K.

SIMONOV
________________________________________________________________________________________++____{_

VII ŞI MORŢI
КОНСТАНТИН СИМОНОВ
ЖИВЫЕ И МЁРТВЫЕ
Советский Писатель
Москва 1960
 K. S I M O N O V

VII ŞI
MORŢI

EDITURA PENTRU LITERATURĂ UNIVERSALĂ • BUCUREŞTI 1962

 Traducere de Vladimir Cogan
Coperta şi ilustraţiile de Th. Bogoi
 PREFAŢĂ

NOUL ROMAN AL LUI K. SIMONOV

La scurt interval de la apariţie, noul roman al lui Konstan- tin Simonov Vii şi morţi a
format obiectul unor ample şi pasionante discuţii, atît în periodicele de specialitate, cît şi
în cele mai largi cercuri ale opiniei publice din Uniunea Sovietică. Interesul viu stîrnit
de roman este legitim. El este determinat în egală măsură de evenimentele înfăţişate şi
de maniera curajoasă, autentic realistă folosită în prezentarea lor.
În Vii şi morţi Konstantin Simonov revine asupra unui impresionant moment din
istoria contemporană a Uniunii Sovietice: MARELE RĂZBOI PENTRU APĂRAREA
PATRIEI, moment care şi în prezent continuă să-şi păstreze interesul, datorită
profundelor consecinţe avute în desfăşurarea evenimentelor internaţionale ulterioare.
Deşi tratează una din temele frecvent abordate în literatura sovietică din ultimele două
decenii, temă prezentă masiv şi în propria lui creaţie (publicistică, lirică, piesa Ruşii,
romanul Zile şi nopţi) scriitorul, evitînd căile bătătorite, pune în valoare aspecte, fapte şi
personaje inedite. În acelaşi timp trebuie subliniat că evidentul caracter inovator al
romanului se datoreşte mai ales aprecierii evenimentelor în spiritul documentelor
Congresului al XX-lea al P.C.U.S.
Fără îndoială că în literatura sovietică contemporană noul roman al lui Simonov
reprezintă o încercare izbutită de aprofundare a temei Marelui Război pentru Apărarea
Patriei. Lectura lui va deschide publicului romînesc noi orizonturi în înţelegerea mai
profundă a victoriei Uniunii Sovietice şi îi va permite să desluşească noi contururi ale
profilului moral al omului sovietic.
Konstantin Simonov plasează acţiunea romanului său pe frontul din Bielorusia în
primele luni ale războiului, în intervalul dintre declanşarea agresiunii hitleriste şi
începutul ofensivei armatelor sovietice din faţa Moscovei. Această perioadă a intrat în
istorie ca cea mai dramatică din desfăşurarea întregului război. Armata Sovietică a
suferit vremelnic înfrîn- geri grele, ce au permis trupelor fasciste să înainteze adînc pe
teritoriul sovietic. Evenimentele de mare intensitate dramatică, precum şi eroismul
legendar al oamenilor sovietici, care, în condiţiile unei nete inferiorităţi numerice şi în
armament, au dat totuşi cotropitorilor lovituri sîngeroase, provo- cînd eşuarea războiului
„fulger” în răsărit şi, prin aceasta, creînd patriei socialiste răgazul necesar pentru a-şi
organiza apărarea, furnizează scriitorului un material vast ce este fructificat cu măiestrie.
Vii şi morţi este un roman de război. Dar un roman de factură nouă, care nu ne
înfăţişează decît din cînd în cînd laboratoarele complexe ale comandamentelor sau
operaţiile militare cu detaliile pregătirii şi realizării lor. Aspectul strict militar este
deplasat pe un plan secundar sau, uneori, pur şi simplu omis. Cititorul nu este decît
rareori martorul luptelor. În roman se menţionează doar fugitiv că ele au avut sau vor
avea loc. Scriitorul nu este atras de aspectul militar al evenimentelor, ci de cel moral. Pe
el îl interesează în primul rînd sufletul ostaşilor, universul lor spiritual şi — în ultimă
instanţă — starea de spirit şi psihologia întregului popor. El nu urmăreşte deci redarea
faptului nud, chiar atunci cînd acesta are o mare importanţă militară, ci rezonanţa lui în
conştiinţa oamenilor sovietici, semnificaţia lui în viaţa şi evoluţia lor. Sub acest aspect
Vii şi morţi este mai curînd un roman psihologic care ne aminteşte, prin maniera
abordării temei Marelui Război pentru Apărarea Patriei, de nuvela lui M. Şolohov
Soarta unui om, sau de filmul Balada soldatului.
Firul conducător al romanului Vii şi morţi, se desfăşoară în legătură cu cele ce i se
întîmplă în primele luni de război politrucului Sinţov, membru al redacţiei unui ziar
militar. Surprins în ziua declanşării războiului într-o gară în drum spre staţiunea de
odihnă, Sinţov va încerca să-şi regăsească uni-tatea militară care, în ultima zi de pace,
staţiona în zona frontierei.
Din acest moment în viaţa lui Sinţov vor avea loc numeroase evenimente, adeseori
puţin obişnuite, dar întotdeauna pe deplin verosimile. Cititorul asistă la fapte şi situaţii
care fac parte integrantă din biografia comună a multor participanţi la luptele din vara
sîngerosului an 1941.
Deşi bogată în evenimente care furnizează un material amplu pentru un roman
biografic, viaţa acestui personaj nu constituie obiectul principal al cărţii lui Simonov.
Scriitorul îl foloseşte pe Sinţov pentru a ne introduce în atmosfera evenimentelor şi a ne
prezenta o suită de situaţii şi caractere. Sinţov devine astfel elementul ce sudează într-un
tot unitar diferitele episoade de război şi din viaţa ostaşilor sovietici, ponderea operei
căzînd pe zugrăvirea lor. Astfel, scriitorul lărgeşte considerabil aria investigaţiilor sale,
personajul central al romanului devenind poporul, lupta sa eroică şi plină de abnegaţie
pentru apărarea patriei.
O asemenea abordare a temei Marelui Război pentru Apărarea Patriei capătă, mai ales
în urma Congreselor al XX-lea şi al XXII-lea ale P.C.U.S., o deosebită semnificaţie.
Simonov plasează în centrul problematicii romanului contribuţia hotă- rîtoare a maselor
populare şi rolul conducător al partidului în făurirea victoriei, cu implicaţiile multiple pe
care le reclamă tratarea acestor teme.
Evitînd convenţionalismul, dar în acelaşi timp fără ostentaţie, autorul ne înfăţişează cu
intransigenţa proprie artistu- lui-cetăţean, conştient de răspunderea sa morală, marea
dramă a poporului care, deşi insuficient pregătit pentru un asemenea război, datorită
consecinţelor cultului personalităţii, face eforturi eroice pentru a stăvili şi înfrînge
înaintarea impetuoasă a giganticei maşini de război fasciste.
 În pofida prezentării a numeroase situaţii deosebit de critice — inferioritate numerică
şi în armament, derută, încercuiri, uneori chiar panică — tablourile zugrăvite de scriitor
nu degajă depresiune sau pesimism. Poporul, eroul colectiv al romanului — spre
deosebire de eroii operelor lui Remarque sau Hemingway — este profund optimist,
încrezător în viitor, înarmat cu idealurile ferme insuflate de morala comunistă. Trăsătura
dominantă a profilului său moral este patriotismul vibrant, capabil să genereze acei
eroism legendar de care au dat dovadă ostaşii sovietici în grelele încercări ale războiului.
Autorul subliniază cu vădită insistenţă ideea că Marele Război pentru Apărarea Patriei
a constituit prin excelenţă verificarea majoră a fondului moral al oamenilor sovietici,
unul din factorii hotărîtori ai victoriei.
În episodul retragerii celor cinci artilerişti, apărători ai for- tăreţei Brest, episod care
sub pana scriitorului capătă valoare de simbol, ca şi în nenumăratele alte episoade de
acest fel, rezidă dezlegarea pretinsului „mister rus”, la care presa din Apus se referă şi
azi atunci cînd vrea să explice victoria Ţării Sovietice asupra armatelor hitleriste. Acest
„mister rus” nu e altceva decît patriotismul socialist al oamenilor sovietici, factor ce n-a
fost prevăzut în calculele strategilor hitlerişti, dar care a avut un rol determinant în
înfrîngerea lor.
Pe lîngă tema eroismului poporului, ce constituie linia magistrală a romanului, autorul,
fidel înfăţişării strict realiste a epocii, abordează totodată — deşi tangenţial — tema
consecinţelor nefaste ale cultului personalităţii. Subtextul numeroaselor episoade tragice
— ca de pildă pieirea aviatorilor din escadrila de bombardament, sau a diviziei lui
Serpilin după ieşirea ei din încercuirea fascistă — vizează în mod direct cul tul
personalităţii. Această temă se conturează ceva mai distinct atunci cînd, în numeroasele
convorbiri purtate de eroii romanului pe marginea înfrîngerilor suferite de armata so-
vietică, se naşte de la sine întrebarea: „De ce s-au petrecut toate acestea?”. În anul 1941
întrebarea rămîne fără un răspuns direct din partea personajelor angajate în discuţii. Ele
nu pot răspunde. La această întrebare romanul sugerează cu tact şi discreţie, dar direct,
fără ocolişuri, răspunsul.
În acest sens, optica scriitorului, poziţia partinică de pe care le interpretează se
integrează întru totul în spiritul lucrărilor şi documentelor Congresului al XXII-lea al
P.C.U.S.
În romanul său, Simonov ne înfăţişează o galerie vastă de personaje reprezentative.
Uneori ele sînt zugrăvite în detaliu, autorul înfăţişîndu-ne mari secvenţe din viaţa lor;
alteori ele sînt doar schiţate. Întotdeauna însă aceste personaje dezvăluie noi trăsături ale
fizionomiei morale a eroului colectiv — poporul.
Emoţionantă, cu adinci semnificaţii de ordin moral şi politic, este soarta soţilor Sinţov.
Războiul, încercare grea şi dramatică pentru întregul popor, afectează profund şi viaţa
lor intimă. Despărţiţi în mod brutal de unicul lor copil, soţii Sinţov la rîndul lor vor
trebui să se despartă, fiecare străbătînd căile grele şi întortocheate ale războiului. La
scara redusă a unei familii, scriitorul zugrăveşte emoţionant marile încercări prin care au
trecut în anii războiului milioane de oameni sovietici. În aceasta constă, în primul rînd,
marea valoare generalizatoare a familiei Sinţov. Scriitorul ne prezintă procesul profund
al transformării răspunderii faţă de familie, în răspunderea faţă de patria socialistă,
căreia i se subordonează interesele personale. Sub acest raport Sinţovii sînt adevăraţi oa-
meni sovietici. Deosebit de reliefat ne apare aceasta după ce Sinţov rămîne fără
documentele militare şi carnetul de partid, în situaţia creată, extrem de critică pentru un
comunist, lucrător în aparatul politic al armatei, Sinţov va lupta să se reabiliteze nu
pentru a-şi asigura cariera, ci fiindcă îşi apără dreptul sfînt al patriotului sovietic de a
participa cu sîngele şi viaţa sa la crîncena încleştare cu cotropitorul fascist.
Printre personajele cele mai proeminente ale romanului se situează generalul Serpilin,
un caracter puternic conturat, „dintre aceia care se frîng, dar nu se încovoaie”. Lucrînd,
încă din timpul războiului civil în rîndurile Armatei Roşii el îşi dedică întreaga viaţă
cauzei socialismului. Om de înaltă ţinută morală şi politică, deşi i s-a făcut o mare
nedreptate în anul 1937 Serpilin îşi păstrează neştirbite convingerile sale de comunist,
devotamentul nemărginit pentru orînduirea sovietică. El este capabil, cu maturitatea
politică a comunistu- tui încercat, să intuiască delimitarea categorică ce există între
orînduirea sovietică şi manifestările nefaste ale cultului personalităţii, străine ei. Militar
talentat, curajos, înzestrat cu o tenacitate remarcabilă, Serpilin întruchipează trăsăturile
pozitive ale comandanţilor sovietici care, căliţi în focul evenimentelor de la începutul
războiului, vor aduce patriei, împreună cu ostaşii lor, laurii victoriei.
De asemenea nu pot fi trecute cu vederea şi alte personaje ale romanului care, deşi
episodice, au individualităţi bine conturate.
Tania Ovsiannikova este o proaspătă absolventă a Facultăţii de Stomatologie. Animată
de profunde sentimente patriotice, ea se înrolează în armată, devenind simplă sanitară
„deoarece în timp de război nimănui nu-i arde să-şi trateze dinţii”.
Veşnic veselul Mişka Vainştein, corespondent al unui ziar central, nu-şi pierde nici în
cele mai dificile împrejurări pofta de mîncare devenită proverbială. În mîinile lui abile
aparatul fotografic face pentru victorie o treabă tot atît de utilă ca şi un veritabil tun
antitanc.
Locotenent-colonelul Klimovici, comandantul unei brigăzi de tancuri, încearcă clipe
de supremă fericire atunci cînd primeşte un stoc important de splendide tancuri „T-34”,
care vor înlocui „cutiile de chibrituri”, vechile tancuri uşor vulnerabile în luptă.
Fermul, intransigentul politruc Şmakov, atît de neobişnuit prin aspectul său de civil
rătăcit pe front, întruchipează şi el marea forţă a comuniştilor educaţi de partid.
Vechiul şi înţeleptul comunist Malinin, care întotdeauna şi-a iubit tovarăşii mai mult
decît pe sine. Profund uman, el ridică această trăsătură la rangul de înaltă principialitate.
 O impresie neştearsă o lasă Kovalciuk, Zolotariov şi multe alte personaje care au prins
viaţă în romanul lui K. Simonov.
Vii şi morţi este un omagiu adus combatanţilor — vii şi morţi — care, cu preţul
sîngelui, au făcut să triumfe umanitatea asupra barbariei fasciste.

Radu Bilan
 CAPITOLUL ÎNTÎI

Prima zi de război se abătu fără de veste asupra familiei Sinţov1, aşa cum se
abătu asupra a milioane de alte familii. S-ar fi părut că oamenii se aşteptau de
mult la o năpastă ca aceasta, şi totuşi ea îi lovi pe neaşteptate, ca un fulger din
senin; probabil că îndeobşte nu se poate să fii vreodată pe deplin pregătit să
întîmpini o nenorocire atît de mare.
Sinţov şi Maşa aflară de izbucnirea războiului pe cînd erau la Simferopol, în
mica piaţă din faţa gării. Tocmai coborîseră din tren şi stăteau lîngă un vechi
Lincoln decapotabil, aşteptînd alţi călători, împreună cu care, punînd mînă de la
mînă, intenţionau să ajungă la sanatoriul militar de la Gurzuf.
Difuzorul din apropiere le întrerupse convorbirea cu şoferul (se interesau dacă
în tîrg se pot cumpăra fructe şi roşii), anunţînd cu glas răguşit că a izbucnit
războiul, şi, deodată, viaţa se rupse în două părţi distincte: cea de pînă atunci,
care se încheiase în urmă cu o clipă, o dată cu izbucnirea războiului, şi cea care
începea de aici înainte.
Sinţov şi Maşa îşi duseră valizele pînă la prima bancă. Maşa se aşeză, îşi lăsă
capul în palme şi rămase nemişcată, ca fără simţire. Iar Sinţov, fără s-o mai
întrebe nimic, porni spre comenduirea garnizoanei, pentru a-şi face formele de
înapoiere de la Simferopol la Grodno, unde lucra de aproape un an şi jumătate,
ca secretar de redacţie al unui ziar militar.
Pe lîngă faptul că războiul era o nenorocire generală, familia lor mai era lovită
în chip deosebit de o altă nenorocire, şi după anii de serviciu în armată
politrucul2 Sinţov devenise un om destul de priceput într-ale milită- riei ca să-şi
dea pe deplin seama de toată gravitatea acestei nenorociri: el şi soţia sa se aflau
aici, la Simferopol, la o mie de verste de război, iar fiica lor, în vîrstă de un an,
era la Grodno, în imediata apropiere a războiului. Fetiţa era acolo, iar ei aici, şi
nici o forţă din lume nu-i putea aduce lîngă ea, mai curînd ca în patru zile şi
patru nopţi.
1
 Personajele din romanul Vii şi morţi sînt imaginare, ca şi în romanul precedent, Tovarăşi de
arme, iar unităţile militare au fost indicate de autor prin numere fictive (n. ed. ruse).
2
 Politruc — Instructor, îndrumător politic în armata sovietică (din rus. politruk.)(DEX1998)
 Cînd Sinţov ajunse la şeful comenduirii, în biroul acestuia se şi aflau, sosiţi în
mare grabă, cinci sau şase militari. Aşteptîndu-şi rîndul, el încercă să-şi
imagineze ce se petrece în clipa aceea la Grodno. „Prea e aproape, prea e aproape
de frontieră, şi aviaţia, mai cu seamă aviaţia... E drept că din asemenea locuri
copiii sînt evacuaţi în primul rînd...” Se agăţă de această idee deoarece i se părea
că ea ar fi putut s-o liniştească pe Maşa.
Cînd se întoarse de la şeful comenduirii şi se apropie de Maşa ca să-i spună că
totul s-a aranjat — la miezul nopţii se vor putea întoarce — femeia ridică ochii
şi-l privi ca pe un străin.
— Ce s-a aranjat? întrebă ea.
— Spuneam că s-a aranjat cu biletele, repetă Sinţov.
— Bine, răspunse Maşa absentă şi îşi ascunse iarăşi faţa în palme.
Nu putea să-şi ierte că şi-a lăsat fetiţa acasă. O făcuse după multe şovăieli,
aproape fără voie, cedînd îndelungilor insistenţe ale mamei sale, care venise la ei
la Grodno anume pentru ca Maşa şi Sinţov să poată pleca împreună la sanatoriu.
Sinţov stăruise şi el să plece împreună şi se simţise chiar jignit cînd, în ajunul
plecării, Maşa îşi ridicase spre el ochii şi-l întrebase: „Poate renunţăm totuşi?”
Dacă atunci nu i-ar fi ascultat şi n-ar fi plecat, acum ar fi fost la Grodno. Gîndul
că acum s-ar fi putut să fie acolo n-o speria de loc, ceea ce o înspăi-mînta era
faptul că nu se afla acolo. Trăia sentimentul unei atît de mari vinovăţii faţă de
copilul lăsat la Grodno, încît aproape că nu se gîndea la soţul ei.
Cu sinceritatea care o caracteriza, Maşa îi mărturisi lui Sinţov lucrul acesta.
— De ce să te gîndeşti la mine? spuse el fără nici o supărare. Lasă, că totul va
fi în ordine.
Maşa nu putea să sufere felul acesta al lui de a o linişti, mai cu seamă în astfel
de clipe, cînd era cu neputinţă să fii calm.
— Nu mai trăncăni! spuse ea. Ce va fi în ordine? Ce ştii tu?
De enervare, începură să-i tremure buzele.
— N-aveam dreptul să plec! Pricepi tu? N-aveam dreptul, spunea ea, lovindu-şi
cu pumnii strînşi genunchii. Nu mă mai simt om după ceea ce am făcut!
Cînd se instalară în tren, Maşa amuţi. Nu-şi mai făcea reproşuri, şi la toate
întrebările lui Sinţov nu mai răspundea decît cu ,,da” sau „nu”. În general, în
timpul drumului pînă la Moscova trăi o viaţă automată: îşi bea ceaiul, rămînea
îndelung nemişcată, cu ochii aţintiţi pe fereastră, apoi se întindea pe patul ei,
aflat sus, şi stătea ore întregi culcată cu faţa la perete.
Tot drumul în jurul ei nu se vorbi decît despre război, dar Maşa parcă nici nu
auzea. Trecea printr-o cumplită frămîntare, pe care n-o putea împărtăşi nimănui,
nici măcar lui Sinţov.
Şi deodată, cu puţin înainte de Moscova, la Serpu- hovo, îndată ce trenul opri
în gară, ea se adresă pentru prima dată lui Sinţov.
— Să coborîm, vreau să ne plimbăm puţin...
 Coborîră din vagon, şi Maşa îl luă de braţ.
— Ştii, abia acum îmi dau seama de ce n-am fost îngrijorată pentru tine: o s-o
găsim pe Tania, o s-o evacuăm cu mama, şi am să rămîn cu tine în armată.
— Ai şi hotărît?
— Da.
— Şi dacă va trebui să-ţi schimbi hotărîrea?
Maşa se mulţumi să dea din cap, în semn de împotrivire.
Atunci, străduindu-se să vorbească liniştit, cît putea de liniştit, el îi spuse că, în
primul rînd, cele două chestiuni — cum s-o găsească pe Tania şi dacă să se
înroleze sau ba în armată — trebuie despărţite...
— N-am să le despart, nu le pot despărţi! îl întrerupse Maşa.
Dar Sinţov continuă să-i explice cu răbdare că ar fi mult mai înţelept ca el să-şi
continue drumul spre Grodno, la serviciul său, iar ea să rămînă la Moscova. Dacă
familiile au fost evacuate din Grodno (şi indiscutabil că aşa s-a făcut), atunci
mama Maşei va căuta desigur să ajungă cu fetiţa la Moscova, acasă la ea. Şi cel
mai înţelept lucru ar fi ca Maşa să le aştepte acolo. În felul acesta, cel puţin vor
înlătura riscul de a trece unii pe lîngă alţii fără s-o ştie.
— Poate că au şi ajuns la Moscova, în timp ce noi eram în drum!
Maşa îl privi neîncrezătoare, şi pînă la Moscova nu mai scoase iarăşi nici un
cuvînt.
În sfîrşit, ajunseră la vechea locuinţă a Artemievilor de pe Usaciovka, unde
numai cu cîteva zile înainte, în drum spre Simferopol, Sinţovii petrecuseră două
zile atît de tihnite şi lipsite de griji.
Nu venise nimeni de la Grodno. Şi nici telegrama pe care Sinţov spera s-o
găsească acolo nu sosise.
— Mă reped pînă la gară, să-mi vizez foaia de drum. Încerc să mai prind trenul
de seară, spuse Sinţov. Iar tu caută între timp să telefonezi, poate izbuteşti să afli
ceva.
Îşi scoase carnetul de note din buzunarul bluzei, smulse o filă şi-i însemnă
Maşei numerele de telefon ale redacţiei din Grodno.
— Aşteaptă, nu te agita, stai jos o clipă, îl reţinu Maşa. Ştiu că nu eşti de acord
să merg cu tine. Totuşi, cum am putea face să plec şi eu?
Sinţov se strădui s-o convingă că nu trebuie să plece cu el. La argumentele
dinainte mai adăugă unul nou: chiar dacă i se va permite Maşei să ajungă pînă la
Grodno şi chiar dacă va fi primită în armată — lucru de care se îndoieşte — oare
nu înţelege că el n-o să aibă o clipă de linişte, că-i va fi de două ori mai greu?
Maşa îl asculta pălind tot mai mult.
— Cum de nu pricepi, izbucni ea deodată, cum de nu pricepi că sînt şi eu om?
Că vreau să fiu şi eu acolo unde vei fi tu? De ce te gîndeşti numai la tine?...
— Cum „numai la mine”? întrebă uimit Sinţov.
 Maşa nu-i răspunse nimic, dar pentru prima oară în toate aceste zile izbucni în
hohote de plîns. Apoi, liniştindu-se oarecum, smiorcăi supărată din nas şi,
proptin- du-şi în pumn faţa umflată de plîns, îi spuse cu gravitate că e timpul să
se ducă la gară să scoată foile de drum, pentru că altminteri va întîrzia.
— Dar pentru amîndoi. Promiţi?
Scos din fire de îndărătnicia ei, Sinţov renunţă la orice menajament şi-i declară
ritos că în trenul spre Grodno nu se primesc civili, cu atît mai puţin o femeie, că,
încă din ajun, în comunicatul de război fusese pomenită direcţia Grodno şi că în
sfîrşit ar fi timpul să privească lucrurile cu mai multă chibzuială.
— Bine, răspunse ea. Dacă nu-mi vor da foaie de drum, nu mi-o vor da. Dar tu
încearcă totuşi să mi-o scoţi! Am încredere în tine. Vei încerca?
— Da, mormăi el posomorît.
Acest „da” însemna mult. Sinţov n-o minţea niciodată. Dacă i se va elibera şi ei
foaia de drum pentru Grodno, vor pleca împreună.
Peste o oră, cu sufletul împăcat, Sinţov îi telefonă de la gară că a căpătat un loc
pentru trenul care pleacă la ora douăzeci şi trei spre Minsk, tren direct pentru
Grodno nemaiexistînd. Şi-i mai spuse că şeful comen- duirii i-a explicat că în
această direcţie are ordin să nu dea drumul decît militarilor.
Maşa nu-i răspunse nimic.
— De ce taci? Ce ai? întrebă el, aproape strigînd în microfon.
— Nimic. Am încercat să telefonez la Grodno. Mi s-a spus că legătura e
deocamdată întreruptă.
— Pînă vin, strînge-mi toate lucrurile într-o singură valiză, o rugă el.
— Bine, am să ţi le strîng.
— Eu am să încerc să ajung la Direcţia politică, mai adăugă el. Poate că
redacţia noastră a fost mutată în- tr-altă parte. Am să caut să aflu. Peste vreo
două ore mă întorc. Nu te necăji.
— Nu mă necăjesc, spuse Maşa cu aceeaşi voce inexpresivă şi atîrnă receptorul
în furcă.
Strîngînd lucrurile lui Sinţov, Maşa se tot gîndea la unul şi acelaşi lucru: cum
de a putut să plece de la Grodno şi să-şi lase fetiţa acolo? Nu-l minţise cîtuşi de
puţin pe Sinţov spunînd că nu poate despărţi gîndul la fetiţa ei de celelalte
gînduri ale sale, de acţiunile sale viitoare. Trebuie neapărat să-şi găsească fetiţa,
s-o evacueze din Grodno, s-o trimită la Moscova, iar ea însăşi să rămînă acolo,
pe front, alături de soţul ei.
Dar cum să plece? Ce trebuie să facă pentru asta?... Deodată, chiar în clipa cînd
închidea valiza lui Sinţov, Maşa îşi aminti că însemnase undeva pe un petic de
hîr- tie numărul de telefon al colonelului Polînin, un prieten de-al fratelui său,
alături de care acesta luptase la Hal- hin-Gol. Cînd se opriseră la Moscova, în
drum spre Sim- feropod, acest Polînin telefonase şi le spusese că tocmai s-a
întors cu avionul de la Cita, unde l-a văzut pe fratele Maşei şi i-a făgăduit să
raporteze personal mamei prietenului său ce face şi cum arată fiul ei.
Maşa îi răspunsese atunci că Tatiana Stepanovna e la Grodno şi îşi însemnase
numărul lui de telefon, pentru ca la întoarcere mama ei să-l cheme la biroul său
de la Inspectoratul General al Aviaţiei. Dar unde o fi hîrtiuţa cu numărul de
telefon? După o îndelungată şi febrilă căutare, Maşa găsi hîrtiuţa şi formă
numărul.
— La aparat colonelul Polînin! îi răspunse o voce supărată.
— Bună ziua! Sînt sora lui Artemiev. Trebuie să vă văd neapărat, spuse Maşa.
La început, Polînin nici nu înţelese cine vorbeşte şi ce vrea. Apoi pricepu şi,
după o pauză cam ostilă, răspunse că dacă nu-l va reţine prea mult, poate să vină
peste o oră. O va aştepta la intrare.
Maşa nu ştia nici ea cu ce anume ar putea s-o ajute acest Polînin.
Exact peste o oră, Maşa era în faţa unei clădiri mari, unde se afla Inspectoratul
General al Aviaţiei. I se părea că ţine foarte bine minte cum arată la faţă Polînin,
dar nu-l recunoscu printre oamenii care treceau grăbiţi pe lîngă ea. Deodată uşa
de la intrare se deschise, şi un sergent tinerel se apropie de ea.
— Dumneavoastră îl căutaţi pe tovarăşul colonel Polî- nin? întrebă el şi-i
explică stînjenit că tovarăşul colonel fusese chemat la comisariatul poporului,
unde a plecat acum zece minute, şi o roagă să-l aştepte. Cel mai bine ar fi să-l
aştepte acolo, în scuarul cel mic de lîngă staţia de tramvai. Cînd tovarăşul
colonel se va întoarce, va fi anunţată.
— Şi cînd credeţi că se va întoarce? întrebă Maşa, amintindu-şi că peste puţin
timp trebuie să vină şi Sinţov de la gară.
Sergentul ridică din umeri.
După ce aşteptă două ore, Maşa se hotărî să renunţe şi să ia tramvaiul care se
apropia, cînd în faţa intrării inspectoratului se opri un mic automobil Emka, din
care coborî Polînin. Maşa îl recunoscu îndată, deşi faţa lui frumoasă era mult
schimbată şi părea îmbătrînită şi fră- mîntată de griji,
Se vedea cît de colo că este nespus de grăbit.
— Nu te supăra, începu el, o să vorbim chiar aici pe trotuar, că acolo la mine s-
a adunat o mulţime de lume... Ce s-a întîmplat?
Maşa îi explică foarte pe scurt ce i se întîmplase şi ce voia de la el. Stăteau unul
lîngă altul chiar în staţia de tramvai, în timp ce oamenii îi înghesuiau şi-i
îmbrînceau grăbiţi.
— Ce să zic? spuse Polînin după ce Maşa termină de vorbit. Cred că soţul
dumitale are dreptate: în măsura posibilului, familiile cu copii sînt evacuate din
părţile acelea. Inclusiv familiile aviatorilor noştri. Dacă voi afla ceva prin ei, am
să-ţi telefonez de îndată. Şi în a doua chestiune tot soţul dumitale are dreptate.
Nu e timpul şi nici nu are rost să te duci acum acolo!
— Totuşi, vă rog foarte mult să mă ajutaţi să plec! insistă Maşa cu îndărătnicie.
 Polînin îşi încrucişă furios braţele pe piept.
— Ia ascultă tovarăşă, ce-mi ceri şi unde vrei să te bagi? Iartă-mi te rog
expresia! Dacă ai şti ce ghiveci e acum la Grodno... Poţi dumneata să înţelegi
asta?
— Nu pot.
— Păi dacă nu poţi, atunci ascultă-i pe cei care înţeleg! E un ghiveci cumplit
acolo!... Iartă-mi grosolănia, dar să fi fost Pavel aici, el ţi-ar fi explicat şi mai
tare cum stau lucrurile, ca un frate bun ce-ţi este...
Apoi îşi dădu seama că, în dorinţa lui de a o feri să facă cine ştie ce prostie,
spusese mai multe decît s-ar fi cuvenit despre ghiveciul care era acum la Grodno,
unde se aflau fiica şi mama ei.
— În general, fireşte că situaţia se va limpezi acolo, încercă el să-şi atenueze
neîndemînatic spusele. Şi dacă frontul va trece prin apropiere, fără îndoială că
evacuarea familiilor va fi organizată în bune condiţii. Să ştii că am să-ţi telefonez
de îndată ce voi afla un amănunt cît de neînsemnat! Ne-am înţeles?
Colonelul era foarte grăbit şi nu se mai simţea în stare să ascundă cît de cît
această grabă.

Întorcîndu-se acasă şi negăsind-o pe Maşa, Sinţov nu mai ştiu nici el ce să

creadă. Măcar să-i fi lăsat un bilet! E drept că la telefon glasul ei i se păruse
destul de ciudat, totuşi nu-i venea să creadă că Maşa ar fi putut să se supere pe
el tocmai în ziua asta, cînd urma să plece!
La Direcţia politică nu i s-a spus mai nimic peste cele ce ştia şi el: în raionul
Grodno se duceau lupte grele, cît despre faptul dacă redacţia ziarului militar
fusese diz- locată sau nu, avea s-o afle chiar el, a doua zi, la Minsk...
Pînă atunci, propria lui nelinişte pentru soarta fetiţei, cît şi tulburarea profundă
a Maşei îl făcuseră să nu se gîndească la el însuşi. Acum însă, pentru prima dată
în acest răstimp, gîndul i se opri cu teamă la sine însuşi, la război şi la faptul că
el, şi nu altul va pleca astăzi acolo unde poate fi ucis.
Dar nu zăbovi asupra acestor gînduri, căci soneria telefonului zbîrnîi
neîntrerupt: era un apel interurban. Străbătînd într-un salt camera, Sinţov smulse
receptorul din furcă. Dar nu era Grodno, ci îndepărtata Cita.
— Cine-i? Tu eşti, mamă? răzbătu prin bîzîitul nenumăratelor glasuri vocea
neînchipuit de îndepărtată a lui Artemiev.
— Nu. Sînt eu, Sinţov.
— Şi eu, care credeam că eşti pe front.
— Plec astăzi.
— Dar ai tăi unde sînt? Unde-i mama?
Sinţov îi relată cum stau lucrurile.
— Da-a, e cam jale acolo la voi! spuse Artemiev cu un glas răguşit, abia
desluşit, de la celălalt capăt al firu- lui, lung de şase mii de verste. Vezi, n-o lăsa
cel puţin pe Marusia să plece într-acolo. Cine dracu m-o fi adus şi pe mine
tocmai aici, în Zabaikalie? Parc-aş fi ciung şi olog aici!
— Întrerup legătura. S-au scurs trei minute! ţăcăni ca o ciocănitoare glasul
telefonistei în membrana receptorului.
Şi, înainte ca Sinţov să poată răspunde ceva, aparatul amuţi cu totul: pieriră şi
vocile, şi bîzîitul. Nu mai rămase decît liniştea.
Maşa intră tăcută, cu capul în pămînt. Sinţov se feri s-o întrebe unde a fost,
aştepta să i-o spună singură, dar ochii i se ridicară fără voie spre pendulă: nu mai
avea de stat acasă decît o oră.
Maşa însă îi surprinse privirea şi, simţindu-i reproşul, se uită drept în ochii lui.
— Nu te supăra! Am fost să mă mai sfătuiesc cu cineva, dacă n-aş putea să
plec totuşi cu tine.
— Şi ce sfat ai primit?
— Mi s-a răspuns că deocamdată nu se poate.
— Of, Maşa, Maşa! se mulţumi să spună Sinţov.
Ea nu-i răspunse, dîndu-şi osteneala să se stăpînească şi să-şi reţină tremurul
vocii. Pînă la urmă reuşi. Şi în ultimul ceas ce le mai rămase pînă la despărţire,
dacă ar fi ştiut să se prefacă ceva mai bine, sau dacă Sinţov ar fi cunoscut-o
ceva mai puţin, Maşa ar fi putut să-i apară aproape calmă — ba, în drum spre
gară, chiar veselă.
La gară, însă, sub lumina firavă a becurilor de camuflaj, faţa soţului ei îi apăru
deodată abătută şi trasă. Maşa îşi aminti de cuvintele lui Polînin: „Lîngă Grodno
e acum un ghiveci cumplit!...” şi amintirea aceasta o făcu să se înfioare şi, într-o
pornire nestăpînită, să se lipească de mantaua lui Sinţov.
— Ce-i cu tine? Plîngi? întrebă Sinţov, neobişnuit s-o vadă plîngînd.
Dar Maşa nu plîngea. Pur şi simplu i se făcuse inima grea, şi ea se strînsese la
pieptul lui, cum face oricine cînd simte nevoia să plîngă.
Pentru că nimeni încă nu se obişnuise cu războiul şi cu camuflajul, în gara
întunecoasă domneau dezordinea şi înghesuiala.
Multă vreme, Sinţov nu putu să afle cînd va pleca trenul de Minsk. La început i
se spusese că trenul a şi plecat, apoi — că nu va pleca decît spre dimineaţă, iar
un minut mai tîrziu răsună o voce care vestea lumea că trenul porneşte peste
cinci minute.
Din nu se ştie ce pricină, oamenii veniţi să-şi petreacă pe cei dragi nu fură
lăsaţi pe peron. La ieşirea din sala de aşteptare se produse îndată o mare
îmbulzeală, aşa că Maşa şi Sinţov, înghesuiţi de pretutindeni, nici nu mai apucară
să se îmbrăţişeze. În ultima clipă, Sinţov o cuprinse cu o singură mînă (în
cealaltă îşi ţinea valiza), îi strînse capul la piept, strivindu-i obrazul de curelele
încrucişate, şi, depărtîndu-se grăbit, dispăru pe uşa care dădea spre peron.
Atunci Maşa ocoli în goană clădirea gării şi răzbi pînă la grilajul înalt cît două
staturi de om, care despărţea curtea gării de peron. Nu mai spera să-l zărească pe
Sinţov, s-ar fi mulţumit să vadă cel puţin trenul lui în clipa plecării. Stătu acolo
mai bine de jumătate de oră, dar garnitura tot nu se urnea din loc. Deodată, prin
semiîntuneric, desluşi silueta lui Sinţov, care umbla de la un vagon la altul.
Probabil că tot nu-şi găsise un loc.
— Vanea! strigă Maşa, dar Sinţov n-o auzi şi nu se întoarse.
— Vanea! strigă ea şi mai tare, încleştîndu-şi degetele de ochiurile grilajului.
Sinţov o auzi, întoarse mirat capul, privi nedumerit în toate părţile şi abia cînd
fu strigat pentru a treia oară, pricepu şi alergă spre grilaj.
— N-ai plecat? Cînd porneşte trenul? Poate că mai e timp?
— Nu ştiu, răspunse el. Se spune mereu că trebuie să plece din clipă în clipă.
Sinţov îşi lăsă valiza la pămînt, întinse braţele prin grilaj şi prinse mîinile
Maşei, le sărută, apoi le cuprinse în palmele lui mari şi fierbinţi, şi rămase aşa
fără să i le mai slăbească din strînsoare.
Mai trecu încă o jumătate de oră, şi trenul tot nu pleca.
— Poate că totuşi îţi cauţi un loc. Îţi aranjezi lucrurile, pe urmă te întorci iarăşi,
ce zici? spuse Maşa, dez- meticindu-se.
— Nu-u!... Sinţov clătină din cap, continuînd să-i ţină mîinile. Îmi găsesc eu un
loc pe platformă!...
Nu numai că nu se gîndeau la oamenii din jur, dar li s-ar fi părut curios să
poată avea acum asemenea gîn- duri, atît erau de preocupaţi fiecare de celălalt şi
amîn- doi de despărţirea care se apropia. Ba se priveau îndelung, fără o vorbă, ba
încercau să atenueze clipele grele din preajma despărţirii, spunîndu-şi cuvintele
obişnuite ale vremurilor de pace, care de trei zile încetaseră să mai existe.
— Sînt convins că ai noştri au scăpat cu bine.
— Să dea dumnezeu!
— Poate chiar o să mă întîlnesc cu ei undeva într-o gară; eu — încolo, ei —
încoace.
— O, de-ar fi aşa!...
— Cum sosesc, îţi scriu neapărat.
— N-o să-ţi ardă de scris. Trimite-mi cel puţin o telegramă.
— Nu, am să-ţi scriu negreşit. Aşteaptă scrisoarea mea...
— Bineînţeles!
— Dar să-mi scrii şi tu, bine?
— Fireşte!
Nici unul din ei nu înţelegea pe deplin ceea ce încă de pe acum, într-a patra zi,
se vădea să fie războiul către care se îndrepta Sinţov. Nu-şi puteau da seama
încă, nici pe departe, că nimic, dar absolut nimic, din toate cîte şi le spuneau, nu
va mai exista pentru ei multă vreme, poate chiar niciodată: nici scrisori, nici
telegrame, nici întîlniri...
— Pornim! Poftiţi în vagoane! strigă o voce chiar în spatele lui Sinţov.
 Strîngînd pentru ultima dată mîinile Maşei, Sinţov apucă într-o mînă valiza, îşi
înfăşură pe braţ cureaua porthartului şi sări din mers pe scara unui vagon —
trenul se pusese în mişcare.
Îndată după el sări pe scară încă un om, apoi încă şi încă unul, ascunzîndu-l
ochilor iubitori. La început, Maşei i se păru că mîna care flutură o şapcă militară
e mîna lui, apoi crezu că e o mînă a altcuiva, iar pe urmă nu mai văzu nimic:
mereu alte vagoane treceau prin faţa ei, alţi oameni strigau ceva nedesluşit altor
soţii, iar ea stătea singură, cu obrazul lipit de grilajul rece şi îşi încheia febril
impermeabilul pe pieptul deodată înfiorat.

Trenul, alcătuit cine ştie de ce numai din vagoane mici, pentru curse locale,
înainta cu opriri chinuitor de lungi prin împrejurimile Moscovei spre Smolensk.
În vagonul lui Sinţov, ca şi în celelalte vagoane, majoritatea călătorilor se
compunea din comandanţi şi lucrători politici ai Regiunii militare speciale de
apus, care se întorceau la unităţile lor, venind din concediile întrerupte.
Abia acum, aflîndu-se adunaţi laolaltă în aceste mici vagoane locale ale
trenului care mergea la Minsk, ei se priviră cu uimire. Plecaţi în concediu la date
şi din locuri diferite, nici unul din ei nu-şi putea explica ce se întîmplă cu ei
toţi, de ce sînt aici adunaţi la un loc, de ce avalanşa asta de oameni, care ar fi
trebuit să comande acum companii, batalioane şi regimente, s-au pomenit în
prima zi a războiului rupţi de unităţile lor, cu siguranţă angajate deja în luptă.
Cum de s-a putut petrece aşa ceva, cînd presimţirea războiului ce avea să
izbucnească plutea deasupra capetelor lor încă din aprilie? Asta era o problemă
pe care Sinţov şi mulţi dintre tovarăşii lui de drum nu şi-o puteau explica
nicicum. În vagon se iscau la tot pasul discuţii pe această temă, se iscau, se
potoleau şi peste o vreme începeau iarăşi. Oamenii, fără nici o vină în fapt, se
simţeau totuşi vinovaţi şi-şi ieşeau din fire, enervîn- du-se la fiecare oprire
prelungită.
Trecînd de Veazma, Sinţov regretă ca nu s-a gîndit sa telegrafieze înainte de
plecare tatălui său, apoi însă ajunse la concluzia că tot răul e spre bine. Trenul se
tîrîse atît de mult timp de la Moscova la Veazma, încît tatăl său ar fi obosit acolo
în gară şi abia nu s-ar fi în- tîlnit. Mersul trenurilor nu se mai respecta, deşi în tot
cursul primei zile de drum nu avu loc nici o alarmă aeriană. Abia noaptea, în
timp ce trenul se afla la Orşa, începură să şuiere sirenele locomotivelor şi,
imediat, se cutremurară geamurile vagoanelor: nemţii bombardau gara de
mărfuri.
Dar nici acum, cînd auzea pentru prima dată bubuitul exploziilor, Sinţov tot nu-
şi dete seama cît de aproape de război se află „trenul lor de plăcere”. „Ce să-i
faci, îşi spunea el, faptul că nemţii bombardează noaptea căile ferate care duc
spre front nu este de fel surprinzător.” Împreună cu căpitanul de artilerie care
şedea în faţa sa şi călătorea spre frontieră, unde se afla unitatea lui de la
Domacevo, ajunse la concluzia că avioanele nemţeşti vin de la Varşovia sau de la
Königsberg. Dacă li s-ar fi spus că e a doua noapte de cînd nemţii atacă Orşa,
decolînd de pe aerodromul nostru militar de la Grodno, din chiar acel Grodno
către care grăbea Sinţov ca să ajungă la redacţia gazetei militare, nici unul din ei
n-ar fi crezut-o, pentru nimic în lume!
Dar noaptea trecu, şi ei se văzură siliţi să dea crezare şi altor lucruri
incomparabil mai grave. Dimineaţa, trenul ajunse cu chiu, cu vai la Borisov, unde
şeful comenduirii staţiei, cu faţa schimonosită ca de o cumplită durere de dinţi, îi
anunţă că garnitura nu va merge mai departe: linia Borisov — Minsk fusese
bombardată şi, apoi, interceptată de tancuri nemţeşti.
La Borisov era praf şi arşiţă. Deasupra oraşului se roteau avioane duşmane, pe
şosea treceau trupe şi maşini: unele într-o direcţie, altele în direcţie contrară; în
faţa spitalului, chiar pe caldarîm, se aliniau cîteva tărgi cu morţi.
În dreptul comenduirii stătea un locotenent-major, care striga cuiva cu un glas
asurzitor să amplaseze tunurile. Era şeful comenduirii; Sinţov, care nu-şi luase în
concediu nici o armă, îl rugă să-i elibereze un nagan. Dar şeful comenduirii nu
mai avea nici unul: cu o oră în urmă terminase de distribuit ultima armă aflată în
arsenal.
Sinţov şi căpitanul de artilerie opriră în drum primul camion pe care-l întîlniră.
Şoferul îl căuta cu îndîrjire prin tot oraşul pe şeful său, dispărut fără urmă.
Porniră împreună să-l caute pe şeful garnizoanei. Căpitanul, care-şi pierduse
speranţa să mai ajungă la regimentul lui de pe frontieră, voia să fie repartizat la
o unitate de artilerie aflată chiar acolo, în oraş. Iar Sinţov, trăgînd nădejde că va
mai afla unde se găseşte Direcţia politică a frontului, avea de gînd să ceară să fie
trimis la orice organ de presă al unei armate sau divizii, de vreme ce la Grodno
nu se mai putea ajunge. Amîndoi erau gata să meargă oriunde şi să facă orice,
doar să înceteze foiala asta fără rost de colo pînă colo în acest de trei ori afurisit
concediu de odihnă. Li se spuse că şeful garnizoanei se află undeva în cartierul
de locuinţe ale militarilor, situat în preajma Borisovului. Cînd ajunseră la
marginea oraşului, chiar deasupra capetelor lor trecu un avion de vînătoare, care
slobozi asupra maşinii cîteva salve de mitralieră şi-şi văzu de drum. Nici unul
dintre ei nu fu ucis şi nici rănit, dar din obloanele camionului săriră mai multe
aşchii. Revenindu-şi din spaima care-l trîntise cu faţa în jos pe fundul îmbibat de
benzină al camionului, Sinţov îşi smulse cu uimire o aşchie lungă de-un deget,
înfiptă, prin bluză şi cămaşă, sub claviculă.
Apoi constatară că maşina nu mai avea decît foarte puţină benzină, aşa că
înainte de a porni în căutarea şefului garnizoanei o luară pe şoseaua Minskului,
la baza de carburanţi.
Acolo fură martorii unei scene ciudate: un locotenent, şeful bazei, şi un
plutonier de-al lui ţineau sub ameninţarea a două pistoale pe un maior în
uniformă de genist. Locotenentul striga turbat că mai curînd îl va împuşca pe
maior decît să-i îngăduie să arunce în aer baza de carburanţi. Maiorul, un om
trecut de prima tinereţe, cu o decoraţie pe piept, îşi ridicase mîinile şi,
spumegînd de furie, îi explica locotenentului că n-a venit să arunce în aer baza, ci
doar să studieze posibilităţile de a face
 acest lucru la nevoie. Cînd, în sfîrşit, pistoletele reintrară în toc, maiorul începu
să ţipe. Cu lacrimi ae mînie în ochi, striga că e o infamie să ţii sub ameninţarea
pistoletului pe un comandant superior. Sinţov nu mai aşteptă să vadă cum se
termină această scenă penibilă. Locotenentul îi răspunse posac lui Sinţov că şeful
garnizoanei se află în cazărmile şcolii de tancuri, aflate în pădurea din apropiere.
Sinţov porni într-acolo.
La şcoala de tancuri toate uşile erau date de perete. Nicăieri nici un semn de
viaţă! Numai pe platoul şcolii se aflau două tanchete cu echipajul în alarmă.
Fuseseră lăsate acolo cu dispoziţia de a aştepta ordine. Dar iată că trecuseră
douăzeci şi patru de ore, şi ordinele tot nu soseau. Nimeni nu cunoştea adevărata
situaţie. Unii spuneau că şcoala de tancuri s-a evacuat, alţii pretindeau că s-ar fi
angajat în luptă. După diverse zvonuri, şeful garnizoanei oraşului Borisov s-ar afla
undeva pe şoseaua Minskului, dar nu în partea asta, ci tocmai la capătul celălalt
al oraşului.
Sinţov şi căpitanul de artilerie se întoarseră la Bori-sov. Comenduirea se
evacua. Cu glas răguşit, şeful co- menduirii le şopti că există un ordin al
mareşalului Timo- şenko de a părăsi Borisovul, de a trece Berezina, de a opune
acolo rezistenţă nemţilor şi de a nu-i mai lăsa să înainteze, apărînd această
poziţie pînă la ultima picătură de sînge.
Căpitanul de artilerie nu-l crezu şi pretinse că omul ar fi născocit toată această
istorie. Totuşi, comenduirea se evacua, încărcîndu-şi calabalîcul în camioane, şi
era greu de presupus că lucrul acesta se face fără ordinul cuiva. Cei doi porniră
iarăşi cu camionul afară din oraş. Pe şosea înainta o mulţime de oameni şi
maşini, stîrnind nori de praf. Acum însă şuvoiul acesta se îndrepta într-o singură
direcţie — de la Borisov spre răsărit.
Înălţat pe o moviliţă îngustă de pămînt, în mijlocul mulţimii, stătea un om uriaş
cu capul gol, strîngînd un nagan în pumn. Era scos din fire, reţinea furios oameni
şi maşini şi ţipa cu glas strident că el, politrucul Zotov, are sarcina să oprească
acolo întreaga armată, că o va opri deci neapărat şi va împuşca pe oricine va mai
în-
 cerca să se retragă! Dar oamenii continuau să înainteze, trecînd pe jos şi în
camioane pe lîngă politruc, şi el era obligat să dea drumul unora ca să apuce pe
următorii, îşi băga la brîu naganul ca să aibă mîinile libere, în-şfăca pe unii de
piept, le dădea drumul şi iarăşi îşi smulgea naganul de la brîu, se răsucea cu faţa
spre puhoiul care-l copleşea şi apuca din nou pe cineva de bluză, la fel de furios
şi tot atît de inutil...
Sinţov şi căpitanul de artilerie opriră camionul în spatele unui dig, într-o
pădurice rară de lîngă rîu. Păduricea furnica de omenire. Cineva îi spuse lui
Sinţov că undeva pe aproape cîţiva militari formează nişte unităţi. Şi în- tr-
adevăr, la liziera păduricii trei-patru colonei dădeau diverse dispoziţii. Pe trei
camioane cu obloanele lăsate se întocmeau liste de oameni; se formau companii,
care, sub conducerea unor comandanţi numiţi la faţa locului, plecau spre dreapta
şi spre stînga, de-a lungul rîului Berezina. Din alte camioane se distribuiau puşti
oamenilor trecuţi în liste. Sinţov se înscrise şi el; se alese cu o puşcă, la care
era prinsă şi baioneta respectivă. Dar puşca nu avea curea, aşa că trebuia ţinută
tot timpul în mînă.
Unul din coloneii care organizau unităţile, un tanchist pleşuv, cu Ordinul Lenin
pe piept, care călătorise de la Moscova în acelaşi vagon cu Sinţov, îi cercetă
biletul de voie şi buletinul militar, după care săltă din umeri ironic: la ce dracu e
nevoie acum de ziar? Totuşi, îi ordonă să nu se depărteze — pentru el, ca pentru
un intelectual ce este, se va găsi cu siguranţă ceva de făcut. Colonelul sublinie,
anume parcă, vorbele: ,,ca pentru un intelectual...” Sinţov pricepu abia a doua zi
ce înţeles dăduse el acestor vorbe. După ce se învîrti o vreme prin preajma lui,
Sinţov se depărţă cam la o sută de paşi de colonel şi se aşeză pe scara camionului
său de trei tone.
Peste vreo oră sosi în goană căpitanul de artilerie, îşi trase din camion raniţa
personală, îi strigă fericit lui Sinţov că pînă una-alta căpătase comanda unei
subunităţi de două tunuri şi plecă în grabă. Sinţov nu-l mai văzu niciodată.
 Pădurea continua să fie plină de oameni şi, oricît de mulţi se încolonau şi
plecau sub comandă în diferite direcţii, părea că numărul lor nu se va mai
micşora nici- cînd.
Mai trecu o oră, şi pe cer apărură primele avioane de vînătoare nemţeşti.
Descoperind concentrarea de oameni din pădurea cea rară de pini, nemţii
începură s-o atace cu valuri de avioane. Cam la fiecare treizeci de minute, Sinţov
se arunca la pămînt şi-şi lipea obrazul de trunchiul unui pin subţirel, a cărui
coroană săracă se legăna în înaltul văzduhului. La fiecare atac, părea că întreaga
pădure începe să tragă în avioane. Oamenii trăgeau din puşti, din mitraliere, din
nagane, stînd în picioare, în genunchi, pe spate.
Dar avioanele veneau, veneau mereu, şi toate erau nemţeşti.
„Dar ale noastre unde sînt?” se întreba cu amărăciune Sinţov, tot aşa cum se
întrebau în gînd sau cu glas tare toţi oamenii din jurul lui.
Abia către seară, deasupra pădurii apărură trei avioane de vînătoare „IL-l6”, cu
stele roşii pe aripi. Sute de oameni săriră în picioare, începură să strige şi să
fluture bucuroşi din mîini. Dar peste trei minute avioanele se întoarseră şi
începură să secere din mitraliere.
Un intendent bătrîn, care stătea în picioare lîngă Sinţov şi îşi scosese şapca,
umbrindu-şi cu ea ochii de soare ca să desluşească mai bine avioanele noastre,
căzu lovit în plin. La doi paşi de el fu rănit un ostaş, care se prăvăli la pămînt şi
începu să se zvîrcolească, îndoindu-se şi dezdoindu-se mereu, cu mîinile apăsate
pe pîntec. Dar şi de astă dată oamenilor li se păru că totul fusese doar o
întîmplare, o greşeală nenorocită. Abia cînd aceleaşi avioane reveniră pentru a
treia oară, coborînd chiar pe deasupra pinilor, se deschise focul asupra lor.
Avioanele trecură atît de jos, încît unul dintre ele putu fi doborît cu o salvă de
mitralieră. În cădere, lovindu-se de copaci, avionul se făcu ţăndări şi căzu la mai
puţin de o sută de metri de Sinţov. Între rămăşiţele carlingii fu găsit cadavrul
unui aviator în uniformă nemţească. Şi deşi la început întreaga pădure jubila: „În
sfîrşit, l-am dobo-
 rît!”, curînd gîndul că nemţii au izbutit să captureze pe undeva un număr de
avioane de-ale noastre cutremură pe toată lumea.
În sfîrşit, asupra pădurii coborî întunericul multaştep- tat. Şoferul camionului
împărţi frăţeşte cu Sinţov cîţiva pesmeţi şi scoase de sub perna maşinii o sticlă de
sitro- nadă dulce şi caldă, pe care apucase s-o cumpere la Borisov. Nici unul din
ei nu-şi potoli setea; pînă la rîu nu era mai mult de o jumătate de kilometru, dar
după spaima şi oboseala de peste zi, nici Sinţov şi nici şoferul nu avură putere să
se mai ducă după apă. Şoferul se culcă în cabină cu picioarele afară, iar Sinţov se
întinse pe pămînt, îşi sprijini de o roată porthartul, îşi puse capul pe el şi, în
pofida groazei şi a nedumeririlor, căută cu îndărătnicie să-şi limpezească
gîndurile. Nu, e cu neputinţă ca peste tot să fie la fel ca aici!
Cu acest gînd adormi, şi se deşteptă trezit de bubuitul unei împuşcături chiar la
urechea lui. La doi paşi de el, un om trăgea în neştire dintr-un pistol îndreptat
spre cer. în pădure explodau bombe, în depărtare se înălţa o pălă- laie, ţîşneau
din tot locul nenumărate maşini, huruind, ciocnindu-se pe întuneric una de alta şi
dînd peste copaci.
Şoferul dădu s-o pornească şi el, dar Sinţov luă, pentru prima dată în ultimele
douăzeci şi patru de ore, o hotărîre de militar chibzuită: ordonă şoferului să
rămînă pe loc pînă se va fi potolit panica. Abia peste o oră, cînd totul se linişti —
plecaseră şi maşinile, şi oamenii — Sinţov se aşeză în cabină lîngă şofer şi
porniră să caute drumul care ieşea din pădure.
Ajunşi la lizieră, Sinţov observă pe fondul pălălăii un mic grup întunecat,
format din cîţiva oameni, şi, oprind maşina, porni spre ei cu arma în mînă. Stînd
pe marginea şoselei, doi militari cereau insistent actele unui civil.
— N-am nici un act! N-am, şi gata!
— De ce n-ai? întrebă aspru unul din militari. Prezintă actele.
— Vreţi acte? strigă civilul cu un glas tremurînd de enervare. La ce vă trebuie
actele mele? Ce-s eu, Hitler? Îl vînaţi cu toţii pe Hitler! Tot n-o să-l prindeţi!
Militarul care-i ceruse actele duse mîna la centură să-şi scoată pistolul.
— N-ai decît să tragi, dacă te lasă cugetul! izbucni civilul cu curajul disperării.
Era puţin probabil ca omul acela să fi fost un diversionist sau un agent german,
era mai degrabă un mobilizat scos din fire după atîtea încercări infructuoase de
a-şi găsi unitatea. Dar ceea ce spusese el despre Hitler nu putea fi strigat în
obrazul unor oameni scoşi şi ei din răbdări după tot ce înduraseră...
Toate acestea şi le spuse Sinţov mai tîrziu, căci în clipa aceea nu apucă să se
mai gîndească la nimic: deasupra capului său se aprinse o rachetă orbitor de albă.
Sinţov căzu la pămînt şi abia cînd fu jos auzi bubuitul unei explozii. Peste un
minut, cînd se ridică, la douăzeci de paşi de el nu se mai găseau decît trei trupuri
sfîr- tecate; poruncindu-i parcă să memoreze pentru totdeauna această imagine,
racheta mai pîlpîi cîteva secunde în aer, apoi făcu o voltă luminoasă pe cer şi se
pierdu fulgerător undeva în beznă.
 Întors la camion, Sinţov zări picioarele şoferului, care se ascunsese cu partea de
sus a corpului sub motor. Se urcară amîndoi în maşină şi mai făcură cîţiva
kilometri spre răsărit, la început pe şosea, apoi pe un drum de pădure.. Oprind
doi comandanţi pe care-i întîlniră, Sinţov află de la ei că noaptea s-a dat un ordin
de retragere din pădurea cea rară, unde se adăpostiseră în ajun, la şapte kilometri
de acolo, pe un nou aliniament.
Pentru ca maşina care înainta cu farurile stinse să nu se ciocnească de copaci,
Sinţov coborî din cabină şi porni pe jos, în faţa ei, arătîndu-i şoferului drumul.
Dacă l-ar fi întrebat cineva pentru ce avea nevoie de camionul acela, Sinţov n-ar
fi ştiut nici el ce să răspundă, era o pură întîmplare: şoferul care se rătăcise de
unitatea sa se obişnuise cu Sinţov şi nu voia să-l mai părăsească, iar acesta,
nemaiputînd ajunge la unitatea sa, era mulţumit şi el că datorită camionului e
legat tot timpul de un suflet viu.
Abia în zori, adăpostindu-şi maşina într-o altă pădure, unde mai sub fiecare
copac se afla cîte un camion, iar
 oamenii erau ocupaţi să sape şanţuri-adăpost şi tran- şee, Sinţov dădu în sfîrşit
de şefii superiori. Era o dimineaţă cenuşie şi răcoroasă. Pe potecă, în faţa lui
Sinţov, stătea un om relativ tînăr, cu o barbă ţepoasă, nerasă de trei zile, în cap
cu o bonetă trasă pe ochi, într-o bluză cu romburi la petliţe, şi cu o manta soldă-
ţească pe umeri, ţinînd, cine ştie de ce, o lopată în mînă. Cineva îi spuse lui
Sinţov că acest om ar fi, pare-se, şeful garnizoanei din Borisov.
Sinţov se apropie de el şi, prezentîndu-se regulamentar, îl rugă pe tovarăşul
comisar de brigadă să-i spună dacă nu s-ar putea ca el, politrucul Sinţov, să fie
folosit în funcţia lui de redactor de gazetă militară, iar în caz că nu se poate, ce
alt ordin îi dă? Comisarul de brigadă îi cercetă cu ochii absenţi întîi actele, apoi
înfăţişarea şi în sfîrşit îi spuse cu glas indiferent şi trist:
— Dumneata nu vezi ce se petrece? Ce-i tot dai zor cu ziarul? De ce fel de
ziare poate fi vorba acum?!
Vorbise în aşa fel încît Sinţov se simţi vinovat.
— Ar trebui să te duci la statul-major sau, şi mai bine, la Direcţia politică a
frontului, acolo ţi se va spune unde să te prezinţi şi ce să faci, zise comisarul de
brigadă după o scurtă tăcere.
— Şi unde se află statul-major sau Direcţia politică? întrebă Sinţov cu speranţă
în glas.
Dar comisarul de brigadă înălţă din umeri şi întoarse capul să răspundă altor
întrebări.
Sinţov se depărtă. Nici nu apucă să chibzuiască ce-i rămîne de făcut, cînd se
ciocni piept în piept cu colonelul de tancuri pe care-l cunoscuse în ajun.
— Te-am căutat! Pe unde mi-ai fost? îl apostrofă colonelul cu asprime. Uite,
vezi acolo cîţiva inşi? şi-i arătă un grup de oameni şezînd pe două trunchiuri
prăvălite. Am înjghebat un tribunal provizoriu, alcătuit din trei persoane.
Dumneata ai fost secretar la o gazetă, ai să-i ajuţi să întocmească procesele-
verbale!
Pe trunchiurile de pin prăbuşite şedeau un jurist militar de rangul doi, cu părul
negru, un politruc blond cu petliţe de aviator, un maior din trupele
Comisariatului poporului pentru afacerile interne, cu petliţe zmeurii, şi
 patru ostaşi aflaţi sub ordinele lor. Cîteşişapte se odihneau; la picioarele lor
zăceau cîteva lopeţi, iar alături se căscau două şanţuri-adăpost pe jumătate
săpate. Sinţov se prezentă.
— Carnet de notiţe ai? îl întrebă juristul militar.
— Am, spuse Sinţov.
— Perfect. Terminăm îndată şanţurile, pe urmă ne apucăm de treabă.
Cam peste o oră, şanţurile-adăpost fură terminate. Sinţov se aşeză pe pămînt cu
picioarele în şanţ. De foame şi osteneală, începu să picotească. Nici nu-şi dădu
seama cînd aţipi.
La început visă grădina părintească de la Veazma şi o văzu în mijlocul ei pe
Maşa în uniformă, cu petliţe de jurist militar, apoi îi apăru ca aievea locuinţa de
pe Usaciovka, în care intră un om cu figura lui Hitler şi cu glasul civilului, ucis
de bombardament. Omul îi ceru ceva de mîncare. Sinţov îşi căută naganul de la
şold ca să-l împuşte, dar naganul nu mai era la locul lui...
Se trezi îmbrîncit în şanţul-adăpost de cineva care se prăvăli peste el.
Adăposturile fuseseră terminate la vreme: sus, deasupra pinilor, zburau avioane
care-i îm- proşcau cu bombe.
Întreaga zi trecu pentru Sinţov ca învăluită în ceaţă; era ostenit, flămînd,
nedormit de aproape trei zile. Ba se lăsa în şanţul-adăpost, aşteptînd să treacă
bombardamentul şi adormind deseori acolo, ba ieşea afară să se încălzească la
soare şi iarăşi îl fura somnul, ba — cînd li se aducea cîte un reţinut, şi juristul,
politrucul şi maiorul îl interogau, el, Sinţov, scria procesul-verbal spri- jinindu-şi
carnetul de genunchi şi, de oboseală, abia îşi mişca mîna cu stiloul.
— Mai pe scurt, te rog, mai pe scurt, numai esenţialul! spunea de fiecare dată
juristul militar.
Iar esenţialul era că mai toţi cei reţinuţi nu erau nici diversionişti, nici spioni,
nici dezertori, ci pur şi simplu nişte oameni care veneau de undeva, se duceau
undeva, căutau pe cineva sau ceva şi nu găseau nimic, pentru că toate se
învălmăşiseră şi se mutaseră de la locurile lor. Nimerind sub focul artileriei sau
sub bombardamentele aviaţiei, năuciţi de zvonurile înspăimîntătoare despre
desanturile şi tancurile nemţeşti, unii dintre ei îşi îngro- paseră sau chiar îşi
rupseseră actele, de teamă să nu cadă prizonieri.
După interogatoriu, oamenii erau de obicei eliberaţi. Unora li se spunea încotro
să meargă, altora nu li se spunea nimic, fiindcă nimeni nu ştia ce să le spună.
Mulţi din cei eliberaţi nu mai voiau să plece. Se temeau că, mai devreme sau mai
tîrziu, vor fi iarăşi reţinuţi şi bănuiţi de dezertare.
Toate acestea alternau cu bombardamentele aeriene, în timpul cărora anchetaţi
şi anchetatori se repezeau de-a valma în adăposturi.
Doi reţinuţi cu adevărat suspecţi, purtînd uniformă militară, dar neavînd nici un
act asupra lor şi neputînd da nici un răspuns cît de cît verosimil la întrebarea de
unde vin şi unde se duc, fură consideraţi diversionişti şi condamnaţi la moarte.
Escorta care executase sentinţa a povestit după aceea că la marginea pădurii unul
dintre ei a izbucnit în plîns, a cerut îndurare şi a făgăduit să explice totul, iar
celălalt a cerut şi el la început să se mai aştepte cu execuţia, în ultima clipă însă,
în faţa armelor ridicate, a apucat să strige: Heil Hitler!
Printre cei reţinuţi peste zi se afla şi un nebun, un ostaş tînăr, foarte înalt, cu
mîini şi picioare de uriaş, dar cu capul de copil, tuns scurt şi cu gît lung, tot de
copil. Neputînd rezista tensiunii nervoase din timpul bombardamentelor, îşi
pierduse minţile şi îşi închipuia că a căzut prizonier în mîna unor fascişti
îmbrăcaţi în uniforme sovietice. Ieşise în plină şosea şi, dînd disperat din mîini,
striga spre avioanele nemţeşti: „Trageţi, trageţi!” În mintea lui rătăcită, totul era
răsturnat: oamenii dn jurul lui i se păreau nemţi, iar avioanele nemţeşti erau
pentru el sovietice. Cu chiu, cu vai fu prins şi adus în faţa anchetatorilor.
Stătea în faţa lor palid, tremurînd din tot corpul şi, aţintindu-şi rînd pe rînd
privirea ba în ochii juristului militar, ba într-ai lui Sinţov, le striga:
— De ce v-aţi îmbrăcat în hainele noastre, fasciştilor? Eu vă recunosc oricum!
De ce v-aţi mascat?!
Toate încercările de a-l potoli, de a-i dovedi că se află între ai săi nu dădură
nici un rezultat: cu cît i se ex-
 plică mai mult, cu atît se aprindea mai tare în ochii lui flacăra nebuniei.
La un moment dat, prinzînd clipa potrivită, se repezi în lături, înşfăcă puşca lui
Sinţov, care era sprijinită de un copac, şi din trei salturi uriaşe fu în drum.
— Fugiţi! strigă el cu glas subţire, strident, de nebun, şi strigătul lui răsună atît
de asurzitor, încît toţi oamenii adăpostiţi în jur auziră urletul acela neomenesc.
Salva- ţi-vă! Ne-au înconjurat fasciştii! Fugiţi! Şi tot aplecîn- du-se şi ridicîndu-
se, ţopăia pe drum, agitînd puşca deasupra capului.
Zărindu-l pe omul acela care se zbătea şi striga cu-prins de panică tot felul de
prostii, cineva din pădure nu mai stătu mult în cumpănă, şi trase asupra lui cîteva
focuri de pistol, dar nu-l nimeri. Apoi mai trase şi altcineva, dar tot degeaba.
Sinţov pricepu că dintr-o clipă într-alta omul va fi ucis, nu se poate să nu fie
ucis, prea striga lucruri înfiorătoare, alarmiste. Hotărîndu-se să-l salveze şi
nemai- gîndindu-se la nimic altceva, Sinţov se repezi spre ostaşul nebun. Dar
acesta îl zări, se întoarse fulgerător spre el şi, apucînd arma pentru atac, se repezi
în întîmpina-rea lui. Sinţov îi văzu deodată de foarte aproape ochii ieşiţi din
orbite, plini de ură, demenţi, se feri în lături, evitînd în ultima clipă lovitura
baionetei, şi-i apucă arma cu amîndouă mîinile: cu dreapta — patul, şi cu stînga
— ţeava. Acum nu mai trăgea nimeni, temîndu-se să nu-l nimerească pe Sinţov.
Sinţov şi ostaşul înnebu-nit continuară să lupte cîteva minute, încercînd să-şi
smulgă unul altuia arma din mîini. În timpul luptei, Sinţov reuşi treptat să prindă
puşca cu amîndouă mîinile de pat, iar ostaşul o trăgea de ţeavă. Adunîndu-şi
toate puterile, Sinţov smuci puşca şi, în prima clipă, nici nu-şi dădu seama ce s-a
petrecut: scăpînd ţeava din mîini, nebunul îşi ridică braţele în sus, de parcă ar fi
vrut să se apuce cu palmele de păr, dar înainte de a ajunge cu ele la cap, se
prăvăli cu faţa la pămînt.
Abia atunci pricepu şi Sinţov că împuşcătura pe care o auzise cu o clipă în
urmă nu pornise dintr-altă armă, ci chiar dintr-a lui. Smucind puşca, el apăsase
pe trăgaci, aşa că acum la picioarele lui zăcea un om ucis de el.
Sinţov îşi dădu seama că era mort, şi nu rănit, încă înainte de a-şi fi aruncat
puşca şi înainte de a se fi aplecat asupra celui căzut. Ostaşul zăcea cu faţa în jos
şi cu capul răsucit într-o parte: era mort. Sîngele i se scurgea pe gît şi se pierdea
în praful drumului: glontele nimerise chiar în omuşor.
— Cît pe ce să stîrnească panică în toată pădurea, nemernicul, spuse,
apropiindu-se de mort, un căpitan înalt, cu o barbă roşie ca focul, nerasă de mai
multe zile. În mînă strîngea un nagan. El trăsese primele focuri. Alar- mist,
ticălos! repeta mereu căpitanul. A meritat o asemenea moarte!
Deşi vorbea grosolan şi cu un glas sigur de sine, ochii lui aveau o expresie
vinovată de cîine bătut. Prin grosolănia vorbelor încerca pesemne să se convingă
pe sine însuşi, ca şi pe ceilalţi, că avusese dreptate să tragă în bietul nebun.
 Sinţov nu-şi mai putea veni în fire. Iată primul lucru pe care-l realizase în
război — ucisese pe unul de-ai săi. A vrut să-l salveze — şi l-a ucis!... Ce putea
fi mai absurd şi mai îngrozitor decît acest lucru?!
Pînă la sfîrşitui zilei nu izbuti să afle ce se petrecea în jur. Ba se afirma că
Minskul mai este în mîinile noastre, ba, dimpotrivă, că pînă şi Borisovul a fost
ocupat de nemţi mai spre seară se zvoni că la vreo şapte kilo- metri de pădurea în
care se aflau, trupele sovietice au reuşit să oprească înaintarea tancurilor
nemţeşti; un-deva înainte răsuna, e drept, fără să se apropie, dar şi fără să se
depărteze, o tragere intensă de artilerie... Toate aceste frînturi de informaţii
răzbăteau pînă la conştiinţa lui Sinţov ca printr-o ceaţă groasă, în vălmăşagul
bombardamentelor, al noilor interogatorii şi al gînduri- lor apăsătoare, stîrnite de
crima pe care o făptuise cu puţin înainte.
După apusul soarelui, un ostaş se apropie de Sinţov şi-i spuse că-l cheamă
colonelul.
Colonelul de tancuri, care, în virtutea dreptului celui mai energic dintre toţi
oamenii aflaţi în pădure, dispunea de toţi ceilalţi, stătea în picioare în faţa unui
cort mascat cu ramuri de pin, către care doi transmisionişti tocmai întindeau linia
unui telefon de campanie. Alături de ei se afla un comisar de batalion în
uniformă de grănicer.
— Dumneata ai întrebat de Direcţia politică a frontului, i se adresă colonelul
lui Sinţov fără nici o introducere. Uite, dumnealui ştie unde se află Direcţia
politică, mai spuse el, arătînd spre grănicer. E pe undeva pe lîngă Moghiliov,
dînsul pleacă într-acolo şi ar putea să te ia şi pe dumneata.
Grănicerul aprobă din cap.
— Îndată, să-mi mai iau doar lucrurile! spuse Sinţov. Puteţi să mă aşteptaţi trei
minute?
Grănicerul dădu din nou din cap şi aruncă o privire spre ceasul de la mînă.
— Mă întorc numaidecît! spuse Sinţov şi porni în goană spre camion, unde-şi
lăsase valiza.
Dar camionul nu mai era acolo. Sinţov se învîrti un timp în loc, de parcă
maşina dispărută s-ar fi putut ascunde undeva în pămînt, apoi îşi aminti că este
aşteptat şi, dînd din mînă a lehamite, se întoarse fuga înapoi.
Grănicerul stătea în faţa cortului, plin de nerăbdare.
— Şi unde-ţi sînt lucrurile? întrebă el.
— Erau într-un camion, a plecat undeva, nu ştiu unde... răspunse Sinţov. Plec
aşa.
Era mulţumit că în urmă cu vreo oră, cînd începuse să se însereze, îşi scosese
din cabină mantaua şi şi-o aruncase pe umeri.
— Da, spuse grănicerul şi-şi puse palma pe porthartul subţire. Şi lucrurile mele
sînt toate pe mine. N-am nici manta. A ars o dată cu maşina.
 I-ar fi putut mărturisi lui Sinţov că pierduse absolut totul: îi pierise familia,
arsese casa în care locuia — dar nu pomeni decît de mantaua pierdută şi adăugă:
— Să mergem!
Făcură vreo doi kilometri prin pădure, pînă ajunseră la şoseaua Minskului.
Sinţov se aştepta că vor urca în una din maşinile care se adăposteau ici-colo sub
copaci şi vor pleca imediat? nu reţinuse vorbele comisarului de batalion despre
mantaua mistuită de foc o dată cu maşina în care se aflase. Abia cînd ieşiră pe
şoseaua Minskului, pe care din cînd în cînd treceau în goană tot felul de
camioane, şi grănicerul spuse: «Acum o să pornim cu „ocazia” spre Orşa»,
Sinţov pricepu că grănicerui nu are nici un fel de maşină şi că vor călători cum
se va putea.
— Mai mergi vreo două sute de paşi, eu rămîn aici, zise comisarul de batalion.
Dacă maşinile nu opresc la semnul meu, încearcă să le opreşti dumneata.
Sinţov se îndepărtă la vreo două sute de paşi. Îl văzu apoi pe comisarul de
batalion ridicînd de cîteva ori mîna pentru a opri maşinile care treceau. De cîteva
ori ridică şi el mîna, dar nici una nu opri. În sfîrşit, văzu un camion oprindu-se la
semnalul comisarului, şi pe acesta deschizînd portiera cabinei şi discutînd cu
cineva dinăuntru.
Sinţov se repezi spre maşină. În clipa aceea se auzi vuietul unui avion în picaj.
Sdnţov se aruncă la pămînt din obişnuinţă şi, căzînd, simţi în nări mirosul
asfaltului încins. Peste cîteva secunde, cînd întoarse capul, pe şosea nu mai era
nici camionul oprit, nici grănicerul-co- misar de batalion. Bomba nimerise în
plin, pe asfalt se căsca o groapă fumegîndă, în jur zăceau bucăţi de fier răsucit,
iar pe şosea, în întîmpinarea lui Sinţov se rostogolea o roată de camion. După
cîţiva metri, vrînd parcă să ajungă chiar la picioarele lui, roata se clătină din mers
şi căzu, hîrşîind cu geanta de asfalt.
Sinţov stătea singur pe şoseaua Minskului, în timp ce camioanele continuau să
treacă pe lîngă el, şi-i era atît de greu pe suflet, încît numai oboseala cumplită îl
împiedica să izbucnească în urlete sau în hohote de plîns.
Mai merse cîţiva kilometri în lumina săracă a amurgului, apoi, ca şi alte mii de
oameni, se culcă să înnopteze în şanţul şoselei, cu boneta sub cap şi cu faţa
acoperită de gulerul mantalei. Dormi cîteva ore ca mort, fără să audă duduitul
maşinilor care treceau pe şosea şi nici vuietul bombardamentelor de noapte. Se
trezi la atingerea unei mîini, care-i dăduse la o parte gulerul mantalei şi-i pipăia
obrazul.
— Nu, ăsta nu-i mort, şopti un glas.
Sinţov deschise ochii şi se săltă în capul oaselor. În faţa lui stăteau doi băieţi de
vreo şaisprezece ani, îmbrăcaţi în uniformele curăţele ale Şcolii speciale de arti-
lerie, cu două mici ţevi de tun încrucişate pe petliţele negre. Probabil că,
asemenea lui Sinţov, nu mai mîn- caseră nimic de cine ştie cînd: aveau feţele
trase şi ochii îngroziţi. Semănau cu doi pui de stăncuţă căzuţi din cuib în şanţul
şoselei.
— Ce-i cu voi, băieţi? întrebă Sinţov, ridicîndu-se în picioare. Unde vă duceţi?
Băieţii răspunseră că au fost la Smolensk în tabăra de pregătire pentru parada
de vară a sportivilor, şi acum se întorc la Şcoala specială de la Borisov.
— Şi unde e şcoala voastră? întrebă Sinţov. Chiar în oraş?
Nu, şcoala lor era şi mai departe, îi explicară băieţii, la şaisprezece kilometri în
afara oraşului, pe şoseaua Minskului.
— Cred că acum la Borisov se află nemţii, le spuse Sinţov. Am fost acolo ieri.
Băieţii se uitară la el neîncrezători, apoi unul dintre ei îşi întoarse furiş ochii
spre şosea. Sinţov îi urmări privirea şi văzu la vreo două sute de metri, pe
marginea şanţului, cîteva trupuri nemişcate, iar în mijlocul şoselei o groapă de
bombă, pe care tocmai o ocolea un camion, gonind spre est. În ajun, cînd se
culcase, nu era nici un cadavru în jur. Înseamnă deci că noaptea o bombă a căzut
atît de aproape, a ucis mai mulţi oameni, iar el nici nu s-a trezit.
— Credeam că şi dumneavoastră sînteţi mort, spuse unul dintre băieţi. Şi acum,
unde să ne ducem?
— O să ne ducem totuşi la şcoala noastră, făcu celălalt. E imposibil ca nemţii
să fie acolo.
Sinţov nu reuşi să-i convingă să nu se ducă. Băieţii nu-i dădură crezare.
Atunci le explică cu de-amănuntul unde e cotul şose-lei care face la stînga,
imediat după a cincea piatră kilometrică. În acel loc vor părăsi şoseaua, o vor lua
drept înainte pe drumul de pădure şi vor merge mereu, pînă cînd vor fi reţinuţi de
santinele. Acolo li se va spune dacă au voie să meargă înainte, sau, dacă nu, vor
fi opriţi pe lîngă unităţile din pădure...
Terminînd ce avea de spus pe un ton de ordin, care avu asupra băieţilor efectul
scontat, Sinţov scoase din buzunarul mantalei o cutie de conserve, primită în
ajun de la juristul militar, şi porunci băieţilor să-i ţină tovărăşie la masă. În cutie
erau sardele sărate. Le mîncară pînă la ultima, fără pîine şi fără apă.
Băieţii plecară. După ce-şi luă rămas bun de la ei, Sinţov mai urmări multă
vreme cu nelinişte în ochi cele două siluete subţirele, care se depărtau.
Apoi îşi scutură mantaua şi boneta şi porni pe şoseaua Minskului spre răsărit,
spre Orşa.
Cîţi oameni mergeau atunci pe această şosea, abătîn- du-se în pădure,
ascunzîndu-se de bombardamente în şanţuri, ridicîndu-se şi pornind s-o măsoare
iar şi iar cu picioarele ostenite! Se înşirau nenumărate familii, refugiate din
Stolbţî, Baranovici, Molodecino şi alte orăşele sau tîrguri ale Bielorusiei
apusene. Acum, în cea de a opta zi a războiului, trecuseră deja de Borisov, erau
deci pe drumuri de mult, din prima zi a războiului... Veneau mereu mii de
oameni în cele mai ciudate căruţe, brişti sau trăsurici, veneau bătrîni cu perciuni
şi bărbi albe, pe cap cu pălării tari străvechi, veneau femei istovite, îmbătrînite
înainte de vreme, veneau copii — cîte şapte- opt-zece în fiecare căruţă —, copii
mici, cu mutrişoare negricioase şi pline de praf, cu ochii vii şi speriaţi. Dar mult
mai mulţi mergeau pe jos, pe lîngă căruţe.
Printre femeile bătrîne în rochii zdrenţuite, printre moşnegi şi copii, apăreau
uneori femei şi fete tinere, arătînd deosebit de straniu pe această şosea, în paltoa-
nele lor elegante, jalnice acum, după cîteva zile de drum pe jos, cu nişte coafuri
moderne, răvăşite şi pline de praf. Sinţov văzuse pentru prima dată asemenea
coafuri în timpul campaniei din Bielorusia apuseană — acum, însă, ele i se
păreau şi mai absurde şi mai jalnice. Oamenii duceau legături şi boccele. Cu
degetele strînse, crispate, negre de noroi şi tremurînd de osteneală şi de foame,
oamenii le cărau totuşi după ei.
Toţi se îndreptau spre răsărit, iar în direcţia contrară, pe amîndouă laturile
şoselei mergeau bărbaţi tineri în haine civile, cu lădiţe de placaj, sau valize de
carton presat în mînă, cu saci de spate, mergeau mobilizaţii, grăbiţi să ajungă cît
mai curînd la punctele de adunare stabilite dinainte, îndîrjiţi ca nu cumva să fie
consideraţi dezertori, mergeau în întîmpinarea morţii, în calea nem-ţilor. Îi mînau
înainte datoria şi credinţa; nu ştiau exact unde se află nemţii şi refuzau să-şi
închipuie că nemţii ar putea să ajungă acolo înainte ca ei să-şi fi pus haina
ostăşească şi să fi luat arma în mînă... A fost una din cele mai crîncene tragedii
din acele zile — tragedia oamenilor care mureau în bombardamente pe drumuri,
sau cădeau prizonieri la nemţi, înainte de a fi ajuns la unităţile lor.
Iar de o parte şi de alta a şoselei se înşirau păduri şi dumbrăvi paşnice. În ziua
aceea, Sinţov trăi o scenă care i se întipări în minte pentru toată viaţa, ca arsă
cu fierul roşu. Către seară ajunse în dreptul unui sătuc. Casele erau risipite pe o
colină dulce; grădinile de un verde-întunecat apăreau scăldate în lumina roşie a
amurgului; deasupra acoperişurilor se înălţau dîre de fum, iar pe creasta colinei,
conturaţi pe fondul amurgului, băietanii din sat mînau caii spre luncă, la păscut.
Cimitirul satului ajungea pînă aproape de şosea. Satul era mic, dar avea un
cimitir mare, întins pe o movilă întreagă, plină de cruci vechi, strîmbe, fărîmate,
spălate de ploi şi ninsori. Sătucul acela micuţ şi cimitirul acela mare, şi
nepotrivirea dintre ele — totul laolaltă zgudui inima lui Sinţov. Sentimentul
intens şi dureros al dragostei pentru pămîntul natal, care acolo, în urma lui, a şi
fost călcat de cizma nemţească, iar aici poate fi călcat chiar mîine — sentimentul
acesta îi răscolea sufletul. Ceea ce văzuse în ultimele două zile îi confirma că e
adevărat: da, nemţii pot ajunge şi aici — şi totuşi îi era cu neputinţă să-şi
imagineze acest pămînt sub stăpînire nemţească. Atîtea nenumărate rînduri de
strămoşi necunoscuţi — bunici, străbunici şi stră-străbunici — se odihnesc sub
aceste cruci, unul peste altul, de veacuri, încît pămîntul acesta era al lor pînă la o
mie de stînjeni adîncime şi nu putea, nu avea dreptul să devină străin.
Niciodată în zilele ce au urmat, Sinţov n-a mai trăit o teamă atît de
copleşitoare pentru viitor: şi mai de- parte ce va fi?! Dacă lucrurile au început
aşa, atunci ce se va întîmpla cu toate cîte îi sînt atît de scumpe, cu toate în
mijlocul cărora a crescut şi pentru care a trăit, ce se va întîmpla cu poporul, cu
armata pe care se obişnuise s-o considere de nebiruit, cu comunismul, pe care
s-au jurat să-l distrugă aceşti fascişti, ajunşi, încă într-a opta zi a războiului, atît
de departe, tocmai între Minsk şi Borisov?
Sinţov nu era laş, dar, ca şi atîtea milioane de oameni, nu era pregătit pentru
ceea ce se întîmplase. Mare parte din viaţa lui, ca şi a celorlalţi concetăţeni ai lui,
se scursese în lipsuri, în încercări şi în luptă, de aceea, după cum se dovedi mai
tîrziu, povara îngrozitoare a primelor zile de război nu reuşi să le frîngă sufletele.
Dar atunci, la început, ea li se păru, celor mai mulţi dintre ei, o povară de
nesuportat, cu toate că mai tîrziu ei îi re- zistară.
Cu un an şi jumătate în urmă, cînd lui Sinţov i s-a propus ca în loc să fie
demobilizat să rămînă în cadrele armatei, deşi propunerea nu l-a bucurat, el a
acceptat-o dintr-o convingere intimă: divizia în care îşi făcea serviciul se afla pe
Bug, dincolo de Bug erau fasciştii, în văzduh plutea ameninţarea războiului, şi el
socotea că în asemenea situaţii comuniştii n-au dreptul să plece din armată.
Şi iată că acum, cînd a intervenit tocmai ceea ce-l determinase să rămînă în
armată, acum, cînd izbucnise războiul cu fascismul, el s-a pomenit chiar de la
început departe de unitatea şi de munca lui, un fel de vîntură- lume, un om care-
şi arată fiecăruia fără rost actele, îşi caută redacţia, aflată cine ştie unde, un om
care rătă-ceşte şi se depărtează de linia frontului, aproape ca un dezertor.
Cu toate că grănicerul, tovarăşul său de drum, se prăpădise, Sinţov era hotărît
să ajungă şi singur la Moghi- liov, de vreme ce se spunea că acolo se găseşte
Direcţia politică a frontului. Dar dacă şi informaţia aceasta avea să se dovedească
a fi falsă, Sinţov era ferm decis să nu mai caute nimic şi să ceară să fie încorporat
în prima unitate de linie pe care o va întîlni, unde să-şi înceapă munca lui de
politruc.
Ca şi în ajun, toată dimineaţa continuă să facă semne maşinilor care treceau,
dar iarăşi nici una nu opri. Aşa că renunţă să le mai pîndească şi merse cu
încăpăţînare tot restul zilei pe marginea şoselei, ba lăsîndu-se furat de gîndurile-i
apăsătoare, ba umblînd fără nici un gînd, mulţumindu-se doar să-şi tîrîie anevoie
picioarele, grele ca de plumb.
Probabil că pînă la urmă tot ar fi ajuns la Orşa chiar şi pe jos, dacă pe înserate
nu s-ar fi oprit în dreptul lui un camion.
— Încotro mergi, tovarăşe politruc? întrebă un colonel, deschizînd portiera
cabinei.
— La Orşa! răspunse morocănos Sinţov.
— Şi de ce mergi pe jos?
— Am încercat să găsesc o ocazie, dar m-am plictisit să tot ridic mîna, spuse
Sinţov la fel de morocănos. Nu vor, ticăloşii, şi pace!
 — Da, sînt destui ticăloşi pe lume, deşi mult mai puţini decît s-ar crede în
asemenea situaţie. Ia dă-mi să-ţi văd actele!
Sinţov îi întinse nepăsător actele militare. Colonelul le cercetă la repezeală şi i
le înapoie.
— Urcă-te, am să te duc pînă acolo.
După o oră de goană turbată, ajunseră la Orşa. Colonelul luase maşina cu
împrumut şi îşi dăduse cuvîntul de onoare că, o dată ajunşi la Orşa, o va trimite
înapoi. Ca şi Sinţov, voia şi el să ajungă la Moghiliov şi spera să găsească la
Orşa un tren în direcţia aceea. Sinţov intră împreună cu colonelul la şeful
comenduirii oraşului. Comenduirea se afla în suibsolul unei şcoli. Pe mese se
găseau cîteva telefoane, la care şedeau, năuciţi de atîtea strigăte, un maior de
infanterie — şeful comenduirii oraşului — şi încă doi maiori, din trupele de căi
ferate.
— Mai pleacă vreun tren spre Moghiliov? întrebă colonelul.
În clipa aceea, şeful comenduirii, căruia îi fusese adresată întrebarea, zvîrli în
furcă receptorul în care stri- gase şi se repezi spre alt aparat, dar colonelul îl opri,
lăsîndu-şi mîna grea pe umărul lui, şi-l întoarse cu faţa spre el.
— Răspunde cînd te întreb. Mai pleacă vreun tren spre Moghiliov? şi cînd
anume?
— Îndată, tovarăşe colonel! spuse maiorul, cu glas răguşit. Trebuie să plece...
Şi se repezi spre celălalt aparat, care zbîrnîia mereu. Pe măsură ce asculta ce i se
raportează la telefon, chipul lui se posomora tot mai mult. Pînă la urmă, de furie,
trînti o înjurătură şi aruncă receptorul cît colo. N-o să mai plece nici un tren,
tovarăşe colonel! Asta e... mare bucurie!... Mi s-a comunicat adineauri că între
ultima staţie şi Moghiliov a fost bombardat un tren cu muniţii. Amîndouă liniile
sînt distruse. N-o să mai plece nici un tren spre Moghiliov.
— Bine, dă-l naibii, spuse liniştit colonelul, adresîn- du-se lui Sinţov. Ăştia
habar n-au de nimic, nu vorbesc decît despre explozii şi catastrofe, probabil însă
că se poate trece foarte bine. Hai la gară. Acolo ne lămurim noi.
Dar nici la gară nu era prea simplu să te lămureşti. Lumina nu ardea. Şeful
comenduirii staţiei de cale ferată şi şeful staţiei le şoptiră cu un aer misterios că
deocamdată ei nu ştiu nimic. Pînă la urmă, colonelul opri un impiegat, care-i
comunică, tot în şoaptă, ca pe o mare taină, că pe linia de garaj de lîngă pompa
de apă se formează un mărfar spre Moghiliov.
— Să mergem! spuse colonelul.
După cît se vede, nu numai Sinţov, ci şi acest om în vîrstă, umblat şi trecut prin
multe, se simţea cam singur şi era dornic de tovărăşia şi înţelegerea cuiva. El îi
povesti lui Sinţov că a sosit cu avionul la Moscova, venind de la Regiunea
militară Volga, a fost numit şef de stat- major al unui corp de armată, a bătut
toate drumurile pînă la Borisov, în căutarea corpului său de armată, era cît pe ce
să cadă în mîna nemţilor, o zi întreagă a con-dus lupta unei companii de
infanterie rămase fără comandant, pentru ca la urma urmei să afle că unitatea
lui nici nu se află aici, ci a ieşit în raionul Osipovici- Bobruisk, de aceea vrea să
ajungă acolo prin Moghiliov.
— Fireşte că aş fi putut rămîne să comand compania aceea, spuse el mînios,
dar odată şi odată tot trebuie să punem rînduială în toate! Slavă domnului, nu mai
sîntem în prima zi de război, după opt zile de luptă ar cam fi timpul să facem
puţină ordine! De vreme ce am fost numit şef de stat-major, înseamnă că trebuie
să mă prezint la postul meu, şi nu pur şi simplu să mă înşir într-un lanţ de
trăgători cu arma în mînă. Un nătărău şi-a permis să mă acuze de laşitate cînd
am predat unui locotenent comanda companiei!
— Şi dumneavoastră? — întrebă Sinţov.
— Eu? I-am ars două peste bot pentru „laşitate”, ca altă dată să fie mai deştept,
şi am plecat.
Amintindu-şi de acest episod, colonelul se făcu stacojiu la faţă, şi chipul lui,
destul de încruntat şi pînă atunci, deveni de-a dreptul fioros.
Rătăciră multă vreme printre linii, în căutarea garniturii, şi — ca mai totdeauna
în asemenea ocazii, cînd se iveşte un om sigur de sine, ştiind cu precizie ce
anume vrea — grupul lor crescu la vreo zece oameni, care, din diferite motive,
voiau să ajungă la Moghiliov.
În timp ce căutau trenul, bombardierele nemţeşti atacară staţia. De pe liniile lor
de garaj, locomotivele începură să urle, una după alta.
Şi erau cîteva zeci de locomotive în nodul de cale ferată de la Orşa. Urlau,
alăturîndu-se una alteia, şi islobozeau nori de aburi albi; era un urlet speriat şi în-
grozitor de trist. Un urlet mult mai înspăimîntător decît bubuitul exploziilor cu
care Sinţov începuse să se obişnuiască; ai fi spus că locomotivele se jeluie nu se
ştie cui, sau cerului, sau oamenilor. Se jeluie şi cer ajutor, iar cerul le tot scuipă
bombe, care cad pe pămîntul negru şi explodează printre case, şine şi oameni
culcaţi între linii, năuciţi, furioşi, nefericiţi, pînă-n adîncul sufletului lor jigniţi şi
îndureraţi de tot ce se petrece în jurul lor.
După încetarea alarmei, ajunseră în sfîrşit la pompa de apă şi, negăsind acolo
nici o garnitură, se aşezară cu toţii pe grămezile de zgură dintre linii. Nimeni n-
avea gust de vorbă, dar nici să tacă într-una nu puteau: prea multă amărăciune se
adunase în sufletul fiecăruia. Discuţia începută semăna cu şuviţa de apă care
cade neîncetat, strop cu strop, dintr-un robinet prost închis.
— Nici cu gîndul n-am gîndit, spuse cu amărăciune un glas din întuneric —
glasul unui om a cărui faţă Sinţov nu reuşi să o desluşească.
— Dacă ar fi numai asta, încă n-ar fi grav, vorbi şi colonelul după o vreme de
tăcere. Dar vezi că de gîndit ne-am gîndit noi însă cînd a fost la o adică a ieşit o
brambureală!
— E uimitor de multă dezordine! spuse altcineva din întuneric, cineva tot
nevăzut, cu o voce nedumerită şi înaltă de tenor. Pur şi simplu uimitor!
 — Batalionul meu de pionieri era pînă acum la Belo- stok! răsună un bas adînc.
Unde s-o fi retras?...
— Poţi să-l cauţi mult şi bine! răspunse glasul rece şi repezit al cuiva.
Urmară cîteva minute de tăcere.
— Am învăţat la academiile militare despre catastrofa din august1, am rîs noi
de Samsonov, da am feştelit-o... cadenţă cu grosolănie aceeaşi voce rece şi acră
care-i răspunsese comandantului de pionieri. Se vorbea că o să înaintăm ca în
brînză, pe teritoriu străin, fără vărsare de sînge... Ura-ura, şi cîte şi mai cîte...
— O să mai luptăm noi şi pe teritorial străin — asta bagă-ţi-o bine în cap,
dumneata, ăla din întuneric, că nu văd ce grad ai pe umăr! interveni supărat
colonelul. Dar ce-i drept e drept: brambureala e mare, foarte mare... Şi
principalul e că tot noi trebuie s-o descurcăm!
Observaţia aceasta fu primită de un cor întreg de reflecţii. Cineva spuse că noi,
ruşii, pierdem destul de mult timp cu înhămatul, în schimb, cînd pornim, mergem
repede. Dar zicala asta nu găsi prea mulţi susţinători.
— Acum nu sîntem în opt sute doisprezece, acum ca să înhămăm trebuie să ne
grăbim! Că altfel o să ajungem, tot înhămîndu-ne, pînă la Smolensk!
Altcineva afirmă chiar că zicala asta a fost cu siguranţă născocită de nemţi!
Oamenii se ciorovăiau între ei, dar în glasul tuturor se simţea o nuanţă de
supărare, ciudă şi jignire. Erau copleşiţi nu numai de vădita de- zordine, ci şi,
mai cu seamă, de faptul că pe undeva se duc lupte, pe undeva rezistă şi unităţile
lor, în timp ce ei n-au reuşit încă să ajungă acolo şi nici nu ştiu cînd şi cum vor
ajunge!
— Eu, unul, era cît pe ce să fiu împuşcat ieri ca diversionist! spuse cineva. Mi-
au băgat ţeava naganului între dinţi, ca unui cal. Eu am luptat pentru Perekop, iar
ei, puştanii, au vrut să-mi bage naganul în gură!
— Hei, dumneata cu catastrofa din august! îl strigă deodată colonelul,
amintindu-şi parcă de ceva, pe omul cu glas rece care-i displăcuse. Vii şi
dumneata cu noi la Moghiliov? Îţi cauţi unitatea?
Dar întrebările rămaseră fără răspuns. Cel întrebat fie că plecase, fie că nu voia
să răspundă. Prin întuneric se auzi cum oamenii se întorc unul către altul.
— S-ar părea că a plecat, răsună într-un tîrziu glasul profund al pionierului. A
stat chiar aici, lîngă mine.
— Fireşte că mai sînt şi alarmişti, vorbi iarăşi colonelul după o scurtă tăcere,
răspunzînd în parte constatării pionierului, în parte propriilor sale gînduri. Sînt
destui cei cărora li s-ar cuveni un nagan între dinţi... Se întîmplă însă că o
păţesc nu cei care ar merita-o... Să mergem! Şi se ridică primul. Naiba-i ştie,
poate că mai au pe aici şi o altă pompă de apă! Hai s-o căutăm!

