară grea, dar pe un ton
atît de grijuliu, că Sinţov se supuse.
În urma lor, dinspre Bobruisk, bubuiau din cînd în cînd salve de artilerie, iar
uneori răsuna, adus de vînt, şi un răpăit de mitralieră. După vreo doi kilometri se
opriră; nici Liusin, nici ostaşii plecaţi cu el nu se zăreau nicăieri.
Sinţov îşi înăbuşi anevoie dorinţa de a mai parcurge o bucată de drum, trase
cu urechea la salvele ce răsu- nau în spatele lor şi spuse că trebuie să aştepte
acolo pînă se vor întoarce tovarăşii lor plecaţi în căutarea neamţului.
Dinspre Bobruisk se auzea mereu un foc susţinut. Sinţov simţea privirile
întrebătoare aţintite asupra sa, dar, întrucît hotărîse să aştepte încă un sfert de oră,
stătea şi aştepta. În asemenea clipe, în om se iscă pe neobservate calităţile unui
comandant. Tocmai asta se petrecea acum cu Sinţov, deşi el însuşi nu se gîndea
la acest lucru.
— Mai strigă-i o dată, spuse el, cînd minutarul ajunse la limita stabilită.
Miliţianul mai vîrstnic îşi duse, cine ştie pentru a cîta oară, mîinile pîlnie la
gură şi lansă pădurii o chemare
asurzitoare, dar, ca şi pînă atunci, pădurea nu-i răspunse.
— Să mergem mai departe, ordonă Sinţov.
Dar n-au mai avut de mers prea mult: peste vreo cinci sute de metri îi opri în
mijlocul drumului un locotenent de tancuri. Faţa lui avea o expresie mînioasă, iar
la piept purta un automat nemţesc. În spatele locotenentului se ridicară din şanţul
drumului doi tanchişti cu armele în poziţia de tragere.
— Stai! Cine sînteţi? strigă locotenentul şi smuci portiera cabinei.
Sinţov răspunse că face parte din redacţia ziarului de front şi îşi caută oamenii
pe care i-a trimis să prindă un aviator neamţ.
— Şi cine-s oamenii ăştia ai dumneavoastră, cîţi sînt?
Sinţov îi spuse că e vorba de şapte oameni: politru-cul-adjunct, un sergent şi
cinci ostaşi. Şi, fără să ştie nici el din ce pricină, începu să se simtă vinovat.
— Da-da, chiar atîţia sînt şi i-am reţinut pe toţi. Ei pretind că dumneavoastră i-
aţi ajutat să dezerteze! su-rîse veninos locotenentul. Ia întoarceţi maşina, să vă
duc la căpitanul nostru. O să vedem noi acolo care-s ai noştri, care-s ai voştri, şi
cine sînteţi chiar dumneavoastră!
Cuvintele acestea îl enervară pe Sinţov, dar simţămîn- tul mereu crescînd al
vinovăţiei sale nedesluşite îl opri să dea frîu liber mîniei care-l cuprinsese. În
locul lui, însă, izbucni pilotul, care se aplecă peste oblonul cărnii onului.
— Hei, dumneata, ăla, se răsti el la locotenent, ia pofteşte încoace! Îţi vorbeşte
un maior! Vino încoace şi cască ochii!
Locotenentul nu răspunse, dar, strîngînd furios din fălci, se apropie de
platforma camionului şi aruncă o privire peste oblon. Ceea ce văzu acolo îi
schimbă părerea, sau poate că nu i-o schimbă, în orice caz îi în- muie tonul.
— Mai mergeţi o sută de metri, acolo e o trecere peste şanţ, cotiţi în pădure! îi
spuse el posac lui Sinţov, parcă subliniind că nu are de ce să-şi ceară scuze. Am
ordin să nu las pe nimeni să treacă mai departe... Port-neaghin! strigă el pe unul
din tanchişti. Urcă pe scară şi condu-i la tovarăşul căpitan! Dar peste o clipă opri
iarăşi camionul, care se urnise. Stai! Jos din maşină! Ostaşii rămîn aici!
Cei doi miliţieni şi ostaşul cu grenade săriră de pe platformă. Tonul ordinului
nu îngăduia nici o zăbavă.
— Dă-i drumul! spuse locotenentul, adresîndu-se mai mult tanchistului său
decît lui Sinţov.
După ce camionul pătrunse în pădure, strivind cu trosnet ramurile care umpleau
şanţul, Sinţov observă două tunuri de 37 milimetri, ascunse sub nişte tufe şi
întoarse cu ţevile spre şosea. Lîngă tunuri şedeau doi ostaşi, aşezaţi faţă în faţă,
cu picioarele desfăcute. Alături de ei se aflau o movilă de grenade şi un colac de
cablu telefonic; ostaşii legau grenadele între ele.
Strecurîndu-se printre copaci, camionul ajunse într-o poiană plină de oameni.
În mijlocul ei se afla un camion de o tonă şi jumătate, încărcat cu lăzi cu cartuşe
şi cu un morman de puşti. Alături, camuflat cu ramuri de brad, stătea un
autoblindat uşor de legătură, prevăzut cu mitraliere.
Un plutonier de tancuri muştruluia cu comenzi scurte şi precise un grup de vreo
patruzeci de ostaşi cu baioneta la armă, rupînd rîndurile, adunîndu-le, aliniindu-
le şi mtorcîndu-le „la stînga-mpre-jur!”. Sinţov zări în treacăt printre ei chipurile
cunoscute ale ostaşilor cu care mersese în camion.
În faţa autoblindatului, pe pămînt, sprijinit într-un cot pe cutia telefonului de
campanie, şedea un căpitan de tancuri cu cască în cap şi repeta monoton în
receptor:
— Ascult. Ascult. Ascult...
Lîngă el mai şedea un tanchist, tot cu cască în cap, iar în spatele lor stătea,
lăsîndu-se cînd pe un picior, cînd pe altul, politrucul-adjunct Liusin.
— Cînd naiba or să ne stabilească ăştia legătura? spuse căpitanul, lăsînd
receptorul şi sculîndu-se în picioare.
Văzuse prea bine maşina sosită, ca şi pe Sinţov cu maiorul de aviaţie, care
apucaseră să coboare din ea, dar puse întrebarea cu privire la legătura telefonică
de parcă n-ar fi observat nimic. Abia apoi întoarse capul şi îşi pironi privirea
asupra noilor-veniţi.
— Sînt ajutorul pentru spate al comandantului brigăzii a şaptesprezecea de
tancuri dumneavoastră cine sîn- teţi? întrebă el repezit, concentrînd totul într-o
singură frază.
Deşi se recomandase ca ajutor pentru spate, înfăţişa-rea lui nu semăna de fel cu
a unui om de spate. Salo-peta care-i îmbrăca trupul voinic, ruptă, murdară şi cu o
arsură mare în dreptul şoldului, mîna dreaptă bandajată pînă la vîrful degetelor
cu un pansament plin de sînge închegat, automatul nemţesc, care-i atîrna pe piept
la fel cu al locotenentului — toate se asociau perfect cu obrajii neraşi de cine ştie
cînd, negri de oboseală şi cu ochii ameninţători.
— Sînt... dădu să se prezinte aviatorul, dar înfăţişarea lui spunea destul de
limpede cine anume este.
— În privinţa dumneavoastră sînt lămurit, tovarăşe maior, îl întrerupse cu un
gest scurt căpitanul. Aţi sărit din bombardierul doborît, nu?
Aviatorul confirmă posac din cap.
— Dumneata însă prezintă actele! spuse căpitanul şi făcu un pas spre Sinţov.
— V-am explicat doar, sări Liusin, care se afla în spatele căpitanului.
— Dumneata să taci! îl repezi acesta fără a întoarce capul spre el. O să-ţi vină
şi dumitale rîndul să dai socoteală! Prezintă documentele! îi ceru el şi mai brutal
lui Sinţov.
—Ba mai întîi să mi le prezinţi dumneata mie! se înfurie Sinţov, din pricina
tonului vădit duşmănos cu care-i vorbea tanchistul.
— Eu mă aflu în dispozitivul unităţii mele şi nu sînt obligat să mă legitimez în
faţa nimănui, răspunse căpitanul surprinzător de încet, spre deosebire de Sinţov.
Acesta din urmă îşi scoase din buzunar buletinul de identitate şi biletul de
concediu, amintindu-şi abia acum că nici nu apucase să capete acte noi de la
actuala sa redacţie. Simţindu-se în neregulă cu actele, se porni să explice cum se
face că n-a apucat să capete actele, ceea ce nu făcu decît să-i întărească
stinghereala.
— Destul de neclare actele dumitale, mîrîi căpitanul, înapoindu-i documentele.
Dar să admitem că lucrurile stau cum spui dumneata. Atunci, de ice cari oamenii
din prima linie după dumneata, în spatele frontului? Cine ţi-a dat dreptul acesta?
Încă din clipa cînd, pe şosea, locotenentul de tancuri îi spusese ceva
asemănător, Sinţov ardea de nerăbdare să lămurească în cel mai scurt timp că
este vorba de o neînţelegere. De aceea, începu să explice cum se re- peziseră spre
maşină cei cîţiva ostaşi aflaţi în pădure, cum îi luase în camion ca să-i salveze şi
cum mai tîr- ziu luase încă pe unul — pe ostaşul cu grenadele..
Dar, spre uimirea sa, îşi dădu seama că tanchistul nu socoteşte de fel că ar fi
fost o neînţelegere la mijloc. Dimpotrivă, socoteşte că totul e foarte clar.
— Fricosul se teme şi de umbra lui! Auzi dumneata, un tun de pe tanc să secere
zece oameni dintr-o lovitură, şi asta în pădure!?... Minciuni gogonate! A intrat
frica în ei, iar comandantul lor, în loc să-şi adune oamenii şi să-i liniştească, a
lepădat jumătate din ei şi a întins-o la goană pe şosea. Şi dumneata te-ai lăsat dus
de nas! În felul ăsta poţi să cari oricîţi vrei în spatele frontului: unii s-au speriat,
alţii îşi caută unitatea în spatele frontului... Unitatea trebuie să ţi-o cauţi în faţă,
acolo unde-i inamicul! Nu în spate!... Aici căpitanul trînti o înjurătură şi,
simţindu-şi sufletul mai uşurat, urmă de data asta mai calm, arătînd cu mîna spre
grupul de ostaşi care făceau instrucţie sub comanda plutonierului. Uite colo, să
vezi cum sînt readuşi în simţiri! Or să-şi revină ei — şi pe urmă îi ducem la
luptă! Auzi dumneata, să cari toţi alarmiştii la Moghiliov — lasă că sînt ei destui
acolo şi fără ăştia! Nouă aici ne trebuie oameni. Comandantul brigăzii mi-a
ordonat să-i adun pînă diseară trei sute de oameni pentru completare, dintre cei
care se plimbă prin păduri, şi am să-i adun, fii pe pace! Şi am să ţi-l iau şi pe
politrucul ăsta adjunct, ba chiar şi pe dumneata, adăugă el adresîndu-se
provocator lui Sinţov.
— Politrucul e rănit, spuse pilotul, morocănos ca şi pînă atunci, arătînd din cap
spre Sinţov. Ar trebui internat cît mai repede la spital.
— Rănit? întrebă neîncrezător căpitanul, în ochii căruia sclipea dorinţa vădită
de a vedea rana şi de a verifica personal adevărul.
„Nu crede”, îşi spuse Sinţov, şi inima i se strînse de obidă.
Dar căpitanul observase şi el pata întunecată de pe bluza lui Sinţov şi se
întoarse brusc spre Liusin.
— Raportează politrucului dumitale de ce refuzi să rămîi aici şi să lupţi alături
de noi. Sau poate eşti şi dumneata rănit şi te sfiai să mi-o spui?
— Eu nu sînt rănit! strigă Liusin cu un glas surprinzător de strident, şi chipul
lui frumos se schimonosi. Nu sînt rănit şi nici nu refuz nimic. Sînt gata să fac
orice. Dar am primit ordin de la redactorul-şef să plec şi să mă întorc. Fără un alt
ordin de la superiorul meu nu pot să fac nimic, că nu-s de capul meu!
— Ei, spune, ce ordin îi dai? îl întrebă căpitanul pe Sinţov. Situaţia noastră e
grea. Uite, n-am în tot grupul de aici nici un lucrător politic. Abia am ieşit ieri
din încercuire, iar astăzi am şi intrat să astupăm o gaură lăsată de alţii. În timp ce
eu zăbovesc aici ca să adun oameni pentru completare, acolo pe Berezina,
brigada noastră îşi varsă ultimii stropi de sînge!
— Da, fireşte că dacă vrei poţi rămîne, tovarăşe Liusin, spuse cu simplitate
Sinţov. Şi eu aş rămîne... Îşi ridică ochii spre Liusin şi abia acum, cînd îi întîlni
privirea, înţelese că acesta aşteptase de la el cu totul alt ordin.
— Ei, şi cu asta, basta, spuse cu asprime căpitanul, întorcîndu-se iarăşi spre
politrucul-adjunct. Du-te la plutonier şi ia în primire, împreună cu el, comanda
grupului care s-a format.
— Numai să raportaţi redactorului-şef samavolnicia asta, şi că şi
dumneavoastră!... strigă Liusin în obrazul lui Sinţov, dar nu apucă să-şi termine
fraza, pentru că, înhăţîndu-l de umăr cu mîna lui bandajată, căpitanul îl răsuci în
loc şi-l îmbrînci spre plutonierul care-şi instruia oamenii.
— Va raporta el, nu te teme! Şi acum pofteşte de execută ordinul. Acum faci
parte din brigada noastră. Şi dacă nu execuţi ordinele, te curăţ.
Liusin plecă încovoindu-şi spinarea şi, într-o clipă, încetă să mai fie acel militar
chipeş şi înfipt cum păruse pînă atunci. Iar Sinţov, simţind că-l cuprinde o slăbi-
ciune de neînfrînt, se lăsă uşurel la pămînt.
Căpitanul îl privi uimit; apoi, amintindu-şi că politrucul e rănit, vru să spună
ceva liniştitor, dar tocmai atunci telefonul scoase un bîzîit slab, şi omul se repezi
la receptor.
— Vă ascult, tovarăşe locotenent-colonel!... Un grup a şi fost trimis pe vechiul
itinerar. Formez un al doilea. Unde anume?... O clipă, să-mi notez. Îşi scoase din
sîn o hartă împăturită în patru şi, găsind într-o clipă localitatea căutată, o însemnă
apăsat cu unghia. Întocmai, le-am instalat în ambuscadă. Sinţov pricepu că e
vorba de tunurile dispuse lîngă şosea. Da, am legat şi grenadele, pentru orice
eventualitate. N-or să treacă!
Căpitanul tăcu şi rămase un minut întreg ascultînd concentrat ceea ce i se
spunea, cu o expresie de fericire ce-i lumina toată faţa.
— E clar, tovarăşe locotenent-colonel, spuse el în sfîrşit. Foarte clar. La noi
aici tocmai a sosit... — Intenţionase să-i mai raporteze ceva, dar probabil că
fusese întrerupt. Am înţeles, nu-i momentul! spuse el stîn- jenit. Şi eu am
terminat.
Puse receptorul la loc, se ridică în picioare şi, întor- cîndu-se cu faţa spre
aviator, îl privi cu asemenea ochi, încît ai fi spus că se simte în stare să-i
transmită o ştire neasemuit de bună pentru un pilot căruia tocmai îi arsese
aparatul şi i se prăpădiseră tovarăşii chiar sub ochii lui. Şi aşa şi era, pentru că
spuse singurul lucru care în acea clipă l-ar fi putut bucura pe aviator:
— Comandantul nostru spune că astăzi nu prea este probabil ca inamicul să
mai încerce o pătrundere pe şosea. Nemţii au reuşit să treacă dincoace doar o
mică parte din tancurile lor. Pe celelalte le-aţi oprit dumneavoastră dincolo de
Berezina. Podul e făcut praf şi pulbere, nici urma nu i se mai vede.
— Podul e făcut praf şi pulbere, şi noi tot praf şi pulbere sîntem — n-avem cu
ce ne mîndri! i-o reteză pilotul, dar pe chipul lui se vedea că este totuşi mîndru
de distrugerea podului.
— O, cum v-au mai pîrjolit acolo sus! Ne muşcam pumnii de neputinţă! urmă
căpitanul. Ar fi vrut să aline durerea aviatorului. Neamţul a căzut aici aproape.
Am vrut să-l prind de viu. Dar cine ar fi reuşit să ţină în frîu oamenii, după cele
ce văzuseră pe cer?!
— Şi unde se află? întrebă Sinţov, ridicîndu-se anevoie.
— E acolo, după pilcul acela de brazi, dar mai bine să nu-l vedeţi, spuse mîhnit
căpitanul. Ai zice că a trecut un tanc peste el... Şi, uitîndu-se la chipul lui Sinţov,
alb ca varul din pricina pierderii de sînge, adăugă: Plecaţi dacă sînteţi rănit, nu vă
reţin.
— Mai avem doi răniţi în camion, spuse Sinţov, continuînd parcă să se scuze
că trebuie totuşi să plece. Şi un mort. Vru să mai spună că mortul e un general,
dar nu mai spuse nimic; ce rost ar fi avut?
— Să mergem, se întoarse el spre aviator.
— Ba eu am să rămîn aici, spuse acesta calm, dar categoric; chibzuise la acest
lucru de cînd începuse convorbirea. În cele din urmă se hotărîse, şi acum era
neclintit. Îmi dai o armă? întrebă el pe căpitan.
— Nu-ţi dau, clătină din cap căpitanul. N-am să-ţi dau, şoimule drag! Zău,
spune şi tu, ce rost ar avea? Tu du-te acolo. Şi împunse parcă cerul cu mîna lui
bandajată. Ne tot retragem tocmai de la Sluţk, şi-n fiecare zi ne căinăm că zburaţi
prea puţin. Du-te acolo, zboară, pentru dumnezeu, asta e tot ce-ţi cerem! Restul o
să facem singuri!
Sinţov se oprise lîngă maşină şi aştepta să vadă cum se va sfîrşi această
discuţie.
Dar vorbele tanchistului nu-l clintiră pe pilot. Cu siguranţă că dacă ar mai fi
tras nădejde să capete alt avion în locul celui doborît, n-ar fi acceptat nici el să
rămînă acolo. Dar se veda că nu mai nutrea această speranţă, aşa că hotărîse ferm
să lupte pe pămînt.
— Dacă nu-mi dă el puşcă, îmi fac singur rost de una, îi spuse el lui Sinţov. Şi
acesta îşi dădu seama că fiecare din cei doi şi-a găsit naşul. Pleacă repede şi ai
grijă ca navigatorul meu să ajungă bine.
Tanchistul rămase tăcut. Cînd Sinţov se sui în maşină, văzu că cei doi,
tanchistul şi aviatorul, continuă să stea tăcuţi unul lîngă altul: unul — spătos şi
înalt, celălalt — scund şi vînjos, amîndoi deopotrivă de îndîrjiţi, mînioşi,
înciudaţi de insuccesele de pînă atunci, dar gata să intre din nou în luptă.
— Care e numele dumitale, tovarăşe căpitan? întrebă Sinţov din cabină,
amintindu-şi pentru prima dată de gazeta lui.
— Numele meu? Ce, ai de gînd să te plîngi de mine? Degeaba! Pe numele meu
se sprijină întreaga Rusie! Ivanov mă cheamă. Vrei să-l mai însemni, sau ai să-l
ţii minte şi aşa?
Cînd maşina ajunse în şosea, Sinţov îl zări pe ostaşul pe care îl ridicase din
post; omul şedea pe iarbă alături de alţi doi ostaşi şi făcea ceea ce făceau şi ei:
lega grenadele două cîte două, sau trei cîte trei, cu bucăţi de cablu telefonic. Tot
discutînd cu tovarăşii lui, zîmbea mulţumit; pesemne că se simţea bine: făcea o
treabă folositoare şi se afla între ai săi.
Pînă la Moghiliov merseră mai mult de două ore. La început, în spatele lor
mai răsuna bubuitul artileriei; apoi însă se făcu linişte. La vreo zece kilometri
înainte de intrarea în oraş, Sinţov văzu o unitate de artilerie cu tracţiune hipo
înaintînd în dreapta şi în stînga şoselei; prin mijlocul drumului trecea o coloană
de infanterie. Sinţov mergea ca învăluit în ceaţă; i se părea că-i este tare somn, de
fapt însă leşina mereu şi îşi revenea, ca să leşine din nou.
La marginea oraşului, sus pe cer, zări două avioane de vînătoare care patrulau
în văzduh. Judeoînd după tunurile antiaeriene, care tăceau, îşi dădu seama că avi-
oanele erau sovietice. Privindu-le mai atent, recunoscu vestitele „MIG”-uri.
Văzuse aceste aparate noi încă în primăvară, la Grodno. Se afirma că, în ceea ce
priveşte viteza, „MIG”-urile întrec cu mult Messerschmidt-urile.
„Nu, totuşi nu stăm chiar atît de rău”, îşi spuse Sin/ţov, biruindu-şi durerea şi
osteneala, dar neputînd să-şi dea seama că acest gînd liniştitor îi era inspirat nu
atît de vederea trupelor pe cale să se organizeze pe poziţii de apărare în faţa
Moghiliovului, sau de imaginea „MIG”-urilor de pază pe cerul de deasupra
oraşului, cît de amintirea tanchiştilor din pădure, a locotenentului care semăna cu
căpitanul său şi a căpitanului care la rîndul său probabil că semăna cu şeful său,
locotenent- colonelul.
Cînd camionul opri în faţa spitalului, Sinţov îşi adună ultimele puteri şi,
ţinîndu-se de oblonul maşinii, aşteptă pînă cînd fură daţi jos aviatorul leşinat,
ostaşul care gemea printre dinţii încleştaţi şi generalul mort. Apoi ordonă
şoferului să se ducă la redacţie şi să raporteze că el a rămas la spital.
Şoferul ridică oblonul din spate; Sinţov apucă să vadă platforma şi pachetele
de ziare stropite de sînge, îşi aminti că n-a difuzat decît o mică parte din ziare şi
rămase singur pe caldarîm.
În camera de gardă a spitalului intră tot singur, nesusţinut. Scoase din buzunar
şi depuse pe masă actele generalului mort, apoi îşi scoase propriile sale acte, le
întinse surorii de gardă şi, aşteptînd ca ea să i le ia din mînă, se întoarse în chip
ciudat cu tot corpul pe-o parte şi se prăvăli la pămînt, fără simţire.
CAPITOLUL AL TREILEA
La două săptămîni după internare, cînd Sinţov începu să facă de două ori pe zi
cîte o mică plimbare prin grădină, veni ordinul ca spitalul să fie evacuat la Doro-
gobuj. Printre răniţi se împrăştie numaidecît zvonul că nemţii au trecut Niprul pe
la Şklov şi întorc Moghiliovul pe la miazănoapte.
După expresia medicului care-l operase pe Sinţov, rana acestuia era „reuşită”:
glontele lunecase pe lîngă coaste fără să le vatăme.
Simţindu-se întremat, Sinţov se duse la comisarul spitalului şi-l rugă să-i dea
drumul la unitate. Perspectiva evacuării îl speria. N-ar fi vrut să reînceapă
rătăcirile în căutarea redacţiei.
— Mi se pare că redacţia dumitale a şi plecat, îşi exprimă îndoiala comisarul
spitalului.
Dar Sinţov susţinu cu tărie că lucrul acesta este cu neputinţă. Dacă redacţia ar
fi plecat, ar fi trimis şi după el: aşa îi făgăduise redactorul-şef.
Ocupat pînă peste cap cu evacuarea răniţilor, comisarul nu mai insistă: în
definitiv, dacă vrea cu tot dinadinsul, n-are decît să ceară să i se facă formele de
ieşire!
Către prînz, recăpătîndu-şi actele şi echipamentul, Sinţov ieşi pe poarta
spitalului.
Moghiliovul era aproape pustiu şi învăluit într-o atmosferă de nelinişte: pe
străzi se ridicau baricade, la ferestrele caselor de la răscruci, înfundate cu saci de
nisip, se vedeau mitraliere puse în bătaie.
În dreptul clădirii unde se afla tipografia oraşului (aici nădăjduia Sinţov să
găsească redacţia) stătea o santinelă prea puţin dispusă la vorbă. Atît uşa de la
intrare, cît şi porţile de fier care dădeau în curte erau zăvorite. Din interior nu
răzbătea nici zgomot de maşini şi în general nici un semn de viaţă; totul părea
mort.
După o oră, şeful comenduirii garnizoanei Mloghiliov, acelaşi maior la care
Sinţov fusese cu două săptămîni în urmă, numai că acum era şi mai năucit de
nesomn, îi confirmă că redacţia ziarului de front plecase de două zile. „Nici n-au
apucat să-mi dea de ştire”, îşi spuse mîhnit Sinţov.
— Şi unde anume a plecat?
Şeful comenduirii dădu din umeri şi-i spuse că nimeni nu i-a raportat itinerarul
redacţiei. Statul-major al frontului s-a deplasat în raionul Smolensk, şi în urma
lui s-a dizlocat şi redacţia.
— Rău ai făcut că ai ieşit din spital înainte de vreme. Mai bine te evacuai
împreună cu spitalul la Dorogobuj, iar de acolo ai fi pornit mai departe pe căi
normale să cauţi ceea ce îţi trebuie.
Sinţov avu presimţirea amară a unor noi rătăciri pe drumurile războiului.
— Spuneţi-mi, vă rog, ce alte unităţi se mai găsesc în jurul Moghiliovului?
— De ce întrebi?
Sinţov răspunse că ar vrea să ajungă la comandamentul celei mai apropiate
divizii, unde să rămînă o vreme pentru a aduna ceva material pentru gazetă, ca
barem atunci cînd îşi va regăsi redacţia să nu se prezinte cu mîna goală.
Şeful comenduirii desfăcu în silă o hartă şi-i arătă o pădurice aflată de cealaltă
parte a Niprului, la vreo şase kilometri de podul de la Moghiliov. Aici se afla,
după spusele lui, statul-major al diviziei a 176-a.
După ce trecu podul de peste Nipru şi mai făcu vreo trei kilometri pe şoseaua
Moghiliov—Orşa, Sinţov auzi din spate salve de artilerie. Se opri cîteva minute
pe şosea, ascultînd bubuitul alarmant al artileriei, apoi porni înainte, rumegînd
aceleaşi gînduri ca la comenduirea oraşului Moghiliov: ce va fi mai departe?
Statul-major al frontului fusese lîngă Minsk, apoi lîngă Moghiliov, iar acum se
mutase lîngă Smolensk — adică cu încă o sută cincizeci de kilometri mai
aproape de Moscova...
Oricît de calm ai încerca să priveşti lucrul acesta, oricîte argumente ai însăila,
însăşi geografia îţi dă cu maiul în cap.
În cele două săptămîni de spital, Sinţov învăţase multe. Cîte vorbe şi zvonuri
nu-l aruncaseră în acest răstimp din braţele disperării reci într-ale speranţei
fierbinţi, şi iarăşi înapoi! Dacă ar fi dat crezare nu- mai celor rele, de mult şi-ar
fi putut pierde minţile. Iar dacă ar fi strîns în minte numai cele bune, pînă
la urmă ar fi trebuit să se pişte zdravăn de mînă, ca pentru a se trezi din vis: bine,
bine, dar de ce mă aflu în spital, de ce sînt la Moghiliov, de ce sînt toate cum
sînt, şi nu altfel?
La început, Sinţov crezu că tot adevărul despre război trebuie să fie undeva la
mijloc. Apoi însă pricepu că nici asta nu-i adevărat. Atît răul, cît şi binele erau
relatate de oameni diferiţi. Dar şi unii, şi alţii meritau a fi crezuţi nu după ce
povesteau, ci după cum povesteau.
Toţi oamenii aflaţi la spital veniseră într-un fel sau altul în contact cu războiul,
altfel nici n-ar fi ajuns acolo. Dar printre ei erau mulţi care deocamdată nu ştiau
decît un singur lucru — că neamţul aduce moarte; aceştia ignorau însă alt lucru
— că şi neamţul este supus morţii.
Dar cel mai mare credit li se cuvenea tocmai oamenilor care ştiau şi una, şi
alta, care se convinseseră prin experienţă personală că şi neamţul poate fi ucis.
Orice-ar fi povestit ei — bune sau rele —, vorbele lor erau pătrunse de
simţămîntul acesta, şi tocmai aici se afla adevărul despre război.
Căpitanul de tancuri, de la care Sinţov primise o lecţie severă în pădurea de
lîngă Bobruisk, era unul dintre aceşti oameni.
Nu era de loc vorba despre bărbăţia unuia sau laşi-tatea altuia. Pur şi simplu, în
ziua aceea căpitanul de tancuri privea războiul cu alţi ochi decît îl privise Sinţov.
Căpitanul ştia prea bine că nemţii sînt şi ei supuşi morţii şi că, o dată ucişi, ei se
opresc. Gîndind astfel, el îşi subordona toate acţiunile acestei convin-geri şi
fireşte că dreptatea era de partea lui. Sinţov voise să-i scape de primejdie pe
oamenii care căuta- seră salvarea sub pulpana lui. Căpitanul însă se stră- duia să
salveze cauza lor comună, ridicîndu-i la luptă pe toţi.
Şi fără îndoială că nemţii n-au răzbătut atunci pînă la Moghiliov tocmai
pentru că rămăşiţele brigăzii din care făcea parte căpitanul de tancuri, ca şi toţi
cei care se adunaseră în ziua aceea cu arma în mînă în jurul brigăzii, ştiau —
sau cine nu ştia afla în luptă — că nemţii sînt supuşi morţii. Ucigînd pe nemţi şi
murind ei înşişi, oamenii cîştigaseră o noapte şi ziua următoare; iar pînă către
seară, sub acoperirea lor, în faţa oraşului se desfăşurase o nouă şi proaspătă
divizie de puşcaşi.
Lucrul acesta i-l povestise lui Sinţov redactorul-şef, care venise să-l viziteze a
doua zi după ce a fost internat în spital.
Redactorul-şef, care aflase din gura şoferului despre călătoria lor spre
Bobruisk, îl lăuda pe Sinţov, se fră- mînta pentru Liusin şi-l ocăra pe tanchist
pentru samavolnicie. De furie, pe faţa lui plină şi blîndă apăruseră chiar cîteva
vinişoare stacojii.
Sinţov nu împărtăşea sentimentele redactorului-şef. El ştia că făcuse în ziua
aceea multe prostii; era bine cel puţin că purtarea lui nu fusese dictată de laşitate.
În plus, ca orice om care zace în spital, preocupat de rana lui, nu putea să scape
de gîndul amar că poate nici generalul pilot nu s-ar fi împuşcat dacă n-ar fi fost
la mijloc mantalele acelea cenuşii ale miliţienilor, adu- cînd la culoare cu
uniforma nemţească. Nu se gîndise la asta atunci, deşi în război trebuie să te
gîndeşti la toate. Şi, desigur, tot timpul.
Nici în privinţa păţaniei lui Liusin nu putea împăr- tăşi mînia redactorului-şef.
Politrucul-adjunct Liusin plecase să difuzeze ziare şi nimerise în luptă. Ei şi? S-ar
fi putut, nu-i vorbă, să nu se întîmple asta, dar se întîm- plase. Sinţov era tulburat
de o singură amintire: de glasul strident şi de chipul schimonosit al politrucu-
lui-adjunct. Liusin nu voia să rămînă, dar tanchistul l-a avertizat: nu execuţi
ordinul — te curăţ! Cum s-a sfîrşit această istorie?
Sinţov încercă să-şi tălmăcească gîndul în faţa redac- torului-şef, dar în loc de
răspuns se pomeni cu o întrebare:
— Cum vine asta? Adică ar trebui să vă trimit pe toţi la unităţi? Astăzi pe
Liusin, mîine pe dumneata, poimîine mai ştiu eu pe cine?
În general, poate avea dreptate, în particular însă, cînd Sinţov îşi amintea de
pădurea aceea, de clipa aceea şi de acel căpitan, i se părea, dimpotrivă, că părerea
redactorului-şef nu era de fel justă.
Mai discutase cu redactorul-şef o oră încheiată, dar se pare că n-ajunseseră să
se înţeleagă.
Peste alte cîteva ore se petrecu un eveniment care alungă pentru multă vreme
orice alt gînd sau sentiment din mintea lui.
Ascultă la radio cuvîntarea lui Stalin.
Difuzorul se afla în coridorul spitalului, deasupra măsuţei surorii de serviciu.
Aparatul fusese pus la intensitate maximă, iar uşile saloanelor erau larg deschise.
Stalin vorbea înfundat şi domol, cu un puternic accent gruzin. O dată, la
mijlocul cuvîntării, după un clinchet de pahar, se auzi cum bea apă. Glasul lui
Stalin era profund, nu prea răsunător şi ar fi putut părea absolut liniştit, dacă nu i
s-ar fi auzit respiraţia grea, obosită şi n-ar fi fost apa aceea de care simţise nevoie
chiar în mijlocul cuvîntării.
Dar deşi era tulburat, tonul cuvîntării rămînea măsurat, glasul voalat răsuna
egal, fără să coboare sau să se înalţe şi fără semne de exclamare.
Şi în nepotrivirea dintre această voce egală şi tragismul situaţiei despre care
vorbea, se simţea forţa. Ea nu surprindea. Tocmai asta se şi aştepta de la Stalin.
Oamenii îl iubeau felurit: orbeşte şi cu rezerve, cu admiraţie şi cu teamă; ba
unii nici nu-l iubeau. Dar de bărbăţia şi voinţa lui de fier nu se îndoia nimeni.
Or tocmai aceste două însuşiri păreau a fi cele mai importante pentru un om aflat
în fruntea ţării, acum în război.
Stalin nu spunea că situaţia e tragică — pînă şi cu- vîntul acesta părea de
neconceput în gura lui —, dar lucrurile despre care vorbea: înarmarea gărzilor
populare, teritoriile ocupate, războiul de partizani însemnau sfîrşitul iluziilor.
Ne-am retras pretutindeni, şi ne-am retras departe. Adevărul era amar, dar fusese
spus în sfîrşit şi, înarmat cu el, îţi era mai lesne să stai pe picioare.
Iar în faptul că Stalin vorbea despre începutul ne-reuşit al acestui mare şi
îngrozitor război fără să schimbe prea mult terminologia obişnuită, ca despre
greutăţi foarte mari, pe care trebuie să le înfrîngem cît se poate de repede — în
acest fapt se simţea nu slăbiciune, ci forţă.
Cel puţin aşa gîndea Sinţov, zăcînd noaptea pe patul lui de spital în vecinătatea
unui muribund care gemea neîncetat, amintindu-şi iarăşi şi iarăşi de toate
amănuntele cuvîntării lui Stalin, de felul cum se adresase oamenilor: „Prietenii
mei!” — cuvinte care-i pătrunseseră sufletul şi fuseseră repetate toată ziua de
întreg spitalul.
De obicei, asemenea întrebări şi le pune omul numai în tinereţe, dar Sinţov şi-o
puse pentru prima dată abia acum, la treizeci de ani, în noaptea aceasta de
pomină pe patul de spital: „Mi-aş da eu oare viaţa pentru Stalin? Să spunem că ar
veni cineva şi mi-ar cere aşa, de-a dreptul: mori, pentru ca el să trăiască! Mi-aş
da viaţa? Da, mi-aş da-o, şi mi-aş da-o astăzi mai simplu ca oricînd!”
„Prietenii mei...” repetă Sintov în şoaptă vorbele lui Stalin, şi deodată pricepu
că în toate lucrurile mari, ba chiar uriaşe pe care ştia că le făcuse Stalin, lipseau
de mult tocmai aceste cuvinte spuse abia astăzi: „Fraţi şi surori! Prietenii mei!”
— tocmai aceste cuvinte lipsiseră, sau, mai bine zis, lipsise simţămîntul care se
ascundea în spatele lor.
Oare numai o tragedie ca războiul a putut aduce la viaţă aceste cuvinte şi acest
simţămînt?
Ce gînd supărător şi amar! Sinţov îl alungă speriat, aşa cum alungi un gînd
mărunt şi nedemn, deşi gîndul lui nu era nici mărunt, nici nedemn. Era doar
foarte neobişnuit.
Dar simţămîntul cel mai important care-i rămăsese în suflet după cuvîntarea lui
Stalin era aşteptarea încordată a unor schimbări în bine. Şi schimbarea aceasta
păru că începe să se înfăptuiască mai repede chiar decît sperase oricine — în
aceeaşi săptămînă.
În comunicatele militare începură să se repete mereu aceleaşi direcţii pe care se
dădeau lupte crîncene. Lu-crul acesta inspira o încredere deosebită, pentru că,
printre altele, în comunicate figura şi direcţia Bobruisk. Şi într-adevăr, în acest
sector nemţii băteau pasul pe loc de mai multe zile: spitalul avea în această
privinţă informaţii directe.
Mai tîrziu însă, în atmosfera spitalului apăru un curent alarmant. La început se
răspîndi zvonul că nemţii, nereuşind să ocupe Moghiliovul, cotiseră de la
Bobruisk spre Rogaciov şi Jlobin şi le cuceriseră. Apoi Sinţov primi vizita scurtă
a redactorului-şef, care-l întrebă de sănătate şi-i făgădui că dacă redacţia se va
muta îl vor lua şi pe el, după care plecă, cu graba omului nu prea dispus să
răspundă la întrebări. În sfîrşit, în ziua primirii ordinului de evacuare, oamenii
din spital începură să vorbească de forţarea Niprului de către nemţi pe la Şklov.
Acum Sinţov mergea pe marginea şoselei paralele cu Niprul, spre nord, chiar
către acest Şklov, şi se gîndea la veracitatea zvonului auzit dimineaţa.
Dacă, din nenorocire, zvonul era adevărat, devenea lesne de înţeles de ce a
plecat redacţia din oraşul rămas
dincolo de Nipru. Ceea ce nu putea fi înţeles era alt-ceva: oare tovarăşii lui nu
avuseseră zece minute disponibile ca să-şi poată respecta făgăduiala şi să-l scoată
pe Sinţov din spital?
Nici acum, la trei zile după plecarea lor, Moghiliovul nu făcea impresia unui
oraş care urmează a fi părăsit. Atunci, de ce atîta grabă? Necazul nu făcea decît
să întărească hotărîrea lui Sinţov de a nu se întoarce la redacţie înainte de a fi
cules un material bun despre luptele în curs.
După marşul îndelungat începu să se facă simţită slăbiciunea convalescenţei,
dar la kilometrul şapte, unde după spusele şefului comenduirii trebuia să se afle
statul-major, nu era nimic. Nu se zăreau în pădure decît urme de maşini, gropi în
solul argilos şi ramuri împrăştiate la întîmplare, ca după desfacerea grăbită a unui
dispozitiv de mascare; chiar dacă fusese acolo un stat- major, judecînd după
ramurile veştede, el trebuie să fi plecat cel puţin de douăzeci şi patru de ore. Prin
dreptul lui Sinţov, care se intorcea la şosea, trecură în goană trei camioane, avînd
la remorcă tunuri antitanc, apoi o coloană cu muniţie şi încă un camion cu tunul
respectiv. Sinţov ridică nehotărît mîna, dar nici o maşină nu opri la semnul lui.
Apoi apăru o Emkă. Sinţov îşi spuse că nici asta nu va opri, dar maşina mai
făcu vreo sută de metri şi stopă. Gîfîind din greu, Sinţov alergă spre ea.
— Ce-i cu dumneata, tovarăşe politruc? îl întrebă un comisar de batalion,
mărunt şi îndesat, cu obraji roşii, cu sprîncene cărunte şi ochelari groşi pe nas,
care şedea lîngă şofer.
Sinţov îi răspunse că se află în căutarea statului- major al diviziei a 176-a.
Înainte de a-i răspunde, comisarul de batalion îi ceru cu un glas nu prea încuraja-
tor să-şi prezinte actele.
„N-o să mă ia”, îşi spuse Sinţov. Dar chipul comisarului de batalion, care
apucase să parcurgă cu ochii foaia de ieşire din spital, se lumină oarecum.
— Tot la a 176-a trebuie să mă duc şi eu, spuse el, dar abia mîine, acum mă
duc la a 301-a. Deocamdată te pot duce acolo.
Propunerea îi convenea de minune lui Sintov. Mulţumi deci comisarului şi se
urcă în maşină. Parcurseră în tăcere cam un kilometru, apoi comisarul de bata-
lion opri maşina şi se mută în spate, lîngă Sinţov.
— Aşa o să ne fie mai vesel, explică el după ce Emka porni din nou. Altfel,
ca să vorbesc, ar trebui să-mi sucesc gîtul, iar să tac nu pot! spuse el cu un
zîmbet blajin şi întinse mîna lui Sinţov: Şmakov mă cheamă.
Şi într-adevăr, Şmakov se dovedi un om vorbăreţ. Formulîndu-şi întrebările
repezi, îşi apleca nostim, aproape păsăreşte, capul rotund şi alb pe umărul stîng
şi se uita binevoitor şi atent peste ochelari la Sinţov, de parcă l-ar fi întrebat şi
din ochi: „Ei, să vedem, să vedem ce lucru interesant ai să-mi mai spui?” Iar cînd
vorbea el, îşi tot scotea ochelarii, şi-i ştergea, iar şi-i punea, dar şi-i scotea, îi
privea atenit în zare, mai ştergea un firicel de praf şi iar îi privea în lumină; fără
ochelarii cei groşi, ochii i se vedeau bolnavi de tot, roşii, cu pleoapele umflate.
— Caut într-una motivul pentru care văd atît de prost, surîse el, prinzînd
privirea lui Sinţov. De fapt stau prost cu vederea mai de mult, dar de vreun an de
zile stau mai prost ca oricînd.
Sinţov răspundea cam în silă la întrebările lui şi nu prea intra în amănunte.
Povesti doar că se află pe front dintr-a şasea zi a războiului, că a fost în diverse
locuri şi că rana a căpătat-o lîngă Bobruisk din întîmplare, în împrejurări
neobişnuite. Pare-se că Şmakov pricepu curînd că tovarăşul lui de drum are
inima grea. Întoarse de cîteva ori capul spre stînga, apoi renunţă să mai pună
întrebări şi se porni să povestească despre sine: fusese chemat în armată abia de o
săptămînă, venise pe front în ajun, ca lector al Direcţiei Politice a Armatei Roşii
Muncitoreşti-Ţărăneşti, şi acum se ducea pentru prima dată într-o unitate.
— Şi ce conferinţe aveţi de gînd să ţineţi aici, pe front? întrebă Sinţov,
apreciind după propria-i stare că e puţin probabil să existe un subiect de
conferinţă care să-l poată interesa cît de cît în situaţia de acum.
— De fapt, specialitatea mea este economia politică, spuse Şmakov, nebăgînd
de seamă sau mai curînd nevrînd să bage de seamă tonul ironic al întrebării lui
Sinţov. Conferinţele pot avea diferite teme: „Războiul şi situaţia internaţională”,
„Potenţialul economico-militar al Germaniei” — şi fireşte alte teme mai
generale.
— Dar studii militare aveţi? întrebă Sinţov.
— Cum să-ţi spun? Şmakov îşi şterse din nou ochelarii şi îi cercetă atent în
zare, de parcă ar fi vrut să arunce o privire departe în trecut. Ca mulţi alţi comu-
nişti de vîrsta mea, am fost pe vremuri, în războiul civil, lucrător politic. La
drept vorbind, am mai curînd experienţă decît studii.
„Da, experienţă, îşi spuse Sinţov cu amărăciune. Deocamdată nu se prea vede
ca această experienţă să ne fie de prea mare folos. Nemţii nu sînt albii, iar Hitler
nu-i Denikin...”.
Toate aceste gînduri se perindară fulgerător prin mintea lui Sinţov, dar el nu le
împărtăşi comisarului, ci doar oftă din adînc.
— Ţi-a fost tare greu? întrebă delicat Şmakov auzind acest oftat.
— Nu-i vorba de mine! răspunse sincer Sinţov. În general, desigur, foarte
greu... Şi, simţind deodată o mare încredere în omul acesta scund şi cărunt de
lîngă el, schiţă un gest de amărăciune.
— Nu-i nimic, spuse Şmakov şi atinse uşor mîneca lui Sinţov, ca şi cum ar fi
vrut să-i aline durerea. Încet- încet îi mai frînăm, apoi o să-i oprim, vom face o
cotitură; am trecut noi şi prin altele, mai rele: Iudenici ajunsese la porţile
Petrogradului, Denikin, stăpîn la Oriol, se apropia de Tuia... Dar pînă la urmă tot
i-am înfrînt.
— Denikin n-avea nici aviaţie, nici tancuri, izbucni Sinţov, fără voie parcă.
— E adevărat, sau, mai bine zis, aproape adevărat, îl aprobă Şmakov, fără să
observe sau prefăcîndu-se iarăşi că nu observă dispoziţia interlocutorului său,
dar nici noi n-aveam multe din cîte avem astăzi: n-aveam planurile cincinale, n-
aveam patru milioane de comunişti...
„La ce m-o fi lămurind ăsta?” se întrebă Sinţov. Inima lui era însetată de
gînduri liniştitoare, dar se împotrivea ispitei de a da prea multă crezare
argumentelor care ar fi putut-o linişti.
— Fără îndoială, urmă Şmakov după o vreme de tăcere, înainte de război ne-
am cam lăudat, am cam exagerat în unele lucruri, mai cu seamă în ceea ce
priveşte pregătirea noastră pentru un eventual război, asta e cît se poate de
limpede acum. Dar de aici nu înseamnă de loc că trebuie să cădem în cealaltă
extremă şi, din pricina primelor insuccese, să ne subapreciem forţele reale.
Forţele noastre sînt uriaşe, nici noi înşine nu ne dăm seama de întreaga lor
valoare, darmite nemţii. Îţi vorbesc despre asta cu toată fermitatea, fiind în
deplină cunoştinţă de cauză.
— Dar cine vorbeşte de subapreciere? spuse Sinţov. Care dintre noi ar putea s-
o facă? Doar că mi-a fost dat să văd atîtea, încît nu prea am chef să cînt „Totu-i
perfect, amabilă marchiză...” Cîntecul ăsta nu se prea potriveşte momentului
actual.
— Da, s-o spunem pe şleau, cîntecul ăsta nu e un cîn- tec bolşevic, rîse cu voie
bună Şmakov, iar noi sîntem bolşevici şi ar cam fi timpul s-o sfîrşim cu el.
— Aţi plecat de mult din Moscova? întrebă deodată Sinţov, al cărui gînd
zburase la Maşa.
— De trei zile.
— A fost bombardată?
— Nu.
— Adevărat?
— Am obiceiul să spun numai adevărul, răspunse Şmakov.
În glasul lui interveni o schimbare abia sezisabilă, iar ochii i se aţintiră drept
într-ai lui Sinţov.
— Şi ce credeţi, de ce n-o bombardează?
— Pentru că n-au forţe pentru toate o dată. Şi-au aruncat toată aviaţia pe front,
iar pentru Moscova nu mai au.
— Oare n-au într-adevăr?
— Sigur că n-au. Şi în general nu trebuie să ne închipuim că nemţii au puteri
nelimitate; unii dintre noi au şi căzut în această extremă, şi rău fac! De aici şi
pînă la panică nu mai este mult. Ori motive de panică nu prea avem, şi nici nu ne
stă în fire să ne lăsăm pradă ei, deşi, fireşte, nu există pădure fără uscături,
încheie Şmakov cu aceeaşi notă de fermitate în glasul lui, de obicei molcom.
Cu toate că spusele lui aduceau foarte mult cu o mustrare indirectă, Sinţov îl
privi cu recunoştinţă. În cuvintele lui Şmakov se simţea o convingere fermă,
determinată exclusiv de cunoaşterea adevăratelor stări de lucruri. „Dar poate că
omul vorbeşte aşa, tocmai pentru că a fost lucrător politic încă pe timpul războiu-
lui civil, cînd Denikin se apropia de Tuia...” îşi spuse în gînd Sinţov.
— Aşadar, la Moscova e linişte? întrebă el cu glas tare.
— Cum să-ţi spun? Şmakov dădu din umeri. Gunoiul, fireşte, iese la suprafaţă.
În general însă, rezumă el după o clipă de gîndire, situaţia e normală. Şi,
chibzuind încă o dată dacă răspunsese cît se poate de cinstit, întări din nou: Da,
normală!
Nici nu apucă să termine de spus aceste cuvinte, cînd din direcţia opusă trecură
în goană turbată cîteva camioane. Din cabina ultimului camion apăru la fereastră,
cu trupul pînă la brîu aplecat în afară, un om fără şapcă, cu părul vîlvoi, care
striga asurzitor:
— Tancuri, acolo sînt tancuri!
Fără să oprească maşina, şoferul se întoarse întrebător spre Şmakov; ochii
şoferului erau speriaţi.
— Dă-i drumul înainte, spuse liniştit Şmakov, mai avem un kilometru pînă la
statul-major al diviziei. Trebuie să fie o panică nemotivată, e imposibil...
Sinţov tăcea. Dorinţa de a nu se arăta mai prudent decît acest om, care venea
pentru prima dată pe front, înfrînse pornirea pe care i-o dicta bunul-simţ.
— Nu se poate, repetă Şmakov după ce mai parcurseră vreo jumătate de
kilometru. Mi s-a spus că trupele noastre menţin apărarea de-a lungul întregului
Nipru. De unde pot răsări deci tancuri nemţeşti pe malul ăstălalt?
Sinţov tăcu şi de astă dată. „De unde? îşi spuse el. Dracu-i mai ştie de unde!”
— Uite, pe aici pe undeva, în dreapta, trebuie să se desfacă un drum spre statul-
major al diviziei, spuse Şmakov apropiindu-şi ochii miopi de hartă, mai-mai să
şi-i lipească de celuloidul porthartului. Avea convingerea nestrămutată a omului
ajuns pentru prima dată pe front: că toate lucrurile se găsesc pe teren exact aşa
cum sînt însemnate pe hartă. Acum o să ne oprim, să vedem, poate că e vreun
stîlp indicator pe aici pe undeva.
Dar nu mai apucă să ordone şoferului să oprească, pentru că acesta frînă brusc,
din proprie iniţiativă. În faţa lor, chiar în mijlocul drumului, începură să
explodeze proiectil după proiectil. Şoseaua, care pînă atunci fusese aproape
pustie, se umplu deodată cu maşini: unele veneau din direcţia contrară, altele,
sosite din spate, întorceau în mare grabă. Şoferul nu mai aşteptă nici un ordin, şi
dădu să-şi întoarcă şi el Emka, dar deodată, îngrozit de o nouă explozie, deschise
portiera şi se azvîrli în şanţul şoselei.
Sinţov deschise şi el cealaltă portieră, ca să coboare după şofer şi să-l aducă
înapoi, dar Şmakov rezolvă problema mai simplu.
— Stai jos, îl reţinu el pe Sinţov apucîndu-l de umăr şi, trecînd repede la volan,
întoarse maşina şi o aduse la marginea şoselei. Ferise maşina chiar la vreme, o
clipă să mai fi întîrziat, şi ar fi fost striviţi de năvala nebună a cîtorva camioane.
— Acum să coborîm, spuse Şmakov şi, apropiindu-se de locul unde zăcea
şoferul, îl strigă pe nume: Tovarăşe Solodilov!
Şoferul se ridică, clipind des din ochii plini de groază.
— Haide, treci la volan.
Şoferul se întoarse ruşinat şi se sui în maşină, iar Şmakov, rămas în picioare, se
foi în loc, privind cu luare-aminte într-acolo unde continuau să explodeze
proiectilele.
Sinţov trecea printr-o stare de neastîmpăr, care-i devenise obişnuită de la o
vreme.
— Ascultaţi-mă pe mine, tovarăşe comisar de batalion, spuse el, învingîndu-şi
repulsia de a propune o asemenea soluţie, să se întoarcem cu vreo doi kilometri
înapoi. Am văzut acolo, pe marginea drumului, cîteva tunuri antitanc. Să căutăm
vreun comandant şi să-l întrebăm dacă putem răzbate pînă la divizia 301.
Sinţov se temea că Şmakov, care în ciuda blîndeţii aparente părea a fi un om
încăpăţînat, nu va fi de acord, şi ei vor continua să gonească înainte, în
necunoscut. Dar comisarul îl ascultă atent şi, privind pentru ultima oară fumul ce
se înălţa în faţa lor deasupra şoselei, se urcă în maşină.
— Înţelegi, nici măcar un nagan nu am la mine, nu s-au învrednicit să-mi
elibereze o armă, spuse el ca şi cum s-ar fi scuzat că acceptă să se întoarcă din
drum.
„Ei, da, mult ţi-ar mai fi folosit naganul acela!” gîndi Sinţov, uitînd cît de
nervos fusese el însuşi în prima zi fără armă.
— Aşadar, ţi-ai lăsat comandanţii baltă şi-ai dat bir cu fugiţii, spuse Şmakov,
sprijinindu-se în coate de spătarul fotoliului din faţă şi cătînd dintr-o parte în
obrazul şoferului.
— Puteţi să mă daţi în judecată, dacă-s vinovat, răspunse înăbuşit şoferul, fără
să întoarcă capul spre el.
— Ce să te mai dăm în judecată? Doar că-i ruşine, altceva nimic, spuse
Şmakov. Eşti comsomolist?
— Da, răspunse tînărul cu un glas la fel de înăbuşit.
— Cu atît mai ruşinos, spuse Şmakov. Şi fiul meu e comsomolist, aş crăpa de
ruşine dacă aş afla că s-a purtat ca dumneata.
— Şi unde se află fiul dumneavoastră? întrebă încet şoferul, şi Sinţov pricepu
că tot ce se spusese pînă atunci va fi doar vorbărie goală, dacă Şmakov va trebui
să răspundă că fiul său e undeva în spatele frontului.
— Fiul meu a fost aviator, trăgător de bord, spuse comisarul. A căzut pe front
săptămîna trecută. Da de ce-ntrebi?
— Doar aşa, răspunse încet de tot şoferul.
— Stai! strigă Sinţov, care cercetase tot timpul marginea drumului.
Maşina opri în dreptul unui tun antitanc instalat în şanţul şoselei. De departe ai
fi spus că este o insuliţă de tufe verzi ieşită din pădure spre drum. Alături de tun
şedea un colonel cu capul gol şi cu părul cărunt tuns scurt, şi bea ceai dintr-un
termos.
— Trageţi maşina două sute de metri mai înainte, spuse el în loc de salut cînd
Şmakov şi Sinţov coborîră din maşină, pe urmă stăm de vorbă!
Şmakov porunci şoferului să tragă mai înainte, apoi, arătînd din cap către
miazănoapte, spuse colonelului că acolo, la vreo patru kilometri, nemţii
bombardează şoseaua.
— Se prea poate, răspunse colonelul, sculîndu-se în picioare şi înşurubînd
capacul termosului.
După ce auzi acest răspuns liniştit, ba chiar cam ironic, cum i se păru lui
Sinţov, Şmakov întrebă dacă tovarăşul colonel nu ştie unde se află statul-major al
celei mai apropiate divizii, oricare ar fi ea.
— Statul-major al oricărei divizii? întrebă colonelul, la fel de ironic. Apoi îşi
puse şapca, îmbumbă cămaşa termosului şi îl atîrnă pe umăr. Dacă vă este
indiferent care, atunci veniţi într-a noastră.
— Dar care-i a voastră? întrebă Şmakov.
— Dar dumneavoastră cine sînteţi?
Şmakov se legitimă. Colonelul aruncă o privire fugitivă asupra actului şi spuse
că el este şeful artileriei diviziei a 176-a, că a controlat aici apărarea antitanc, şi
acum se înapoiază la statul-major.
— Dar la divizia a 301-a cum se poate ajunge? întrebă imediat Şmakov.
Colonelul strînse din umeri şi-i spuse că statul-major al diviziei a 301-a se află
la vreo opt kilometri mai spre nord, dar de vreme ce nemţii trag asupra şoselei,
pînă se vor fi lămurit lucrurile, poate că nu are rost să pornească într-acolo. În
acest „poate” al lui răsună iarăşi o ironie calmă.
— Ba mie mi s-a spus că statul-major al diviziei a 301-a se află mai aproape,
doar la patru kilometri de aici, remarcă pedant Şmakov.
Colonelul strînse iarăşi din umeri.
— Unde şi cînd vi s-a spus asta?
— Ieri, la secţia politică a armatei.
— Ar trebui să acordaţi mai puţin credit celor ce vi s-au spus ieri, tovarăşe
comisar de batalion, că altfel, ignorînd factorul timp, v-aţi putea petrece restul
zilelor în captivitate. Şi pentru oamenii cu capul cărunt, ca dumneavoastră şi ca
mine, e chiar o prostie să cadă prizonieri. Dumneavoastră tot lector sînteţi? se
întoarse el către Sinţov.
— Nu, eu sînt de la redacţia gazetei frontului.
— Aha... făcu colonelul fără a exprima nimic concret şi porni spre maşină,
călcînd apăsat cu picioarele-i lungi ca de cocostîrc; purta cizme de box cu pinteni
la călcîie.
Sinţov, Şmakov şi un căpitan — comandant de divizion — care-l însoţea pe
colonel abia de reuşeau să ţină pasul după el.
— Spune, te rog, ţine-calului să vină la statul-major, ordonă colonelul
căpitanului şi se aşeză pe locul liber de lîngă şofer.
— Care-i situaţia în divizia dumneavoastră? îl întrebă Şmakov după ce maşina
porni.
— Situaţia? Colonelul întoarse capul spre el şi ridică din sprîncene. În
ansamblu, situaţia poate fi cunoscută numai de dumnezeu şi de comandantul
diviziei, eu, unul, nu pot judeca decît din clopotniţa artileriei mele.
— Şi cum o vedeţi din clopotniţa artileriei dumneavoastră?
— Tunuri am, ieri am căpătat în sfîrşit şi proiectile, deci o să luptăm. Aseară
am nimicit o companie de neanţi care încerca să treacă rîul, am scufundat şase
pontoane, dar, fireşte, asta încă nu-i luptă.
— La ieşirea din Moghiliov, spuse Sinţov, am auzit dinspre sud un duel de
artilerie.
— Deh! făcu colonelul. înseamnă că Serpilin a şi început lupta. Ieri de la
punctul de observare a fost văzută o concentrare de tancuri. Precis însă n-aş
putea spune nimic, sînt aici doar din zorii zilei. În general însă cred că foarte
curînd o să intrăm cu toţii în luptă, asta e mai mult ca sigur.
Lui Sinţov îi plăcea calmul profesional ironic al acestui om, care pînă în ajun,
neavînd muniţii, fusese probabil foarte neliniştit, dar acum vorbea cît se poate de
liniştit despre lupta apropiată ca o gazdă în faţa mesei aşternute cum se cuvine.
Statul-major al diviziei nu era acolo unde i-l arătase pe hartă şeful comenduirii
din Moghiliov, ci într-o pădurice rară de pini, cam cu un kilometru mai aproape.
În mijlocul păduricii, sub un pin înalt, în faţa unei mese pliante, pe un scăunel
pliant, şedea scăldat în sudoare un colonel cu două ordine la bluza descheiată,
lăsînd să i se vadă pieptul păros. Era chiar comandantul diviziei.
Aflînd că Sinţov vine din partea gazetei frontului, colonelul oftă din greu cine
ştie de ce şi spuse că problema corespondenţilor nu e de resortul lui. Sinţov n-are
decît să-l aştepte aici pe locţiitorul politic sau să-l caute la secţia politică.
— Eu n-am nici în clin, nici în mînecă cu treaba asta, eu mi-am terminat
învăţătura! strigă el supărat. Da, da, eu sînt de mult lămurit! Şi pe obrazul lui
gras apăru o expresie atît de fioroasă, încît ai fi putut crede că Sinţov se făcuse
vinovat de cine ştie ce greşeală faţă de el.
Sinţov se depărtă cîţiva paşi şi se uită la ceas. Trecuse de şase, şi el se hotărî
să-l aştepte acolo pe locţiitorul politic.
— Eu plec la secţia politică, spuse Şmakov, apropiin- du-se de el. Dumneata ce
faci?
— Am să aştept aici, răspunse Sinţov şi strînse mîna comisarului de batalion,
cu convingerea că nu-l va mai revedea niciodată.
— Vrei să mănînci ceva? întrebă trecînd pe lîngă Sinţov colonelul de artilerie
cărunt cu care veniseră în maşină. La marginea pădurii am o baterie, artileriştii îţi
vor da de mîncare. Spune-le că am ordonat eu.
— Mulţumesc, zise Sinţov punîndu-şi palma pe porthart, am aici tot ce-mi
trebuie.
Avea acolo într-adevăr o cutie cu conserve de carne, căpătată la spital, şi o
coajă de pîine.
— Ce, te-ai adresat şefului, şi el te-a trimis nu ştiu unde? Colonelul îşi ridică
ironic sprîncenele şi clipi din ochi spre comandantul diviziei, care continua să
tune şi să fulgere la masa lui pliantă.
— Cam aşa ceva.
— Nu te supăra, trebuie să te pui în situaţia lui. În războiul din Finlanda ne-a
vizitat un corespondent şi l-a contrazis pe comandant în nu ştiu ce problema, dar
el e cam iute la minie şi l-a ars pe loc cu zece zile de arest. Pe urmă, spre necazul
nostru, s-a dovedit că omul era scriitor, ba încă unul cunoscut. Omul i-o spusese
în timp ce îl blagoslovea cu zilele de arest, dar comandantul n-a înţeles despre
ce-i vorba, că nu prea citeşte beletristică. Te sfătuiesc să-l aştepţi pe locţiitorul
politic. Şi ţi-aş mai da un sfat...
Dar Sinţov n-a mai apucat să afle ce sfat urma să-i dea ironicul colonel de
artilerie: în pădure explodă un proiectil greu, întîi unul singur, apoi o serie
întreagă, şi toată lumea: Sinţov, şeful artileriei şi comandantul diviziei, se aruncă
în şanţurile-adăpost gălbui şi nisipoase, săpate anume printre pini. Nemţii nu
ţinteau statul-major, ci tocmai bateria de după pădure, unde-l poftise colonelul pe
Sinţov să ia o gustare. Lucrul acesta reieşi din discuţia purtată între colonelul
zeflemist, care se afla în acelaşi şanţ-adăpost cu Sinţov, şi voluminosul
comandant al diviziei, care se afla într-alt şanţ, la vreo douăzeci de metri de ei.
— Ţi-ai găsit unde să aşezi bateria! strigă colonelul cel gras, arătîndu-se pînă la
brîu din şanţul-adăpost în prima pauză dintre explozii.
— Permiteţi-mi să raportez! strigă în chip de răspuns şeful artileriei, ridicîndu-
se şi el din şanţ şi lipindu-şi palma de cozoroc. V-am raportat despre asta cînd v-
aţi mutat aici punctul de comandă!...
Tocmai atunci explodă un alt proiectil, şi amîndoi coloneii se cufundară în
şanţurile lor.
— Nu trebuia să-mi raportezi nimic! strigă iţindu-se din nou din şanţ
comandantul diviziei, cu obrazul stacojiu de supărare. Trebuia să-ţi iei de aici
bateria fără nici un raport, dacă ai văzut că eu mi-am mutat încoace punctul de
comandă.
— Permiteţi-mi să raportez, strigă şeful artileriei, lipindu-şi din nou palma la
cozoroc, că eu v-am raportat s-o mut şi chiar dumneavoastră mi-aţi ordonat să n-
o mut, pentru că...
Urmă şuierul unui nou proiectil, apoi o nouă explozie, şi iarăşi se cufundară
amîndoi în şanţurile-adăpost, pentru ca peste o clipă să sară din nou la harţă.
— Nu te întreb de ce şi cum, striga comandantul diviziei, ci îţi ordon pur şi
simplu să...
Lăsindu-se pentru a nu ştiu cîta oară înapoi în adăpost alături de artilerist,
Sinţov nu putu să-şi reţină un surîs amuzat, deşi situaţia era destul de serioasă.
Colonelul de artilerie îi observă zîmbetul şi-i clipi ştrengăreşte din ochi.
Bombardamentul se termină tot atît de brusc cum începuse. În toată pădurea nu
se semnalaseră decît vreo cîteva cazuri de răniri uşoare.
— Îţi ordon să schimbi imediat poziţia bateriei! strigă colonelul cel gras, ieşind
anevoie din şanţul-adăpost şi scuturîndu-şi de nisip genunchii groşi.
— Am înţeles: schimb poziţia bateriei!
Dar comandantul diviziei nu se mai uita la artilerist; adresîndu-se altcuiva, ceru
să i se trimită maşina pentru a se duce la Serpilin.
— Serpilin, Serpilin! ţipa el peste un minut la telefon. Eu sînt, Zaicikov!...
Cum stai, Serpilin? Am să vin îndată la tine, ţin-te bine, nu te lăsa!...
I se raportau probabil veşti bune la telefon.
— Arde-i, Serpilin, dumnezeii mamei lor... Arde-i cum i-am ars împreună pe
albi!... Plec îndată spre tine! ţipa el vesel şi atît de tare, încît răsuna pădurea...
Abia plecă comandantul diviziei, cînd se porniră să bată tunurile de calibru mic
şi se primi raportul telefonic că tancurile nemţeşti au ieşit în şosea şi se află la
trei kilometri de statul-major.
Colonelul de artilerie sări într-o camionetă şi porni în susul şoselei spre tunurile
sale.
Sinţov,dădu să se repeadă spre el, dar în ultima clipă se cutremură şi rămase
locului. Deşi căuta să se convingă că a vrut şi n-a mai apucat, în fundul sufletului
ştia prea bine că s-a temut. Peste un minut însă, cînd îşi reveni, vru să plece cu
adevărat, dar nu mai avea cu ce pleca.
Se apropie de măsuţa în faţa căreia şedea ofiţerul operativ şi se sprijini cu
spinarea de un pin gros.
Ştirile telefonice erau tot mai alarmante: tancurile au ajuns la doi kilometri, la
unul şi jumătate, la unul... Ofiţerul operativ şi un maior dădură dispoziţii să se
des-facă lăzile cu grenade şi să se pregătească sticlele cu benzină.
Peste cîteva clipe, sticlele cu benzină erau pregătite, dar se văzu că mai nimeni
n-are chibrituri. Vreme de cîteva minute, toată lumea uită de tancurile nemţeşti,
oamenii îşi răscoliră buzunarele după chibrituri şi împăr- ţiră între ei puţinele
beţe găsite. De pe şosea răsună deodată un vuiet de motoare, apoi un bubuit
puternic de artilerie, şi deodată totul amuţi. Ofiţerul operativ îşi şterse sudoarea
de pe frunte, trînti în mijlocul tăcerii adînci receptorul pe masă şi spuse că totul e
în regulă: tancurile care răzbătuseră pînă la ei au fost distruse de artilerie.
Peste alte cinci minute, şerpuind printre copaci, în pădure îşi făcu apariţia o
camionetă, iar din cabină sări jos singurul om pe care Sinţov nu s-ar fi aşteptat
să-l vadă în acest loc. Era un fost coleg de-al lui încă de la Institutul de ziaristică
— cunoscutul fotoreporter Mişka Vainştein din Moscova, îmbrăcat acum în
uniformă militară, dar în rest absolut acelaşi civil dinainte de război: gras, vesel,
gălăgios, cu două aparate fotografice pe piept.
— Noroc, Mişka! strigă bucuros Sinţov, scuturînd cu amîndouă mîinile mîna
grea ca un halter a vechiului său prieten, căruia nici înainte, nici acum nu-i
spunea nimeni altfel decît Mişka.
— Noroc, noroc! răspunse cu un zîmbet larg Mişka, ştergîndu-şi cu mîna liberă
sudoarea care-i scălda faţa rotundă ca un fund de castron. Cînd ai răsărit aici?
„A răsări” era verbul lui preferat încă de pe băncile institutului, care, de altfel,
nu-i priise de loc.
— Dar tu de unde ai răsărit? întrebă şi Sinţov, rîzînd fără voie şi uitîndu-se la
chipul vesel al fostului său coleg.
— Mergeam, mă-nţelegi, pe şosea, şi văd deodată tancurile nemţeşti. Sigur că
m-am repezit şi le-am fotografiat. Trei tancuri au răsturnat fraţii, magistral, ca pe
nişte broaşte ţestoase. Doar că au încremenit cam departe unul de altul. Ei, nu-i
nimic, dacă lipeşti clişeele unul de altul şi decupezi natura, ies nişte cadre —
prima-ntîi! spuse Mişka, ridicînd pumnul strîns cu degetul mare îndreptat în sus.
— Şi aici ce cauţi? mai întrebă Sinţov.
— Păi mi s-a spus că aici e statul-major aii unei divizii. Şi m-am gîndit să vin
încoace ca să întreb unde m-aş mai putea repezi!
— Ni s-a raportat adineauri că lîngă Moghiliov, pe malul Niprului, au fost
distruse douăzeci de tancuri — spuse ofiţerul operativ.
— Asta da, zic şi eu panoramă! Ia să ne suim în camionetă şi să ne repezim
pînă acolo, ce zici? se întoarse Mişka spre Sinţov.
— Bine, dacă spui tu...
— Fără un însoţitor n-o să găsiţi punctul de comandă al lui Serpilin, interveni
din nou ofiţerul operativ.
— Eu găsesc tot ce vrei, răspunse Mişka. Păcat, doar, că s-a făcut prea
întuneric pentru fotografiat. Ridică ochii spre cer, care începuse să se întunece,
strîmbă nemulţumit din nas şi, dîndu-şi seama că natura nu poate fi convinsă
nicicum să-ţi facă pe voie, se potoli deodată şi dădu drumul maşinii să-şi caute
benzină. Ascultă, întrebă el, aşezîndu-se pe iarbă lîngă Sinţov, ceva de haleală n-
ai? N-am pus nimic în gură de azi- dimineaţă, pe cuvîntul meu de pionier!
Sinţov îşi deschise în tăcere porthartul şi scoase cutia de conserve şi pîinea.
Ştia că pînă nu-l satură pe Mişka, degeaba o să-i pună întrebări, şi tare mai voia
să afle ceva despre Moscova!
Mişka scoase un cuţit, deschise dintr-o singură mişcare circulară capacul cutiei
şi se porni să înfulece bucăţile de came, pescuindu-le cu vîrful cuţitului şi ex-
pediindu-le în gură însoţite de dumicaţi mari de pîine. Abia după ce goli trei
sferturi de cutie, îşi aminti de Sinţov şi, întorcîndu-se spre el, îl întrebă cu gura
plină:
— Da tu ai mîncat ceva?
— Nu, mărturisi Sinţov.
— Na, mănîncă, spuse cu părere de rău Mişka şi-i întinse cutia şi restul de
pîine. Aşa uit eu întotdeauna de prieteni, se căina el, continuînd să mestece
ultima îmbucătură, şi adăugă: Mai mare ruşinea!
Sinţov îi luă din mînă cuţitul şi cutia de conserve şi zîmbi.
— Ei, spune, ce se mai aude pe la Moscova? întrebă el, după ce Mişka înghiţi
şi ultima bucată de carne, pe care nu se putuse abţine să n-o agaţe cu cuţitul, în
timp ce cutia trecea în mîinile prietenului său.
— N-ai să mă crezi, dar nici n-am văzut-o cum trebuie, spuse fotoreporterul.
De două ori m-am repezit de pe front la redacţie, pentru cîteva ore: am predat
fotografiile, şi fuga înapoi. Da, stai să-ţi spun, îşi aminti el cu acelaşi glas vesel.
Kovrighin de la Zvezda a fost ucis lingă Minsk. Bun băiat era, păcat de el!
Era sincer îndurerat de moartea lui Kovrighin, dar în acelaşi timp era atît de
bucuros că reuşise să fotografieze tancurile nemţeşti, încît vorbea despre toate cu
aceeaşi veselie în glas. Pe acelaşi ton se porni apoi să vorbească şi despre
drumurile sale făcute pe front.
Sinţov îl întrerupse ca să-l întrebe cuim vede el, după atîtea drumuri pe front,
situaţia generală.
Dar Mişka nu „vedea” în nici un fel situaţia generală: că deocamdată „le cam
încasăm” — cum se exprimă el — asta da, o văzuse cu ochii lui, dar nu avea nici
o îndoială că în general o să-i batem pe fascişti.
N-avea chef să discute lucruri serioase, şi se bucură vădit zărindu-şi camioneta
întoarsă cu rezervorul plin.
— Ceva de mîncare ai găsit? întrebă el pe şofer.
Şoferul scoase din maşină o pîine întreagă. Mişka frînse o jumătate şi începu să
înfulece din nou, în timp ce Sinţov plecă să se prezinte locţiitorului politic al
comandantului diviziei, care tocmai se întorsese din prima linie.
Locţiitorul politic era un ucrainean solid, cu nasul lung şi cu mustăţi mari pe
oală, care-i dădeau mai mult un aer de comandant decît de lucrător politic.
Ascultă posomorît, dar cu răbdare, ceea ce-i spunea Sinţov, apoi îi răspunse că
nu ştie unde se găseşte în acel moment Direcţia politică a frontului: frontul s-a
mutat, dar statul- major al armatei se găseşte lîngă Ceausî, şi acolo Sinţov va afla
probabil şi unde s-a instalat Direcţia politică a frontului.
Sinţov îi raportă că înainte de a pleca la armată ar vrea să se ducă a doua zi
împreună cu fotocorespondentul dincolo de Nipru, la regimentul unde au fost
distruse azi o mulţime de tancuri nemţeşti.
Locţiitorul politic ascultă această cerere cu aceeaşi morocănoasă răbdare şi-i
răspunse că el însuşi abia s-a întors de acolo, că în direcţia aceea e mai bine să
mergi de cu noapte: ziua e greu să răzbaţi. Iar dacă vor să plece noaptea, trebuie
să ia în maşină un însoţitor.
— Nu-i nimic, sîntem vechi oameni de front, răzbim şi singuri, tovarăşe
comisar de regiment, spuse Mişka pe un ton cam familiar, terminînd de mestecat
pîinea şi apropiindu-se cu pas legănat de locţiitorul politic.
— Vechi sau noi — nu ştiu, dar fără însoţitor nu veţi pleca! îl repezi el. Mai
aşteptaţi puţin, instructorul meu o să mănînce şi o să plece îndată cu voi. Veţi
fotografia doar, sau veţi şi scrie?
— Şi una, şi alta, spuse Mişka.
— Dacă o să scrieţi, continuă locţiitorul politic la fel de posomorît, adresîndu-
se numai lui Sinţov şi ignorîn- du-l pe Mişka, aveţi grijă să nu dezvăluiţi
dizlocarea unităţilor. Nemţii ştiu şi aşa prea multe, de parcă ar citi totul în
oglindă, mama lor!... Îşi vărsă năduful într-o înjurătură, şi Sinţov crezu că a
priceput cauza supărării acestui om: deşi se întorcea de la un regiment care
obţinuse un însemnat succes în luptă, totuşi, în situaţia generală a diviziei, sau
poate chiar a armatei, era ceva care-i întuneca bucuria.
— Tovarăşe comisar de regiment, a sosit comandantul detaşamentului de
partizani, raportă un politruc tinerel, apropiindu-se de locţiitorul politic.
— Bine. Dumneata mănîncă, iar după aceea ai să pleci înapoi la Serpilin cu
maşina. Îi însoţeşti pe dumnealor. Locţiitorul politic arătă din cap spre Sinţov şi
Mişka, apoi se întoarse către un tînăr frumos şi blond, în scurtă de piele, cu un
mauser şi cîteva grenade la brîu, care tocmai descălecase de pe un cal în spume,
şi dispăru cu el în adîncul pădurii.
După o oră, camioneta trecu podul peste Nipru şi intră în Moghiliov. Peste
drum de spitalul unde fusese internat Sinţov şi de unde abia plecase în dimineaţa
aceea, staţionau lîngă trotuar mai multe camioane. Spre acele camioane pluteau
una după alta, pe braţele unui şir lung de infirmieri, tărgile cu ostaşii răniţi grav.
La răscrucea următoare, acoperiţi cu foile de cort, se odihneau chiar la postul lor
servanţii unor tunuri antiaeriene.
În oraş totul se făcea într-o atmosferă de linişte surprinzătoare: în linişte se
verificau actele, în linişte se dirijau maşinile; în tot locul se simţea o bună
rînduială, care-l bucură nespus pe Sinţov. De la intrarea pe pod şi pînă la
marginea oraşului, maşina lor fu oprită de trei ori pentru controlul actelor de
către patrulele de noapte.
În sfîrşit, aproape la celălalt capăt al oraşului, politrucul cel tinerel opri maşina
în dreptul unei căsuţe cu un singur cat.
— Am să întreb aici dacă Serpilin nu s-a mutat, spuse el, prezentîndu-şi actele
santinelei şi dispărînd pe poarta casei.
De după ferestrele bine camuflate răsunau glasuri. Peste un minut, politrucul se
întoarse.
— Aici se află grupul operativ al diviziei, şi coman- dantul diviziei e aici, şopti
tînărul lui Sinţov, iar acesta îşi aminti de colonelul cel voluminos care strigase la
telefon: „Plec spre voi, Serpilin!”
— Dar Serpilin unde este? întrebă Sinţov, care auzise în ultimele ore atît de des
acest nume, încît începuse să creadă că îl cunoaşte personal pe Serpilin.
— Pe vechiul loc, răspunse politrucul.
Lăsară în urmă şi ultimele case ale oraşului, cotiră pe un drum pietruit, trecură
pe sub un pod de cale ferată şi dădură iarăşi peste o patrulă, ţîşnită din
întunericul unor tufişuri. De data asta erau patru oameni.
— E ordine pe aici! exclamă Mişka.
— Unde-i armată, este întotdeauna ordine, făcu politrucul cel tînăr.
Patrula le verifică actele şi le ceru să tragă camioneta în tufele de la marginea
drumului. Doi ostaşi rămaseră la maşină, iar ceilalţi doi spuseră că-i vor conduce
pe tovarăşii comandanţi unde au nevoie. Unul din ei porni înaintea oaspeţilor, iar
al doilea îi urmă cu arma în cumpănire. Sinţov pricepu că nu sînt doar însoţiţi, ci
şi escortaţi pentru orice eventualitate. Poticnindu-se prin întuneric, coborîră într-
un şanţ de comunicaţie, merseră destul de mult de-a lungul lui, apoi cotiră într-un
şanţ de tragere cu profil complet şi, în sfîrşit, ajunseră la uşa unui adăpost.
Primul ostaş intră înăuntru şi peste un minut reapăru însoţit de un om foarte înalt,
atît de înalt încît glasul lui părea să coboare de undeva de sus, din întuneric.
— Cine sînteţi? întrebă el.
Mişka răspunse degajat că sînt corespondenţi de presă.
— Ce corespondenţi? mai întrebă omul. Ce corespondenţi pot apărea aici la
miezul nopţii? Cine poate veni la mine la ora asta?
Judecind după vorbele „la mine”, Sinţov înţelese că omul din faţa lor e chiar
Serpilin.
— Am să vă culc îndată pe cîiteşitrei cu faţa la pămînt şi o să-mi staţi aşa pînă
mîine dimineaţă, cînd o să ne dumerim cine sînteţi! Cine v-a trimis încoace?
Sinţov spuse că au fost trimişi acolo de locţiitorul comandantului diviziei.
— Da? Bine! Dar eu tot am să vă ţin culcaţi cu faţa la pămînt pînă mîine,
repetă cu îndărătnicie omul care ieşise din adăpost, iar dimineaţa am să-i raportez
locţiitorului şi am să-l rog să nu-mi mai trimită în toiul nopţii în dispozitivul
regimentului meu tot felul de oameni necunoscuţi.
Surprins de întorsătura pe care o luau lucrurile, politrucul cel tînăr, la început
sfios, prinse în sfîrşit glas:
— Tovarăşe comandant de brigadă, sînt eu, Mironov, de la secţia politică a
diviziei. Pe mine mă cunoaşteţi doar...
— Da, pe dumneata te cunosc, spuse comandantul de brigadă. Numai din acest
motiv n-am să vă culc pe toţi cu faţa la pămînt! Uite, judecaţi şi voi, tovarăşi
corespondenţi, urmă el cu un glas complet schimbat, în care se simţea un zîmbet
nevăzut în întuneric, ştiţi prea bine în ce situaţie ne aflăm, vrînd-nevrînd trebuie
să fim severi. Toată lumea din jur îi tot dă zor cu „diversionişti” şi iar
„diversionişti”. Cît despre mine, eu nu vreau ca în dispozitivul regimentului să se
pomenească măcar de diversionişti. Nu vreau să ştiu de ei. Dacă paza se face
cum trebuie, nu pot exista nici un fel de diversionişti. Intraţi în bordei să vi se
controleze actele la lumină, pe urmă am să fiu la dispoziţia voastră. Dumneata,
Miro- nov, rămîi aici.
Sinţov şi Mişka intrară în bordei, şi peste două minute fură iarăşi afară, în
şanţul de tragere. Comandantul de brigadă, acum îmbunat, le strînse mîinile pe
întuneric şi, ascunzîndu-şi în pumn ţigara aprinsă, începu să le vorbească despre
lupta care se încheiase cu numai trei ore în urmă, luptă în care el cu regimentul
său nimicise treizeci şi nouă de tancuri nemţeşti. Era încă plin de impresiile
acestei lupte şi, înfierbîntîndu-se tot mai mult, povestea despre ea cu o voce
înaltă, ridicată în falset şi atît de tînără, încît după glas Sinţov nu i-ar fi dat
acestui om lung mai mult de treizeci de ani. Îl asculta şi nu se putea dumeri: de
ce mai poartă acest om cu glas atît de tineresc titlul vechi, de mult schimbat, de
comandant de brigadă, şi de ce, purtîndu-l totuşi, comandă numai un regiment?
— Toată ziua auzeai: „Tancuri, tancuri”, spunea Ser- pilin, dar noi le-am
distrus şi o să le mai distrugem! Şi de ce credeţi? Dimineaţa, cînd s-o lumina, o
să vedeţi; la mine în regiment am peste douăzeci de kilometri de şanţuri de
tragere şi de comunicaţie. Noi le-am săpat! Douăzeci, fără nici o exagerare!
Mîine o să fiţi martori şi voi: dacă reîncep ei, reîncepem şi noi! Uite unul colea,
priviţi-l! Şi arătă cu mîna o moviliţă neagră din apropiere. O sută de metri mai
avea ca să ajungă la punctul meu de comandă, şi uite că s-a oprit, s-a oprit şi stă,
drăguţul de el, stă frumuşel la locul lui. Şi de ce credeţi? Pentru că în şanţul de
tragere soldatul nu se mai simte un iepuraş nevolnic, nu se mai ghemuieşte cu
urechile pe spate, ca un şoldan.
Fumînd într-una, aprinzîndu-şi ţigară de la ţigară, el mai povesti aproape o oră
lui Mişka şi lui Sinţov cît de greu i-a fost vreme de zece zile şi mai bine să
păstreze un spirit combativ în sînul regimentului, atîta timp cît pe şoseaua care
trecea prin dispozitivul regimentului s-au scurs zi de zi sute şi chiar mii de
oameni, abia scăpaţi din încercuire.
— Da, mulţi alarmişti mai sînt printre aceşti oameni ieşiţi din încercuire, spuse
Mişka într-o doară.
Dar tonul dispreţuitor al omului care n-a simţit ama-rul pe propria-i piele îl
atinse pe comandantul de brigadă.
— Da, sînt şi destui alarmişti, spuse el. Dar ce-ai fi vrut? S-or fi temînd
oamenii în timpul luptei, dar fără luptă se tem îndoit! Şi de unde se trage totul?
Merge omul pe teritoriul său, în spatele frontului, şi deodată — hop — un tanc
inamic! Trece el pe alt drum — hop — alt tanc! Se aruncă, bietul, la pămînt —
poftim că-l împroaşcă aviaţia! Şi gata panica! Dar lucrul acesta tre-buie privit
realist: în nouă din zece cazuri, oamenii nu-s alarmişti pentru toată viaţa. Lasă-i
să-şi tragă sufletul, restabileşte ordinea, creează-le condiţii normale de luptă, şi-ţi
vor arăta ce pot face. Altfel sigur că nu-i nici o bucurie să vezi ochi zgîiţi cît
cepele, buze cuprinse de tremur; te uiţi la ei cum se scurg pe şosea şiruri-şiruri
şi te gîndeşti: măcar de-ar trece odată de dispozitivul tău, măcar de-ar fi ăştia
ultimii! Dar nu, vin şi vin mereu. Şi e bine, desigur, că vin. Căci odată şi odată
tot au să lupte ei!... Dar situaţia noastră e grea! Nu-i nimic, noi totuşi nu ne-am
lăsat oamenii să se descurajeze, conchise Serpilin. Lupta de astăzi e cea mai bună
dovadă. Sînt mulţumit de ea, de ce n-aş spune-o?! Dimineaţa am fost emoţionat,
ca o mireasă în ajunul nunţii: douăzeci de ani n-am luptat, şi deodată — prima
luptă; nu-i glumă! Dar acum m-am potolit, am încredere în regimentul meu şi-s
fericit. Foarte fericit! repetă el cu un fel de provocare în glas. Ei, gata, am
pălăvrăgit destul. În bordei e zăpuşeală şi nici loc nu prea este. Aveţi mantale?
— Avem.
— Atunci, culcaţi-vă aici sus, lîngă şanţ. Dacă o să auziţi mitralierele, dormiţi
înainte, nu le luaţi în seamă: nu fac decît să ne încerce nervii. Dar dacă se
porneşte artileria, atunci coborîţi în şanţul de tragere! Eu am să dau o raită să
controlez posturile, vă rog să mă iertaţi. Îl zăriră pe întuneric ducîndu-şi mîna la
cozoroc, după care, însoţit de cîţiva oameni care i se alăturaseră în tăcere, porni
în lungul şanţului de tragere.
— Lîngă ăsta n-ai să prinzi grăsime, spuse Mişka, pe jumătate critic, pe
jumătate admirativ, cînd, rămaşi singuri, el şi cu Sinţov se înfăşurară în mantale
şi se întinseră pe iarbă.
Sinţov stătu multă vreme tăcut, cu ochii la cer, pe care nu se vedea nici o urmă
de stea: norii îşi întinseseră perdeaua opacă pe tot întinsul bolţii. Apoi adormi şi,
după cum i se păru, chiar peste cîteva minute auzi un lătrat furios de mitralieră.
Prin ceaţa somnului mai desluşi cum focul mitralierelor ba se potoleşte, ba creşte
din nou, ba răsună tot de unde începuse, ba se iscă din cu totul altă parte.
— Ascultă, Mişka, murmură Sinţov, trezit de senzaţia că lătratul mitralierelor i-
a împresurat de pretutindeni, şi-l înghionti pe fotoreporterul care sforăia
netulburat.
— Ce-i? mormăi omul prin somn.
— Ascultă, e ciudat, de ce-o fi început focul din faţă, de la picioare, iar acum
parcă vine din spate, de la cap?
— N-ai decît să te întorci cu capul în partea ailaltă, încercă Mişka să glumească
şi, somnoros, îşi reluă sforăitul.
CAPITOLUL AL PATRULEA
CAPITOLUL AL CINCILEA
1
Direcţia Politică a Armatei Roşii Muncitoreşti-Ţărăneşti (n. t.).
— Asta e un lucru bun, spuse Serpilin după o clipă de tăcere. Eram obişnuit
încă din războiul civil: tu, comandant de regiment, şi comisarul tău. Ai zice că
astfel se subliniază toată gravitatea situaţiei noastre...
— Vă aduc la cunoştinţă, tovarăşe comandant de regiment, spuse Şmakov, că
odinioară, pe vremea campaniei împotriva lui Denikin, am funcţionat aproape un
an întreg în calitate de comisar al diviziei a patruzeci şi doua de puşcaşi. Dar, ce-
i drept, îndată după terminarea războiului civil am fost rechemat din armată în
munca de partid şi nu mi-am mai pus uniforma decît acum o săptămînă.
— Nici el n-a împlinit luna de cînd şi-a pus din nou uniforma, explică Zaicikov
noului comisar de regiment, arătînd din cap spre Şerpilin. A comandat şi el,
cîndva, o divizie, iar eu, după terminarea Academiei militare, mi-am făcut stagiul
sub comanda lui, aşa că v-aţi brodit amîndoi şefi mari, încercă el să glumească,
dar gluma nu-i reuşi: nu putea să uite nicicum moartea lui Gluş- cenko. Mulţi
oameni ţi-au mai rămas sub şefie? Ia spune, tovarăşe comandant? încercă totuşi
Zaicikov să menţină tonul glumeţ, pentru a-şi înfringe propria tulburare.
Serpilin raportă pierderile suferite.
— Toţi au avut pierderi mari, spuse Zaicikov. Foarte mari! repetă el, şi gîndul i
se întoarse iarăşi la Gluş- cenko.
Scurtul răgaz se termină, şi nemţii îşi reluară atacul înainte ca Serpilin să poată
sta mai temeinic de vorbă cu Şmakov. Îndată ce începu atacul, noul comisar ceru
un însoţitor şi porni pe la batalioane să le cunoască.
— Ia-o de la flancul stîng, de la al treilea, îl sfătui Serpilin. E mai aproape; şi în
sinea sa adăugă: „Şi mai liniştit”.
Faptul că Şmakov nu-şi începea activitatea instalîn- du-se la punctul de
comandă îi plăcu lui Serpilin, şi, în limita posibilului, ar fi vrut să-l ocrotească.
Cît timp ţinu atacul, al şaselea în ziua aceea, Zaici- kov rămase acolo, alături de
Serpilin. Prezenţa lui nu-l stînjenea pe comandantul regimentului, cu atît mai
mult cu cît comandantul diviziei nu dădu în acest răstimp decît două-trei ordine,
pe care, oricum, Serpilin le-ar fi dat şi singur în clipa următoare. Lucrul acesta
dovedea că amîndoi văd cu aceiaşi ochi cele ce se petrec pe cîmpul de luptă.