1
Este vorba de înfrîngerea suferită de armata ţaristă în august 1914 la lacurile Mazuriene, în fosta
Prusie Orientală.(n. ed.).
 Altă pompă de apă n-au găsit, dar după vreo oră de cercetări dădură peste un
acar, care le arătă departe în întuneric cîteva vagoane fără locomotivă şi le spuse
că acestea urmează să fie ataşate trenului de Moghiliov.
Obosiţi de atîta rătăcire fără noimă, toţi se îndreptară spre vagoane. Între
vagoanele de marfă, pe un vagon- platformă, se aflau două autobuse nou-nouţe
pentru state-majore.
— Să ne instalăm în autobuse, spuse colonelul, ur- cîndu-se pe platformă şi
încercînd să deschidă portiera unui autobus. Portiera se deschise. Dac-om avea
tren o să plecăm, dacă nu, barem tragem un somn pînă dimineaţa.
Sinţov se sui şi el în autobus, se instală într-un fotoliu de muşama, îl pipăi
îndelung cu palmele, de parcă s-ar îi îndoit că în aceste zile mai poate exista un
lucru nou şi curat, apoi îşi sprijini tîmpla de geamul răcoros şi adormi.
Dimineaţa, buimăcit de somn, la început nu se putu dumeri de loc unde se află.
Se găsea într-un autobus în mişcare; alături de el, pe celelalte fotolii, dormeau
mai mulţi militari necunoscuţi, iar afară, în dreapta şi în stînga, se perinda o
pădure verde, caldă, scăldată în
 soare. I se părea că trece în zbor pe o şosea. Abia mai tîrziu, amintindu-şi de
păţaniile trăite peste noapte, îşi dădu seama că autobusul stătea nemişcat pe
platforma unui vagon şi că de alergat aleargă nu el, ci trenul. Acarul nu-i
păcălise: trenul se apropia de Moghiliov. La Moghiliov, şeful comenduirii luă
actele lui Sinţov şi le cercetă de cîteva ori cu ochii roşii şi inflamaţi; probabil că
era atît de ostenit, încît, citindu-le prima dată, nu pricepu nimic, a doua oară
înregistră numai cîteva cuvinte şi abia a treia oară începu să înţeleagă ce era scris
acolo. Îl informă pe Sinţov că Direcţia politică a frontului se află la treisprezece
kilometri de Moghiliov.
— Treci podul de colo, care se vede pe geam, şi o iei la stînga pe şosea, spre
Orşa. La kilometrul treisprezece, în pădure, în sfîrşit, te descurci dumneata
acolo...
Sinţov avu noroc. Pe pod reuşi să oprească o camionetă. Alături de şofer se afla
un locotenent de transmisiuni; bena era plină cu grenade. Locotenentul acceptă
să-l ia, iar Sinţov se cuibări pe lăzile cu grenade şi merse cu maşina pînă la
marginea pădurii. Acolo, cîteva drumuri proaspăt bătute de roţi se afundau în
adîncul pădurii.
Sinţov porni pe unul din ele. Vremea se stricase, cernea o ploaie măruntă. Pe
pantele colinelor împădurite, printre copaci, în tot locul, se săpau bordeie şi
şanţuri- adăpost, ici-colo se zăreau mitraliere antiaeriene cu patru ţevi. Se părea
că statul-major şi Direcţia politică a frontului abia se instalau. Curînd, chiar în
mijlocul drumului, Sinţov se ciocni piept în piept cu un comisar de divizie care
discuta cu cîţiva politruci. Comisarul era un bărbat uscăţiv, într-o manta
galbenă de piele, înnegrită de ploaie, cu o faţă frumoasă, blîndă şi cu o mus-
tăcioară ca spicul grîului. Comisarul de divizie semăna cu Ceapaev.
Sinţov se prezentă. Comisarul îi cercetă cîteva secunde, sub bătaia ploii, biletul
de voie, din care pricină o picătură violetă se desprinse dintr-un colţ, de lîngă
viza aplicată la Moscova, şi se prelinse de-a curmezişul hîrtiei.
— Din păcate, nu ştiu unde se găseşte în momentul de faţă redacţia voastră,
spuse comisarul de divizie, împăturind biletul de voie în două. Mărturisesc că
deocamdată nu ştiu nici unde se află secţia politică a Armatei a treia, de care ţii.
Şi în general... — Se pare că intenţionase să spună că în general nu ştie unde se
află întreaga Armată a treia, dar n-o spuse. Zîmbi doar, cam amar, adăugînd: Va
trebui să rămîi aici, la noi... Şi întinse actele nu lui Sinţov, ci unui bărbat gras şi
rumen, care se găsea lîngă el, un comisar de batalion, a cărui faţă i se păru
cunoscută lui Sinţov.
— Ia-l pe politruc la dumneata, spuse comisarul. Tur- maciov a devenit
indisponibil pe mai multă vreme?
Comisarul de batalion confirmă că Turmaciov devenise indisponibil pe mai
multă vreme şi, după ce ceru permisiunea, plecă şi-l luă cu el şi pe Sinţov.
 — Aşadar, rămîi la noi, spuse el peste vreo jumătate de oră lui Sinţov, şezînd
alături de el într-o Emka ascunsă sub ramurile unui brad.
Pe covoraşul maşinii stătea un termos, din care ba unul, ba celălalt îşi turna
ceai, iar pe genunchii comisarului de batalion era un ziar cu o grămăjoară de pes-
meţi vanilaţi.
— Mi i-a băgat în sac nevasta încă la Moscova, spuse comisarul de batalion.
M-am şi supărat pe ea: „Ce mă tot încarci cu de-astea? Că doar am să fiu în
subzistenta armatei!” şi uite că acum îmi prinde bine...
Pesmeţii erau din Moscova, comisarul de batalion — redactorul unei gazete de
front — era şi el din Moscova. Cu un an în urmă, Sinţov fusese trimis în capitală
la un curs scurt de ziaristică şi audiase acolo expunerile co- misarului despre
rubrica Viaţa de partid. Era primul om cît de cît cunoscut pe care Sinţov îl
întîlnea în cele cinci zile, de cînd umbla pe drumurile războiului; dar mai cu
seamă se bucura că în sfîrşit nu va mai trebui să rătăcească în neştire, să se
legitimeze la tot pasul, să audă mereu acelaşi răspuns: „nu ştiu”, „n-am auzit”, în
sfîrşit, ajunsese la o unitate, putea să nu mai caute nimic, să rămînă locului, să
capete ordine şi să facă tot ce fac oamenii plecaţi la război.
 Gîndindu-se la toate acestea, oftă adînc.
— Ce-i cu dumneata? întrebă comisarul de batalion.
— Am obosit să tot rătăcesc de colo pînă colo, recunoscu Sinţov.
— E greu în general, spuse comisarul de batalion. Turmaciov a fost rănit ieri de
nişte diversionişti. L-ai cunoscut?
— Nu.
— A lucrat cîndva la voi, la Drapelul de luptă. Venea azi-noapte încoace cu un
camion al redacţiei. Cîţiva înşi cu o lanternă l-au oprit în drum şi i-au cerut
actele. El le-a întins actele, iar ei: pac-pac din pistoale şi s-au făcut nevăzuţi!
Cine erau? Ce voiau? De ce? Ziarul a ieşit astăzi, urmă comisarul de batalion,
sărind în aparenţă de la una la alta, dar în fond continuînd să arate „cît e de greu
în general”, dar nu ştim unde să-l distribuim! Poşta militară încă nu funcţionează,
nu ştim deocamdată unde se află unităţile. Azi-dimineaţă ne-am suit băieţii în
maşini şi i-am trimis care încotro, pe diferite drumuri, ca să împartă ziarul tuturor
unităţilor pe care le vor întîlni. E foarte greu, încheie el şi-i ordonă lui Sinţov să
plece la Moghiliov, la tipografie, să ajute la scoaterea numărului următor. N-
avem acolo decît trei oameni: secretarul, dactilografa şi urmăritorul de număr.
— Dar material există? întrebă Sinţov.
— Scoateţi numărul cu ce aveţi, răspunse comisarul de batalion. Mai tîrziu am
să vin şi eu. Ce material ai vrea să existe? Şi dădu din umeri. Poate aduc băieţii
ceva diseară. Ei distribuie ziarele şi adună material. Apoi ridică ochii spre
Sinţov: Dar dumneata ai vreun material?
Sinţov însă se mulţumi să-i arunce o privire nedumerită: „Ce material aş putea
avea eu?! îşi spuse el. De fapt, da, am ceva! Da, am văzut atîtea în aste cîteva
zile, cîte n-am văzut în toată viaţa, dar s-ar putea oare publica toate acestea
alături de comunicatul transmis adineauri prin radio, comunicat care se află acum
pe genunchii redactorului-comisar de batalion, împreună cu grămăjoara de
pesmeţi?! În comunicat se vorbeşte despre marile bătălii ce se desfăşoară la
graniţă, or eu acum
 trei zile nici măcar de la Borisov la Minsk n-am putut ajunge. Ce trebuie să
cred: ce scrie în comunicat, sau ce-am văzut cu propriii mei ochi? Sau poate că
şi una, şi alta reprezintă adevărul? Poate că acolo, la graniţă, se duc într-adevăr
cu succes grele lupte de apărare, iar eu am avut ghinionul să nimeresc în fîşia
unei pătrunderi făcute de nemţi şi, năucit de spaimă, nu pot înţelege ce se petrece
în ansamblu.”
Dar pentru gazetă lucrurile nu se schimbau, chiar dacă şi una, şi alta erau
adevărate. Pentru paginile ei, comunicatul transmis la radio trebuia să fie
singurul adevăr! Aşa şi era. Aşa era, şi altfel nici nu putea să fie.
— Nu, n-am nici un fel de material, spuse Sinţov după o lungă tăcere,
aţintindu-şi privirea în ochii redacto-rului, şi amîndoi îşi citiră gîndurile şi se
înţeleseră reciproc.
Sinţov se întorcea la Moghiliov pe întuneric, în acelaşi camion uşor al redacţiei
— în care, cu o seară în urmă, fusese rănit predecesorul lui necunoscut,
Turmaciov. Şi şoferul era tot cel din ajun. Tot timpul drumului, şoferul nu
încetase să-i vorbească despre întîmplarea de ieri. Şi ori de cîte ori erau reţinuţi
de patrule la punctele de control, Sinţov îşi prezenta cu mîna stîngă actele, iar
cu dreapta strîngea în pumn mînerul naganului, pe care i-l procurase de la
Direcţia politică redactorul grijuliu.
În timpul nopţii, în vechea tipografie de la Moghiliov, se paginase şi se tipărise,
de bine, de rău, numărul următor al gazetei frontului. Jumătate din ziar cuprindea
ultimele două comunicate ale Biroului sovietic de infor- maţii, tipărite cu litere
mari, ca să ocupe cît mai mult spaţiu. Restul materialului se întocmise către
miezul nopţii din notele aduse de corespondenţii care distri- buiseră pînă atunci
numărul precedent al ziarului. Tot materialul era alcătuit din scurte notiţe despre
diferite pilde de bărbăţie şi eroism, culese de la oamenii care fie că luptaseră în
retragere vreme de o săptămînă, fie că reuşiseră să străpungă în ultimul moment
încercuirea nemţească. La început, condeiul corespondenţilor, iar apoi vîrful
creionului roşu al lui Sinţov, care făcea diferite corecturi pentru a pune de acord
corespondenţele
 cu comunicatul oficial, eliminară treptat din notiţele acestea tot ce ar fi putut
indica locul de desfăşurare a luptelor. În vecinătatea celor două comunicate, care
vorbeau de continuarea luptelor de la frontieră, aceste corespondenţe căpătau,
poate, chiar un caracter liniştitor. Oamenii luptau, dădeau dovadă de vitejie, îi
ucideau pe fascişti. Unde anume se întîmplau toate acestea? Asta se spunea în
comunicate.
Chiar şi din cele mai lapidare relatări ale corespondenţilor întorşi peste noapte
la redacţie, Sinţov înţelese că tot ce văzuse el pe şoseaua Minskului se petrecea
nu numai acolo. Nemţii răzbătuseră în multe locuri. În orice caz, situaţia de pe
Frontul de vest era grea, neclară, şi nu gazeta lor de front trebuia să vorbească
despre asta! Înţelegea foarte bine lucrul acesta, şi creionul lui roşu acţiona fără
nici o şovăială. Dar nu putea înţelege altceva: cum de fuseseră posibile toate
acestea? Nu înţelegea de loc şi era frămîntat de o întrebare: este posibil oare ca,
în pofida tuturor eforturilor, să nu putem face o cotitură radicală în următoarele
cîteva zile? Tot ce-i văzuseră ochii părea să afirme: nu, nu vom putea face
cotitura necesară! Dar inima lui nu se pultea împăca cu acest gînd, ea credea
altceva! Şi cu toate că era în drept să înregistreze ceea ce vedea, credinţa inimii
lui era mai puternică decît tot ce-i spuneau ochii. Sinţov n-ar fi rezistat
amărăciunii primelor zile fără această credinţă a inimii, datorită căreia, alături de
milioane de alţi militari şi civili, intră, fără să-şi dea nici el seama, în vîltoarea
războiului, care avea să ţină patru ani.
Către dimineaţă, înainte de a preda ziarul la maşină, Sinţov reciti rînd cu rînd
întregul număr, şi abia apoi, aşternîndu-şi pe jos mantaua, se culcă pe pardoseala
rece, de piatră, a tipografiei. Presele de tipărit, cam vechi, huruiau înfundat,
pardoseala se cutremura uşor. Înainte de a adormi, Sinţov se gîndi ila fetiţa lui şi
îşi dădu seama cu limpezime că acum, cînd lucra la alt ziar şi în alt sector al
frontului, îi va fi peste puteri să afle ceva despre ea... În orice caz, atîta timp cît
totul nu se va fi schimbat radical...
 CAPITOLUL AL DOILEA

Dimineaţa, cele patru camioane de o tonă şi jumătate, aparţinînd redacţiei,

ieşiră pe poarta tipografiei. În fiecare din ele se aflau cîte doi corespondenţi şi se
găseau cîte zece pachete mari cu ultimul număr al ziarului, abia ieşit de sub
teascuri. Mijlocul de difuzare rămăsese cel din ajun — camioanele se împrăştie
pe diferite dru-muri, şi ziarul este distribuit fiecărei unităţi întîlnite. Concomitent,
corespondenţii culeg material pentru nu- mărul următor.
Sinţov, care dormise pe pardoseala tipografiei numai trei ore, şi asta în două
reprize, pentru că spre ziuă îl trezise redactorul-şef, sosit cu Emka lui, sări
buimac în picioare, se clăti pe faţă cu apă rece, îşi strînse centura, ieşi în curte,
urcă în cabina unui camion şi nu se trezi de-a binelea decît după ce cotiră în
şoseaua Bobruis- kului. Pe cer vuiau cîteva avioane. În urma maşinii, deasupra
Moghiliovului, se purta o luptă aeriană: bombardiere nemţeşti atacau în picaj
podul de peste Nipru, iar avioanele de vînătoare care le apărau — şapte sau opt la
număr — se luptau sus de tot, în tării, cu trei şoimi ai noştri, trei „cîrni”, care
decolaseră de pe aerodromul din Moghiliov.
Sinţov auzise că în Spania şi în Mongolia aceşti şoi- muleţi cîrni se
descurcaseră de minune cu avioanele de vînătoare nemţeşti, italiene şi japoneze.
La început, şi aici luă foc şi se prăbuşi un Messerschmidt, apoi se aprinse şi pieri
la orizont un al doilea. Curînd însă se prăvăliră, dîndu-se peste cap, doi şoimi de-
ai noştri deodată. În văzduh nu mai rămăsese decît unul singur, ultimul.
Sinţov opri maşina, ieşi din cabină şi mai rămase cîteva minute să urmărească
şoimul care se învîrtea între avioanele nemţeşti. Apoi toate laolaltă se pierdură
după un nor, în timp ce bombardierele, urlînd de mama focului, continuau să se
prăvălească în picaj asupra podului, pe care, după cum se vedea, nu reuşeau de
fel să-l nimerească.
— Ei, ce facem, pornim? îl întrebă Sinţov pe poli- trucul-adjunct Liusin,
tovarăşul său de drum, care şedea pe teancurile de ziare din bena camionului.
Acest Liusin, cu tot numele lui de fată, era un flăcău înalt, frumos, sprinten, cu
obraji rumeni şi păr bălai, cu un cîrlionţ scăpat de sub şapca elegantă şi nou-
nouţă. În hainele lui bine ajustate pe corp, strîns în curele lucitoare, cu o carabină
nou-nouţă atîrnîndu-i mai totdeauna pe umăr, arăta a fi cel mai milităros din toţi
militarii întîlniţi de Sinţov în ultimele zile, şi era bucuros că se nimerise să aibă
un asemenea tovarăş de drum.
— Cum ordonaţi, tovarăşe politruc! răspunse Liusin, sărind în picioare şi
lipindu-şi degetele de şapcă.
Încă din timpul nopţii, pe cînd lucrau împreună la ziar, Sinţov observase la
Liusin strădania, destul de neobişnuită la ziariştii militari, de a se purta cît mai
milită- reşte.
— Numai că mă urc şi eu pe platformă, spuse Sinţov.
 Dar Liusin protestă cu tot respectul:
— Nu v-aş sfătui să faceţi asta, tovarăşe politruc! Se cuvine ca superiorul să
meargă în cabină, altfel ar fi nu ştiu cum, cam neplăcut. S-ar putea chiar ca vreo
patrulă să ne reţină în drum... Şi iar îşi duse palma întinsă la şapcă.
Sinţov se sui în cabină, şi maşina porni. Era acelaşi camion de o tonă şi
jumătate, condus de acelaşi şofer cu care se întorsese în ajun la Moghiliov de la
statul- major al frontului. De fapt, Sinţov nu voise să meargă pe platformă decît
de teamă că şoferul va încerca să-l distreze iarăşi cu istoriile lui despre
diversionişti. Dar şoferul şedea încruntat la volan şi nu scotea nici o vorbă. Fie că
nu-şi făcuse somnul, fie că, cine ştie, nu-i prea plăcea călătoria aceasta spre
Bobruisk.
Sinţov, dimpotrivă, era bine dispus. Redactorul-şef îi spusese noaptea că
unităţile noastre de dincolo de Be- rezina, din apropierea Bobruiskului, îi
scărmănaseră binişor pe nemţi, şi politrucul nădăjduia să dea o raită pe acolo.
El, ca şi mulţi alţi oameni care nu erau fricoşi din fire şi trăiseră primele zile
ale războiului, cu panica şi zăpă-
 ceala de atunci, pe şoselele din preajma frontului, se simţea atras cu o putere
deosebită, într-acolo, spre prima linie, unde se purtau lupte crîncene.
E drept că redactorul-şef nu putu să-i explice cu te- mei care anume unităţi îi
scărmănaseră pe nemţi şi nici unde anume se întîmplase asta, dar, lipsit de ex-
perienţă, Sinţov nu era prea preocupat de aceste chestiuni. Luase cu el harta, pe
care redactorul-şef îi arătase destul de vag regiunea din jurul Bobruiskului unde
aveau loc luptele, şi o cerceta acum în cabină, socotind cam cît timp vor mai
trebui să meargă aşa, cu treizeci de kilometri pe oră, pentru a ajunge la ţintă. Îi
ieşeau cam vreo trei ceasuri. La început, după ce lăsară Moghiliovul în urmă,
cîmpiile alternau cu fîşii de pădure. Verdele întins era curmat adesea de valuri de
pămînt roşcat, uneori mai largi, alteori mai înguste: de ambele părţi ale şoselei se
săpau şanţuri antitanc şi tranşee. Majoritatea săpătorilor erau în haine civile.
Numai pe alocuri, printre cămăşi civile şi basmale, se zărea cîte o bluză de genist
— erau cadrele care conduceau lucrările.
Apoi, maşina intră într-o pădure deasă. Şi deodată pieri orice urmă omenească
şi se făcu linişte. Camionul înainta în adîncul pădurii şi nu întîlnea pe nimeni:
nici oameni, nici maşini. La început, lucrul acesta nu atrase atenţia lui Sinţov şi
nici nu-l nelinişti, apoi însă începu să-i pară ciudat. Lîngă Moghiliov se afla
statul-major al frontului, dincolo de Bobruisk se purtau luptele cu nemţii, şi el se
aştepta ca între aceste două puncte să se afle trupe şi state-majore, şi deci să
existe şi un oarecare du-te-vino de maşini.
Dar iată că parcurseseră mai bine de jumătate din drum, apoi încă zece
kilometri şi alţi zece, dar şoseaua rămînea la fel de pustie. În sfîrşit, camionul lor
aproape că se ciocni la o răscruce cu o Emkă ce venea pe un drum de pădure.
Sinţov deschise portiera cabinei şi flutură mîna. Emka se opri. Înăuntru se găsea
un căpitan de infanterie, care se prezentă, spunînd că este aghiotantul
comandantului unui corp de infanterie. Sinţov îi propuse să meargă împreună,
ca acesta să-i arate unde sînt unităţile corpului: pachetele de ziare erau
 încă neatinse şi le-ar fi putut distribui acelor unităţi. Dar aghiotantul îi
răspunse grăbit că şi el a lipsit o vreme şi că între timp corpul s-a deplasat, aşa că
nici el nu ştie unde să-l caute, n-avea deci nici un sens să meargă împreună, mai
bine să-i dea cîteva pachete cu ziare pe care le va împărţi el însuşi cînd va găsi
regimentul. Liusin îi întinse două pachete. Căpitanul le aruncă pe bancheta din
spate şi, luînd viteză, Emka dispăru după perdeaua copacilor, iar camionul porni
mai departe spre Bobruisk.
Deasupra drumului trecură de mai multe ori cîteva Messerschmidt-uri. Pădurea
se întindea pînă în marginea şoselei, şi avioanele răsăreau atît de brusc de după
vîrfurile copacilor, încît Sinţov nu apucase decît o dată să sară afară din cabină.
Dar nemţii nu trăgeau în camion, probabil că aveau obiective mai importante
prin preajmă.
Judecînd după hartă, pînă la rîul Berezina nu mai rămîneau decît vreo zece
kilometri. Dacă luptele se duceau dincolo de Bobruisk, pe celălalt mal al rîului,
dincoace de rîu ar fi trebuit să se găsească barem eşaloane doi sau formaţiuni de
spate. Sinţov le căuta din ochi, întorcînd capul ba la dreapta, ba la stînga, cer-
cetînd cu încordare desişurile pădurii.
Inexplicabila pustietate a şoselei îl enerva tot mai mult. Deodată şoferul frînă
brusc. La încrucişarea cu un drum îngust de pădure, care se pierdea printre
copaci departe în zare, stătea un ostaş fără armă, cu două grenade le brîu. Sinţov
îl întrebă de unde vine şi dacă nu se află prin apropiere vreunul din comandanţii
lui. Ostaşul îi spuse că au sosit acolo în ajun, cu un camion din Moghiliov, ei
fiind un grup de vreo douăzeci de oameni, conduşi de un locotenent, şi că el a
fost pus acolo în post cu sarcina de a-i reţine pe toţi oamenii rătăciţi care veneau
dinspre apus şi de a-i îndrepta la stînga, pe drumul către ocolul silvic, unde
locotenentul lor constituie o unitate.
Continuînd să-i pună întrebări, Sinţov află că omul stă acolo din ajun, că la
Moghiliov li s-a dat cîte o puşcă la doi oameni: „Cîte doi — număraţi!”, că la
începuţ a stat în post cu încă un ostaş, dar către dimi-neaţă tovarăşul lui a
dispărut, că în acest răstimp a îndrumat spre locotenent vreo şaizeci de oameni
izolaţi, dar probabil că a fost uitat în post: n-a venit nimeni să-l schimbe şi n-a
mai mîncat nimic de ieri dimineaţă.
Sinţov îi lăsă jumătate din pesmeţii pe care-i avea în porthart şi ordonă
şoferului să pornească înainte.
După vreun kilometru, maşina fu oprită de doi miliţieni în mantale cenuşii
cauciucate, care ţîşniră deodată din desiş.
— Tovarăşe comandant, întrebă unul dintre ei, ce ordine mai sînt?
— Cum ce ordine? îi întoarse mirat întrebarea Sinţov. N-aveţi conducerea
voastră?!
 — Nu mai avem nici o conducere, răspunse unul din miliţieni. Am fost trimişi
alaltăieri aici în pădure să prindem paraşutişti, dacă vor fi lansaţi. Dar ce paraşu-
tişti mai pot fi lansaţi acum, cînd nemţii au şi început să treacă peste Berezina?
— Cine ţi-a spus asta?
— Spun oamenii. Ş-apoi, iată că se aude şi artileria... N-o auziţi?
— Nu se poate! sări Sinţov, deşi, trăgînd cu ure- chea, i se păru şi lui că
undeva, înaintea lor, bubuie salve de artilerie. Minciună! i-o reteză el scurt mili-
ţianului, căutînd mai degrabă să se liniştească pe sine însuşi. Dar în tonul lui era
mai mult îndărătnicie decît siguranţă.
— Tovarăşe comandant, spuse miliţianul, şi obrazul lui deveni palid şi plin de
hotărire, probabil că vă duceţi la unitatea dumneavoastră, luaţi-ne şi pe noi, să
luptăm la dumneavoastră ca ostaşi! Ce să mai aşteptăm aici, să ne spînzure
fasciştii de o cracă? Sau să ajungem să ne scoatem uniforma?!
Sinţov îi spuse că este într-adevăr în căutarea unor unităţi şi, dacă miliţienii vor
să vină cu el, n-au decît să urce în camion.
— Şi încotro mergeţi? întrebă miliţianul.
— Într-acolo, arătă Sinţov cu mîna înainte într-o direcţie neprecisă. Acum nu
mai ştia nici el încotro şi pînă unde o să tot meargă aşa.
Miliţianul care vorbise cu Sinţov puse piciorul pe o roată, să urce în camion.
Dar celălalt îl smuci de manta şi începu să-i şoptească ceva la ureche. Pesemne
că nu voia să plece în direcţia rîului.
— Mai dute-n!... se răsti furios primul miliţian şi, scîrbit, îl îmbrînci pe fricos
cu piciorul în piept, după care sări în camion.
Maşina porni. Al doilea miliţian rămase o clipă buimac, apoi, după ce maşina îl
depăşi, începu să dea disperat din mîini, se repezi după camion, se agăţă de
oblonul din spate şi se rostogoli cu tot corpul pe platformă. Să rămîi singur era şi
mai înfiorător decît să mergi înainte.
Deasupra pădurii trecură încet, vuind adînc, şase uriaşe bombardiere de noapte
cu patru motoare, de tip „TB-3”. Ai fi spus că nu zboară, ci se tîrăsc agale pe cer.
În jurul lor nu se zărea nici un avion sovietic de vînătoare pentru acoperire.
Alarmat, Sinţov îşi aminti de cele cîteva Messerschmidt-uri care tot dădeau tîr-
coale pădurii şi simţi că-şi pierde cumpătul. Dar bombardierele îşi continuară
liniştit zborul şi se făcură nevăzute. Peste cîteva minute, dinspre rîu se auziră
exploziile unor bombe grele.
Judecînd după un indicator kilometric zărit din goana maşinii, pînă la Berezina
mai rămîneau patru kilometri. Acum, Sinţov era convins că din clipă în clipă va
da peste unităţile noastre, că doar nu se putea să nu fie chiar nimeni pe celălalt
mal. Deodată, dintre copaci se iviră cîţiva oameni şi începură să dea din mîini cu
înfrigurare. Şoferul aruncă o privire întrebătoare spre Sinţov, dar acesta nu se
clinti, aşa că maşina continuă să lunece înainte. Oamenii, rămaşi în mijlocul dru-
mului strigau mereu după ei, cu palmele pîlnie la gură.
 — Opreşte! spuse Sinţov şoferului.
Gîfîind din greu, un sergent de pionieri se apropie în goană de maşină, şi-i
întrebă încotro se duc.
— La Bobruisk.
Sergentul îşi şterse sudoarea care-i şiroia pe frunte şi, înghiţindu-şi
spasmodic saliva, de i se vedea cum îi saltă mărul lui Adam, spuse că nemţii au
şi trecut Berezina.
— Ce fel de nemţi?
— Tancuri...
— Unde?
— La vreo şapte sute de metri de aici. Acu cîteva minute am avut o luptă cu ei!
spuse sergentul, arătînd cu mîna către locul ciocnirii. Noi înaintam în formaţie
de-a lungul fîşiei minate, iar ei au deschis focul din tancuri; cu un singur proiectil
ne-au ucis zece oameni. Am rămas doar ăştia... şi privirea lui buimăcită îmbrăţişă
pe tovarăşii săi rămaşi puţin mai în urmă — în total şapte oameni... Barem să fi
avut niscai explozibil sau cîteva grenade... Cu asta ce să-i faci tancului?! şi
sergentul izbi mînios cu patul armei în pămînt.
Sinţov tot mai stătea în cumpănă. Nu-i venea să creadă că nemţii sînt într-
adevăr atît de aproape. Dar cînd motorul camionului amuţi pentru o clipă, se auzi
distinct un puternic clănţănit de mitraliere din stînga drumului, în imediata lor
apropiere, cu siguranţă că de partea asta a Bereziiiei.
— Tovarăşe politruc! Era glasul lui Liusin, care se făcea auzit pentru prima
dată de cînd plecaseră. Îmi daţi voie să spun şi eu ceva? Poate că într-adevăr ar fi
bine să ne întoarcem pînă s-or lămuri lucrurile.
Pe chipul lui, de obicei atît de rumen, iar acum palid, se citea spaima, care
totuşi nu-l împiedicase să se adreseze lui Sinţov absolut regulamentar.
— Să ne întoarcem, spuse Sinţov, pălind la rîndul său.
Pînă atunci nici nu-i trecuse prin cap că doar peste o jumătate de kilometru, cel
mult peste un kilometru, ar fi putut să cadă prizonieri la nemţi! Apăsînd febril pe
ambreiaj, şoferul întoarse maşina, şi vreme de o clipă prin faţa ochilor lui Sinţov
defilară chipurile ostaşilor rămaşi pe drum în urma camionului.
— Stai! urlă el, ruşinat de propria-i slăbiciune, şi strînse cu atîta putere umărul
şoferului, încît acesta icni de durere.
— Urcaţi-vă! strigă Sinţov către ostaşi, deschizînd portiera, după ce şoferul
opri ferm maşina. Mergeţi cu mine!
Cu toate că de mai bine de un an şi jumătate lucra la un ziar militar, abia acum
comanda pentru prima dată altor oameni pe baza dreptului celui care are mai
multe cuburi la petliţe. 1 Ostaşii se avîntară unul cîte unul pe platformă, afară de

1
 În acea perioadă, gradele în Armata Roşie erau indicate prin triunghiuri, cuburi sau romburi
prinse de petliţe (n. ed.).
ultimul dintre ei, care zăbovea. Tovarăşii lui se aplecară să-l tragă sus. Abia
atunci îşi dădu seama Sinţov că omul e rănit: un picior era în cizmă, iar ceilălalt
— desculţ — şiroia de sînge.
Sinţov sări afară din cabină şi ordonă ostaşilor să-l instaleze pe rănit în locul
său, lîngă şofer. Simţind că ordinele lui sînt ascultate, el continuă să dea
dispoziţii şi fu din nou ascultat. Ostaşul rănit fu aşezat în cabină, iar Sinţov urcă
pe platformă. Şoferul, îndemnat de tragerile tot mai distincte ale mitralierelor
care răsunau acum şi din dreapta, şi din stînga drumului, porni în viteză înapoi
spre Moghiliov.
— Avioane! strigă speriat unul dintre ostaşi.
— Sînt ale noastre, îl linişti altul.
Sinţov înălţă capul. Chiar deasupra drumului, la o înălţime relativ mică, se
întorceau înapoi trei din bombardierele „TB-3”. Probabil că exploziile auzite
puţin mai înainte de Sinţov erau rezultatul acţiunii lor; acum, după executarea
misiunii, bombardierele se întorceau cu bine, luînd treptat înălţime. Dar
presimţirea neagră care l-a copleşit pe Sinţov cînd le-a văzut prima dată nu-l
slăbea nici acum.
Şi într-adevăr, deodată, de undeva de sus, de după un pîlc de nori rari, apăru un
Messerschmidt mic şi iute, ca o viespe, care se porni cu o viteză înspăimîntătoare
în urmărirea celor trei bombardiere.
Toţi oamenii aflaţi în camion îşi încleştară tăcuţi degetele de obloanele
platformei şi, uitînd de sine şi de teama pentru propria lor viaţă, uitînd de tot şi
de toate, priveau cu groază la cer. Messerschmidt-ul trecu pieziş pe sub coada
ultimului bombardier, rămas puţin în urmă, şi bombardierul prinse să fumege şi
luă foc tot atît de repede ca o hîrtie uscată din sobă de care ai apropiat un chibrit
aprins. Avionul continuă să zboare cîteva zeci de secunde, coborînd şi fumegînd
tot mai mult, apoi rămase o clipă agăţat parcă de o aţă şi, lăsînd pe cer o coadă de
fum, se prăbuşi în pădure.
Messerschmidt-ul descrise un arc sclipitor către soare, luă înălţime, se întoarse
ca o strună subţire de oţel şi ieşi la coada bombardierului următor. Imediat
răsună ţăcănitul scurt al unor focuri de mitralieră. Messerschmidt-ul se avîntă
iarăşi în sus, iar cel de-al doilea bombardier mai pluti vreo jumătate de minut
deasupra pădurii, aplecîndu-se tot mai mult pe-o aripă, apoi se răsturnă în văzduh
şi se prăvăli în pădure în urma celuilalt.
Vuind, Messerschmidt-ul descrise o nouă buclă pe cer, coborî în linie oblică şi
se abătu asupra cozii celui de-al treilea bombardier, care se îndepărtase. Şi din
nou se petrecu acelaşi lucru. Un trosnet abia auzit al mitralierelor, un ţiuit subţire
al viespii redresîndu-se din picaj, o fîşie neagră şi lungă de fum, care se aşternu
deasupra pădurii, şi un îndepărtat bufnet de explozie.
— Mai vin şi altele! strigă îngrozit sergentul, înainte ca oamenii să-şi fi revenit
după tragedia urmărită pe cer.
 Sergentul sări în picioare şi începu să-şi vînture straniu braţele, de parcă ar fi
vrut să oprească şi să salveze de la pieire celelalte trei bombardiere, care se
întorceau din misiune.
Zguduit adînc, Sinţov se uita în sus, cu mîinile încleştate de diagonala centurii;
primul miliţian şedea lîngă el cu mîinile împreunate a rugăciune şi cu degetele
strînse cu atîta putere, încît se albiseră de încordare; ai fi zis că imploră în
tăcere pe aviatori să observe mai repede viespea aceea cumplită, aducătoare de
moarte, care se rotea ciudat pe cer!
Toată lumea din camion se ruga parcă de piloţi, dar ei fie că nu observau nimic,
fie că vedeau, dar nu erau în stare să facă nimic. Messerschmidt-ul porni în
întîmpi- narea bombardierelor, apoi se înălţă drept în sus, ca o lumînare, şi pieri
după un nor. În sufletul lui Sinţov înflori speranţa că neamţul a rămas fără
muniţie.
— Uite, încă unul! strigă miliţianul, apucîndu-l de mînă pe Sinţov şi zgîlţîindu-
i-o din toate puterile. Încă unul!
Şi Sinţov văzu că de sub acelaşi nor apare acum nu o singură viespe, ci două.
Zburînd cu o viteză de necre-zut, ele ajunseră cele trei avioane domoale şi se
strecu- rară chiar pe lîngă coada celui din urmă. Bombardierul luă foc, iar
viespile, avîntîndu-se voios în tării, parcă bucurîndu-se că s-au întîlnit, se
despărţiră şi, schimbîn- du-şi locurile, mai trecură o dată deasupra bombardieru-
lui, clănţănind sec din mitraliere. Acesta trosni din toate încheieturile şi începu să
cadă, fărîmîndu-se în bucăţi încă din aer.
Viespile porniră mai departe. Celelalte două bombardiere greoaie mai goneau
cu îndărătnicie deasupra pădurii şi încercau să ia înălţime, îndepărtîndu-se mereu
de camionul care le urma pe drum şi purta un grup de oameni tăcuţi, strînşi de
crîncena lor durere într-un singur ghem viu.
La ce se gîndeau acum aviatorii acestor două bombardiere de noapte atît de
domoale, ce mai sperau ei? Ce altceva mai puteau face decît să continue a pluti
aşa deasupra pădurii, prizonieri ai acestor aparate înnebunitor de lente, sperînd
doar într-un lucru: poate, poate va greşi duşmanul şi se va băga singur sub bătaia
mitralierelor de la coadă?
„De ce n-or fi sărind cu paraşuta? se întrebă Sintov. Sau poate că nici nu au
paraşute?” îi fulgeră în gînd.
Răpăitul mitralierelor se auzi de data asta înainte ca Messerschmidt-urile să
ajungă lîngă bombardier — colosul încerca să se apere. Şi deodată
Messerschmidt-ul care trecu aproape de el se pierdu dincolo de coama pădurii,
fără să încerce măcar a se redresa din picaj. Totul se petrecuse atît de fulgerător,
încît în primul moment oamenii din camion nici nu-şi dădură seama că neamţul a
fost doborît; în clipa următoare izbucniră în strigăte de bucurie, care fură însă
curmate imediat de o nouă ameninţare. Cel de-al doilea Messerschmidt trecu încă
o dată pe sub bombardier şi reuşi să-l incendieze. De data asta, parcă răspunzînd
gîndurilor lui Sinţov, din bombardier săriră unul cîte unul mai multe
ghemotoace; unul dintre ele se prăvăli ca piatra, dar deasupra celorlalte,
paraşutele se deschiseră la vreme.
Rămas singut, neamţul se porni să tăcăne răsunător din mitraliere, rotindu-se în
cercuri tot mai mici în jurul paraşutiştilor. Trăgea în piloţii atîrnaţi de paraşute, şi
oamenii din camion auzeau rafalele scurte ale mitralierelor sale. Viespea îşi
economisea gloanţele, iar paraşutele coborau atît de încet asupra pădurii, încît
dacă cei din camion ar fi fost în stare să se uite atunci unul la altul, ar fi văzut
cum fiecare îşi mişcă spasmodic mîinile, făcînd acelaşi semn: jos, jos, mai
repede, la pămînt!
Rotindu-se mereu în jurul paraşutiştilor, Messer- schmidt-ul îi însoţi pînă
aproape de vîrfurile copacilor, apoi trecu deasupra pădurii în zbor razant, de
parcă ar fi vrut să mai desluşească ceva aflat chiar pe pămînt, şi pieri.
Al şaselea bombardier, ultimul, se topi curînd în zare. Pe cer nu mai rămase
nimic, de parcă nici nu fuseseră vreodată pe lume aceste aparate uriaşe, greoaie
şi neajutorate; nu mai erau pe cer nici aparatele, nici oamenii aflaţi în ele, nici
trosnetul mitralierelor, nici Mes- serschmidt-urile, nu mai era nimic, nimic decît
cerul cu desăvîrşire pustiu şi cîteva coloane subţiri de fum negru, care începuse
să se destrame deasupra pădurii.
Sinţov stătea în picioare pe platforma camionului, care gonea înainte, şi plîngea
de furie. Plîngea, culegînd cu limba lacrimile sărate care i se scurgeau pe buze, şi
nu băgă de seamă că şi ceilalţi tovarăşi plîng, ca şi el.
— Stai, stai, opreşte! strigă el deodată, reuşind să se stăpînească înaintea
celorlalţi, şi bătu cu pumnii în acoperişul cabinei.
— Ce e, ce s-a întîmplat? întrebă şoferul, scoţind capul pe geam.
— Trebuie să-i căutăm! spuse Sinţov. Să-i căutăm, poate că mai trăiesc totuşi,
ei, piloţii, paraşutiştii...
— Dacă vreţi să-i căutăm, ar trebui să mai mergem o bucată, tovarăşe
comandant, vîntul i-a dus mai departe, spuse miliţianul; obrazul îi era umflat de
plîns, ca la un copil.
Peste vreun kilometru, opriră maşina şi coborîră cu toţii. Nici unul nu uitase de
nemţii care trecuseră rîul,
 dar în clipa aceea nimeni nu se gîndea la el însuşi. Iar cînd Sintov le ordonă să
se împartă în două grupuri şi să pornească în căutarea aviatorilor, în dreapta şi în
stînga drumului, nimeni nu protestă.
Sinţov, sergentul şi cei doi miliţieni umblară multă vreme prin pădure, pe
partea dreaptă a drumului, căutînd şi strigîndu-i pe aviatori, dar nu găsiră nimic:
nici paraşute, nici oameni. Şi totuşi, era clar că piloţii căzuseră undeva pe
aproape, în pădure, şi trebuiau găsiţi neapărat, pentru că altfel i-ar fi găsit nemţii!
Abia după o oră de trudă zadarnică Sinţov se hotărî să iasă înapoi la drum.
Liusin şi ceilalţi se întorseseră mai demult şi-i aşteptau lîngă maşină. Obrazul
politrucului-adjunct era zgîriat adînc, bluza zdrenţuită, iar buzunarele atît de
burduşite, încît clapa unuia rămăsese fără nasture. Într-o mînă ţinea un pistolet.
— I-au ucis, tovarăşe politruc, pe amîndoi i-au ucis, spuse îndurerat Liusin şi
îşi duse palma la obrazul însîn- gerat.
— Dar dumneata ce-ai păţit?
— M-am căţărat într-un pin. A rămas agăţat unul, bietul de el, tocmai în vîrful
copacului... Atîrna aşa, mort, cu picioarele în sus, cu pieptul ciuruit de gloanţe...
— Dar celălalt?
— Şi celălalt.
— Cum mai batjocoreşte fascistul oamenii! spuse unul dintre ostaşi.
— Le-am luat actele, raportă Liusin, ducînd mîna la buzunarul cu nasturele
sărit. Să vi le dau?
— Nu, păstrează-le la dumneata.
— Luaţi cel puţin pistoletul. Şi-i întinse lui Sinţov un browning de calibru mic.
Sinţov privi arma şi o băgă în buzunar.
— Dar dumneavoastră n-aţi găsit pe nimeni, tovarăşe politruc? întrebă Liusin.
— Nu.
— Cred că pe ceilalţi doi, care au sărit cam în dreapta drumului, i-a împins
vîntul şi mai departe, spuse Liusin.
 Să mai mergem cîteva sute de metri şi să cercetăm pădurea.
Dar n-a mai fost nevoie să cerceteze pădurea. După ce maşina parcurse vreo
patru sute de metri şi se opri, din desiş îi ieşi în întîmpinare, îndoit sub
greutatea unei poveri, un pilot scund şi vînjos, cu bluza descheiată şi cu casca
de zbor trasă pînă este ochi. Omul ducea în spate pe celălalt pilot, îmbrăcat încă
în costumul de zbor; braţele rănitului se încolăceau pe după gîtul tovarăşului său,
iar picioarele i se tîrau pe pămînt.
— Ţineţi-l, făcu scurt aviatorul.
Liusin şi cei cîţiva ostaşi se repeziră spre el, luară de pe umerii lui trupul
rănitului şi-l întinseră pe iarba de la marginea drumului. Rănitul avea ambele
picioare ciuruite de gloanţe. Zăcea pe iarbă, suflînd din greu, ba deschizînd, ba
închizînd iarăşi ochii. În timp ce agerul Liusin tăie cu un briceag costumul de
zbor şi cizmele şi bandajă cu pansamentul individual picioarele rănitului,
aviatorul cel scund şi vînjos îşi scoase casca, îşi şterse sudoarea de pe faţă şi
încercă să-şi dezmorţească umerii, striviţi de povara grea.
— Aţi văzuit? întrebă el într-un tîrziu cu glas posomorît şi, ştergîndu-şi
broboanele de sudoare de pe frunte, îşi puse din nou casca şi şi-o trase atît de
adînc peste ochi, încît ai fi spus că se fereşte să privească la cineva şi nici nu vrea
ca ochii lui să fie văzuţi.
— A fost chiar deasupra noastră... răspunse Sinţov.
— Aţi văzut cum sînt gîtuiţi şoimii noştri, ca nişte pui de mîţă... spuse pilotul.
Glasul îi tremura de amărăciune, dar omul îşi învinse obida şi, fără să mai
adauge nimic, îşi trase casca mai adînc pe ochi.
Sinţov tăcea. Nu ştia ce să spună.
— Într-un cuvînt, am bombardat locul de trecere peste rîu, am dărîmat podul,
cu tancuri cu tot. Ne-am îndeplinit misiunea, spuse el. Barem un singur avion de
vînătoare să ni se fi dat pentru acoperire!
— I-am găsit pe cei doi tovarăşi ai dumneavoastră, dar morţi, spuse Sinţov.
 — Nici noi nu mai sîntem vii, murmură pilotul. Le-aţi luat actele şi
armamentul? întrebă el apoi cu alt glas, cu totul diferit, cu glasul unui om care a
hotărît să se stăpînească şi care ştie s-o facă.
— Le-am luat.
— E cel mai bun navigator al nostru pentru zborurile de noapte şi fără
vizibilitate, spuse pilotul, întorcîndu-se spre rănitul aflat în îngrijirea lui Liusin.
Navigatorul meu! Cel mai bun echipaj din regiment, şi ne-au prăpădit degeaba!
strigă el, aproape hohotind, dar tot atît de repede ca şi prima dată se stăpîni şi
întrebă preocupat: Nu plecăm?
Navigatorul rănit fu urcat în camion şi instalat pe cîteva grămezi de ziare, lîngă
oblonul din spate, în aşa fel încît maşina să-l scuture cît mai puţin. Pilotul se aşe-
ză la căpătîiul navigatorului său. Apoi urcară şi ceilalţi. Maşina porni, dar foarte
curînd frînă din nou.
Se aflau la răscrucea unde cu o oră, două în urmă Sinţov împărţise cu santinela
rezervele sale de pesmeţi. Ostaşul stătuse tot timpul în acelaşi loc şi, zărind acum
camionul, care se întorcea, îi sări în drum şi agită o grenadă în mînă, hotărît
parcă s-o arunce sub roţile maşinii.
— Tovarăşe politruc, îl întrebă el pe Sinţov cu un glas care-l făcu pe acesta să
se îngrozească. Tovarăşe politruc, ce-i asta? Sînt aproape două zile de cînd stau
în post, şi nu vine nimeni să mă schimbe... Ce să fac? Nu mi se dă un alt ordin,
tovarăşe politruc?
Sinţov îşi dădu seama că dacă i-ar răspunde ferm că ordinul rămîne acelaşi, că
va fi schimbat curînd, ostaşul va continua să stea la locul său. Dar cine putea să
garanteze că omul va fi într-adevăr schimbat?
— Te scot eu din post, îi zise Sinţov, încercînd să-şi amintească formuila
regulamentară care, ca un făcut, îi zburase tocmai acum din minte. Uitase
formula cu care superiorul poate scoate din post o santinelă. Te scot din post, o
să raportezi pe urmă! repetă el, neputîndu-şi aminti nimic altceva şi temîndu-se
ca din pricina formulei neregulamentare ostaşul să nu-i execute ordinul, să
rămînă în post şi să se prăpădească de-a surda. Urcă sus, ai să mergi cu mine!
Ostaşul răsulflă uşurat, îşi agăţă grenada la centură şi se sui pe platformă.
Îndată ce camionul porni, sus pe cer apărură din nou trei „TB-3”, oare se
îndreptau spre Bobruisk. De data asta, cele trei bombardiere erau însoţite de un
avion de vînătoare. Se înălţa sus de tot şi iarăşi cobora deasupra bombardierelor,
scoţînd parcă în evidenţă marea lui mobilitate şi viteză faţă de încetineala
zborului lor.
— Bine că astea trei cel puţin sînt însoţite, îi spuse lui Sinţov pilotul
bombardierului doborît; în vocea lui suna o bucurie dovedind completa nepăsare
pentru propria lui nenorocire. Dar nici nu apucă Sinţov să-i răspundă, că de după
nori se arătară două Messerschmidt-uri, care porniră întins spre bombardiere.
Vînătorul nostru viră în întîmpinarea lor şi, ajuns în imediata apropiere a nemţi-
lor, se ridică drept în sus ca o lumînare, se răsturnă pe o aripă, se abătu asupra
unui Messerschmidt şi-l incendie.
— Arde, arde! strigă aviatorul. Uite-l că arde!
Bucuria răzbunării satisfăcute îi cuprinse pe oamenii din camion. Pînă şi
şoferul, lăsînd o singură mînă pe volan, îşi scoase parcă tot corpul pe fereastra
maşinii. Messersichmidt-ul se prăvălea în flăcări; pilotul lui se aruncă afară din
carlingă şi îşi deschise sus pe cer cupola paraşutei.
— Să vezi că-l doboară îndată şi pe al doilea, strigă pilotul, să vezi!
Şi, fără să-şi dea seama, scutură în neştire braţul lui Sinţov.
Şoimul lua mereu înălţime, dar, cine ştie cum, al doilea neamţ se iscă deodată
deasupra lui; răsună din nou un trosnet de mitralieră, Messersichmidt-ul ţîşni în
sus, iar vînătorul sovietic porni să coboare vertiginos, lăsînd în urmă o coadă de
fum. Un ghemotoc negru se desprinse de el şi porni să cadă drept în jos, cu o
viteză de necrezut. Abia jos de tot, chiar deasupra copacilor, cînd se părea că
totul este pierdut, i se deschise în sfîrşit paraşuta. Messerschmidt-ul descrise un
arc de cerc larg şi porni liniştit în urmărirea bombardierelor, spre Bobruisk.
Pilotul, în picioare pe platforma camionului, dădea furios din mîini şi înjura
îngrozitor: lacrimile îi curgeau şuvoi. Sinţov mai văzuse de cinci ori scene ase-
mănătoare; acum întoarse capul, să nu mai vadă. Auzi doar din depărtare cum
răsună din nou un ţăcănit de mitralieră, îl auzi pe pilot cum scrîşneşte din dinţi şi
spune „s-a sfîrşit”, apoi îl văzu acoperindu-şi faţa cu mîinile şi aruncîndu-se pe
scîndurile platformei.
Sinţov opri maşina. Paraşuta nemţească se mai bălăbănea prin văzduh, sus
deasupra capetelor lor, dar pilotul sovietic ajunsese la pămînt şi, după aprecierea
oamenilor, nu era prea departe, cam la doi kilometri de ei, în direcţia Bobruisk-
ului.
— Du-te în pădure să-l prinzi pe fascist! îi spuse Sinţov lui Liusin. Ia-ţi cîţiva
oameni.
— Să-l prind viu? întrebă preocupat politrucul-adjunct.
— Cum ai să poţi.
Pentru Simţov, lucrul acesta nu avea importanţă. Viu sau mort, pe el îl interesa
un singur lucru: cînd or ajunge în pădure ceilalţi fascişti, ăsta să nu mai dea ochii
cu ei!
Cei doi răniţi — navigatorul şi ostaşul din cabină — fură coborîţi din maşină şi
culcaţi sub pini; lingă ei rămase să-i păzească doar ostaşul cu grenade, pe care
Sinţov îl scosese din post. ,,Orice s-ar întîmpla, omul acesta nu-i va părăsi pe
răniţi”, îşi spuse Sinţov.
Liusin, sergentul şi ceilalţi ostaşi intrară în pădure să-l prindă pe neamţ, iar
Sinţov cu aviatorul şi cu cei doi miliţieni porniră cu maşina înapoi.
 Goneau iarăşi spre Bobruisk, cu ochii încordaţi spre pădure, sperînd să observe
paraşuta chiar din maşină; socoteau că pilotul trebuie să se afle în imediata apro-
piere a drumului.
În timpul acesta, pilotul pe care-l căutau zăcea în- tr-adevăr la vreo sută de
paşi de drum, în mijlocul unei poieniţe. Temîndu-se să nu fie împuşcat în aer de
către nemţi, el zăbovise dinadinis, cu sînge rece, deschiderea paraşutei, dar
apreciind greşit, trăsese de inel cu o secundă mai tîrziu decît s-ar fi cuvenit.
Paraşuta se deschisese prea aproape de pămînt, şi pilotul îşi rupsese ambele
picioare şi îşi frînsese şira spinării de un ciot. Zăcea lîngă acest ciot, ştiind că
pentru el totul s-a sfîrşit;
 jumătatea de jos a corpului era paralizată, nu şi-o mai simţea; nici să se tîrască
nu mai putea. Zăcea pe o parte şi, scuipînd sînge, se uita la cer. Messerschmidt-
ul care-l doborîse gonea acum după bombardierele rămase fără apărare; pe
fundalul norilor se şi zărea o coadă de fum.
Un om era întins pe pămînt, un om care nu s-a temut niciodată prea mult de
moarte. În cursul vieţii lui destul de scurte, se gîndise deseori fără nici o emoţie
că odată şi odată, poate, va fi şi el doborît sau incendiat, tot aşa cum de atîtea alte
ori doborîse sau incendiase pe alţii. Acum însă, în pofida curajului său, care
iscase nu demult invidia multora, pilotul rănit mortal era îngrozit pînă la
disperare.
Plecase să însoţeasca şi să apere trei bombardiere, dar sub ochii lui unul
fusese incendiat, iar celelalte două dispăruseră la orizont, şi el nu le mai putea
ajuta cu nimic. Credea că zace pe teritoriul ocupat de nemţi şi îşi închipuia, plin
de furie, cum se vor opri fasciştii deasupra lui şi se vor bucura că se tăvăleşte
mort la picioarele lor, el, omul despre care încă din treizeci şi şapte, din timpul
războiului din Spania, ziarele au scris de zeci de ori! Pînă atunci fusese mîndru
de asta, ba uneori chiar trufaş. Acum însă ar fi fost fericit dacă nu s-ar fi scris
niciodată şi nimic despre el, ar fi fost fericit ca venind aici fasciştii să găsească
trupul fără viaţă al unui locotenent-major necunoscut, care în urmă cu patru ani
doborîse deasupra Madridului primul său Fokker, şi nu cadavrul generalului-
locotenent Kozîrev. Cu furie şi disperare, se gîndea că nu este în stare să-şi
scoată bluza cu petliţe de general şi nici steluţa de Erou, şi chiar dacă va mai
avea putere să-şi rupă actele, nemţii tot îl vor recunoaşte şi se vor lăuda în fel şi
chip cît de uşor au pus mîna pe el, pe Kozîrev, unul din cei mai destoinici aşi ai
aviaţiei sovietice.
Pentru prima dată în viaţă deplîngea ziua şi ora de care înainte era atît de
mîndru, cînd după Halhin-Gol îl chemase însuşi Stalin şi avansîndu-l — de la
colonel, direct general-locotenent — îl numise comandant al aviaţiei de vînătoare
a unei întregi regiuni.
Acum, în faţa morţii, n-avea pe cine minţi: nu ştia să comande pe nimeni
decît pe sine însuşi şi escadrila sa, şi devenise general rămînînd de fapt acelaşi
locote- nent-major. Lucrul acesta se adeverise chiar din prima zi a războiului, şi
nu numai cu el. Motivul unor asemenea fulgerătoare înălţări în grad, ca a lui de
pildă, erau numai vitejia fără pereche şi sîngele cu care fusese stropită fiecare
decoraţie. Dar steluţele de general nu-i aduseseră, lui cel puţin — de alţii n-ar fi
putut spune — nu-i aduseseră de fel priceperea de a comanda mii de oameni şi
sute de avioane.
Pe jumătate mort, frînt, zăcînd la pămînt, fără putere să se clintească, simţea
acum pentru prima dată întreaga tragedie pe care o trăia, întreaga vină ce-l apăsa,
pe el, omul care urcase în goană, e drept fără voie, pînă la cea mai înaltă treaptă
a dificilei ierarhii militare. Îşi aminti cu cîtă uşurinţă privise faptul că războiul
poate izbucni din clipă în clipă şi cît de prost îşi exercitase comanda, după
izbucnirea lui. Îşi aminti de aerodromurile sale, pe care jumătate din avioane se
dovediră nepregătite de zbor, îşi aminti de avioanele sale bombardate pe sol, de
aviatorii săi, care decolaseră cu îndîr- jire chiar sub bombele inamice şi fuseseră
doborîţi încă înainte de a lua înălţime. Îşi aminti de dispoziţiile contradictorii pe
care le dăduse în primele zile, cînd, buimac şi năucit, gonea pe un avion de
vînătoare, riscîn- du-şi viaţa în fiece clipă fără a izbuti totuşi să mai salveze ceva.
Îşi aminti de ultima radiogramă transmisă înainte de moarte de unul din piloţii
acestor bombardiere „TB-3”, acum arse, aparate pe care nu era îngăduit, era o
crimă să le trimiţi în misiune ziua, fără acoperirea unor avioane de vînătoare; şi
totuşi, piloţii se oferiseră voluntar, cu întreg echipajul, şi zburaseră, înţelegînd că
locul de trecere peste rîu trebuie bombardat cu orice preţ şi că avioane de
vînătoare pentru acoperire nu mai există.
Cînd, acolo, pe aerodromul de la Moghiliov, unde ate- rizase după doborîrea
unui Messerschmidt întîlnit în drum, Kozîrev a auzit în casca de radio glasul bine
cunoscut al maiorului Işcenko, vechi tovarăş de-al lui şi coleg la Şcoala de
aviaţie din Eleţk: „Misiunea a fost îndeplinită. Ne întoarcem. Primii patru au fost
incendiaţi, e rîndul meu să ard. Murim pentru Patrie. Rămî- neţi cu bine!
Transmiteţi-i lui Kozîrev mulţumirile noastre pentru buna acoperire pe care ne-a
asigurat-o!”, s-a apucat cu mîinile de cap şi a rămas un minut întreg aşa
nemişcat, abia înfrîngîndu-şi pornirea de a-şi trage chiar acolo, în camera
ofiţerului de serviciu, un glonţ în tîmplă. Apoi însă întrebase dacă mai pleacă
vreun „TB-3” în misiune. I se răspunse că podul a fost distrus, dar că s-a primit
ordinul să fie distruse şi cheiurile cu toate mijloacele de trecere peste rîu. Nu mai
există nici o escadrilă de bombardiere de zi, aşa că alte trei „TB-3” s-au şi ridicat
în aer.
Ieşind ca o vijelie din biroul ofiţerului de serviciu, se repezise spre avionul
său de vînătoare şi, fără să spună nimănui nimic, se înălţase în văzduh. Iar cînd
ajunse deasupra norilor şi zări sub el cele trei bombardiere întregi şi nevătămate,
simţi că trăieşte una din puţinele lui clipe de fericire din ultimele zile. Peste un
minut se şi afla angajat în lupta cu Messerschmidt-urile, luptă care se sfîrşise
totuşi cu prăbuşirea sa.
Încă din prima zi a războiului, cînd mai toate avioanele de vînătoare „MIG”
primite de curînd de regiunea lui fuseseră incendiate de bombardierele inamice
chiar pe aerodromuri, el se înălţase pe un vechi „IL-l6”, de- monstrînd prin
exemplul personal că şi cu aceste avioane se poate lupta împotriva
Messerschmidt-urilor. De putut se putea, dar era greu. În special viteza era in-
suficientă.
Ştia că nu se va preda de viu nemţilor şi şovăia doar asupra momentului cînd să
se împuşte: să aştepte apropierea lor pentru a încerca să mai ucidă cîţiva dintre
ei, sau să se împuşte imediat, pentru a nu leşina şi a nu se pomeni fără veste
prizonier la inamic?
În sufletul lui nu-şi afla loc groaza dinaintea morţii, era doar o mare tristeţe că
nu va şti niciodată cum s-a terminat totul. Da, războiul ne-a luat prin surprindere;
da, n-am apucat să ne reînnoim armamentul; da, el, ca şi mulţi alţii au comandat
prost la început, s-au pierdut cu firea. Dar împotriva gîndului îngrozitor că nemţii
vor continua să ne bată ca în primele zile ale războiului se ridica întreaga-i fiinţă
de soldat, întreaga lui credinţă în armata sa, în tovarăşii săi şi, la urma urmei, în
el însuşi, care cum-necum mai adăugase astăzi doi fascişti la cei douăzeci şi nouă
doborîţi în Spania şi în Mongolia. Şi dacă n-ar fi fost doborît adineauri, le-ar mai
fi arătat el lor! Dar lasă că le vor arăta ei, tovarăşii lui, fasciştilor! Credinţa asta
pătimaşă trăia în trupul lui frînt, alături de gîndul negru ce nu-l părăsea o
clipă: ,,Eu însă n-am să mai văd victoria”. Dacă popii n-ar minţi cu poveştile lor
despre viaţa de apoi, el ar mai putea zări totul de acolo; de unde anume — din
rai, sau din iad — asta-i era perfect indiferent, la toţi dracii!
Soţia lui — care, asemenea tuturor sufletelor mărunte, îşi exagera rolul în viaţa
lui — n-ar fi crezut pentru nimic în lume că în ultimele sale clipe el nici nu s-a
gîndit la ea. Totuşi aşa stăteau lucrurile, şi asta nu pentru că n-ar fi iubit-o —
continua s-o iubească — ci pur şi simplu pentru că acum se gîndea la cu totul
altceva: la amărăciunea înfrîngerii şi la fericirea victoriei, la faptul că a băut pînă
la fund din cupa amărăciunii şi nu va sorbi niciodată din bucuria victoriei. Şi
nefericirea îi era atît de mare, încît în aceste clipe durerea de a nu mai vedea
niciodată chipul minunat şi mincinos al soţiei sale i se părea măruntă şi neînsem-
nată.
Se spune că înainte de moarte omul îşi revede întreaga viaţă. Poate că se
întîmplă şi aşa, el însă nu vedea decît războiul! Se spune că înainte de moarte
omul este în stare să cuprindă deodată mai multe gînduri. Poate că se întîmplă şi
aşa, el însă înainte de moarte nu avea decît un singur gînd — războiul! Aşa că
în starea aceea de semiconştienţă, auzind deodată cîteva glasuri şi zărind cu ochii
injectaţi de sînge cîteva si-luete care se apropiau, el nu-şi mai aminti, nici acum,
de altceva decît de război, şi nu se gîndi la nimic alt-ceva decît la fasciştii care se
apropie şi la datoria lui: să tragă în ei, iar apoi să se împuşte. Pistolul se afla în
iarbă, la îndemînă; îl pipăi, îi strînse mînerul aspru cu patru degete, iar cu al
cincilea pipăi trăgaciul. Ridică anevoie de la pămînt mîna cu pistolul şi apăsă de
cinci ori pe trăgaci, ţintind în siluetele cenuşii care răsăriseră în faţa lui prin vălul
difuz de ceaţă sîngerie. După al cincilea foc, cu teamă să nu fi greşit
numărătoarea, îşi îndoi mîna pînă la tîmplă şi îşi trase ultimul foc în ureche.
Cei doi miliţieni şi Sinţov se opriră lîngă trupul pilotului, care se împuşcase. La
picioarele lor se afla un om însîngerat, cu o cască de zbor în cap şi cu steluţe de
general la petliţele albastre ale bluzei. Totul se petrecuse atît de fulgerător, încît
nu-şi puteau veni în fire. Ieşiseră din desiş în poiana însorită, zăriseră în iarbă pe
aviatorul rănit, îl strigaseră şi porniseră în fugă spre el; el însă începuse să tragă,
fără să ia în seamă strigătele lor: „Sîntem de-ai noştri!” Apoi, cînd ajunseseră la
doi paşi de el, omul îşi dusese mîna la tîmplă, se cutremurase şi amuţise pentru
totdeauna.
Cel mai vîrstnic dintre miliţieni se lăsă în genunchi, descheie buzunarul bluzei
şi scoase înspăimîntat actele generalului. Sinţov stătea năucit lîngă el, apăsindu-
şi palma peste coasta străpunsă de glonţ, stătea tăcut, nesimţind încă nici o
durere, ci doar o mare slăbiciune şi sîngele care-i năclăise bluza. Cu trei zile în
urmă împuşcase un om pe care voia să-l salveze, iar acum, un alt om, pe care de
asemenea voia să-l salveze, mai că nu-l omorîse pe el, apoi se sinucisese şi zăcea
mort la picioarele lui, ca şi ostaşul acela de pe şosea. Poate că-i luase drept
nemţi, din pricina mantalelor cauciucate ale miliţienilor? Dar se poate oare să nu
fi auzit strigătele lor?
Continuînd să se ţină de coastă în locul unde bluza era plină de sînge, Sinţov
se lăsă în genunchi şi luă din mîna miliţianului tot ce se găsise în buzunarul de
la piept al mortului. Deasupra actelor se afla fotografia unei femei frumoase, cu
faţa rotundă şi gura mare, zîm- bitoare. Sinţov îşi dădu îndată seama că a mai
văzut-o undeva pe femeia asta, dar nu-.şi putea aminti nici cînd, nici unde
anume. Sub fotografie se aflau cîteva acte, carnetul de partid, diploma unui înalt
ordin militar şi un buletin pe numele generalului-locotenent Kozîrev.
„Kozîrev, Kozîrev...”, îşi tot repeta Sinţov, chinuin- du-se să închege şirul
asociaţiilor, şi deodată îşi aminti totul: nu numai chipul acestei femei, bine
cunoscut încă din anii de şcoală — chipul Nadiei, căreia îi spuneau pe atunci
Nadiuşa Karavaeva — ci şi chipul acesta mutilat de împuşcătură, întîlnit de atîtea
ori în ziare.
Sinţov tot mai stătea în genunchi, aplecat asupra cadavrului lui Kozîrev, cînd,
alarmaţi de împuşcături, se iviră din pădure pilotul bombardierului şi şoferul ca-
mionului. Pilotul îl recunoscu din prima clipă pe Kozîrev. Lăsîndu-se pe iarbă
alături de Sinţov, el cercetă tăcut actele, le înapoie şi, tot atît de tăcut şi mai mult
mirat decît îndurerat, spuse doar o singură frază:
— Da, asta este... Apoi se întoarse spre Sinţov, care tot mai stătea în
genunchi, cu palma lipită de bluza plină de sînge. Ce-i cu dumneata?
— A tras în noi... Ne-a luat probabil drept nemţi, spuse el arătînd din cap spre
Kozîrev.
— Scoate-ţi bluza, să te pansez, zise pilotul.
Dar Sinţov, venindu-şi în fire şi amintindu-şi că nemţii trebuie să fie pe
aproape, spuse că se va pansa mai tîrziu, în maşină, că mai întîi trebuie să
transporte acolo trupul generalului. Cei doi miliţieni îşi petrecură stîn- gaci
mîinile pe sub umerii cadavrului şi-l săltară de la pămînt, iar pilotul şi şoferul îl
ridicară de cîte un picior, mai sus de genunchi, şi porniră. Sinţov venea în urma
lor, încheind procesiunea. Îşi apăsa mîna pe rană şi se poticnea la tot pasul,
simţind sub coaste o durere din ce în ce mai apăsătoare.
— Trebuie să te pansez, repetă pilotul, după ce cul-cară cadavrul generalului pe
platformă, şi maşina porni.
Îşi scoase în grabă bluza, trase peste cap cămaşa de dedesubt şi, apucîndu-i
poalele cu degetele sale scurte şi puternice, o rupse fîşii-fîşii, neluînd în seamă
protestele lui Sinţov.
— Glonţul a ieşit, se vindecă, spuse el cu un ton de cunoscător, ţinînd suflecată
bluza lui Sinţov şi banda- jîndu-l cu pansamentele improvizate din cămaşa sa. Nu
mori pînă ajungem. Haide, lasă-ţi bluza în jos.
Trase la loc poalele bluzei lui Sinţov şi-l strînse bine cu centura mai jos de
rană. Sinţov gemu şi-şi muşcă buza de jos.
— Naiba-l ştie cum te-a nimerit... bombăni pilotul în chip de scuză, mutîndu-şi
privirea de la Sinţov la cadavrul generalului şi înapoi la Sinţov.
Peste cîteva minute, ajunseră la locul unde-i lăsaseră pe cei doi răniţi.
Navigatorul delira, iar ostaşul rănit la picior zăcea cu faţa în jos, respirînd greu
şi des. Ostaşul cu grenade şedea în acelaşi loc, lîngă ei.
— Ceilalţi unde sînt? îl întrebă Sinţov.
— Au luat-o într-acolo — şi ostaşul arătă cu mîna spre Moghiliov. Vîntul a dus
paraşuta departe, în direcţia aceea. Probabil că l-au şi prins. Au răsunat cîteva
împuşcături, le-am auzit de aici.
Urcară în maşină cei doi răniţi, se sui şi ostaşul cu grenade, apoi porniră mai
departe.
Pilotul insistă ca Sinţov să treacă în cabină.
— Uită-te la dumneata cum arăţi, nu fi... şi slobozi o ocară grea, dar pe un ton
atît de grijuliu, că Sinţov se supuse.
În urma lor, dinspre Bobruisk, bubuiau din cînd în cînd salve de artilerie, iar
uneori răsuna, adus de vînt, şi un răpăit de mitralieră. După vreo doi kilometri se
opriră; nici Liusin, nici ostaşii plecaţi cu el nu se zăreau nicăieri.
Sinţov îşi înăbuşi anevoie dorinţa de a mai parcurge o bucată de drum, trase
cu urechea la salvele ce răsu- nau în spatele lor şi spuse că trebuie să aştepte
acolo pînă se vor întoarce tovarăşii lor plecaţi în căutarea neamţului.
Dinspre Bobruisk se auzea mereu un foc susţinut. Sinţov simţea privirile
întrebătoare aţintite asupra sa, dar, întrucît hotărîse să aştepte încă un sfert de oră,
stătea şi aştepta. În asemenea clipe, în om se iscă pe neobservate calităţile unui
comandant. Tocmai asta se petrecea acum cu Sinţov, deşi el însuşi nu se gîndea
la acest lucru.
— Mai strigă-i o dată, spuse el, cînd minutarul ajunse la limita stabilită.
Miliţianul mai vîrstnic îşi duse, cine ştie pentru a cîta oară, mîinile pîlnie la
gură şi lansă pădurii o chemare
 asurzitoare, dar, ca şi pînă atunci, pădurea nu-i răspunse.
— Să mergem mai departe, ordonă Sinţov.
Dar n-au mai avut de mers prea mult: peste vreo cinci sute de metri îi opri în
mijlocul drumului un locotenent de tancuri. Faţa lui avea o expresie mînioasă, iar
la piept purta un automat nemţesc. În spatele locotenentului se ridicară din şanţul
drumului doi tanchişti cu armele în poziţia de tragere.
— Stai! Cine sînteţi? strigă locotenentul şi smuci portiera cabinei.
Sinţov răspunse că face parte din redacţia ziarului de front şi îşi caută oamenii
pe care i-a trimis să prindă un aviator neamţ.
— Şi cine-s oamenii ăştia ai dumneavoastră, cîţi sînt?
Sinţov îi spuse că e vorba de şapte oameni: politru-cul-adjunct, un sergent şi
cinci ostaşi. Şi, fără să ştie nici el din ce pricină, începu să se simtă vinovat.
— Da-da, chiar atîţia sînt şi i-am reţinut pe toţi. Ei pretind că dumneavoastră i-
aţi ajutat să dezerteze! su-rîse veninos locotenentul. Ia întoarceţi maşina, să vă
duc la căpitanul nostru. O să vedem noi acolo care-s ai noştri, care-s ai voştri, şi
cine sînteţi chiar dumneavoastră!
Cuvintele acestea îl enervară pe Sinţov, dar simţămîn- tul mereu crescînd al
vinovăţiei sale nedesluşite îl opri să dea frîu liber mîniei care-l cuprinsese. În
locul lui, însă, izbucni pilotul, care se aplecă peste oblonul cărnii onului.
— Hei, dumneata, ăla, se răsti el la locotenent, ia pofteşte încoace! Îţi vorbeşte
un maior! Vino încoace şi cască ochii!
Locotenentul nu răspunse, dar, strîngînd furios din fălci, se apropie de
platforma camionului şi aruncă o privire peste oblon. Ceea ce văzu acolo îi
schimbă părerea, sau poate că nu i-o schimbă, în orice caz îi în- muie tonul.
— Mai mergeţi o sută de metri, acolo e o trecere peste şanţ, cotiţi în pădure! îi
spuse el posac lui Sinţov, parcă subliniind că nu are de ce să-şi ceară scuze. Am
ordin să nu las pe nimeni să treacă mai departe... Port-neaghin! strigă el pe unul
din tanchişti. Urcă pe scară şi condu-i la tovarăşul căpitan! Dar peste o clipă opri
iarăşi camionul, care se urnise. Stai! Jos din maşină! Ostaşii rămîn aici!
Cei doi miliţieni şi ostaşul cu grenade săriră de pe platformă. Tonul ordinului
nu îngăduia nici o zăbavă.
— Dă-i drumul! spuse locotenentul, adresîndu-se mai mult tanchistului său
decît lui Sinţov.
După ce camionul pătrunse în pădure, strivind cu trosnet ramurile care umpleau
şanţul, Sinţov observă două tunuri de 37 milimetri, ascunse sub nişte tufe şi
întoarse cu ţevile spre şosea. Lîngă tunuri şedeau doi ostaşi, aşezaţi faţă în faţă,
cu picioarele desfăcute. Alături de ei se aflau o movilă de grenade şi un colac de
cablu telefonic; ostaşii legau grenadele între ele.
Strecurîndu-se printre copaci, camionul ajunse într-o poiană plină de oameni.
În mijlocul ei se afla un camion de o tonă şi jumătate, încărcat cu lăzi cu cartuşe
şi cu un morman de puşti. Alături, camuflat cu ramuri de brad, stătea un
autoblindat uşor de legătură, prevăzut cu mitraliere.
Un plutonier de tancuri muştruluia cu comenzi scurte şi precise un grup de vreo
patruzeci de ostaşi cu baioneta la armă, rupînd rîndurile, adunîndu-le, aliniindu-
le şi mtorcîndu-le „la stînga-mpre-jur!”. Sinţov zări în treacăt printre ei chipurile
cunoscute ale ostaşilor cu care mersese în camion.
În faţa autoblindatului, pe pămînt, sprijinit într-un cot pe cutia telefonului de
campanie, şedea un căpitan de tancuri cu cască în cap şi repeta monoton în
receptor:
— Ascult. Ascult. Ascult...
Lîngă el mai şedea un tanchist, tot cu cască în cap, iar în spatele lor stătea,
lăsîndu-se cînd pe un picior, cînd pe altul, politrucul-adjunct Liusin.
— Cînd naiba or să ne stabilească ăştia legătura? spuse căpitanul, lăsînd
receptorul şi sculîndu-se în picioare.
Văzuse prea bine maşina sosită, ca şi pe Sinţov cu maiorul de aviaţie, care
apucaseră să coboare din ea, dar puse întrebarea cu privire la legătura telefonică
de parcă n-ar fi observat nimic. Abia apoi întoarse capul şi îşi pironi privirea
asupra noilor-veniţi.
— Sînt ajutorul pentru spate al comandantului brigăzii a şaptesprezecea de
tancuri dumneavoastră cine sîn- teţi? întrebă el repezit, concentrînd totul într-o
singură frază.
Deşi se recomandase ca ajutor pentru spate, înfăţişa-rea lui nu semăna de fel cu
a unui om de spate. Salo-peta care-i îmbrăca trupul voinic, ruptă, murdară şi cu o
arsură mare în dreptul şoldului, mîna dreaptă bandajată pînă la vîrful degetelor
cu un pansament plin de sînge închegat, automatul nemţesc, care-i atîrna pe piept
la fel cu al locotenentului — toate se asociau perfect cu obrajii neraşi de cine ştie
cînd, negri de oboseală şi cu ochii ameninţători.
— Sînt... dădu să se prezinte aviatorul, dar înfăţişarea lui spunea destul de
limpede cine anume este.
— În privinţa dumneavoastră sînt lămurit, tovarăşe maior, îl întrerupse cu un
gest scurt căpitanul. Aţi sărit din bombardierul doborît, nu?
Aviatorul confirmă posac din cap.
— Dumneata însă prezintă actele! spuse căpitanul şi făcu un pas spre Sinţov.
— V-am explicat doar, sări Liusin, care se afla în spatele căpitanului.
— Dumneata să taci! îl repezi acesta fără a întoarce capul spre el. O să-ţi vină
şi dumitale rîndul să dai socoteală! Prezintă documentele! îi ceru el şi mai brutal
lui Sinţov.
—Ba mai întîi să mi le prezinţi dumneata mie! se înfurie Sinţov, din pricina
tonului vădit duşmănos cu care-i vorbea tanchistul.
— Eu mă aflu în dispozitivul unităţii mele şi nu sînt obligat să mă legitimez în
faţa nimănui, răspunse căpitanul surprinzător de încet, spre deosebire de Sinţov.
 Acesta din urmă îşi scoase din buzunar buletinul de identitate şi biletul de
concediu, amintindu-şi abia acum că nici nu apucase să capete acte noi de la
actuala sa redacţie. Simţindu-se în neregulă cu actele, se porni să explice cum se
face că n-a apucat să capete actele, ceea ce nu făcu decît să-i întărească
stinghereala.
— Destul de neclare actele dumitale, mîrîi căpitanul, înapoindu-i documentele.
Dar să admitem că lucrurile stau cum spui dumneata. Atunci, de ice cari oamenii
din prima linie după dumneata, în spatele frontului? Cine ţi-a dat dreptul acesta?
Încă din clipa cînd, pe şosea, locotenentul de tancuri îi spusese ceva
asemănător, Sinţov ardea de nerăbdare să lămurească în cel mai scurt timp că
este vorba de o neînţelegere. De aceea, începu să explice cum se re- peziseră spre
maşină cei cîţiva ostaşi aflaţi în pădure, cum îi luase în camion ca să-i salveze şi
cum mai tîr- ziu luase încă pe unul — pe ostaşul cu grenadele..
Dar, spre uimirea sa, îşi dădu seama că tanchistul nu socoteşte de fel că ar fi
fost o neînţelegere la mijloc. Dimpotrivă, socoteşte că totul e foarte clar.
— Fricosul se teme şi de umbra lui! Auzi dumneata, un tun de pe tanc să secere
zece oameni dintr-o lovitură, şi asta în pădure!?... Minciuni gogonate! A intrat
frica în ei, iar comandantul lor, în loc să-şi adune oamenii şi să-i liniştească, a
lepădat jumătate din ei şi a întins-o la goană pe şosea. Şi dumneata te-ai lăsat dus
de nas! În felul ăsta poţi să cari oricîţi vrei în spatele frontului: unii s-au speriat,
alţii îşi caută unitatea în spatele frontului... Unitatea trebuie să ţi-o cauţi în faţă,
acolo unde-i inamicul! Nu în spate!... Aici căpitanul trînti o înjurătură şi,
simţindu-şi sufletul mai uşurat, urmă de data asta mai calm, arătînd cu mîna spre
grupul de ostaşi care făceau instrucţie sub comanda plutonierului. Uite colo, să
vezi cum sînt readuşi în simţiri! Or să-şi revină ei — şi pe urmă îi ducem la
luptă! Auzi dumneata, să cari toţi alarmiştii la Moghiliov — lasă că sînt ei destui
acolo şi fără ăştia! Nouă aici ne trebuie oameni. Comandantul brigăzii mi-a
ordonat să-i adun pînă diseară trei sute de oameni pentru completare, dintre cei
care se plimbă prin păduri, şi am să-i adun, fii pe pace! Şi am să ţi-l iau şi pe
politrucul ăsta adjunct, ba chiar şi pe dumneata, adăugă el adresîndu-se
provocator lui Sinţov.
— Politrucul e rănit, spuse pilotul, morocănos ca şi pînă atunci, arătînd din cap
spre Sinţov. Ar trebui internat cît mai repede la spital.
— Rănit? întrebă neîncrezător căpitanul, în ochii căruia sclipea dorinţa vădită
de a vedea rana şi de a verifica personal adevărul.
„Nu crede”, îşi spuse Sinţov, şi inima i se strînse de obidă.
Dar căpitanul observase şi el pata întunecată de pe bluza lui Sinţov şi se
întoarse brusc spre Liusin.
— Raportează politrucului dumitale de ce refuzi să rămîi aici şi să lupţi alături
de noi. Sau poate eşti şi dumneata rănit şi te sfiai să mi-o spui?
 — Eu nu sînt rănit! strigă Liusin cu un glas surprinzător de strident, şi chipul
lui frumos se schimonosi. Nu sînt rănit şi nici nu refuz nimic. Sînt gata să fac
orice. Dar am primit ordin de la redactorul-şef să plec şi să mă întorc. Fără un alt
ordin de la superiorul meu nu pot să fac nimic, că nu-s de capul meu!
— Ei, spune, ce ordin îi dai? îl întrebă căpitanul pe Sinţov. Situaţia noastră e
grea. Uite, n-am în tot grupul de aici nici un lucrător politic. Abia am ieşit ieri
din încercuire, iar astăzi am şi intrat să astupăm o gaură lăsată de alţii. În timp ce
eu zăbovesc aici ca să adun oameni pentru completare, acolo pe Berezina,
brigada noastră îşi varsă ultimii stropi de sînge!
— Da, fireşte că dacă vrei poţi rămîne, tovarăşe Liusin, spuse cu simplitate
Sinţov. Şi eu aş rămîne... Îşi ridică ochii spre Liusin şi abia acum, cînd îi întîlni
privirea, înţelese că acesta aşteptase de la el cu totul alt ordin.
— Ei, şi cu asta, basta, spuse cu asprime căpitanul, întorcîndu-se iarăşi spre
politrucul-adjunct. Du-te la plutonier şi ia în primire, împreună cu el, comanda
grupului care s-a format.
— Numai să raportaţi redactorului-şef samavolnicia asta, şi că şi
dumneavoastră!... strigă Liusin în obrazul lui Sinţov, dar nu apucă să-şi termine
fraza, pentru că, înhăţîndu-l de umăr cu mîna lui bandajată, căpitanul îl răsuci în
loc şi-l îmbrînci spre plutonierul care-şi instruia oamenii.
— Va raporta el, nu te teme! Şi acum pofteşte de execută ordinul. Acum faci
parte din brigada noastră. Şi dacă nu execuţi ordinele, te curăţ.
Liusin plecă încovoindu-şi spinarea şi, într-o clipă, încetă să mai fie acel militar
chipeş şi înfipt cum păruse pînă atunci. Iar Sinţov, simţind că-l cuprinde o slăbi-
ciune de neînfrînt, se lăsă uşurel la pămînt.
Căpitanul îl privi uimit; apoi, amintindu-şi că politrucul e rănit, vru să spună
ceva liniştitor, dar tocmai atunci telefonul scoase un bîzîit slab, şi omul se repezi
la receptor.
— Vă ascult, tovarăşe locotenent-colonel!... Un grup a şi fost trimis pe vechiul
itinerar. Formez un al doilea. Unde anume?... O clipă, să-mi notez. Îşi scoase din
sîn o hartă împăturită în patru şi, găsind într-o clipă localitatea căutată, o însemnă
apăsat cu unghia. Întocmai, le-am instalat în ambuscadă. Sinţov pricepu că e
vorba de tunurile dispuse lîngă şosea. Da, am legat şi grenadele, pentru orice
eventualitate. N-or să treacă!
Căpitanul tăcu şi rămase un minut întreg ascultînd concentrat ceea ce i se
spunea, cu o expresie de fericire ce-i lumina toată faţa.
— E clar, tovarăşe locotenent-colonel, spuse el în sfîrşit. Foarte clar. La noi
aici tocmai a sosit... — Intenţionase să-i mai raporteze ceva, dar probabil că
fusese întrerupt. Am înţeles, nu-i momentul! spuse el stîn- jenit. Şi eu am
terminat.
Puse receptorul la loc, se ridică în picioare şi, întor- cîndu-se cu faţa spre
aviator, îl privi cu asemenea ochi, încît ai fi spus că se simte în stare să-i
transmită o ştire neasemuit de bună pentru un pilot căruia tocmai îi arsese
aparatul şi i se prăpădiseră tovarăşii chiar sub ochii lui. Şi aşa şi era, pentru că
spuse singurul lucru care în acea clipă l-ar fi putut bucura pe aviator:
— Comandantul nostru spune că astăzi nu prea este probabil ca inamicul să
mai încerce o pătrundere pe şosea. Nemţii au reuşit să treacă dincoace doar o
mică parte din tancurile lor. Pe celelalte le-aţi oprit dumneavoastră dincolo de
Berezina. Podul e făcut praf şi pulbere, nici urma nu i se mai vede.
— Podul e făcut praf şi pulbere, şi noi tot praf şi pulbere sîntem — n-avem cu
ce ne mîndri! i-o reteză pilotul, dar pe chipul lui se vedea că este totuşi mîndru
de distrugerea podului.
— O, cum v-au mai pîrjolit acolo sus! Ne muşcam pumnii de neputinţă! urmă
căpitanul. Ar fi vrut să aline durerea aviatorului. Neamţul a căzut aici aproape.
Am vrut să-l prind de viu. Dar cine ar fi reuşit să ţină în frîu oamenii, după cele
ce văzuseră pe cer?!
— Şi unde se află? întrebă Sinţov, ridicîndu-se anevoie.
— E acolo, după pilcul acela de brazi, dar mai bine să nu-l vedeţi, spuse mîhnit
căpitanul. Ai zice că a trecut un tanc peste el... Şi, uitîndu-se la chipul lui Sinţov,
alb ca varul din pricina pierderii de sînge, adăugă: Plecaţi dacă sînteţi rănit, nu vă
reţin.
— Mai avem doi răniţi în camion, spuse Sinţov, continuînd parcă să se scuze
că trebuie totuşi să plece. Şi un mort. Vru să mai spună că mortul e un general,
dar nu mai spuse nimic; ce rost ar fi avut?
— Să mergem, se întoarse el spre aviator.
— Ba eu am să rămîn aici, spuse acesta calm, dar categoric; chibzuise la acest
lucru de cînd începuse convorbirea. În cele din urmă se hotărîse, şi acum era
neclintit. Îmi dai o armă? întrebă el pe căpitan.
— Nu-ţi dau, clătină din cap căpitanul. N-am să-ţi dau, şoimule drag! Zău,
spune şi tu, ce rost ar avea? Tu du-te acolo. Şi împunse parcă cerul cu mîna lui
bandajată. Ne tot retragem tocmai de la Sluţk, şi-n fiecare zi ne căinăm că zburaţi
prea puţin. Du-te acolo, zboară, pentru dumnezeu, asta e tot ce-ţi cerem! Restul o
să facem singuri!
Sinţov se oprise lîngă maşină şi aştepta să vadă cum se va sfîrşi această
discuţie.
Dar vorbele tanchistului nu-l clintiră pe pilot. Cu siguranţă că dacă ar mai fi
tras nădejde să capete alt avion în locul celui doborît, n-ar fi acceptat nici el să
rămînă acolo. Dar se veda că nu mai nutrea această speranţă, aşa că hotărîse ferm
să lupte pe pămînt.
— Dacă nu-mi dă el puşcă, îmi fac singur rost de una, îi spuse el lui Sinţov. Şi
acesta îşi dădu seama că fiecare din cei doi şi-a găsit naşul. Pleacă repede şi ai
grijă ca navigatorul meu să ajungă bine.
 Tanchistul rămase tăcut. Cînd Sinţov se sui în maşină, văzu că cei doi,
tanchistul şi aviatorul, continuă să stea tăcuţi unul lîngă altul: unul — spătos şi
înalt, celălalt — scund şi vînjos, amîndoi deopotrivă de îndîrjiţi, mînioşi,
înciudaţi de insuccesele de pînă atunci, dar gata să intre din nou în luptă.
— Care e numele dumitale, tovarăşe căpitan? întrebă Sinţov din cabină,
amintindu-şi pentru prima dată de gazeta lui.
— Numele meu? Ce, ai de gînd să te plîngi de mine? Degeaba! Pe numele meu
se sprijină întreaga Rusie! Ivanov mă cheamă. Vrei să-l mai însemni, sau ai să-l
ţii minte şi aşa?
Cînd maşina ajunse în şosea, Sinţov îl zări pe ostaşul pe care îl ridicase din
post; omul şedea pe iarbă alături de alţi doi ostaşi şi făcea ceea ce făceau şi ei:
lega grenadele două cîte două, sau trei cîte trei, cu bucăţi de cablu telefonic. Tot
discutînd cu tovarăşii lui, zîmbea mulţumit; pesemne că se simţea bine: făcea o
treabă folositoare şi se afla între ai săi.
Pînă la Moghiliov merseră mai mult de două ore. La început, în spatele lor
mai răsuna bubuitul artileriei; apoi însă se făcu linişte. La vreo zece kilometri
înainte de intrarea în oraş, Sinţov văzu o unitate de artilerie cu tracţiune hipo
înaintînd în dreapta şi în stînga şoselei; prin mijlocul drumului trecea o coloană
de infanterie. Sinţov mergea ca învăluit în ceaţă; i se părea că-i este tare somn, de
fapt însă leşina mereu şi îşi revenea, ca să leşine din nou.
La marginea oraşului, sus pe cer, zări două avioane de vînătoare care patrulau
în văzduh. Judeoînd după tunurile antiaeriene, care tăceau, îşi dădu seama că avi-
oanele erau sovietice. Privindu-le mai atent, recunoscu vestitele „MIG”-uri.
Văzuse aceste aparate noi încă în primăvară, la Grodno. Se afirma că, în ceea ce
priveşte viteza, „MIG”-urile întrec cu mult Messerschmidt-urile.
„Nu, totuşi nu stăm chiar atît de rău”, îşi spuse Sin/ţov, biruindu-şi durerea şi
osteneala, dar neputînd să-şi dea seama că acest gînd liniştitor îi era inspirat nu
atît de vederea trupelor pe cale să se organizeze pe poziţii de apărare în faţa
Moghiliovului, sau de imaginea „MIG”-urilor de pază pe cerul de deasupra
oraşului, cît de amintirea tanchiştilor din pădure, a locotenentului care semăna cu
căpitanul său şi a căpitanului care la rîndul său probabil că semăna cu şeful său,
locotenent- colonelul.
Cînd camionul opri în faţa spitalului, Sinţov îşi adună ultimele puteri şi,
ţinîndu-se de oblonul maşinii, aşteptă pînă cînd fură daţi jos aviatorul leşinat,
ostaşul care gemea printre dinţii încleştaţi şi generalul mort. Apoi ordonă
şoferului să se ducă la redacţie şi să raporteze că el a rămas la spital.
Şoferul ridică oblonul din spate; Sinţov apucă să vadă platforma şi pachetele
de ziare stropite de sînge, îşi aminti că n-a difuzat decît o mică parte din ziare şi
rămase singur pe caldarîm.
În camera de gardă a spitalului intră tot singur, nesusţinut. Scoase din buzunar
şi depuse pe masă actele generalului mort, apoi îşi scoase propriile sale acte, le
întinse surorii de gardă şi, aşteptînd ca ea să i le ia din mînă, se întoarse în chip
ciudat cu tot corpul pe-o parte şi se prăvăli la pămînt, fără simţire.

CAPITOLUL AL TREILEA

La două săptămîni după internare, cînd Sinţov începu să facă de două ori pe zi
cîte o mică plimbare prin grădină, veni ordinul ca spitalul să fie evacuat la Doro-
gobuj. Printre răniţi se împrăştie numaidecît zvonul că nemţii au trecut Niprul pe
la Şklov şi întorc Moghiliovul pe la miazănoapte.
După expresia medicului care-l operase pe Sinţov, rana acestuia era „reuşită”:
glontele lunecase pe lîngă coaste fără să le vatăme.
Simţindu-se întremat, Sinţov se duse la comisarul spitalului şi-l rugă să-i dea
drumul la unitate. Perspectiva evacuării îl speria. N-ar fi vrut să reînceapă
rătăcirile în căutarea redacţiei.
— Mi se pare că redacţia dumitale a şi plecat, îşi exprimă îndoiala comisarul
spitalului.
Dar Sinţov susţinu cu tărie că lucrul acesta este cu neputinţă. Dacă redacţia ar
fi plecat, ar fi trimis şi după el: aşa îi făgăduise redactorul-şef.
Ocupat pînă peste cap cu evacuarea răniţilor, comisarul nu mai insistă: în
definitiv, dacă vrea cu tot dinadinsul, n-are decît să ceară să i se facă formele de
ieşire!
Către prînz, recăpătîndu-şi actele şi echipamentul, Sinţov ieşi pe poarta
spitalului.
Moghiliovul era aproape pustiu şi învăluit într-o atmosferă de nelinişte: pe
străzi se ridicau baricade, la ferestrele caselor de la răscruci, înfundate cu saci de
nisip, se vedeau mitraliere puse în bătaie.
În dreptul clădirii unde se afla tipografia oraşului (aici nădăjduia Sinţov să
găsească redacţia) stătea o santinelă prea puţin dispusă la vorbă. Atît uşa de la
intrare, cît şi porţile de fier care dădeau în curte erau zăvorite. Din interior nu
răzbătea nici zgomot de maşini şi în general nici un semn de viaţă; totul părea
mort.
După o oră, şeful comenduirii garnizoanei Mloghiliov, acelaşi maior la care
Sinţov fusese cu două săptămîni în urmă, numai că acum era şi mai năucit de
nesomn, îi confirmă că redacţia ziarului de front plecase de două zile. „Nici n-au
apucat să-mi dea de ştire”, îşi spuse mîhnit Sinţov.
— Şi unde anume a plecat?
Şeful comenduirii dădu din umeri şi-i spuse că nimeni nu i-a raportat itinerarul
redacţiei. Statul-major al frontului s-a deplasat în raionul Smolensk, şi în urma
lui s-a dizlocat şi redacţia.
 — Rău ai făcut că ai ieşit din spital înainte de vreme. Mai bine te evacuai
împreună cu spitalul la Dorogobuj, iar de acolo ai fi pornit mai departe pe căi
normale să cauţi ceea ce îţi trebuie.
Sinţov avu presimţirea amară a unor noi rătăciri pe drumurile războiului.
— Spuneţi-mi, vă rog, ce alte unităţi se mai găsesc în jurul Moghiliovului?
— De ce întrebi?
Sinţov răspunse că ar vrea să ajungă la comandamentul celei mai apropiate
divizii, unde să rămînă o vreme pentru a aduna ceva material pentru gazetă, ca
barem atunci cînd îşi va regăsi redacţia să nu se prezinte cu mîna goală.
Şeful comenduirii desfăcu în silă o hartă şi-i arătă o pădurice aflată de cealaltă
parte a Niprului, la vreo şase kilometri de podul de la Moghiliov. Aici se afla,
după spusele lui, statul-major al diviziei a 176-a.
După ce trecu podul de peste Nipru şi mai făcu vreo trei kilometri pe şoseaua
Moghiliov—Orşa, Sinţov auzi din spate salve de artilerie. Se opri cîteva minute
pe şosea, ascultînd bubuitul alarmant al artileriei, apoi porni înainte, rumegînd
aceleaşi gînduri ca la comenduirea oraşului Moghiliov: ce va fi mai departe?
Statul-major al frontului fusese lîngă Minsk, apoi lîngă Moghiliov, iar acum se
mutase lîngă Smolensk — adică cu încă o sută cincizeci de kilometri mai
aproape de Moscova...
Oricît de calm ai încerca să priveşti lucrul acesta, oricîte argumente ai însăila,
însăşi geografia îţi dă cu maiul în cap.
În cele două săptămîni de spital, Sinţov învăţase multe. Cîte vorbe şi zvonuri
nu-l aruncaseră în acest răstimp din braţele disperării reci într-ale speranţei
fierbinţi, şi iarăşi înapoi! Dacă ar fi dat crezare nu- mai celor rele, de mult şi-ar
fi putut pierde minţile. Iar dacă ar fi strîns în minte numai cele bune, pînă
la urmă ar fi trebuit să se pişte zdravăn de mînă, ca pentru a se trezi din vis: bine,
bine, dar de ce mă aflu în spital, de ce sînt la Moghiliov, de ce sînt toate cum
sînt, şi nu altfel?
La început, Sinţov crezu că tot adevărul despre război trebuie să fie undeva la
mijloc. Apoi însă pricepu că nici asta nu-i adevărat. Atît răul, cît şi binele erau
relatate de oameni diferiţi. Dar şi unii, şi alţii meritau a fi crezuţi nu după ce
povesteau, ci după cum povesteau.
Toţi oamenii aflaţi la spital veniseră într-un fel sau altul în contact cu războiul,
altfel nici n-ar fi ajuns acolo. Dar printre ei erau mulţi care deocamdată nu ştiau
decît un singur lucru — că neamţul aduce moarte; aceştia ignorau însă alt lucru
— că şi neamţul este supus morţii.
Dar cel mai mare credit li se cuvenea tocmai oamenilor care ştiau şi una, şi
alta, care se convinseseră prin experienţă personală că şi neamţul poate fi ucis.
Orice-ar fi povestit ei — bune sau rele —, vorbele lor erau pătrunse de
simţămîntul acesta, şi tocmai aici se afla adevărul despre război.
 Căpitanul de tancuri, de la care Sinţov primise o lecţie severă în pădurea de
lîngă Bobruisk, era unul dintre aceşti oameni.
Nu era de loc vorba despre bărbăţia unuia sau laşi-tatea altuia. Pur şi simplu, în
ziua aceea căpitanul de tancuri privea războiul cu alţi ochi decît îl privise Sinţov.
Căpitanul ştia prea bine că nemţii sînt şi ei supuşi morţii şi că, o dată ucişi, ei se
opresc. Gîndind astfel, el îşi subordona toate acţiunile acestei convin-geri şi
fireşte că dreptatea era de partea lui. Sinţov voise să-i scape de primejdie pe
oamenii care căuta- seră salvarea sub pulpana lui. Căpitanul însă se stră- duia să
salveze cauza lor comună, ridicîndu-i la luptă pe toţi.
Şi fără îndoială că nemţii n-au răzbătut atunci pînă la Moghiliov tocmai
pentru că rămăşiţele brigăzii din care făcea parte căpitanul de tancuri, ca şi toţi
cei care se adunaseră în ziua aceea cu arma în mînă în jurul brigăzii, ştiau —
sau cine nu ştia afla în luptă — că nemţii sînt supuşi morţii. Ucigînd pe nemţi şi
murind ei înşişi, oamenii cîştigaseră o noapte şi ziua următoare; iar pînă către
seară, sub acoperirea lor, în faţa oraşului se desfăşurase o nouă şi proaspătă
divizie de puşcaşi.
Lucrul acesta i-l povestise lui Sinţov redactorul-şef, care venise să-l viziteze a
doua zi după ce a fost internat în spital.
Redactorul-şef, care aflase din gura şoferului despre călătoria lor spre
Bobruisk, îl lăuda pe Sinţov, se fră- mînta pentru Liusin şi-l ocăra pe tanchist
pentru samavolnicie. De furie, pe faţa lui plină şi blîndă apăruseră chiar cîteva
vinişoare stacojii.
Sinţov nu împărtăşea sentimentele redactorului-şef. El ştia că făcuse în ziua
aceea multe prostii; era bine cel puţin că purtarea lui nu fusese dictată de laşitate.
În plus, ca orice om care zace în spital, preocupat de rana lui, nu putea să scape
de gîndul amar că poate nici generalul pilot nu s-ar fi împuşcat dacă n-ar fi fost
la mijloc mantalele acelea cenuşii ale miliţienilor, adu- cînd la culoare cu
uniforma nemţească. Nu se gîndise la asta atunci, deşi în război trebuie să te
gîndeşti la toate. Şi, desigur, tot timpul.
Nici în privinţa păţaniei lui Liusin nu putea împăr- tăşi mînia redactorului-şef.
Politrucul-adjunct Liusin plecase să difuzeze ziare şi nimerise în luptă. Ei şi? S-ar
fi putut, nu-i vorbă, să nu se întîmple asta, dar se întîm- plase. Sinţov era tulburat
de o singură amintire: de glasul strident şi de chipul schimonosit al politrucu-
lui-adjunct. Liusin nu voia să rămînă, dar tanchistul l-a avertizat: nu execuţi
ordinul — te curăţ! Cum s-a sfîrşit această istorie?
Sinţov încercă să-şi tălmăcească gîndul în faţa redac- torului-şef, dar în loc de
răspuns se pomeni cu o întrebare:
— Cum vine asta? Adică ar trebui să vă trimit pe toţi la unităţi? Astăzi pe
Liusin, mîine pe dumneata, poimîine mai ştiu eu pe cine?
 În general, poate avea dreptate, în particular însă, cînd Sinţov îşi amintea de
pădurea aceea, de clipa aceea şi de acel căpitan, i se părea, dimpotrivă, că părerea
redactorului-şef nu era de fel justă.
Mai discutase cu redactorul-şef o oră încheiată, dar se pare că n-ajunseseră să
se înţeleagă.
Peste alte cîteva ore se petrecu un eveniment care alungă pentru multă vreme
orice alt gînd sau sentiment din mintea lui.
Ascultă la radio cuvîntarea lui Stalin.
Difuzorul se afla în coridorul spitalului, deasupra măsuţei surorii de serviciu.
Aparatul fusese pus la intensitate maximă, iar uşile saloanelor erau larg deschise.
Stalin vorbea înfundat şi domol, cu un puternic accent gruzin. O dată, la
mijlocul cuvîntării, după un clinchet de pahar, se auzi cum bea apă. Glasul lui
Stalin era profund, nu prea răsunător şi ar fi putut părea absolut liniştit, dacă nu i
s-ar fi auzit respiraţia grea, obosită şi n-ar fi fost apa aceea de care simţise nevoie
chiar în mijlocul cuvîntării.
Dar deşi era tulburat, tonul cuvîntării rămînea măsurat, glasul voalat răsuna
egal, fără să coboare sau să se înalţe şi fără semne de exclamare.
Şi în nepotrivirea dintre această voce egală şi tragismul situaţiei despre care
vorbea, se simţea forţa. Ea nu surprindea. Tocmai asta se şi aştepta de la Stalin.
Oamenii îl iubeau felurit: orbeşte şi cu rezerve, cu admiraţie şi cu teamă; ba
unii nici nu-l iubeau. Dar de bărbăţia şi voinţa lui de fier nu se îndoia nimeni.
Or tocmai aceste două însuşiri păreau a fi cele mai importante pentru un om aflat
în fruntea ţării, acum în război.
Stalin nu spunea că situaţia e tragică — pînă şi cu- vîntul acesta părea de
neconceput în gura lui —, dar lucrurile despre care vorbea: înarmarea gărzilor
populare, teritoriile ocupate, războiul de partizani însemnau sfîrşitul iluziilor.
Ne-am retras pretutindeni, şi ne-am retras departe. Adevărul era amar, dar fusese
spus în sfîrşit şi, înarmat cu el, îţi era mai lesne să stai pe picioare.
Iar în faptul că Stalin vorbea despre începutul ne-reuşit al acestui mare şi
îngrozitor război fără să schimbe prea mult terminologia obişnuită, ca despre
greutăţi foarte mari, pe care trebuie să le înfrîngem cît se poate de repede — în
acest fapt se simţea nu slăbiciune, ci forţă.
Cel puţin aşa gîndea Sinţov, zăcînd noaptea pe patul lui de spital în vecinătatea
unui muribund care gemea neîncetat, amintindu-şi iarăşi şi iarăşi de toate
amănuntele cuvîntării lui Stalin, de felul cum se adresase oamenilor: „Prietenii
mei!” — cuvinte care-i pătrunseseră sufletul şi fuseseră repetate toată ziua de
întreg spitalul.
De obicei, asemenea întrebări şi le pune omul numai în tinereţe, dar Sinţov şi-o
puse pentru prima dată abia acum, la treizeci de ani, în noaptea aceasta de
pomină pe patul de spital: „Mi-aş da eu oare viaţa pentru Stalin? Să spunem că ar
veni cineva şi mi-ar cere aşa, de-a dreptul: mori, pentru ca el să trăiască! Mi-aş
da viaţa? Da, mi-aş da-o, şi mi-aş da-o astăzi mai simplu ca oricînd!”
„Prietenii mei...” repetă Sintov în şoaptă vorbele lui Stalin, şi deodată pricepu
că în toate lucrurile mari, ba chiar uriaşe pe care ştia că le făcuse Stalin, lipseau
de mult tocmai aceste cuvinte spuse abia astăzi: „Fraţi şi surori! Prietenii mei!”
— tocmai aceste cuvinte lipsiseră, sau, mai bine zis, lipsise simţămîntul care se
ascundea în spatele lor.
Oare numai o tragedie ca războiul a putut aduce la viaţă aceste cuvinte şi acest
simţămînt?
Ce gînd supărător şi amar! Sinţov îl alungă speriat, aşa cum alungi un gînd
mărunt şi nedemn, deşi gîndul lui nu era nici mărunt, nici nedemn. Era doar
foarte neobişnuit.
Dar simţămîntul cel mai important care-i rămăsese în suflet după cuvîntarea lui
Stalin era aşteptarea încordată a unor schimbări în bine. Şi schimbarea aceasta
păru că începe să se înfăptuiască mai repede chiar decît sperase oricine — în
aceeaşi săptămînă.
În comunicatele militare începură să se repete mereu aceleaşi direcţii pe care se
dădeau lupte crîncene. Lu-crul acesta inspira o încredere deosebită, pentru că,
printre altele, în comunicate figura şi direcţia Bobruisk. Şi într-adevăr, în acest
sector nemţii băteau pasul pe loc de mai multe zile: spitalul avea în această
privinţă informaţii directe.
Mai tîrziu însă, în atmosfera spitalului apăru un curent alarmant. La început se
răspîndi zvonul că nemţii, nereuşind să ocupe Moghiliovul, cotiseră de la
Bobruisk spre Rogaciov şi Jlobin şi le cuceriseră. Apoi Sinţov primi vizita scurtă
a redactorului-şef, care-l întrebă de sănătate şi-i făgădui că dacă redacţia se va
muta îl vor lua şi pe el, după care plecă, cu graba omului nu prea dispus să
răspundă la întrebări. În sfîrşit, în ziua primirii ordinului de evacuare, oamenii
din spital începură să vorbească de forţarea Niprului de către nemţi pe la Şklov.
Acum Sinţov mergea pe marginea şoselei paralele cu Niprul, spre nord, chiar
către acest Şklov, şi se gîndea la veracitatea zvonului auzit dimineaţa.
Dacă, din nenorocire, zvonul era adevărat, devenea lesne de înţeles de ce a
plecat redacţia din oraşul rămas
 dincolo de Nipru. Ceea ce nu putea fi înţeles era alt-ceva: oare tovarăşii lui nu
avuseseră zece minute disponibile ca să-şi poată respecta făgăduiala şi să-l scoată
pe Sinţov din spital?
Nici acum, la trei zile după plecarea lor, Moghiliovul nu făcea impresia unui
oraş care urmează a fi părăsit. Atunci, de ce atîta grabă? Necazul nu făcea decît
să întărească hotărîrea lui Sinţov de a nu se întoarce la redacţie înainte de a fi
cules un material bun despre luptele în curs.
După marşul îndelungat începu să se facă simţită slăbiciunea convalescenţei,
dar la kilometrul şapte, unde după spusele şefului comenduirii trebuia să se afle
statul-major, nu era nimic. Nu se zăreau în pădure decît urme de maşini, gropi în
solul argilos şi ramuri împrăştiate la întîmplare, ca după desfacerea grăbită a unui
dispozitiv de mascare; chiar dacă fusese acolo un stat- major, judecînd după
ramurile veştede, el trebuie să fi plecat cel puţin de douăzeci şi patru de ore. Prin
dreptul lui Sinţov, care se intorcea la şosea, trecură în goană trei camioane, avînd
la remorcă tunuri antitanc, apoi o coloană cu muniţie şi încă un camion cu tunul
respectiv. Sinţov ridică nehotărît mîna, dar nici o maşină nu opri la semnul lui.
Apoi apăru o Emkă. Sinţov îşi spuse că nici asta nu va opri, dar maşina mai
făcu vreo sută de metri şi stopă. Gîfîind din greu, Sinţov alergă spre ea.
— Ce-i cu dumneata, tovarăşe politruc? îl întrebă un comisar de batalion,
mărunt şi îndesat, cu obraji roşii, cu sprîncene cărunte şi ochelari groşi pe nas,
care şedea lîngă şofer.
Sinţov îi răspunse că se află în căutarea statului- major al diviziei a 176-a.
Înainte de a-i răspunde, comisarul de batalion îi ceru cu un glas nu prea încuraja-
tor să-şi prezinte actele.
„N-o să mă ia”, îşi spuse Sinţov. Dar chipul comisarului de batalion, care
apucase să parcurgă cu ochii foaia de ieşire din spital, se lumină oarecum.
— Tot la a 176-a trebuie să mă duc şi eu, spuse el, dar abia mîine, acum mă
duc la a 301-a. Deocamdată te pot duce acolo.
Propunerea îi convenea de minune lui Sintov. Mulţumi deci comisarului şi se
urcă în maşină. Parcurseră în tăcere cam un kilometru, apoi comisarul de bata-
lion opri maşina şi se mută în spate, lîngă Sinţov.
— Aşa o să ne fie mai vesel, explică el după ce Emka porni din nou. Altfel,
ca să vorbesc, ar trebui să-mi sucesc gîtul, iar să tac nu pot! spuse el cu un
zîmbet blajin şi întinse mîna lui Sinţov: Şmakov mă cheamă.
Şi într-adevăr, Şmakov se dovedi un om vorbăreţ. Formulîndu-şi întrebările
repezi, îşi apleca nostim, aproape păsăreşte, capul rotund şi alb pe umărul stîng
şi se uita binevoitor şi atent peste ochelari la Sinţov, de parcă l-ar fi întrebat şi
din ochi: „Ei, să vedem, să vedem ce lucru interesant ai să-mi mai spui?” Iar cînd
vorbea el, îşi tot scotea ochelarii, şi-i ştergea, iar şi-i punea, dar şi-i scotea, îi
privea atenit în zare, mai ştergea un firicel de praf şi iar îi privea în lumină; fără
ochelarii cei groşi, ochii i se vedeau bolnavi de tot, roşii, cu pleoapele umflate.
 — Caut într-una motivul pentru care văd atît de prost, surîse el, prinzînd
privirea lui Sinţov. De fapt stau prost cu vederea mai de mult, dar de vreun an de
zile stau mai prost ca oricînd.
Sinţov răspundea cam în silă la întrebările lui şi nu prea intra în amănunte.
Povesti doar că se află pe front dintr-a şasea zi a războiului, că a fost în diverse
locuri şi că rana a căpătat-o lîngă Bobruisk din întîmplare, în împrejurări
neobişnuite. Pare-se că Şmakov pricepu curînd că tovarăşul lui de drum are
inima grea. Întoarse de cîteva ori capul spre stînga, apoi renunţă să mai pună
întrebări şi se porni să povestească despre sine: fusese chemat în armată abia de o
săptămînă, venise pe front în ajun, ca lector al Direcţiei Politice a Armatei Roşii
Muncitoreşti-Ţărăneşti, şi acum se ducea pentru prima dată într-o unitate.
— Şi ce conferinţe aveţi de gînd să ţineţi aici, pe front? întrebă Sinţov,
apreciind după propria-i stare că e puţin probabil să existe un subiect de
conferinţă care să-l poată interesa cît de cît în situaţia de acum.
— De fapt, specialitatea mea este economia politică, spuse Şmakov, nebăgînd
de seamă sau mai curînd nevrînd să bage de seamă tonul ironic al întrebării lui
Sinţov. Conferinţele pot avea diferite teme: „Războiul şi situaţia internaţională”,
„Potenţialul economico-militar al Germaniei” — şi fireşte alte teme mai
generale.
— Dar studii militare aveţi? întrebă Sinţov.
— Cum să-ţi spun? Şmakov îşi şterse din nou ochelarii şi îi cercetă atent în
zare, de parcă ar fi vrut să arunce o privire departe în trecut. Ca mulţi alţi comu-
nişti de vîrsta mea, am fost pe vremuri, în războiul civil, lucrător politic. La
drept vorbind, am mai curînd experienţă decît studii.
„Da, experienţă, îşi spuse Sinţov cu amărăciune. Deocamdată nu se prea vede
ca această experienţă să ne fie de prea mare folos. Nemţii nu sînt albii, iar Hitler
nu-i Denikin...”.
Toate aceste gînduri se perindară fulgerător prin mintea lui Sinţov, dar el nu le
împărtăşi comisarului, ci doar oftă din adînc.
— Ţi-a fost tare greu? întrebă delicat Şmakov auzind acest oftat.
— Nu-i vorba de mine! răspunse sincer Sinţov. În general, desigur, foarte
greu... Şi, simţind deodată o mare încredere în omul acesta scund şi cărunt de
lîngă el, schiţă un gest de amărăciune.
— Nu-i nimic, spuse Şmakov şi atinse uşor mîneca lui Sinţov, ca şi cum ar fi
vrut să-i aline durerea. Încet- încet îi mai frînăm, apoi o să-i oprim, vom face o
cotitură; am trecut noi şi prin altele, mai rele: Iudenici ajunsese la porţile
Petrogradului, Denikin, stăpîn la Oriol, se apropia de Tuia... Dar pînă la urmă tot
i-am înfrînt.
— Denikin n-avea nici aviaţie, nici tancuri, izbucni Sinţov, fără voie parcă.
— E adevărat, sau, mai bine zis, aproape adevărat, îl aprobă Şmakov, fără să
observe sau prefăcîndu-se iarăşi că nu observă dispoziţia interlocutorului său,
dar nici noi n-aveam multe din cîte avem astăzi: n-aveam planurile cincinale, n-
aveam patru milioane de comunişti...
„La ce m-o fi lămurind ăsta?” se întrebă Sinţov. Inima lui era însetată de
gînduri liniştitoare, dar se împotrivea ispitei de a da prea multă crezare
argumentelor care ar fi putut-o linişti.
— Fără îndoială, urmă Şmakov după o vreme de tăcere, înainte de război ne-
am cam lăudat, am cam exagerat în unele lucruri, mai cu seamă în ceea ce
priveşte pregătirea noastră pentru un eventual război, asta e cît se poate de
limpede acum. Dar de aici nu înseamnă de loc că trebuie să cădem în cealaltă
extremă şi, din pricina primelor insuccese, să ne subapreciem forţele reale.
Forţele noastre sînt uriaşe, nici noi înşine nu ne dăm seama de întreaga lor
valoare, darmite nemţii. Îţi vorbesc despre asta cu toată fermitatea, fiind în
deplină cunoştinţă de cauză.
— Dar cine vorbeşte de subapreciere? spuse Sinţov. Care dintre noi ar putea s-
o facă? Doar că mi-a fost dat să văd atîtea, încît nu prea am chef să cînt „Totu-i
perfect, amabilă marchiză...” Cîntecul ăsta nu se prea potriveşte momentului
actual.
— Da, s-o spunem pe şleau, cîntecul ăsta nu e un cîn- tec bolşevic, rîse cu voie
bună Şmakov, iar noi sîntem bolşevici şi ar cam fi timpul s-o sfîrşim cu el.
— Aţi plecat de mult din Moscova? întrebă deodată Sinţov, al cărui gînd
zburase la Maşa.
— De trei zile.
— A fost bombardată?
— Nu.
— Adevărat?
— Am obiceiul să spun numai adevărul, răspunse Şmakov.
În glasul lui interveni o schimbare abia sezisabilă, iar ochii i se aţintiră drept
într-ai lui Sinţov.
— Şi ce credeţi, de ce n-o bombardează?
— Pentru că n-au forţe pentru toate o dată. Şi-au aruncat toată aviaţia pe front,
iar pentru Moscova nu mai au.
— Oare n-au într-adevăr?
— Sigur că n-au. Şi în general nu trebuie să ne închipuim că nemţii au puteri
nelimitate; unii dintre noi au şi căzut în această extremă, şi rău fac! De aici şi
pînă la panică nu mai este mult. Ori motive de panică nu prea avem, şi nici nu ne
stă în fire să ne lăsăm pradă ei, deşi, fireşte, nu există pădure fără uscături,
încheie Şmakov cu aceeaşi notă de fermitate în glasul lui, de obicei molcom.
Cu toate că spusele lui aduceau foarte mult cu o mustrare indirectă, Sinţov îl
privi cu recunoştinţă. În cuvintele lui Şmakov se simţea o convingere fermă,
determinată exclusiv de cunoaşterea adevăratelor stări de lucruri. „Dar poate că
omul vorbeşte aşa, tocmai pentru că a fost lucrător politic încă pe timpul războiu-
lui civil, cînd Denikin se apropia de Tuia...” îşi spuse în gînd Sinţov.
— Aşadar, la Moscova e linişte? întrebă el cu glas tare.
— Cum să-ţi spun? Şmakov dădu din umeri. Gunoiul, fireşte, iese la suprafaţă.
În general însă, rezumă el după o clipă de gîndire, situaţia e normală. Şi,
chibzuind încă o dată dacă răspunsese cît se poate de cinstit, întări din nou: Da,
normală!
Nici nu apucă să termine de spus aceste cuvinte, cînd din direcţia opusă trecură
în goană turbată cîteva camioane. Din cabina ultimului camion apăru la fereastră,
cu trupul pînă la brîu aplecat în afară, un om fără şapcă, cu părul vîlvoi, care
striga asurzitor:
— Tancuri, acolo sînt tancuri!
Fără să oprească maşina, şoferul se întoarse întrebător spre Şmakov; ochii
şoferului erau speriaţi.
— Dă-i drumul înainte, spuse liniştit Şmakov, mai avem un kilometru pînă la
statul-major al diviziei. Trebuie să fie o panică nemotivată, e imposibil...
Sinţov tăcea. Dorinţa de a nu se arăta mai prudent decît acest om, care venea
pentru prima dată pe front, înfrînse pornirea pe care i-o dicta bunul-simţ.
— Nu se poate, repetă Şmakov după ce mai parcurseră vreo jumătate de
kilometru. Mi s-a spus că trupele noastre menţin apărarea de-a lungul întregului
Nipru. De unde pot răsări deci tancuri nemţeşti pe malul ăstălalt?
Sinţov tăcu şi de astă dată. „De unde? îşi spuse el. Dracu-i mai ştie de unde!”
— Uite, pe aici pe undeva, în dreapta, trebuie să se desfacă un drum spre statul-
major al diviziei, spuse Şmakov apropiindu-şi ochii miopi de hartă, mai-mai să
şi-i lipească de celuloidul porthartului. Avea convingerea nestrămutată a omului
ajuns pentru prima dată pe front: că toate lucrurile se găsesc pe teren exact aşa
cum sînt însemnate pe hartă. Acum o să ne oprim, să vedem, poate că e vreun
stîlp indicator pe aici pe undeva.
Dar nu mai apucă să ordone şoferului să oprească, pentru că acesta frînă brusc,
din proprie iniţiativă. În faţa lor, chiar în mijlocul drumului, începură să
explodeze proiectil după proiectil. Şoseaua, care pînă atunci fusese aproape
pustie, se umplu deodată cu maşini: unele veneau din direcţia contrară, altele,
sosite din spate, întorceau în mare grabă. Şoferul nu mai aşteptă nici un ordin, şi
dădu să-şi întoarcă şi el Emka, dar deodată, îngrozit de o nouă explozie, deschise
portiera şi se azvîrli în şanţul şoselei.
Sinţov deschise şi el cealaltă portieră, ca să coboare după şofer şi să-l aducă
înapoi, dar Şmakov rezolvă problema mai simplu.
— Stai jos, îl reţinu el pe Sinţov apucîndu-l de umăr şi, trecînd repede la volan,
întoarse maşina şi o aduse la marginea şoselei. Ferise maşina chiar la vreme, o
clipă să mai fi întîrziat, şi ar fi fost striviţi de năvala nebună a cîtorva camioane.
 — Acum să coborîm, spuse Şmakov şi, apropiindu-se de locul unde zăcea
şoferul, îl strigă pe nume: Tovarăşe Solodilov!
Şoferul se ridică, clipind des din ochii plini de groază.
— Haide, treci la volan.
Şoferul se întoarse ruşinat şi se sui în maşină, iar Şmakov, rămas în picioare, se
foi în loc, privind cu luare-aminte într-acolo unde continuau să explodeze
proiectilele.
Sinţov trecea printr-o stare de neastîmpăr, care-i devenise obişnuită de la o
vreme.
— Ascultaţi-mă pe mine, tovarăşe comisar de batalion, spuse el, învingîndu-şi
repulsia de a propune o asemenea soluţie, să se întoarcem cu vreo doi kilometri
înapoi. Am văzut acolo, pe marginea drumului, cîteva tunuri antitanc. Să căutăm
vreun comandant şi să-l întrebăm dacă putem răzbate pînă la divizia 301.
Sinţov se temea că Şmakov, care în ciuda blîndeţii aparente părea a fi un om
încăpăţînat, nu va fi de acord, şi ei vor continua să gonească înainte, în
necunoscut. Dar comisarul îl ascultă atent şi, privind pentru ultima oară fumul ce
se înălţa în faţa lor deasupra şoselei, se urcă în maşină.
— Înţelegi, nici măcar un nagan nu am la mine, nu s-au învrednicit să-mi
elibereze o armă, spuse el ca şi cum s-ar fi scuzat că acceptă să se întoarcă din
drum.
„Ei, da, mult ţi-ar mai fi folosit naganul acela!” gîndi Sinţov, uitînd cît de
nervos fusese el însuşi în prima zi fără armă.
— Aşadar, ţi-ai lăsat comandanţii baltă şi-ai dat bir cu fugiţii, spuse Şmakov,
sprijinindu-se în coate de spătarul fotoliului din faţă şi cătînd dintr-o parte în
obrazul şoferului.
— Puteţi să mă daţi în judecată, dacă-s vinovat, răspunse înăbuşit şoferul, fără
să întoarcă capul spre el.
— Ce să te mai dăm în judecată? Doar că-i ruşine, altceva nimic, spuse
Şmakov. Eşti comsomolist?
— Da, răspunse tînărul cu un glas la fel de înăbuşit.
— Cu atît mai ruşinos, spuse Şmakov. Şi fiul meu e comsomolist, aş crăpa de
ruşine dacă aş afla că s-a purtat ca dumneata.
— Şi unde se află fiul dumneavoastră? întrebă încet şoferul, şi Sinţov pricepu
că tot ce se spusese pînă atunci va fi doar vorbărie goală, dacă Şmakov va trebui
să răspundă că fiul său e undeva în spatele frontului.
— Fiul meu a fost aviator, trăgător de bord, spuse comisarul. A căzut pe front
săptămîna trecută. Da de ce-ntrebi?
— Doar aşa, răspunse încet de tot şoferul.
— Stai! strigă Sinţov, care cercetase tot timpul marginea drumului.
Maşina opri în dreptul unui tun antitanc instalat în şanţul şoselei. De departe ai
fi spus că este o insuliţă de tufe verzi ieşită din pădure spre drum. Alături de tun
şedea un colonel cu capul gol şi cu părul cărunt tuns scurt, şi bea ceai dintr-un
termos.
— Trageţi maşina două sute de metri mai înainte, spuse el în loc de salut cînd
Şmakov şi Sinţov coborîră din maşină, pe urmă stăm de vorbă!
Şmakov porunci şoferului să tragă mai înainte, apoi, arătînd din cap către
miazănoapte, spuse colonelului că acolo, la vreo patru kilometri, nemţii
bombardează şoseaua.
— Se prea poate, răspunse colonelul, sculîndu-se în picioare şi înşurubînd
capacul termosului.
După ce auzi acest răspuns liniştit, ba chiar cam ironic, cum i se păru lui
Sinţov, Şmakov întrebă dacă tovarăşul colonel nu ştie unde se află statul-major al
celei mai apropiate divizii, oricare ar fi ea.
— Statul-major al oricărei divizii? întrebă colonelul, la fel de ironic. Apoi îşi
puse şapca, îmbumbă cămaşa termosului şi îl atîrnă pe umăr. Dacă vă este
indiferent care, atunci veniţi într-a noastră.
— Dar care-i a voastră? întrebă Şmakov.
— Dar dumneavoastră cine sînteţi?
Şmakov se legitimă. Colonelul aruncă o privire fugitivă asupra actului şi spuse
că el este şeful artileriei diviziei a 176-a, că a controlat aici apărarea antitanc, şi
acum se înapoiază la statul-major.
— Dar la divizia a 301-a cum se poate ajunge? întrebă imediat Şmakov.
Colonelul strînse din umeri şi-i spuse că statul-major al diviziei a 301-a se află
la vreo opt kilometri mai spre nord, dar de vreme ce nemţii trag asupra şoselei,
pînă se vor fi lămurit lucrurile, poate că nu are rost să pornească într-acolo. În
acest „poate” al lui răsună iarăşi o ironie calmă.
— Ba mie mi s-a spus că statul-major al diviziei a 301-a se află mai aproape,
doar la patru kilometri de aici, remarcă pedant Şmakov.
Colonelul strînse iarăşi din umeri.
— Unde şi cînd vi s-a spus asta?
— Ieri, la secţia politică a armatei.
— Ar trebui să acordaţi mai puţin credit celor ce vi s-au spus ieri, tovarăşe
comisar de batalion, că altfel, ignorînd factorul timp, v-aţi putea petrece restul
zilelor în captivitate. Şi pentru oamenii cu capul cărunt, ca dumneavoastră şi ca
mine, e chiar o prostie să cadă prizonieri. Dumneavoastră tot lector sînteţi? se
întoarse el către Sinţov.
— Nu, eu sînt de la redacţia gazetei frontului.
— Aha... făcu colonelul fără a exprima nimic concret şi porni spre maşină,
călcînd apăsat cu picioarele-i lungi ca de cocostîrc; purta cizme de box cu pinteni
la călcîie.
Sinţov, Şmakov şi un căpitan — comandant de divizion — care-l însoţea pe
colonel abia de reuşeau să ţină pasul după el.
 — Spune, te rog, ţine-calului să vină la statul-major, ordonă colonelul
căpitanului şi se aşeză pe locul liber de lîngă şofer.
— Care-i situaţia în divizia dumneavoastră? îl întrebă Şmakov după ce maşina
porni.
— Situaţia? Colonelul întoarse capul spre el şi ridică din sprîncene. În
ansamblu, situaţia poate fi cunoscută numai de dumnezeu şi de comandantul
diviziei, eu, unul, nu pot judeca decît din clopotniţa artileriei mele.
— Şi cum o vedeţi din clopotniţa artileriei dumneavoastră?
— Tunuri am, ieri am căpătat în sfîrşit şi proiectile, deci o să luptăm. Aseară
am nimicit o companie de neanţi care încerca să treacă rîul, am scufundat şase
pontoane, dar, fireşte, asta încă nu-i luptă.
— La ieşirea din Moghiliov, spuse Sinţov, am auzit dinspre sud un duel de
artilerie.
— Deh! făcu colonelul. înseamnă că Serpilin a şi început lupta. Ieri de la
punctul de observare a fost văzută o concentrare de tancuri. Precis însă n-aş
putea spune nimic, sînt aici doar din zorii zilei. În general însă cred că foarte
curînd o să intrăm cu toţii în luptă, asta e mai mult ca sigur.
Lui Sinţov îi plăcea calmul profesional ironic al acestui om, care pînă în ajun,
neavînd muniţii, fusese probabil foarte neliniştit, dar acum vorbea cît se poate de
liniştit despre lupta apropiată ca o gazdă în faţa mesei aşternute cum se cuvine.
Statul-major al diviziei nu era acolo unde i-l arătase pe hartă şeful comenduirii
din Moghiliov, ci într-o pădurice rară de pini, cam cu un kilometru mai aproape.
În mijlocul păduricii, sub un pin înalt, în faţa unei mese pliante, pe un scăunel
pliant, şedea scăldat în sudoare un colonel cu două ordine la bluza descheiată,
lăsînd să i se vadă pieptul păros. Era chiar comandantul diviziei.
Aflînd că Sinţov vine din partea gazetei frontului, colonelul oftă din greu cine
ştie de ce şi spuse că problema corespondenţilor nu e de resortul lui. Sinţov n-are
decît să-l aştepte aici pe locţiitorul politic sau să-l caute la secţia politică.
— Eu n-am nici în clin, nici în mînecă cu treaba asta, eu mi-am terminat
învăţătura! strigă el supărat. Da, da, eu sînt de mult lămurit! Şi pe obrazul lui
gras apăru o expresie atît de fioroasă, încît ai fi putut crede că Sinţov se făcuse
vinovat de cine ştie ce greşeală faţă de el.
Sinţov se depărtă cîţiva paşi şi se uită la ceas. Trecuse de şase, şi el se hotărî
să-l aştepte acolo pe locţiitorul politic.
— Eu plec la secţia politică, spuse Şmakov, apropiin- du-se de el. Dumneata ce
faci?
— Am să aştept aici, răspunse Sinţov şi strînse mîna comisarului de batalion,
cu convingerea că nu-l va mai revedea niciodată.
— Vrei să mănînci ceva? întrebă trecînd pe lîngă Sinţov colonelul de artilerie
cărunt cu care veniseră în maşină. La marginea pădurii am o baterie, artileriştii îţi
vor da de mîncare. Spune-le că am ordonat eu.
 — Mulţumesc, zise Sinţov punîndu-şi palma pe porthart, am aici tot ce-mi
trebuie.
Avea acolo într-adevăr o cutie cu conserve de carne, căpătată la spital, şi o
coajă de pîine.
— Ce, te-ai adresat şefului, şi el te-a trimis nu ştiu unde? Colonelul îşi ridică
ironic sprîncenele şi clipi din ochi spre comandantul diviziei, care continua să
tune şi să fulgere la masa lui pliantă.
— Cam aşa ceva.
— Nu te supăra, trebuie să te pui în situaţia lui. În războiul din Finlanda ne-a
vizitat un corespondent şi l-a contrazis pe comandant în nu ştiu ce problema, dar
el e cam iute la minie şi l-a ars pe loc cu zece zile de arest. Pe urmă, spre necazul
nostru, s-a dovedit că omul era scriitor, ba încă unul cunoscut. Omul i-o spusese
în timp ce îl blagoslovea cu zilele de arest, dar comandantul n-a înţeles despre
ce-i vorba, că nu prea citeşte beletristică. Te sfătuiesc să-l aştepţi pe locţiitorul
politic. Şi ţi-aş mai da un sfat...
Dar Sinţov n-a mai apucat să afle ce sfat urma să-i dea ironicul colonel de
artilerie: în pădure explodă un proiectil greu, întîi unul singur, apoi o serie
întreagă, şi toată lumea: Sinţov, şeful artileriei şi comandantul diviziei, se aruncă
în şanţurile-adăpost gălbui şi nisipoase, săpate anume printre pini. Nemţii nu
ţinteau statul-major, ci tocmai bateria de după pădure, unde-l poftise colonelul pe
Sinţov să ia o gustare. Lucrul acesta reieşi din discuţia purtată între colonelul
zeflemist, care se afla în acelaşi şanţ-adăpost cu Sinţov, şi voluminosul
comandant al diviziei, care se afla într-alt şanţ, la vreo douăzeci de metri de ei.
— Ţi-ai găsit unde să aşezi bateria! strigă colonelul cel gras, arătîndu-se pînă la
brîu din şanţul-adăpost în prima pauză dintre explozii.
— Permiteţi-mi să raportez! strigă în chip de răspuns şeful artileriei, ridicîndu-
se şi el din şanţ şi lipindu-şi palma de cozoroc. V-am raportat despre asta cînd v-
aţi mutat aici punctul de comandă!...
Tocmai atunci explodă un alt proiectil, şi amîndoi coloneii se cufundară în
şanţurile lor.
— Nu trebuia să-mi raportezi nimic! strigă iţindu-se din nou din şanţ
comandantul diviziei, cu obrazul stacojiu de supărare. Trebuia să-ţi iei de aici
bateria fără nici un raport, dacă ai văzut că eu mi-am mutat încoace punctul de
comandă.
— Permiteţi-mi să raportez, strigă şeful artileriei, lipindu-şi din nou palma la
cozoroc, că eu v-am raportat s-o mut şi chiar dumneavoastră mi-aţi ordonat să n-
o mut, pentru că...
Urmă şuierul unui nou proiectil, apoi o nouă explozie, şi iarăşi se cufundară
amîndoi în şanţurile-adăpost, pentru ca peste o clipă să sară din nou la harţă.
— Nu te întreb de ce şi cum, striga comandantul diviziei, ci îţi ordon pur şi
simplu să...
 Lăsindu-se pentru a nu ştiu cîta oară înapoi în adăpost alături de artilerist,
Sinţov nu putu să-şi reţină un surîs amuzat, deşi situaţia era destul de serioasă.
Colonelul de artilerie îi observă zîmbetul şi-i clipi ştrengăreşte din ochi.
Bombardamentul se termină tot atît de brusc cum începuse. În toată pădurea nu
se semnalaseră decît vreo cîteva cazuri de răniri uşoare.
— Îţi ordon să schimbi imediat poziţia bateriei! strigă colonelul cel gras, ieşind
anevoie din şanţul-adăpost şi scuturîndu-şi de nisip genunchii groşi.
— Am înţeles: schimb poziţia bateriei!
Dar comandantul diviziei nu se mai uita la artilerist; adresîndu-se altcuiva, ceru
să i se trimită maşina pentru a se duce la Serpilin.
— Serpilin, Serpilin! ţipa el peste un minut la telefon. Eu sînt, Zaicikov!...
Cum stai, Serpilin? Am să vin îndată la tine, ţin-te bine, nu te lăsa!...
I se raportau probabil veşti bune la telefon.
— Arde-i, Serpilin, dumnezeii mamei lor... Arde-i cum i-am ars împreună pe
albi!... Plec îndată spre tine! ţipa el vesel şi atît de tare, încît răsuna pădurea...
Abia plecă comandantul diviziei, cînd se porniră să bată tunurile de calibru mic
şi se primi raportul telefonic că tancurile nemţeşti au ieşit în şosea şi se află la
trei kilometri de statul-major.
Colonelul de artilerie sări într-o camionetă şi porni în susul şoselei spre tunurile
sale.
Sinţov,dădu să se repeadă spre el, dar în ultima clipă se cutremură şi rămase
locului. Deşi căuta să se convingă că a vrut şi n-a mai apucat, în fundul sufletului
ştia prea bine că s-a temut. Peste un minut însă, cînd îşi reveni, vru să plece cu
adevărat, dar nu mai avea cu ce pleca.
Se apropie de măsuţa în faţa căreia şedea ofiţerul operativ şi se sprijini cu
spinarea de un pin gros.
Ştirile telefonice erau tot mai alarmante: tancurile au ajuns la doi kilometri, la
unul şi jumătate, la unul... Ofiţerul operativ şi un maior dădură dispoziţii să se
des-facă lăzile cu grenade şi să se pregătească sticlele cu benzină.
Peste cîteva clipe, sticlele cu benzină erau pregătite, dar se văzu că mai nimeni
n-are chibrituri. Vreme de cîteva minute, toată lumea uită de tancurile nemţeşti,
oamenii îşi răscoliră buzunarele după chibrituri şi împăr- ţiră între ei puţinele
beţe găsite. De pe şosea răsună deodată un vuiet de motoare, apoi un bubuit
puternic de artilerie, şi deodată totul amuţi. Ofiţerul operativ îşi şterse sudoarea
de pe frunte, trînti în mijlocul tăcerii adînci receptorul pe masă şi spuse că totul e
în regulă: tancurile care răzbătuseră pînă la ei au fost distruse de artilerie.
Peste alte cinci minute, şerpuind printre copaci, în pădure îşi făcu apariţia o
camionetă, iar din cabină sări jos singurul om pe care Sinţov nu s-ar fi aşteptat
să-l vadă în acest loc. Era un fost coleg de-al lui încă de la Institutul de ziaristică
— cunoscutul fotoreporter Mişka Vainştein din Moscova, îmbrăcat acum în
uniformă militară, dar în rest absolut acelaşi civil dinainte de război: gras, vesel,
gălăgios, cu două aparate fotografice pe piept.
— Noroc, Mişka! strigă bucuros Sinţov, scuturînd cu amîndouă mîinile mîna
grea ca un halter a vechiului său prieten, căruia nici înainte, nici acum nu-i
spunea nimeni altfel decît Mişka.
— Noroc, noroc! răspunse cu un zîmbet larg Mişka, ştergîndu-şi cu mîna liberă
sudoarea care-i scălda faţa rotundă ca un fund de castron. Cînd ai răsărit aici?
„A răsări” era verbul lui preferat încă de pe băncile institutului, care, de altfel,
nu-i priise de loc.
— Dar tu de unde ai răsărit? întrebă şi Sinţov, rîzînd fără voie şi uitîndu-se la
chipul vesel al fostului său coleg.
— Mergeam, mă-nţelegi, pe şosea, şi văd deodată tancurile nemţeşti. Sigur că
m-am repezit şi le-am fotografiat. Trei tancuri au răsturnat fraţii, magistral, ca pe
nişte broaşte ţestoase. Doar că au încremenit cam departe unul de altul. Ei, nu-i
nimic, dacă lipeşti clişeele unul de altul şi decupezi natura, ies nişte cadre —
prima-ntîi! spuse Mişka, ridicînd pumnul strîns cu degetul mare îndreptat în sus.
— Şi aici ce cauţi? mai întrebă Sinţov.
— Păi mi s-a spus că aici e statul-major aii unei divizii. Şi m-am gîndit să vin
încoace ca să întreb unde m-aş mai putea repezi!
— Ni s-a raportat adineauri că lîngă Moghiliov, pe malul Niprului, au fost
distruse douăzeci de tancuri — spuse ofiţerul operativ.
— Asta da, zic şi eu panoramă! Ia să ne suim în camionetă şi să ne repezim
pînă acolo, ce zici? se întoarse Mişka spre Sinţov.
— Bine, dacă spui tu...
— Fără un însoţitor n-o să găsiţi punctul de comandă al lui Serpilin, interveni
din nou ofiţerul operativ.
— Eu găsesc tot ce vrei, răspunse Mişka. Păcat, doar, că s-a făcut prea
întuneric pentru fotografiat. Ridică ochii spre cer, care începuse să se întunece,
strîmbă nemulţumit din nas şi, dîndu-şi seama că natura nu poate fi convinsă
nicicum să-ţi facă pe voie, se potoli deodată şi dădu drumul maşinii să-şi caute
benzină. Ascultă, întrebă el, aşezîndu-se pe iarbă lîngă Sinţov, ceva de haleală n-
ai? N-am pus nimic în gură de azi- dimineaţă, pe cuvîntul meu de pionier!
Sinţov îşi deschise în tăcere porthartul şi scoase cutia de conserve şi pîinea.
Ştia că pînă nu-l satură pe Mişka, degeaba o să-i pună întrebări, şi tare mai voia
să afle ceva despre Moscova!
Mişka scoase un cuţit, deschise dintr-o singură mişcare circulară capacul cutiei
şi se porni să înfulece bucăţile de came, pescuindu-le cu vîrful cuţitului şi ex-
pediindu-le în gură însoţite de dumicaţi mari de pîine. Abia după ce goli trei
sferturi de cutie, îşi aminti de Sinţov şi, întorcîndu-se spre el, îl întrebă cu gura
plină:
— Da tu ai mîncat ceva?
 — Nu, mărturisi Sinţov.
— Na, mănîncă, spuse cu părere de rău Mişka şi-i întinse cutia şi restul de
pîine. Aşa uit eu întotdeauna de prieteni, se căina el, continuînd să mestece
ultima îmbucătură, şi adăugă: Mai mare ruşinea!
Sinţov îi luă din mînă cuţitul şi cutia de conserve şi zîmbi.
— Ei, spune, ce se mai aude pe la Moscova? întrebă el, după ce Mişka înghiţi
şi ultima bucată de carne, pe care nu se putuse abţine să n-o agaţe cu cuţitul, în
timp ce cutia trecea în mîinile prietenului său.
— N-ai să mă crezi, dar nici n-am văzut-o cum trebuie, spuse fotoreporterul.
De două ori m-am repezit de pe front la redacţie, pentru cîteva ore: am predat
fotografiile, şi fuga înapoi. Da, stai să-ţi spun, îşi aminti el cu acelaşi glas vesel.
Kovrighin de la Zvezda a fost ucis lingă Minsk. Bun băiat era, păcat de el!
Era sincer îndurerat de moartea lui Kovrighin, dar în acelaşi timp era atît de
bucuros că reuşise să fotografieze tancurile nemţeşti, încît vorbea despre toate cu
aceeaşi veselie în glas. Pe acelaşi ton se porni apoi să vorbească şi despre
drumurile sale făcute pe front.
Sinţov îl întrerupse ca să-l întrebe cuim vede el, după atîtea drumuri pe front,
situaţia generală.
Dar Mişka nu „vedea” în nici un fel situaţia generală: că deocamdată „le cam
încasăm” — cum se exprimă el — asta da, o văzuse cu ochii lui, dar nu avea nici
o îndoială că în general o să-i batem pe fascişti.
N-avea chef să discute lucruri serioase, şi se bucură vădit zărindu-şi camioneta
întoarsă cu rezervorul plin.
— Ceva de mîncare ai găsit? întrebă el pe şofer.
Şoferul scoase din maşină o pîine întreagă. Mişka frînse o jumătate şi începu să
înfulece din nou, în timp ce Sinţov plecă să se prezinte locţiitorului politic al
comandantului diviziei, care tocmai se întorsese din prima linie.
Locţiitorul politic era un ucrainean solid, cu nasul lung şi cu mustăţi mari pe
oală, care-i dădeau mai mult un aer de comandant decît de lucrător politic.
Ascultă posomorît, dar cu răbdare, ceea ce-i spunea Sinţov, apoi îi răspunse că
nu ştie unde se găseşte în acel moment Direcţia politică a frontului: frontul s-a
mutat, dar statul- major al armatei se găseşte lîngă Ceausî, şi acolo Sinţov va afla
probabil şi unde s-a instalat Direcţia politică a frontului.
Sinţov îi raportă că înainte de a pleca la armată ar vrea să se ducă a doua zi
împreună cu fotocorespondentul dincolo de Nipru, la regimentul unde au fost
distruse azi o mulţime de tancuri nemţeşti.
Locţiitorul politic ascultă această cerere cu aceeaşi morocănoasă răbdare şi-i
răspunse că el însuşi abia s-a întors de acolo, că în direcţia aceea e mai bine să
mergi de cu noapte: ziua e greu să răzbaţi. Iar dacă vor să plece noaptea, trebuie
să ia în maşină un însoţitor.
 — Nu-i nimic, sîntem vechi oameni de front, răzbim şi singuri, tovarăşe
comisar de regiment, spuse Mişka pe un ton cam familiar, terminînd de mestecat
pîinea şi apropiindu-se cu pas legănat de locţiitorul politic.
— Vechi sau noi — nu ştiu, dar fără însoţitor nu veţi pleca! îl repezi el. Mai
aşteptaţi puţin, instructorul meu o să mănînce şi o să plece îndată cu voi. Veţi
fotografia doar, sau veţi şi scrie?
— Şi una, şi alta, spuse Mişka.
— Dacă o să scrieţi, continuă locţiitorul politic la fel de posomorît, adresîndu-
se numai lui Sinţov şi ignorîn- du-l pe Mişka, aveţi grijă să nu dezvăluiţi
dizlocarea unităţilor. Nemţii ştiu şi aşa prea multe, de parcă ar citi totul în
oglindă, mama lor!... Îşi vărsă năduful într-o înjurătură, şi Sinţov crezu că a
priceput cauza supărării acestui om: deşi se întorcea de la un regiment care
obţinuse un însemnat succes în luptă, totuşi, în situaţia generală a diviziei, sau
poate chiar a armatei, era ceva care-i întuneca bucuria.
— Tovarăşe comisar de regiment, a sosit comandantul detaşamentului de
partizani, raportă un politruc tinerel, apropiindu-se de locţiitorul politic.
— Bine. Dumneata mănîncă, iar după aceea ai să pleci înapoi la Serpilin cu
maşina. Îi însoţeşti pe dumnealor. Locţiitorul politic arătă din cap spre Sinţov şi
Mişka, apoi se întoarse către un tînăr frumos şi blond, în scurtă de piele, cu un
mauser şi cîteva grenade la brîu, care tocmai descălecase de pe un cal în spume,
şi dispăru cu el în adîncul pădurii.
După o oră, camioneta trecu podul peste Nipru şi intră în Moghiliov. Peste
drum de spitalul unde fusese internat Sinţov şi de unde abia plecase în dimineaţa
aceea, staţionau lîngă trotuar mai multe camioane. Spre acele camioane pluteau
una după alta, pe braţele unui şir lung de infirmieri, tărgile cu ostaşii răniţi grav.
La răscrucea următoare, acoperiţi cu foile de cort, se odihneau chiar la postul lor
servanţii unor tunuri antiaeriene.
În oraş totul se făcea într-o atmosferă de linişte surprinzătoare: în linişte se
verificau actele, în linişte se dirijau maşinile; în tot locul se simţea o bună
rînduială, care-l bucură nespus pe Sinţov. De la intrarea pe pod şi pînă la
marginea oraşului, maşina lor fu oprită de trei ori pentru controlul actelor de
către patrulele de noapte.
În sfîrşit, aproape la celălalt capăt al oraşului, politrucul cel tinerel opri maşina
în dreptul unei căsuţe cu un singur cat.
— Am să întreb aici dacă Serpilin nu s-a mutat, spuse el, prezentîndu-şi actele
santinelei şi dispărînd pe poarta casei.
De după ferestrele bine camuflate răsunau glasuri. Peste un minut, politrucul se
întoarse.
— Aici se află grupul operativ al diviziei, şi coman- dantul diviziei e aici, şopti
tînărul lui Sinţov, iar acesta îşi aminti de colonelul cel voluminos care strigase la
telefon: „Plec spre voi, Serpilin!”
 — Dar Serpilin unde este? întrebă Sinţov, care auzise în ultimele ore atît de des
acest nume, încît începuse să creadă că îl cunoaşte personal pe Serpilin.
— Pe vechiul loc, răspunse politrucul.
Lăsară în urmă şi ultimele case ale oraşului, cotiră pe un drum pietruit, trecură
pe sub un pod de cale ferată şi dădură iarăşi peste o patrulă, ţîşnită din
întunericul unor tufişuri. De data asta erau patru oameni.
— E ordine pe aici! exclamă Mişka.
— Unde-i armată, este întotdeauna ordine, făcu politrucul cel tînăr.
Patrula le verifică actele şi le ceru să tragă camioneta în tufele de la marginea
drumului. Doi ostaşi rămaseră la maşină, iar ceilalţi doi spuseră că-i vor conduce
pe tovarăşii comandanţi unde au nevoie. Unul din ei porni înaintea oaspeţilor, iar
al doilea îi urmă cu arma în cumpănire. Sinţov pricepu că nu sînt doar însoţiţi, ci
şi escortaţi pentru orice eventualitate. Poticnindu-se prin întuneric, coborîră într-
un şanţ de comunicaţie, merseră destul de mult de-a lungul lui, apoi cotiră într-un
şanţ de tragere cu profil complet şi, în sfîrşit, ajunseră la uşa unui adăpost.
Primul ostaş intră înăuntru şi peste un minut reapăru însoţit de un om foarte înalt,
atît de înalt încît glasul lui părea să coboare de undeva de sus, din întuneric.
— Cine sînteţi? întrebă el.
Mişka răspunse degajat că sînt corespondenţi de presă.
— Ce corespondenţi? mai întrebă omul. Ce corespondenţi pot apărea aici la
miezul nopţii? Cine poate veni la mine la ora asta?
Judecind după vorbele „la mine”, Sinţov înţelese că omul din faţa lor e chiar
Serpilin.
— Am să vă culc îndată pe cîiteşitrei cu faţa la pămînt şi o să-mi staţi aşa pînă
mîine dimineaţă, cînd o să ne dumerim cine sînteţi! Cine v-a trimis încoace?
Sinţov spuse că au fost trimişi acolo de locţiitorul comandantului diviziei.
— Da? Bine! Dar eu tot am să vă ţin culcaţi cu faţa la pămînt pînă mîine,
repetă cu îndărătnicie omul care ieşise din adăpost, iar dimineaţa am să-i raportez
locţiitorului şi am să-l rog să nu-mi mai trimită în toiul nopţii în dispozitivul
regimentului meu tot felul de oameni necunoscuţi.
Surprins de întorsătura pe care o luau lucrurile, politrucul cel tînăr, la început
sfios, prinse în sfîrşit glas:
— Tovarăşe comandant de brigadă, sînt eu, Mironov, de la secţia politică a
diviziei. Pe mine mă cunoaşteţi doar...
— Da, pe dumneata te cunosc, spuse comandantul de brigadă. Numai din acest
motiv n-am să vă culc pe toţi cu faţa la pămînt! Uite, judecaţi şi voi, tovarăşi
corespondenţi, urmă el cu un glas complet schimbat, în care se simţea un zîmbet
nevăzut în întuneric, ştiţi prea bine în ce situaţie ne aflăm, vrînd-nevrînd trebuie
să fim severi. Toată lumea din jur îi tot dă zor cu „diversionişti” şi iar
„diversionişti”. Cît despre mine, eu nu vreau ca în dispozitivul regimentului să se
pomenească măcar de diversionişti. Nu vreau să ştiu de ei. Dacă paza se face
cum trebuie, nu pot exista nici un fel de diversionişti. Intraţi în bordei să vi se
controleze actele la lumină, pe urmă am să fiu la dispoziţia voastră. Dumneata,
Miro- nov, rămîi aici.
Sinţov şi Mişka intrară în bordei, şi peste două minute fură iarăşi afară, în
şanţul de tragere. Comandantul de brigadă, acum îmbunat, le strînse mîinile pe
întuneric şi, ascunzîndu-şi în pumn ţigara aprinsă, începu să le vorbească despre
lupta care se încheiase cu numai trei ore în urmă, luptă în care el cu regimentul
său nimicise treizeci şi nouă de tancuri nemţeşti. Era încă plin de impresiile
acestei lupte şi, înfierbîntîndu-se tot mai mult, povestea despre ea cu o voce
înaltă, ridicată în falset şi atît de tînără, încît după glas Sinţov nu i-ar fi dat
acestui om lung mai mult de treizeci de ani. Îl asculta şi nu se putea dumeri: de
ce mai poartă acest om cu glas atît de tineresc titlul vechi, de mult schimbat, de
comandant de brigadă, şi de ce, purtîndu-l totuşi, comandă numai un regiment?
— Toată ziua auzeai: „Tancuri, tancuri”, spunea Ser- pilin, dar noi le-am
distrus şi o să le mai distrugem! Şi de ce credeţi? Dimineaţa, cînd s-o lumina, o
să vedeţi; la mine în regiment am peste douăzeci de kilometri de şanţuri de
tragere şi de comunicaţie. Noi le-am săpat! Douăzeci, fără nici o exagerare!
Mîine o să fiţi martori şi voi: dacă reîncep ei, reîncepem şi noi! Uite unul colea,
priviţi-l! Şi arătă cu mîna o moviliţă neagră din apropiere. O sută de metri mai
avea ca să ajungă la punctul meu de comandă, şi uite că s-a oprit, s-a oprit şi stă,
drăguţul de el, stă frumuşel la locul lui. Şi de ce credeţi? Pentru că în şanţul de
tragere soldatul nu se mai simte un iepuraş nevolnic, nu se mai ghemuieşte cu
urechile pe spate, ca un şoldan.
Fumînd într-una, aprinzîndu-şi ţigară de la ţigară, el mai povesti aproape o oră
lui Mişka şi lui Sinţov cît de greu i-a fost vreme de zece zile şi mai bine să
păstreze un spirit combativ în sînul regimentului, atîta timp cît pe şoseaua care
trecea prin dispozitivul regimentului s-au scurs zi de zi sute şi chiar mii de
oameni, abia scăpaţi din încercuire.
— Da, mulţi alarmişti mai sînt printre aceşti oameni ieşiţi din încercuire, spuse
Mişka într-o doară.
Dar tonul dispreţuitor al omului care n-a simţit ama-rul pe propria-i piele îl
atinse pe comandantul de brigadă.
— Da, sînt şi destui alarmişti, spuse el. Dar ce-ai fi vrut? S-or fi temînd
oamenii în timpul luptei, dar fără luptă se tem îndoit! Şi de unde se trage totul?
Merge omul pe teritoriul său, în spatele frontului, şi deodată — hop — un tanc
inamic! Trece el pe alt drum — hop — alt tanc! Se aruncă, bietul, la pămînt —
poftim că-l împroaşcă aviaţia! Şi gata panica! Dar lucrul acesta tre-buie privit
realist: în nouă din zece cazuri, oamenii nu-s alarmişti pentru toată viaţa. Lasă-i
să-şi tragă sufletul, restabileşte ordinea, creează-le condiţii normale de luptă, şi-ţi
vor arăta ce pot face. Altfel sigur că nu-i nici o bucurie să vezi ochi zgîiţi cît
cepele, buze cuprinse de tremur; te uiţi la ei cum se scurg pe şosea şiruri-şiruri
şi te gîndeşti: măcar de-ar trece odată de dispozitivul tău, măcar de-ar fi ăştia
ultimii! Dar nu, vin şi vin mereu. Şi e bine, desigur, că vin. Căci odată şi odată
tot au să lupte ei!... Dar situaţia noastră e grea! Nu-i nimic, noi totuşi nu ne-am
lăsat oamenii să se descurajeze, conchise Serpilin. Lupta de astăzi e cea mai bună
dovadă. Sînt mulţumit de ea, de ce n-aş spune-o?! Dimineaţa am fost emoţionat,
ca o mireasă în ajunul nunţii: douăzeci de ani n-am luptat, şi deodată — prima
luptă; nu-i glumă! Dar acum m-am potolit, am încredere în regimentul meu şi-s
fericit. Foarte fericit! repetă el cu un fel de provocare în glas. Ei, gata, am
pălăvrăgit destul. În bordei e zăpuşeală şi nici loc nu prea este. Aveţi mantale?
— Avem.
— Atunci, culcaţi-vă aici sus, lîngă şanţ. Dacă o să auziţi mitralierele, dormiţi
înainte, nu le luaţi în seamă: nu fac decît să ne încerce nervii. Dar dacă se
porneşte artileria, atunci coborîţi în şanţul de tragere! Eu am să dau o raită să
controlez posturile, vă rog să mă iertaţi. Îl zăriră pe întuneric ducîndu-şi mîna la
cozoroc, după care, însoţit de cîţiva oameni care i se alăturaseră în tăcere, porni
în lungul şanţului de tragere.
— Lîngă ăsta n-ai să prinzi grăsime, spuse Mişka, pe jumătate critic, pe
jumătate admirativ, cînd, rămaşi singuri, el şi cu Sinţov se înfăşurară în mantale
şi se întinseră pe iarbă.
Sinţov stătu multă vreme tăcut, cu ochii la cer, pe care nu se vedea nici o urmă
de stea: norii îşi întinseseră perdeaua opacă pe tot întinsul bolţii. Apoi adormi şi,
după cum i se păru, chiar peste cîteva minute auzi un lătrat furios de mitralieră.
Prin ceaţa somnului mai desluşi cum focul mitralierelor ba se potoleşte, ba creşte
din nou, ba răsună tot de unde începuse, ba se iscă din cu totul altă parte.
— Ascultă, Mişka, murmură Sinţov, trezit de senzaţia că lătratul mitralierelor i-
a împresurat de pretutindeni, şi-l înghionti pe fotoreporterul care sforăia
netulburat.
— Ce-i? mormăi omul prin somn.
— Ascultă, e ciudat, de ce-o fi început focul din faţă, de la picioare, iar acum
parcă vine din spate, de la cap?
— N-ai decît să te întorci cu capul în partea ailaltă, încercă Mişka să glumească
şi, somnoros, îşi reluă sforăitul.