La rîndul său, comandantul diviziei, care cu două săp- tămîni în urmă, cînd
Serpilin luase în primire regimentul, nu prea s-a bucurat de sosirea în subordinele
sale a unui om nu de mult mai mare în grad, acum, în timpul luptei, nici nu se
mai gîndea la asta. Deşi îşi făcuse stagiul sub comanda lui Serpilin cu mulţi ani
înainite de război şi, de fapt, nu se cunoşteau prea bine, în situaţia grea de aici,
cunoştinţa lor mai veche era importantă pentru amîndoi şi determina o sinceritate
tovărăşească din partea amîndurora deopotrivă.
Îndată după ce fu respins şi al şaselea atac, cu mai multă uşurinţă ca toate cele
precedente — se pare că nemţii începuseră să-şi cam piardă suflul, comandantul
diviziei porni grăbit spre regimentul vecin.
— În privinţa ta, Feodor Feodorovici, n-am nici o grijă, îi spuse Zaicikov lui
Serpilin între patru ochi, luîn- du-şi rămas bun. Sînt, fireşte, foarte bucuros că ai
primit un regiment în divizia mea, cu toate că, la drept vorbind, s-ar fi cuvenit
mai curînd să comandăm două divizii alăturate, cel puţin am fi fost liniştiţi
amîndoi cu privire la unul din flancuri, nu să luptăm cu amîndouă flancurile
descoperite! Ieri dimineaţă mai aveam cel puţin în flancul stîng un vecin de
nădejde, pe cînd acum, ia-l de unde nu-i!
— Nu-i nimic, spuse Serpilin, tot ce avem e asupra noastră şi o să comandăm
cum trebuie ce ne-a dat dumnezeu. Dacă rămînem cu zile, mai ajungem noi şi
generali, iar dacă ne prăpădim colonei sau comandanţi de brigadă, lasă, că ne
îngroapă şi aşa cum sîntem!
— Ba mai bine să îngropăm cît mai mulţi fascişti, reflectă comandantul
diviziei, că noi ne putem lipsi de sfînta cuminecătură... Nu prea văd astăzi aviaţia
lor, mai spuse el la despărţire, strîngînd mîna lui Serpilin şi ridicînd ochii spre
cer.
Dar o spusese probabil într-un ceas rău; nu trecu nici o jumătate de oră, şi
nemţii dădură din aer o lovitură puternică la joncţiunea dintre regimentul lui Ser-
pilin şi regimentul vecin. Coborînd în picaj unul după altul, patruzeci de
bombardiere parcă tăiară o fîşie largă de teren spre trecerea peste apă. O cortină
groasă de fum acoperi orizontul dinspre miazănoapte.
Iar peste o oră, cînd bombardamentul se sfîrşi, Zaicikov se afla iarăşi la punctul
de comandă al regimentului lui Serpilin. Nu mai era acelaşi om obosit, dar totuşi
puternic, capabil să domine situaţia şi să-şi păstreze în orice împrejurare prezenţa
de spirit, aşa cum îl văzuse Serpilin cu o oră şi jumătate în urmă. Acum apăru
purtat pe o targă, sleit de puteri, grav rănit de o schijă în pîntece; chirurgul, sosit
în grabă de la punctul medical, rămase, împreună cu sora de chirurgie, multă
vreme aplecat asupra lui, străduindu-se să extragă schija, în timp ce Zaicikov
gemea surd. De la bun început, îndată după rănire, comandantul diviziei
ordonase categoric să fie transportat nu la punctul medical, ci încoace, la punctul
de comandă al lui Serpilin.
Drăcuind de mama focului, în gînd bineînţeles, medicul fu nevoit să se supună.
Era tînăr şi se intimidase, pentru că întreaga divizie se temea de colonelul Zai-
cikov ca de foc, şi sentimentul acesta nu-l părăsea pe medic nici acum, deşi
cumplitul comandant de divizie zăcea în faţa lui inert şi fără puteri.
După ce bombardierele nemţeşti răscoliseră cu susul în jos toată fîşia de teren
de la joncţiunea dintre cele două regimente pînă la Nipru, tancurile vrăjmaşe
izbiră în acelaşi loc încă înainte ca fumul să se fi împrăştiat, tăind legătura dintre
cele două regimente; ele pătrunseră pînă la podul de peste Nipru şi izbutiră să
pună mîna pe el intact. O dată cu tancurile, suiţi pe blindaje, pătrunseră şi
pistolarii. Nu erau mulţi, doar o companie, dar bombardamentul aviaţiei şi atacul
tancurilor fuseseră atît de neaşteptate şi de puternice, iar focul automatelor atît de
asurzitor în întunericul înserării, încît nici Serpilin şi nici comandantul
regimentului vecin, de care fusese tăiat, nu se încumetară în această primă oră a
catastrofei să lovească zdravăn lanţul încă destul de subţire al nemţilor, care
răzbiseră pînă la Nipru.
Seara nu se încumetaseră să contraatace: de vină erau şi lipsa de experienţă, şi
supraevaluarea forţelor inamice din culoar, iar dimineaţa era prea tîrziu.
Cînd Zaicikov a fost adus la punctul de comandă, Serpilin nu se găsea acolo.
Mergînd pe alt drum, se îndrepta spre batalionul din flancul drept, care suferise
lovitura, pentru a pregăti lupta de a doua zi dimineaţă.
Comandantul diviziei ordonase să fie transportat de îndată la punctul de
comandă al lui Serpilin, pentru că rana lui i se păruse mortală şi voia să mai
apuce a preda lui Serpilin comanda diviziei. Iar cînd, după ce-i curăţă rana,
medicul vru să-i administreze narcoza, Zaicikov se opuse, temîndu-se să-şi
piardă cunoştinţa chiar şi pentru un minut; i se părea că, adormit fiind, s-ar putea
să plece undeva în necunoscut fără a mai apuca să încredinţeze lui Serpilin
comanda diviziei...
Serpilin află de rana gravă a comandantului diviziei încă la batalionul unde se
găsea. După ce dădu dispoziţiile necesare, porni în grabă spre punctul medical
regimentar, socotind că Zaicikov a fost transportat acolo. Dar la punctul medical
nu se găsea nici comandantul diviziei, şi nici chirurgul, chemat cine ştie de ce la
punctul de comandă.
— Tovarăşe comandant de brigadă, raportă în şoaptă lui Serpilin chirurgul,
stînd la uşa bordeiului într-un halat plin de sînge pus de-a dreptul peste bluză, eu
n-am nici o vină, eu am vrut să operez cum se cuvine, în condiţiile cele mai
bune, dar comandantul diviziei mi-a ordonat...
— Of, ţi-a ordonat! dădu mînios din mîini Serpilin. Există împrejurări cînd nu
mai ordonăm medicilor, ci medicii ne ordonă nouă. Şi cum e? Scapă cu viaţă?
— Am făcut tot ce se poate, dar rana e gravă. Şi condiţiile pe care le avem
aici...
— Acuma-i tîrziu să te mai vaiţi! S-ar mai putea face ceva?
— Deocamdată nu se mai poate face nimic, răspunse medicul.
— Atunci, du-te. La punctul medical te aşteaptă o mulţime de răniţi, zac pe jos,
spuse Serpilin şi intră în bordei.
Zaicikov zăcea pe un pat de campanie, cu ochii larg deschişi, cu buzele
cuprinse de un tremur nervos, stră- duindu-se să nu geamă.
Serpilin trase mai aproape un taburet şi se aşeză, proptindu-şi pînă la durere
genunchii ascuţiţi în marginea tare a patului.
— Mi se pare că în ceea ce mă priveşte, eu am cam terminat-o cu războiul,
Feodor Feodorovici, spuse comandantul diviziei, şi din ochii lui izvorî o lacrimă,
care se rostogoli pe obraz în jos. Zaicikov îşi şterse lacrima cu palma şi apoi îşi
întinse la loc braţul pe cearşaf de-a lungul trupului. Acoperă-mă cu mantaua, mă
ia cu frig.
Serpilin îşi scoase din cui mantaua şi-l înveli cu ea pe comandantul diviziei
peste cearşaf.
— Ce fac nemţii? întrebă Zaicikov.
N-avea nici un rost să tăinuiască rănitului adevărul crud, şi Serpilin nici nu se
socotea în drept s-o facă. Deşi grav rănit, Zaicikov continua să fie comandantul
diviziei. Serpilin îi raportă că nemţii l-au izolat de regimentul vecin, au ieşit la
Nipru şi, după toate probabilităţile, au pus mîna pe pod. Comandantul diviziei
rămase o vreme tăcut, tulburat de această ştire şi încercind să-şi adune gîndurile.
Şi nu-i era uşor să şi le adune. Gîndurile i se împrăştiau care încotro: dacă nemţii
au cucerit podul, înseamnă că dintr-o lovitură au izolat unul de altul cele trei
regimente. Apoi se gîndi la colonelul Iuşkevici, şeful statului-major al diviziei,
care a rămas acum cel mai mare în funcţie pe celălalt mal al Niprului.
— Totul făcut ferfeniţă deodată, gîndi el cu glas tare.
— Cum? întrebă Serpilin; nu auzise bine.
— Nimic, gîndeam şi eu, răspunse în şoaptă Zaicikov.
După părerea lui, Iuşkevici era un bun şef de stat-major, dar acum avea pe
seama lui o treabă nu prea de invidiat. După pierderea podului, omul a rămas
între două focuri, ţintuit pe o fîşie îngustă de teren, de-a lungul malului, cu
duşmanul în spate. Dacă îi va da prin cap să răzbată în aceeaşi noapte spre
răsărit, poate să mai salveze cîte ceva, dacă însă nu se va gîndi la asta, s-a zis cu
el!
Maiorul Loşkariov, comandantul celuilalt regiment, acum izolat şi el, aflat la
marginea oraşului Moghiliov, era de-un curaj orbesc, dar prea crud pentru a
putea fi comandant de regiment. Zaicikov era mai mult ca sigur că maiorul nu se
va speria, dar ar fi fost greu de spus cum se va descurca Loşkariov la comanda
regimentului cînd va trebui să acţioneze de capul lui. La un moment dat,
Zaicikov regretă chiar că schija l-a doborît aici, în sectorul lui Serpilin, şi nu la
Loşkariov: acolo el ar fi fost de folos chiar şi aşa, ţintuit la pat, cum se afla acum.
Gîndul comandantului de divizie se întoarse cu pă- rere de rău către sine însuşi,
îşi aminti de rana sa şi apoi de familia sa: soţia şi fiicele. Avea doar fete, şi
nevasta lui a şi plîns ultima dată că nu i-a dăruit şi un băiat.
,,E greu cu cinci fete pentru o femeie singură!” se căină Zaicikov, de parcă el
n-ar mai fi fost printre cei vii.
— Ascultă, Serpilin, spuse el într-un tîrziu, reuşind să-şi mai adune gîndurile,
pregăteşte-te să iei comanda diviziei. Scrie ordinul.
— Cînd o fi nevoie, am s-o iau, răspunse Serpilin, mai aşteaptă cu ordinul! Nu
ia nimeni o divizie în primire cît timp comandantul ei trăieşte. Ai să stai cît ai să
stai, şi ai să-ţi revii, ia te uită ce bărbat zdravăn îmi eşti; şi Serpilin îi puse uşurel
mîna pe umăr.
Zaicikov îi aruncă o privire piezişă, dar nu răspunse. Ce era să-i mai supună?
Dacă ar fi fost el în locul lui Serpilin, probaibil că i-ar fi răspuns acelaşi lucru.
— Totuşi, pregăteşte-te, mai spuse el după o vreme şi închise ochii. Faptul că
se găsea la Serpilin şi nu la punctul medical îl consola oarecum: acolo nu s-ar fi
simţit decît ca un rănit printre alţi răniţi, pe cînd aici mai era totuşi comandant al
diviziei. Rămase întins cîteva minute, cu ochii închişi, iar cînd şi-i deschise îl
zări în spatele lui Serpilin pe lunganul de politruc de la ziar, care mai ieri se
apropiase de el în pădure. Politrucul purta o bluză murdară, tăvălită parcă prin
noroi, şi ţinea în mînă un automat nemţesc.
Sinţov îşi petrecuse aproape întreaga zi în preajma lui Serpilin, întîi la un
batalion, apoi la celălalt; sub ochii lui, tancurile năvăliseră în sectorul lui
Plotnikov; unul dintre ele urcase pe taluzul căii ferate, dărîmase cantonul şi
trăsese multă vreme cu tunul, la numai cincizeci de metri de Sinţov; proiectilele
şuierau chiar peste capul politrucului. Apoi Plotnikov ţîşni din tranşee şi zvîrli
sub tanc o legătură de grenade. Tancul luă foc, dar în secunda următoare
Plotnikov căzu doborît de o rafală de mitralieră trasă dintr-un alt tanc.
Apoi Sinţov văzu cum una din companii îşi părăseşte poziţia. Pistolarii nemţi o
secerară cu automatele, iar Serpilin, luînd comanda ostaşilor care se nimeriseră
pe lîngă el, respinse atacul pistolarilor nemţi prin foc şi grenade; la tot pasul
ducea el însuşi puşca la ochi şi trăgea. Nu departe de Sinţov trăgea cu puşca în
nemţi şi bătrînul cantonier; mai tîrziu, cînd întoarse capul spre el, Sinţov îl zări
pe bătrîn zăcînd fără viaţă pe fundul şanţului de tragere, cu vestonul nemţesc
descheiat la piept şi plin de sînge. Sinţov trăgea şi el cu puşca şi doborî —
văzuse cu ochii lui — un neamţ care răsărise ca din pămînit la zece paşi de el.
— Uite că ai răpus şi tu pe primul tău neamţ, îi spuse Serpilin după ce atacul fu
respins. Ai fi spus că nu-i scapă nimic din tot ce se petrecea în jurul lui. Apoi
dădu dispoziţie să i se înmîneze lui Sinţov automatul şi cele două încărcătoare
lungi de rezervă din săculeţul de pînză, luat de la neamţul doborît de el. Ia-le, îţi
aparţin după lege!
Dar toate acestea se petrecuseră de mult, în timpul zilei, iar seara, pe întuneric,
Sinţov îl urmase pe Serpilin în sectorul unde, după bombardamentul de aviaţie,
nemţii izbutiseră să facă o pătrundere. Acolo îl pierduse din ochi pe Serpilin şi-l
căutase multă vreme, temîn- du-se că a fost ucis. Apoi, cînd se întoarse la punc-
tul de comandă, fu foarte fericit aflînd că Serpilin e viu şi nevătămat.
Intrînd cu zîmbetul pe buze în adăpost, Sinţov văzu totul dintr-o ochire:
spinarea osoasă a lui Serpilin, care şedea pe un taburet, încovoiat deasupra
patului de campanie, şi pe colonelul comandant al diviziei, zăcînd cu ochii
închişi. Zaicikov era atît de palid, încît în prima clipă Sinţov îl crezu mort. Apoi
însă comandantul deschise ochii şi se uită multă vreme tăcut la Sinţov.
Sinţov stătea mult, neştiind ce trebuie să spună sau să facă. Serpilin simţi în
spatele său prezenţa cuiva şi întoarse capul.
— Ei, cum e, tovarăşe politruc, ai luptat destul? Acum cred că n-ai să te mai
plîngi că nu ai ce scrie.
Sinţov îşi aminti de carnetul său de note ascuns în porthart, de care nici nu se
atinsese în tot timpul zilei. Era flămînd, dar somnul îl chinuia mai mult decît
foamea.
— Permiteţi-mi să plec, tovarăşe comandant de brigadă, spuse el în loc de
răspuns. Simţea, nu atît în braţe sau în picioare şi nici măcar, în restul corpului,
ci undeva adînc înăuntrul fiinţei sale, o oboseală grea, da-tarată tuturor
primejdiilor şi eforturilor strînse laolaltă, dar trăite rînd pe rînd în cursul acelei
zile.
— Ce, ţi-e somn? Serpilin îl măsură cu o privire înţelegătoare. Du-te, acum ai
un răgaz.
— Am să mă întind chiar aici lîngă bordei, spuse Sinţov ruşinat că el pică de
somn, în timp ce Serpilin, care era probabil incomparabil mai obosit decît el, ră-
mîne aici, înfrîngîndu-şi oboseala.
Serpilin dădu din cap a încuviinţare.
— Ce caută ăsta aici la tine? întrebă şoptit Zaicikov, dar Serpilin se mulţumi să
strîngă din umeri, neştiind ce să răspundă.
Îndată după ce plecă Sinţov, în adăpost intră Şmakov; purta şi el un automat
nemţesc. După ce închise uşa, îşi scoase automatul, îl sprijini într-un colţ şi, tot
răsucin-du-şi gîtul, înţepenit de oboseală, se apropie de patul de campanie.
Aflase dinainte că Zaicikov e rănit şi se află la punctul de comandă; nu avea
nimic de întrebat. Rămase tăcut în picioare.
— Aţi luat multe automate? întrebă Zaicikov, cerce- tîndu-l din ochi.
— Douăzeci, spuse Şmakov.
— Nemţii împînzesc terenul cu focul automatelor, spuse Zaicikov. Încă din
timpul războiului cu Finlanda s-a văzut limpede că trebuie să înzestrăm armata
cu cantităţi masive de automate, dar noi ne-am tot moş- molit. Şi am continuat să
ne moşmolim chiar pînă în ajunul războiului. Noi — dacă avem zece bucăţi pe
regiment, pe cînd ei au sute!
În vocea lui slabă şi răguşită se simţea o oarecare enervare. Şmakov povesti ce
se întîmplase în batalionul de la flancul stîng. Serpilin şi comandantul diviziei îl
ascultau: Serpilin cu luare-aminte, Zaicikov — fără puterea de a se concentra,
strîngînd mereu ochii, din pricina durerilor din pîntece.
— Parcă aş fi gata să nasc, spuse el la un moment dat, făcînd un efort
supraomenesc să zîmbească.
— Eu am să trec în bordeiul tău, tovarăşe Şmakov, spuse Serpilin, iar aici, la
comandantul diviziei, o să punem un sanitar.
La început avusese de gînd să insiste ca Zaicikov să fie mutat la punctul
medical, apoi însă se răzgîndise. În definitiv acum, în încercuire, nu se mai putea
şti unde-i linia întîi a regimentului şi unde e spatele unităţii. Se hotărî deci să-l
lase acolo, tot nu l-ar putea convinge să plece, mai cu seamă că lui Serpilin nu-i
plăcea să provoace discuţii în contradictoriu, cînd ştia dinainte că nu ar duce la
nici un rezultat.
— N-am nevoie de nici un sanitar, spuse Zaicikov. Înseamnă că te scot din
bordeiul tău.
— Trebuie! făcu Serpilin categoric. În privinţa asta nu mă contrazice; oricum,
în tinereţe am fost felcer, aşa că am oarecare experienţă în materie.
Zaicikov se trezi zîmbind fără voie. Îşi amintise de porecla lui Serpilin
„felcerul” şi de stagiul pe care-l făcuse în divizia acestuia demult, în îndepărtatul
an o mie nouă sute treizeci şi trei.
— Încearcă să aţipeşti, Nikolai Petrovici, spuse Serpilin, ridicîndu-se de pe
scaun. Noi, comisarul şi cu mine, o să ne ducem să facem bilanţul luptelor de as-
tăzi şi apoi o să ne întoarcem să ne dai noi dispoziţii.
„Mare nevoie ai tu acum de dispoziţiile mele! îşi spuse cinstit şi fără supărare
Zaicikov, petrecîndu-l cu privirea pe Serpilin. Tu nu eşti Loşkariov. Să nu fi fost
necazul acela al tău, comandai astăzi o divizie sau poate chiar un corp de armată,
şi-mi dădeai tu mie dispoziţii... Numai să nu fi pierdut legătura...” şi se posomorî
amintindu-şi cu amărăciune că sînt izolaţi, fără nici o legătură cu armata.
În bordeiul lui Şmakov, în care acesta intra pentru prima dată, cei doi se
aşezară faţă în faţă pe două paturi de campanie — Şmakov pe patul fostului
comisar, ucis în aceeaşi dimineaţă, iar, Serpilin pe patul şefului de stat-major,
căzut pe înserate — şi analizară situaţia, căutînd s-o scoată la capăt cam aşa cum
îşi cîrpea anteriul Arvinte şi sfătuindu-se pe cine şi unde să mute pentru a astupa
toate găurile. În aceeaşi noapte trebuiau să numească un comandant de batalion,
doi comandanţi de companii şi trei politruci, în locul celor căzuţi în luptele de
peste zi. Şmakov nu izbutise deocamdată să facă cunoştinţă decît cu oamenii
unui singur batalion, şi asta în mare grabă; mai toate propunerile erau făcute de
Serpilin. Cînd ajunseră la politruci, Serpilin îşi aminti de Sinţov.
— Ce rost are, spuise el cînd Şmakov strînse din nimeri la auzul propunerii lui,
ca băiatul să umble me-reu coadă după mine, pînă-l omoară nemţii? Dacă are
gradul de politruc, să ia în primire postul de politruc într-o companie. N-o să fie
mai slab ca alţii, şi chiar dacă o să fie mai slab, tot n-avem altul.
Cinci minute mai tîrziu, trezit de ostaşul însoţitor al lui Serpilin, Sinţov stătea
cu ochii lipiţi de somn în faţa lui Serpilin şi a lui Şmakov, pe care nu se aştepta
de loc să-l vadă acolo, şi asculta îndrumările lor lapidare. Îl trimiteau chiar
atunci, cît mai era întuneric, la compania aceluiaşi Horîşev, cu care şezuse în
ajun, delsculţ, pe terasamentul căii ferate, încălzindu-se la soare şi rozînd peşte
uscat.
— Dar, vedeţi că n-am mai comandat niciodată, răspunse el încurcat cînd
Serpilin îi puse o întrebare pe cît de normală, pe atît de fără noimă, poate, în ase-
menea condiţii: „Ei, ce zici, ai să te descurci?”
— Nu-i nimic, dă-ţi osteneala totuşi, spuse povăţui- tor Serpilin. Porţi o steluţă
pe mînecă şi trei cuburi la petliţe, aşa că am dreptul să-ţi pretind tot ce se poate
pretinde unui om cu acest grad. Comandantul rostise aceste cuvinte destul de
aspru, dar, nu pentru că ar fi fost supărat pe Sinţov, ci pentru că voia să
sublinieze schimbarea intervenită în poziţia politrucului. Însoţitor nu mai e cazul
să-ţi dau, iar dacă nu ajungi unde tre- buie — te dăm dezertor! La ultimele
cuvinte Serpilin zîmbi, dîndu-i de înţeles că glumeşte.
Fără să-şi fi venit încă în fire, Sinţov strînse mîinile pe care i le întinseră pe
rînd Serpilin şi Şmakov şi ieşi din bordei. Amîndoi deveniseră acum pentru el cu
totul altceva decît fuseseră înainte. Ieri încă, el mai era un oaspete în regimentul
acestui comandant de brigadă deşirat şi cu faţa blîndă, ca de cal, şi nu de mult
mai fusese un întîmplător tovarăş de drum al acestui mărunţel şi cărunt comisar
de batalion, acum însă unul îi era comandant, iar celălalt — comisar. Cît despre
el însuşi, el devenise politruc de companie, aflîndu-se sub ordinele lor directe; şi
nimeni nu mai aştepta de la el să descrie cum luptă alţii, ci i se cerea să lupte ca
şi toţi ceilalţi. Niciodată în viaţă nu mai trăise o asemenea transformare bruscă şi
anevoioasă. Îşi aminti apoi de politrucul-adjunct Liusin, care nu prea avusese
chef să rămînă la tanchiştii din pădure, şi, fără pic de compătimire, dar cu
înţelegere, îşi dădu seama că şi lui Liusin trebuie să-i fi fost destul de greu pe
suflet.
După ce Sinţov ieşi din bordei, Serpilin şi Şmakov se uitară unul la altul.
— Şi eu am trecut fără veste din rîndul medicilor la comanda unui batalion,
spuse Serpilin, şi se pare că am făcut faţă. De ce m-aş îndoi de el? şi făcu un
semn din cap către uşa care se închisese. Cum adică, după douăzeci şi trei de ani
de Putere sovietică, să fie ei mai prejos decît am fost noi pe vremuri? Sau poate
că noi, cei bătrîni, nu ne-am priceput decît să le ţinem cu-vîntări şi n-am fost în
stare să facem oameni dintr-înşii? Nu cred asta! Şi în pofida tuturor nenorocirilor
grele prin care trecem astăzi, eu tot n-o cred! Poate că, în- tr-adevăr, nu i-am
educat totdeauna cum s-ar fi cuvenit, totuşi cred că i-am crescut mai bine, mult
mai bine decît i-au crescut fasciştii pe ai lor! Ne-am educat binişor oamenii, şi
uneori, chiar în puşcărie fiind, am avut ocazia să mă conving de asta. Nu te miri
că vorbesc de puşcărie?
— Nu mă mir. Zaicikov mi-a povestit istoria dumitale, răspunse Şmakov, care
se şfia să-l tutuiască şi nici nu prea îi plăcea s-o facă.
Dar Serpilin îi înţelese în felul său rezerva exprimată prin ,,dumneata”.
— Ca să vezi ce ghinion ai avut şi dumneata, tovarăşe Şmakov! Uite la cine te-
a azvîrlit soarta să fii comisar. Ai să ai o răspundere dublă, sau poate chiar triplă,
spuse el, adoptînd acelaşi mod, mai rezervat, de a i se adresa şi vorbind fără a-şi
ascunde ironia amară.
Şmakov i-ar fi putut răspunde multe. În primul rînd că nu soarta l-a aruncat în
armată, ci a venit acolo din propria lui dorinţă. După cum i-ar mai fi putut spune
că el însuşi îl rugase pe Zaicikov să-l folosească în orice funcţie nu înainte, ci
abia după ce a aflat în ce situaţie
se găseşte divizia. Şi, în sfîrşit, i-ar fi putut răspunde că şi el are tot atîta
încredere în Puterea sovietică şi în capacitatea ei de a educa oameni devotaţi pînă
la ultima suflare, şi tocmai de aceea are încredere în el, în Serpilin, ca în sine
însuşi.
Dar, de obicei atît de vorbăreţ, profesorul Şmakov, iar astăzi comisarul de
batalion Şmakov nu putea suferi explicaţiile, atunci cînd împrejurările îl sileau să
recurgă la ele. De aceea, nu răspunse nimic din ceea ce i-ar fi putut răspunde lui
Serpilin, tăcu un timp, se mulţumi doar să-l privească drept în ochi şi rosti o
singură frază:
— Tovarăşe Serpilin, nu mă pricep să trec dintr-o dată de la „dumneata” la
„tu”. De aceea, te rog să nu dai acestui fapt absolut nici o importanţă.
Şi doar prin tonul deosebit cu care sublinie vorba „absolut”, îi dădu de înţeles
lui Serpilin că a înţeles şi îi respinge reproşul.
— Dacă te-am înţeles bine, dumneata spui că nici nu te sinchiseşti de
peripeţiile trecutului meu nu prea îndepărtat, spuse Serpilin, căruia nu-i plăceau
ocolişurile.
— Da, m-ai înţeles foarte bine.
— Eu însă nu l-am putut uita încă. Vreau, nu vreau, îmi revine tot timpul în
minte. Asta poţi dumneata pricepe?
— Pot.
— Care-i numele dumitale?
— Serghei Nikolaevici.
— Al meu e Feodor Feodorovici.
— Ei, uite că am făcut în sfîrşit cunoştinţă ca lumea! rîse Şmakov, bucurîndu-
se de încheierea acestei discuţii încordate. Că dacă unuia din noi i-ar suna ceasul,
ar fi nu ştiu cum! Nici n-am şti cu ce iniţiale să completăm înştiinţarea de deces.
— Eh, Serghei Nikolaevici, frate al meu întru Hristos şi întru ham de regiment!
spuse Serpilin, clătinînd din cap. Să ştii să mori nu-i mare ispravă ostăşească, e
cel mult jumătate de treabă. Nouă ni se cere să-i ajutăm pe nemţi să moară în
număr cît mai mare.
Sculîndu-se în picioare, se întinse cît era de lung şi spuse că e timpul să meargă
să dea raportul comandantului de divizie.
— Poate, să-i dăm pace, s-o fi simţind rău, obiectă Şmakov.
— Dacă o să-i dăm raportul se va simţi mai bine, răspunse Serpilin. Rana lui
este prea gravă ca să poată zace şi aştepta în tihnă venirea morţii. Cît timp va mai
da ordine, o să trăiască!
— Nu cred ca medicii să fie de acord cu dumneata, spuse Şmakov, ridicîndu-se
şi el.
— Nici n-am să le cer consimţămîntul, eu însumi sînt felcer.
Şmakov surîse fără să vrea. Serpilin zîmbi şi el de gluma făcută, apoi însă
deveni din nou serios.
— Ai adus vorba adineauri de moarte. Am să-ţi spun şi eu părerea mea, ca să
nu mai revenim asupra acestei discuţii; vreau să mă înţelegi bine, să mă înţelegi
pînă în adîncul măruntaielor mele. Nu mă tem să mor aici de faţă cu toată lumea.
Dar n-am dreptul să mor ca un dispărut cine ştie unde! M-ai înţeles?
Împinse uşa cu piciorul şi ieşi primul din bordei.
A doua zi, lupta continuă iarăşi din zori pînă-n noapte, încetul cu încetul, cea
mai mare parte a tunurilor noastre de cîmp şi a tunurilor antitanc fu scoasă din
luptă; tancuriile nemţeşti pătrundeau tot mai des în adîncimea poziţiilor
regimentului, şerpuiau îndelung printre şanţurile de tragere, dărîmau sub şenile
bordeiele, trăgeau neîncetat cu tunurile şi, întorcîndu-se în dreapta şi în stînga,
împroşcau cu foc de mitralieră şanţurile de tragere şi de comunicaţie în toată
lungimea lor. Uneori părea că poziţiile regimentului au şi fost cucerite de inamic,
dar în cursul întregii zile infanteria nemţească nu izbuti nicicum să se ţină după
tancuri, iar fără ea tancurile singure nu puteau pune stăpînire pe teren: unele,
terminîndu-şi muniţia, ieşeau din luptă, iar altele, lovite de legături de grenade şi
sticle cu benzină, luau foc în adîncimea poziţiilor.
Din pricină că nu mai erau destule proiectile şi nici artilerie, fură distruse mai
puţine tancuri decît în zilele precedente, totuşi nouă bucăţi tot fură incendiate, în
locuri diferite. Unul dintre tancuri apucase chiar să se ca- ţăre pe bordeiul lui
Serpilin, unde zăcea Zaicikov, dar
fusese distrus chiar acolo şi zăcea şi acum tot pe adăpost, ca un monument,
prăvălit cu spatele într-un şanţ de tragere şi cu trompa uriaşă a tunului din turelă
ridicată spre cer.
Pînă seara au fost lansate în total opt atacuri nemţeşti, care se succedară cu
forţe mereu înnoite. Sinţov, sosit de cu seară la compania lui Horîşev, nu
apucase, în douăzeci şi patru de ore, să se uite decît de două ori la ceas. Nici nu
avu răgazul să se gîndească dacă s-a dovedit a fi un bun sau prost politruc de
companie; a stat pur şi simplu toată ziua în tranşee cu ostaşii lui şi a căutat să dea
ordine cît mai chibzuite celor cîţiva oameni aflaţi în preajma lui, să facă doar
ceea ce socotea necesar potrivit cutării sau cutării situaţii mereu noi. A ordonat
să nu se tragă, atunci cînd şi-a dat seama că atacatorii trebuie atraşi mai aproape,
şi a ordonat să se tragă, atunci cînd a înţeles că a venit timpul să se tragă, şi a tras
şi el, doborînd probabil destui nemţi. Uneori i se părea chiar că nu el îi comandă
pe oameni, ci cuburile lui de politruc de pe petliţe şi steluţele de comisar de pe
mînecile bluzei: ostaşii pe ele le văd, pe ele le respectă şi lor li se supun.
Iată de ce, cînd se termină ultimul, cel de-al optulea atac nemţesc, cînd începu
să se întunece, şi Horîşev, cu capul bandajat pe sub bonetă, se apropie de el şi-i
strigă tare, ca unui surd, la ureche: „Ai acţionat bine, politru- cule!” Sinţov dădu
din umeri. Nu ştia nici el dacă a acţionat bine sau rău, ştia doar un singur lucru:
se aflau în aceleaşi şanţuri de tragere în care fuseseră şi dimineaţa, şi probabil că
tocmai asta însemna că e bine.
După ce chibzui aşa o vreme, îl apucă deodată mirarea că se mai află în viaţă:
prea căzuseră mulţi oameni morţi şi răniţi în ziua aceea în jurul lui. În timpul
luptei, cînd erau ucişi sau răniţi fiecare pe rînd, el nu se gîndise la sine, acum
însă, cînd îşi amintea de toţi laolaltă, morţi şi răniţi, i se părea ciudat că ei toţi
căzuseră morţi şi răniţi, iar el, în tot cursul zilei, nu fusese nici măcar zgîriat.
— Cum crezi, mîine or să atace din nou? îl întrebă el pe Horîşev.
Locotenentul nu-l auzi de prima dată. Sinţov repetă obosit întrebarea, şi
Horîşev îi răspunse la fel de obosit:
— Sigur că da, ce altceva ai vrea să facă?!
CAPITOLUL AL ŞASELEA
Era o dimineaţă plină de soare. Cei o sută cincizeci de oameni rămaşi din
regimentul lui Serpilin mergeau prin- tr-o pădure deasă de pe malul stîng al
Niprului, gră- bindu-se să se îndepărteze cît mai repede de locul unde trecuseră
peste apă. În grupul acestor o sută cincizeci de oameni, fiecare al treilea era rănit
uşor. Cei cinci răniţi grav, care fuseseră trecuţi ca prin minune peste apă, erau
purtaţi pe tărgi cu rîndul de către douăzeci dintre cei mai zdraveni ostaşi din
regiment, numiţi anume de Serpilin.
Printre cei purtaţi pe tărgi se număra şi Zaicikov, care era pe moarte. Ba îşi
pierdea cunoştinţa, ba îşi revenea din nou, şi atunci se uita la cerul albastru, la
crestele mestecenilor şi ale pinilor legănîndu-se sus deasupra capului său.
Gîndurile i se învălmăşeau şi i se părea că totul din jur prinde să se clatine:
umerii ostaşilor care purtau targa, arborii, cerul. Făcea mari eforturi să-şi as- cută
auzul pentru a pătrunde liniştea pădurii; ba i se năzărea că distinge într-însa un
zvon de luptă, ba, ve- nindu-şi în simţiri, nu mai auzea nimic, şi atunci i se părea
că a surzit. De fapt însă domnea cea mai deplină linişte.
Era linişte în pădure, nu se auzea decît scîrţîitul uşor al copacilor agitaţi de vînt,
tîrşîitul paşilor osteniţi şi, uneori, clinchetul unei gamele. Era atîta linişte, încît ea
părea ciudată nu numai muribundului Zaicikov, ci şi tuturor celorlalţi oameni, Se
dezobişnuiseră de linişte în
aşa măsură, încît acum li se părea primejdioasă. Deasupra coloanei mai stăruia
un abur uşor, aproape invizibil, care se înălţa din echipamentul încă ud al oame-
nilor, amintindu-le de iadul îngrozitor trăit în cursul nopţii la trecerea peste rîu.
Serpilin trimisese patrule de siguranţă înainte şi pe flancuri, lui Şmakov îi
încredinţase siguranţa de spate, iar el mergea în capul coloanei. înainta mişcîndu-
şi anevoie picioarele, dar oamenilor care veneau în urma lui li se părea că păşeşte
vioi şi repede, cu pasul sigur de sine al omului care ştia încotro merge şi este
pregătit să meargă aşa multe zile în şir. Ţinuta aceasta îl costa scump pe Serpilin:
nu mai era tînăr, viaţa îl scărmănase din plin, şi luptele din ultima vreme îl
obosiseră cumplit, dar ştia că de acum înainte, în încercuire, nu mai există nimic
neînsemnat, nimic care să treacă neobservat. Important şi lesne, de observat era
totul, pînă şi pasul în care se mişcă el acum în capul coloanei.
Mirîndu-se cît de uşor şi de repede merge comandantul brigăzii, Sinţov păşea
în urma lui, mutîndu-şi mereu automatul de pe un umăr pe celălalt: de prea mare
osteneală îl dureau spatele, ceafa, umerii, îl durea tot ce putea să doară. Uimitor
de frumoasă era pădurea însorită de iulie! O învăluia mireasma răşinei şi a muş-
chiului încins. Soarele se strecura printre ramurile tremurătoare ale copacilor şi
se revărsa clipind pe pămînt în pete aurii şi calde. De sub învelişul cetinii vechi
care acoperea pămîntul răsăreau tufe verzi de zmeură, şi sclipeau vesel picurii
rubinii ai fragilor. Ostaşii se aplecau la tot pasul, să le culeagă. Cu toată oboseala
care-l copleşea, Sinţov mergea şi nu se mai sătura să admire frumuseţea pădurii.
„Sîntem vii, îşi spunea el, sîntem vii totuşi!” Cu trei ore în urmă, Serpilin îi
ordonase să întocmească lista tuturor oamenilor rămaşi în viaţă după trecerea
Niprului. Întocmise lista şi ştia că au rămas în viaţă numai o sută patruzeci şi trei
de oameni. Din fiecare patru ostaşi porniţi noaptea să rupă cercul, trei căzuseră în
luptă sau se înecaseră, şi nu scăpase decît unul — al patrulea; el însuşi era un
astfel de „al patrulea”.
Să mergi, să mergi aşa prin pădurea asta şi, spre seară, fără să te mai întîlneşti
cu nemţii, să dai de-ai tăi, ce fericire! Şi în definitiv de ce n-ar fi posibil? Că doar
nemţii nu sînt chiar pretutindeni, şi nici trupele noastre nu s-or fi retras, poate,
chiar atît de mult!
— Tovarăşe comandant de brigadă, cum credeţi, e cu putinţă să ajungem încă
astăzi la ai noştri?
— Nu ştiu cînd o să ajungem, răspunse Serpilin din mers, întorcînd uşor capul
spre el, ştiu doar că odată şi odată o să ajungem neapărat. Pînă una-alta, e bine că
am ajuns şi aici!
Începuse fraza pe un ton serios, dar o încheiase cu o ironie amară. Gîndurile lui
erau diametral opuse gîndu- rilor lui Sinţov. Apreciind după hartă, mai puteau
merge prin pădure, ocolind drumurile, cel mult douăzeci de kilometri, pe care
socotea să-i facă pînă seara. Pentru a continua marşul mai departe, spre răsărit,
va trebui să traverseze, mai curînd sau mai tîrziu, şoseaua, şi deci să dea iarăşi de
nemţi. Să se afunde iarăşi dincolo de şosea în desişul verde al masivelor
păduroase ce se vedeau pe hartă, fără a se întîlni cu inamicul, ar fi un noroc de
necrezut. Serpilin nu prea credea într-o asemenea şansă, iar asta însemna că la
căderea nopţii, ajungînd la şosea, vor trebui să se angajeze într-o nouă luptă. Şi
Serpilin mergea gîndindu-se la această viitoare ciocnire, în mijlocul liniştii şi
prospeţimii pădurii, care-l aduseseră pe Sinţov într-o stare de beatitudine şi
optimism.
— Unde este comandantul de brigadă? strigă vesel un ostaş roşu din patrula de
cap, alergînd în întîmpinarea coloanei, şi, zărindu-l pe Serpilin se apropie îndată
de el. Tovarăşe comandant de brigadă! M-a trimis locotenentul Horîşev! Am dat
de ai noştri, din cinci sute douăzeci şi şapte!
— Ia te uită! strigă bucuros Serpilin. Şi unde sînt?
— Acolo, acolo sînt! mai spuse ostaşul, arătînd cu degetul spre tufele din care
tocmai se arătau cîteva siluete venind în întîmpinarea lor.
Uitînd de osteneală, Serpilin mări pasul.
Oamenii din regimentul cinci sute douăzeci şi şapte mergeau cu doi
comandanţi în frunte: un căpitan şi un sublocotenent. Erau cu toţii echipaţi şi
înarmaţi. Doi dintre ei purtau chiar cîte o puşcă mitralieră.
— Să trăiţi, tovarăşe comandant de brigadă! salută vioi, oprindu-se
regulamentar, un căpitan cîrlionţat, cu boneta trasă pe-o ureche.
Serpilin îşi aminti că l-a văzut o dată la statul-major al diviziei. Dacă nu-l
înşela memoria, căpitanul era chiar împuternicitul secţiei speciale.
— Noroc, băiatule! spuse Serpilin. Te felicit în numele tuturor pentru
prezentarea în cadrul diviziei! şi, strîngîndu-l cu putere la piept, îl sărută pe
amîndoi obrajii.
— Da, iată că ne-am prezentat, tovarăşe comandant de brigadă, spuse
căpitanul, mişcat de acest salut călduros neprevăzut în nici un regulament militar.
Am auzit că şi comandantul diviziei se află aici, cu dumneavoastră. E adevărat?
— Da, e aici cu noi, l-am scos din încercuire pe comandantul diviziei, numai
că... şi nu-şi termină vorba. Să mergem la el.
Coloana se oprise, şi toată lumea privea cu bucurie la noii-sosiţi. Nu erau mulţi,
dar toţi sperau că acesta e numai începutul.
— Dă-i drumul înainte, spuse Serpilin către Sinţov şi, privindu-şi ceasul mare
de la mînă, adăugă: Pînă la halta regulamentară mai sînt douăzeci de minute.
Coloana se urni cam anevoie, iar Serpilin, luînd cu el nu numai pe căpitan şi
sublocotenent, ci şi pe ostaşii care-i însoţeau, porni fără grabă spre mijlocul
coloanei, unde se aflau răniţii.
— Lăsaţi jos targa, spuse Serpilin încet ostaşilor care-l purtau pe Zaicikov.
Ostaşii lăsară targa la pămînt. Zaicikov zăcea nemişcat, cu ochii închişi.
Bucuria de pe chipul căpitanului se şterse ca prin farmec. Horîşev îi spusese de la
bun început că comandantul diviziei este rănit, dar înfăţişarea colonelului îl
îngrozi. Faţa lui Zaicikov, pe care o ştia plină şi bronzată, era acum trasă şi
lividă. Nasul i se aseuţise ca la morţi, iar buza de jos purta urmele negre lăsate de
muşcătura dinţilor. Peste mantaua care-l învelea se odihnea mîna lui uscată şi
albă, fără viaţă. Co-mandantul diviziei era pe moarte, şi căpitanul îşi dădu seama
de asta de cum îl văzu.
— Nikolai Petrovici, Nikolai Petrovici, şopti Serpilin, îndoindu-şi cu greu
picioarele amorţite de oboseală şi lăsîndu-se într-un genunchi la căpătîiul
rănitului.
Zaicikov îşi mişcă mîna aflată pe manta, apoi îşi muşcă buza de jos şi abia apoi
deschise ochii.
— Am dat de-ai noştri, din cinci sute douăzeci şi şapte!
— Tovarăşe comandant de divizie, sînt împuternicitul secţiei speciale,
căpitanul Sîtin, m-am prezentat la ordinul dumneavoastră! Am adus o subunitate
cu un efectiv de nouăsprezece oameni.
Zaicikov îl privi de jos în sus şi-i făcu tăcut un semn scurt, abia schiţat, cu
degetele albe, care zăceau inerte pe manta.
— Apleacă-te mai mult spre el, spuse Serpilin căpitanului. Te cheamă.
Atunci împuternicitul se lăsă într-un genunchi, ca şi Serpilin, iar Zaicikov îşi
descleştă dinţii de pe buza de jos şi-i şopti cîteva cuvinte, pe care la început
căpitanul nu reuşi să le desluşească. Dîndu-şi seama după ochii lui că omul nu l-a
auzit, Zaicikov făcu un efort şi repetă cele spuse.
— Comandantul de brigadă Serpilin a preluat comanda diviziei, murmură el.
Lui să-i dai raportul.
— Permiteţi-mi să vă raportez, spuse împuternicitul, rămînînd în aceeaşi
poziţie, dar adresîndu-se de data asta concomitent lui Zaicikov şi lui Serpilin.
Am reuşit să salvăm drapelul diviziei.
Obrazul lui Zaicikov tresări uşor. Încercă să zîm- bească, dar nu izbuti.
— Unde e? şopti el, abia mişcîndu-şi buzele; şoapta nu i se desluşea, dar ochii
vorbeau: ,,Arătaţi-mi-l!”, cereau ei, şi toată lumea îi pricepu rugămintea.
— Plutonierul Kovaleiuk l-a ascuns asupra sa, spuse împuternicitul. Kovaleiuk,
scoate drapelul.
Dar Kovaleiuk i-o luase înainte. Îşi scosese centura, lăsînd-o să cadă la pămînt,
şi, ridicîndu-şi pînă sub bărbie poalele bluzei, începu să-şi desfăşoare de pe
trupul gol pînza roşie a drapelului. Apoi, apucînd-o de capete,
o întinse în aşa fel încît comandantul diviziei să poată vedea întreg drapelul:
mototolit, îmbibat de sudoare soldăţească, dar salvat şi întreg, cu binecunoscutele
slove brodate cu fir de aur pe atlazul roşu: „Divizia 176 de puşcaşi a Armatei
Roşii Muncitoreşti-Ţărăneşti, decorată cu ordinul Drapelul Roşu”.
Uitîndu-se la drapel, Zaicikov începu să plîngă. Plîn- gea aşa cum poate plînge
un om sleit de puteri şi aflat pe patul de moarte: potolit, fără să i se clintească
nici un muşchi al feţei. Una după alta, lacrimile îi izvorau din amîndoi ochii şi se
prelingeau domol pe obraji. Iar trupeşul Kovalciuk, care ţinea drapelul în mîinile
lui mari, puternice şi se uita peste marginea lui la obrazul comandantului de
divizie întins pe pămînt şi cu ochii plini de lacrimi, începu să plîngă şi el, aşa
cum poate plînge un bărbat sănătos şi puternic zguduit de ceea ce vede — gîtul i
se cutremura spasmodic, şi lacrimile curgeau nestăvilite, iar umerii şi mîinile
uriaşe, care ţineau drapelul, tremurau neîncetat de hohotele fără glas. Zaicikov
închise ochii, trupul i se înfioră. Serpilin se repezi speriat şi-i apucă mîna. Nu, nu
murise: pulsul continua să bată slab în vinele lui. Nu murise, ci doar îşi pierduse,
pentru cine ştie a cîta oară în dimineaţa aceea, cunoştinţa.
— Ridicaţi targa şi porniţi înainte, spuse Serpilin încet către ostaşii care se
întorseseră cu faţa spre Zaicikov şi-l priveau în tăcere.
Ostaşii săltară targa şi porniră lin în acelaşi pas.
— Strînge la loc drapelul, îi ordonă Serpilin lui Kovalciuk, care continua să
stea cu mîinile întinse. De vreme ce dumneata l-ai salvat, poartă-l asupra
dumitale şi de-a- cum înainte.
Kovalciuk strînse cu grijă drapelul şi-l înfăşură în jurul trupului, îşi trase în jos
bluza, ridică centura de la pămînt şi se încinse strîns.
— Tovarăşe sublocotenent, încolonează-te cu oamenii dumitale la coada
coloanei, spuse Serpilin tînărului care plînsese şi el pînă atunci şi stătea acum
lîngă el, smior- căind stînjenit.
După ce coada coloanei se scurse pe lîngă ei, Serpilin apucă braţul
împuternicitului şi, lăsînd un interval de vreo zece paşi de la ultimul ostaş din
coloană, porni alături de căpitan.
— Acum raportează ce ştii şi ce-ai văzut.
Împuternicitul începu să povestească întîmplările ultimei lor nopţi de luptă.
După ce şeful statului-major al diviziei, Iuşkevici, şi comandantul regimentului
527, Er- şov, hotărîseră să rupă noaptea frontul încercuirii şi să pătrundă spre
răsărit, lupta a fost crîncenă; au realizat ruperea împărţiţi în două grupuri, cu
gîndul ca după aceea să se unească, dar n-au mai reuşit s-o facă. Iuşkevici
nimerise în focul automatelor nemţeşti şi murise sub ochii împuternicitului, cît
despre Erşov, care comanda celălalt grup, împuternicitul nu ştia nici unde se află
şi nici dacă a scăpat cu viaţă. În zori răzbătuse pînă la pădure cu doisprezece
oameni, mai tîrziu întîlnise alţi şase, în frunte cu sublocotenentul. Asta era tot ce
ştia el.
— Bravo, împuternicitule! spuse Serpilin. Aţi salvat drapelul diviziei. Cine a
avut grija asta, tu?
— Eu,
— Bravo ţie! repetă Serpilin! Ai făcut o bucurie comandantului diviziei, ultima
lui bucurie!
— Va muri? întrebă împuternicitul.
— Da tu nu ţi-ai dat seama? întrebă la rîndul său Serpilin. De aceea am şi
preluat comanda. Întinde pasul, să ajungem în fruntea coloanei. Mai poţi, sau te-
au lăsat puterile?
— Pot, surise împuternicitul. Pot, că sînt tînăr.
— În ce an eşti născut?
— Nouă sute şaisprezece.
— Douăzeci şi cinci de ani! Serpilin şuieră admirativ. Da repede mai înaintaţi
în grad voi ăştia, tinerii!
La amiază, de îndată ce coloana se instală pentru prima haltă mai mare, avu loc
încă o întîlnire, care-l bucură mult pe Serpilin. Tot Horîşev cel cu privirea ageră,
care mergea cu patrula de cap, observă un grup de oameni culcaţi la adăpostul
unor tufişuri dese. Şase dintre ei dormeau întinşi pe spate, iar alţi doi — un ostaş
cu un automat nemţesc şi o femeie, medic militar, cu un nagan pe genunchi —
străjuiau somnul celorlalţi, dar îl străjuiau destul de prost.
Horîşev făcu o poznă — ţîşni din desiş drept în faţa lor şi strigă: „Sus mîinile!”
— pentru care îndrăzneală era cît pe ce să se aleagă cu o rafală de automat în
burtă.
Pînă la urmă se dovedi că şi oamenii aceia făceau parte tot din divizia lor —
ţineau de unităţile de spate. Unul din oamenii care dormeau era tehnic-intendent,
şeful depozitului de alimente. El scăpase întregul grup, compus din şase
magazineri şi conductori şi femeia- medic, care se afla întîmplător între ei, căci
înnoptase într-o colibă vecină.
Cînd întregul grup fu adus în faţa lui Serpilin, intendentul, un om pleşuv, trecut
de prima tinereţe, mobilizat după începutul războiului, povesti cum încă în urmă
cu trei zile, satul în care se aflau cantonaţi fusese atacat de tancuri nemţeşti cu
desanţi. El se strecurase cu oamenii săi prin fundul grădinilor de zarzavat; puşti
n-aveau decît puţini dintre ei, dar nimeni nu voia să se predea nemţilor. Era
siberian de felul lui, fusese partizan roşu în tinereţe, şi se oferise acum să
conducă oamenii prin păduri pînă or da de ai lor.
— Şi uite că am dat de ai noştri, încheie el. E drept că nu i-am scăpat chiar pe
toţi — am pierdut unsprezece oameni, ne-am ciocnit piept în piept cu o patrulă
nemţească. Dar patru nemţi tot am pus jos, şi le-am luat automatele. Pe-al
cincilea l-a doborît ea cu un foc de nagan, spuse tehnic-intendentul, arătînd din
cap către doctoriţă.
Doctoriţa era tinerică şi atît de micuţă, încît părea o biată fetiţă. Serpilin şi
Sinţov, care stăteau lîngă el, ca şi toţi ceilalţi aflaţi în jur, o priveau cu uimire şi
gingăşie. Dar uimirea şi gingăşia din ochii lor crescu şi mai mult cînd,
mestecîndu-şi în continuare colţul de pîine, drept răspuns la întrebările lor,
femeia începu să povestească despre ea.
Vorbi despre toate cîte i se întîmplaseră ca despre un şir de lucruri pe care
trebuia neapărat să le facă. Povesti cum a terminat Institutul de stomatologie,
cum apoi comsomolistele au început să fie primite în armată şi cum, fireşte, s-a
înrolat şi ea; abia apoi s-a dumerit că în război nimănui nu-i mai arde să-şi
trateze dinţii, şi atunci ea a trebuit să se transforme din medic dentist în soră
medicală, pentru că nici prin gînd nu-i trecea să stea degeaba! Iar cînd medicul
lor a fost ucis, în timpul unui bombardament, ea a rămas ca medic în locul lui,
pentru că, oricum, cineva tot trebuia să-l înlocuiască; apoi plecase în spatele
frontului să aducă medicamente, pentru că, oricum, cineva trebuia neapărat să se
ducă după medicamente: la regiment aproape că nu mai erau de loc
medicamente. Cînd nemţii năvăliseră în salul unde înnoptase, fireşte că s-a retras
şi ea cu toţi ceilalţi — că doar nu era să rămînă la nemţi! Iar apoi, cînd se
întîlniseră cu patrula nemţească şi s-a pornit schimbul de focuri, în faţa ei a fost
rănit un ostaş, şi ostaşul gemea. Atunci s-a tîrît pînă la el să-l panseze, şi deodată,
drept în faţă, i-a răsărit un neamţ mare, şi atunci ea a tras naganul şi l-a împuşcat.
Dar naganul era greu, aşa că a trebuit să-l ridice cu amîndouă mîinile ca să poată
trage.
Doctoriţa povesti toate acestea repede, într-o vorbire grăbită, copilărească.
După ce îşi termină colţul de pîine, se aşeză pe un ciot şi începu să răscolească
prin geanta sanitară. Mai întîi scoase cîteva pachete individuale, iar apoi o poşetă
mică, de lac negru. Sinţov, care stătea sprijinit cu spatele de un copac din
apropiere, zări de la înălţime că în poşeta aceea se află o pudrieră şi un roşu de
buze înnegrit de praf. Înfundîndu-şi mai adînc pudriera şi roşul de buze, ca să nu
i le vadă nimeni, ea scoase afară o oglinjoară şi, trăgîndu-şi de pe cap boneta,
începu să-şi pieptene părul moale, ca de copil.
— Asta zic şi eu femeie! spuse Serpilin, cînd micuţa doctoriţă, terminînd cu
pieptănatul, băgă de seamă mulţimea de bărbaţi ce-o înconjoară şi se retrase pe
nesimţite, pierind în dosul copacilor. Asta zic şi eu femeie! repetă el, bătîndu-l pe
umăr pe Şmakov, care ajunsese coloana din urmă şi se aşezase să se odihnească
lîngă comandant. Aşa mai înţeleg şi eu! În prezenţa unei asemenea femei, doar
de ruşine, şi tot nu se mai teme nimeni de nimic!
Apoi zîmbi larg, arătîndu-şi toţi dinţii sclipitori de metal, se întinse pe spate,
închise ochii şi adormi pe dată.
Sinţov lunecă cu spinarea în josul trunchiului de care se sprijinea, se cinchi şi,
văzînd că Serpilin a aţipit, căscă şi el prelung şi dulce.
— Eşti căsătorit? îl întrebă Şmakov.
Sinţov dădu din cap şi, alungind somnul, încercă să-şi închipuie cum s-ar fi
desfăşurat lucrurile dacă Maşa ar fi insistat atunci, la Moscova, să plece cu el la
Grodno şi dacă lucrul acesta le-ar fi reuşit... Ar fi coborît îm-preună la Borisov...
Şi pe urmă ce-ar mai fi fost? Da, era greu de spus ce-ar mai fi fost pe urmă... Şi
totuşi, undeva în adîncul sufletului simţea foarte bine că atunci, în ziua aceea
amară a despărţirii lor, ea avusese dreptate, şi nu el. Atunci, cu o lună în urmă, se
temuse mai mult ca de orice că Maşa va pleca pe front; acum, însă, îşi putea
închipui fără nici o tresărire că şi ea se află undeva pe front.
După toate cele văzute şi îndurate, ura lui pentru nemţi ştersese multe din
barierele care existau înainte în mintea lui; în afară de gîndul că fasciştii trebuie
distruşi, pentru el nu mai existau de mult alte gînduri nici despre fericire, nici
despre viitor. Şi de fapt, de ce n-ar putea nutri şi Maşa sentimente ca ale lui? I se
răpise ei mai puţin decît lui? Era mai rea decît el? Mai slabă de înger decît el?
Atunci, de ce voia s-o lipsească de dreptul de care n-ar îngădui să fie lipsit el
însuşi? De dreptul pe care ia să încerci numai să-l iei acestei doctoriţe micuţe!
— Dar copii ai, sau nu? îi întrerupse gîndurile Şmakov.
Sinţov, care tot timpul, în cursul acestei luni, căutase să se convingă cu
îndărătnicie că totul este în ordine, că fetiţa lui se află de mult la Moscova, îi
explică mohorît ce se petrecuse cu familia sa. De fapt însă, cu cît mai vîrtos
încerca să se convingă că totul este în regulă, cu atît mai puţin credea în acest
lucru.
Şmakov se uită la el şi, văzîndu-i faţa deodată posomorîtă, înţelese că ar fi fost
mai bine să nu-i pună această întrebare.
— Hai, dormi, spuse Şmakov, halta e scurtă şi n-ai să apuci să-ţi termini nici
primul vis!
„Despre ce vis mai poate fi vorba acum?!” îşi spuse necăjit Sinţov; apoi, după
ce mai rămase vreun minut cu ochii deschişi, fruntea îi căzu pe genunchi, şi el
tresări, căscă ochii mari, se pregăti să-i spună ceva lui Şmakov, dar în loc de asta
îşi lăsă capul în piept şi se cufundă într-un somn adînc.
Şmakov îl privi cu jind, apoi îşi scoase ochelarii şi se porni să-şi frece
pleoapele cu arătătorul şi degetul mare: îl dureau ochii de nesomn, i se părea că-l
arde lumina zilei chiar şi prin pleoapele lăsate, dar somnul nu venea de loc.
În ultimele trei zile, Şmakov văzuse atîţia morţi, tineri de-o seamă cu fiul său,
aviatorul ucis, încît durerea lui de tată, împinsă printr-un efort de voinţă în
adîncul sufletului, ţîşni afară şi crescu nemăsurat de mult, pînă la dimensiunile
unui simţămînt care nu se limita acum doar la propriul său copil, ci şi la toţi
ceilalţi tineri pe care-i văzuse pierind sub ochii lui, ba chiar şi la cei pe care nu-i
văzuse murind, dar îi ştia morţi. Simţămîntul acesta crescu, crescu mereu, pînă
cînd ajunse în cele din urmă atît de mare, încît din durere se prefăcu în mînie.
Această mînie apăsa acum sufletul lui Şmakov. Şedea şi se gîndea la fasciştii
care pretutindeni, pe toate drumurile războiului, striveau acum sub tălpile lor de
fier mii şi mii de băieţi ca şi-al lui, toţi de aceeaşi vîrstă cu Octombrie, seceraţi
unul cîte unul, viaţă după viaţă. Şi-i ura acum pe aceşti nemţi tot aşa cum îi urîse
pe vremuri pe albi. Ură mai mare nu cunoştea, şi probabil că ură mai mare nici
nu exista pe lume.
În ajun încă trebuise să facă un efort pentru a da ordin ca aviatorul neamţ să fie
împuşcat. Dar astăzi, după scenele sfîşietoare ale trecerii peste rîu, cînd, asemeni
unor măcelari, fasciştii tocaseră palmă cu palmă apele rîului, asasinînd nişte
oameni care se înecau, nişte răniţi care mai luptau pentru viaţă, în sufletul lui se
răsturnase ceva, ceva pînă atunci neclintit, şi comisarul îşi jurase, fără a mai
reflecta, să nu mai cruţe niciodată şi nicăieri pe aceşti ucigaşi, în nici o împre-
jurare, nici în război, nici după război, niciodată!
Pesemne că acum, cînd se gîndea la fascişti, pe chipul lui de obicei calm şi
blînd din fire, chip de om cultivat, trecut de mult de prima tinereţe, apăru o
expresie atît de neobişnuită la el, încît Serpilin îl întrebă mirat:
— Serghei Nikolaievici! Ce-i cu tine? Ai păţit ceva?
Serpilin stătea întins pe iarbă lîngă el şi-l privea cu ochii larg deschişi.
— Nimic.
Şmakov îşi puse ochelarii, şi chipul său îşi reluă expresia obişnuită.
— Dacă nu-i nimic, atunci spune-mi cît e ceasul. N-ar fi timpul s-o pornim? Că
mi-e cam lene să-mi ridic mîna ca să mă uit singur, glumi Serpilin.
Şmakov se uită la ceas şi spuse că mai au şapte minute pînă la sfîrşitul haltei.
— Atunci, am să mai dorm puţin, spuse Serpilin şi închise ochii.
După popasul de o oră, pe care Serpilin nu-l prelungi cu nici un minut, în
pofida oboselii cumplite a oamenilor, coloana porni mai departe, cotind treptat
spre sud-est.
Pînă la halta de seară, detaşamentul lui Serpilin mai culese încă vreo treizeci de
oameni, care rătăceau prin pădure. Din divizia lor nu mai întîlniră însă pe
nimeni. Toţi cei treizeci de oameni întîlniţi după prima haltă făceau parte din
divizia vecină, care se aflase mai la sud de ei, pe malul stîng al Niprului. Erau
oameni din diferite regimente, batalioane şi formaţiuni de spate, şi cu toate că
printre ei se aflau trei locotenenţi şi un politruc-major, nici unul nu ştia unde
poate fi statul- major al diviziei lor şi nici măcar în ce direcţie se retrăsese.
Totuşi, din relatările răzleţe şi deseori contradictorii ale oamenilor se putea
alcătui oarecum tabloul catastrofei care se abătuse asupra lor.
Judecînd după numele localităţilor din care veneau ostaşii încercuiţi, atunci
cînd nemţii izbutiseră să pătrundă în forţă, divizia lor se afla întinsă în lanţ, aco-
perind un front de aproape treizeci de kilometri. Afară de asta, divizia nici nu
apucase sau nu putuse să se consolideze cum s-ar fi cuvenit. Nemţii prăvăliseră
asupra ei o lovitură de aviaţie de o uriaşă forţă distructivă: bombardamentul a
durat douăzeci de ore încheiate. Apoi,
după ce lansă în spatele diviziei cîteva desanturi de paraşutişti şi întrerupse
conducerea şi legăturile, inamicul începu, concomitent în trei locuri diferite, să
treacă, sub acoperirea aviaţiei, forţe masive peste Nipru. Unităţile diviziei fură
date peste cap, pe alocuri unele au fugit, iar altele au luptat cu furie pînă la capăt,
dar asta nu mai putea să schimbe lucrurile.
Cei treizeci de oameni din divizia vecină rătăciseră în grupuri mici de cîte doi
sau trei oameni. Jumătate din ei mai aveau arme, ceilalţi nu le mai aveau. După
ce stătu de vorbă cu ei, Serpilin îi încolonă pe toţi, amestecîndu-i cu oamenii săi.
Pe cei fără arme îi încolonă neînarmaţi, spunîndu-le că va trebui să şi le dobîn-
dească singuri în luptă, întrucît nimeni n-a făcut rezerve de arme pentru ei.
Le vorbi oamenilor aspru, dar nu jignitor. Doar po- litrucului-major, care
încercă să se justifice spunînd că, deşi neînarmat, colindase pădurea cu
echipamentul complet şi cu carnetul de partid în buzunar, Serpilin îi răspunse
muşcător că pe front un comunist trebuie să-şi păzească arma cu tot atîta
străşnicie ca şi carnetul de partid.
— N-am pornit spre Golgota, dragă tovarăşe, ci mergem la luptă. Faptul că ai
suporta mai lesne ca nemţii să te pună la zid decît să-ţi smulgi cu propria-ţi mînă
steluţele de comisar mărturiseşte că ai conştiinţă. Dar pentru noi asta este prea
puţin. Noi nu vrem să fim puşi la zid, ci, dimpotrivă, năzuim să-i punem noi pe
fascişti la zid. Fără arme, însă, n-o vom putea face. Asta e! Treci în front şi să ştii
că aştept de la dumneata să fii primul care-şi va cuceri o armă în luptă.
Cînd politrucul se îndepărtă stînjenit, Serpilin îl chemă înapoi şi, desprinzîndu-
şi de la brîu una din cele două grenade, i-o întinse pe palma larg deschisă.
— Pentru început, ia asta de la mine!
Sinţov, în calitatea lui de aghiotant, nota în carnet numele, gradele şi unităţile şi
se bucură în sinea lui de nesecata rezervă de răbdare şi calm cu care Serpilin
vorbea cu oamenii.
E cu neputinţă să pătrunzi în sufletul omului, dar în cele cîteva zile de cînd îl
cunoştea pe comandant, lui Sinţov i se păruse nu o dată că Serpilin nu se teme de
moarte. Probabil că nu era chiar aşa, dar aşa părea să fie.
În acelaşi timp însă, Serpilin nu se prefăcea că nu înţelege cum de se pot teme
oamenii, cum de se pot pierde cu firea, cum de şi-au aruncat armele şi au dat bir
cu fugiţii. Dimpotrivă, cu tot curajul îi lasă să simtă că el înţelege şi asta, dar
totodată îi făcea să se pătrundă de convingerea că groaza prin care trecuseră şi
înfrîngerea suferită au rămas de domeniul trecutului. Că aşa a fost, dar că nu va
mai fi aşa, că şi-au pierdut armele, dar şi le pot redobîndi. Probabil că de aceea,
plecînd din faţa lui, oamenii nu erau abătuţi nici chiar dacă le vorbise cu asprime.
Judecîndu-i drept, el nu-i absolvea de vină, dar nici n-o arunca toată pe umerii
lor. Oamenii simţeau lucrul acesta şi năzuiau să-i dovedească, să-i arate cît mai
curînd că nu s-a înşelat în privinţa lor.
Înainte de halta de seară avu loc încă o întîlnire, dar în alt fel decît toate
celelalte. Din partea patrulei de flanc care înainta chiar prin desişul pădurii se
prezen-tară lui Serpilin un sergent şi un ostaş escortînd doi oameni înarmaţi.
Unul din ei era un ostaş scund, într-o scurtă de piele, roasă, pusă peste bluză, cu
puşca la umăr. Celălalt — un bărbat înalt şi chipeş, de vreo patruzeci de ani, cu
un nas mare, vulturesc, cu păr bogat, scăpînd în şuviţe cărunte de sub bonetă,
care da multă prestanţă chipului său tineresc, curat, fără nici o cută; purta nişte
pantaloni bufanţi de cea mai bună calitate şi cizme frumoase de box, iar pe umăr
îi atîrna un automat P.P.Ş. nou-nouţ, cu încărcător rotund, dar boneta din cap era
plină de ulei, murdară ca şi bluza ostăşească, vădit prea mică pentru el, scurtă în
poale şi la mîneci şi îngustă la gît.
— Tovarăşe comandant de brigadă, se adresă lui Serpilin sergentul,
apropiindu-se cu cei doi oameni pe care nu-i scăpa din ochi, şi-i ţinea mereu sub
bătaia puştii, îmi permiteţi să vă raportez? Am adus doi arestaţi. I-am reţinut în
pădure şi i-am adus sub escortă pentru că nu vor să spună cine sînt şi pentru că
arată nu ştiu cum. Nu i-am dezarmat, pentru că n-au vrut să
depună armele de bunăvoie, iar noi ne-am gîndit să nu deschidem focul în
pădure, atîta timp cît nu sîntem siliţi s-o facem.
— Sînt locţiitorul şefului secţiei operaţii a statului- major al armatei, colonel
Baranov, spuse repezit omul cel înalt, ducînd regulamentar mîna la bonetă şi
luînd poziţia de drepţi în faţa lui Serpilin şi a lui Şmakov; glasul lui trăda că este
supărat şi jignit.
— Vă rog să mă scuzaţi, spuse sergentul, ducînd şi el palma la tîmplă, stînjenit
parcă de cele ce auzise.
— De ce te scuzi? întrebă Serpilin, întorcîndu-se către el. Ai făcut foarte bine
că i-ai reţinut şi că i-ai adus la mine. Aşa să procedezi şi de aici înainte! Poţi
pleca!... Actele dumneavoastră, ceru el omului, după ce sergentul se îndepărtă,
fără a i se adresa cu gradul sau funcţia cu care acesta se prezentase.
Faţa omului tresări, iar buzele i se dezlipiră într-un zîmbet dezorientat. Sinţov
îşi dădu seama că pesemne omul acesta trebuia să-l cunoască pe Serpilin, dar că
nu l-a recunoscut decît acum şi e uimit de această întîlnire.
Aşa şi era. Omul care se prezentase a fi colonelul Baranov, şi care purta într-
adevăr acest nume şi acest grad şi îndeplinea într-adevăr funcţia declarată, cînd
fusese adus în faţa lui Serpilin era atît de departe de gîndul că aici, în pădure, îl
poate întîmpina tocmai Serpilin, înconjurat de diverşi comandanţi şi purtînd
uniforma militară, încît în prima clipă abia dacă-şi spuse în gînd că acest
comandant de brigadă deşirat, cu un automat nemţesc la piept, îi aminteşte parcă
de un chip foarte cunoscut.
— Serpilin! exclamă el, desfăcînd larg braţele. Şi ar fi fost greu de spus dacă
gestul acesta oglindea doar o mirare neţărmurită, sau şi dorinţa de a-l îmbrăţişa
pe Serpilin.
— Da, eu sînt comandantul de brigadă Serpilin, spuse Feodor Feodorovici cu
un glas surprinzător de sec, metalic, comandant al diviziei care mi-a fost în-
credinţată, dar cine eşti dumneata, deocamdată tot nu se vede. Actele dumitale, te
rog!
— Serpilin, eu sînt, Baranov, ce-i cu tine, ai înnebunit?
— Te rog pentru a treia oară să prezinţi actele, repetă Serpilin cu aceeaşi voce
metalică.
— N-am nici un act, spuse Baranov după o pauză grea.
— Cum aşa, nici un act?
— Aşa s-a întîmplat... Le-am pierdut... Au rămas în bluza cealaltă, cînd am
schimbat-o pe asta... de ostaş. Şi Baranov îşi trecu degetele pe pieptul bluzei
strîmte, prea mică pentru el.
— Ţi-ai lăsat actele în cealaltă bluză? Dar semnele distinctive de colonel tot în
cealaltă bluză ţi le-ai lă- sat?
— Da, suspină Baranov.
— Şi de ce-ar trebui să te cred pe cuvînt că eşti într-adevăr locţiitorul
şefului secţiei operaţii a armatei, colonelul Baranov?
— Dar mă cunoşti doar, n-am lucrat împreună la Academia militară? murmură
cu totul descumpănit Baranov.
— Să presupunem că ar fi aşa cum afirmi dumneata, spuse Serpilin cu acelaşi
glas metalic şi aspru, neobişnuit pentru Sinţov. Dar dacă în loc să mă întîlneşti pe
mine ai fi dat de altul, atunci cine ar fi putut confirma numele, gradul şi funcţia
dumitale?
— El, strigă Baranov, arătînd spre ostaşul cu scurta de piele care stătea alături.
E şoferul meu.
— Dar dumneata ai acte, tovarăşe ostaş? întrebă Serpilin pe şofer, fără să se
mai uite la Baranov.
— Am... Şoferul se poticni, neştiind cum să se adreseze lui Serpilin. Apoi,
după o clipă de gîndire, se decise. Am, tovarăşe general! Şi descheindu-şi scurta
de piele scoase din buzunarul bluzei un carnet de serviciu, învelit într-o batistă,
şi-l întinse comandantului de brigadă.
— Aşa! exclamă Serpilin şi citi tare. Ostaşul roşu Zolotariov Piotr Ilici,
unitatea militară 22/14. Perfect. Şi-i înapoie şoferului carnetul. Spune, te rog,
tovarăşe Zolotariov, poţi să confirmi numele, gradul şi funcţia acestui om, cu
care ai fost reţinut în pădure?
Şi tot aşa, fără să se uite la Baranov, îl arătă doar cu degetul.
— Pot, să trăiţi, tovarăşe general. Dumnealui este într-adevăr colonelul
Baranov, şi eu sînt şoferul dumnealui.
— Aşadar, confirmi că omul acesta e comandantul dumitale?
— Chiar aşa, să trăiţi, tovarăşe general.
— Termină cu batjocura asta. Serpilin! sări enervat Baranov.
Dar Serpilin nu-l învrednici nici măcar cu o privire.
— Bine că cel puţin dumneata ne poţi confirma identitatea comandantului
dumitale, că altfel nu lipsea mult să fie împuşcat. Acte n-are, semnele distinctive
ale gradului lipsesc, bluza e a altcuiva, cizmele şi pantalonii sînt ofiţereşti... Cu
fiecare cuvînt, glasul lui Serpilin era din ce în ce mai aspru. Cum aţi ajuns aici?
În ce împrejurări? întrebă el după o pauză.
— Stai să-ţi povestesc... dădu să explice Baranov, dar Serpilin, de data asta
întorcîndu-şi capul spre el, i-o reteză scurt.
— Deocamdată nu te întreb pe dumneata. Spune... se adresă el iarăşi către
şofer.
La început mai anevoie, apoi, treptat, tot mai curgător, străduindu-se să nu uite
nimic, ostaşul începu să povestească în ce fel acum trei zile sosiseră de la co-
mandamentul armatei la statul-major al unei divizii, cum înnoptaseră acolo şi
cum dimineaţa, după ce colonelul a plecat la comandant, s-a pornit din senin un
bombardament de aviaţie, cum îndată după asta un şofer sosit de la spate i-a
povestit că acolo a fost debarcat un desant nemţesc cu tancuri şi cum el,
Zolotariov, şi-a pornit motorul maşinii ca să fie pregătit pentru orice
eventualitate. Peste o oră, s-a întors gîfîind şi colone- lul, l-a lăudat că maşina e
gata de drum şi, sărind înăuntru, i-a poruncit să pornească cu toată viteza îna-poi
la Ceausî. Cînd au ieşit în şosea, în faţa lor se şi deschisese focul şi se înălţa un
fum gros. Atunci au cotit pe un drum de ţară şi au gonit pînă cînd au auzit iarăşi
focuri de armă şi au zărit la o răscruce cîteva tancuri nemţeşti, Atunci au cotit din
nou pe un alt drum de pădure şi s-au înfundat într-un desiş, unde colonelul i-a
ordonat să oprească maşina.
Povestind toate acestea, şoferul arunca din cînd în cînd cîte o privire piezişă
spre colonelul său, de parcă ar fi aşteptat ca acela să-i confirme spusele, dar
Bara- nov stătea tăcut, cu capul plecat. Urma partea cea mai grea pentru el, şi
omul îşi dădea seama de asta.
— Bun, ţi-a ordonat să opreşti maşina, repetă Serpilin ultimele cuvinte ale
şoferului, şi pe urmă?
— Pe urmă tovarăşul colonel mi-a ordonat să scot de sub pernă bluza mea cea
veche şi boneta, că tocmai căpătasem echipament nou, şi pe ăsta vechi l-am păs-
trat, să-l am la nevoie, cînd mă bag sub maşină. Tovarăşul colonel şi-a scos bluza
şi şapca, şi-a pus boneta şi bluza mea şi mi-a spus că de-acum înainte va trebui să
mergem pe jos ca să ieşim din încercuire. Apoi mi-a ordonat să stropesc maşina
cu benzină şi să-i dau foc. Doar că eu, să vedeţi, tovarăşe general — aici şoferul
se poticni — doar că eu n-am ştiut că tovarăşul colo- nel şi-a uitat acolo actele în
bluza dumnealui, că altfel sigur că i-aş fi amintit, dacă ştiam, dar n-am ştiut şi
le-am dat foc, de-au ars cu maşină cu tot.
Omul se simţea vinovat.
Serpilin nu-şi mai putu reţine indignarea.
— Auzi, Baranov? se întoarse el spre colonel. Ostaşul Zolotariov regretă că nu
ţi-a adus aminte de actele dumitale. În glasul lui se desluşea ironia. Sînt curios
ce-ai fi făcut dacă-ţi amintea totuşi de ele. Şi reveni iarăşi la şofer. Aşa, şi mai
departe ce-a mai fost?
— Şi mai departe a fost că am umblat două zile pi- tindu-ne prin pădure. Pînă
cînd v-am întîlnit pe dumneavoastră...
— Îţi mulţumesc, tovarăşe Zolotariov, spuse Serpilin. Trece-l în listă, Sinţov.
Iar dumneata, fugi de prinde din urmă coloana şi treci în front. Raţia ai să ţi-o
primeşti la prima haltă.
Şoferul dădu să plece, apoi se opri şi aruncă şefului său o privire întrebătoare,
dar colonelul stătea tot cu ochii în pămînt.
— Du-te! îi spuse Serpilin poruncitor. Eşti liber.
Şoferul plecă. Se lăsă o tăcere grea.
— De ce a fost nevoie să-l interogaţi de faţă cu mine? Aţi fi putut afla totul de
la mine, fără să mă compromiteţi în faţa ostaşului.
— L-am întrebat pe el pentru că am mai multă încredere în spusele unui ostaş
cu carnet de serviciu decît în spusele unui colonel deghizat, fără semne distin-
ctive şi fără acte, răspunse Serpilin. Acum, cel puţin, mi-e perfect limpede tot
tabloul. Ai venit la divizia aceea cu misiunea să urmăreşti cum se execută ordi-
nele comandantului armatei. Este, sau nu aşa?
— Aşa este, răspunse Baranov, ţinînd cu îndărătnicie ochii plecaţi.
— Şi în loc să-ţi îndeplineşti misiunea, ai fugit la prima primejdie! Ai lăsat
totul baltă şi ai şters-o. Este, sau nu aşa?
— Nu-i chiar aşa, făcu Baranov.
— Dar cum e?
Baranov însă tăcea. Oricît de adînc jignit s-ar fi simţit, nu putea să nege ceea ce
era evident.
— Auzi, l-am compromis în faţa ostaşului! Auzi, Şmakov? făcu Serpilin,
întorcîndu-se spre comisar. Mai mare rîsul! Zău aşa! El a îngheţat de frică, el şi-a
scos în faţa ostaşului bluza de comandant, el şi-a le-pădat actele şi, cică, eu l-am
compromis. Nu eu, ci dumneata însuţi cu purtarea dumitale nedemnă ai com-
promis în faţa ostaşului corpul de comandanţi ai armatei. Dacă nu mă înşel, ai
fost şi membru de partid. Nu cumva ai dat foc şi carnetului de partid?
— Totul, totul a ars, dădu din mîini a neputinţă Baranov.
— Spuneai că din greşeală ţi-ai uitat în bluză toate actele? întrebă încet
Şmakov, intervenind în discuţie pentru prima dată. De furie, pomeţii i se făcuseră
albi ca varul.
— Da, din greşeală, răspunse Baranov.
— Ba eu cred că minţi. După părerea mea, chiar dacă şoferul dumitale ţi-ar fi
amintit de actele ,,uitate” în maşină, la prima ocazie tot te-ai fi lepădat de ele.
— De ce? întrebă Baranov.
— Dumneata trebuie să ştii mai bine.
— Dar am umblat totuşi cu arma la mine, spuse Baranov.
— Dacă ai putut să-ţi arzi carnetul de partid cînd încă nici nu erai în faţa unei
primejdii iminente, apoi cu siguranţă că arma ţi-ai fi aruncat-o la ivirea primului
neamţ.
— Şi-a păstrat arma pentru că s-a temut de lupii din pădure, zise Serpilin.
— Ba împotriva nemţilor mi-am păstrat arma, împotriva nemţilor! strigă scos
din fire Baranov.
— Nu cred, spuse Serpilin. Dumneata, comandant stat-majorist, ai avut o
întreagă divizie la îndemînă, şi tot ai fugit! Darămite să lupţi de unul singur
cu nemţii!?
— Feodor Feodorovici, ce să mai discutăm atît? Nu sînt copil, înţeleg totul şi
singur, spuse în şoaptă Baranov, schimbînd brusc tonul.
Dar tocmai această neaşteptată umilinţă a omului care încă în urmă cu o clipă
socotea necesar să se dezvinovăţească din răsputeri, iar acum deodată se
răzgîndeşte, hotărînd parcă, în sinea lui, că-i mai bine pentru el să recunoască
totul, trezi în sufletul lui Serpilin o neîncredere şi mai mare.
— Ce înţelegi? întrebă el.
— Îmi înţeleg vina. Am s-o răscumpăr cu sînge. Da- ţi-mi o companie, sau ştiu
eu, chiar un pluton... Ori-cum, nu mă duceam la nemţi, la ai noştri mă duceam!
De asta cred că nu vă îndoiţi, nu?
— Nu ştiu, răspunse Serpilin. După mine, nu te du-ceai la nici unii. Umblai pur
şi simplu aşa... după împrejurări, după cum s-ar fi nimerit...
— Blestemată să fie clipa cînd mi-am ars actele... Regret...
Serpilin îi curmă vorba:
— Că acum o regreţi, cred. Regreţi că te-ai grăbit cu actele, pentru că ai nimerit
la noi, dacă ar fi ieşit însă altfel, nu ştiu dacă ai mai fi regretat. Ce părere ai, to-
varăşe comisar, se adresă el lui Şmakov, să-i dăm acestui fost colonel comanda
unei companii?
— Nu, răspunse Şmakov.
— Pluton?
— Nici.
— Şi eu sînt de aceeaşi părere. După toate cîte s-au întîmplat, te-aş pune mai
curînd pe dumneata sub comanda şoferului Zolotariov decît pe el sub comanda
dumitale! spuse Serpilin şi continuă pentru prima dată ceva mai blînd: Du-te,
încolonează-te cu automatul ăsta al dumitale nou-nouţ şi încearcă să-ţi ştergi,
cum spuneai, vina cu sînge... cu sînge nemţesc, mai adăugă el după o pauză. Iar
dacă va fi nevoie, şi cu sîngele dumitale. Prin autoritatea pe care o deţinem aici,
comisarul şi cu mine te degradăm şi te facem soldat, pînă cînd vom răzbate la ai
noştri. Abia atunci vei răspunde pentru faptele dumitale, iar noi — pentru
samavolnicia noas-tră.
— Asta-i tot? Altceva nu aveţi să-mi mai spuneţi? întrebă Baranov, ridicînd
spre Serpilin o privire plină de ură.
La vorbele acestea, chipul lui Serpilin tresări; ba chiar închise ochii pentru o
clipă, ca să ascundă expresia sentimentelor care clocoteau în adîncul inimii sale.
— Fii mulţumit că n-ai fost împuşcat pentru laşitate, răspunse Şmakov în locul
comandantului de brigadă.
— Sinţov, spuse Serpilin, deschizînd ochii, treci în controalele unităţii noastre
pe ostaşul Baranov. Du-te cu el la locotenentul Horîşev şi comunică-i că ostaşul
Baranov trece la dispoziţia lui.
— Fie cum spui, Feodor Feodorovici, am să-ţi execut toate ordinele, dar să nu
crezi că am să-ţi uit asta vreodată!
Serpilin îşi duse mîinile la spate, îşi încleştă degetele, făcîndu-le să trosnească,
dar nu răspunse nimic.
— Vino cu mine, spuse Sinţov către Baranov, şi porniră amîndoi să ajungă din
urmă coloana, care se depărtase destul de mult.
Şmakov se uită ţintă la Serpilin. Deşi era tulburat peste măsură de cele
petrecute, simţea totuşi că Serpilin este şi mai tulburat. După cum se părea,
comandantul de brigadă suferea din pricina purtării nedemne a unui vechi coleg,
despre care probabil că avusese cu totul altă părere, o părere foarte bună, poate.
— Feodor Feodorovici!
— Ce este? întrebă Serpilin, trezindu-se parcă din somn şi chiar înfiorîndu-se:
căzuse pe gînduri şi uitase că Şmakov păşeşte alături de el, umăr la umăr.
— De ce eşti atît de indispus? Multă vreme aţi lucrat împreună? L-ai cunoscut
bine?
Serpilin întoarse spre el o privire absentă şi spuse, eschivîndu-se ca niciodată
de la un răspuns direct, lucru care uimi pe comisar:
— Da cîţi oameni n-am cunoscut eu?! Hai mai bine să întindem pasul, pînă la
prima haltă mai e mult.
Şmakov, căruia nu-i prea plăcea să se bage în sufletul omului, tăcu şi el.
Grăbind pasul, merseră alături pînă la prima haltă fără să sufle o vorbă, ocupaţi
fiecare cu gîndurile sale.
Şmakov nu ghicise. Cu toate că Baranov lucrase împreună cu Serpilin la
Academia militară, Feodor Feo- dorovici nu numai că nu avea despre el o părere
bună, ci, dimpotrivă, chiar una foarte rea. Îl socotea pe Baranov un carierist
destul de înzestrat, preocupat nu de interesele armatei, ci de propria sa
promovare. Predînd la Academie, Baranov era oricînd dispus să susţină astăzi o
doctrină, iar mîine o cu totul alta, făcînd cu seninătate din alb negru şi din negru
alb. Adoptînd dibaci orice părere cînd socotea că ea ar putea fi agreată „sus”, nu
şovăia să susţină nici măcar concepţii vădit greşite, bazate pe necunoaşterea unor
fapte, pe care însă el le cunoştea cît se poate de bine.
Calul lui de bătaie erau rapoartele şi comunicările asupra armatelor inamicilor
probabili; căutînd slăbiciunile lor reale şi presupuse, tăinuia cu slugărnicie toate
laturile puternice şi primejdioase ale viitorului inamic. În pofida dificultăţii de a
discuta atunci pe asemenea teme, Serpilin îl ocărise de vreo două ori între patru
ochi, iar a treia oară îl criticase chiar şi în public.
Mai tîrziu fusese nevoit să-şi aducă aminte de aceste discuţii în împrejurări cu
totul neaşteptate; şi numai dumnezeu ştie ce efort a trebuit să facă acum în
convorbirea cu Baranov pentru a nu-i arunca în faţă tot ce-i răvăşise sufletul.
Nu ştia prea bine dacă are sau nu dreptate să gîn- dească despre Baranov ceea
ce gîndea, în schimb ştia foarte bine că în momentul de faţă nu este nici timpul,
nici locul pentru aduceri-aminte, indiferent dacă erau plăcute sau neplăcute.
Cea mai grea clipă din discuţia lor fusese aceea în care Baranov îşi ridicase pe
neaşteptate privirea şi i se uitase întrebător drept în ochi. Dar, se pare că el
înfruntase şi această încercare, şi Baranov plecase liniştit, cel puţin aşa se părea,
judecînd după ultima lui frază impertinentă.
Nu-i nimic, fie şi aşa! El, Serpilin, nu vrea şi nici n-ar putea avea vreo răfuială
personală cu ostaşul Baranov, aflat în subordinele sale. Dacă omul va lupta
bărbăteşte, el, Serpilin, îi va mulţumi în faţa frontului; dacă va cădea ca un ostaş
cinstit, Serpilin va raporta mai departe cum a murit; iar dacă se va înfricoşa şi o
va lua la fugă, Serpilin va ordona să fie împuşcat, aşa cum ar ordona să fie
împuşcat oricare alt fugar. Totul era perfect just. Dar ce grea îşi simţea inima!
Halta următoare o făcură lîngă primul adăpost omenesc întîlnit în pădure în
ziua aceea. La marginea unui loc pustiu arat pentru o grădină de zarzavat, se
înălţa o veche izbă de pădurar. În apropiere era o fîntînă, care îi învioră pe
oamenii sleiţi de arşiţa acelei zile.
După ce-l conduse pe Baranov la Horîşev, Sinţov intră în izbă. Ea avea două
odăi; uşa de la cea din fund era închisă; de acolo se auzea un plîns tînguitor.
Părea că plînge o fată. Odaia din faţă avea pereţii acoperiţi cu ziare îngălbenite
de vreme. În colţul dinspre răsărit atîrna o policioară cu cîteva icoane sărace, fără
odoare. Pe laviţa largă de sub fereastră, alături de cei doi comandanţi intraţi
acolo înaintea lui Sinţov, şedea tăcut şi nemişcat un moşneag sever de vreo
optzeci de ani, îmbrăcat în veşminte foarte curate — cămaşă albă şi nădragi
albi. Toată faţa îi era brăzdată de creţuri adînci, ca nişte crăpături, iar pe gîtul lui
uscăţiv atîrna un lănţişor de aramă, ros, cu o cruciuliţă veche.
O băbuţă măruntă şi sprintenă, pesemne de aceeaşi vîrstă cu moşneagul, dar
părînd mult mai tînără, din pricina vioiciunii mişcărilor, îl întîmpină pe Sinţov cu
o plecăciune, luă de pe o policioară acoperită cu un ştergar un pahar de sticlă
groasă şi-l puse în fata lui pe masă, alături de alte două pahare şi o cofiţă. Băbuţa
cinstise cu lapte şi pe cei doi comandanţi veniţi înaintea lui Sinţov.
Politrucul o întrebă dacă n-ar putea găsi ceva de mîncare pentru comandantul şi
comisarul diviziei, adăugînd că de pîine n-ar fi nevoie — au şi ei.
— Ce-aş putea să le dau? Doar niscai lăptişor. Şi, îndurerată, băbuţa desfăcu
braţele a neputinţă. Ori poate să fac focul şi să le fierb nişte cartofi, dacă aveţi
vreme.
Sinţov nu ştia dacă aveau vreme sau nu, totuşi, pentru orice eventualitate, o
rugă să fiarbă cîţiva cartofi.
— Mai am cartofi vechi, de anul trecut... spuse băbuţa, şi se porni să
trebăluiască în jurul cuptorului.
Sinţov îşi sorbi laptele din paharul răcoros, acoperit de o abureală albăstrie; ar
mai fi băut unul, dar văzînd cofiţa pe jumătate golită, se sfii. Cei doi comandanţi,
care ar mai fi băut şi ei cîte un pahar cu lapte, mulţumiră băbuţei şi plecară.
Sinţov rămase cu băbuţa şi cu moşneagul. După ce se agită o vreme la gura
cupto- rului şi băgă surcele sub lemnele meşteşugit aşezate, băbuţa intră în odaia
vecină şi peste un minut se în-toarse cu o cutie de chibrituri. În ambele rînduri,
cînd deschisese şi închisese uşa odăii, plînsul răsunător al fetei se revărsase
dinăuntru în toată casa, ca un bocet.
— Ce s-a întîmplat, cine plînge? întrebă Sinţov.
— Dunka se jeluie, nepoată-mea, răspunse băbuţa. I-au ucis flăcăul. Era
beteag de-o mînă şi nu l-au luat la război. Cînd a plecat din Nelidovo cireada
colhozu-lui, s-a dus el cu cireada. Cînd să treacă şoseaua, nem- ţii au aruncat
bombe şi l-au ucis. De două zile boceşte fata.
Apoi băbuţa aprinse surcelele, puse pe foc un ceau- naş cu cartofi bine spălaţi,
pregătiţi dinainte pesemne pentru masa lor, se aşeză lîngă moşneguţul ei şi, spri-
jinindu-şi coatele pe masă, rămase nemişcată şi abă- tută.
— Toţi al noştri sînt la război, murmură ea apoi cu ochii la Sintov. Feciorii au
plecat, nepoţii au plecat. O să vină curînd neamţul la noi, ce spui?
— Nu ştiu, răspunse Sinţov.
— Că a fost la noi cineva de la Nelidovo. Spunea că neamţul a şi intrat în
Ceausî.
— Nu ştiu, repetă Sinţov şi într-adevăr nu ştia.
— Pesemne că în curînd, continuă băbuţa. De cinci zile tot mînă cirezile.
Degeaba nu le-ar fi mînat. Uite că şi noi sorbim ultimul strop de lapte. Şi arătă
cu mîna spre cofiţă. Am trimis şi noi văcuţa noastră. S-o mîne şi pe ea. O da
dumnezeu şi s-o întoarce. Spunea o vecină că la Nelidovo n-a rămas mai nimeni,
toţi pleacă...
Băbuţa vorbea, dar moşneagul rămase mereu tăcut şi nemişcat; tot timpul cît a
stat Sinţov acolo, moşneagul n-a scos o vorbă. Era foarte bătrîn şi ai fi spus că
voia să moară chiar atunci, să nu mai apuce ceasul cînd, în urma acestor oameni
îmbrăcaţi în uniforma Armatei Roşii, vor intra nemţii în izba lui.
Şi te cuprindea atîta tristeţe cînd te uitai la el, atîta jale răsuna în bocetele fetei
din odaie, încît Sinţov nu rezistă şi ieşi din izbă, spunînd că se va întoarce îndată.
Abia ieşi în pridvor, că-l zări pe Serpilin, care se apropia de izba pădurarului.
— Tovarăşe comandant de brigadă... începu el. Dar, luîndu-i-o înainte,
doctoriţa cea micuţă se apropie în fugă de Serpilin şi, cu o voce plină de emoţie,
îi spuse că colonelul Zaicikov l-a rugat să vină imediat la el.
— Mă întorc mai tîrziu, dacă ne mai rămîne vreme, strigă Serpilin către Sinţov,
ca răspuns la rugămintea acestuia de a intra în izbă să se odihnească, şi cu paşi
grei ca de plumb porni în urma doctoriţei.
Zaicikov zăcea pe targă la umbra unui desiş de aluni. Tocmai i se dăduse să
bea; probabil că înghiţise apa anevoie: gulerul bluzei şi umerii îi erau uzi.
— Sînt aici, Nikolai Petrovici, spuse Serpilin, şi se lăsă la pămînt lîngă
Zaicikov.
Muribundul ridică atît de încet pleoapele, încît al fi zis că pînă şi această
mişcare îi cere o sforţare nemaipomenit de grea.
— Ascultă, Fedea, şopti el. Era prima dată cînd îi spunea aşa. Zău, Fedea,
împuşcă-mă! Ce zici? Nu mai am putere să îndur, ajută-mă.
— Nu pot, răspunse Serpilin înfiorat.
— Şi dacă m-aş chinui numai eu... dar vă sînt şi vouă povară... spuse Zaicikov,
pronunţînd anevoie cuvintele.
— Nu pot, repetă Serpilin.
— Dă-mi pistoletul, mă împuşc singur.
Serpilin tăcea.
— Te temi de răspundere?
— N-ai voie s-o faci, spuse într-un tîrziu Serpilin, adunîndu-şi toată stăpînirea
de sine. N-ai dreptul. Gîn- deşte-te la moralul oamenilor. Dacă am fi numai noi
doi...
Nu-şi încheie fraza, dar muribundul nu numai că-l pricepu, ci îl şi crezu. Îl
crezu că dacă ar fi fost singuri, numai ei doi, Serpilin nu i-ar fi contestat dreptul
de a-şi trage un glonţ în tîmplă.
— O, ce chin, şopti Zaicikov, închizînd ochii, ce chin, Serpilin. Dacă ai şti...
Nu mai pot!... Adoarme-mă, porunceşte doctoriţei să-mi dea un narcotic... Am
ru- gat-o şi eu... nu vrea... spune că n-are... Controlează tu... poate m-a minţit...
Rămase iarăşi nemişcat, cu ochii închişi şi buzele strînse. Serpilin se ridică de
lîngă el, se dădu deoparte şi o chemă pe doctoriţă.
— Nu e nici o speranţă? o întrebă el.
Doctoriţa tăcu, frîngîndu-şi a deznădejde mîinile ei mici.
— De ce mai întrebaţi? De trei ori am crezut pînă acum că-şi va da duhul. Nu
mai are mult de trăit, cîteva ore cel mult.
— N-ai vreun narcotic, să-l adormim? o întrebă fără ezitare Serpilin.
Doctoriţa ridică spre el ochii mari de copil, speriaţi de moarte.
— N-avem dreptul! spuse ea.
— Ştiu că n-avem. Răspund eu, i-o reteză Serpilin. Ai sau n-ai?
— N-am, spuse ea, şi comandantului de brigadă i se păru că spune adevărul.
— Nu pot să-l văd cum se chinuie, se justifică Serpilin.
— Credeţi că eu pot? răspunse doctoriţa, şi pe neaşteptate începu să plîngă.
Dădu să-şi şteargă lacrimile, şi le întinse pe toată faţa.
Serpilin o lăsă în voia ei.
Întorcîndu-se înapoi, se aşeză lîngă Zaicikov şi îşi aţinti ochii pe faţa lui.
Obrazul muribundului se trăsese şi părea mult mai tînăr. Serpilin îşi aminti
deodată că Zaicikov e cu şase ani mai tînăr ca el şi că la sfîrşitul războiului civil
era doar un tinerel comandant de pluton, în timp ce el, Serpilin, comanda un
regiment. Amintirea aceasta îi umplu sufletul de amărăciune. Era amărăciunea
omului mai în vîrstă, în faţa căruia moare tovarăşul său mai tînăr, amărăciunea
omului trecut de prima tinereţe, aplecat asupra trupului aproape neînsufleţit al
unui alt om. ,,Eh, Zaicikov, Zaicikov, îşi spuse Serpilin în sinea sa, nu erai chiar
dintre cei mai deştepţi cînd ţi-ai făcut stagiul la mine, ai muncit cum te-ai
priceput — cînd mai bine, cînd mai rău ca alţii —, apoi ai luptat pe frontul
finlandez, cu bărbăţie, sînt sigur — nu se dau două ordine aşa, de florile mărului
—, şi nici lîngă Moghiliov nu te-ai temut, nu te-ai pierdut cu firea, ai comandat
cu vrednicie cît ai putut să stai pe picioare, iar acum zaci şi-ţi dai sufletul aici, în
pădure, şi nu ştii, şi niciodată nu vei mai şti cînd şi unde se va sfirşi războiul
acesta... războiul căruia chiar de la început i-ai gustat tot amarul...”
— Măcar de s-ar păstra numărul diviziei, spuse deodată Zaicikov, deschizînd
ochii şi observîndu-l pe Serpilin.
Nu, nu căzuse în nesimţire, zăcea şi se gîndea la acelaşi sau aproape la acelaşi
lucru la care se gîndea şi Serpilin.
— Şi de ce să nu se păstreze? răspunse acesta, convins de cele ce spune. O să
salvăm drapelul, o să ieşim din încercuire şi o să raportăm cum am luptat. Nu
văd de ce nu l-am păstra! Nu l-am pătat pînă acum şi n-o să-l pătăm nici de-acum
înainte, îţi dau cuvîntul meu de comunist...
— Toate ar fi cum ar fi, spuse Zaicikov, închizînd din nou ochii, dar prea mă
doare rău. Du-te, ai treabă! termină el, abia suflînd, şi îşi muşcă iarăşi buzele, ne-
maiputînd suporta durerea.
Pe la opt seara, detaşamentul lui Serpilin ajunse la marginea de sud-est a
pădurii. Judecînd după hartă, mai aveau de străbătut vreo doi kilometri de
dumbravă tînără, apoi urma şoseaua, pe oare n-o puteau evita nicicum în drumul
lor mai departe. Dincolo de şosea venea un sat, o fîşie de pămînt arabil, şi abia
apoi începea din nou pădurea. Înainte de a ajunge la dumbravă, Serpilin îşi opri
oamenii să se odihnească în vederea luptei de noapte pentru traversarea şoselei.
Oamenii trebuiau să se odihnească şi să prindă putere. Mulţi dintre ei abia îşi mai
tîrau picioarele, dar continuau să meargă, ştiind că dacă pînă seara nu vor ajunge
la şosea şi n-o vor traversa în timpul nopţii, toate eforturile lor de pînă atunci vor
rămîne inutile, şi vor fi nevoiţi să aştepte noaptea următoare.
Ocolind dispozitivul detaşamentului şi verificînd patrulele, după ce trimise
cercetarea spre şosea, Serpilin se hotărî să se odihnească pînă la întoarcerea ei.
Dar pînă să se poată odihni mai trecu destulă vreme. Abia îşi alesese un locşor pe
iarba de la poalele unui copac umbros, că Şmakov se apropie de el şi, scoţînd din
buzunarul pantalonilor un manifest nemţesc mototolit, aruncat probabil de mai
multe zile în pădure, îl întinse lui Serpilin.
— Poftim, admiră-l. L-au găsit oamenii şi mi l-au adus. Probabil că le aruncă
din avioane.
Serpilin îşi frecă ochii, care i se lipeau de somn, şi citi conştiincios tot
manifestul, de la primul la ultimul rînd. Se spunea acolo că armatele lui Stalin au
fost zdrobite, că s-au luat peste şase milioane de prizonieri, că armatele germane
au cucerit Smolenskul şi se apropie de Moscova. De aici se trăgea concluzia că
orice rezistenţă a devenit inutilă; după această concluzie urma o făgăduială: „de a
lăsa în viaţă pe oricine se va preda de bunăvoie, inclusiv cadrele de comandă şi
cele politice” de asemenea, se făgăduia că prizonierii vor fi hrăniţi de trei ori pe
zi şi întreţinuţi în condiţii înde-obşte stabilite în lumea civilizată. Pe contrapagina
manifestului era imprimată o schemă răşchirată; nume de oraşe nu figurau pe ea
decît trei — Minsk, Smolensk şi Moscova —, dar în linii generale se putea
deduce că săgeata de la nord a ofensivei germane ajungea departe dincolo de
Vologda, iar cea de la sud înţepa cîmpiile dintre Penza şi Tambov. Săgeata din
mijloc ajungea pînă aproape de Moscova, dar fără s-o atingă — alcătuitorii
schiţei nu se putuseră hotărî totuşi să cucerească şi Moscova.
— Da-da, rîse batjocoritor Serpilin şi, păturind în două manifestul, îl înapoie
lui Şmakov. Iată dar că pînă şi ţie îţi promit viaţa, tovarăşe comisar. Poate să ne
predăm, ce spui?
— Chiar şi denikiniştii îşi fabricau mai cu cap fiţuicile de soiul ăsteia, răspunse
Şmakov şi, întorcîndu-se spre Sinţov, care se afla în spatele lui, îl întrebă dacă
mai are vreun chibrit.
Sinţov îşi scoase chibriturile din buzunar şi, apucînd hîrtia care i se întindea,
dădu s-o aprindă fără s-o fi citit. Dar Şmakov îl opri.
— Stai, băiatule, întîi citeşte-o, că nu-i molipsitoare!
Sinţov citi manifestul cu un fel de nepăsare care-l uimi şi pe el însuşi. El,
Sinţov, ucisese alaltăieri şi ieri doi fascişti, mai întîi cu puşca, apoi cu automatul
nemţesc, ucisese poate şi mai mulţi, dar doi doborîse cu siguranţă. Şi voia să-i
ucidă pe fascişti şi de acum încolo, aşa că manifestul acesta nu i se adresa lui...
„A lăsa în viaţă pe oricine... Pe oricine! Nu se scrie aşa ruseşte”, îşi spuse el şi,
hîrşîind un chibrit pe cutia umedă, aprinse un colţ al manifestului, care începu să
se strîngă sul.
Între timp, fără a mai pierde vremea, Serpilin se pregătea soldăţeşte să tragă un
pui de somn sub copacul care-i plăcuse. Spre uimirea lui Sinţov, printre puţinele
lucruri strict necesare aflate în porthartul lui Serpilin se găsi şi o perniţă de
cauciuc împăturită în patru. Balo- nîndu-şi caraghios obrajii supţi, Serpilin umflă
perniţa şi-şi lăsă cu satisfacţie capul pe ea.
— E un dar al soţiei, pe care-l car pretutindeni cu mine! îi spuse el, zîmbind,
lui Sinţov, care urmărea din ochi aceste pregătiri. Dar nu pomeni nimic despre
amintirile ce-l legau de această perniţă: i-o trimisese de-a- casă soţia sa cu cîţiva
ani în urmă, şi acest dar al ei îl însoţise în lunga lui călătorie pînă dincolo de
cercul polar şi înapoi.
Şmakov nu voia să se culce cît timp avea să doarmă comandantul, dar Serpilin
îl convinse că poate s-o facă.
— Oricum, astăzi noi doi tot n-o să ne putem odihni cu rîndul, spuse Serpilin.
Noaptea n-o să putem dormi, te pomeneşti că va trebui să luptăm. Iar nedormit
nu poate lupta nimeni, nici măcar comisarii! Aşa că fă bine şi închide ochii
măcar pentru o oră, ca găina pe stinghie.
După ce ordonă să fie trezit îndată ce se va întoarce cercetarea, Serpilin se
întinse fericit pe iarbă. Curînd, tot sucindu-se de pe o parte pe alta, aţipi şi
Şmakov. Sinţov, căruia Serpilin nu-i dăduse nici o dispoziţie, îşi învinse cu greu
tentaţia de a se culca şi el. Dacă Ser-pilin i-ar fi spus de-a dreptul că se poate
culca, n-ar fi rezistat şi ar fi adormit pe loc, dar Serpilin nu-i spusese nimic, şi
Sinţov, luptînd cu somnul, porni să măsoare în lung şi-n lat poiana micuţă în
mijlocul căreia, la poalele unui copac, se odihneau comandantul şi comisarul
diviziei. Înainte vreme auzise că oamenii pot adormi cîteodată şi în mers, acum
însă făcea proba pe propria-i piele, surprinzîndu-se uneori că s-a oprit şi îşi
pierde echilibrul.
— Tovarăşe politruc, auzi el o voce cunoscută, chiar în clipa unei asemenea
opriri involuntare.
În faţa lui se afla Horîşev.
— Ce s-a întîmplat? întrebă Sinţov, alarmat de emoţia adîncă de pe chipul de
băieţandru, de obicei netulburat şi vesel, al locotenentului.
— Nimic. Am descoperit un tun în pădure. Vreau să raportez asta
comandantului de brigadă.
Horîşev continua să vorbească încet, probabil însă că vorba tun îl trezi pe
Serpilin. El se aşeză, sprijinindu-se în palme, se uită la Şmakov, care mai
dormea, şi se ridică tiptil în picioare, făcînd un semn lui Horîşev să nu raporteze
cu glas tare, ca să nu-l trezească pe comisar.
Apoi, îndreptîndu-şi bluza şi cerînd lui Sinţov să-l urmeze, se îndepărtă cu
cîţiva paşi spre desişul pădurii. Abia aici îi dădu voie lui Horîşev să raporteze.
— Ia zi, despre ce tun e vorba? Nemţesc?
— Nu, e de-al nostru. Pe lîngă tun sînt cinci ostaşi.
— Proiectile?
— Nu le-a rămas decît un singur proiectil.
— Nu-i mare comoara. E departe de aici?
— La vreo cinci sute de paşi.
Serpilin îşi scutură umerii, ca pentru a alunga ur- mele somnului, şi ordonă lui
Horîşev să-l conducă la tun.
Sinţov ar fi vrut să afle pe drum de ce faţa de obicei calmă a locotenentului este
acum atît de agitată, dar Serpilin parcurse întreg drumul în tăcere, şi Sinţov nu se
simţi în stare să tulbure această tăcere.
Peste cinci sute de paşi zăriră într-adevăr într-un brădet un tun antitanc de
patruzeci şi cinci de milimetri. Lîngă tun, pe pămîntul acoperit cu un strat gros
de cetină roşcată, şedeau ostaşii lui Horîşev împreună cu cei cinci artilerişti
despre care acesta îi raportase lui Serpilin.
La apariţia comandantului de brigadă, toţi săriră în picioare; artileriştii cu o
clipă în urma puşcaşilor, totuşi înainte ca Horîşev să apuce a comanda.
— Bună ziua, tovarăşi artilerişti! salută Serpilin. Cine e mai mare printre voi?
Un plutonier, purtînd în cap o şapcă cu cozorocul rupt în două şi cu postav
negru de artilerist, făcu un pas înainte. În locul ochiului stîng se vedea numai o
rană tumefiată. Pleoapa celuilalt ochi tresărea de încordare. Dar plutonierul stătea
bine înfipt în pămînt, de parcă picioarele încălţate în cizme rupte i-ar fi fost
ţintuite în piroane; braţul cu mîneca arsă şi sfîşiată se ridică sprinten spre
cozorocul frînt, ca împins de un resort; el raportă cu un glas gros şi puternic, doar
puţin gîtuit de emoţie, că el, plutonierul Şestakov din divizionul nouă
artilerie antitanc independent, este în prezent cel mai mare în funcţie şi că prin
lupte grele a adus de lîngă Brest materialul rămas.
— De unde, de unde? întrebă uimit Serpilin, părîn- du-i-se că n-a auzit bine.
— De lîngă oraşul Brest, unde divizionul cu efectivul complet a angajat prima
luptă cu fasciştii, mai mult scandă decît spuse plutonierul.
În brădet se înstăpîni o linişte adîncă.
Serpilin se uita la artilerişti, gîndindu-se dacă poate fi adevărat ceea ce a
auzit. Şi cu cît se uita mai înde-lung la ei, cu atît îi era mai clar că tocmai această
ispravă de necrezut este adevărul adevărat, iar tot ce scriu nemţii în manifeste
despre pretinsele lor victorii nu sînt decît minciuni ticluite ca să ia ochii, şi nimic
mai mult.
...Cinci chipuri înnegrite de foame, cinci perechi de braţe ostenite, muncite,
cinci bluze murdare, albite de sudoare, sfîşiate de crengi, cinci automate nemţeşti
capturate în luptă şi un tun, ultimul tun al divizionului, ajuns aici nu pe calea
cerului, ci pe pămînt, şi nu prin- tr-o minune, ci purtat pe braţe ostăşeşti de la
graniţă pînă aici, drum de patru sute de verste şi mai bine... Nu, minţiţi cu
neruşinare, domnilor fascişti, n-o să fie cum vreţi voi!
— Pe braţe l-aţi cărat, sau cum? întrebă Serpilin, înghiţind nodul ce i se pusese
în gît şi arătînd din cap spre tun.
Plutonierul răspunse, iar ceilalţi, nemaiputînd tăcea, confirmară în cor că l-au
dus cum s-a putut: şi tras de cai, şi tras de ei, şi iarăşi de cai, şi iar pe braţe...
— Dar cum l-aţi trecut peste ape, şi aici, peste Nipru? întrebă din nou Serpilin.
— Pe o plută, acum două nopţi...
— Iar noi, uite că n-am trecut nici unul, zise deodată Serpilin şi, deşi spunînd
asta îi cuprinse într-o singură privire pe toţi, ostaşii lui aflaţi acolo simţiră
limpede că reproşul comandantului se adresează unui singur om — lui însuşi.
Apoi Serpilin se uită iarăşi la artilerişti.
— Se spune că aveţi şi proiectile!
— Unul singur, ultimul, răspunse plutonierul, cu glas vinovat, de parcă numai
el purta răspunderea că n-a reuşit să completeze unitatea de foc a tunului.
— Dar penultimul proiectil unde l-aţi tras?
— Aici, la vreo zece kilometri. Plutonierul întinse mîna în direcţia unde,
dincolo de pădure, trecea şoseaua. Noaptea trecută l-am scos în marginea şoselei
sub un desiş de tufe şi am tras cu ochire directă asupra unei coloane auto, i-am
plesnit una drept în farurile maşinii din frunte!
— Şi nu v-aţi temut că or să vă caute în pădure?
— Ne-am săturat să ne tot temem, tovarăşe comandant de brigadă. Las’ să se
mai teamă şi ei de noi!
— Şi chiar nu v-au căutat? N-au scotocit pădurea?
— Nu. Doar au răscolit totul în jur cu minele. Atunci l-au rănit de moarte pe
comandantul divizionului.
— Şi unde se află? întrebă repede Serpilin şi, înainte de a primi răspunsul, se
dumeri singur.
Mai deoparte, în direcţia spre care se aţintea privirea plutonierului, sub un pin
uriaş şi bătrîn, golaş aproape pînă-n creştet, se vedea movila galbenă a unui
mormînt proaspăt; pînă şi baioneta nemţească, lată ca un hîrleţ, cu care oamenii
tăiaseră brazdele de iarbă pentru a acoperi mormîntul, mai era înfiptă în pămînt,
ca o cruce nesolicitată.
Pe tulpina pinului de deasupra moviliţei de mormînt mai lăcrimau cu picuri de
răşină două crestături adînci încrucişate. Pe alţi doi pini, aflaţi în dreapta şi în
stînga mormîntului, se căscau răni la fel de crude, ca o provocare adresată
soartei, ca făgăduiala tăcută a unei întoarceri.
Serpilin se apropie de mormînt, îşi smulse şapca din cap şi rămase aşa multă
vreme, cu ochii-n pămînt. Ai fi spus că se străduie să vadă prin învelişul de lut
ceea ce nimănui nu-i mai era dat să vadă vreodată — chipul omului care, prin
lupte grele, izbutise să aducă de la Brest pînă la această pădure de peste Nipru tot
ce mai rămăsese din divizionul lui: cinci ostaşi şi un tun cu ultimul lui proiectil.
Serpilin nu-l văzuse niciodată, dar i se părea că ştie foarte bine ce fel de om a
fost. Un om alături de care ostaşii se aruncă în foc şi în apă, un om al cărui trup
fără viaţă este scos de sub gloanţe cu preţul vieţii, un om ale cărui ordine sînt
executate şi după moarte. Un om cum trebuie să fii ca să-i aduci pînă aici pe
aceşti oameni cu tunul lor...
Dar şi ei, aceşti oameni pe care i-a condus el, erau demni de un asemenea
comandant. El a fost astfel pentru că a mers cu ei...
Într-un tîrziu, Serpilin îşi puse şapca pe cap şi, fără o vorbă, strînse, pe rînd,
mîinile celor cinci artilerişti. Apoi întoarse capul spre mormînt şi-i întrebă scurt:
— Cum îl chema?
— Căpitanul Gusev.
— Nu trebuie să notezi, tot n-am să uit pînă-n ceasul morţii, spuse Serpilin
văzînd că Sinţov duce mîna la porthart. Sau poate-i mai bine totuşi să notezi —
toţi sîntem muritori! Trece-i şi pe artilerişti în controale! Vă mulţumesc pentru
serviciul credincios, tovarăşi! Cît despre ultimul vostru proiectil, cred că-l vom
trage încă în lupta care ne aşteaptă în noaptea asta!
Printre ostaşii lui Horîşev, care sităteau alături de artilerişti, Serpilin observase
mai demult capul cărunt al lui Baranov, dar abia acum îi întîlni privirea şi, cutre-
mjurîndu-se de dispreţ, citi în ochii lui groaza ce i-o inspira lupta iminentă.
— Tovarăşe comandant de brigadă, răsună din spa-tele ostaşilor o voce de
femeie, şi peste o clipă apăru silueta micuţă a doctoriţei, vă cheamă tovarăşul
colo-nel!
— Colonelul? întrebă nedumerit Serpilin. Tot gîndul lui era absorbit de
Baranov, şi în prima clipă nu putu înţelege nicicum despre care colonel este
vorba. Da, bine, să mergem, să mergem! spuse el apoi, dîndu-şi seama că esite
vorba de Zaicikov.
— Dar ce s-a întîmplat aici? De ce nu m-aţi chemat? întrebă necăjită doctoriţa,
lipindu-şi palmele în dreptul pieptului, cînd observă grupul de oameni strînşi în
jurul mormîntului proaspăt acoperit.
— Nu-i nimic, să mergem, era tîrziu să-ţi mai cerem ajutorul! murmură
Serpilin şi, lăsîndu-şi mîna grea pe umerii ei, într-o mîngîiere aspră, o întoarse
aproape cu sila şi porni alături de ea, fără a-şi retrage mîna.
„N-are nici credinţă, nici onoare, nici conştiinţă, continua el să-l judece în gînd
pe Baranov, în timp ce mergea alătura de doctoriţă. Cît timp războiul mai părea
departe, dumnealui se lăuda că o să înaintăm ca în brînză, dar cum a început, a şi
luat-o la goană din faţa lor. Şi de vreme ce s-a speriat, de vreme ce-i îngrozit,
înseamnă că pentru el totul s-a isprăvit, totul e pierdut, n-o să mai învingem! Ba
vezi să nu! Afară de tine mai există pe lume şi căpitanul Gusev, există artile-
riştii lui, şi mai existăm şi noi păcătoşii, viii şi morţii, şi uite, mai există şi
doctoriţa asta micuţă, care tre- buie să ridice naganul cu amîndouă mîinile ca să
poată trage...”
Într-un tîrziu, Serpilin îşi dădu deodată seama că braţul lui uriaş tot se mai
sprijină pe umărul slăbuţ al doctoriţei, nu numai că se sprijină, ci îl şi apasă din
greu. Iar ea, ea păşeşte de parcă nici nu i-ar băga de seamă povara, ba s-ar părea
chiar că-şi saltă dinadins umărul ca să-l susţină. Merge şi nici nu bănuieşte pro-
babil că există pe lume şi oameni ca acest Baranov.
— Uite, vezi, mi-am uitat mîna pe umărul dumitale, spuse el cu o voce cam
surdă şi mîngîioasă, trăgîndu-şi mîna.
— Nu-i nimic, sprijiniţi-vă dacă sînteţi ostenit, răspunse ea. Nici nu vă
închipuiţi ce puternică sînt.
,,Da, eşti puternică, îi răspunse Serpilin în gînd. Cu oameni ca tine nu ne
prăpădim noi, asta-i lege.” Ar fi vrut să-i spună acestei femei micuţe o vorbă
caldă şi încurajatoare, un fel de replică la propriile sale gînduri despre Baranov,
dar nu găsi ce anume să-i spună, şi curînd ajunseră tăcuţi la locul în care se afla
Zaicikov.
— L-am adus, tovarăşe colonel, şopti doctoriţa, lăsîn- du-se în genunchi lîngă
targă şi înclinîndu-se mult spre obrazul lui Zaicikov.
Serpilin se lăsă şi el în genunchi lîngă ea. Doctoriţa însă se trase mai într-o
parte, ca să nu-l împiedice să se aplece spre Zaicikov.
— Tu eşti, Serpilin? întrebă Zaicikov cu o şoaptă nedesluşită.
— Eu.
— Ascultă. Uite ce vreau să-ţi spun, şopti el şi mai încet, după care tăcu din
nou.
Serpilin aşteptă un minut, două, trei, dar nu-i fu dat să mai afle ce a vrut să-i
spună noului comandant al diviziei fostul ei comandant, în ultima lui secundă de
viaţă.
— A murit! murmură abia auzit doctoriţa.
Serpilin îşi scoase încet şapca din cap, rămase cam un minut în genunchi cu
capul descoperit, apoi, dezdoin- du-şi anevoie genunchii, se ridică în picioare şi
se îndepărtă fără să spună o vorbă.
Cercetaşii se întoarseră şi raportară că pe şosea se află patrule nemţeşti şi
clocoteşte o intensă circulaţie de maşini în direcţia Ceausî.
— Da, după cum se vede, va trebui să luptăm, spuse Serpilin. Deşteptaţi şi
încolonaţi oamenii!
Acum, aflînd că presupunerile lui se confirmă şi că sînt prea puţine şanse să
poată traversa şoseaua fără luptă, Serpilin reuşi să se scuture definitiv de apăsă-
toarea osteneală fizică ce-l copleşea încă de dimineaţă. Era ferm hotărît să ducă
pe toţi aceşti oameni, care se sculau din somn cu armele în mînă, acolo unde
trebuia să-i ducă — la ai lor! Nu se gîndea şi nu voia să se gîndească la nimic
altceva, deoarece pentru el nu era altceva mai important acum.
El nu ştia şi nici nu putea să ştie încă în noaptea aceea întreaga însemnătate a
tot ce făcuseră şi pînă atunci oamenii lui. Şi asemeni lui, asemeni subordonaţilor
săi, alte mii de oameni, în alte mii de locuri, luptînd pe viaţă şi pe moarte cu o
dîrzenie neprevăzută în planurile nemţeşti, nu-şi dădeau încă seama de întreaga
însemnătate a faptelor lor.
Ei nu ştiau şi nici nu puteau să ştie că generalii armatelor nemţeşti, încă
victorioase, care pe atunci mai înaintau spre Moscova, Leningrad şi Kiev, peste
cincisprezece ani aveau să denumească această lună iulie a anului nouă sute
patruzeci şi unu lună a speranţelor lor înşelate, a succeselor care n-au devenit
victorii.
Ei nu puteau să prevadă aceste viitoare mărturii făcute de duşman cu
amărăciune, dar aproape fiecare dintre ei a pus umărul, atunci în iulie, pentru ca
lucrurile să se desfăşoare tocmai aşa.
Serpilin stătea cu urechea ciulită la comenzile cu glas scăzut, care ajungeau
pînă la el. Coloana şerpuia în linişte prin întunericul ce cuprinsese pădurea.
Deasupra creştetelor ei zimţate se înălţa o lună stacojie şi turtită. Se termina
prima zi a încercuirii...
CAPITOLUL AL ŞAPTELEA
1
Armata Roşie Muncitorească — Ţărănească (n. ed.).
— Am fost colegi la Academie. Fă-mi legătura!
Fără nici o obiecţie, Klimovici puse mîna pe telefon. Oricum, tot trebuia să
raporteze şi el la armată. Şi aşa era în întîrziere cu vreo zece minute, din pricina
agitaţiei iscate în tranşee.
— Raportează locotenent-colonelul Klimovici, spuse el cînd auzi glasul
comandantului armatei. În urma luptei purtate, în dispozitivul meu a ajuns un
grup de circa trei sute de oameni cu arma în mînă. Comandantul grupului vrea să
vă vorbească.
— Dă-mi-l, spuse comandantul armatei, şi în glasul lui se auzi acelaşi tremur
de emoţie ca într-al lui Klimovici.
Ocolind masa şi trăgînd firul de sub picioarele ei, Klimovici aduse aparatul
lîngă pat. Serpilin îşi dădu capul pe spate, zări deasupra sa chipul aghiotantului
şi-i făcu din ochi un semn, pe care acesta îl pricepu îndată: săltă pernele şi-l ajută
pe comandantul de brigadă să se ridice în capul oaselor.
— Tovarăşe comandant de armată, spuse rănitul în receptor, dar de data asta nu
cu glas înfundat, cum vorbise cu Klimovici, ci tare de tot, din fundul pieptului,
raportează comandantul de brigadă Serpilin! Am scos din încercuire şi am adus
la dispoziţia dumneavoastră divizia o sută şaptezeci şi şase de puşcaşi, care mi-a
fost încredinţată... Te salut, Serghei Filippovici, vorbeşte Serpilin...
Şi abia aici, la aceste ultime cuvinte, vocea lui slăbi, un spasm îi strînse
gîtul, înăbuşind hohotul de plîns ce sta să izbucnească, şi trupul se prăvăli pe o
parte, împreună cu ambele perne, pe care aghiotantul nu le mai putu reţine la
vreme. Receptorul căzu pe jos. În timp ce-l ridica, locotenent-colonelul
Klimovici auzi vorbele pe care le spunea comandantul, socotind că vorbeşte tot
cu Serpilin.
— Serpilin, care Serpilin?... Tu erai, Feodor Feodo- rovici? răsuna glasul
comandantului în receptorul lipit acum de urechea lui Klimovici, pentru că
Serpilin zăcea în pat fără cunoştinţă.
Medicul care intrase între timp se şi apucă să taie feşile murdare, iar sora
rînduia grăbită pe taburetul de lîngă pat seringa şi fiolele pentru injecţie.
— De ce taci, Serpilin? Tu eşti, sau nu? Care Serpilin? De ce nu vorbeşti?
striga cu glasul întretăiat de emoţie comandantul armatei. Iar Klimovici se uita la
rănitul leşinat, uitînd că de mult s-ar fi cuvenit să-i spună comandantului că la
telefon se află el, Klimovici, şi nu Serpilin.
— Tovarăşe comandant, spuse el într-un tîrziu, dez- lipindu-şi privirea de la
Serpilin, căruia medicul îi ştergea braţul cu eter, pregătindu-se să-i facă o injec-
ţie. La aparat locotenent-colonelul Klimovici, am luat eu receptorul, pentru că
comandantul de brigadă e rănit şi şi-a pierdut cunoştinţa.
— Cum arată? întrebă comandantul armatei. Înalt, uscăţiv, cu părul rar?...
— Chiar aşa, răspunse Klimovici fără să se uite la Serpilin, pentru că în mintea
lui se întipărise pentru toată viaţa imaginea lui Serpilin: înalt, uscăţiv, cu părul
rar. Ştia că nu va uita niciodată că unul din romburile lui de pe petliţe şi-a pierdut
emailul, iar celălalt a fost decupat din panglica unei şepci vechi, că pe piept avea
prins ordinul Drapelul Roşu şi medalia 20 de ani ai A.R.M.Ţ şi că este un om cu
care armata va fi întotdeauna armată, chiar dacă s-a retras de la graniţă tocmai
pînă la Elnea — un bărbat la care nu trebuie să te uiţi de două ori ca să înţelegi şi
să nu mai uiţi niciodată ce fel de om e.
— El este! strigă bucuros comandantul armatei. De unde a răsărit? A fost
doar...
Comandantul fu cît pe ce să spună ceea ce nu era de loc necesar să ştie şi
Klimovici. Apoi însă, după o scurtă pauză, spuse că va veni îndată la ei.
— Ai un medic la tine acolo? Ce spune?
— Am, tovarăşe comandant, îl întreb îndată. Klimovici se întoarse spre medic:
Comandantul armatei vrea să vină încoace, întreabă în ce stare se află rănitul.
Medicul mai stătea aplecat asupra lui Serpilin cu seringa în mînă.
— N-are voie să vină aici, răspunse el, spre uimirea lui Klimovici, fără măcar
să întoarcă privirea. O să-i punem numaidecît nişte legături şi o să-l transportăm
la batalionul medico-sanitar, direct pe masa de operaţie. Fiecare minut e preţios.
Raportaţi comandantului de armată.
— Tovarăşe comandant — transmise Klimovici la receptor. — Medicul spune
că rănitul trebuie transportat imediat la batalionul medico-sanitar, direct pe masa
de operaţie. Şi în timp ce vorbea auzi cum comandantul oftează adînc, direct în
receptor, apoi mormăie încet şi amar o înjurătură.
— Bine, spune medicului să-l transporte. Mai spu- ne-i că am să vin şi eu la
batalionul medico-sanitar, poate mai ajung înainte de operaţie... Sau nu, mai bine
nu-i spune; mai ştii, ar putea să se emoţioneze şi să taie anapoda. Spune-i că
am să vin la batalionul me-dico-sanitar îndată după operaţie. Restul ai să-l rapor-
tezi la telefon şefului de stat-major după ce-l vei expedia pe Serpilin. Eu am
terminat.
Peste zece minute aduseră o targă, şi rănitul fu întins pe ea. Klimovici însoţi
targa pînă la maşina sanitară. În urma lui ieşi şi aghiotantul lui Serpilin. Poli-
trucul dădu să urce în maşină după medic şi soră. Medicul însă îl opri, spunînd că
nu mai e loc şi nici nu este nevoie să mai vină şi el.
— Cum doriţi, tovarăşe medic militar, eu însă tot am să merg, spuse
aghiotantul şi se urcă pe scara maşinii sanitare.
— Tovarăşe locotenent-colonel! protestă medicul.
Dar, spre surpriza lui, Klimovici dete dreptate aghiotantului. El socotea
firească dorinţa politrucului de a-şi însoţi comandantul rănit pînă la batalionul
medico- sanitar.
— Nu-i nimic, tovarăşe politruc, urcă-urcă! O să se mai găsească un locşor.
După operaţie ai să te întorci cu aceeaşi maşină.
— Asta depinde de ordinul comandantului nostru de brigadă, răspunse
politrucul.
— Bineînţeles. Dar dacă ai să te întorci, vino de-a dreptul la mine.
— Tovarăşe locotenent-colonel, transmiteţi, vă rog, comisarului nostru,
Şmakov, că eu am plecat cu comandantul de brigadă! mai strigă politrucul, după
ce maşina se urni din loc.
Maşina sanitară se pierdu în depărtare.
După ce se gîndi în treacăt că-l mai văzuse undeva pe politrucul acesta
deşirat, Klimovici se întoarse în izba sa, mută telefonul la locul lui şi telefonă
ajutorului pentru spate, rugîndu-l ca de bucurie să nu sară peste cal, hrănind fără
măsură pe oamenii sleiţi de osteneală şi foame, şi de asemenea să nu depăşească
raţia de votcă obişnuită.
— Ospitalitatea tanchiştilor bucuroşi de oaspeţi nu poate fi încorsetată! încercă
să glumească ajutorul pentru spate.
— Ba te rog să o încorsetezi, i-o reteză Klimovici. Şi te mai rog să le pregăteşti
peste noapte o baie bună. Asta da, o să fie într-adevăr ospitalitate de tanchist.
Apoi telefonă comisarului brigăzii şi-l întrebă dacă nu se află la el comisarul
grupului ieşit din încercuire, Şmakov.
— Ba-i aici. A fost rănit la cap de un ricoşet. L-am pansat aici. A stat întins, şi-
a mai revenit, şi acum o să-l poftim la masă.
— Bine, daţi-i drumul, vin şi eu îndată, spuse Klimovici şi, după ce dădu
dispoziţii însoţitorului său pentru eventualitatea că politrucul se va întoarce la ei
să înnopteze, ieşi din izbă.
Mînaţi de vînt, pe cer alergau nori grei cenuşii, zdrenţuiţi; printre ei clipeau
palide stelele toamnei. Frontul era învăluit într-o linişte adîncă, de parcă nici
pomeneală n-ar fi fost de luptă pe acolo.
În cortul secţiei politice a brigăzii, cort mare cît o sală, se adunaseră treizeci de
oameni, comandanţi şi lucrători politici din grupul ieşit din încercuire sub con-
ducerea lui Serpilin. Peste noapte, toţi se spălaseră, se schimbaseră şi-şi dăduseră
jos bărbile. Unii, ieşiţi în ajun cu hainele ferfeniţă, purtau acum echipamente ce-
nuşii de tanchişti: inima-i inimă: conform ordinului lui Klimovici, ajutorul său
pentru aprovizionare fusese generos şi sacrificase zece uniforme.
Intrînd în cort şi salutîndu-se bucuroşi, toţi rămîneau o clipă descumpăniţi,
neputînd să se recunoască. Era greu
să-ţi închipui în ce măsură pot schimba înfăţişarea unui om o singură noapte
dormită omeneşte, o singură baie şi un bărbierit.
Comisarul de batalion Şmakov prezentă şefilor sosiţi acolo pe tovarăşii săi şi
puse pe masă listele cuprinzînd numele celor trei sute doisprezece oameni care
rupseseră încercuirea nemţească.
Şefii veniţi de la eşaloanele superioare erau în număr de trei: un comisar de
regiment de la secţia politică a armatei — un bărbat negricios, blînd şi
binevoitor, cu ochii nedormiţi, care îşi stăpînea anevoie accesele de căscat; un
locotenent-colonel de la secţia constituiri unităţi a Frontului — un om nu prea
tînăr şi ţeapăn ca o prăjină („un încuiat”, îl categorisi Sinţov de la prima
privire) şi, în sfîrşit, un maior scund de la secţia specială, purtînd, cine ştie de ce,
o uniformă de grăni-cer, om cu faţa închisă şi buze subţiri, strînse cu asprime.
Discuţia de dimineaţă din izba lui Klimovici îl cam pusese pe gînduri pe
Sinţov. În loc să fie adunaţi cu toţii, cum sperase el, în loc să fie aliniaţi solemn
cu armele în mînă, cu drapelul în frunte, şi să fie felicitaţi pentru serviciu
credincios, uite că, cine ştie de ce, erau adunaţi într-un cort numai ei, despărţiţi
de ostaşii lor... Sinţov avu senzaţia că totul se va desfăşura neapărat foarte
dureros şi foarte diferit de cum şi-o dorise el.
Dar dimpotrivă, începutul discuţiei nu fu cîtuşi de puţin jignitor.
Blîndul comisar de regiment de la secţia politică a armatei rupse gheaţa,
spunînd că n-ar fi raţional ca solemnitatea să aibă loc aici, în preajma liniei întîi.
Nu va fi tîrziu dacă ea va avea loc după ce vor ajunge la destinaţie, în raionul
Iuhnov, unde vor fi deplasaţi chiar astăzi. De asemenea, tovarăşii comandanţi şi
lucrători politici, pe care îi felicită în numele comandamentului pentru că au
izbutit să iasă din încercuire, trebuie să înţeleagă că problema: dacă se va păstra
sau nu numă-rul diviziei lor, dacă va rămîne ca atare şi va fi completată sau nu,
problemă pe care i-a şi pus-o tovarăşul Şmakov, nu va fi rezolvată într-o zi, şi
nici în două. În orice caz, treaba asta n-o hotărăşte nici el, ba nici mă-car
comandantul armatei lor. Pînă cînd chestiunea aceasta nu va fi rezolvată undeva
mai sus, ei sînt nevoiţi să considere pe toţi cei ieşiţi din încercuire nu ca pe o
unitate militară, ci ca pe un grup vremelnic alcătuit în condiţiile încercuirii, care
şi-a terminat misiunea. Şi de vreme ce şi-a terminat-o, el nu mai există acum ca
grup constituit, şi cei care au datoria să se ocupe de ei îi vor considera de acum
înainte ca persoane izolate, ţinînd seama doar de gradul, de funcţia şi de
atitudinea manifestată de fiecare în parte în timpul încercuirii.
— Cu atît mai mult, adăugă comisarul de regiment, cu cît, după datele
preliminare, din divizia o sută şaptezeci şi şase au rămas în acest grup numai o
sută şapte oameni, celelalte două treimi fiind alcătuite din oameni care s-au
alăturat nucleului iniţial în perioade diferite.
În timp ce comisarul de regiment spunea vorbele de mai sus, Şmakov îşi tot
ştergea cu colţul batistei ochii înlăcrimaţi de nesomn şi se uita tot timpul cu
luare- aminte la vorbitor; înainte de această discuţie publică, ei mai avuseseră o
convorbire în prealabil, şi Şmakov aştepta neliniştit cum va vorbi comisarul de
regiment: aşa cum se cuvine, după opinia lui, a comisarului Şmakov, sau aşa
cum nu se cuvine.
Apoi comisarul de regiment se întoarse spre locote- nent-colonelul de la secţia
constituiri unităţi, şi loco- tenent-colonelul spuse cu un glas rece ca gheaţa că
abia cînd vor ajunge la locul de destinaţie şi oamenii vor fi la dispoziţia lor, a
celor veniţi pentru treaba asta, atunci se va sta de vorbă cu ei, iar pînă atunci
tovarăşii comandanţi trebuie să-şi încoloneze ostaşii, să-i ducă sub comandă la
maşini — maşinile se află la circa un kilometru, într-o pădurice — şi să-i
îmbarce: cîte douăzeci de ostaşi şi doi comandanţi în fiecare maşină. Locul de
destinaţie: satul Liudkovo, de lîngă Iuhnov: o sută patruzeci de kilometri;
itinerarul: sud-est pe drumul Elnea-Şuia, iar apoi pe şoseaua Iuhnovului spre est.
Intervalul între maşini: treizeci de metri, în caz de atac aerian oamenii vor fi
răspîndiţi cît mai departe de şo-sea. De altfel, aceste recomandări sînt, desigur,
inutile. El, personal, se va deplasa într-un turism în fruntea coloanei. Terminînd
de scandat toate acestea cu un glas răpăit, ca de tobă, locotenent-colonelul tăcu şi
se părea că nu mai are nimic de adăugat la cele spuse.
După ce locotenent-colonelul îşi sfîrşi cuvîntul, comisarul de regiment se
întoarse spre maiorul de grăniceri de la secţia specială:
— Ce spui, tovarăşe Danilov, ai de făcut vreun corectiv, sau putem porni la
drum?
Maiorul, cu buzele strînse sever, întîrzia vădit cu răspunsul; după cîteva clipe
de tăcere îşi descleştă totuşi buzele şi spuse cu un glas aspru de bas că nu are de
făcut corective, dar ar vrea să pună o întrebare celui mai mare din grupul ieşit din
încercuire. Şi în timp ce vorbea, se întoarse spre Şmakov:
— Armamentul a fost predat?
— Care armament? se miră Şmakov.
— Armamentul de captură, care se află asupra personalului.
— Şi de ce l-am preda? întrebă Şmakov. De captură sau nu, armamentul e al
nostru, ne aparţine, cu el am rupt încercuirea! Pe ce temei să-l predăm?
Se stîrni deodată o larmă şi o agitaţie generală. Grănicerul aşteptă ca larma să
se potolească, apoi spuse fără să ridice glasul că în armată nu există armamentul
nostru sau al vostru, ci numai armament pur şi simplu, prevăzut în state şi
încredinţat cui se cuvine. Pentru militarii trimişi la triere şi încadrare nu este în
general prevăzut să aibă armament asupra lor, cu atît mai puţin armament de
captură. Aceste arme trebuie deci predate, şi nicidecum cărate în spatele
frontului. Aici nu mai încape nici o discuţie.
— Asta încă nu se ştie, dacă încape sau nu încape discuţie! spuse tăios
Şmakov. Vom înainta un raport, prin care vom cere ca divizia noastră să fie
menţinută.
În clipa aceea comisarul uitase cu totul că el unul nu fusese înscris niciodată în
controalele acelei divizii.
— N-o să discutăm problema aceasta aici, tovarăşe comisar de batalion,
răspunse grănicerul şi, cu toate că se înfrunta în continuare cu Şmakov, în ochii
lui pîlpîi o umbră de înţelegere. N-o să hotărîm noi, dumneavoastră şi cu mine,
dacă se va păstra sau nu divizia, dar independent de hotărîrea ce se va lua, tot
armamentul de captură trebuie deocamdată predat.
— Afară de cel personal, al corpului de comandanţi! spuse, spre surpriza
tuturora, tare şi chiar oarecum provocator, locotenent-colonelul, care ascultase
discuţia pînă atunci cu indiferenţă.
Pesemne că discuţia atinsese o coardă foarte sensibilă din sufletul acestui om
rece. Poate că îşi închipuise prin ce suferinţă ar fi trecut el însuşi dacă ar fi fost
silit să-şi scoată din tocul de la şold şi să depună mauserul capturat de la basmaci
în nouă sute douăzeci şi pe care-l ştia pînă la cea mai mică zgîrietură de pe
miînerul de os...
— E jignitor şi dureros, strigă Şmakov, ridicîndu-se în picioare şi strîngîndu-şi
mînios pumnii. E jignitor şi dureros! repetă el mai tare, şi glasul lui vibră
metalic. E foarte jignitor şi dureros! Mi-e ruşine de oameni! Dumitale nu ţi-e
ruşine? strigă el deodată, aţintindu-şi privirea asupra grănicerului.
Maiorul se ridică şi el. Faţa îi păli uşor. Mişcîndu-şi încet degetele, le apăsă
uşor pe un buton al porthartului, apoi pe al doilea, şi ridică ochii.
— S-au dat instrucţiuni, spuse el calm, şi toată lu- mea simţi că acest calm al
său e rezultatul unui mare efort de voinţă — instrucţiuni în legătură cu care am
cerut explicaţii suplimentare, şi am primit explicaţia că trebuie să execut
instrucţiunile. Iată de ce trebuie să predaţi armamentul de captură, tovarăşe
comisar de batalion.
În toiul acestei dispute reintră în cort şi Klimovici, care dispăruse de mult,
aproape la început. El aşteptă o clipă de linişte şi spuse, făcînd un pas spre
comisarul de regiment:
— Tovarăşe comisar de regiment, permiteţi-mi să raportez. Am fost chemat la
telefon de comandantul armatei, care mi-a ordonat să vă transmit că formaţia de
solemnitate a grupului ieşit din încercuire sub conducerea comandantului de
brigadă Serpilin, precum şi un scurt miting consacrat acestei acţiuni trebuie,
conform ordinului Consiliului militar, să aibă loc aici, în dispozitivul unităţii de
sub comanda mea.
Toţi cei de faţă schimbară o privire semnificativă. În adîncul sufletului său,
comisarul de regiment era mulţumit: dimineaţa, înainte de plecare, îşi spusese şi
el părerea că adunarea în formaţie de solemnitate şi mitingul trebuie organizate
pe loc, în dispozitivul brigăzii de tancuri, dar şeful secţiei politice îi obiectase că
nu este indicat a face asta în prima linie — mai ştii, adunarea ar putea fi
surprinsă de un atac de aviaţie!
„Totuşi, uite că a ieşit cum spuneam eu, şi nu cum spunea el; înseamnă că s-au
răzgîndit cei de la Consi-liul militar!” îşi spuse comisarul de regiment, cu atît
mai satisfăcut cu cît în tot timpul discuţiei suferise din pricină că nu putea să
procedeze aşa cum îi dicta inima.
Locotenent-colonelul de la secţia constituiri unităţi şi maiorul Danilov erau
subordonaţi Frontului şi nu primiseră indicaţii directe unde şi cum să se ţină
mitingul, dar nu aveau cum să discute în contradictoriu cu comandantul armatei,
aflîndu-se în dispozitivul său. Aşa că se mulţumiră să schimbe o privire în tăcere.
În schimb, Şmakov triumfa fără s-o ascundă.
— Îmi permiteţi, tovarăşe comisar de regiment? vorbi el, înainte ca vreunul din
delegaţii eşaloanelor superioare să ia atitudine faţă de spusele lui Klimovici.
— Da, vă ascult.
— Căpitane Muratov! Politruc Sinţov! Daţi dispoziţii să se adune... divizia!
După o pauză de o clipă, el adăugase totuşi cu încă- păţînare cuvîntul care
prinsese rădăcini adînci în conştiinţa lor, a tuturora.
— Asta-i bine! spuse Klimovici, aşezîndu-se la masă. Nu-i vorbă, eu am şi dat
această dispoziţie, dar nu strică să grăbim adunarea, nu prea avem vreme,
comandantul armatei a ordonat: organizaţi adunarea în formaţie pentru
solemnitate, dar n-o întindeţi!
Aşezîndu-se la locul său, Klimovici aruncă o privire plină de simpatie
comisarului de batalion, care se luminase la faţă; îi plăcea bătrînul ăsta
îndărătnic, cum îi spunea el în sinea lui căruntului Şmakov, în părul căruia nu
mai era nici un fir negru. Tocmai înţelegerea durerii resimţite de Şmakov pentru
oamenii săi îl determinase pe Klimovici să ia iniţiativa. Minţise, spu- nînd că
însuşi comandantul armatei l-a chemat la telefon. De fapt ieşise din cort,
chemase el pe comandant la telefon şi ceruse permisiunea să organizeze
formaţia pentru solemnitate şi un scurt miting pe loc, în cadrul brigăzii sale.
— Sigur, se-nţelege! îi răspunsese supărat comandantul armatei. Se pare că era
foarte ocupat. Am trimis la voi pe locţiitorul şefului secţiei politice. De ce te mai
amesteci şi dumneata? Ce, el nu se poate orienta singur?
— Nu ştiu, tovarăşe comandant de armată, probabil că are alte dispoziţii.
— Despre ce alte dispoziţii poate fi vorba?! Organizaţi ce trebuie, dar n-o
lungiţi prea mult
— Bu-un, spuse comisarul de regiment, sprijinindu-se cu amîndoi pumnii de
masă. Alte întrebări mai sînt?
— Rămîne vechea întrebare în privinţa armamentului, spuse Şmakov.
— Tovarăşe locotenent-colonel, îl întrerupse grănicerul, adresîndu-se lui
Klimovici. A dat ordin comandantul să nu se predea armamentul de captură?
— Nu, răspunse Klimovici.
— Atunci, hotărîrea rămîne în picioare, spuse grăbit comisarul de regiment,
căutînd să evite reluarea discuţiei în contradictoriu. După terminarea adunării în
formaţie solemnă şi a mitingului va urma predarea armamentului şi îmbarcarea
pe maşini!
— Încă o clipă, tovarăşe comisar de regiment, spuse, ridicîndu-se de la locul
său, locotenent-colonelul cel ţeapăn de la secţia constituiri unităţi. Privirea lui se
întoarse spre Şmakov şi, în mijlocul tăcerii generale, lovind sec în masă cu
încheietura arătătorului, omul spuse încruntat: V-aş ruga, tovarăşe comisar de
batalion, ca în timpul mitingului să nu folosiţi cuvîntul „divizie”, dat fiind că
problema păstrării numărului nu este încă rezolvată, şi deocamdată
dumneavoastră nu constituiţi o divizie, ci doar un grup de militari ieşiţi din
încercuire. Un grup format din ostaşi şi comandanţi ţinînd de patru divizii
diferite şi de alte unităţi izolate.
„Încuiat afurisit!” vru să-i strige Şmakov, dar se reţinu la timp şi spuse:
— Am înţeles!
La adunarea solemnă, esenţialul avea să se desfăşoare după dorinţa lui: peste
cîteva minute va aduna oamenii şi le va mulţumi cum se cuvine, restul dă-l
naibii, o să-l descurcăm mai tîrziu.
Se ridică de la masă şi porni o dată cu ceilalţi spre ieşire, dar maiorul de
grăniceri se ivi pe neaşteptate în preajma lui şi-l reţinu discret de braţ:
— V-aş ruga să mai rămîneţi cîteva clipe, tovarăşe comisar de batalion!
— Vă ascult, tovarăşe maior, spuse Şmakov cu o umbră de nedumerire în glas:
era sincer convins că nu mai are ce discuta.
— Iată despre ce este vorba, spuse maiorul după ce aşteptase cu răbdare să iasă
din cort toţi pînă la ultimul om şi rămase singur cu Şmakov. Deocamdată noi nu
vă cunoaştem oamenii, numai dumneavoastră îi cunoaşteţi. Ce părere aveţi
dumneavoastră — şi accentuă acest cuvînt, dîndu-i parcă să înţeleagă că această
părere nu este de fel definitivă pentru el —, aţi putea răspunde pe deplin pentru
fiecare din oamenii cu care aţi ieşit din încercuire?
— Să răspund pentru ei? întrebă Şmakov, repezit şi aspru. După mine, au
răspuns ei înşişi la întrebare chiar prin faptul că n-au rămas la nemţi, ci au luptat
cu arma în mînă să ajungă pînă-n rîndurile noastre.
— Asta o înţeleg şi eu foarte bine, tovarăşe comisar de batalion, spuse
maiorul, după ce ascultă cu toată răbdarea riposta tăioasă a comisarului. Că au
răzbătut pînă în rîndurile noastre e şi pentru mine, ca şi pentru dumneavoastră un
fapt incontestabil. Dar oamenii au fost sub comandă, şi în asemenea împrejurări
se întîmplă ca o dată cu ceilalţi să vină şi cîte un om care, lăsat în voia lui, n-ar fi
avut de gînd să iasă din încercuire, dar, ajuns sub comandă, a fost obligat să iasă
la un loc cu ceilalţi. Totuşi, dintr-un motiv sau altul, el nu se bucură de
încrederea comandantului său. N-aveţi asemenea oameni?
— După mine, nu, spuse repede Şmakov. Asta în primul rînd, iar în al doilea
rînd, noi am trecut cu bine linia frontului, sîntem în sfîrşit acasă, şi nu pricep ce
anume vă nelinişteşte.
— Nu mă nelinişteşte nimic, tovarăşe comisar de batalion, răspunse grănicerul,
prefăcîndu-se că nu observă iritarea lui Şmakov şi vorbind cu un calm care
dovedea o stăpînire de sine ieşită din comun. Eu, ca un om care răspunde pentru
munca sa, aş vrea să mai ştiu ceva: nu s-ar putea ca printre oamenii
dumneavoastră să se fi strecurat indivizi care s-au alăturat grupului în vederea
unor alte ţeluri? Acum, după trecerea liniei frontului, aceste ţeluri au fost în parte
atinse, iar mai tîrziu, pe drum, ei şi le vor atinge pe de-a-ntregul, dispărînd
înainte de a fi apucat noi să-i verificăm. Nu ştiu dacă aveţi asemenea indivizi
printre oamenii dumneavoastră, dar experienţa mea îmi spune că s-ar putea să
existe. Şi ar fi mai bine să ne gîndim la asta acum, şi nu pe urmă, cînd va fi
prea tîrziu.
— N-am asemenea indivizi, repetă cu încăpăţînare Şmakov. Un ticălos de acest
fel a fost prins şi împuşcat, fără concursul dumneavoastră. Iar un altul s-a
împuşcat singur. Cît despre ,,mai devreme sau mai tîrziu”...
Ar fi vrut să spună: ,,Eh, iubite tovarăşe, în ultimul timp am început să bănuim
prea des şi prea înainte de vreme despre cutare sau cutare om că nu merită încre-
derea noastră, pentru ca apoi să ne trezim prea tîrziu că totuşi a meritat-o pe
deplin!” Ar fi vrut s-o spună, dar se întrerupse la jumătatea frazei şi spuse că, pe
vremuri, a lucrat şi el un an de zile în organele Ceka şi ştie tot aşa de bine ca şi
tovarăşul maior ce înseamnă vigilenţa... Dacă, bineînţeles, vedem în vigilenţă un
paloş, şi nu un pămătuf!
— Asta cum trebuie s-o înţeleg? întrebă rece grănicerul.
— Foarte simplu, răspunse Şmakov încă nepotolit. Trebuie să avem încredere
în oamenii noştri. Căci fără încredere, vigilenţa se transformă în suspiciune, în
panică!
În vorbele lui Şmakov era o provocare, dar grănicerul refuză să se considere
vizat şi răspunse cît se poate de liniştit că tovarăşul comisar de batalion are,
fireşte, dreptate, dar astăzi trebuie să se ţină seama de împrejurări, or
împrejurările sînt deosebit de complexe şi nu permit nici o slăbiciune.
— Eu n-am permis şi nici nu permit asemenea slăbiciuni!
— Atunci, e în regulă, am terminat, încheie discuţia maiorul. Eu am să rămîn
încheietor de coloană. În Emka mea mai sînt două locuri libere. Pot să vi le pun
la dispoziţie, adăugă el pe neaşteptate, de parcă ar fi vrut să sublinieze cu această
propunere, surprinzătoare pentru Şmakov, că el, maiorul Danilov, îşi îndeplineşte
aici numai datoria, că se socoteşte pe deplin îndreptăţit să facă ceea ce face şi nu
acordă nici o importanţă acestui duel verbal cu irascibilul comisar de batalion.
Drumul de pădure croit prin codrul secular de pini se întindea pînă departe în
zare. Soarele de toamnă se iţea dintre nori, aşternînd pete palide de lumină peste
cetina umedă încă de ploaia din ajun. Nisipul care apărea ici-colo de sub
cetină era plin de creţuri mărunt vălurite. Cînd sufla cîte o pală uşoară de vînt, de
pe ramuri se scuturau stropi de ploaie, şi oamenii, aliniaţi în front, rîdeau, se
zgribuleau şi-şi strecurau înfioraţi degetele sub gulerul bluzelor...
Formaţia fusese constituită de cîteva minute, şefii nu veniseră încă, şi ostaşii
aşteptau în poziţia „de voie”.
Peste noapte şi în cursul dimineţii mai fuseseră trimişi la batalionul medico-
sanitar încă aproape treizeci de oameni, care, în ajun, fericiţi cum erau, se mai
socotiseră apţi de serviciu. De-a lungul drumului de pădure erau aliniaţi două
sute optzeci şi doi de oameni — exact jumătate din efectivul scriptic care în seara
precedentă pornise la luptă.
Toţi oamenii aflaţi în formaţie erau înarmaţi. Vreo cincizeci de ostaşi mai
aveau puşti sovietice, toţi cei-lalţi se chivernisiseră în cursul celor două luni şi
jumătate de lupte, care cu puşti, care cu automate nemţeşti. Unii purtau la brîu şi
grenade nemţeşti, din cele cu mîner lung.
La flancul stîng erau aliniate şase puşti mitraliere aduse din încercuire — două
sovietice şi patru nem- ţeşti —, iar mai încolo, chiar la extremitatea flancului, se
afla un mare aruncător de mine regimentar nemţesc, şi alături de el — două
mine, ultimele neconsumate. În preajma aruncătorului se aflau servanţii lui —
trei artilerişti din grupul venit tocmai de la Brest, care se alăturase lui Serpilin
încă în prima zi a încercuirii. Cum reuşiseră să scoată în noaptea precedentă din
bezna aceea, din infernul luptei, spre sfîrşitul căreia chiar că nu mai desluşeai
nimic, ţeava uriaşă, placa de fixare şi chiar cele două mine, rămînea o taină;
acum însă erau cît se poate de mîndri de trofeul lor şi nu-şi ascundeau de fel
sentimentele.
La flancul drept, înălţîndu-se cu jumătate de cap deasupra celorlalţi, plutonierul
Kovalciuk stătea tot aşa de vînjos cum apăruse odinioară în faţa fostului
comandant al diviziei, colonelul Zaicikov. Rănit în timpul încercuirii, de două ori
uşor şi o dată destul de grav, avea capul bandajat cu feşi proaspete, pieptul îi era
bombat, şi umerii — drepţi, de voinic, iar în mînă strîngea drapelul diviziei
desfăşurat, cu hampa lipită de picior. Cu toate că trecuseră prin atîtea şi atîtea, el
nu-l lăsase din mînă de la început pînă la sfîrşit şi-l salvase!
Cu o jumătate de oră în urmă, cînd se primise ordinul de adunare în formaţie,
oamenii porniseră să-l caute pe Kovalciuk şi-l găsiseră la marginea pădurii.
Şedea pe o buturugă şi curăţa cu briceagul un lemn pentru o nouă hampă. Stătea
sub faldurile drapelului, prins de hampa proaspăt curăţată, şi oricine putea citi pe
pînza lui, acum arsă de soare, plină de sudoare şi roasă, aceleaşi cuvinte pe care
cu două luni şi jumătate în urmă le citise şi răposatul colonel Zaicikov: „Divizia
a 176-a, decorată cu ordi... Drapelul Roşu... a Armatei Roşii Muncito- reşti-
Ţără...”
În rînd cu toţi ceilalţi, aşteptînd nerăbdător să înceapă solemnitatea, Sinţov
stătea nu departe de drapel şi discuta plin de voioşie cu un om pe care nu s-ar fi
aşteptat nicicum să-l întîlnească aici.
Încă înainte de a fi stat de vorbă cu comandantul armatei, Klimovici chemase,
pentru orice eventualitate, să participe la ceremonie pe comandantul batalionului
său de cercetare şi pe tanchiştii săi care se evidenţiaseră în lupta din cursul
nopţii. Comandantul batalionului venise cu un camion; ostaşii sosiţi cu el
părăsiră cît ai clipi din ochi platforma maşinii, iar el, sărind afară din cabină, se
ciocni piept în piept de un politruc deşirat şi slăbănog, cu un automat nemţesc
atîrnat de gît. Amîndoi — căpitanul de tancuri şi politrucul — rămaseră cîteva
clipe tăcuţi, cu ochii aţintiţi unul la celălalt.
— De pe la Bobruisk, nu? îşi reveni primul Sinţov — primul pentru că acea
întîlnire i se întipărise în minte mai bine decît tanchistului. M-ai reţinut atunci în
pădure, ţii minte? Iar pe politrucul meu adjunct Liusin l-ai oprit la dumneata... Şi
pilotul a rămas cu dumneata...
— Exact! răspunse vesel căpitanul. Păcat că n-ai rămas şi dumneata. Am fi
luptat alături!
— Eram rănit, îi aminti Sinţov.
— S-a vindecat rana?
— S-a vindecat.
— Şi alta n-ai mai agonisit?
— Deocamdată nu.
— Ei, atunci înseamnă că ai noroc. Mie, între timp, mi-au găurit omoplatul şi
mi-au ciupit o bucată din c..., iartă-mi vorba.
— Ai fost tot timpul în brigada asta? întrebă Sinţov.
— Sigur că da, cum altfel?
— Am descoperit că şeful dumitale e... Sintov vru să spună „coleg de
şcoală”, dar în loc de asta spuse: o veche cunoştinţă de-a mea.
— Ca să vezi, zîmbi tanchistul, tocmai cu el vorbeam atunci la teleifon de faţă
cu dumneata. De ce nu mi-ai spus? Ţi-aş fi dat receptorul să vorbeşti cu el!
— Ba vezi să nu! Chiar că te-ai fi grăbit să mi-l dai! rîse Sinţov din toată inima.
— Se prea poate, zîmbi căpitanul de tancuri. Cînd situaţia e albastră, eşti nevoit
să mai strîngi şurubul. În schimb, uite că aici v-am întîmpinat cu braţele des-
chise, aţi picat chiar în faţa batalionului!
— După cîte mi-amintesc... pe atunci parcă erai pe linie de spate, nu?
— Ehe!... ridică mîna căpitanul. Cînd trebuie să-ţi faci drum prin liniile
neamţului, mai uiţi care e faţa şi care spatele. Ba-l plesneşti peste bot, ba îl arzi
cu copita, precum caii. Am fost pe linie de spate, iar acum sînt cercetaş... Dar ce
să-ţi mai explic... că doară ai ieşit şi dumneata din încercuire... Şi îndrăzneţ aţi
mai ieşit, tare îndrăzneţ! De o lună şi ceva nu mai ieşise nimeni, şi socoteam cu
toţii că nici n-are să mai iasă vreodată. Probabil că aveţi un comandant îndrăzneţ!
adăugă el admirativ. Se spune că a fost rănit, aşa-i?
Sinţov confirmă din cap.
— Păcat!
— Ia spune, Întrebă Sinţov, amintindu-şi din nou de Liusin, cu tovarăşul meu,
care a rămas atunci la dumneata, ce s-a făcut?
— A, întrebi de politrucul-adjunct? Ăla cu şapcă hoaţă? rîse tanchistul. Fiindcă
veni vorba, curios cetăţean! La început n-a vrut să rămînă, protesta, dădea din
picioare. Apoi, cînd a văzut că n-are-ncotro, a luptat vreo trei zile destul de bine,
iar într-a patra zi, cînd lucrurile s-au mai aşezat oleacă, hop cu un raport mai sus:
violenţă, vezi dumneata, samavolnicie şi aşa mai departe! Aşa că s-a cărat la
redacţia aia a lui. Noi tocmai aveam de gînd să-l propunem la decorare, pentru
cele trei zile de lupte. Apoi, fireşte, dacă a tulit-o, am lăsat-o baltă şi noi cu
decorarea.
— Dar pilotul, maiorul acela?
— Despre el, chiar că nu mai ştiu nimic, strînse din umeri căpitanul. A fost
rănit chiar a doua zi. Unde se află acum — în cer, pe pămînt, sau sub pămînt —
n-am idee.
— Iar pe dumneata deci tot Ivanov te cheamă, şi întreaga Rusie tot pe
dumneata se sprijină, nu?
— Nu pe mine, ci pe numele ăsta al meu! zîmbi tanchistul.
Apoi îl lovi prieteneşte pe umăr şi, dîndu-se cu vreo trei paşi înapoi, îşi
încrucişă braţele pe piept şi rămase o vreme nemişcat, privind cu încîntare
drapelul ţinut de plutonierul Kovalciuk.
— Aşa mai zic şi eu! spuse el după o lungă tăcere. Te trec fiorii, nu alta!
Cînd Şmakov ieşi în mijlocul drumului de pădure şi dădu comanda „drepţi”,
rîndurile duble se aliniară grăbit, armele zăngăniră, şi formaţia încremeni. În
flancul drept, la un interval de doi paşi, se aliniară tanchiştii batalionului de
cercetare în frunte cu comandantul lor.
Apoi comisarul de regiment păşi înainte şi, cu un glas mîngîios şi nu prea tare,
spuse că în numele şi din însărcinarea Consiliului militar al armatei îi felicită pe
toţi pentru că au ieşit glorios din încercuire, cu armele în mînă şi drapelul în
frunte. Comisarul de regiment nu pronunţă nici cuvîntul „divizie” şi nici
„grup”, ci o luă de-a dreptul cu: „Tovarăşi! Vă felicit...” Ca răs- puns la vorbele
lui, din rîndul oamenilor se înălţă nu chiar într-un glas, dar tare şi din toată inima
un: „Ser- vim poporul muncitor!”
După asta, comisarul de regiment făcu un pas înapoi, iar locotenent-colonelul
Klimovici — un pas înainte.
Comisarul de regiment, care vorbise primul, n-a spus nimic deosebit, doar
cîteva vorbe calde şi binemeritate. Cînd însă Klimovici, înainte de a începe, îşi
plimbă privirea de-a lungul formaţiei, observă, spre surpriza sa, mulţi ochi
înlăcrimaţi, din care pricină, oricît de ciudat s-ar părea, şi propriii săi ochi erau
cît pe ce să se umple de lacrimi.
— Tovarăşi ostaşi şi comandanţi! începu el cu vo- cea-i limpede şi puternică, şi
din acea clipă întreaga-i făptură măruntă încremeni, turnată parcă în fier. Brigada
a şaptesprezecea de tancuri nu va uita niciodată fapta voastră de arme şi nici
frăţia ce s-a sudat între noi în lupta de noapte de la cota 211, cînd ne-am strîns
mîinile sub focul inamicului. Cît despre batalionul nostru de cercetare — aici
Klimovici îşi ridică braţul spre căpitanul Ivanov, care stătea în faţa ostaşilor săi,
încordaţi de emoţie —, el se va mîndri întotdeauna că aţi ajuns la ai voştri tocmai
în sectorul lui de luptă. Căpitane, trage o salvă de salut în cinstea frăţiei noastre
de arme!
Tanchiştii îşi ridicară puştile şi traseră o salvă de salut.
Urmă o linişte adîncă. Nimeni nu ştia ce ar mai putea spune acest locotenent-
colonel mărunt, care-şi dezvăluise deodată sufletul de poet. El însă, după încă o
clipă de tăcere, spuse singurul lucru care, după părerea lui, mai trebuia spus:
— Moarte cotropitorilor fascişti!
Al treilea vorbitor era Şmakov. Lui îi revenea sarcina cea mai ingrată: să
încheie mitingul solemn şi să rostească ultimele cuvinte, atît de prozaice, despre
predarea armamentului şi ordinea deplasării în spatele frontului.
Ar, mai fi vrut el să spună multe, dar îşi înfrînă pornirea şi tocmai datorită
acestei stăpîniri de sine reuşi să se achite onorabil de sarcina-i ingrată. Doar o
singură dată, cînd, întinzînd mîna spre drapel, spuse solemn că ei toţi, sub
comanda comandantului de brigadă Serpilin, care este numai vremelnic
indisponibil, şi sub faldurile aceluiaşi drapel al Diviziei a 176-a, decorată cu
Drapelul Roşu, vor străbate cu siguranţă în sens invers acelaşi drum pe care s-au
retras acum, vocea i se frînse pentru o clipă. Dar printr-o sforţare de voinţă îşi
redresă glasul, pentru că lacrimile n-aveau ce căuta acolo, şi, urmînd îndemnul
intuiţiei, pronunţă cu însufleţire fraza pe care cu cîteva luni mai tîrziu avea s-o
spună sus şi tare lumii întregi însuşi Stalin: „Va fi sărbătoare şi pe uliţa noastră,
tovarăşi!”
Din rînduri se înălţă un „urra” nu prea armonios, şi în ochii multora apărură
lacrimi de tulburare.
După ce făcu o pauză, Şmakov, în aparenţă foarte calm, deşi acest calm îi cerea
sforţări uriaşe, anunţă ca lucru de ia sine înţeles că, deoarece ei vor trece în
spatele frontului, înainte de plecare va trebui să predea toate armele de captură,
precum şi muniţia respec- tivă. Dar după ce se vor fi odihnit şi reorganizat, ei
vor fi reechipaţi şi reînarmaţi cum se cuvine. Deocamdată însă, armele de captură
sînt trebuitoare aici pe front.
— Iar listele cu tot ce am predat le vom păstra cu grijă, tovarăşi, spuse el cu o
voce voit veselă şi răsunătoare, pentru că simţise o foială de nedumerire prin-tre
rînduri, nu de alta, dar ca să se ştie cine pe cine a dezarmat în încercuire: nemţii
pe noi, sau noi pe nemţi?
Şi, după ce mai anunţă că maşinile cu oare vor pleca au şi sosit, iar îmbarcarea
va începe îndată după predarea armelor, dădu comanda „de voie”. Companiile şi
plutoanele trecură să predea armele, iar Şmakov se întoarse spre comisarul de
regiment. „Ei, ce spui? părea să întrebe privirea lui. M-am ţinut de cuvînt?”
Comisarul dădu din cap mulţumit.
— Dar despre divizie aţi pomenit totuşi, nu v-aţi putut reţine! mîrîi cu reproş
locotenent-colonelul cel ţeapăn.
— Nu chiar despre divizie, ci despre drapelul ei! dădu să-l repeadă Şmakov,
dar imediat o lăsă mai moale şi adăugă zîmbind: Mai bine ar fi să nu vă legaţi de
mine, tovarăşe locotenent-colonel. Sînt un vechi dialectician, am şi un titlu
ştiinţific în acest domeniu; să nu ne angajăm într-o dispută despre formulări, că o
să fie rău de dumneavoastră — vă joc pe degete!
Predarea armamentului de captură dură aproape o oră. Unii oameni predau
armele cu calm: dacă-i ordin, e ordin; alţii se necăjeau şi mai scăpau şi cîte o
înjurătură printre dinţi; destul de mulţi, însă, mai doseau cîte un pistolet capturat:
de pistolete le era parcă deosebit de greu să se despartă.
Sinţov, care nu avea pistolet, ci numai un automat, îl depuse şi rămase fără nici
un fel de armă. În aceeaşi situaţie se treziră şi alţi comandanţi care în timpul
luptelor pentru ieşirea din încercuire nu socotiseră pistoletul o armă serioasă şi
îşi făcuseră rost de un automat şi o pereche de grenade de agăţat la centură.
— Grăbiţi-vă, tovarăşi! spuse Klimovici deodată, apropiindu-se de Şmakov. Cu
cîteva clipe înainte venise la el într-un suflet ofiţerul operativ şi-i comunicase o
veste care-i alungă pe loc buna dispoziţie. Grăbiţi-vă! Peste cinci minute să nu
mai fiţi aici! încheie el.
Fără să mai intre în amănunte inutile, strînse mîna lui Şmakov, salută
regulamentar pe ceilalţi şi, făcînd un semn lui Ivanov, spuse:
— Să mergem, căpitane!
Sinţov alergă după el, ca să-şi ia rămas bun.
— Tovarăşe locotenent-colonel! strigă el.
Klimovici se opri brusc, se întoarse spre Sinţov şi-i strînse mîna cu putere.
— La revedere, Vanea! Nu vă mocăiţi! Plecaţi cît mai repede! Eu, să mă ierţi,
n-am timp.
Şi îşi văzu grăbit de drum.
CAPITOLUL AL OPTULEA
CAPITOLUL AL NOUĂLEA
A treia zi după cele petrecute pe şoseaua Iuhnovului, trei oameni mergeau prin
pădurea deasă, la vreo cincizeci de kilometri depărtare de locul catastrofei. De
fapt, pe propriile lor picioare mergeau numai doi dintre ei: politrucul Sinţov şi
ostaşul Zolotariov. Cel de-al treilea tovarăş de drum — medicul militar
Ovseannikova, „micuţa doctoriţă”, cum i se spunea în detaşamentul lui Serpilin,
sau, şi mai simplu, Tania, cum începuse să-i spună acum Sinţov — de pe la prînz
nu mai putea să se mişte pe propriile ei picioare. Cei doi bărbaţi o cărau cu
schimbul în cîrcă, învelită într-o foaie de cort, ca într-un rucsac.
Acum era rîndul lui Sinţov. Mergea aplecat mult înainte, numărînd în gînd mia
de paşi care-i mai despărţea de popasul hotărît. Îşi înfăşurase colţurile foii de cort
pe mînă, pentru ca degetele-i amorţite să nu scape povara. Capul doctoriţei,
încins de febră, i se sprijinea de umăr şi se bălăbănea ca fără viaţă ori de cîte ori
Sinţov se poticnea. Din cînd în cînd, aplecîndu-se ca să-şi şteargă cu pumnul
sudoarea fierbinte ce-i umplea găvanele ochilor, Sinţov zărea sub cotul său drept
picioarele doctoriţei, care atîrnau afară din foaia de cort: unul în cizmă, iar
celălalt, scrîntit, fără cizmă, desculţ, un picior micuţ, ca de fetiţă. Altădată povara
aceasta nu i s-ar fi părut prea grea lui Sinţov, chiar dacă ar fi fost singur; acum
însă cei doi bărbaţi, istoviţi de marşul de patru ore în asemenea condiţii, se
simţeau cu totul sleiţi, şi Sinţov regreta că nu s-au oprit de la bun început să
întocmească o targă din crăci, lucru pe care oricum vor trebui să-l facă la primul
popas!
Pentru toţi cei scăpaţi în primele minute din iadul acela de pe şosea, fiecare pas
făcut acum într-o direcţie sau în alta îi apropia de alte întîmplări şi de alte pri-
mejdii, de altă viaţă sau de altă moarte.
Cei care se înfundaseră în desişul pădurii din stînga drumului, pentru a aştepta
acolo căderea nopţii, fură ucişi către seară de pistolarii nemţi care scotoceau pă-
durea. Poate că în alte împrejurări nemţii i-ar fi luat totuşi prizonieri, dar un glonţ
rătăcit, sau, cine ştie, poate că dimpotrivă, excepţional de bine ţintit, ucisese pe
comandantul unui regiment SS de tancuri, care urmărise măcelul din turela
tancului său, şi pentru a plăti această surpriză neaşteptată, fasciştii se răfuiau fără
cruţare cu cei prinşi.
Şi dimpotrivă, cei care se ascunseseră în locul cel mai nesigur la prima vedere,
în tufişurile mărunte din dreapta drumului, scăpară cu viaţă; nemţii n-au căutat pe
acolo, şi oamenii reuşiră în aceeaşi noapte să iasă dincolo de frontul încercuirii
nemţeşti, la ai lor.
Cîţiva ostaşi, adunaţi cam peste o oră după catastrofă în jurul locotenentului
Horîşev, porniră sub comanda lui înapoi fără să mai zăbovească, şi înspre seară
dădură de tanchiştii lui Klimovici, împreună cu care aveau să iasă acum din
noua încercuire.
Iar cei care, nimerind în pădure, se deciseră s-o ia spre nord, socotind că astfel
se îndepărtează de nemţi, ajunseră, dimpotrivă, chiar în fîşia de deplasare a
coloanelor de tancuri şi infanterie germană, care se grăbeau să închidă marele
front al încercuirii în jurul Veazmei. Sinţov era printre aceştia din urmă; sărind
din camion, el se repezi spre pădure şi umblă o oră întreagă fără oprire, dorind un
singur lucru: să se depărteze cît mai mult! În prima clipă, cînd auzise
împuşcăturile şi văzuse tancurile şi pe nemţi sărind dintr-un transportor blindat,
mîinile lui se ridicaseră spre piept, unde-i atîrna de obicei automatul... Dar
automat nu mai avea, şi în general nu mai avea nimic, nici măcar un nagan.
Atunci sărise de pe platforma camionului şi se repezise spre pădure.
Cu Zolotariov se întîlni cam peste o oră. După ce parcursese cîţiva kilometri
mai mult fugind, se oprise şi
se sprijini cu spatele de un pin bătrîn, ca să-şi mai tragă sufletul. În clipa
aceea îl văzu apropiindu-se pe Zolotariov în scurta lui zdrenţuită de piele şi, ceea
ce era mai important, cu puşca la umăr.
— Ce ordonaţi, tovarăşe politruc?
Aceste cuvinte ale lui Zolotariov reuşiră mai bine decît orice ale cuvinte din
lume să readucă în fire pe omul abătut şi dezarmat care, de o oră şi mai bine,
uitase nu numai că a fost, dar şi că este obligat să rămînă comandant.
— Stai să chibzuim — răspunse Sinţov, străduindu-se să pară calm şi privind
în această clipă nu atît la Zolotariov, cît la puşca din spinarea lui.
„Iată deci că acum sîntem doi şi avem cel puţin o puşcă”, îşi spuse el şi pentru
a-şi reveni pe deplin îi propuse ostaşului:
— Hai să stăm jos, să fumăm o ţigară.
Se aşezară amîndoi chiar acolo, sub pinul cel bătrîn. Sinţov scoase din buzunar
un pachet de Kazbek abia început şi îşi aprinseră ţigările.
Din ordinul lui Klimovici, în timpul predării armamentului, ajutorul lui pentru
aprovizionare distribuise comandanţilor ieşiţi din încercuire aceste ţigări Kazbek.
— N-o ducem chiar atît de rău, tovarăşe politruc — spuse Zolotariov, trăgînd
cu plăcere fumul în piept.
— Da, o ducem chiar foarte bine! răspunse Sinţov. Avem o puşcă la doi inşi!
— Nici măcar un pistolet n-aveţi? întrebă Zolotariov.
— Am o dovadă pentru automatul predat şefului aprovizionării de luptă! spuse
cu aceeaşi ironie răutăcioasă Sinţov. Cînd o fi la o adică, am să trag cu dovada!
— Nu-i nimic, tovarăşe politruc, ne facem noi rost de încă o armă! spuse cu
înţelegere Zolotariov şi adăugă că umblă în urma lui de o jumătate de oră: unde
se ducea tovarăşul politruc, acolo se ducea şi Zolotariov, doar că nu s-a apropiat
îndată, ci a mai aşteptat.
În timp ce fumau, Sinţov îşi aminti din nou cum au şezut ei amîndoi, tot aşa, cu
vreo lună şi jumătate în urmă, fumînd şi uitîndu-se la Baranov.
„Şi iată că soarta l-a făcut pe acest ostaş să rătăcească din nou prin pădure în
tovărăşia unui şef, îşi spuse Sinţov, gîndindu-se la Zolotariov şi simţind fără să
vrea o amară răspundere pentru purtarea afurisitului aceluia de Baranov. Şi la
urma urmei, de ce am fi numai noi doi pe aici? îşi continuă el gîndul. Că doară
nu numai noi am ajuns în pădure, poate că pînă diseară o să mai adunăm un grup
întreg
Dar speranţele lui se dovediră deşarte. La vreo jumătate de oră după popasul de
sub pin o găsiră pe micuţa doctoriţă, dar afară de ea pînă la căderea nopţii nu mai
întîlniră pe nimeni.
„Da, acum chiar că am cui purta de grijă!” îşi spuse Sinţov în clipa cînd dădu
cu ochii de micuţa doctoriţă, amintindu-şi de cuvintele lui Serpilin.
Pesemne că odată şi odată vine totuşi o vreme cînd fiecare om ajunge la capătul
puterilor; aşa se întîm- plase acum cu această neobosită micuţă doctoriţă. Cîte nu
făcuse ea în timpul încercuirii, cîte sute de metri nu se tîrîse ea în coate ca să
panseze pe răniţii căzuţi în locuri unde te îngrozeai să ridici capul de la pămînt!
Iar acum abia de se mai mişca, şchiopătînd ca vai de lume. Obrajii îi erau traşi şi
stacojii de febră. Pînă şi naganul care-i atîrna de şold, ca de obicei, părea mai
greu ca oricînd. Şmakov vrusese s-o trimită încă de dimineaţă la batalionul
medico-sanitar, dar ea izbutise să rămînă împreună cu toţi ceilalţi. Da, uite cum
izbutise!
Zărindu-i pe Sinţov şi Zolotariov, doctoriţa se bucură şi şontîcăi atît de repede
către ei, încît la capătul drumului era cît pe ce să se prăbuşească.
— Vai, ce fericită sînt! repeta ea într-una ca un copil, ţinîndu-se cu mîna de
reverul mantalei lui Sinţov. Alţii nu mai sînt? Numai voi doi? N-aţi mai întîlnit
pe nimeni?
— Dar dumneata? o întrebă la rîndul său Sinţov.
— Eu nu. I-am văzut doar cum se împrăştiau prin pădure. Apoi mi-am scrîntit
piciorul şi am rămas singură. Ce bine că Şmakov s-a mutat la vreme pe un
camion din mijlocul coloanei! exclamă ea deodată cu bucurie în glas.
— Că el a apucat să se mute e într-adevăr foarte bine, dar că dumneata n-ai
făcut-o...
— Nu s-ar fi mutat nici el dacă ar fi ştiut, spuse grăbit doctoriţa, temîndu-se
parcă de cele ce ar fi putut gîndi Sinţov despre comisarul lor.
— Bineînţeles, surîse Sinţov. Dacă s-ar fi ştiut, sigur că... Nu sfîrşi fraza şi,
alungind cu o fluturare a mîinii gîndurile amare, spuse doar că oricum e bine că a
scăpat cu viaţă şi că au întîlnit-o.
— Mulţumesc de aşa bine! spuse ea, arătîndu-şi piciorul scrîntit. După ce că
mi-am betegit piciorul, mai am şi febră. Şi apucînd mîna lui Sinţov şi-o lipi de
frunte. Simţi?
— Nu-i nimic, surioară! spuse Zolotariov, căruia me- dicul-militar
Ovseannikova i se părea prea tinerică şi prea micuţă pentru a fi numită doctoriţă.
Nu-i nimic, surioară! repetă el mişcat. Să ştiu bine că te ducem în cîrcă, dar de
scos tot o să te scoatem la liman! După toate cîte ai făcut sub ochii noştri pentru
băieţi, cîine ar fi cine nu te-ar scoate de aici!
Şi iată că astăzi, după trei zile de drum, totul ieşea întocmai cum cobise el fără
să vrea. Pe la prînz, doctoriţa călcase iarăşi greşit pe piciorul scrîntit şi îşi mai
provocase şi o entorsă a labei piciorului. Şi de mai bine de patru ore o cărau cu
rîndul în cîrcă.
E drept că şi după al doilea accident, sperînd că totuşi va mai putea umbla,
doctoriţa îi pusese să-i tragă cizma şi-l rugase pe Sinţov să încerce să-i pună la
loc piciorul. Se aşezase jos şi se agăţase cu mîinile de rădăcinile unui copac,
Zolotariov trecuse la spatele ei şi o cuprinsese cu braţele pe după mijloc, iar
Sinţov, scăldat în sudori de încordare, făcuse tot ce-i spunea ea: trăsese şi-i
sucise piciorul în fel şi chip. Dar cu toate indicaţiile ei, date cu dinţii strînşi şi
glasul topit de durere, politrucul nu reu- şise să-i aşeze piciorul la loc — nu se
pricepea. Toate suferinţele ei se dovediseră zadarnice; cei doi bărbaţi fuseseră
obligaţi să facă un fel de aşternut din foaia de cort şi s-o care pe micuţa doctoriţă
în spate.
Şi iată că Sinţov o ducea şi acum în cîrcă, numărînd paşii rămaşi pînă la
popasul pe care şi-l fixaseră: trei sute... două sute... o sută cincizeci...
Iar ea, simţind cît de greu îi vine s-o poarte, ori de cîte ori se trezea din starea ei
de semileşin, îi şoptea cu răsuflarea-i fierbinte chiar în ureche:
— Lăsaţi-mă aici!... Zău lăsaţi-mă... Mi-e mai rău ştiind că vă chinuiţi din
pricina mea!... Mi-ar fi mai bine să mă ştiu singură...
Şi nici măcar n-o puteai înjura pentru asemenea vorbe, pentru că avea dreptate
şi pentru că pînă şi în aceste împrejurări continua să se gîndească mai mult la
alţii decît la ea însăşi.
În sfîrşit, făcură mult aşteptatul popos. Zolotariov întinse pe iarbă mantaua lui
Sinţov, pe care o purtase el atîta timp cît Sinţov o ducea pe doctoriţă, şi-l ajută
să-şi lase jos povara.
Bolnava încercă să se scuture de înţepeneală. Cît timp fusese în spatele lui
Sinţov, îi amorţiseră toate mădularele.