CAPITOLUL AL PATRULEA

Cînd Sinţov se trezi, cerul de deasupra capului său era albastru-albastru,

soarele sclipea, şi numai vuietul foarte îndepărtat al artileriei îi aminti de război.
Mai rămase cîteva minute culcat, închizînd şi deschizînd ochii, apoi sări în
picioare. Mişka şedea pe iarbă lîngă el şi îşi încărca aparatul fotografic.
— Uite ce zi minunată! spuse Sinţov fericit.
 Aplecîndu-se adînc, în uşa bordeiului apăru comandantul de brigadă. La lumina
zilei, Serpilin nu mai era atît de tînăr cum şi-l închipuise Sinţov în timpul nopţii.
Părea a fi un om la vreo cincizeci de ani şi mai bine. Ieşise din bordei cu capul
descoperit. Şuviţele de păr cărunt, pe vremuri blond, pieptănat cu cărare într-o
parte, nu acopereau decît pe jumătate chelia lui mare. Avea o faţă urîtă, prelungă,
ca de cal, brăzdată de cute adînci şi o gură cu două şiruri de dinţi mari de metal.
— Cum v-aţi odihnit? îi întrebă Serpilin, netezindu-şi cu palma părul, şi aşa
destul de neted. Zîmbi larg, cu toată gura lui mare de oţel, şi în lumina acestui
zîmbet figura-i urîtă se îmblînzi şi întineri ca prin farmec.
— Mulţumesc, bine, răspunse Sinţov.
— Am vrea să fotografiem cît mai repede tancurile distruse, spuse nerăbdător
Mişka. Redacţia are nevoie de tancuri, ca de pîine!
— Îndată o să se elibereze comandantul de batalion, căpitanul Plotnikov, şi o
să mergeţi împreună la batalionul lui: el a dat ieri peste cap cele mai multe
tancuri. Mai aveţi să-mi puneţi vreo întrebare? Că pe urmă am să fiu ocupat.
— Spuneţi-mi, tovarăşe comandant de brigadă, întrebă dezgheţat Mişka, de ce,
cînd am trecut noaptea podul de peste Nipru, n-am văzut acolo nici un tun
antiaerian care să-l apere?
— Ce nevoie avem noi de podul acela? îi întoarse Serpilin întrebarea, cu un ton
pe care Sinţov avea să-l ţină minte tot restul vieţii.
— Cum ce nevoie? se zgîi nedumerit Mişka, dar dacă va trebui să treceţi
înapoi? şi arătă cu degetul spre celălalt mal al Niprului.
— Nu va trebui, răspunse Serpilin. Nu pentru asta sapă soldatul şanţuri de
tragere, nu ca să le părăsească la prima cerere a inamicului. E veche istoria asta,
deşi deseori se uită: sapă oamenii, sapă şi pe urmă... Se întrerupse şi dădu din
mînă înciudat. Noi însă le-am săpat şi n-o să le părăsim. Iar ce fac alţii nu ne
pri- veşte! Ultima frază o spuse cu o umbră de amărăciune în glas; nu avea
dreptate, nici el nu credea ceea ce spusese, dar vorbele lui fuseseră provocate de
un sentiment de care nu-i era ruşine. Serpilin ştia ceea ce nici Sinţov, nici Mişka
nu puteau să ştie: ştia că atît în dreapta, cît şi în stînga Moghiliovului nemţii
forţaseră Niprul încă din ajun şi înţelegea că dacă în cîteva ore nu va primi ordin
să se retragă, regimentul său va rămîne osîndit să lupte în încercuire. Acum însă
nu numai că nu aştepta un asemenea ordin, dar nici nu dorea să-l primească. Îl
stăpînea mîndria soldatului care nu vrea să admită că alături de el cineva luptă
prost, se retrage sau fuge. Tocmai în acest sens spusese el că ceea ce fac alţii nu-l
priveşte. De zece zile şi zece nopţi săpa tranşee cu toată conştiinciozitatea, cu
străşnicie. Regimentul lui luptase bine în ajun şi trebuia să lupte bine şi de acum
înainte. El credea în asta şi socotea că şi ceilalţi trebuie să facă la fel; atunci cu
siguranţă că războiul va fi cîştigat. De dragul acestui adevăr, era gata să moară,
dar să moară fără a se retrage.
 — Cum credeţi, tovarăşe comandant de brigadă, întrebă Sinţov, ce vom avea
astăzi: luptă, sau acalmie? Emoţia reţinută a lui Serpilin i se transmisese şi lui. O
bănuială neclară încolţi în inima lui.
— Mă tem că la noi va fi acalmie, răspunse Serpilin după o clipă de gîndire,
mă tem că astăzi vor încerca să pătrundă pe acolo unde au simţit că apărarea e
mai slabă. Am avut şi mai am o părere destul de bună despre tactica nemţilor; nu
sînt tacticieni proşti, adăugă el cu un fel de sfidare de neînţeles pentru Sinţov, şi
zîmbi încordat şi răutăcios unei amintiri pe care n-o exprimă în cuvinte. Iarăşi
eşti nebărbierit, căpitane Plotnikov, se adresă el unui căpitan care se apropiase,
şi-i strînse mîna cu putere.
Căpitanul era într-adevăr nebărbierit de mai multe zile. Avea ochii roşii de
oboseală, iar pe faţă, o expresie hotărîtă: să execute orice ordin dacă i se va da,
dar şi să adoarmă imediat dacă i se va îngădui.
— Vă rog să mă iertaţi, tovarăşe comandant de brigadă. Zece zile în şir am
răscolit pămîntul, apoi am luptat, iar astă-noapte ne-am ajustat şanţurile de tra-
gere.
— E adevărat tot ce spui, ştiu, continuă Serpilin, şi cu toate acestea, trebuie
să fii bărbierit. Poate că tovarăşul corespondent ar vrea să te fotografieze, ca pe
cel mai vrednic comandant de batalion, iar dumneata uite că eşti neras. Ia pe
tovarăşii corespondenţi cu dumneata şi aranjează în aşa fel ca să-ţi poată
fotografia tancurile, iar seara să mi-i aduci teferi înapoi.
Serpilin îi salută scurt şi plecă în bordei. Căpitanul Plotnikov întoarse capul
după el, îşi frecă cu palma ţepii de pe bărbie şi nu spuse decît două vorbe:
— Să mergem!
Apoi porni în frunte. Sinţov şi Mişka o luară după el. Comandantul de batalion
avea într-adevăr înfăţişarea omului care de zece zile n-a mai ieşit din tranşee:
şapca mototolită, pesemne că dormise cu ea în cap, cizmele necurăţate, pe
pantaloni şi pe bluză — urmele unor pete de lut scuturate în grabă.
Afirmaţia lui Serpilin că regimentul lui este bine consolidat la teren nu era
exagerată. În drum spre bata- lion văzură în tot locul şanţuri de tragere cu profil
complet, legate între ele cu atîtea şanţuri de comunicaţie — de bază şi de rezervă
—, încît chiar un puternic foc de artilerie cu greu ar fi putut dezorganiza
conducerea luptei. Pentru punctele de comandă fuseseră săpate adăposturi
acoperite cu cîteva planşee. Mitralierele erau dispuse pe nişte platforme circulare
de pămînt bine bătătorit.
— V-aţi îngropat la teren ca japonezii, spuse admirativ Mişka.
— Cum, cum? întrebă Plotnikov, întorcîndu-se spre el.
— Ca japonezii la Halhin-Gol, explică Mişka. Pînă nu smulgi fiecare metru în
parte, nu faci nici pe dracu!
— Ai fost dumneata la Halhin-Gol? întrebă Plotnikov fără prea mare interes.
— Am fost.
 — Noi însă am luptat ieri pentru prima oară, spuse căpitanul şi porni mai
departe.
Limita dinainte a apărării batalionului ocolea liziera unei pădurici tinere de
stejar; urma apoi un lan întins de secară, iar dincolo de ei începea o pădure
deasă de pini — acolo se aflau nemţii. Din pădure ieşea o cale ferată şi chiar
lîngă ea se întindea un drum. Drumul şi calea ferată traversau poziţiile
batalionului şi se pierdeau în poziţiile de spate ale regimentului. În faţa tran-
şeelor din prima linie se zăreau prin secară şanţurile siguranţei de luptă. Spre ele
se întindeau şanţuri de comunicaţie. Iar dincolo de adăposturile înaintate, în se-
cară, stăteau tancurile nemţeşti distruse în lupta din ajun.
— Şi alte, alte tancuri unde mai sînt? întrebă cu nerăbdare Mişka. Mi s-a spus
că în faţa frontului dumitale au fost distruse paisprezece tancuri. Nouă văd, dar
celelalte cinci unde sînt?
— Celelalte cinci sînt dincolo de siguranţa de luptă, dar lîntr-o văiugă, de aici
nu se văd, răspunse Plotnikov.
— Bun, aş vrea să mă reped pe urmă şi la ele, spuse Mişka, dar acum hai să ne
apropiem de astea din lanul de secară.
— Dar de aici nu le puteţi fotografia? întrebă Plotnikov.
— De ce de aici? Că doar e linişte!
— Linişte? îl îngînă cu îndoială Plotnikov şi-l chemă mai aproape pe
comandantul companiei, un locotenent tinerel şi blond, de vreo douăzeci de ani.
— Mergi cu dumnealui, Horîşev, îi ordonă Plotnikov, arătînd din cap către
Mişka, vrea să fotografieze tancurile. Ia de la siguranţa de luptă vreo cinci
oameni să se ducă tîrîş pînă la tancuri şi să rămînă culcaţi acolo, pentru orice
eventualitate. Pe urmă îi conduci înapoi.
Vorbise alene, cu oboseală în glas. Ar fi vrut să scape cît mai curînd de acest
corespondent gălăgios şi să tragă un somn cît de scurt.
— Dar dumneata? Vrei poate să rămîi la mine în timpul acesta? se întoarse el
spre Sinţov.
— Nu, am să mă duc şi eu, spuse Sinţov; voia să pipăie în sfîrşit cu propria lui
mînă tancurile nemţeşti.
— Bun, atunci du-te şi dumneata, consimţi Plotnikov tot atît de alene ca şi pînă
atunci. Eu rămîn aici să trag un pui de somn. Adoptase, faţă de tot ce s-ar fi putut
crede despre el, atitudinea de două ori indiferentă a unui om foarte viteaz şi
foarte ostenit.
Tancurile încremeniseră la o distanţă mai mare decît li se păruse la prima
vedere. Pînă să ajungă la ele a trebuit să se tîrască multă vreme. Dar în secară nu
erau pistolari nemţi şi nici din pădurea de pini nu trăgea nimeni.
La început, Mişka fotografie tancurile culcat şi în genunchi, apoi însă,
obrăznicindu-se, se ridică şi în picioare. Ar fi vrut să le fotografieze pe toate
nouă o dată. Dar toate nouă nu încăpeau nicicum în obiectivul aparatului. Şapte
încăpeau, dar celelalte două rămîneau
 prea departe. Pe chipul fotoreporterului era întipărită dorinţa pătimaşă, dar
nerealizabilă de a atrage cumva şi celelalte două tancuri lîngă grupul celor şapte.
Cît timp Mişka fu ocupat cu fotografiatul, Sinţov rătăci în jurul tancurilor. Aşa
înţepenite şi moarte cum stăteau în secară, tancurile nu mai păreau atît de înfio-
rătoare şi mari cum le socotise înainte. Erau murdare, cu turele scunde, circulare,
care aduceau cu capacele unor bidoane uriaşe. În preajma tancurilor zăceau cîţiva
nemţi ucişi. Cadavrele exailau o duhoare grea. Sinţov simţi că-l apucă greaţa.
Terminînd aici, Mişka luă un însoţitor şi porni spre compania vecină să
fotografieze şi celelalte tancuri, iar Sinţov şi locotenentul Horîşev se întoarseră la
punctul de comandă al companiei acestuia. Micul adăpost era săpat sub
terasamentul căii ferate, nu deparlte de un canton.
— Ştii ceva, hai să şedem puţin lîngă canton, se adresă Horîşev lui Sinţov,
tutuindu-l. Am şi pentru tine ceva de mîncare, şi nişte apă. E acolo un bătrîn can-
tonier care mai stă şi acum la post.
— De ce? întrebă Sinţov.
— Cine-l ştie de ce, stă că nu se teme! Băieţii mei şi-au dat osteneala să-i
sape şi lui un şanţ-adăpost. Dar, ca un făcut, în cantonul lui n-a căzut nici un
proiectil în tot timpul luptei.
Cînd ajunseră mai aproape de canton, îl zăriră pe bătrîn, care şedea pe
terasament, lîngă şanţul-adăpost, cu pantalonii suflecaţi pînă la genunchi şi îşi
încălzea la soare picioarele bătrîne, uscăţive, cu vinele umflate. Alături se afla o
pereche de cizme, iar pe cizme nişte obiele puse la uscat. Bătrînul şedea cu ochii
închişi şi îşi mişca încetişor degetele picioarelor.
— Ieri, băieţii i-au dăruit tunica unui locotenent neamţ, zîmbi Horîşev,
aşezîndu-se pe terasament alături de bătrîn, şi dumnealui a îmbrăcat-o
numaidecît, doar că i-a smuls epoleţii.
Într-adevăr, peste cămaşa lui rusească de satin negru, bătrînul purta o tunică
nemţească de-un verde-închis. Auzind vorbele lui Horîşev, moşneagul se
întoarse pe jumătate spre el, deschise somnoros un singur ochi şi, trecîndu-şi
degetele peste mîneca vestonului, sptise cu glas aprobativ:
— Bunicel postavul.
— Dar nu ţi-e cald?
— Căldura nu face rău la oase.
— De ce n-ai plecat şi dumneata la Moghiliov? întrebă Sinţov.
— Ce era să fac acolo? răspunse somnoros moşneagul. N-aţi spus
dumneavoastră că n-o să vă retrageţi de-acilea? se întoarse el spre Horîşev.
— N-o să ne retragem, confirmă Horîşev.
— Ei, atunci o să stau şi eu cu voi, sînt la postul meu.
— Împărţim şi noi cu taica ce-avem de-ale gurii, mai spuse Horîşev.
 — Nici asta nu-i de lepădat, observă moşneagul, în- tredeschizîndu-şi un singur
ochi, în fundul căruia sclipi o scînteie de zîmbet. Cumsecade flăcăi, doar că v-au
cam măcinat... nemţii... ieri... of!
— Aţi avut pierderi mari? întrebă Sinţov.
Mijindu-şi ochii din pricina soarelui, Horîşev îşi trase boneta mai pe sprînceană
şi spuse că pierderile companiei au fost simţitoare: în total, treizeci de morţi şi
răniţi.
— Hai să ne scoatem şi noi cizmele, propuse el. Umbli toată ziua de-ţi iau foc
picioarele.
Îşi trase cizmele, aşternu peste ele obielele şi, ca şi bătrînul, se porni să-şi mişte
satisfăcut degetele amorţite.
— Cizme de pînză, spuse el, încă de pe cînd mer-geam la şcoală, altele n-am.
Băieţii mi-au adus unele nemţeşti, ale unui ofiţer ucis, dar nu mi s-au potrivit:
mă strîngea căpăta, şi carîmbul era tare. Probabil că le căptuşesc cu ceva.
— Ca şi pe vremea ţarului, interveni cantonierul. Cele mai obişnuite cizme
ofiţereşti, cu carîmbi căptu-şiţi.
Sinţov se descălţă şi el. Horîşev se sculă şi porni, aşa desculţ cum era, spre
canton, de unde se întoarse cu un ceaun de apă, o pîine şi trei peşti uscaţi.
— Vezi să nu calci pe şină, e fierbinte! spuse bătrî- nul şi se uită pieziş la peşti.
Ai să mori de sete!
Totuşi, cînd în loc de răspuns Horîşev îi întinse şi lui un peşte, bătrînul îl primi
fără codeală şi se apucă să-l cureţe.
În timp ce mîncau, Sinţov se uită de cîteva ori la Horîşev. I se părea ciudat că
flăcăiaşul acesta vioi, dezgheţat, gospodăros şi tinerel de tot, deşi a luptat ieri
pentru prima dată cu nemţii, astăzi vorbeşte cu atîta linişte despre acest lucru, ca
despre ceva obişnuit, de care nu se teme nici pentru viitor.
Şezură aşa cam vreo jumătate de oră. Apoi se prezentară la Horîşev trei
cercetaşi, ducînd fiecare cîte două biciclete nemţeşti. Bicicletele fuseseră
lepădate pe şosea încă în zorii zilei de nişte cercetaşi nemţi, apăruţi fără veste din
pădurea de pin. Fuseseră primiţi cu foc, doi nemţi au căzut, iar ceilalţi au fugit în
pădure. Horîşev dăduse ordin ca bicicletele să fie luate, şi cercetaşii lui le
aduseseră.
— Păstraţi trei la companie, iar celelalte trei predaţi-le la batalion, ordonă
Horîşev.
Unul din cercetaşi se încruntă.
— Dac-am spus să le predaţi, predaţi-le, repetă locotenentul, că altfel Plotnikov
o să se supere şi ni le ia pe toate!
Cercetaşii plecară, iar peste un minut deasupra lanului de secară apăru un
Messerschmidt, care se roti de cîteva ori, înălţîndu-se şi coborînd în picaj mereu
asupra aceluiaşi punct.
 — L-au încolţit pe fotograful dumitale, spuse nepăsător Horîşev. Acolo sînt
tancurile cu pricina.
Messerschmidt-ul se mai roti vreo zece minute deasupra lanului de secară, apoi
plecă. Sinţov începu să fie cam neliniştit, dar curînd silueta masivă a fotorepor-
terului se arătă la orizont. Mişka se apropie, se trînti greoi pe terasament, zări
peştele neterminat din mîna lui Sinţov, spuse „ia dă-l încoa” şi-şi înfipse lacom
dinţii în el. Horîşev intră în canton şi mai aduse cîţiva peşti.
— În tine au tras? întrebă Sinţov.
— În mine, rîse Mişka. M-am lăsat pe burtă, şi ţîşti sub tanc. S-a tot învîrtit în
jurul meu, ca un ţînţar, a ţiuit de furie, dar nu mi-a putut face nimic.
 — Le-ai fotografiat pe toate? întrebă Sinţov.
— Pe toate. Putem pleca.
Mişka termină peştele lui Sinţov, apoi, cu aceeaşi viteză, mai devoră doi şi
sorbi pînă la fund toată apa din ceaun. Sinţov se încălţă, îşi luă rămas bun de la
cantonier şi toţi trei — el, Mişka şi Horîşev — porniră înapoi spre batalion, la
Plotnikov.
Plotnikov şedea în adăpost, cu telefonul la ureche, şi repeta monoton în
receptor:
— Prea bine, am înţeles. Prea bine, am înţeles! Se va face, apoi lăsă receptorul
şi se sculă de la masă.
— Ei, cum e, ai dormit ceva? întrebă Sinţov.
— Am dormit, spuse Plotnikov. Dar tot nu mi-am scos pîrleala.
— Vino să te fotografiez, spuse Mişka.
Ieşiră afară, şi Mişka îl învălui pe căpitan într-o privire vădit critică: obrajii
neraşi, şapca mototolită, hainele în dezordine, centura lăsată, cu un parabelum
nemţesc atîrnînd pe burtă.
— Nu merge aşa, făcu Mişka.
Lui îi plăceau fotografiile arătoase; Plotnikov nu prea era potrivit pentru o
poză de efect.
—- Strînge-ţi centura, începu el să dea dispoziţii, şi de ce nu porţi diagonala?
Sau te pomeneşti că nici n-ai diagonală?
— Am, dar e în bordei, spuse Plotnikov.
— Adă-ţi diagonala, să fii în ţinută regulamentară.
Plotnikov coborî în silă, îşi aduse diagonala, şi-o zvîrli peste umăr şi o prinse
regulamentar de centură.
— Încheie copca la guler! pretinse neîndurător Mişka.
Plotnikov îşi duse degetele la guler şi spuse necăjit:
— S-a rupt!
Mişka suspină.
— Da cască ai?
— N-am cască.
— Cum se poate?
— Horîşev, cere băieţilor o cască pentru mine, spuse Plotnikov.
Se plictisea şi nici nu încerca să ascundă acest lucru. Horîşev îi aduse casca, şi
Plotnikov şi-o puse în cap în locul şepcii.
— Dar automat ai?
— Automat am. Horîşev, adă-mi, te rog, automatul din adăpost.
Horîşev îi aduse automatul. Plotnikov şi-l atîrnă pe după gît, Mişka îl îndreptă
pe piept şi, ochind pentru ultima dată, îl fotografie pe căpitan, căruia nu i se po-
triveau nicicum în acele clipe nici casca, nici automatul, şi în general nici una din
modificările aduse ţinutei sale de sîcîitorul Mişka.
 Apoi, în doi timpi şi trei mişcări, fotoreporterul îl fotografie şi pe Horîşev, care,
fără să mai aştepte vreo invitaţie, scoase din proprie iniţiativă casca şi auto-matul
şefului său, şi le puse cum e mai bine şi, crispîndu-se, deschise ochii mari şi
încremeni în faţa aparatului.
— Am să trimit îndată un sergent care să vă conducă pînă la regiment, spuse
Plotnikov. Adineauri a telefonat comandantul de brigadă şi mi-a ordonat să sap
peste noapte nişte şanţuri-adăpost sub tancurile nemţeşti şi să aşez acolo o
ambuscadă. Mă duc să execut ordinul: curînd se întunecă.
Strînse din umeri, se întoarse în loc şi porni spre adăpost.
— Ei, cum staţi, v-a dat Plotnikov ceva de mîncare, sau nu s-a gîndit la asta?
întrebă Serpilin cînd Sinţov şi Mişka se întoarseră în adăpostul lui.
— În general ne-a dat, răspunse Mişkia în doi peri, dar Serpilin socoti
problema elucidată şi, nedîndu-i răgazul să continue, întrebă:
— Înseamnă deci că v-aţi îndeplinit misiunea şi puteţi pleca?
— Da, răspunse Mişka. Mîine trebuie să fiu la Moscova, să predau materialul
la vreme, dar mai întîi aş vrea să vă fotografiez şi pe dumneavoastră.
— Pe mine, de ce? se miră Serpilin. Plecaţi mai repede, timpul e preţios.
O notă stranie în vocea lui îi atrase atenţia lui Sinţov. Părea că Serpilin vrea să
scape cît mai curînd de prezenţa lor. Canonada care răsunase toată ziua dinspre
nord şi sud, acum, către seară, se îndepărtase în adîncime, spre răsărit, în spatele
lor.
— Permiteţi-mi totuşi să vă fotografiez, tovarăşe comandant de brigadă, insistă
Mişka.
— Bine, fie, dar pe cîteşitrei, cu locţiitorul politic şi şeful de stat-major. Ca să
rămînă o amintire despre cei trei tovarăşi de regiment, spuse Serpilin. Dar ai să
ne faci şi nouă nişte copii?
— Am să vă fac, minţi Mişka, obişnuit să nu-şi ţină niciodată promisiunile de a
face copii. Le fac şi vi le trimit aici.
— Nu aici, spuse Serpilin, şi în vocea lui se strecură din nou nota aceea ciudată
care îi atrăsese şi înainte atenţia lui Sinţov. Să le trimiţi soţiilor noastre. Îţi dăm
îndată adresele.
Apoi se întoarse şi porunci ostaşului însoţitor să-i cheme pe locţiitoirul politic
şi pe şeful de stat-major.
— Unde sînt soţiile dumneavoastră? întrebă Mişka.
— Ale lor — în cartierul locuinţelor de militari din oraşul Reazan, iar a mea e
la Moscova. Ai la îndemînă notesul?
Mişka scoase din porthart un carneţel terfelit. Serpilin îl răsfoi pînă găsi un
locşor liber şi scrise acolo cu scrisul lui mare şi apăsat: „Valentina Egorovna Ser-
pilina, strada Pirogov 16, apartamentul 4”.
Strada Pirogov... Era aproape de tot de apartamentul micuţ al Artemievilor de
pe strada Usaciovka, unde rămăsese Maşa după plecarea lui Sinţov la Grodno.
 „Grodno, Grodno...” îşi aminti el pentru a suta oară în ultimele cîteva zile,
simţind cum i se înfige un cuţit în inimă şi încercînd să alunge întrebarea, acum
fără noimă, care îl obseda: „Ce-o fi cu fetiţa?”
Peste un minut se prezentară locţiitoirul politic şi şeful statului-major al
regimentului.
— Dumnealor ne propun să ne fotografieze, le spuse Serpilin, şi făgăduiesc să
transmită soţiilor noastre fotografiile.
Şi Sinţov simţi în tonul lui pentru a treia oară ceva neexprimat, o notă de tristă
şi solemnă hotărîre.
Serpilin se aşeză la mijloc, locţiitorul politic în stînga, iar şefiul de stat-major,
un tînăr brunet şi chipeş cu ochi negri şi trişti, în dreapta.
— Treci şi tu alături, strigă Mişka lui Sinţov, dar nu chiar lipit de grup. Am să
te tai jos pe urmă şi am să-ţi copiez poza separat pentru nevastă-ta. Mai avea un
singur clişeu şi n-ar fi vrut să mai încarce din nou aparatul.
Sinţov se supuse. Mişka ţăcăni cu declanşatorul, apoi îşi scoase carneţelul să
noteze şi celelalte adrese, dar Sinţov, care voia cu tot dinadinsul ca fotografiile să
ajungă cu adevărat la soţiile celor trei oameni, le propuse să scrie cîte un scurt
bilet acasă: tovarăşul fotoreporter va transmite scrisorile o dată cu fotografiile.
Sinţov ştia că prietenul său, cu toată sila lui de a face copii după fotografiile
scoase de el, nu-şi va permite niciodată să facă uitată o scrisoare de pe front.
— Ce să mai scriem şi bilete? dădu să protesteze Serpilin, dar, văzînd ochii
tineri şi plini de dor ai şefului său de stat-major, se învoi: Bine, o să scriem. Dar,
numai cîte două cuviinţe; n-o să vă reţinem, e timpul să plecaţi.
— Uite al draicului! spuse Mişka, după ce şeful şi ajutoarele lui plecară să scrie
scrisorile. E timpul să ple- ciaţi, e timpul să plecaţi! Asta ştie! Dar să ne dea ceva
de mîncare, nici gînd. Ştiu eu şi singur că trebuie să plec, dar tot mai găseam o
oră, acolo, pentru masă! Dar ei nu, ba ne şi goneşte, cîrpănosul!
— Mă, da nimic nu pricepi! spuse Sinţov. Înţelegea cu toată limpezimea ce
însemnătate au scrisorile şi fotografiile acelea. Şi fără veste, în sufletul lui se
născu o hotăriîre fermă — rod al tuturor celor trăite de el în ultimele trei
săptămîni.
— Aşteaptă-mă aici, mă-ntorc îndată, spuse el şi deschise uşa bordeiului. Pot
să intru, tovarăşe comandant de brigadă?
— Pofteşte.
Serpilin şedea la masă şi scria avîntat, cu litere mari pe o filă smulsă din
carnetul de campanie.
— Ce s-a întîmpilat? întrebă el, ridicîndu-şi ochii de pe scrisoare şi arătîndu-i
un scaun. Stai jos.
Sinţov se aşeză. Probabil că expresia feţei lui era cu totul neobişnuită, pentru că
atrase imediat atenţia lui Serpilin.
— Ce-ai păţit?
 — Eu n-am să plec, spuse Sinţov. Cu voia dumneavoastră, aş vrea să rămîn
deocamdată aici, în regiment.
— Deocamdată, pînă cînd? întrebă repezit Serpilin.
— N-aş vrea să plec din regimentul dumneavoastră, răspunse Sinţov mai mult
propriilor sale gînduri decît întrebării lui Serpilin.
— De ce?
— Mi se pare că dumneavoastră n-aveţi de gînd să vă retrageţi. Vreau să rămîn
în regiment; şi Sinţov îşi aţinti privirea drept în ochii lui Serpilin.
— E adevărat că n-avem de gînd să ne retragem, spuse Serpilin. Dar lumea nu
s-a sfîrşit cu noi. Ai văzut cum e pe aici, acum du-te să vezi cum mai este şi prin
alte locuri; corespondenţi militari avem puţini, unităţi sînt multe. Du-te, du-te,
termină el pe un ton încurajator, care, ce-i drept, nu suna chiar atît de voios cum
ar fi vrut el. Nu-ţi permit să rămîi, n-ai ce face aici. Şi se aplecă asupra scrisorii.
— Tovarăşe comandant de brigadă, spuse Sinţov cu un glas care-l sili pe
Serpilin să se uite iarăşi drept în ochii lui, m-am plictisit să tot fug de colo pînă
colo ca un iepure şi să nu ştiu nici eu despre ce să scriu. Sînt trei săptămîni şi mai
bine de cînd a început războiul, şi n-am scris un rînd. Nu ştiu, zău, dar cred că
prea am avut ghinion: astăzi am nimerit pentru prima dată într-un regiment care a
distrus cu adevărat treizeci şi nouă de tancuri nemţeşti, şi în fine le-am văzut cu
propriii mei ochi. Dacă veţi începe mîine lupta, am s-o văd de asemenea cu
propriii mei ochi şi am să pot scrie despre ea. Sînt colaborator al unei gazete de
front, la dumneavoastră, aici, e frontul, deci unde trebuie să mă găsesc eu dacă
nu aici?
— Uite ce-i, tovarăşe... Ţi-am uitat numele...
— Sinţov.
— Uite ce-i, tovarăşe Sinţov — chipul lui Serpilin deveni grav. Înţeleg dorinţa
dumitale de a participa la luptă, dar sînt situaţii cînd în unităţi trebuie să rămînă
numai cei care fac parte din efectivul lor, şi nu este nevoie ca alţii să lupte şi să
moară împreună cu ei. Dacă ar fi fost vorba de o luptă oarecare, ţi-aş îngădui să
ră-mîi, dar pe noi ne aşteaptă, după toate probabiiitaţiie, nu o luptă oarecare, ci o
luptă în încercuire. Dimineaţă, asta n-a fost decît o presupunere a mea, acum este
o certitudine. Ai auzit artileria?
— Am auzit-o.
— Ai auzit-o, dar n-ai ascultat-o. La ora actuală nemţii au trecut Niprul şi sînt
departe în dreapta şi-n stînga noastră. Nu mi s-a comunicat încă în mod oficial,
dar o aud cu urechile mele. Puteţi avea surprize pe drum chiar dacă plecaţi în
clipa asta. Du-te şi lasă-mă să termin scrisoarea; nici eu, nici dumneata nu avem
timp disponibil.
— Tovarăşe comandant de brigadă! stărui în şoaptă Sinţov. Tovarăşe
comandant de brigadă! repetă el mai tare, cu îndărătnicie, ca să-i atragă atenţia
lui Serpilin, care pusese iarăşi mina pe creion.
 — Ce mai e? făcu acesta nemulţumit, întrerupîndu-se din nou.
— Sînt comunist, am gradul de politruc şi vă rog să mă opriţi aici. Ce va fi cu
toată lumea va fi şi cu mine. Dacă rămînem în viaţă am să scriu totul cum a fost,
povară n-am să vă fiu; dacă va fi nevoie, am să ştiu să mor ca şi ceilalţi.
— Bine, tovarăşe Sinţov, tu ai vrut-o, să nu regreţi mai tîrziu, spuse Serpilin,
tutuindu-l fără veste şi mă- surîndu-l cu o privire lungă.
— N-am să regret, răspunse Sinţov, convins în acea clipă că într-adevăr nu-i va
părea rău de nimic şi dîn- du-şi seama că problema e rezolvată şi nu mai trebuie
să adauge nimic.
— Spune tovarăşului tău că peste un minut sînt gata, să se pregătească de
drum, îi strigă din urmă Serpilin.
— Cît ai lipsit, fraţii ne-au pregătit de-ale gurii pentru drum, îl întîmpină vesel
Mişka, şi se bătu cu palma peste porthartul umflat. Comandantul de brigadă nu
ne-a spus nimic, da a avut grijă de toate.
— Ascultă, Mişka, eu nu mai plec cu tine. Am să ră- mîn aici cîteva zile, spuse
Sinţov, fără să intre în amănunte.
— Cum adică să rămîi aici? Pînă cînd? Ce-i cu tine? N-ai destul material?
— N-am.
— Dacă n-ai, o să mai vii şi altă dată, să culegi mai multe. Deocamdată zi
mersi şi pentru atît!
— Nu, Mişka, eu rămîn, repetă cu încapăţînare Sin-ţov.
— Ascultă, asta-i porcărie curată! strigă Mişka, supărat de-a binelea. Ştii bine
că nu pot rămîne cu tine; cine o să ducă clişeele la redacţie în locul meu?!
— Ai dreptate, îl potoli Sinţov, tocmai de aceea trebuie să pleci.
— Păi atunci o să iasă că te-am lăsat singur aici!
— Haide, nu mai face pe prostul! spuse Sinţov. Pleacă, şi pace bună!
— Bine, răspunse Mişka, bucuros că-i venise o idee care să-l scoată pe loc din
încurcătură. Am să mă reped pînă la Moscova, predau clişeele şi mă întorc înapoi
la tine. Cel mult peste trei zile m-am întors! Dar să nu cumva s-o iei din loc! Aici
să mă aştepţi! Promis?
— Promis! făgădui Sinţov, răspunzînd cu căldură la prieteneasca strîngere de
mînă a lui Mişka.
Ideea salvatoare îi readusese voia bună. Apoi, amin- tindu-şi parcă de ceva,
Mişka spuse:
— Ascultă aici, ia scrie-mi vreo sută de rînduri, ca să am un text la clişeele
mele, relatează pe scurt cum au fost distruse tancurile nemţeşti. Garantez că o să
meargă o dată cu panorama mea. Te public în Izvestia; ce, e rău?
Sinţov îşi aminti cu nelinişte de vorbele lui Serpilin: timpul era preţios, şi
şovăi, neştiind dacă e bine să-l mai reţină pe Mişka.
În clipa aceea, Serpilin ieşi din adăpost cu un plic deschis în mînă.
 — Poftim, se adresă el lui Mişka, am terminat; după ce ai să pui înăuntriu
fotografia, te rog să-l închizi dumneata. Eşti gata de plecare?
— Gata. Numai să-mi scrie el — şi arătă din cap spre Sinţov — un text scurt de
tot, şi am plecat.
Sinţov ceru voie lui Serpilin să intre în bordei ca să scrie două pagini pentru
ziar; afară începea să se întunece.
— Pofteşte, spuse Serpilin, eu tot trebuie să plec. Ceilalţi ţi-au adus scrisorile?
— Adus, făcu Mişka şi se bătu cu palma peste porthart, doldora de alimente.
— Atunci, drum bun! Serpilin îi întinse mîna şi plecă fără să-şi mai ia rămas
bun de la Sinţov, cu care se şi purta ca faţă de unul de-ai lui.
Sinţov şi fotoreporterul, căruia îi era urît să aştepte singur, intrară împreună în
bordei. Sinţov se aşternu pe scris, iar Mişka îşi descheie porthartul, scoase de
acolo o bucată de salam uscat şi se porni să înfulece cu toată seriozitatea.
Sinţov scria cu repeziciune şi chiar cu furie, din pricina gîndului că trebuia să
se grăbească. Încă nu ştia că aceasta este nu numai prima, ci şi ultima lui cores-
pondenţă de pe front; scria cu patimă despre tancurile distruse, despre nemţii
care zăceau morţi în văiugă, despre Serpilin, Plotnikov şi Horîşev, dar mai cu
seamă revenea mereu asupra lucrului celui mai important — că tancurile
nemţeşti pot fi incendiate şi că li se poate rezista, oricîte ar fi...
Scria cu grăbire, dar în mintea lui se perindau toate urmările hotărîrii sale.
Scria, şi i se părea că dacă n-ar fi luat dinainte această hotărîre şi nu i-ar fi vorbit
despre ea lui Serpilin, acum n-ar mai fi avut curajul să rămînă, şi ar fi plecat cu
Mişka. Se gîndea ruşinat la slăbiciunea sa şi nu-şi dădea seama că diferite
caractere sînt puternice în chip diferit, şi uneori forţa lor constă tocmai în faptul
că, deşi se tem de urmările hotărîrilor lor, totuşi rezistă şi nu-şi schimbă hotărîrea
luată.
Îşi termină corespondenţa în numai douăzeci de minute şi în continuare, pe
aceleaşi file, adăugă două-trei rînduri pentru Maşa — rînduri gingaşe şi sincere,
în care însă nu pomeni nici o vorbă despre tot ce era acum în sufletul lui.
— Ia-le, spuse el împăturind în patru filele scrise. După ce vor fi bătute la
maşină, trimite soţiei mele ciorna. Poate că se mai află la Moscova, uite numărul
ei de telefon. Dar, te rog, nu detaşa rîndurile scrise pentru ea. O să se supere că-i
scriu puţin; dă-i toate filele, cu ciornă cu tot. Aşa n-o să se simtă jignită. I-am
mai scris de două ori din spital, dar pun mai multă nădejde în tine decît în poştă.
— Te cred! rîse încîntat de sine Mişka şi, suspinînd, ascunse cu părere de rău
salamul neterminat, luă din mîna lui Sinţov filele şi, în semn de supremă
preţuire, le băgă nu în porthart, la un loc cu scrisorile celelalte, ci în buzunarul
bluzei.
Ieşiră din bordei împreună. Mişka nu era omul care să mai zăbovească mult
asupra hotărîrilor sale sau ale altora; şi totuşi, în inima lui, nu prea gingaşă, dar
bună, pîlpîi o nelinişte vagă. Nu-i venea bine că el pleacă, şi Sinţov rămîne, nu-i
plăcea asta, nu-i plăcea de loc!
— Rămîi sănătos, spuse el, strîngînd mîna lui Sinţov, rămîi sănătos. Mă reped
pînă la redacţie şi mă întorc repede, fii pe pace! Promis!
Şi silueta lui pătrată se topi în întuneric.
După plecarea lui, Sinţov se aşeză pe marginea tran- şeii şi, ridicînd ochii spre
cerul înstelat se gîndi că a doua zi spre seară Mişka va ajunge cu camioneta sa la
Moscova, va developa şi va copia cu mîna lui clişeele aduse, şi le va aşterne, încă
umede, pe masa redactorului-şef. Şi abia apoi — de asta Sinţov era sigur —
Mişka îi va telefona Maşei. Va fi noapte, şi Maşa, dacă mai este la Moscova, va
ridica receptorul, şi Mişka îi va spune că numai cu douăzeci şi patru de ore în
urmă a stat de vorbă cu soţul ei, care e teafăr şi sănătos...
În timp ce el, Sinţov, peste douăzeci şi patru de ore... Nu, nici el nu ştia ce va fi
peste douăzeci şi patru de ore, nu ştia şi nici nu voia să se gîndească la ce va fi.
Ştia un singur lucru, şi anume că liniştea din acea zi nu e fără sfîrşit; se va
termina chiar în noaptea aceea, sau poate a doua zi în zori, şi atunci va începe
lupta. Iar ce va fi cu el în luptă, nu ştia, tot aşa cum n-o ştiau nici ceilalţi oameni
din regimentul lui Serpilin, care şedeau acolo aproape de el, în şanţurile de
tragere, sau ceva mai departe — la un kilometru, doi — prin şanţurile de
comunicaţie şi prin bordeie, sau şi mai departe, în şanţurile-adăpost, pe care
probabil la ora aceea neobositul Plotnikov le-a şi săpat sub tancurile nemţeşti din
lanul de secară.
Nici Sinţov şi nilci Mişka-fotoreporterul, care la ora aceea trecea podul de
peste Nipru şi se gîndea şi el la Sinţov, nu ştiau ce va fi cu ei peste douăzeci şi
patru de ore.
Mişka, necăjit că şi-a lăsat prietenul în prima linie şi se întoarce singur la
Moscova, nu ştia că peste douăzeci şi patru de ore Sinţov nu va fi ucis, nici rănit
şi nici măcar zgîriat, ci, viu şi nevătămat, doar ostenit de moarte, va dormi ca
duşii de pe lume pe fundul aceluiaşi şanţ de tragere în care-l lăsase.
Iar Sinţov, invidios pe Mişka pentru că acesta avea să fie peste douăzeci şi
patru de ore la Moscova şi avea s-o vadă pe Maşa, nu ştia că peste douăzeci şi
patru de ore Mişka nu va fi la Moscova şi n-o va vedea pe Maşa, pentru că încă
în zorii zilei va fi rănit de moarte lîngă Ceausî de o rafală de mitralieră trasă
dintr-o motocicletă nemţească. Sinţov nu ştia că rafala va găuri în cîteva locuri
trupul lui mare şi puternic, nici că Mişka, încordîndu-şi ultimele puteri, se va tîrî
în nişte tufe de pe marginea şoselei şi, însîngerat tot, va strica clişeele cu
tancurile nemţeşti, cu chipul obosit al lui Plotnikov, pe care l-a silit să-şi pună
casca în cap şi automatul la piept, cu mîndrul Horîşev, cu Serpilin, Sinţov şi
îngîn- duratul şef de stat-major. Iar apoi, supunîndu-se unei ultime porniri
inconştiente, va rupe cu degetele lui groase şi fără putere, va rupe în mici fărîme
scrisorile pe care aceşti oameni le-au trimis prin el soţiilor lor. Şi peticele acestea
de hîrtie la început vor acoperi pămîntul în jurul lui Mişka în ultimele lui clipe de
viaţă, iar apoi se vor sălta de pe iarbă şi, purtate de vînt, ros- togolindu-se prin
văzduh, vor porni în zbor pe faţa plină de praf a şoselei şi vor nimeri sub roţile
camioanelor şi sub şenilele tancurilor nemţeşti în mişcare spre răsărit.

CAPITOLUL AL CINCILEA

Feodor, Feodorovici Serpilin, în regimentul căruia rămăsese Sinţov, era un om

dintr-aceia care se frîng, dar nu se încovoaie. În notarea lui de serviciu erau
însemnate multe schimbări, dar în esenţă nu făcuse decît unul şi acelaşi lucru —
toată viaţa a servit, cum s-a priceput, soldăţeşte, cauza revoluţiei. A servit în
războiul cu Germania, a servit în războiul civil, a servit comandînd regimente şi
divizii, a servit învăţînd şi predînd în diverse academii, a servit chiar şi atunci
cînd soarta l-a aruncat tocmai pe malurile rîului Kolîma.
Serpilin se trăgea din familia unui felcer de la ţară, tatăl lui era rus, iar mama
— tătăroaică din Kasima, fugită de acasă şi botezată pentru a putea deveni soţia
lui Serpilin-bătrînul. Tatăl lui Feodor Feodorovici mai lucra şi acum ca felcer la
Tuma, la calea ferată îngustă care taie în curmeziş codrii cei neumblaţi ai
Meşcerei. Acolo îşi petrecuse Serpilin copilăria şi tot de acolo, la optsprezece
ani, refăcînd calea bătută de tatăl său, plecă să înveţe la şcoala de felceri de la
Reazan. Aici intră într-un cerc revoluţionar, fu luat la ochi de poliţie, şi probabili
că ar fi sfîrşit în deportare, dacă nu intervenea primul război mondial.
În iarna anului nouă sute şaptesprezece, tînărul felcer Serpilin a participat la
primele acţiuni de încetare a luptei şi de fraternizare, iar toamna, ca tînăr coman-
dant ales, a luptat în fruntea unui batalion împotriva nemţilor care atacau Piterul
roşu. Cînd a început organizarea Armatei Roşii, el a rămas în rîndurile ei, căci
rînduielile ostăşeşti îi erau pe plac, şi a sfîrşit războiul civil în calitate de
comandant de regiment în luptele de la Perekop.
Colegii care-i cunoşteau începutul biografiei glumeau adesea pe seama lui, iar
cînd nu era de faţă îl numeau „felcerul”. Fusese felcer atît de demult, încît ar fi
fost timpul să i se uite prima meserie, dar la anumite prilejuri făcea el însuşi haz,
amintindu-şi de vechea sa profesie. Din cîte îşi amintea Serpilin, după războiul
civil aproape că nu trecuse un an în care să nu înveţe: întîi făcuse cursurile de
perfecţionare şi căpătă iarăşi comanda unui regiment, apoi se pregăti să intre la
Academie, o termină, se reprofilă ca tanchist şi servi în primele unităţi
mecanizate, după care se întoarse iarăşi în infanterie, comandă vreme de doi ani
o divizie şi conduse apoi catedra de tactică a aceleiaşi Academii Frunze, pe care
o absolvise şi el cu cinci ani în urmă. Dar şi aici con-tinuă să înveţe, tocind pe
rupte limba germană, limba inamicului cel mai probabil.
 În anul o mie nouă sute treizeci şi şapte, cînd a fost arestat pe neaşteptate, i se
puseră în seamă, oricît de curios ar părea, pînă şi cunoaşterea limbii germane,
precum şi cele cîteva regulamente militare nemţeşti găsite la el acasă, nu în
traducere, ci în original, cu ocazia percheziţiei.
Motivul nemijlocit al arestării sale fu aflat în lecţiile lui de la Academie, lecţii
în care se atrăgea atenţia asupra laturilor tari din concepţiile tactice ale
Wehrmach- tuiliui reînviat de Hitler, un avertisment nu prea la modă pe atunci.
Tocmai la asta se gîndise în ajun, cînd fusese nevoit să recunoască cu
amărăciune că tactica nemţească are şi elementele ei tari şi cînd zîmbise aspru
amintirilor sale, de care Sinţov nu ştia nimic.
După neaşteptata sa arestare, care-l năucise cu totul, în afară de acea primă
acuzaţie (cea mai stupidă din toate, cum socotea el), că ar fi fost un propagandist
al superiorităţii armatei fasciste asupra celei sovietice, i se mai puseseră în seamă
şi tot felul de alte aiureli. În două rînduri, Ejov personal ceruse dosarul cu
declaraţiile lui, şi vreme de şase luni trei anchetatori, care se schimbaseră rînd pe
rînd, au aşteptat zadarnic ca el să semneze ceea ce nu declarase şi nu făcuse
niciodată.
Pînă la urmă sa alesese, de fapt fără nici un proces, cu zece ani închisoare. Iar
peste şase luni, întemniţat fiind, bătuse măr pe unul din foştii săi colaboratori în
războiul civil, un troţkist deţinut, care, interpretînd greşit tăcerea lui, îi
împărtăşise în taină ideea cum că partidul a degenerat, şi revoluţia a murit.
În conştiinţa lui Serpilin, perioada de detenţiune era în primul rînd un timp
pierdut de-a surda. Amintindu-şi acum, în timpul războiului, de cei patru ani pră-
pădiţi fără rost, scrîşnea din dinţi de ciudă. Dar în tot cursul acestor patru ani nu
învinuise niciodată Puterea sovietică de tot ce s-a întîmplat cu el. El socotea că
totul n-a fost decît o neînţelegere monstruoasă, o greşeală, o prostie fără seamăn.
Comunismul era şi rămînea pentru el o cauză sfîntă şi nepătată. Cînd fu eliberat,
tot atît de fără veste cum fusese arestat, Serpilin ieşi din închisoare îmbătrînit şi
istovit fiziceşte, dar cu sufletul neatins de boala bătrîneţii şi a îndoielii.
Se întoarse la Moscova în prima zi a războiului cu o unică şi arzătoare dorinţă
— să ajungă cît mai repede pe front. Vechii lui tovarăşi, care luptaseră cu încăpă-
ţînare în toţi aceşti ani pentru eliberarea lui, îl ajutară şi acum. Serpilin plecă pe
front încă înainte de a-şi fi recăpătat gradul avut, ba chiar şi înainte de a fi fost
reîncadrat în partid, îşi înaintă actele la comisia de partid şi plecă să-şi ia în
primire regimentul. Ar fi fost dispus să ia şi comanda unui pluton, numai ca să se
poată întoarce cît mai curînd la munca lui, care, din serviciu militar, devenise
iarăşi război. Dorea să dovedească, mai repede, cît mai repede, de ce este în
stare. Şi asta nu de dragul amorului său propriu: lui i se îna- poiaseră acum şi
arma, şi gradul, i se făgăduise reintegrarea în partid şi fusese trimis să lupte
împotriva fasciştilor — ce şi-ar mai fi putut dori? Ardea însă să dovedească prin
propria-i pildă că şi cu mulţi alţii se greşise, cu mulţi alţii care mai erau încă
acolo unde fusese şi el, că şi cu ei s-a săvîrşit aceeaşi absurditate ca şi cu el.
Numai absurditate, şi nimic altceva.
Sentimentul acesta creştea în inima lui cu fiecare zi petrecută pe front. Nemţii
erau puternici — nici nu mai încăpea îndoială. Războiul era serios, şi după
primele insuccese devenea şi mai crîncen.
Se năştea deci întrebarea: cine avea interesul în pra-gul acestui război să
lipsească armata de oameni ca el? Fără îndoială că lumea nu se termina cu ei.
Armata va cîştiga războiul şi fără ei. Dar de ce fără ei? Ce sens avea asta?
Iată ce-l preocupa şi în ziua aceea, înainte de mijirea zorilor, stînd culcat pe
braţul de fîn pe care îl adusese ostaşul însoţitor. Prima luptă cîştigată îi dăduse
siguranţa nu că regimentul lui va face minuni, deşi, desigur, ar fi vrut să spere şi
în această posibilitate, ci în general că situaţia nu era chiar atît de gravă cum
părea la început.
Fireşte că acum armata lupta mai bine şi provoca nemţilor pierderi mai grele
decît s-ar putea bănui văzînd ostaşii scăpaţi din încercuire, care rătăceau prin
poziţiile regimentului său. Probabil că şi în sute de alte locuri, armata lupta tot
atît de dîrz cum luptase şi regimentul lor în prima bătălie, şi dacă totuşi nemţii
înaintau, îi sileau să se retragă, îi încercuiau şi-i respingeau, cu siguranţă că
aceasta nu le reuşea prea simplu şi-i costa destul de scump. Imensitatea teatrului
de război, intrarea în luptă a rezervelor noastre şi sporirea tehnicii, care, ce dracu,
odată şi odată trebuia să apară pe front în cantităţi normale — toate acestea vor
opri pînă la urmă pe nemţi pe un aliniament oarecare. Problema era unde anume
va fii acest aliniament.
Acalmia din ajun nu-l bucura pe Serpilin. El îşi dădea seama că nemţii îl
lăsaseră în pace nu pentru că îşi pierduseră speranţa de a da, peste cap regimentul
lui, ci pentru că, din păcate, se pricepeau să-şi manevreze cu abilitate forţele.
Rezultatele acestei manevre începuseră să se arate. Ei rupseseră frontul şi în
stînga, şi în dreapta Moghiliovului. Presupunerea lui era dovedită de zgomotul
luptelor, care se îndepărtau spre răsărit. Numai un surd putea să nu-şi dea seama
de acest lucru. Iar el stătea aici cu un regiment întreg şi aştepta cu braţele
încrucişate să-i vină şi lui rîndul.
Ultimul ordin, sosit la divizia lor înainte de a se fi întrerupt legătura cu armata,
fusese: menţineţi ferm poziţiile. Nimic de spus, pentru oameni decişi să-şi vîndă
scump viaţa şi pricepuţi, ştiind cum să procedeze, ordinul acesta nu era rău, mai
ales dacă nu avea să fie urmat de un alt ordin, care le-ar cere să se retragă atunci
cînd va fi prea tîrziu. Dar, se punea întrebarea, ce s-a întîmplat la diviziile vecine,
şi pînă cînd vor mai ţine aceste nesfîrşite rupturi şi încercuiri, despre care se spun
nişte lucruri de-ţi plesneşte capul?
Gîndindu-se la cele ce va avea de făcut, Serpilin se temea cel mai mult să nu
primească un ordin de retragere tardiv. De altfel, dacă în zori va începe lupta,
apoi chiar dacă ai mai vrea să te desprinzi de nemţi, tot nu va mai fi chip. Şi
lupta va începe neapărat. Divizia lor acoperea Moghiliovul, aici se încrucişau
toate drumurile, aici se afla podul peste Nipru — toate acestea, luate laolaltă,
alcătuiau un nod pe care nimeni nu s-ar încumeta să-l lase în spatele frontului său
fără să facă totuşi încercări de a-l descurca.
„Dracu l-a mai adus şi pe ăsta aici, probabil că aici o să-şi lase oasele! îşi spuse
Serpilin, gîndindu-se cu simpatie la Sinţov, care dormea lîngă el pe iarbă. E tot
atît de tînăr ca şi şeful meu de stat-major. Probabil că are şi el o soţie la fel de
tinerică...” Şi gîndurile lui Serpilin zburară la propria lui nevastă, care se găsea la
Moscova, în vechea lor locuinţă de la Academie. După arestarea lui, i se mai
lăsase totuşi o cameră: pesemne că pe careva tot îl mustrase conştiinţa. „Eh,
bătrînico, bătrînico! gîndi cu gingăşie Serpilin. Ai albit de tot. Te-ai sleit scriind
la scrisori, trimiţînd pachete, alergînd pe la colegii şi şefii mei, şi ce frumoasă ai
fost odinioară, şi cîte capete proaste şi inimi fierbinţi ai lăsat nedumerite prin
diferite garnizoane, întrebîndu-se de ce te-ai măritat cu pocitania ta deşirată şi de
ce continui să-i rămîi credincioasă!”
Dinspre apus bubuiră cîteva lovituri puternice, dis- tincte; nemţii traseră mai
multe proiectile deodată.
„Trag în Plotnikov, îşi sipuse Serpilin şi constată cu calm: Uite că au şi
început.”
Sinţov sări în picioare şi, somnoros, începu să-şi caute în jur boneta.
— Aşadar, tot ai rămas? îl întrebă Serpilin, scuturîn- du-şi fără grabă de pe
pantaloni firele de fîn. Acum, gata, nu mai ai îmcotro, chiar dacă regreţi...
Sinţov tăcea.
— Atunci, hai cu mine pe la batalioane. Ai vrut să vezi o luptă. Ai s-o vezi
îndată.
Lupta care se încinse din nou în dimineaţa aceea în sectorul regimentului lui
Serpilin dură trei zile şi trei nopţi, aproape fără nici o întrerupere.
Pînă la jumătatea primei zile, nemţii nu reuşiră să răzbată mai nicăieri, cu tot
focul puternic de artilerie pe care-l dezlănţuiseră, fără a economisi muniţia, şi cu
toate atacurile tancurilor care purtau desanţi. În faţa frontului regimentului
înţepeniră încă vreo douăzeci de tancuri şi transportoare blindate cuprinse de
flăcări sau avariate. În lanul de secară rămaseră, după aprecierea tuturor, cinci
sute de cadavre nemţeşti, deşi Serpilin, care se ferea de exagerări, raportase
diviziei că erau trei sute. Pierderiile în oameni ale regimentului erau şi mai mari
— datorită atît focului artileriei şi tancurilor, cît şi pistolarilor nemţi, care au
secerat pînă la unul pe ostaşii unei companii; nemairezistînd atacurilor repetate
ale duşmanului, ei încercaseră să fugă din şanţurile de tragere. Jumătate din
companii îşi pierduseră comandanţii sau politrucii; murise şi Plotnikov, fără să fi
izbutit să-şi facă somnul, iar la punctul de observare, nimerit în plin de o mină,
fusese sfîrtecat în bucăţi locţiitorul politic al regimentului.
 În a doua jumătate a zilei sosi la Serpilin — singurul rămas în viaţă din cei trei
comandanţi de regimente, cîţi avea divizia — comandantul acesteia, colonelul
Zaici- kov. De cu dimineaţă fusese la unităţile de dincolo de Nipru şi, dîndu-şi
seama că rămîne încercuit, întorsese regimentul, aflat acolo în eşalonul doi, cu
frontul spre răsărit şi cu spatele spre apă. Apoi, trecuse Niprul şi se ocupase mai
multe ceasuri de regimentul care acoperea Moghiliovul: acolo artileria nemţească
bombarda cu furie poziţiile, dar atacurile erau mai slabe ca acelea din sectorul lui
Serpilin. Pesemne că duşmanul voia să-l nimicească întîi pe Serpilin, fără să se
angajeze într-o luptă pe străzile oraşului, şi apoi, întorcînd Moghiliovul, să iasă
la podul de peste Nipru. Cel puţin aşa îi explică lui Serpilin comandantul
diviziei, intrînd la punctul de comandă al regimentului, leoarcă de sudoare, din
pricina căldurii, şi apăsîndu-şi cu mîna, pe sub tunică, pieptul în dreptul inimii.
După o zi grea petrecută pe poziţie, inima lui bolnavă o luase razna. Greoi, cu
pungi vinete sub ochi, comandantul diviziei stătea în şanţul de tragere alături de
Serpilin, respira cu lăcomie, dar nu se putea sătura nicicum de aer.
— Ni l-au omorît pe Gluşcenko, spunea el cu amărăciune despre moartea
locţiitorului politic al diviziei, con- tinuînd să respire sacadat. L-au omorît
prosteşte în preajma podului, cu un proiectil rătăcit!
— Dar pe cine omoară războiiul înţelepţeşte? interveni Serpilin. V-am mai
raportat că şi locţiitorul meu politic a fost ucis, am rămas şi eu orfan.
— Ştiu, răspunse comandantul diviziei. Ţi-am adus pe altcineva în locul lui.
Zaicikov se întoarse spre un om scund, cu obraji roşii şi sprîncene cărunte. Era
un comisar de batalion care purta ochelari groşi cu lentile duble, pe care Serpilin
nu-l mai văzuse pînă atunci la comandamentul diviziei.
— E un lector venit chiar de la P.U.R.K.K.A.1 spuse comandantul diviziei, care
tot mai gîfîia, neputîndu-şi veni în fire. A fost trimis să ne ţină cîteva conferinţe,
şi cînd colo, uite ce conferinţe se ţin pe la noi...
— Şmakov, se prezentă comisarul de batalion, ducîn- du-şi palma la cozoroc.
— Tovarăşul Şmakov şi-a exprimat dorinţa de a veni la tine în regiment.
Situaţia regimentului îi este cunoscută. S-a dat ordin pe divizie, aşa că te felicit
pentru noul tău comisar de regiment, încheie Zaicikov.
Serpilin se uită întrebător la comandantul diviziei.
— Da, da, n-am greşit! Comisar de regiment am vrut să spun! repetă Zaicikov.
Aceasta e ultima comunicare pe care a primit-o răposatul Gluşcenko de la secţia
politică a armatei, înainte de întreruperea legăturii. A apărut un decret pentru
reînfiinţarea funcţiei de comisar militar. Voia să transmită personal aceasta
comandanţilor de regimente, dar n-a mai apucat, sărmanul...