— O să înnoptăm aici? întrebă ea abia şoptit.
— Nu, răspunse Sinţov, deocamdată odihneşte-te. O să chibzuim ce avem de
făcut.
îi făcu un semn lui Zolotariov şi trecură amîndoi mai deoparte.
— Ce-i de făcut? Mai bine nu ne grăbeam de dimineaţă. Ar fi trebuit să
construim din capul locului o targă.
— Cum să nu ne fi grăbit, tovarăşe politruc? obiectă Zolotariov. Se mai vedea
drumul, şi maşinile treceau mereu. Dacă ne opream acolo să meşterim targa, n-ar
fi fost mare lucru să ne pomenim cu fasciştii urîndu-ne gut morgen1.
— Asta cam aşa e, recunoscu Sinţov. Acum însă, ce-i de făcut? Trebui să
înjghebăm neapărat o targă.
— Nu trebuie să înjghebăm nimic, tovarăşe politruc, ci să ajungem cît mai
curînd, încă pînă la căderea nopţii, la o aşezare omenească şi s-o lăsăm acolo,
spuse cu convingere Zolotariov. Dacă o mai cărăm mult după noi, se prăpădeşte.
— Dar ce te faci cu nemţii? întrebă Sinţov. De trei sate am încercat să ne
apropiem, şi ei foiau peste tot.
— Ce să-i faci, trebuie să ne urmăm drumul prin pădure. Musai să găsim vreo
colibă, că doar n-o fi pustie pădurea asta!
— Ar fi îngrozitor s-o lăsăm singură.
— Nu singură, la oameni.
— Tot îngrozitor ar fi.
— Dar dacă ni se prăpădeşte în braţe n-o să fie şi mai îngrozitor? întrebă
Zolotariov şi, trăgînd cu urechea, adăugă: Ne cheamă.
Se întoarseră la doctoriţă fără să fi luat vreo hotărîre. Ea se săltase în capul
oaselor şi-i privea alarmată. Obrajii îi ardeau de febră.
— De ce-aţi plecat? întrebă ea.
— N-am plecat, unde să fi plecat fără dumneata, Ta- nia?! spuse Sinţov.
Dar nu asta o neliniştea, ea se gîndise la altceva.
— De ce vreţi să vă sfătuiţi fără mine? se supără ea. De vreme ce mergem
împreună, tot împreună trebuie să ne sfătuim ce-i de făcut.
— Bine, fie, spuse Sinţov, hotărînd deodată să fie cu desăvîrşire sincer cu ea.
Am discutat cu Zolotariov despre targă. Ziceam că ne-ar fi mai uşor să te purtăm
pe o targă. Pe urmă am ajuns la concluzia că n-ai să mai poţi rezista, mereu pe
drumuri.
— Foarte just, şopti ea, neînţelegînd încă unde vor ei să ajungă, dar ferm decisă
să le înlesnească îndeplinirea oricărei hotărîri.
— Şi uite la ce concluzie am ajuns: să dăm de oameni şi să te lăsăm la ei, iar
noi vom încerca să răzbim mai departe.
Doctoriţa suspină.
— Proasta, proasta de mine!... Sînt o proastă afurisită!...
Se ocăra pentru că-şi scrîntise piciorul şi nu poate să meargă cu ei mai departe.
Înţelegea foarte bine că cei doi bărbaţi au dreptate, acum însă pînă şi moartea i se
părea mai puţin înfiorătoare decît gîndul de a rămîne fără ei.
Se odihniră o vreme şi apoi porniră mai departe. Înainte de căderea nopţii
dădură peste un drum puţin umblat, care cotea la dreapta în adîncul pădurii.
1
Bună dimineaţa (în limba germană) (n. t.).
Sinţov hotărî să se abată de la direcţia iniţială şi o luă la dreapta, umblînd însă
nu chiar pe drum, ci paralel cu el, la oarecare distanţă, dar fără să-l piardă din
ochi.
Peste vreo oră, drumul îi aduse într-o poiană întinsă, cu cîteva căsuţe de lemn
la un capăt şi o baracă lungă în care era instalat un gater. În poiană nu se vedeau
nici oameni, nici maşini. Gaterul nu lucra. Dar stivele de trunchiuri şi scînduri
dovedeau că pînă nu demult munca clocotise aici din plin.
Zolotariov porni în cercetare, iar Sinţov rămase cu doctoriţa.
— Ivan Petrovici, spuse ea încetişor. Dacă dăm cumva de oameni răi, să nu mă
lăsaţi aici. Înapoiaţi-mi naganul. Am să mă împuşc. O să fie mai bine...
— De ce să fie răi? o repezi supărat Sinţov. Sau crezi că toţi oamenii sînt răi,
afară de noi ăştia?
— Ba dumneata şi cu Zolotariov sînteţi buni cu adevărat. De cînd mă tot căraţi
în spinare! Mi-e şi ruşine.
— Ia mai lasă prostiile! răspunse Sinţov la fel de supărat. Asta s-o spui altora,
nu mie! Timp de trei luni am avut ocazia să vedem zi de zi ce fel de om eşti. Nu
ne duce dumneata cu vorba! Dacă-mi scrînteam eu piciorul, nu m-ai fi cărat
dumneata în spate?
— Mi-ar fi fost greu, ia uite ce lungan eşti! spuse ea şi zîmbi, dar nu pentru
că Sinţov era lungan, ci pen-tru că lunganul acesta, de obicei atît de morocănos,
vorbea cu ea acum atît de supărat, numai şi numai din bunătate.
— Spune-mi, te rog, eşti însurat? întrebă ea după o scurtă tăcere. De mult am
tot vrut să te întreb asta. Dar eşti tot timpul atît de mînios...
— Şi acum crezi că m-am făcut blînd?
— Nu, dar m-am hotărît aşa, pur şi simplu, să te întreb.
— Da, sînt însurat. Am şi o fetiţă. O cheamă tot ca şi pe dumneata, Tania,
răspunse el posomorît.
— De ce vorbeşti atît de supărat? Că doar nu ţi-am cerut să mă iei de nevastă.
Auzind aceste vorbe, el îşi opri îndelung privirea asupra chipului ei chinuit şi
îşi spuse că prea se întîmplă
des ca oamenii să nu-nţeleagă gîndurile semenilor lor, aşa cum se întimplase şi
acum. Apoi răspunse liniştit, cu blîndeţe, ca şi cum ar fi vorbit unui copil mic:
— Ah, prostuţo, prostuţo!... Nu-nţelegi că nu ştiu unde mi-e soţia şi unde mi-e
fetita?! Soţia probabil că e pe front, ca şi dumneata. Mi-am amintit toate astea
aşa, deodată, pe negîndite. Cît despre dumneata, cred pur şi simplu că eşti cea
mai bună femeie din lume; cea mai bună şi cea mai uşurică, adăugă el zîmbind.
Sau ai crezut că ne e prea greu să te ducem în cîrcă? La drept vorbind, eşti destul
de uşoară!
Ea nu-i răspunse, suspină doar, şi în coltul ochilor îi apăru o lacrimă.
— Na, poftim!... Eu ziceam să te mai înveselesc puţin, şi cînd colo... Uite-l şi
pe Zolotariov.
Şoferul veni să confirme impresia lor iniţială: nemţi nu se vedeau pe acolo, dar
oameni erau. În sfertul de oră cît stătuse la pîndă la marginea poienii, din ultima
casă ieşise în două rînduri un invalid în cîrje, care trăsese cu urechea şi cercetase
cerul să vadă dacă nu apar avioane. Apoi ţîşnise afară o fetiţă şi reintrase fuga în
căsuţă.
— Altcineva nu se mai vede!
— Atunci, să mergem, spuse Sinţov.
Şi ridicînd-o în braţe pe doctoriţă cu foaia de cort cu tot, porni cu ea pe sus ca
şi cum ar fi purtat un copil, fără să şi-o mai salte în spate.
— Poate să mă mai reped o dată, să intru în casă şi să văd ce şi cum? propuse
Zolotariov prudent.
Sintov însă o ţinu pe-a lui:
— Nu mai avem de ce zăbovi dacă nu sînt nemţi. Oameni sîntem, sau ce naiba?
I se păru deodată umilitor să mai umjble cu asemenea fereală, aici acasă, pe
pămîntul lor, într-un loc unde înainte de război el şi oricare alt om cu o femeie
bolnavă în braţe ar fi putut intra în orice clipă.
— Nu pot crede să fie ticăloşi pe acolo, spuse el. Şi chiar de-ar fi vreun ticălos,
avem o puşcă pentru el.
Şi aşa, cu doctoriţa în braţe, se apropie de casa din margine şi ciocăni cu vîrful
cizmei în uşă.
Trăgînd speriată zăvorul şi deschizînd uşa, o fată de vreo cincisprezece ani
holbă ochii la bărbatul îndîrjit, înalt, cu umerii largi şi cu faţa trasă, care ţinea în
braţe o femeie micuţă, învelită într-o foaie de cort. Mîinile lui mari tremurau de
oboseală, iar pe ambele mîneci — fata văzu asta din prima ochire — se zăreau
steluţele roşii de comisar.
În spatele omului înalt se afla un altul, mai scund, cu o scurtă zdrenţuită de
piele şi cu o puşcă în mînă.
— Condu-ne, fetiţo, spuse omul cel înalt, cu glas poruncitor, arată-ne unde s-o
culcăm! Dar, observînd ochii ei speriaţi, adăugă mai blînd: Vezi şi tu ce necaz
ne-a pălit!
Fata deschise larg uşa, şi Sinţov cu doctoriţa ghemuită la piept intră în odaie şi
o cercetă cu priviri grăbite. Odaia era jumătate orăşenească, jumătate sătească:
un cuptor rusesc, o laviţă de-a lungul peretelui, un bufet, o masă cu faţa de
muşama, poliţe cu dantele de hîrtie pe perete...
— Afară de tine mai e cineva pe aici? întrebă el, continuînd să stea cu doctoriţa
în braţe.
— Este, cum să nu fie? răsună în spatele lui o voce cam răguşită.
Sinţov se întoarse pe jumătate şi zări în pragul uşii de la cealaltă cameră pe
invalidul fără un picior, des- pre care vorbise Zolotariov. Era un om între două
vîrste, greoi, cu părul atîrnînd nepieptănat pe frunte şi cu obrajii puhavi năpădiţi
de o barbă ţepoasă, bălaie, ne- rasă de mai multe zile.
— Bună ziua! spuse el răguşit şi de loc prietenos.
Apoi, observînd că Sinţov vrea să culce bolnava pe laviţă, îl opri cu un semn:
— Aşteaptă... Lenka, fugi de adă salteaua de pe patul din odaie, plapuma şi
cearşaful lasă-le acolo, adă numai salteaua!... Hai, fuga! Vezi că abia o mai ţine!
Sinţov se uită ţintă la gazda nu prea bucuroasă de oaspeţi, şi pesemne că
expresia feţei lui oglindi gîndu- rile care-l frămîntau: hotărîrea de a pretinde cu
tot dinadinsul, în pofida războiului şi a încercuirii, tot ce e normal să primească
un om sovietic căzut în nenorocire de la un alt om sovietic.
— Ce te tot uiti la mine? Te miri că nu mă bucur? întrebă gazda. Şi de ce m-aş
bucura, mă rog? Dacă vin nemţii — drumul e colea —, s-a zis cu noi toţi!... Ce
să mă fac cu voi? Spune! Să vă alung, nu mă lasă inima... Aici, aici, în partea
asta, aşa, îndoaie-o la căpătîi, ca pe-o pernă, e destul de lungă, se adresă el fetei
care întindea grăbită salteaua la un capăt al laviţei.
Sinţov o culcă pe Tania şi îşi dezdoi cu greu spinarea chinuită. I se părea că a
ajuns la capătul puterilor.
— O, sînteţi curajos! spuse gazda, vorbind de data asta cu „dumneavoastră”,
după ce observă steluţele roşii de pe mînecile politrucului. Vocea lui răsună pe
jumătate batjocoritoare, pe jumătate respectuoasă. Nemţii foiesc în jurul nostru
de două zile, iar dumneavoastră... tot comisar... Lenka, adă nişte apă de băut! Nu
vezi, oamenii sînt osteniţi şi însetaţi!... În sfîrşit, staţi jos, fiţi bineveniţi. Omul îşi
sprijini cîrjele de perete şi, prinzîndu-se cu o mînă de colţul mesei, se aşeză pe un
taburet, care scîrţîi sub greutatea lui. V-aş ascunde în pivniţă, dar eu aşa sînt: ori
mă tem, ori nu mă mai tem de loc! Înnoptaţi la mine?
Sinţov dădu din cap afirmativ.
— Şi pe urmă?
Sinţov răspunse că în zori ei doi vor porni mai de-parte ca să iasă din
încercuire, iar pe bolnavă, care e medic, ar vrea s-o lase pe loc: femeia are
temperatură şi un picior scrîntit; trebuie să rămînă culcată; chiar dacă vor veni
nemţii, ea nu poate trezi cine ştie ce bănuieli, cu atît mai mult cu cît nu este
rănită, ci bolnavă.
— Va să zică dumneaei e medic, spuse gazda. Eu ziceam că trebuie să fie soţia
dumneavoastră.
— De ce? întrebă Sinţov.
— Păi pentru că nu oricine o să care, aşa, o femeie străină în braţe. Va să zică e
doctoriţă? mai repetă el şi, luîndu-işi cîrjele, se apropie de căpătîiul bolnavei. Ia
te uită în ce hal sînteţi! se minună el, punîndu-i mîna pe frunte. Ardeţi toată! N-o
fi tifos?
— Nu, e o răceală, probabil pneumonie, răspunse anevoie doctoriţa, înghiţind
cu greu nodul care i se ridicase în gît.
— Chiar de-ar fi tifos, tot nu ne speriem noi! Am trecut eu prin toate tifosurile.
Dar la picior ce aveţi?
— Mi l-am scrîntit.
— De picior o să vedem mîine, poate trebuie opărit niţel. Cu picioarele nu se
glumeşte. Eu, unul, am glumit o dată, şi de atunci o duc într-una şontîc-şontîc. Să
mă prezint: Biriukov Gavrila Romanovici. Aşa-l chema pe tata, Roman, iar
numele de familie ni se trage de la pădurile de pe la noi1, încercă el să glumească
şi strînse mîna fierbinte a doctoriţei, după care dădu mîna cu Sinţov şi cu
Zolotariov.
Peste cîtva timp, Lena intră cu o găleată şi o cană.
— Întîi dumneaei... spuse gazda cu grija oarecum brutală, caracteristică întregii
sale atitudini, şi arătă din cap spre bolnavă. De unde veniţi? Şi de cînd sînteţi pe
drum?
Surîzînd ironic şi amar la gîndul propriei sale soarte, Sinţov răspunse că dacă ar
fi să socotească totul, sînt pe drum de şaptezeci şi trei de zile.
Iar ca răspuns la întrebarea: „Cum vine asta?”, explică pe scurt cum s-au
petrecut lucrurile.
Biriukov nu-şi putu reţine un şuierat de uimire.
— Da! N-aţi avut o soartă uşoară! Abia aţi ajuns acasă, cum s-ar spune, că totul
s-a întors iarăşi cu susu-n jos... Ascultă, Lenka, spuse el îmbunîndu-se, ştii ce,
1
În ruseşte biriuk înseamnă lup singuratic (n. t.).
salteaua las-o pe laviţă, tu cu dumneaei o să dormiţi dincolo. Iar aici, jos, o să
dormim noi, bărbaţii.
Fericită, fetiţa o zbughi să pregătească aşternutul. Era mîndră de hotărîrea luată
de tatăl său. Peste cîteva minute, Sinţov o mută pe Tania în odaia cealaltă, pe un
pat dublu cu somieră şi saltea de fulgi.
— O, ce bine, nici nu-mi vine să cred! şopti doctoriţa. Fetiţo, ajută-mă să mă
dezbrac!
Nici nu observase că bărbaţii mai sînt acolo. Dar auzindu-i vorbele, ei plecară.
— Lenka, mai ieşi încoa puţin! strigă Biriukov cînd rămaseră singuri în
bucătărie.
— Ce mai e? spuse nerăbdătoare fata, iţindu-se de după uşă.
— Nu te răţoi la mine şi treci încoa! Vino, şi trage uşa după tine!
Fata se apropie de el.
— Cînd ai s-o dezbraci, bagă de seamă: dacă are şi rufe militare, scoate-le şi
pe-alea. Îi pui o cămaşă de-a maică-ti. Toată îmbrăcămintea militară strînge-o la
un loc şi du-o în magazia de lemne. Ştii unde s-o ascunzi? Tot acolo unde am
ascuns şi echipamentul ăluia care a fost ieri. Actele să le scoţi din buzunare şi să
mi le aduci mie, am să le îngrop eu. Sau poate că doriţi să le luaţi cu
dumneavoastră? întrebă el, întorcîndu-se spre Sinţov.
— Nu, mai bine să-i rămînă aici la îndemînă. Poate că mai tîrziu va avea
nevoie de ele.
— Ei, cît despre asta, depinde!... rîse cam strîmb Bi- riukov. Ieri a trecut unul
pe aici pe la mine... n-am să-i mai pomenesc gradul... să-i ia naiba... Nici de-ale
gurii n-a cerut, s-a îngrijit doar să se schimbe cît mai repede! Şi-a scos dintr-un
buzunar toţi banii cîţi avea la el şi mi i-a băgat în nas: „Ia-i, toţi sînt ai tăi, doar
să-mi dai niscai ţoale, cît mai peticite!” I-am dat o cămaşă şi nişte nădragi, e
drept că erau întregi, peticiţi n-am găsit nici unii, ca un făcut, şi l-am lăsat să
plece în voia lui — ducă-se unde-o vedea cu ochii. Ce să-i mai faci omului cînd
tremură de spaimă şi dă din buze fără să mai poată scoate o vorbă omenească?! I-
am păstrat echipamentul şi actele militare. Dar dumneavoastră aveţi de gînd să
mergeţi mai departe aşa cum sînteţi?
Sinţov dădu din cap, în semn de încuviinţare.
— Dar dacă daţi de nemţi, ce vă faceţi?
— Deschidem focul, răspunse Zolotariov, care pînă atunci nu vorbise de loc.
— Mare pagubă n-ai să-i faci cu focul tău, arătă gazda spre puşca sprijinită de
perete. Şi totuşi, am băgat de seamă că nemţii stîrnesc mare spaimă, mare de tot!
— Şi nu-i firesc?! spuse Sinţov.
— Ba este, şopti gînditor Biriukov. Te îngrozesc şi de aproape, darămite de
departe!
Şi strigă fetei, care trecea în fugă prin odaie, să le dea ceva de mîncare după
ce va fi terminat cu docto- riţa. În timp ce fata alerga încolo şi-ncoace, acoperea
ferestrele cu saci şi punea masa, Sinţov şi Zolotariov ascultară scurta „poveste a
vieţii” lui Biriukov, cum se exprimă chiar el.
— ...S-ar părea că nu sînteţi în drept să mă întrebaţi cine sînt şi cum sînt! spuse
el, atacînd din proprie iniţiativă acest subiect. Nu eu sînt oaspetele vostru, ci voi
sînteţi oaspeţii mei. Dar lăsaţi un om în casa mea. Înseamnă deci că trebuie să fiţi
cu cugetul împăcat, să ştiţi în seama cui îl lăsaţi. Aşa-i?
Sinţov răspunse că-i chiar aşa.
— Nu mai spune! Nu numai că „aşa”, ci „chiar aşa”! făcu Biriukov zîmbind.
Îşi povesti viaţa cam alandala: ba despre una, ba despre alta. Viaţa îi era destul
de neobişnuită, omul pătimise multe.
Odinioară, în timpul războiului civil, Biriukov luptase activ, şi la demobilizare
avea gradul de comandant de pluton. Fusese membru de partid şi lucrase multă
vreme ca şef de echipă la exploatări forestiere. Pe atunci, la o beţie, îi degerase
piciorul, şi nu l-a mai putut salva. Medic nu se afla prin apropiere, şi felcerul îi
tăiase piciorul cu un ferăstrău, ca pe un butuc. Apoi, neputîn- du-se împăca
nicicum cu infirmitatea, lunecase la vale, se apucase de beţie, prăpădise totul şi
zburase din partid... Ba de la o vreme începuse să colinde pieţele. Şi iată, apoi, cu
şase ani în urmă, nimerise aici, la văduva unui fost tovarăş de muncă.
— Mama fetei, arătă el din cap spre peretele în spatele căruia se afla Lena. Doi
copii am, da nici unul nu-i al meu.
Femeia îl scosese din mocirla în care începuse să se cufunde fără întoarcere, şi
omul rămăsese în casa ei. Devenise mecanic la gaterul din poiană şi tatăl adoptiv
al celor doi copii.
Cu patru zile în urmă, asupra familiei lor se abătuse o nenorocire. Sub impresia
povestirilor despre război, auzite de la ostaşii care lucrau la gater, feciorul adop-
tiv al gazdei, un băiat de paisprezece ani, fugise de acasă. Pesemne că se
alăturase unei unităţi care trecuse în acea zi pe la gater. Tot restul zilei, mama
băiatului nu-şi găsise locul, de supărare şi grijă, iar noaptea, fără să fi spus
nimănui nimic, pornise pe urmele unităţii, să-şi întoarcă băiatul din drum.
— Şi acum uite unde am ajuns! În jur sînt pretutindeni nemţi, iar de la ea, de
trei zile, nici o ştire. Cînd aţi dat buzna pe uşă am crezut că-i dînsa. De şase ani
n-am băut, dar ieri m-am îmbătat de amărăciune. Mi-au lăsat ostaşii o sticlă de
votcă. Lenka a încercat să mi-o ia, şi parcă-mi amintesc că am plesnit-o chiar...
De beat. Ea nu spune nimic, dar simt eu c-am plesnit-o. Nu-i învăţată cu bătaia,
săraca... Deh... Lenka, pune, pune masa; vezi şi de sticla aia pe care mi-ai luat-o
ieri, parcă mai era ceva acolo...
În sticlă mai era într-adevăr puţină băutură. Cei trei bărbaţi băură cîte o
jumătate de pahar şi mîncară cîţiva cartofi reci, săraţi din belşug.
— Dar ea ce face? întrebă gazda, arătînd cu capul spre uşă. I-ai dat ceva de
mîncare?
— I-am dat încă înainte de a vă aduce vouă, răspunse fata.
— Bun, bun, aici n-ai greşit... Ai făcut bine, mormăi gazda.
După ce mîncă şi bău, fără multă vorbă, oftînd mulţumit şi strîngîndu-şi mai la
îndemînă puşca, Zolotariov se întinse într-un colţ pe braţul de fîn adus de Lenka
şi se acoperi cu scurta de piele. Sinţov vru să mai vadă ce face doctoriţa, dar fata
îl opri în uşă, spunîndu-i că bolnava abia a adormit.
Sinţov se întoarse şi se aşeză la masă.
— Poate mai doriţi ceva de mîncare? întrebă gazda.
— Mulţumesc. Mă tem să nu întrec măsura, după atîta vreme de nemîncare.
— Da, asta cam aşa e.
Biriukov coborî fitilul lămpii şi îşi puse coatele pe masă.
— Tovarăşe politruc, spune-mi, te rog, ce-i asta? Ce se petrece? Uite, şezi aici
în faţa mea, Armată Roşie a Muncitorilor şi Ţăranilor, şezi, şi dacă nu ţi-ai
lepădat uniforma, eu te respect, dar îţi şi cer socoteală! Spu- ne-mi, ce-i asta?
Ce se petrece? Şi pînă cînd o să mai dureze? Să nu crezi că eşti primul pe care-l
întreb. Am vorbit eu şi cu ostaşii, şi cu locotenentul-major care a fost aici —
supraveghea tăierea lemnelor —, dar, nu-i vorbă, el nu ştia prea multe... A mai
fost pe la noi şi un general, comanda o divizie. Divizia lui cantona chiar în
pădurile noastre pînă a nu fi trimisă pe front. Generalul era om vrednic, nu-i
vorbă, a răzbătut de la frontieră tocmai pînă aici cu toţi oamenii, şi-a refăcut
divizia şi iarăşi s-a dus cu ea pe front... Ei, şi l-am întrebat: „Tovarăşe general,
nu trebuie să-mi spuneţi că nici n-aţi visat vreodată să vă retrageţi tocmai pînă
aici, asta o ştiu şi singur. Dar vezi că n-a ieşit după cum gîndeaţi dumneavoastră.
Şi acum să-mi spuneţi curat ce aveţi de gînd: de-aici n-o să vă mai retrageţi?
Aici, în coliba mea, n-o să pătrundă neamţul?”
La vorbele acestea, Biriukov îşi ridică privirea şi făcu ochii roată prin toată
izba, de parcă şi-ar fi luat rămas bun de la ea.
— Şi ce crezi că mi-a răspuns? „Asta-i bună! Mîine pornim la luptă. Să vezi ce-
o să-l mai cotonogim. Şi pînă una-alta o să-l alungăm din Elnea.” Şi ce să vezi?
Adevărat, au pornit la luptă şi l-au alungat pe neamţ din Elnea! Ei, şi? Generalul
a plecat, s-a dus încolo, înainte, a ocupat Elnea, dar ieri nemţii se aflau în spatele
nostru. Şi încă departe! Se spune că ieri, telefonista de la Ugra a chemat
Znamenka, şi de acolo i-a clănţănit cineva pe nemţeşte. Or, Znamenka asta e cu
cincizeci de kilometri mai la răsărit de noi!
— Cu neputinţă! sări Sinţov.
— Poftim! Cu neputinţă! Dacă îţi spun! Generalul meu cucereşte Elnea, iar
nemţii sînt la Znamenka. Atunci, unde-i acum generalul ăsta? Spune-mi şi mie.
— Ei, unde, unde?! îşi ieşi deodată din fire Sinţov. Se bate undeva în
încercuire. Şi ne-am fi bătut şi noi la ora asta, dacă nu ne lua aşa, prin
surprindere... De bine, de rău, de la Moghiliov pînă la Elnea am reuşit totuşi să
ajungem. Am avut unde şi am avut în faţa cui să depunem armele, dar nu le-am
depus! Crezi oare că alţii sînt mai răi decît noi ăştia?
— Poate că nu-s mai răi, totuşi neamţul v-a încercuit iarăşi! A trebuit neapărat
să se întîmple asta? Poate că s-ar fi cuvenit să-l prindem noi pe el din toate păr-
ţile! Că stăm aşa şi aşteptăm să ne dea la cap! Şi încă ceva: o să rezistăm? Că
dacă nu rezistăm, neamţul dă şi în cel căzut! Uite, tu şi cu soldatul ăsta al tău —
ce sînteţi voi? Sînteţi nişte oameni care aţi căzut.
— Nu-i adevărat, strigă Sinţov.
— Bine, n-aţi căzut, dar atunci nişte oameni care se tîrăsc...
— Ba nu ne tîrîm, umblăm, mergem spre ai noştri şi o să ajungem pînă la ei.
— Şi dacă daţi de neamţ?
— Îl ucidem.
— Dar dacă neamţul va fi în tanc? Îl mai ucideţi?... După mine, mai bine-ar fi
să nu daţi de nemţi, mergeţi în pace pînă ce daţi de-ai noştri. Că dacă-l întîlniţi pe
neamţ, mai curînd vă ucide el decît să-l ucideţi voi.
— Nu ştiu... spuse Sinţov. Ştiu doar... Şi tăcu, revă- zînd cu ochii minţii tot ce
îndurase din ziua cînd a trecut podul de la Moghiliov şi a rămas la Serpilin. Ştiu
doar atît: cu oameni cum avem noi în armată ar fi de neiertat să pierdem
războiul...
— Asta e ce ştii. Dar ce spuneai că nu ştii? Că doară cu asta ai început: „nu
ştiu”.
— Nu ştiu unde este toată tehnica noastră. A pierit de parcă ar fi suflat-o vîntul
şi de pe pămînt, şi de pe cer!
— În schimb, avioanele lor, spuse Biriukov după o vreme de tăcere, huruie, şi
huruie într-una peste capetele noastre, se duc spre Moscova. Seara se duc, şi la
miezul nopţii se întorc înapoi. Ies noaptea în curte şi ascult: se întorc multe
înapoi? Mai vuieşte cerul de ele?... Haide, dormi! Nu te supăra că te-am sîcîit cu
vorba, dar mă gîndesc că eşti poate ultimul politruc cu care mai vorbesc, că
mîine poate va trebui să stau de vorbă cu nemţii... Dacă ajungi la ai noştri şi ai să
raportezi cuiva, uite ce să-i spui din partea mea: poate că aveţi niscaiva planuri
ca ale lui Kutuzov, adică să vă retrageţi pînă la Moscova, dar trebuie să vă mai
gîndiţi şi la oameni. Fireşte că nu orice gîndac de prin cine ştie ce crăpătură ţine
la Puterea sovietică, dar nu vorbim de gîndaci,, vorbim de oameni. Dacă mi s-ar
fi spus cinstit că ne vom retrage, că aşa e planul, m-aş fi evacuat şi eu. Pe cînd
acum? Acum ce-mi mai rămîne de făcut? Să stau,
aici şi să fac sluj în faţa neamţului? Să jur că sînt aşa şi pe dincolo, că sînt bun,
dat afară din partid, potrivnic Puterii sovietice... Asta să fac? De ce să fiu lepădat
unei asemenea sorţi? Mai bine mă evacuam. Aşa să spui acolo, politrucule! Da n-
ai să spui! Ştiu eu bine, ai să ajungi unde trebuie şi ai să raportezi: am ajuns, sînt
la ordinele dumneavoastră. Asta o să-ţi fie toată cuvîn- tarea.
— De ce?
— D-aia. Dar de doctoriţă să n-ai grijă. N-am s-o las singură în faţa morţii.
— N-am grijă, am încredere în dumneata, replică Sinţov.
— Păi altceva nici n-ai putea face, spuse gazda cu un surîs acru, revenind la
tonul său morocănos; apoi făcu lampa şi mai mică, se trînti greu pe laviţă, se mai
suci o vreme şi, în sfîrşit, adormi şi începu să sforăie zgomotos.
Sinţov se culcă şi el. Stătea întins, cu ochii-n tavan, şi i se părea că n-are nici
un acoperiş deasupra capului, că vede cerul negru şi aude în întuneric vuietul
între-tăiat al bombardierelor inamice care zboară spre Moscova.
Era aproape să adoarmă, cînd o mînă de copil îi atinse obrazul.
— Tovarăşe politruc, spuse Lena, care se cinchise la căpătîiul lui. Vă cheamă.
Sinţov se sculă şi, fără să-şi mai tragă cizmele, porni desculţ în urma fetei, spre
odaia cealaltă.
— Spune, ce-i cu dumneata? întrebă el, plecîndu-se spre doctoriţa cea micuţă.
Ţi-e rău?
— Nu, mi-e mai bine, dar mă tem că poate am s-adorm sau n-am să-mi mai dau
seama pe ce lume sînt, şi o să plecaţi fără să vă luaţi rămas bun de la mine.
— N-o să plecăm fără rămas bun. O să te trezim.
— Să-mi laşi naganul. Să stea aici la mine sub pernă. S-a făcut? Ţi l-aş da
bucuroasă, dar îmi trebuie şi mie.
Sinţov răspunse însă fără pic de şovăială că n-o să-i dea naganul, pentru că lui
îi trebuie cu adevărat, pe cînd pe ea n-ar putea s-o ducă decît la pierzanie.
— Gîndeşte-te: echipamentul ţi l-au ascuns, pînă şi cămaşa ţi-au schimbat-o,
iar dumneata vrei să ai un nagan sub pernă! Dacă n-or să vină nemţii, n-ai să ai
nevoie de el, iar dacă or să vină, abia că naganul are să te dea de gol... Şi ai să
bagi şi gazdele în bucluc, mai adăugă Sinţov şi îşi dădu seama că astfel a curmat
discuţia. Dormi. Ţi-e într-adevăr mai bine?
— Da... Dacă-l mai revezi pe Serpilin, spune-i de mine. Ne-am înţeles?
— Bine.
Se ridică şi-i strînse mîna, fierbinte ca focul.
— Cred că ai febră mai mare.
— Mi-e doar grozav de sete, în rest, merge, evită ea un răspuns direct.
— Tovarăşe politruc, îl mai opri Lena în prag. Vreau să vă spun şi eu ceva...
Fata tăcu şi trase cu urechea la sforăitul lui Biriukov. Să nu vă temeţi pentru
Tatiana Nikolaevna. Să nu credeţi că tata — ea spuse chiar aşa, „tata”, nu „tatăl
meu vitreg” — e om rău. Doar că se frămîntă de grija mamei şi a fratelui meu...
Nu vă temeţi şi nu luaţi în seamă vorbele lui că a fost exclus din partid — asta a
fost, ehe, demult, nici nu mai ştiu cînd! Să vedeţi că el, cînd a început războiul, s-
a dus imediat la comitetul raional de partid şi a cerut să fie reprimit. A fost
discutat de biroul organizaţiei de partid al gospodăriei silvice, dar pe urmă toţi au
plecat pe front, aşa că adunarea generală nici nu s-a mai ţinut. Să nu vă temeţi
pentru el!
— Păi nici nu mă tem, o linişti Sinţov.
— Şi eu am să fac tot ce trebuie! se porni iarăşi să şoptească fierbinte fata. Am
să spun că Tatiana Nikolaevna e o rudă de-a noastră! M-am şi înţeles cu ea. O să
am grijă. Vă dau cuvîntul meu de comsomolistă!
— Ai şi fost primită în comsomol?
— Da, din mai.
— Dar unde ţi-e carnetul?
— Să vi-l arăt? întrebă fata, gata să-l arate.
— Nu, nu-i nevoie, răspunse Sinţov. Dar uite ce-i, ar fi bine să găseşti un felcer
pe undeva, ca să-i aşeze piciorul la loc. Eu n-am reuşit, la asta trebuie să te
pricepi.
— Am să găsesc, am să aduc! spuse fata, la fel de săritoare. Am să fac tot ce
trebuie!
Şi Sinţov îşi dădu seama că fata va face într-adevăr tot ce trebuie, îl va găsi pe
felcer, îl va aduce, ba chiar şi viaţa şi-ar da-o pentru micuţa doctoriţă.
Se culcă din nou, şi de data asta adormi îndată, cu mintea slobodă de orice
gînd.
CAPITOLUL AL ZECELEA
Sinţov nu putea să-şi dea seama cît timp a zăcut fără simţiri — cinci minute,
sau o oră. Dar primul simţă- mînt pe care-l încercă, revenindu-şi în fire, fu simţă-
mîntul unei linişti desăvîrşite.
Îşi săltă capul, se sprijini în mîini, se aşeză şi îşi şterse cu palmele sîngele care-
i acoperea ochii. Apoi se uită în jur. Era singur.
— Zolotariov! strigă el încetişor, apoi îşi repetă chemarea ceva mai tare:
Zolotariov!
La început crezu că tovarăşul său a fost ucis, şi fără să se urnească din loc
începu să-l caute cu privirea. Dar în jur nu se zărea nici o urmă de om viu şi nici
vreun trup neînsufleţit.
Sinţov îşi duse mîna la creştet. Tot capul îi era plin de sînge, dar de durut nu-l
durea decît sus, deasupra tîmplei drepte. Atinse din greşeală pielea zdrelită, şi
ţipă de durere. O şuviţă de sînge ţîşni din rană şi porni să-i lunece pe frunte.
Apoi Sinţov se ridică în picioare. Simţi că se clatină, dar îşi dădu îndată seama
că nu este chiar atît de slăbit încît să nu poată umbla. Îşi lipi într-o mişcare
instinctivă palmele de piept şi imediat şi le dezlipi cu groază, observînd mai întîi
două pete mari de sînge pe piepţii că-măşii murdare şi abia apoi dîndu-şi seama
că nu mai are nici bluza pe el.
Sinţov nu bănui cele ce se petrecuseră în realitate. El îşi explică lucrurile cu
totul într-alt chip: credea că, în timp ce zăcuse fără simţiri, îşi smulsese singur
bluza de pe el şi şi-o ascunsese undeva împreună cu documentele. De multe ori îşi
spusese că dacă va simţi moartea venind iminentă şi inevitabilă, va trebui
neapărat să găsească timpul necesar pentru a-şi distruge sau a-şi ascunde actele.
Poate că tocmai asta a şi făcut în timp ce era în delir.
Se lăsă în genunchi, începu să caute pe pămînt şi zări o dîră de pete negre
înşirîndu-se ca o cărare prin iarba veştedă. Era sîngele lui. Fără să se ridice de
jos, scotocind tufele scunde din jur, porni înapoi, urmînd dîra de sînge. Nu găsi
însă nici bluza, nici actele.
Pînă la urmă ajunse la pin, pe care îl recunoscu numai- decît; aici căzuse cînd a
explodat proiectilul. Îşi aminti foarte bine cum s-a întîmplat: în cădere se
înţepase rău la obraz, ba apucase chiar să se mai şi gîndească la a- ceastă
înţepătură. Iată deci locul cu pricina! Iată şi pata mare de sînge care a mînjit
pămîntul. Îşi lipi din nou palmele de piept, de parcă ar fi vrut să se convingă că
totul a fost o părere, că nu se află doar în cămaşă. Dar bluza nu era pe el.
„Poate că Zolotariov o fi crezut că sînt mor,t şi mi-a scos-o...” îşi spuse cu
îndoială Sinţov.
În spatele lui răsunară zgomote de luptă. Acolo se mai trăgea. Trebuia să
pornească într-acolo!
Mai trase o dată eu urechea, se clătină de slăbiciune, se ridică în picioare şi zări
doi nemţi care veneau spre el. Unul, cu puşca în mînă, era la vreo treizeci de
paşi, iar celălalt, cu automatul ridicat spre el, se afla aproape de tot.
— Halt!1
Sinţov văzu gura larg deschisă schimonosită de furie a neamţului, care era gata
să-i tragă un glonţ în burtă, îşi aminti cu nepăsare că poartă în buzunar un nagan
gol, rămas de mult fără nici un cartuş, şi ridică mîinile, dîndu-şi seama că se va
prăvăli dacă-l vor tine multă vreme aşa.
De la rănirea lui Sinţov trecuse mai bine de o oră, şi acum, după ce lupta se
mutase mai departe, spre răsărit, nemţii scotoceau metodic toată pădurea.
Neamţul cu puşca şi alţi nemţi care se zăreau mai departe printre copaci
continuară să răscolească tufele, iar neamţul cu automatul îl escortă pe Sinţov
înapoi, în direcţia de unde acesta venise dimineaţa cu Zolotariov.
Sinţov mergea încet, cu toate că, nerăbdător, neam- ţul striga din cînd, în cînd
la el, ba o dată îl şi îmboldi, nu prea tare, cu ţeava automatului în şale.
Ameţeala începuse să-i mai treacă şi ar fi putut merge mai repede, dar nu
grăbea pasul, pentru că nu se temea de neamţul care venea în urma lui.
„Dă-l dracului, n-are decît să mă împuşte”, gîndea el aproape nepăsător, cu
urechea atentă la zgomotul luptei, care se îndepărta mereu.
Neamţul îl duse pînă la un grup de alţi prizonieri care şedeau la marginea
pădurii, păziţi de doi nemţi mai în vîrstă, înarmaţi cu puşti, şi, arătînd spre el, le
spuse ceva. Unul din cei doi soldaţi cu puşcă îşi scoase un caieţel din buzunar şi
adăugă întîi o cruce, apoi scrise ceva — poate că notă numele neamţului care-l
adusese pe Sinţov şi care apoi plecă, după ce mai întoarse o dată capul înapoi. Iar
neamţul cu caietul se uită la capul în- sîngerat al lui Sinţov şi-i spuse:
— Setz dich!2
Sinţov se aşeză lîngă alţi patru prizonieri: unul dintre ei era rănit la mînă, al
doilea avea gîtul bandajat, al treilea scuipa mereu sînge, din pricina unui glonţ
care-i sfîşiase gura şi obrazul; doar al patrulea era teafăr.
1
Stai! (în limba germană) (n. t.).
2
Stai jos (în limba germană) (n. t).
Chipul ostaşului rănit la mînă i se păru lui Sinţov foarte cunoscut; şi nu se
înşela.
— Tovarăşe politruc, spuse acesta în şoaptă, dîndu-se mai aproape de el. Uite
unde ne-a fost dat să ne revedem! Bine că aţi apucat barem să vă lepădaţi bluza!
— Nu-mi amintesc nici eu cum s-a întîmplat, spuse Sinţov.
— Ei, şi ce dacă v-aţi scos-o? urmă ostaşul, cu aceeaşi şoaptă compătimitoare.
Ce rost are să te bagi de-a surda sub glonţ?
Mai tîrziu, Sinţov avu nu o dată prilejul să-şi amintească aceste cuvinte.
— Şi noi, care speram că sîntem definitiv salvaţi! spuse ostaşul după o vreme
de tăcere. Şi deodată, poftim!
După întîmplarea tragică de pe şosea, el se întorsese cu Horîşev la brigada de
tancuri şi luptase nouă zile alături de tanchişti pentru a ieşi din încercuire. Iar as-
tăzi, din pricina unei răni, pe care şi-o bandajase sin- gur, rămăsese puţin în urmă
şi căzuse şi el în laba nemţilor.
— Departe de aici?
— La vreo trei kilometri.
,,Înseamnă deci că locotenent-colonelul Klimovici şi-a scos tanchiştii de lîngă
Elnea”, îşi spuse Sinţov cu respect, dar şi cu o amară invidie.
— N-am să vă mai spun gradul, şopti iarăşi ostaşul rănit la mînă. Ia uitaţi-vă
cum mai trag cu urechea la noi!
Într-adevăr, nemţii erau foarte atenţi la vorbele lor, deşi se părea că nu
înţelegeau nici o iotă.
— Schweigen! Schweigen!1 strigă unul dintre ei, străduindu-se să fie cît mai
înfricoşător.
Nu voiau ca sovieticii să vorbească între ei.
Peste trei ore, toţi prizonierii luaţi în pădure după pătrunderea executată de ruşi
erau strînşi la lizieră şi porniţi în coloană, întîi pe drumul de pădure, apoi pe şo-
seaua ce ducea spre Borovsk.
În coloană erau patruzeci de oameni, dintre care jumătate uşor răniţi. Răniţi
grav, oameni care ar fi trebuit purtaţi, nu era nici unul. Din şoaptele prizonierilor
se putea deduce că nemţii împuşcaseră pe loc, în pădure, pe toţi oamenii răniţi
grav, care fuseseră găsiţi zăcînd pe pămînt. În rest însă, nemţii din escortă nu
manifestau nici o cruzime deosebită, doar că-i zoreau mereu şi stri-gau:
„Schweigen! Schweigen!” de fiecare dată cînd vedeau pe cineva vorbind.
Este posibil că începuse să-şi joace rolul şi caietul neamţului cu cruciuliţele
sale şi mai cu seamă cu cifra totală a prizonierilor. Caietul acesta trecu de la
soldatul mai vîrstnic la un ofiţer neamţ, destul de bătrîn şi el, un locotenent cu
picioare lungi ca de cocostîrc, care umbla pe marginea drumului cu capul plecat
şi nu se uita nici la soldaţii săi din escortă, şi nici la prizonieri.
1
Taci! Taci! (în limba germană) (n. t.).
— Aşa or, să ne mîie pînă diseară, cînd vom ajunge la punctul lor de triere,
şopti ostaşul cu chipul bolnăvicios şi gîtul înfăşurat într-un pansament murdar,
care şchiopăta alături de Sinţov. Pe urmă ne vor aduna pe un rînd şi vor începe
interogatoriul: „Nicht ofizier? Nicht politruk? Nicht jude?” Asta din urmă
înseamnă evreu pe limba lor,.
— Dar tu de unde ştii? întrebă Sinţov.
— Am mai fost la ei o dată. Atunci am fugit, dar uite că am căzut din nou! Şi
pînă nu ne-or interoga pe toţi, n-or să ne dea nimic de mîncare.
Ostaşul acesta cu gîtul bandajat era unul din cei patru prizonieri lîngă care
fusese lăsat Sinţov, la început, în pădure. Acolo, cît timp şezuse lîngă el,
politrucul reuşise să-şi scoată neobservat naganul din buzunar şi să-l ascundă la
rădăcina unui pin. Lipsa bluzei şi prezenţa naganului ar fi dat de bănuit. Dar nu-l
va trăda oare vreunul din aceşti patru ostaşi? Cel rănit la mînă ştia că Sinţov e
politruc, iar ceilalţi trei l-au auzit pe acesta adresîndu-i-se cu gradul de politruc.
Sinţov îşi aminti de toate acestea abia acum, cînd ostaşul cu gîtul bandajat
adusese vorba despre punctul de triere; îşi puse întrebarea: dacă ostaşii îl vor
trăda? dar imediat îşi alungă acest gînd: „Nu, n-or să spună nimic, şi ăsta cu gîtul
legat — nici atît. Nu pentru asta a adus vorba despre triere, ba dimpotrivă, a vrut
doar să mă pună în gardă...”
După două ore de mers, coloana părăsi şoseaua şi o luă pe un drum lăturalnic,
iar mai tîrziu îl lăsă şi pe acesta şi coti pe un altul. Drumul era tăiat de un şanţ
antitanc. Un mare număr de femei, păzite de nemţi, astupau şanţul cu lopeţile şi
cu palmele.
— Da, nu se prea sinchisesc de munca oamenilor! exclamă o voce din coloană.
— Ne pedepsesc, chipurile! răspunse la fel de tare o altă voce. Voi l-aţi săpat,
zice, împotriva noastră, acum tot voi să-l astupaţi, cu mîinile!
— Schweigen!
Femeile, întrerupîndu-şi corvoada, se uitau pe furiş la prizonieri, iar nemţii care
le păzeau se porniră să strige cu glasurile lor grosolane şi răguşite.
— Pesemne că suduie în limba lor, spuse către Sinţov ostaşul bandajat la gît.
La un kilometru după şanţul antitanc, nemţii opriră coloana la intrarea unui sat
pustiu, tare răvăşit de artilerie. La marginea satului se ridica aproape nevătămată
o clădire de piatră cu inscripţia „Casă de naşteri”.
În pofida războiului şi a distrugerilor din jur, clădirea îşi mai păstra înfăţişarea
surprinzător de nouă. Pesemne că fusese terminată primăvara sau la începutul
verii, chiar în preajma războiului.
Coloana fu oprită în faţa acestei case cu un dublu scop umanitar: pentru
pansarea rănilor şi masa răniţilor. Şi una, şi alta aveau să fie făcute numai de
mîinile unor ruşi. La bucătăria casei de naşteri, pe podele, se înălţau grămezi de
cartofi şi de sfeclă furajeră. Două femei fierbeau pe maşina de gătit o zeamă
lungă într-o găleată şi într-un uriaş lighean emailat. Întreaga bucătărie mirosea a
coji de cartofi, a pămînt şi a fum. Aici se gătea nu pentru prizonieri, ci pentru
populaţia civilă scoasă cu sila la lucru; probabil însă că locotenentul care avea în
grijă coloana aflase de bucătărie şi venise direct aici pe lungile-i picioare de
cocostîrc, împreună cu coloana.
În bucătărie nu se găseau decît zece castroane de aluminiu; prizonierii se
aşezară la coadă, şi bucătăreasa le turna în fiecare castron cîte un polonic plin de
zeamă cu cartofi şi sfeclă pe jumătate crude, iar cînd zărea printre oamenii din
coadă cîte un prizonier cu totul sleit de puteri, sughiţa de plîns, copleşită de milă.
Fiertura era fierbinte ca focul, dar toţi mîncau repede, frigîndu-se, ca să nu
întîrzie prea mult pe cei ce-şi aşteptau rîndul. Un neamţ stătea lîngă bucătăreasă
şi o urmărea să nu dea nimănui mai mult de un polonic, avînd totodată grijă ca
nici un prizonier să nu se prezinte de două ori cu castronul.
Sinţov sorbi şi el zeama din strachină, arzîndu-şi buzele, şi asta îi provocă
greaţă. Acoperindu-şi gura cu dosul palmei, înghiţi cu chiu cu vai nodul care i se
puse în gîtlej şi trecu în încăperea de lîngă bucătărie, unde erau pansaţi răniţii.
Probabil că înainte aici fusese camera lăuzelor, acum însă nu se afla în odaie
decît o masă şi două taburete. Lîngă un perete, pe un strat de fîn acoperit cu
cearşafuri murdare, zăceau cîteva trupuri învelite cu ce s-a nimerit. Cineva
gemea prelung. Părea să fie o femeie.
Pansau două persoane: o bătrînă soră şchioapă şi un medic la fel de bătrîn, un
uriaş cu o figură leonină şi cu mîini puternice încă şi mari, care tremurau însă
mai tot timpul fie de bătrîneţe, fie pentru că aici, ca şi la bucătărie, pe capul
oamenilor stătea un neamţ. Doar că neamţul de acolo striga „Genug! Genug!”,
pe cînd ăsta repeta mereu: „Schneller! Schneller!”1
— Rabdă, spuse doctorul către Sinţov cînd acesta se aşeză pe taburet şi îşi
întinse capul înainte.
Turnîndu-i pe rană apă oxigenată, curăţă fără menajamente pielea zdrelită.
Apoi, din cîteva mişcări de foarfecă, tunse părul din jurul ranei şi o pensulă atît
de energic cu tinctură de iod, încît Sinţov urlă de durere. În sfîrşit, acoperi rana
cu un tampon şi, înghiontind pe rănit ca să treacă pe celălalt taburet, porunci
sorei:
— Pansează!
În locul lui Sinţov se aşeză numaidecît prizonierul următor, un ostaş cu
degetele de la mînă zdrobite.
Lăsîndu-se mereu pe piciorul mai scurt şi ridicînd din- tr-un umăr, sora îl
bandaja pe Sinţov, bombănind supărată. La început, Sinţov nu putu să-şi dea
seama de ce bombăne, apoi însă pricepu că-i ocăra pe nemţi pentru că stau pe
capul lui Nikolai Nikolaevici şi nu-l lasă să lucreze în tihnă. Probabil că bătrînii
aceştia, medicul şi sora, lucrau împreună de cînd lumea, şi femeia suferea
1
„Destul! Destul!” şi ,,Mai repede! Mai repede!” (în limba germană) (n. t.).
pentru şeful ei mai mult chiar decît pentru răniţi.
Acum, Sinţov vedea chipul chirurgului, pe care înainte, în timp ce şedea pe
primul taburet, nu-l putuse vedea, şi pricepu prin ce chinuri trebuie să treacă
acest om, silit să lucreze ca un veterimar de ocazie. Nemţii erau în stare să plece
cu oamenii nepansaţi, iar el voia să apuce a îngriji cît mai mulţi răniţi cu mîinile
lui involuntar brutale, dar nu mai puţin pricepute. Chipul său leonin cu sprîncene
cărunte, cu nas lătăreţ şi turtit, cu mustăţi ţepoase ca de motan, asudat de atîta
încordare, era nefericit şi fioros. Dacă i-ar fi stat în putere, cu siguranţă că şi-ar fi
repezit fără ezitare scalpelul în gîtul neamţului ăstuia afurisit, care repeta într-una
ca un automat: „Schneller! Schneller!...”
Exact peste o oră fură încolonaţi din nou. O parte din răniţi rămaseră nepansaţi,
dar locotenentul cu picioare de cocostîrc se uită nerăbdător la ceas şi nimic
altceva nu-l mai interesă. Nemţii se grăbeau să predea pe prizonieri la destinaţie;
măreau pasul şi strigau, tot mai răi şi mai mînioşi, zorindu-i într-una.
Deodată însă, toată graba asta încetă, şi coloana se opri pentru multă vreme. În
faţa lor, o îmbulzeală de maşini nemţeşti blocase drumul. Din locul în care se
aflau părea că îngrămădirea aceea nu se va mai descurca niciodată. Bineînţeles
că micul grup de prizonieri ar fi putut ocoli îngrămădirea, dar tocmai acolo, în
dreapta şi-n stînga, pădurea strîngea drumul ca-ntr-o menghină, şi se vede că
locotenentul cu picioare de cocostîrc nu era amator de ocolişuri prin pădure.
— Uite că am înţepenit! spuse ostaşul cu gîtul bandajat, care se afla iarăşi lîngă
Sinţov.
— Pe tine nu te-au pansat? N-a mai fost vreme? îl întrebă Sinţov.
— Nu, că eu nu-s rănit, mi-a ieşit un furuncul... Acum o să stăm aici mult şi
bine, spuse el. Crezi că la ei e rîn- duială? Nu-i nici o rînduială, tot dezordine
pretutindeni. Cînd am fost dus data trecută în lagăr, în două zile, pînă s-o pot
şterge, numai eu ştiu cîte asemenea îngrămădiri am văzut. De fiecare dată îmi
spuneam: unde-o fi aviaţia noastră, să-i plesnească acum? Tăcu o vreme, apoi
urmă gînditor: Eh, barem o ţigară să fi avut, la necaz!
Sinţov nu-i răspunse, dar omul nu putea să tacă din gură şi vorbi din nou:
— Cînd te-au pansat, ai văzut oamenii care zăceau pe jos?
— I-am văzut, răspunse Sintov. Într-un colţ era, cred, o femeie...
— Nu una, toate erau femei! Mi-a spus bucătăreasa, cînd îmi turna ciorba.
Toate erau femei şi toate au mîinile rupte. Ai noştri, înainte de a se retrage, au
apucat să mineze în jurul şanţului antitanc, şi ăştia au pus fe- meile să dezgroape
minele cu mîinile goale. În casa de naşteri erau numai cîteva. Pe cele mai grav
rănite şi pe cele moarte... le-au îngropat de-a valma, chiar acolo în şanţ.
„Ce bestii! se înfioră Sinţov. De necrezut ce bestii sînt!”
Toată ziua, din clipa în care căzuse prizonier, politrucul se aflase într-o stare de
cumplită depresiune, acum însă deodată totul începu să-l intereseze din nou. Nu-i
mai era indiferent dacă îl vor împuşca sau nu, dacă va mai putea merge, sau se va
prăbuşi undeva în drum şi-i vor trage un glonţ în spate... Visa din nou să scape cu
orice preţ, şi nu pur şi simplu să scape, ci să scape spre a putea plăti nemţilor cu
sînge şi moarte pentru acest şanţ antitanc astupat cu mîinile femeilor, pentru
aceste mîini zdrobite...
Cînd primele două „IL”-uri trecură vuind deasupra şoselei, nici Sinţov, nici
ceilalţi prizonieri nu-şi dădură încă seama ce se petrece. Înţeleseră totul abia
peste o secundă, după atitudinea nemţilor: aceştia începură să alerge năuci, să
sară în şanţul drumului de-a dreptul de pe platformele camioanelor, escortele se
aruncară la pămînt... Iar deasupra şoselei vuiau mereu noi şi noi avioane
sovietice...
Cineva scoase un strigăt de moarte, cîţiva prizonieri se trîntiră în drum, alţi
cîţiva rămaseră în picioare cu ochii ridicaţi spre cer, vrăjiţi parcă.
— Nieder! Zu Boden! Legt euch!1... striga prizonierilor locotenentul neamţ,
care se trîntise şi el la pămînt.
Tot calmul neamţului pierise fără urmă, urla şi îşi trăgea febril parabelumul
înţepenit în tocul de piele. Probabil că-i era groază şi în acelaşi timp ruşine să
zacă aşa, ca un vierme, pe jos, în timp ce aceşti prizonieri ai lui rămîneau în
picioare deasupra capului său. Dar avioanele continuau să zboare, trăgînd din
mitraliere, şi neamţul nu era în stare să se scoale şi nici să-i convingă pe
prizonieri să se culce. Dar nu, el îi va sili totuşi să se culce!
— Zu Boden!... strigă el şi porni să tragă din parabelumul său în pilcul de
prizonieri care tot mai stăteau în picioare.
— Să fugim, tovarăşi! strigă deodată Sinţov, fără să stea pe gînduri, văzînd
cum ostaşul legat la gît îşi duce mîinile la capul însîngerat şi se prăbuşeşte la
picioarele lui. Să fugim! strigă el din nou, sări şanţul de la marginea drumului,
călcă în picioare tufele şi se avîntă în pădure, auzind cum în urma lui alţi cîţiva
1
Jos! La pămînt! Culcaţi! (în limba germană) (n. t.).
oameni fug şi ei şi strivesc în cale ramuri şi tufe. Deasupra lor ţăcăneau
mitralierele, iar în spate se auzeau explozii şi serii de automate.
Sinţov nu mai află niciodată cîţi oameni au izbutit să scape atunci de nemţi;
prizonierii s-au împrăştiat prin pădure care încotro şi nu s-au mai întîlnit. Iar el a
mers aproape fără oprire, abia aşezîndu-se pentru un minut, două, cînd nu-şi mai
putea trage sufletul a mers tot restul zilei aceleia scurte de octombrie, pînă cînd
s-a întunecat de tot, şi a mai mers apoi toată noaptea. A mers aşa mereu prin
pădure, apoi printr-un sat ars pînă-n temelii, şi apoi iarăşi prin pădure, a lăsat în
urmă două şanţuri antitanc şi nişte şanţuri de tragere părăsite. Într-unul din
şanţurile de tragere s-a poticnit de cîteva cadavre, şi asta l-a salvat: altfel murea
de frig. A scos de pe un mort o bluză, şi de pe altul o flanea aproape nouă, doar
puţin mînjită de sînge la poale. De lîngă un alt cadavru a cules o căciulă cu clape
şi, scrîşnind din dinţi, şi-a tras-o în cap, peste pansamente. Dădu apoi să ridice şi
puşca aflată la cîţiva paşi, dar îi lipsea închizătorul şi, oricît scotoci în jur, nu-l
putu găsi. Apoi traversă două
drumuri: unul era pustiu, dar pe celălalt, la numai un minut după Sinţov, trecu
o coloană întreagă de motoci- clişti nemţi. Simţea izul incendiilor, vedea vîlvătăi
cu- prinzînd depărtările ba în dreapta, ba în stînga şi auzea schimburi de focuri,
ba chiar la un moment dat avu impresia că focurile îl învăluie de pretutindeni. În
clipa aceea i se păru doar că trece linia frontuluide fapt însă chiar, aşa şi era...
Cînd în zori, sleit de puteri, se prăvăli într-un desiş de pădure, auzi din nou
bubuit de explozii, dar nu din dreapta sau din stînga şi nici din spate, ci de
departe, din faţa lui. De oboseală nu mai putu raţiona logic şi nici nu-i trecu prin
cap că ar putea fi vorba de un bombardament nemţesc asupra spatelui sovietic.
Dimpotrivă, îşi spuse că impresiile lui anterioare au fost greşite, că n-a trecut
linia frontului, că de fapt ea este tot acolo departe, înaintea sa.
Hotărît să scape cu orice preţ şi nevrînd să rişte, sorbi cîteva gîturi de apă
stătută dintr-o băltoacă şi se piti sub un desiş de tufe. Era mai bine să aştepte
căderea nopţii şi să încerce să treacă linia frontului pe întuneric; avea mai multă
încredere în noapte decît în zi. Hotărît asupra ceea ce avea de făcut, dormi cîteva
ceasuri, un somn adînc, şi nu se trezi decît cînd văzduhul începu să se întunece.
Se ridică şi porni din nou la drum. Merse aşa încă vreo cinci kilometri tot prin
pădurea cea fără de capăt. O singură dată auzi nişte glasuri şi un foc de armă, dar
atît de aproape de el, încît tresări speriat. Dacă s-ar fi dus în direcţia glasurilor şi
a focului de armă, ar fi nimerit drept în dispozitivul unui batalion medico-sanitar.
El însă tot mai socotea că n-a trecut încă linia frontului, că glasurile şi focul de
armă sînt nemţeşti şi că trebuie să meargă mereu înainte.
În sfîrşit, cînd se întunecă aproape de tot, ieşi din pădure într-o pajişte brăzdată
de un şanţ antitanc. Trecu peste şanţ şi ajunse la o mică aşezare: trei căsuţe cu un
gard de nuiele în spatele lor. Urcă o movilă şi porni cu luare-aminte spre căsuţa
din margine.
În jur era linişte. Căsuţa i se păru nelocuită, dar cînd se apropie, de după colţul
ei îi ieşi în întîmpinare un ostaş mai în vîrstă, cu o găleată în mînă.
Şi tocmai asta i se păru o minune! Faptul că acest ostaş mergea atît de liniştit
cu găleata spre fîntînă nu mai lăsa loc la nici o îndoială: ajunsese la ai săi.
Sinţov se uita la ostaş, iar ostaşul se uita la Sinţov. Sinţov era mai tînăr, decît
ostaşul cu găleata, care trebuie să fi avut vreo patruzeci de ani, dar Sinţov nu se
gîndea de loc cum arată el în aceste clipe. De aceea, rămase uimit cînd ostaşul cu
găleată, după ce-l privi ţintă cîteva secunde, îl întrebă:
— Pe cine cauţi, taică?
Sinţov ştia că în aceste douăsprezece zile i-a crescut barba, dar nu putea să ştie
că această barbă este pe jumătate albă.
Făcu în tăcere încă doi paşi spre ostaşul cu găleata, dar atît de repezit, încît
acesta se dădu înapoi şi întrebă din nou:
— Pe cine cauţi?
Sinţov însă, tot fără a scoate o vorbă, îşi întinse mîi- nile şi, apucînd braţele
ostaşului, începu să i le scuture, făcînd găleata să zdrăngăne amarnic.
— Am ieşit!... atît izbuti să spună într-un tîrziu.
— De ieşit ai ieşit, spuse ostaşul, în mîna căruia găleata continua să zdrăngăne,
pentru că Sinţov tot îi mai scutura braţul. De ieşit ai ieşit, dar ai întins-o cam de-
părtişor! De la noi pînă la prima linie să cam fie vreo douăzeci de kilometri. Pînă
la mine n-ai mai întîlnit pe nimeni?
— Nu, răspunse Sinţov. Am umblat numai noaptea, ziua stăteam ascuns prin
pădure. Ziceam că mai am de umblat încă o noapte...
— Dar dumneavoastră ce grad aveţi? întrebă ostaşul, trecînd deodată la
„dumneavoastră” şi uitîndu-se mai cu luare-aminte la barba încărunţită a lui
Sinţov. N-oţi fi cumva colonel? Sau poate şi mai mare? În ochii lui se aprinse o
scînteiere de mulţumire: n-o fi dat oare peste el chiar un general în persoană,
scăpat din încercuire?... Cu toată gravitatea situaţiei, o asemenea întîmplare l-ar
fi bucurat foarte mult.
Dar Sinţov îl dezamăgi îndată.
— Sînt politruc, răspunse el.
— Atunci, tovarăşe politruc, aşteptaţi-mă aici pînă mă-ntorc cu apa, sau veniţi
cu mine pînă la fîntînă, pe urmă o să vă conduc la tovarăşul politruc-major. Că
aţi nimerit chiar lîngă casa lui!
Sinţov îl însoţi pînă la fîntînă, îl aşteptă să scoată apa, şi apoi porni după el
înapoi, spre casă, încă nepu- tîndu-şi crede ochilor că totul e adevărat, că se află
iarăşi între ai săi.
— Da... V-aţi lăsat o barbă serioasă. Barbă, nu glumă, izbuti ostaşul să mai
glumească o dată cu Sinţov, în timp ce-l introducea în tinda casei. Apoi, punînd
găleata într-un colţ, deschise una din cele două uşi ce dădeau în tindă şi spuse, de
data asta cu un glas răspicat, regulamentar: Tovarăşe politruc-major, permiteţi-
mi să vă raportez! Am adus la dumneavoastră un tovarăş politruc care a ieşit
chiar acum din încercuire!
În odaie, şedea la masă un om de vîrstă mijlocie şi mînca supă dintr-o gamelă
pusă pe un ziar.
Omul era probabil de-o seamă cu ostaşul care-l întîl- nise pe Sinţov: trebuie să
fi avut şi el în jur de patru- zeci de ani. Şedea şi îşi sorbea supa, mîhnit parcă,
prop- tindu-şi obrazul în palmă, ca femeile, şi tot aşa, cu obrazul proptit în
palmă, întoarse ochii spre uşă.
Faţa îi era blîndă, calmă, aducînd puţin a obraz de femeie, iar petliţele, cu un
dreptunghi de email, erau albastre, de aviator, de unde Sinţov trase concluzia că
a nimerit într-o unitate de aviaţie.
Într-un picior, politrucul-major avea o cizmă, iar în celălalt — doar un ciorap
de lînă. Cizma cealaltă zăcea pe jos, iar de masă era sprijinit un baston crestat cu
mare meşteşug.
„Probabil că i l-a făcut ostaşul cu găleata”, gîndi Sinţov, deşi avea, fireşte, mii
de alte lucruri mai importante la care să se gîndească.
— Intră, de ce stai? spuse politrucul-major şi-i întinse mîna, săltîndu-se puţin
de pe scaun. Bine mai arăţi!... spuse el compătimitor. Ţi-e foame?
— Mai curînd aş bea un ceai! răspunse Sinţov; cu toate că nu mai mîncase de
aproape două zile, mai mult ca orice ar fi vrut să se încălzească.
— Ceai o să bem oricum, spuse politrucul-major şi-i arătă din ochi ceainicul de
pe masă. Dar pînă una-alta, soarbe din supa asta. Şi, ştergîndu-şi lingura eu un
miez de pîine, împinse gamela cu -ziar cu tot pînă în dreptul lui Sinţov.
Sinţov luă lingura şi începu să mănînce, iar politrucul- major şedea şi se uita la
el; nu se mira cum mănîncă, ci se uita la chipul lui.
Cînd nu-i mai rămaseră de mîncat decît vreo două-trei linguri, Sinţov prinse
această privire aţintită asupra lui şi îşi aminti că nu şi-a scos căciula din cap.
Rupîndu-se anevoie de lingură şi gamelă, Sinţov îşi apucă cu amîn- două mîinile
căciula şi, oftînd de durere, şi-o smulse din cap. Într-un loc, căciula se lipise de
pansament.
— Eşti rănit? întrebă politrucul-major, văzînd pansamentul cu pata de siînge.
Dar Sinţov îşi termină supa şi abia apoi răspunse:
— Nu prea grav. Numai că m-a năucit rău lovitura, de abia mi-am mai putut
veni în fire; rana însă nu-i gravă, doar mi-a jupuit pielea cu păr cu tot...
— Şi cine te-a pansat? întrebă politrucul-major, în- tinzînd spre Sinţov o cană
cu ceai.
Întrebarea era firească: Sinţov umblase tot timpul cu căciula în cap, aşa că
pansamentul rămăsese curat. Spuse deci cum şi unde a fost pansat, apoi povesti şi
restul.
Omul care şedea în faţa lui fusese şi el în încercuire, în iunie şi iulie, şi
răzbătuse la ai săi tocmai de la frontieră, apoi zăcuse în spital, şi acum, ieşit din
spital înainte de vreme, se afla pe front numai de trei zile. Îl asculta cu înţelegere
pe Sinţov şi nu găsea în vorbele lui nimic surprinzător, decît poate doar faptul că
omul care îndurase toate acestea şedea acum în faţa lui viu, şi în general
nevătămat.
— N-aş fi crezut că am depăşit cu douăzeci de kilometri linia frontului şi am
ajuns drept la o unitate de aviaţie! încheie Sinţov şi împinse spre mijlocul mesei
cana goală.
Pesemne că nu era prima dată că politrucul-major era nevoit să lămurească
această neînţelegere. Spuse zîm- bind:
— Nu te uita la petliţe. Le am încă de la începutul războiului, eram pe atunci
comisar al unui batalion de deservire aerodrom. Nu sîntem aviatori, sîntem un
batalion de construcţii. Comandantul şi comisarul dinaintea noastră au fost
seceraţi de aceeaşi bombă nemţească. Pe mine m-au trimis aici de-a dreptul din
spital, iar pe noul comandant de batalion — de la comisariatul militar al
raionului. De trei zile săpăm într-una, din zori pînă noapte. Un aliniament, pe
care l-am săpat în prima zi, l-am şi părăsit. Clătină mînios din cap. După mine,
decît să părăsim astăzi ce am săpat ieri, mai bine ne-ar trimite să luptăm pentru
Moscova, ca infanterie! E drept că nu avem decît o singură puşcă la trei oameni.
Cine ştie pe unde zac celelalte puşti, iar noi plîngem după ele!
— Aşadar, e greu în fata Moscovei? întrebă cu du- rere în glas Sinţov: pentru a
cine ştie cîta oară de la începutul războiului crezuse că tot greul a rămas în urmă,
şi cînd colo se dovedea iarăşi că abia de acum încolo începe greul! Ba pînă şi
vorbele „în faţa Moscovei”, pe care le spuse acum prima dată cu glas tare, îl
cutremurară cumplit, deşi fuseseră rostite de el însuşi. În faţa Moscovei!... Ce
putea fi mai îngrozitor?
— Noi sîntem, bineînţeles, doar nişte cîrtiţe, treaba noastră e să săpăm şanţuri,
dar e clar, e clar că-i greu, spuse în silă, după o vreme de tăcere, politrucul-
major. Comandantul batalionului nostru a auzit astăzi dimineaţă că la Moscova
se constituie o nouă serie de gărzi populare înarmate. Toţi, orice vor fi fost în
civilie, toţi se înrolează ca simpli ostaşi! Apoi aruncă o privire la chipul palid al
lui Sinţov, la pansamentul acestuia, şi adăugă: Batalionul medico-sanitar e aici-
aproape. Cu toate că spui că rana e uşoară, ar trebui să te duci acolo. Se-ntîmplă
uneori şi aşa: te examinează şi te şi internează în spital!
Sinţov clătină din cap.
— Nu, vreau să lupt! Dacă-mi îngăduiţi, am să înnoptez aici la dumneavoastră,
iar mîine în zori plec.
— Încotro?
— Unde mi s-o porunci, pe front, cu orice completare, în orice unitate. La mai
mult n-am pretenţii, acum, că sînt fără acte. Ca simplu ostaş însă, cred că mă vor
lua totuşi!
Politrucul-major nu se arătă mirat: încă de pe la mijlocul relatării lui Sinţov, se
aştepta la această mărturisire, pentru că oamenii care ieşeau din încercuire cu
actele la ei îşi începeau de obicei povestirea prezentîn- du-şi cu mîndrie actele.
— Chiar nimic, nici un act? întrebă el.
— Nici unul.
— Asta-i mai rău. Şi clătină din cap, mai mult cu compătimire decît cu reproş.
Eu, unul, cu toate necazurile, actele mi le-am salvat.
— Şi eu le-am salvat prima dată. Şi nici a doua oară nu le-aş...
Zgîndărit unde-l durea mai rău, Sinţov povesti cum s-a trezit fără acte. În timp
ce vorbea, simţi deodată că, pentru prima oară de cînd erau împreună,
interlocutorul său îl ascultă cu neîncredere, ca şi cum ar fi vrut să-i spună: „Ei,
haide, lasă, nu mai îndruga verzi şi uscate! Cînd s-au apropiat nemţii le-ai rupt şi
le-ai îngropat... Gata, e clar! Se întîmplă. Ce rost are să minţi?”
— Deh, făcu politrucul-major. Dacă-i aşa, culcă-te aici la mine, cu Efremov,
ostaşul care te-a adus. Iar eu am să plec. Aud camionul, a şi venit după mine.
Cu cîteva minute în urmă, afară se auzise într-adevăr claxonul unei maşini, care
aştepta acum la poartă.
— Avem de lucru pînă peste cap: într-un loc şanţuri de săpat, într-altul de pus
abatize... Am plecat în zori, m-am întors pentru o oră, şi iarăşi pînă-n zori. Altfel
nici nu s-ar putea... Ar fi vrut să continue, dar se opri: după ce Sinţov îi spusese
un lucru pe care nu-l putea crede, nu mai avea chef să discute cu el. Da, trage-i
un pui de somn, repetă el. Iar dimineaţa, împreună cu comandantul de batalion, o
să te trimitem să primeşti ordine... Efremov, m-auzi? Efremov!...
— Ordonaţi, tovarăşe politruc-major! răspunse ostaşul, răsărind în prag.
— Efremov, ajută-mă, te rog, să-mi trag cizma... De cînd, am fost rănit, e o
problemă întreagă.
Fraza asta din urmă îi era adresată lui Sinţov. Omul se jena că trebuie să
apeleze la ajutorul cuiva. Efremov se aplecă, ţinu cizma, şi politrucul-major,
schimonosin- du-se de durere, îşi înfipse piciorul în carîmb. Apoi îşi luă
bastonul, sprijinit de masă, şi ieşi, şchiopătînd.
Sinţov porni după el, dar omul se mulţumi doar să mai arunce cîteva cuvinte lui
Elfremov şi, fără să se mai întoarcă spre Sinţov, urcă în cabina camionului.
— Vă bărbieriţi cu briciul? întrebă ostaşul, petrecînd maşina din ochi.
— Da, răspunse Sinţov.
— Sau poate doriţi să vă bărbieresc eu?
Sinţov n-ave a nici forţa, nici dorinţa să se opună unei asemenea propuneri.
Ciudată senzaţie este să stai pe scaun cu capul răsturnat pe ceafă şi să simţi că te
bărbiereşte cineva!
Efremov îl bărbierea, iar Sinţov simţea că i se închideau ochii de somn, şi
mintea abia de mai înregistra, ca prin ceaţă, că batalionul a trecut la săparea celui
de-al treilea aliniament; că trupele noastre dau înapoi mereu; că era foarte bine că
el, Sinţov, a dat peste comisar, şi nu peste comandantul batalionului; că nemţii au
bombardat şanţul antitanc şi au schilodit acolo douăzeci de oameni, şi încă nu
dintre cei perfect valizi: bomba nu alege, pentru ea, toţi sînt valizi...
Apoi Sinţov adormi de-a binelea şi-şi lăsă capul să cadă, ceea ce-i aduse o
tăietură dureroasă pe obraz.
— Poftim! Nu se doarme la ras, puteam să vă tai rău de tot, spuse mustrător
Efremov şi, ciupind un colţ din ziarul de sub gamelă, îl lipi pe tăietură.
Apoi termină cu rasul şi ieşi în curte, unde îi turnă lui Sinţov cîteva căni cu apă
să se spele. Sinţov se spăla, căutînd să nu-şi ude pansamentul.
— Să vă pansez din nou? întrebă Efremov.
Dar Sinţov refuză:
— Mă tem să umblu la rană; şi căscă ostenit.
Somnul îl dădea gata; probabil că trebuia să doarmă o zi şi-o noapte pentru ca
să nu-i mai fie somn. Intrară amîndoi în cămăruţă, unde se aflau tot felul de scule
şi alimente, saci de cartofi şi varză, iar într-un colţ, pe o laviţă îngustă, o saltea
cu un colţ atîrnînd în jos.
— Culcaţi-vă, spuse Efremov, arătîndu-i patul.
— Dar dumneata?
— Eu, ca soldaţii, nu mă culc încă, poate mai pică şi comandantul batalionului.
Sinţov adormi înainte de a pune capul pe laviţă, şi se deşteptă în plină noapte.
— Scoală, hai, scoală odată! îl zgîlţîia Efremov, nesocotind necesar să se
adreseze cu ,,dumneavoastră” unui om care încă nu s-a trezit. Haide, sculaţi-vă!
trecu el pe dată la forma reverenţioasă, cînd Sinţov îşi lăsă jos picioarele de pe
laviţă. Vă cheamă comandantul batalionului!
Sinţov se apucă să-şi tragă cizmele, iar Efremov trecu în camera vecină.
— Am executat ordinul! ajunse pînă la Sinţov glasul ostaşului în timp ce trecea
prin tindă.
— Bine. Să intre, răsună o voce tînără, nemulţumită. Sînt şi-aşa ostenit ca un
cîine, doar asta-mi mai lipsea...
La masă, în faţa unei lămpi cu petrol, şedea un loco- tenent-major, voinic,
scund, cu o faţă rotundă şi palidă, cu sprîncene frumoase, pictate parcă, şi cu
ochi mari, uşor bulbucaţi. înfrigurat, îşi aruncase pe umeri mantaua, stropită cu
noroi pînă şi pe guler. Pe celălalt taburet îşi pusese şapca, stropită şi ea de noroi.
— Pot să intru? întrebă Sinţov, ciocnindu-se în prag cu Efremov, căruia
locotenentul-major îi spusese: ,,Poţi pleca”. Vă salut!
— Prezintă-te regulamentar! răspunse repezit şi furios locotenentul-major.
Sinţov îl privi tăcut, luă de pe taburet şapca, o puse pe masă şi se aşeză.
— Drepţi! strigă locotenentul-major.
Sinţov şedea şi continua să se uite la el în tăcere.
— Drepţi! strigă din nou locotenentul-major.
Sinţov continua să şadă.
Locotenentul-major îşi repezi mîna la tocul pistoletului.
— Nu mă speria, că-s trecut prin ciur şi prin dîrmon, spuse Sinţov fără să se
clintească. Sînt politruc, egal în grad cu dumneata, şi pe lîngă asta mi-ar fi şi
greu să stau în picioare. De aceea m-am şi aşezat. Cu atît mai mult cu cît şi
dumneata stai jos.
— Unde-ţi sînt actele?
— Nu am acte.
— Cît timp nu ai acte, pentru mine nu eşti politruc! Scoală-n picioare!
Aşa începu între ei discuţia, care nu prevestea nimic bun. Se priviră multă
vreme tăcuţi şi se pare că pînă la urmă locotenentul-major pricepu că ar putea
chiar să şi tragă în omul acesta, dar de obligat să se scoale tot n-ar izbuti să-l
oblige.
— M-am întîlnit cu comisarul meu, vorbi în sfîrşit lo- cotenentul-major,
ferindu-şi ochii, cu un ton nepăsător, de parcă ar fi fost vorba de un subordonat.
Dar spre deosebire de el, eu sînt Toma necredinciosul. Repetă-mi şi mie
poveştile dumitale.
Cererea era atît de neaşteptată, încît Sinţov nici nu pricepu din primul moment
ce i se cere.
— Bine, am să-ţi repet şi dumitale poveştile mele, spuse el într-un tîrziu cu o
furie stăpînită. Din fericire însă, îşi dădu seama la vreme că, oricare ar fi fost si-
tuaţia, ei sînt amîndoi militari, iar el, Sinţov, a ajuns în dispozitivul unităţii aflate
sub comanda acestui locote- nent-major, aşa că, deşi comisarul a aflat de la el
toate amănuntele, comandantul este şi el în drept a-i pretinde să repete totul de la
început pînă la sfîrşit.
Sinţov vorbea, iar locotenentul-major se uita la el şi nu credea o iotă din
spusele lui. Era tînăr, destul de cîinos la suflet şi foarte dezorientat. Aşa cum se
întîmplă adesea cu oamenii slabi şi ambiţioşi, pornirea ostilă de a nu acorda
încredere celorlalţi îşi avea originea meschină în simţămîntul chinuitor al
propriei sale dezorientări. E drept că ceruse el însuşi să fie trimis pe front, dar
pomenindu-se în infernul acela din preajma Moscovei, prins chiar din prima zi
de bombardamente în cîmp deschis, fu apucat de o spaimă atît de îngrozitoare,
încît de trei zile nu mai putea scăpa de ea. Se străduia, ca şi înainte, să se poarte
aşa cum cere uniforma militară, şi, tot căutînd să-şi ascundă propria spaimă,
sîcîia şi acuza de laşitate pe subordonaţii săi. Dar pe sine însuşi nu se putea
înşela. De aceea, acum, şezînd în faţa lui Sinţov, locotenentul-major simţea că n-
ar fi rezistat niciodată la tot ce-i povestea omul acesta, n-ar fi putut îndura trei
luni de încercuire, n-ar fi umblat pînă în ultima clipă în uniformă de politruc, n-
ar fi fugit de sub escortă, rănit, sub ploaia de gloanţe. Şi, dîndu-şi seama că n-ar
fi fost în stare să facă toate aceste lucruri el însuşi, din nevoia de a-şi menaja
amorul propriu, nu voia să creadă că alţii ar fi fost capabili să le facă.
Locotenentul-major îl asculta pe Sinţov şi nu-l credea, dar nu pentru că Sinţov
nu putea fi crezut, ci, dimpotrivă, pentru că ţinea cu tot dinadinsul să se convingă
pe sine însuşi că omul din faţa lui minte, ba chiar mai mult, că omul poate fi un
diversionist german, şi diversionistul acesta va fi arestat nu de altcineva, ci
tocmai de el, locotenentul-major Krutikov, sosit numai de trei zile pe front, dar
capabil să se orienteze în orice împrejurare mai bine decît mulţi alţii, care au mai
fost şi pe front, şi prin spitale.
Nu o dată în aceste trei zile, copleşit de un fior rece, se strînsese ghem, ca un
arici, sub privirea blîndă, dar şi atotînţelegătoare a comisarului său, şi acum era
bucuros de prilejul ce i se oferea de a-şi arăta superioritatea măcar aici, prin
perspicacitatea, severitatea şi necruţă- toarea rîvnă în serviciu, rîvnă prin care se
disting în mod deosebit oamenii de acest soi cînd nu-i înlănţuie cu totul frica
pentru propria lor viaţă.
În cîteva rînduri îl întrerupse pe Sinţov cu întrebări în care se vădea
neîncrederea.
— Cum e posibil, chiar nici un act? Bine, să zicem că bluza ţi-a dispărut în
chip miraculos. Dar cel puţin să fi păstrat pentru orice eventualitate în buzunarul
de la pantaloni o hîrtie oarecare, cît de neînsemnată.
Apoi îi trezi bănuieli scurta vătuită a politrucului.
— Spune, umbli de atîta vreme, cum de ţi-a rămas scurta aproape nouă?
Sinţov se stăpîni şi de astă dată şi-i explică răbdător că scurta vătuită a scos-o
de pe un cadavru.
Cînd însă locotenentul-major îi trînti pe neaşteptate: Ciudată poveste: eşti rănit
la cap, te prăbuşeşti la pă-mînt fără simţiri, iar apoi te scoli şi parcurgi aproape
patruzeci de kilometri!, Sinţov îşi ieşi din fire.
Se sculă în picioare cît era de lung, îşi scoase fără grabă scurta vătuită şi-şi
suflecă pînă la piept bluza şi cămaşa.
— O vezi? — şi-şi înfipse degetul în cicatricea mare şi albăstruie de pe şold.
Asta am făcut-o special pen- tru dumneata, cu un cui. Iar astălaltă — îşi duse
mîna la capul bandajat —, asta tot pentru camuflaj mi-am făcut-o. De fapt, nu-i
nimic acolo, să scot pansamentul?
— Eu nu-s medic, lasă prostiile! strigă descumpănit locotenentul-major,
apelînd la primul lucru ce-i veni pe limbă.
Sinţov mai aşteptă cîteva clipe cu ochii la el, apoi spuse cu năduf:
— Eh, ce ştii dumneata! şi, smucindu-şi în jos bluza, începu să-şi tragă scurta
tot atît de încet cum şi-o scosese.
Locotenentul-major fu silit să facă o sforţare serioasă pentru a-şi alunga din
minte gîndul cinstit că tot ce-i spusese acest om era adevărul adevărat. Pînă la
urmă şi-l alungă, pentru că acest gînd îi era neplăcut.
N-ai fi fost prea vinovat dacă pur şi simplu n-ar fi crezut în spusele lui Sinţov.
Era vinovat însă pentru că nu voia să-l creadă, şi Sinţov simţi instinctiv acest
lucru.
— Bine, mergi de te culcă. Descurcăm noi mîine ce-i cu dumneata! spuse în
sfîrşit, posomorît şi important, locotenentul-major.
Sinţov se ridică tăcut, îl privi de sus în jos şi ieşi din odaie fără să-i dea noapte
bună.
Rămas singur, locotenentul-major Krutikov mai stătu o vreme nemişcat,
ascultînd în tăcere cum, dincolo de perete, Sinţov se întinde pe laviţă, apoi porni
să se plimbe prin odaie, chibzuind ce are de făcut mai departe.
Trebuia să trimită imediat pe Efremov cu un bilet în satul vecin, unde în
aceeaşi zi, înghesuind batalionul de construcţii, se instalase în două izbe din
margine secţia specială a unei divizii dizlocate pe acest alinia-
ment. Trebuia să trimită imediat pe Efremov acolo, pen- tru ca tovarăşii de la
secţia specială să-l ridice îndată pe acest individ!
Bineînţeles că totul putea fi amînat foarte bine pentru a doua zi dimineaţa, dar
demonul trufiei, unit cu aceeaşi blestemată neîncredere în sine, îl împingeau de la
spate pe locotenentul-major Krutikov: prea era dornic să se convingă cît mai
curînd de temeinicia presupunerilor sale!
Îşi luă deci porthartul de pe masă, scoase dintr-însul carnetul de campanie,
scrise un bilet celor de la secţia specială şi, păturind hîrtia, îl strigă pe Efremov.
Ostaşul, care abia aţipise pe un scăunaş din tindă, intră în odaie somnoros şi
nemulţumit. Încă înainte de a fi aţipit, Efremov simţise că nu-i a bună această
plimbare năucă a locotenentului-major dintr-un colţ într-altul al camerei.
După ce ascultă ordinul şi luă biletul, Efremov oftă şi spuse:
— Am înţeles!
Şi, pentru că socotea toată această iniţiativă ca fără nici o noimă, aruncă
locotenentului-major o privire dezaprobatoare, îşi zvîrli puşca la umăr şi, trîntind
supărat uşa, ieşi în uliţă.
Iar locotenentul-major, după atîta alergătură prin cameră, se aşeză la masă şi-şi
lăsă obosit capul pe porthart.
De trei zile şi trei nopţi, aproape că nu dormise, luptînd pînă la sleire cu groaza
ce-l stăpînea, şi totuşi continua să facă abatize, să sape şanţuri de tragere şi
şanţuri antitanc, să instaleze arici antitanc, aşa că obosise cum obosesc toţi
oamenii, şi nu închise bine ochii, că şi adormi, somn adînc de om tînăr.
Dar în mintea lui ostenită, în visele lui frămîntate nu apăreau nici şanţurile de
tragere, nici aricii antitanc, nici bombe care să explodeze la un pas de el, nici
politrucul cel slab, cu ochi mînioşi, gata să-şi smulgă pansamentul de pe cap. În
visele lui apărea mereu acelaşi şi acelaşi chip drăgălaş şi speriat de neaşteptata
despărţire. Şi Krutikov bolborosea prin somn, mişcîndu-şi în neştire buzele, care
nu i se supuneau de loc.
Visa la acest chip de fată şi, lipindu-şi obrazul bu- călat de masa tare, zimbea,
iar zîmbetul făcea ca faţa lui să nu mai semene de loc cu aceea pe care i-o ştia
Sinţov...
— Permiteţi-mi să raportez, tovarăşe locotenent- major...
În faţa lui Krutikov, care tresărise trezit pe neaşteptate, stătea Efremov, cu
palma la căciulă şi cu puşca la umăr. Stătea regulamentar, în poziţie de drepţi,
dar în ochii lui blînzi sclipeau scîntei batjocoritoare.
— Permiteţi-mi să raportez! Uitaţi ce-au spus dumnealor, cică, dacă a venit
singur, înseamnă că n-o să fugă, aşa că să rămînă frumos la noi pînă dimineaţă.
Pe urmă au mai spus că au ei destule treburi şi fără noi. Dacă vrem neapărat,
putem să-l trimitem mîine la ei, iar dacă nu vrem, să nu-l trimitem. „Aveţi, cică,
şi voi şefii voştri, cereţi-le lor ordine!” Şi pe urmă au mai spus: „Transmite
tovarăşului locotenent-major al vostru — aici scînteierile ironice din ochii
ostaşului pîlpîiră aproape deschis, fără sfială — că nu prea aduce a diversiune
cazul acesta, aşa că dumnealui să doarmă liniştit, să n-aibă teamă!”
— Poţi pleca! îl concedie furios locotenentul-major Krutikov.
Dar Efremov tot nu pleca. îşi scoase fără grabă căciula din cap, luă de acolo
biletul lui Krutikov şi i-l puse pe masă.
— Mi-au poruncit să vă dau înapoi hîrtiuţa asta. Spuneau: „S-o bage la dosar
furierii voştri, că ai noştri au destule şi aşa!”
— Poţi pleca, ţi-am spus! strigă din nou locotenentul- major Krutikov, simţind
ironia din vorbele lui Efremov, dar înţelegînd că nu i-o poate imputa.
Efremov ieşi în tindă, rîse pe înfundate în întuneric şi intră în odăiţa lui.
„Frumos ar fi să-i povestesc totul şi politrucului! Mare comedie! îşi spunea el,
continuînd să zîmbească. Păcat că doarme.”
Dar Sinţov nu dormea. Şi cînd Efremov îi povesti cum îl trimisese
locotenentul-major la secţia specială, Sinţov nu găsi nici un pic de haz în
povestirea lui.
Ostaşului Efremov nu i-ar fi tremurat mîna dacă i s-ar fi cerut să trimită pe
lumea cealaltă un om dovedit ca diversionist. Dar pe acest politruc îl credea pe
cu- vînt şi nu pricepea de ce nu vrea să-l creadă şi locote- nentul-major Krutikov,
de aceea era foarte bucuros de morala pe care i-o făcuseră lui Krutikov cei de la
secţia specială.
Efremov nu primi ca politrucul să-i cedeze laviţa, se instală alături de el pe
duşumea şi, de acolo de jos, rî- zînd, îi împărtăşi în şoaptă amănuntele vizitei
sale la secţia specială şi raportul său către locotenentul-major, pe care, în cele trei
zile de cînd se afla sub comanda lui, apucase să-l cunoască şi să nu-l aibă la
stomac. La drept vorbind, se socotea subordonatul nu atît al comandantului de
batalion, cît al comisarului, împreună cu care servise în batalionul de deservire
aerodrom, ieşise din încercuire, zăcuse în acelaşi spital şi îşi făcuse formele de
ieşire în aceeaşi zi, pentru a lupta împreună în faţa Moscovei.
— Asta-i situaţia, tovarăşe politruc, încheie el, insta- lîndu-se mai comod cu
capul pe un sac de cartofi.
Şi înainte de a adormi, mai rîse o dată pe înfundate la amintirea lecţiei
usturătoare pe care o primise locotenentul-major.
Dar pe Sinţov toate acestea nu-l amuzau de fel. Cu toată oboseala din oase, de
cînd se întorsese de la lo- cotenentul-major Krutikov, stătea întins şi nu putea
dormi.
Cîtă amărăciune poate stîmi unui om un semen de-al lui care pînă în ajun îi era
cu totul necunoscut! Locotenentul-major nu-l crezuse pe Sinţov, şi Sinţov se
simţea nefericit, cu toate că nu-l simpatiza şi nici nu-l respecta pe acest
locotenent-major, cu toate că nu se sim-ţea vinovat faţă de nimeni, şi cu atît mai
puţin faţă de el!
,,Unde, unde eşti tu, Petea Zolotariov, prietene? se întreba Sinţov, stînd cu
ochii deschişi în întuneric. Trăieşti, sau ai fost ucis? Nimeni afară de tine nu va
putea spune nici altora, şi nici mie însumi, ce s-a petrecut
atunci în pădure cînd mi-am pierdut cunoştinţa! Tu mi-ai purtat de grijă, sau
eu însumi mi-am scos şi mi-am ascuns bluza cît am fost buimac, pentru ca apoi
să nu mi-o mai găsesc? Sau s-a mai petrecut şi altceva, lucruri pe care nu le ştiu
şi nici nu pot să le ghicesc?... Şi dacă e aşa, ce-mi rămîne să spun oamenilor care
nu au încredere în mine?... Să le spun ce ştiu, sau, de necaz, să născocesc lucruri
pe care nu le ştiu?...”
În timp ce-şi punea aceste întrebări, în adîncul memoriei sale îi stăruia mereu
aceeaşi frază, săpată pentru totdeauna în sufletul lui, frază pe care i-o spusese
Serpilin în prima zi a încercuirii, după ce trecuseră peste apă: „E mai lesne să
treci la zid decît să-ţi smulgi cu propria-ţi mînă steluţele de comisar de pe
mînecă!” Nu, el nu şi le smulsese! Dar ce să facă, dacă oamenii cred totuşi că şi
le-a smuls? Ba cred nu numai că şi le-a smuls, ci că nici măcar nu e destul de
cinstit ca s-o recunoască!
Îşi aminti de ostaşul acela care acolo, în primele ore după ce căzuse prizonier,
îl întrebase: „Aţi apucat să vi le scoateţi?” Apoi îşi aminti de momentul din
povestirea lui cînd ochii politrucului-major deveniseră deodată neîncrezători,
apoi, cu o furie care încă nu se potolise, îşi aminti de întrebările locotenentului-
major şi, fără veste, în sufletul lui se iscă hotărîrea calmă de a se duce imediat,
fără nici o zăbavă, tocmai la secţia specială, singurul loc unde-i rămînea să se
prezinte dacă nici oamenii cumsecade nu au încredere deplină în spusele lui.
Discuţia cu locotenentul-major îl plesnise atît de tare peste obraz, încît acum,
împotriva voinţei sale, i se perindau prin minte mereu alte feţe omeneşti şi alte
întrebări pline de neîncredere, mereu alte priviri stupid triumfătoare: „Aha! Stai,
că te prind eu îndată cu minciuna!” Nu, el se va duce tocmai acolo unde oamenii
sînt siliţi de obligaţiile lor de serviciu să verifice totul, de la început pînă la
sfîrşit, şi se va duce chiar acum, nu în zori, ci acum, imediat! Să-l verifice ei!
Dacă le stă în putere. Iar dacă nu le stă, să-l trimită într-o unitate din prima linie
şi să-l verifice în luptă. Doar aşa trebuie să
facă, şi nicicum altfel, cu atît mai mult acum, aici, sub zidurile Moscovei!
Îşi lăsă în jos picioarele, îşi trase cizmele, îşi puse scurta, căciula şi, păşind
peste trupul lui Efremov, care sforăia paşnic, ieşi în tindă.
De sub uşa odăii celeilalte se strecura o fîşie de lumină firavă. Sinţov împinse
cu hotărîre clanţa, deschise larg uşa şi intră în odaie. Locotenentul-major dormea
cu faţa în jos, îngropată în pernă, cu cizmele murdare puse pe un ziar. Centura cu
tocul pistoletului se aflau alături de pat pe un taburet, iar porthartul — pe masă.
Lampa mai ardea slab, cu fitilul fumegînd.
— Tovarăşe locotenent-major! strigă Sinţov, apoi tot atît de tare strigă din nou:
Hei, tovarăşe locotenent- major!
Dar locotenentul-major dormea tun.
La început, Sinţov vru să-l trezească şi să-i spună că intenţionează să plece
imediat la secţia specială — cu sau fără escortă, cum va găsi de cuviinţă
tovarăşul loco- tenent-major. Dar după ce-l strigă de două ori şi nu izbuti să-l
trezească, se răzgîndi. Apropiindu-se de masă, scoase fără grabă din porthart
carnetul de campanie, smulse o filă, scoase tot de acolo un creion ascuţit cu grijă,
scrise cîteva cuvinte şi, ridicînd de pe taburet pistoletul pe care îl tot apuca
locotenentul-major în timp ce discuta cu el, aşeză arma peste biletul de pe masă.
Înainte de a ieşi din cameră, se opri în prag, întoarse capul şi mai învălui o dată
cu o privire ironică întregul tablou: locotenentul-major dormind frînt de
oboseală, lampa — gata să se stingă şi, pe masă, biletul său cu pistoletul pus
deasupra...
„Vai de pielea ta dacă ar nimeri la tine un diversionist adevărat!”
Afară se lumina de ziuă. În dreptul cătunului, drumul urca o coastă, şi sus, pe
deal, la vreo verstă şi jumătate, apăreau cenuşii în depărtare căsuţele de la mar-
gine ale satului vecin. Efremov îi povestise în amănunt cum a orbecăit pe
întuneric la deal în sus; nu mai încăpea nici o îndoială pe unde trebuie s-o apuce.
După vreun kilometru de drum, Sinţov se dădu într-o parte, ca să facă loc unei
camionete ce venea din direcţia contrară.
„Poate că vine să-l ia pe locotenentul-major”, îşi spuse Sinţov, zîmbind la
gîndul zarvei ce se va isca la deşteptarea lui Krutikov, şi porni mai departe.
Efremov se trezi auzind claxonul maşinii care se oprise în faţa casei. Se întinse,
sări în picioare încă buimac de somn, dădu la o parte sacul care acoperea fe-
reastra — afară era lumină — şi, întorcîndu-se, văzu că politrucul nu mai este pe
laviţă. Atunci crăpă uşa camerei vecine, să vadă dacă Sinţov n-a trecut alături, la
locotenentul-major. Dar Krutikov, trezit şi el de claxonul camionetei, era singur
în cameră, mormăia ceva întins în pat şi cu amîndoi pumnii îşi freca ochii, încă
adormiţi.
Efremov se repezi în uliţă, bănuind că politrucul o fi ieşit „pîn-afară”, apoi
dădu ocol casei, ba chiar strigă de cîteva ori, nu prea tare: „Tovarăşe politruc,
tovarăşe politruc!”, dar nu primi nici un răspuns.
Atunci, zăbovind puţin în tindă, dar numai puţin, pentru că de raportat trebuia
să raporteze, se înapoie în odaie.
Locotenentul-major şedea pe pat şi tot îşi mai freca ochii.
— Ce-i, a venit maşina? Sau mi s-a părut mie?
— Politrucul nu-i nicăieri! spuse Efremov, luînd poziţia de drepţi.
— Cum nu-i?
— Aşa, nu-i! Nu-i nici afară, nu-i nicăieri, răspunse ostaşul.
— Poftim! Şi dumnealor mai pretind că sînt o secţie specială. A fugit! A fugit,
ticălosul de diversionist!... strigă locotenentul-major cu glas triumfător, iar faţa
lui era tot atît de fericită pe cît de nefericită era a lui Efremov.
Nici unul din ei nu observase încă biletul lăsat de Sinţov.
Biletul fu descoperit abia după ce Efremov, ocărit cu asprime, ieşi afară din
cameră, şi locotenentul-major Krutikov îşi zări pistoletul pe masă. Dîndu-l
descumpănit la o parte, apucă biletul şi-l citi de cîteva ori la rînd, bucurîndu-se
de un singur lucru: că Efremov, slavă domnului, nu mai era lîngă el. În bilet nu
erau decît cinci vorbe: „Am plecat la secţia specială”, dar pistoletul lui Krutikov,
pus deasupra, era un post-scriptum atît de usturător, încît locotenentul-major abia
de-şi putea reţine lacrimile, de umilinţă.
Între timp, Sinţov îşi vedea de drum. Cu toată ora matinală, întîlni mai mulţi
militari, dar nimeni nu-l băga în seamă, pentru că era îmbrăcat la fel cu ceilalţi
ostaşi. Purta căciulă militară, cu steluţă roşie în frunte, de sub care abia se zărea
pe tîmplă o dungă subţire de faşă albă, şi avea scurtă vătuită şi nişte cizme foarte
uzate. Dar nu toţi purtau cizme noi; e drept că n-avea puşcă, dar nu toţi ostaşii
aveau puşti pe aici. Într-un cuvînt, se deosebea prea puţin de ceilalţi militari care
la ora aceea treceau pe jos sau în maşini pe drum.
Mare lucru este să te mişti animat de o hotărîre fermă! Pînă şi pasul îţi devine
altul, cu toată oboseala din oase... Privit din cătun, satul spre care se îndrepta
Sinţov părea aşezat chiar pe drum. De fapt însă, se afla mai într-o parte. În faţă se
iviră un podeţ distrus de o bombă şi un cot de drum care-l ocolea. După cotul
acela, drumul mergea drept înainte, iar satul rămînea deoparte, în dreapta.
Sinţov ajunse la cot chiar în clipa cînd pe făgaşul adînc lăsat de camioane se
împotmoli o Emkă uşoară, care-l întrecuse cu puţin timp înainte.
Din Emkă săriră afară şoferul şi un comandant, ca să scoată maşina din făgaşul
adînc: şoferul, lîngă portiera deschisă, răsucea cu o mînă volanul, şi cu cealaltă
împingea de-o aripă, iar comandantul împingea de bara din spate.
— Hei, ostaşule! strigă acesta din urmă, întorcîn- du-se şi zărindu-l pe
Sinţov, care se apropia. Fă-te încoace! Ajută-ne şi dumneata! Haide, fuga!...
Supunîndu-se fără să vrea acestei voci poruncitoare, Sinţov se apropie şi puse
mîna pe bara din spate. În
urma sforţării unite a celor trei oameni, maşina se urni şi ieşi din groapă.
— Bravo, mulţumesc, spuse comandantul, dezdoin- du-şi spinarea şi
scuturîndu-şi poalele mantalei.
Sinţov îşi dezdoi şi el spinarea. Abia atunci privirile lor se întîlniră. În faţa lui
se afla Liusin, viu, nevătămat, la fel cum îl cunoscuse, dar nu cu două, ci cu trei
cu- buleţe la petliţele de la guler!
Amîndoi rămaseră uimiţi, ba se pare chiar că Liusin era mai uimit decît Sinţov.
— Liusin! Noroc!
Îşi strînseră mîinile; continuau însă să se privească uimiţi.
— Şi noi, care te ştersesem din controale, ca dispărut fără urmă...
— Aţi comunicat şi soţiei?
— Zău că nu ştiu... Unde ai fost?
— Am ieşit ieri din încercuire... Unde mergi? La redacţie? Pe unde se află
acum?
În sfîrşit, Liusin dădu drumul mîinii lui Sinţov. Expresia primei emoţii dispăru
de pe faţa lui, făcînd loc unei expresii de superioritate.
— Cînd am plecat în linia întîi, redacţia mai era la Perhuşkovo.
— Păi asta e chiar lîngă Moscova! exclamă Sinţov, neputîndu-şi da seama nici
măcar acum cît de mult se apropiase frontul de capitală.
— Da, închipuie-ţi!... Da tu unde credeai? Am fost cinci zile pe front, în prima
linie, şi azi-noapte, la secţia politică a armatei mi s-a spus că redacţia nu mai este
nici la Perhuşkovo. Se pare că e sau la Moscova, în localul redacţiei ziarului
Gudok, sau chiar dincolo de Moscova, pe şoseaua spre Gorki. În ultima vreme
aveam sediul în tren, aşa că e foarte posibil să ne fi mutat vagoanele cine ştie
unde. Dar se prea poate să fie şi la Moscova! Asta-i situaţia! termină vioi Liusin.
Vioiciunea aceasta se datora faptului că petrecuse cîteva zile în linia întîi, şi
acum, odihnindu-se după senzaţia apăsătoare a necontenitei primejdii, îşi
scuturase penele că un vrăbioi şi se îndrepta spre redacţie cu porthartul
plin de materiale noi. Dar tu încotro ai pornit-o? întrebă Liusin şi, privind mai
atent chipul slăbit al politrucului, adăugă: Da, s-ar putea spune că n-a mai rămas
nici jumătate din tine, cel de altădată!
— Încotro? repetă Sinţov întrebarea. Acum, dacă te-am întîlnit pe tine, merg
şi eu acolo unde mergi şi tu, la redacţie! Mă iei?
Tot aşa cum doar cu cîteva minute în urmă era absolut convins că drumul lui
duce numai şi numai spre cele două căsuţe din marginea satului, care se şi zăreau
în depărtare, tot aşa acum i s-ar fi părut cît se poate de ciudată orice altă intenţie
decît aceea de a pleca spre redacţia lui, împreună cu acest Liusin, care-i ieşise în
cale picat ca din cer. În întîlnirea lui cu Liusin părea să fi intervenit însăşi soarta,
şi, bineînţeles, o soartă fericită. Cine s-ar fi îndoit, în locul lui, că este aşa şi nu-
mai aşa?
— Sigur că te iau. Urcă, spuse Liusin după ce zăbovi cu răspunsul nu mai mult
decît o frîntură de secundă. E drept că Emka nu-i a mea, ci a secţiei politice a
arma-tei, dar o să te ia, că tot merge la Moscova. Nu-i vorbă, şoferii au primit
deunăzi un ordin draconic: să nu ia pe nimeni în maşină, dar cred că nu-i nimic
— ce zici?... spuse el şoferului, care-i privea ştergîndu-şi mîinile cu o cîrpă.
— E-n regulă, zîmbi şoferul, bucurîndu-se de norocul ce dăduse peste acest om
întîlnit pe neaşteptate în mijlocul drumului. Cu atît mai mult cu cît, dacă s-o
întîmpla ceva, cred că o să luaţi vina asupra dumneavoastră, nu? mai adăugă el
şi, deschizînd portiera maşinii, îi făcu loc lui Sinţov pe bancheta din spate,
ocupată de tot felul de bagaje mărunte.
Apoi şoferul se aşeză la volan, Liusin luă loc lîngă el, iar Sinţov, încovoindu-şi
umerii, se strecură pe locul din spate; de sub grămada de bagaje acoperite cu o
foaie de cort se prăvăliră pe genunchii lui, zăngănind, o gamelă cu un rest de
caşă arsă, o lingură de tablă şi un far de automobil.
— Băgaţi-le sub banchetă, spuse şoferul, întorcîndu-se spre Sinţov la auzul
zgomotului. Am trecut adineauri pe lîngă o maşină distrusă de bombardament şi
m-am chivernisit cu cîteva lucruri pentru Emka noastră.
Mergeau destul de repede, şi Sinţov îşi spuse că, zburînd cu viteza asta, peste
vreo trei ore ar putea ajunge la Moscova. Acum i se părea pur şi simplu ne-
verosimilă distanţa care-l despărţise de Moscova în propria sa închipuire abia cu
două zile în urmă, cînd dimineaţa, tot la ora asta, se pomenise prizonier la
nemţi... Şi iată că acum, peste trei ore, va fi la Moscova... Era aproape de
necrezut, tot aşa cum de necrezut i se părea că pe bancheta din faţă se află Liusin
şi că maşina îi duce spre propria lor redacţie. Ba chiar, la un moment dat, în
sufletul lui se născu o speranţă de neînfăptuit, dar care totuşi îl făcu să se
cutremure ca de friguri: dar dacă Maşa n-a plecat nicăieri, dacă mai este la
Moscova, şi încă în aceeaşi zi, literalmente peste cîteva ore, o va vedea?...
— Ascultă! îi strigă el lui Liusin. Deşi, de fapt, nu se cunoscuseră nici înainte
prea de multă vreme — nici măcar de douăzeci şi patru de ore —, tot ceea ce în-
duraseră de atunci adăugase atîta vechime cunoştinţei lor, încît acum începuseră
amîndoi să se tutuiască în chipul cel mai firesc. Ascultă, Liusin! Sinţov era din-
totdeauna foarte deschis şi direct în problemele de soiul acesta: Spune drept, n-ai
fost supărat pe mine, atunci, la Bobruisk?
Prea trecuse prin multe pentru ca după atîta vreme să se mai socotească vinovat
faţă de Liusin. Acum însă înţelegea mai bine decît atunci cît de greu trebuie să-i
fi fost tînărului acestuia acolo, la Bobruisk, şi ţinea să nu lase nici o umbră de
resentiment între ei.
Liusin izbucni în hohote de rîs, fără să se întoarcă spre Sinţov; hohoti poate
chiar puţintel mai mult decît s-ar fi cuvenit pentru un om care a uitat într-adevăr
orice animozitate.
— Ţi-ai găsit şi tu subiect de conversaţie! spuse el rîzînd. În primul rînd, am
uitat de mult totul: prin cîte am trecut de atunci! Iar în al doilea rînd, datorită ţie
am primit botezul focului.
Vorbele astea, „datorită ţie”, erau un indiciu că nu uitase de loc vechea
supărare, dar în clipa aceea Sinţov nu le dădu nici o atenţie.
— Ştii că mai tîrziu l-am reîntîlnit pe căpitanul acela de tancuri.
— Al dracului de îndrăzneţ flăcăul, dar mare ciumă! îl întrerupse Liusin.
— Lasă asta, ascultă aici! Spunea că te-au propus spre decorare, apoi însă, dacă
te-ai întors la redacţie, au lăsat baltă propunerea.
— Puţin îmi pasă! spuse Liusin, deşi nu-i păsa chiar atît de puţin. Şi,
întorcîndu-se spre Sinţov, îşi desfăcu mantaua la piept. Uite!
Pe tunică sclipea nou-nouţă medalia „Pentru vitejie”.
— Am căpătat-o şi fără concursul lor!
— Pentru ce? întrebă Sinţov, bucurîndu-se, deşi nu fără un ghimpe de invidie.
— Pentru luptele de la Elnea. Am fost acolo de la început pînă la sfîrşit în
cadrul aceleiaşi divizii. Şi n-am greşit: chiar divizia aceea a luat Elnea.
Comandantul diviziei s-a ales cu titlul de Erou, iar eu — cu medalia!
Vorbise spontan, fără să-şi dea seama, despre comandantul diviziei şi despre
sine însuşi, de parcă numai ei doi meritau distincţii.
— Aşadar, nu m-au vorbit de rău tanchiştii! reveni totuşi Liusin, neputînd
rezista tentaţiei de a aborda din nou această temă, atît de plăcută acum pentru el.
— Nu.
— Şi ce mai spuneau?
— Ce să mai spună? Nimic. Despre tine a venit vorba doar aşa, în treacăt,
spuse Sinţov, fără să bage de seamă că involuntar îl atinsese cu acest „în treacăt”.
Nici n-am apucat să ne povestim totul, căci peste două ore ne aflam iarăşi
încercuiţi.
Şi se porni să înşire de-a valma întîmplări din cele două încercuiri prin care
trecuse.
Liusin îl întrerupea uneori cu diverse întrebări şi observaţii aruncate peste
umăr, dar cînd Sinţov pomeni de scrisorile trimise atunci cu Mişka Vainştein, se
întoarse cu tot corpul spre el.
— Nu mai spune! Uite, aşadar, unde era el! Cît l-au mai căutat după aceea... În
zadar... Nici urmă! A dispărut! S-a prăpădit!
— S-a prăpădit... repetă Sinţov surd, ca un ecou. Pentru o secundă, chipul
fotoreporterului îi apăru viu în faţa ochilor, ca aievea, ascunzînd cu grijă în
buzunarul bluzei filele acelei scrisori, care n-a mai ajuns deci la destinaţie. S-a
prăpădit... Şi noi, care credeam că va fi tocmai invers...
— S-a prăpădit! repetă Liusin. Da ce, n-ai ştiut-o pînă acum?
— De unde era s-o ştiu?
— Ei, da, fireşte.
— În sfîrşit, gata, să lăsăm în plata domnului poveştile mele! îşi curmă Sinţov
pe neaşteptate povestirea, amintindu-şi de cuvintele arogante ale locotenentului-
major şi gîndindu-se cu uşurare la schimbarea intervenită în situaţia lui şi la
deosebirea dintre Sinţov cel care şezuse noaptea trecută în izba locotenentului-
major şi ascultase întrebările lui bănuitoare şi Sinţov cel de acum, care merge în
maşină cu Liusin spre Moscova.
— Povesteşte-mi ce-i pe la redacţie şi, mai cu seamă, ce se aude pe front, ce-i
la Moscova, şi-n general tot ce ştii...
— Pe front, după cît pricep eu, ne batem, spuse Liusin. Nemţii presează, iar noi
ne batem. Ce altceva putem face?
Cu toate că situaţia armatei de unde venea era destul de grea, şi unităţile ei se
retrăgeau sub loviturile nemţilor, Liusin, care petrecuse cîteva zile în linia întîi,
se întorcea la redacţie într-o dispoziţie mai bună decît aceea în care plecase. La
plecare se ducea în necunoscut, în- tr-o vîltoare de zvonuri despre o catastrofă
iminentă, dar crunta realitate a retragerii îi apăru de aproape mai puţin sumbră
decît şi-o imaginase de la distanţă. Şi afară de asta, se întorcea viu şi
nevătămat... Ceea ce-i spunea lui Sinţov era adevărul adevărat, măcar că-l ex-
primase cam învălmăşit, cu superficialitatea şi dezinvoltura omului grăbit să
sublinieze propriile sale merite şi cunoştinţe.
— Cît despre cele ce se petrec la Moscova, nu ştiu nimic. E posibil ca unii să fi
făcut pe ei. Cînd am plecat domnea o atmosferă prielnică unor asemenea
manifestări. Cînd vom ajunge o să vedem noi, adăugă el cu tonul unui adevărat
inspector.
Între timp trecură peste un pod, în dreapta şi în stînga căruia se îngropau în
pămînt cutiile de beton ale unor lucrări de apărare permanentă, apoi lăsară în
urmă un şanţ antitanc şi o fîşie de arici din capete de şine sudate în cruce, care se
pierdea la orizont, apoi întîlniră mai multe rînduri de pari bătuţi în pămînt pentru
o reţea de sîrmă ghimpată, apoi, rînduite la suprafaţă şi încă neîngropate, alte
cutii de beton pentru lucrările de apărare permanentă.
— Peste tot se fac lucrări. Ieri, cînd am ieşit din încercuire, am dat şi eu peste
un batalion de construcţii.
Nu se ştie cum s-ar fi terminat lucrurile dacă Sinţov n-ar fi abordat acest
subiect; dar el îl abordă şi ajunse inevitabil la punctul din care Liusin pricepu
fără nici o îndoială că duce la Moscova un om fără acte.
Bineînţeles că pentru Liusin, care ajunsese pe front încă din primele zile ale
războiului, asemenea cazuri nu erau ceva nou, în schimb era ceva nou că tocmai
el, Liusin, şi nu un oarecare altul, aduce la Moscova, pe propria lui răspundere,
un om ieşit din încercuire, fără nici un act asupra sa, şi asta tocmai acum, cînd
nemţii sînt la porţile Moscovei. La drept vorbind, gîndul acesta apăruse în mintea
lui chiar din prima clipă, cînd Sinţov îl întrebase: ,,Mă iei?” şi tocmai gîndului
acestuia i se datorase şi acea mică întîrziere cu care răspunsese: „Sigur că da!”
Dar atunci cînd se urcaseră în maşină, el n-a avut curajul să întrebe de acte
chiar de la început; în purtarea lui Sinţov era ceva atît de sigur de sine, că nu se
încumetase să întrebe nimic. Iar acum Sinţov spunea el însuşi, fără ocolişuri, că
nu are nici un act. Ba încă îl ocăra pe acel locotenent-major, care, după părerea
lui Liusin, chiar dacă era cam prostănac, procedase totuşi foarte just.
Sinţov continua să povestească şi nu observa cum de la o vreme ceafa lui
Liusin devenise ţeapănă, ca de lemn. Liusin încetă să mai întoarcă faţa spre el, iar
în pauze, în locul exclamaţiilor şi întrebărilor de mai înainte, abia de reuşea să-şi
stoarcă anevoie cîte un scurt „da-da”.
Iar Sinţov tot nu băga de seamă nimic şi continua să vorbească. În realitate, nu
lua nici el uşor faptul că nu avea acte. Dimpotrivă, după păţania din ajun, lipsa
actelor reprezenta pentru el o mare nenorocire, ale cărei urmări avea să le suporte
abia de acum încolo. Dar însăşi împrejurarea că în clipele acelea se afla în
maşină cu Liusin, care, spre deosebire de locotenentul-major, ştia cine este şi de
unde vine, că se afla în drum spre redacţie, unde de asemenea era cunoscut şi
unde ar mai fi lucrat poate şi astăzi dacă nu l-ar fi uitat chiar ei în spitalul de la
Moghiliov — toate acestea laolaltă atenuau în sufletul lui acel simţămînt amar
datorat situaţiei lui stupide de om fără acte.
Continua deci să vorbească, preocupat de ceea ce povestea, şi nu-şi dădea
seama că Liusin nu mai reacţionează în nici un fel. Nici nu-i trecea prin cap ce
gînduri frămîntau în acea clipă mintea lui Liusin, cu toate că aceste gînduri erau
strîns legate de întreaga lui soartă viitoare.
Unul din punctele de control fusese trecut fără o verificare prea temeinică, încă
înainte de a fi venit vorba de acte. Ostaşul cu fanioane se mulţumise să arunce o
privire în maşina care frînase şi, văzînd înăuntru numai militari, o lăsase să
treacă.
Acum însă urmau să oprească la kilometrul nouăsprezece, la alt punct de
control, ţinînd nemijlocit de Moscova şi cunoscut prin deosebita-i severitate.
Liusin îşi amintea de el încă de la plecarea din Moscova, şi acum se ocăra în
gînd pentru uşurinţa de care dăduse dovadă luîndu-l în maşină pe Sinţov. „Mare
tîm- pit am fost! Trebuia să-l întreb din capul locului, se fră- mînta el, gata să-şi
dea cu pumnii în cap de necaz. Să-l întreb şi să nu-l iau în maşină. Să-l îndrum
unde să se prezinte şi să-i făgăduiesc că am să dau de ştire la redacţie! Acum ce
să mă fac?...”
— Tovarăşe politruc, spuse şoferul, răspunzînd parcă propriilor lui gînduri,
neliniştit, şi el de povestirea lui Sinţov, dar mai cu seamă de chipul încruntat al
lui Liusin. Am trecut de kilometrul douăzeci şi doi, îndată vine douăzeci şi unu,
iar la nouăsprezece e punctul acela de control...
Liusin nu-i răspunse nimic. Mai rămase tăcut încă vreo cinci sute de metri,
luptînd cu sine însuşi. Apoi spuse deodată cu asprime:
— Opreşte maşina! şi întorcîndu-se spre Sinţov adăugă: Să coborîm pentru o
clipă
Sinţov coborî, nedumerit de pricina opririi acesteia în plin cîmp. Şoseaua era
pustie. În dreapta se zărea o pădure, iar în stînga — nişte ogoare şi cîteva vile
risipite. îşi încordă voinţa să-şi amintească de numele acestei suburbii a
Moscovei, dar nu izbuti.
— Să trecem puţin mai departe. Liusin îl luă de braţ şi se îndepărtă cu el la
cîţiva paşi de maşină; nu voia să vorbească de faţă cu şoferul. Cu toate că se
socotea pe deplin îndreptăţit, în adîncul sufletului îi era totuşi ruşine de cele ce
avea să spună.
— Ascultă! începu el stînjenit. Situaţia din preajma Moscovei e gravă, vom
ajunge îndată la un punct de control, iar tu n-ai acte.
Dar Sinţov înţelesese totul încă înainte ca Liusin să-şi fi sfîrşit fraza. Îl privea
drept în ochi şi tăcea.
Liusin aştepta ca Sinţov să răspundă o vorbă măcar, acesta însă nu făcea decît
să-şi aţintească asupra lui privirea sumbră, lăsîndu-l să vorbească mai departe sau
să curme discuţia.
— Ei, de ce taci? întrebă într-un tîrziu Liusin.
— Ce-aş mai avea de zis?
— Barem dacă mi-ai fi spus că n-ai acte din capul locului, cînd ai urcat în
maşină...
Sinţov tăcea. Pe chipul lui se aşternuse o expresie care îl făcu pe Liusin să se
aştepte dintr-o clipă în alta ca omul să-şi facă vînt şi să-l plesnească peste obraz.
Această senzaţie îl determină chiar să se dea cu un pas înapoi; se legănă de pe
un picior pe altul şi abia apoi întrebă:
— Ei, ce spui?
— Bine, fie, răspunse Sinţov cu glas înfundat. Du-mă pînă la punctul de
control, şi am să cobor.
— Nu mai e mult pînă acolo, spuse Liusin după o poticnire de jenă. Pot să te
mai duc, fireşte, încă o bu-cată, dar chiar pînă acolo nu se va putea, ar trebui să
cobori cel puţin cu vreo cinci sute de metri înainte...
— De ce cu cinci sute de metri înainte, şi nu chiar la punctul de control? Sinţov
începuse să priceapă şi singur de ce înainte, şi nu chiar la punctul de control, dar
n-avea de loc gust să-l mai cruţe pe Liusin.
— Pentru că... Liusin se opri. Acum urma ceea ce era mai greu. Pentru că e
strict interzis să iei în maşină oameni străini, ba încă şi fără acte. Gîndeşte-te şi
tu, băgăm în încurcătură pe şofer, şi-mi creezi şi mie necazuri fără rost. Pe tine
tot te vor reţine, cu mine sau fără mine, tot ai să fii oprit la punctul de control...
Eu însă am asupra mea materiale urgente. Nu pentru mine, ci pentru ele sînt
obligat să mă grăbesc! Ăştia ar putea să-mi trîntească pe loc cinci zile de arest
pentru că te-am luat aşa... fără acte... Au dreptul s-o facă! Iar pentru tine e totuna:
că te duc pînă acolo s-au ceva mai încoace — nu-i nici o deosebire!...
— Mare lucru: cinci zile de arest! Cu toată gravitatea situaţiei, Sinţov nu putu
să-şi reţină un zimbet de dispreţ. După tine, nu-i nici o deosebire, după mine, însă,
e o deosebire foarte mare: dacă am să intru cu tine la punctul de control şi ai să
mă prezinţi tu acolo, sau dacă am să apar singur, pe jos, de-a dreptul din
încercuire! Dracu ştie de unde am apărut aşa deodată, tocmai aici lîngă Moscova!
De unde vin? De ce umblu? Pas de mai dovedeşte că nu eşti dezertor!
— Nu-i nimic! spuse Liusin. Cît te reţin ei pînă încep cercetările, eu voi fi
ajuns la redacţie şi am să chem la telefon punctul de control...
— Da, vezi să nu-l chemi! răspunse dispreţuitor Sinţov. Haide, pleacă! îl repezi
el şi, fără să-l mai privească, îşi aţinti ochii în pămînt.
— Nu zău, de ce-o iei aşa? încercă Liusin să mai atenueze încordarea
momentului.
— Nu trebuia să mă iei, şi gata, murmură anevoie Sinţov, dar tot fără să se uite
la el. Dar dacă m-ai luat — trebuia să mă duci pînă la capăt. Nu să te temi de
cinci zile de arest! Dacă te ştiai fricos, nu trebuia să mă iei.
Liusin nu mai credea că Sinţov are să-l plesnească, dar tocmai acum Sinţov era
cît pe ce s-o facă.
— Eşti un ticălos! Locotenentul-major de ieri barem nu mă cunoştea, pe cînd
tu... Un om de nimic, asta eşti! O lichea!
Ridică doar pentru o clipă privirea plină de ură asupra lui Liusin, îi întoarse
spatele şi, prinzîndu-şi braţele la spate, îşi încleştă mîinile, pînă trosniră.
— Bine, fă cum vrei! strigă Liusin, neavînd nimic mai bun de spus.
În glasul lui răsună o prefăcută dezolare, ca şi cum i-ar fi propus lui Sinţov
două alternative, iar acesta nu voise să accepte nici una din ele.
Apoi urcă în maşină, trînti portiera, şi Emka porni.
Sinţov, stînd cu spatele spre drum, o auzi cum pleacă.
Niciodată în viaţă nu i se mai întîmplase ca într-o singură clipă să i se spulbere
atîtea speranţe!
Întoarse apoi capul şi, rămînînd cu mîinile încleştate la spate, mai urmări multă
vreme maşina, pînă cînd o văzu pierind în depărtare.
CAPITOLUL AL UNSPREZECELEA
Numai un om ajuns în ultimul hal de sleire se putea cufunda într-un somn atît
de adînc şi greu, ca de plumb. Şi Sinţov ajunsese în ultimul hal de sleire.
Sinţov intrase în casă şi adormise, prăbuşindu-se fără vlagă pe salteaua goală,
cu numai două ore înainte de sosirea soţiei sale.
Dar între clipa cînd a adormit şi aceea în care, dat jos din maşina lui Liusin,
rămăsese singur pe şosea, la douăzeci de kilometri de Moscova, trecuseră încă
opt ceasuri. Şi aceste opt ceasuri fuseseră amarnic de grele.
Rămas singur pe şosea, regretă că s-a stăpînit şi nu l-a pălmuit pe Liusin. Ce-i
rămînea de făcut acum? Probabil că, neţinînd seama de nimic, cel mai just lucru
ar fi fost să se ducă la punctul de control şi, în măsura posibilului, să explice cum
a ajuns acolo şi unde vrea să se ducă. Dar oamenii nu fac chiar întotdeauna ceea
ce este mai just.
Stînd singur în mijlocul şoselei, Sinţov se căina că s-a urcat în maşina lui
Liusin, dar în acelaşi timp se încă- păţîna şi nu mai voia să dea înapoi. De vreme
ce Moscova este aici, aproape, el va ajunge oricum la fosta sa redacţie, va ajunge
chiar de aici, de unde l-a părăsit tovarăşul Liusin. Va ajunge şi-şi va relua locul
în front!
În starea de disperare şi furie în care se găsea, Sinţov luă hotărîrea să ajungă la
redacţie ocolind toate punctele de control ce-i vor ieşi în cale. Iar dacă nu va
reuşi, dacă va fi reţinut pe drum, nu-i nici o deosebire: tot va trebui să
demonstreze că nu este dezertor şi nici nu are de gînd să devină!
Nici în ajun şi nici a doua zi n-ar fi putut ajunge la Moscova. Lucrul acesta este
aproape sigur. Dar în ziua aceea, în ziua de 16 octombrie, s-a petrecut ceva
neverosimil: părăsind şoseaua şi ocolind punctele de control, Sinţov izbuti să
ajungă pînă la un cartier mărginaş al Moscovei, pe care-l cunoştea cît se poate de
bine, iar de aici, tot nereţinut de nimeni, ajunse chiar pînă în centrul oraşului.
Mult mai tîrziu, cînd toate acestea au rămas de domeniul trecutului, ori de cîte
ori cineva pomenea în prezenţa lui, cu venin sau amărăciune, de ziua de 16
octombrie, Sinţov tăcea cu îndărătnicie: îi era nespus de greu să-şi amintească de
Moscova din acea zi, tot aşa cum nespus de greu este să vezi faţa unui om drag
schimonosită de groază.
Fireşte că nu numai la porţile Moscovei, unde în acea zi lupta şi murea armata,
ci şi în interiorul Moscovei erau destui oameni care făceau tot ce le sta în putere
ca să nu predea oraşul. Şi tocmai de aceea nici n-a fost predat. Dar situaţia de pe
frontul Moscovei se desfăşura în aşa fel încît părea a fi într-adevăr cea mai
disperată situaţie din tot cursul războiului, şi au fost în ziua aceea oameni care, în
deznădejdea lor, erau gata să creadă că a doua zi nemţii ar putea intra în capitală.
Şi, ca întotdeauna în asemenea clipe tragice, credinţa fermă şi munca
neobservată a celor dintîi nu erau încă evidente pentru toată lumea, ele urmînd
să-şi arate roadele abia în viitor, pe cînd dezorientarea şi suferinţa, groaza şi
disperarea acestora din urmă săreau în ochi tuturor. Şi tocmai acest lucru sărea şi
nici nu putea să nu sară, pentru că în acea zi zeci de mii de oameni, căutînd să
fugă de nemţi, îşi părăsiră casele şi, grăbindu-se să iasă din oraş, umplură străzile
şi pieţele, scurgîndu-se într-un şuvoi dens spre gările şi şoselele care duceau spre
răsărit; deşi, ca să fim drepţi, ulterior istoria nu avea să aibă temei de a osîndi
decît numai cîteva mii din aceste zeci de mii de oameni...
Sinţov mergea pe străzile Moscovei, unde nimeni nu se sinchisea de el în
această groaznică zi în care oamenii, rătăcindu-se unul de altul, se căutau şi nu se
mai găseau, băteau cu pumnii în uşile zăvorîte şi aşteptau disperaţi la răscruci
sub stîlpii ornicelor oprite, strigau şi plîngeau în vîrtejul mulţimilor din pieţele
gărilor.
Liusin pierise de mult din gîndurile lui Sinţov; furia împotriva acestui om i se
părea măruntă şi neînsemnată acum, în mijlocul puhoiului de suferinţă care-l
prinsese şi-l tîra ca pe o surcică pe străzile Moscovei. Nu-l mai ocăra pe Liusin,
ci se ocăra pe sine însuşi: dacă ar fi procedat altfel, dacă s-ar fi dus la secţia
specială, aşa cum hotărîse de la început, poate că i s-ar fi dat pe loc o puşcă în
mînă încă acolo, la o sută de kilometri de Moscova, unde se decidea soarta ei. Pe
cînd acum, ca să mai poată trage nădejdea într-un asemenea deznodă- mînt,
trebuia mai întîi să ducă la bun sfîrşit ceea ce a început: să răzbată pînă la
redacţie.
Ajuns în centru, ocoli porţile Nikitinskie, blocate de o masivă îngrămădire de
oameni şi maşini, şi intră în fundătura Hlînovski, unde se afla redacţia ziarului
Gudok. Mai fusese aici o dată, mai demult, încă înainte de război.
În fundătură, ca peste tot în restul oraşului, plutea un iz de fum. Răbufnirile
vîntului ridicau de pe caldarîm şi răsuceau în trombe înalte cenuşa hîrtiilor arse.
Toate ferestrele redacţiei erau închise şi acoperite pe di-năuntru cu storuri de
camuflaj; în faţa uşii zăvorîte şedea un paznic bătrîn, într-o manta neagră de
feroviar, în mînă cu o puşcă de calibru mic. Şedea şi nu lua în seamă agitaţia
oamenilor încărcaţi cu bagaje, care treceau tot timpul în goană prin faţa lui.
Sinţov se apropie de moşneag şi, cu toate că răspunsul negativ era evident
dinainte, întrebă totuşi dacă nu s-a mutat acolo redacţia unui ziar de front.
Paznicul clătină din cap.
— Da Gudok ce-a făcut, a plecat? întrebă iarăşi Sinţov, deşi era clar că Gudok
plecase.
— Ce te interesează? întrebă paznicul şi ridică abia acum capul spre Sinţov. Ia
legitimează-te. Ce acte ai?
— Ce nevoie ai dumneata de actele mele? întrebă Sinţov.
— Am nevoie, ca să ştiu dacă se cuvine să-ţi răspund sau ba! răspunse furios
bătrînul.
Da, Gudok plecase, iar ziarul de front nu venise încă şi nici nu se ştia dacă va
mai veni. Asta era clar. Şi dacă Sinţov, chiar după ce primi răspunsul, tot mai
stătea pe trotuar şi se uita la ferestrele redacţiei, o făcea numai pentru că acum
chiar că nu mai ştia de loc unde să se ducă.
Deodată, îl străfulgeră gîndul că de vreme ce redacţia nu se află la Moscova,
trebuie măcar să-l găsească pe Serpilin: nu fusese oare transportat la un spital din
capitală?...
,,Da, dar cum să-l găseşti? întrebă o altă voce, vocea lucidă a propriei sale
conştiinţe. La care spital? Cine o să-ţi poată răspunde astăzi în mijlocul acestei
zăpăceli unde este Serpilin?”
Nu departe de locul unde se afla, colţ cu piaţa Ar- batskaia, se înălţa clădirea
Direcţiei politice a armatei. Sinţov îşi aduse aminte că fusese acolo în nouă sute
patruzeci, înainte de a fi trimis la Grodno, şi-şi spuse: ,,Să mă duc acolo?” Dar
cine-l va lăsa să intre în clădire fără acte? Şi apoi, astăzi se mai află oare acolo
Direcţia politică? Nu prea e probabil...
,,Dar dacă nu mă pot duce nici acolo, unde să mă duc? Ce să fac?”...
Şi iarăşi îi trecu prin minte visul acela irealizabil, pe care-l mai alungase de
cîteva ori: dar dacă Maşa mai este totuşi la Moscova? Şi speranţa asta
neîntemeiată, deşi tot i se mai împotrivea, îl împinse să iasă din fundătura
Hlînovski şi să pornească spre strada Usaciovka, spre casa din care plecase pe
front.
Pe la jumătatea drumului făcu încă o sforţare ca să-şi alunge nădejdea deşartă:
mai mult ca sigur că n-o să găsească pe nimeni în casă. Dacă se duce totuşi într-
acolo, o face nu pentru că ar nutri vreo speranţă! Trebuie pur şi simplu să se
aşeze undeva, barem pentru o oră, să-şi vină doar în fire; iar dacă nu va găsi
cheia la nimeni, măcar să se odihnească puţin pe scară! Apoi se va scula şi va
pleca... Unde va pleca? Se va duce pur şi simplu la comisariatul militar, se va
duce şi va spune, fără să intre în amănunte, doar că s-a prezentat voluntar şi cere
să fie înrolat... Că doar se formează unităţi de voluntari, că doar se trimit oameni
direct pe front!... Pe urmă acolo, după prima luptă, va explica totul! Acolo asta
nu va mai avea importanţă. Important este acum un singur lucru: să fie primit şi
trimis pe front! Da, asta este!
Dar în ultima clipă, cînd a ajuns chiar lîngă casă şi şi-a amintit totul pînă la
cele mai neînsemnate amă-nunte: cum l-a pregătit Maşa de plecare, atunci în
iunie, în camera asta de la etajul întîi, toate gîndurile, afară de acela că ea poate fi
acolo sus, îi zburară din cap.
Uşa de la intrare era larg deschisă şi proptită jos cu cîteva cărămizi. În faţa ei,
pe trotuar, se tăvălea un fotoliu sfărîmat. După toate cîte văzuse pe cînd străbă-
tuse Moscova, Sinţov nu se mai putea mira de nimic; înlăturînd cu piciorul
sfărîmăturile fotoliului, intră în casă, urcă scara şi bătu la uşă cu pumnul.
Înţelesese de mult că dincolo de uşă nu este nimeni; totuşi, continuă să bată; se
lipi cu faţa de tăbliţa uşii, şi în această bătaie sălbatică, fără noimă, se ascundea
toată puterea disperării care-i umplea fiinţa.
În sfîrşit, îşi dezdoi spinarea, se întoarse-n loc, dădu din mînă a lehamite şi,
poticnindu-se la tot pasul, coborî scara.
Pe poarta curţii ieşea cu spatele un camion plin de catrafuse şi saci. Era atît de
plin, încît vîrful grămezii de bagaje se agăţa de arcada scundă a porţii. În faţa
camionului, pe caldarîm, un om se agita febril, dînd din mîini şi strigînd: ,,Mai la
stînga, mai la stînga, ajunge, acum dă-i înainte, dă-i înainte!... În sfîrşit, camionul
ieşi de sub poartă, omul care ţopăise în faţa lui se opri şi-şi şterse obrazul asudat
cu mîneca hainei de postav. Acum Sinţov îl recunoscu. Era administratorul
blocurilor, Kliuşkin sau Krujkin, aşa ceva. Sinţov îl cunoştea încă de pe vremea
cînd îi făcea curte Maşei, dar nu-şi amintea cum îl cheamă.
— Ascultă! strigă el. Ascultă, cetăţene, repetă apoi mai tare şi, repezindu-se
spre administrator, aşa slăbit cum era, îl înşfăcă cu atîta putere de guler, încît
haina acestuia trosni la încheieturii.
— Ce-ai înnebunit? strigă administratorul, ridicînd mîna să-l lovească, dar îl
recunoscu îndată. Dumneata băteai acolo în uşă?
— Eu.
— Soţia dumitale a plecat!
— Unde?
— Da cine-i mai ştie pe toţi?! răspunse administratorul şi se căţără sus pe
grămada de bagaje. Toate listele de locatari le-am ars, toate au fost arse astăzi,
pînă şi cărţile de telefon. Toate! urmă el de sus, din camion, cu un fel de
frenezie. Soţia dumitale a plecat încă din iulie — era în uniformă militară.
— Şi încotro a plecat? strigă Sinţov, păşind după camion, care se urnise.
— Hei, stai puţin, stai! se porni să strige deodată administratorul, şi bătu cu
palma în acoperişul cabinei. Hei, dumneata, îl chemă el pe Sinţov, cînd maşina
frînă. Am şi eu aici o cheie de la uşa de intrare!
Îşi deschise dintr-o smucitură servieta, scoase de acolo un inel de sîrmă groasă,
pe care se bălăbăneau vreo douăzeci de chei.
— Care din ele e a dumitale? Găseşte-ţi-o, dar mai repede.
Sinţov se apropie şi începu să cerceteze şovăielnic legătura de chei.
— Haide, haide, repede! îl zorea administratorul, că- tînd la chipul nerăbdător
al şoferului, care se iţea pe geaimul cabinei. Da la urma urmei, ia-le pe toate!
strigă el şi-i lepădă în mînă toată legătura.
Sinţov n-o putu reţine la timp, şi legătura de chei, căzu, zornăind, pe caldarîm.
— Dar dumneata încotro pleci? întrebă Sinţov cînd oblonul camionului trecu
prin dreptul său.
— Plec unde pleacă toată lumea! strigă administratorul. Sînt membru de partid.
Ce-ai vrea, să stau aici să-i aştept pe nemţi ca să mă spînzure?
„Halal membru de partid! Cel puţin dacă n-ai minţi!” îşi spuse Sinţov şi,
ridicînd de pe jos cheile, îşi aminti cu furie mîna puternică şi păroasă care atîrna
adineauri din camion cu degetele crispate pe acest inel.
Cercetînd cheile una cîte una, îşi spuse deodată că e posibil ca în casă să se afle
un bileţel lăsat de Maşa pentru orice eventualitate... Gîndul la acest bilet îl co-
pleşi cu atîta forţă, încît se repezi într-un suflet pe scară în sus, descuie uşa şi
năvăli în casă, lăsînd inelul cu chei să atîrne afară în broască.
Nu era nici un bilet. Nici pe masa din sufragerie, unde se afla binecunoscuta
scrumieră de lemn în chip de barcă lucioasă cu cap de lebădă, nici în dormitor pe
pat, unde nu era decît o saltea în dungi şi o pernă neînfă- ţată, cu cîţiva fulgi ieşiţi
printr-o cusătură.
Dulapul era încuiat. Sinţov trase de mînerul uşii, dar dulapul nu se deschise.
Pretutindeni, pe duşumea, pe scaune, pe masa neacoperită, se aşternuse un strat
gros de praf. În sufragerie, vîntul zgîlţîia un oberliht cu gea-mul crăpat; Sinţov
închise ferestruica şi se aşeză pe un scaun, trîntindu-şi greu pe masă mîinile mari
şi slăbite.
Toate cîte le îndurase el — ca şi toţi cei alături de care străbătuse cu atîta
fermitate drumurile războiului, începînd de la Moghiliov — aveau sau nu aveau
rost, în funcţie de o singură şi simplă întrebare: vom învinge, sau nu vom învinge
în încleştarea aceasta începută atît de tragic pentru noi? Nu numai în lista
oamenilor ţinută de el şi predată lui Şmakov lîngă Elnea după ieşirea din prima
încercuire, ci chiar în sufletul său era înscris pomelnicul tuturor sacrificiilor,
făcute de cele mai multe ori fără nici o şovăială sub ochii lui de către oamenii
care făureau victoria cu preţul vieţii lor. Iar acum, sub ochii lui, aici la Moscova,
în dreptul acestei lungi liste însîngerate, se punea un imens semn de întrebare,
negru şi uriaş ca însăşi nenorocirea!
Poate că dacă ar fi fost în altă stare, nici n-ar fi identificat posibilitatea
îngrozitoare a pierderii Moscovei cu posibilitatea unei înfrîngeri definitive şi a
sfîrşitului a tot ce există. Dar acum, în starea în care se afla, sufletul lui putea fi
asemuit cu o luntre în care se încărcaseră într-una atîtea poveri, încît pînă la urmă
începuse să se scufunde. Şi, peste toate, casa asta pustie şi mută: nici soţie, nici
copil, nici tată, nici frate — nimeni!
Cheia casei i-o aruncase un om care pleca din Moscova pentru că a doua zi —
aşa credea omul acela — aici în Moscova urmau să intre nemţii. Şi omul acela
fugea din Moscova — cu siguranţă că pleca fără ordin. Sinţov putea să şi jure că
aşa este —, dădea bir cu fugiţii, deşi avea un gît de bivol şi două mîini puternice,
tocmai bune să mînuiască o puşcă...
Nu, Sinţov nu invidia pe acest bivol dornic să se salveze, dar faptul că el unul
nu avea în buzunar carnetul de partid, că nu putea să se ducă nici pînă la a treia
stradă, la raionul de partid, unde îşi primise odinioară carnetul roşu, şi să spună:
„Eu, comisarul Sinţov, am venit să apăr Moscova, daţi-mi o puşcă şi spuneţi-mi
unde să mă duc!” — imposibilitatea de a face asta îl strivea.
Se gîndea cu nemăsurată suferinţă la acest lucru, pînă cînd deodată, da, chiar
aşa, deodată, cum se întîmplă adesea cu cele mai importante gînduri din viaţa
noastră, îi fulgeră prin minte: ,,Şi de ce n-aş putea? De ce? De ce nu m-aş putea
duce la raionul de partid să spun: «Eu, comunistul Sinţov, vreau să apăr
Moscova!»? De ce să nu pot spune asta? Am încetat să fiu comunist? Bivolul
acela din camion îndrăzneşte să se numească membru de partid, iar eu am încetat
să mai fiu comunist? Chiar dacă n-am fost crezut, chiar dacă mulţi nu mă vor
crede nici de acum încolo, eu însă o ştiu, ştiu bine cine sînt! Ştiu doar foarte bine
că n-am încetat nici o clipă să fiu comunist! Şi atunci, de ce mă tot gîndesc să mă
duc la secţia specială, la redacţie, la comisariatul militar, dar ezit să mă duc la
raionul meu de partid, acolo unde am fost primit în rîndurile partidului? Cine
poate să-mi interzică de a mă duce acolo? Cui i s-a dat acest drept? Şi, mai cu
seamă, cine mi-a luat mie dreptul de a mă duce?”
Se ridică de la masă, dar simţi cum îl cuprinde ameţeala. Se duse totuşi la
bucătărie şi, pe întuneric, cotrobăi multă vreme prin rafturi, pînă cînd, spre
norocul lui, găsi o jumătate de pîine, tare ca un pesmet. Se apropie de chiuvetă şi
încercă dacă curge apa. Curgea. Sprijinindu-se cu umărul de perete, începu să
moaie pîinea sub şuviţa de apă şi să mestece lacom una cîte una bucăţile muiate,
care se fărîmiţau între degete.
Mesteca ultima bucată de pîine, cînd afară bufni prima salvă a tunurilor
antiaeriene. Pe geamul necamu-flat sclipi dunga albă a unui proiector; explozia
unei bombe zgudui casa. Sinţov închise robinetul şi, ascul- tînd bubuitul
antiaerienei, se întoarse iarăşi cu gîndul la lucrul cel mai înspăimîntător, la care
mai chibzuise de atîtea ori în ziua aceea şi în faţa căruia pînă şi pro-pria lui
nenorocire i se părea cu totul neînsemnată: „Oare-i adevărat că nu-i vom mai
putea opri, că vom pierde Moscova?!”
— Plec chiar acum! îşi spuse în şoaptă, gîndindu-se la raionul de partid, dar,
vrînd să se dezlipească de perete, simţi că nu va fi în stare să ajungă pînă acolo;
trebuia neapărat să se întindă pentru o clipă. Să se odihnească, şi apoi să plece.
Sprijinindu-se cu palma de pe-rete, se tîrî pînă în dormitor, se apucă de bara
nichelată şi rece a patului şi se prăvăli grămadă pe salteaua goală.
— Mă odihnesc puţin şi plec, şopti el cu îndărătnicie. Doar un sfert de oră să
stau întins, şi pe urmă plec...
Cînd Maşa începu să-i zgîlţîie, Sinţov, fără să se fi trezit încă, se întoarse şi
gemu, la început răguşit şi ameninţător, pe urmă însă atît de jalnic, încît Maşa
simţi că i se frînge inima. Acum ar fi fost gata să mai stea chiar şi o oră, tot aşa
aplecată deasupra lui, fără să-ncerce a-l mai trezi. Sinţov însă începuse să se tre-
zească. Din străfundul fiinţei sale frînte de osteneală se înălţa o senzaţie care nu-l
mai lăsa să doarmă. Pe jumătate adormit încă, se suci într-o rînă, desfăcu larg
braţele, şi le lăsă grele pe umerii Maşei, o îmbrăţişă strîns şi, brusc, de parcă l-ar
fi lovit cineva, deschise ochii. În ochii lui nu era nici somn, nici mirare, ci doar
fericire, o fericire atît de nemăsurată, cum în toată viaţa ei, nici pînă atunci şi nici
de atunci încolo, Maşei nu i-a mai fost dat să vadă în ochii nimănui.
Să-l fi pus cineva pe Sinţov să se gîndească şi o sută de ani ce bucurie sau
noroc şi-ar dori el tot n-ar fi putut cere o altă bucurie mai mare decît chipul
acesta drag, scăldat în lacrimi şi lipit de obrazul lui. Întreaga urgie a atîtor zile şi
a celei mai chinuitoare din toate — cea de astăzi — pieri deodată, alungată
departe, la mii de poşte. Acum iarăşi nu se mai temea de nimic.
O luă de umeri şi, înălţîndu-i faţa spre a sa, îi zîmbi. Zîmbetul lui nu trăda
nici suferinţă, nici jale, era cel mai obişnuit zîmbet al lui, cel dinainte. Iar
Maşa, privind chipul îngrozitor de schimbat şi de slă- bit al soţului său, îşi spuse
că înfăţişarea lui, care o speriase în aşa hal în prima clipă, încă nu înseamnă
nimic.
Cu elanul neraţional al clipei şi cu toată sinceritatea de care era capabilă
propria ei inimă, străină de orice şovăială, Maşa se grăbi să-şi explice tot ce s-a
întîm- plat cu el, cam în felul următor: Sinţov comanda un detaşament de
partizani şi a fost chemat de urgenţă, cu
avionul, la Moscova. De ce era neapărat comandant de partizani, de ce anume a
fost chemat tocmai el, şi încă adus cu avionul, Maşa nu s-a întrebat. Chiar în ajun
li se povestise la şcoală că nu demult au fost aduşi la Moscova cu avioanele, din
spatele frontului duşman, mai mulţi comandanţi de detaşamente de partizani, şi
de-a dreptul de la aerodrom, aşa cum se găseau, au fost duşi să raporteze.
Unde şi ce n-a fost Sinţov în gîndurile ei în aceste cîteva luni?! Acum însă,
explicîndu-şi în acest fel apariţia lui neaşteptată, nu-l mai vedea decît aşa, şi
nicicum altfel.
Sinţov îi dădu drumul şi se sprijini de perete. Orice mişcare îi cerea mari
sforţări, o paloare bruscă îi cuprinse obrazul.
— Ce ai la cap, eşti rănit? întrebă Maşa.
Încordîndu-se ca să reziste durerii, el îşi scoase cu amîndouă mîinile căciula.
Dar de data asta pansamentul nu se lipise de ea, şi Sinţov nu simţi nici o durere,
de aceea, privindu-l drept în ochi, Maşa îl crezu că n-are decît o simplă
zgîrietură.
— Nu vrei să te pansez eu?
Sinţov spuse că nu-i nevoie. Acum două zile fusese pansat după toate regulile
artei şi era mai bine să nu umble la pansament.
— Ce-i cu mama şi cu Tania? întrebă el şi, înainte ca Maşa să-i răspundă,
descifră totul pe chipul ei: Maşa nu ştie nimic, nimic decît ceea ce ştiuseră
amîndoi, atunci în iunie, cînd şi-au luat rămas bun în Gara Bielorusă.
Sinţov n-o mai întrebă altceva — ce era să mai întrebe? Se mulţumi doar să
tacă multe minute în şir şi să-i strîngă mîinile într-ale lui, ca atunci prin grilajul
gării în ultima clipă înainte de despărţire...
Maşa slăbise, îşi tunsese mai scurt ca înainte părul, şi în uniforma ei militară,
cu gulerul bluzei mult prea larg pentru gîtul ei, se transformase din nou dintr-o
femeie cum era, într-o fată, şi nici măcar în acea fată dinainte de căsătorie, ci în
fetiţa tînără de tot pe care Sinţov o condusese odinioară, cu şase ani în urmă, la
plecarea ei în Orientul Îndepărtat.
— Te-ai înrolat totuşi în armată, spuse el într-un tîrziu.
— M-am înrolat.
— Eram sigur. Nici nu mă aşteptam să te găsesc aici.
— Înseamnă deci că însuşi dumnezeu ne-a adunat laolaltă, spuse Masa cu
ardoare.
— De cînd te-ai făcut aşa bisericoasă? încercă el să glumească, dar ea nici nu
băgă în seamă gluma lui.
— Nu zău, continuă Maşa cu aceeaşi ardoare. Eu sînt învoită doar pînă mîine
dimineaţă. N-am mai fost acasă de mai bine de-o lună. Şi cînd te gîndeşti că şi tu,
şi eu, exact în aceeaşi zi...
— Înseamnă că trebuia neapărat să ne vedem, spuse Sinţov, şi pe chipul lui
istovit apăru un zîmbet blînd, atît de bine cunoscut, zîmbetul omului mai vîrstnic
care ştie cu mult mai multe decît ea. Nu te mai mira. Spune-mi mai bine: de ce ai
venit, de ce n-ai fost acasă o lună întreagă, şi pe unde eşti, ce treabă faci?...
Maşa schiţă o slabă încercare de împotrivire: tot ce făcuse ea în acest răstimp
nu era prea interesant. Dar Sinţov îi apucă încetişor mîinile de la încheietură şi o
strînse blînd, dar autoritar.
— Am să-ţi povestesc totul, dar e o istorie lungă. Spune-mi tu întîi, pe scurt,
barem în două vorbe: unde faci serviciul? N-ai fost încă pe front?
Maşa îi privi obrazul slab şi ostenit, creţurile necunoscute ei de la colţul gurii
cu buze crăpate, zăbovi asupra ochilor, în care desluşi de asemenea ceva nou —
ce anume nu-şi dădu seama —, ceva care nu exis-tase înainte, şi pricepu că
trebuie sau să nu-i spună nimic, sau să-i spună absolut totul. Zgîrcindu-se la
cuvinte, pentru că i se părea mai important ca orice să-l spele şi să-l culce cît
mai curînd, Maşa îi povesti pe scurt despre ea, încîlcind dintr-o dată toate
instrucţiunile severe ce li se dăduseră la şcoală de a nu spune nimănui nimic,
în nici o împrejurare... La drept vorbind, atunci ea nici nu se gîndi la lucrul
acesta, căci atît împrejurările în care se pomenise, cît şi omul căruia i se
destăinuia nu puteau fi prevăzute în nici un fel de instrucţiuni.
Sinţov o asculta, continuînd să-i ţină mîinile într-ale lui şi simţind de fiecare
dată tresărirea mîinilor ei cînd, în cursul povestirii, ea încerca să facă vreun gest.
Maşa îi povesti totul, afară de două lucruri: că va fi paraşutată chiar peste cîteva
zile şi că la ora şapte dimineaţa precis o va aştepta un camion în colţul străzii
Pirogov.
Sinţov o asculta fără să-şi schimbe expresia feţei, cel mult dacă i se accentua
paloarea. Dacă ar fi auzit toate acestea cu trei luni în urmă sau, cu atît mai mult,
înainte de începerea războiului, cu siguranţă că s-ar fi îngrozit de cele ce o
aşteptau pe Maşa şi i-ar fi spus asta pe faţă, fără să se teamă nici că ar putea-o
jigni, nici că s-ar putea certa cu ea... Acum însă, după cîte îndurase, deşi sufletul
îi era copleşit de nelinişte pentru ea, nu se simţea în drept să-i spună nici un
cuvînt. Văzuse în încercuire femei care făceau lucruri nu mai puţin primejdioase
ca acelea pe care urma să le facă Maşa. De ce n-ar avea şi ea dreptul să le facă?
Doar pentru că pe acele femei nu le iubea, iar pe ea o iubeşte?
— Cine ştie, spuse el îngîndurat, reuşind să se stăpînească, după ce Maşa
termină de vorbit şi ridică spre el ochii neliniştiţi. Poate că acolo, undeva, de
partea cealaltă a frontului, ai să întîlneşti pe tata sau pe fratele meu...
— Crezi că n-au apucat să plece din Veazma? întrebă ea.
— Cred că nu, răspunse el cu un glas gîtuit: prea îl tulburaseră amintirile
stîrnite de întrebarea ei. Cred că nu, repetă el. Ca şi mulţi alţii. Îşi apropie
obrazul de faţa ei şi spuse încet şi liniştit, cum vorbeşti cu un copil mic: Probabil
că tu tot nu-ţi poţi închipui încă pînă la capăt toate aceste lucruri. Asta nu se
întîmplă numai cu tine şi cu mine, ci cu milioane de oameni. Este rezultatul
războiului şi nu poate fi îndreptat decît prin război.
Pe faţa lui pîlpîi o clipă o expresie de cruzime, pe care Maşa nu i-o cunoştea.
— Eşti foarte obosit? întrebă Maşa.
Sinţov închise ochii şi-i deschise din nou.
— A fost greu?
Sinţov înclină uşor capul — iar îl prinsese ameţeala şi căuta să şi-o biruie.
— Cînd ai sosit la Moscova, astăzi? Cu avionul? întrebă Maşa în şoaptă, i se
păruse că, închizînd ochii, el îşi aminteşte de ceva, şi se temea să-i tulbure gîn-
durile.
Şi pentru că ea vorbise în şoaptă, cît şi din pricina ameţelii, Sinţov nu mai auzi
ultimele cuvinte: „cu avionul”, care l-ar fi mirat, ci numai cuvîntul precedent:
„astăzi”, şi dădu afirmativ din cap.
— Am să te ajut să te dezbraci, am să te spăl şi am să te culc, spuse Maşa. Şi,
speriindu-se ea însăşi de vorbele „am să te spăl”, ca nu cumva să i se pară că i-ar
fi mai puţin drag aşa murdar cum era în clipa aceea, îi apucă impetuos mîna grea,
plină de vînătăi şi zgîrieturi şi i-o sărută fierbinte de cîteva ori în şir.
— Hai să ne spălăm, vrei? întrebă ea, ridicînd ochii spre el.
Iar el ce era să spună?
— Da, bine, fireşte că vreau! Ce şi-ar mai fi putut dori decît ca aceste mîini
gingaşe, mici şi puternice, la care se gîndise de atîtea ori în acest răstimp, să-l
dezbrace, să-l spele şi să-l culce?
— De cum te-am văzut, am şi pus apă la încălzit, spuse Maşa.
— De cum m-ai văzut, ai şi pus apă la încălzit? Uite ce chibzuită eşti! surîse
Sinţov.
— Nu sînt chibzuită, răspunse ea, sînt pur şi simplu dornică să te ajut, îmi pari
foarte slăbit.
— Da, foarte slăbit, spuse Sinţov şi, apucîndu-i mîna mică şi curată în palma sa
mare şi murdară, simţi nevoia să i-o strîngă pînă la durere.
— O, am şi uitat! Poate că ţi-e foame? întrebă ea.
— Nu, deocamdată nu, răspunse el şi, uimit, îşi dădu seama că într-adevăr
acum nu-i este foame de loc. Tu du-te la bucătărie, am să mă dezbrac şi am să
vin şi eu. Apoi, zărind prin uşa deschisă mantaua Maşei, aruncată pe masa din
sulfragerie, adăugă: Doar să-mi arunci mantaua ta, să mi-o pun pe umeri.
După ce Maşa îi aduse mantaua, Sinţov o petrecu din ochi pînă ieşi din cameră,
apoi îşi lăsă jos picioarele şi începu sa-şi scoată cizmele.
Apoi stătu multă vreme cu picioarele în ligheanul cel mare de tablă, şi Maşa îl
spălă cum îşi spală mamele copiii, cum spală bătrînele îngrijitoare din spitale pe
soldaţii bolnavi sau răniţi.
În timp ce-l spăla, Maşa observă cele două cicatrice albe de pe şold.
— Ai fost rănit? întrebă ea încet, şi înţelese după mişcarea capului său: da,
fusese rănit.
— Dă-mi te rog o cană cu apă, ceru el, după ce Maşa, susţinîndu-l de subsuori,
îl conduse ca pe un bolnav pînă la pat şi-l aşeză.
Pînă să-i aducă apa, el se culcă. Cearşafurile erau curate, mai păstrau cutele de
la călcat, iar peste ele, pe lîngă pătură fusese întinsă şi mantaua Maşei. Sinţov pi-
păi cu buricele degetelor cămaşa curată de pe el, apoi o mirosi: după ce stătuse
cîteva luni închisă în dulap împreună cu rufele Maşei, cămaşa de pînză mirosea a
apă de colonie, binecunoscuta apă de colonie a soţiei sale. O altă cămaşă de-a lui
înlocuia faţa de pernă.
Maşa îi aduse cana cu apă şi, în timp ce Sinţov bea, închise uşa şi ridică storul
de la fereastră, apoi, luîndu-i cana din mînă, se dezbrăcă repede, se întinse alături
de el şi se înveli înfrigurată.
La ora zece, în dimineaţa aceleiaşi zile, Maşa intra în biroul micuţ de lîngă
cabinetul şefului şcolii. Aghiotantul nu era în birou: ieşise cine ştie unde. Maşa
aşteptă cîteva minute, suspină adînc, îşi îndreptă bluza şi bătu la uşă.
— Intră! răzbătu un glas din cabinet.
Maşa intră, închise uşa capitonată şi vorbi aşa cum se obişnuise să vorbească în
ultimele trei luni petrecute la şcoală:
— Tovarăşe colonel, permiteţi-mi să raportez!
— Bună ziua, Artemieva, spuse omul de la birou, ri- dicîndu-şi ochii de la
hîrtiile din faţa sa. Ce te-aduce la mine?
— O chestiune personală, tovarăşe colonel.
— N-ar fi mai bine să te adresezi comisarului şcolii?
— Comisarul e plecat la Moscova, tovarăşe colonel, iar ceea ce am să raportez
e urgent.
— Atunci, şezi jos şi aşteaptă; şi şeful şcolii, colo-nelul Şmeliov, se cufundă
iarăşi în hîrtiile sale.
— Poate că vă stingheresc, tovarăşe colonel? Am să aştept afară.
— Dacă mă stinghereai, ţi-aş fi spus-o, răspunse Şmeliov, fără să-şi ridice ochii
de pe hîrtii, şi Maşa se aşeză pe scaun, lîngă perete, şi începu să aştepte.
Colonelul Şmeliov era un om nou la şcoală. Cu o săp- tămînă în urmă, şeful cel
vechi dispăruse, cum se spunea pe la ei — plecase cu avionul într-o misiune spe-
cială —, iar a doua zi se prezentase acest Şmeliov, venit de-a dreptul din spital,
unde zăcuse grav rănit, şi se pornise să colinde repede şi uimitor de sprinten cori-
doarele şcolii, şontăcăind în cîrje şi încercînd să calce cît mai apăsat pe piciorul
rănit.
Chiar de-a doua zi îi uimise pe elevi cu neobişnuita lui memorie a numelor şi
figurilor, dar în general, în pofida acestei însuşiri, nu prea îi plăcuse Maşei; după
opinia ei, era parcă prea vesel, vorbăreţ şi oarecum prea uşuratic pentru o
misiune ca aceea pentru care se pregăteau ei. Cînd vorbea se poticnea uneori,
clipea şi dădea caraghios din cap. Maşa ştia că aceste ticuri n-au nimic de-a face
cu gluma, ci sînt pur şi simplu o urmare a contuziei suferite, vedea cele două
ordine Drapelul Roşu prinse pe pieptul lui şi ştia că fusese rănit pe front chiar în
acest război. Şi totuşi, n-o trăsese inima să se adreseze şefului şcolii cu problema
ei personală. Dacă cele ce avea de spus ar fi putut suferi o amînare de-o zi măcar,
ea ar fi aşteptat întoarcerea comisarului, un om cam posomorît, tăcut, care
zîmbea rar şi vorbea puţin, dar îi inspira mai multă încredere.
Şedea deci pe scaunul ei, aştepta şi cerceta din ochi pe Şmeliov. Acum nu se
bîlbîia, nu clipea, nu zîmbea şi nu glumea — şedea tăcut, aplecat peste birou şi
scria, cu ochelarii pe nas, pe care Maşa nu-i mai văzuse la el. În chica de păr des
şi creţ care-i acoperea capul se stră- vedea o cărunţeală avansată, iar faţa lui
mobilă, sensibilă şi surîzătore devenise acum imobilă, trasă de oboseală şi
bătrînicioasă.
Uitînd probabil de prezenţa Maşei, Şmeliov oftă adînc de două ori la rînd, se
încruntă, îşi frecă fruntea cu putere, vrînd parcă să alunge cine ştie ce gînduri
grele, şi continuă să scrie.
Maşa nu spusese încă nimănui că şi-a revăzut soţul. Cînd, alarmată, Niusia,
care a aşteptat-o lîngă autocamion, o întrebase ce s-a întîmplat eu ea, Maşa nu-i
spusese decît că o roagă să nu-i pună nici o întrebare.
Nici acum nu-şi revenise pe deplin, şi era bucuroasă că are de aşteptat, că
Şmeliov i-a dat acest răgaz.
Şeful şcolii termină de scris, lipi plicul, sună să-şi cheme aghiotantul, îi ordonă
să predea plicul maiorului Karpov, locţiitorul şefului şcolii, şi să-i transmită să
plece, conform ordinului anterior.
Din cauza situaţiei tot mai grave a frontului din preajma Moscovei, maiorul
Karpov primise ordinul să ia în primire un local de rezervă pentru şcoală, la una
din staţiile de cale ferată de pe linia Moscova-Gorki. Maşa nu putea să ştie încă
nimic despre acest lucru, dar Şmeliov se ocupa de deplasarea şcolii încă din ajun
şi era într-o dispoziţie cît se poate de proastă.
— Aşază-te aici, mai aproape, Artemieva, spuse el după plecarea aghiotantului
şi-şi mută din dreapta în stînga fotoliului cîrjele sprijinite de masă. Maşa îşi trase
scaunul mai aproape şi se aşeză. Acum te ascult.
Şmeliov îşi mişcă scurt capul şi clipi din ochiul stîng, dar tresărirea aceasta nu
mai era veselă, ca de obicei, ci a unui om obosit şi morocănos parcă.
— Ieri am fost învoită la Moscova şi m-am văzut cu soţul meu... începu Maşa.
— Soţul dumitale se cheamă Sinţov, nu? întrebă Şmeliov, încruntîndu-şi uşor
fruntea. Ivan... Ivan...
— Petrovici, îl ajută Maşa, coborînd glasul.
I se păruse că Şmeliov a aflat despre Sinţov un lucru îngrozitor, pe care ea încă
nu-l ştia.
— E lucrător politic, a plecat pe front, n-ai avut pînă ieri nici o ştire de la el, iar
acum l-ai revăzut; deci s-a întors la Moscova...
— Da, s-a întors, spuse Maşa chinuită, încereînd să ghicească ce lucru neştiut
nici chiar de ea ştie acest om despre Sinţov.
Dar Şmeliov nu ştia decît ceea ce putuse afla din dosarul Maşei, dosar care,
împreună cu alte două, aştepta acum în sertarul de sus al mesei lui. Trei elevi ai
şcolii urma să fie lansaţi în spatele frontului german chiar în noaptea aceea şi,
înainte de a sta de vorbă cu fiecare din ei în ajunul lansării, el mai răsfoise o
dată dosarele lor.
— Aşadar, ţi s-a întors bărbatul. Şi?
Tînăra femeie, cu chip de fată încă tînără de tot, pa-lidă şi hotărîtă, nu semăna
de loc cu un om care ar putea cere să nu mai fie trimis nicăieri doar pentru că i s-
a întors soţul acasă. Dar dacă nu pentru asta venise, atunci de ce, în pofida
văditelor sale sforţări de a se stăpîni, continua să fie atît de tulburată?
— În primul rînd, începu Maşa cu glas înfiorat fraza pe care şi-o pregătise încă
de pe drum, pe cînd se întorcea de la Moscova, ce să fac dacă acolo, după ce voi
fi lansată, voi constata că o să am un copil? Ştiu că n-am dreptul acesta, dar ce să
fac dacă totuşi aşa se va întîmpla?
„Aha, asta era deci, îşi spuse Şmeliov, înseamnă că totuşi s-a speriat şi nu mai
vrea să plece!” Colonelul se mîndrea cu talentul său de a cunoaşte oamenii şi îi
era neplăcut că s-a înşelat, îi era ruşine pentru această femeie, care fie că minţea,
fie că aranjase dinadins lucrurile în aşa fel ca să se ivească această piedică.
— Aşadar, ridici problema că nu vei putea trece la îndeplinirea misiunii? o
întrebă el aspru.
Maşa sări ca arsă:
— Cum v-a-ţi putut gîndi la aşa ceva, tovarăşe colonel?
— Mă pot gîndi la orice, răspunse Şmeliov, bucurîn- du-se că prima lui
impresie fusese justă, iar cea de-a doua — greşită.
— Nu pentru asta am intrat voluntar aici, spuse Maşa, simţind că îi ard obrajii.
— Înţeleg foarte bine că nu pentru asta, o întrerupse Şmeliov. Acum ar fi vrut
s-o ajute. Şi dacă-i aşa, dacă eşti decisă să faci lucrul pentru care te-ai pregătit, de
ce mă mai întrebi pe mine? Eu nu sînt nici medic, şi nici ghicitoare.
— Vă întreb pe dumneavoastră, răspunse Maşa, po- tolindu-se puţin tocmai
datorită tonului tăios adoptat de Şmeliov, pentru că m-am gîndit că asta ar putea
să mă stingherească acolo. Ce să fac în acest caz? Spune- ţi-mi, şi am să fac tot
ce se cuvine.
— Un cercetaş poate fi stînjenit de orice împrejurare, dacă se lasă dominat de
împrejurări, dar aproape nici o împrejurare nu-l poate stînjeni dacă se pricepe să-
şi subordoneze împrejurările. Cercetaş poate fi o femeie cu un prunc la sîn, un
moşneag, un orb, un surd, un invalid, e drept că toate acestea pot acţiona
împotriva noastră înşine; dar pot fi întoarse şi împotriva duşmanului. Totul
depinde de om şi de dificultăţile suplimentare pe care el este gata să le ia asupra
sa, în folosul misiunii sale. Am cunoscut un caz, adăugă Şmeliov după o clipă de
tăcere, cînd un cercetaş a fost silit să-şi rupă piciorul pentru că era bănuit că se
preface a fi şchiop.
Fără să vrea, Maşa aruncă o privire furişă asupra cîrjelor sprijinite de masă.
— Lucrul s-a petrecut de mult şi nu cu mine, se grăbi să precizeze Şmeliov,
prinzîndu-i privirea. Într-un cu- vînt, în calitate de şef al şcolii eu nu acord
importanţă problemei dumitale din punctul de vedere al serviciului, iar din punct
de vedere particular îţi recomand să te sfătuieşti cu medicul şcolii. Mai cu seamă
că este şi femeie. Şi pentru a doua oară Şmeliov zîmbi abia perceptibil. „E un om
cinstit, îşi spuse el, uitîndu-se la Maşa. O putem trimite, nu ne va vinde şi nici nu
se va lăsa frîntă de greutăţi.”
Colonelul socotea convorbirea încheiată. Spuse Maşei că o va mai chema o
dată, în interes de serviciu, şi se pregăti s-o concedieze. Pentru Maşa însă,
convorbirea abia începea. În loc să se scoale şi să plece, cum se aştepta Şmeliov,
ea îi răspunse că încă nu i-a spus esenţialul.
Şmeliov se uită cu coada ochiului la ceas — timpul îi era măsurat, dar o notă
deosebită din glasul acestei eleve a şcolii îl opri s-o întrerupă. Maşa îşi trase sca-
unul mai aproape, îşi încleştă mîinile în poală şi începu să vorbească.
Şeful şcolii ştia să asculte şi era obişnuit să nu se mire de nimic. Ştia să asculte
atît de bine, încît cu un efort de voinţă izbutea să-şi reţină şi ticul nervos, atunci
cînd socotea că acesta îl putea stînjeni pe vorbitor. Bineînţeles că Maşa nu-l uimi
de fel cu povestirea despre Sinţov, despre soţul ei, care la început şi-a tot căutat
unitatea, apoi a luptat în altă unitate, apoi a umblat luni de zile să iasă din
încercuire, apoi a nimerit într-o nouă încercuire, a căzut prizonier, apoi a fugit
din prizonierat, şi pînă la urmă a ajuns acasă.
Întîmplările prin nimic deosebite ale acestei istorisiri erau prea bine cunoscute
lui Şmeliov, din alte istorii asemănătoare şi din propria lui experienţă de om,
care, prin natura serviciului său, apucase să treacă de două ori linia frontului
încolo şi înapoi.
Dar semnificaţia tragică a celor relatate de această femeie tînără din faţa lui
trezea în sufletul lui Şmeliov ecouri puternice, pentru că avusese ocazia să vadă
în spatele frontului vrăjmaş lucruri mai îngrozitoare decît cele auzite de această
femeie de la soţul ei şi-şi amintea unele clipe nemaipomenit de grele din propria-
i viaţă, clipe în care numai stăpînirea de sine şi experienţa îl ajutaseră să nu ia
hotărîri greşite.
După părerea colonelului, situaţia în care se găsea soţul Artemievei era într-
adevăr grea, şi pentru că la urmă n-a procedat cum s-ar fi cuvenit, nu-l puteai în-
vinovăţi exclusiv pe el.
Dar cînd, povestindu-i cum a ajuns Sinţov la Moscova, Maşa se uită la Şmeliov
cu ochi plini de speranţă, aş- teptînd de la el — asta colonelul o înţelegea foarte
bine — o confirmare că totuşi, pînă la urmă, toate se vor sfîrşi cu bine, el simţi
că nu-i poate afirma asta cu sufletul senin. Da, dacă soţul ei nu va încăpea pe
mîinile unor încuiaţi, ci ale unor oameni, aceştia îl vor trimite pur şi simplu pe
front, şi el va mai avea prilejul să lupte. Dacă însă va da de vreun chiţibuşar, nu
se ştie ce va ieşi. Cu asemenea specimene nu poţi şti niciodată cum se va termina
totul!
Maşa vorbea şi se uita la Şmeliov; simţea o ciudată nepotrivire între acei „da-
da”, „sigur-sigur”, cu care colonelul puncta spusele ei, şi expresia de
nemulţumire pe care o lua faţa lui.
Cînd termină de povestit, el o întrebă dacă asta-i totul. Ea îi răspunse afirmativ.
Atunci Şmeliov îi spuse scurt: „Bine, te poţi duce, e în regulă” — dar ea simţi că
ceva nu-i în regulă. Şi el, ca şi ea, ar vrea mult ca totul să fie bine, dar nu ştie
dacă va fi aşa, deşi a repetat într-una „da-da” şi „sigur-sigur”.
Maşa ajunsese aproape de uşă, cînd Şmeliov o opri.
— Uite ce-i, spuse el, luînd deodată o hotărîre cu privire la tot ce chibzuise în
timp ce o asculta. Poţi să nu mai povesteşti nimănui ceea ce mi-ai povestit mie
despre soţul dumitale. Ţi-o spun în mod oficial. Acum eu ştiu totul şi am să ţin
seamă de cele ce mi-ai spus, dar afară de mine, astăzi, nimeni altul nu e nevoie s-
o mai ştie. M-ai înţeles?
Maşa n-a înţeles prea bine de ce-i spusese asta, dar a răsuflat uşurată că nu va
mai trebui să repete nimănui acest of al ei.
— Am înţeles, spuse ea.
— La ora şaptesprezece să vii la mine împreună cu instructorul grupului
vostru. Eşti liberă! spuse Şmeliov.
Maşa ieşi, lăsîndu-l singur. În uşă apăru aghiotantul.
— Aşteaptă, îl rugă Şmeliov; era tulburat şi voia să rămînă cîteva clipe singur.
Colonelul aproape că nu ştia ce-i frica atunci cînd trebuia să răspundă doar
pentru sine, dar nu prea-i plăcea să răspundă şi pentru alţii. În cele cîteva clipe în
care, la început, o concediase pe Maşa fără să-i fi dat nici un răspuns, iar apoi o
oprise şi-i recomandase să nu mai vorbească cu nimeni despre soţul ei, Şmeliov
făcu un lucru pe care rareori îl făcuse în viaţa lui: avînd toată posibilitatea să nu
ia asupra sa răspunderea faptelor unui alt om, el şi-o lua totuşi. În aceste cîteva
clipe, prin mintea lui se perindă cu repeziciune un şir întreg de raţionamente; îşi
spunea: să contramandez sau nu trimiterea acestei eleve în spatele nemţilor,
acum, după ce mi-a spus ceea ce mi-a spus? El personal avea încredere în ea şi
nu vedea nici un motiv să contramandeze zborul ei, dar nu era exclus ca ordinul
să fie totuşi contramandat, căci alţi oameni din conducerea şcolii puteau avea alte
păreri în această problemă.
„Dar cu ea cum rămîne? se întrebă el apoi. S-ar putea să afle sau să intuiască
singură că era gata să fie trimisă în misiune şi n-a fost. Şi asta va fi pentru ea o
întreagă tragedie. Dar chiar dacă nu va afla că ar fi trebuit să plece încă astăzi, va
aştepta zi de zi să fie trimisă şi, văzînd că tot nu-i vine rîndul, va ajunge la
concluzia că oamenii nu mai au încredere în ea, iar ăsta este lucrul cel mai grav
pentru un cercetaş, atît de grav, încît din- tr-o lovitură poate să devină inapt
pentru această profesie pe tot restul vieţii.
Dacă însă el, Şmeliov, va împărtăşi cele aflate astăzi de la eleva Artemieva
comisarului şcolii (cel cu care Maşa ar fi preferat să stea de vorbă în locul
colonelului), acesta, deşi de altminteri om bun, dar în asemenea
chestiuni cumplit de formalist, îi va cere cu siguranţă să amîne trimiterea
Artemievei. Şi o va face în aşa fel, încît el, Şmeliov, nu va mai putea să insiste.
Dar dacă nu-i va spune nimic comisarului şi va flecări însăşi Artemieva, atunci
el, Şmeliov, care nu numai că n-a dat nici o urmare discuţiei purtate cu ea, dar
nici măcar nu s-a sfătuit eu nimeni în această problemă, se va afla într-o situaţie
destul de stranie.
Şi cu toate acestea, ea trebuie trimisă, e nevoie de asta în interesul misiunii lor,
e nevoie pentru ea însăşi, şi nu există nici o pricină să n-o trimită!
„Am s-o trimit! hotărî Şmeliov, înfuriindu-se pe sine însuşi. Am să iau asupra
mea întreaga răspundere şi am s-o trimit, dar fără nici o vorbărie prealabilă!”
Exclamaţia cu care a oprit-o pe Maşa la uşă fusese tocmai rezultatul acestor
gînduri. Acum, după ce procedase potrivit hotărîrii luate, şi Maşa plecase,
colonelul zîmbi mulţumit, dar peste o clipă îşi rîse de sine însuşi veninos: „Ia te
uită ce mai viteaz, un şef de şcoală care se hotărăşte la un pas măreţ trimite un
agent al său, în care are încredere, acolo unde socoteşte necesar să-l trimită!”
„Eh, Şmeliov, Şmeliov, îşi aduse aminte colonelul de reproşul dureros pe care
i-l făcuse pe vremuri, la Hal- hin-Gol, şeful său nemijlocit, ai un ordin pe piept,
ai pieptul străpuns de glonţ, eşti militar în toată regula, dar curaj civic nu ai nici
de cinci parale.”
Lasă că în privinţa aprecierii „de cinci parale”, nici atunci nu fusese ea prea
exactă, acum însă, cînd pe piept porţi două ordine Drapelul Roşu, cînd în urma
ta ai un şir întreg de noi primejdii trăite, iar nemţii sînt la porţile Moscovei, ar fi
vremea, colonele Şmeliov, să-ţi manifeşti întregul curaj civic, mult-puţin cît îl ai.
Dacă nu acum, apoi cînd?
„Şi în general, ar cam fi timpul să priveşti adevărul în faţă, îşi spuse Şmeliov,
de mult ar fi timpul.” Dacă l-ar fi privit cu toţii în faţă încă atunci, după războiul
cu Finlanda, şi mai cu seamă dacă s-ar fi tras toate concluziile cuvenite, poate că
astăzi totul s-ar fi desfăşurat altfel. Dar nici acum nu-i tîrziu s-o facem, şi nu
numai că nu-i tîrziu, ci este strict necesar în orice împrejurări să priveşti adevărul
în faţă!
Furios împotriva propriei sale slăbiciuni, colonelul îşi spuse că la ei în şcoală
încă nu se vorbeşte cu toată sinceritatea despre situaţia reală. Şi faţă de cine?
Faţă de nişte oameni care vor fi lansaţi chiar mîine în spatele nemţilor, unde se
vor izbi nu numai de situaţia reală, ci şi de zvonurile umflate asupra acestei situa-
ţii, de propaganda şi calomniile vrăjmaşului. Se vor izbi de toate acestea, şi mai
nepregătiţi să le afle decît femeia asta tînără care a ieşit adineauri din biroul lui.
Această stare de lucruri trebuie schimbată, cercetaşii trebuie să fie informaţi într-
alt chip — mai serios, mai sincer, mai cu îndrăzneală. Şi Şmeliov se încruntă,
gîndindu-se cîte obstacole mari şi mici va trebui el să înfrîngă pentru a-şi înfăptui
această intenţie. Cu cît mai uşor i-ar veni, cel puţin lui personal, după ce i s-ar
vindeca piciorul, să treacă iarăşi în zbor peste linia frontului, pentru a executa
încă una din acele misiuni riscante cu care era obişnuit şi de care, în general, nici
nu se mai temea!
Avionul trecuse de mult linia frontului şi, calculînd timpul scurs, se apropia de
Smolensk. Noaptea era vîn- toasă, şi avionul, săltat într-una, ba se ridica
deasupra norilor, ba cobora sub nori. Sub avion se aşternea un întuneric opac: tot
ce se află dedesubt — sate şi oraşe — era întunecat, şi numai de cîteva ori Maşa
putu observa prin ferestruica laterală cum undeva jos de tot sclipeau cîteva
puncte luminoase. O dată zări chiar mai multe: un lănţişor întreg. La început,
Maşa socoti că este vreun sat, apoi însă pricepu că este vorba de o coloană de
maşini nemţeşti care înaintează pe şosea: ţinutul Smolenskului era pentru nemţi
departe în spatele frontului, şi ei nu-şi mai mascau farurile maşinilor.
În prima oră de zbor, în timp ce se apropiau de front şi apoi îl depăşiră, Maşa şi
cei doi tovarăşi ai ei, un tînăr şi o fată, care urmau a fi lansaţi şi mai departe,
stătuseră de vorbă, pe urmă însă tăcură cu toţii. Nici unul dintre ei nu voia să
arate cît este de emoţionat. Pînă la urmă se aşezară mai depărtişor unul de altul,
printre lăzile de
explozibil şi sacii de medicamente, care umpleau avionul. Fata şi tînărul,
tovarăşii Maşei, aveau acelaşi drum şi trebuiau să sară împreună. Maşa stătea
întinsă pe un sac plin de medicamente şi se gîndea cu invidie la ei: oricum, e cu
totul altceva să fii în doi, nu aşa singură-singurică cum va fi ea.
Era miezul nopţii. Nu trecuseră decît douăzeci şi patru de ore de cînd intrase în
casă şi-l găsise pe Sinţov dormind, şi totuşi prin cîte nu trecuse ea în acest răs-
timp! Maşa închise ochii şi încercă să concretizeze toate cîte i se întîmplaseră,
toate cîte i se spuseseră şi cîte spusese ea însăşi în această zi interminabilă,
încercă, dar nu izbuti: totul se învălmăşea şi se destrăma în fragmente disparate.