1
 Direcţia Politică a Armatei Roşii Muncitoreşti-Ţărăneşti (n. t.).
 — Asta e un lucru bun, spuse Serpilin după o clipă de tăcere. Eram obişnuit
încă din războiul civil: tu, comandant de regiment, şi comisarul tău. Ai zice că
astfel se subliniază toată gravitatea situaţiei noastre...
— Vă aduc la cunoştinţă, tovarăşe comandant de regiment, spuse Şmakov, că
odinioară, pe vremea campaniei împotriva lui Denikin, am funcţionat aproape un
an întreg în calitate de comisar al diviziei a patruzeci şi doua de puşcaşi. Dar, ce-
i drept, îndată după terminarea războiului civil am fost rechemat din armată în
munca de partid şi nu mi-am mai pus uniforma decît acum o săptămînă.
— Nici el n-a împlinit luna de cînd şi-a pus din nou uniforma, explică Zaicikov
noului comisar de regiment, arătînd din cap spre Şerpilin. A comandat şi el,
cîndva, o divizie, iar eu, după terminarea Academiei militare, mi-am făcut stagiul
sub comanda lui, aşa că v-aţi brodit amîndoi şefi mari, încercă el să glumească,
dar gluma nu-i reuşi: nu putea să uite nicicum moartea lui Gluş- cenko. Mulţi
oameni ţi-au mai rămas sub şefie? Ia spune, tovarăşe comandant? încercă totuşi
Zaicikov să menţină tonul glumeţ, pentru a-şi înfringe propria tulburare.
Serpilin raportă pierderile suferite.
— Toţi au avut pierderi mari, spuse Zaicikov. Foarte mari! repetă el, şi gîndul i
se întoarse iarăşi la Gluş- cenko.
Scurtul răgaz se termină, şi nemţii îşi reluară atacul înainte ca Serpilin să poată
sta mai temeinic de vorbă cu Şmakov. Îndată ce începu atacul, noul comisar ceru
un însoţitor şi porni pe la batalioane să le cunoască.
— Ia-o de la flancul stîng, de la al treilea, îl sfătui Serpilin. E mai aproape; şi în
sinea sa adăugă: „Şi mai liniştit”.
Faptul că Şmakov nu-şi începea activitatea instalîn- du-se la punctul de
comandă îi plăcu lui Serpilin, şi, în limita posibilului, ar fi vrut să-l ocrotească.
Cît timp ţinu atacul, al şaselea în ziua aceea, Zaici- kov rămase acolo, alături de
Serpilin. Prezenţa lui nu-l stînjenea pe comandantul regimentului, cu atît mai
mult cu cît comandantul diviziei nu dădu în acest răstimp decît două-trei ordine,
pe care, oricum, Serpilin le-ar fi dat şi singur în clipa următoare. Lucrul acesta
dovedea că amîndoi văd cu aceiaşi ochi cele ce se petrec pe cîmpul de luptă.
La rîndul său, comandantul diviziei, care cu două săp- tămîni în urmă, cînd
Serpilin luase în primire regimentul, nu prea s-a bucurat de sosirea în subordinele
sale a unui om nu de mult mai mare în grad, acum, în timpul luptei, nici nu se
mai gîndea la asta. Deşi îşi făcuse stagiul sub comanda lui Serpilin cu mulţi ani
înainite de război şi, de fapt, nu se cunoşteau prea bine, în situaţia grea de aici,
cunoştinţa lor mai veche era importantă pentru amîndoi şi determina o sinceritate
tovărăşească din partea amîndurora deopotrivă.
Îndată după ce fu respins şi al şaselea atac, cu mai multă uşurinţă ca toate cele
precedente — se pare că nemţii începuseră să-şi cam piardă suflul, comandantul
diviziei porni grăbit spre regimentul vecin.
 — În privinţa ta, Feodor Feodorovici, n-am nici o grijă, îi spuse Zaicikov lui
Serpilin între patru ochi, luîn- du-şi rămas bun. Sînt, fireşte, foarte bucuros că ai
primit un regiment în divizia mea, cu toate că, la drept vorbind, s-ar fi cuvenit
mai curînd să comandăm două divizii alăturate, cel puţin am fi fost liniştiţi
amîndoi cu privire la unul din flancuri, nu să luptăm cu amîndouă flancurile
descoperite! Ieri dimineaţă mai aveam cel puţin în flancul stîng un vecin de
nădejde, pe cînd acum, ia-l de unde nu-i!
— Nu-i nimic, spuse Serpilin, tot ce avem e asupra noastră şi o să comandăm
cum trebuie ce ne-a dat dumnezeu. Dacă rămînem cu zile, mai ajungem noi şi
generali, iar dacă ne prăpădim colonei sau comandanţi de brigadă, lasă, că ne
îngroapă şi aşa cum sîntem!
— Ba mai bine să îngropăm cît mai mulţi fascişti, reflectă comandantul
diviziei, că noi ne putem lipsi de sfînta cuminecătură... Nu prea văd astăzi aviaţia
lor, mai spuse el la despărţire, strîngînd mîna lui Serpilin şi ridicînd ochii spre
cer.
Dar o spusese probabil într-un ceas rău; nu trecu nici o jumătate de oră, şi
nemţii dădură din aer o lovitură puternică la joncţiunea dintre regimentul lui Ser-
pilin şi regimentul vecin. Coborînd în picaj unul după altul, patruzeci de
bombardiere parcă tăiară o fîşie largă de teren spre trecerea peste apă. O cortină
groasă de fum acoperi orizontul dinspre miazănoapte.
Iar peste o oră, cînd bombardamentul se sfîrşi, Zaicikov se afla iarăşi la punctul
de comandă al regimentului lui Serpilin. Nu mai era acelaşi om obosit, dar totuşi
puternic, capabil să domine situaţia şi să-şi păstreze în orice împrejurare prezenţa
de spirit, aşa cum îl văzuse Serpilin cu o oră şi jumătate în urmă. Acum apăru
purtat pe o targă, sleit de puteri, grav rănit de o schijă în pîntece; chirurgul, sosit
în grabă de la punctul medical, rămase, împreună cu sora de chirurgie, multă
vreme aplecat asupra lui, străduindu-se să extragă schija, în timp ce Zaicikov
gemea surd. De la bun început, îndată după rănire, comandantul diviziei
ordonase categoric să fie transportat nu la punctul medical, ci încoace, la punctul
de comandă al lui Serpilin.
Drăcuind de mama focului, în gînd bineînţeles, medicul fu nevoit să se supună.
Era tînăr şi se intimidase, pentru că întreaga divizie se temea de colonelul Zai-
cikov ca de foc, şi sentimentul acesta nu-l părăsea pe medic nici acum, deşi
cumplitul comandant de divizie zăcea în faţa lui inert şi fără puteri.
După ce bombardierele nemţeşti răscoliseră cu susul în jos toată fîşia de teren
de la joncţiunea dintre cele două regimente pînă la Nipru, tancurile vrăjmaşe
izbiră în acelaşi loc încă înainte ca fumul să se fi împrăştiat, tăind legătura dintre
cele două regimente; ele pătrunseră pînă la podul de peste Nipru şi izbutiră să
pună mîna pe el intact. O dată cu tancurile, suiţi pe blindaje, pătrunseră şi
pistolarii. Nu erau mulţi, doar o companie, dar bombardamentul aviaţiei şi atacul
tancurilor fuseseră atît de neaşteptate şi de puternice, iar focul automatelor atît de
asurzitor în întunericul înserării, încît nici Serpilin şi nici comandantul
regimentului vecin, de care fusese tăiat, nu se încumetară în această primă oră a
catastrofei să lovească zdravăn lanţul încă destul de subţire al nemţilor, care
răzbiseră pînă la Nipru.
Seara nu se încumetaseră să contraatace: de vină erau şi lipsa de experienţă, şi
supraevaluarea forţelor inamice din culoar, iar dimineaţa era prea tîrziu.
Cînd Zaicikov a fost adus la punctul de comandă, Serpilin nu se găsea acolo.
Mergînd pe alt drum, se îndrepta spre batalionul din flancul drept, care suferise
lovitura, pentru a pregăti lupta de a doua zi dimineaţă.
Comandantul diviziei ordonase să fie transportat de îndată la punctul de
comandă al lui Serpilin, pentru că rana lui i se păruse mortală şi voia să mai
apuce a preda lui Serpilin comanda diviziei. Iar cînd, după ce-i curăţă rana,
medicul vru să-i administreze narcoza, Zaicikov se opuse, temîndu-se să-şi
piardă cunoştinţa chiar şi pentru un minut; i se părea că, adormit fiind, s-ar putea
să plece undeva în necunoscut fără a mai apuca să încredinţeze lui Serpilin
comanda diviziei...
Serpilin află de rana gravă a comandantului diviziei încă la batalionul unde se
găsea. După ce dădu dispoziţiile necesare, porni în grabă spre punctul medical
regimentar, socotind că Zaicikov a fost transportat acolo. Dar la punctul medical
nu se găsea nici comandantul diviziei, şi nici chirurgul, chemat cine ştie de ce la
punctul de comandă.
— Tovarăşe comandant de brigadă, raportă în şoaptă lui Serpilin chirurgul,
stînd la uşa bordeiului într-un halat plin de sînge pus de-a dreptul peste bluză, eu
n-am nici o vină, eu am vrut să operez cum se cuvine, în condiţiile cele mai
bune, dar comandantul diviziei mi-a ordonat...
— Of, ţi-a ordonat! dădu mînios din mîini Serpilin. Există împrejurări cînd nu
mai ordonăm medicilor, ci medicii ne ordonă nouă. Şi cum e? Scapă cu viaţă?
— Am făcut tot ce se poate, dar rana e gravă. Şi condiţiile pe care le avem
aici...
— Acuma-i tîrziu să te mai vaiţi! S-ar mai putea face ceva?
— Deocamdată nu se mai poate face nimic, răspunse medicul.
— Atunci, du-te. La punctul medical te aşteaptă o mulţime de răniţi, zac pe jos,
spuse Serpilin şi intră în bordei.
Zaicikov zăcea pe un pat de campanie, cu ochii larg deschişi, cu buzele
cuprinse de un tremur nervos, stră- duindu-se să nu geamă.
Serpilin trase mai aproape un taburet şi se aşeză, proptindu-şi pînă la durere
genunchii ascuţiţi în marginea tare a patului.
— Mi se pare că în ceea ce mă priveşte, eu am cam terminat-o cu războiul,
Feodor Feodorovici, spuse comandantul diviziei, şi din ochii lui izvorî o lacrimă,
care se rostogoli pe obraz în jos. Zaicikov îşi şterse lacrima cu palma şi apoi îşi
întinse la loc braţul pe cearşaf de-a lungul trupului. Acoperă-mă cu mantaua, mă
ia cu frig.
Serpilin îşi scoase din cui mantaua şi-l înveli cu ea pe comandantul diviziei
peste cearşaf.
— Ce fac nemţii? întrebă Zaicikov.
N-avea nici un rost să tăinuiască rănitului adevărul crud, şi Serpilin nici nu se
socotea în drept s-o facă. Deşi grav rănit, Zaicikov continua să fie comandantul
diviziei. Serpilin îi raportă că nemţii l-au izolat de regimentul vecin, au ieşit la
Nipru şi, după toate probabilităţile, au pus mîna pe pod. Comandantul diviziei
rămase o vreme tăcut, tulburat de această ştire şi încercind să-şi adune gîndurile.
Şi nu-i era uşor să şi le adune. Gîndurile i se împrăştiau care încotro: dacă nemţii
au cucerit podul, înseamnă că dintr-o lovitură au izolat unul de altul cele trei
regimente. Apoi se gîndi la colonelul Iuşkevici, şeful statului-major al diviziei,
care a rămas acum cel mai mare în funcţie pe celălalt mal al Niprului.
— Totul făcut ferfeniţă deodată, gîndi el cu glas tare.
— Cum? întrebă Serpilin; nu auzise bine.
— Nimic, gîndeam şi eu, răspunse în şoaptă Zaicikov.
După părerea lui, Iuşkevici era un bun şef de stat-major, dar acum avea pe
seama lui o treabă nu prea de invidiat. După pierderea podului, omul a rămas
între două focuri, ţintuit pe o fîşie îngustă de teren, de-a lungul malului, cu
duşmanul în spate. Dacă îi va da prin cap să răzbată în aceeaşi noapte spre
răsărit, poate să mai salveze cîte ceva, dacă însă nu se va gîndi la asta, s-a zis cu
el!
Maiorul Loşkariov, comandantul celuilalt regiment, acum izolat şi el, aflat la
marginea oraşului Moghiliov, era de-un curaj orbesc, dar prea crud pentru a
putea fi comandant de regiment. Zaicikov era mai mult ca sigur că maiorul nu se
va speria, dar ar fi fost greu de spus cum se va descurca Loşkariov la comanda
regimentului cînd va trebui să acţioneze de capul lui. La un moment dat,
Zaicikov regretă chiar că schija l-a doborît aici, în sectorul lui Serpilin, şi nu la
Loşkariov: acolo el ar fi fost de folos chiar şi aşa, ţintuit la pat, cum se afla acum.
Gîndul comandantului de divizie se întoarse cu pă- rere de rău către sine însuşi,
îşi aminti de rana sa şi apoi de familia sa: soţia şi fiicele. Avea doar fete, şi
nevasta lui a şi plîns ultima dată că nu i-a dăruit şi un băiat.
,,E greu cu cinci fete pentru o femeie singură!” se căină Zaicikov, de parcă el
n-ar mai fi fost printre cei vii.
— Ascultă, Serpilin, spuse el într-un tîrziu, reuşind să-şi mai adune gîndurile,
pregăteşte-te să iei comanda diviziei. Scrie ordinul.
— Cînd o fi nevoie, am s-o iau, răspunse Serpilin, mai aşteaptă cu ordinul! Nu
ia nimeni o divizie în primire cît timp comandantul ei trăieşte. Ai să stai cît ai să
stai, şi ai să-ţi revii, ia te uită ce bărbat zdravăn îmi eşti; şi Serpilin îi puse uşurel
mîna pe umăr.
 Zaicikov îi aruncă o privire piezişă, dar nu răspunse. Ce era să-i mai supună?
Dacă ar fi fost el în locul lui Serpilin, probaibil că i-ar fi răspuns acelaşi lucru.
— Totuşi, pregăteşte-te, mai spuse el după o vreme şi închise ochii. Faptul că
se găsea la Serpilin şi nu la punctul medical îl consola oarecum: acolo nu s-ar fi
simţit decît ca un rănit printre alţi răniţi, pe cînd aici mai era totuşi comandant al
diviziei. Rămase întins cîteva minute, cu ochii închişi, iar cînd şi-i deschise îl
zări în spatele lui Serpilin pe lunganul de politruc de la ziar, care mai ieri se
apropiase de el în pădure. Politrucul purta o bluză murdară, tăvălită parcă prin
noroi, şi ţinea în mînă un automat nemţesc.
Sinţov îşi petrecuse aproape întreaga zi în preajma lui Serpilin, întîi la un
batalion, apoi la celălalt; sub ochii lui, tancurile năvăliseră în sectorul lui
Plotnikov; unul dintre ele urcase pe taluzul căii ferate, dărîmase cantonul şi
trăsese multă vreme cu tunul, la numai cincizeci de metri de Sinţov; proiectilele
şuierau chiar peste capul politrucului. Apoi Plotnikov ţîşni din tranşee şi zvîrli
sub tanc o legătură de grenade. Tancul luă foc, dar în secunda următoare
Plotnikov căzu doborît de o rafală de mitralieră trasă dintr-un alt tanc.
Apoi Sinţov văzu cum una din companii îşi părăseşte poziţia. Pistolarii nemţi o
secerară cu automatele, iar Serpilin, luînd comanda ostaşilor care se nimeriseră
pe lîngă el, respinse atacul pistolarilor nemţi prin foc şi grenade; la tot pasul
ducea el însuşi puşca la ochi şi trăgea. Nu departe de Sinţov trăgea cu puşca în
nemţi şi bătrînul cantonier; mai tîrziu, cînd întoarse capul spre el, Sinţov îl zări
pe bătrîn zăcînd fără viaţă pe fundul şanţului de tragere, cu vestonul nemţesc
descheiat la piept şi plin de sînge. Sinţov trăgea şi el cu puşca şi doborî —
văzuse cu ochii lui — un neamţ care răsărise ca din pămînit la zece paşi de el.
— Uite că ai răpus şi tu pe primul tău neamţ, îi spuse Serpilin după ce atacul fu
respins. Ai fi spus că nu-i scapă nimic din tot ce se petrecea în jurul lui. Apoi
dădu dispoziţie să i se înmîneze lui Sinţov automatul şi cele două încărcătoare
lungi de rezervă din săculeţul de pînză, luat de la neamţul doborît de el. Ia-le, îţi
aparţin după lege!
Dar toate acestea se petrecuseră de mult, în timpul zilei, iar seara, pe întuneric,
Sinţov îl urmase pe Serpilin în sectorul unde, după bombardamentul de aviaţie,
nemţii izbutiseră să facă o pătrundere. Acolo îl pierduse din ochi pe Serpilin şi-l
căutase multă vreme, temîn- du-se că a fost ucis. Apoi, cînd se întoarse la punc-
tul de comandă, fu foarte fericit aflînd că Serpilin e viu şi nevătămat.
Intrînd cu zîmbetul pe buze în adăpost, Sinţov văzu totul dintr-o ochire:
spinarea osoasă a lui Serpilin, care şedea pe un taburet, încovoiat deasupra
patului de campanie, şi pe colonelul comandant al diviziei, zăcînd cu ochii
închişi. Zaicikov era atît de palid, încît în prima clipă Sinţov îl crezu mort. Apoi
însă comandantul deschise ochii şi se uită multă vreme tăcut la Sinţov.
Sinţov stătea mult, neştiind ce trebuie să spună sau să facă. Serpilin simţi în
spatele său prezenţa cuiva şi întoarse capul.
 — Ei, cum e, tovarăşe politruc, ai luptat destul? Acum cred că n-ai să te mai
plîngi că nu ai ce scrie.
Sinţov îşi aminti de carnetul său de note ascuns în porthart, de care nici nu se
atinsese în tot timpul zilei. Era flămînd, dar somnul îl chinuia mai mult decît
foamea.
— Permiteţi-mi să plec, tovarăşe comandant de brigadă, spuse el în loc de
răspuns. Simţea, nu atît în braţe sau în picioare şi nici măcar, în restul corpului,
ci undeva adînc înăuntrul fiinţei sale, o oboseală grea, da-tarată tuturor
primejdiilor şi eforturilor strînse laolaltă, dar trăite rînd pe rînd în cursul acelei
zile.
— Ce, ţi-e somn? Serpilin îl măsură cu o privire înţelegătoare. Du-te, acum ai
un răgaz.
— Am să mă întind chiar aici lîngă bordei, spuse Sinţov ruşinat că el pică de
somn, în timp ce Serpilin, care era probabil incomparabil mai obosit decît el, ră-
mîne aici, înfrîngîndu-şi oboseala.
Serpilin dădu din cap a încuviinţare.
— Ce caută ăsta aici la tine? întrebă şoptit Zaicikov, dar Serpilin se mulţumi să
strîngă din umeri, neştiind ce să răspundă.
Îndată după ce plecă Sinţov, în adăpost intră Şmakov; purta şi el un automat
nemţesc. După ce închise uşa, îşi scoase automatul, îl sprijini într-un colţ şi, tot
răsucin-du-şi gîtul, înţepenit de oboseală, se apropie de patul de campanie.
Aflase dinainte că Zaicikov e rănit şi se află la punctul de comandă; nu avea
nimic de întrebat. Rămase tăcut în picioare.
— Aţi luat multe automate? întrebă Zaicikov, cerce- tîndu-l din ochi.
— Douăzeci, spuse Şmakov.
— Nemţii împînzesc terenul cu focul automatelor, spuse Zaicikov. Încă din
timpul războiului cu Finlanda s-a văzut limpede că trebuie să înzestrăm armata
cu cantităţi masive de automate, dar noi ne-am tot moş- molit. Şi am continuat să
ne moşmolim chiar pînă în ajunul războiului. Noi — dacă avem zece bucăţi pe
regiment, pe cînd ei au sute!
În vocea lui slabă şi răguşită se simţea o oarecare enervare. Şmakov povesti ce
se întîmplase în batalionul de la flancul stîng. Serpilin şi comandantul diviziei îl
ascultau: Serpilin cu luare-aminte, Zaicikov — fără puterea de a se concentra,
strîngînd mereu ochii, din pricina durerilor din pîntece.
— Parcă aş fi gata să nasc, spuse el la un moment dat, făcînd un efort
supraomenesc să zîmbească.
— Eu am să trec în bordeiul tău, tovarăşe Şmakov, spuse Serpilin, iar aici, la
comandantul diviziei, o să punem un sanitar.
La început avusese de gînd să insiste ca Zaicikov să fie mutat la punctul
medical, apoi însă se răzgîndise. În definitiv acum, în încercuire, nu se mai putea
şti unde-i linia întîi a regimentului şi unde e spatele unităţii. Se hotărî deci să-l
lase acolo, tot nu l-ar putea convinge să plece, mai cu seamă că lui Serpilin nu-i
plăcea să provoace discuţii în contradictoriu, cînd ştia dinainte că nu ar duce la
nici un rezultat.
— N-am nevoie de nici un sanitar, spuse Zaicikov. Înseamnă că te scot din
bordeiul tău.
— Trebuie! făcu Serpilin categoric. În privinţa asta nu mă contrazice; oricum,
în tinereţe am fost felcer, aşa că am oarecare experienţă în materie.
Zaicikov se trezi zîmbind fără voie. Îşi amintise de porecla lui Serpilin
„felcerul” şi de stagiul pe care-l făcuse în divizia acestuia demult, în îndepărtatul
an o mie nouă sute treizeci şi trei.
— Încearcă să aţipeşti, Nikolai Petrovici, spuse Serpilin, ridicîndu-se de pe
scaun. Noi, comisarul şi cu mine, o să ne ducem să facem bilanţul luptelor de as-
tăzi şi apoi o să ne întoarcem să ne dai noi dispoziţii.
„Mare nevoie ai tu acum de dispoziţiile mele! îşi spuse cinstit şi fără supărare
Zaicikov, petrecîndu-l cu privirea pe Serpilin. Tu nu eşti Loşkariov. Să nu fi fost
necazul acela al tău, comandai astăzi o divizie sau poate chiar un corp de armată,
şi-mi dădeai tu mie dispoziţii... Numai să nu fi pierdut legătura...” şi se posomorî
amintindu-şi cu amărăciune că sînt izolaţi, fără nici o legătură cu armata.
În bordeiul lui Şmakov, în care acesta intra pentru prima dată, cei doi se
aşezară faţă în faţă pe două paturi de campanie — Şmakov pe patul fostului
comisar, ucis în aceeaşi dimineaţă, iar, Serpilin pe patul şefului de stat-major,
căzut pe înserate — şi analizară situaţia, căutînd s-o scoată la capăt cam aşa cum
îşi cîrpea anteriul Arvinte şi sfătuindu-se pe cine şi unde să mute pentru a astupa
toate găurile. În aceeaşi noapte trebuiau să numească un comandant de batalion,
doi comandanţi de companii şi trei politruci, în locul celor căzuţi în luptele de
peste zi. Şmakov nu izbutise deocamdată să facă cunoştinţă decît cu oamenii
unui singur batalion, şi asta în mare grabă; mai toate propunerile erau făcute de
Serpilin. Cînd ajunseră la politruci, Serpilin îşi aminti de Sinţov.
— Ce rost are, spuise el cînd Şmakov strînse din nimeri la auzul propunerii lui,
ca băiatul să umble me-reu coadă după mine, pînă-l omoară nemţii? Dacă are
gradul de politruc, să ia în primire postul de politruc într-o companie. N-o să fie
mai slab ca alţii, şi chiar dacă o să fie mai slab, tot n-avem altul.
Cinci minute mai tîrziu, trezit de ostaşul însoţitor al lui Serpilin, Sinţov stătea
cu ochii lipiţi de somn în faţa lui Serpilin şi a lui Şmakov, pe care nu se aştepta
de loc să-l vadă acolo, şi asculta îndrumările lor lapidare. Îl trimiteau chiar
atunci, cît mai era întuneric, la compania aceluiaşi Horîşev, cu care şezuse în
ajun, delsculţ, pe terasamentul căii ferate, încălzindu-se la soare şi rozînd peşte
uscat.
— Dar, vedeţi că n-am mai comandat niciodată, răspunse el încurcat cînd
Serpilin îi puse o întrebare pe cît de normală, pe atît de fără noimă, poate, în ase-
menea condiţii: „Ei, ce zici, ai să te descurci?”
 — Nu-i nimic, dă-ţi osteneala totuşi, spuse povăţui- tor Serpilin. Porţi o steluţă
pe mînecă şi trei cuburi la petliţe, aşa că am dreptul să-ţi pretind tot ce se poate
pretinde unui om cu acest grad. Comandantul rostise aceste cuvinte destul de
aspru, dar, nu pentru că ar fi fost supărat pe Sinţov, ci pentru că voia să
sublinieze schimbarea intervenită în poziţia politrucului. Însoţitor nu mai e cazul
să-ţi dau, iar dacă nu ajungi unde tre- buie — te dăm dezertor! La ultimele
cuvinte Serpilin zîmbi, dîndu-i de înţeles că glumeşte.
Fără să-şi fi venit încă în fire, Sinţov strînse mîinile pe care i le întinseră pe
rînd Serpilin şi Şmakov şi ieşi din bordei. Amîndoi deveniseră acum pentru el cu
totul altceva decît fuseseră înainte. Ieri încă, el mai era un oaspete în regimentul
acestui comandant de brigadă deşirat şi cu faţa blîndă, ca de cal, şi nu de mult
mai fusese un întîmplător tovarăş de drum al acestui mărunţel şi cărunt comisar
de batalion, acum însă unul îi era comandant, iar celălalt — comisar. Cît despre
el însuşi, el devenise politruc de companie, aflîndu-se sub ordinele lor directe; şi
nimeni nu mai aştepta de la el să descrie cum luptă alţii, ci i se cerea să lupte ca
şi toţi ceilalţi. Niciodată în viaţă nu mai trăise o asemenea transformare bruscă şi
anevoioasă. Îşi aminti apoi de politrucul-adjunct Liusin, care nu prea avusese
chef să rămînă la tanchiştii din pădure, şi, fără pic de compătimire, dar cu
înţelegere, îşi dădu seama că şi lui Liusin trebuie să-i fi fost destul de greu pe
suflet.
După ce Sinţov ieşi din bordei, Serpilin şi Şmakov se uitară unul la altul.
— Şi eu am trecut fără veste din rîndul medicilor la comanda unui batalion,
spuse Serpilin, şi se pare că am făcut faţă. De ce m-aş îndoi de el? şi făcu un
semn din cap către uşa care se închisese. Cum adică, după douăzeci şi trei de ani
de Putere sovietică, să fie ei mai prejos decît am fost noi pe vremuri? Sau poate
că noi, cei bătrîni, nu ne-am priceput decît să le ţinem cu-vîntări şi n-am fost în
stare să facem oameni dintr-înşii? Nu cred asta! Şi în pofida tuturor nenorocirilor
grele prin care trecem astăzi, eu tot n-o cred! Poate că, în- tr-adevăr, nu i-am
educat totdeauna cum s-ar fi cuvenit, totuşi cred că i-am crescut mai bine, mult
mai bine decît i-au crescut fasciştii pe ai lor! Ne-am educat binişor oamenii, şi
uneori, chiar în puşcărie fiind, am avut ocazia să mă conving de asta. Nu te miri
că vorbesc de puşcărie?
— Nu mă mir. Zaicikov mi-a povestit istoria dumitale, răspunse Şmakov, care
se şfia să-l tutuiască şi nici nu prea îi plăcea s-o facă.
Dar Serpilin îi înţelese în felul său rezerva exprimată prin ,,dumneata”.
— Ca să vezi ce ghinion ai avut şi dumneata, tovarăşe Şmakov! Uite la cine te-
a azvîrlit soarta să fii comisar. Ai să ai o răspundere dublă, sau poate chiar triplă,
spuse el, adoptînd acelaşi mod, mai rezervat, de a i se adresa şi vorbind fără a-şi
ascunde ironia amară.
Şmakov i-ar fi putut răspunde multe. În primul rînd că nu soarta l-a aruncat în
armată, ci a venit acolo din propria lui dorinţă. După cum i-ar mai fi putut spune
că el însuşi îl rugase pe Zaicikov să-l folosească în orice funcţie nu înainte, ci
abia după ce a aflat în ce situaţie
 se găseşte divizia. Şi, în sfîrşit, i-ar fi putut răspunde că şi el are tot atîta
încredere în Puterea sovietică şi în capacitatea ei de a educa oameni devotaţi pînă
la ultima suflare, şi tocmai de aceea are încredere în el, în Serpilin, ca în sine
însuşi.
Dar, de obicei atît de vorbăreţ, profesorul Şmakov, iar astăzi comisarul de
batalion Şmakov nu putea suferi explicaţiile, atunci cînd împrejurările îl sileau să
recurgă la ele. De aceea, nu răspunse nimic din ceea ce i-ar fi putut răspunde lui
Serpilin, tăcu un timp, se mulţumi doar să-l privească drept în ochi şi rosti o
singură frază:
— Tovarăşe Serpilin, nu mă pricep să trec dintr-o dată de la „dumneata” la
„tu”. De aceea, te rog să nu dai acestui fapt absolut nici o importanţă.
Şi doar prin tonul deosebit cu care sublinie vorba „absolut”, îi dădu de înţeles
lui Serpilin că a înţeles şi îi respinge reproşul.
— Dacă te-am înţeles bine, dumneata spui că nici nu te sinchiseşti de
peripeţiile trecutului meu nu prea îndepărtat, spuse Serpilin, căruia nu-i plăceau
ocolişurile.
— Da, m-ai înţeles foarte bine.
— Eu însă nu l-am putut uita încă. Vreau, nu vreau, îmi revine tot timpul în
minte. Asta poţi dumneata pricepe?
— Pot.
— Care-i numele dumitale?
— Serghei Nikolaevici.
— Al meu e Feodor Feodorovici.
— Ei, uite că am făcut în sfîrşit cunoştinţă ca lumea! rîse Şmakov, bucurîndu-
se de încheierea acestei discuţii încordate. Că dacă unuia din noi i-ar suna ceasul,
ar fi nu ştiu cum! Nici n-am şti cu ce iniţiale să completăm înştiinţarea de deces.
— Eh, Serghei Nikolaevici, frate al meu întru Hristos şi întru ham de regiment!
spuse Serpilin, clătinînd din cap. Să ştii să mori nu-i mare ispravă ostăşească, e
cel mult jumătate de treabă. Nouă ni se cere să-i ajutăm pe nemţi să moară în
număr cît mai mare.
Sculîndu-se în picioare, se întinse cît era de lung şi spuse că e timpul să meargă
să dea raportul comandantului de divizie.
— Poate, să-i dăm pace, s-o fi simţind rău, obiectă Şmakov.
— Dacă o să-i dăm raportul se va simţi mai bine, răspunse Serpilin. Rana lui
este prea gravă ca să poată zace şi aştepta în tihnă venirea morţii. Cît timp va mai
da ordine, o să trăiască!
— Nu cred ca medicii să fie de acord cu dumneata, spuse Şmakov, ridicîndu-se
şi el.
— Nici n-am să le cer consimţămîntul, eu însumi sînt felcer.
Şmakov surîse fără să vrea. Serpilin zîmbi şi el de gluma făcută, apoi însă
deveni din nou serios.
 — Ai adus vorba adineauri de moarte. Am să-ţi spun şi eu părerea mea, ca să
nu mai revenim asupra acestei discuţii; vreau să mă înţelegi bine, să mă înţelegi
pînă în adîncul măruntaielor mele. Nu mă tem să mor aici de faţă cu toată lumea.
Dar n-am dreptul să mor ca un dispărut cine ştie unde! M-ai înţeles?
Împinse uşa cu piciorul şi ieşi primul din bordei.
A doua zi, lupta continuă iarăşi din zori pînă-n noapte, încetul cu încetul, cea
mai mare parte a tunurilor noastre de cîmp şi a tunurilor antitanc fu scoasă din
luptă; tancuriile nemţeşti pătrundeau tot mai des în adîncimea poziţiilor
regimentului, şerpuiau îndelung printre şanţurile de tragere, dărîmau sub şenile
bordeiele, trăgeau neîncetat cu tunurile şi, întorcîndu-se în dreapta şi în stînga,
împroşcau cu foc de mitralieră şanţurile de tragere şi de comunicaţie în toată
lungimea lor. Uneori părea că poziţiile regimentului au şi fost cucerite de inamic,
dar în cursul întregii zile infanteria nemţească nu izbuti nicicum să se ţină după
tancuri, iar fără ea tancurile singure nu puteau pune stăpînire pe teren: unele,
terminîndu-şi muniţia, ieşeau din luptă, iar altele, lovite de legături de grenade şi
sticle cu benzină, luau foc în adîncimea poziţiilor.
Din pricină că nu mai erau destule proiectile şi nici artilerie, fură distruse mai
puţine tancuri decît în zilele precedente, totuşi nouă bucăţi tot fură incendiate, în
locuri diferite. Unul dintre tancuri apucase chiar să se ca- ţăre pe bordeiul lui
Serpilin, unde zăcea Zaicikov, dar
 fusese distrus chiar acolo şi zăcea şi acum tot pe adăpost, ca un monument,
prăvălit cu spatele într-un şanţ de tragere şi cu trompa uriaşă a tunului din turelă
ridicată spre cer.
Pînă seara au fost lansate în total opt atacuri nemţeşti, care se succedară cu
forţe mereu înnoite. Sinţov, sosit de cu seară la compania lui Horîşev, nu
apucase, în douăzeci şi patru de ore, să se uite decît de două ori la ceas. Nici nu
avu răgazul să se gîndească dacă s-a dovedit a fi un bun sau prost politruc de
companie; a stat pur şi simplu toată ziua în tranşee cu ostaşii lui şi a căutat să dea
ordine cît mai chibzuite celor cîţiva oameni aflaţi în preajma lui, să facă doar
ceea ce socotea necesar potrivit cutării sau cutării situaţii mereu noi. A ordonat
să nu se tragă, atunci cînd şi-a dat seama că atacatorii trebuie atraşi mai aproape,
şi a ordonat să se tragă, atunci cînd a înţeles că a venit timpul să se tragă, şi a tras
şi el, doborînd probabil destui nemţi. Uneori i se părea chiar că nu el îi comandă
pe oameni, ci cuburile lui de politruc de pe petliţe şi steluţele de comisar de pe
mînecile bluzei: ostaşii pe ele le văd, pe ele le respectă şi lor li se supun.
Iată de ce, cînd se termină ultimul, cel de-al optulea atac nemţesc, cînd începu
să se întunece, şi Horîşev, cu capul bandajat pe sub bonetă, se apropie de el şi-i
strigă tare, ca unui surd, la ureche: „Ai acţionat bine, politru- cule!” Sinţov dădu
din umeri. Nu ştia nici el dacă a acţionat bine sau rău, ştia doar un singur lucru:
se aflau în aceleaşi şanţuri de tragere în care fuseseră şi dimineaţa, şi probabil că
tocmai asta însemna că e bine.
După ce chibzui aşa o vreme, îl apucă deodată mirarea că se mai află în viaţă:
prea căzuseră mulţi oameni morţi şi răniţi în ziua aceea în jurul lui. În timpul
luptei, cînd erau ucişi sau răniţi fiecare pe rînd, el nu se gîndise la sine, acum
însă, cînd îşi amintea de toţi laolaltă, morţi şi răniţi, i se părea ciudat că ei toţi
căzuseră morţi şi răniţi, iar el, în tot cursul zilei, nu fusese nici măcar zgîriat.
— Cum crezi, mîine or să atace din nou? îl întrebă el pe Horîşev.
Locotenentul nu-l auzi de prima dată. Sinţov repetă obosit întrebarea, şi
Horîşev îi răspunse la fel de obosit:
— Sigur că da, ce altceva ai vrea să facă?!

Se întunecase de tot cînd Serpilin intră în bordei la comandantul de divizie.

Tavanul se strîmbase, iar una din bîrne lunecase de la locul ei şi atîrna cu un
capăt în jos. Lîngă patul de campanie pe care zăcea Zaicikov se adunaseră mai
multe moviliţe de pămînt scurs din spărturile acoperişului.
— Mai-mai să mă strivească tancul ăla, zîmbi strîmb Zaicikov. Credeam că
nemţii au şi sosit, mă pregătisem să-i întîmpin. Colonelul îşi duse mîna spre
pistoletul care se iţea de sub pernă. Ce se aude la Loşkariov?
— De cîteva ore nu se mai aude nimic, e linişte!
— Am ciulit şi eu urechile tot timpul; în a doua jumătate a zilei a început parcă
să se potolească. Tare mă tem pentru Loşkariov, spuse neliniştit Zaicikov.
 Serpilin tăcu. El, unul, nu se mai temea pentru Loşkariov: domnea atîta linişte
în sectorul lui, încît era tîrziu să te mai temi.
— Stai să se întoarcă şi comisarul, o să-l întrebăm pe el. De sus, din siloz, se
zăreşte ceva. Mi-a spus la telefon că vrea să se caţăre pînă sus, poate o să vadă
ceva.
Trecu o jumătate de oră, şi Şmakov tot nu se mai întorcea. Pînă la urmă îşi făcu
apariţia, cu faţa transpirată după mersul grăbit, cu bluza neagră de sudoare.
Înainte de a începe să vorbească, bău una după alta două căni de apă din căldarea
aflată în colţul bordeiului; apa era tulbure, cu un zaţ galben pe fund — murdară
de pămîn- tul lutos care cădea din tavan. Umplînd încă o cană, Şmakov îşi scoase
şapca şi-şi deşertă toată apa pe ceafa vînjoasă, roşie, acoperită cu ţepi cărunţi.
— Te-a încins căldura de peste zi? întrebă Serpilin, jumătate în glumă,
jumătate serios.
— Da, e zăpuşeală, şi anii se fac simţiţi şi ei, răspunse Şmakov pe un ton
vinovat şi, trăgîndu-şi un taburet, spuse că nemţii n-au tras nici măcar un singur
foc în turnul silozului, cîtă vreme a stat el acolo.
— Tot turnul e ciuruit ca o sită, explică el. Nemţii socotesc, pesemne, că ne-am
şi retras de acolo punctul de observare. Veştile nu sînt prea bune: în dreapta
noastră e mereu linişte, nu se mai aude nici o împuşcătură, şi acum vreo oră am
văzut, e drept că nu bag mîna în foc pentru observaţiile mele, mai ales că înce-
puse să se întunece, dar băieţii mi-au confirmat, şi ei au ochi ceva mai buni ca ai
mei — comisarul îşi scoase ochelarii, şterse lentilele cu buricele degetelor, apoi
şi-i puse la loc — am văzut, spun, că nemţii au dus dinspre Moghiliov spre apus,
chiar pe şosea, o coloană de prizonieri.
— Mulţi? întrebă Zaicikov.
— Băieţii spun că erau vreo trei sute de oameni.
— Da, s-a sfîrşit cu regimentul lui Loşkariov, spuse Zaicikov, apoi după cîteva
clipe de tăcere repetă: S-a sfîrşit cu regimentul lui Loşkariov.
În bordei se aşternu o linişte grea. Toţi trei tăceau, toţi trei se gîndeau la unul şi
acelaşi lucru: mîine sau poi- mîine va veni şi rîndul lor. Proiectilele se
terminaseră, grenade mai erau, dar odată şi odată se vor sfîrşi şi ele, sticle de
benzină nu mai aveau. Mîine nemţii vor porni noi atacuri, să admitem că se va
putea rezista încă o zi, dar ce va fi după asta? S-ar putea încerca, fireşte, noaptea,
să te desprinzi, să rupi frontul încercuirii spre răsărit, să treci peste Nipru. Dar
cum s-o facă, vor reuşi oare, şi chiar dacă vor reuşi, ce pierderi vor avea într-o
asemenea acţiune? Toate aceste întrebări stîrneau gîn- duri sumbre. Era dureros,
dureros pînă la lacrimi să părăsească aceste poziţii, pe care luptaseră cu atîta
succes cîteva zile şi distruseseră aproape şaptezeci de tancuri nemţeşti. Dacă vor
ieşi din şanţurile de tragere, nu vor mai putea distruge prea multe tancuri...
Cîteşitrei se gîndeau aproape la acelaşi lucru, dar nici unul nu voia să
vorbească cel dintîi. Serpilin aştepta părerea comandantului de divizie. Zaicikov
aştepta să vorbească Serpilin, iar Şmakov îşi tot întorcea capul rotund şi cărunt
de la unul la altul, privindu-i pe amîndoi şi socotind că el, un om abia sosit la
regiment, n-ar trebui să-şi dea părerea decît ultimul. Pînă la urmă nu vorbi nici
unul: toţi rămaseră tăcuţi, amînînd botărîrea pentru a doua zi.
În tot timpul nopţii răsunară zgomotele unei lupte crîncene dincolo de Nipru,
dar spre dimineaţă se aşternu liniştea şi pe poziţiile de acolo. Nu era probabil să
aibă loc un atac de noapte nemţesc. Serpilin observase că, de regulă, nemţii
evită să ducă lupte de noapte. „Obţin destule succese şi peste zi”, zîmbi el
propriilor sale gîn- duri amare. Mai degrabă era vorba de Iuşkevici, care şi-a
croit drum spre răsărit cu unităţile diviziei rămase pe malul stîng al fluviului.
Era greu de spus dacă acţiunea lui a reuşit sau nu. În- tr-un fel sau altul, cei de
pe malul stîng au amuţit, totul se sfîrşise, şi într-a cincea zi a luptelor de la
Moghiliov, regimentul lui Serpilin rămase cu desăvîrşire singur. Serpilin se
aştepta la noi atacuri nemţeşti în zorii zilei şi nu avea nici o îndoială că dintr-o
clipă într-alta ele trebuie să înceapă. Dar trecu o oră, trecură două, şi nemţii tot
nu porneau. Dimpotrivă, observatorii raportau că peste noapte siguranţa de luptă
nemţească dispăruse, se retrăsese în pădure. Lucrul părea misterios, dar mai trecu
încă o oră, şi misterul se lămuri. În văzduh apărură avioane nemţeşti; în cele
patru zile precedente, acestea nu executaseră decît o singură lovitură, atunci cînd
tancurile au tăiat legătura dintre regimentul lui Serpilin şi cel al lui Loşkariov.
Probabil că aviaţia fusese ocupată pe alte direcţii, mai importante. Acum însă
Serpilin şi regimentul său trebuiau să încerce pe propria lor spinare forţa
loviturilor acestei aviaţii.
După ce dăruiră regimentului trei ore de linişte la începutul dimineţii, nemţii şi
le recuperară cu vîrf şi îndesat în tot restul zilei. Douăsprezece ore încheiate —
de la nouă dimineaţa la nouă seara —, bombardierele inamice coborîră în picaj
unul după altul asupra poziţiilor regimentului, neîntrerupîndu-şi niciodată mai
mult de treizeci de minute măcinişul ucigător. Bombe grele de jumătate şi de un
sfert de tonă, bombe de o sută, cincizeci şi douăzeci şi cinci de kilograme, casete
cu bombe mărunte de două şi trei kilograme, căzînd ca grindina — toate se
prăvăleau din cer fără încetare, de dimineaţă pînă seara, asupra regimentului lui
Serpilin. Poate că nu erau de fapt prea multe avioane — să tot fi fost douăzeci,
treizeci —, dar veneau de pe un aerodrom foarte apropiat şi se succedau fără
întrerupere. Nici nu pleca bine o formaţie de nouă aparate, şi se ivea alta, împroş-
cînd iar şi iar sumedenie de bombe.
Acum era clar de ce îşi ridicaseră nemţii siguranţa de luptă: nu mai voiau să
irosească pentru regimentul lui Serpilin nici tancuri, nici infanterie. Devenise
disponibilă aviaţia, şi ei îi atribuiră rolul de ucigaş fără risc, hotă- rînd să facă
una cu pămîntul regimentul lui Serpilin, tocîndu-l din aer, fără nici o pierdere
pentru ei, iar apoi să ia în stăpînire, fără să tragă un foc de puşcă, ce va mai fi
rămas din acest regiment care-i sîcîise atîta. Probabil că nici în ziua următoare
nu-şi vor relua atacurile, ci vor continua să bombardeze mereu — acesta era
gîndul care-l muncea pe Serpilin. Nu există nimic mai greu decît să pieri fără a
putea să plăteşti cu moarte pentru moarte. Şi tocmai asta îi ameninţa. Cînd se ter-
mină ultimul atac aerian, şi nemţii plecară să cineze şi să doarmă, poziţiile
regimentului rămaseră atît de minuţios răscolite de fierul prăvălit din cer, încît nu
puteai găsi nicăieri nici măcar o bucată de cablu telefonic mai lung de cincizeci
de metri. În tot cursul zilei n-a putut fi doborît decît un singur Junkers, în timp ce
pierderile regimentului erau aproape la fel de mari ca în ziua precedentă, cea mai
sîngeroasă din toate.
La începutul luptelor, regimentul număra două mii o sută de oameni. Acum,
după o numărătoare sumară, nu mai rămăseseră nici şase sute. Cu acest raport
sumbru se înfăţişă Serpilin în faţa lui Zaicikov. De cîteva ori în cursul zilei,
Serpilin socoti că nu-l va mai găsi în viaţă pe comandantul diviziei: cel puţin
zece bombe de toate calibrele explodaseră, în diverse intervale, în jurul bor-
deiului său, lăsîndu-l ca printr-un miracol neatins în mijlocul acestui cerc al
morţii.
— Tovarăşe comandant de divizie, părerea mea este că la noapte trebuie să
încercăm să rupem frontul încercuirii, spuse Serpilin îndată ce intră în bordei. Se
convinsese în ziua aceea că altă soluţie nu există şi, o dată convins, se grăbea să-
şi spună părerea fără nici o ezitare. Dacă nu ieşim, mîine vor continua să ne toace
iarăşi din aer.
Zaicikov, aproape alb la faţă — rana începuse să-i supureze — spuse, cu o
voce vădit mai slabă ca în ajun, că este de acord, şi împreună cu Şmakov, care
intrase între timp, toţi trei se sfătuiră asupra direcţiei de rupere a frontului
încercuirii, cu ieşire la Nipru.
Peste o jumătate de oră hotărîrea era luată. Şmakov, care cunoştea limba
germană, se duse în bordeiul lui să interogheze pe trăgătorul de bord care sărise
cu paraşuta din Junkers-ul doborît, iar Serpilin plecă spre tranşee. Pentru a uşura
conducerea oamenilor în lupta de noapte, hotărîse să contopească pe toţi
supravieţuitorii într-un singur batalion şi, fără a mai zăbovi, începu să-şi
înfăptuiască planul chiar acolo, în şanţurile de tragere, numind pe comandanţii de
subunităţi şi indicînd punctele de concentrare pentru începerea acţiunii. Nu mai
putea să amîne ieşirea cu încă douăzeci şi patru de ore, noaptea nu se putea lungi,
era o noapte scurtă de iulie. După ce a contopit într-o companie batalionul lui
Plotnikov şi l-a numit pe Horîşev comandant de pluton, Serpilin se uită în fugă la
Sinţov, rămas fără nici o funcţie, şi-i ordonă să-l urmeze.
Se întoarseră la punctul de comandă. Ocolind borde-iul lui Zaicikov, Serpilin
intră pentru un minut la Şmakov.
Zbîrlit şi mînios foc, comisarul şedea la masă, iar în faţa lui stătea smirnă un
neamţ tînăr şi înalt în uniformă de aviator, care-şi schimonosea nervos obrajii, de
parcă ar fi vrut să alunge o muscă sîcîitoare. Unul din obraji îi era palid, iar
celălalt — înflorit de pete stacojii.
— Încă nu s-a terminat? întrebă Serpilin din prag.
— A trebuit să-l plesnesc şi să-l ridic în picioare, răspunse Şmakov,
nemulţumit de sine, că dumnealui se aşezase picior peste picior şi se pornise să-
mi făgăduiască că voi fi lăsat în viaţă dacă am să mă predau şi am să-l conduc
prin poziţiile noastre, la ai lui! Îmi propunea un schimb de servicii, cum ar veni!
Voia să mă recruteze, măgarul!
— Dar ceva practic ne-a adus interogatoriul?
— Mai nimic. Nu cunoaşte aproape de loc situaţia din acest sector: au fost
aduşi abia astăzi din Brest. Pre-tinde că numai cu două zile în urmă au
bombardat citadela din Brest-Litovsk.
Şmakov făcu o pauză, în care schimbă cu Serpilin priviri pline de emoţie, şi-şi
dădu iarăşi seama cît de bine au început să se înţeleagă unul pe altul chiar şi fără
cuvinte.
— Dispozitivul nu-l cunoaşte: nici n-a avut hartă, spune că pentru trăgătorul de
bord nu e prevăzută harta. Şmakov îşi aminti de fiul său şi adăugă: Se pare că e
aşa cum spune. Într-un cuvînt — practic e ca şi inexistent pentru noi. Din punct
de vedere psihologic însă...
— Pentru acest punct de vedere nu prea avem timp acum, Serghei Nikolaievici,
îl întrerupse Serpilin nerăbdător. Dacă lucrurile sînt clare, să ne grăbim, timpul e
preţios. Eu am plecat. Te aştept şi pe dumneata la Zaicikov.
De la adăpostul lui Şmakov pînă la cel al lui Zaicikov nu erau nici o sută de
paşi.
— Tovarăşe comandant de brigadă, întrebă grăbit Sinţov, temîndu-se că nu va
mai căpăta răspuns, credeţi că este adevărat ce spunea despre Brest?
Serpilin era foarte grăbit, dar întrebarea lui Sinţov îl supără şi-l obligă să se
oprească din drum.
— Eu, unul, cred că este de o sută de ori adevărat! spuse el tăios. Tu de ce te
îndoieşti? Dacă gîndeşti cumva că numai noi ăştia de aici sîntem atît de grozavi,
că nu ne place să ridicăm mîinile în sus — apoi să ştii că gîndeşti prost! Jigneşti
Armata Roşie!
După această dojană mai făcură vreo patruzeci de paşi în tăcere.
— Dumneata eşti un om cu carte, spuse în sfîrşit Serpilin, curmînd tăcerea
apăsătoare. Deşi, după cîte văd, nu chiar destulă. Şi atît în cuvintele acestea, cît şi
în acel „dumneata” neaşteptat, mai răsună un rest de mînie. Te-am luat cu mine
socotind că vei putea să-mi fii de folos ca aghiotant şi ca furier în acelaşi timp.
Cînd o să începem lupta pentru a ieşi din încercuire, va trebui să ţii zilnic
evidenţa precisă a efectivului, cu toţi oamenii pe care-i vom pierde şi cîştiga pe
drum, într-un cuvînt, ai să rămîi lîngă mine.
 „Aşadar, vom încerca să răzbim!” îşi spuse Sinţov, şi regretă că Serpilin l-a
luat cu el. În cele două zile se obişnuise cu gîndul că va lupta pînă la capăt alături
de Horîşev şi de oamenii din compania lui...
— Peste o oră pornim, spuse Serpilin, intrînd cu Sinţov în bordeiul
comandantului diviziei.
— Tu, da, ai s-o porneşti, ripostă Zaicikov, eu însă nu prea sînt transportabil.
Am să vă răpesc din forţe, am să vă fiu o povară inutilă... mai adăugă el,
strîngînd pumnul care se odihnea pe manta.
— Nu-i nimic, dac-om trăi, noi vă scoatem... Dumneavoastră sînteţi unul, iar
noi — şase sute.
— S-a confirmat deci că am rămas şase sute?
— Ba chiar şase sute şi mai bine, răspunse Serpilin. Dacă ne înfigem unde
trebuie, o să trecem, mai avem forţă de lovire.
— Acum uite ce-i, începu Zaicikov, nu mai putem amîna. Haide, Serpilin, şezi
jos şi scrie ordinul prin care te numesc comandant al diviziei. O să mă scoateţi şi
pe mine sau ba, asta o să mai vedem, dar de comandat nu mai sînt în stare să
comand.
Serpilin strînse din umeri.
— Cum ordonaţi (nu voia să-l contrazică, mai cu seamă că Zaicikov avea
dreptate, era timpul să facă şi asta).
— Cu atît mai mult, cu cît dacă vom trece, putem în- ţîlni şi oameni din alte
unităţi ale diviziei noastre. Iar în încercuire e nevoie de o mînă forte, spuse
Zaicikov. În încercuire e nevoie de o mînă forte mai mult ca oriunde!
Serpilin încuviinţă din cap. După părerea lui, şi aici comandantul diviziei avea
dreptate.
— Stai jos şi scrie tu ordinul, porunci Serpilin lui Sinţov, tutuindu-l din nou şi
punînd astfel cruce discuţiei avute cu puţin înainte; nu voia să scrie cu propria sa
mînă ordinul pentru numirea lui la comanda diviziei.
— Cum să-l scriu? întrebă Sinţov, după ce luă loc la masă.
— Negru pe alb, spuse Zaicikov, scrîşnind din dinţi, din pricina durerii
cumplite care-l cuprinsese.
— Întreb pentru că n-am la îndemînă decît un creion, spuse Sinţov, scoţînd din
buzunarul bluzei un creion şi privindu-l cu îndoială — vîrful era rupt.
— Ascute-l, spuse Serpilin şi-i întinse un briceag.
Pînă ascuţi Sinţov creionul, Zaicikov rămase tăcut, cu ochii în tavan. De îndată
ce Sinţov termină, comandantul diviziei începu să dicteze:
— Ordinul numărul... Aici se încruntă, tăcu vreun minut, încercînd să-şi
amintească numărul ordinului precedent, şi în sfîrşit, amintindu-şi-l, continuă:
Numărul unsprezece. ,,În urma indisponibilităţii mele, datorită unei răni — dictă
el — ordon comandantului de brigadă Serpilin, comandant al Regimentului
cincisute douăzeci şi şase, să ia comanda tuturor unităţilor diviziei subordonate
mie.” Adaugă iniţialele!
Sinţov aştepta să scrie mai departe, dar Zaicikov spuse: ,,Asta-i tot” şi,
ştergîndu-şi de sudoare fruntea brobonită din pricina slăbiciunii, se lăsă pe pernă.
— Dă să semnez, ba nu, stai, am în porthart un creion roşu, adă-mi-l!
Sinţov scoase din cuiul bătut în perete porthartul colonelului, căută creionul
roşu bine ascuţit şi, punînd ordinul pe porthart, se apropie cu creionul în mînă de
Zaicikov.
Colonelul se săltă puţin pe un cot şi dădu să semneze, strîngînd cu putere
creionul între degetele-i slăbite. Dar la a doua literă a numelui, creionul începu să
tremure, şi vîrful se rupse, lăsînd pe hîrtie un cîrlig strîmb.
— Ptiu, drace, mormăi Zaicikov. Ascute-mi creionul!
Sinţov apucă din nou briceagul lui Serpilin, ascuţi creionul, şi Zaicikov,
strîngîndu-l în mînă cu o vădită sforţare, îşi puse semnătura, sub care trecu şi
data.
— Ia-l, Serpilin, spuse el.
Serpilin citi ordinul, îl pături şi-l ascunse în buzunarul bluzei. Cînd plecase pe
front, în calitate de comandant de regiment, era convins că va veni şi ziua cînd
viaţa lui va intra definitiv pe un făgaş normal şi că va mai primi ordinul să
predea regimentul şi să ia în primire o divizie. Dar cine ar fi putut să prevadă că
va trebui să ia în primire tocmai această divizie şi în asemenea împrejurări?!
— Îmi permiteţi să plec pentru a pregăti acţiunea? îl întrebă el pe Zaicikov,
ducînd mîna la cozoroc. (Lua această atitudine nu din obişnuinţă, ci tocmai
pentru că aşa voia să vorbească acum, pentru ultima dată.)
Zaicikov îi pricepu foarte bine intenţia şi, în loc de orice alt răspuns, îi întinse o
mînă transpirată şi fără vlagă. Serpilin i-o strînse cu putere, se întoarse pe căl-
cîie, şi ieşi din bordei.
— S-au adunat comandanţii de companii? Să vină la mine! răsună de afară
vocea lui poruncitoare şi sonoră.