Ba revedea chipul înverşunat al lui Sinţov cînd vorbea despre nemţi, ba îşi
amintea cum învăţase pe de rost ultimele date dictate de instructor: strada,
numărul casei, parola, ba îi apărea în faţa ochilor figura gînditoare a colonelului
care repeta: „da-da” şi „sigur-sigur”, ba îşi aducea aminte de baricada de pe
şosea, care dimineaţa nu existase, dar a apărut seara, cînd veneau cu maşina de la
şcoală la aerodrom, şi de fascicolul de lumină al lanternei îndreptat spre faţa ei,
cînd au ajuns la baricadă.
Apoi îşi aminti iarăşi de colonel. Seara, înainte de plecare, o întrebase unde se
află fratele ei care a servit sub comanda lui la Halhin-Gol. Ea îi răspunse că fra-
tele ei se află la Cita, şi colonelul, mutîndu-şi ambele cîrje într-o singură mînă,
îşi puse cealaltă mînă pe umărul ei şi încet, aşa ca să nu audă decît ea, îi şoptise:
„Cît despre soţul dumitale, să nu fii îngrijorată. Totul va fi în ordine! M-auzi?”
Iar strîngerea lui de mînă fusese prelungită şi caldă, ba ei i se păruse chiar plină
de semnificaţie. Ce a vrut să spună el eu acest „totul va fi în ordine”? A vrut doar
s-o liniştească, sau se şi interesase şi ştia ceva precis?
Comisarul şcolii îi strînsese şi el mîna la plecare şi-i spusese cu glasul lui de
bas gros şi posac: „Ţine minte, Artemieva, că toţi cei ce rămîn aici te invidiază.
Întreg tineretul nostru este aşa! Vrea să intre cît mai repede în luptă, fără a-şi
cruţa viaţa, fiecare abia aşteaptă clipa asta!” Şi cu toate că de obicei îi plăcea şi
comisarul, şi felul cum vorbea el, de data asta nu-i plăcură nici el, şi nici vorbele
lui. Se potrivea ca nuca în perete cu tot ce se petrecea în sufletul ei, măcar că
într-adevăr n-ar fi vrut să rămînă, că era gata să plece şi n-avea de gînd să-şi
cruţe viaţa. Dar toate acestea erau altfel decît le spunea el.
Iar acum, cînd nu mai avea de stat în avion decît două-trei minute, îi era pur şi
simplu frică. O frică de nedescris! Pînă atunci se socotise curajoasă şi nici nu-şi
închipuise că ar putea fi atît de îngrozită numai la gîndul spaţiului negru şi
necunoscut de sub ea, în care va sări îndată pe uşa avionului.
După ce lăsă pilotului secund comenzile, comandantul se apropie de Maşa şi-i
spuse că peste trei minute vor fi deasupra punctului stabilit. Maşa se ridică în
picioare. Aviatorul îi controlă curelele paraşutei, apoi o întrebă, strigîndu-i la
ureche:
— Cum te cheamă? — de parcă acesta era lucrul cel mai important acum, în
ultima clipă.
„Veronika”, îşi aminti Maşa de numele ei cel nou, dar vrînd parcă să-şi ia
rămas bun de la trecut, răspunse:
— Maşa, şi se uită la faţa aviatorului, abia vizibilă în întuneric.
Acesta se apropie de uşă, smuci clichetul, uşa se deschise larg, şi un şuvoi de
aer rece năvăli cu putere în avion.
Maşa făcu un pas spre uşă, dar aviatorul o reţinu şi vreme de cîteva clipe îşi
apăsă palma pe umărul ei. Deodată, din cabină răsună o sonerie: navigatorul dă-
dea semnalul din cabină, dar aviatorul continua să-şi ţină palma pe umărul ei.
Apoi, soneria dădu al doilea semnal, aviatorul îşi retrase mîna de pe umărul ei şi
spuse:
— Acum!
Maşa mai făcu un pas spre uşă, rezistă cu greu să nu fie răsturnată pe spate de
presiunea aerului, se încovoie şi păşi în abis. Ultimul lucru pe care-l mai auzi în
avion fu ţiuitul slab, abia iscat şi întrerupt brusc al celui de-al treilea semnal.
CAPITOLUL AL TREISPREZECELEA
Era încă frig, şi strada era pustie cînd Sinţov ajunse în preajma comitetului
raional de partid; dinspre No- vo-Devicii se înălţa la cer o trîmbă subţire de fum:
acolo mai ardea ceva după bombardamentul din timpul nopţii.
În colţul străzii Sadovaia, Sinţov se poticni, călcînd pe o carte de telefon. Se
tăvălea pe trotuar ferfeniţită, pe jumătate arsă, deschisă la litera „Ţ”. „Ţitovici A.
V., Ţitovici E. F., Ţitovici I. A...”, citi el, aplecîndu-se asupra paginii deschise,
şi, zvîrlind cartea cît colo, îşi ridică ochii. Cabina telefonului public avea
geamurile sparte, receptorul fusese smuls, şi şnurul aparatului atîrna jalnic.
Vîntul rece mîna pe caldarîm petice de hîrtie arsă. În faţa unui magazin
alimentar cu geamul unei vitrine crăpat şi cu al celeilalte complet spart, patrulau
un miliţian şi doi civili, încinşi milităreşte şi cu puşca la spate. Sinţov dădu să se
apropie de ei, dar îşi aminti că nu are acte şi ar putea fi arestat, aşa că trecu
repede mai departe.
Peste cîteva minute se opri în faţa unei case vechi boiereşti, cu etaj, odinioară
de un galben-luminos, cu un portal susţinut de două coloane albe. Acum casa era
vopsită într-o culoare verde-cenuşie de camuflaj.
Sinţov trase de clanţa rece a uşii şi intră, apucînd să observe că în faţa sediului
comitetului raional de partid doi oameni încarcă într-un camion saci mari pe-
cetluiţi cu sigilii de ceară roşie.
La intrare, în dreptul unei bariere joase de lemn, se afla un miliţian cu puşca la
umăr.
— Dumneavoastră, cetăţene, ce doriţi?
— Am treabă la comitetul raional.
— La cine anume?
— La tovarăşul Golubev, răspunse Sinţov, dînd numele secretarului
comitetului raional, care-i eliberase pe vremuri carnetul de partid, şi se îngrozi la
gîndul că secretarul se va fi schimbat între timp.
— Tovarăşul Golubev nu este aici, spuse miliţianul. E plecat pe teren, la
organizaţiile de partid.
— Atunci, cu altcineva, ceru Sinţov; cu oricine, n-are importanţă. Trebuie să
stau de vorbă cu cineva...
— Aveţi la dumneavoastră carnetul de partid?
— Nu... răspunse Sinţov după o pauză apăsătoare. Totuşi, trebuie negreşit să
vorbesc cu cineva, vă rog să chemaţi pe cineva pînă aici.
— Nu pot, cetăţene, spuse miliţianul. Sînt în post. Spuneţi-mi despre ce este
vorba, şi am să comunic la telefonul interior.
În clipa aceea, în spatele lui Sinţov fu trîntită uşa de la intrare, şi un tînăr
scund şi blond, îmbrăcat în pantaloni de cizmă şi într-o bluză militară încinsă cu
o centură lată de piele, se repezi sprinten pe scară în sus. Bluza i se săltase la
spate, şi sub ea se ivi un toc de revolver.
— Vezi, Evstigneev, am terminat cu încărcarea arhivei. Tu spuneai că nici
mîine n-o să terminăm! strigă el vesel, trecînd prin dreptul miliţianului fără să-l
ia în seamă pe Sinţov.
— Iată pe tovarăşul Iolkin, spuse tărăgănat miliţianul, adresîndu-se lui Sinţov
cînd tînărul cel scund şi voinic trecu pe lîngă ei. Tovarăşul Iolkin este şeful
secţiei evidenţei de partid. Adresaţi-vă lui.
Auzindu-şi numele, tînărul se opri, se întoarse cu faţa spre ei şi întrebă cu
vioiciune:
— Eu sînt Iolkin; despre ce-i vorba?
— Tovarăşe Iolkin, începu Sinţov cu o voce chinuită şi răguşită, făcînd un pas
spre scară. N-am la mine nici un fel de acte, dar odinioară am primit aici, la
comitetul raional de partid, tichetul de candidat şi apoi carnetul de partid.
Trebuie să vă vorbesc, trebuie neapărat, mai adăugă el grăbit, temîndu-se, ai fi
spus, ca tînărul acesta, sprinten ca o minge, să nu sară deodată în sus şi să se
rostogolească repede în lungul coridorului.
Dar Iolkin nu se rostogoli nicăieri, ci, dimpotrivă, făcu un pas spre Sinţov. În
prima clipă, tînărului i se păru că mai văzuse undeva pe acest om sleit de puteri,
apoi se gîndi că nu l-a mai văzut nicăieri, iar la urmă îşi spuse că în definitiv asta
n-are nici o importanţă.
În ultimele zile, rareori veneau la comitetul raional oameni care să nu aibă
probleme serioase.
— Dacă-i aşa, poftiţi cu mine, tovarăşe, spuse Iolkin. Evstigneev, dă-i drumul
tovarăşului!
Miliţianul se dădu tăcut la o parte, şi Sinţov porni după Iolkin, tîrîndu-şi pe
coridoarele comitetului raional cizmele sparte.
Camera în care intrară nu era prea mare, cu fereastra zăbrelită şi cu o cartotecă
de perete ale cărei sertare erau acum în majoritate trase şi goale. Se mai aflau
acolo două mese de lucru, un pat pliant şi altul de lemn cu o saltea de paie. Pe
patul pliant dormea cineva, acoperit pînă peste cap cu un palton negru, iar la
căpătîiul lui, sprijinită de perete, se afla o puşcă.
Iolkin se aşeză pe patul de lemn şi-i oferi lui Sinţov un scaun:
— Staţi jos.
Privit mai atent, blondul se dovedi a nu fi chiar atît de tînăr, faţa îi era însă
vioaie, deşi obosită. Nici nu se aşezase bine, că-şi şi trase din buzunar un pachet
de ţigări, scoase o ţigară, o muie între degete, o băgă în gură, apoi, aducîndu-şi
aminte, întinse pachetul şi lui Sinţov. Dar Sinţov refuză, clătinînd din cap. Îi era
grozav de foame şi se temea că dacă va fuma pe stomacul gol i se va face rău.
— Vă ascult, tovarăşe!
Iolkin îşi dezdoi spinarea şi, clipi de cîteva ori din ochi, ca un om obligat să
lupte de multă vreme împotriva somnului care-i tot da tîrcoale.
— Numele meu este Sinţov. Am făcut Institutul de ziaristică comunistă şi am
fost primit candidat, apoi membru de partid, aici, la comitetul raional...
— Asta am priceput-o, îl întrerupse nerăbdător Iolkin. Şi acum pentru ce treabă
aţi venit?
Dar ca să poată explica pentru ce venise acolo, Sinţov avea neapărată nevoie să
înceapă prin a explica tot ce i se întîmplase pînă atunci.
— Ştiu că nu aveţi timp, spuse el, ridicînd ochii spre Iolkin, totuşi vă rog să mă
ascultaţi zece minute. Dacă puteţi, bineînţeles.
— De ce să nu pot? făcu Iolkin. Daţi-i drumul. Aţi venit la comitetul raional de
partid şi nu vă grăbeşte nimeni, că doar n-o fi foc...
Sinţov credea că va putea povesti esenţialul în zece minute, dar vorbi aproape
douăzeci. Dacă ar fi venit la raion în ajun, seara sau noaptea, şi nu la această oră
timpurie a dimineţii, Iolkin nu l-ar fi putut asculta pînă la capăt, cu toată
bunăvoinţa lui, n-ar fi avut posibilitatea fizică s-o facă.
Sinţov termină de vorbit, rămase o vreme tăcut, apoi se întinse totuşi după
pachetul de ţigări de pe pat, aprinse una şi trase lacom un fum. Iolkin îl privea
mut, încercînd simţăminte contradictorii. Dacă ar fi să-l crezi pe cuvînt, omul
acesta rănit şi dezarmat se lăsase totuşi prins de nemţi, iar apoi, deşi a reuşit să
fugă din prizonierat şi să treacă linia frontului, n-a rămas totuşi acolo pe front, ci
s-a strecurat pînă la Moscova, pînă acasă adică. Într-un cuvînt, s-a purtat ca un
dezertor. În acelaşi timp însă, Iolkin simţea nevoia să dea o mînă de ajutor
acestui om care şedea nemişcat în faţa sa.
De ce oare? Poate că mai cu seamă datorită sincerităţii povestirii lui Sinţov, în
care erau nu numai lucruri favorabile, ci şi nefavorabile pentru el.
— Iar acte n-am nici unul, şi nimeni nu poate confirma spusele mele, repetă
Sinţov vorbele cu care începuse. Cele petrecute cu mine pînă la întîi octombrie
pot fi confirmate de comandantul de brigadă Serpilin; el a fost transportat într-
un spital din Moscova. Dar nu ştiu dacă se mai află aici. Însă pentru cele de după
întîi, nu pot aduce mărturia nimănui.
Explicînd cum a ajuns la Moscova, Sinţov amintise de Liusin, a doua oară însă
nu-i mai putea pomeni numele şi nici nu voia să se agaţe ca de un pai sal- vator
de mărturia acestui ticălos; era peste puterile lui.
— Nimeni, repetă el tare şi se sculă să-şi stingă ţigara în cutia de conserve care
se afla pe masă.
— Dar cu rana de la cap cum stai? întrebă pe neaşteptate Iolkin, amintindu-şi
de asta cînd Sinţov pomeni de Serpilin şi de spital, şi se uită la capul bandajat al
interlocutorului său.
— Nu-i grav, mă cam mănîncă. Probabil că a început să se vindece.
Iolkin sări de pe pat şi porni să ţopăie de-a lungul şi de-a latul biroului pe
picioarele lui scurte şi sprintene ca nişte arcuri.
— Bineînţeles, începu el, e bine că aţi venit la comitetul raional, dar carnetul
de partid?... Iolkin săltă supărat şi uimit din umeri, apoi mai făcu vreo două
tururi prin cameră. Reintegrat nu veţi mai fi, spuse el categoric, oprindu-se în
faţa lui Sinţov.
— Nu la asta mă gîndesc eu acum, tovarăşe Iolkin, replică Sinţov. Înţeleg
foarte bine ce înseamnă să rămîi fără carnet de partid. Altceva vreau să-mi spu-
neţi: unde trebuie să mă mai duc acum şi să povestesc totul, să arăt tot ce-am
păţit şi să cer un singur lucru: să fiu trimis pe front ca simplu ostaş? Eu v-am
spus totul, acum spune-ţi-mi şi dumneavoastră: unde să mă duc şi ce să fac?
Poate să mă ajute raionul, sau nu?
Iolkin strînse din umeri. Nu ştia încă nici el cum să ajute pe acest om, care,
oricum, îşi pierduse carnetul de partid şi pe lîngă toate mai fusese şi prizonier la
nemţi. Dar vezi că omul acesta nu venise într-un loc oarecare, ci la comitetul
raional de partid, şi nu se afla în faţa oricui, ci în faţa sa, în faţa lui Iolkin.
— Poate că tovarăşul Golubev va putea să mă ajute cînd s-o întoarce? întrebă
Sinţov, chinuit de tăcerea prelungită a lui Iolkin.
Dar acesta dădu din mîini a îndoială.
— Golubev... Nu l-am mai văzut nici eu de vreo douăzeci şi patru de ore. Ştiţi
cîte are acum pe cap Golubev? Eu n-am mai dormit de vreo cinci nopţi, darămite
Golubev... Iolkin mai dădu o dată din mîini şi, încreţindu-şi fruntea, spuse că cel
mai bine ar fi poate ca Sinţov să se ducă la comisariatul militar al raionului. Cine
altul ar putea trimite un om pe front, dacă nu comisariatul militar raional?!
continuă el să vorbească şi întinse mîna după receptor. Aş vrea să vorbesc cu
Iuferev. La telefon e Iolkin, de la comitetul raional de partid... Dar unde e?... Şi
anume unde? Bine, am să-l
mai caut... Comisarul militar al raionului lipseşte, spuse el, lăsînd receptorul pe
furcă. Dar mi s-a spus că se află la construcţia baricadelor, aici lîngă podul
Crimeii. E maior şi-l cheamă Iuferev. Duceţi-vă acolo, căutaţi-l şi povestiţi-i
despre ce-i vorba, îi puteţi spune că aţi fost la comitetul raional, la Iolkin, şi că
Iolkin v-a trimis la el. Iuferev mă cunoaşte.
Iolkin era bucuros de această soluţie, care rezolva dintr-o dată toate
complicaţiile.
— Iar dacă n-o să-l găsiţi sau o să întîmpinaţi cine ştie ce greutăţi, să vă
întoarceţi aici şi să mă anunţaţi prin miliţian. Am să telefonez din nou lui
Iuferev, pentru orice eventualitate. Aşa vom face, înţelegi?! încheie el, tutuindu-l
pentru prima oară.
Sinţov suspină şi îşi trase căciula în cap. De ce anume, nu ştia nici el, dar nu se
aştepta la nimic bun de la acest Iuferev, pe care nu-l cunoştea, şi nu prea-i venea
să plece de la raionul de partid.
— Acolo să-l cauţi, lîngă podul Crimeii, spunea Iol-kin în timpul acesta. Şi-n
dreapta, şi-n stînga se construiesc baricade, şi pe Metrostroevskaia, şi pe Sado-
vaia...
Dar deodată, în toiul acestor explicaţii, îl fulgeră un gînd care pînă atunci nu-i
mai trecuse prin minte: „Dar dacă omul acesta va ieşi acum din sediu şi nu
se va duce să caute pe nici un Iuferev, ci pur şi simplu va dispărea?! Cum-
necum, omul fusese prizonier la nemţi, şi cine ştie ce ispravă ar mai putea face în
împrejurările de astăzi la Moscova?!” Şi cu toate că teama asta era în
contradicţie cu tot ce gîndise pînă atunci, Iolkin şovăi. Acum simţea nevoia ca şi
altci- neva să-i confirme că nu greşeşte acordînd încredere acestui om.
— Sau, ştiţi ce, staţi puţin, spuse el trecînd din nou la „dumneavoastră”. Mai
aşteptaţi, luaţi loc.
Sinţov se aşeză docil.
— Ascultă, Malinin! strigă Iolkin.
— Ce este? răspunse o voce înăbuşită.
Mogîldeaţa de pe patul pliant se însufleţi, paltonul zbură cît colo, descoperind
un om care stătea culcat cu ochii deschişi şi cu mîinile strînse sub ceafă.
— Ascultă, Malinin, uite ce caz s-a ivit, trebuie sa ne sfătuim, spuse Iolkin şi se
aşeză pe patul de lemn. Povestiţi-i totul pe scurt şi tovarăşului Malinin! se adresă
el lui Sinţov.
— Ce să măi povestească?! spuse Malinin. Am auzit totul, nu dormeam...
— Şi de cînd eşti treaz? întrebă repede Iolkin.
— N-am dormit de loc, răspunse Malinin. Mi-am tras şi paltonul peste cap, dar
n-am putut dormi.
Glasul omului era posac şi coborît ca o notă de trombon, iar vorba îi era
repezită, de parcă ar fi fost supărat că lumea îl sileşte să deschidă gura. Avea
obrazul cenuşiu şi ostenit, masiv şi cu trăsături aspre, cam din topor, o faţă ciudat
de posacă şi în acelaşi timp frumoasă totuşi. Deasupra frunţii înalte cu două
intrînduri adînci, de pleşuvie, se învolbura un păr cîrlionţat, cenuşiu şi presărat
cu fire albe, iar gura, mare şi voluntară, era strînsă a supărare. Malinin îşi aţintise
privirea îngheţată asupra lui Sinţov şi tăcea.
— Ei, dacă ai auzit, ce mă sfătuieşti să fac? întrebă Iolkin.
— Dă-i omului ceva de mîncare, spuse Malinin tot aşa de morocănos. Pîinea e
pe fereastră, cutia cu peşte — tot acolo, iar briceagul... şi pentru prima dată de
cînd se arătase de sub palton, se clinti din loc. Îşi trase mîna mare şi puternică de
sub ceafă, scoase din buzunarul pantalonilor un briceag şi îl întinse lui Sinţov.
Ţine... apoi îşi băgă iarăşi mîna sub cap.
— Chiar aşa, trebuie să fiţi flămînd! sări Iolkin.
Se repezi spre fereastră, luă de pe prichici jumătatea de pîine şi cutia cu
conserve de peşte şi le rîndui pe birou, în faţa lui Sinţov. Sinţov deschise
briceagul, vru să desfacă cutia de conserve, dar se abţinu, îşi tăie doar o felie
mare de pîine, muşcă din ea şi, străduindu-se să mestece cît mai încet, începu să
mănînce.
Malinin îl privi un timp, apoi se întinse spre masă, luă briceagul, închise lama
cea mare, deschise lama pentru conserve, desfăcu cutia, îi îndoi capacul, o puse
pe masă, închise lama pentru conserve, deschise iarăşi lama cea mare, cu care
Sinţov tăiase pîinea, puse briceagul pe masă şi, băgîndu-şi mîinile sub cap, îşi
reluă poziţia de dinainte.
— Ascultă, Iolkin, spuse el după ce mai urmări două- trei minute cum mănîncă
Sinţov. N-ar fi rău să-i dai un ceai.
— Care ceai? se miră Iolkin.
— Ei, care, o cană de apă fierbinte, barem. Acolo, în căzănelul tuşii Tania,
trebuie să mai fie. Sau mă duc eu, dacă n-ai chef?
— Lasă, stai acolo, spuse Iolkin şi, luînd cana de aluminiu de pe prichiciul
ferestrei, ieşi din birou.
— Şi zici, ai ucis cîţiva nemţi? întrebă Malinin după ce Iolkin ieşi din cameră,
dovedind cu această întrebare că a auzit într-adevăr ce s-a vorbit. Ai văzut cu
ochii tăi cum au căzut, sau presupui doar că i-ai ucis?
— Am văzut.
— Măniîncă, nu te opri, spuse Malinin, observînd că Sinţov pune pîinea
deoparte; atît spuse şi închise iarăşi ochii, dîndu-i astfel să înţeleagă că nu mai
are de gînd să-i pună alte întrebări.
Iolkin se întoarse curînd şi puse în faţa lui Sinţov o cană cu apă fierbinte.
Sinţov termină şi cea de-a treia felie de pîine şi încercă să nu mai ia din peşte, dar
nu rezistă, goli cutia de conserve şi sorbi din apa fierbinte, care le ţinea loc de
ceai, arzîndu-şi gîtlejul.
— Mulţumesc, acum plec, spuse Sinţov şi se ridică de pe scaun.
— Ei, ce sfat îmi dai, Malinin? întrebă Iolkin.
— Ce sfat să-ţi mai dau? răspunse Malinin fără să-şi deschidă ochii. Ai dat şi
singur destule sfaturi, acum trebuie acţionat!
— La revedere! spuse Sinţov.
— Noroc! răspunse Malinin, deschizîndu-şi ochii doar pentru o clipă şi
închizîndu-i din nou.
Iolkin ieşi împreună cu Sinţov.
— Dacă tovarăşul mai întreabă de mine, spuse el grijuliu către miliţian, să mă
anunţi imediat! Aşadar, nu uita, Tuferev! repetă el, şi peste o clipă Sinţov era
iarăşi în stradă.
Acum nu mai era ora aceea timpurie a dimineţii, cînd pustietatea străzii pare
firească. Acum pustietatea asta te izbea mai cu seamă în comparaţie cu în-
ghesuiala prin care se strecurase Sinţov în ajun. Oameni se mai vedeau pe străzi,
dar nu erau mulţi. În faţa unei lăptării, care nu se deschisese încă, se formase o
coadă; în dreptul vitrinei de la magazinul alimentar din colţul străzii Zubovskaia
continua să se plimbe miliţianul, dar cei doi civili cu puşca la umăr nu mai erau.
Pe Sadovoie Kolţo circulau camioane. Una din maşini trecu zdrăngănind chiar pe
lîngă trotuar, aproape să-l atingă pe Sinţov. Era încărcată cu şine de cale ferată şi
cu sîrmă ghimpată, care atîrna în jos de pe platformă şi zgîria asfaltul. În staţia de
autobus se formase o coadă nu prea mare de oameni cu valize, care se pare că
pierduseră speranţa să mai aştepte. Alţi oameni cu valize şi boccele mergeau pe
jos, pe Sadovoie Kolţo, dar astăzi numărul lor era cu totul neînsemnat. Nici nu se
putea compara cu cel din ajun. Moscova părea mai puţin cuprinsă de alarmă şi
mai pregătită să opună rezistenţă decît în ajun. ,,Da, vor lupta pentru ea şi aici,
înăuntrul oraşului, dacă va fi nevoie, îşi spuse Sinţov. De aceea se şi construiesc
baricade. E posibil atunci să nu mi se dea şi mie o puşcă? Ce, sînt eu, în definitiv,
chiar ultimul dintre oameni, ca să nu mi se dea şi mie o puşcă să lupt pe aceste
baricade? Asta-i cu neputinţă!”
La raionul de partid oamenii se purtaseră cu el nor-mal, fără cine ştie ce
compătimire, dar şi fără neîncredere, şi această atitudine a lor îl mai liniştise. Dar
şi mai mult îl liniştea pur şi simplu faptul că exista un comitet raional de
partid, că secretar al acestui comitet raional de partid era acelaşi Golubev, că la
intrare se afla un miliţian, că arhiva era transportată undeva la loc sigur, că
telefonul suna şi putea face legătură cu cine vrei şi că puteai găsi la tuşa Tania
pînă şi apă de ceai în căzănelul de pe foc.
Dincolo de Moscova zbuciumată şi năucită pe care o văzuse în ajun, mai exista
o altă Moscovă, cea a comitetului raional de partid, calmă ca şi altădată, activă,
neînfricată. Lumea nu se sfîrşea cu administratorul acela, care-i aruncase ieri
cheile din camion, şi ar fi fost o prostie să crezi altfel chiar şi ieri!
Peste vreo douăzeci de minute era la podul Crimeii, unde se ridicau într-adevăr
baricade, în dreapta de-a curmezişul străzii Metrostroevskaia, şi-n stînga de-a
curmezişul străzii Sadovoie Kolţo. Din camionul care trecuse cu puţin înainte pe
lîngă el, zgîriind zgomotos asfaltul, se descărcau acum şine şi sîrmă. Din alte au-
tocamioane se descărcau saci cu nisip. Pe străduţa care se pierdea în spatele
staţiei de metrou, zeci de oameni munceau la scoaterea pietrei cu care era pavat
caldarîmul. Pesemne că începuseră treaba asta încă de cu noapte: grămezile de
piatră se înălţau dealuri-dea- luri. O parte a străzii Metrostroevskaia era gata
baricadată; între două şiruri de bîrne înfipte în pămînt fuseseră îngrămădiţi saci
de nisip, iar pieziş, în faţa lor, ca nişte colţi uriaşi, erau îngropate capete de şină
şi grinzile încrucişate. Din alte cîteva camioane se mai descărcau şi acum şine şi
grinzi metalice lungi, care erau tăiate pe loc în bucăţi de o anumită lungime; nu
departe, răsuna fîşîitul aparatelor de sudură autogenă.
În faţa baricadei stătea şi dădea ordine şi indicaţii un locotenent de pionieri,
trecut de prima tinereţe, re- zervist desigur, cu toporaşele de genist încrucişate pe
petliţele mantalei.
— Tovarăşe locotenent, n-aţi văzut pe maiorul Iufe- rev? întrebă Sinţov,
apropiindu-se de el.
— Iuferev a fost pe aici, mi-a adus oameni şi a plecat. A promis că va reveni,
răspunse locotenentul, fără să se uite la Sinţov. Apoi, ridicînd ochii, îl întrebă:
Dar dumneata de unde vii?
— Am fost trimis de comitetul raional de partid... spuse Sinţov.
— Şi dumneavoastră, de unde? se întoarse locotenentul de la Sinţov spre un
grup de oameni care apăruse aproape în acelaşi timp.
Grupul era compus din două femei, un tînăr înalt, slab, cu gîtul nemăsurat de
lung şi cu ochelari pe nas şi doi bărbaţi uscăţivi, bătrîiori, semănînd unul cu
altul, în cap cu nişte pălării vechi cu borurile pleoştite, aproape identice.
— Tot raionul de partid ne-a trimis, răspunse una dintre femei, cine
altul era să ne trimită?
— Atunci, luaţi şinele acelea şi traversele de fier şi duceţi-le una cîte una la
aparatul de tăiat autogen, iar bucăţile gata tăiate luaţi-le de acolo şi aşezaţi-le la
intervale regulate de cealaltă parte a baricadei, unde o să le fixăm mai tîrziu.
Locotenentul de geniu traversă repede strada, arătînd oamenilor unde anume să
aşeze capetele de şină şi grinzile tăiate.
— Haideţi să începem, spuse către Sinţov tînărul cu gît lung şi cu ochelari.
Sinţov îl urmă tăcut, se aplecă, apucă o şină şi, săl- tînd-o împreună cu ceilalţi,
se simţi fericit că, în ciuda oboselii, nu şi-a pierdut forţa braţelor. La început au
cărat şinele pe umeri, apoi însă, îndoind nişte cîrlige de sîrmă groasă, începură să
le ducă petrecînd cîrligele prin găurile buloanelor, aşa cum duc şinele muncitorii
de la calea ferată.
În jurul lor se adunau tot mai mulţi oameni. În timp ce unii duceau şi aduceau
şinele neretezate şi retezate, alţii spărgeau pavajul străzii cu răngi de fier, iar în
cealaltă parte, pe Sadovaia, începu chiar să duduie un ciocan pneumatic. Şinele şi
grinzile erau retezate de un sudor tînăr şi lat în umeri, îmbrăcat în salopetă şi
scurtă vătuită. Abia după vreo oră de lucru, cînd sudorul îşi scoase masca de
protecţie, Sinţov îşi dădu seama că este vorba de o femeie cu nasul cîrn şi cu păr
des, cîrlionţat, plină de neastîmpăr.
— Haide, haide, fuguţa, moşnegilor, că din pricina voastră am timpi morţi!
strigă ea către Sinţov şi cei doi bărbaţi mai în vîrstă cu pălării identice, care du-
ceau împreună cu el o grindă şi apucaseră să-i îm- părtăşească de la început că
sînt amîndoi bibliografi de la Camera cărţii. Străvechea clădire care adăpostise
instituţia lor se găsea nu departe de acolo, pe Sadovaia, şi fusese dărîmată de o
bombă. Cei doi bibliografi pomeniseră de mai multe ori în timpul lucrului despre
această nenorocire care continua să-i tulbure mereu.
— Mă simt prost, mărturisi stînjenit lui Sinţov tînă- rul cu gît lung şi cu
ochelari. Aş fi fost fireşte pe front, şi în curînd chiar am să fiu, dar pînă
săptămînă trecută am zăcut la spital cu o apendicită purulentă; e pur şi simplu
stupid să fii operat de apendicită în asemenea vremuri, nu? Cum credeţi? Şi din
mers, aşa cum se găsea cu grinda în mînă, întoarse spre Sinţov o privire mioapă
şi sfioasă ca de copil.
Sinţov îl linişti spunîndu-i că apendicele nu-i un lucru căruia să-i poţi porunci
cînd să fie inflamat şi cînd nu.
— Şi în general ar fi mai bine să nu cari greutăţi, că, mai ştii, ar putea să se
desfacă cusătura...
— Nu, pe naiba! spuse supărat tînărul ieşit din spital, ca şi cum cusătura lui n-
avea dreptul să-i facă asemenea pozne.
O oră sau o oră şi jumătate mai continuară să care şine şi grinzi, iar apoi se
alăturară echipelor care săpau gropi.
— Tii, că tare mai e pămîntul Moscovei noastre! glumi cineva.
— Ehe, cît s-a mai săpat pînă acum, răspunse altcineva, cît s-a săpat şi cît o să
se mai sape... Încotro te uiţi, peste tot se sapă!
— Păcat că nu ştie neamţul cîte gropi i-am pregătit, că dacă ar şti ar da înapoi
într-o clipă...
Dar gluma aceasta din urmă n-a prea fost gustată, măcar că nimeni n-a
dezaprobat-o prin viu grai. Oamenii lucrau cu seriozitate. Şi cum era să fie
altfel?! Deşi nimeni n-o spunea tare, toţi înţelegeau perfect de bine: pentru orice
eventualitate, de vor fi folosite sau nu, ei totuşi ridicau obstacole în calea
tancurilor nemţeşti, şi asta nu într-un loc oarecare, ci pe Sadovoie Kolţo, peste
drum de podul Crimeii.
Apoi, o coloană întreagă de camioane aduse un transport de obstacole sudate în
grabă din grinzi în ,,H” şi arici de fier, înfăşuraţi în sîrrnă ghimpată.
— Sînt pregătiţi la uzinele Secera şi ciocanul, spuse una din femeile care lucrau
cu Sinţov. Mi-a spus bărba- tu-meu ieri: zi şi noapte se sudează acolo mii şi mii
de arici dintr-ăştia...
Sinţov muncea cu pasiune, înecînd în această pasiune gîndurile asupra
viitorului său. „Fie ce-o fi”, îşi spunea
el, încovoindu-şi bucuros spinarea sub povara unei noi grinzi. Nu mai avea
poftă să lase munca de aici şi să plece în căutarea acelui necunoscut Iuferev, cu
atît mai mult cu cît, după spusele locotenentului, comisarul militar făgăduise să
se mai întoarcă pe acolo.
Pe la prînz, pe şantier apăru o femeie îmbrăcată în pufoaică, cu o basma de
angora cenuşie pe cap şi începu să strige:
— Seria întîi, cei care lucrează de astă-noapte, să vină la căminul de copii să
mănînce! Dar numai cei de azi-noapte. Care a venit mai tîrziu, să aibă obraz şi să
mai aştepte! Prima serie, veniţi după mine!
Sinţov nu plecă cu prima serie, iar cînd se duse cu a doua, ajunse într-o vilă cu
un singur cat, tupilată în curtea interioară a unui bloc mare de locuinţe. Căminul
de copii fusese evacuat mai demult, şi în vila din curte se organizase un punct de
încălzire şi alimentare a oamenilor care lucrau la fortificaţii.
Scaune nu se aflau acolo, pentru că la căminul de copii nu se găsise decît
mobilă pitică; mesele erau şi ele mici, aşa că trebuia sau să te laşi pe vine în faţa
lor, sau să te aşezi pe ele, sau, în sfîrşit, să-ţi goleşti strachina sprijinit cu spatele
de perete. Afară de supă nu mai era nimic; cine avusese prevederea să-şi ia pîine
de acasă o împărţea acum cu tovarăşii săi, dar supa era bună, consistentă, din
conserve de carne, cu arpacaş.
Sinţov îşi aminti de popasul făcut acolo, la nemţi, cînd fusese prizonier, la casa
de naşteri, şi, cutremurîn- du-se la gîndul acesta, se înverşună de ură împotriva
nemţilor şi-şi spuse că este cu neputinţă ca Moscova să fie lăsată pradă lor. Nici
nu se poate închipui una ca asta!
— Cine mai vrea supliment, cine mai vrea supliment? striga femeia cu
pufoaică şi basma, bătînd cu polonicul în masa de bucătărie, acoperită cu
muşama. Cum fusese afară, aşa era îmbrăcată şi în casă, doar că-şi pusese peste
pufoaică un şorţ mare şi murdar. Cine mai vrea, să spună acum, că dacă vine
seria a treia, nu mai rămîne nimic!
Sinţov mai ceru supliment, şi cu cît mînca mai mult, cu atît se simţea mai
flămînd. În general i se părea că acum şi-a revenit cu totul.
După masă se mai lucră pînă la căderea nopţii. Întunericul deplin aduse o
alarmă aeriană; staţia de metrou era la doi paşi, şi împreună cu toţi ceilalţi se
adăposti acolo şi Sinţov.
În metrou era cald şi umed. Femeile cu copii, sosite mai din timp, se şi
instalaseră ca acasă: cu saltele, pături, perne şi sticluţe cu lapte. Copiii obişnuiţi
de la o vreme cu noul mediu adormeau pe salteluţele lor fără să se sinchisească
prea mult de alarmă.
Sinţov îşi găsi un locşor, se sprijini de perete, îşi cuprinse cu mîinile picioarele
lungi şi-şi cuibări capul pe genunchi. Căldura îl trăgea la somn, şi el nu-i opunea
rezistenţă.
Ziua aceea şi-o petrecuse aşa cum era obişnuit să trăiască: laolaltă cu oamjenii,
muncind cot la cot cu ei. Fie ca aceste baricade să nu devină necesare niciodată,
el însă muncise astăzi la ridicarea lor şi îşi simţea sufletul mai uşor.
,,Iar acum, îndată ce va înceta alarma, am să ies afară şi am să-l găsesc totuşi
pe acest Iuferev...”, gîndea el în timp ce-l fura somnul.
— Faceţi-mi puţin loc să-mi culc copilul! auzi el un glas de femeie.
Sinţov se trase mai într-o parte fără să deschidă ochii şi auzi cum lîngă el fu
culcat un copilaş care sforăia uşor.
— Ieri deasupra Moscovei a avut loc a noua lovitură de berbece, spuse o voce
de bărbat.
— Ce curaj îţi trebuie să te repezi singur cu avionul tău într-un alt avion!
— Chiar aşa, cu moartea pre moarte călcînd, răspunse o a treia voce.
Un glas de fată, tînăr şi entuziast, o întrerupse:
— Eu, una, ştiu că aş da orice unor asemenea oameni!
— De dat se poate da, dar cine are acum vreme să ia? interveni altcineva.
În jurul lui Sinţov se încinse o discuţie despre aceste „lovituri de berbece” în
luptele aeriene, discuţie care emoţiona pe toată lumea.
— Nemţii parcă au mai încetat să zboare cu atîta obrăznicie deasupra
Moscovei, spuse un bas profund, şi mai multe voci i se alăturară imediat:
— Adevărat, da-da, au mai încetat... De cînd cu aceste lovituri de berbece... Se
cam tem de ele...
Gîndurile lui Sinţov, destul de confuze şi aşa, se învălmăşiră definitiv în ceaţa
somnului; se făcea că zboară undeva departe. Şi cu senzaţia asta de zbor se şi
lăsă furat de somn, după ce, cu un ultim; efort de voinţă, îşi smulse capul de pe
genunchi şi-l sprijini de perete.
Se trezi abia cînd o mînă îl scutură de umăr cu blîndeţe.
— Tovarăşe, hei, tovarăşe...
Deschise ochii. Metroul era aproape gol, doar ici- colo se mai zărea cîte un
om. Femeia cea tînără de lîngă el făcuse sul salteluţa copilului şi o lega cu o
sfoară. Alături de ea stătea un flăcăiaş de vreo cinci ani cu o căciulă cu clape în
cap.
— Eu te-am trezit, iartă-mă, spuse femeia, dar dormi cam de mult, tocmai de
aseară, şi m-am temut nu cumva să întîrzii la lucru.
— Da-da, sigur, sări Sinţov. Da ce-i... cît e ceasul?...
— E şapte, răspunse femeia.
— Şapte?!
Se uită uimit la ea. Abia acum îşi dădea seama că dormise neîntrerupt toată
noaptea.
Trecuseră exact douăzeci şi patru de ore, şi iată că Sinţov stătea iarăşi în faţa
clădirii comitetului raional de partid. E drept că nu mai era aceeaşi clădire ca în
ajun: peste jumătate din geamuri erau sparte şi înlo- cuite cu foi de placaj vopsit
în culoarea pereţilor. Peste drum de comitetul raional de partid, cu cîteva clădiri
mai sus, o casă cu trei etaje era retezată ca de un cu- ţit.
Sinţov venise încoace de-a dreptul din metrou atît pentru că simţise nevoia să
vină, cît şi pentru că avea
un temei serios: nu-i spusese chiar Iolkin să se întoarcă la raionul de partid
dacă nu-l va găsi pe Iuferev? Nu-l găsise pe Iuferev, aşa că s-a întors la raion.
Deschise uşa de la intrare. Miliţianul şedea în hol la locul obişnuit, doar că
obrazul şi ochiul drept îi erau bandajate. „Probabil că l-a rănit vreun ciob de
sticlă”, îşi spuse Sinţov.
— Cum aş face să stau de vorbă cu tovarăşul Iolkin? întrebă el, apropiindu-se
de miliţian. Mi-a spus ieri că-l pot chema prin dumneata.
— Multe o fi spus el ieri! răspunse miliţianul. Dar vezi că nu-i aici. A fost
rănit, şi acum e la spital, la pansat...
— Şi cînd se întoarce?
Miliţianul ridică din umeri.
Sinţov stătea în faţa lui, neştiind ce să facă. Venise întins la raion, convins, cine
ştie de ce, că astăzi toate se vor rezolva favorabil. Va sta de vorbă cu Iolkin;
acesta conform promisiunii, a şi discutat cu Iuferev; direct de aici se va duce la
comisariatul mi- litar, şi acolo, într-un fel sau în altul, soarta lui se va decide. Şi
deodată — uite că totul iese iarăşi pe dos.
Ce să facă acum? Să-l aştepte pe Iolkin, să meargă să-l caute pe Iuferev, sau
să se întoarcă la lucru, în piaţa Crimeii? Vreme de un minut şi mai bine rămase
descumpănit, cu ochii aţintiţi asupra duşumelei, plină de cioburi mărunte de
sticlă, iar apoi, cînd şi-i ridică, zări pe vecinul de cameră al lui Iolkin. Malinin
venea spre el pe coridor, masiv, posac, privind ţintă un punct fix dinaintea sa,
ţinînd în mînă toarta cănii de aluminiu, învelită într-o batistă. Mergea fără să se
uite la nimeni, dar cînd ajunse în dreptul lui Sinţov, se întoarse brusc spre el, de
parcă l-ar fi văzut încă de departe.
— De ce ai venit din nou? întrebă el cu vocea lui răstită şi răguşită de bas. Nu
l-ai găsit pe Iuferev?
Sinţov clătină tăcut din cap.
— Ai venit la Iolkin? Nu-i aici, urmă Malinin, şi pe faţa lui apăru o expresie
ciudată, de parcă ar fi fost mulţumit să-i aducă lui Sinţov această veste.
— Dumneavoastră nu ştiţi cumva dacă a vorbit cu comisarul militar despre
mine?
— N-a vorbit nimic, a uitat... spuse Malinin ca şi cum ar fi fost vorba de un
lucru de la sine înţeles. Şi, spre surpriza lui Sinţov, făcu un semn miliţianului.
Dă-i drumul tovarăşului să vină la mine... Haidem, mormăi el către Sinţov.
Aşa intrară amîndoi în aceeaşi cameră unde stătuseră de vorbă în ajun: Malinin
cu cana de uncrop înainte, şi Sinţov în urma lui, nedumerit de invitaţia acestui
om morocănos.
— Şezi! spuse Malinin şi-i arătă din ochi patul de lemn. Apoi, după ce puse
cana de aluminiu pe prichi- ciul ferestrei, se aşeză şi el pe un scaun.
Patul lui era strîns soldăţeşte, fără nici o cută, de aceea nu se aşezase pe el.
— A fost rănit grav? întrebă Sinţov şi arătă din cap spre căpătîiul patului pe
care şezuse în ajun Iolkin
— L-a crestat la gît... Pîn’ la nuntă îi trece! răspunse Malinin.
— O schijă, sau o ţandără de sticlă?
— Ba un cuţit finlandez, mormăi Malinin şi, văzînd ochii lui Sinţov, adăugă
nemulţumit: Ce te miri? Crezi că astăzi la Moscova cuţitele finlandeze nu mai au
căutare? Huliganii şi pungaşii Moscovei nu dorm nici ei, îşi văd de treabă... Iar
Iolkin, bineînţeles, trebuia să-şi bage nasul... spuse Malinin în doi peri, aşa că nu-
ţi puteai da seama dacă îl laudă, sau, dimpotrivă, îl dezaprobă. Trecea noaptea cu
maşina şi a văzut nişte indivizi jefuind un magazin — şi-a scos naganul şi:
mîinile sus!... Ei, şi ăia: hîrşt! cu cuţitul finlandez. Bine că nu era singur! I-au
aranjat pe şnapani cum trebuie!
Acum se putea vedea că Malinin aprobă purtarea lui Iolkin, dar continuă să
vorbească pe un ton nemulţumit doar din obişnuinţă.
— Şi tu ce te miri aşa? întrebă el din nou pe Sinţov. În vremuri dintr-astea, tot
gunoiul se ridică la suprafaţă! Asta-i legea naturii. Te uiţi uneori şi te întrebi: n-o
fi prea plină de gunoaie găleata? Nu, frăţioare, nu se prinde!
Pesemne că îşi aminti de ceva care-l frămînta din cale-afară de mult, căci nu se
mai putu reţine:
— Şi ploşniţele vechiului regim au cam început să iasă din crăpăturile unde au
stat ascunse pînă acum, ca să intre în acţiune dacă o fi la o adică! Ieri, cu mîna
mea, am plesnit peste bot pe unul dintr-ăştia... Malinin îşi ridică pumnul greu şi
se uită la el, mirîndu-se parcă singur. Unde-o fi răbdarea mea? mă întreb. Fuse şi
se duse... cînd era nevoie de ea, n-a mai fost... Aşadar, n-ai găsit pe comisarul
militar? îşi curmă el însuşi vorba.
— Nu l-am găsit, spuse Sinţov şi-i povesti că în ajun a lucrat la construirea
baricadelor, la podul Crimeii, iar noaptea şi-a petrecut-o în metrou.
— Şi Iolkin, care se îndoia că ai să te mai întorci... zîmbi cu jumătate de gură
Malinin. Se temea că ai să fugi!
— Unde şi de ce? întrebă Sinţov.
— Tocmai, unde şi de ce?... Ştii că îmi aduc aminte de tine, îşi curmă el iarăşi
vorba, aşa pe neaşteptate; de fapt ăsta era felul lui de a vorbi. Pe atunci făceam
treaba pe care acum o face Iolkin, eu am pregătit dosarul tău cînd ai fost primit în
partid. Am memorie bună: mi-au trecut prin mînă vreo trei mii de candidaţi
primiţi în partid, şi excluşi de asemenea am văzut destui, dar dacă mă uit bine la
om, din fiecare doi, de unul negreşit mi-aduc aminte.
Sinţov se bucura că omul acesta posac şi-a adus aminte de primirea lui în
partid, şi la rîndul său încercă să-şi amintească de Malinin, dar nu izbuti.
— Lasă, nu-ţi mai da osteneala, spuse acesta, ghi- cindu-i gîndurile. N-are
importanţă dacă-ţi aduci sau nu aminte de mine, dar că eu îmi aduc aminte de
tine, asta are importanţă. Cum de ţi s-a putut întîmpla o nenorocire ca asta, măi
tovarăşe? Malinin clătină din cap. În ciuda lucrurilor bune de care-şi amintea, nu
era de loc dispus să diminueze gravitatea nenorocirii care-l lovise pe Sinţov. Ieri
nu ne-ai minţit nici o iotă, tot ce ne-ai spus e adevărat de la a la z?
— Tot, răspunse Sinţov. Ce-ar mai putea să adauge, cum ar putea să-l
convingă?
Malinin îl privi multă vreme în tăcere.
Spre deosebire de veselul Iolkin, omul acesta ursuz, care îmbătrînise la secţia
evidenţei de partid, nu avea o a doua opinie, de rezervă, pentru orice
eventualitate. Avea o singură părere despre oameni — bună sau rea, adică avea
încredere în omul respectiv, sau nu avea. Şi dacă avea, apoi o avea fără rezerve,
iar dacă n-o avea chiar şi în cea mai neînsemnată chestiune, apoi n-o mai avea de
loc.
Dacă ar mai fi păstrat o cît de mică urmă de îndoială că povestirea lui Sinţov
era adevărată de la a la z, nici nu i-ar fi trecut prin gînd să facă ceea ce era pe
cale să facă acum. Continua să mai şovăie într-o singură privinţă: are, sau nu are
dreptul el, Malinin, să facă acest lucru?
„Am! hotărî el pînă la urmă. Că doară mă duc şi eu, am să fiu şi eu acolo, lîngă
el... Şi am să i-o dovedesc şi lui Guber... Iar dacă n-am să i-o pot dovedi, vom
mai vedea ce-i de făcut.”
— Bun, aşa va să zică, spuse Malinin după această îndelungă tăcere. În raionul
nostru se formează în momentul de faţă un batalion comunist, dar se primesc în
el nu numai comunişti şi comsoimolişti, ci şi tovarăşi din activul fără de partid.
Merg şi eu acolo. Azi-noapte am insistat şi mi-au dat drumul. În timpul nopţii s-
au mai completat cîteva plutoane. Comandanţi n-avem deocamdată, în plutonul
meu sînt eu mai mare; aşa că te trec şi pe tine în lista mea. Peste o oră plecăm la
batalion, în strada Pliuşciha. Ei, ce spui, să te trec pe listă? întrebă Malinin,
scoţînd din buzunarul pantalonilor bufanţi un caiet de şcoală îndoit în două de-a
lungul.
— Mai întrebaţi? sări Sinţov.
Malinin se aplecă spre masă cu scaun eu tot, îşi scoase din buzunarul bluzei
ochelarii, care nu se potriveau nicicum cu obrazul lui masiv, bărbătesc, deschise
caietul şi-şi trecu degetul în josul şirului de nume. Lista cuprindea douăzeci şi
şase numere de ordine. Muie în cerneală tocul de pe masă, scrise numărul
următor, al douăzeci şi şaptelea, şi notă cu un scris caligrafic: „Sinţov...”
— Prenumele, numele tatălui?
— Ivan Petrovici, spuse Sinţov.
„I. P.”, scrise Malinin, puse tamponul, vîrî caietul la loc în buzunarul
pantalonilor şi abia apoi spuse: O să ne prezentăm şi o să raportez totul
comisarului de batalion. Să vedem ce-o să hotărască el... Eu, unul, am să-mi spun
părerea.
Nu sublinie în nici un fel această ultimă frază, deşi era cît se poate de
semnificativă. Lucrase şaisprezece ani la evidenţa de partid şi devenise instructor
numai de doi ani, de cînd îi slăbise vederea. Aici la raion părerea lui avea
greutate, mai cu seamă în probleme ca verificarea cadrelor, încrederea sau
neîncrederea în oameni. Şi, fireşte, cu atît mai mare îi era răspunderea pentru
omul acesta din faţa lui. Malinin o înţelegea perfect de bine, deşi n-o sublinia de
fel.
Sinţov aproape că nici nu luă în seamă spusele lui cum că va mai trebui să
raporteze totul comisarului. Era prea fericit pentru posibilitatea ce i se oferea de a
fi primit chiar astăzi în batalionul comunist alături de Malinin şi de a intra, poate
chiar mîine, în luptă.
— Asta n-am s-o uit cîte zile voi avea, spuse Sinţov.
— De ce? ripostă Malinin cu veşnicu-i ton posac. Dacă ţi-aş fi făcut rost de un
loc în trenul de Kazan pentru tine şi catrafusele tale, înţeleg să nu fi uitat cîte
zile ai mai avea, zîmbi el strîmb. Ieri vreo două- zeci de oameni s-au legat
solemn să nu mă uite toată viaţa. Pe cînd ţie ce ţi-am făcut, te-am ajutat doar să
te întorci din nou la război! Oricum te-ai fi întors. Tot un drac, doar că ar mai
fi urmat o tevatură de prisos.
— Bine, am tăcut, spuse Sinţov. Sînt doar foarte bucuros că m-aţi crezut.
Puteaţi foarte bine să nu mă credeţi, şi totuşi m-aţi crezut. Asta-i tot.
— Da, dar vezi că nu poţi să-l crezi pe fiecare, răspunse Malinin îmbufnat,
înţelegînd observaţia lui Sin-ţov în felul său, ca pe o obişnuită plîngere împotriva
excesului de vigilenţă. Dacă ai încredere în oricine, te ia dracu. Şi n-ar fi mare
lucru să te ia pe tine, dar pri- mejduieşti şi Puterea sovietică. Am vrut să mă
bărbieresc, dar m-am răzgîndit, îşi întrerupse el iarăşi firul vorbelor. Dacă vrei,
bărbiereşte-te; acolo, pe prichieiul ferestrei, e briciul şi pensula mea. Ai tot
timpul...
După ce se săpuni la repezeală, Sinţov începu să-şi radă barba de trei zile, mai
îndărătnică decît oricînd.
— E şi o piatră pe acolo: uite, te-ai mînjit de sînge de parcă ai înjunghiat un
porc, spuse Malinin, trăgînd cu coada ochiului la obrazul lui Sinţov, zgîriat de
brici.
Dar nu apucă să-i explice unde anume e piatra. Cineva bătu în uşă. Malinin
strigă nemulţumit: ,,Da...” Uşa scîrţîi şi se deschise. Sinţov renunţă să mai caute
piatra şi se întoarse. în prag stătea o femeie înaltă şi uscăţivă cu un rucsac în
braţe.
— Bună ziua, uite, ţi-am adus, spuse ea către Malinin, şi acesta îi ieşi în
întîmpinare.
Sinţov înţelese că este soţia lui Malinin şi, străduin- du-se să nu asculte
convorbirea lor, se porni să strîngă sculele de ras. Cîteva fraze izolate tot
ajunseră la urechea lui.
— Asta o să-mi prindă bine, spunea Malinin. Dar de astălaltă n-am nevoie. Am
spus că n-am, înseamnă că n-am. Două schimburi îmi ajung.
— Ia-le, de ce să le laşi? insistă femeia.
Dar Malinin mormăi că el nu-i cămilă de povară, şi nici hamali nu vor avea
acolo... Urmară cîteva fraze pe care Sinţov nu le auzi, apoi Malinin spuse:
— Uite, ai patru sute aici.
— De ce mi-i laşi pe toţi? Ţie ce-ţi rămîne?
— Ce-mi trebuie mie bani acum? spuse el, şi probabil că răspunsul acesta o
sperie pe soţia lui, pentru că Sinţov auzi un sughiţ de plîns.
Terminase cu rasul şi, neştiind ce să mai facă, se aşeză cu spatele spre Malinin
şi soţia lui. „Acum probabil că s-au îmbrăţişat de rămas bun, sau poate-şi mai
spun ceva foarte încet”, gîndi el.
— Na şi ţie un rînd de schimburi, răsună deodată în spatele său vocea lui
Malinin, şi pe genunchii lui Sinţov ateriză un schimb de rufe vechi, cîrpite, dar
foarte curate. Văd că n-ai de nici unele. Nevastă-mea mi-a adus lucruri de prisos.
Sinţov se întoarse şi văziu că soţia lui Malinin nu mai era în cameră. Cei doi
soţi îşi luaseră rămas bun şi se despărţiseră atît de încet, încît el nici n-o auzise
ple- cînd.
Malinin înghesui în rucsac sculele de ras, îşi puse peste haina bleumarin de
croială pe jumătate militară un vechi palton de postav negru şi o şapcă din acelaşi
postav, apoi îşi aruncă pe umeri arma, care stătuse sprijinită în colţul camerei.
— Să mergem!
Cînd ieşiră în stradă, Malinin se opri pe trotuar şi, ridicîndu-şi capul, îmbrăţişă
cu privirea clădirea comitetului raional de partid, de parcă ar fi vrut să şi-o înti-
părească mai bine în minte înainte de despărţire.
— Cît timp aţi lucrat aici? întrebă Sinţov.
— La raionul de partid — din douăzeci şi trei, iar în sediul acesta — de cînd
ne-am mutat, din douăzeci şi şase, răspunse Malinin. Geamurile au fost de
cristal, adăugă el pe neaşteptate, încă de pe timpul ţarului, şi uite că într-o
singură noapte, dintr-o singură bombă s-au dus aproape toate. Ai văzut?! A
trebuit să astupăm ferestrele cu placaj, parcă-i o gheretă.
În ultimele două zile Malinin văzuse în oraş aceleaşi lucruri ca şi Sinţov, dar
datorită muncii sale de activist al raionului de partid ştia incomparabil mai mult
decît văzuse. Fireşte că şi ieri, şi alaltăieri spuma clocotise mai mult la suprafaţă,
dar sub clocotul acesta situaţia era într-adevăr ameninţătoare. Evacuarea luase
proporţii uriaşe, şi în ultima etapă deveni atît de grăbită, încît, cinstit vorbind,
panica ar fi putut lua forme şi mai grave. Pe front se făcuse o breşă, şi de trei zile
se aruncau într-însa, ca într-o gură nesătulă, tot ce se afla la în- demînă, dar
situaţia continua să rămînă tot atît de grea.
Secretarul comitetului raional de partid, Golubev, la care, prinzînd momentul,
Malinin intră la cinci dimineaţa să-şi ia rămas bun, îl privi în ochi şi-i spuse:
— Ieri la înghesuială ţi-am dat voie să pleci la batalion, dar astăzi îmi pare rău
c-am făcut-o. Aş avea nevoie de tine aici...
— Dar acolo? întrebă Malinin, gata să facă aşa cum i se va cere, dar în sinea sa
sperînd că secretarul nu-şi va schimba hotărîrea.
— Şi acolo e nevoie de tine, răspunse Golubev. Probabil că veţi fi trimişi în
luptă aproape imediat.
Erau singuri în birou. Lucrau împreună de opt ani,
— Cum e astăzi cu Moscova? întrebă Malinin, uitîn- du-se drept în ochii lui
Golubev. Dar aşa... — palma lui grea despică aerul de sus în jos, vrînd parcă să
spună: ori îmi spui totul pe şleau, ori nu-mi mai spui nimic.
Şi Golubev îi spuse totul pe şleau.
— Alaltăieri, după părerea mea, nu era încă nimic limpede explică el. Acum
însă lucrurile se mai îndreaptă cîte puţin. Probabil că nu vom părăsi Moscova în
nici un caz, doar de n-ar trebui să luptăm chiar la marginea oraşului. Sau, mai
ştii, poate şi pe străzi. Nici asta nu-i exclus.
Aceasta era starea de spirit în care se afla secretarul comitetului raional, şi
Malinin n-avea nici un motiv să nu-l creadă. Golubev era un om pe care-i
cunoştea bine, care ştia să-şi cîntărească vorbele şi nu-şi permitea cuvinte inutile.
„Poate că într-adevăr va trebui să dăm şi lupte de stradă, îşi spunea Malinin,
mergînd alături de Sinţov pe strada Pliuşciha. Ce înseamnă luptă de stradă?
Înseamnă că, uite, s-ar putea să ne batem chiar aici, pe Pliuşciha! în casa aceea
— nemţii, iar în astălaltă — noi. Sau dincolo de podul Crimeii — nemţii, iar
dincoace de pod — noi. Luptăm să le oprim înaintarea spre centru. Adică la fel
ca în nouă sute şaptesprezece, în luptele de stradă cu iuncherii, doar că totul vine
înmulţit cu o sută!”
Umbla străduindu-se să se obişnuiască şi cu acest gînd, dar în zadar: una ca
asta nu-i putea intra în cap.
— Poate că mîine o pornim de-a dreptul pe front, spuse el lui Sinţov după o
tăcere prelungită.
Sinţov dădu din cap. El mergea gîndindu-se la altceva: dacă se va găsi la
batalion o puşcă şi pentru el, sau vor primi armele abia pe front?
Şcoala profesională, unde se instalase cazarma batalionului comunist, se afla în
fundul unei curţi mari, împrejmuită cu un gard înalt de cărămizi. Lîngă poartă se
înghesuiau vreo douăzeci de civili.
— Uite şi restul plutonului, spuse Malinin. La început a fost vorba să ne
întîlnim la comitetul raional, apoi însă am stabilit să ne adunăm aici. Mai
aproape de teren.
Cu o voioşie surprinzător de tinerească, instructorul îşi îndreptă puşca pe umăr
şi se apropie de grupul din faţa porţii. Mai toţi erau oameni nu prea tineri, mulţi
dintre ei cu ochelari; unii aveau rucsacuri, alţii — saci de spate, doi — nişte
valize mici, iar unul dintre ei — un coşuleţ de rufe, legat îngrijit cu sfoară... Trei
sau patru inşi purtau arme de vînătoare, doi — puşti, unul — un nagan prins la
centura care-i strîngea paltonul. Toţi erau încinşi şi, măcar că purtau fiecare ce
găsise, se străduiseră cu toţii să se echipeze în aşa fel ca să se poată mişca mai în
voie.
Apropiindu-se de ei, Malinin şi Sinţov observară că oamenii adunaţi acolo
glumeau pe seama unui bărbat cărunt şi mic de statură, care-şi avea lucrurile în
coşu- leţul de rufe.
— Trofimov iar s-a pregătit să plece la peşte! Uite cum l-a mai echipat nevasta!
I-a pus acolo şi hrană rece pe două zile. Şi o sticlă de votcă, şi un pui de pernă...
Totul cum scrie la carte.
— Da unde-ţi sînt undiţele, Trofimov? Te pomeneşti că le-ai uitat!
— A-a, uite-l pe Malinin, vine Malinin! îl întîmpinară cîteva glasuri.
Mai toată lumea îl cunoştea.
— A venit şi şeful, înseamnă că e vremea să ne încolonăm, spuse cineva.
— Dar Ikonnikov unde e? întrebă Malininr după ce-i numără pe toţi din ochi.
Nu s-a prezentat?
— N-o să mai vină Ikonnikov, răspunse omul cu coşuleţ, numit Trofimov. Am
fost să-l iau de acasă, acolo lucrează o echipă de săpători, îşi fac drum spre
subsol... E îngropat şi el sub dărîmături.
— Ce fac oamenii? întrebă Malinin. Mai dau semne de viaţă?
— Deocamdată mai ciocănesc, sînt vii.
Cineva glumi cam amar, spunînd că nimic nu-i mai rău decît aceste subsoluri, e
mai bine să-ţi primeşti moartea în propriul tău spaţiu locativ!
— Ei, dacă Ikonnikov nu mai vine, înseamnă că ăştia sîntem toţi! spuse
Malinin.
Oamenii se încolonară cîte doi. Malinin trecu în frunte, iar Sinţov se trezi în
ultimul rînd, singur. Astfel încolonaţi, intrară în curtea mare a fostei şcoli
profesionale, pe lîngă santinela în haine civile de la poartă. Omul îi lăsă să
treacă, salutîndu-l pe Malinin ca pe un vechi cunoscut.
— Hai noroc, Alexei Denisîci!
— Noroc, răspunse Malinin nemulţumit de salutul acesta „civil” şi, lăsîndu-şi
oamenii să aştepte afară, intră în clădirea şcolii, să raporteze comisarului de ba-
talion.
Rămase înăuntru multă vreme, aproape douăzeci de minute. În sfîrşit, ieşi. Dar
era şi mai posomorît ca de obicei.
— Trofimov, se adresă el omului cu coşuleţ. În lipsa mea, tu ai să-mi ţii locul.
Iată programul: astăzi avem zi de instrucţie. În cursul zilei ne vor fi repartizaţi
comandanţi de companii. Pentru început, plutonul va căpăta cincisprezece puşti,
pe urmă vedem noi. Instrucţia începe la zece, pînă atunci vă puteţi încălzi în
cazarmă. Ni s-a repartizat camera nouăsprezece, a doua pe mîna dreaptă. Tu,
Sinţov, rămîi cu mine. Malinin se uită la Sinţov de parcă l-ar fi durut toţi dinţii şi
fiecare vorbă spusă i-ar produce durere. Rămîi. O să mergem la comisar.
„Uite că începe”, îşi spuse Sinţov cu inima strînsă.
— L-am adus, întrebaţi-l, spuse Malinin la fel de posomorît cînd intrară
amîndoi în camera unde se afla comisarul de batalion.
Camera era o clasă. Comisarul de batalion şedea la catedră; în spatele lui se
afla o tablă scrisă pe jumătate cu cretă. Malinin se aşeză într-o bancă, Sinţov ră-
mase în picioare.
Comisarul de batalion era un om de vreo cincizeci de ani, bine îmbrăcat. Purta
un sveter gros de lînă şi o haină de-un albastru-închis, cu o veche decoraţie pe
rever: „Ordinul Drapelul Roşu”. Pe un scaun de lîngă el erau aruncate o manta de
piele şi o căciulă de ren. Pe masă, în faţa comisarului, se afla un mauser cu o
plăcuţă de argint fixată pe toc.
— Stai jos, spuse comisarul către Sinţov în loc de orice alt răspuns la salut. Să
ne gîndim ce-i de făcut cu dumneata. Eu am spus că nu avem nevoie de oameni
ca dumneata, dar văd că tovarăşul Malinin e nemulţumit.
— Dumneavoastră ordonaţi, ce amestec are aici nemulţumirea mea? spuse
Malinin.
— Încă nu mi-am amintit cum se ordonă, zîmbi cam batjocoritor comisarul.
Cînd am să mă echipez, îmi aduc eu aminte, şi atunci am să încep să ordon. Dar
pînă una- alta, hai să ne sfătuim. Tovarăşul Malinin mi-a povestit în linii mari
istoria dumitale, se adresă el din nou lui Sintov. Dar, poate că mai vrei să adaugi
şi dumneata vreun amănunt.
Comisarul avea părul cenuşiu-cărunt cu sclipiri de oţel, pieptănat cu cărare într-
o parte, un obraz îngust şi inteligent, gura strînsă ironic şi doi ochi la fel de
ironici, în spatele unor ochelari scumpi, cu rama de aur.
— Ce să mai adaug? spuse Sinţov, uitîndu-se în ochii aceştia batjocoritori. La
ce să mai zgîndărim rănile?!
De disperare, răspunsul lui sună cam grosolan, dar tocmai grosolănia aceasta
făcu, cine ştie de ce, o bună impresie asupra comisarului.
— Ce-i tot dai zor cu rănile? făcu el. Oi fi avînd eu nume nemţesc, dar nu sînt
neamţ, ca să chinui oamenii. Te-au chinuit ei destul, judecînd după cele spuse de
tovarăşul Malinin. Dar uite ce îndoială mă frămîntă pe mine, dacă eşti în stare
să mi-o spulberi — spul- beră-mi-o! Dacă ai fi fost un civil, nu s-ar pune decît
problema încrederii: tovarăşul Malinin are încredere în dumneata, iar eu am în el.
Dumneata însă nu eşti un civil, eşti militar din cadrele active, nu va apărea deci
ceea ce facem noi ca o ilegalitate, ca şi cum te-am camufla aici la noi?
— E-eh, Nikolai Leonidovici, despre ce camuflare poate fi vorba aici? Mi se
pare caraghios! izbucni Malinin, nemaiputînd răbda.
Comisarul îşi întoarse pentru o clipă spre el ochelarii sclipitori şi continuă pe
acelaşi ton:
— Dumneata faci parte din cadrele armatei, şi pentru a-ţi justifica faptele din
trecut şi a fi din nou repartizat în funcţie pe front trebuie să te prezinţi la o
organizaţie competentă. După mine, cu acest fel de probleme se ocupă secţia
specială; sau poate s-ar cuveni să te înfă-ţişezi la procuratura regiunii militare,
ţinînd seama că aici te afli în zona ei de acţiune. Sediul procuraturii este — o ştiu
fiindcă locuiesc chiar alături — nu departe de aici, pe strada Molceanovka. Ţi-aş
recomanda să te prezinţi acolo. Cît despre istoria dumitale, nu-ţi cer să mi-o
repeţi; oricum, ea nu-mi va schimba hotărîrea. Aşa, asta-i tot, încheie el încet,
dar necruţător, şi Sinţov înţelese că politeţea şi cursivitatea vorbelor lui nu sînt
nimic altceva decît forma lui obişnuită de exprimare
— Scrie-i cel puţin o adresă de însoţire, tovarăşe Gu- ber, spuse Malinin
comisarului, renunţînd brusc la oficialul „dumneavoastră”. Că doar omul n-are
nici un act. Bine că la comitetul raional a dat de mine, care îl cunoşteam.
— În regulă, consimţi Guber, fără nici un semn de nemulţumire. Deschise
blocnotesul de pe masă, scoase un stilou din buzunar, îi deşurubă capacul şi
începu să scrie.
— Numele dumitale e Siniov, nu? întrebă el, după ce scrisese primele două
rînduri.
— Sinţov, îl îndreptă Sinţov. Sinţov I. P.
— Sinţov I. P. repetă Guber, trecînd numele; apoi mai adăugă două-trei rînduri,
semnă, smulse fila din blocnotes, o pături în două şi o întinse lui Sinţov. Ştam-
pilă nu avem, merge pe veresie! Dacă or primi-o, bine, dacă nu... şi strînse din
umeri.
— Îmi permiteţi să plec? întrebă Sinţov, pălind.
— Mă rog.
Furios, Sinţov se întoarse brusc la stînga-mprejur, mi- lităreşte, şi ieşi bătînd
pasul cu cizmele lui sparte.
Guber şi Malinin rămaseră singuri faţă în faţă, şi privirile lor se întîlniră.
Malinin oftă adînc, abia stăpî- nindu-şi mînia.
— Vorbeşte, Malinin, dă-i drumul, că acu te înăbuşi, văd eu că eşti întors pe
dos. Vorbeşte neoficial, ordinul n-a apărut încă, deocamdată sînt comisar numai
prin bunăvoinţa raionului de partid. Şi apoi, sîntem cunoştinţe vechi...
— Un formalist cu mănuşi, asta eşti, mormăi răguşit Malinin. Cum naiba ai
putut să fii comisar de brigadă? Zău nu pricep!
— Ba încă în Armata Întîi de Cavalerie, notează bine, zise Guber. Ehe, dar cînd
a fost asta?! De atunci am ros zece rînduri de pantaloni pe fotoliul de la direcţia
generală. De cincisprezece ani fac negustorie cu străinătatea, m-oi fi stricat...
vezi şi tu cum rezolv problemele.
— Da, văd! spuse Malinin. Ţi-ai uitat sufletul în servietă, şi servieta — acasă.
— E nostim să aud asta de la tine, Malinin. Da ştii cum ţi se spune ţie,
bineînţeles cînd nu eşti de faţă?
— Ştiu, răspunse Malinin: Malinin şi Burenin1...
— Chiar aşa, zîmbi din nou Guber. Şi asta pentru că de douăzeci de ani toată
aritmetica comitetului raional e în capul tău, şi toate întrebările se potrivesc cu
răspunsurile, ca în manual! Iar acum, deodată te-ai hotărît să fii mărinimos!
Războiul va justifica totul, aşa crezi? Vrei să suspendăm toate rînduielile? De la
tine chiar că n-am aşteptat, una ca asta!
— Bine, spuse Malinin. Las că pricep eu. Te-ai temut ca nu cumva el — şi
arătă cu degetul spre uşă, ca şi cum Sinţov s-ar mai fi găsit acolo, după uşă — să-
ţi povestească şi ţie prin ce-a trecut, te-ai speriat ca nu cumva după aceea să iei
altă hotărîre, aşa că acum mai bine taci! Dacă ţi-e ruşine, mai bine taci şi nu te
mai lega de mine...
— Şi de ce mi-ar fi ruşine, mă rog? spuse Guber şi roşi brusc, pierzîndu-şi
veşnicul zîmbet ironic care-i servea de camuflaj. Am procedat just: omul e
militar, se va prezenta la procuratură, şi cei de acolo vor hotărî aşa cum trebuie...
— Pretutindeni se hotărăşte totul cum trebuie astăzi? îl întrerupse Malinin.
— Pretutindeni, sau nu pretutindeni, se supără Guber, asta nu ştiu, dar la
procuratura militară cred că vor şti să se descurce cum trebuie, şi omul va putea
să ajungă pe front şi fără ajutorul nostru.
— Bravo, foarte bine, mai bine taci, ai făcut-o, acum taci, nu te mai justifica;
Malinin dădu din mînă a lehamite, se ridică de pe scaun şi, ducîndu-şi mîna la
co-zorocul şepcii de postav negru, întrebă: Îmi permiteţi să plec la pluton?
Între timp, Sinţov se apropia de procuratura militară de pe strada Molceanovka.
Pe drum desfăcuse şi citise de două ori la rînd hîrtia scrisă de Guber. Scrisul co-
misarului era atît de frumos şi de ferm, iar semnătura — atît de impresionantă,
încît hîrtia părea a fi într-adevăr un document, deşi nu purta nici o ştampilă.
,,Către procuratura regiunii militare Moscova”, era scris acolo, şi mai jos urma:
„Adresă”. „Vă înaintăm pe tovarăşul Sinţov I.P. pentru ca sus-numitul să depună
la dumneavoastră o declaraţie într-o problemă personală. Comisarul batalionului
comunist al raionului Frunze, comisar de brigadă în rezervă N. Guber.”
În faţa procuraturii aştepta o Emkă veche, în care moţăia un şofer în uniformă.
Geamurile clădirii erau împestriţate cu fîşii de hîrtie lipite în cruce, dar fîşioa-
rele de hîrtie nu ajutaseră: mai toate geamurile erau sparte; Sinţov împinse uşa
clădirii şi intră. Din vestibulul mare se desfăceau două uşi: în faţa uneia se găsea
o santinelă, în faţa celeilalte, întredeschisă, nu era nimeni. Sinţov intră pe aceasta
din urmă şi se pomeni într-o cameră cu două mese rotunde, înconjurate de
scaune pentru public. Mai erau acolo două ghişee. Deasupra unuia se vedea o
tăbliţă cu inscripţia: „Eliberarea biletelor de intrare”, deasupra celuilalt —
„Primirea corespondenţei”, dar amîndouă ghişeele erau închise. Sinţov bătu la
1
Referire la Malinin şi Burenin autori ai unui manual de aritmetică, folosit în şcolile din Rusia
ţaristă, în secolul trecut (n. ed.).
unul din ele. Apoi bătu mai tare. Nici un răspuns. Pînă la urmă se deschise uşa, şi
în prag se arătă santinela din vestibul.
— De ce faceţi gălăgie? întrebă el răstit. Nu-i nimeni aici. Degeaba ciocăniţi.
— Trebuie să intru la procuratură, răspunse Sinţov.
— Ei, şi ce dacă trebuie? Nu-i nimeni aici. Degeaba ciocăniţi.
— Atunci am să-ţi spun dumitale, hotărî Sinţov.
— Mie n-aveţi ce-mi spune, i-o reteză scurt santinela. Vă rog să părăsiţi
încăperea! Aveţi permis de intrare?
— Nu, spuse Sinţov.
— Atunci, n-aveţi ce căuta aici, nu vă dau drumul... Tot n-aţi plecat? strigă
ameninţător ostaşul şi, mînat de la spate de el, Sinţov se pomeni iarăşi în stradă.
Emka în care moţăise şoferul în uniformă plecase. Strada era cu desăvîrşire
goală. Sinţov îşi dădu seama că n-ar avea nici un rost să se adreseze iarăşi santi-
nelei şi se decise să aştepte afară. Mai devreme sau mai tîrziu, trebuie să intre sau
să iasă din sediu vreun lucrător al procuraturii.
Vreme de un ceas şi mai bine, tremurînd de frig şi făcînd nenumărate
presupuneri pentru a-şi explica de ce nu iese şi nu intră nimeni în procuratură,
Sinţov se plimbă în sus şi-n jos pe trotuar prin faţa uşii. În sfîrşit, nemaiputînd
răbda, intră din nou în vestibul; santinela îi aruncă o privire grea, bănuitoare şi,
ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima oară, îl întrebă mînios:
— Ce doriţi?
— N-aţi vrea să chemaţi pînă la uşă pe juristul de serviciu pe procuratură?
— N-am să chem pe nimeni. Nu-i voie să vă plimbaţi pe aici. Plecaţi, că altfel
vă arestez!
— Arestează-mă, spuse Sinţov, hotărît la orice.
Dar santinela n-avea de gînd să-l aresteze.
— N-am de ce să vă arestez, se răsti el cam descumpănit. Plecaţi, că altfel
folosesc arma! Şi nu mai bateţi trotuarul prin faţa sediului: e interzis!
Ultimele cuvinte fură însoţite de o mişcare înainte a puştii. Sinţov se uită
indiferent la puşcă, la baioneta îndreptată spre pieptul său, apoi se întoarse cu
spatele spre santinelă şi, fără să spună o vorbă, ieşi din clădire. Nu-i rămînea
decît să aştepte: poate că totuşi va intra sau va ieşi cineva... Acum nu se mai
plimba prin faţa uşii, ci măsura trotuarul de peste drum.
Strada părea moartă. De la o vreme, Sinţov pierdu noţiunea timpului şi intră
din nou în vestibul. „O să fac totul ca să mă aresteze! îi spun ce mi-o veni pe
limbă, şi refuz să plec. Altceva ce-aş mai putea face?”
Cu gîndul acesta, intră pe uşă, aşteptîndu-se să dea ochi pentru a treia oară cu
santinela aceea ursuză, de care era sătul pînă peste cap, ca şi ea de el, dar între
timp santinela se schimbase. În post era acum un ostaş mărunţel, cu un chip de
fată, şi cu sprîncene negre, frumos arcuite.
— Tovarăşe ostaş, spuse Sinţov cu glas ferm, scoţînd hîrtia din buzunar şi
înaintînd drept spre santinelă. Am venit cu o adresă. Uite-o! Telefonează
juristului de serviciu pe procuratură şi raportează-i că am venit. Am o treabă
urgentă aici.
Ostaşul întinse mîna spre hîrtia lui Sinţov. Sinţov i-o dădu şi făcu un pas
înapoi. Ostaşul preţui atitudinea lui şi, apreciind cu coada ochiului distanţa dintre
ei, începu s-o citească. Vreme de cîteva clipe, respectul pentru semnătura
„comisar de brigadă în rezervă” şi neîncrederea în adresa fără ştampilă luptară în
sufletul lui. Pînă la urmă, mai aruncă o privire spre Sinţov şi ridică
receptorul telefonului, aflat într-un colţ pe o măsuţă.
— Tovarăşe jurist de serviciu pe procuratură, raportează santinela. S-a
prezentat aici la noi un cetăţean cu o adresă către procuratură din partea unui
comisar de brigadă... Nu-i pot descifra numele. Vă roagă să veniţi o clipă jos...
Am înţeles!
— Juristul de serviciu coboară îndată, spuse el către Sinţov şi-i înapoie hîrtia.
Peste vreo cinci minute apăru pe uşă un jurist mi- litar de rangul trei. Era
tînăr, uscăţiv, cu părul lucios, proaspăt udat şi pieptănat în grabă, şi cu o pată sta-
cojie pe umărul obrazului drept. Pesemne că juristul militar aţipise cu faţa în
palmă şi fusese trezit de telefonul santinelei. După ce citi hîrtia adusă de Sinţov,
i-o înapoie şi ridică ochii spre el.
— De ce n-are ştampilă? întrebă el.
Sinţov spuse că batalionul comunist n-are ştampilă. Juristul acceptă răspunsul
— în aceste zile explicaţia asta simplă nu-l putea uimi.
— Şi ce treabă aveţi la procuratură? De ce-aţi fost trimis aici?
— Am fost trimis la cererea mea, spuse Sinţov şi se uită în jur. Cum adică, aici,
stînd aşa, în picioare, va trebui să povestească totul? Vă rog, fie dumneavoastră
personal, fie persoana pe care o veţi hotărî, să-mi acordaţi o jumătate de oră.
Juristul se mai uită o dată la Sinţov. Chipul omului acestuia inspira încredere.
Era un chip ostenit, deschis, cinstit. Echipamentul, ce-i drept, era de adunătură,
nepotrivit ca măsură şi murdar, cizmele, cel puţin, erau prea de tot ferfeniţite.
Dar juristul îşi aduse aminte că omul vine trimis de batalionul comunist şi-şi
spuse că, în aşteptarea echipării, mulţi oameni îşi pun pe ei ce le vine la
îndemînă. Cu siguranţă că este un om cinstit: cei necinstiţi ocolesc în asemenea
timpuri procuraturile militare. Dar juristul nu putea să asculte cele ce avea să-i
spună omul acesta, după cum nu putea nici să-l îndrume la alt jurist, şi nici măcar
să-i explice de ce nu poate face nici una, nici alta.
De fapt unicul motiv era că în afară de cele două santinele — cea din post şi
cealaltă, care în momentul de faţă dormea — el, juristul militar de rangul trei
Polovinkin, era singurul om care se afla în clădirea procuraturii militare de
regiune. Cu trei zile în urmă, primind ordinul corespunzător, procuratura se
mutase în altă parte, la una din staţiile de cale ferată din împrejurimile Moscovei.
Arhiva fusese evacuată, iar dosarele cu lucrări curente fuseseră transportate în
noul loc de dizlocare. De două zile, la procuratură nu se mai găsea decît
dulapurile goale, telefoanele, cele două santinele, şi el, de serviciu, obligat să
îndrume la noua adresă pe cei care se vor prezenta sau vor telefona, dacă
bineînţeles se va cuveni ca aceştia să cunoască noua adresă. Nu putea să stea de
vorbă cu Sinţov aici, jos, pentru că locul lui era la telefonul de serviciu. Nu putea
nici să-l ia cu el sus, pentru că oricine ar fi urcat la etaj ar fi înţeles îndată că
procuratura s-a mutat din Moscova. Lucrul acesta însă nu se cuvenea să fie
cunoscut de oameni străini de procuratură!
— Uite ce-i, spuse în fine juristul, după ce chibzui toate posibilităţile, aşteaptă
dumneata aici, în sală. Eu sînt de serviciu şi nu pot lăsa totul baltă ca să ascult
declaraţia dumitale, dar am să rog pe altcineva s-o facă de îndată ce acest
altcineva îşi va termina treburile. Te vom chema sus sau va coborî cineva să stea
de vorbă cu dumneata... Să aştepte acolo, spuse el santinelei şi arătă cu degetul
spre camera cu două ghişee. Din ordinul meu...
— Bine, mulţumesc, spuse Sinţov. Dar să ştiţi că aştept de mai bine de trei ore.
— Ce să-i faci, va trebui să mai aştepţi.
Juristul nu ştia cît anume va mai trebui să aştepte Sinţov, dar propunerea lui nu
era de loc făţarnică. În urmă cu vreo oră, spre marea lui bucurie, şeful său îi
telefonase de la noul loc de dizlocare şi-i comunicase că în curînd se va întoarce
acolo cu un grup de lucrători. Gîndindu-se la acest grup, el îi propuse lui Sinţov
să aştepte. Juristul plecă, iar Sinţov se puse pe aşteptat. La început aşteptă cu
nerăbdare, numărînd clipele. Apoi însă le pierdu socoteala, adormi, şi cînd se
deşteptă, peste o vreme, ţîşni în vestibul cu graba unui om care abia s-a trezit şi
spuse santinelei:
— Dă-mi legătura cu militarul de serviciu..
Tonul categoric îşi făcu efectul. Santinela formă numărul şi spuse:
— Cetăţeanul pe care l-aţi pus să aştepte cere să vorbească. Să-i dau
receptorul?
Pesemne că răspunsul fu afirmativ, aşa că santinela îi întinse lui Sinţov
receptorul.
— Ce s-a întîmplat? se auzi la aparat o voce nemulţumită.
— Tovarăşe jurist militar de rangul trei, spuse Sinţov. Tot nu m-a chemat
nimeni să stea de vorbă cu mine!
— Aşteaptă, şi vei fi chemat, răspunse juristul.
— Bine, dar trebuie să mă întorc la unitate, minţi Sinţov. Am să fiu dat lipsă
nemotivată...
Cîteva secunde, receptorul rămase mut.
— Bun, dacă nu poţi să mai stai, ia loc în sala de aşteptare şi pune pe hîrtie tot
ce ai de comunicat procuraturii. Cînd termini de scris, laşi declaraţia acolo jos şi
spui santinelei să mă cheme, am să cobor s-o iau.
După ce auzi ţăcănitul de la celălalt capăt al firului, Sinţov mai rămase cîteva
clipe cu receptorul lipit de ureche. Nu-i rămînea altceva de făcut decît să accepte
propunerea juristului. Altă soluţie nu avea... Trebuia să încredinţeze totul hîrtiei
şi s-o lase acolo, pe urmă... ce-o fi o fi.
„Iar eu am să mă întorc la batalion”, îşi spuse el deodată cu hotărîre, şi răsuflă
uşurat.
Îşi duse palma la buzunarul scurtei vătuite şi simţi teancul de foi strînse în
patru, pe care le luase încă de la comitetul raional, de la Malinin, ca să-i scrie
Maşei, se întoarse în camera cu ghişee şi, spre norocul său, găsi acolo un toc cu
peniţa strîmbă, dar întreagă. Încercă peniţa, adună într-o singură călimară
resturile de cerneală din alte două, netezi foile cu palma şi, aplecîn- du-se cu tot
pieptul peste masă, scrise fără să stea pe gînduri şi aproape fără pauză filă după
filă. Se oprea numai arareori, cînd peniţa stropea şi zgîria prea rău hîrtia.
Cînd termină de scris a opta filă şi sfîrşi descrierea tuturor amănuntelor, afară
se întuneca. Vru să recitească totul de la început, dar, aruncînd o privire pe
fereastră, dădu din mînă a renunţare şi adăugă chiar în josul ultimei file încă o
frază:
„Din toate acţiunile mele, socotesc greşite două: că nu m-am prezentat la secţia
specială a unităţii în sectorul căreia am ieşit din încercuire, plecînd mai departe,
cum am arătat mai sus, şi că, ajuns în apropierea Moscovei, nu m-am prezentat la
punctul de control, ci l-am ocolit. Pentru exactitatea tuturor faptelor expuse de
mine înţeleg să-mi iau toată răspunderea pe linie disciplinară.”
Semnă declaraţia, puse data, apoi reciti ultimele rîn- duri şi după cuvîntul
„disciplinară” adăugă apăsat: „şi de partid”.
În vestibul se repetă procedura de dinainte. Sinţov rugă santinela să cheme pe
juristul de serviciu. Santinela telefonă, şi peste cîteva minute Polovinkin se arătă
în pragul uşii.
— Ai scris? întrebă el şi, eu o mişcare de om obişnuit cu asemenea hîrtii, luă
declaraţia din mîinile lui Sinţov, aruncă o privire asupra primei file — să vadă
dacă a fost adresată corect —, apoi răsfoi tenculeţul de file şi parcurse în grabă
rîndurile de la urmă.
— Ai scris utide vei putea fi găsit după ce ţi se va cerceta declaraţia?
— Da, la început, răspunse Sinţov, şi arătă locul unde scrisese: „Batalionul
comunist al raionului Frunze, aflat în prezent la adresa: Str. Pliuşciha, clădirea
Şcolii profesionale Nr. 2”.
Deodată, îşi aminti de ceva şi scoase din buzunar hîrtia cu care îl înarmase
Guber.
— Tovarăşe jurist militar de rangul trei! Scrie- ţi-mi, vă rog, pe adresa
asta că am fost reţinut aici pînă seara, că altfel, ştiţi, lipsa nemotivată...
De fapt cam minţise: n-avea importanţă ora la care se va întoarce la batalion,
voia numi ca Guber să vadă că fusese într-adevăr la procuratură.
— Bine, am să scriu că ai stat la noi pînă la ora şaisprezece, spuse juristul
militar.
— Puneţi şi ştampila, dacă se poate.
Juristul strîmbă din nas, gîndindu-se că va trebui să urce din nou la etaj, să
coboare şi iarăşi să urce. Bombăni pregătindu-se să refuze, dar în ultima clipă se
răzgîndi — avea şi el inimă! —, luă hîrtia lui Sinţov, ieşi din vestibul, şi peste
două minute apăru iarăşi.
— Poftim! mormăi el cu tonul enervat al omului bun la suflet, care este
nemulţumit de propria-i bunătate, şi întinse lui Sinţov hîrtia împăturită.
Ieşind în stradă, Sinţov despături hîrtia. N-avea ştampila rotundă, dar purta un
mic sigiliu de antet: „Procuratura regiunii militare Moscova”. Sub antet era
scris: „A fost la procuratură pînă la orele şaisprezece, astăzi 18.X. a.c.” Apoi
urma un „P” mare şi frumos, de care era agăţat restul numelui, indescifrabil, aşa
că rămase necunoscut lui Sinţov.
După încetarea primei alarme aeriene din seara aceea, şeful gărzii se prezentă
la Guber şi-i raportă că la poartă se află un om numit Sinţov, care declară că a
lipsit din cazarmă cu permisiunea comisarului de batalion şi că acum s-a întors şi
trebuie să se prezinte comisarului. Guber surîse ironic, îşi îndreptă ochelarii pe
nas şi ordonă ca omul să fie lăsat să intre şi să fie chemat la el şi Malinin.
Sinţov intră primul la Guber. Malinin nu venise încă.
— Ei, cum e, tovarăşe Sinţov, întrebă comisarul, bat- jocoritor, procuratura
militară e închisă cumva pentru renovare, sau poate n-ai găsit strada
Molceanovka?
Sinţov scoase din buzunar biletul şi i-l puse în faţă.
Guber îl citi atent, ca şi cum nu el însuşi l-ar fi scris cu cîteva ore în urmă, apoi
îl întoarse pieziş şi citi tare textul de sub antet: „A fost la procuratură pînă la
orele şaisprezece”.
— Aşadar, s-au lămurit cu problema dumitale şi te-au trimis înapoi la noi? Aşa
este, nu? spuse Guber, ridicîndu-şi privirea de pe hîrtie.
— Nu, răspunse Sinţov. Nu-i aşa.
— Dar cum e?
Sinţov povesti despre aşteptarea lui fără folos şi despre declaraţia scrisă pe care
o lăsase la procuratură.
— Şi ai expus acolo tot ce mi-a povestit Malinin despre dumneata?
— Totul.
— Fără să tăinuieşti nimic?