CAPITOLUL AL ŞASELEA

Era o dimineaţă plină de soare. Cei o sută cincizeci de oameni rămaşi din
regimentul lui Serpilin mergeau prin- tr-o pădure deasă de pe malul stîng al
Niprului, gră- bindu-se să se îndepărteze cît mai repede de locul unde trecuseră
peste apă. În grupul acestor o sută cincizeci de oameni, fiecare al treilea era rănit
uşor. Cei cinci răniţi grav, care fuseseră trecuţi ca prin minune peste apă, erau
purtaţi pe tărgi cu rîndul de către douăzeci dintre cei mai zdraveni ostaşi din
regiment, numiţi anume de Serpilin.
 Printre cei purtaţi pe tărgi se număra şi Zaicikov, care era pe moarte. Ba îşi
pierdea cunoştinţa, ba îşi revenea din nou, şi atunci se uita la cerul albastru, la
crestele mestecenilor şi ale pinilor legănîndu-se sus deasupra capului său.
Gîndurile i se învălmăşeau şi i se părea că totul din jur prinde să se clatine:
umerii ostaşilor care purtau targa, arborii, cerul. Făcea mari eforturi să-şi as- cută
auzul pentru a pătrunde liniştea pădurii; ba i se năzărea că distinge într-însa un
zvon de luptă, ba, ve- nindu-şi în simţiri, nu mai auzea nimic, şi atunci i se părea
că a surzit. De fapt însă domnea cea mai deplină linişte.
Era linişte în pădure, nu se auzea decît scîrţîitul uşor al copacilor agitaţi de vînt,
tîrşîitul paşilor osteniţi şi, uneori, clinchetul unei gamele. Era atîta linişte, încît ea
părea ciudată nu numai muribundului Zaicikov, ci şi tuturor celorlalţi oameni, Se
dezobişnuiseră de linişte în
 aşa măsură, încît acum li se părea primejdioasă. Deasupra coloanei mai stăruia
un abur uşor, aproape invizibil, care se înălţa din echipamentul încă ud al oame-
nilor, amintindu-le de iadul îngrozitor trăit în cursul nopţii la trecerea peste rîu.
Serpilin trimisese patrule de siguranţă înainte şi pe flancuri, lui Şmakov îi
încredinţase siguranţa de spate, iar el mergea în capul coloanei. înainta mişcîndu-
şi anevoie picioarele, dar oamenilor care veneau în urma lui li se părea că păşeşte
vioi şi repede, cu pasul sigur de sine al omului care ştia încotro merge şi este
pregătit să meargă aşa multe zile în şir. Ţinuta aceasta îl costa scump pe Serpilin:
nu mai era tînăr, viaţa îl scărmănase din plin, şi luptele din ultima vreme îl
obosiseră cumplit, dar ştia că de acum înainte, în încercuire, nu mai există nimic
neînsemnat, nimic care să treacă neobservat. Important şi lesne, de observat era
totul, pînă şi pasul în care se mişcă el acum în capul coloanei.
Mirîndu-se cît de uşor şi de repede merge comandantul brigăzii, Sinţov păşea
în urma lui, mutîndu-şi mereu automatul de pe un umăr pe celălalt: de prea mare
osteneală îl dureau spatele, ceafa, umerii, îl durea tot ce putea să doară. Uimitor
de frumoasă era pădurea însorită de iulie! O învăluia mireasma răşinei şi a muş-
chiului încins. Soarele se strecura printre ramurile tremurătoare ale copacilor şi
se revărsa clipind pe pămînt în pete aurii şi calde. De sub învelişul cetinii vechi
care acoperea pămîntul răsăreau tufe verzi de zmeură, şi sclipeau vesel picurii
rubinii ai fragilor. Ostaşii se aplecau la tot pasul, să le culeagă. Cu toată oboseala
care-l copleşea, Sinţov mergea şi nu se mai sătura să admire frumuseţea pădurii.
„Sîntem vii, îşi spunea el, sîntem vii totuşi!” Cu trei ore în urmă, Serpilin îi
ordonase să întocmească lista tuturor oamenilor rămaşi în viaţă după trecerea
Niprului. Întocmise lista şi ştia că au rămas în viaţă numai o sută patruzeci şi trei
de oameni. Din fiecare patru ostaşi porniţi noaptea să rupă cercul, trei căzuseră în
luptă sau se înecaseră, şi nu scăpase decît unul — al patrulea; el însuşi era un
astfel de „al patrulea”.
Să mergi, să mergi aşa prin pădurea asta şi, spre seară, fără să te mai întîlneşti
cu nemţii, să dai de-ai tăi, ce fericire! Şi în definitiv de ce n-ar fi posibil? Că doar
nemţii nu sînt chiar pretutindeni, şi nici trupele noastre nu s-or fi retras, poate,
chiar atît de mult!
— Tovarăşe comandant de brigadă, cum credeţi, e cu putinţă să ajungem încă
astăzi la ai noştri?
— Nu ştiu cînd o să ajungem, răspunse Serpilin din mers, întorcînd uşor capul
spre el, ştiu doar că odată şi odată o să ajungem neapărat. Pînă una-alta, e bine că
am ajuns şi aici!
Începuse fraza pe un ton serios, dar o încheiase cu o ironie amară. Gîndurile lui
erau diametral opuse gîndu- rilor lui Sinţov. Apreciind după hartă, mai puteau
merge prin pădure, ocolind drumurile, cel mult douăzeci de kilometri, pe care
socotea să-i facă pînă seara. Pentru a continua marşul mai departe, spre răsărit,
va trebui să traverseze, mai curînd sau mai tîrziu, şoseaua, şi deci să dea iarăşi de
nemţi. Să se afunde iarăşi dincolo de şosea în desişul verde al masivelor
păduroase ce se vedeau pe hartă, fără a se întîlni cu inamicul, ar fi un noroc de
necrezut. Serpilin nu prea credea într-o asemenea şansă, iar asta însemna că la
căderea nopţii, ajungînd la şosea, vor trebui să se angajeze într-o nouă luptă. Şi
Serpilin mergea gîndindu-se la această viitoare ciocnire, în mijlocul liniştii şi
prospeţimii pădurii, care-l aduseseră pe Sinţov într-o stare de beatitudine şi
optimism.
— Unde este comandantul de brigadă? strigă vesel un ostaş roşu din patrula de
cap, alergînd în întîmpinarea coloanei, şi, zărindu-l pe Serpilin se apropie îndată
de el. Tovarăşe comandant de brigadă! M-a trimis locotenentul Horîşev! Am dat
de ai noştri, din cinci sute douăzeci şi şapte!
— Ia te uită! strigă bucuros Serpilin. Şi unde sînt?
— Acolo, acolo sînt! mai spuse ostaşul, arătînd cu degetul spre tufele din care
tocmai se arătau cîteva siluete venind în întîmpinarea lor.
Uitînd de osteneală, Serpilin mări pasul.
Oamenii din regimentul cinci sute douăzeci şi şapte mergeau cu doi
comandanţi în frunte: un căpitan şi un sublocotenent. Erau cu toţii echipaţi şi
înarmaţi. Doi dintre ei purtau chiar cîte o puşcă mitralieră.
— Să trăiţi, tovarăşe comandant de brigadă! salută vioi, oprindu-se
regulamentar, un căpitan cîrlionţat, cu boneta trasă pe-o ureche.
Serpilin îşi aminti că l-a văzut o dată la statul-major al diviziei. Dacă nu-l
înşela memoria, căpitanul era chiar împuternicitul secţiei speciale.
— Noroc, băiatule! spuse Serpilin. Te felicit în numele tuturor pentru
prezentarea în cadrul diviziei! şi, strîngîndu-l cu putere la piept, îl sărută pe
amîndoi obrajii.
— Da, iată că ne-am prezentat, tovarăşe comandant de brigadă, spuse
căpitanul, mişcat de acest salut călduros neprevăzut în nici un regulament militar.
Am auzit că şi comandantul diviziei se află aici, cu dumneavoastră. E adevărat?
— Da, e aici cu noi, l-am scos din încercuire pe comandantul diviziei, numai
că... şi nu-şi termină vorba. Să mergem la el.
Coloana se oprise, şi toată lumea privea cu bucurie la noii-sosiţi. Nu erau mulţi,
dar toţi sperau că acesta e numai începutul.
— Dă-i drumul înainte, spuse Serpilin către Sinţov şi, privindu-şi ceasul mare
de la mînă, adăugă: Pînă la halta regulamentară mai sînt douăzeci de minute.
Coloana se urni cam anevoie, iar Serpilin, luînd cu el nu numai pe căpitan şi
sublocotenent, ci şi pe ostaşii care-i însoţeau, porni fără grabă spre mijlocul
coloanei, unde se aflau răniţii.
— Lăsaţi jos targa, spuse Serpilin încet ostaşilor care-l purtau pe Zaicikov.
Ostaşii lăsară targa la pămînt. Zaicikov zăcea nemişcat, cu ochii închişi.
Bucuria de pe chipul căpitanului se şterse ca prin farmec. Horîşev îi spusese de la
bun început că comandantul diviziei este rănit, dar înfăţişarea colonelului îl
îngrozi. Faţa lui Zaicikov, pe care o ştia plină şi bronzată, era acum trasă şi
lividă. Nasul i se aseuţise ca la morţi, iar buza de jos purta urmele negre lăsate de
muşcătura dinţilor. Peste mantaua care-l învelea se odihnea mîna lui uscată şi
albă, fără viaţă. Co-mandantul diviziei era pe moarte, şi căpitanul îşi dădu seama
de asta de cum îl văzu.
— Nikolai Petrovici, Nikolai Petrovici, şopti Serpilin, îndoindu-şi cu greu
picioarele amorţite de oboseală şi lăsîndu-se într-un genunchi la căpătîiul
rănitului.
Zaicikov îşi mişcă mîna aflată pe manta, apoi îşi muşcă buza de jos şi abia apoi
deschise ochii.
— Am dat de-ai noştri, din cinci sute douăzeci şi şapte!
— Tovarăşe comandant de divizie, sînt împuternicitul secţiei speciale,
căpitanul Sîtin, m-am prezentat la ordinul dumneavoastră! Am adus o subunitate
cu un efectiv de nouăsprezece oameni.
Zaicikov îl privi de jos în sus şi-i făcu tăcut un semn scurt, abia schiţat, cu
degetele albe, care zăceau inerte pe manta.
— Apleacă-te mai mult spre el, spuse Serpilin căpitanului. Te cheamă.
Atunci împuternicitul se lăsă într-un genunchi, ca şi Serpilin, iar Zaicikov îşi
descleştă dinţii de pe buza de jos şi-i şopti cîteva cuvinte, pe care la început
căpitanul nu reuşi să le desluşească. Dîndu-şi seama după ochii lui că omul nu l-a
auzit, Zaicikov făcu un efort şi repetă cele spuse.
— Comandantul de brigadă Serpilin a preluat comanda diviziei, murmură el.
Lui să-i dai raportul.
— Permiteţi-mi să vă raportez, spuse împuternicitul, rămînînd în aceeaşi
poziţie, dar adresîndu-se de data asta concomitent lui Zaicikov şi lui Serpilin.
Am reuşit să salvăm drapelul diviziei.
Obrazul lui Zaicikov tresări uşor. Încercă să zîm- bească, dar nu izbuti.
— Unde e? şopti el, abia mişcîndu-şi buzele; şoapta nu i se desluşea, dar ochii
vorbeau: ,,Arătaţi-mi-l!”, cereau ei, şi toată lumea îi pricepu rugămintea.
— Plutonierul Kovaleiuk l-a ascuns asupra sa, spuse împuternicitul. Kovaleiuk,
scoate drapelul.
Dar Kovaleiuk i-o luase înainte. Îşi scosese centura, lăsînd-o să cadă la pămînt,
şi, ridicîndu-şi pînă sub bărbie poalele bluzei, începu să-şi desfăşoare de pe
trupul gol pînza roşie a drapelului. Apoi, apucînd-o de capete,
 o întinse în aşa fel încît comandantul diviziei să poată vedea întreg drapelul:
mototolit, îmbibat de sudoare soldăţească, dar salvat şi întreg, cu binecunoscutele
slove brodate cu fir de aur pe atlazul roşu: „Divizia 176 de puşcaşi a Armatei
Roşii Muncitoreşti-Ţărăneşti, decorată cu ordinul Drapelul Roşu”.
Uitîndu-se la drapel, Zaicikov începu să plîngă. Plîn- gea aşa cum poate plînge
un om sleit de puteri şi aflat pe patul de moarte: potolit, fără să i se clintească
nici un muşchi al feţei. Una după alta, lacrimile îi izvorau din amîndoi ochii şi se
prelingeau domol pe obraji. Iar trupeşul Kovalciuk, care ţinea drapelul în mîinile
lui mari, puternice şi se uita peste marginea lui la obrazul comandantului de
divizie întins pe pămînt şi cu ochii plini de lacrimi, începu să plîngă şi el, aşa
cum poate plînge un bărbat sănătos şi puternic zguduit de ceea ce vede — gîtul i
se cutremura spasmodic, şi lacrimile curgeau nestăvilite, iar umerii şi mîinile
uriaşe, care ţineau drapelul, tremurau neîncetat de hohotele fără glas. Zaicikov
închise ochii, trupul i se înfioră. Serpilin se repezi speriat şi-i apucă mîna. Nu, nu
murise: pulsul continua să bată slab în vinele lui. Nu murise, ci doar îşi pierduse,
pentru cine ştie a cîta oară în dimineaţa aceea, cunoştinţa.
— Ridicaţi targa şi porniţi înainte, spuse Serpilin încet către ostaşii care se
întorseseră cu faţa spre Zaicikov şi-l priveau în tăcere.
Ostaşii săltară targa şi porniră lin în acelaşi pas.
— Strînge la loc drapelul, îi ordonă Serpilin lui Kovalciuk, care continua să
stea cu mîinile întinse. De vreme ce dumneata l-ai salvat, poartă-l asupra
dumitale şi de-a- cum înainte.
Kovalciuk strînse cu grijă drapelul şi-l înfăşură în jurul trupului, îşi trase în jos
bluza, ridică centura de la pămînt şi se încinse strîns.
— Tovarăşe sublocotenent, încolonează-te cu oamenii dumitale la coada
coloanei, spuse Serpilin tînărului care plînsese şi el pînă atunci şi stătea acum
lîngă el, smior- căind stînjenit.
După ce coada coloanei se scurse pe lîngă ei, Serpilin apucă braţul
împuternicitului şi, lăsînd un interval de vreo zece paşi de la ultimul ostaş din
coloană, porni alături de căpitan.
— Acum raportează ce ştii şi ce-ai văzut.
Împuternicitul începu să povestească întîmplările ultimei lor nopţi de luptă.
După ce şeful statului-major al diviziei, Iuşkevici, şi comandantul regimentului
527, Er- şov, hotărîseră să rupă noaptea frontul încercuirii şi să pătrundă spre
răsărit, lupta a fost crîncenă; au realizat ruperea împărţiţi în două grupuri, cu
gîndul ca după aceea să se unească, dar n-au mai reuşit s-o facă. Iuşkevici
nimerise în focul automatelor nemţeşti şi murise sub ochii împuternicitului, cît
despre Erşov, care comanda celălalt grup, împuternicitul nu ştia nici unde se află
şi nici dacă a scăpat cu viaţă. În zori răzbătuse pînă la pădure cu doisprezece
oameni, mai tîrziu întîlnise alţi şase, în frunte cu sublocotenentul. Asta era tot ce
ştia el.
 — Bravo, împuternicitule! spuse Serpilin. Aţi salvat drapelul diviziei. Cine a
avut grija asta, tu?
— Eu,
— Bravo ţie! repetă Serpilin! Ai făcut o bucurie comandantului diviziei, ultima
lui bucurie!
— Va muri? întrebă împuternicitul.
— Da tu nu ţi-ai dat seama? întrebă la rîndul său Serpilin. De aceea am şi
preluat comanda. Întinde pasul, să ajungem în fruntea coloanei. Mai poţi, sau te-
au lăsat puterile?
— Pot, surise împuternicitul. Pot, că sînt tînăr.
— În ce an eşti născut?
— Nouă sute şaisprezece.
— Douăzeci şi cinci de ani! Serpilin şuieră admirativ. Da repede mai înaintaţi
în grad voi ăştia, tinerii!
La amiază, de îndată ce coloana se instală pentru prima haltă mai mare, avu loc
încă o întîlnire, care-l bucură mult pe Serpilin. Tot Horîşev cel cu privirea ageră,
care mergea cu patrula de cap, observă un grup de oameni culcaţi la adăpostul
unor tufişuri dese. Şase dintre ei dormeau întinşi pe spate, iar alţi doi — un ostaş
cu un automat nemţesc şi o femeie, medic militar, cu un nagan pe genunchi —
străjuiau somnul celorlalţi, dar îl străjuiau destul de prost.
Horîşev făcu o poznă — ţîşni din desiş drept în faţa lor şi strigă: „Sus mîinile!”
— pentru care îndrăzneală era cît pe ce să se aleagă cu o rafală de automat în
burtă.
Pînă la urmă se dovedi că şi oamenii aceia făceau parte tot din divizia lor —
ţineau de unităţile de spate. Unul din oamenii care dormeau era tehnic-intendent,
şeful depozitului de alimente. El scăpase întregul grup, compus din şase
magazineri şi conductori şi femeia- medic, care se afla întîmplător între ei, căci
înnoptase într-o colibă vecină.
Cînd întregul grup fu adus în faţa lui Serpilin, intendentul, un om pleşuv, trecut
de prima tinereţe, mobilizat după începutul războiului, povesti cum încă în urmă
cu trei zile, satul în care se aflau cantonaţi fusese atacat de tancuri nemţeşti cu
desanţi. El se strecurase cu oamenii săi prin fundul grădinilor de zarzavat; puşti
n-aveau decît puţini dintre ei, dar nimeni nu voia să se predea nemţilor. Era
siberian de felul lui, fusese partizan roşu în tinereţe, şi se oferise acum să
conducă oamenii prin păduri pînă or da de ai lor.
— Şi uite că am dat de ai noştri, încheie el. E drept că nu i-am scăpat chiar pe
toţi — am pierdut unsprezece oameni, ne-am ciocnit piept în piept cu o patrulă
nemţească. Dar patru nemţi tot am pus jos, şi le-am luat automatele. Pe-al
cincilea l-a doborît ea cu un foc de nagan, spuse tehnic-intendentul, arătînd din
cap către doctoriţă.
 Doctoriţa era tinerică şi atît de micuţă, încît părea o biată fetiţă. Serpilin şi
Sinţov, care stăteau lîngă el, ca şi toţi ceilalţi aflaţi în jur, o priveau cu uimire şi
gingăşie. Dar uimirea şi gingăşia din ochii lor crescu şi mai mult cînd,
mestecîndu-şi în continuare colţul de pîine, drept răspuns la întrebările lor,
femeia începu să povestească despre ea.
Vorbi despre toate cîte i se întîmplaseră ca despre un şir de lucruri pe care
trebuia neapărat să le facă. Povesti cum a terminat Institutul de stomatologie,
cum apoi comsomolistele au început să fie primite în armată şi cum, fireşte, s-a
înrolat şi ea; abia apoi s-a dumerit că în război nimănui nu-i mai arde să-şi
trateze dinţii, şi atunci ea a trebuit să se transforme din medic dentist în soră
medicală, pentru că nici prin gînd nu-i trecea să stea degeaba! Iar cînd medicul
lor a fost ucis, în timpul unui bombardament, ea a rămas ca medic în locul lui,
pentru că, oricum, cineva tot trebuia să-l înlocuiască; apoi plecase în spatele
frontului să aducă medicamente, pentru că, oricum, cineva trebuia neapărat să se
ducă după medicamente: la regiment aproape că nu mai erau de loc
medicamente. Cînd nemţii năvăliseră în salul unde înnoptase, fireşte că s-a retras
şi ea cu toţi ceilalţi — că doar nu era să rămînă la nemţi! Iar apoi, cînd se
întîlniseră cu patrula nemţească şi s-a pornit schimbul de focuri, în faţa ei a fost
rănit un ostaş, şi ostaşul gemea. Atunci s-a tîrît pînă la el să-l panseze, şi deodată,
drept în faţă, i-a răsărit un neamţ mare, şi atunci ea a tras naganul şi l-a împuşcat.
Dar naganul era greu, aşa că a trebuit să-l ridice cu amîndouă mîinile ca să poată
trage.
Doctoriţa povesti toate acestea repede, într-o vorbire grăbită, copilărească.
După ce îşi termină colţul de pîine, se aşeză pe un ciot şi începu să răscolească
prin geanta sanitară. Mai întîi scoase cîteva pachete individuale, iar apoi o poşetă
mică, de lac negru. Sinţov, care stătea sprijinit cu spatele de un copac din
apropiere, zări de la înălţime că în poşeta aceea se află o pudrieră şi un roşu de
buze înnegrit de praf. Înfundîndu-şi mai adînc pudriera şi roşul de buze, ca să nu
i le vadă nimeni, ea scoase afară o oglinjoară şi, trăgîndu-şi de pe cap boneta,
începu să-şi pieptene părul moale, ca de copil.
— Asta zic şi eu femeie! spuse Serpilin, cînd micuţa doctoriţă, terminînd cu
pieptănatul, băgă de seamă mulţimea de bărbaţi ce-o înconjoară şi se retrase pe
nesimţite, pierind în dosul copacilor. Asta zic şi eu femeie! repetă el, bătîndu-l pe
umăr pe Şmakov, care ajunsese coloana din urmă şi se aşezase să se odihnească
lîngă comandant. Aşa mai înţeleg şi eu! În prezenţa unei asemenea femei, doar
de ruşine, şi tot nu se mai teme nimeni de nimic!
Apoi zîmbi larg, arătîndu-şi toţi dinţii sclipitori de metal, se întinse pe spate,
închise ochii şi adormi pe dată.
Sinţov lunecă cu spinarea în josul trunchiului de care se sprijinea, se cinchi şi,
văzînd că Serpilin a aţipit, căscă şi el prelung şi dulce.
— Eşti căsătorit? îl întrebă Şmakov.
 Sinţov dădu din cap şi, alungind somnul, încercă să-şi închipuie cum s-ar fi
desfăşurat lucrurile dacă Maşa ar fi insistat atunci, la Moscova, să plece cu el la
Grodno şi dacă lucrul acesta le-ar fi reuşit... Ar fi coborît îm-preună la Borisov...
Şi pe urmă ce-ar mai fi fost? Da, era greu de spus ce-ar mai fi fost pe urmă... Şi
totuşi, undeva în adîncul sufletului simţea foarte bine că atunci, în ziua aceea
amară a despărţirii lor, ea avusese dreptate, şi nu el. Atunci, cu o lună în urmă, se
temuse mai mult ca de orice că Maşa va pleca pe front; acum, însă, îşi putea
închipui fără nici o tresărire că şi ea se află undeva pe front.
După toate cele văzute şi îndurate, ura lui pentru nemţi ştersese multe din
barierele care existau înainte în mintea lui; în afară de gîndul că fasciştii trebuie
distruşi, pentru el nu mai existau de mult alte gînduri nici despre fericire, nici
despre viitor. Şi de fapt, de ce n-ar putea nutri şi Maşa sentimente ca ale lui? I se
răpise ei mai puţin decît lui? Era mai rea decît el? Mai slabă de înger decît el?
Atunci, de ce voia s-o lipsească de dreptul de care n-ar îngădui să fie lipsit el
însuşi? De dreptul pe care ia să încerci numai să-l iei acestei doctoriţe micuţe!
— Dar copii ai, sau nu? îi întrerupse gîndurile Şmakov.
Sinţov, care tot timpul, în cursul acestei luni, căutase să se convingă cu
îndărătnicie că totul este în ordine, că fetiţa lui se află de mult la Moscova, îi
explică mohorît ce se petrecuse cu familia sa. De fapt însă, cu cît mai vîrtos
încerca să se convingă că totul este în regulă, cu atît mai puţin credea în acest
lucru.
Şmakov se uită la el şi, văzîndu-i faţa deodată posomorîtă, înţelese că ar fi fost
mai bine să nu-i pună această întrebare.
— Hai, dormi, spuse Şmakov, halta e scurtă şi n-ai să apuci să-ţi termini nici
primul vis!
„Despre ce vis mai poate fi vorba acum?!” îşi spuse necăjit Sinţov; apoi, după
ce mai rămase vreun minut cu ochii deschişi, fruntea îi căzu pe genunchi, şi el
tresări, căscă ochii mari, se pregăti să-i spună ceva lui Şmakov, dar în loc de asta
îşi lăsă capul în piept şi se cufundă într-un somn adînc.
Şmakov îl privi cu jind, apoi îşi scoase ochelarii şi se porni să-şi frece
pleoapele cu arătătorul şi degetul mare: îl dureau ochii de nesomn, i se părea că-l
arde lumina zilei chiar şi prin pleoapele lăsate, dar somnul nu venea de loc.
În ultimele trei zile, Şmakov văzuse atîţia morţi, tineri de-o seamă cu fiul său,
aviatorul ucis, încît durerea lui de tată, împinsă printr-un efort de voinţă în
adîncul sufletului, ţîşni afară şi crescu nemăsurat de mult, pînă la dimensiunile
unui simţămînt care nu se limita acum doar la propriul său copil, ci şi la toţi
ceilalţi tineri pe care-i văzuse pierind sub ochii lui, ba chiar şi la cei pe care nu-i
văzuse murind, dar îi ştia morţi. Simţămîntul acesta crescu, crescu mereu, pînă
cînd ajunse în cele din urmă atît de mare, încît din durere se prefăcu în mînie.
Această mînie apăsa acum sufletul lui Şmakov. Şedea şi se gîndea la fasciştii
care pretutindeni, pe toate drumurile războiului, striveau acum sub tălpile lor de
fier mii şi mii de băieţi ca şi-al lui, toţi de aceeaşi vîrstă cu Octombrie, seceraţi
unul cîte unul, viaţă după viaţă. Şi-i ura acum pe aceşti nemţi tot aşa cum îi urîse
pe vremuri pe albi. Ură mai mare nu cunoştea, şi probabil că ură mai mare nici
nu exista pe lume.
În ajun încă trebuise să facă un efort pentru a da ordin ca aviatorul neamţ să fie
împuşcat. Dar astăzi, după scenele sfîşietoare ale trecerii peste rîu, cînd, asemeni
unor măcelari, fasciştii tocaseră palmă cu palmă apele rîului, asasinînd nişte
oameni care se înecau, nişte răniţi care mai luptau pentru viaţă, în sufletul lui se
răsturnase ceva, ceva pînă atunci neclintit, şi comisarul îşi jurase, fără a mai
reflecta, să nu mai cruţe niciodată şi nicăieri pe aceşti ucigaşi, în nici o împre-
jurare, nici în război, nici după război, niciodată!
Pesemne că acum, cînd se gîndea la fascişti, pe chipul lui de obicei calm şi
blînd din fire, chip de om cultivat, trecut de mult de prima tinereţe, apăru o
expresie atît de neobişnuită la el, încît Serpilin îl întrebă mirat:
— Serghei Nikolaievici! Ce-i cu tine? Ai păţit ceva?
Serpilin stătea întins pe iarbă lîngă el şi-l privea cu ochii larg deschişi.
— Nimic.
Şmakov îşi puse ochelarii, şi chipul său îşi reluă expresia obişnuită.
— Dacă nu-i nimic, atunci spune-mi cît e ceasul. N-ar fi timpul s-o pornim? Că
mi-e cam lene să-mi ridic mîna ca să mă uit singur, glumi Serpilin.
Şmakov se uită la ceas şi spuse că mai au şapte minute pînă la sfîrşitul haltei.
— Atunci, am să mai dorm puţin, spuse Serpilin şi închise ochii.
După popasul de o oră, pe care Serpilin nu-l prelungi cu nici un minut, în
pofida oboselii cumplite a oamenilor, coloana porni mai departe, cotind treptat
spre sud-est.
Pînă la halta de seară, detaşamentul lui Serpilin mai culese încă vreo treizeci de
oameni, care rătăceau prin pădure. Din divizia lor nu mai întîlniră însă pe
nimeni. Toţi cei treizeci de oameni întîlniţi după prima haltă făceau parte din
divizia vecină, care se aflase mai la sud de ei, pe malul stîng al Niprului. Erau
oameni din diferite regimente, batalioane şi formaţiuni de spate, şi cu toate că
printre ei se aflau trei locotenenţi şi un politruc-major, nici unul nu ştia unde
poate fi statul- major al diviziei lor şi nici măcar în ce direcţie se retrăsese.
Totuşi, din relatările răzleţe şi deseori contradictorii ale oamenilor se putea
alcătui oarecum tabloul catastrofei care se abătuse asupra lor.
Judecînd după numele localităţilor din care veneau ostaşii încercuiţi, atunci
cînd nemţii izbutiseră să pătrundă în forţă, divizia lor se afla întinsă în lanţ, aco-
perind un front de aproape treizeci de kilometri. Afară de asta, divizia nici nu
apucase sau nu putuse să se consolideze cum s-ar fi cuvenit. Nemţii prăvăliseră
asupra ei o lovitură de aviaţie de o uriaşă forţă distructivă: bombardamentul a
durat douăzeci de ore încheiate. Apoi,
 după ce lansă în spatele diviziei cîteva desanturi de paraşutişti şi întrerupse
conducerea şi legăturile, inamicul începu, concomitent în trei locuri diferite, să
treacă, sub acoperirea aviaţiei, forţe masive peste Nipru. Unităţile diviziei fură
date peste cap, pe alocuri unele au fugit, iar altele au luptat cu furie pînă la capăt,
dar asta nu mai putea să schimbe lucrurile.
Cei treizeci de oameni din divizia vecină rătăciseră în grupuri mici de cîte doi
sau trei oameni. Jumătate din ei mai aveau arme, ceilalţi nu le mai aveau. După
ce stătu de vorbă cu ei, Serpilin îi încolonă pe toţi, amestecîndu-i cu oamenii săi.
Pe cei fără arme îi încolonă neînarmaţi, spunîndu-le că va trebui să şi le dobîn-
dească singuri în luptă, întrucît nimeni n-a făcut rezerve de arme pentru ei.
Le vorbi oamenilor aspru, dar nu jignitor. Doar po- litrucului-major, care
încercă să se justifice spunînd că, deşi neînarmat, colindase pădurea cu
echipamentul complet şi cu carnetul de partid în buzunar, Serpilin îi răspunse
muşcător că pe front un comunist trebuie să-şi păzească arma cu tot atîta
străşnicie ca şi carnetul de partid.
— N-am pornit spre Golgota, dragă tovarăşe, ci mergem la luptă. Faptul că ai
suporta mai lesne ca nemţii să te pună la zid decît să-ţi smulgi cu propria-ţi mînă
steluţele de comisar mărturiseşte că ai conştiinţă. Dar pentru noi asta este prea
puţin. Noi nu vrem să fim puşi la zid, ci, dimpotrivă, năzuim să-i punem noi pe
fascişti la zid. Fără arme, însă, n-o vom putea face. Asta e! Treci în front şi să ştii
că aştept de la dumneata să fii primul care-şi va cuceri o armă în luptă.
Cînd politrucul se îndepărtă stînjenit, Serpilin îl chemă înapoi şi, desprinzîndu-
şi de la brîu una din cele două grenade, i-o întinse pe palma larg deschisă.
— Pentru început, ia asta de la mine!
Sinţov, în calitatea lui de aghiotant, nota în carnet numele, gradele şi unităţile şi
se bucură în sinea lui de nesecata rezervă de răbdare şi calm cu care Serpilin
vorbea cu oamenii.
E cu neputinţă să pătrunzi în sufletul omului, dar în cele cîteva zile de cînd îl
cunoştea pe comandant, lui Sinţov i se păruse nu o dată că Serpilin nu se teme de
moarte. Probabil că nu era chiar aşa, dar aşa părea să fie.
În acelaşi timp însă, Serpilin nu se prefăcea că nu înţelege cum de se pot teme
oamenii, cum de se pot pierde cu firea, cum de şi-au aruncat armele şi au dat bir
cu fugiţii. Dimpotrivă, cu tot curajul îi lasă să simtă că el înţelege şi asta, dar
totodată îi făcea să se pătrundă de convingerea că groaza prin care trecuseră şi
înfrîngerea suferită au rămas de domeniul trecutului. Că aşa a fost, dar că nu va
mai fi aşa, că şi-au pierdut armele, dar şi le pot redobîndi. Probabil că de aceea,
plecînd din faţa lui, oamenii nu erau abătuţi nici chiar dacă le vorbise cu asprime.
Judecîndu-i drept, el nu-i absolvea de vină, dar nici n-o arunca toată pe umerii
lor. Oamenii simţeau lucrul acesta şi năzuiau să-i dovedească, să-i arate cît mai
curînd că nu s-a înşelat în privinţa lor.
 Înainte de halta de seară avu loc încă o întîlnire, dar în alt fel decît toate
celelalte. Din partea patrulei de flanc care înainta chiar prin desişul pădurii se
prezen-tară lui Serpilin un sergent şi un ostaş escortînd doi oameni înarmaţi.
Unul din ei era un ostaş scund, într-o scurtă de piele, roasă, pusă peste bluză, cu
puşca la umăr. Celălalt — un bărbat înalt şi chipeş, de vreo patruzeci de ani, cu
un nas mare, vulturesc, cu păr bogat, scăpînd în şuviţe cărunte de sub bonetă,
care da multă prestanţă chipului său tineresc, curat, fără nici o cută; purta nişte
pantaloni bufanţi de cea mai bună calitate şi cizme frumoase de box, iar pe umăr
îi atîrna un automat P.P.Ş. nou-nouţ, cu încărcător rotund, dar boneta din cap era
plină de ulei, murdară ca şi bluza ostăşească, vădit prea mică pentru el, scurtă în
poale şi la mîneci şi îngustă la gît.
— Tovarăşe comandant de brigadă, se adresă lui Serpilin sergentul,
apropiindu-se cu cei doi oameni pe care nu-i scăpa din ochi, şi-i ţinea mereu sub
bătaia puştii, îmi permiteţi să vă raportez? Am adus doi arestaţi. I-am reţinut în
pădure şi i-am adus sub escortă pentru că nu vor să spună cine sînt şi pentru că
arată nu ştiu cum. Nu i-am dezarmat, pentru că n-au vrut să
 depună armele de bunăvoie, iar noi ne-am gîndit să nu deschidem focul în
pădure, atîta timp cît nu sîntem siliţi s-o facem.
— Sînt locţiitorul şefului secţiei operaţii a statului- major al armatei, colonel
Baranov, spuse repezit omul cel înalt, ducînd regulamentar mîna la bonetă şi
luînd poziţia de drepţi în faţa lui Serpilin şi a lui Şmakov; glasul lui trăda că este
supărat şi jignit.
— Vă rog să mă scuzaţi, spuse sergentul, ducînd şi el palma la tîmplă, stînjenit
parcă de cele ce auzise.
— De ce te scuzi? întrebă Serpilin, întorcîndu-se către el. Ai făcut foarte bine
că i-ai reţinut şi că i-ai adus la mine. Aşa să procedezi şi de aici înainte! Poţi
pleca!... Actele dumneavoastră, ceru el omului, după ce sergentul se îndepărtă,
fără a i se adresa cu gradul sau funcţia cu care acesta se prezentase.
Faţa omului tresări, iar buzele i se dezlipiră într-un zîmbet dezorientat. Sinţov
îşi dădu seama că pesemne omul acesta trebuia să-l cunoască pe Serpilin, dar că
nu l-a recunoscut decît acum şi e uimit de această întîlnire.
Aşa şi era. Omul care se prezentase a fi colonelul Baranov, şi care purta într-
adevăr acest nume şi acest grad şi îndeplinea într-adevăr funcţia declarată, cînd
fusese adus în faţa lui Serpilin era atît de departe de gîndul că aici, în pădure, îl
poate întîmpina tocmai Serpilin, înconjurat de diverşi comandanţi şi purtînd
uniforma militară, încît în prima clipă abia dacă-şi spuse în gînd că acest
comandant de brigadă deşirat, cu un automat nemţesc la piept, îi aminteşte parcă
de un chip foarte cunoscut.
— Serpilin! exclamă el, desfăcînd larg braţele. Şi ar fi fost greu de spus dacă
gestul acesta oglindea doar o mirare neţărmurită, sau şi dorinţa de a-l îmbrăţişa
pe Serpilin.
— Da, eu sînt comandantul de brigadă Serpilin, spuse Feodor Feodorovici cu
un glas surprinzător de sec, metalic, comandant al diviziei care mi-a fost în-
credinţată, dar cine eşti dumneata, deocamdată tot nu se vede. Actele dumitale, te
rog!
— Serpilin, eu sînt, Baranov, ce-i cu tine, ai înnebunit?
— Te rog pentru a treia oară să prezinţi actele, repetă Serpilin cu aceeaşi voce
metalică.
— N-am nici un act, spuse Baranov după o pauză grea.
— Cum aşa, nici un act?
— Aşa s-a întîmplat... Le-am pierdut... Au rămas în bluza cealaltă, cînd am
schimbat-o pe asta... de ostaş. Şi Baranov îşi trecu degetele pe pieptul bluzei
strîmte, prea mică pentru el.
— Ţi-ai lăsat actele în cealaltă bluză? Dar semnele distinctive de colonel tot în
cealaltă bluză ţi le-ai lă- sat?
— Da, suspină Baranov.
 — Şi de ce-ar trebui să te cred pe cuvînt că eşti într-adevăr locţiitorul
şefului secţiei operaţii a armatei, colonelul Baranov?
— Dar mă cunoşti doar, n-am lucrat împreună la Academia militară? murmură
cu totul descumpănit Baranov.
— Să presupunem că ar fi aşa cum afirmi dumneata, spuse Serpilin cu acelaşi
glas metalic şi aspru, neobişnuit pentru Sinţov. Dar dacă în loc să mă întîlneşti pe
mine ai fi dat de altul, atunci cine ar fi putut confirma numele, gradul şi funcţia
dumitale?
— El, strigă Baranov, arătînd spre ostaşul cu scurta de piele care stătea alături.
E şoferul meu.
— Dar dumneata ai acte, tovarăşe ostaş? întrebă Serpilin pe şofer, fără să se
mai uite la Baranov.
— Am... Şoferul se poticni, neştiind cum să se adreseze lui Serpilin. Apoi,
după o clipă de gîndire, se decise. Am, tovarăşe general! Şi descheindu-şi scurta
de piele scoase din buzunarul bluzei un carnet de serviciu, învelit într-o batistă,
şi-l întinse comandantului de brigadă.
— Aşa! exclamă Serpilin şi citi tare. Ostaşul roşu Zolotariov Piotr Ilici,
unitatea militară 22/14. Perfect. Şi-i înapoie şoferului carnetul. Spune, te rog,
tovarăşe Zolotariov, poţi să confirmi numele, gradul şi funcţia acestui om, cu
care ai fost reţinut în pădure?
Şi tot aşa, fără să se uite la Baranov, îl arătă doar cu degetul.
— Pot, să trăiţi, tovarăşe general. Dumnealui este într-adevăr colonelul
Baranov, şi eu sînt şoferul dumnealui.
— Aşadar, confirmi că omul acesta e comandantul dumitale?
— Chiar aşa, să trăiţi, tovarăşe general.
— Termină cu batjocura asta. Serpilin! sări enervat Baranov.
Dar Serpilin nu-l învrednici nici măcar cu o privire.
— Bine că cel puţin dumneata ne poţi confirma identitatea comandantului
dumitale, că altfel nu lipsea mult să fie împuşcat. Acte n-are, semnele distinctive
ale gradului lipsesc, bluza e a altcuiva, cizmele şi pantalonii sînt ofiţereşti... Cu
fiecare cuvînt, glasul lui Serpilin era din ce în ce mai aspru. Cum aţi ajuns aici?
În ce împrejurări? întrebă el după o pauză.
— Stai să-ţi povestesc... dădu să explice Baranov, dar Serpilin, de data asta
întorcîndu-şi capul spre el, i-o reteză scurt.
— Deocamdată nu te întreb pe dumneata. Spune... se adresă el iarăşi către
şofer.
La început mai anevoie, apoi, treptat, tot mai curgător, străduindu-se să nu uite
nimic, ostaşul începu să povestească în ce fel acum trei zile sosiseră de la co-
mandamentul armatei la statul-major al unei divizii, cum înnoptaseră acolo şi
cum dimineaţa, după ce colonelul a plecat la comandant, s-a pornit din senin un
bombardament de aviaţie, cum îndată după asta un şofer sosit de la spate i-a
povestit că acolo a fost debarcat un desant nemţesc cu tancuri şi cum el,
Zolotariov, şi-a pornit motorul maşinii ca să fie pregătit pentru orice
eventualitate. Peste o oră, s-a întors gîfîind şi colone- lul, l-a lăudat că maşina e
gata de drum şi, sărind înăuntru, i-a poruncit să pornească cu toată viteza îna-poi
la Ceausî. Cînd au ieşit în şosea, în faţa lor se şi deschisese focul şi se înălţa un
fum gros. Atunci au cotit pe un drum de ţară şi au gonit pînă cînd au auzit iarăşi
focuri de armă şi au zărit la o răscruce cîteva tancuri nemţeşti, Atunci au cotit din
nou pe un alt drum de pădure şi s-au înfundat într-un desiş, unde colonelul i-a
ordonat să oprească maşina.
Povestind toate acestea, şoferul arunca din cînd în cînd cîte o privire piezişă
spre colonelul său, de parcă ar fi aşteptat ca acela să-i confirme spusele, dar
Bara- nov stătea tăcut, cu capul plecat. Urma partea cea mai grea pentru el, şi
omul îşi dădea seama de asta.
— Bun, ţi-a ordonat să opreşti maşina, repetă Serpilin ultimele cuvinte ale
şoferului, şi pe urmă?
— Pe urmă tovarăşul colonel mi-a ordonat să scot de sub pernă bluza mea cea
veche şi boneta, că tocmai căpătasem echipament nou, şi pe ăsta vechi l-am păs-
trat, să-l am la nevoie, cînd mă bag sub maşină. Tovarăşul colonel şi-a scos bluza
şi şapca, şi-a pus boneta şi bluza mea şi mi-a spus că de-acum înainte va trebui să
mergem pe jos ca să ieşim din încercuire. Apoi mi-a ordonat să stropesc maşina
cu benzină şi să-i dau foc. Doar că eu, să vedeţi, tovarăşe general — aici şoferul
se poticni — doar că eu n-am ştiut că tovarăşul colo- nel şi-a uitat acolo actele în
bluza dumnealui, că altfel sigur că i-aş fi amintit, dacă ştiam, dar n-am ştiut şi
le-am dat foc, de-au ars cu maşină cu tot.
Omul se simţea vinovat.
Serpilin nu-şi mai putu reţine indignarea.
— Auzi, Baranov? se întoarse el spre colonel. Ostaşul Zolotariov regretă că nu
ţi-a adus aminte de actele dumitale. În glasul lui se desluşea ironia. Sînt curios
ce-ai fi făcut dacă-ţi amintea totuşi de ele. Şi reveni iarăşi la şofer. Aşa, şi mai
departe ce-a mai fost?
— Şi mai departe a fost că am umblat două zile pi- tindu-ne prin pădure. Pînă
cînd v-am întîlnit pe dumneavoastră...
— Îţi mulţumesc, tovarăşe Zolotariov, spuse Serpilin. Trece-l în listă, Sinţov.
Iar dumneata, fugi de prinde din urmă coloana şi treci în front. Raţia ai să ţi-o
primeşti la prima haltă.
Şoferul dădu să plece, apoi se opri şi aruncă şefului său o privire întrebătoare,
dar colonelul stătea tot cu ochii în pămînt.
— Du-te! îi spuse Serpilin poruncitor. Eşti liber.
Şoferul plecă. Se lăsă o tăcere grea.
— De ce a fost nevoie să-l interogaţi de faţă cu mine? Aţi fi putut afla totul de
la mine, fără să mă compromiteţi în faţa ostaşului.
 — L-am întrebat pe el pentru că am mai multă încredere în spusele unui ostaş
cu carnet de serviciu decît în spusele unui colonel deghizat, fără semne distin-
ctive şi fără acte, răspunse Serpilin. Acum, cel puţin, mi-e perfect limpede tot
tabloul. Ai venit la divizia aceea cu misiunea să urmăreşti cum se execută ordi-
nele comandantului armatei. Este, sau nu aşa?
— Aşa este, răspunse Baranov, ţinînd cu îndărătnicie ochii plecaţi.
— Şi în loc să-ţi îndeplineşti misiunea, ai fugit la prima primejdie! Ai lăsat
totul baltă şi ai şters-o. Este, sau nu aşa?
— Nu-i chiar aşa, făcu Baranov.
— Dar cum e?
Baranov însă tăcea. Oricît de adînc jignit s-ar fi simţit, nu putea să nege ceea ce
era evident.
— Auzi, l-am compromis în faţa ostaşului! Auzi, Şmakov? făcu Serpilin,
întorcîndu-se spre comisar. Mai mare rîsul! Zău aşa! El a îngheţat de frică, el şi-a
scos în faţa ostaşului bluza de comandant, el şi-a le-pădat actele şi, cică, eu l-am
compromis. Nu eu, ci dumneata însuţi cu purtarea dumitale nedemnă ai com-
promis în faţa ostaşului corpul de comandanţi ai armatei. Dacă nu mă înşel, ai
fost şi membru de partid. Nu cumva ai dat foc şi carnetului de partid?
— Totul, totul a ars, dădu din mîini a neputinţă Baranov.
— Spuneai că din greşeală ţi-ai uitat în bluză toate actele? întrebă încet
Şmakov, intervenind în discuţie pentru prima dată. De furie, pomeţii i se făcuseră
albi ca varul.
— Da, din greşeală, răspunse Baranov.
— Ba eu cred că minţi. După părerea mea, chiar dacă şoferul dumitale ţi-ar fi
amintit de actele ,,uitate” în maşină, la prima ocazie tot te-ai fi lepădat de ele.
— De ce? întrebă Baranov.
— Dumneata trebuie să ştii mai bine.
— Dar am umblat totuşi cu arma la mine, spuse Baranov.
— Dacă ai putut să-ţi arzi carnetul de partid cînd încă nici nu erai în faţa unei
primejdii iminente, apoi cu siguranţă că arma ţi-ai fi aruncat-o la ivirea primului
neamţ.
— Şi-a păstrat arma pentru că s-a temut de lupii din pădure, zise Serpilin.
— Ba împotriva nemţilor mi-am păstrat arma, împotriva nemţilor! strigă scos
din fire Baranov.
— Nu cred, spuse Serpilin. Dumneata, comandant stat-majorist, ai avut o
întreagă divizie la îndemînă, şi tot ai fugit! Darămite să lupţi de unul singur
cu nemţii!?
— Feodor Feodorovici, ce să mai discutăm atît? Nu sînt copil, înţeleg totul şi
singur, spuse în şoaptă Baranov, schimbînd brusc tonul.
Dar tocmai această neaşteptată umilinţă a omului care încă în urmă cu o clipă
socotea necesar să se dezvinovăţească din răsputeri, iar acum deodată se
răzgîndeşte, hotărînd parcă, în sinea lui, că-i mai bine pentru el să recunoască
totul, trezi în sufletul lui Serpilin o neîncredere şi mai mare.
— Ce înţelegi? întrebă el.
— Îmi înţeleg vina. Am s-o răscumpăr cu sînge. Da- ţi-mi o companie, sau ştiu
eu, chiar un pluton... Ori-cum, nu mă duceam la nemţi, la ai noştri mă duceam!
De asta cred că nu vă îndoiţi, nu?
— Nu ştiu, răspunse Serpilin. După mine, nu te du-ceai la nici unii. Umblai pur
şi simplu aşa... după împrejurări, după cum s-ar fi nimerit...
— Blestemată să fie clipa cînd mi-am ars actele... Regret...
Serpilin îi curmă vorba:
— Că acum o regreţi, cred. Regreţi că te-ai grăbit cu actele, pentru că ai nimerit
la noi, dacă ar fi ieşit însă altfel, nu ştiu dacă ai mai fi regretat. Ce părere ai, to-
varăşe comisar, se adresă el lui Şmakov, să-i dăm acestui fost colonel comanda
unei companii?
— Nu, răspunse Şmakov.
— Pluton?
— Nici.
— Şi eu sînt de aceeaşi părere. După toate cîte s-au întîmplat, te-aş pune mai
curînd pe dumneata sub comanda şoferului Zolotariov decît pe el sub comanda
dumitale! spuse Serpilin şi continuă pentru prima dată ceva mai blînd: Du-te,
încolonează-te cu automatul ăsta al dumitale nou-nouţ şi încearcă să-ţi ştergi,
cum spuneai, vina cu sînge... cu sînge nemţesc, mai adăugă el după o pauză. Iar
dacă va fi nevoie, şi cu sîngele dumitale. Prin autoritatea pe care o deţinem aici,
comisarul şi cu mine te degradăm şi te facem soldat, pînă cînd vom răzbate la ai
noştri. Abia atunci vei răspunde pentru faptele dumitale, iar noi — pentru
samavolnicia noas-tră.
— Asta-i tot? Altceva nu aveţi să-mi mai spuneţi? întrebă Baranov, ridicînd
spre Serpilin o privire plină de ură.
La vorbele acestea, chipul lui Serpilin tresări; ba chiar închise ochii pentru o
clipă, ca să ascundă expresia sentimentelor care clocoteau în adîncul inimii sale.
— Fii mulţumit că n-ai fost împuşcat pentru laşitate, răspunse Şmakov în locul
comandantului de brigadă.
— Sinţov, spuse Serpilin, deschizînd ochii, treci în controalele unităţii noastre
pe ostaşul Baranov. Du-te cu el la locotenentul Horîşev şi comunică-i că ostaşul
Baranov trece la dispoziţia lui.
— Fie cum spui, Feodor Feodorovici, am să-ţi execut toate ordinele, dar să nu
crezi că am să-ţi uit asta vreodată!
Serpilin îşi duse mîinile la spate, îşi încleştă degetele, făcîndu-le să trosnească,
dar nu răspunse nimic.
— Vino cu mine, spuse Sinţov către Baranov, şi porniră amîndoi să ajungă din
urmă coloana, care se depărtase destul de mult.
 Şmakov se uită ţintă la Serpilin. Deşi era tulburat peste măsură de cele
petrecute, simţea totuşi că Serpilin este şi mai tulburat. După cum se părea,
comandantul de brigadă suferea din pricina purtării nedemne a unui vechi coleg,
despre care probabil că avusese cu totul altă părere, o părere foarte bună, poate.
— Feodor Feodorovici!
— Ce este? întrebă Serpilin, trezindu-se parcă din somn şi chiar înfiorîndu-se:
căzuse pe gînduri şi uitase că Şmakov păşeşte alături de el, umăr la umăr.
— De ce eşti atît de indispus? Multă vreme aţi lucrat împreună? L-ai cunoscut
bine?
Serpilin întoarse spre el o privire absentă şi spuse, eschivîndu-se ca niciodată
de la un răspuns direct, lucru care uimi pe comisar:
— Da cîţi oameni n-am cunoscut eu?! Hai mai bine să întindem pasul, pînă la
prima haltă mai e mult.
Şmakov, căruia nu-i prea plăcea să se bage în sufletul omului, tăcu şi el.
Grăbind pasul, merseră alături pînă la prima haltă fără să sufle o vorbă, ocupaţi
fiecare cu gîndurile sale.
Şmakov nu ghicise. Cu toate că Baranov lucrase împreună cu Serpilin la
Academia militară, Feodor Feo- dorovici nu numai că nu avea despre el o părere
bună, ci, dimpotrivă, chiar una foarte rea. Îl socotea pe Baranov un carierist
destul de înzestrat, preocupat nu de interesele armatei, ci de propria sa
promovare. Predînd la Academie, Baranov era oricînd dispus să susţină astăzi o
doctrină, iar mîine o cu totul alta, făcînd cu seninătate din alb negru şi din negru
alb. Adoptînd dibaci orice părere cînd socotea că ea ar putea fi agreată „sus”, nu
şovăia să susţină nici măcar concepţii vădit greşite, bazate pe necunoaşterea unor
fapte, pe care însă el le cunoştea cît se poate de bine.
Calul lui de bătaie erau rapoartele şi comunicările asupra armatelor inamicilor
probabili; căutînd slăbiciunile lor reale şi presupuse, tăinuia cu slugărnicie toate
laturile puternice şi primejdioase ale viitorului inamic. În pofida dificultăţii de a
discuta atunci pe asemenea teme, Serpilin îl ocărise de vreo două ori între patru
ochi, iar a treia oară îl criticase chiar şi în public.
Mai tîrziu fusese nevoit să-şi aducă aminte de aceste discuţii în împrejurări cu
totul neaşteptate; şi numai dumnezeu ştie ce efort a trebuit să facă acum în
convorbirea cu Baranov pentru a nu-i arunca în faţă tot ce-i răvăşise sufletul.
Nu ştia prea bine dacă are sau nu dreptate să gîn- dească despre Baranov ceea
ce gîndea, în schimb ştia foarte bine că în momentul de faţă nu este nici timpul,
nici locul pentru aduceri-aminte, indiferent dacă erau plăcute sau neplăcute.
Cea mai grea clipă din discuţia lor fusese aceea în care Baranov îşi ridicase pe
neaşteptate privirea şi i se uitase întrebător drept în ochi. Dar, se pare că el
înfruntase şi această încercare, şi Baranov plecase liniştit, cel puţin aşa se părea,
judecînd după ultima lui frază impertinentă.
 Nu-i nimic, fie şi aşa! El, Serpilin, nu vrea şi nici n-ar putea avea vreo răfuială
personală cu ostaşul Baranov, aflat în subordinele sale. Dacă omul va lupta
bărbăteşte, el, Serpilin, îi va mulţumi în faţa frontului; dacă va cădea ca un ostaş
cinstit, Serpilin va raporta mai departe cum a murit; iar dacă se va înfricoşa şi o
va lua la fugă, Serpilin va ordona să fie împuşcat, aşa cum ar ordona să fie
împuşcat oricare alt fugar. Totul era perfect just. Dar ce grea îşi simţea inima!
Halta următoare o făcură lîngă primul adăpost omenesc întîlnit în pădure în
ziua aceea. La marginea unui loc pustiu arat pentru o grădină de zarzavat, se
înălţa o veche izbă de pădurar. În apropiere era o fîntînă, care îi învioră pe
oamenii sleiţi de arşiţa acelei zile.
După ce-l conduse pe Baranov la Horîşev, Sinţov intră în izbă. Ea avea două
odăi; uşa de la cea din fund era închisă; de acolo se auzea un plîns tînguitor.
Părea că plînge o fată. Odaia din faţă avea pereţii acoperiţi cu ziare îngălbenite
de vreme. În colţul dinspre răsărit atîrna o policioară cu cîteva icoane sărace, fără
odoare. Pe laviţa largă de sub fereastră, alături de cei doi comandanţi intraţi
acolo înaintea lui Sinţov, şedea tăcut şi nemişcat un moşneag sever de vreo
optzeci de ani, îmbrăcat în veşminte foarte curate — cămaşă albă şi nădragi
albi. Toată faţa îi era brăzdată de creţuri adînci, ca nişte crăpături, iar pe gîtul lui
uscăţiv atîrna un lănţişor de aramă, ros, cu o cruciuliţă veche.
O băbuţă măruntă şi sprintenă, pesemne de aceeaşi vîrstă cu moşneagul, dar
părînd mult mai tînără, din pricina vioiciunii mişcărilor, îl întîmpină pe Sinţov cu
o plecăciune, luă de pe o policioară acoperită cu un ştergar un pahar de sticlă
groasă şi-l puse în fata lui pe masă, alături de alte două pahare şi o cofiţă. Băbuţa
cinstise cu lapte şi pe cei doi comandanţi veniţi înaintea lui Sinţov.
Politrucul o întrebă dacă n-ar putea găsi ceva de mîncare pentru comandantul şi
comisarul diviziei, adăugînd că de pîine n-ar fi nevoie — au şi ei.
— Ce-aş putea să le dau? Doar niscai lăptişor. Şi, îndurerată, băbuţa desfăcu
braţele a neputinţă. Ori poate să fac focul şi să le fierb nişte cartofi, dacă aveţi
vreme.
Sinţov nu ştia dacă aveau vreme sau nu, totuşi, pentru orice eventualitate, o
rugă să fiarbă cîţiva cartofi.
— Mai am cartofi vechi, de anul trecut... spuse băbuţa, şi se porni să
trebăluiască în jurul cuptorului.
Sinţov îşi sorbi laptele din paharul răcoros, acoperit de o abureală albăstrie; ar
mai fi băut unul, dar văzînd cofiţa pe jumătate golită, se sfii. Cei doi comandanţi,
care ar mai fi băut şi ei cîte un pahar cu lapte, mulţumiră băbuţei şi plecară.
Sinţov rămase cu băbuţa şi cu moşneagul. După ce se agită o vreme la gura
cupto- rului şi băgă surcele sub lemnele meşteşugit aşezate, băbuţa intră în odaia
vecină şi peste un minut se în-toarse cu o cutie de chibrituri. În ambele rînduri,
cînd deschisese şi închisese uşa odăii, plînsul răsunător al fetei se revărsase
dinăuntru în toată casa, ca un bocet.
 — Ce s-a întîmplat, cine plînge? întrebă Sinţov.
— Dunka se jeluie, nepoată-mea, răspunse băbuţa. I-au ucis flăcăul. Era
beteag de-o mînă şi nu l-au luat la război. Cînd a plecat din Nelidovo cireada
colhozu-lui, s-a dus el cu cireada. Cînd să treacă şoseaua, nem- ţii au aruncat
bombe şi l-au ucis. De două zile boceşte fata.
Apoi băbuţa aprinse surcelele, puse pe foc un ceau- naş cu cartofi bine spălaţi,
pregătiţi dinainte pesemne pentru masa lor, se aşeză lîngă moşneguţul ei şi, spri-
jinindu-şi coatele pe masă, rămase nemişcată şi abă- tută.
— Toţi al noştri sînt la război, murmură ea apoi cu ochii la Sintov. Feciorii au
plecat, nepoţii au plecat. O să vină curînd neamţul la noi, ce spui?
— Nu ştiu, răspunse Sinţov.
— Că a fost la noi cineva de la Nelidovo. Spunea că neamţul a şi intrat în
Ceausî.
— Nu ştiu, repetă Sinţov şi într-adevăr nu ştia.
— Pesemne că în curînd, continuă băbuţa. De cinci zile tot mînă cirezile.
Degeaba nu le-ar fi mînat. Uite că şi noi sorbim ultimul strop de lapte. Şi arătă
cu mîna spre cofiţă. Am trimis şi noi văcuţa noastră. S-o mîne şi pe ea. O da
dumnezeu şi s-o întoarce. Spunea o vecină că la Nelidovo n-a rămas mai nimeni,
toţi pleacă...
Băbuţa vorbea, dar moşneagul rămase mereu tăcut şi nemişcat; tot timpul cît a
stat Sinţov acolo, moşneagul n-a scos o vorbă. Era foarte bătrîn şi ai fi spus că
voia să moară chiar atunci, să nu mai apuce ceasul cînd, în urma acestor oameni
îmbrăcaţi în uniforma Armatei Roşii, vor intra nemţii în izba lui.
Şi te cuprindea atîta tristeţe cînd te uitai la el, atîta jale răsuna în bocetele fetei
din odaie, încît Sinţov nu rezistă şi ieşi din izbă, spunînd că se va întoarce îndată.
Abia ieşi în pridvor, că-l zări pe Serpilin, care se apropia de izba pădurarului.
— Tovarăşe comandant de brigadă... începu el. Dar, luîndu-i-o înainte,
doctoriţa cea micuţă se apropie în fugă de Serpilin şi, cu o voce plină de emoţie,
îi spuse că colonelul Zaicikov l-a rugat să vină imediat la el.
— Mă întorc mai tîrziu, dacă ne mai rămîne vreme, strigă Serpilin către Sinţov,
ca răspuns la rugămintea acestuia de a intra în izbă să se odihnească, şi cu paşi
grei ca de plumb porni în urma doctoriţei.
Zaicikov zăcea pe targă la umbra unui desiş de aluni. Tocmai i se dăduse să
bea; probabil că înghiţise apa anevoie: gulerul bluzei şi umerii îi erau uzi.
— Sînt aici, Nikolai Petrovici, spuse Serpilin, şi se lăsă la pămînt lîngă
Zaicikov.
 Muribundul ridică atît de încet pleoapele, încît al fi zis că pînă şi această
mişcare îi cere o sforţare nemaipomenit de grea.
— Ascultă, Fedea, şopti el. Era prima dată cînd îi spunea aşa. Zău, Fedea,
împuşcă-mă! Ce zici? Nu mai am putere să îndur, ajută-mă.
— Nu pot, răspunse Serpilin înfiorat.
— Şi dacă m-aş chinui numai eu... dar vă sînt şi vouă povară... spuse Zaicikov,
pronunţînd anevoie cuvintele.
— Nu pot, repetă Serpilin.
— Dă-mi pistoletul, mă împuşc singur.
Serpilin tăcea.
— Te temi de răspundere?
— N-ai voie s-o faci, spuse într-un tîrziu Serpilin, adunîndu-şi toată stăpînirea
de sine. N-ai dreptul. Gîn- deşte-te la moralul oamenilor. Dacă am fi numai noi
doi...
Nu-şi încheie fraza, dar muribundul nu numai că-l pricepu, ci îl şi crezu. Îl
crezu că dacă ar fi fost singuri, numai ei doi, Serpilin nu i-ar fi contestat dreptul
de a-şi trage un glonţ în tîmplă.
— O, ce chin, şopti Zaicikov, închizînd ochii, ce chin, Serpilin. Dacă ai şti...
Nu mai pot!... Adoarme-mă, porunceşte doctoriţei să-mi dea un narcotic... Am
ru- gat-o şi eu... nu vrea... spune că n-are... Controlează tu... poate m-a minţit...
Rămase iarăşi nemişcat, cu ochii închişi şi buzele strînse. Serpilin se ridică de
lîngă el, se dădu deoparte şi o chemă pe doctoriţă.
— Nu e nici o speranţă? o întrebă el.
Doctoriţa tăcu, frîngîndu-şi a deznădejde mîinile ei mici.
— De ce mai întrebaţi? De trei ori am crezut pînă acum că-şi va da duhul. Nu
mai are mult de trăit, cîteva ore cel mult.
— N-ai vreun narcotic, să-l adormim? o întrebă fără ezitare Serpilin.
Doctoriţa ridică spre el ochii mari de copil, speriaţi de moarte.
— N-avem dreptul! spuse ea.
— Ştiu că n-avem. Răspund eu, i-o reteză Serpilin. Ai sau n-ai?
— N-am, spuse ea, şi comandantului de brigadă i se păru că spune adevărul.
— Nu pot să-l văd cum se chinuie, se justifică Serpilin.
— Credeţi că eu pot? răspunse doctoriţa, şi pe neaşteptate începu să plîngă.
Dădu să-şi şteargă lacrimile, şi le întinse pe toată faţa.
Serpilin o lăsă în voia ei.
Întorcîndu-se înapoi, se aşeză lîngă Zaicikov şi îşi aţinti ochii pe faţa lui.
Obrazul muribundului se trăsese şi părea mult mai tînăr. Serpilin îşi aminti
deodată că Zaicikov e cu şase ani mai tînăr ca el şi că la sfîrşitul războiului civil
era doar un tinerel comandant de pluton, în timp ce el, Serpilin, comanda un
regiment. Amintirea aceasta îi umplu sufletul de amărăciune. Era amărăciunea
omului mai în vîrstă, în faţa căruia moare tovarăşul său mai tînăr, amărăciunea
omului trecut de prima tinereţe, aplecat asupra trupului aproape neînsufleţit al
unui alt om. ,,Eh, Zaicikov, Zaicikov, îşi spuse Serpilin în sinea sa, nu erai chiar
dintre cei mai deştepţi cînd ţi-ai făcut stagiul la mine, ai muncit cum te-ai
priceput — cînd mai bine, cînd mai rău ca alţii —, apoi ai luptat pe frontul
finlandez, cu bărbăţie, sînt sigur — nu se dau două ordine aşa, de florile mărului
—, şi nici lîngă Moghiliov nu te-ai temut, nu te-ai pierdut cu firea, ai comandat
cu vrednicie cît ai putut să stai pe picioare, iar acum zaci şi-ţi dai sufletul aici, în
pădure, şi nu ştii, şi niciodată nu vei mai şti cînd şi unde se va sfirşi războiul
acesta... războiul căruia chiar de la început i-ai gustat tot amarul...”
— Măcar de s-ar păstra numărul diviziei, spuse deodată Zaicikov, deschizînd
ochii şi observîndu-l pe Serpilin.
Nu, nu căzuse în nesimţire, zăcea şi se gîndea la acelaşi sau aproape la acelaşi
lucru la care se gîndea şi Serpilin.
— Şi de ce să nu se păstreze? răspunse acesta, convins de cele ce spune. O să
salvăm drapelul, o să ieşim din încercuire şi o să raportăm cum am luptat. Nu
văd de ce nu l-am păstra! Nu l-am pătat pînă acum şi n-o să-l pătăm nici de-acum
înainte, îţi dau cuvîntul meu de comunist...
— Toate ar fi cum ar fi, spuse Zaicikov, închizînd din nou ochii, dar prea mă
doare rău. Du-te, ai treabă! termină el, abia suflînd, şi îşi muşcă iarăşi buzele, ne-
maiputînd suporta durerea.
Pe la opt seara, detaşamentul lui Serpilin ajunse la marginea de sud-est a
pădurii. Judecînd după hartă, mai aveau de străbătut vreo doi kilometri de
dumbravă tînără, apoi urma şoseaua, pe oare n-o puteau evita nicicum în drumul
lor mai departe. Dincolo de şosea venea un sat, o fîşie de pămînt arabil, şi abia
apoi începea din nou pădurea. Înainte de a ajunge la dumbravă, Serpilin îşi opri
oamenii să se odihnească în vederea luptei de noapte pentru traversarea şoselei.
Oamenii trebuiau să se odihnească şi să prindă putere. Mulţi dintre ei abia îşi mai
tîrau picioarele, dar continuau să meargă, ştiind că dacă pînă seara nu vor ajunge
la şosea şi n-o vor traversa în timpul nopţii, toate eforturile lor de pînă atunci vor
rămîne inutile, şi vor fi nevoiţi să aştepte noaptea următoare.
Ocolind dispozitivul detaşamentului şi verificînd patrulele, după ce trimise
cercetarea spre şosea, Serpilin se hotărî să se odihnească pînă la întoarcerea ei.
Dar pînă să se poată odihni mai trecu destulă vreme. Abia îşi alesese un locşor pe
iarba de la poalele unui copac umbros, că Şmakov se apropie de el şi, scoţînd din
buzunarul pantalonilor un manifest nemţesc mototolit, aruncat probabil de mai
multe zile în pădure, îl întinse lui Serpilin.
— Poftim, admiră-l. L-au găsit oamenii şi mi l-au adus. Probabil că le aruncă
din avioane.
Serpilin îşi frecă ochii, care i se lipeau de somn, şi citi conştiincios tot
manifestul, de la primul la ultimul rînd. Se spunea acolo că armatele lui Stalin au
fost zdrobite, că s-au luat peste şase milioane de prizonieri, că armatele germane
au cucerit Smolenskul şi se apropie de Moscova. De aici se trăgea concluzia că
orice rezistenţă a devenit inutilă; după această concluzie urma o făgăduială: „de a
lăsa în viaţă pe oricine se va preda de bunăvoie, inclusiv cadrele de comandă şi
cele politice” de asemenea, se făgăduia că prizonierii vor fi hrăniţi de trei ori pe
zi şi întreţinuţi în condiţii înde-obşte stabilite în lumea civilizată. Pe contrapagina
manifestului era imprimată o schemă răşchirată; nume de oraşe nu figurau pe ea
decît trei — Minsk, Smolensk şi Moscova —, dar în linii generale se putea
deduce că săgeata de la nord a ofensivei germane ajungea departe dincolo de
Vologda, iar cea de la sud înţepa cîmpiile dintre Penza şi Tambov. Săgeata din
mijloc ajungea pînă aproape de Moscova, dar fără s-o atingă — alcătuitorii
schiţei nu se putuseră hotărî totuşi să cucerească şi Moscova.
— Da-da, rîse batjocoritor Serpilin şi, păturind în două manifestul, îl înapoie
lui Şmakov. Iată dar că pînă şi ţie îţi promit viaţa, tovarăşe comisar. Poate să ne
predăm, ce spui?
— Chiar şi denikiniştii îşi fabricau mai cu cap fiţuicile de soiul ăsteia, răspunse
Şmakov şi, întorcîndu-se spre Sinţov, care se afla în spatele lui, îl întrebă dacă
mai are vreun chibrit.
Sinţov îşi scoase chibriturile din buzunar şi, apucînd hîrtia care i se întindea,
dădu s-o aprindă fără s-o fi citit. Dar Şmakov îl opri.
— Stai, băiatule, întîi citeşte-o, că nu-i molipsitoare!
Sinţov citi manifestul cu un fel de nepăsare care-l uimi şi pe el însuşi. El,
Sinţov, ucisese alaltăieri şi ieri doi fascişti, mai întîi cu puşca, apoi cu automatul
nemţesc, ucisese poate şi mai mulţi, dar doi doborîse cu siguranţă. Şi voia să-i
ucidă pe fascişti şi de acum încolo, aşa că manifestul acesta nu i se adresa lui...
„A lăsa în viaţă pe oricine... Pe oricine! Nu se scrie aşa ruseşte”, îşi spuse el şi,
hîrşîind un chibrit pe cutia umedă, aprinse un colţ al manifestului, care începu să
se strîngă sul.
Între timp, fără a mai pierde vremea, Serpilin se pregătea soldăţeşte să tragă un
pui de somn sub copacul care-i plăcuse. Spre uimirea lui Sinţov, printre puţinele
lucruri strict necesare aflate în porthartul lui Serpilin se găsi şi o perniţă de
cauciuc împăturită în patru. Balo- nîndu-şi caraghios obrajii supţi, Serpilin umflă
perniţa şi-şi lăsă cu satisfacţie capul pe ea.
— E un dar al soţiei, pe care-l car pretutindeni cu mine! îi spuse el, zîmbind,
lui Sinţov, care urmărea din ochi aceste pregătiri. Dar nu pomeni nimic despre
amintirile ce-l legau de această perniţă: i-o trimisese de-a- casă soţia sa cu cîţiva
ani în urmă, şi acest dar al ei îl însoţise în lunga lui călătorie pînă dincolo de
cercul polar şi înapoi.
Şmakov nu voia să se culce cît timp avea să doarmă comandantul, dar Serpilin
îl convinse că poate s-o facă.
— Oricum, astăzi noi doi tot n-o să ne putem odihni cu rîndul, spuse Serpilin.
Noaptea n-o să putem dormi, te pomeneşti că va trebui să luptăm. Iar nedormit
nu poate lupta nimeni, nici măcar comisarii! Aşa că fă bine şi închide ochii
măcar pentru o oră, ca găina pe stinghie.
După ce ordonă să fie trezit îndată ce se va întoarce cercetarea, Serpilin se
întinse fericit pe iarbă. Curînd, tot sucindu-se de pe o parte pe alta, aţipi şi
Şmakov. Sinţov, căruia Serpilin nu-i dăduse nici o dispoziţie, îşi învinse cu greu
tentaţia de a se culca şi el. Dacă Ser-pilin i-ar fi spus de-a dreptul că se poate
culca, n-ar fi rezistat şi ar fi adormit pe loc, dar Serpilin nu-i spusese nimic, şi
Sinţov, luptînd cu somnul, porni să măsoare în lung şi-n lat poiana micuţă în
mijlocul căreia, la poalele unui copac, se odihneau comandantul şi comisarul
diviziei. Înainte vreme auzise că oamenii pot adormi cîteodată şi în mers, acum
însă făcea proba pe propria-i piele, surprinzîndu-se uneori că s-a oprit şi îşi
pierde echilibrul.
— Tovarăşe politruc, auzi el o voce cunoscută, chiar în clipa unei asemenea
opriri involuntare.
În faţa lui se afla Horîşev.
— Ce s-a întîmplat? întrebă Sinţov, alarmat de emoţia adîncă de pe chipul de
băieţandru, de obicei netulburat şi vesel, al locotenentului.
— Nimic. Am descoperit un tun în pădure. Vreau să raportez asta
comandantului de brigadă.
Horîşev continua să vorbească încet, probabil însă că vorba tun îl trezi pe
Serpilin. El se aşeză, sprijinindu-se în palme, se uită la Şmakov, care mai
dormea, şi se ridică tiptil în picioare, făcînd un semn lui Horîşev să nu raporteze
cu glas tare, ca să nu-l trezească pe comisar.
Apoi, îndreptîndu-şi bluza şi cerînd lui Sinţov să-l urmeze, se îndepărtă cu
cîţiva paşi spre desişul pădurii. Abia aici îi dădu voie lui Horîşev să raporteze.
— Ia zi, despre ce tun e vorba? Nemţesc?
— Nu, e de-al nostru. Pe lîngă tun sînt cinci ostaşi.
— Proiectile?
— Nu le-a rămas decît un singur proiectil.
— Nu-i mare comoara. E departe de aici?
— La vreo cinci sute de paşi.
Serpilin îşi scutură umerii, ca pentru a alunga ur- mele somnului, şi ordonă lui
Horîşev să-l conducă la tun.
Sinţov ar fi vrut să afle pe drum de ce faţa de obicei calmă a locotenentului este
acum atît de agitată, dar Serpilin parcurse întreg drumul în tăcere, şi Sinţov nu se
simţi în stare să tulbure această tăcere.
Peste cinci sute de paşi zăriră într-adevăr într-un brădet un tun antitanc de
patruzeci şi cinci de milimetri. Lîngă tun, pe pămîntul acoperit cu un strat gros
de cetină roşcată, şedeau ostaşii lui Horîşev împreună cu cei cinci artilerişti
despre care acesta îi raportase lui Serpilin.
 La apariţia comandantului de brigadă, toţi săriră în picioare; artileriştii cu o
clipă în urma puşcaşilor, totuşi înainte ca Horîşev să apuce a comanda.
— Bună ziua, tovarăşi artilerişti! salută Serpilin. Cine e mai mare printre voi?
Un plutonier, purtînd în cap o şapcă cu cozorocul rupt în două şi cu postav
negru de artilerist, făcu un pas înainte. În locul ochiului stîng se vedea numai o
rană tumefiată. Pleoapa celuilalt ochi tresărea de încordare. Dar plutonierul stătea
bine înfipt în pămînt, de parcă picioarele încălţate în cizme rupte i-ar fi fost
ţintuite în piroane; braţul cu mîneca arsă şi sfîşiată se ridică sprinten spre
cozorocul frînt, ca împins de un resort; el raportă cu un glas gros şi puternic, doar
puţin gîtuit de emoţie, că el, plutonierul Şestakov din divizionul nouă
 artilerie antitanc independent, este în prezent cel mai mare în funcţie şi că prin
lupte grele a adus de lîngă Brest materialul rămas.
— De unde, de unde? întrebă uimit Serpilin, părîn- du-i-se că n-a auzit bine.
— De lîngă oraşul Brest, unde divizionul cu efectivul complet a angajat prima
luptă cu fasciştii, mai mult scandă decît spuse plutonierul.
În brădet se înstăpîni o linişte adîncă.
Serpilin se uita la artilerişti, gîndindu-se dacă poate fi adevărat ceea ce a
auzit. Şi cu cît se uita mai înde-lung la ei, cu atît îi era mai clar că tocmai această
ispravă de necrezut este adevărul adevărat, iar tot ce scriu nemţii în manifeste
despre pretinsele lor victorii nu sînt decît minciuni ticluite ca să ia ochii, şi nimic
mai mult.
...Cinci chipuri înnegrite de foame, cinci perechi de braţe ostenite, muncite,
cinci bluze murdare, albite de sudoare, sfîşiate de crengi, cinci automate nemţeşti
capturate în luptă şi un tun, ultimul tun al divizionului, ajuns aici nu pe calea
cerului, ci pe pămînt, şi nu prin- tr-o minune, ci purtat pe braţe ostăşeşti de la
graniţă pînă aici, drum de patru sute de verste şi mai bine... Nu, minţiţi cu
neruşinare, domnilor fascişti, n-o să fie cum vreţi voi!
— Pe braţe l-aţi cărat, sau cum? întrebă Serpilin, înghiţind nodul ce i se pusese
în gît şi arătînd din cap spre tun.
Plutonierul răspunse, iar ceilalţi, nemaiputînd tăcea, confirmară în cor că l-au
dus cum s-a putut: şi tras de cai, şi tras de ei, şi iarăşi de cai, şi iar pe braţe...
— Dar cum l-aţi trecut peste ape, şi aici, peste Nipru? întrebă din nou Serpilin.
— Pe o plută, acum două nopţi...
— Iar noi, uite că n-am trecut nici unul, zise deodată Serpilin şi, deşi spunînd
asta îi cuprinse într-o singură privire pe toţi, ostaşii lui aflaţi acolo simţiră
limpede că reproşul comandantului se adresează unui singur om — lui însuşi.
Apoi Serpilin se uită iarăşi la artilerişti.
— Se spune că aveţi şi proiectile!
— Unul singur, ultimul, răspunse plutonierul, cu glas vinovat, de parcă numai
el purta răspunderea că n-a reuşit să completeze unitatea de foc a tunului.
— Dar penultimul proiectil unde l-aţi tras?
— Aici, la vreo zece kilometri. Plutonierul întinse mîna în direcţia unde,
dincolo de pădure, trecea şoseaua. Noaptea trecută l-am scos în marginea şoselei
sub un desiş de tufe şi am tras cu ochire directă asupra unei coloane auto, i-am
plesnit una drept în farurile maşinii din frunte!
— Şi nu v-aţi temut că or să vă caute în pădure?
— Ne-am săturat să ne tot temem, tovarăşe comandant de brigadă. Las’ să se
mai teamă şi ei de noi!
— Şi chiar nu v-au căutat? N-au scotocit pădurea?
— Nu. Doar au răscolit totul în jur cu minele. Atunci l-au rănit de moarte pe
comandantul divizionului.
 — Şi unde se află? întrebă repede Serpilin şi, înainte de a primi răspunsul, se
dumeri singur.
Mai deoparte, în direcţia spre care se aţintea privirea plutonierului, sub un pin
uriaş şi bătrîn, golaş aproape pînă-n creştet, se vedea movila galbenă a unui
mormînt proaspăt; pînă şi baioneta nemţească, lată ca un hîrleţ, cu care oamenii
tăiaseră brazdele de iarbă pentru a acoperi mormîntul, mai era înfiptă în pămînt,
ca o cruce nesolicitată.
Pe tulpina pinului de deasupra moviliţei de mormînt mai lăcrimau cu picuri de
răşină două crestături adînci încrucişate. Pe alţi doi pini, aflaţi în dreapta şi în
stînga mormîntului, se căscau răni la fel de crude, ca o provocare adresată
soartei, ca făgăduiala tăcută a unei întoarceri.
Serpilin se apropie de mormînt, îşi smulse şapca din cap şi rămase aşa multă
vreme, cu ochii-n pămînt. Ai fi spus că se străduie să vadă prin învelişul de lut
ceea ce nimănui nu-i mai era dat să vadă vreodată — chipul omului care, prin
lupte grele, izbutise să aducă de la Brest pînă la această pădure de peste Nipru tot
ce mai rămăsese din divizionul lui: cinci ostaşi şi un tun cu ultimul lui proiectil.
Serpilin nu-l văzuse niciodată, dar i se părea că ştie foarte bine ce fel de om a
fost. Un om alături de care ostaşii se aruncă în foc şi în apă, un om al cărui trup
fără viaţă este scos de sub gloanţe cu preţul vieţii, un om ale cărui ordine sînt
executate şi după moarte. Un om cum trebuie să fii ca să-i aduci pînă aici pe
aceşti oameni cu tunul lor...
Dar şi ei, aceşti oameni pe care i-a condus el, erau demni de un asemenea
comandant. El a fost astfel pentru că a mers cu ei...
Într-un tîrziu, Serpilin îşi puse şapca pe cap şi, fără o vorbă, strînse, pe rînd,
mîinile celor cinci artilerişti. Apoi întoarse capul spre mormînt şi-i întrebă scurt:
— Cum îl chema?
— Căpitanul Gusev.
— Nu trebuie să notezi, tot n-am să uit pînă-n ceasul morţii, spuse Serpilin
văzînd că Sinţov duce mîna la porthart. Sau poate-i mai bine totuşi să notezi —
toţi sîntem muritori! Trece-i şi pe artilerişti în controale! Vă mulţumesc pentru
serviciul credincios, tovarăşi! Cît despre ultimul vostru proiectil, cred că-l vom
trage încă în lupta care ne aşteaptă în noaptea asta!
Printre ostaşii lui Horîşev, care sităteau alături de artilerişti, Serpilin observase
mai demult capul cărunt al lui Baranov, dar abia acum îi întîlni privirea şi, cutre-
mjurîndu-se de dispreţ, citi în ochii lui groaza ce i-o inspira lupta iminentă.
— Tovarăşe comandant de brigadă, răsună din spa-tele ostaşilor o voce de
femeie, şi peste o clipă apăru silueta micuţă a doctoriţei, vă cheamă tovarăşul
colo-nel!
— Colonelul? întrebă nedumerit Serpilin. Tot gîndul lui era absorbit de
Baranov, şi în prima clipă nu putu înţelege nicicum despre care colonel este
vorba. Da, bine, să mergem, să mergem! spuse el apoi, dîndu-şi seama că esite
vorba de Zaicikov.
— Dar ce s-a întîmplat aici? De ce nu m-aţi chemat? întrebă necăjită doctoriţa,
lipindu-şi palmele în dreptul pieptului, cînd observă grupul de oameni strînşi în
jurul mormîntului proaspăt acoperit.
— Nu-i nimic, să mergem, era tîrziu să-ţi mai cerem ajutorul! murmură
Serpilin şi, lăsîndu-şi mîna grea pe umerii ei, într-o mîngîiere aspră, o întoarse
aproape cu sila şi porni alături de ea, fără a-şi retrage mîna.
„N-are nici credinţă, nici onoare, nici conştiinţă, continua el să-l judece în gînd
pe Baranov, în timp ce mergea alătura de doctoriţă. Cît timp războiul mai părea
departe, dumnealui se lăuda că o să înaintăm ca în brînză, dar cum a început, a şi
luat-o la goană din faţa lor. Şi de vreme ce s-a speriat, de vreme ce-i îngrozit,
înseamnă că pentru el totul s-a isprăvit, totul e pierdut, n-o să mai învingem! Ba
vezi să nu! Afară de tine mai există pe lume şi căpitanul Gusev, există artile-
riştii lui, şi mai existăm şi noi păcătoşii, viii şi morţii, şi uite, mai există şi
doctoriţa asta micuţă, care tre- buie să ridice naganul cu amîndouă mîinile ca să
poată trage...”
Într-un tîrziu, Serpilin îşi dădu deodată seama că braţul lui uriaş tot se mai
sprijină pe umărul slăbuţ al doctoriţei, nu numai că se sprijină, ci îl şi apasă din
greu. Iar ea, ea păşeşte de parcă nici nu i-ar băga de seamă povara, ba s-ar părea
chiar că-şi saltă dinadins umărul ca să-l susţină. Merge şi nici nu bănuieşte pro-
babil că există pe lume şi oameni ca acest Baranov.
— Uite, vezi, mi-am uitat mîna pe umărul dumitale, spuse el cu o voce cam
surdă şi mîngîioasă, trăgîndu-şi mîna.
— Nu-i nimic, sprijiniţi-vă dacă sînteţi ostenit, răspunse ea. Nici nu vă
închipuiţi ce puternică sînt.
,,Da, eşti puternică, îi răspunse Serpilin în gînd. Cu oameni ca tine nu ne
prăpădim noi, asta-i lege.” Ar fi vrut să-i spună acestei femei micuţe o vorbă
caldă şi încurajatoare, un fel de replică la propriile sale gînduri despre Baranov,
dar nu găsi ce anume să-i spună, şi curînd ajunseră tăcuţi la locul în care se afla
Zaicikov.
— L-am adus, tovarăşe colonel, şopti doctoriţa, lăsîn- du-se în genunchi lîngă
targă şi înclinîndu-se mult spre obrazul lui Zaicikov.
Serpilin se lăsă şi el în genunchi lîngă ea. Doctoriţa însă se trase mai într-o
parte, ca să nu-l împiedice să se aplece spre Zaicikov.
— Tu eşti, Serpilin? întrebă Zaicikov cu o şoaptă nedesluşită.
— Eu.
— Ascultă. Uite ce vreau să-ţi spun, şopti el şi mai încet, după care tăcu din
nou.
 Serpilin aşteptă un minut, două, trei, dar nu-i fu dat să mai afle ce a vrut să-i
spună noului comandant al diviziei fostul ei comandant, în ultima lui secundă de
viaţă.
— A murit! murmură abia auzit doctoriţa.
Serpilin îşi scoase încet şapca din cap, rămase cam un minut în genunchi cu
capul descoperit, apoi, dezdoin- du-şi anevoie genunchii, se ridică în picioare şi
se îndepărtă fără să spună o vorbă.
Cercetaşii se întoarseră şi raportară că pe şosea se află patrule nemţeşti şi
clocoteşte o intensă circulaţie de maşini în direcţia Ceausî.
— Da, după cum se vede, va trebui să luptăm, spuse Serpilin. Deşteptaţi şi
încolonaţi oamenii!
Acum, aflînd că presupunerile lui se confirmă şi că sînt prea puţine şanse să
poată traversa şoseaua fără luptă, Serpilin reuşi să se scuture definitiv de apăsă-
toarea osteneală fizică ce-l copleşea încă de dimineaţă. Era ferm hotărît să ducă
pe toţi aceşti oameni, care se sculau din somn cu armele în mînă, acolo unde
trebuia să-i ducă — la ai lor! Nu se gîndea şi nu voia să se gîndească la nimic
altceva, deoarece pentru el nu era altceva mai important acum.
El nu ştia şi nici nu putea să ştie încă în noaptea aceea întreaga însemnătate a
tot ce făcuseră şi pînă atunci oamenii lui. Şi asemeni lui, asemeni subordonaţilor
săi, alte mii de oameni, în alte mii de locuri, luptînd pe viaţă şi pe moarte cu o
dîrzenie neprevăzută în planurile nemţeşti, nu-şi dădeau încă seama de întreaga
însemnătate a faptelor lor.
Ei nu ştiau şi nici nu puteau să ştie că generalii armatelor nemţeşti, încă
victorioase, care pe atunci mai înaintau spre Moscova, Leningrad şi Kiev, peste
cincisprezece ani aveau să denumească această lună iulie a anului nouă sute
patruzeci şi unu lună a speranţelor lor înşelate, a succeselor care n-au devenit
victorii.
 Ei nu puteau să prevadă aceste viitoare mărturii făcute de duşman cu
amărăciune, dar aproape fiecare dintre ei a pus umărul, atunci în iulie, pentru ca
lucrurile să se desfăşoare tocmai aşa.
Serpilin stătea cu urechea ciulită la comenzile cu glas scăzut, care ajungeau
pînă la el. Coloana şerpuia în linişte prin întunericul ce cuprinsese pădurea.
Deasupra creştetelor ei zimţate se înălţa o lună stacojie şi turtită. Se termina
prima zi a încercuirii...

CAPITOLUL AL ŞAPTELEA

După succesul luptelor ofensive din august şi septembrie de lîngă Elnea, în

fîşia Frontului de Vest se statornicise o relativă acalmie. Brigada de tancuri a
locotenent-colonelului Klimovici se afla în pădurile de la sud de Elnea;
batalionul ei de cercetare ocupa pe limita dinainte, ca o obişnuită unitate de
infanterie, un sector de apărare de patru kilometri.
Înainte de război, Klimovici comandase o brigadă de tancuri staţionată lîngă
Slonim. Din oamenii cu care începuse războiul nu-i mai rămăseseră în unităţi
decît şaptezeci. Unii muriseră în timp ce brigada îşi croia drum să iasă din
încercuire prin pădurile dinspre Sluţk şi Bobruisk, alţii căzuseră acoperind
Moghiliovul, iar cei din urmă fură şterşi din controale în august şi septembrie
chiar aici, lîngă Elnea.
Înaintea luptelor de aici, brigada fu completată jumătate cu tancuri vechi ,,BT-
7”, jumătate cu tancuri noi — ,,T-34”, sau, cum începu să le spună curînd toată
lumea, „treizecipatruri”. Treizecipatrurile se dovediră a fi maşini de mare clasă,
şi tocmai de aceea în luptele de lîngă Elnea tot greul căzu asupra lor. În fiecare
batalion se iviră goluri mari, dar brigada nu fu retrasă din prima linie,
făgăduindu-i-se noi completări de oameni şi maşini chiar acolo, pe poziţie. De
data asta urma să primească doar treizecipatruri. După luptele de la Elnea, îndră-
gostit de aceste maşini, Klimovici le aştepta sosirea cu o nerăbdare lesne de
înţeles la un tanchist, care de la începutul războiului se mai salvase de două ori
doar ca prin minune din cele două tancuri „BT-7”, cuprinse de foc ca nişte cutii
de chibrituri. Devenise limpede încă de la Halhin-Gol că aceste tancuri uşoare,
cu viteză mare, au o putere de foc insuficientă şi un blindaj prea slab. Şi totuşi,
nemaiapucînd să i se înlocuiască maşinile vechi cu treizecipatrurile promise,
Klimovici începuse războiul pe graniţa apuseană tot cu acele învechite „BT-7”
Într-a cincea zi de război era cît pe ce să împuşte în faţa frontului pe un
comandant de companie, care, cuprins de o criză de furie neputincioasă, începuse
să strige de faţă cu oamenii că nu se poate lupta cu aceste prăpădite „BT-7”. Dar
peste numai o oră, acelaşi comandant de companie se avîntase în luptă, şi după
ce distrusese un tanc german, arsese împreună cu tancul său, sub ochii lui
Klimovici.
Lîngă Elnea, locotenent-colonelul încercase un sentiment complex: pe de o
parte era mîndru de tanchiştii săi, care pe noile maşini spărgeau tancurile
nemţeşti ca pe nişte nuci, iar pe de altă parte nu putea uita amărăciunea
copleşitoare de la începutul războiului, cînd nu avusese nici o maşină de acest fel
şi fusese nevoit să piardă două tancuri pentru unul, în împrejurări în care ar fi
putut să piardă numai unul pentru două.
Acum, în timpul acalmiei, reparase toate vechile tancuri „BT-7” rămase în
brigada lui şi se străduia cu îndîrjire să-i convingă pe subordonaţii săi că se poate
lupta şi pe aceste miaşini, dar în adîncul sufletului aştepta noile tancuri cu o
nerăbdare pătimaşa, cum nu mai aşteptase nimic în viaţă.
Fusese şi înainte ceea ce se cheamă un „militar sadea”, acum însă, cînd
serviciul militar devenise din serviciu — război, el îi ocupa toate gîndurile şi tot
sufletul. Se gîndea numai la brigada lui şi la nimic altceva, pentru că altceva nici
nu mai avea pe lume. Înainte de război au fost patru oameni în casa lui; trei îi
erau dragi, iar faţă de al patrulea se simţea obligat: trebuia să-i poarte de grijă;
primii trei erau: fiica sa, fiul său şi soţia sa, iar al patrulea — mama soţiei. Într-
a treia zi de război, toţi patru fuseseră ucişi de o bombă, într-un automobil, pe
şosea, chiar în clipa cînd îi socotise salvaţi. Cînd i se anunţase vestea, brigada de
tancuri era în plină luptă, şi el nu avusese răgazul nici măcar să asiste la în-
mormîntarea a ceea ce mai rămăsese dintr-înşii.
N-avea decît treizeci de ani, şi dacă cuiva i-ar fi trecut prin cap să-l întrebe:
,,Da, e adevărat că ţi s-a întîmplat un lucru cum nu se poate mai îngrozitor, dar
mai ai înaintea ta o viaţă de om; e poisibil oare ca nimic să nu mai poată înlocui
ceea ce ai pierdut? — probabil că atunci, în ciuda durerii nemăsurate, Klimovici
ar fi răspuns cu toată cinstea: ,,Ba cred că da!” Dar în tot răstimpul acestor luni,
nici unul din cei care-i auzeau glasul dur şi-i vedeau expresia de nepătruns a feţei
nu s-a gîndit să-l întrebe cum are de gînd el, omul care a rămas singur pe lume,
să trăiască după război. Şi nici el nu se gîndea cum va trăi după război. El însuşi
întruchipa războiul, şi atîta timp cît războiul dura, afară de cerinţele şi interesele
imediate ale războiului, pentru el, după pierderea familiei, nu mai exista nimeni
şi nimic.
În seara de 1 octombrie, Klimovici stătea la statul- major al brigăzii, într-o izbă
strîmbă şi murdară pe din afară, dar frecată lună pe dinăuntru — era pedant şi-i
plăcea curăţenia — şi citea Noile întîmplări ale bravului soldat Svejk, opera
satirică a unui corespondent de front. Majoritatea oamenilor de aici citeau cu plă-
cere aceste povestiri, lui Klimovici, însă, ele nu-i plăceau. Deocamdată încă, atîta
timp cît nemţii ne loveau mai tare decît îi loveam noi pe ei, după părerea lui era
prea devreme să rîdem de ei. Totuşi continua să citească aceste povestiri, pentru
că se obişnuise să citească rînd cu rînd ziarul de front, căutînd acolo lucruri de
practic folos pentru serviciul lui.
Deodată sună telefonul. Păturind ziarul în aşa fel încît locul la care ajunsese să
fie chiar la îndoitură, ca apoi să nu mai piardă vreme să-l caute, Klimovici ridică
receptorul. Era comandantul batalionului de cercetare, carie-i raporta un lucru
deosebit de ciudat: în faţa batalionului lor, în spatele frontului nemţesc, începuse
un foc susiţinut de mitraliere, automate şi puşti, răsunau de asemenea explozii de
grenade. Klimovici luă receptorul de la ureche, deschise larg ferestruica şi îşi
încordă auzul. Urechea lui bine antrenată prinse zvonul unei lupte îndepărtate.
— Vin la dumneata. Aşteaptă-mă, spuse Klimovici.
Pe limita dinainte, în pădure, era întuneric şi umezeală, căzuse nu demult un
ropot de ploaie. Locotenentul trimis în întîmpinarea lui Klimovici mergea la
cîţiva paşi înainte, braţele lui strînse pe automat împungeau cu coatele ascuţite
foaia de cort udă de ploaie. Trecînd pe lîngă un tanc ,,BT-7”, mascat într-un şanţ
de tragere adînc, Klimovici se gîndi din nou la ceea ce-l preocupa necontenit în
ultima vreme: ,,De-ar veni mai curînd treizecipatrurile acelea!”
Punctul de observare se găsea chiar la marginea pădurii. Ziua, de acolo se
vedea ca-n palmă o fîneaţă necosită coborînd în pantă dulce spre un pîrîu, şi din-
colo de el, o altă fîneaţă urcînd tot aşa de dulce spre altă pădure, aceasta din urmă
fiind dincolo, la nemţi. Lîngă pîrîu se zăreau două tancuri arse: un „BT-7” de-al
nostru şi un ,,T-4” nemţesc. Stăteau acolo, alături, de aproape o lună,
nedespărţite, ca doi gemeni.
Deasupra pădurii ocupate de nemţi ise înălţau cînd ici, cînd colo, rachete de
semnalizare albe şi roşii, şi izbucneau sclipiri de explozii. Focul mitralierelor şi
puştilor nu mai venea de la un kilometru şi jumătate de limita dinainte a
apărării nemţilor, aşa cum rapor- tase cu jumătate de oră în urmă comandantul
batalionului de cercetare, ci de mult mai aproape. De la punctul de observare
pînă la prima linie a nemţilor erau patru sute de metri, iar schimbul de focuri
răsuna acum la vreo cinci sute de metri dincolo de ea, cam acolo unde, potrivit
datelor culese de cercetaşi, se afla a doua linie a şanţurilor de tragere nemţeşti.
Klimovici fu copleşit de aceeaşi emoţie care-i cuprinsese pe toţi cei aflaţi la
punctul de observare: toţi se gîndeau la acelaşi lucru, temîndu-se să dea crezare
bănuielii lor.
— Ivanov, echipajele pe tancuri! ordonă Klimovici tînărului comandant al
batalionului de cercetare, după ce luă cunoştinţă de cele observate de acesta în
ultima jumătate de oră.
— Am înţeles, echipajele pe tancuri! spuse Ivanov şi nu se putu reţine de a
întreba: Adică atacăm ca să le ieşim în întîmpinare, tovarăşe locotenent-colonel?
— Asta o să hotărîm văzînd şi făcînd. Executarea! spuse Klimovici şi, coborînd
în adăpost, ceru telefonistului să-i facă legătura eu statul-major al armatei.
 Mai telefonase la armată şi înainte de a porni în- coace, acum însă venise
timpul să raporteze din nou. Nici nu apucă telefonistul să învîrte o data manivela
aparatului, cînd răsună un apel: statul-major îl căuta pe comandantul brigăzii.
— Ce vezi dumneata acolo? Raportează! se auzi glasul comandantului armatei.
Klimovici raportă că vede rachete şi explozii, că în spatele liniilor, nemţeşti se
duce o luptă şi că de la el pînă la locul luptei sînt cam opt-nouă sute de metri.
— Vecinul dumitale din stînga raportează acelaşi lucru, îl informă
comandantul. Dar lupta se dă în dreapta lui, adică chiar în faţa dumitale, pe un
front îngust. Cum apreciezi situaţia şi ce ai de gînd să faci?
Klimovici spuse care este părerea lui şi a oamenilor din batalionul de cercetare:
în sectorul lor îşi croieşte drum prin liniile nemţeşti o unitate care vrea să iasă
prin luptă din încercuirea inamică. El cerea permisiunea de a-şi apropia tancurile
şi a executa o cercetare prin luptă la stînga şi la dreapta sectorului în care se aud
zgomotele de luptă din spatele nemţilor.
Receptorul rămase mut cîteva clipe, apoi comandantul spuse că, după
informaţiile lui, în spatele apropiat al inamicului nu se mai află de mult nici o
unitate încercuită. Pe urmă îl făcu atent că este posibil ca totul să nu fie decît o
provocare dibace, a cărei ţintă ar fi mai întîi să ne atragă înainte, iar apoi să ne
respingă şi să intre pe urmele batalionului în dispozitivul nostru.
— Am în vedere şi această posibilitate, tovarăşe comandant, spuse Klimovici.
Iau măsuri de prevedere, las în ambuscadă treizecipatrurile.
— Cîte ai acum, unsprezece, nu? îl întrerupse comandantul.
Fiecare treizecipatru era pe atunci o comoară chiar şi la nivelul armatelor, şi
comandantul le ştia numărul ca pe degete.
— Da, unsprezece, confirmă Klimovici. Dar dacă sînt totuşi ai noştri, dacă-şi
croiesc drum, nu-i putem lăsa fără o mînă de ajutor, tovarăşe comandant.
Receptorul amuţi iarăşi. Klimovici auzea la celălalt capăt al firului un zvon de
glasuri, dar nu putu distinge ce spun: probabil că comandantul se sfătuia chiar
acolo, la aparat, cu un membru al Consiliului militar sau cu şeful statului-major.
— Intră în acţiune, răspunse el peste vreun minut. Raportează la fiecare
jumătate de oră.
Klimovici lăsă receptorul şi fără să mai piardă vreme începu să se pregătească
de atac: puse iarăşi mîna pe telefon şi vorbi cu comandanţii de batalioane. Dădea
ordine şi dispoziţii, iar, în faţa lui lupta creştea, creştea mereu, mutîndu-se ba în
stînga, ba în dreapta, ba răz- bătînd înainte, ba retrăgîndu-se îngrijorător. Nu, asta
nu putea fi o provocare; acolo, la opt sute de metri de ei, între prima şi a doua
linie a poziţiilor nemţeşti, se zbăteau, mureau, răzbeau înainte, se rostogoleau
înapoi tovarăşi de-ai lor, înghesuiţi din toate părţile şi strangulaţi tot mai mult de
cercul de foc al armelor nemţeşti. Ai fi spus că acolo, intre poziţiile fasciste, se
zvîrcoleşte o inimă vie, însîngerată, pe care nemţii o înţepau din toate părţile cu
săgeţile automatelor, o străpungeau cu rafalele mitralierelor, o sfîrtecau cu sal-
vele aruncătoarelor de mine...
Dacă comandantul i-ar fi interzis lui Klimovici să sară în ajutorul celor
încercuiţi, care străbătuseră cu siguranţă sute de kilometri, iar acum se prăpădeau
la doi paşi de-ai lor, ziua aceasta ar fi rămas în amintirea lui Klimovici ca cea
mai neagră zi din viaţa lui ostăşească. Dacă i s-ar fi spus dinainte că, sărindu-le
în ajutor, va muri el însuşi, el ar fi pornit totuşi la luptă fără, a şovăi nici o clipă.
Iar cînd această inimă rănită şi sfîşiată, din mijlocul poziţiilor, nemţeşti, se
avîntă cu un ultim elan însîn- gerat şi răzbătu încă două sute de metri spre prima
linie a şanţurilor de tragere vrăjmaşe şi, concomitent, cele opt tancuri „BT-7”,
împreună cu cei o sută cincizeci de ostaşi ai batalionului de cercetare, ţîşneau
în întîmpinarea ei pe întuneric, luînd în piept poziţiile nemţeşti, acţiunea aceasta
nu mai era un simplu şi curajos atac de noapte, ci o irezistibilă şi coordonată por-
nire sufletească a tuturor ostaşilor acestui batalion rărit de lupte grele şi
îndelungi.
Planul lui Klimovici — de a izbi în dreapta şi în stînga fîşiei pe unde încercau
să iasă din încercuire ai noştri — se dovedi bun şi îşi arătă roadele din primul
minut. Nemţii, care se concentraseră, venind prin şanţurile de tragere şi de
comunicaţie spre locul unde presupuneau că se va face ruperea pentru a înfunda
cu un dop viu acest loc îngust ca un gît de sticlă, auzind din două părţi huruit de
tancuri şi strigăte de „ura”, înce-pură din nou să se întoarcă la locurile lor din
dreapta şi din stînga. La vreme de noapte, o asemenea depla-sare repetată nu se
putea să nu işte haos; şi acest haos se iscă cu atît mai vîrtos, cu cît
pătrunderea din spate şi atacul de front erau pentru nemţi o surpriză dublă.
Lupta se încheie peste o oră. Mai pîlpîi o vreme ba ici, ba colo. Curînd însă se
potoli definitiv, şi numai undeva departe, în întuneric, ca într-o găleată goală,
ţăcăniră iarăşi serii întîrziate de automate. Klimovici pierduse două tancuri, care
săriseră în aer pe nişte mine nemţeşti, şi cincisprezece oameni, căzuţi sub foc pe
ambele maluri ale pîrîiului. În schimb, chiar şi după datele sumare din timpul
nopţii, un batalion întreg — mai bine de trei sute de oameni — îşi făcuse drum
prin haosul luptei peste poziţiile nemţeşti. Şi acum, năuci de fericire, rupţi şi
flămînzi, sănătoşi şi răniţi, strîngîndu-şi încă armele ila piept, ostaşii scăpaţi din
încercuire se scurgeau prin şanţurile de tragere în bordeiele tanchiştilor.
Posturile de radio din întreaga lume urmăriseră cum avioane şi spărgătoare de
gheaţă din şase ţări salvau de pe gheţurile veşnice doisprezece oameni din
expediţia lui Nobile; ziarele din întreaga lume au descris cum aviatorii salvau pe
oamenii de pe Celiuskin, că- zuţi prizonieri ai gheţurilor zeci de milioane de oa-
meni au aşteptat cu sufletul la gură veşti de la cele trei expediţii care au pornit
concomitent spre banchiza Polul Nord, ca să salveze de acolo patru oameni.
Ceea ce s-a petrecut în noaptea aceea în sectorul batalionului de cercetare al
brigăzii şaptesprezece de tancuri nu ocupa însă decît o jumătate de pagină din
sinteza operativă a frontului respectiv şi nici nu ajunse în rîndurile comunicatului
Biroului sovietic de informaţii. Dar cea mai mare din toate bucuriile accesibile
sufletului omenesc, bucuria oamenilor care au putut salva alţi oameni, nu fu
întunecată de fel din această pricină. Şi bucuria aceasta a răsunat toată noaptea în
inimi, a luminat chipurile şi a încălzit strîngerile de mînă în fiecare bordei şi
adăpost al brigăzii de tancuri a lui Klimovici, pretutindeni unde salvaţi şi
salvatori şedeau alături, se îmbrăţişau, se sărutau, se întrerupeau unii pe alţii
povestind fără şir cum s-a petrecut totul, mîn- cau pe săturate pîine, caşă şi
conserve de carne şi adormeau, somn fără vise, pe paturi de campanie, pe laviţe,
pe pămîntul tare, pe culcuşuri ţepoase de ramuri de pin.
Comandantul grupului ieşit din încercuire, comandantul de brigadă Serpilin,
fusese rănit în ultima luptă la ambele picioare. Aghiotantul lui şi doi pistolari îl
aduseră pe o manta în izba lui Klimovici şi-l întinseră pe un pat ţărănesc aşternut
cu o plapumă albastră vătuită. Serpilin stătea culcat, cu spatele sprijinit de două
perne înalte şi albe, deşirat, murdar, nebărbierit, cu părul cărunt şi rar, încîlcit,
dar cu ţinuta regulamentară, cu ordinul Drapelul Roşu şi medalia 20 de ani ai
R.K.K.A.1 prinse pe piept şi cu romburile la locul lor pe petliţele murdare: pe una
din petliţe — rombul original, doar cu emailul sărit, pe cealaltă — rombul de
postav decupat din panglica unei şepci vechi.
Picioarele comandantului, cu pantalonii tăiaţi deasupra genunchilor, zăceau pe
plapuma albastră şi sîngerau mereu, înroşind bandajele mînjite cu noroi.
După ce-l întinseră pe pat, pistolarii ieşiră împreună cu ostaşul însoţitor al lui
Klimovici, care se grăbi să-i scoată din izbă şi să le dea ceva de mîncare, iar
aghiotantul lui Serpilin — un politruc foarte înalt, cu faţa suptă — rămase ca un
înger păzitor la căpătîiul rănitului şi, sprijinindu-se cu coatele de tăblia patului,
nu-şi lua ochii de la chipul comandantului său.
Klimovici trase un taburet şi se aşeză lîngă pat.
— Tovarăşe comandant de brigadă, am chemat medicul, trebuie să sosească
dintr-un minut într-altul. Înainte de a sta de vorbă, permiteţi-ne să vă pansăm.
— Lasă doctorul, locotenent-colonele, spuse Serpilin cu glas înfundat, dar
puternic, abia mişcîndu-şi buzele. Expediază-mă direct la batalionul medico-
sanitar: aici tot n-am să pot fi operat. Dar mai întîi fă-mi legătura cu comandantul
armatei. Ai fir direct?
— Am.
— Cine e comandantul vostru?
Klimovici spuse numele comandantului.
— Serghei Filippovici? întrebă Serpilin, şi pe chipul lui chinuit trecu umbra
unui surîs.
— Da.

1
 Armata Roşie Muncitorească — Ţărănească (n. ed.).
 — Am fost colegi la Academie. Fă-mi legătura!
Fără nici o obiecţie, Klimovici puse mîna pe telefon. Oricum, tot trebuia să
raporteze şi el la armată. Şi aşa era în întîrziere cu vreo zece minute, din pricina
agitaţiei iscate în tranşee.
— Raportează locotenent-colonelul Klimovici, spuse el cînd auzi glasul
comandantului armatei. În urma luptei purtate, în dispozitivul meu a ajuns un
grup de circa trei sute de oameni cu arma în mînă. Comandantul grupului vrea să
vă vorbească.
— Dă-mi-l, spuse comandantul armatei, şi în glasul lui se auzi acelaşi tremur
de emoţie ca într-al lui Klimovici.
Ocolind masa şi trăgînd firul de sub picioarele ei, Klimovici aduse aparatul
lîngă pat. Serpilin îşi dădu capul pe spate, zări deasupra sa chipul aghiotantului
şi-i făcu din ochi un semn, pe care acesta îl pricepu îndată: săltă pernele şi-l ajută
pe comandantul de brigadă să se ridice în capul oaselor.
— Tovarăşe comandant de armată, spuse rănitul în receptor, dar de data asta nu
cu glas înfundat, cum vorbise cu Klimovici, ci tare de tot, din fundul pieptului,
raportează comandantul de brigadă Serpilin! Am scos din încercuire şi am adus
la dispoziţia dumneavoastră divizia o sută şaptezeci şi şase de puşcaşi, care mi-a
fost încredinţată... Te salut, Serghei Filippovici, vorbeşte Serpilin...
Şi abia aici, la aceste ultime cuvinte, vocea lui slăbi, un spasm îi strînse
gîtul, înăbuşind hohotul de plîns ce sta să izbucnească, şi trupul se prăvăli pe o
parte, împreună cu ambele perne, pe care aghiotantul nu le mai putu reţine la
vreme. Receptorul căzu pe jos. În timp ce-l ridica, locotenent-colonelul
Klimovici auzi vorbele pe care le spunea comandantul, socotind că vorbeşte tot
cu Serpilin.
— Serpilin, care Serpilin?... Tu erai, Feodor Feodo- rovici? răsuna glasul
comandantului în receptorul lipit acum de urechea lui Klimovici, pentru că
Serpilin zăcea în pat fără cunoştinţă.
Medicul care intrase între timp se şi apucă să taie feşile murdare, iar sora
rînduia grăbită pe taburetul de lîngă pat seringa şi fiolele pentru injecţie.
— De ce taci, Serpilin? Tu eşti, sau nu? Care Serpilin? De ce nu vorbeşti?
striga cu glasul întretăiat de emoţie comandantul armatei. Iar Klimovici se uita la
rănitul leşinat, uitînd că de mult s-ar fi cuvenit să-i spună comandantului că la
telefon se află el, Klimovici, şi nu Serpilin.
— Tovarăşe comandant, spuse el într-un tîrziu, dez- lipindu-şi privirea de la
Serpilin, căruia medicul îi ştergea braţul cu eter, pregătindu-se să-i facă o injec-
ţie. La aparat locotenent-colonelul Klimovici, am luat eu receptorul, pentru că
comandantul de brigadă e rănit şi şi-a pierdut cunoştinţa.
— Cum arată? întrebă comandantul armatei. Înalt, uscăţiv, cu părul rar?...
— Chiar aşa, răspunse Klimovici fără să se uite la Serpilin, pentru că în mintea
lui se întipărise pentru toată viaţa imaginea lui Serpilin: înalt, uscăţiv, cu părul
rar. Ştia că nu va uita niciodată că unul din romburile lui de pe petliţe şi-a pierdut
emailul, iar celălalt a fost decupat din panglica unei şepci vechi, că pe piept avea
prins ordinul Drapelul Roşu şi medalia 20 de ani ai A.R.M.Ţ şi că este un om cu
care armata va fi întotdeauna armată, chiar dacă s-a retras de la graniţă tocmai
pînă la Elnea — un bărbat la care nu trebuie să te uiţi de două ori ca să înţelegi şi
să nu mai uiţi niciodată ce fel de om e.
— El este! strigă bucuros comandantul armatei. De unde a răsărit? A fost
doar...
Comandantul fu cît pe ce să spună ceea ce nu era de loc necesar să ştie şi
Klimovici. Apoi însă, după o scurtă pauză, spuse că va veni îndată la ei.
— Ai un medic la tine acolo? Ce spune?
— Am, tovarăşe comandant, îl întreb îndată. Klimovici se întoarse spre medic:
Comandantul armatei vrea să vină încoace, întreabă în ce stare se află rănitul.
Medicul mai stătea aplecat asupra lui Serpilin cu seringa în mînă.
— N-are voie să vină aici, răspunse el, spre uimirea lui Klimovici, fără măcar
să întoarcă privirea. O să-i punem numaidecît nişte legături şi o să-l transportăm
la batalionul medico-sanitar, direct pe masa de operaţie. Fiecare minut e preţios.
Raportaţi comandantului de armată.
— Tovarăşe comandant — transmise Klimovici la receptor. — Medicul spune
că rănitul trebuie transportat imediat la batalionul medico-sanitar, direct pe masa
de operaţie. Şi în timp ce vorbea auzi cum comandantul oftează adînc, direct în
receptor, apoi mormăie încet şi amar o înjurătură.
— Bine, spune medicului să-l transporte. Mai spu- ne-i că am să vin şi eu la
batalionul medico-sanitar, poate mai ajung înainte de operaţie... Sau nu, mai bine
nu-i spune; mai ştii, ar putea să se emoţioneze şi să taie anapoda. Spune-i că
am să vin la batalionul me-dico-sanitar îndată după operaţie. Restul ai să-l rapor-
tezi la telefon şefului de stat-major după ce-l vei expedia pe Serpilin. Eu am
terminat.
Peste zece minute aduseră o targă, şi rănitul fu întins pe ea. Klimovici însoţi
targa pînă la maşina sanitară. În urma lui ieşi şi aghiotantul lui Serpilin. Poli-
trucul dădu să urce în maşină după medic şi soră. Medicul însă îl opri, spunînd că
nu mai e loc şi nici nu este nevoie să mai vină şi el.
— Cum doriţi, tovarăşe medic militar, eu însă tot am să merg, spuse
aghiotantul şi se urcă pe scara maşinii sanitare.
— Tovarăşe locotenent-colonel! protestă medicul.
Dar, spre surpriza lui, Klimovici dete dreptate aghiotantului. El socotea
firească dorinţa politrucului de a-şi însoţi comandantul rănit pînă la batalionul
medico- sanitar.
— Nu-i nimic, tovarăşe politruc, urcă-urcă! O să se mai găsească un locşor.
După operaţie ai să te întorci cu aceeaşi maşină.
 — Asta depinde de ordinul comandantului nostru de brigadă, răspunse
politrucul.
— Bineînţeles. Dar dacă ai să te întorci, vino de-a dreptul la mine.
— Tovarăşe locotenent-colonel, transmiteţi, vă rog, comisarului nostru,
Şmakov, că eu am plecat cu comandantul de brigadă! mai strigă politrucul, după
ce maşina se urni din loc.
Maşina sanitară se pierdu în depărtare.
După ce se gîndi în treacăt că-l mai văzuse undeva pe politrucul acesta
deşirat, Klimovici se întoarse în izba sa, mută telefonul la locul lui şi telefonă
ajutorului pentru spate, rugîndu-l ca de bucurie să nu sară peste cal, hrănind fără
măsură pe oamenii sleiţi de osteneală şi foame, şi de asemenea să nu depăşească
raţia de votcă obişnuită.
— Ospitalitatea tanchiştilor bucuroşi de oaspeţi nu poate fi încorsetată! încercă
să glumească ajutorul pentru spate.
— Ba te rog să o încorsetezi, i-o reteză Klimovici. Şi te mai rog să le pregăteşti
peste noapte o baie bună. Asta da, o să fie într-adevăr ospitalitate de tanchist.
Apoi telefonă comisarului brigăzii şi-l întrebă dacă nu se află la el comisarul
grupului ieşit din încercuire, Şmakov.
— Ba-i aici. A fost rănit la cap de un ricoşet. L-am pansat aici. A stat întins, şi-
a mai revenit, şi acum o să-l poftim la masă.
— Bine, daţi-i drumul, vin şi eu îndată, spuse Klimovici şi, după ce dădu
dispoziţii însoţitorului său pentru eventualitatea că politrucul se va întoarce la ei
să înnopteze, ieşi din izbă.
Mînaţi de vînt, pe cer alergau nori grei cenuşii, zdrenţuiţi; printre ei clipeau
palide stelele toamnei. Frontul era învăluit într-o linişte adîncă, de parcă nici
pomeneală n-ar fi fost de luptă pe acolo.

Între timp, Sinţov gonea în maşina sanitară pe drumul de pădure, plin de

hopuri, stînd cinchit la căpătîiul lui Serpilin.
Cam pe la jumătatea drumului, Serpilin îşi veni în fire, dar continuă să stea
tăcut. Doar uneori, cînd maşina sărea peste vreun hop, îi scăpa printre dinţi un
geamăt înăbuşit.
Într-un tîrziu, întrebă:
— Unde mergem? La batalionul medico-sanitar?
Şi, recunoscînd glasul lui Sinţov, îi ordonă ca după ce-l va fi condus, să se
întoarcă la divizie. Aşa numea el de două luni şi mai bine pe oamenii care
scăpaseră cu el din încercuire şi tot aşa îi numi cu îndărătnicie şi astăzi.
— N-aş vrea să vă părăsesc, spuse Sinţov, gîndin- du-se la batalionul medico-
sanitar şi la operaţia la care urma să fie supus comandantul său.
Dar Serpilin îl înţelese altfel.
 — Ehei, frăţioare, în felul ăsta ai să poţi ajunge cu mine tocmai pînă-n Ural.
Cine ştie unde, la ce spital voi fi trimis! De luptat cînd ai să mai lupţi? Abia
acum începe adevăratul război!
— Am vrut doar să aştept cît va dura operaţia...
În glasul politrucului răsună o notă de jignire.
— Bine, bine, aşteaptă! spuse Serpilin, înţelegîndu-i abia acum gîndul. Din cîte
îşi dă seama felcerul din mine, rănile nu sînt grave, e rău al dracului numai că am
pierdut prea mult sînge.
Apoi, oftînd pe neaşteptate, întrebă:
— Îţi aminteşti cum plîngea doctoriţa noastră că acolo, în încercuire, nu putea
să facă răniţilor nici o transfuzie? Oameni care să-şi ofere sînge erau, fata avea
mîini de aur, dar transfuzii nu se puteau face! Nici tu instrumente, nici tu
laborator... Da, frate, rău e să fii dezarmat, lucru mai rău nici că se poate! Fiindcă
veni vorba, ai grijă, nu uita de ea!... Spune-i şi lui Şmakov, îngrijeşte-te şi tu...
La aceste vorbe, Serpilin îi atinse mîna cu mîna lui îngheţată din pricina
serioasei pierderi de sînge.
— Tovarăşe comandant de brigadă, murmură Sinţov cu glas tremurător,
simţind această atingere, dar tăcu, nemaiştiind ce să adauge.
Nu i se mai întîmplase de la începutul războiului să se teamă atît de mult să
piardă pe cineva, cum se te- mea acum pentru Serpilin. Totuşi, nu-l putea ruga cu
glas tare „Tovarăşe comandant de brigadă, vă rog, nu muriţi!”
Întreg batalionul medico-sanitar era în fierbere, înaintea lui Serpilin mai
fuseseră aduşi acolo mulţi ră-niţi grav. în camera de gardă şi triaj, cît şi la secţia
preoperatorie n-aveai loc să arunci un ac.
Targa cu Serpilin fu scoasă grabnic din maşină şi dusă în cortul unde se afla
camera de gardă.
Sinţov se strecură în urma tărgii, şi la lumina gal- benă a lămpilor din cort zări
pentru ultima oară chipul alb-vînăt al comandantului de brigadă.
— Nu te teme, nu mor eu, că doar nu pentru asta am mers pînă aici, spuse
Serpilin, parcă răspunzînd astfel la rugămintea mută din ochii lui Sinţov.
Sanitarii, osteniţi, se opriră. Susţineau targa pe nişte legături răsucite din
moletiere. O dată cu umerii lor, tremurau şi obrajii lui Serpilin.
În întîmpinarea lor venea o targă acoperită cu un cearşaf, sub care se contura o
formă nemişcată, probabil un mort. Sanitarii îi făcură loc şi, zdruncinînd targa,
schimbară mîinile şi trecură cu Serpilin în cortul alăturat, unde se afla masa de
operaţie.
Sinţov se învîrti agitat aproape două ore prin preajma cortului; în sfîrşit,
medicul militar care venise cu Serpilin de la brigada de tancuri ieşi afară şi-l
anunţă că rănitului i s-a făcut o transfuzie de sînge şi i s-au scos două gloanţe
din picioare. Inima a rezistat, şi se poate afirma că acum nu-l mai paşte nici o
primejdie imediată.
 — Pentru moment... se grăbi să adauge pedant medicul militar, dar Sinţov nu-l
mai auzi; el reţinuse un singur lucru: a scăpat!
Şi bucuria de a se întoarce între ai săi, bucurie umbrită pînă atunci de grija
apăsătoare pentru soarta lui Serpilin, îi umplu tot sufletul.
El îl convinse pe medicul militar să mai zăbovească zece minute şi se duse la
comandantul batalionului medico-sanitar ca să-i telefoneze lui Şmakov.
Comandantul batalionului medico-sanitar încercă să-l facă să renunţe:
locotenent-colonelul Klimovici, comandantul brigăzii de tancuri, a telefonat nu
demult şi a aflat totul, de asemenea s-a raportat totul şi armatei! Dar Sinţov,
surd la orice argument, ţinea morţiş să telefoneze. Pînă la urmă i se făcu pe plac,
şi el reuşi să dea de Şmakov, obţinînd legătura cu tanchiştii prin intermediul
statului-major al diviziei de puşcaşi, de care ţinea batalionul medico-sanitar.
Raportă telefonic lui Şmakov ceea ce acesta mai aflase o dată de la Klimovici:
cum a decurs operaţia şi în ce stare se află Serpilin. Apoi, nemulţumindu-se
cu atîta, spuse că se va prezenta imediat personal pentru a putea raporta totul prin
viu grai...
— Foarte bine, dar hai să amînăm treaba asta pentru mîine dimineaţă, îi
întrerupse delicat avîntul Şmakov. Eu, trebuie să-ţi mărturisesc, mi-am şi scos
cizmele şi aş vrea să mă întind puţin, şi-apoi, ar cam fi timpul să te mai linişteşti
şi dumneata.
Glasul fericit al lui Sinţov i se păru cam prea însu-fleţit — probabil că, de
bucurie, i se oferise acolo, la batalionul medico-sanitar, un păhărel în plus. „Şi
parcă mult îi trebuie unui om atît de obosit?”, gîndi fără să-l condamne comisarul
şi-i mai recomandă o dată lui Sinţov să plece cît mai repede la odihnă şi să se po-
tolească.
Dar Sinţov nu se mai putea potoli. De atîta bucurie şi osteneală, se purta într-
adevăr aproape ca un om beat.
După ce bău la repezeală un ceai fierbinte şi ronţăi cîţiva pesmeţi, sări în
picioare, spunînd că este foarte grăbit, dar cînd fu să-şi ia rămas bun de la
comandantul batalionului medico-sanitar, îl mai apucă o dată de braţ şi preţ de
cinci minute încheiate îi explică, fericit, ce fel de om e comandantul de brigadă
Serpilin şi ce bine e că a scăpat cu viaţă.
Apoi, stăpînit de aceeaşi însufleţire, vorbi ca un apucat tot drumul, povestind
medicului militar, care moţăia mereu, cum au reuşit ei să iasă din încercuire.
Nici cînd ajunse la izba lui Klimovici nu-i veni să se întindă în culcuşul
pregătit pentru el.
Klimovici era plecat. Însoţitorul lui, somnoros şi nemulţumit, îi spuse că
locotenent-colonelul a plecat pe limita dinainte, să controleze personal cum vor
fi scoase în timpul nopţii de pe cîmpul de luptă tancurile avariate de mine.
La început, neputîndu-şi astîmpăra nicicum agitaţia, se decise, cine ştie de ce,
să aştepte întoarcerea loco- tenent-colonelului Klimovici, apoi, plimbîndu-se
nepotolit prin toată odaia, începu să-l întrebe pe ostaş dacă şi brigada lor de
tancuri a fost încercuită vreodată, cum a scăpat din încercuire şi unde s-a
întîmplat asta. Într-un tîrziu, îl rugă să afle dacă mai funcţionează baia şi dacă nu
s-ar putea spăla chiar atunci, fără să mai aştepte ivirea zorilor.
„Baie îţi mai lipseşte la ora asta, diavol slăbănog? Mai bine te-ai culca mai
repede pînă nu te-au lăsat de tot picioroangele astea lungi!” gîndi ostaşul, pe
jumătate furios, pe jumătate compătimitor, dar nu rosti nimic din toate acestea cu
glas tare. Se întoarse doar pe călcîie, mormăi ceva şi, luîndu-şi boneta din cui, se
duse să afle cum e cu baia.
Cînd se întoarse, Sinţov dormea tun, aşezat pe pat, cu capul căzut pe umăr, ca o
pasăre doborîtă de glonţ.
Clătinînd din cap, însoţitorul trase din picioarele politrucului cizmele rupte şi
chiftind de apă, îi desfăşură obielele negre ca funinginea şi, apucîndu-l de umeri,
îl culcă cu capul pe pernă.
Cînd Sinţov se trezi, în izbă era lumină. Klimovici, în pantaloni bufanţi şi în
cizme, cu gulerul cămăşii desfăcut şi un prosop pluşat strîns în jurul gîtului, şe-
dea pe un scaun în faţa unei oglinjoare atîrnate în perete şi se bărbierea pe cap.
— În sfîrşit, bine că te-ai trezit şi dumneata, spuse el, întorcîndu-se pe
jumătate, cu briciul între degete. Capul îi era pe jumătate ras, cealaltă jumătate
mai era acoperită de clăbuc.
— Tovarăşe locotenent-colonel, spuse Sinţov, lăsînd picioarele la pămînt şi
uitîndu-se cu atenţie la gazda sa. Am auzit bine ieri, numele dumneavoastră este
într-adevăr Klimovici?
— Da, da de ce?
— Eu sînt Sinţov. Nu mă recunoaşteţi?
Klimovici îşi depuse tăcut briciul pe prichiciul ferestrei şi fără să se clintească,
de parcă ar fi vrut să mai verifice încă o dată din acelaşi loc dacă lucrul e po-
sibil, măsură cu o privire scurtă şi pătrunzătoare pe bărbatul slab şi înalt, cu
barba nerasă de mult, cu umerii largi, care se scula din pat, şi abia apoi porni
repede spre el.
Se îmbrăţişară cu căldură, ba lui Sinţov i se umeziră şi ochii — rezultat al
emoţiei şi al oboselii.
— Nu degeaba îmi spuneam eu ieri că totuşi l-am văzut undeva pe politrucul
ăsta! se grăbi să se stăpî- nească locotenent-colonelul Klimovici, om care nu ad-
mitea nici un fel de sentimentalisme.
— Ba eu unul, dacă nu era numele, cu capul ăsta ras ca-n palmă, nu te-aş fi
recunoscut niciodată!
— Ras ca-n palmă, dar numai pe jumătate! îşi aminti Klimovici şi se întoarse
spre oglinjoară, să termine cu bărbieritul.
 Se prea poate ca în alte împrejurări să se fi bucurat amîndoi şi mai mult, dar
întîlnirea din ajun, pe cîmpul de luptă, era ea însăşi o culme a bucuriei pe care o
pot încerca oamenii.
În culmea fericirii fuseseră de fapt în ajun, acum erau pur şi simplu bucuroşi că
s-au întîlnit şi s-au recunoscut, cu toate că nu se mai văzuseră din anii de şcoală,
şi de aceea discuţia dintre ei luă în mod firesc un ton prietenesc şi neoficial.
— Comandantul tău de brigadă e bine, spuse Klimovici, săpunindu-şi din nou
capul. L-au şi scos de la batalionul medico-sanitar, şi se spune că-n curînd au să-l
urce în avion şi... direcţia Moscova! Şi statul-major al Frontului s-a interesat de
el, ba se pare că pînă şi Cartierul general! Comandantul armatei a fost de dimi-
neaţă personal să-l vadă! De ce e numai comandant de brigadă? N-au apucat să-l
confirme în grad?
— Da, n-au apucat, răspunse Sinţov fără a intra în amănunte. Auzise de
trecutul lui Serpilin, acum însă, după două luni de luptă, nici nu-i trecea prin
minte să vorbească despre asta.
— Da... repetă el după o scurtă tăcere. Aşadar, deocamdată divizia noastră a
rămas fără comandant...
— Divizie să fie, că comandant o să se găsească pentru ea! Dar cu tine cum e?
Ai fost cu ea chiar de la început?
Sinţov îl lămuri în două cuvinte cum a ajuns la Serpilin. Povesti totul atît de
concis, încît se minună şi el însuşi.
— Aşadar, te-ai rătăcit şi ai devenit soldat, rezumă Klimovici cu un surîs
aprobator. Am cules şi eu o seamă de ostaşi rătăciţi ca tine, în timp ce ieşeam din
încercuire. Şi sînt printre ei oameni atît de vrednici, încît nici nu-mi închipui
cum de am putut trăi înainte fără ei!
Sufletul lui Sinţov se umplu de căldură în urma aces-tei laude indirecte şi se
pomeni spunînd cu glas tare un lucru la care se gîndise nu o dată în timpul din
urmă: n-o să se mai întoarcă la ziar, va rămîne definitiv în divizia lor.
— Doar dacă va mai rămîne ca atare şi n-o să fiţi vărsaţi cu toţii pe la alte
unităţi. Au şi sosit oameni de la armată şi de la Front să cerceteze cum e cu voi.
Nu ştiu ce gînduri au...
— Şi ce-au, mă rog, de cercetat? Că doară am ieşit din încercuire ca o unitate
constituită: în uniformă, cu arma în mînă, cu drapelul intact.
— Na-ţi-o bună, altfel nici nu s-ar mai discuta cu voi! Aţi fi fost trimişi
frumuşel la verificarea legală şi vi s-ar fi scos sufletul cu întrebările: cine
eşti, de unde vii, de ce-ai nimerit în încercuire, de ce ai ieşit din încercuire?
Ultimele cuvinte fuseseră spuse cu un zîmbet trist.
— Mai şi zîmbeşti! se supără deodată Sinţov. Sau poate crezi că e bine aşa?
— De ce să cred că e bine?! Bine-ar fi dacă ne-am bate acum nu lîngă Elnea, ci
lîngă Konigsberg, şi nemţii ar trebui să iasă din încercuire, nu noi!... Sau, mai
ştii, se prea poate ca Serpilin al vostru să le dovedească acolo că numărul diviziei
trebuie păstrat, şi în loc să vă despartă pe la alte unităţi, să vă completeze efec-
tivul cu oameni noi. Se prea poate şi asta, repetă Klimovici vrînd să-l liniştească
pe Sinţov, care se posomorîse vădit. Cu atît mai mult cu cît aţi salvat şi drapelul.
Nu demult s-a scris aici, în ziarul nostru, că tot aşa, unii au ieşit din încercuire
fără nimic, doar cu drapelul, şi să vezi ce zarvă s-a făcut!
— Şi ce-i rău într-asta? întrebă Sinţov, jignit.
— Dar deosebit de bun ce e? îi întoarse întrebarea Klimovici. Ar fi trebuit să se
căznească şi să iasă nu numai cu drapelul, ci şi cu tancuri, cu tunuri şi cu oameni
capabili de luptă! Că drapelul eşti obligat să-l salvezi în orice condiţii, oricum,
dacă mai ai un pic de onoare în tine! Şi noi am ieşit cu drapelul de lîngă Slonim,
dar nu ne facem un titlu de glorie din asta, pentru că altfel nici nu se poate. Şi
apoi, n-avem cu ce ne lăuda: din o sută patruzeci de tancuri, am salvat şapte! Iar
ăla de la gazetă îi tot dădea zor cu „drapelul, drapelul!”, dar n-a suflat o vorbă
despre ce-au mai salvat pe lîngă drapel şi cîţi oameni au scos! De parcă asta n-ar
mai fi avut nici o importanţă! Cine ştie ce i-o fi îndrugat corespondentului vreun
palavragiu, fericit că a scăpat cu zile, şi ăla s-a aşternut să toarne verzi şi uscate...
— Văd că nu prea îi ai la inimă pe ziarişti, spuse Sinţov.
— Şi de ce i-aş avea? Să fi simţit el pe pielea lui cît e de dulce să ieşi din
încercuire fără tancuri, nu- mai cu drapelul intact, cu siguranţă că ar fi scris
altfel!
— Bine, dar eu, de pildă, le-am simţit toate pe pielea mea, spuse Sinţov.
— Nu vorbim despre tine acum. Astăzi eşti şi tu soldat, i-o reteză Klimovici şi
trăgînd de sub masă o pereche de cizme noi, legate cu o sfoară şi mirosind a
catran, le aruncă la picioarele lui Sinţov: Ia, vezi dacă-ţi vin!
Cizmele se dovediră mici, şi Klimovici nu-şi găsi locul de necaz: alte cizme nu
mai avea.
— Ia te uită ce catalige la el! spuse locotenent- colonelul, holbîndu-se la
picioarele lui Sinţov. Să tot tropăi cu ele la infanterie!
— Am şi tropăit, slavă domnului...
— Da eu, ce, n-am tropăit? se sumeţi Klimovici. Cînd am rămas fără tancuri,
oho, ce-am mai tropăit, să fii sănătos! într-un cuvînt, vorba cîntecului: ,,în-
tinsă-i ţara mea iubită”... Lasă, Sinţov, nu-i. nimic! Klimovici stropi cu apă de
colonie un colţ al prosopului, îşi şterse bine ţeasta şi obrazul, şi, depărtîndu-şi
picioarele ca pentru a se pregăti de trîntă, se înţepeni în faţa lui Sinţov, scund
de stat, lat în umeri, cu muşchii de fier întrezărindu-se încordaţi pe sub cămaşa
întinsă pe trup. Nu te amărî, ai răbdare, ai să mă mai vezi intrînd în Germania pe
un treizecipatru de-al nostru. Şi am să te iau şi pe tine pe blindaj, dacă, fireşte,
pînă atunci ,,n-o să ne hodinim întru domnul”, cu o steluţă roşie la căpătîi. Ce ai
acolo, Haustov, ne-ai adus de mîncare? întrebă deodată Klimovici, auzind în
spatele său scîrţîitul uşii.
 — Întocmai! spuse ostaşul însoţitor, punînd pe masă un ceainic şi două farfurii
acoperite cu un şervet.
— Dar cu baia cum stăm, mai e loc acolo?
— N-aş putea spune că-i mult loc, tovarăşe locote- nent-colonel...
— După ce bem ceaiul, ai să arăţi politrucului unde-i baia. Nişte rufe i-ai scos?
— Întocmai! Mă tem doar că...
Ostaşul se întrerupse, privind cu îndoială silueta înaltă a lui Sinţov.
— Ia hai să ne grăbim cu masa, spuse Klimovici, tră- gîndu-şi bluza, că mă
aşteaptă treburile, şi ar trebui să te speli şi tu mai repede, să-ţi dai jos barba aia.
Şefii au convocat tot corpul vostru de comandă pentru ora unsprezece fix. Şi tu
mai eşti bărbos ca un popă, doar crucea de pe piept îţi lipseşte.
În timpul mesei, Klimovici nu mai reveni la discuţia gravă pe care o
începuseră: se grăbea.
După ce-l sfătui pe Sinţov să mănînce mai încet şi să mestece bine fiecare
îmbucătură, Klimovici sorbi pe nerăsuflate două pahare de ceai şi se ridică de la
masă.
— Iartă-mă. Plec. Dacă vrei să le scrii celor de-acasă că Hristos a înviat, scrie
şi dă scrisoarea lui Haustov, el are să ţi-o expedieze chiar astăzi, prin poşta
noastră militară.
— Ia stai, dar familia ta ce face, unde e? întrebă deodată Sinţov, de parcă l-ar fi
tras dracul de limbă.
— Eu n-am familie, răspunse repezit Klimovici, cu o voce aspră ca de piatră, şi
ieşi grăbit fără să mai dea bună ziua.
La început, Sinţov nu-şi dădu seama ce poate să însemne asta şi rămase privind
nedumerit uşa trîntită în urma lui Klimovici.
„De ce-o fi răspuns cu un glas atît de straniu? Ce s-o fi petrecut acolo în familia
lui: o dramă, o infidelitate, un divorţ?” se întrebă Sinţov. Dar nu pricepu
adevărul decît atunci cînd întîlni privirea posomorîtă şi plină de reproş a lui
Haustov. Abia atunci înţelese că Klimovici n-a vorbit nici de vreo dramă, nici de
necredinţă, şi nici de divorţ, ci de moarte.

În cortul secţiei politice a brigăzii, cort mare cît o sală, se adunaseră treizeci de
oameni, comandanţi şi lucrători politici din grupul ieşit din încercuire sub con-
ducerea lui Serpilin. Peste noapte, toţi se spălaseră, se schimbaseră şi-şi dăduseră
jos bărbile. Unii, ieşiţi în ajun cu hainele ferfeniţă, purtau acum echipamente ce-
nuşii de tanchişti: inima-i inimă: conform ordinului lui Klimovici, ajutorul său
pentru aprovizionare fusese generos şi sacrificase zece uniforme.
Intrînd în cort şi salutîndu-se bucuroşi, toţi rămîneau o clipă descumpăniţi,
neputînd să se recunoască. Era greu
 să-ţi închipui în ce măsură pot schimba înfăţişarea unui om o singură noapte
dormită omeneşte, o singură baie şi un bărbierit.
Comisarul de batalion Şmakov prezentă şefilor sosiţi acolo pe tovarăşii săi şi
puse pe masă listele cuprinzînd numele celor trei sute doisprezece oameni care
rupseseră încercuirea nemţească.
Şefii veniţi de la eşaloanele superioare erau în număr de trei: un comisar de
regiment de la secţia politică a armatei — un bărbat negricios, blînd şi
binevoitor, cu ochii nedormiţi, care îşi stăpînea anevoie accesele de căscat; un
locotenent-colonel de la secţia constituiri unităţi a Frontului — un om nu prea
tînăr şi ţeapăn ca o prăjină („un încuiat”, îl categorisi Sinţov de la prima
privire) şi, în sfîrşit, un maior scund de la secţia specială, purtînd, cine ştie de ce,
o uniformă de grăni-cer, om cu faţa închisă şi buze subţiri, strînse cu asprime.
Discuţia de dimineaţă din izba lui Klimovici îl cam pusese pe gînduri pe
Sinţov. În loc să fie adunaţi cu toţii, cum sperase el, în loc să fie aliniaţi solemn
cu armele în mînă, cu drapelul în frunte, şi să fie felicitaţi pentru serviciu
credincios, uite că, cine ştie de ce, erau adunaţi într-un cort numai ei, despărţiţi
de ostaşii lor... Sinţov avu senzaţia că totul se va desfăşura neapărat foarte
dureros şi foarte diferit de cum şi-o dorise el.
Dar dimpotrivă, începutul discuţiei nu fu cîtuşi de puţin jignitor.
Blîndul comisar de regiment de la secţia politică a armatei rupse gheaţa,
spunînd că n-ar fi raţional ca solemnitatea să aibă loc aici, în preajma liniei întîi.
Nu va fi tîrziu dacă ea va avea loc după ce vor ajunge la destinaţie, în raionul
Iuhnov, unde vor fi deplasaţi chiar astăzi. De asemenea, tovarăşii comandanţi şi
lucrători politici, pe care îi felicită în numele comandamentului pentru că au
izbutit să iasă din încercuire, trebuie să înţeleagă că problema: dacă se va păstra
sau nu numă-rul diviziei lor, dacă va rămîne ca atare şi va fi completată sau nu,
problemă pe care i-a şi pus-o tovarăşul Şmakov, nu va fi rezolvată într-o zi, şi
nici în două. În orice caz, treaba asta n-o hotărăşte nici el, ba nici mă-car
comandantul armatei lor. Pînă cînd chestiunea aceasta nu va fi rezolvată undeva
mai sus, ei sînt nevoiţi să considere pe toţi cei ieşiţi din încercuire nu ca pe o
unitate militară, ci ca pe un grup vremelnic alcătuit în condiţiile încercuirii, care
şi-a terminat misiunea. Şi de vreme ce şi-a terminat-o, el nu mai există acum ca
grup constituit, şi cei care au datoria să se ocupe de ei îi vor considera de acum
înainte ca persoane izolate, ţinînd seama doar de gradul, de funcţia şi de
atitudinea manifestată de fiecare în parte în timpul încercuirii.
— Cu atît mai mult, adăugă comisarul de regiment, cu cît, după datele
preliminare, din divizia o sută şaptezeci şi şase au rămas în acest grup numai o
sută şapte oameni, celelalte două treimi fiind alcătuite din oameni care s-au
alăturat nucleului iniţial în perioade diferite.
În timp ce comisarul de regiment spunea vorbele de mai sus, Şmakov îşi tot
ştergea cu colţul batistei ochii înlăcrimaţi de nesomn şi se uita tot timpul cu
luare- aminte la vorbitor; înainte de această discuţie publică, ei mai avuseseră o
convorbire în prealabil, şi Şmakov aştepta neliniştit cum va vorbi comisarul de
regiment: aşa cum se cuvine, după opinia lui, a comisarului Şmakov, sau aşa
cum nu se cuvine.
Apoi comisarul de regiment se întoarse spre locote- nent-colonelul de la secţia
constituiri unităţi, şi loco- tenent-colonelul spuse cu un glas rece ca gheaţa că
abia cînd vor ajunge la locul de destinaţie şi oamenii vor fi la dispoziţia lor, a
celor veniţi pentru treaba asta, atunci se va sta de vorbă cu ei, iar pînă atunci
tovarăşii comandanţi trebuie să-şi încoloneze ostaşii, să-i ducă sub comandă la
maşini — maşinile se află la circa un kilometru, într-o pădurice — şi să-i
îmbarce: cîte douăzeci de ostaşi şi doi comandanţi în fiecare maşină. Locul de
destinaţie: satul Liudkovo, de lîngă Iuhnov: o sută patruzeci de kilometri;
itinerarul: sud-est pe drumul Elnea-Şuia, iar apoi pe şoseaua Iuhnovului spre est.
Intervalul între maşini: treizeci de metri, în caz de atac aerian oamenii vor fi
răspîndiţi cît mai departe de şo-sea. De altfel, aceste recomandări sînt, desigur,
inutile. El, personal, se va deplasa într-un turism în fruntea coloanei. Terminînd
de scandat toate acestea cu un glas răpăit, ca de tobă, locotenent-colonelul tăcu şi
se părea că nu mai are nimic de adăugat la cele spuse.
După ce locotenent-colonelul îşi sfîrşi cuvîntul, comisarul de regiment se
întoarse spre maiorul de grăniceri de la secţia specială:
— Ce spui, tovarăşe Danilov, ai de făcut vreun corectiv, sau putem porni la
drum?
Maiorul, cu buzele strînse sever, întîrzia vădit cu răspunsul; după cîteva clipe
de tăcere îşi descleştă totuşi buzele şi spuse cu un glas aspru de bas că nu are de
făcut corective, dar ar vrea să pună o întrebare celui mai mare din grupul ieşit din
încercuire. Şi în timp ce vorbea, se întoarse spre Şmakov:
— Armamentul a fost predat?
— Care armament? se miră Şmakov.
— Armamentul de captură, care se află asupra personalului.
— Şi de ce l-am preda? întrebă Şmakov. De captură sau nu, armamentul e al
nostru, ne aparţine, cu el am rupt încercuirea! Pe ce temei să-l predăm?
Se stîrni deodată o larmă şi o agitaţie generală. Grănicerul aşteptă ca larma să
se potolească, apoi spuse fără să ridice glasul că în armată nu există armamentul
nostru sau al vostru, ci numai armament pur şi simplu, prevăzut în state şi
încredinţat cui se cuvine. Pentru militarii trimişi la triere şi încadrare nu este în
general prevăzut să aibă armament asupra lor, cu atît mai puţin armament de
captură. Aceste arme trebuie deci predate, şi nicidecum cărate în spatele
frontului. Aici nu mai încape nici o discuţie.
— Asta încă nu se ştie, dacă încape sau nu încape discuţie! spuse tăios
Şmakov. Vom înainta un raport, prin care vom cere ca divizia noastră să fie
menţinută.
 În clipa aceea comisarul uitase cu totul că el unul nu fusese înscris niciodată în
controalele acelei divizii.
— N-o să discutăm problema aceasta aici, tovarăşe comisar de batalion,
răspunse grănicerul şi, cu toate că se înfrunta în continuare cu Şmakov, în ochii
lui pîlpîi o umbră de înţelegere. N-o să hotărîm noi, dumneavoastră şi cu mine,
dacă se va păstra sau nu divizia, dar independent de hotărîrea ce se va lua, tot
armamentul de captură trebuie deocamdată predat.
— Afară de cel personal, al corpului de comandanţi! spuse, spre surpriza
tuturora, tare şi chiar oarecum provocator, locotenent-colonelul, care ascultase
discuţia pînă atunci cu indiferenţă.
Pesemne că discuţia atinsese o coardă foarte sensibilă din sufletul acestui om
rece. Poate că îşi închipuise prin ce suferinţă ar fi trecut el însuşi dacă ar fi fost
silit să-şi scoată din tocul de la şold şi să depună mauserul capturat de la basmaci
în nouă sute douăzeci şi pe care-l ştia pînă la cea mai mică zgîrietură de pe
miînerul de os...
— E jignitor şi dureros, strigă Şmakov, ridicîndu-se în picioare şi strîngîndu-şi
mînios pumnii. E jignitor şi dureros! repetă el mai tare, şi glasul lui vibră
metalic. E foarte jignitor şi dureros! Mi-e ruşine de oameni! Dumitale nu ţi-e
ruşine? strigă el deodată, aţintindu-şi privirea asupra grănicerului.
Maiorul se ridică şi el. Faţa îi păli uşor. Mişcîndu-şi încet degetele, le apăsă
uşor pe un buton al porthartului, apoi pe al doilea, şi ridică ochii.
— S-au dat instrucţiuni, spuse el calm, şi toată lu- mea simţi că acest calm al
său e rezultatul unui mare efort de voinţă — instrucţiuni în legătură cu care am
cerut explicaţii suplimentare, şi am primit explicaţia că trebuie să execut
instrucţiunile. Iată de ce trebuie să predaţi armamentul de captură, tovarăşe
comisar de batalion.
În toiul acestei dispute reintră în cort şi Klimovici, care dispăruse de mult,
aproape la început. El aşteptă o clipă de linişte şi spuse, făcînd un pas spre
comisarul de regiment:
— Tovarăşe comisar de regiment, permiteţi-mi să raportez. Am fost chemat la
telefon de comandantul armatei, care mi-a ordonat să vă transmit că formaţia de
solemnitate a grupului ieşit din încercuire sub conducerea comandantului de
brigadă Serpilin, precum şi un scurt miting consacrat acestei acţiuni trebuie,
conform ordinului Consiliului militar, să aibă loc aici, în dispozitivul unităţii de
sub comanda mea.
Toţi cei de faţă schimbară o privire semnificativă. În adîncul sufletului său,
comisarul de regiment era mulţumit: dimineaţa, înainte de plecare, îşi spusese şi
el părerea că adunarea în formaţie de solemnitate şi mitingul trebuie organizate
pe loc, în dispozitivul brigăzii de tancuri, dar şeful secţiei politice îi obiectase că
nu este indicat a face asta în prima linie — mai ştii, adunarea ar putea fi
surprinsă de un atac de aviaţie!
 „Totuşi, uite că a ieşit cum spuneam eu, şi nu cum spunea el; înseamnă că s-au
răzgîndit cei de la Consi-liul militar!” îşi spuse comisarul de regiment, cu atît
mai satisfăcut cu cît în tot timpul discuţiei suferise din pricină că nu putea să
procedeze aşa cum îi dicta inima.
Locotenent-colonelul de la secţia constituiri unităţi şi maiorul Danilov erau
subordonaţi Frontului şi nu primiseră indicaţii directe unde şi cum să se ţină
mitingul, dar nu aveau cum să discute în contradictoriu cu comandantul armatei,
aflîndu-se în dispozitivul său. Aşa că se mulţumiră să schimbe o privire în tăcere.
În schimb, Şmakov triumfa fără s-o ascundă.
— Îmi permiteţi, tovarăşe comisar de regiment? vorbi el, înainte ca vreunul din
delegaţii eşaloanelor superioare să ia atitudine faţă de spusele lui Klimovici.
— Da, vă ascult.
— Căpitane Muratov! Politruc Sinţov! Daţi dispoziţii să se adune... divizia!
După o pauză de o clipă, el adăugase totuşi cu încă- păţînare cuvîntul care
prinsese rădăcini adînci în conştiinţa lor, a tuturora.
— Asta-i bine! spuse Klimovici, aşezîndu-se la masă. Nu-i vorbă, eu am şi dat
această dispoziţie, dar nu strică să grăbim adunarea, nu prea avem vreme,
comandantul armatei a ordonat: organizaţi adunarea în formaţie pentru
solemnitate, dar n-o întindeţi!
Aşezîndu-se la locul său, Klimovici aruncă o privire plină de simpatie
comisarului de batalion, care se luminase la faţă; îi plăcea bătrînul ăsta
îndărătnic, cum îi spunea el în sinea lui căruntului Şmakov, în părul căruia nu
mai era nici un fir negru. Tocmai înţelegerea durerii resimţite de Şmakov pentru
oamenii săi îl determinase pe Klimovici să ia iniţiativa. Minţise, spu- nînd că
însuşi comandantul armatei l-a chemat la telefon. De fapt ieşise din cort,
chemase el pe comandant la telefon şi ceruse permisiunea să organizeze
formaţia pentru solemnitate şi un scurt miting pe loc, în cadrul brigăzii sale.
— Sigur, se-nţelege! îi răspunsese supărat comandantul armatei. Se pare că era
foarte ocupat. Am trimis la voi pe locţiitorul şefului secţiei politice. De ce te mai
amesteci şi dumneata? Ce, el nu se poate orienta singur?
— Nu ştiu, tovarăşe comandant de armată, probabil că are alte dispoziţii.
— Despre ce alte dispoziţii poate fi vorba?! Organizaţi ce trebuie, dar n-o
lungiţi prea mult
— Bu-un, spuse comisarul de regiment, sprijinindu-se cu amîndoi pumnii de
masă. Alte întrebări mai sînt?
— Rămîne vechea întrebare în privinţa armamentului, spuse Şmakov.
— Tovarăşe locotenent-colonel, îl întrerupse grănicerul, adresîndu-se lui
Klimovici. A dat ordin comandantul să nu se predea armamentul de captură?
— Nu, răspunse Klimovici.
— Atunci, hotărîrea rămîne în picioare, spuse grăbit comisarul de regiment,
căutînd să evite reluarea discuţiei în contradictoriu. După terminarea adunării în
formaţie solemnă şi a mitingului va urma predarea armamentului şi îmbarcarea
pe maşini!
— Încă o clipă, tovarăşe comisar de regiment, spuse, ridicîndu-se de la locul
său, locotenent-colonelul cel ţeapăn de la secţia constituiri unităţi. Privirea lui se
întoarse spre Şmakov şi, în mijlocul tăcerii generale, lovind sec în masă cu
încheietura arătătorului, omul spuse încruntat: V-aş ruga, tovarăşe comisar de
batalion, ca în timpul mitingului să nu folosiţi cuvîntul „divizie”, dat fiind că
problema păstrării numărului nu este încă rezolvată, şi deocamdată
dumneavoastră nu constituiţi o divizie, ci doar un grup de militari ieşiţi din
încercuire. Un grup format din ostaşi şi comandanţi ţinînd de patru divizii
diferite şi de alte unităţi izolate.
 „Încuiat afurisit!” vru să-i strige Şmakov, dar se reţinu la timp şi spuse:
— Am înţeles!
La adunarea solemnă, esenţialul avea să se desfăşoare după dorinţa lui: peste
cîteva minute va aduna oamenii şi le va mulţumi cum se cuvine, restul dă-l
naibii, o să-l descurcăm mai tîrziu.
Se ridică de la masă şi porni o dată cu ceilalţi spre ieşire, dar maiorul de
grăniceri se ivi pe neaşteptate în preajma lui şi-l reţinu discret de braţ:
— V-aş ruga să mai rămîneţi cîteva clipe, tovarăşe comisar de batalion!
— Vă ascult, tovarăşe maior, spuse Şmakov cu o umbră de nedumerire în glas:
era sincer convins că nu mai are ce discuta.
— Iată despre ce este vorba, spuse maiorul după ce aşteptase cu răbdare să iasă
din cort toţi pînă la ultimul om şi rămase singur cu Şmakov. Deocamdată noi nu
vă cunoaştem oamenii, numai dumneavoastră îi cunoaşteţi. Ce părere aveţi
dumneavoastră — şi accentuă acest cuvînt, dîndu-i parcă să înţeleagă că această
părere nu este de fel definitivă pentru el —, aţi putea răspunde pe deplin pentru
fiecare din oamenii cu care aţi ieşit din încercuire?
— Să răspund pentru ei? întrebă Şmakov, repezit şi aspru. După mine, au
răspuns ei înşişi la întrebare chiar prin faptul că n-au rămas la nemţi, ci au luptat
cu arma în mînă să ajungă pînă-n rîndurile noastre.
— Asta o înţeleg şi eu foarte bine, tovarăşe comisar de batalion, spuse
maiorul, după ce ascultă cu toată răbdarea riposta tăioasă a comisarului. Că au
răzbătut pînă în rîndurile noastre e şi pentru mine, ca şi pentru dumneavoastră un
fapt incontestabil. Dar oamenii au fost sub comandă, şi în asemenea împrejurări
se întîmplă ca o dată cu ceilalţi să vină şi cîte un om care, lăsat în voia lui, n-ar fi
avut de gînd să iasă din încercuire, dar, ajuns sub comandă, a fost obligat să iasă
la un loc cu ceilalţi. Totuşi, dintr-un motiv sau altul, el nu se bucură de
încrederea comandantului său. N-aveţi asemenea oameni?
— După mine, nu, spuse repede Şmakov. Asta în primul rînd, iar în al doilea
rînd, noi am trecut cu bine linia frontului, sîntem în sfîrşit acasă, şi nu pricep ce
anume vă nelinişteşte.
— Nu mă nelinişteşte nimic, tovarăşe comisar de batalion, răspunse grănicerul,
prefăcîndu-se că nu observă iritarea lui Şmakov şi vorbind cu un calm care
dovedea o stăpînire de sine ieşită din comun. Eu, ca un om care răspunde pentru
munca sa, aş vrea să mai ştiu ceva: nu s-ar putea ca printre oamenii
dumneavoastră să se fi strecurat indivizi care s-au alăturat grupului în vederea
unor alte ţeluri? Acum, după trecerea liniei frontului, aceste ţeluri au fost în parte
atinse, iar mai tîrziu, pe drum, ei şi le vor atinge pe de-a-ntregul, dispărînd
înainte de a fi apucat noi să-i verificăm. Nu ştiu dacă aveţi asemenea indivizi
printre oamenii dumneavoastră, dar experienţa mea îmi spune că s-ar putea să
existe. Şi ar fi mai bine să ne gîndim la asta acum, şi nu pe urmă, cînd va fi
prea tîrziu.
 — N-am asemenea indivizi, repetă cu încăpăţînare Şmakov. Un ticălos de acest
fel a fost prins şi împuşcat, fără concursul dumneavoastră. Iar un altul s-a
împuşcat singur. Cît despre ,,mai devreme sau mai tîrziu”...
Ar fi vrut să spună: ,,Eh, iubite tovarăşe, în ultimul timp am început să bănuim
prea des şi prea înainte de vreme despre cutare sau cutare om că nu merită încre-
derea noastră, pentru ca apoi să ne trezim prea tîrziu că totuşi a meritat-o pe
deplin!” Ar fi vrut s-o spună, dar se întrerupse la jumătatea frazei şi spuse că, pe
vremuri, a lucrat şi el un an de zile în organele Ceka şi ştie tot aşa de bine ca şi
tovarăşul maior ce înseamnă vigilenţa... Dacă, bineînţeles, vedem în vigilenţă un
paloş, şi nu un pămătuf!
— Asta cum trebuie s-o înţeleg? întrebă rece grănicerul.
— Foarte simplu, răspunse Şmakov încă nepotolit. Trebuie să avem încredere
în oamenii noştri. Căci fără încredere, vigilenţa se transformă în suspiciune, în
panică!
 În vorbele lui Şmakov era o provocare, dar grănicerul refuză să se considere
vizat şi răspunse cît se poate de liniştit că tovarăşul comisar de batalion are,
fireşte, dreptate, dar astăzi trebuie să se ţină seama de împrejurări, or
împrejurările sînt deosebit de complexe şi nu permit nici o slăbiciune.
— Eu n-am permis şi nici nu permit asemenea slăbiciuni!
— Atunci, e în regulă, am terminat, încheie discuţia maiorul. Eu am să rămîn
încheietor de coloană. În Emka mea mai sînt două locuri libere. Pot să vi le pun
la dispoziţie, adăugă el pe neaşteptate, de parcă ar fi vrut să sublinieze cu această
propunere, surprinzătoare pentru Şmakov, că el, maiorul Danilov, îşi îndeplineşte
aici numai datoria, că se socoteşte pe deplin îndreptăţit să facă ceea ce face şi nu
acordă nici o importanţă acestui duel verbal cu irascibilul comisar de batalion.

Drumul de pădure croit prin codrul secular de pini se întindea pînă departe în
zare. Soarele de toamnă se iţea dintre nori, aşternînd pete palide de lumină peste
cetina umedă încă de ploaia din ajun. Nisipul care apărea ici-colo de sub
cetină era plin de creţuri mărunt vălurite. Cînd sufla cîte o pală uşoară de vînt, de
pe ramuri se scuturau stropi de ploaie, şi oamenii, aliniaţi în front, rîdeau, se
zgribuleau şi-şi strecurau înfioraţi degetele sub gulerul bluzelor...
Formaţia fusese constituită de cîteva minute, şefii nu veniseră încă, şi ostaşii
aşteptau în poziţia „de voie”.
Peste noapte şi în cursul dimineţii mai fuseseră trimişi la batalionul medico-
sanitar încă aproape treizeci de oameni, care, în ajun, fericiţi cum erau, se mai
socotiseră apţi de serviciu. De-a lungul drumului de pădure erau aliniaţi două
sute optzeci şi doi de oameni — exact jumătate din efectivul scriptic care în seara
precedentă pornise la luptă.
Toţi oamenii aflaţi în formaţie erau înarmaţi. Vreo cincizeci de ostaşi mai
aveau puşti sovietice, toţi cei-lalţi se chivernisiseră în cursul celor două luni şi
jumătate de lupte, care cu puşti, care cu automate nemţeşti. Unii purtau la brîu şi
grenade nemţeşti, din cele cu mîner lung.
La flancul stîng erau aliniate şase puşti mitraliere aduse din încercuire — două
sovietice şi patru nem- ţeşti —, iar mai încolo, chiar la extremitatea flancului, se
afla un mare aruncător de mine regimentar nemţesc, şi alături de el — două
mine, ultimele neconsumate. În preajma aruncătorului se aflau servanţii lui —
trei artilerişti din grupul venit tocmai de la Brest, care se alăturase lui Serpilin
încă în prima zi a încercuirii. Cum reuşiseră să scoată în noaptea precedentă din
bezna aceea, din infernul luptei, spre sfîrşitul căreia chiar că nu mai desluşeai
nimic, ţeava uriaşă, placa de fixare şi chiar cele două mine, rămînea o taină;
acum însă erau cît se poate de mîndri de trofeul lor şi nu-şi ascundeau de fel
sentimentele.
La flancul drept, înălţîndu-se cu jumătate de cap deasupra celorlalţi, plutonierul
Kovalciuk stătea tot aşa de vînjos cum apăruse odinioară în faţa fostului
comandant al diviziei, colonelul Zaicikov. Rănit în timpul încercuirii, de două ori
uşor şi o dată destul de grav, avea capul bandajat cu feşi proaspete, pieptul îi era
bombat, şi umerii — drepţi, de voinic, iar în mînă strîngea drapelul diviziei
desfăşurat, cu hampa lipită de picior. Cu toate că trecuseră prin atîtea şi atîtea, el
nu-l lăsase din mînă de la început pînă la sfîrşit şi-l salvase!
Cu o jumătate de oră în urmă, cînd se primise ordinul de adunare în formaţie,
oamenii porniseră să-l caute pe Kovalciuk şi-l găsiseră la marginea pădurii.
Şedea pe o buturugă şi curăţa cu briceagul un lemn pentru o nouă hampă. Stătea
sub faldurile drapelului, prins de hampa proaspăt curăţată, şi oricine putea citi pe
pînza lui, acum arsă de soare, plină de sudoare şi roasă, aceleaşi cuvinte pe care
cu două luni şi jumătate în urmă le citise şi răposatul colonel Zaicikov: „Divizia
a 176-a, decorată cu ordi... Drapelul Roşu... a Armatei Roşii Muncito- reşti-
Ţără...”
În rînd cu toţi ceilalţi, aşteptînd nerăbdător să înceapă solemnitatea, Sinţov
stătea nu departe de drapel şi discuta plin de voioşie cu un om pe care nu s-ar fi
aşteptat nicicum să-l întîlnească aici.
Încă înainte de a fi stat de vorbă cu comandantul armatei, Klimovici chemase,
pentru orice eventualitate, să participe la ceremonie pe comandantul batalionului
său de cercetare şi pe tanchiştii săi care se evidenţiaseră în lupta din cursul
nopţii. Comandantul batalionului venise cu un camion; ostaşii sosiţi cu el
părăsiră cît ai clipi din ochi platforma maşinii, iar el, sărind afară din cabină, se
ciocni piept în piept de un politruc deşirat şi slăbănog, cu un automat nemţesc
atîrnat de gît. Amîndoi — căpitanul de tancuri şi politrucul — rămaseră cîteva
clipe tăcuţi, cu ochii aţintiţi unul la celălalt.
— De pe la Bobruisk, nu? îşi reveni primul Sinţov — primul pentru că acea
întîlnire i se întipărise în minte mai bine decît tanchistului. M-ai reţinut atunci în
pădure, ţii minte? Iar pe politrucul meu adjunct Liusin l-ai oprit la dumneata... Şi
pilotul a rămas cu dumneata...
— Exact! răspunse vesel căpitanul. Păcat că n-ai rămas şi dumneata. Am fi
luptat alături!
— Eram rănit, îi aminti Sinţov.
— S-a vindecat rana?
— S-a vindecat.
— Şi alta n-ai mai agonisit?
— Deocamdată nu.
— Ei, atunci înseamnă că ai noroc. Mie, între timp, mi-au găurit omoplatul şi
mi-au ciupit o bucată din c..., iartă-mi vorba.
— Ai fost tot timpul în brigada asta? întrebă Sinţov.
— Sigur că da, cum altfel?
— Am descoperit că şeful dumitale e... Sintov vru să spună „coleg de
şcoală”, dar în loc de asta spuse: o veche cunoştinţă de-a mea.
 — Ca să vezi, zîmbi tanchistul, tocmai cu el vorbeam atunci la teleifon de faţă
cu dumneata. De ce nu mi-ai spus? Ţi-aş fi dat receptorul să vorbeşti cu el!
— Ba vezi să nu! Chiar că te-ai fi grăbit să mi-l dai! rîse Sinţov din toată inima.
— Se prea poate, zîmbi căpitanul de tancuri. Cînd situaţia e albastră, eşti nevoit
să mai strîngi şurubul. În schimb, uite că aici v-am întîmpinat cu braţele des-
chise, aţi picat chiar în faţa batalionului!
— După cîte mi-amintesc... pe atunci parcă erai pe linie de spate, nu?
— Ehe!... ridică mîna căpitanul. Cînd trebuie să-ţi faci drum prin liniile
neamţului, mai uiţi care e faţa şi care spatele. Ba-l plesneşti peste bot, ba îl arzi
cu copita, precum caii. Am fost pe linie de spate, iar acum sînt cercetaş... Dar ce
să-ţi mai explic... că doară ai ieşit şi dumneata din încercuire... Şi îndrăzneţ aţi
mai ieşit, tare îndrăzneţ! De o lună şi ceva nu mai ieşise nimeni, şi socoteam cu
toţii că nici n-are să mai iasă vreodată. Probabil că aveţi un comandant îndrăzneţ!
adăugă el admirativ. Se spune că a fost rănit, aşa-i?
Sinţov confirmă din cap.
— Păcat!
— Ia spune, Întrebă Sinţov, amintindu-şi din nou de Liusin, cu tovarăşul meu,
care a rămas atunci la dumneata, ce s-a făcut?
— A, întrebi de politrucul-adjunct? Ăla cu şapcă hoaţă? rîse tanchistul. Fiindcă
veni vorba, curios cetăţean! La început n-a vrut să rămînă, protesta, dădea din
picioare. Apoi, cînd a văzut că n-are-ncotro, a luptat vreo trei zile destul de bine,
iar într-a patra zi, cînd lucrurile s-au mai aşezat oleacă, hop cu un raport mai sus:
violenţă, vezi dumneata, samavolnicie şi aşa mai departe! Aşa că s-a cărat la
redacţia aia a lui. Noi tocmai aveam de gînd să-l propunem la decorare, pentru
cele trei zile de lupte. Apoi, fireşte, dacă a tulit-o, am lăsat-o baltă şi noi cu
decorarea.
— Dar pilotul, maiorul acela?
— Despre el, chiar că nu mai ştiu nimic, strînse din umeri căpitanul. A fost
rănit chiar a doua zi. Unde se află acum — în cer, pe pămînt, sau sub pămînt —
n-am idee.
— Iar pe dumneata deci tot Ivanov te cheamă, şi întreaga Rusie tot pe
dumneata se sprijină, nu?
— Nu pe mine, ci pe numele ăsta al meu! zîmbi tanchistul.
Apoi îl lovi prieteneşte pe umăr şi, dîndu-se cu vreo trei paşi înapoi, îşi
încrucişă braţele pe piept şi rămase o vreme nemişcat, privind cu încîntare
drapelul ţinut de plutonierul Kovalciuk.
— Aşa mai zic şi eu! spuse el după o lungă tăcere. Te trec fiorii, nu alta!
Cînd Şmakov ieşi în mijlocul drumului de pădure şi dădu comanda „drepţi”,
rîndurile duble se aliniară grăbit, armele zăngăniră, şi formaţia încremeni. În
flancul drept, la un interval de doi paşi, se aliniară tanchiştii batalionului de
cercetare în frunte cu comandantul lor.
 Apoi comisarul de regiment păşi înainte şi, cu un glas mîngîios şi nu prea tare,
spuse că în numele şi din însărcinarea Consiliului militar al armatei îi felicită pe
toţi pentru că au ieşit glorios din încercuire, cu armele în mînă şi drapelul în
frunte. Comisarul de regiment nu pronunţă nici cuvîntul „divizie” şi nici
„grup”, ci o luă de-a dreptul cu: „Tovarăşi! Vă felicit...” Ca răs- puns la vorbele
lui, din rîndul oamenilor se înălţă nu chiar într-un glas, dar tare şi din toată inima
un: „Ser- vim poporul muncitor!”
După asta, comisarul de regiment făcu un pas înapoi, iar locotenent-colonelul
Klimovici — un pas înainte.
Comisarul de regiment, care vorbise primul, n-a spus nimic deosebit, doar
cîteva vorbe calde şi binemeritate. Cînd însă Klimovici, înainte de a începe, îşi
plimbă privirea de-a lungul formaţiei, observă, spre surpriza sa, mulţi ochi
înlăcrimaţi, din care pricină, oricît de ciudat s-ar părea, şi propriii săi ochi erau
cît pe ce să se umple de lacrimi.
— Tovarăşi ostaşi şi comandanţi! începu el cu vo- cea-i limpede şi puternică, şi
din acea clipă întreaga-i făptură măruntă încremeni, turnată parcă în fier. Brigada
a şaptesprezecea de tancuri nu va uita niciodată fapta voastră de arme şi nici
frăţia ce s-a sudat între noi în lupta de noapte de la cota 211, cînd ne-am strîns
mîinile sub focul inamicului. Cît despre batalionul nostru de cercetare — aici
Klimovici îşi ridică braţul spre căpitanul Ivanov, care stătea în faţa ostaşilor săi,
încordaţi de emoţie —, el se va mîndri întotdeauna că aţi ajuns la ai voştri tocmai
în sectorul lui de luptă. Căpitane, trage o salvă de salut în cinstea frăţiei noastre
de arme!
Tanchiştii îşi ridicară puştile şi traseră o salvă de salut.
Urmă o linişte adîncă. Nimeni nu ştia ce ar mai putea spune acest locotenent-
colonel mărunt, care-şi dezvăluise deodată sufletul de poet. El însă, după încă o
clipă de tăcere, spuse singurul lucru care, după părerea lui, mai trebuia spus:
— Moarte cotropitorilor fascişti!
Al treilea vorbitor era Şmakov. Lui îi revenea sarcina cea mai ingrată: să
încheie mitingul solemn şi să rostească ultimele cuvinte, atît de prozaice, despre
predarea armamentului şi ordinea deplasării în spatele frontului.
Ar, mai fi vrut el să spună multe, dar îşi înfrînă pornirea şi tocmai datorită
acestei stăpîniri de sine reuşi să se achite onorabil de sarcina-i ingrată. Doar o
singură dată, cînd, întinzînd mîna spre drapel, spuse solemn că ei toţi, sub
comanda comandantului de brigadă Serpilin, care este numai vremelnic
indisponibil, şi sub faldurile aceluiaşi drapel al Diviziei a 176-a, decorată cu
Drapelul Roşu, vor străbate cu siguranţă în sens invers acelaşi drum pe care s-au
retras acum, vocea i se frînse pentru o clipă. Dar printr-o sforţare de voinţă îşi
redresă glasul, pentru că lacrimile n-aveau ce căuta acolo, şi, urmînd îndemnul
intuiţiei, pronunţă cu însufleţire fraza pe care cu cîteva luni mai tîrziu avea s-o
spună sus şi tare lumii întregi însuşi Stalin: „Va fi sărbătoare şi pe uliţa noastră,
tovarăşi!”
Din rînduri se înălţă un „urra” nu prea armonios, şi în ochii multora apărură
lacrimi de tulburare.
După ce făcu o pauză, Şmakov, în aparenţă foarte calm, deşi acest calm îi cerea
sforţări uriaşe, anunţă ca lucru de ia sine înţeles că, deoarece ei vor trece în
spatele frontului, înainte de plecare va trebui să predea toate armele de captură,
precum şi muniţia respec- tivă. Dar după ce se vor fi odihnit şi reorganizat, ei
vor fi reechipaţi şi reînarmaţi cum se cuvine. Deocamdată însă, armele de captură
sînt trebuitoare aici pe front.
— Iar listele cu tot ce am predat le vom păstra cu grijă, tovarăşi, spuse el cu o
voce voit veselă şi răsunătoare, pentru că simţise o foială de nedumerire prin-tre
rînduri, nu de alta, dar ca să se ştie cine pe cine a dezarmat în încercuire: nemţii
pe noi, sau noi pe nemţi?
Şi, după ce mai anunţă că maşinile cu oare vor pleca au şi sosit, iar îmbarcarea
va începe îndată după predarea armelor, dădu comanda „de voie”. Companiile şi
plutoanele trecură să predea armele, iar Şmakov se întoarse spre comisarul de
regiment. „Ei, ce spui? părea să întrebe privirea lui. M-am ţinut de cuvînt?”
Comisarul dădu din cap mulţumit.
— Dar despre divizie aţi pomenit totuşi, nu v-aţi putut reţine! mîrîi cu reproş
locotenent-colonelul cel ţeapăn.
— Nu chiar despre divizie, ci despre drapelul ei! dădu să-l repeadă Şmakov,
dar imediat o lăsă mai moale şi adăugă zîmbind: Mai bine ar fi să nu vă legaţi de
mine, tovarăşe locotenent-colonel. Sînt un vechi dialectician, am şi un titlu
ştiinţific în acest domeniu; să nu ne angajăm într-o dispută despre formulări, că o
să fie rău de dumneavoastră — vă joc pe degete!
Predarea armamentului de captură dură aproape o oră. Unii oameni predau
armele cu calm: dacă-i ordin, e ordin; alţii se necăjeau şi mai scăpau şi cîte o
înjurătură printre dinţi; destul de mulţi, însă, mai doseau cîte un pistolet capturat:
de pistolete le era parcă deosebit de greu să se despartă.
Sinţov, care nu avea pistolet, ci numai un automat, îl depuse şi rămase fără nici
un fel de armă. În aceeaşi situaţie se treziră şi alţi comandanţi care în timpul
luptelor pentru ieşirea din încercuire nu socotiseră pistoletul o armă serioasă şi
îşi făcuseră rost de un automat şi o pereche de grenade de agăţat la centură.
— Grăbiţi-vă, tovarăşi! spuse Klimovici deodată, apropiindu-se de Şmakov. Cu
cîteva clipe înainte venise la el într-un suflet ofiţerul operativ şi-i comunicase o
veste care-i alungă pe loc buna dispoziţie. Grăbiţi-vă! Peste cinci minute să nu
mai fiţi aici! încheie el.
Fără să mai intre în amănunte inutile, strînse mîna lui Şmakov, salută
regulamentar pe ceilalţi şi, făcînd un semn lui Ivanov, spuse:
— Să mergem, căpitane!
 Sinţov alergă după el, ca să-şi ia rămas bun.
— Tovarăşe locotenent-colonel! strigă el.
Klimovici se opri brusc, se întoarse spre Sinţov şi-i strînse mîna cu putere.
— La revedere, Vanea! Nu vă mocăiţi! Plecaţi cît mai repede! Eu, să mă ierţi,
n-am timp.
Şi îşi văzu grăbit de drum.