Sinţov strînse din umeri, şi Guber recunoscu în sinea sa că întrebarea lui fusese
stupidă. De ce-ar fi tăinuit ceva? Dacă omul acesta era un laş, încă din ajun ar
fi putut foarte uşor să fugă departe în spatele frontu- lui, iar dacă era un
pişicher, cu siguranţă că ar fi tur- nat o minciună şi s-ar fi oploşit pe lîngă o
unitate oarecare. Cîţi oameni nu rătăcesc acum între Veazma şi Moscova,
pierduţi de unităţile lor şi fără nici un act în buzunar!
Guber se pomeni fluierînd uşor la gîndul numărului lor mare şi, fără veste,
zîmbi lui Sinţov, dar nu ironic, ca pînă atunci, ci doar aşa — că, vezi doamne,
ştia să zîmbească şi „doar aşa” — după care spuse:
— Stai jos, o să vină şi Malinin îndată şi o să ne sfătuim...
Guber era bine dispus. La cele o sută şaizeci de puşti, cîte erau la batalion de
dimineaţă, se adăuga- seră încă cinci sute; acum batalionul era înarmat cel puţin
cu puşti, dacă nu şi cu armament mai greu, dar
principalul era că a doua zi urma să fie deplasat cu autocamioanele mai
aproape de front. Ce va fi apoi, Guber nu mai ştia: ori vor fi grupate toate
batalioanele într-o divizie, ori vor fi trimise să completeze alte mari unităţi, cert
este însă că, în orice caz, lucrul acesta începea să semene a treabă serioasă, de
dragul căreia, în virtutea drepturilor sale de vechi luptător al Armatei întîi de
Cavalerie, Guber izbutise să fie lăsat la Moscova după ce-şi evacuase direcţia
generală sub conducerea adjunctului său.
Malinin intră, îl văzu pe Sinţov şi, potrivit felului său morocănos de a fi,
aruncîndu-i o privire pe sub sprîncenele încruntate, îl salută scurt din cap.
— M-am prezentat, mormăi el, apropiindu-se de masa la care şedea Guber.
— Poftim, priveşte... Guber împinse spre el hîrtia de pe masă şi-şi ascunse
anevoie expresia ironică ce începuse a luci iarăşi în ochii lui. Un birocrat a scris
o hîrtioară, un altul a pus pe ea o rezoluţie de acelaşi fel, iar un om viu — şi
dădu din cap către Sinţov — umblă de colo-colo ca năuc, şi din pricina acestor
birocraţi nu poate ajunge pe front. Ce părere ai, întrebă el deodată, cu veselie —
n-am putea sfîrşi cu birocratismul, să-l înregistrăm pe voluntarul Sinţov în plu-
tonul tău, şi cu asta adio legalitate şi să trăiască parti- zanatul nostru bătrînesc?
Ce spui?
Dar Malinin nu primi gluma.
— Şi ce-aţi hotărît? întrebă el întunecat.
— Ce-am hotărît? urmă la fel de vesel Guber. Uite ce-am hotărît: hîrtiuţa să
rămînă la mine, iar el — şi comisarul arătă din cap spre Sinţov — la tine. Eu am
să mă justific la nevoie cu ajutorul hîrtiei, iar tu ai să te justifici cu purtarea
tovarăşului Sinţov în luptă!
Ultimele cuvinte, Guber le spuse cu seriozitate, şi, în contrast cu tonul său
obişnuit, cuvintele acestea răsunară aproape patetic.
— Am să justific încrederea ce mi-o arătaţi spuse Sinţov, ridicîndu-se în
picioare. Puteţi fi liniştit.
— Ba, eu, unul, nu prea obişnuiesc să fiu neliniştit, spuse Guber, ridicîndu-se şi
el şi reluîndu-şi tonul ironic; era un om cu înclinări romantice, dar îşi înă-buşea
cu grijă aceste înclinări. Le înăbuşi şi acum.
— Putem pleca? întrebă posomorît Malinin.
— Dacă nu vrei să-ţi exprimi părerea, poţi pleca.
— Ce să mai exprim? Dacă şi acum aţi fi hotărît altfel, m-aş fi dus să mă plîng
împotriva dumneavoastră la raionul de partid.
— Ai fi recurs deci la ultima posibilitate? glumi răutăcios Guber.
— Exact, răspunse Malinin şi, întorcîndu-se spre Sinţov, spuse: Hai să
mergem!
CAPITOLUL AL PAISPREZECELEA
În urmă cu două zile căzuse prima zăpadă. Ziua era geroasă, limpede şi plină
de soare. Malinin venea de la companie şi se îndrepta spre plutonul său; mai întîi
se strecură în fugă, încovoiat, prin şanţul de comunicaţie alb de zăpadă, care
străbătea un loc descoperit, apoi o luă de-a dreptul, urcînd pieptiş coasta colinei
pe care se aflau ruinele unei fabrici de cărămizi; în aceste ruine era dispus
plutonul său. Cu toate că era ger, soarele dogorea, mai ales pe coasta colinei,
făcîndu-se simţit chiar şi prin căciulă. Malinin se opri să-şi tragă sufletul şi se
întoarse să privească înapoi.
În spatele lui se desfăşura panorama obişnuită a împrejurimilor Moscovei: un
peisaj uşor vălurit de mo- vile cu pete negre de dumbrăvi şi panglici de păduri
în zare. În apropiere, albul cîmpului era pătat de pătra-tul negru al curţii unui
S.M.T. incendiat — acolo se afla statul-major al batalionului; ceva mai departe
se ză- reau acoperişurile unui sătuc — acolo se instalase statul-major al
regimentului. Pe albul zăpezii se desluşea orice potecă bătută de curînd, orice
şanţ de tragere şi şanţ de comunicaţie. Oricît de bine ar fi fost mascate, acum,
pînă şi de pe această mică înălţime unde se afla el, se desluşeau de minune.
Zăpada trăda totul.
Chiar în ziua în care ostaşii batalionului comunist veniseră să completeze
rîndurile diviziei treizeci şi unu puşcaşi, Malinin primi gradul şi fu numit politruc
de companie. În aceeaşi funcţie se afla şi acum, după zece zile de lupte.
Luptele erau neîntrerupte şi sîngeroase; rîndurile diviziei fură completate încă o
dată, după completările cu care venise Malinin. E drept că de data asta com-
pletările fură mai sărace, se simţea că fuseseră făcute cu mare economie,
păstrîndu-se cîte ceva şi pentru viitor. Nemţii continuau să aibă succese, şi astăzi
divizia se bătea cu spatele spre Moscova, cu încă douăzeci de kilometri mai la
răsărit de aliniamentul pe care o găsise Malinin la sosirea lui.
În răstimpul acesta, divizia se retrăsese de trei ori de pe poziţiile ocupate
succesiv. De două ori pentru a alinia frontul cu vecinii din dreapta şi din stînga şi
pentru a evita o încercuire, iar a treia oară — pentru că unul din regimentele ei
fusese aproape în întregime distrus, iar celelalte două nu putuseră rezista singure.
Abia către zorii zilei următoare, departe, în spate, pe poziţiile de rezervă,
reuşiseră să oprească pe nemţi şi-i siliseră să se îngroape la pămînt de teama
focului lor şi a loviturii masate a artileriei grele, dispusă în adîncime. Pe aceste
poziţii, pe a căror limită dinainte umbla Malinin acum, divizia se ţinea cu dinţii
şi nu mai da înapoi, deşi de trei zile atacurile înverşunate ale nemţilor nu mai
conteniseră.
Cam aceasta era situaţia în sectorul diviziei, iar totul laolaltă, văzut la scara
întregului front din preajma Moscovei, era o uriaşă şi prelungită bătălie de apă-
rare în care ai fi spus că dintr-un moment într-altul trebuie să sece atît forţele
atacatoare, cît şi cele ale apărării, dar nici forţele unora şi nici ale celorlalte nu
secau. Luptele continuau cu aceeaşi încrîncenare, înclinînd mereu în favoarea
nemţilor, care, totuşi, în pofida succeselor obţinute, trebuia să plătească zi de zi
tot mai scump fiecare kilometru cucerit.
Malinin trăia acelaşi simţămînt ca mulţi oameni care luptau atunci în faţa
Moscovei. Penele de tancuri nemţeşti nu mai tăiau frontul nostru ca nişte cuţite
înfipte într-un bloc de unt, aşa cum se întîmplase vara şi cum
era gata sa se întîmple şi în primele zile ale pătrunderii de la Veazma şi
Breansk. Acum, oamenii începeau treptat să se simtă altfel, începeau să se simtă
ca un arc spiral, presat cu o putere uriaşă pînă la refuz, dar care oricît de puternic
ar fi comprimat, strîns aproape pînă la limită, mai păstrează totuşi în spirele sale
capacitatea de a se dezdoi. Tocmai acest simţămînt, atît fizic cît şi sufletesc,
tocmai această capacitate interioară de a te putea dezdoi şi de a izbi la rîndul tău,
era resimţită de oamenii pe care armata nemţească îi presa în acele zile pe cît de
încet, pe atît de sălbatic, respingîndu-i de pe un aliniament pe altul, tot mai
aproape şi mai aproape de Moscova.
Ostaşii îşi încordau singuri toate puterile, ştiau că în spatele lor se află
Moscova, asta nu trebuia să le-o explice nimeni. Dar afară de asta, ei simţeau
după completările primite în momentele cele mai critice, după artileria care
sosea zi de zi tot mai numeroasă pe front şi după multe alte indicii — începînd
cu darurile şi scrisorile primite şi terminînd cu tonul ziarelor — că în spatele lor
întreaga ţară s-a încordat ca să nu cedeze Moscova.
Chiar dacă existase o clipă de răscruce, cînd Moscova putea să cadă în mîinile
inamicului, acum clipa aceea trecuse. Nu se aştepta încă nimeni la o victorie în
preajma Moscovei, dar nici în posibilitatea unei în- frîngeri nu mai credea
nimeni. S-ar fi părut că geografia îi susţine pe nemţi: de-a lungul cîtorva şosele
de acces, ei se apropiaseră de Moscova la mai puţin de o sută de kilometri, dar
cumplita aritmetică a războiului, după calculele căreia, rupînd frontul, tancurile
nemţeşti ar străbate această distanţă în cel mult douăzeci şi patru de ore, nu mai
acţiona acum aici, în faţa Moscovei. Tancurile puteau rupe frontul, ba uneori îl şi
rupeau ici-colo, dar după trei, cinci, şapte kilometri, tot erau oprite într-un fel
sau altul. Şi, fără sprijinul acelei cumplite aritmetici, geografia singură nu mai
putea zdrobi sufletele.
În ziua aceea, folosindu-se de acalmia relativă, poşta militară le adusese
scrisori de la punctul înaintat de adunare a corespondenţei. Malinin primise şi el
o scri-soare de la soţia sa. În cei douăzeci şi trei de ani de convieţuire, ea se
obişnuise atît de mult cu el, încît zgîrcenia lui în privinţa exteriorizării
sentimentelor devenise oarecum şi pentru ea o a doua natură. Soţia îi scria reţinut
că se gîndeşte tot timpul la el şi este îngrijorată ca nu cumva să se întîrzie cu
distribuirea echipamentului de iarnă: oamenii spun că în curînd vor da nişte
geruri timpurii. Apoi îi împărtăşea două noutăţi.
Prima se referea la fiul lor. Directorul şcolii evacuate încă din vară lîngă Kazan
le scria că fiul lor, Malinin Victor, elev în clasa a noua, a dispărut, lăsînd un bilet
în care spune că pleacă să apere Moscova. Cu toate cercetările făcute, pînă în
prezent încă n-a putut fi găsit.
„Cum naiba să găseşti un asemenea golan?” îşi spuse Malinin, gîndindu-se cu
duioşie la băiat.
Soţia lui îi scria despre asta cu adîncă durere, care la început nu iscă în
sufletul tatălui nici un ecou. „Ce să-i faci, băiatul merge pe şaptesprezece”, îşi
spuse el făcînd pe viteazul, apoi însă îşi aminti de seara din ajun şi de mormîntul
comun în care coborîseră şapte tovarăşi din compania lor, ucişi într-o singură zi;
amintindu-şi de ei, se întristă, deşi mîndria pentru fapta băiatului dăinuia mereu
în sufletul lui.
Ştirea a doua se referea la soţia sa: secţia raională de locuinţe şi localuri, unde
lucra ea în calitate de inspector, îşi reîncepea activitatea, şi Malinina fusese
avansată director, pentru că şeful lor, Kukuşkin, pe care îl ştia şi Malinin, după
ce a fost adus din Gorki, unde a şters-o de capul lui, a fost scos din muncă,
exclus din partid, i s-a anulat mobilizarea pe loc şi a fost trimis ca simplu ostaş
pe front. Noutatea aceasta îl bucură pe Malinin. Faptul că la Moscova se făcea
ordine, şi oamenii de teapa lui Kukuşkin erau sancţionaţi îi întărea şi mai mult
convingerea că, pînă la urmă, în general totul va fi în bună ordine: nu numai că
nu vom pierde Moscova, dar poate că nici nu ne voto mai retrage chiar pînă la
porţile ei.
Cît despre Kukuşkin, care după părerea sa era o mare lichea, Malinin îşi spuse
cu necaz că ăsta va reuşi să scape din încurcătură. Chiar dacă va fi îndesat cît de
adînc în prima linie, el tot va ţîşni afară, undeva în spatele frontului, ca un dop.
După ce-şi trase sufletul, Malinin urcă pînă la capăt coasta colinei pe care se
afla plutonul lui. În ajun luptele se desfăşuraseră în aşa fel, că el nu fusese acolo
nici ziua, nici noaptea, şi se simţea vinovat fără să fie. Îşi făcuse obiceiul ca
măcar o dată pe zi să schimbe o vorbă cu fiecare din ostaşii săi: nu mai
rămăseseră prea mulţi în companie. Şi apoi, aşa era viaţa — ieri n-ai apucat să-l
vezi, iar astăzi degeaba ai vrea s-o mai faci: în ajun plutonul suferise iarăşi
pierderi mari şi, după da-tele de dimineaţă, nu mai număra decît unsprezece oa-
meni, inclusiv sergentul Sirota, comandantul plutonului. Acest Sirota comanda
plutonul de aproape o săptămînă, după ce într-o singură zi fuseseră ucişi
precedenţii comandanţi, doi locotenenţi: unul care lupta de la începutul
războiului, iar celălalt, sosit în aceeaşi dimineaţă, direct de la şcoală, ca să-l
înlocuiască pe primul.
Ruinele fabricii de cărămizi, la drept vorbind, nici nu erau ruine, aici nu era
nimic ce mai putea fi ruinat. Construcţia fabricii abia începuse, şi fusese
abandonată chiar la început. Nu existau decît temeliile, fundaţia cuptoarelor, baza
zidurilor înălţate pînă la diferite nivele, dar neîntrecînd nicăieri jumătatea
ferestrelor. Tot aici, dar ceva mai deoparte, fusese început şi coşul fabricii. Zidul
circular şi clădit temeinic se ridica pînă la vreun metru deasupra solului. În
interior, pămîntul era adîncit pentru legătura cu conducta de fum subterană.
Temelia aceasta alcătuia un fel de lucrare de apărare permanentă, de formă
rotundă, tocmai bună pentru a adăposti cu nu prea mare efort un excelent cuib de
mitralieră.
Încă în urmă cu trei zile, cînd oamenii lui ocupaseră această poziţie, Malinin, el
însuşi un vechi mitralior, recomandase să se întrebuinţeze cît mai bine coşul de
fabrică, şi a doua zi, venind pe acolo, îl văzu pe Sinţov instalîndu-şi în coş
mitraliera: Sinţov nimerise chiar de la început în companie la Malinin, în parte
prin voia întîmplării — pentru că ar fi putut ajunge tot aşa de bine în alt regiment
şi batalion — şi în parte prin voia lui Malinin — pentru că o dată ajuns aici,
în batalion,
la împărţirea oamenilor, o vorbă a politrucului ajută ca Sinţov să fie repartizat
la compania acestuia.
Aşa cum se dovedi curînd, Sinţov era într-adevăr un om încercat într-ale
războiului şi ştia să-şi mînuiască armele. Aşa cum se întîmplă întotdeauna în
zilele marilor bătălii, treptele ierarhiei soldăţeşti nu se lăsară aşteptate prea mult.
În prima dimineaţă de luptă el fusese „împrospătător” şi cărase tot timpul
cartuşe, spre seară trecuse ca „numărul doi” în stînga ochitorului de la mitraliera
Maxim, iar a doua zi înlocui pe „numărul unu”, care fusese ucis. În urmă cu
patru zile, cu prilejul retragerii de pe vechea poziţie la aceasta de pe colină,
Sinţov, ajutat de celălalt servant al mitralierei, acoperise pînă seara tîrziu cu foc
de mitralieră retragerea întregii companii şi, după opinia comandantului ei, a
locotenentului Ionov, dovedise în această misiune curaj şi stăpînire de sine.
După luptă, înfierbîntat încă, locotenentul Ionov spusese că barem ochitorul
mitralierei ar trebui să fie propus pentru decorare cu medalia Pentru vitejie, dar
Malinin, amintindu-şi de povestea cea veche a lui Sinţov, se abţinu de la orice
propunere pripită. Inima lui severă şi simţămîntul propriei sale răspunderi pentru
Sinţov îl opri să se grăbească în această chestiune. Se mulţumi doar să-i laude pe
ambii servanţi ai mitralierei în raportul politic, dar nu răspunse nimic la invitaţia
de a face propuneri de decorare. Comandantul companiei mai aminti o dată de
intenţia sa, dar se lovi de tăcerea îndărătnică a lui Malinin şi, preocupat de alte
griji, uită curînd de Sinţov.
Acum Malinin voia să-l vadă pe Sinţov, dar nu se duse spre cuibul de
mitralieră, ci porni întîi spre ruinele fabricii, unde se afla sergentul Sirota.
Sergentul Sirota era un vechi ostaş, comandant de grupă, dar, din pricina
marilor pierderi suferite de companie, de o săptămînă şi mai bine comanda un
pluton, adică îndeplinea o funcţie pe care după regulament trebuia s-o ocupe un
comandant mijlociu. Sirota era şi mulţumit, dar şi veşnic preocupat să fie la
înălţimea plutoanelor vecine care erau comandate de locotenenţi. Fireşte că nu
era scutit nici el de simţul primejdiei, la fel ca toţi oamenii, dar primejdia nu
juca un rol prea mare în concepţia lui asupra serviciului. Putea fi ucis şi el ca
oricare altul — cu asta se încheia în general totul, inclusiv serviciul, dar gîndul
morţii nu putea să aibă nici o înrîurire asupra conştiinciozităţii cu care îşi
îndeplinea serviciul.
Zărind încă de departe pe politrucul companiei, Si- rota îşi strînse mai bine
centura, verifică dacă steluţa de pe căciulă se află chiar la mijloc, în dreptul
frunţii, şi-şi aruncă pe umăr automatul P.P.Ş., nou-nouţ şi proaspăt uns. În ultima
săptămînă, aceste automate noi începuseră să sosească şi la divizia lor; Sirota
primise primul din plutonul lui un asemenea automat şi îl şi încercase în luptă;
deşi arma nu avea precizia unei puşti, în schimb densitatea focului era bună, şi
acum, la început, sergentul acorda P.P.Ş.-ului său o atenţie întru- cîtva exagerată.
Atîrnîndu-şi automatul la umăr, el ieşi grăbit de după zid în întîmpinarea
politrucului de companie. Ca răspuns la salutul strict regulamentar al lui Sirota,
Malinin se opri, duse palma la căciulă, iar apoi o întinse sergentului.
— Ei, cum o duci, Sirota? întrebă el şi strînse în mîna sa grea mîna tot atît de
grea a sergentului.
— Hrana cam şchioapătă, tovarăşe politruc, se plînse din capul locului Sirota.
Din experienţa sa de serviciu, omul ştia foarte bine cînd te poţi plînge şefilor şi
cînd nu, iar cînd socotea că se poate, se plîngea întotdeauna.
— Şi ce anume spui că şchioapătă? întrebă Malinin, înţelegînd despre ce este
vorba, dar prefăcîndu-se că nu ştie nimic.
— Să vedeţi, tovarăşe politruc, astăzi în zori ne-am dus cu termosurile după
mîncare, dar ceea ce am căpătat puteam duce şi în gamele...
— Vi s-a dat cît se cuvine, spuse Malinin, cît se cuvine faţă de efectivul
existent. De ce te mai superi?
— Nu mă supăr de loc, răspunse Sirota, deşi tocmai asta îl supărase; el n-a
arătat pierderile avute şi conta să primească alimentele după norma din ajun.
— Şi ce mai şchioapătă? întrebă Malinin.
— Ştiţi şi dumneavoastră. Sirota săltă din umeri, şi pe faţa lui se aşternu o
expresie care voia să spună „de unde nu e, nici dumnezeu nu cere!” Nu s-a adus,
şi n-ai ce-i face!
— La mahorcă te referi, nu?
— Păi la ce alta, tovarăşe politruc? Aprovizionarea de luptă e bună, nu ne
plîngem.
Malinin surîse, îşi desfăcu porthartul şi scoase de acolo patru pachete de
mahorcă.
— Ţine, să le împărţi la oameni... Tocmai au sosit darurile fabricilor de la
Moscova care ne patronează. Tot veneam încoace, aşa că am luat mahorca. Mai
sînt acolo şi ţigări, dar restul o să vi se aducă mai tîrziu, diseară...
Sirota luă mahorca din mina lui Malinin şi oftă de bucurie; se vedea pe faţa lui
că de mult n-a mai tras un fum de ţigară.
— Fumează, spuse Malinin, înţelegîndu-i nerăbdarea. Am să aprind şi eu una.
Şi, scoţînd din buzunar un pachet de mahorcă început, îi turnă lui Sirota, apoi
începu să-şi răsucească şi el o ţigară.
— Poate intrăm înăuntru, propuse Sirota. Am prins acolo o foaie de cort de un
perete şi ne-am cuibărit sub ea.
— Las că-i mai bine aici în bătaia vîntului, spuse Malinin. Prea e frumoasă
vremea.
— Atunci, staţi, că mă întorc îndată, tovarăşe politruc! Doar să-mi daţi voie să
duc mahorca ostaşilor.
— Sigur că da... încuviinţă Malinin.
Sirota dispăru în deschizătura peretelui, chemă pe cineva şi, după ce pesemne îi
ordonă să împartă mahorca, se întoarse lîngă Malinin.
Sirota ajunsese în armată încă după vechea lege a recrutării — nu la
nouăsprezece, ci la douăzeci şi doi de ani. Acum avea douăzeci şi opt, dar părea
mai mare. Obrazul îi era rotund, sănătos, năpădit de ţepi negri, cu sprîncene
întotdeauna încruntate de grija slujbei. Acum însă, cînd îşi răsucea ţigara,
expresia preocupată de pe faţa lui cedă locul unui zîmbet. Malinin îl observă şi
vru să ştie:
— Ce te bucură aşa?
— Vremea, tovarăşe politruc, răspunse Sirota şi-şl aprinse ţigara, ferind cu
multă îndemînare flăcăruia în căuşul palmei. Bine ar fi doar să se mai întărească
gerul.
— De ce-ar fi bine? întrebă Malinin. Cînd gerul se întăreşte e greu în cîmp
deschis.
— Păi la asta m-am şi gîndit: ne-o fi nouă greu, dar nemţilor o să le fie şi mai
greu, spuse Sirota cu un surîs atît de larg, încît ai fi ispus că nu depinde decît de
el ca să joace nemţilor această festă. Am la mine-n pluton un student chimist, în
anul patru, spune că aviaţia lor foloseşte un ulei care nu rezistă la ger, îngheaţă.
Uitaţi-vă şi dumneavoastră — şi Sirota ridică mîna spre cer —, de două zile e
iarnă în lege şi de două zile friţii nu mai zboară ca înainte. Poate că dacă s-ar
întări gerul o să îngheţe uleiul şi de la tancuri, nu?
— Nu te teme de tancuri, spuse Malinin.
— Nici nu mă tem. Două am şi pus pe foc...
— Cu două n-am făcut încă totul, zise Malinin.
— Două numai la plutonul nostru! obiectă jignit Sirota. Socotiţi şi
dumneavoastră, dacă ar fi să luăm numai plutoanele de puşcaşi: două de pluton,
şase de companie, optsprezece de batalion, cincizeci şi patru de regiment. Asta
face o sută şaizeci şi două de divizie, continuă el să socotească îndoindu-şi pe
rînd degetele, iar la zece divizii s-au şi făcut o mie şase sute de tancuri... Şi gata,
poate că n-ar mai rămîne nici un tanc nemţesc în faţa Moscovei! Dacă ar face toţi
ca noi! Dar oare toate plu- toanele au incendiat cîte două tancuri nemţeşti? Să
luăm chiar batalionul nostru. N-am auzit încă de nici un pluton care să fi dat foc
la două tancuri, afară doar de al nostru! sfîrşi el cu mîndrie.
— Aşadar, ai făcut socoteala pentru întregul front, zîmbi Malinin. Tu ai
terminat, ţi-ai făcut datoria, ai incendiat cele două tancuri nemţeşti care-ţi revin şi
te poţi sui liniştit pe cuptor: acum să-şi facă şi ceilalţi da- toria, e rîndul lor, aşa
e?
— De ce? N-am obiceiul să judec aşa. Spuneam doar ca să se ştie — două
tancuri de pluton nu-i puţin lucru.
— Nici n-am spus că-i puţin. Spun însă că nu trebuie să ne punem nădejdea în
uleiul lor. Dă gerul, uleiul nemţilor se strică, tunurile tac, automatele se
blochează şi n-o să ne rămînă decît să-i adunăm de pe drumuri cu făraşul şi să-i
clădim stive-stive! Starea asta de spirit nu-i sănătoasă, nu trebuie să ne
autoliniştim.
— Da cine se gîndeşte la autoliniştire? spuse Sirota, care nu prea era obişnuit
să rămînă dator nimănui cu răspunsurile, bineînţeles cînd era în poziţia ,,de
voie”. Desfăcu înciudat mîinile, apoi ridică privirea şi se uită la soare. Asta-i
doar păcăleală, adăugă el, mijindu-şi ochii în lumină. Cînd şi-or da drumul, n-o
să mai rămînă nici urmă din toată vremea asta frumoasă...
— Ei, hai să dăm ocol poziţiei voastre, spuse Malinin, aruncînd mucul de ţigară
şi îngropîndu-l cu cizma în zăpadă, apoi se strecură primul prin deschizătura zi-
dului.
Peste zece minute, şedea, ca de obicei în clipele de acalmie, în mijlocul
oamenilor şi discuta cu ei. În jurul lui se adunaseră şase ostaşi, ceilalţi, printre
care şi Sinţov, erau pe poziţie, dar Malinin se obişnuise să nu-i poată aduna
niciodată pe toţi laolaltă şi se mulţumea şi cu numărul acesta restrîns de
interlocutori.
— Uite, Mihneţov, spunea el unui ostaş tînăr slăbuţ şi negricios, care pufăia
grăbit şi oarecum nervos dintr-o ţigară groasă, tu eşti, fireşte, chimist, pe cînd eu
nu sînt, toate atuurile sînt în mîna ta; şi tu spui că nemţii au un carburant de
aviaţie care nu face doi bani pe ger, iar mai tîrziu şi uleiul tancurilor va îngheţa,
iar apoi presupui tu, poate că şi sistemele tunurilor se vor bloca, şi automatele se
vor înfunda. Tema aceasta îl alarmase pe Ma-linin încă de cînd o auzise din gura
lui Sirota, şi acum revenea la ea cu îndărătnicie, întorcînd-o în fel şi chip, cu
intenţia de a o limpezi definitiv şi de a o prezenta aşa cum socotea el că e just.
Repet, poate că este într-adevăr cum spui tu, tu eşti chimist, trebuie să ştii mai
bine, dar uite că eu, unul, nu-mi pun nădejdea în toate astea. Tu ţi-o pui, iar eu
nu. Ba am să-ţi spun ceva mai mult: tu îţi pui nădejdea în aceea că la un ger
vîrtos tehnica germană se va poticni, pe cînd eu nu într-asta îmi pun nădejdea.
De loc! Eu numai şi numai în tine, în Mihneţov, îmi pun nădejdea. Nutresc
speranţa că pe orice vreme sufletul tău nu se va cutremura, nici puşca, nici
grenada, nimic din ce-o să încapă pe mîna ta n-o să rămînă în pană, căci dacă
sufletul tău nu se va cutremura, nemţii n-or să poată ajunge la Moscova, chiar
dacă tehnica lor va lucra ceasornic şi la minus treizeci de grade. Dar dacă sufletul
tău va şovăi, apăi oricum ar fi nemţii, în orice situaţie, cu tehnică sau fără
tehnică, cu ger sau fără ger, oricum, tot vor intra în Moscova! Ei, ce-ai să-mi
răspunzi la asta, chimistule?
Mihneţov era, după cum se vede, un flăcău isteţ: el înţelese perfect de bine
unde bate politrucul şi simţi nu numai fermitatea, ci şi căldura din vorbele lui.
Dar vezi că prea voia din tot sufletul ca asupra nemţilor care atacau Moscova să
se prăvălească toate calamităţile din lume, şi de aceea se porni înflăcărat să aducă
noi şi noi consideraţiuni privind gerul nostru şi tehnica germană.
— Bine, să admitem că este aşa, spuse Malinin paşnic, simţind că a reuşit să
spulbere atmosfera de autoliniş- tire, care-l îngrijorase, dar-ar boala în ei! Dar tu,
tu ai înţeles că nu în neamţ este esenţialul, ci în tine? Nu în uleiul lor, ci în
atitudinea ta? perseveră Malinin în aceeaşi direcţie.
— Păi asta e clar, tovarăşe politruc, nici vorbă, răspunseră cîţiva ostaşi într-un
glas.
— Ia ascultă, Sirota, spuse Malinin după o scurtă tăcere, ce-i astăzi, joi parcă,
nu?
— Joi.
— Să ştii că sîmbătă e şedinţa biroului de partid al regimentului. Pe ordinea de
zi e şi problema ta, se va discuta primirea ta în partid.
— Mă cam tem de întrebări, tovarăşe politruc, spuse Sirota, devenind deodată
foarte serios. Întotdeauna păţesc eu aşa: cît nu mi se pun întrebări — ştiu totul,
cum însă încep să mi se pună — uit totul. Parcă-i un făcut!
— De astăzi diminetaţă a şi început să răsfoiască Statutul şi Cursul scurt, aşa
că vezi... spuse părinteşte un ostaş bătrîn, acel Trofimov de care cam rîdeau tova-
răşii lui la poarta şcolii profesionale, unde erau cazărmile batalionului comunist,
că se echipase ca pentru pescuit. Acum, cu căciula cu clape, cu scurta vătuită şi
cu mantaua pusă peste scurtă, semăna a soldat de cînd lumea, şi doar periuţa
mustăţilor cărunte îi trăda vîrsta destul de înaintată. Ajunsese în companie îm-
preună cu Sinţov în acelaşi grup de completare, şi acum, după toate pierderile
suferite, rămăsese singurul comunist din pluton.
„Dacă ar fi să nu-l pun la socoteală pe Sinţov”, îşi aminti Malinin. Dar în
aceeaşi clipă îşi spuse că n-are voie să-l socotească şi pe Sinţov: aşa cum este, cu
carnetul de partid pierdut în împrejurări nelămurite şi cu neputinţă de dovedit, e
posibil să nu mai fie reintegrat în partid, chiar dacă are merite deosebite în luptă.
— Tu, Trofimov, ai face bine să-l mai ajuţi pe Sirota să se pregătească, spuse
Malinin. N-are a face că el e comandantul plutonului, iar tu ostaş de rînd, eşti un
vechi comunist şi în problema asta tu eşti tovarăşul lui mai mare.
— Păi mă ajută, sări Sirota, şi Cursul scurt tot el mi l-a dat, că eu n-aveam
decît Statutul.
— L-ai adus de la Moscova? întrebă Malinin, întor- cîndu-se spre Trofimov.
Acesta dădu afirmativ din cap.
— Toţi băieţii mă întreabă de Moscova, spuse el. Cum şi ce-i la Moscova,
dacă-i adevărat ce se spune, că a fost panică pe acolo... Să le povestesc cum a
fost. Le-am spus chiar dacă o fi fost aşa ceva, eu am şi uitat-o. Acum nu mai
am în minte decît ce-a scris Ler- montov: „Nu-i Moscova, băieţi, în spatele oştirii
noastre? Deci să murim în faţa Moscovei, băieţi!...” Asta am învăţat-o încă hăt-
de mult, pe la începutul secolului, înainte de războiul ruso-japonez, la şcoala
parohială, şi uite că tot n-am uitat-o! zîmbi el.
— Ei, spuse Malinin, daca vreţi noutăţi de la Moscova pot să vă dau cîteva din
cele mai proaspete. Am primit o scrisoare de la soţia mea...
Şi Malinin le povesti despre fiul său, care a fugit de la şcoală pe front, despre
soţia sa, care a reînceput munca la secţia raională de locuinţe şi localuri, despre
Kukuşkin cel căruia i se ridicase mobilizarea pe loc şi fusese trimis pe front.
Ostaşii ascultau cu satisfacţie; le plăcu tuturor că lui Kukuşkin i se ridicase
mobilizarea pe loc: aşa-i trebuie, diavolului!
— Înseamnă deci că se face ordine la Moscova, spuse Trofimov, asta-i bine.
Dar, Alexei Denisîci, că fiul tău a fugit de la şcoală, spuse el familiar lui Malinin,
poţi să te superi sau nu, dar golan a fost şi văd că tot golan a rămas. Stau la două
străzi de voi şi-l cunosc, îi ştiu toate isprăvile...
— Nu-i nimic, spuse Malinin, cam atins de această observaţie. Las că-n prima
tinereţe n-am fost nici eu mai breaz...
Trofimov ar fi vrut să-i răspundă în glumă: „Şi ce-i de laudă într-asta? Parcă
acum nu eşti la fel!” Dar îşi aminti că Malinin e politruc şi renunţă.
— Dar cum arată totuşi Moscova după atîtea bombardamente? întrebă deodată
un ostaş tinerel şi palid, care şezuse pînă atunci tăcut, cu bărbia sprijinită în
palmă. Sînt şi eu din Moscova, am stat în strada Korovii-val, dar n-am mai
văzut-o de mult: se împlinesc doi ani de cînd am fost încorporat.
— Ţi-e întreagă strada, nu te teme, îi răspunse Malinin. Cu siguranţă că
Trofimov v-o fi povestit de zece ori totul. Puteţi să-l credeţi, e bărbat serios, nici
nu minte, nici nu bea, măcar că-i pescar amator!
Toţi izbucniră în rîs.
— Şi totuşi, întrebă din nou tinerelul de pe Korovii- val, nesatisfăcut de
răspuns, oare-s chiar atît de mici distrugerile cum scrie în ziare?... Că doară
vedem avioanele în fiecare noapte zburînd spre Moscova, vuiesc într-una...
— De zburat zboară, dar de ajuns nu prea ajung, spuse Malinin! Nu orice glonţ
pe care-l auzi şuierînd ajunge la tine! Aşa-i şi cu Moscova. De aici ţi se părea că
acolo-i un bombardament nemaipomenit, iar mie, în drum spre front, îmi
tremurau genunchii, cînd am ajuns însă, parcă nu-i chiar aşa grozav.
— Chiar că am să vă cred, tovarăşe politruc! Cum o să vă tremure
genunchii! îşi manifestă îndoiala Si-rota.
Malinin îi aruncă pieziş o privire batjocoritoare.
— Ba chiar aşa să ştii, mi-au tremurat în lege! Că doar nu vei fi crezînd că sînt
scutit de teamă. Aoleu, şi încă cum mă tem! spuse Malinin şi, încovoindu-se
sub şuierul unui proiectil care trecea chiar peste capetele lor, mai găsi destulă
forţă în sine ca să glumească: Uite, vezi cum mă ploconesc în faţa lor?...
Doi-trei oameni zîmbiră, chipurile celorlalţi rămaseră serioase: prea explodase
aproape proiectilul ca să le mai ardă de glumă. Un al doilea proiectil, de reglaj,
ca şi primul, explodă în faţa lor. Toată lumea se împrăştie să se adăpostească pe
lîngă ziduri. Iar artileria nemţească se porni să toace ca turbată întreaga colină.
Văzduhul se umplu de fum înecăcios.
— Pesemne că ieri şi-au făcut reglajul, ticăloşii, cînd le-am respins atacul!
strigă Sirota la urechea lui Malinin. Au tras şi ieri de mama focului! Dar astăzi
parcă au înnebunit de tot... Cu noi au început.
Fie că nemţii făcuseră într-adevăr reglajul din ajun, fie că pur şi si,mplu aveau
noroc cu tragerea de astăzi — asta n-a mai stat nimeni s-o analizeze. După vreo
zece salve care pipăiră totul în jur, atît de aproape încît de cîteva ori suflul lor
zgudui parcă întreg pămîntul, nemţii înfipseră un proiectil chiar în interiorul clă-
dirii neterminate.
Malinin, care se culcase ca şi toţi ceilalţi la poalele unui zid, ca să se pună la
adăpost de schijele explozii-lor din exterior, simţi în acelaşi timp o lovitură şi un
bubuit, o povară şi o senzaţie de sufocare. Fu acoperit de sfărîmăturile zidului
prăbuşit şi de bulgării de pămînt aruncat în aer de explozie. Încordîndu-şi toate
puterile şi înăbuşindu-se fără aer, Malinin reuşi să iasă de sub grămada de
cărămizi şi de pămînt care-l acoperise. Şi reuşi s-o facă pentru că înainte de
explozie îşi acoperise capul cu mîinile, aşa că mîinile îi rămăseseră tefere şi
neacoperite de sfărîmăturile zidului.
După ce îşi eliberă braţele, îşi pipăi faţa plină de sînge, începu să se dezgroape,
înlătură tot ce-l împie-dica să se ridice, ieşi ameţit, dar nevătămat din mor-
mîntul său de cărămidă şi în sfîrşit se sculă, clătinîn- du-se în picioare. În jur
totul era răvăşit. Proiectilul, un obuz de calibru mare, răscolise fiecare palmă
de loc. Pe zăpada amestecată cu pămînt spulberat şi moloz se zăreau pete
întunecate de sînge, zdrenţe de haine, bu-căţi însîngerate de trupuri omeneşti, o
cizmă cu un picior retezat mai sus de genunchi.
Malinin făcu cîţiva paşi fără ţintă şi se opri înfiorat. Ceva trosnise sub talpa lui.
Se aplecă şi zări ochelarii lui Trofimov cu rama lor atît de bine cunoscută, legată
cu aţă.
Se întoarse în colţul unde fusese îngropat de explozie şi înţelese că a scăpat cu
viaţă tocmai pentru că fusese îngropat. Zidul se prăbuşise din pricina suflului
unui alt proiectil căzut în exteriorul ruinelor, la baza zidului, cît despre
proiectilul căzut in interior, acesta explodase cu o clipă mai tîrziu, cînd Malinin
era gata acoperit de moloz.
— Hei, mai e cineva pe aici, mai e cineva? strigă Malinin, încercînd să-şi
amintească cine fusese lîngă el în ultima clipă.
În dreapta lui şezuseră Sirota şi chimistul, Mihneţov. Unde or fi? În colţul acela
al ruinelor nu se zăreau nici cadavrele lor şi nici ceea ce mai poate rămîne dintr-
un trup omenesc nimerit în plin de un proiectil.
„Poate că suflul exploziei i-a aruncat afară”, îşi spuse Malinin şi în aceeaşi
clipă auzi un geamăt înfundat de sub grămada de sfărîmături aflată chiar în colţul
zidului. Şi începu să scormonească printre cărămizi, să ciulească urechea, să
scormonească iarăşi. În sfîrşit, cu degetele zdrelite, îl scoase de sub dărîmături pe
Sirota. Era viu, ba chiar încerca să schiţeze o mişcare, ca pentru a se scula. În
locul părţii de jos a feţei avea o masă informă de terci roşu. Nu gemea pe gură, ci
pe gît, ba parcă nici pe gît, ci prin măruntaiele vii, ce păreau că-i ţîşnesc din gura
schilodită.
Malinin luă o mînă de zăpadă şi i-o lipi de bărbie, încercînd să şteargă faţa
îngrozitoare a rănitului, dar zăpada se umplu de sînge gros. Apoi îşi scoase din
porthart pachetul individual, săltă capul lui Sirota şi se porni să-i bandajeze
obrazul. La început uită că omul mai trebuie să şi respire, şi-l bandajă peste tot.
Sirota începu să horcăie. Malinin fu nevoit să refacă bandajul, înfăşurînd faţa
sergentului în aceleaşi feşi, acum însîngerate. După ce termină bandajul, Malinin
îl tîrî pe Sirota pînă la un perete şi-l sprijini cu capul cît mai sus posibil, ca să nu
se înece cu sînge, şi abia apoi, cînd îşi dezdoi spinarea, zări că în locul de unde îl
adusese pe sergent ieşea de sub moloz un picior.
Încă în urmă cu o oră, cînd a sosit acolo, Malinin observase că Mihneţov,
chimistul, avea în picioare nişte pîslari vechi, dar buni încă, tălpuiţi cu pîslă
groasă. Mihneţov povestise că i-a găsit în urmă cu cîteva zile într-o izbă părăsită.
Malinin intenţionase chiar să glumească pe seama chimistului, care susţinea că
nemţii nu sînt pregătiţi în nici un fel pentru iarnă, în timp ce el, dimpotrivă, s-a
pregătit pentru iarnă mai bine ca toţi ceilalţi tovarăşi din pluton. Voise să
glumească pe tema asta, pe urmă însă a uitat, iar acum, zărind pi-ciorul ce ieşea
de sub cărămizi, recunoscu pîslarul tălpuit şi înţelese că acolo, dedesubt, se află
Mihneţov. Fără să mai zăbovească, începu să dezgroape trupul chimistului,
pornind munca de la picioare. Apoi, ocărîndu-se în gura mare, aprecie din ochi
cam unde ar putea fi capul chimistului şi, mutîndu-se tîrîş acolo, începu să sape
din nou. Trebuia să înceapă aşa din capul locului, pentru ca omul să poată
respira, dacă se mai afla în viaţă.
Ocărîndu-se mereu cum îi venea la gură că nu s-a gîndit de la început la un
lucru atît de simplu, Malinin scormonea cu înverşunare. În sfîrşit, se arătară
umerii lui Mihneţov. Malinin îşi lipi palma de umeri — sub scurta vătuită trupul
mai era cald, Mihneţov trăia deci. Malinin reluă şi mai febril dezgroparea, dar
lucra mai cu grijă, dezgolind încet-încet gîtul şi apoi bărbia chimistului, dar
deodată se opri năucit cu mîna încleştată pe cărămida scoasă chiar atunci de pe
ceafa celui îngropat. Trupul lui Mihneţov mai era cald, dar nu mai trăia. Tot
creştetul capului îi fusese retezat de cărămida pe care Malinin o mai strîngea în
mînă.
Malinin se îndreptă de spate, zvîrli furios cărămida şi în aceeaşi clipă auzi
limpede ţăcănitul sacadat al unei mitraliere. La patruzeci de paşi de el, în
fundaţia coşului de fabrică, oamenii trăiau şi susţineau un foc viu împotriva
nemţilor. Malinin fu cuprins de bucuria neasemuită, profundă, pe care o încearcă
pînă şi oa-menii cei mai viteji cînd, după ce s-au crezut singuri pe cîmpul de
luptă, descoperă deodată că nu sînt chiar singuri.
Revenind la Sirota, Malinin ridică din nou cu o mare sforţare trupul lui greu şi-
l aşeză în aşa fel ca în cazul unei noi explozii să fie cît mai apărat de schije. De
altfel, focul artileriei nemţeşti se mutase acum departe, în adîncime. În timp ce
Malinin îl tîra, Sirota încercă să-şi mişte maxilarele ca pentru a striga ceva, apoi
îşi desfăcu a neputinţă pumnii ambelor mîini şi, mirîndu-se parcă de această
neputinţă, şi-i strînse iarăşi la loc. Ai fi spus că s-a potolit. Numai pieptul
continua să i se ridice şi să se lase cu un hîrîit neîntrerupt. Malinin îi mai aruncă
o privire şi, escaladînd rămăşiţele zidului, porni prin şanţul de comunicaţie, nu
prea adînc, de cel mult un metru, care ducea spre fundaţia coşului de fabrică,
spre locul de unde se auzea şi acum focul viu al mitralierei.
CAPITOLUL AL CINCISPREZECELEA
1
În limba rusă komar înseamnă ţînţar (n. ed.).
aceste cuvinte: ,,Am un nume frumos: Leonidov” — şi zîmbise în aşa fel, încît
nu-ţi puteai da seama dacă glumeşte, sau o spune serios.
— Ei, spune, Komarovule, de ce ai amuţit? spune, ce-ai fi făcut astăzi cu friţul
dacă-l prindeai?
— I-aş fi povestit despre paradă: cum am fost noi astăzi la paradă şi cum a
vorbit Stalin.
— Şi cum i-ai fi spus toate astea? Ştii tu nemţeşte?
— Păi, prin tălmaci i-aş fi spus.
— Sigur că da. Să zicem că ţi s-ar fi pus un tălmaci la dispoziţie şi i-ai fi
explicat... Şi pe urmă?
— Pe urmă i-aş fi dat drumul.
— Cum, cum? I-ai fi dat drumul?
— Păi da. Să se ducă la ai lui şi să le povestească.
— Şi chiar îi dădeai drumul de viu?
— Că doar nu mort!
— Phii, că bine i-ai mai atins, tovarăşe sergent- major, pe cei doi nemţi de
lîngă biserică. Chiar atunci mi se terminase discul. Gata, mi-am zis, acum se
topesc nemţii pe după movilă, dar dumneata tocmai atunci i-ai atins la ţanc —
curmă discuţia celor doi un al treilea pistolar, soldatul fruntaş Pudalov,
adresîndu-se lui Sinţov.
Şi pe acesta din urmă îl cunoştea Sinţov de trei, ba chiar de patru zile, şi
apucase să observe că Pudalov, măcar că era un ostaş destoinic, încerca, el ştie
de ce, să-i intre în voie cu tot dinadinsul pînă şi unui şef atît de mărunt cum era
comandantul său de grupă. E adevărat că acolo, lîngă biserică, Sinţov doborîse
cu o serie scurtă un neamţ care fugea, dar doborîse unul singur, nu doi; al doilea
izbutise să se facă nevăzut. Şi Pudalov o ştia foarte bine, dar socotea, probabil,
că nu-i cine ştie ce păcat să-l perii pe comandantul tău de grupă.
— Al doilea a şters-o, spuse Sinţov. N-aveam nici eu decît un rest de disc.
— Da, fiindcă veni vorba, văd că nemţii fug al dracului de tancuri. Nu le plac
chiar de loc, spuse Leoni- dov. Şi pe chipul lui îngust şi slab apăru un zîmbet
crud. Eh, dac-am putea face atîtea tancuri încît să ne suim toţi odată în ele, şi să-i
plesnim pe friţi, să se împrăştie ca găinile! Pestrak, m-auzi, Pestrak? înghioldi el
cu cotul pe un soldat zdravăn care adormise lîngă el, cu capul sprijinit de perete.
Faţa ostaşului era tînără, curată, frumoasă. Dar pînă şi în somn păstra pecetea
unei oboseli atît de cumplite, încît Sinţov se necăji că Leonidov vrea să-l
trezească.
— Lasă-l să doarmă, spuse el.
— Nu-u, să ne povestească mai bine cum s-a speriat de un tanc de-al nostru.
Tancul trecea huruind pe lîngă noi, iar el s-a aruncat drept într-un nămete şi a
rămas încremenit acolo cu faţa în sus... Pestrak, m-auzi, Pes- trak?
Dar Pestrak dormea, şi oboseala de moarte de pe faţa lui nu se datora unei
osteneli mai mari ca a celorlalţi, dimpotrivă, el era mai tînăr şi mai rezistent ca
mulţi alţii, expresia de oboseală de pe faţa lui se datora forţei cumplite a
emoţiilor trăite în acea zi. Deşi oamenii din plutonul de pistolari erau selecţionaţi
mai cu seamă dintre cei care mai participaseră la lupte, Sinţov îşi dăduse seama
abia astăzi că Pestrak e la prima lui luptă, cu toate că mai fusese rănit. De altfel
nu era nimic uimitor în asta. De cîte ori nu se întîmpla ca un om să fie rănit cu
mult înainte de a vedea la faţă pe inamic, sau chiar înainte de a fi apucat să tragă
măcar de departe vreun foc?!
Sinţov şedea în faţa vetrei, se uita la oamenii din grupa sa, unii dormind, alţii
şezînd alături de el în jurul focului, şi se gîndea că pe Leonidov îl cunoaşte acum
cel mai de mult: de cinci zile întregi, iar cel mai de curînd îl cunoaşte pe Pestrak:
doar de două zile. Se uita la ei şi se gîndea că niciodată pînă atunci n-a avut atîtea
cunoştinţe trecătoare, atîtea prietenii strînse, atîtea despărţiri definitive, ca în
aceste cinci luni de război. Aşa a fost căpitanul de artilerie, în pădurea de lîngă
Borisov; şi grănicerul comisar de batalion care a fost ucis de o bombă şi
colonelul cu care a căutat în gară la Orşa trenul de Moghiliov; şi pilotul de
bombardier, şi căpitanul de tancuri pe care l-a reîntîlnit lîngă Elnea şi apoi l-a
pierdut iarăşi, şi Horîşev, în compania căruia a fost o vreme politruc; şi
Zolotariov, cu care au mers alături atîta timp şi care (dacă mai trăieşte) e singurul
om din lume în stare să confirme că tot ce a spus despre sine el, Sinţov, este de la
început pînă la sfîrşit doar adevărul adevărat...
Dar Kolea Baiukov? Mai trăieşte oare, va mai fi om întreg, sau va rămîne
schilod pentru tot restul vieţii? Şi pe unde s-o fi găsind şi unde să-i scrie că a
fost decorat cu Drapelul Roşu? Ce să-i faci?! Neîncetat în jurul tău dispar unii, şi
apar alţii în loc, şi altfel nici n-ar putea să fie în prima linie. Aşa a fost şi aşa va fi
întotdeauna. Oamenii sînt ucişi sau răniţi, se întorc de prin spitale, vin cu
completările, luptă, pleacă iarăşi în spate cu mîna agăţată de gît sau cu capul
bandajat, se despart unul de altul, cîteodată îşi dau adresa, de cele mai multe ori
nici nu şi-o mai dau...
— Ei, cum e, băieţi, ne culcăm? spuse Sinţov, alun- gîndu-şi din minte toate
aceste gînduri inutile şi nepotrivite în asemenea împrejurări. Să aţipim cît se mai
poate, că doară nu s-a legat comandamentul că n-o să ne trezească pînă în zori.
Pistolarii începură să se instaleze pentru somn. Sinţov se pregăti şi el de
culcare, dar deodată uşa se deschise, şi în izbă intră Malinin.
— Ce-i cu voi? Vă pregătiţi de odihnă? întrebă el în felul său posac.
— Ne pregătim.
— Cum staţi cu alimentele?
Sinţov răspunse că pentru a doua zi mai au hrană rece.
— Cred că pînă dimineaţa ne sosesc şi bucătăriile, spuse Malinin. Bine,
odihniţi-vă. Aţi luptat bine, cugetul e împăcat, deci se poate dormi.
Se oprise în prag ca pentru a pleca, dar nu se urnea din loc.
— N-ai uitat discuţia de azi-dimineaţă? îl întrebă el pe Sinţov.
— N-am uitat-o.
Malinin îşi desfăcu cîrligul de sus al gulerului de la scurtă, îşi băgă mîna în sîn
şi scoase din buzunarul de la piept o filă de caiet în pătrăţele, strînsă în patru, şi o
întinse lui Sinţov.
— Poftim! Ţi-am scris-o. Anexeaz-o la cererea ta.
— Mulţumesc, spuse Sinţov.
— Nu pentru mulţumesc ţi-o dau, mormăi Malinin, ci pentru că am încredere
în tine.
Îi întinse mîna, o strînse cu putere pe-a lui Sinţov şi-i spusei un lucru la care
acesta nu s-ar fi aşteptat niciodată din partea lui.
— Am rămas numai noi doi din compania noastră, dacă nu punem la socoteală
pe cei din spitale; numai noi doi. Cine s-ar fi gîndit la una ca asta?!
Şi avea în clipa aceea o sclipire atît de neobişnuită în ochi, încît Sinţov îşi
spuse surprins: „Toţi oamenii vor să trăiască. Şi Malinin de asemenea.”
— În sfîrşit, rămîi cu bine...
Sinţov vru să-l petreacă, dar Malinin dădu înciudat din mînă şi trase uşa în
urma sa.
Sinţov se aşeză în faţa vetrei şi, despăturind fila de caiet, citi la lumina
pîlpîitoare a jarului mocnit primele rînduri: „Eu, Malinin Alexei Denisovici,
membru al PC (b) din anul 1919, îmi exprim prin prezenta părerea că...”
Citi totul pînă la sfîrşit, pînă la cuvintele pe care în timp normal greu le-ar fi
auzit cineva de la Malinin: „Pot confirma datele asupra trecutului său numai
înce- pînd din luna octombrie a anului curent, dar pot răspunde pentru el ca
pentru mine însumi”; strînse la loc hîrtia, o ascunse în buzunarul bluzei şi, auzind
duduitul unui tanc, ieşi în uliţă, la aer.
Uliţa satului era luminată de lună. Chiar în faţa izbei se oprise un treizecipatru;
în turela cu capacul deschis se aflau doi tanchişti.
— Noroc, infanterie! N-ai tutun?
— Se găseşte, răspunse Sinţov şi, apropiindu-se de tanc, scoase din buzunarul
scurtei o cutie de Belomor pe jumătate plină, care-i mai rămăsese din raţia de zile
mari căpătată la Moscova.
— Sînteţi buni de cinste: fără tanchişti dădeaţi voi de dracu aici la Kuzkovo cu
friţii! Luăm cîte una de căciulă şi cîte una de rezervă. De acord?
— E-n regulă, consimţi Sinţov.
Tanchistul numără ţigările şi se făcu nevăzut pentru o clipă în interiorul
maşinii, probabil ca să dea şi mecanicului conductor porţia cuvenită. Apoi apăru
din nou în turelă şi întinse lui Sinţov cutia de ţigări.
— Mulţumesc.
— Ce, plecaţi? întrebă Sinţov.
— Da, plecăm. O să păstraţi satul fără noi?
— Ne-om descurca noi cumva, răspunse Sinţov.
— Dacă o fi ceva, urcaţi în clopotniţă şi daţi-ne de ştire! O să vă auzim şi ne
prezentăm fuga. Apoi strigă către şofer: Gata, Petea, dă-i drumu, plecăm!
Tancul începu să duduie şi porni în lungul uliţei luminate de lună, lăsînd în
urmă două brazde de zăpadă răscolită.
Sinţov rămase sprijinit de peretele izbei şi privi îndelung tancul care se
îndepărta, îl urmări pînă cînd maşina se făcu nevăzută după cotitura drumului,
neştiind că soarta crudă şi capriciile războiului erau cît pe ce să-i arunce în braţe
pe omul de care avea atîta nevoie — pe conductorul tancului, pe acel Petea
Zolotariov, căruia cu un minut în urmă tanchistul îi strigase: „Gata, Petea, dă-i
drumu, plecăm!”
CAPITOLUL AL ŞAISPREZECELEA
Vechiul conac boieresc se înălţa pe o colină nu prea înaltă, dar vizibilă din
împrejurimi, iar vechiul parc din jurul lui cobora pe amîndouă coastele colinei: şi
înapoi, în spatele dispozitivului nostru, şi înainte, spre nemţi. Dincolo de pîrîul
îngheţat care şerpuia pe fundalul văii se întindea satul Dubroviţî, ocupat de nemţi
cu cîteva zile mai înainte.
Colina era zguduită zile întregi de exploziile bombelor şi ale proiectilelor de
artilerie, copacii din parc erau frînţi ca nişte beţe de chibrit, casa cu două caturi
era dărîmată de lovituri în plin; clopotniţa bisericii din curte fusese roasă de
proiectile pînă la cîţiva metri de sol, zăpada din parc, împestriţată de petele negre
ale exploziilor, părea o uriaşă tablă de şah... Dar oricît de tare bătuseră nemţii
acest petic de pămînt, oricît de tare continuau să-l răscolească şi acum, divizia,
după cele cîteva retrageri silite, furioasă parcă şi împotriva sa, şi împotriva
nemţilor, se încleştase şi se ţinea cu dinţii de această colină cu vechiul ei conac
boieresc şi s-ar fi spus că-şi strînge şi mai tare fălcile.
Erau cincisprezece zile, socotind din dimineaţa de 15 noiembrie, de cînd nemţii
porniseră iarăşi cu toate forţele lor împotriva Moscovei şi încercau s-o
învăluiască deodată şi pe la nord, şi pe la sud, izbutind în diverse locuri, mai cu
seamă în sectorul central al frontului, să ajungă tot mai aproape de ea. În aceste
două săptămîni de cînd erau în ofensivă, nemţii ocupaseră localităţile Klin, Istra,
Iahroma, Solnecinogorsk, Venev, Stalino- gorsk, Bogorodiţk, Mihailov. Pe
direcţia nord-vest nu le mai rămînea de făcut decît douăzeci şi cinci de kilometri
pînă la Moscova...
Şi aici, deşi după parada din Piaţa Roşie divizia intrase în luptă cu ordinul
categoric de a nu mai ceda nici un pas, ea se retrase din nou, şi nu o dată.
E drept că poşta soldăţească aducea tot mai des ştiri din spate că acolo s-au
instalat pe poziţii trupele din eşalonul doi, iar mai departe se părea că mai există
şi eşalonul trei. Dar chiar dacă n-ar fi luat în seamă ştirile poştei soldăţeşti,
oamenii care luptau în prima linie căpătaseră senzaţia că acum în spatele lor, în
spatele lanţului lor subţirel dar solid, se află pentru orice eventualitate o rezervă.
Acum nu mai simţeau în spinare răceala care te cuprinde cînd ştii că dincolo de
tine nu mai este nimeni şi cînd simţi că, dacă vei cădea tu, neamţul va păşi peste
tine şi se va tot duce...
Se afirma — şi luptele din ultimele zile păreau să confirme asta — că nemţii
atacă aici cu ultimele lor forţe. Dar dracu-i mai ştie cîte asemenea „ultime forţe”
mai au ei? Ieri toată lumea s-a bucurat că pe Frontul de Sud am recucerit
Rostovul, măcar că abia din această ştire se aflase că Rostovul le fusese cedat; iar
astăzi, în comunicatul transmis la radio, se spunea că încă în urmă cu cîteva zile
am pierdut Tihvinul. Poate că mai tîrziu o să-l recucerim şi pe el, cum am
recucerit Rostovul, deocamdată însă l-am pierdut...
Chiar despre asta, despre Rostov şi Tihvin, se vorbea acum în bordeiul
pistolarilor, acoperit cu două rînduri de bîrne groase, de la o seră veche din
cărămidă; de aici era numai o palmă de loc pînă oriunde: şi pînă la postul de
comandă al batalionului din subsolul conacului, şi pînă la prima linie, care se afla
chiar acolo jos, la marginea parcului.
Discuţia se purta între Leonidov şi Komarov. Arţăgosul Leonidov ataca mereu
comunicatele Biroului sovietic de informaţii, iar chibzuitul Komarov le apăra.
— Las-o mai moale, Komarovule, îl necăjea Leonidov, la tine toate sînt
întotdeauna în regulă. Dar ce fel de regulă e asta dacă mie mi se spune că
Rostovul a fost luat de la friţi, şi eu trebuie să mă frec la ochi: mamă, mamă! De
luat, l-am luat, dar cînd l-om fi dat, că eu nu ştiam, nimic. N-oi fi fost adormit, şi
m-am deşteptat abia adineauri? Aşa-i şi acum cu Tihvinul. Ei, se-ntîmplă şi
asemenea nenorocire, l-am pierdut. Dar atunci spune-o, am pierdut Tihvinul, şi
nu aşa „acum cîteva zile”. Poate că l-am dat încă acum o lună!
— Mă, că prost mai eşti! spuse Komarov. Te simţeai tu mai bine dacă o aflai
cu o săptămînă înainte?
— Lasă să mă simt mai rău, dar de ştiut tot vreau să ştiu.
— Bine, dar poate că nu e voie s-o scrie! Poate că nemţii n-ar fi trebuit s-o afle!
— Ce face? Leonidov sări ca ars. Care va să zică, neamţul nu ştie ce-a cucerit?
A luat oraşul şi nici nu bănuieşte că l-a luat? Cînd am luat noi Kuzkovo, tot aşa
am tăinuit-o? Ba vezi să nu! De la noi, de la batalion, comandantul regimentului
a telefonat poate chiar la corpul de armată. Am auzit cu urechile mele. Dar cînd
ne-am retras, atunci, sigur, n-am spus nimic... Toate sînt în regulă la tine! Nu
Komar-ţînţar eşti tu, ci o vaca-domnului.
— Stai, nu face scandal, răspunse liniştit Komarov. Prea ştii multe... Eşti
deştept nevoie mare... Cutare e vaca-domnului, cutare altă gîză. Cînd colo, chiar
tu zbîrnîi ca un bondar: strigi ca prostul, fără nici un rost.
— Şi am să strig! — spuse Leonidov, şi faţa lui, din mînioasă cum era, se făcu
tristă. Îmi pare rău de Tihvin! Sînt de fel din Kaivaxa, adică aproape tihvinean. A
căzut Tihvinul, şi eu nu ştiu nimic.
— Din ce fel de Vaxa eşti de fel? îl necăji paşnicul Komarov pe arţăgosul
Leonidov. Unde mai este şi Vaxa asta?
— Nu Vaxa, ci Kaivaxa, o localitate de lîngă Tihvin! răspunse supărat
Leonidov.
Dar Komarov nu vru să scape prilejul unei victorii uşoare în discuţia aceasta.
— Eh, amărîtule! După ce că vii din Vaxa, mai faci pe deşteptul! Fără tine
crezi că nu se poate întocmi nici măcar un comunicat!
— Ascultă, tovarăşe sergent-major, se întoarse Leo- nidov spre Sinţov, care
şedea în faţa unui canat de uşă pus pe nişte picioare de cărămidă şi scria o
scrisoare soţiei sale. Tu cum crezi, pentru ce are omul cap: ca să spună „da”, sau
ca să spună „nu”?
— Ca să aibă creier într-însul, d-aia, răspunse Koma- rov înainte ca Sinţov să-
şi ridice ochii de pe scrisoare.
— Bine, dar creierul pentru ce-l are? Pentru „da”, sau pentru „nu”? continuă
Leonidov s-o ţină pe-a lui.
Sinţov îşi ridică ochii de pe scrisoare. În bordei era uscat şi cald, iar astăzi mai
era şi linişte. Pentru prima dată de cînd erau acolo, pe sectorul lor coborîse
liniştea. Pentru prima dată, în dimineaţa aceea nu fusese rănit şi nu murise
nimeni sub ochii lor. Moartea nu amintea de existenţa ei decît prin canonada de
la divizia din dreapta. Canonada era puternică: pesemne că acolo, la vecini, se
ducea o luptă crîncenă. Deocamdată însă, cei de acolo nu aveau nevoie de
ajutorul lor direct, de ajutorul acela care le putea fi cerut în orice clipă din zi sau
din noapte. Şi Sinţov, ca şi toţi ceilalţi de altfel, se bucura că deocamdată nemţii
îi amărăsc nu pe ei, ci pe vecini. Probabil că în general fără această doză de
egoism soldăţesc nimeni n-ar fi rezistat prea mult pe linia întîi. În cele două
săptămîni de cînd luptau aici, din şapte oameni, cîţi avusese grupa lui Sinţov, nu
mai rămăseseră decît patru, inclusiv el, comandantul de grupă. În timp ce salva
de pe cîmpul de luptă un rănit, căzuse soldatul-fruntaş Pudalov, acela care nu se
da la o parte să mai perie uneori pe cîte un şef, dar care în ultima clipă sărise să
salveze cu preţul vieţii un tovarăş rănit, alţi doi ostaşi fuseseră răniţi şi
transportaţi la batalionul medico-sanitar; mai aveau încă un rănit: Pestrak, dar
acesta nu voise să-şi părăsească unitatea şi, rezistînd datorită constituţiei sale de
uriaş, rămăsese pe poziţie cu toată rana nevindecată de la umăr. Acum era plecat
să aducă masa, şi, în afară de el, în bordei se găsea întreg personalul grupei lor:
Sinţov şi cei doi ostaşi, care se certau cît era ziua de lungă: Leonidov şi
Komarov, căruia i se potrivise atît de bine porecla de „Ţînţar”, încît pînă şi
sublocotenentul Karaulov, comandantul plutonului lor, nu-i mai spunea altfel.
— Aţi găsit şi voi despre ce să discutaţi! spuse Sinţov. Dacă în mintea cuiva nu
încape decît „da” sau „nu”, e de rău. Aia nu mai e minte, ci chestionar.
În sinea lui îşi dădea foarte bine seama ce înţelegea Leonidov prin acest ,,da”
sau „nu” al lui: se gîndea că omul are cap pentru a şti la nevoie să spună şi „nu”.
Era un om viteaz în luptă, dar uneori încăpăţînat la culme, aproape dincolo de
limita permisă în condiţiile disciplinei militare, şi-l înfuria calmul lui Komarov,
care de obicei socotea că e just tot ceea ce se face. În alte împrejurări, poate că
Sinţov l-ar fi susţinut pe Leonidov, acum însă, Leonidov fiind prost dispus, se
legase de comunicatul Biroului sovietic de informaţii, ceea ce n-avea nici un
rost. Nu se cuvenea să pui la îndoială comunicatul. Şi cu atît mai puţin s-o faci în
gura mare.
„Şi-apoi, în definitiv, ce să pui la îndoială? Chiar dacă n-o faci în gura mare,
ci doar în sinea ta!? se întrebă Sinţov. Oricum, acolo nu se spune chiar totul, şi
nici nu s-ar putea spune. Şi ce importanţă are cînd anume s-a comunicat că a
căzut Tihvinul — astăzi sau cu trei zile în urmă?... Poate că s-a tot sperat că
oraşul va fi recucerit, şi de aceea nu s-a comunicat! Cînd am fost scoşi noi din
Kuzkovo, n-a fost la fel? N-am tot amînat întreaga noapte s-o raportăm la
armată, gîndin- du-ne că poate o să-l recucerim totuşi? Iar pe urmă, dimineaţa,
vrînd-nevrînd, a treibuit totuşi să raportăm...
— Cui îi scrii, tovarăşe sergent-major? întrebă Leonidov după o tăcere
prelungită.
— Soţiei.
— Bag de seamă că-i scrii a doua oară, dacă nu chiar a treia, dar de la ea nu
văd să-ţi vină vreun răspuns.
— Adevărat.
— Poate să facem o plîngere, dacă-i pe-aşa? întrebă Leonidov. Şi-n vorbele lui
era şi ironie, dar şi compătimire.
— Unde să mai faci plîngere? Nu-i ştiu decît numărul punctului înaintat de
adunare a corespondenţei şi nimic mai mult. Ca şi cînd aş vorbi unei surde, fără
să aştept vreo replică, răspunse Sinţov la compătimire, lăsînd ironia să treacă
neobservată.
— Da, uite că şi eu am rămas acum fără nici o ştire, spuse Leonidov. Ieri
credeam că mai ştiu cîte ceva, dar s-a dovedit că nu ştiu nimic. Credeam că
neamţul e pe la Volhov, dar astăzi aflu că e dincolo de Tihvin. Parcă mi-a dat cu
măciuca-n cap! Am familie acolo. Şi-apoi, mă gîndesc că poate nu numai pe
mine m-a pălit cu întîrziere bucuria asta, poate că şi ai mei s-au pomenit cu
neamţul ca din senin cu grindina-n cap? Dimineaţa ai noştri, iar seara nemţii! Şi
taică-meu mai e şi invalid din războiul civil. Dacă n-a aflat din vreme de nemţi,
departe n-a putut să fugă, săracu.
Abia acum, după aceste cuvinte, Sinţov şi Komarov pricepură de unde se trage
proasta lui dispoziţie şi nervozitatea asta, parcă şi mai nestăpînită ca deobicei.
— Atunci, pune şi tu mîna pe toc, ca şi tovarăşul sergent-major, şi scrie, îl
sfătui Komarov.
— Unde? întrebă Leonidov.
— La Vaxa aia a ta...
Acum Komarov nu mai voia să-l necăjească, dar după ce repetase de două ori
gluma, uitase cu adevărat cum se numea comuna lui Leonidov.
— Kai-va-xa! îl îndreptă, silabisind furios, Leonidov. Şi dacă mai rîzi o dată de
ea, te plesnesc.
— Bine, dar de scris scrie totuşi, repetă Komarov, neluînd în seamă
ameninţarea. Că la război se-ntîmplă, nu? Se spune că la noi acolo, la Tula, totul
în jur a fost luat de nemţi ca într-un inel, dar Tula n-au cucerit-o. Iar acolo la
tine, poate că-i tocmai pe dos: Tihvinul l-or fi luat, dar în jur sînt ai noştri.
Pune mîna şi scrie.
— Ba n-o să scriu, răspunse îndărătnic Leonidov; firea asta a lui îl oprea să
accepte prea uşor gîndul unui asemenea noroc.
Plecîndu-şi puţin spinarea, pentru ca lumina să-i cadă mai bine pe hîrtie, Sinţov
se apucă iarăşi de scris. Avea dreptate Leonidov: în ultimele cîteva săptămîni îi
tri-mitea Maşei a treia scrisoare pe aceeaşi adresă, notată pe un colţ de ziar încă
la Moscova, un fantomatic număr de căsuţă poştală. În primele două scrisori îi
povestise despre lupta de la fabrica de cărămizi, despre parada din Piaţa Roşie şi
decoraţia primită; într-a treia, în cea de acum, îi scria despre lucrul cel mai de
seamă pentru el: că înaintase cererea de reintegrare în partid, că această cerere
fusese discutată de biroul organizaţiei de regiment şi că hotărîrea organizaţiei
fusese înaintată spre confirmare comisiei de partid a diviziei. Iar acum, de îndată
ce în tranşee va apare fotograful, nu-i rămînea decît să facă o poză şi apoi să se
prezinte în faţa comisiei de partid.
Scria despre toate acestea scurt şi rezervat, fără să-şi amănunţească
sentimentele: Maşa înţelegea şi singură ce însemnează pentru el toate acestea. Şi
în general e greu să scrii scrisori lungi, mai cu seamă cînd nu numai că n-ai
siguranţa că vor ajunge la destinaţie, dar nici măcar n-ai idee cum ar putea
ajunge acolo.
După ce termină de scris, împături hîrtia în triunghi şi, ca şi pe celelalte două
scrisori, scrise sub numele Maşei: „În caz că adresanta lipseşte, rog totuşi ca scri-
soarea să fie deschisă”. Visa la această posibilitate aproape ca la o minune: poate
că-i vor deschide totuşi scrisoarea şi nu numai că i-o vor deschide, dar îi vor
comunica Maşei, acolo departe unde se va fi aflînd ea acum, măcar atît: că el este
în viaţă. Ba poate o vor face chiar prin radio. În definitiv, dacă Maşa ţine legă-
tura cu Moscova, le-ar fi oare chiar atît de greu să-i transmită cîteva cuvinte în
plus? Doar atît: „Soţul dumitale e sănătos”. Chiar dacă ar trebui cifrate, e oare
atît de mult de cifrat? Un fleac. Şi omul de acolo, de departe, ar fi liniştit. „E oare
atît de greu? Şi chiar dacă ar fi greu, ce-i?” se înverşună Sinţov în sinea lui îm-
potriva unui personaj închipuit, care nu voia să aibă grijă de Maşa.
Plecîndu-şi adînc umerii de uriaş, în bordei intră Pes- trak. Într-o mînă ţinea un
bidon de lapte care de cîteva zile înlocuia termosul de mîncare spart de o schijă,
iar în cealaltă două pîini.
— Bine că o să ne mai răsfăţăm cu o fiertură caldă — spuse Leonidov,
frecîndu-şi palmele.
— Ce-ar fi să-i aşteptăm pe băieţii de serviciu şi pe comandantul plutonului?
Ce spuneţi? îl puse la punct Komarov.
— Ziare n-ai adus? întrebă Sinţov.
— Am adus, răspunse Pestrak.
Îşi descheie mantaua, scoase din buzunarul pantalonilor un ziar mototolit şi se
apucă să-l netezească pe genunchi.
— E un ziar ostăşesc?
— Ţintiţi mai sus, spuse Pestrak. Cu Sinţov vorbea numai cu „dumneavoastră”.
Am adus Izvestia!
— Descurcăreţ mai eşti, băiatule, nimic de zis, făcu Leonidov.
— L-am luat chiar de la bucătărie, explică Pestrak. Tocmai mînca acolo un
corespondent, şi le-a lăsat un teanc întreg de ziare.
— Înseamnă că l-au hrănit bine bucătarii, glumi Leonidov.
Pestrak nu răspunse la glumă, mai netezi o dată ziarul şi, întinzîndu-l lui
Sinţov, îi spuse că la întoarcere a venit cu fotograful de la divizie, care l-a rugat
să-i arate unde se află punctul de comandă al batalionului lor. Îl căuta pe
Malinin.
— Înseamnă că în curînd te vor chema să dai socoteală, spuse Leonidov către
Sinţov.
Pistolarii erau la curent; ştiau că Sinţov urmează să fie reintegrat în partid şi, la
fel ca alţi cîţiva oameni din batalionul lor ale căror cereri trecuseră pe la biroul
de partid, aştepta dintr-un moment într-altul să sosească fotograful.
— Pesemne că ai dreptate, spuse Sinţov şi zîmbi. Era fericit de sosirea
fotografului şi n-avea nici un motiv s-o ascundă de tovarăşii săi.
— Să ţi-l dau pe-al meu? întrebă Leonidov.
Avea un brici foarte bun şi nu se zgîrcea să-l ofere tuturor.
— Lasă că-l am pe-al meu, răspunse Sinţov.
— Ce, ăla e brici? Mai mult ciopîrţeşte decît bărbiereşte!
Sinţov scoase cu o cutie de conserve nişte apă din găleta de lîngă sobă şi o puse
la încălzit.
— Ce-o fi mai interesant am să vă citesc tare, de acord? întrebă Leonidov,
trăgînd ziarul spre el. Îi plăcea să citească cu glas tare, dar numai ceea ce i se
părea lui că merită a fi citit.
Sinţov scoase din sacul de spate săpunul şi pensula de ras. Săpunul se afla într-
o savonieră trandafirie de celuloid, iar pensula era nouă şi de bună calitate. Mai
avea acolo şi un aparat de ras, dar nu-l putea folosi, n-avea lamă. Toate
acestea ajunseseră la Sinţov într-un colet de daruri. Darurile veneau tocmai din
Altai, unde divizia îşi avusese garnizoana înainte de război, şi ajunseseră în
prima linie nu de 7 Noiembrie, ci abia peste două săptămîni. În batalioanele şi
companiile diviziei nu mai erau decît foarte puţini ostaşi din Altai, iar în plutonul
de pistolari mai era doar unul — comandantul, sublocotenentul Karaulov. Cu
toate acestea, pentru că darurile veneau de atît de departe, tocmai din Altai, toţi
ostaşii fură deosebit de mişcaţi şi se grăbiră să trimită o scrisoare de mulţumire
concetăţenilor lui Karaulov. Oamenii dictaseră, Sinţov scrisese, iar Karaulov,
stînd în picioare în spatele lui, ca un cazac din Zaporojie, lansa din cînd în cînd
cîte o înjurătură tare la adresa nemţilor. În ziua aceea, de prea mare tulburare, se
cam întrecuse cu băutura, ceea ce nu i se întîmplă deobicei.
Scoţîndu-şi acum din sacul din spate savoniera şi pensula, Sinţov îşi aminti de
toate acestea şi începu să se săpunească cu apa abia încropită. Apoi apelă la bri-
ciul lui Leonidov.
Acesta citea ziarul, ba întrerupîndu-se şi căzînd pe gînduri la mijlocul unei
fraze, ba reluînd lectura tot de la mijlocul unei fraze. Pentru început remarcă
acru că ziarul e vechi şi că în comunicatul din el nici Rostovul n-a fost recucerit
şi nici Tihvinul n-a fost cedat. Apoi începu să citească un articol despre izbînzile
din producţie ale muncitorilor şi muncitoarelor din Ural, se opri gîndindu-se
probabil la ai săi, termină articolul citindu-l numai pentru el, apoi întoarse pagina
şi se adînci din nou în citirea comunicatului.
— Uite, spuse el, ciocănind cu un deget în ziar. Uite aici! Am observat asta
încă alaltăieri în ziarul nostru ostăşesc şi am vrut să vă citesc încă atunci, dar nu
ştiu cine mi l-a şterpelit... Uite aici... Şi se porni să citească arar, cu glas tare şi
mînios: „Ticăloşii cotropitori ger- mano-fascişti se răfuiesc sălbatic cu ostaşii
noştri răniţi care cad prizonieri la ei. În satul Nikulino fasciştii au tăiat în bucăţi
opt artilerişti răniţi, căzuţi în mîinile lor: trei dintre ei au fost găsiţi cu capul
retezat...” Îşi puse degetul în locul unde se oprise şi-şi ridică ochii plin de furie:
Ce-aţi spus? întrebă el răstit, de parcă l-ar fi contrazis cineva. Apoi îşi plecă ochii
spre locul unde ţinea degetul şi repetă: „Trei dintre ei au fost găsiţi cu capul
retezat...” Şi Karaulov m-a plesnit ieri că am achitat un neamţ. Este?
— Bine ţi-a făcut! sări Komarov. Păi cum, oamenii şi-au dat osteneala, au
prins cu chiu, cu vai „o limbă” şi tu îl achiţi! Ca să vezi ce mai ţintaş!
— Bine, da l-am prins chiar eu, obiectă Leonidov.
— Dar nu singur.
— Bine, fie, da de ce să dea? spuse Leonidov. Dacă nu era comandant de
pluton îi arătam eu lui! Bine, fie, repetă el. Dar m-a şi ameninţat; cică, dacă mai
faci la fel altă dată — te împuşc! Adică cum vine asta?
— Foarte simplu: altă dată să nu mai tragi în „limbile” prinse — spuse iarăşi
povăţuitor Komarov.
— Atunci de ce m-a forfecat şi politrucul-major? El n-a spus nimic despre
„limbile prinse”. Spunea doar atît: „Dacă-i prizonier, gata, nu ai dreptul să-l
omori... În general, n-ai dreptul s-o faci!” spunea. Dar asta — şi Leonidov îşi
înfipse cu atîta putere degetul în ziar, încît îl găuri — să citesc asta am dreptul?
Sau n-am? Nu-s analfabet, ştiu eu ce citesc... Şi văd cu ochii mei aici în ziar că ei
retează capul oamenilor noştri! Iar pe mine mă şi plesneşte? Aşa se face?
Şi tăcu, aşteptînd ca vreunul din tovarăşii lui să-i răspundă ceva. Dar nimeni
nu-i răspunse nimic şi Leonidov îşi luă degetul şi citi mai departe, ridicîndu-şi
glasul:
— „În satul Makeevo comandantul unei companii de transmisiuni, tov.
Mocealov şi politrucul companiei, tov. Guvariov, au descoperit cadavrele
ostaşilor: F. I. La- penko, S. D. Sopov, F. C. Filcenko, sfîrtecate cu sălbăticie.
Fasciştii au schilodit şi batjocorit pe răniţi, le-au scos ochii, le-au retezat nasul şi
le-au tăiat gîtul...” Şi iarăşi se opri. De ce ni se vorbeşte despre toate astea?
Spune, tovarăşe sergent-major?
— Ca să-i urîm şi mai mult.
— Eu îi urăsc destul şi aşa!
— Dar de prizonieri tot să nu te atingi, interveni Komarov. Cînd apuca el să
susţină ceva nu te mai slăbea. Dacă l-ai prins, ţine-l.
— Mă uit la voi că prea sînteţi blînzi la suflet! — sări furios Leonidov.
Sinţov puse briciul deoparte. Ultimele vorbe ale lui Leonidov îl înfuriară.
— Nu ne scoate ochii cu mînia ta! Stai, aşteaptă... se plesni el cu palma peste
genunchi, văzînd că Leonidov dă să-l întrerupă. Zici că-i urăşti! Dar cîţi fascişti
ai pe seama ta? Afară de prizonierul acela, doi, mari şi laţi, nu? Dar Komarov e
blînd, şi uite că are patru fascişti la activ!
— Pentru că nu-s trecuţi toţi la socoteală, răspunse Leonidov morocănos.
— La nimeni nu-s trecuţi toţi. Nici la Komarov nu-s toţi. Aşa că spune şi tu, ce
valoare are ura ta? De supărare că ai prea puţini, de aceea te-ai decis să-l mai
adaugi pe-al treilea, pe prizonier? Nu-i mare ispravă să cureţi un prizonier la
mînie!
— Multe ştiţi dumneavoastră de mînia mea! îl întrerupse Leonidov pe Sinţov,
de furie vorbindu-i cu ,,dumneavoastră’’.
— Ştiu destul! i-o reteză scurt Sinţov. Soarta îl înăsprise şi-i spulberase
ultimele rămăşiţe ale blîndeţii lui de dinainte de război. Prea puţin te-a încercat
viaţa! Asta e!
— Nu mai puţin ca pe dumneavoastră!
— Ba mult mai puţin. Şi dacă vrei să ştii, prima ta luptă adevărată a fost la
Kuzkovo!
— Tare ştiţi multe despre mine! spuse supărat Leonidov, dar se vedea clar că
omul este descumpănit.
— Eu sînt şeful tău direct şi trebuie să ştiu totul despre tine, spuse Sinţov şi se
înfrînă tocmai pentru că-şi amintise că este comandant de grupă. Apoi, potrivit
simţului de dreptate care nu-l părăsea niciodată, îşi spuse că Leonidov, ca şi
Pestrak de altfel, participase la Kuzkov într-adevăr pentru prima dată la un atac,
iar el, Sinţov, nici nu-şi dăduse atunci seama de asta, atît de bine luptase
Leonidov. Abia mai tîrziu aflase că omul era la primul lui atac. Şi dacă a doborît
numai doi fascişti şi nu patru, asta nicidecum pentru că ar fi mai puţin îndrăzneţ
decît Komarov, ci pur şi simplu pentru că aşa s-a desfăşurat bătălia, aşa şi nu
altfel.
Sinţov îşi reluă briciul şi, cătînd cu coada ochiului la Leonidov, care se
cufundase cu îndărătnicie în ziarul lui, îşi spuse din nou că totuşi avusese
dreptate. „N-are nici un rost să-ţi afişezi duritatea şi mînia în faţa celorlalţi, la
război sîntem cu toţii deopotrivă: şi cei duri sînt duri, şi cei blînzi sînt tot duri!
Iar cine nu e dur, acela ori nu cunoaşte războiul, ori speră că nemţii se vor
înduioşa de marea lui bunătate.”
Termină cu bărbieritul, ieşi fără bluză în uliţă, îşi spălă cu zăpadă obrajii
aprinşi după brici şi se întoarse în adăpost ca să se îmbrace.
— Mai ducă-se... ştii tu unde... auzi el, intrînd în adăpost, glasul lui Leonidov
care pesemne că se lua iarăşi la harţă cu Komarov. Eu sînt rău, iar el e bun... Dar
cînd l-a trăsnit pe friţul acela de lîngă bordei cu automatul peste cască de a crăpat
şi capul neamţului şi patul armei?!...
La apariţia lui Sinţov omul tăcu, dar nu pentru că s-ar fi temut — nu-i stătea în
fire aşa ceva —, ci pur şi simplu pentru că nu voia să mai vorbească.
— Ei, ce-ai mai citit acolo? întrebă Sinţov împăciuitor, după ce-şi puse scurta
îmblănită şi căciula şi îşi atîrna de gît automatul cu un pat nou cioplit de mîna
lui.
— Am citit şi altele, la fel de bune, răspunse în silă Leonidov şi ciocăni cu
degetul în acelaşi paragraf al comunicatului pe care îl citise înainte. „În satul
Eka- terinovka a fost găsit cadavrul instructorului sanitar Nikiforov. Hitleriştii au
stîlcit cu patul armelor trupul sanitarului grav rănit, l-au ciuruit cu baionetele şi i-
au brăzdat obrazul cu bricele.”
„Cu bricele?!” se înfioră Sinţov, simţind aproape concret cum zace el însuşi la
pămînt şi cum un neamţ care-i şade pe piept îi crestează faţa cu un brici.
— Eu mă duc să mă fotografiez, spuse el. Dacă vine Karaulov, să-i raportaţi.
Cînd ieşise prima dată din bordei ca să se spele, nu-i sărise nimic în ochi, acum
însă îl izbi toată frumuseţea firii luminate de soarele acelei zile de iarnă: şi cerul
uimitor de albastru, şi albul zăpezii noi, căzute peste noapte, şi umbrele drepte
ale trunchiurilor, ba pînă şi triunghiul unei formaţii de avioane care zburau atît
de sus încît zumzetul lor melodios nici nu mai sugera primejdia.
Adineaori, în adăpost, discutaseră între ei despre război şi moarte, despre felul
cum să ucidă, şi se cio- rovăiseră dacă poţi fi şi blînd, sau neapărat dur şi mî-
nios, cînd ucizi... Iar acum, păşind peste trunchiurile retezate de explozii, Sinţov
se îndrepta spre ruinele conacului, inundate de lumină şi liniate parcă de umbrele
paralele ale aleii de pini, şi se gîndea că de fapt omul este destul de prost
adaptat acestui fel de viaţă, care se cheamă război. Şi el însuşi caută să se înveţe
cu acest soi de viaţă şi ceilalţi îl obligă să se obişnuiască cu ea. Cu toate acestea
pînă la urmă tot nu iese nimic. Nu iese nimic, dacă bineînţeles avem în vedere nu
purtarea omului, asupra căruia treptat-treptat începe totuşi să se manifeste timpul
petrecut pe front, ci sentimentele şi gîndurile care-l copleşesc în clipele de răgaz
şi linişte deplină, cînd este destul doar să în- chidă ochii, pentru a se întoarce, ca
din nefiinţă, la o viaţă omenească normală... Nu, omul poate învăţa să lupte în
război, dar nu poate să se obişnuiască cu războiul. Poţi fireşte să te prefaci că te-
ai obişnuit, şi unii se pricep s-o facă foarte bine, dar alţii nu se pricep, şi probabil
că nici nu se vor pricepe vreodată. Se pare că el, Sinţov, ştie să se prefacă, dar ce
folos? Uite că e destul ca soarele să sclipească, cerul să se facă albastru,
avioanele să zboare într-altă parte şi tunurile să bată altundeva, pentru ca el să
umble liniştit, şi să fie cuprins de un mare dor de viaţă, de un dor atit de
fierbinte, încît îi vine să se arunce la pămînt, să izbucnească în lacrimi de fericire
şi să ceară încă o zi, încă două, încă o săptămînă de linişte şi tihnă ca asta, în care
timp să fie sigur că nu va muri...
Cufundat în gîndurile lui, chiar lîngă ruinele conacului, Sinţov se ciocni piept
în piept cu plutonierul companiei de mitraliere Vasiukov, care trebuia să se
fotografieze şi el pentru carnetul de partid.
— Ai venit să te fotografiezi? întrebă vesel Sinţov.
— Gata, s-a făcut, răspunse Vasiukov, netezindu-şi mustaţa: mirosea a colonie.
— Unde şi-a instalat atelierul? întrebă Sinţov.
— Aici, în spatele casei. Te pune la zid ca pentru execuţie — glumi Vasiukov.
— Şi ceilalţi sînt tot acolo? întrebă Sinţov.
— Ceilalţi au terminat. Eu credeam că şi tu ai fost înaintea mea. Acum dă fuga,
poate-l mai ajungi, abia adineauri a plecat spre regiment!
Sinţov grăbi pasul spunîndu-şi că doar el e vinovat — prea a lungit-o cu
bărbieritul. Apoi îşi aminti de Malinin, de punctualitatea lui în asemenea treburi
şi, în sfîrşit, pricepu că acest răstimp a fost prea scurt pentru ca Vasiukov şi
ceilalţi să fie şi anunţaţi şi adunaţi şi fotografiaţi. Ceea ce dovedeşte că Malinin a
ştiut din vreme că astăzi va veni fotograful, şi tot din vreme le-a ordonat lor să se
pregătească şi să se prezinte unde trebuie. Înseamnă deci că n-are nici un rost să
alerge după fotograf. Cine trebuia să fie a fost fotografiat, iar el, Sinţov, nu
trebuia să fie fotografiat pentru că comisia de partid a diviziei a hotărît să nu i se
elibereze un nou carnet de partid. Ce altă explicaţie mai putea exista? Nici una!
Şi se opri descumpănit.
Pînă atunci, în aceste şase săptămîni de front, nu o dată în clipele grele sufletul
lui fusese întărit de gîndul că pînă la urmă în viaţa lui totul va fi iarăşi cum a fost,
că este cu neputinţă să nu obţină acest lucru şi să nu fie ajutat! Au fost unele zile
deosebit de grele, ca de pildă zilele luptei de la fabrica de cărămizi, cînd războiul
năpădise totul, şi cînd i se părea că nu mai există nimic pe lume afară de
mitraliera care-i tresălta sălbatic în palme, şi de micile siluete negre ale nemţilor
pe care-i prindea în cătarea profilată pe zăpada albă. Şi totuşi, pînă şi în
asemenea clipe, speranţa în dreptatea sa şi în încrederea tovarăşilor săi mai trăia
undeva în adîncul sufletului, şi nu numai că trăia, dar îl şi ajuta să lupte aşa cum
a luptat.
Ziua cînd a fost chemat la biroul organizaţiei de partid a regimentului pentru a
da explicaţii verbale asupra împrejurărilor în care îi dispăruse carnetul de partid a
rămas în mintea lui ca o zi a ultimei lui încercări— cel puţin aşa i se păruse
atunci.
Membrii biroului îl crezuseră pe cuvînt în ceea ce era mai important: că
spusese adevărul despre dimineaţa aceea de lîngă Vereia cînd s-a trezit singur în
pădure, fără Zolotariov. Şi cu toate că adevărul acesta li s-a părut şi lor la prima
vedere neverosimil, au priceput totuşi că el le-a povestit asta tocmai pentru că
este comunist şi nu vrea să mintă, chiar dacă o minciună l-ar fi putut salva.
„Tovarăşi! — le-a mărturisit el atunci membrilor biroului. — Ce v-aş mai putea
spune? Nu ştiu ce s-a făcut cu carnetul! Dacă aţi fi fost voi în locul meu, dacă aţi
şti că nu l-aţi rupt şi nu l-aţi îngropat, cum aţi putea spune că totuşi l-aţi
îngropat? Nu l-am îngropat şi nu l-am distrus! Nu ştiu, poate că dacă nu mi-ar fi
rămas altceva de făcut îl îngropam. Dar nu l-am îngropat, înţelegeţi? Hotărîţi
cum ştiţi, dar eu nu mint!”
Şi oamenii crezuseră ceea ce alţii înaintea lor şovăiau să creadă, şi-l crezuseră
nu din uşurătate, ci pentru că îl cunoşteau acum mai bine decît îl cunoscuseră
alţii înainte. Îl cunoşteau după serviciul lui, după felul cum lupta, şi de aceea se şi
hotărîseră să-l creadă pe cuvînt.
Îi dăduseră o mustrare aspră pentru pierderea carnetului de partid şi hotărîseră
să propună comisiei de partid a diviziei să i se elibereze alt carnet.
„Să nu-ţi închipui că dacă ai fost crezut pe cuvînt, mustrarea ai luat-o degeaba,
i-a spus în ziua aceea Malinin pe cînd se întorceau înapoi la batalion. Mustrarea
ai meritat-o pe deplin! Dacă nu pentru pierderea carnetului, atunci pentru că ai
întins-o de capul tău tocmai pînă la Moscova şi n-a lipsit mult să te numeri
printre dezertori! Comuniştii nu procedează aşa!
Şi cu toate că se alesese cu o sancţiune aspră, Sintov, zîmbind fericit, i-a dat
dreptate lui Malinin; prea se simţea într-al nouălea cer şi i se părea că de acum
înainte nimeni şi nimic nu-i mai putea răpi această fericire.
Şi iată că-i fusese răpită! Fericirea certitudinii cu care trăise în ultimele zile, cu
care pornise încoace şi cu care înainte de plecare se pregătise în tihnă — fericirea
aceasta se surpase... Înseamnă deci că undeva, la divizie sau poate într-altă parte,
iarăşi nu era crezut. Nu aveau încredere în trecutul lui, măcar că prezentul era în
faţa lor, ca-n palmă!
Rămase aşa nemişcat multă vreme, zbuciumîndu-se sub năvala tuturor acestor
gînduri. Dădu chiar să facă stînga-mprejur şi să se întoarcă la bordei, dar se
răzgîndi şi porni mai departe spre Malinin.
Acesta stătea pe scaun cu scurta pe umeri şi asculta vădit nerăbdător pe o
bătrînă care şedea în faţa lui, cu pîslari în picioare, cu un şal gros aruncat peste o
manta neagră de feroviar. Judecînd după glasul ei, femeia cea bătrînă venise la
Malinin să se plîngă de ceva.
Cînd intră Sinţov, femeia tăcu, iar Malinin, cu aceeaşi expresie de nemulţumire
în ochi, se întoarse doar pe jumătate spre el.
— Ce s-a întîmplat?
— îmi permiteţi să vă raportez, tovarăşe politruc major?
— Ai să raportezi îndată, şezi colo şi aşteaptă — spuse Malinin posomorît.
Sinţov se aşeză pe banca şchioapă de lîngă uşă şi, pentru a-şi trece timpul mai
lesne, cercetă iarăşi din ochi bine cunoscuta încăpere de la subsol care slujea lui
Malinin şi comandantului de batalion Reabcenko drept punct de comandă şi în
acelaşi timp drept locuinţă. Subsolul era scund şi lung; partea din fund servea de
depozit pentru calabalîcul spitalului din conac, evacuat mai demult. Din această
pricină la început Reabcenko nu voise să-şi facă aici punctul de comandă, dar
subsolul era cald, şi Malinin, căruia îi plăcea căldura şi nici nu se prea temea de
molipsire, insistase. Calabalîcul fu stropit cu dezinfectanţi, iar noptierele sparte şi
ambalajul de carton al medicamentelor fură strînse pentru a servi de combustibil
godinului.
Femeia cea bătrînă era din Podolsk şi reclama lui Malinin că se înscrisese
voluntar în rîndurile diviziei ca sanitară, iar acum, cînd sanitarele fuseseră
repartizate la batalioane, a descoperit că pe ea nu vor s-o mai primească.
— Dumneata n-ai fost aici dimineaţa — se plîngea femeia — şi am venit la ăla,
la locţiitorul dumitale, unu’ aşa, roşcovan, tinerel...
— Nu la locţiitorul meu, spuse Malinin, ci la comandantul batalionului. Tînărul
acela era comandantul batalionului.
— Bine, mie mi-e tot una, spuse femeia. Ei, şi dumnealui le-a primit pe cele
două sanitare tinere, dar pe mine, spunea că nu mă ia, că nu mai are loc în ştat
pentru mine. Înţeleg, cum să nu, e şi el tînăr...
— Lasă prostiile astea — sări furios Malinin — lasă aluziile, înţelegi?
— Bine, dar eu ce să fac acum, să plec înapoi la Podolsk? — întrebă femeia.
— Dacă vrei, poţi să pleci.
— Ba n-am să plec! Dumneata eşti om în toată firea, trebuie să înţelegi! De
treizeci de ani lucrez prin spitale, numai la noi la calea ferată am douăzeci de ani
vechime. Mie crezi că-mi trebuie multe? Nu-mi trebuie nimic. Dar mi-e necaz că
aveţi sanitare atît de lipsite de experienţă. Nu ştiu ele mare lucru; doar că-s
tinerele. Eu însă fac trei pansamente pînă apucă ele să facă unul — de asta mi-e
necaz!
— Vezi că răniţii trebuie nu numai pansaţi, ci şi scoşi de pe cîmpul de luptă şi
căraţi în spate, spuse Malinin. Iar pe cîmpul de luptă e nevoie de putere şi de
tinereţe.
— Parcă dumneata eşti cine ştie ce tînăr — obiectă femeia, ridicînd ochii spre
Malinin.
— Asta-i adevărat, recunoscu Malinin.
— Şi totuşi ţi-ai găsit întrebuinţare pe front, nu te-ai uitat la ani!
— Ei şi ce?
— Şi nimic! Pe roşcovanul dumitale dacă o fi ceva, las’ să-l care tinerelele alea
dacă are mai multă încre-dere în ele, iar pe mata moşneagul, dacă o fi la o adică,
te iau eu în spinare!
— Un fel de diviziune a muncii, cum s-ar spune — rîse pentru prima dată
Malinin, surprins de această neaşteptată întorsătură a discuţiei.
— Pîslari nu-mi trebuie, că-i am pe-ai mei, spuse femeia. — Dar o manta să-mi
dai, că asta a mea e neagră şi se cam vede de departe pe albul zăpezii. Socotea
problema ca şi rezolvată şi nu greşea. Poftim, uite, mai adăugă ea, scotocindu-şi
buzunarul mantalei de unde scoase o hîrtie şi o puse pe masă în faţa lui Malinin.
— Asta ce mai e? întrebă el fără să se uite la hîrtie.
— Asta-i delegaţia de la Podolsk — răspunse femeia. Da’ ce-ai crezut c-am
venit cu bogdaproste? Comitetul raional m-a găsit bună de armată.
Malinin n-a mai răspuns nimic, a luat doar hîrtia şi a scris ceva cu creionul într-
un colţ, apoi s-a oprit, a ridicat ochii spre femeie şi a întrebat-o:
— Să-ţi dăm căciulă?
— Asta depinde de cum vrei să mă strigi! răspunse ea cu voioşie, şi-n glasul ei
răsună tonul înfipt al vechii surori de spital. — Dacă ai de gînd să mă strigi „tuşă
Paşa”, am să mă descurc şi cu şalul, dar dacă vrei să fiu „ostaşul Kulikova” —
apoi dă-mi căciulă soldăţească!
— S-a făcut, îţi dăm, spuse Malinin şi, adăugind încă un rînd, înapoie femeii
delegaţia. Mergi dumneata şi pu- ne-te la punct cu drepturile de alimente şi
echipament. Iar cu restul aranjăm cînd s-o întoarce comandantul. Să treci pe aici
mai tîrziu. — îi dădu bună ziua din cap, fără să se scoale, şi femeia se îndreptă
spre uşă.
Abia acum văzu Sinţov chipul brăzdat de riduri adînci, chipul unei femei
bătrîne, dar viguroase încă, datorită obişnuinţei de a munci din greu şi într-o
meserie nu prea dulce. Trecînd pe lîngă Sinţov, ea îi aruncă o privire furişă. În
ochii ei mai sclipea triumful victoriei obţinute.
„Şi ce victorie? se întrebă Sinţov, apropiindu-se de masă la invitaţia tăcută şi
posacă a lui Malinin. A obţinut aprobarea să fie sanitară de batalion, de
companie, să intre în focul iadului! Alta ar fi fugit la o mie de poşte ca să scape
de asemenea victorie...”
— Ce-i, ai venit să mă înjuri? intră Malinin în miezul problemei şi-l pofti din
ochi să stea jos.
Sinţov se aşeză pe taburetul cald încă.
Malinin se uită la el şi cu cît desluşea mai bine cît de apăsat era Sinţov, cu atît
ochii lui deveneau tot mai posomorîţi. Din clipa în care Malinin lua asupra sa
răspunderea pentru vreun om, el începea să se gîndească la acesta mai mult ca la
sine însuşi, Asta era o veche meteahnă a lui.
Sinţov n-avea de unde să ştie că problema lui, problema eliberării unui nou
carnet de partid, nu trecuse de loc atît de uşor cum credea el prin biroul
organizaţiei de regiment.
Înainte de şedinţă, Malinin vorbise o oră întreagă cu secretarul biroului.
„Ai scris frumos despre el, vorba ceea, n-ai stat să-ţi cauţi cuvintele, îi spusese
secretarul, şi în fond nu există nici o obiecţie. Dar gîndeşte-te şi tu, că doar ai
mai multă experienţă decît mine în treburi dintr-astea: nu-i prea devreme să
reprimim în partid pe un om care abia acum o lună şi jumătate şi-a pierdut
carnetul?”
La asta Malinin îi răspunsese supărat că în acest caz poate că-i prea devreme şi
să fie trimis pe front! Nu ne-am temut să-l trimitem pe front, nu ne-am temut
să-l postăm cu mitraliera la fabrica de cărămizi pentru a respinge atacurile
nemţeşti, nu ne-am temut să-l decorăm pentru asta, dar ne temem să-i eliberăm
un nou carnet de partid.
„Eu personal nu mă tem, mai spusese. Cît despre «prea devreme», trebuie să-ţi
spun că după lupta de la fabrica de cărămizi n-am mai rămas teferi decît doi inşi:
el şi eu. Dar dacă vrei neapărat, mai putem aştepta...
După o asemenea ripostă, problema lui „prea de- vremje” căzu, dar se ivi alta.
Era vorba de explicaţia cam învălmăşită, după părerea secretarului, pe care o
dădea Sinţov cu privire la pierderea carnetului de partid şi a celorlalte acte.
„Că o fi aşa, că o fi altfel, că şi-ar fi pierdut memoria... Greu de crezut!”
„De ce-ar minţi? Putea să spună foarte bine că l-a îngropat, şi gata”.
„Se prea poate că a născocit-o la repezeală. Socotea că-i mai bine aşa — iar pe
urmă, deşi a ieşit mai rău, n-a mai putut să dea înapoi. Ce, nu se întîmplă.?”
„Cîte nu se întîmplă!... recunoscuse Malinin. Dar eu personal îl cred totuşi. Să
punem problema în faţa bi- rolului: să vedem dacă oamenii îl vor crede...”
Şi oamenii îl crezuseră. Dar mai tîrziu, după şedinţa biroului, secretarul, stînd
de vorbă cu Malinin care zăbovise ca să-i ajute să copieze pe curat procesul-
verbal, oftase totuşi:
„Fireşte că tu ca vechi cadrist ştii mai bine, dar tare mi-e frică, zău, că la
comisia de partid a diviziei nu se va confirma hotărîrea noastră din pricina
acestei explicaţii neclare cu privire la pierderea carnetului de partid.”
„O să trăim şi o să vedem”, răspunsese atunci Malinin, convins de dreptatea sa.
Şi iată că trăiseră şi vedeau!
Malinin aflase totul încă în urmă cu două ore, cînd secretarul biroului de partid
al regimentului îi telefonase că fotograful diviziei a fost trimis la ei şi că pînă la
sosirea lui trebuie pregătiţi toţi oamenii propuşi de ei, cu excepţia lui Sinţov.
Malinin nu răspunsese nimic, dar hotărîse în sinea lui că se va duce din nou cu
această problemă la comisarul diviziei. E drept că în privinţa comisarului divizia
nu prea avea noroc. De cînd începuse războiul se schimbaseră vreo trei comisari.
Comisarul, căruia, după lupta de la fabrica de cărămizi, Malinin îi înmînase cu
mîna lui declaraţia lui Sinţov şi cu ajutorul căruia obţinuse apoi răspunsul cu
privire la cartea de evidenţă a acestuia, zăcea acum la spital. Atunci însă îi
spusese că problema lui Sinţov e limpede, sergentul să lupte în continuare, iar
mai tîrziu, după ce-şi va fi arătat vrednicia, va veni şi vremea să fie luat în
discuţie şi reintegrat. Acum comisarul acela nu mai era, venise altul nou şi cu
acesta discuţia trebuia reluată de la capăt.
„Ce să-i faci, am s-o iau de la capăt, îşi spuse cu îndărătnicie Malinin, şi dacă
va fi nevoie am să mă duc şi mai sus.” Aştepta şi el venirea lui Sinţov, ba chiar s-
ar fi mirat dacă Sinţov n-ar fi venit imediat, ar fi considerat că omul a încetat să
mai creadă în dreptatea sa.
— Asta-i situaţia, Sinţov! spuse Malinin după o tăcere prelungită.
— Ce-i, nu m-au confirmat? întrebă Sinţov.
— Deocamdată, nu.
— De ce?
— Deocamdată nu ştiu.
— Dar bănuiţi?...
— Bănuiesc că pentru acelaşi motiv...
— Alexei Denisovici, îmi daţi voie să vorbesc pe şleau? întrebă Sinţov cu o
voce care nu prevestea nimic bun.
— Dă-i drumul, spuse Malinin.
Îşi dădea seama că Sinţov e năucit de această veste neaşteptată şi trebuie
neapărat să- spună ce are pe suflet.
„Foarte bine, n-are decît. De vreme ce s-a umplut paharul, tot n-o să se mai
poată abţine şi o să-şi verse tot focul. Aşa că mai bine să mi-o spună mie,
decît altuia.”
— Aşadar, pe şleau? întrebă din nou Sinţov, de parcă tot ar mai fi stat în
cumpănă să vorbească sau nu.
— Lasă, nu mă mai speria, răspunse Malinin. — Nu mă tem de adevăr şi nici
de neadevăr nu mă tem.
— Atunci răspundeţi-mi deschis, spuse Sinţov şi faţa i se făcu albă ca varul,
ce-i mai preţios: omul, sau hîrtia?
— Dar tu cum crezi? îi întoarse întrebarea Malinin, şi în glasul lui înfundat
răsună o notă metalică.
Dar Sinţov n-o sezisă.
— Eu am ajuns să cred că hîrtia e mai preţioasă. Uite-o, zace undeva prin
pădure, putrezeşte şi-mi strigă: „Pe dracu! Cum de mai poţi socoti că fără mine
eşti om? Nu, fără mine nu mai eşti om! Nu eşti tu de vină, nu tu m-ai aruncat,
dar oricum, singur, fără mine, n-am să te las să trăieşti!”
— Asta îţi spune ea ţie. Dar tu ei ce-i spui? întrebă Malinin cu acelaşi glas
potolit şi dur ca fierul.
— Eu tac, Alexei Denisovici! Scriu cereri, declara-ţii... Aştept să văd care pe
care: hîrtia pe mine, sau eu pe ea, spuse Sinţov cu furie stăpînită.
— Dacă acolo în pădure zace o simplă hîrtie care putrezeşte, de ce te mai agiţi
pentru ea? Dar vezi că acolo zace carnetul tău roşu! Gîndeşte-te că în partid nu
te-a tras nimeni să vii, tu însuşi ai vrut să intri şi ai ştiut foarte bine ce valoare are
carnetul de partid. Şi dacă o ţii morţiş că nu l-ai îngropat, dacă cu orice risc
continui să susţii că nu l-ai îngropat, înseamnă că-ţi dai şi tu seama că lucrul nu-i
chiar atît de simplu: l-am îngropat, l-am distrus, sau nu mai ştiu nici eu ce-am fă-
cut cu el... Dacă l-ai îngropat — e una, dacă l-ai distrus — e alta, iar dacă ne-ai
minţit — e iarăşi altceva...
— Dar dacă spun adevărul, cum e? Cînd o să-nvăţăm odată să avem încredere
în oameni? Sau nu ne trebuie aşa ceva? îl întrerupse Sinţov.
— Ia ascultă, tu pe cine ai venit să-ţi verşi focul? îl întrerupse şi Malinin la
rîndul său. Oricît de mult ar fi suferit pentru Sinţov, oricît de strîns i-ar fi legat
viaţa de pe front, în părerile lui erau unele puncte în care nu admitea nici o
îngăduinţă. Pe mine? Pentru că te-am îndemnat să depui cererea şi acum nu mi-
am impus punctul de vedere?... Aşa e, dar e încă devreme. Eu încă n-am dat
înapoi de la vorba mea... Sau poate că eşti supărat pe biroul de partid? Şi aici e
devreme, nici biroul nu şi-a spus ultimul cuvînt... Ori poate te-ai supărat pe
comisia de partid a diviziei? Stai, dar ai văzut tu la faţă pe cineva din comisia
asta? întrebă el deodată, întrerupîndu-se parcă pe sine însuşi.
— Deocamdată nu, de unde?
— Şi nici ei nu te-au văzut! Şi nici pe hîrtioarele tale şi pe ale mele nu pun prea
multă bază! zîmbi Malinin. Pentru că şi pentru ei, ca şi pentru tine, omul e mai
preţios decît hîrtiile! Poate că vor mai întîi să te vadă şi abia apoi să ia o hotărîre!
Nu crezi? Ba uite că eu cred. Dar, pe de altă parte, mai admit şi posibilitatea că
acolo se găseşte cine ştie ce încuiat, un pesmet pe care de jos nu-l poate muia
nimeni, doar de sus dacă-l mai moaie cineva. Asta nu mi-o mai spui tu, ci ţi-o
spun eu ţie, dacă-i vorba să vorbim deschis! Dar împotriva partidului să nu
îndrăzneşti să ridici mîna, spuse el deodată mînios, ba şi sări de pe scaun de
supărare. „Cînd o să-nvăţăm odată să avem încredere în oameni?” îl în- gînă
el pe Sinţov. Ia te uită la el, cum se repede! Din amărăciunea lui doar că n-a scos
o lozincă!
— Păi dacă mă doare, Alexei Denisovici, spuse Sinţov şi se ridică şi el în
picioare.
Nu se simţea atins de izbucnirea lui Malinin: înţelegea că Malinin e tot atît de
necăjit de cele întimplate ca şi el însuşi, şi simţămîntul acesta îl ajuta acum, mai
mult ca orice altceva, să-şi dea seamă că acesta are dreptate.
— Poftim, ţine, mormăi Malinin şi-i întinse mîna peste masă, încruntîndu-se şi
coborînd privirea, aşa cum obişnuia să facă întotdeauna cînd dădea sau îşi lua
ziua bună de la cineva.
— Alexei Denisovici, izbucni Sinţov, nemaiputîndu-se abţine — spuneţi-mi
drept, ordinul n-o să-l reţină tot din pricina asta? Prea a trecut multă vreme şi nu-
l capăt.
Malinin se mulţumi să surîdă din colţul gurii — i se părea absurdă
presupunerea asta. Dar sinceritatea lui Sinţov îi plăcu: dovedea încrederea pe
care Sinţov o avea într-însul.
— Văd că te-ai scrîntit de tot de la o vreme. Se spune că generalul nostru
umblă de trei zile cu decoraţiile în porthart. Alaltăieri le-a înmînat artileriştilor,
ieri — celor de la nouăzeci şi doi. E posibil ca încă astăzi să treacă şi pe la noi.
Sinţov ceru voie să plece. Porni spre uşă, dar în prag se întoarse şi repetă dintr-
o suflare ceea ce îi mai spusese la Moscova o dată, de mult, la comitetul raional
de partid:
— Să ştiţi că orice s-ar mai întîmpla cu mine, n-am să uit niciodată cum v-aţi
purtat.
— Aş! mormăi Malinin întro doară şi săltă din umeri. — După război, dacă
ai să mă întîlneşti la Moscova pe stradă să-mi spui: „Noroc, Malinin!” mi-e prea
destul! Săltă iarăşi din umeri, făcu doi paşi de-a lungul mesei şi se întoarse brusc
cu spatele: nu-i prea plăcea să audă vorbe de mulţumire.
După ce se plimbă o vreme înainte şi înapoi prin subsol, Malinin mai aruncă o
privire asupra uşii care se închisese în spatele lui Sinţov, oftă adînc, se aşeză la
masă, scoase din buzunarul bluzei o scrisoare, îşi puse
încet ochelarii şi, domol, verificînd parcă dacă acolo într-adevăr scrie ceea ce
mai citise de două ori în ziua aceea, o citi din nou de la primul la ultimul rînd.
Scrisoarea venea dintr-un spital şi-i împărtăşea că fiul său Viktor se află în
tratament, cu mîna dreaptă amputată, refăcîndu-se normal după operaţia suferită,
dar că-l roagă să nu scrie deocamdată nimic mamei. Recitind acum scrisoarea,
Malinin zăbovi la vorba „normal”. Îşi scoase ochelarii, îi puse pe masă în faţa lui
şi rămase multă vreme cu privirea aţintită în perete.
Soţiei va trebui totuşi să-i scrie, altfel, neprimind de atîta vreme nici o veste de
la băiat, s-ar putea speria că a fost ucis. Ea trebuia liniştită într-un fel, cît despre
el, n-avea cui să se vaite. Munca asta a lui nu-i îngăduia să se vaite. Nu-i
rămîne decît să se obişnuiască cu gîndul că fiul lui este ciung de mîna dreaptă,
invalid la şaptesprezece ani. Este însă greu să te obişnuieşti cu un asemenea gînd.
Deodată uşa se deschise larg, şi în subsol se năpusti comandantul batalionului,
locotenentul-major Reabcenko. Coborî repede scara, zăngănindu-şi pe treptele de
piatră pintenii de cavalerist purtaţi neregulamentar ca unul care nu era călăreţ.
Mantaua lungă, frumos ajustată pe umerii lui largi şi tineri, fîlfîia la fiecare pas
în jurul cizmelor văcsuite lună, iar pe obrazul lui roşcovan cu nas ascuţit, ca un
plisc de cocoş, era întipărită o expresie de veselie şi în acelaşi timp de
îngrijorare.
— Ai primit veşti? întrebă el voios.
— Da, am primit răspuse Malinin şi, fără să mai adauge nimic, ascunse
scrisoarea în buzunar.
— Peste o oră generalul va fi la noi să ne înmîneze ordinele, spuse Reabcenko
la fel de vesel. Am şi eu unul la el în taşică, încă din iulie. Credeam că m-au
făcut uitat, cît am rătăcit prin spitale. Dar văd că nu, şi-au adus aminte totuşi!
Aşezîndu-se pe taburet, îşi plesni cizmele cu mănuşa, apoi îşi desfăcu larg
poalele mantalei, nemaiştiind ce să facă de bucurie.
— Ne-a făgăduit că vine la noi. Înainte de plecare ne-a cam luat peste picior
pe toţi cîţi ne aflam acolo la statul-major al regimentului: „De ce, zice, de două
zile nu-mi puteţi prinde în tot sectorul vostru nici o «limbă»?” Asta la adresa
comandantului de regiment. Apoi către mine: „La dumneata, barem, ştiu că ieri
băieţii au prins o «limbă», dar nu mi-au putut-o păstra, prostănacii!...” De unde
naiba o fi aflat-o?
— De la secţia politică, răspunse liniştit Malinin. Am menţionat-o eu în
raportul de ieri.
— Rău ai făcut! spuse Reabcenko.
— E veche discuţia asta şi inutilă; glasul lui Malinin scîrţîi ca o uşă neunsă.
Reabcenko dădu din mînă necăjit, dar nu răspunse.
— Nu zău, spune şi tu! exclamă el apoi, de ce-or fi atît de nelămuriţi oamenii
ăştia ai noştri? Îi tot educăm, le vorbim, ai zice că au priceput, dar pe urmă, pac
— şi-ţi împuşcă prizonierul!
— Dar vezi că nu-i educăm numai noi, spuse Malinin. De o parte îi educăm
noi, de altă parte — nemţii. Noi îi învăţăm: nu-l atinge! Dar ei au văzut cu ochii
lor cum nemţii au dat foc prizonierilor ruşi la Kuzkovo. Învăţătură peste
învăţătură. După Kuzkovo ei ard de nerăbdare să frîngă mîinile şi picioarele lui
Hitler sau lui Goebbels, dar nici unul din ei nu ştie dacă va mai apuca-o. Mai
mult ca sigur că nu. Şi pînă una alta, în loc de Hitler le-a picat în mînă un
căprar neamţ!
— Îi justifici, adică?
— Ba nu-i justific de loc, îmi explic doar mie însumi cum se face că deşi
oamenii noştri nu sînt fiare, uneori se poartă ca fiarele! Mult s-au mai străduit
nemţii să-i aducă aici!
— Şi-atunci ce concluzie să trag din vorbele astea?
— Că trebuie să muncim serios ca aşa ceva să nu se mai poată repeta. Cît
despre mine, apreciez întîmplarea asta ca o dovadă a muncii mele
nesatisfăcătoare, şi de aceea am şi raportat-o secţiei politice. Tu susţii că nu-i
bine să scoţi gunoiul afară din casă. N-o fi bine să scoţi gunoiul afară, dar să-l
păstrezi în casă e şi mai rău.
— Dar pe aici ce-a mai fost în lipsa mea, tătucă? întrebă Reabcenko după o
vreme de tăcere, privind faţa posomorîtă a lui Malinin.
— Pe aici, nu prea bine — mai mult prost: a venit fotograful să facă poze
oamenilor pentru carnetul de partid. Şi Sinţov a rămas deocamdată pe dinafară.
— Ce naiba îi mai caută nod în papură?! sări Reabcenko. Nu l-am recomandat
chiar noi doi?... Ce mai vor?...
— Da, noi doi, băiatule, sîntem fireşte o forţă — spuse Malinin, zîmbind din
pricina pornirii tinereşti a comandantului de batalion, şi-l învălui cu o privire
blîndă, aproape duioasă, strecurată pe sub sprîncenele încruntate. — Sîntem o
forţă. Apoi, după o scurtă tăcere: Doar că nu peste tot pesemne...
Trei ore mai tîrziu, cînd se petrecu nenorocirea, cînd, tîrînd după ei pe neamţul
legat fedeleş, ajunseră la văgăuna de unde le mai rămînea mai puţin de o mie de
metri pînă la poziţiile noastre şi dădură peste mina aceea care, explodînd, zdrobi
talpa lui Leonidov, Sinţov îi strînse cu cureaua de la pantaloni piciorul pe sub ge-
nunchi şi îşi spuse cu toată amărăciunea nenumăratelor suferinţe de peste zi:
„Da, bine am mai stropit-o!”
Alături de ei, pe zăpadă, zăcea neamţul legat de mîini şi de picioare. La început
îl duseseră doar cu mîinile legate, dar după vreo cinci sute de metri îl tîrîseră pe
rînd ca pe un sac. Neamţul zăcea pe o rînă şi fornăia pe nas: gura îi era înfundată
cu un căluş.
Probabil că mina explodată era a noastră. Dacă ar fi fost neimţească, nemţii ar
fi ştiut de ea şi îndată după explozie ar fi deschis focul. Dar în poziţiile nemţeşti
domnea aceeaşi linişte desăvîrşită, pesemne că dispariţia soldatului adormit în
şanţul de tragere nu fusese încă descoperită, iar explozia a fost pusă probabil pe
seama unei mine lansate de ruşi.
— Acum ce ne facem? — întrebă şoptit Leonidov, în- frîngîndu-şi durerea.
Cine ştie, poate că în clipa exploziei, cînd mina îi sfîrtecase talpa piciorului,
Leonidov a ţipat, pe urmă însă n-a mai scos un suspin, nici cînd Sinţov i-a retezat
cu cuţitul muşchii zdrenţuiţi de care-i atîrna talpa zdrelită, nici cînd i-a bandajat
cu pachetul individual ciotul însîngerat, nici cînd i-a strîns din toate puterile, cu
cureaua, piciorul pe sub genunchi. Nimic de zis: Leonidov era tare!
— Mai stăm o clipă şi pornim tîrîş mai departe, spuse Sinţov. Cînd n-ai să mai
poţi, am să te trag eu.
— Dar friţul? întrebă Leonidov.
Sinţov se înfiora la gîndul că n-are voie să tragă nici un foc de armă şi că
înainte de a porni să-l care pe Leonidov înapoi spre liniile lor, va trebui să-l
înjunghie pe neamţ cu cuţitul. Să-l lase acolo pentru a se întoarce să-l ia mai
tîrziu, era prea riscant: neamţul ar fi putut să se dezlege, sau să-şi scuipe căluşul,
şi chiar ei înşişi ar putea fi ucişi pe drum, iar gîndul că ei ar pieri în timp ce
fascistul ar scăpa cu viaţă, nu-i putea intra în cap.
— N-am încotro! şopti Sinţov şi, după glasul lui, Leonidov înţelese ce are de
gînd să facă.
— Lasă, pune mîna şi tîrăşte-l! spuse el. Ordinul trebuie executat. Ai să-l poţi
tîrî singur?
— Am să pot, dar...
Sinţov nu-şi putu termina vorba pentru că Leonidov îl întrerupse din nou cu
şoapta lui febrilă. Din pricina hemoragiei îşi pierdea forţele văzînd cu ochii.
— Porneşte cu el, că mă tîrăsc eu singur în urma voastră...
— Bine, spuse Sinţov, hotărîndu-se deodată să-i urmeze sfatul. — Dar să nu te
mişti nicăieri de aici! Ră- mîi pe loc. Am să-l car pe el, pe urmă vin după tine.
Vin cu băieţii. Doar să nu te mişti de aici!
Se temea că, sleit de puteri cum era, Leonidov se va rătăci prin vreo văgăună şi
nu va mai putea fi găsit.
— Dar ai să vii? Cu tot sacrificiul la care se hotărîse, Leonidov mai ţinea foarte
mult la viaţă, altfel n-ar fi pus niciodată o asemenea întrebare.
— Am să vin! Ţi-o promit!
Ca să se poată mişca mai uşor, Sinţov îşi lepădă şi pufoaica, o lăsă lîngă
Leonidov, alături de automat, şi doar cu cuţitul la brîu şi cu o grenadă în buzunar
porni înainte, tîrînd neamţul după sine.
Aşa cum se văzu mai tîrziu, neamţul era şi şubred şi nu prea greu, ba chiar şi
foarte mic de stat, dar pas de te mişcă pe zăpadă, tîrînd asemenea sac după tine,
fără să-ţi poţi sălta nici capul de jos!
Cînd ajunse, neputîndu-şi crede nici el ochilor, la vreo cincizeci de metri de
şanţurile noastre de tragere şi în- tîlni pe Karaulov şi pe comandantul companiei,
care-l aşteptaseră tupilaţi în zăpadă după o moviliţă, Sinţov era
la capătul puterilor şi, cu toate că se tîrlise aproape dezbrăcat prin zăpadă, era
scăldat din cap pînă-n picioare într-o sudoare fierbinte.
— Dar unde-i Leonidov? întrebă Karaulov.
— Acolo, rănit... Mă duc îndată după el... şopti Sinţov, gîfîind şi poticnindu-se
la fiecare cuvînt.
Karaulov nu-l mai întrebă nimic, pînă cînd cîteşitrei îl aduseră pe neamţ în
tranşee.
— Acum spune, ce-i cu Leonidov? întrebă din nou Karaulov, cînd se aflară la
adăpost.
— Staţi că spun... scoate-ţi-i... neamţului... căluşul... să nu, se... — Sinţov nu
izbuti să termine: i se tăia răsuflarea.
După ce-i scoaseră căluşul din gură, neamţul se porni să tuşească spasmodic, ca
un ofticos. Apoi vomită; ori de teamă, ori poate pentru că stătuse atîta vreme cu
gura înfundată.
— Explozia i-a retezat talpa piciorului, spuse Sinţov. — Mă duc după.el.
— Uită-te la tine, unde să te mai duci? răspunse Karaulov. Las’ că mă duc eu.
Doar să-mi explici unde este.
— Nu, protestă Sinţov. Merg cu tine, doar să-mi trag sufletul.
De obicei nu i se adresa lui Karaulov decît cu „dumneavoastră”, acum însă îl
tutui.
Comandantul companiei îi întinse bidonul cu votcă.
— Nu trebuie, refuză Sinţov. Mă tem să nu slăbesc de tot. Mi-e prea cald şi
aşa. Apă dacă s-ar găsi...
Dar apă nu se găsea pe aproape, şi Sinţov luă o mînă de zăpadă curată pe care
şi-o băgă în gură.
— Tu rămîi aici, îi spuse din nou Karaulov, de data asta însă pe ton de
comandă. Îl găsesc eu. O să vină Komarov cu mine.
Komarov era şi el acolo. Aşadar pe el l-a ales Karaulov ca însoţitor pentru
eventualitatea că „treaba nu va merge” — îşi spuse Sinţov, amintindu-şi de
vorbele lui Malinin.
— Nu ştiu ce faceţi voi, dar eu mă duc în orice caz — spuse Sinţov, scuipînd
zăpada din gură, şi simţi că acum nici o forţă din lume nu-l va putea împiedica să
renunţe la hotărîrea luată, nici măcar un ordin, pentru că fără el Karaulov n-o să-l
poată găsi pe Leonidov, iar el îi făgăduise că va veni să-l ia.
— Să mergem, tovarăşe sublocotenent, fără mine n-o să-l puteţi găsi...
Îşi amintise deodată toată groaza care-l cuprinsese atunci în pădure, cînd se
trezise singur, rănit, şi pornise tîrîş nici el nu ştia încotro, şi apoi se ridicase în
picioare şi văzuse venind drept spre el un neamţ cu automatul în mînă...
,,Nu, cu Leonidov nu se va întîmplă asta!”
— Să mergem — repetă el şi, fără să mai aştepte ho- tărîrea lui Karaulov, sări
primul afară din şanţul de tragere.
CAPITOLUL AL ŞAPTESPREZECELEA
CAPITOLUL AL OPTSPREZECELEA
Înaintînd fără oprire, la căderea nopţii batalionul lui Reabcenko mai ocupă trei
sate: două arse pînă la temelie, iar ultimul numai pe trei sferturi. Cînd ajunseră în
preajma acestuia din urmă, satul mai era întreg. Apoi însă, cînd a început
schimbul de focuri, deodată s-au aprins primele case, iar peste o oră ardea
jumătate din sat.
Priveliştea aceasta i-a silit ca, în pofida focului crîn- cen al nemţilor, să
pătrundă totuşi în sat şi să împiedice ca incendiul să-l mistuie pe de-a-ntregul.
Prea înnebunitor de limpede se petrecea totul sub ochii lor: în timp ce unii nemţi
trăgeau de zor cu mitralierele prin am- brazurile tăiate direct în pereţii caselor,
ceilalţi alergau prin sat şi puneau foc. Ici-colo, printre flăcări, apăreau pentru o
clipă siluetele lor fugind de la o casă la alta. Ticăloşia aceasta stîrni în oameni
atîta furie încît, după ce pătrunseră în sat, mai aflară într-înşii destulă putere
pentru a desface bîrnele cuprinse de flăcări şi a stinge incendiile mai puţin
avansate.
Apoi însă îi ajunse o oboseală atît de cumplită, încît chiar dacă Reabcenko nu
le-ar fi ordonat să se culce, oamenii tot n-ar mai fi fost în stare să facă nici un pas
mai departe.
După ce a instalat siguranţa, Reabcenko ordonă comandanţilor de companii să
fiarbă ceaiul, unde se putea, să hrănească oamenii, şi, mai cu seamă, să vegheze
ca toţi să se culce cît mai curînd. Dar majori- tatea oamenilor erau atît de frînţi,
încît, umplînd pînă la refuz casele rămase întregi, se prăvăliră ca morţi şi
adormiră îndată, nemaifiind în stare nici măcar să îmbuce ceva.
Reabcenko se temea că în timpul nopţii Bagliuk ar putea trimite batalionul mai
departe la ofensivă. Se ruga la toţi sfinţii să nu primească un asemenea ordin
pentru ca oamenii să se poată odihni cît mai mult.
În stînga lor, la orizont, deasupra gării Voskre- senskoe, prin perdeaua
viscolului se ridica o lumină sîngerie de incendiu. La ora două după miezul
nopţii din direcţia gării apăru sania lui Bagliuk, în care se afla şi generalul
Serpilin; el ceru ca Malinin şi Reabcenko să scoale îndată batalionul.
Celelalte două batalioane ale lui Bagliuk atacau de peste trei ore staţia de cale
ferată şi nu izbuteau s-o cucerească. Nemţii se apărau cu desperare, şi sub ochii
lor începuseră să dea foc gării, întocmai ca şi în satul pe care-l cuceriseră acum.
Locotenentului-major Reabcenko i se cerea să-şi scoale batalionul şi, făcînd un
ultim efort — un salt de şapte kilometri, să taie drumul pe care nemţii îşi scoteau
din gară formaţiile de spate. Dacă va izbuti să le taie drumul, sau cel puţin să iasă
pînă la el, nemţii vor lăsa baltă gara şi vor începe retragerea.
Aşa punea problema Bagliuk. Iar comandantul diviziei nu întrebă decît un
singur lucru: cît timp le trebuie, lui Malinin şi Reabcenko, să-şi scoale oamenii.
Reabcenko recunoscu cinstit: „Jumătate de oră”. Se aştepta la o explozie de
strigăte, dar prefera să îndure şi asta decît să fie nesincer. Oricum, în mai puţin
de jumătate de oră tot nu va reuşi să-şi ridice şi să-şi încoloneze oamenii. Slavă
domnului şi pentru atît, după toate cîte le făcuseră ieri şi astăzi.
Bagliuk era, se pare, cît pe ce să ridice glasul. Dar comandantul diviziei i-o luă
înainte şi, uitîndu-se la ceas, spuse liniştit:
— Bine, vezi numai ca jumătatea dumitale de oră să fie cu adevărat o jumătate
de oră!
Reabcenko şi Malinin salutară şi porniră să execute greaua lor sarcină. În starea
în care se aflau oamenii nu-i putea deştepta decît un lucru extraordinar: o
lavină, o inundaţie, un incendiu, şi, fireşte, războiul, care în orice zi de luptă
reuneşte şi cuprinde în el cele trei calamităţi atît de ameninţătoare în timp de
pace.
Peste o jumătate de oră batalionul lui Reabcenko, numărînd acum, după două
zile de ofensivă, numai şaptezeci de oameni, se încolonă în două şiruri ine- gale.
În zare, pălălaia incendiului lumina mai viu ca înainte.
Reabcenko dădu comanda „drepţi”, şi Serpilin se apropie de batalionul aliniat.
El repetă pe scurt întregului batalion ceea ce Ba- gliuk spusese înainte numai
comandantului şi comisarului, şi mai spuse oamenilor că, acum, de ei depind
două lucruri: ca acolo, la staţia de cale ferată să mai rămînă ceva afară de fum şi
cenuşă, pentru ca localnicii — femei şi copii — să aibă mîine un adăpost; şi al
doilea: de ei depinde ca tovarăşii lor să nu cadă jertfă în preajma acestei staţii de
cale ferată. Sînt aproape patru ore de cînd ei atacă mereu şi n-o pot lua, dar
nemţii vor fugi şi singuri de îndată ce batalionul le va ieşi în spate şi le va tăia
drumul.
El, comandantul diviziei, ştie că ei au îndeplinit cu toţii ordinul primit
dimineaţa şi au făcut astăzi tot ce le-a stat în putere, totuşi îi roagă să mai facă
un efort şi să taie fasciştilor calea de retragere.
— Asta-i rugămintea mea. O mare rugăminte, spuse el, încheindu-şi scurta
cuvîntare; şi cu toate că după tonul vocii cuvintele lui se deosebeau prea puţin de
un ordin, cu toate că ar fi putut spune pur şi simplu: acesta e ordinul meu — el
a folosit totuşi vorba „rugăminte”. Şi dacă nu chiar în fiecare din oamenii aceştia
osteniţi, dar în orice caz în inima multor dintre ei tresări ceva datorită acestui
cuvînt, măcar că un cuvînt nu rămîne decît un cuvînt, iar ei trebuiau să
părăsească acel adăpost cald cîştigat cu preţul sîngelui, pentru a înfrunta iarăşi
viscolul şi a da iarăşi piept cu nemţii.
— Tovarăşe general, batalionul va îndeplini misiunea pe care i-o daţi! O va
îndeplini şi pînă în zori vă va raporta de executare — spuse Reabcenko cu glas
răsunător, vrînd parcă să acopere cu voioşia şi timbrul vocii sale tăcerea
posomorîtă în care era cufundat batalionul.
Apoi dădu comanda, şi coloana se puse în mişcare.
Serpilin stătea în marginea drumului, se uita cum trec ostaşii prin dreptul lui, şi
pe chipul său, la fel de obosit ca şi al lor, se aşternea o expresie de recunoştinţă
pentru oamenii aceştia şi o înţelegere deplină a întregului efort
pe care-l făceau ei acum. Dacă ar fi fost în locul lor, ar fi făcut şi el acelaşi
lucru, dar asta nu-l împiedica să preţuiască devotamentul şi sacrificiul lor. Oare
dreptul de a ordona exclude nevoia imperioasă de a fi recunoscător unor oameni
cărora, conform disciplinei militare, nu le rămîne altceva de făcut decît să
execute necondiţionat ordinele date de tine? Şi oare tu însuţi, executînd tot aşa de
necondiţionat alte ordine, deopotrivă de grele şi pentru tine, nu aştepţi adesea să
vezi recunoştinţă în ochii celor ce te privesc?
Cînd coloana se scurse aproape în întregime prin faţa lui Serpilin, el îşi aminti
că, încă de pe cînd oamenii abia se adunau, privirea îi fusese atrasă de un ostaş
foarte înalt de la flancul drept. E normal ca un ostaş din flancul drept să fie înalt,
şi atenţia îi fusese atrasă nu de faptul că omul era atît de înalt, ci cu totul de
altceva: chipul acela i se părea cunoscut... Acum, cînd coada coloanei trecea prin
dreptul lui, Serpilin îşi aminti din nou de chipul acela, dar îl uită de îndată ce
vocea lui Bagliuk îi curmă şirul gindurilor cu o întrebare: e destul să lase de pază
aici în sat un singur pluton?
— Pe cine să păzească, mă rog? întrebă Serpilin, în- torcîndu-şi ochii spre el.
Pe mine sau pe dumneata? Dacă pe dumneata, atunci ia-ţi plutonul pentru că vei
merge împreună cu comandantul batalionului şi nu te vei întoarce pînă cînd nu-
mi vei putea raporta că ai tăiat drumul de retragere al nemţilor! Iar dacă-i vorba
să mă păzească pe mine — nu-i nevoie, pentru că plec imediat înapoi la staţia de
cale ferată şi am să rămîn acolo, la batalioanele dumitale, pînă cînd o cucerim.
— N-aveţi de gînd să mutaţi aici punctul de comandă al diviziei, tovarăşe
general? — întrebă Bagliuk, arătînd cu mîna spre sat, dar nu manifestă nici o
mirare că Serpilin îl trimite împreună cu batalionul lui Reab-cenko.
— Spre dimineaţă am să-l mut. Dar compania de comenduire a statului-major,
cum vine, am s-o trimit la staţie. Aşa că pînă-n zori lasă aici trei ostaşi de-ai du-
mitale, doar ca să nu rămînă satul gol. Iar toţi ceilalţi
— înainte! Şi peste cinci minute să nu mai văd pe aici nici un om în plus!
Bagliuk lăsă comandantului diviziei trei oameni, sania lui cu ostaşul care o
conducea, cel cu automatul la piept, iar el, vîslind anevoie cu pîslarii prin zăpadă,
porni să ajungă din urmă batalionul plecat.
După ce mai urmări cîteva clipe din ochi coloana care se îndepărta, Serpilin,
înainte de a pleca înapoi la staţia de cale ferată, intră în cea mai apropiată
izbă.
În odaie se încălzeau cîţiva sinistraţi: femei şi copii. Serpilin le dădu bineţe,
închise uşa şi, scoţîndu-şi căciula în prag, îşi frecă ostenit creştetul capului cu
toată palma. Simţea nevoia imperioasă să-şi găsească imediat un colţişor în
această odaie încălzită de răsuflarea oamenilor, să se trîntească jos şi să adoarmă
pe loc.
O femeie în vîrstă stătea aplecată asupra unei mese şi-i răzuia tăblia cu un cuţit.
— Ce faci acolo? o întrebă Serpilin.
— Curăţ urmele nemţilor, răspunse ea fără să-şi ridice ochii, şi urmă să
răzuiască masa cu înverşunare. Au dormit pe masă, ca neoamenii! Apoi îşi
dezdoi spinarea, ridică ochii spre Serpilin şi se porni să povestească febril cum i-
au ucis nemţii feciorul cel mic; în ajun, băiatul voise să mîne vaca în pădure,
nemţii l-au ajuns din urmă şi l-au împuşcat. Vorbea repede şi ochii îi sclipeau de
parcă s-ar fi aşteptat că îndată ce va termina de spus ce are pe suflet el, Serpilin,
se va apuca şi va îndrepta totul.
— Mulţi oameni au pierit în satul vostru, mulţi au ucis şi schingiuit ei aşa?
întrebă Serpilin, după ce izbuti să se stăpînească.
Care mai de care, întrerupîndu-se una pe alta, fe- meile începură să povestească
pe cine şi în ce împrejurare au ucis fasciştii cît timp au stat acolo, iar Serpilin,
rezemat de tocul uşii, asculta şi se simţea copleşit de o ură nouă, deşi s-ar
părea că la ura care se adunase în el împotriva cotropitorilor nu se mai putea
adăuga nimic.
— Tovarăşe general, raportă, deschizînd uşa din spatele lui Serpilin, ostaşul cu
automat la piept, cel pe care-l lăsase Bagliuk cu sania — au fost prinşi doi
fascişti, erau ascunşi într-o pivniţă. Ce să facem cu ei?
— Rămîneţi cu bine, se plecă Serpilin în faţa fe-meilor. Mîine, cînd vom aduce
alimente, o să distribuim cîte ceva pentru copii. Apoi îşi puse căciula în cap şi
ieşi în urma ostaşului cu automatul. — Unde-s nemţii?
Şi-i văzu îndată. Stăteau zgribuliţi între cei doi ostaşi care-i prinseseră. Erau
încălţaţi cu bocanci, purtau mantale subţiri, aveau bonetele trase pe urechi şi tre-
murau, pătrunşi de ger pînă la măduva oaselor.
— Aus welchem Division?1 întrebă Serpilin.
Unul din nemţi răspunse că face parte din divizia o sută paisprezece.
1
Din ce divizie? (în limba germană) (n. t.).
— Und Sie?1
Celălalt răspunse că şi el e din o sută paisprezece.
— Was machen Sie hier?2
Nemţii tăceau, dar în locul lor, înţelegînd perfect sensul întrebării, răspunse
unul dintre ostaşii care îi prinseseră.
— Eu aşa cred, tovarăşe general, că ăştia sînt din acele Feuer-Komando,
echipe de incendiatori. S-or fi pierdut în ultima clipă şi s-au ascuns.
— Zeigen sie ihre Hände!3 — le ceru Serpilin cu asprime.
Unul dintre nemţi se trase înapoi, neînţelegînd ce i se cere. Celălalt rămase
nemişcat.
— Arătaţi-mi mîinile — repetă Serpilin în nemţeşte, şi făcu un pas spre el.
Neamţul care rămăsese nemişcat îşi întinse spre el amîndouă mîinile. Ostaşul
de lîngă el dădu chiar să-l îmbrîncească: de ce şi-o fi băgînd ăsta mîinile sub
nasul generalului? Dar Serpilin îl opri.
— Und du?4 strigă Serpilin şi, plecîndu-se de la înălţimea lui pînă la mîinile
întinse ale celuilalt neamţ, i le mirosi.
Mîinile amîndurora miroseau a petrol. Nemţii tăceau. Unul tremura ca frunza,
celălalt încremenise de desperare în faţa morţii inevitabile.
— Împuşcaţi-i, la toţi dracii! ordonă Serpilin ostaşilor şi, întorcîndu-se brusc,
porni spre sanie.
Pe drum apărură două siluete. Oamenii mergeau împotriva vîntului şi îşi apărau
faţa cu mîinile. Unul dintre ei mări pasul şi se apropie de Serpilin; peste o clipă îl
ajunse şi celălalt. Erau şeful transmisiunilor diviziei şi comandantul companiei
de comenduire.
— În sfîrşit iată-vă şi pe voi! spuse nemulţumit Serpilin adresîndu-se şefului
transmisiunilor. Mai bine mai tîrziu decît niciodată! Întindeţi pînă aici legătura!
Mîine, punctul de comandă va rămîne aici cel puţin o jumătate de zi, în funcţie
de situaţie! Şi îndată ce vei obţine legătura să-i comunici lui Rtişcev că eu am să
mă aflu în preajma staţiei Voskresenskoe, pînă cînd o vom cuceri. Rtişcev unde
este, a pornit la drum?
— N-a pornit, tovarăşe general, răspunse după o scurtă codire şeful
transmisiunilor. Statul-major e în drum, dar colonelul Rtişcev a fost sfîrtecat de o
mină.
— Rănit? — sări Serpilin. L-aţi evacuat?
— Nu, a murit pe loc, tovarăşe general.
— Ptiu, drace! exclamă furios Serpilin şi se plesni cu amîndouă palmele peste
poalele îngheţate ale scurtei. Oricît de mult se străduise să-şi alunge din minte un
1
Şi dumneata? (în limba germană) (n. t.).
2
Ce faceţi aici? (în limba germană) (n. t.).
3
Arătaţi-mi mîinile! (în limba germană) (n. t.).
4
Şi tu? (în limba germană) (n. t.).
gînd sîcîitor acesta continua să-l obsedeze: încă de la prima lor întîlnire i se
păruse că Rtişcev, cu ochii lui trişti, nu mai are mult de trăit, că va fi ucis: o ci-
tise în ochii omului şi uite, parcă îi cobise! Aşa s-a şi întîmplat! N-a supravieţuit
decît cu o săptămînă comandantului său de divizie...
Îi părea rău de Rtişcev şi se simţea tulburat din pricina presimţirii care se
înfăptuise. Dar nu întrebă decît un singur lucru:
— Cine l-a înlocuit? Sişkin?
— Da.
— Atunci transmite-i lui tot ce ţi-am spus. Iar dumneata, Rîbakov — se adresă
Serpilin comandantului companiei de comenduire — continuă marşul spre Vos-
kresenskoe! Sînt tare îngheţaţi oamenii?
— Tare, tovarăşe general!
Ostaşii companiei se apropiaseră şi aşteptau strînşi în spatele generalului. Era
rezerva lui, care nu participase la luptă nici în ajun şi nici astăzi.
— Cincisprezece minute pentru încălzire — şi porniţi spre Voskresenskoe!
— În ce direcţie? întrebă amărît comandantul companiei, care crezuse că în
sfîrşit au ajuns la destinaţie, dar acum vedea că trebuie să continue înaintarea.
— În ce direcţie? În direcţia focului, acolo unde se duce lupta.
— Dar pe ce drum? — întrebă tot atît de necăjit comandantul companiei, care
încă nu redevenise stăpîn pe sine.
— Pe nici un drum. Uite pălălaia, aceea vă e direcţia! Acolo să ajungeţi! Şi fără
zăbavă. Eu vă aştept acolo — mai spuse Serpilin şi, îndreptîndu-se spre sanie,
mai auzi cum, aproape de tot, în spatele primei case, trosni un foc de puşcă, apoi
încă unul... Nemţii din Feuer-Kommando fuseseră împuşcaţi.
„Va trebui să scriu... Şi acum nu numai soţiei lui Orlov, ci şi soţiei lui Rtişcev...
Ce repede se petrec aceste lucruri... — îşi spuse el cu amărăciune: iar mai tîrziu,
instalat în sanie, mai ridică o dată ochii spre focul din zare şi îşi aminti alarmat
de Bagliuk: — De le-ar ieşi mai repede în spate! Pînă ce nu va ieşi acolo, n-o să
putem lua Voskresenskoe.”
Malinin zăcea într-o baracă cu pămînt pe jos, pe un braţ de paie îngheţate care
începeau să se moaie. În dreapta şi-n stînga lui erau culcaţi sau şedeau alţi cîţiva
răniţi.
În sobă ardea, fîsîind şi scoţînd fum, o bîrnă lungă. Nu aveau topor, şi oamenii
au fost nevoiţi să bage bîrna cu un capăt în gura sobei, avînd grijă ca din cînd în
cînd s-o înfunde mai adînc.
Malinin stătea culcat şi asculta la cele ce se petrec înăuntrul său — la
junghiurile ascuţite din stomac, ca-re-l înţepau ca nişte cuţite — şi la cele ce se
petreceau dincolo de pereţii barăcii — la zgomotele luptei. Lupta ba se încingea,
ba se stingea, mutîndu-se treptat tot mai spre dreapta, în spatele nemţilor. După
toate semnele, staţia fusese luată, şi nemţii, continuînd să tragă, se retrăgeau tot
mai departe. Faptul că nemţii se retrăgeau era meritul lor, meritul batalionului lui
Reabcenko şi Malinin, pentru că batalionul lor ieşise totuşi la şosea în dreptul
barăcii acesteia părăsite şi acoperite de zăpadă şi lovise formaţiunile de spate ale
nemţilor care se retrăgeau din staţie. Acesta a fost începutul, curînd însă
batalionul a ocupat şoseaua şi a tăiat calea de retragere a nemţilor.
Malinin însă n-a mai participat la această din urmă operaţie: fusese rănit chiar
la începutul luptei, cînd batalionul lor atacase o coloană nemţească. Nemţii au
ripostat cu foc, şi un glonţ l-a nimerit în stomac. În adîncul sufletului său Malinin
se temuse întotdeauna tocmai de o asemenea rană. I se părea că o rană în stomac
înseamnă moarte. La asta s-a şi gîndit din prima clipă, şi cînd Karaulov s-a
repezit la el strigînd: „Stai să te pansez, tovarăşe politruc!” — Malinin i-a
răspuns răguşit: „Nu-i nevoie, s-a sfîrşit cu mine!”
Dar mai tîrziu, cînd se afla gata pansat (chiar de sanitara Kulikova, bătrîna
aceea care-i făgăduise mai demult să-l scoată din foc) şi sanitara îl tîra pe zăpadă,
iar Malinin îi spuse: „Lasă, că mă ridic în picioare” — se săltă într-adevăr în
coate, se ridică în picioare şi-şi zise: „Dacă sînt în picioare înseamnă că trăiesc!”
E drept că nu putu face decît trei paşi, după care căzu în braţele sanitarei şi ale
unui ostaş de lîngă ei. Dar din clipa aceea, din clipa în care a reuşit ca prin
minune să facă cei trei paşi, îndărătnic, n-a mai crezut că va muri.
Gîndul că nu va muri şi că era comisar de batalion, iar că în jur se aflau ostaşii
lui răniţi îl ajuta să suporte durerile şi să nu strige. Şi-i mai era de ajutor gîndul
că după rănire n-a devenit indiferent la tot ce se petrece în jur, aşa cum se
întîmplă cu oamenii mai slabi de înger. Continua să participe activ la ceea ce se
petrecea dincolo de pereţii barăcii, continua să asculte zgomotele luptei şi să
explice aşa cum se pricepea, cu glas întretăiat de durere, celorlalţi răniţi ce se
petrece afară.
Planul lui Serpilin se dovedi a fi just. De îndată ce batalionul lui Reabcenko
ieşise la drumul din spatele nemţilor, aceştia începură să se retragă în grabă din
staţie. Dar batalionul făcu chiar mai mult decît îi fusese ordonat să facă. Se
instală de-a curmezişul drumului şi respinse atacurile nemţilor, cărora le tăiase
calea de retragere, pînă cînd aceştia fură nevoiţi să-şi părăsească maşinile şi s-o
ia peste cîmp. Atunci Bagliuk, dîndu-şi seama de situaţie, îl lăsă pe Reabcenko
cu jumătate din oameni la şosea, iar el, cu cealaltă jumătate, porni peste cîmp
spre dreapta şi, ocupînd acolo în mijlocul nămeţilor un cătun fără nume, compus
din trei case, se instală pe poziţie şi deschise de acolo un foc viu cu cele cîteva
mitraliere pe care le avea, silind pe nemţi să-l ocolească din nou şi deci să se
afunde şi mai adînc în cîmpul înzăpezit. Mai mult decît atît nu mai fu în stare să
facă...
Felcerul şi Kulikova pansaseră pe răniţi, şi toţi laolaltă — răniţii care se puteau
mişca singuri şi ceilalţi, cu răni mai grave — se adunaseră în această baracă,
pentru că Reabcenko se temea să-i trimită acum, noaptea, în spate. Cei care erau
în stare să meargă s-ar fi putut rătăci pe viscol, iar pe ceilalţi, care trebuiau
transportaţi, ca Malinin de pildă, n-aveau cu ce să-i transporte. Pînă dimineaţa nu
se putea găsi vreun mijloc de transport, dar nu mai era mult pînă atunci. Şi apoi,
cine ştie unde s-au mai putut strecura nemţii în retragerea lor? Umblînd noaptea,
singuri, peste cîmp, răniţii ar fi putut da peste ei; şi numai la gîndul acesta îţi
îngheţa sîngele în vine.
Trecuse o jumătate de oră de cînd lupta de pe şosea se potolise. Numai acolo în
dreapta, unde Bagliuk ocupase cătunul fără nume, se mai auzea din cînd în cînd
cîte un foc, şi aici în faţă mai trosnea arar cîte o împuşcătură singuratică, trasă
probabil asupra unor nemţi izolaţi sau pur şi simplu asupra viscolului. Cîte nu
puteau să ţi se năzară în negura aceea?
Cu toate că soba era încinsă, în baracă era tot frig. Uşile fuseseră smulse din
ţîţîni, şi vîntul, umflînd mereu foaia de cort atîrnată în locul uşii, îngrămădise la
intrare un munte de omăt.
Kulikova pusese o găleată cu zăpadă în sobă, şi cu o gamelă împărţea răniţilor
apă. Apa era călduţă, murdară, şi pe faţa ei pluteau fire de paie.
Malinin ar fi vrut să bea, dar cu o rană în stomac nu ai voie să bei.
— Ascultă, Kulikova, o chemă el pe bătrînă sanitară. Cînd o să ai vreme, ieşi,
te rog, afară şi vezi dacă sergentul-major Sinţov e pe undeva pe aproape şi dacă
poate pleca de pe poziţie, să vină să mă vadă cît mai e linişte.
— E-n regulă, spuse supărată Kulikova. Mai bine ai face să dormi puţin. N-ai
stat destul de vorbă cu oamenii?... Lasă că ai să tot stai de vorbă la spital cînd o
să fii în convalescenţă... pînă atunci ţi-ar face mai bine să taci din gură...
— Asta ca să nu-mi iasă sufletul pe gură o dată cu vorbele?
În golul uşii vuia viscolul; femeia se strecură afară, iar Malinin, după ce o
însoţi cu privirea, închise ochii şi-şi spuse că dacă şi în zilele următoare vor avea
tot atîtea pierderi ca şi în ziua aceea, fără o completare urgentă nu vor mai putea
lupta.
,,Ce-i asta? se întrebă el. Cîţi oameni se vor mai prăpădi, cîţi nu vor apuca să
vadă... Ce viaţă afurisită mai e şi asta, dacă în fiecare zi mor atîţia oameni?!” —
În gîndul său numise războiul viaţă afurisită. Şi fireşte că nu greşea, pentru că
războiul era într-adevăr o viaţă afurisită, cu toate că el singur se condamnase la
această viaţă afurisită şi socotea că altfel nici nu s-ar fi putut.
Apoi gîndul îi zbură la fiul său, care zăcea în spital cu mîna dreaptă amputată,
şi, fără să deschidă ochii, auzi cum o voce îl cheamă încetişor: ,,Alexei Deni-
sovici...” — cum îl cheamă, abia şoptit, vrînd pesemne să vadă dacă comisarul
nu doarme... Auzi şi deschise ochii, crezînd că a venit Sinţov. Dar în faţa lui se
afla nu Sinţov, ci Reabcenko. Comandantul de batalion era cu desăvîrşire
schimbat. Faţa lui tînără era năpădită de o barbă ţepoasă, roşcovană, şi din cauza
oboselii de moarte părea o faţă de om bătrîn. Stătea aplecat deasupra lui Malinin,
cu mantaua lui de cavalerist ruptă ferfeniţă şi mînjită de funingine încă din
timpul zilei, cînd stinsese incendiile cot la cot cu ostaşii săi. Mîna stîngă, cea
rănită înainte de începerea ofensivei, era bandajată cu o faşă neagră, iar cea
dreaptă se sprijinea într-o coadă de lopată; degetele de la piciorul drept îi erau
degerate în aşa hal, încît nu putea călca decît pe călcîi.
Aşa stătea în faţa lui Malinin comandantul său de batalion, locotenentul-major
Reabcenko, care trecuse prin atîtea, se tot retrăsese pînă cînd s-a oprit în faţa
Moscovei, şi acum, în sfîrşit, de două zile a început să înain-teze; aşa stătea
comandantul de batalion Reabcenko care fusese rănit de trei ori, dar de două ori
din trei n-a părăsit linia întîi, deşi e degerat, îngheţat bocnă şi tînăr, atît de tînăr
că i-ar putea fi fecior.
— Ia spune, cu ce treburi ai venit, tovarăşe comandant de batalion? — spuse el
fără să-şi dea seama că de slăbiciune şi de durere vorbeşte prea încet şi că numai
de aceea se aplecă Reabcenko atît de adînc în faţa lui. — De ce ai venit? mai
întrebă ei.
— Să văd ce fac răniţii.
— Cum se desfăşoară lupta?
— Normal. Reabcenko se uită la Malinin, apoi îşi ridică ochii spre ceilalţi
răniţi, şi prin vălul oboselii pe chipul lui apăru un zîmbet tineresc. Doar să pot
răbda pînă dimineaţa. Tare sînt curios să văd ce ispravă am făcut! Băieţii s-au
strecurat înainte şi spun că tot cîmpul e plin de maşini nemţeşti înţepenite în
zăpadă.
— Lasă, cînd s-o lumina, ai să le numeri, spuse Malinin.
Şi pentru că politrucul spusese ,,ai să le numeri”, în loc de „o să le numărăm”,
cum ar fi spus altă dată, Reabcenko îşi reaminti cu durere că peste foarte puţin
timp, îndată ce se va lumina de ziuă, vor sosi săniile (după care a trimis chiar el
să-i fie scoase din pămînt, din iarbă verde) şi Malinin va pleca de la el, din bata-
lionul lor, şi ei nu se vor mai vedea niciodată, deoarece chiar dacă i se va vindeca
rana de la stomac, la virsta lui şi după o rană atît de gravă, cu siguranţă că
Malinin nu va mai fi trimis pe front, cu atît mai mult într-un batalion din prima
linie. ,,Cum să-l mai trimită!” — gîndi Reabcenko. Dar de spus, nu spuse decît:
— Ei, cum te mai simţi? — pentru că alte cuvinte care să-i exprime toată
neliniştea nu găsi.
— Merge — răspunse Malinin. — Nu ne prăpădim noi aici. Stăm lîngă sobă şi
ne încălzim. Du-te de-ţi vezi de treabă, nu te mai îngriji de noi — şi, amintindu-
şi ce îi ceruse sanitarei, îl mai rugă şi pe Reabcenko să i-l trimită pe Sinţov, dacă
se poate. Are să-i spună ceva...
Reabcenko dădu din cap. Ştia despre ce este vorba: Malinin îi spusese.
— Iar tu du-te înapoi — mai spuse Malinin. — Om tînăr şi umbli ca un
patriarh, cu toiagul în mînă — şi zîmbi. Dar, din pricina unui nou acces de
durere, zîm- betul acesta apăru atît de schimonosit, încît Reabcenko simţi că-i
dau lacrimile. — Hai, du-te, du-te... — repetă Malinin, uitîndu-se cu asprime
drept în ochii lui umezi şi o repetă nu numai din buze, ci cu toată intensitatea
sentimentelor sale, de parcă ar fi vrut să-i spună: „Hai, du-te şi rămîi în viaţă,
trebuie să trăieşti, te rog, te rog foarte mult! Eşti încă tînăr, n-ai nici jumătate din
anii mei, tu trebuie să trăieşti! Dacă trebuie să trăiască cineva, apoi tocmai tu eşti
acela... Te rog, m-auzi tu, rămîi în viaţă, comandant Reabcenko!”
Şi Reabcenko se întoarse şi, sprijinindu-se în bastonul său improvizat, ieşi
grăbit din baracă, pentru că din toate priveliştile amare cît îi fusese dat să vadă în
război, priveliştea ostaşilor răniţi a fost întotdeauna lucrul cel mai greu de
suportat pentru comandantul de batalion. Reabcenko ieşi, iar Malinin rămase cu
privirea aţintită asupra foii de cort care se zbătea în golul uşii şi nu putea să
stăvilească valurile de zăpadă viscolită. Lîngă el continua să geamă jalnic şi
monoton un ostaş tînăr, rănit şi el la stomac, care cerea tot timpul să i se dea de
băut, deşi nici el n-avea voie să bea.
Malinin ceruse să fie chemat Sinţov pentru că îşi dădea seama că în curînd va fi
evacuat şi nu va avea un alt prilej de a-i vorbi lui Sinţov despre scrisoarea trimisă
la secţia politică a armatei. Acum însă, aşteptîndu-l pe Sinţov, el nu se mai
gîndea la asta, ci la sine însuşi fără batalion şi la batalionul său fără el.
Se simţea ca un om aruncat dintr-un tren în plin mers: cu cîteva minute înainte
mai mergea împreună cu ceilalţi, iar acum iată-l zăcînd la pămînt, cu ochii la
ceva uriaş care trece în goană pe lîngă el, ceva în care a fost şi el adineauri, dar
acum nu mai este şi nu va mai fi! Războiul îi desparte neîncetat pe oameni: une-
ori pentru totdeauna, alteori doar pentru o vreme; îi desparte cîteodată prin
moarte, altă dată prin schilodire sau rănire. Şi cu toate acestea, oricît de des le-ai
văzut toate, tot n-ai să poţi pricepe pînă la capăt ce anume înseamnă despărţirea
decît atunci cînd ea se abate asupra ta.
Era atît de obişnuit ca în batalion să nu se facă nimic fără el — şi uite că totul a
şi început să se facă fără el, şi oamenii nu mai au nevoie de el, ba dimpotrivă, se
grăbesc să-l încarce în sanie şi să-l expedieze în spatele frontului. Iar batalionul
îşi va continua înaintarea. Şi el nu-l va mai putea însoţi, nu va mai putea merge
cot la cot cu oamenii, nu-i va mai ajunge nici cu privirea, nici cu glasul — cu
nimic. Ce-ar mai putea face pentru ei? Nimic. Şi, deşi gîndindu-se la acestea
toate se gîndea fireşte şi la el — altfel nici nu se poate! — în general însă, sau
,,în principal”, cum se exprima adesea el însuşi în stilul său oarecum
funcţionăresc, nu se gîndea atît la sine, cît la ceilalţi. Şi gîndea aşa chiar şi acum,
cînd era rănit, într-o stare în care mulţi alţi oameni, de fel răi, ba chiar foarte
buni, încep din senin să se gîndească mai cu seamă la sine, ca pentru a recupera
toate acele zile şi nopţi de război, în care s-au gîndit atît de puţin la ei înşişi! Şi
probabil că intensitatea cu care pînă şi acum se gîndea mai mult la ceilalţi
oameni decît la sine era tocmai lucrul cel mai de seamă, trăsătura cea mai pu-
ternică din fiinţa lui, din fiinţa politrucului Malinin, om trecut de prima tinereţe
şi pe deasupra şi grav rănit.
Sinţov ştia de mai bine de două ore că Malinin e rănit în stomac, şi încă grav,
dar nu se putea repezi pînă la el la început pentru că era prins în viitoarea luptei,
iar mai tîrziu, cînd lupta se mai potoli, pentru că nu-şi putea părăsi poziţia fără
ordin.
Abia acum, după ce Reabcenko îi ordonase personal să se ducă, Sinţov veni la
Malinin şi, văzînd cît de rău arată comisarul, fără să vrea chipul lui căpătă o
expresie atît de jalnică, încît Malinin pricepu dintr-o dată: Sinţov îl socoteşte
iremediabil condamnat. Malinin îl pricepu şi se înfurie: nu putea să fie de acord
cu el.
— Ce te uiţi aşa la mine?... Nu eşti popă şi nu te-am chemat cu sfînta
împărtăşanie... Am să-ţi spun ceva — de aceea te-am chemat.
Sinţov îşi puse jos automatul şi se aşeză lîngă el.
Deşi foarte slăbit, acum că se înfuriase, şoapta răguşită a lui Malinin răsuna
mai tare, şi Sinţov desluşi fiecare vorbă.
— Îmi pare rău că nu te pot lăsa pe tine în locul meu, începu Malinin, privindu-
l drept în ochi.
Sinţov nu răspunse nimic. Ce să-i răspundă? Că doar nu era să-i mulţumească...
— Cînd ai să fii reprimit în partid, să nu pleci la redacţia aia a ta — continuă
Malinin, neluîndu-şi ochii de la el.
„Nici nu mă gîndesc să plec la redacţie! Pentru asta mă zbat eu aici? Cum
puteţi să credeţi aşa ceva despre mine!” ar fi vrut să strige Sinţov, dar privirea lui
întîlni ochii lui Malinin şi el pricepu că Malinin nici nu s-a gîndit la asta, ci pur şi
simplu nu vrea ca el, Sinţov, să plece din batalion nici acum şi nici mai tîrziu! Ar
fi mai liniştit să ştie că Sinţov va rămîne mereu aici, în batalionul lor.
— Ascultă... uite de ce te-am chemat... spuse Malinin după o vreme, cînd îi
trecu accesul de durere. Nu i-o spuse de la început, ci mai tîrziu, pentru că so-
cotea că lucrul cel mai esenţial trebuia să-l spună la sfîrşit. De fapt însă pentru
Sinţov principalul era nu ceea ce urma să-i spună acum, ci ceea ce-i spusese la
început... — Ascultă, trebuie să ştii că... alaltăieri am scris la...
Dar în clipa aceea, aproape de tot, începură să pîrîie automatele nemţeşti şi se
dezlănţui şi o mitralieră de-a noastră. Sinţov nu numai că nu mai avu vreme să-şi
ia rămas bun de la Malinin, dar nici nu mai apucă să se gîndească la asta. Îşi
înşfăcă automatul, străbătu din trei salturi baraca şi pieri prin golul uşii, dincolo
de care zgomotul luptei creştea.
Malinin zăcea pe jos, ascultînd încordat şi sleit de puteri focurile de armă de
afară, la început dese şi puternice, apoi tot mai rare şi la urmă rare de tot, mai
surde şi, din ce în ce mai îndepărtate... Zăcea pe spate şi asculta împuşcăturile,
spunîndu-şi uşurat că atacul a fost respins şi lupta se sfîrşeşte. Nu putea să ştie că
atacul n-a fost respins şi lupta nu se sfîrşeşte, ci doar el, Malinin îşi pierde
cunoştinţa şi nu mai aude...
Cînd îşi veni în fire, în jurul lui totul era alb. Din cerul alb se cerneau fulgi rari
şi mărunţi, iar în dreapta şi-n stînga, cît vedea cu ochii, pînă departe la orizont, se
întindeau troiene albe. Era întins cu faţa în sus într-o sanie, şi sania se legăna lin,
lunecînd pe zăpadă. Alături de el, înghesuit într-însul, mai zăcea un om.
Deasupra capului său vizitiul ocăra cu un glas subţirel calul, iar la picioare, de-a
curmezişul săniei, şedea Karaulov, cu piciorul drept întins înainte, fracturat
probabil mai sus de genunchi, bandajat strîns peste o scîndurică şedea de-a
curmezişul şi fuma cu capul întors, ferindu-se de vînt.
În urma lor mai veneau două sănii pline de oameni; nu se putea distinge cine
conducea sania a doua, dar prima era condusă de un ostaş necunoscut cu un ochi
acoperit de un bandaj însîngerat.
Venindu-şi în fire, Malinin văzu totul, dar mai rămase cîteva clipe fără glas,
atent la durerea surdă, ceva mai suportabilă, din trupul său, durere pe care după
cea din ajun acum nici nu o mai socotea ca atare.
„Se pare că mai trăiesc”, îşi spuse el şi, înainte de a-l striga pe Karaulov,
încercă să-şi dea seama prin pipăit cine se află alături de el. Alături, întors pe-o
coastă, cu spatele la Malinin, zăcea un mort. Întinzînd mîna spre el, dăduse peste
mîna omului atîrnînd fără viaţă, cu degetele reci, îngheţate, ca nişte ramuri
moarte.
— Cine şi-a dat sufletul? întrebă Malinin.
Iar Karaulov, auzindu-i glasul, se întoarse fericit spre el.
— Mă tot gîndeam, măcar dumneavoastră să vă reveniţi! — spuse el şi,
strîmbîndu-se cumplit, îşi îndreptă piciorul cu amîndouă mîinile.
— Cine este? întrebă iarăşi Malinin, fără să se mişte, arătînd doar din ochi spre
ostaşul mort de lîngă el.
— Grişaev, răspunse Karaulov. Şi, justificîndu-se parcă, adăugă: — Cînd am
plecat mai trăia.
Grişaev era ostaşul acela tinerel, rănit la pîntece, care gemuse şi se tot văitase,
acolo în hambar, că nu i se dă de băut. Acum zăcea îngheţat, mort, proptit greu
cu spinarea în umărul lui Malinin. Şi Malinin îşi aminti cum, încă în noiembrie,
în timpul retragerii, se trîntise pe jos să se odihnească într-o şură neîncălzită. La
început i-a fost foarte frig şi prin somn se tot întreba, tre- murînd, dacă doarme
sau ba. Pe urmă însă simţi că se încălzeşte şi adormi, iar cînd se deşteptă văzu că
doi ostaşi — unul dintre ei era chiar acest Grişaev — se ghemuiseră în stînga şi
în dreapta lui şi, întinzîndu-şi spre el poalele mantalelor, îl înveliseră bine, ca să
se poată odihni înainte de lupta care-i aştepta.
— Tu cînd ai fost rănit, Karaulov?
— Dimineaţă de tot, răspunse acesta, încruntîndu-se. M-am dus să văd maşinile
pe care fasciştii le-au lăsat peste noapte pe cîmp; o viperă se ascunsese într-o ca-
bină şi a zvîrlit o grenadă în mine.
— Au fost capturate multe maşini?
— Multe, cîmpul era plin de ele. Precis nu ştiu cîte au fost. Nu se terminase
numărătoarea...
— Adică v-au lăsat în eşalonul doi?
— Nu, de ce să ne lase? Tocmai ne încărcau în sănii cînd a venit Bagliuk şi a
dat ordin de ofensivă.
— Va să zică Bagliuk trăieşte?
— Trăieşte.
— Dar Reabcenko?
— Şi Reabcenko, doar că-i degerat tot.
— Şi cîţi răniţi au fost evacuaţi? Numai noi de pe aste trei sănii? — întrebă
îngrijorat Malinin, socotind în, gînd cam cîţi oameni fuseseră pe jos în hambar şi
cîţi au mai rămas în viaţă dacă după aceea a mai urmat încă o luptă...
— De ce trei sănii? — întrebă Karaulov. Înaintea noastră mai sînt două, în total
avem douăzeci de răniţi. Cei cu răni mai uşoare s-au dus singuri la punctul de
încălzire, acolo în satul unde ne-am întîlnit cu comandantul diviziei.
Gîndindu-se la ceilalţi răniţi, Malinin îşi reaminti de propria sa durere şi, atent
la ea, închise ochii. Cîteva minute rămaseră tăcuţi.
— Nu aprindeţi o ţigară? întrebă Karaulov. V-o răsucesc eu.
— Nu, nu vreau — răspunse Malinin, simţind în gură o cocleală amară, care
vestea un acces de greaţă, mă tem că am să vomit. De cînd sîntem plecaţi?
— De vreo patru ore, spuse Karaulov. Am întîlnit în drum şi pe comandantul
armatei, de mult, încă la început. S-a apropiat de noi, m-a întrebat cine sîntem,
din ce unitate, dar dumneavoastră eraţi leşinat. Părea vesel generalul! Spunea că
înaintarea merge strună! Faceţi-vă bine, spunea, o să ne întîlnim lîngă Smolensk!
„Bine-ar fi”, îşi spuse Malinin în sinea sa. Dar tare întrebă doar cu ce călătorea
comandantul pe o asemenea zăpadă.
— Cu o camionetă, lîngă şofer. Tocmai treceam pe lîngă ea cînd s-a
împotmolit în zăpadă. Pînă să fie scoasă maşina din nămeţi, s-a apropiat şi a stat
de vorbă cu noi.
Karaulov tăcu, iar Malinin, deşi îl bucurase povestirea acestuia despre întîlnirea
cu comandantul armatei, îşi spuse cu amărăciune că pînă la Smolensk mai e hăt,
cale lungă. Una e s-o spui şi cu totul alta să ajungi pînă acolo. Iar dincolo de
Smolensk mai sînt încă sute de verste de pămînt rusesc, şi totul sub nemţi, cu
milioane de oameni rămaşi dincolo. Pas de ţi-l ia înapoi!
Se prea poate că simţămintele lui erau influenţate acum de propria sa rană şi de
nesiguranţa dacă se va mai putea întoarce pe front, dar rolul de căpetenie îl avea
totuşi judecata lui trează şi severă asupra lumii, judecată făurită de-a lungul unei
vieţi lungi şi grele: de orice te-ai apuca — totul cere muncă, totul e complicat,
darmite cînd e vorba de război!
— Da’ e-adevărat că în curînd vom lua Smolenskul? răsună un glas în spatele
lui Malinin.
I se mai păruse lui şi înainte că vocea care îndeamnă calul trebuie să fie a unei
femei sau poate a unui copilandru; acum înţelese că nu s-a înşelat: glasul care
pusese întrebarea era firav, subţirel, cu totul copilăresc.
— Dar tu cine mai eşti, întrebă Malinin, cîţi ani ai?
— Merg pe cincisprezece.
— E din cătun — spuse Karaulov. S-a oferit să vină el însuşi cu căluţul lui.
— Bine a făcut, observă Malinin cu un zîmbet abia schiţat, fiindcă noi, deh,
sîntem soldaţi: s-ar fi putut să nu i-l mai dăm înapoi.
— Ba nu de aceea am venit — răspunse vizitiul nevăzut, jignit de observaţia
lui Malinin. — Dacă vreau pot să rămîn la voi în unitate.
— Atunci te rog să mă ierţi.
— Dă-mi şi mie un fum, tovarăşe locotenent, glasul copilăresc răsună cu curaj,
dar nesigur.
Chipul lui Karaulov deveni aspru, totuşi scoase din gură ţigara răsucită de el
însuşi, îi rupse vîrful şi o întinse spre mîna mică de copil, înroşită de ger, care
apăru pentru o clipă deasupra capului lui Malinin.
— Locurile astea mi-s cunoscute, spuse Malinin, că- tînd cu coada ochiului în
jur. La marginea drumului se aflau două tancuri nemţeşti. Stăteau într-un chip
lesne de reţinut: unul cu ţeava tunului aţintită asupra celuilalt. Erau cele două
tancuri despre care în ajun, trecînd prin dreptul lor, spusese oamenilor că nemţii
au scos benzina din ele. Însemna, aşadar, că parcurseseră douăzeci de kilometri
înapoi, spre spatele frontului. Ce mult a înaintat totuşi batalionul lor de ieri
dimineaţă...
Amintindu-şi iarăşi de batalion, Malinin îl întrebă pe Karaulov pe cine a numit
Reabcenko în locul lui la comanda plutonului, şi, auzindu-i răspunsul, pe care de
altfel îl ştia dinainte: „Pe Sinţov”, îşi mai aminti înciudat că pînă la urmă tot n-a
apucat să-i spuie lui Sinţov de scrisoarea sa către secţia politică a armatei. Gîn-
dindu-se din nou la acea scrisoare, el nu ştia că pe nedrept a acuzat de
tărăgăneală comisia de partid a diviziei: comisia nu avea nici o vină în treaba
asta.
Dosarul cu situaţia de partid a lui Sinţov fusese cerut de un instructor al secţiei
politice a armatei, care, vă- zînd acest nume, îşi amintise că l-a mai întîlnit într-
un document ce-i trecuse prin mînă. De fapt documentul acela era o simplă filă
de hîrtie, înnegrită de un scris mare de mînă soldăţească: ostaşul Zolotariov,
ieşind din încercuire în sectorul armatei lor, relata secţiei politice împrejurările în
care pierise politrucul Sinţov I.P. şi cerea, dacă va fi cu putinţă, să i se scrie
familiei celui căzut. N-au avut răgazul să-i îndeplinească această cerere, dar nici
inima să rupă documentul; şi iată că acum hîrtia aceasta era prinsă alături de
cererea ser-
gentului-major Sinţov în care acesta solicita să fie reintegrat în partid. Ambele
hîrtii fură băgate în mapa cu inscripţia: „De raportat”, măcar că deocamdată n-
aveai cui raporta: începuse ofensiva, şi şeful secţiei politice a armatei, comisarul
de regiment Maximov, se afla de trei zile în prima linie.
Cu siguranţă că dacă ar fi ştiut toate acestea, Malinin s-ar fi simţit mult mai
bine. Sau poate că nu, poate că tot supărat ar fi fost, aflînd că instructorul n-a
apucat sau nu s-a învrednicit să raporteze toate acestea cui trebuie, încă înainte
de începerea ofensivei, şi că din cauza lui, un om umblă acum prin zăpezi, din
luptă în luptă, cot la cot cu moartea, fără să bănuiască măcar că a fost ştearsă şi
pata ultimei bănuieli de ceva care nu-i apăsase niciodată conştiinţa.
— Deci Sinţov te înlocuieşte — asta-i bine! spuse Malinin după o vreme de
tăcere. Şi o spuse ca şi cum se mai afla la batalion, şi o asemenea hotărîre mai
avea nevoie şi de aprobarea lui. — Dar comandantul de batalion tot n-a vrut să
fie evacuat?
— Cu nici un chip! răspunse Karaulov aprobator.
— Ale cui sînt? întrebă Malinin, auzind deodată un huruit îndepărtat şi simţind
cum tresare în spatele său băiatul-vizitiu.
— Ale noastre, răspunse Karaulov.
Deasupra răniţilor, străbătînd cerul alburiu de iarnă, trecură lin dinspre răsărit
spre apus patru formaţii de cîte nouă bombardiere. Sania se opri, cele din urma ei
se opriră şi ele, dînd aproape una peste alta.
Şi băiatul care mîna calul, şi Karaulov, şi Malinin ră- suflară uşuraţi şi-şi
ridicară spre cer, spre avioane, ochii recunoscători.
— Gata, au trecut, nu se mai văd? — întrebă Malinin, nemaiauzind huruitul
avioanelor şi neputîndu-se ridica în capul oaselor ca să le însoţească din ochi.
— Ba se mai văd... acum abia se mai zăresc... au dispărut de tot — răspunse
Karaulov, petrecînd cu privirea micile puncte negre pînă la orizont.
La zece kilometri de baraca unde în timpul nopţii îşi pierduse cunoştinţa
Malinin, şi la treizeci de kilometri de locul unde ajunsese acum coloana de sănii
care ducea în spatele frontului pe ostaşii grav răniţi, batalionul lui Reabcenko
înainta spre apus, mergînd prin ză- pada adîncă şi bucurîndu-se că în sfîrşit s-a
potolit viscolul.
Acum, după cucerirea staţiei Voskresenskoe, fuseseră scoase în faţă alte
regimente ale diviziei lui Serpilin, mai puţin încercate în luptele din ajun, aşa că
batalionul mergea liniştit, fără să fi tras din zorii zilei nici un foc de armă,
nimerind uneori doar peste maşinile înţepenite şi cadavrele îngheţate ale
soldaţilor nemţi.
Era fireşte un fapt trecător că deocamdată mergeau fără să tragă nici un foc de
armă, şi toată lumea înţelegea acest lucru foarte bine, căci răbufnirile vîntului
aduceau tot mai des la ureche bubuit de tunuri din dreapta şi din stînga, iar drept
în faţa lor, în zare, apăruse de vreo jumătate de oră fumul unui incendiu, ca al
celor din ajun.
Sinţov, Komarov şi alţi doi pistolari — tot ce mai rămăsese din plutonul lui
Karaulov, mergeau unul în spatele celuilalt, în urma calului care-l purta pe co-
mandantul batalionului. Reabcenko trebuia să fie de mult la batalionul medico-
sanitar, el însă nu se lăsa de loc, călărea cu piciorul degerat scos din scară şi-şi ţi-
nea la îndemînă, agăţat de oblîncul şeii, bastonul improvizat pentru
eventualitatea că ar trebui să coboare şi s-o ia pe jos.
— Tovarăşe sergent-major, cum crezi, vom căpăta curînd întăriri? întrebă
Komarov, ajungîndu-l din urmă pe Sinţov şi continuîndu-şi drumul alături de el.
— Eu de unde să ştiu? răspunse Sinţov, săltînd din umeri. Dar în sinea sa îşi
spuse că atîta timp cît nu se vor opri, cît nu vor întîmpina rezistenţă nemţească,
nu vor căpăta nici o completare: cu maşinile nu li se puteau aduce întăriri pe o
asemenea zăpadă, iar pe jos, cît timp se află ei înşişi ca astăzi, în mişcare, fără
nici un popas, n-o să-i poată ajunge nimeni din urmă.
Komarov era amărît că plutonul lor suferise atîtea pierderi, şi căuta un sprijin
moral la comandantul său de grupă, devenit comandant de pluton, iar Sinţov se
gîndea că dacă acolo, lîngă baracă, în cursul luptei din noaptea precedentă,
Komarov n-ar fi doborît în ultima clipă pe neamţul care se repezise asupra lui, el,
Sinţov, şi-ar fi dat de mult duhul şi nu s-ar mai fi gîndit acum la nimic, nici
măcar dacă va mai fi astăzi vreo luptă şi dacă va ieşi nevătămat din ea...
Dar nu prea îi ardea să formuleze toate acestea în cuvinte, aşa că-i răspunse lui
Komarov doar cu o privire recunoscătoare.
— Cum crezi, o să-i mai ajungem astăzi pe nemţi sau ba? întrebă Komarov.
Privindu-l drept în ochi, Sinţov înţelese că tovarăşul său trece printr-o stare
asemănătoare cu a sa: pe de o parte ar vrea să-i ajungă pe nemţi, iar pe de alta i-
ar părea rău să se despartă de răgazul cucerit după lupta din ajun.
— Se pare că-i vom ajunge, răspunse el, străduin- du-se să-şi înfrîngă părerea
de rău, şi grăbi pasul, uite că iarăşi a apărut o coloană de fum!
În zare, dincolo de întinsul zăpezii, în direcţia spre care grăbeau pasul se înălţa
tot mai sus fumul unui incendiu; un sat ardea în flăcări. Comandantul de batalion
Reabcenko, care mergea călare în faţa lor, ba acoperea cu trupul lui vîlvătaia
incendiului, ba le-o descoperea iarăşi cînd calul ocolea vreo piedică din drum.
— Komarov, măi Komarov?
— Ce-i?
— Dă-mi o ţigară!
— Acum, în mers?
— Da, acum mi s-a năzărit... — Sinţov nu mai zăbovi să-i explice de ce tocmai
acum i s-a năzărit să fumeze. Voia neapărat să aprindă o ţigară pentru că,
uitîndu-se la fumul din zare, făcea sforţări uriaşe de a se obişnui cu gîndul
apăsător că, oricît de mult amar lăsaseră în urmă, mai aveau înaintea lor tot
războiul...
1955—1959
Autorul mulţumeşte din inimă tuturor tovarăşilor, participanţi la Războiul de
Apărare a Patriei, care i-au împărtăşit prieteneşte amintirile lor personale,
precum şi acelora dintre ei, care, citindu-i romanul încă în manuscris, i-au ajutat
să-l îmbunătăţească prin observaţiile şi sugestiile lor.
K. Simonov