CAPITOLUL AL OPTULEA

Coloana de treizeci de camioane şi două Emka — una în cap, şi alta în coadă

— înainta aproape de două ore pe drumul din pădure, care, după spusele
localnicilor, dădea undeva mai departe, în şoseaua Iuhnovului.
După ploaia din ajun, vremea se statornicise uscată şi vîntoasă. Pe laturile
drumului, kilometri de pădure tomnatică — arămie şi galbenă — alternau cu fîşii
de ogoare cenuşii, care se pierdeau departe la orizont. Mînate de vînt, frunzele
veştede treceau mereu drumul sau se aşterneau sub roţile maşinilor. Uneori
soarele răzbea printre nori, şi în asemenea clipe se făcea cald, şi oamenii
deveneau mai veseli.
Înainte de îmbarcare, cînd îşi preda automatul, Sinţov îl întrebase pe Şmakov
ce îndatoriri îi revin acum şi în care maşină să se urce.
Rămas fără Serpilin, pe lîngă care fusese de toate — şi aghiotant, şi însoţitor,
şi furier — se simţea acum neobişnuit de liber şi fără treabă.
— Nu te grăbi! îi răspunsese Şmakov blajin, tutuin- du-l. Sufletul i se muiase
după miting, şi comisarul devenise mai blînd cu toată lumea. Cînd om ajunge,
vedem noi. Urcă în care maşină vrei. O să mai ai destulă vreme să lupţi!
Şi Sinţov se urcă în primul camion întîlnit, la mijlocul coloanei.
Alături de el, pe platformă, se nimeri Zolotariov, ostaşul care le ieşise cîndva în
cale împreună cu colonelul Baranov, în prima zi a încercuirii. Zolotariov purta
aceeaşi scurtă de piele ca atunci, doar că acum era decolorată şi roasă ca vai de
lume. Şi puşca pe care o purta era aceeaşi. În tot timpul luptelor din încercuire
nu se lăsase tentat de automatele nemţeşti, şi acum ieşise în cîştig.
În stînga lui Zolotariov şedea un şofer din brigada de tancuri. Ceruse voie să
însoţească coloana de maşini pînă la baza de reparaţii de la spate, unde se afla în
revizie camionul lui de o tonă şi jumătate.
La început nu se vorbi decît despre un singur lucru — despre armamentul
predat. Şoferul de la brigada de tancuri nu se mai sătura să glumească pe seama
lor.
— Sigur că da, spunea el, la aruncătorul vostru de mine, la mitraliere, ba chiar
la vreun tun pe care l-aţi fi capturat, n-o să se lăcomească nimeni. Dar din pricina
automatelor o să iasă o bătălie întreagă. Cum de s-or fi îndurat comandanţii
voştri să predea o asemenea bogăţie de trofee? Să fi fost eu comandantul vostru,
nu le dădeam din mînă, pentru nimic în lume!
— Ce rost avea să le cărăm după noi? Sînt mult mai necesare pe front, spuse cu
o oarecare sforţare Sinţov, nu atît din convingere, cît dintr-un sentiment de disci-
plină.
— Pe front! Nici voi nu plecaţi în Siberia, tot pe front o să vă întoarceţi!
— O să ne întoarcem, dar nu imediat.
— Da, ne lămuriţi bine dumneavoastră, tovarăşe politruc, răspunse şoferul,
foarte respectuos în aparenţă, dar cu o scînteie batjocoritoare în colţul ochilor
şireţi. Eu însă, în locul comandantului dumneavoastră, nu le-aş fi dat pentru
nimic în lume! Aoleo, şi ce bătălie o să mai fie din pricina automatelor ăstora!...
Comandantul brigăzii noastre o să pună mîna pe ele neapărat: lasaţi- ni-le nouă!
De la spatele armatei o să vină neapărat cineva şi o să spună: daţi-le-ncoace!
Divizia vecină o să ne roage cuviincios ca între vecini: nu ne daţi şi nouă ceva?
Ei, şi statu-major al armatei? Ăştia or să-i alunge pe toţi! Or să vină şi, haţ — le-
au şi înşfăcat! Cu atît mai mult, vor spune, cu cît voi, tanchiştilor, acolo la Elnea,
aţi agonisit destule trofee. În general însă, cu Elnea asta... Luptele da, au fost
crîncene, dar trofeele nu prea bogate... Nu, nu prea...
Discuţia trecu asupra recentelor lupte de la Elnea, în care, după cum pricepu
Sinţov, şoferul de lîngă Zolo-tariov nu luase parte direct. Probabil însă că,
repetînd cele auzite, povestea sigur de el că lîngă Elnea nemţii avuseseră aproape
opt divizii, o întreagă armată, şi în general au mîncat bătaie, doar către sfîrşit ne-
am cam poticnit. Din spusele lui reieşea că dacă „vecinii” nu i-ar fi încurcat
(despre care anume „vecini” era vorba şi cu ce anume i-au încurcat, nu pomeni
nimic), apoi cu siguranţă că toţi nemţii ar fi fost prinşi în capcană.
Toţi oamenii din maşină ascultau cu luare-aminte, săreau în sus la hopuri,
pierdeau cîte un cuvînt sau chiar cîte o frază întreagă şi completau ceea ce le
scăpa, pu- nîndu-şi întrebări unul altuia.
— Va să zică au scăpat totuşi? întrebă necăjit unul dintre ascultători, cînd
şoferul pomeni de capcană.
— Nu spun că ar fi scăpat de tot, răspunse povestitorul, dar tehnica şi-au scos-
o... Vă spuneam, doar, la început, că nu s-au capturat cine ştie ce trofee.
Şi toţi cei ce-l ascultau, deşi erau bucuroşi că lîngă Elnea nemţii au mîncat
bătaie — opt divizii, nu glumă — totuşi considerau drept o jignire personală
faptul că treaba n-a fost dusă pînă la capăt, şi duşmanul n-a fost prins în capcană,
cum s-ar fi cuvenit. Prea erau dornici cu toţii ca şi nemţii să fie încercuiţi şi să
simtă pe pielea lor ce simţiseră şi ei!
Apoi, după o scurtă tăcere, cineva întrebă dacă au fost pierderi mari în luptele
de lîngă Elnea.
— Deh, cum să spun... se codi şoferul din brigada de tancuri, evitînd să
răspundă deschis. La unii într-un fel, la alţii într-alt fel, depinde cum o iei: dacă
socoteşti pierderile în oameni sau cele în materiale, s-ar putea spune că în general
depinde...
Şi Sinţov pricepu că pierderile fuseseră mari, dar că şoferul se ferea să
vorbească despre ele.
— Dar cu aviaţia cum e? mai întrebă cineva.
— Vezi şi tu, nu prea se aude! răspunse şoferul, dez- lipindu-şi mîna de pe
oblonul maşinii şi ridicînd-o spre cer. De cînd tot mergem — şi nimic! Înainte
nici nu-ţi puteai scoate nasul din adăpost. Pe cînd acum, aş spune că mergem
chiar prea din cale-afară de nepăsători. E
 drept că de cîteva zile nu zboară mai de loc. Te şi sperii parcă: de ce naiba?
— Bine, dar cum e totuşi cu pierderile? întrebă încăpăţînat acelaşi ostaş care
întrebase şi prima dată. Să luăm brigada voastră de pildă: cîţi aţi fost la începutul
războiului, şi cîţi mai sînteţi astăzi?
— Păi, ştiu eu cum să spun?... ocoli din nou şoferul un răspuns răspicat. În
primele lupte am pierdut ceva oameni, apoi am ieşit din încercuire şi iar am
suferit ceva pierderi. E drept însă că pe drum ni s-au mai şi alăturat oameni...
— Ei, aşa ni s-au mai alăturat şi nouă alţii, spuseră cîteva glasuri de pe
platformă.
— Păi, şi cei care s-au rătăcit de noi, poate că au nimerit în alte unităţi, urmă
logic şoferul. Aşa că vedeţi, se compensează... Apoi ne-am reorganizat, altă
socoteală la rînd. Pe urmă luptele de lîngă Elnea, şi acum iar aşteptăm
completări... Ştiu eu ce să spun? Uite, eu, unul, de pildă, sînt în brigadă din
primele zile, încă de la Slonim.
— Şi sînt mulţi ca tine?
— Nu ştiu, că nu i-am numărat! se oţărî şoferul.
Şi Sinţov pricepu iarăşi: „Nu sînt mulţi!”
— Dar scrisori primiţi acum regulat? întrebă el. Cum funcţionează poşta
militară?
— Ştiu şi eu?... Scrisori vin, nimic de zis, nici prea repede, nici prea încet, în
general depinde cam pe unde se află neamurile fiecăruia. Ai dumneavoastră, la o
pildă, pe unde sînt, tovarăşe politruc?
— Nu ştiu! răspunse posomorît Sinţov. N-avea gust să vorbească despre asta.
Dar îndată se dovedi că nici interlocutorul său nu prea voia să abordeze o
discuţie pe această temă.
— Tocmai asta-i rău, că nu ştim, spuse el; apoi oftă adînc şi amuţi.
„Poate că şi el şi-a pierdut familia, îşi spuse Sinţov auzind oftatul. Sau poate
că, dimpotrivă, a lui s-a pierdut, iar a mea între timp s-a găsit. Că doar nu numai
nenorociri se petrec în război, se mai strecoară şi cîte-o bucurie!...”
Şi, sprijinindu-se de oblonul camionului, îşi aţinti privirea la panglica cenuşie a
drumului care se desfăşura sub roţile maşinii. Se întreba: „Ce anume mă aşteaptă
de acum înainte: o bucurie, sau o nenorocire? Ce-o fi cu fetiţa? Poate că soacră-
mea a reuşit totuşi să se întoarcă la Moscova după ce am plecat pe front? Sau
poate că au rămas acolo, la Grodno, şi atunci nu se ştie nimic, şi nici nu se va
şti... Dar Maşa ce-o fi făcînd?” Acum era aproape convins că Maşa a făcut ceea
ce intenţionase încă de atunci, din iunie — a intrat în armată. N-a apucat să-i scrie
astăzi. Şi-apoi, unde să-i scrie? Cum s-o găsească? Ar putea, fireşte, să scrie la
Cita, fratelui ei. Dar cît va face o scrisoare pînă la el şi înapoi?! Nici nu-ţi vine
să te mai gîndeşti la asta!...
— Totuşi, cam cît?... întrebă Sinţov. Să spunem că familia e la Moscova, crezi
că într-o săptămînă ajunge scrisoarea pînă acolo?
 — Cam într-o săptămînă şi jumătate.
— Dar pînă la Veazma? întrebă din nou Sinţov, gîn- dindu-se la tatăl şi la
fratele său.
— Pînă la Veazma, şi mai mult, spuse şoferul. Cu toate că e aproape. Dar
trebuie să facă un ocol pe la Moscova... O fi Veazma în regiunea Smolensk, dar
vezi că Smolenskul e sub „friţi”!
Sinţov fu gata gata să întrebe: „Cum-cum?” Vorba „friţ” îi era necunoscută, o
auzea pentru prima dată. Atunci cînd fuseseră încercuiţi, vorba asta nu intrase
încă în limba ostăşească.
— Aşa le spunem acum fasciştilor — „friţi” — îi explică bucuros şoferul,
văzînd nedumerirea de pe obrazul lui Sinţov. N-aţi auzit de asta acolo, în
încercuire?
— Nu, n-am auzit, răspunse Zolotariov în locul politrucului.
— Înseamnă că v-aţi rupt de lume de-a binelea, rîse şoferul.
— Aici ai dreptate. Chiar că am rămas în urmă faţă de restul lumii, spuse
Zolotariov, plesnind peste genunchi pe şoferul de la brigada de tancuri. Uite, eu,
de pildă, de aproape trei luni n-am mai pus mîna pe volan.
— Pe multe n-am mai pus noi mîna în aste trei luni, răsună dintr-un colţ al
platformei glasul subţirel al unui ostaş glumeţ. Şi tot nu ne plîngem. Îi dăm
înainte şi răb- dăm. Iar ăsta, uite, stă să verse lacrimi amare pentru volanul lui...
Oamenii din maşină izbucniră în rîs, adăugară cîteva fraze cam fără perdea şi
se mai înviorară. Apoi, după o vreme discuţia se potoli iarăşi şi se retrase
molcom prin colţuri.
— Tare mi-e dor de volan, continuă să-şi expună Zolotariov durerea lui de
şofer, strîngînd mereu mîna colegului său de breaslă de la brigada de tancuri. Ce
m-aş mai aşeza acum la volan — şi arătă din cap spre cabina camionului — şi aş
goni prin pădure!
— Ai lucrat pe un camion?
— Nu, pe un turism. Am avut o Emka nou-nouţă, abia îi terminasem rodajul
înainte de război.
— Ţi-a distrus-o vreo bombă, sau ai lepădat-o?
— I-am dat foc... aşa am primit ordin...
Zolotariov îşi aminti cum a dat foc maşinii şi tăcu.
Tăcu de parcă ar fi ajuns la un zid, şi zidul l-ar fi oprit în loc.
— Şi pe cine duceai într-însa? întrebă şoferul de la brigada de tancuri.
— Duceam şi eu pe un... dădu să răspundă Zolotariov, dar întîlnind privirea lui
Sinţov, îşi curmă vorba. Împrejurările făcuseră ca ei doi să fie martorii dispariţiei
unui om al cărui nume Zolotariov n-avea chef să-l pomenească acum.
În timpul celei de a doua luni de încercuire, într-o seară, Sinţov ajunsese, purtat
de lungile lui picioare, la plutonul lui Horîşev cu un ordin din partea lui Serpilin.
 În seara cu pricina, situaţia era cam aceeaşi ca şi în primele zile ale încercuirii.
N-aveau încotro — noaptea trebuiau să traverseze o şosea şi, mai mult ca sigur,
n-ar fi putut-o face fără luptă.
După ce isprăvise de vorbit cu Horîşev, Sinţov se aşeză să se odihnească o
clipă înainte de a porni înapoi. Horîşev fusese deosebit de mărinimos — îi
drămuise în palmă praf de mahorcă pentru o ţigară întreagă, praf de mahorcă
amestecat cu firicele de frunze uscate.
În jurul lor se aşezaseră ostaşii plutonului; cine avea arma curată se odihnea,
cine nu — şi-o curăţa, pregătin- du-se de luptă.
Zolotariov şedea alături de Sinţov, îşi curăţa puşca şi se tînguia, spunînd că a
şterge ţeava fără unsoare de armă e totuna cu a înghiţi pesmeţi nemestecaţi.
La vreo douăzeci de paşi de ei, pe un muşuroi, şedea Baranov şi meşterea ceva
la un parabelum de captură.
Din însărcinarea lui Serpilin, Sinţov tocmai îl întrebase pe Horîşev despre
purtarea lui Baranov, şi Horîşev îi răspunsese cam nemulţumit că Baranov luptă
nici prea-prea, nici foarte-foarte. Fuge de greu...
— Acum cîteva zile a schimbat cu un ostaş calul pe măgar — automatul pe un
pistolet — îşi explică ideea Horîşev. I-a fost greu, vezi doamne, să-şi poarte
automatul! Care dintre noi ar fi făcut asta?! Să fi crăpat de greu, şi tot n-aş fi
făcut-o! Cine are de gînd să lupte pînă la moarte nu dă o armă serioasă pe-o
jucărie, este?
Baranov şedea pe muşuroi, departe de toţi ceilalţi, şi îşi vedea de parabelumul
lui.
Sinţov se întrebă: de ce stă deoparte? Şi îşi răspunse singur: probabil pentru că
tot nu s-a împăcat cu situaţia sa, n-a vrut să înţeleagă că după toate cele ce-a
făcut, nici nu se putea să fie altfel. Iar oamenii au simţit asta şi-l ocolesc.
Cam la aceste concluzii ajunse el cu privire la Bara-nov şi, zărindu-l pe
Zolotariov cum îşi întoarse privirea în altă parte, ca să nu mai fie ispitit de ţigară,
îi întinse chiştocul: „Na, trage şi tu un fum!”
Grijuliu, apucînd ţigara cu vîrful degetelor, Zolotariov îşi lipi de ea buzele
ţuguiate şi trase o dată adînc, dar scurt, aşa ca să nu pară prea lacom, şi înapoie
chiştocul lui Sinţov.
În clipa aceea trosni o împuşcătură.
— Cine a tras? strigă Horîşev cu un glas gîtuit de furie, sărind în picioare. Se
aflau prea aproape de şosea pentru a-şi putea îngădui asemenea lux.
Dar constată îndată că nu mai are pe cine trage la răspundere: Baranov zăcea
mort. Glonţul pornise din pisto-
 letul lui. Fusese tras în obraz de atît de aproape, încît îi sfărîmase jumătate de
ţeastă.
Sinţov socotise atunci că Baranov s-a împuşcat, ostenit să tot îndure primejdiile
de fiecare zi, sau înfricoşat de lupta care-i aştepta, sau cine ştie din ce altă
pricină, numai de el ştiută...
Cînd îi raportă însă lui Serpilin cele întîmplate, comandantul clătină din cap.
— Nu cred să se fi sinucis, spuse el. A fost o întîm- plare, deşi chiar şi
întîmplările au o cauză: s-a delăsat, şi-a pierdut orice iluzii în ceea ce-l priveşte;
şi probabil că şi de curăţatul armei s-a ocupat neatent, într-o doară, iar
parabelumul îi era necunoscut... Şi uite că şi-a scăpat un glonte în frunte. Poţi s-o
interpretezi cum vrei: întîmplător sau neîntîmplător, tot un drac.
Sinţov rămase la părerea lui. Şi în general nu zăbovi prea mult asupra acestor
gînduri. Lupta grea din noaptea aceea, în care pieriră mulţi oameni, aruncă
repede vălul uitării asupra întîmplării.
Aşa cum făcea după toate luptele, ştergînd din controale pe cei căzuţi, Sinţov
şterse şi numele lui Baranov. Şi cu asta, întîmplarea fu uitată...
Abia acum, întîlnind privirea lui Zolotariov, îşi amintiră amîndoi de trosnetul
surd al împuşcăturii din pădure şi de moartea omului al cărui nume Zolotariov nu
mai voia să-l pomenească.
— Eh, iată văd şi satul meu, şi casa părintească! cîntă voios şoferul-tanchist,
sărind în picioare şi bătînd cu palma în acoperişul cabinei.
Şoferul camionului scoase capul pe uşă.
— Ce s-a întîmplat?
— Încetineşte puţin. Eu cobor aici, la baza de reparaţii.
Tanchistul strînse mîna lui Zolotariov, salută pe ceilalţi cu cîntecul: „Rămîneţi
cu bine, cu casă şi pîine!”, după care, păşind printre oamenii de pe platformă, se
strecură pînă la oblonul din spate, sări jos înainte ca maşina să fi frînat şi ţîşni
sprinten din calea camionului următor, care era gata-gata să dea peste el.
În locul acela, un drum nou bătut se afunda în desişul pădurii. La margine, în
nişte gropi pătrate, acoperite cu
 plase de mascare, se aflau tunuri antiaeriene. Iar mai departe, pe drum, în
adîncul pădurii, se tîrau două tancuri ,,T-34”, urlînd şi lăsînd în urmă un dublu
tighel de pămînt zdrumicat.
„Probabil că le încearcă după reparaţii”, îşi spuse Sinţov, amintindu-şi de
vorbele şoferului-tanchist despre baza lor de reparaţii.
Apoi lăsară în urmă drumul cel nou şi plecară mai departe; din direcţia contrară
venea o coloană de camioane verzi — nou-nouţe, pline cu lăzi de proiectile. Mai
întîlniseră o coloană de camioane identice, încă la pornire. Şi tunuri antiaeriene
mai întîlniseră? cu vreo jumătate de oră înainte, sclipind într-un desiş din
preajma unui pod.
Ici-colo, deasupra pădurii se înălţau fuioare de fum. Într-un loc, Sinţov observă
o baterie de tunuri grele. Podurile erau străjuite de santinele.
Sus de tot, deasupra capetelor trecură spre miazănoapte trei formaţii de cîte
nouă bombardiere sovietice, însoţite de avioane de vînătoare. Dacă ar fi fost să-l
întrebi pe Sinţov ce anume izbutea să-i aline cu osebire sufletul, acum, după
amărăciunile încercuirii, ar fi răspuns, probabil, că-l alinau mai cu seamă aceste
semne de bună rînduială militară înscrise în peisajul paşnic al armatei; toate
acestea îl încredinţau că tot ce văzuse el cu tovarăşii săi în ultima vreme nu se va
mai repeta, că armata s-a statornicit aici, s-a statornicit de mult şi temeinic, şi
acum nu va mai da înapoi în faţa nemţilor.
Amintindu-şi de nemţi, Sinţov nu-şi dorea decît un singur lucru: să putem face
şi noi cu ei tot ce ne făcuseră ei nouă — să-i alungăm, cum ne alungaseră ei pe
noi, să-i bombardăm şi să-i mitraliem din văzduh, cum făcuseră ei, să-i depăşim,
să-i întoarcem şi să-i strivim cu tancurile, cum făcuseră ei, să-i încercuim şi să-i
istovim fără alimente şi fără muniţii, să-i luăm prizonieri şi să nu-i cruţăm în nici
o împrejurare. Asta dorea el, şi o dorea cu atîta putere, încît i-ar fi rîs în obraz
celui care s-ar fi încumetat să-i spună acum că odată şi odată setea lui de
răzbunare va fi potolită definitiv, şi ura lui se va stinge cu totul.
Privind semnele de bună rînduială ale acestei armate, semne vizibile
pretutindeni în peisajul din jur, el visa la viitoarea ofensivă sovietică: că doară va
veni odată şi odată vremea ei!
În acelaşi timp, îl stăpînea o senzaţie de destindere şi de fericire, netulburată de
gînduri. În cele două luni şi jumătate se tot uitase la pămînt şi la cer, la pini şi la
mesteceni, la poieni şi la luminişuri, la brădeturi care înaintau, ca şi acesta de-
aici, pînă la marginea şoselei. Şi era uneori atîta linişte în pădurile din încercuire,
încît puteai să auzi pînă şi propria-ţi răsuflare...
Pesemne însă că acolo, departe, în spatele frontului german, toate acestea erau
totuşi altfel: nici mestecenii şi nici pinii nu erau aceiaşi, nici pămîntul şi nici
cerul nu erau aceleaşi, şi nici măcar liniştea...
Pe cînd acum, tot ce răsărea în jurul lui îl bucura şi-i aducea fericirea. O
adevărată fericire era maşina aceasta în care goneau, binecunoscutul moţ bălai
fluturat de vînt al lui Horîşev, care îşi scosese capul din cabina camionului din
faţă, brăduţii albăstrii, mestecenii galbeni, poienile şi cîmpiile, fumul coşurilor,
oamenii, tunurile antiaeriene, avioanele sovietice de pe cer, frînturile de cîntec ce
se auzeau din maşini, totul...
Sinţov se scălda în această fericire, privea lacom în jur, cu ochi scăpărători şi
roşii de vînt, ziîmbea fără motiv şi simţea cum i se strecoară pe după guler
răcoarea toamnei.
Întocmai ca şi el, tăcînd mai tot timpul şi zîmbind propriilor sale gînduri, în
maşina care încheia coloana, pe bancheta din spate, între maiorul Danilov şi
doctoriţa cea micuţă, călătorea, cu ochii aţintiţi spre geamul lateral, comisarul de
batalion Şmakov. Dezlipindu-şi uneori ochii de geam, Şmakov arunca o privire
înainte, asupra spinărilor late ale şoferului şi ale ostaşului însoţitor, aflaţi pe
bancheta din faţă şi îmbrăcaţi în uniformă de grăniceri, ca şi maiorul lor.
Dacă nu pierise de tot, în orice caz obida din sufletul comisarului, pricinuită de
predarea armelor de captură, se mai potolise puţin; se potolise atît din pricină că
dimineaţa aceea amară putea fi privită acum la timpul
 trecut şi părea mai puţin importantă, dar şi pentru că, puşi în faţa ordinului de a
preda armele, ostaşii rămăseseră mai liniştiţi decît se aşteptase Şmakov. Şi
întrucît motivul principal pentru care se luase în beţe cu delegaţii
comandamentelor superioare era teama lui de a-şi jigni ostaşii, supărarea i se
potolise de la sine.
Doctoriţa cea micuţă, care în tot timpul luptelor din încercuire nu suspinase
nici măcar odată, se simţi pe neaşteptate bolnavă şi dormi tot drumul, strînsă
ghem într-un colţ al maşinii — un ghemotoc fierbinte şi înfiorat. Şmakov şedea
lîngă ea, privea pe geam şi fuma cu nesaţ una după alta ţigările Kazbek din
tabachera maiorului Danilov, care nu uita niciodată s-o deschidă prevenitor în
faţa comisarului.
La început, cînd maiorul îi propusese să urce în maşina lui, Şmakov era cît pe
ce să-l refuze, atît de tare mai clocotea supărarea în sufletul lui. Mai tîrziu, după
ce maşina porni, comisarul ar fi vrut să reia disputa cu Danilov despre deosebirea
dintre adevărata vigilenţă şi bănuielile fără noimă, dar socoti mai cuminte s-o
amîne, întrucît nu erau singuri în maşină: el era cu doctoriţa, iar maiorul, cu cei
doi grăniceri ai săi. Peste o altă jumătate de oră, îi trecu şi lui pofta de orice
dispută.
Cu cît trecea timpul, cu atît măi năvalnic creştea în sufletul lui obosit şi în
trupul lui tot atît de obosit o senzaţie de bucurie, şi chiar de înduioşare pentru toţi
cei care izbutiseră printr-o adevărată minune să iasă vii şi nevătămaţi din atîtea
încercări. Din atîtea încercări biruite cu cinste, prin lupte grele.
În sfîrşit, la capătul primei ore de drum, el încetă definitiv să se uite chiorîş la
Danilov şi curmă tăcerea. Tăcerea aceasta fusese impusă de el, dar de la o vreme
tot el începu să fie apăsat de ea.
— Cam departe v-aţi aşezat spatele frontului, spuse el.
— De ce departe? obiectă Danilov, mulţumit că în fine comisarul de batalion,
care-i plăcuse din capul locului, pentru înflăcărarea cinstită şi sinceritatea
părerilor, şi-a uitat supărarea. E firesc! Frontul e mare, noi sîntem la un flanc al
lui. Dacă formaţiunile de spate ar fi fost mai aproape de unul din flancuri, s-ar fi
aflat prea departe de celălalt.
— Bine, să lăsăm în plata domnului formaţiunile astea, făcu Şmakov, dîndu-i
astfel de înţeles maiorului că pomenise de formaţiunile de spate doar ca pretext
pentru a începe vorba. Spune-mi mai bine cum o duce Moscova. Ne-au sfîrtecat-
o tare?
— Eu personal n-am fost acolo, răspunse Danilov. Dar acum două zile un
martor ocular îmi spunea că distrugerile nu sînt mari. Îi opreşte antiaeriana.
— Asta e straşnic! se bucură Şmakov. Cînd am ajuns pe front, cam pe la
jumătatea lui iulie, îi linişteam şi eu pe moscoviţi, şi nu numai pe ei; spuneam:
nu, nu zboară, şi nici n-or să zboare ei deasupra Moscovei, n-o să-i lăsăm! Apoi
însă, cît am fost în încercuire, am citit o sumedenie de manifeste fasciste... Cui să
le aducă oamenii cînd le găsesc, dacă nu comisarului?... Multe am mai citit!
surîse el. Şi uneori mă cuprindea groaza pentru Moscova! După spusele lor, nici
piatră pe piatră n-a rămas acolo. Înţelegeam, fireşte, că sînt minciuni, totuşi... mă
întrebam în ce măsură mint ei...
— În foarte mare măsură, răspunse Danilov. Se spune că distrugerile nu
reprezintă nici doi la sută.
— Păi asta chiar că-i straşnic! repetă bucuros Şmakov.
Şi aşa, începînd cu Moscova, se porni să-l asalteze pe Danilov cu nenumărate
alte întrebări: despre front, despre spatele frontului, despre pierderi, despre moral
— despre tot ce-i perpelea şi nu apucase să afle în noaptea de nesomn pe care o
petrecuse în brigada de tancuri.
— M-aţi luat, s-ar putea spune, cu asalt, nici nu mi-aţi dat răgazul să mă
pregătesc de luptă, se apără, nemaipu- tîndu-şi reţine un zîmbet, prea puţin
zîmbitorul Danilov.
— Nu-i nimic, rabdă! spuse vesel Şmakov. Eu am răbdat mai mult. În două
luni şi jumătate, afară de balivernele fasciste n-am văzut un cuvînt tipărit!
Mai puse apoi multe alte întrebări lui Danilov. Ultima se referea la timpul
necesar unei scrisori ca să ajungă de acasă pe front şi de pe front acasă. Toţi
sîntem oameni şi pe toţi ne frămîntă acelaşi lucru...
La un moment dat însă, după ce Danilov răspunse la ultima întrebare şi,
trăgîndu-şi şapca pe ochi, se scăr- pină la ceafă în aşteptarea alteia, în loc de
întrebare auzi un sforăit uşor de om foarte ostenit. Şmakov adormise la jumătatea
unui cuvînt, doborît de nesomn, ca un copac de secure. O oboseală fericită
pusese în sfîrşit stăpînire şi pe el...
— Haide, coborîţi, coborîţi, treziţi-vă!...
Şmakov auzea ca prin ceaţă glasul lui Danilov, dar nu se putea trezi nicicum.
— Dar treziţi-vă odată!...
Şmakov deschise ochii. Maşina stătea în mijlocul drumului. Şoferul şi ostaşul
din faţă nu mai erau la locurile lor, doctoriţa lipsea şi ea. Doar Danilov se mai
afla lîngă portiera deschisă şi-l zgîlţîia cu putere de mînă.
— Fuga în şanţ!... Avioane! striga maiorul, supărat, dar fără prea mare
nelinişte.
Şmakov coborî din maşină şi sări în şanţul drumului. Doctoriţa era mai demult
acolo şi-şi freca ochii cu pumnul, zîmbind vinovată. Somnoroasă, nu putea să-şi
dea seama cît merseseră şi cît timp dormise.
Se aflau în plină pădure. Întreaga coloană se oprise şi părea neînsufleţită. Pe
platforme nu mai era nici un om: toţi apucaseră să se împrăştie prin desişuri.
Doar departe în faţă, vreo două-trei siluete mai traversau drumul.
Avioanele veneau dinspre apus. Zburau sus de tot şi aproape de coloană, dar nu
chiar deasupra ei.
 — Poate că sînt ale noastre, se vor fi înapoind dintr-o misiune? spuse Şmakov
într-o doară, vrînd mai cu seamă s-o liniştească pe doctoriţă, deşi binecunoscutul
vuiet prelung şi răguşit îi demonstra clar că avioanele nu sînt ale noastre, iar
doctoriţa nu era de fel neliniştită.
— Vedem noi îndată, îl ironiză Danilov. Ce-ar fi să ne culcăm totuşi?
Aruncînd un zîmbet chiorîş spre Şmakov, maiorul se cinchi primul în şanţ şi,
pentru că atinse uşor cu mîinile pămîntul, îşi scutură cu grijă pulberea de pe
degete.
Mai trecură cîteva clipe chinuitoare; avioanele erau nemţeşti, dar acum se
găseau drept deasupra lor, şi chiar dacă şi-ar fi slobozit bombele, nu mai puteau
nimeri ţinta. Şmakov împărtăşi acest gînd maiorului.
— Da, dacă nu cumva, observîndu-ne, se vor întoarce, răspunse Danilov. Mai
bine să mai aşteptăm cîteva minute.
Dar bombardierele nu se întorceau; zburau la aceeaşi înălţime şi în aceeaşi
direcţie. De la o vreme, de undeva din faţă, cîteva tunuri antiaeriene începură să
tragă în ele nu prea des, dar destul de precis. Ghemotoacele alburii ale
exploziilor se destrămară la început în nouraşi diafani sub avioane, apoi apărură
deasupra lor şi mai spre stînga. Curînd, unul din bombardiere începu să fumege
şi lunecă pieziş spre pămînt, fumegînd tot mai mult. Iar ghemotoacele exploziilor
săriră iarăşi deasupra avioanelor, dar de data aceasta mult în urma lor.
— Phii, pe-alături! Ce-or fi păzind? strigă dezamăgită doctoriţa, şi sări prima
afară din şanţ. Expresia de fericire de pe faţa ei se transformase repede, ca la
copii, într-o expresie de necaz.
— Ia te uită ce lacomă e dumneaei! Unul tot a fost pedepsit — nici asta nu-i
rău! spuse Danilov. Da, acum ne-am putea urca în maşini!
Maiorul îşi scoase din cap şapca verde şi făcu semn ostaşilor să-şi ocupe
locurile în camioane.
— Uite ce-i... — îi spuse Şmakov, ieşind din şanţ. După atacul avioanelor
nemţeşti, starea lui de fericire neumbrită se destrămă, făcînd loc obişnuitului său
simţ de răspundere pentru soarta oamenilor. Eu am să te părăsesc. Am să mă sui
într-un camion de la mijlocul coloanei. Comisarul de regiment e în fruntea
coloanei, dumneata eşti în coadă, iar eu am să fiu la mijloc. E mai bine aşa. Pe
tovarăşa doctoriţă o las sub protecţia dumitale, încheie el zîmbind, şi porni de-a
lungul coloanei de maşini, în care se şi îmbarcau oamenii.
Sinţov era de cîteva minute sus, la locul lui de pe platformă, cînd Şmakov trecu
pe lîngă maşină, alergînd ca un sportiv, vînjos, cărunt, şi mai sprinten decît i-o
îngăduiau anii.
— Mai rezistă ea, inima, nu-i nimic! strigă el vesel, fără să-şi tragă sufletul
cînd trecu pe lîngă Sinţov şi pe lîngă ceilalţi oameni care-l priveau de pe
platformă! Cu toate că am trecut de cincizeci şi doi!
 Apoi mai depăşi un camion şi urcă în următorul, dar nu în cabina şoferului, ci
pe platformă, spre marea satis-
 facţie a ostaşilor care şedeau acolo. Se pare că pînă la urmă tot s-a cam încins
la faţă... După ce maşinile porniră, Sinţov îi urmări tot timpul capul rotund şi alb,
descoperit. De departe părea şi mai alb ca de obicei, pentru că după rana din ajun
tot creştetul îi era înfăşurat în pansamente albe.
Abia după ce coloana se puse în mişcare, pămîntul şi aerul se cutremurară de
cîteva ori undeva în faţă, din pricina exploziei unor bombe.
Toată lumea se aştepta să urmeze alte explozii, dar nu se mai auzi nimic.
— Nu s-ar spune că şi-au aruncat toată încărcătura, observă Zolotariov. Au
stropit doar ici-colo! Ce părere aveţi, tovarăşe politruc?
Sinţov avea aceeaşi impresie. Avioanele nu stricaseră buna dispoziţie a
oamenilor. Faptul că artileria antiaeriană intrase în acţiune şi doborîse sub ochii
lor un bombardier potolise neliniştea provocată de apariţia aviaţiei duşmane.
Peste cîţiva kilometri se produse un nou incident. Capul coloanei ajunsese la
locul unde căzuseră bombele, înfuriaţi de pierderea suferită, nemţii sloboziseră
cîteva bombe asupra poziţiei unei baterii antiaeriene dispuse lîngă podul de peste
un pîrîiaş îngust.
Tunurile scăpaseră neatinse, dar una din bombe căzu chiar lîngă pod,
distrugîndu-i taluzul de la intrare şi smulgîndu-i cu suflul exploziei parapetul şi
mai multe scînduri de la podină.
Întîi coloana se opri, dar după aceea Sinţov văzu de departe cum peste pod a
trecut cu multă băgare de seamă o Emka, iar apoi, unul după altul, porniră să
treacă şi camioanele.
Cînd maşina lor ajunse la pod, Sinţov se ridică în picioare şi se uită cum trec
maşinile din faţă. Pe pod se afla tocmai camionul în care era Şmakov.
Pe toată porţiunea — de vreo patru metri lungime — de pe care erau smulse
scîndurile, camionul mergea chiar pe grinzile groase, de la temelia podinii,
mergea încet şi fără ezitare. Ar fi fost suficient ca una din roţile din faţă sau din
spate să lunece cît de puţin de pe grindă, pentru ca maşina să cadă.
Tocmai asta se şi întîmplă cu camionul următor, în cabina căruia se afla
Horîşev. Şoferul, probabil mai puţin experimentat decît ceilalţi, întoarse volanul
ceva mai mult decît era nevoie, şi roţile din spate lunecară jos de pe grinzi, iar
camionul rămase suspendat cu crucea car- danică pe una din grinzi, dar agăţîndu-
se, din fericire, cu roţile din faţă de alta.
Nimeni nu avu nimic de suferit. Un singur ostaş, aruncat de zguduitură, zbură
peste oblon şi căzu în pîrîu, iar acum, ud ciuciulete, ieşea din apă, în hohotele to-
varăşilor săi.
Peste un minut, Horîşev stătea pe pod şi dădea dispoziţii, iar oamenii din
camionul lui şi din al lui Sinţov se străduiau ca printr-o sforţare unită să repună
cît mai repede camionul pe grinzi.
Şmakov, cu mîinile făcute pîlnie la gură, întreba de pe celălalt mal: să-i aştepte,
sau nu? Dar Danilov, care se apropiase, mergînd pe marginea şoselei, şi se afla
acum chiar lîngă pod, îi răspunse, agitîndu-şi şapca verde, că nu este nevoie: la
ce să mai provoace aglomerări inutile de camioane şi oameni?
— Daţi-i drumul! Pînă la şoseaua Iuhnovului n-a mai rămas mult; peste cinci
kilometri e o răscruce, acolo o cotiţi la stînga. Venim şi noi curînd. Şi-apoi, aveţi
în faţă maşina comisarului de regiment, vă conduce ea! strigă Danilov.
Şmakov sări în maşină şi porni mai departe, ajungînd camioanele din faţă. Pe
pod, munca mai continuă un sfert de oră.
În sfîrşit, camionul fu ridicat şi trecu cu bine peste pod. Danilov ordonă ca
oamenii din celelalte maşini să coboare toţi, afară de şoferi, şi supraveghea
personal ca, una cîte una, maşinile să treacă peste pod.
Abia după ce ultimul camion trecu pe malul opus, traversă şi el podul cu Emka
lui. Mărind treptat intervalul dintre maşini, a doua jumătate a coloanei porni mai
departe spre şoseaua Iuhnovului.
Nici comisarul de regiment de la secţia politică a armatei, nici locotenent-
colonelul din secţia constituiri unităţi, nici Şmakov, care mergeau în fruntea şi la
mijlocul
 coloanei, şi nici Danilov, care încheia coloana — nimeni dintre ei nu putea să
ştie că numai cu cîteva ore în urmă, atît la sud, cît şi la nord de Elnea, corpurile
nemţeşti de tancuri au rupt apărarea Frontului de Vest şi, dînd peste cap spatele
armatelor, dezvoltau acum pătrunderea pe zeci de kilometri în adîncime. Nimeni
dintre ei încă nu ştia că oprirea de lîngă pod, care le-a tăiat coloana în două părţi,
aflate acum la un interval de douăzeci de minute, nimeni dintre ei nu ştia că de
fapt oprirea aceasta îi împărţise pe toţi, sau aproape pe toţi, în morţi şi vii.
Şmakov nu putea să ştie că maşina în care se mutase avea să fie ultima din cele
ce vor trece cu bine de pe drumul Elnei pe şoseaua Iuhnovului. Iar Danilov nu
putea să ştie că drumul acesta al Elnei, care mergea aproape paralel cu frontul,
avea să aducă a doua jumătate a coloanei lor la răscrucea cu şoseaua Iuhnovului
tocmai în clipa cînd pe acolo va pătrunde detaşamentul de cap al tancurilor şi
transportoarelor blindate nem-ţeşti.
Danilov nu ştia toate acestea şi mergea liniştit înainte în întîmpinarea morţii.
— Mai avem vreo patru kilometri pînă la răscruce şi vom fi făcut o treime din
drum, spuse Danilov doctoriţei. Cum te simţi?
— Binişor, răspunse ea, lipindu-şi palma de fruntea încinsă. Doar un pic de
febră, dar trece. Nu-i nimic, puteţi fuma, adăugă doctoriţa, văzînd că maiorul,
care-şi scosese tabachera, o strecura înapoi în buzunar. Eu nu fumez, dar fumul
îmi place totuşi, minţi ea cu obişnuitu-i spirit de sacrificiu şi, ca să curme
şovăiala maiorului, închise ochii a somn, deşi nu mai voia să doarmă.
Doctoriţa rămase cu ochii închişi, iar Danilov analiză încă o dată în sinea lui
schimbul de cuvinte tari dintre el şi Şmakov. Ordinea e ordine, şi de vreme ce a
fost statornicită, în armată nu trebuie s-o încalce nimeni, deşi, la drept vorbind, în
cazul de faţă nici el n-ar fi vrut să ia armele acestor ostaşi. Se punea, în gînd, în
locul comisarului Şmakov: dacă s-ar fi aflat dimineaţa în pielea
 lui, nu s-ar fi simţit nici el prea bine. Una este cînd ies din încercuire oameni
izolaţi: cîte unul, cîte doi, cîte trei, fără uniformă şi fără acte, şi cu totul altceva
cînd iese din încercuire o întreagă unitate militară — cu arma în mînă, cu actele
în buzunar şi cu semnele distinctive la locul lor. În cazul de faţă ar fi fost cît se
poate de cinstit să laşi oamenii să-şi ia chiar şi în spatele frontului trofeele
cucerite în luptă; foarte bine, au tot dreptul să se mîndrească cu ele! Şi în
definitiv — asta nu ne priveşte decît pe noi — să fi muncit cum se cuvine, să fi
verificat pe fiecare fără a zgîndări mîndria nimănui, şi să fi scos din rîndurile lor
pe ticălosul care s-a strecurat eventual printre ei.
Istoria de dimineaţă nu-i plăcuse de loc lui Danilov, tot aşa cum nu-i plăcuseră
nici alte lucruri de care îi fusese dat să se lovească de cînd din grănicer ajunse
lucrător al secţiei speciale. Da, nu era dulce munca asta!
După ce trecuse prin şcoala unui lung serviciu grăniceresc, după ce fusese rănit
la Halhin-Gol, după ce se retrăsese cu rămăşiţele detaşamentului său de lîngă
Lomja, ager şi pătrunzător, înzestrat cu o memorie bună şi ştiind să aibă
încredere şi să nu aibă încredere în oameni, Danilov era unul din acei oameni
anume creaţi parcă pentru secţiile speciale. Străin de orice îngîmfare, el simţise
prea bine că se află acolo la locul lui şi, ca unul care a vînat multă vreme spioni
şi diversionişti veritabili, îşi recunoştea superioritatea asupra unora dintre colegii
săi care nu ştiau să deosebească realitatea de aparenţele înşelătoare, ba uneori
nici măcar nu erau prea preocupaţi de treaba asta. Cu asemenea colegi, Da-
nilov ,,se lua la harţă” serios, cum spunea el însuşi, ba pe unul din ei apucase să-l
şi demaşte, deşi era de puţină vreme la secţia specială.
Şi iată că acum, chiar el, maiorul Danilov, fără să-şi dea seama, ducea la
moarte nişte oameni care abia scăpaseră din ghearele ei.
— Ajungem îndată la răscrucea de care vorbeam, spuse Danilov, observînd că
doctoriţa nu doarme; apoi dădu să deschidă geamul.
 În clipa aceea explodă primul proiectil, şi Danilov văzu tancurile nemţeşti care
înaintau de-a dreptul peste cîmp perpendicular pe şoseaua Iuhnovului. Era prea
tîrziu să mai întoarcă maşina, şi oricum, chiar dacă n-ar fi fost tîrziu, maiorul tot
n-ar fi încercat să scape singur, părăsind coloana. Smucind portiera, sări primul
în drum, cu automatul pe care-l avea întotdeauna la îndemînă. În urma lui săriră
şi grănicerii săi, tot cu automatele în mînă.
— Coboară! strigă maiorul către doctoriţă şi, întin- zîndu-i mîna, o trase afară.
Pe drum se şi încinsese un măcel de neînchipuit. Camionul din frunte ardea
întors de-a curmezişul drumului. Celelalte frînau din goană, dînd unul peste altul.
Proiectilele explodau pe drum şi pe marginea drumului; oamenii se aruncau de
pe platforme, cădeau, săreau în şanţuri, fugeau peste cîmp. Tancurile trăgeau în
ei din tunuri şi mitraliere. Un tanc se căţărase chiar pe drum şi înainta trosnind şi
huruind de-a lungul coloanei, răsturnînd unul după altul camioanele în şanţ şi
strivind sub şenile pe cei care săreau din camioane. Iar pistolarii nemţi din
transportoarele blindate, ce veneau în urma tancurilor, săreau jos şi,
desfăşurîndu-se în evantai de-a dreapta şi de-a stînga drumului, secerau din
automate tot ce le stătea în cale.
Era prea tîirziu, era cu neputinţă să mai aduni acum grupul de oameni pe trei
sferturi dezarmaţi, să-i organizezi şi să iei comanda; nu-ţi rămînea decît să
încerci a acoperi cu foc pe oamenii care fugeau spre pădure şi să-ţi vinzi cît mai
scump viaţa. Asta şi făcu Danilov cu cei doi grăniceri ai lui.
Se trînti, aşadar, în şanţ, la adăpostul maşinii şi se bucură — dacă în asemenea
clipe mai poate fi vorba de bucurie — de un singur lucru: că nemţii, îmbătaţi de
victoria lesnicioasă, ieşiseră din transportoarele blindate; peste cîteva clipe se vor
apropia, şi el va putea să doboare măcar cîţiva dintre ei.
Danilov întoarse capul. În spatele lui, dincolo de drum, începea un desiş. Cîţiva
oameni se şi învredniciseră să ajungă acolo, cu toată ploaia de gloanţe.
— Fugi într-acolo! În desişul acela scapi cu viaţă! spuse Danilov doctoriţei,
care se culcase lîngă el în şanţ, şi o înghionti cu cotul. Fuga, peste un minut va fi
prea tîrziu!
Dar doctoriţa îi aruncă o privire mută şi întoarse capul; ea, una, nu voia nimic:
nici să fugă, nici să scape cu viaţă; voia doar să mai tragă o dată cu naganul în
nemţi, apoi să moară, să nu mai ştie şi să nu mai vadă nimic — îi ajungea cît
văzuse!
Dîndu-şi seama de starea ei, Danilov o ridică de umeri, o întoarse cu faţa spre
desiş şi-i făcu vînt afară din şanţ.
Pomenindu-se pe buza şanţului, doctoriţa roti în jur o privire năucă; tocmai
atunci trecură în goană doi ostaşi, iar ea, prinsă de şuvoi, fugi după ei...
Să nu dea dumnezeu nimănui ca în ultimele clipe ale vieţii să vadă ceea ce a
văzut Danilov şi să gîndească ceea ce a gîndit el. A văzut pe drum oameni năuci,
dezarmaţi de el, împleticindu-se sub gloanţele nemţilor, care trăgeau în plin.
Foarte puţini, înainte de a se prăbuşi, aveau cu ce trage două-trei focuri disperate;
cei mai mulţi mureau dezarmaţi, lipsiţi de ultima şi amara bucurie omenească: de
a ucide înainte de a fi ucis. Fugeau, şi erau împuşcaţi din spate. Ridicau mîinile,
şi erau împuşcaţi din faţă.
Nici în coşmarul cel mai înfiorător nu ţi-ai fi putut imagina o răspundere mai
cruntă decît cea hărăzită acum lui Danilov, pentru o greşeală involuntară, dar nu
mai puţin înfiorătoare; inima lui vitează şi cinstită era sfîşiată de o suferinţă atît
de cumplită, încît faţă de ea, pînă şi moartea i se părea un lucru simplu şi de fel
îngrozitor.
Şi maiorul Danilov primi moartea aceasta fără teamă. După ce zvîrli afară pe
doctoriţă din şanţ, el deschise focul asupra nemţilor, care se apropiau, şi înainte
ca glonţul sortit lui să-i fărîme capul, izbuti să doboare cinci fascişti.
Ultimul lucru pe care-l mai auzi fu o rafală scurtă de automat trasă în plin, de la
trei paşi, de grănicerul lui, care avea să moară la o secundă după el.
 Peste alte cîteva secunde, nemţii se şi aflau aplecaţi asupra celor trei cadavre
din şanţ, iar un oberleutnant cu obrazul sfîşiat de un glonţ, îşi apăsa pe rană
batista năclăită de sînge şi, aplecat de la brîu, cerceta petliţele de un verde-viu de
pe bluza maiorului rus care zăcea la picioarele sale.

CAPITOLUL AL NOUĂLEA

A treia zi după cele petrecute pe şoseaua Iuhnovului, trei oameni mergeau prin
pădurea deasă, la vreo cincizeci de kilometri depărtare de locul catastrofei. De
fapt, pe propriile lor picioare mergeau numai doi dintre ei: politrucul Sinţov şi
ostaşul Zolotariov. Cel de-al treilea tovarăş de drum — medicul militar
Ovseannikova, „micuţa doctoriţă”, cum i se spunea în detaşamentul lui Serpilin,
sau, şi mai simplu, Tania, cum începuse să-i spună acum Sinţov — de pe la prînz
nu mai putea să se mişte pe propriile ei picioare. Cei doi bărbaţi o cărau cu
schimbul în cîrcă, învelită într-o foaie de cort, ca într-un rucsac.
Acum era rîndul lui Sinţov. Mergea aplecat mult înainte, numărînd în gînd mia
de paşi care-i mai despărţea de popasul hotărît. Îşi înfăşurase colţurile foii de cort
pe mînă, pentru ca degetele-i amorţite să nu scape povara. Capul doctoriţei,
încins de febră, i se sprijinea de umăr şi se bălăbănea ca fără viaţă ori de cîte ori
Sinţov se poticnea. Din cînd în cînd, aplecîndu-se ca să-şi şteargă cu pumnul
sudoarea fierbinte ce-i umplea găvanele ochilor, Sinţov zărea sub cotul său drept
picioarele doctoriţei, care atîrnau afară din foaia de cort: unul în cizmă, iar
celălalt, scrîntit, fără cizmă, desculţ, un picior micuţ, ca de fetiţă. Altădată povara
aceasta nu i s-ar fi părut prea grea lui Sinţov, chiar dacă ar fi fost singur; acum
însă cei doi bărbaţi, istoviţi de marşul de patru ore în asemenea condiţii, se
simţeau cu totul sleiţi, şi Sinţov regreta că nu s-au oprit de la bun început să
întocmească o targă din crăci, lucru pe care oricum vor trebui să-l facă la primul
popas!
Pentru toţi cei scăpaţi în primele minute din iadul acela de pe şosea, fiecare pas
făcut acum într-o direcţie sau în alta îi apropia de alte întîmplări şi de alte pri-
mejdii, de altă viaţă sau de altă moarte.
Cei care se înfundaseră în desişul pădurii din stînga drumului, pentru a aştepta
acolo căderea nopţii, fură ucişi către seară de pistolarii nemţi care scotoceau pă-
durea. Poate că în alte împrejurări nemţii i-ar fi luat totuşi prizonieri, dar un glonţ
rătăcit, sau, cine ştie, poate că dimpotrivă, excepţional de bine ţintit, ucisese pe
comandantul unui regiment SS de tancuri, care urmărise măcelul din turela
tancului său, şi pentru a plăti această surpriză neaşteptată, fasciştii se răfuiau fără
cruţare cu cei prinşi.
Şi dimpotrivă, cei care se ascunseseră în locul cel mai nesigur la prima vedere,
în tufişurile mărunte din dreapta drumului, scăpară cu viaţă; nemţii n-au căutat pe
acolo, şi oamenii reuşiră în aceeaşi noapte să iasă dincolo de frontul încercuirii
nemţeşti, la ai lor.
Cîţiva ostaşi, adunaţi cam peste o oră după catastrofă în jurul locotenentului
Horîşev, porniră sub comanda lui înapoi fără să mai zăbovească, şi înspre seară
dădură de tanchiştii lui Klimovici, împreună cu care aveau să iasă acum din
noua încercuire.
Iar cei care, nimerind în pădure, se deciseră s-o ia spre nord, socotind că astfel
se îndepărtează de nemţi, ajunseră, dimpotrivă, chiar în fîşia de deplasare a
coloanelor de tancuri şi infanterie germană, care se grăbeau să închidă marele
front al încercuirii în jurul Veazmei. Sinţov era printre aceştia din urmă; sărind
din camion, el se repezi spre pădure şi umblă o oră întreagă fără oprire, dorind un
singur lucru: să se depărteze cît mai mult! În prima clipă, cînd auzise
împuşcăturile şi văzuse tancurile şi pe nemţi sărind dintr-un transportor blindat,
mîinile lui se ridicaseră spre piept, unde-i atîrna de obicei automatul... Dar
automat nu mai avea, şi în general nu mai avea nimic, nici măcar un nagan.
Atunci sărise de pe platforma camionului şi se repezise spre pădure.
Cu Zolotariov se întîlni cam peste o oră. După ce parcursese cîţiva kilometri
mai mult fugind, se oprise şi
 se sprijini cu spatele de un pin bătrîn, ca să-şi mai tragă sufletul. În clipa
aceea îl văzu apropiindu-se pe Zolotariov în scurta lui zdrenţuită de piele şi, ceea
ce era mai important, cu puşca la umăr.
— Ce ordonaţi, tovarăşe politruc?
Aceste cuvinte ale lui Zolotariov reuşiră mai bine decît orice ale cuvinte din
lume să readucă în fire pe omul abătut şi dezarmat care, de o oră şi mai bine,
uitase nu numai că a fost, dar şi că este obligat să rămînă comandant.
— Stai să chibzuim — răspunse Sinţov, străduindu-se să pară calm şi privind
în această clipă nu atît la Zolotariov, cît la puşca din spinarea lui.
„Iată deci că acum sîntem doi şi avem cel puţin o puşcă”, îşi spuse el şi pentru
a-şi reveni pe deplin îi propuse ostaşului:
— Hai să stăm jos, să fumăm o ţigară.
Se aşezară amîndoi chiar acolo, sub pinul cel bătrîn. Sinţov scoase din buzunar
un pachet de Kazbek abia început şi îşi aprinseră ţigările.
Din ordinul lui Klimovici, în timpul predării armamentului, ajutorul lui pentru
aprovizionare distribuise comandanţilor ieşiţi din încercuire aceste ţigări Kazbek.
— N-o ducem chiar atît de rău, tovarăşe politruc — spuse Zolotariov, trăgînd
cu plăcere fumul în piept.
— Da, o ducem chiar foarte bine! răspunse Sinţov. Avem o puşcă la doi inşi!
— Nici măcar un pistolet n-aveţi? întrebă Zolotariov.
— Am o dovadă pentru automatul predat şefului aprovizionării de luptă! spuse
cu aceeaşi ironie răutăcioasă Sinţov. Cînd o fi la o adică, am să trag cu dovada!
— Nu-i nimic, tovarăşe politruc, ne facem noi rost de încă o armă! spuse cu
înţelegere Zolotariov şi adăugă că umblă în urma lui de o jumătate de oră: unde
se ducea tovarăşul politruc, acolo se ducea şi Zolotariov, doar că nu s-a apropiat
îndată, ci a mai aşteptat.
În timp ce fumau, Sinţov îşi aminti din nou cum au şezut ei amîndoi, tot aşa, cu
vreo lună şi jumătate în urmă, fumînd şi uitîndu-se la Baranov.
 „Şi iată că soarta l-a făcut pe acest ostaş să rătăcească din nou prin pădure în
tovărăşia unui şef, îşi spuse Sinţov, gîndindu-se la Zolotariov şi simţind fără să
vrea o amară răspundere pentru purtarea afurisitului aceluia de Baranov. Şi la
urma urmei, de ce am fi numai noi doi pe aici? îşi continuă el gîndul. Că doară
nu numai noi am ajuns în pădure, poate că pînă diseară o să mai adunăm un grup
întreg
Dar speranţele lui se dovediră deşarte. La vreo jumătate de oră după popasul de
sub pin o găsiră pe micuţa doctoriţă, dar afară de ea pînă la căderea nopţii nu mai
întîlniră pe nimeni.
„Da, acum chiar că am cui purta de grijă!” îşi spuse Sinţov în clipa cînd dădu
cu ochii de micuţa doctoriţă, amintindu-şi de cuvintele lui Serpilin.
Pesemne că odată şi odată vine totuşi o vreme cînd fiecare om ajunge la capătul
puterilor; aşa se întîm- plase acum cu această neobosită micuţă doctoriţă. Cîte nu
făcuse ea în timpul încercuirii, cîte sute de metri nu se tîrîse ea în coate ca să
panseze pe răniţii căzuţi în locuri unde te îngrozeai să ridici capul de la pămînt!
Iar acum abia de se mai mişca, şchiopătînd ca vai de lume. Obrajii îi erau traşi şi
stacojii de febră. Pînă şi naganul care-i atîrna de şold, ca de obicei, părea mai
greu ca oricînd. Şmakov vrusese s-o trimită încă de dimineaţă la batalionul
medico-sanitar, dar ea izbutise să rămînă împreună cu toţi ceilalţi. Da, uite cum
izbutise!
Zărindu-i pe Sinţov şi Zolotariov, doctoriţa se bucură şi şontîcăi atît de repede
către ei, încît la capătul drumului era cît pe ce să se prăbuşească.
— Vai, ce fericită sînt! repeta ea într-una ca un copil, ţinîndu-se cu mîna de
reverul mantalei lui Sinţov. Alţii nu mai sînt? Numai voi doi? N-aţi mai întîlnit
pe nimeni?
— Dar dumneata? o întrebă la rîndul său Sinţov.
— Eu nu. I-am văzut doar cum se împrăştiau prin pădure. Apoi mi-am scrîntit
piciorul şi am rămas singură. Ce bine că Şmakov s-a mutat la vreme pe un
camion din mijlocul coloanei! exclamă ea deodată cu bucurie în glas.
— Că el a apucat să se mute e într-adevăr foarte bine, dar că dumneata n-ai
făcut-o...
— Nu s-ar fi mutat nici el dacă ar fi ştiut, spuse grăbit doctoriţa, temîndu-se
parcă de cele ce ar fi putut gîndi Sinţov despre comisarul lor.
— Bineînţeles, surîse Sinţov. Dacă s-ar fi ştiut, sigur că... Nu sfîrşi fraza şi,
alungind cu o fluturare a mîinii gîndurile amare, spuse doar că oricum e bine că a
scăpat cu viaţă şi că au întîlnit-o.
— Mulţumesc de aşa bine! spuse ea, arătîndu-şi piciorul scrîntit. După ce că
mi-am betegit piciorul, mai am şi febră. Şi apucînd mîna lui Sinţov şi-o lipi de
frunte. Simţi?
— Nu-i nimic, surioară! spuse Zolotariov, căruia me- dicul-militar
Ovseannikova i se părea prea tinerică şi prea micuţă pentru a fi numită doctoriţă.
Nu-i nimic, surioară! repetă el mişcat. Să ştiu bine că te ducem în cîrcă, dar de
scos tot o să te scoatem la liman! După toate cîte ai făcut sub ochii noştri pentru
băieţi, cîine ar fi cine nu te-ar scoate de aici!
Şi iată că astăzi, după trei zile de drum, totul ieşea întocmai cum cobise el fără
să vrea. Pe la prînz, doctoriţa călcase iarăşi greşit pe piciorul scrîntit şi îşi mai
provocase şi o entorsă a labei piciorului. Şi de mai bine de patru ore o cărau cu
rîndul în cîrcă.
E drept că şi după al doilea accident, sperînd că totuşi va mai putea umbla,
doctoriţa îi pusese să-i tragă cizma şi-l rugase pe Sinţov să încerce să-i pună la
loc piciorul. Se aşezase jos şi se agăţase cu mîinile de rădăcinile unui copac,
Zolotariov trecuse la spatele ei şi o cuprinsese cu braţele pe după mijloc, iar
Sinţov, scăldat în sudori de încordare, făcuse tot ce-i spunea ea: trăsese şi-i
sucise piciorul în fel şi chip. Dar cu toate indicaţiile ei, date cu dinţii strînşi şi
glasul topit de durere, politrucul nu reu- şise să-i aşeze piciorul la loc — nu se
pricepea. Toate suferinţele ei se dovediseră zadarnice; cei doi bărbaţi fuseseră
obligaţi să facă un fel de aşternut din foaia de cort şi s-o care pe micuţa doctoriţă
în spate.
Şi iată că Sinţov o ducea şi acum în cîrcă, numărînd paşii rămaşi pînă la
popasul pe care şi-l fixaseră: trei sute... două sute... o sută cincizeci...
Iar ea, simţind cît de greu îi vine s-o poarte, ori de cîte ori se trezea din starea ei
de semileşin, îi şoptea cu răsuflarea-i fierbinte chiar în ureche:
— Lăsaţi-mă aici!... Zău lăsaţi-mă... Mi-e mai rău ştiind că vă chinuiţi din
pricina mea!... Mi-ar fi mai bine să mă ştiu singură...
Şi nici măcar n-o puteai înjura pentru asemenea vorbe, pentru că avea dreptate
şi pentru că pînă şi în aceste împrejurări continua să se gîndească mai mult la
alţii decît la ea însăşi.
În sfîrşit, făcură mult aşteptatul popos. Zolotariov întinse pe iarbă mantaua lui
Sinţov, pe care o purtase el atîta timp cît Sinţov o ducea pe doctoriţă, şi-l ajută
să-şi lase jos povara.
Bolnava încercă să se scuture de înţepeneală. Cît timp fusese în spatele lui
Sinţov, îi amorţiseră toate mădularele.
— O să înnoptăm aici? întrebă ea abia şoptit.
— Nu, răspunse Sinţov, deocamdată odihneşte-te. O să chibzuim ce avem de
făcut.
îi făcu un semn lui Zolotariov şi trecură amîndoi mai deoparte.
— Ce-i de făcut? Mai bine nu ne grăbeam de dimineaţă. Ar fi trebuit să
construim din capul locului o targă.
 — Cum să nu ne fi grăbit, tovarăşe politruc? obiectă Zolotariov. Se mai vedea
drumul, şi maşinile treceau mereu. Dacă ne opream acolo să meşterim targa, n-ar
fi fost mare lucru să ne pomenim cu fasciştii urîndu-ne gut morgen1.
— Asta cam aşa e, recunoscu Sinţov. Acum însă, ce-i de făcut? Trebui să
înjghebăm neapărat o targă.
— Nu trebuie să înjghebăm nimic, tovarăşe politruc, ci să ajungem cît mai
curînd, încă pînă la căderea nopţii, la o aşezare omenească şi s-o lăsăm acolo,
spuse cu convingere Zolotariov. Dacă o mai cărăm mult după noi, se prăpădeşte.
— Dar ce te faci cu nemţii? întrebă Sinţov. De trei sate am încercat să ne
apropiem, şi ei foiau peste tot.
— Ce să-i faci, trebuie să ne urmăm drumul prin pădure. Musai să găsim vreo
colibă, că doar n-o fi pustie pădurea asta!
— Ar fi îngrozitor s-o lăsăm singură.
— Nu singură, la oameni.
— Tot îngrozitor ar fi.
— Dar dacă ni se prăpădeşte în braţe n-o să fie şi mai îngrozitor? întrebă
Zolotariov şi, trăgînd cu urechea, adăugă: Ne cheamă.
Se întoarseră la doctoriţă fără să fi luat vreo hotărîre. Ea se săltase în capul
oaselor şi-i privea alarmată. Obrajii îi ardeau de febră.
— De ce-aţi plecat? întrebă ea.
— N-am plecat, unde să fi plecat fără dumneata, Ta- nia?! spuse Sinţov.
Dar nu asta o neliniştea, ea se gîndise la altceva.
— De ce vreţi să vă sfătuiţi fără mine? se supără ea. De vreme ce mergem
împreună, tot împreună trebuie să ne sfătuim ce-i de făcut.
— Bine, fie, spuse Sinţov, hotărînd deodată să fie cu desăvîrşire sincer cu ea.
Am discutat cu Zolotariov despre targă. Ziceam că ne-ar fi mai uşor să te purtăm
pe o targă. Pe urmă am ajuns la concluzia că n-ai să mai poţi rezista, mereu pe
drumuri.
— Foarte just, şopti ea, neînţelegînd încă unde vor ei să ajungă, dar ferm decisă
să le înlesnească îndeplinirea oricărei hotărîri.
— Şi uite la ce concluzie am ajuns: să dăm de oameni şi să te lăsăm la ei, iar
noi vom încerca să răzbim mai departe.
Doctoriţa suspină.
— Proasta, proasta de mine!... Sînt o proastă afurisită!...
Se ocăra pentru că-şi scrîntise piciorul şi nu poate să meargă cu ei mai departe.
Înţelegea foarte bine că cei doi bărbaţi au dreptate, acum însă pînă şi moartea i se
părea mai puţin înfiorătoare decît gîndul de a rămîne fără ei.
Se odihniră o vreme şi apoi porniră mai departe. Înainte de căderea nopţii
dădură peste un drum puţin umblat, care cotea la dreapta în adîncul pădurii.

1
 Bună dimineaţa (în limba germană) (n. t.).
 Sinţov hotărî să se abată de la direcţia iniţială şi o luă la dreapta, umblînd însă
nu chiar pe drum, ci paralel cu el, la oarecare distanţă, dar fără să-l piardă din
ochi.
Peste vreo oră, drumul îi aduse într-o poiană întinsă, cu cîteva căsuţe de lemn
la un capăt şi o baracă lungă în care era instalat un gater. În poiană nu se vedeau
nici oameni, nici maşini. Gaterul nu lucra. Dar stivele de trunchiuri şi scînduri
dovedeau că pînă nu demult munca clocotise aici din plin.
Zolotariov porni în cercetare, iar Sinţov rămase cu doctoriţa.
— Ivan Petrovici, spuse ea încetişor. Dacă dăm cumva de oameni răi, să nu mă
lăsaţi aici. Înapoiaţi-mi naganul. Am să mă împuşc. O să fie mai bine...
— De ce să fie răi? o repezi supărat Sinţov. Sau crezi că toţi oamenii sînt răi,
afară de noi ăştia?
— Ba dumneata şi cu Zolotariov sînteţi buni cu adevărat. De cînd mă tot căraţi
în spinare! Mi-e şi ruşine.
— Ia mai lasă prostiile! răspunse Sinţov la fel de supărat. Asta s-o spui altora,
nu mie! Timp de trei luni am avut ocazia să vedem zi de zi ce fel de om eşti. Nu
ne duce dumneata cu vorba! Dacă-mi scrînteam eu piciorul, nu m-ai fi cărat
dumneata în spate?
— Mi-ar fi fost greu, ia uite ce lungan eşti! spuse ea şi zîmbi, dar nu pentru
că Sinţov era lungan, ci pen-tru că lunganul acesta, de obicei atît de morocănos,
vorbea cu ea acum atît de supărat, numai şi numai din bunătate.
— Spune-mi, te rog, eşti însurat? întrebă ea după o scurtă tăcere. De mult am
tot vrut să te întreb asta. Dar eşti tot timpul atît de mînios...
— Şi acum crezi că m-am făcut blînd?
— Nu, dar m-am hotărît aşa, pur şi simplu, să te întreb.
— Da, sînt însurat. Am şi o fetiţă. O cheamă tot ca şi pe dumneata, Tania,
răspunse el posomorît.
— De ce vorbeşti atît de supărat? Că doar nu ţi-am cerut să mă iei de nevastă.
Auzind aceste vorbe, el îşi opri îndelung privirea asupra chipului ei chinuit şi
îşi spuse că prea se întîmplă
 des ca oamenii să nu-nţeleagă gîndurile semenilor lor, aşa cum se întimplase şi
acum. Apoi răspunse liniştit, cu blîndeţe, ca şi cum ar fi vorbit unui copil mic:
— Ah, prostuţo, prostuţo!... Nu-nţelegi că nu ştiu unde mi-e soţia şi unde mi-e
fetita?! Soţia probabil că e pe front, ca şi dumneata. Mi-am amintit toate astea
aşa, deodată, pe negîndite. Cît despre dumneata, cred pur şi simplu că eşti cea
mai bună femeie din lume; cea mai bună şi cea mai uşurică, adăugă el zîmbind.
Sau ai crezut că ne e prea greu să te ducem în cîrcă? La drept vorbind, eşti destul
de uşoară!
Ea nu-i răspunse, suspină doar, şi în coltul ochilor îi apăru o lacrimă.
— Na, poftim!... Eu ziceam să te mai înveselesc puţin, şi cînd colo... Uite-l şi
pe Zolotariov.
Şoferul veni să confirme impresia lor iniţială: nemţi nu se vedeau pe acolo, dar
oameni erau. În sfertul de oră cît stătuse la pîndă la marginea poienii, din ultima
casă ieşise în două rînduri un invalid în cîrje, care trăsese cu urechea şi cercetase
cerul să vadă dacă nu apar avioane. Apoi ţîşnise afară o fetiţă şi reintrase fuga în
căsuţă.
— Altcineva nu se mai vede!
— Atunci, să mergem, spuse Sinţov.
Şi ridicînd-o în braţe pe doctoriţă cu foaia de cort cu tot, porni cu ea pe sus ca
şi cum ar fi purtat un copil, fără să şi-o mai salte în spate.
— Poate să mă mai reped o dată, să intru în casă şi să văd ce şi cum? propuse
Zolotariov prudent.
Sintov însă o ţinu pe-a lui:
— Nu mai avem de ce zăbovi dacă nu sînt nemţi. Oameni sîntem, sau ce naiba?
I se păru deodată umilitor să mai umjble cu asemenea fereală, aici acasă, pe
pămîntul lor, într-un loc unde înainte de război el şi oricare alt om cu o femeie
bolnavă în braţe ar fi putut intra în orice clipă.
— Nu pot crede să fie ticăloşi pe acolo, spuse el. Şi chiar de-ar fi vreun ticălos,
avem o puşcă pentru el.
Şi aşa, cu doctoriţa în braţe, se apropie de casa din margine şi ciocăni cu vîrful
cizmei în uşă.
 Trăgînd speriată zăvorul şi deschizînd uşa, o fată de vreo cincisprezece ani
holbă ochii la bărbatul îndîrjit, înalt, cu umerii largi şi cu faţa trasă, care ţinea în
braţe o femeie micuţă, învelită într-o foaie de cort. Mîinile lui mari tremurau de
oboseală, iar pe ambele mîneci — fata văzu asta din prima ochire — se zăreau
steluţele roşii de comisar.
În spatele omului înalt se afla un altul, mai scund, cu o scurtă zdrenţuită de
piele şi cu o puşcă în mînă.
— Condu-ne, fetiţo, spuse omul cel înalt, cu glas poruncitor, arată-ne unde s-o
culcăm! Dar, observînd ochii ei speriaţi, adăugă mai blînd: Vezi şi tu ce necaz
ne-a pălit!
Fata deschise larg uşa, şi Sinţov cu doctoriţa ghemuită la piept intră în odaie şi
o cercetă cu priviri grăbite. Odaia era jumătate orăşenească, jumătate sătească:
un cuptor rusesc, o laviţă de-a lungul peretelui, un bufet, o masă cu faţa de
muşama, poliţe cu dantele de hîrtie pe perete...
— Afară de tine mai e cineva pe aici? întrebă el, continuînd să stea cu doctoriţa
în braţe.
— Este, cum să nu fie? răsună în spatele lui o voce cam răguşită.
Sinţov se întoarse pe jumătate şi zări în pragul uşii de la cealaltă cameră pe
invalidul fără un picior, des- pre care vorbise Zolotariov. Era un om între două
vîrste, greoi, cu părul atîrnînd nepieptănat pe frunte şi cu obrajii puhavi năpădiţi
de o barbă ţepoasă, bălaie, ne- rasă de mai multe zile.
— Bună ziua! spuse el răguşit şi de loc prietenos.
Apoi, observînd că Sinţov vrea să culce bolnava pe laviţă, îl opri cu un semn:
— Aşteaptă... Lenka, fugi de adă salteaua de pe patul din odaie, plapuma şi
cearşaful lasă-le acolo, adă numai salteaua!... Hai, fuga! Vezi că abia o mai ţine!
Sinţov se uită ţintă la gazda nu prea bucuroasă de oaspeţi, şi pesemne că
expresia feţei lui oglindi gîndu- rile care-l frămîntau: hotărîrea de a pretinde cu
tot dinadinsul, în pofida războiului şi a încercuirii, tot ce e normal să primească
un om sovietic căzut în nenorocire de la un alt om sovietic.
— Ce te tot uiti la mine? Te miri că nu mă bucur? întrebă gazda. Şi de ce m-aş
bucura, mă rog? Dacă vin nemţii — drumul e colea —, s-a zis cu noi toţi!... Ce
să mă fac cu voi? Spune! Să vă alung, nu mă lasă inima... Aici, aici, în partea
asta, aşa, îndoaie-o la căpătîi, ca pe-o pernă, e destul de lungă, se adresă el fetei
care întindea grăbită salteaua la un capăt al laviţei.
Sinţov o culcă pe Tania şi îşi dezdoi cu greu spinarea chinuită. I se părea că a
ajuns la capătul puterilor.
— O, sînteţi curajos! spuse gazda, vorbind de data asta cu „dumneavoastră”,
după ce observă steluţele roşii de pe mînecile politrucului. Vocea lui răsună pe
jumătate batjocoritoare, pe jumătate respectuoasă. Nemţii foiesc în jurul nostru
de două zile, iar dumneavoastră... tot comisar... Lenka, adă nişte apă de băut! Nu
vezi, oamenii sînt osteniţi şi însetaţi!... În sfîrşit, staţi jos, fiţi bineveniţi. Omul îşi
sprijini cîrjele de perete şi, prinzîndu-se cu o mînă de colţul mesei, se aşeză pe un
taburet, care scîrţîi sub greutatea lui. V-aş ascunde în pivniţă, dar eu aşa sînt: ori
mă tem, ori nu mă mai tem de loc! Înnoptaţi la mine?
Sinţov dădu din cap afirmativ.
— Şi pe urmă?
Sinţov răspunse că în zori ei doi vor porni mai de-parte ca să iasă din
încercuire, iar pe bolnavă, care e medic, ar vrea s-o lase pe loc: femeia are
temperatură şi un picior scrîntit; trebuie să rămînă culcată; chiar dacă vor veni
nemţii, ea nu poate trezi cine ştie ce bănuieli, cu atît mai mult cu cît nu este
rănită, ci bolnavă.
— Va să zică dumneaei e medic, spuse gazda. Eu ziceam că trebuie să fie soţia
dumneavoastră.
— De ce? întrebă Sinţov.
— Păi pentru că nu oricine o să care, aşa, o femeie străină în braţe. Va să zică e
doctoriţă? mai repetă el şi, luîndu-işi cîrjele, se apropie de căpătîiul bolnavei. Ia
te uită în ce hal sînteţi! se minună el, punîndu-i mîna pe frunte. Ardeţi toată! N-o
fi tifos?
— Nu, e o răceală, probabil pneumonie, răspunse anevoie doctoriţa, înghiţind
cu greu nodul care i se ridicase în gît.
— Chiar de-ar fi tifos, tot nu ne speriem noi! Am trecut eu prin toate tifosurile.
Dar la picior ce aveţi?
— Mi l-am scrîntit.
— De picior o să vedem mîine, poate trebuie opărit niţel. Cu picioarele nu se
glumeşte. Eu, unul, am glumit o dată, şi de atunci o duc într-una şontîc-şontîc. Să
mă prezint: Biriukov Gavrila Romanovici. Aşa-l chema pe tata, Roman, iar
numele de familie ni se trage de la pădurile de pe la noi1, încercă el să glumească
şi strînse mîna fierbinte a doctoriţei, după care dădu mîna cu Sinţov şi cu
Zolotariov.
Peste cîtva timp, Lena intră cu o găleată şi o cană.
— Întîi dumneaei... spuse gazda cu grija oarecum brutală, caracteristică întregii
sale atitudini, şi arătă din cap spre bolnavă. De unde veniţi? Şi de cînd sînteţi pe
drum?
Surîzînd ironic şi amar la gîndul propriei sale soarte, Sinţov răspunse că dacă ar
fi să socotească totul, sînt pe drum de şaptezeci şi trei de zile.
Iar ca răspuns la întrebarea: „Cum vine asta?”, explică pe scurt cum s-au
petrecut lucrurile.
Biriukov nu-şi putu reţine un şuierat de uimire.
— Da! N-aţi avut o soartă uşoară! Abia aţi ajuns acasă, cum s-ar spune, că totul
s-a întors iarăşi cu susu-n jos... Ascultă, Lenka, spuse el îmbunîndu-se, ştii ce,

1
 În ruseşte biriuk înseamnă lup singuratic (n. t.).
salteaua las-o pe laviţă, tu cu dumneaei o să dormiţi dincolo. Iar aici, jos, o să
dormim noi, bărbaţii.
Fericită, fetiţa o zbughi să pregătească aşternutul. Era mîndră de hotărîrea luată
de tatăl său. Peste cîteva minute, Sinţov o mută pe Tania în odaia cealaltă, pe un
pat dublu cu somieră şi saltea de fulgi.
— O, ce bine, nici nu-mi vine să cred! şopti doctoriţa. Fetiţo, ajută-mă să mă
dezbrac!
Nici nu observase că bărbaţii mai sînt acolo. Dar auzindu-i vorbele, ei plecară.
— Lenka, mai ieşi încoa puţin! strigă Biriukov cînd rămaseră singuri în
bucătărie.
— Ce mai e? spuse nerăbdătoare fata, iţindu-se de după uşă.
— Nu te răţoi la mine şi treci încoa! Vino, şi trage uşa după tine!
Fata se apropie de el.
— Cînd ai s-o dezbraci, bagă de seamă: dacă are şi rufe militare, scoate-le şi
pe-alea. Îi pui o cămaşă de-a maică-ti. Toată îmbrăcămintea militară strînge-o la
un loc şi du-o în magazia de lemne. Ştii unde s-o ascunzi? Tot acolo unde am
ascuns şi echipamentul ăluia care a fost ieri. Actele să le scoţi din buzunare şi să
mi le aduci mie, am să le îngrop eu. Sau poate că doriţi să le luaţi cu
dumneavoastră? întrebă el, întorcîndu-se spre Sinţov.
— Nu, mai bine să-i rămînă aici la îndemînă. Poate că mai tîrziu va avea
nevoie de ele.
— Ei, cît despre asta, depinde!... rîse cam strîmb Bi- riukov. Ieri a trecut unul
pe aici pe la mine... n-am să-i mai pomenesc gradul... să-i ia naiba... Nici de-ale
gurii n-a cerut, s-a îngrijit doar să se schimbe cît mai repede! Şi-a scos dintr-un
buzunar toţi banii cîţi avea la el şi mi i-a băgat în nas: „Ia-i, toţi sînt ai tăi, doar
să-mi dai niscai ţoale, cît mai peticite!” I-am dat o cămaşă şi nişte nădragi, e
drept că erau întregi, peticiţi n-am găsit nici unii, ca un făcut, şi l-am lăsat să
plece în voia lui — ducă-se unde-o vedea cu ochii. Ce să-i mai faci omului cînd
tremură de spaimă şi dă din buze fără să mai poată scoate o vorbă omenească?! I-
am păstrat echipamentul şi actele militare. Dar dumneavoastră aveţi de gînd să
mergeţi mai departe aşa cum sînteţi?
Sinţov dădu din cap, în semn de încuviinţare.
— Dar dacă daţi de nemţi, ce vă faceţi?
— Deschidem focul, răspunse Zolotariov, care pînă atunci nu vorbise de loc.
— Mare pagubă n-ai să-i faci cu focul tău, arătă gazda spre puşca sprijinită de
perete. Şi totuşi, am băgat de seamă că nemţii stîrnesc mare spaimă, mare de tot!
— Şi nu-i firesc?! spuse Sinţov.
— Ba este, şopti gînditor Biriukov. Te îngrozesc şi de aproape, darămite de
departe!
Şi strigă fetei, care trecea în fugă prin odaie, să le dea ceva de mîncare după
ce va fi terminat cu docto- riţa. În timp ce fata alerga încolo şi-ncoace, acoperea
ferestrele cu saci şi punea masa, Sinţov şi Zolotariov ascultară scurta „poveste a
vieţii” lui Biriukov, cum se exprimă chiar el.
— ...S-ar părea că nu sînteţi în drept să mă întrebaţi cine sînt şi cum sînt! spuse
el, atacînd din proprie iniţiativă acest subiect. Nu eu sînt oaspetele vostru, ci voi
sînteţi oaspeţii mei. Dar lăsaţi un om în casa mea. Înseamnă deci că trebuie să fiţi
cu cugetul împăcat, să ştiţi în seama cui îl lăsaţi. Aşa-i?
Sinţov răspunse că-i chiar aşa.
— Nu mai spune! Nu numai că „aşa”, ci „chiar aşa”! făcu Biriukov zîmbind.
Îşi povesti viaţa cam alandala: ba despre una, ba despre alta. Viaţa îi era destul
de neobişnuită, omul pătimise multe.
Odinioară, în timpul războiului civil, Biriukov luptase activ, şi la demobilizare
avea gradul de comandant de pluton. Fusese membru de partid şi lucrase multă
vreme ca şef de echipă la exploatări forestiere. Pe atunci, la o beţie, îi degerase
piciorul, şi nu l-a mai putut salva. Medic nu se afla prin apropiere, şi felcerul îi
tăiase piciorul cu un ferăstrău, ca pe un butuc. Apoi, neputîn- du-se împăca
nicicum cu infirmitatea, lunecase la vale, se apucase de beţie, prăpădise totul şi
zburase din partid... Ba de la o vreme începuse să colinde pieţele. Şi iată, apoi, cu
şase ani în urmă, nimerise aici, la văduva unui fost tovarăş de muncă.
— Mama fetei, arătă el din cap spre peretele în spatele căruia se afla Lena. Doi
copii am, da nici unul nu-i al meu.
Femeia îl scosese din mocirla în care începuse să se cufunde fără întoarcere, şi
omul rămăsese în casa ei. Devenise mecanic la gaterul din poiană şi tatăl adoptiv
al celor doi copii.
Cu patru zile în urmă, asupra familiei lor se abătuse o nenorocire. Sub impresia
povestirilor despre război, auzite de la ostaşii care lucrau la gater, feciorul adop-
tiv al gazdei, un băiat de paisprezece ani, fugise de acasă. Pesemne că se
alăturase unei unităţi care trecuse în acea zi pe la gater. Tot restul zilei, mama
băiatului nu-şi găsise locul, de supărare şi grijă, iar noaptea, fără să fi spus
nimănui nimic, pornise pe urmele unităţii, să-şi întoarcă băiatul din drum.
— Şi acum uite unde am ajuns! În jur sînt pretutindeni nemţi, iar de la ea, de
trei zile, nici o ştire. Cînd aţi dat buzna pe uşă am crezut că-i dînsa. De şase ani
n-am băut, dar ieri m-am îmbătat de amărăciune. Mi-au lăsat ostaşii o sticlă de
votcă. Lenka a încercat să mi-o ia, şi parcă-mi amintesc că am plesnit-o chiar...
De beat. Ea nu spune nimic, dar simt eu c-am plesnit-o. Nu-i învăţată cu bătaia,
săraca... Deh... Lenka, pune, pune masa; vezi şi de sticla aia pe care mi-ai luat-o
ieri, parcă mai era ceva acolo...
În sticlă mai era într-adevăr puţină băutură. Cei trei bărbaţi băură cîte o
jumătate de pahar şi mîncară cîţiva cartofi reci, săraţi din belşug.
— Dar ea ce face? întrebă gazda, arătînd cu capul spre uşă. I-ai dat ceva de
mîncare?
— I-am dat încă înainte de a vă aduce vouă, răspunse fata.
 — Bun, bun, aici n-ai greşit... Ai făcut bine, mormăi gazda.
După ce mîncă şi bău, fără multă vorbă, oftînd mulţumit şi strîngîndu-şi mai la
îndemînă puşca, Zolotariov se întinse într-un colţ pe braţul de fîn adus de Lenka
şi se acoperi cu scurta de piele. Sinţov vru să mai vadă ce face doctoriţa, dar fata
îl opri în uşă, spunîndu-i că bolnava abia a adormit.
Sinţov se întoarse şi se aşeză la masă.
— Poate mai doriţi ceva de mîncare? întrebă gazda.
— Mulţumesc. Mă tem să nu întrec măsura, după atîta vreme de nemîncare.
— Da, asta cam aşa e.
Biriukov coborî fitilul lămpii şi îşi puse coatele pe masă.
— Tovarăşe politruc, spune-mi, te rog, ce-i asta? Ce se petrece? Uite, şezi aici
în faţa mea, Armată Roşie a Muncitorilor şi Ţăranilor, şezi, şi dacă nu ţi-ai
lepădat uniforma, eu te respect, dar îţi şi cer socoteală! Spu- ne-mi, ce-i asta?
Ce se petrece? Şi pînă cînd o să mai dureze? Să nu crezi că eşti primul pe care-l
întreb. Am vorbit eu şi cu ostaşii, şi cu locotenentul-major care a fost aici —
supraveghea tăierea lemnelor —, dar, nu-i vorbă, el nu ştia prea multe... A mai
fost pe la noi şi un general, comanda o divizie. Divizia lui cantona chiar în
pădurile noastre pînă a nu fi trimisă pe front. Generalul era om vrednic, nu-i
vorbă, a răzbătut de la frontieră tocmai pînă aici cu toţi oamenii, şi-a refăcut
divizia şi iarăşi s-a dus cu ea pe front... Ei, şi l-am întrebat: „Tovarăşe general,
nu trebuie să-mi spuneţi că nici n-aţi visat vreodată să vă retrageţi tocmai pînă
aici, asta o ştiu şi singur. Dar vezi că n-a ieşit după cum gîndeaţi dumneavoastră.
Şi acum să-mi spuneţi curat ce aveţi de gînd: de-aici n-o să vă mai retrageţi?
Aici, în coliba mea, n-o să pătrundă neamţul?”
La vorbele acestea, Biriukov îşi ridică privirea şi făcu ochii roată prin toată
izba, de parcă şi-ar fi luat rămas bun de la ea.
— Şi ce crezi că mi-a răspuns? „Asta-i bună! Mîine pornim la luptă. Să vezi ce-
o să-l mai cotonogim. Şi pînă una-alta o să-l alungăm din Elnea.” Şi ce să vezi?
Adevărat, au pornit la luptă şi l-au alungat pe neamţ din Elnea! Ei, şi? Generalul
a plecat, s-a dus încolo, înainte, a ocupat Elnea, dar ieri nemţii se aflau în spatele
nostru. Şi încă departe! Se spune că ieri, telefonista de la Ugra a chemat
Znamenka, şi de acolo i-a clănţănit cineva pe nemţeşte. Or, Znamenka asta e cu
cincizeci de kilometri mai la răsărit de noi!
— Cu neputinţă! sări Sinţov.
— Poftim! Cu neputinţă! Dacă îţi spun! Generalul meu cucereşte Elnea, iar
nemţii sînt la Znamenka. Atunci, unde-i acum generalul ăsta? Spune-mi şi mie.
— Ei, unde, unde?! îşi ieşi deodată din fire Sinţov. Se bate undeva în
încercuire. Şi ne-am fi bătut şi noi la ora asta, dacă nu ne lua aşa, prin
surprindere... De bine, de rău, de la Moghiliov pînă la Elnea am reuşit totuşi să
ajungem. Am avut unde şi am avut în faţa cui să depunem armele, dar nu le-am
depus! Crezi oare că alţii sînt mai răi decît noi ăştia?
 — Poate că nu-s mai răi, totuşi neamţul v-a încercuit iarăşi! A trebuit neapărat
să se întîmple asta? Poate că s-ar fi cuvenit să-l prindem noi pe el din toate păr-
ţile! Că stăm aşa şi aşteptăm să ne dea la cap! Şi încă ceva: o să rezistăm? Că
dacă nu rezistăm, neamţul dă şi în cel căzut! Uite, tu şi cu soldatul ăsta al tău —
ce sînteţi voi? Sînteţi nişte oameni care aţi căzut.
— Nu-i adevărat, strigă Sinţov.
— Bine, n-aţi căzut, dar atunci nişte oameni care se tîrăsc...
— Ba nu ne tîrîm, umblăm, mergem spre ai noştri şi o să ajungem pînă la ei.
— Şi dacă daţi de neamţ?
— Îl ucidem.
— Dar dacă neamţul va fi în tanc? Îl mai ucideţi?... După mine, mai bine-ar fi
să nu daţi de nemţi, mergeţi în pace pînă ce daţi de-ai noştri. Că dacă-l întîlniţi pe
neamţ, mai curînd vă ucide el decît să-l ucideţi voi.
— Nu ştiu... spuse Sinţov. Ştiu doar... Şi tăcu, revă- zînd cu ochii minţii tot ce
îndurase din ziua cînd a trecut podul de la Moghiliov şi a rămas la Serpilin. Ştiu
doar atît: cu oameni cum avem noi în armată ar fi de neiertat să pierdem
războiul...
— Asta e ce ştii. Dar ce spuneai că nu ştii? Că doară cu asta ai început: „nu
ştiu”.
— Nu ştiu unde este toată tehnica noastră. A pierit de parcă ar fi suflat-o vîntul
şi de pe pămînt, şi de pe cer!
— În schimb, avioanele lor, spuse Biriukov după o vreme de tăcere, huruie, şi
huruie într-una peste capetele noastre, se duc spre Moscova. Seara se duc, şi la
miezul nopţii se întorc înapoi. Ies noaptea în curte şi ascult: se întorc multe
înapoi? Mai vuieşte cerul de ele?... Haide, dormi! Nu te supăra că te-am sîcîit cu
vorba, dar mă gîndesc că eşti poate ultimul politruc cu care mai vorbesc, că
mîine poate va trebui să stau de vorbă cu nemţii... Dacă ajungi la ai noştri şi ai să
raportezi cuiva, uite ce să-i spui din partea mea: poate că aveţi niscaiva planuri
ca ale lui Kutuzov, adică să vă retrageţi pînă la Moscova, dar trebuie să vă mai
gîndiţi şi la oameni. Fireşte că nu orice gîndac de prin cine ştie ce crăpătură ţine
la Puterea sovietică, dar nu vorbim de gîndaci,, vorbim de oameni. Dacă mi s-ar
fi spus cinstit că ne vom retrage, că aşa e planul, m-aş fi evacuat şi eu. Pe cînd
acum? Acum ce-mi mai rămîne de făcut? Să stau,
 aici şi să fac sluj în faţa neamţului? Să jur că sînt aşa şi pe dincolo, că sînt bun,
dat afară din partid, potrivnic Puterii sovietice... Asta să fac? De ce să fiu lepădat
unei asemenea sorţi? Mai bine mă evacuam. Aşa să spui acolo, politrucule! Da n-
ai să spui! Ştiu eu bine, ai să ajungi unde trebuie şi ai să raportezi: am ajuns, sînt
la ordinele dumneavoastră. Asta o să-ţi fie toată cuvîn- tarea.
— De ce?
— D-aia. Dar de doctoriţă să n-ai grijă. N-am s-o las singură în faţa morţii.
— N-am grijă, am încredere în dumneata, replică Sinţov.
— Păi altceva nici n-ai putea face, spuse gazda cu un surîs acru, revenind la
tonul său morocănos; apoi făcu lampa şi mai mică, se trînti greu pe laviţă, se mai
suci o vreme şi, în sfîrşit, adormi şi începu să sforăie zgomotos.
Sinţov se culcă şi el. Stătea întins, cu ochii-n tavan, şi i se părea că n-are nici
un acoperiş deasupra capului, că vede cerul negru şi aude în întuneric vuietul
între-tăiat al bombardierelor inamice care zboară spre Moscova.
Era aproape să adoarmă, cînd o mînă de copil îi atinse obrazul.
— Tovarăşe politruc, spuse Lena, care se cinchise la căpătîiul lui. Vă cheamă.
Sinţov se sculă şi, fără să-şi mai tragă cizmele, porni desculţ în urma fetei, spre
odaia cealaltă.
— Spune, ce-i cu dumneata? întrebă el, plecîndu-se spre doctoriţa cea micuţă.
Ţi-e rău?
— Nu, mi-e mai bine, dar mă tem că poate am s-adorm sau n-am să-mi mai dau
seama pe ce lume sînt, şi o să plecaţi fără să vă luaţi rămas bun de la mine.
— N-o să plecăm fără rămas bun. O să te trezim.
— Să-mi laşi naganul. Să stea aici la mine sub pernă. S-a făcut? Ţi l-aş da
bucuroasă, dar îmi trebuie şi mie.
Sinţov răspunse însă fără pic de şovăială că n-o să-i dea naganul, pentru că lui
îi trebuie cu adevărat, pe cînd pe ea n-ar putea s-o ducă decît la pierzanie.
— Gîndeşte-te: echipamentul ţi l-au ascuns, pînă şi cămaşa ţi-au schimbat-o,
iar dumneata vrei să ai un nagan sub pernă! Dacă n-or să vină nemţii, n-ai să ai
nevoie de el, iar dacă or să vină, abia că naganul are să te dea de gol... Şi ai să
bagi şi gazdele în bucluc, mai adăugă Sinţov şi îşi dădu seama că astfel a curmat
discuţia. Dormi. Ţi-e într-adevăr mai bine?
— Da... Dacă-l mai revezi pe Serpilin, spune-i de mine. Ne-am înţeles?
— Bine.
Se ridică şi-i strînse mîna, fierbinte ca focul.
— Cred că ai febră mai mare.
— Mi-e doar grozav de sete, în rest, merge, evită ea un răspuns direct.
— Tovarăşe politruc, îl mai opri Lena în prag. Vreau să vă spun şi eu ceva...
Fata tăcu şi trase cu urechea la sforăitul lui Biriukov. Să nu vă temeţi pentru
Tatiana Nikolaevna. Să nu credeţi că tata — ea spuse chiar aşa, „tata”, nu „tatăl
meu vitreg” — e om rău. Doar că se frămîntă de grija mamei şi a fratelui meu...
Nu vă temeţi şi nu luaţi în seamă vorbele lui că a fost exclus din partid — asta a
fost, ehe, demult, nici nu mai ştiu cînd! Să vedeţi că el, cînd a început războiul, s-
a dus imediat la comitetul raional de partid şi a cerut să fie reprimit. A fost
discutat de biroul organizaţiei de partid al gospodăriei silvice, dar pe urmă toţi au
plecat pe front, aşa că adunarea generală nici nu s-a mai ţinut. Să nu vă temeţi
pentru el!
— Păi nici nu mă tem, o linişti Sinţov.
— Şi eu am să fac tot ce trebuie! se porni iarăşi să şoptească fierbinte fata. Am
să spun că Tatiana Nikolaevna e o rudă de-a noastră! M-am şi înţeles cu ea. O să
am grijă. Vă dau cuvîntul meu de comsomolistă!
— Ai şi fost primită în comsomol?
— Da, din mai.
— Dar unde ţi-e carnetul?
— Să vi-l arăt? întrebă fata, gata să-l arate.
— Nu, nu-i nevoie, răspunse Sinţov. Dar uite ce-i, ar fi bine să găseşti un felcer
pe undeva, ca să-i aşeze piciorul la loc. Eu n-am reuşit, la asta trebuie să te
pricepi.
— Am să găsesc, am să aduc! spuse fata, la fel de săritoare. Am să fac tot ce
trebuie!
Şi Sinţov îşi dădu seama că fata va face într-adevăr tot ce trebuie, îl va găsi pe
felcer, îl va aduce, ba chiar şi viaţa şi-ar da-o pentru micuţa doctoriţă.
Se culcă din nou, şi de data asta adormi îndată, cu mintea slobodă de orice
gînd.

Îl trezi o lumină. I se păruse, în somn, că a răsărit soarele, dar cînd deschise

ochii, în casă mai era întuneric beznă. Vru să aţipească din nou, dar fereastra se
lumină iarăşi de sclipirea unei raze repezi şi puternice. Nu putea fi decît un
singur lucru: farul unei maşini care intra în curtea gaterului.
Sinţov sări în picioare şi, încă înainte de a-şi trage cizmele, îi trezi pe
Zolotariov şi pe Biriukov.
Fereastra se lumină iarăşi pentru o clipă.
— Vin nemţii! Nu s-au lăsat aşteptaţi! bombăni răguşit gazda. Fugiţi!
Ţopăind pe singuru-i picior şi pipăind pereţii cu mîinile, Biriukov ajunse pînă
la fereastra care dădea în curtea din spatele casei şi, smucind cerceveaua, o des-
chise larg.
— Săriţi! O luaţi prin curte, şi de acolo, prin grădinile de zarzavat, intraţi în
pădure. N-or să vă vadă. Fuga!
Prin fereastra deschisă răbufni duduitul cîtorva maşini. Sinţov făcu loc lui
Zolotariov şi, nemaiapucînd să-şi încalţe cizmele, le înşfăcă cu o mînă, strînse
ghem în aceeaşi mînă obielele şi sări pe fereastră.
 Era şi timpul. Una din maşini se şi oprise în faţa casei; răsunau cuvinte
nemţeşti. Maşina era plină de oameni.
După ce traversară grădina de zarzavat şi se strecu- rară printre stivele de
cherestea pînă la marginea pădurii, Sinţov şi Zolotariov se aşezară la pămînt, să
mai răsufle.
Maşinile nemţeşti virau, luminînd totul cu farurile lor puternice, iar în casa pe
care Sinţov şi Zolotariov o părăsiseră abia cu cinci minute în urmă, se aprinse
lumina, întîi la o fereastră, apoi şi la cealaltă. Lumina se stre-
 cura pe sub sacii care nu acopereau prea bine ferestrele, şi ajungea pînă la ei.
Zărind lumina din casă, Sinţov avu un simţămînt acut de neputinţă. Cu o oră în
urmă ar mai fi putut, de bine, de rău, să sară cu puşca şi cu naganul în mînă în
apărarea femeii care zăcea acolo. Acum însă femeia aceea era lăsată fără apărare,
singură, pe conştiinţa oamenilor şi la cheremul duşmanului.
Aceleaşi gînduri îl chinuiau şi pe Zolotariov.
— Măcar de nu s-ar da de gol în timpul delirului! spuse el şi adăugă îndată: Ce-
ar fi să aprindem o ţigară, tovarăşe politruc? Nu prea-mi sînt boii acasă.
— Să nu ne vadă cumva!
— Las’ că nu ne văd ei. Ne acoperim cu mantaua.
Şi iată că nu mai erau trei, ci numai doi. Şi tot aşa, în doi, mai merseră şase zile
şi şase nopţi, pînă cînd soarta îi despărţi şi pe ei doi, zvîrlindu-i care încotro.
În aceste şase zile şi şase nopţi pătimiră tot ce pot pătimi doi oameni care caută
să răzbată la ai lor, stre- curîndu-se, în uniformă şi cu arma în mînă, prin tabăra
duşmanului. Îndurară şi frigul, şi foamea, şi toate spaimele morţii. Se aflară de
cîteva ori la un pas de moarte sau de prizonierat, auziră la mai puţin de douăzeci
de paşi glasuri nemţeşti, clinchet de arme nemţeşti, duduit de maşini nemţeşti şi
simţiră miros de benzină nemţească.
De patru ori, înţepeniţi de frig, dormiră în pădurea umedă şi rece de octombrie
şi de două ori găsiră adăpost peste noapte în case.
Într-una din ele oamenii fură bucuroşi să-i adăpostească, dar în cealaltă se
îngroziră, nu de ei, ci de cele ce ar putea păţi dacă nemţii ar afla că au găzduit
militari. În ambele case, însă, oamenii rămaseră deosebit de impresionaţi că cei
doi erau în uniformă. În prima casă îi priviră cu mîndrie pentru atitudinea lor, în
cea de-a doua — cu groază pentru propria lor piele.
În zori, cînd plecară din prima casă, Zolotariov îi spuse lui Sinţov:
— Ăştia au fost cu adevărat ruşi! Nu-i aşa, tovarăşe politruc?
Şi Sinţov îi răspunse:
— Da, cu adevărat!
Iar cînd plecară în zori dintr-a doua casă, Sinţov îi spuse lui Zolotariov:
— Asta nu, pînă la moarte n-o să ne scoatem uniformele, dacă nu de alta,
măcar ca să le ardă ochii unor asemenea lichele!
Iar Zolotariov îi răspunse că politrucul a făcut rău dîndu-le o sută de ruble
pentru mîncare. Trebuia, mai degrabă, să-i scuipe în ochi!
— Păi i-am şi scuipat, explică Sinţov, tocmai cu suta asta de ruble i-am scuipat.
Să le stea în gît!
— Şi mai spuneau că au un fecior în armată! nu se putea linişti Zolotariov.
Grea ursită: să-ţi verşi sîngele pentru asemenea părinţi!
— Afară de părinţi, mai există Puterea sovietică pentru care luptă omul, spuse
Sinţov.
— Există, sigur că există, şi totuşi e greu! nu se lăsă convins Zolotariov.
 Nu lipsi mult ca această discuţie să fie ultima, pentru că peste vreo jumătate de
oră, urcînd malul unei rîpe împădurite, se ciocniră piept în piept cu doi transmi-
sionişti nemţi care montau o linie de campanie. Întîlnirea fu deopotrivă de
neaşteptată atît pentru unii, cît şi pentru ceilalţi, dar cei doi ruşi care se strecurau
prin încercuire ageri ca nişte fiare se dezmeticiră totuşi mai repede decît nemţii,
care tocmai îşi luaseră cafeaua de dimineaţă şi fluierau un cîntec pe burta plină.
Zolotariov îşi ridică puşca şi trase în primul neamţ înainte ca acesta să fi avut
vreme să şi-o ia de la umăr pe a sa. Cel de-al doilea neamţ se sperie şi se repezi
în-tr-un tufiş. Sinţov îl urmări, trăgînd din nagan, dar nu-l doborî decît cu al
şaptelea şi ultimul glonţ.
Apoi luară puşca şi cartuşiera unuia dintre nemţi şi fugiră prin pădure, ca să se
depărteze cît mai mult de locul luptei; fugiră aşa, pînă cînd se prăbuşiră sleiţi de
puteri într-un desiş. Şi abia aici, oarecum la adăpost, trîntiţi pe jos, îşi amintiră
cum se întîmplase totul.
„Uite că i-am ucis”, îşi spuse Sinţov, aducîndu-şi aminte de întrebarea care i se
pusese la gater: „Şi dacă daţi de neamţ?” precum şi de răspunsul său: „Dacă dăm
de neamţ, îl ucidem!”
— Să mergem, spuse Zolotariov, nu ne-am îndepăr- tat prea mult, să nu cumva
să înceapă a scotoci pădurea...
— Bine, să mergem, spuse şi Sinţov, atîrnîndu-şi la umăr puşca nemţească. Şi
adăugă: Mi se pare cam grea. De cînd n-am mai purtat puşcă, parcă m-am şi
dezobişnuit.
Zolotariov îl sfătui să-şi arunce naganul, tot nu mai avea nici un cartuş. Dar lui
Sinţov îi părea rău s-o facă. Păstră naganul, spunînd că se vor mai găsi cartuşe şi
pentru el.
Apoi iar se întîmplă că rămase numai cu naganul pentru care nu avea cartuşe.
Treceau noaptea peste un rîu, prin vad. Mergînd cufundat în apă pînă la gît,
Sinţov se prăvăli într-o groapă adîncă, şi în cădere scăpă în apă mantaua şi puşca
nemţească, pe care le legase laolaltă cu centura şi le purta deasupra capului, ca să
nu le ude. Cît nu le-a căutat, de cîte ori nu s-a dat la fund, n-a mai putut să
găsească nici puşca, nici mantaua. Aşa se face că nu le-a mai rămas decît o
singură scurtă de piele şi o singură puşcă pentru amîndoi.
Multe li s-au întîmplat în aceste şase zile şi şase nopţi, un singur lucru nu li s-a
întîmplat: n-au putut ajunge nicicum la ai lor; oricît de adînc s-ar fi afundat în pă-
dure spre răsărit, mereu îşi dădeau seama că nemţii au ajuns şi mai departe.
Pînă la urmă, visul de a ajunge la linia frontului în-cepu să li se pară tot mai
irealizabil. Singurătatea îi apăsa mai mult ca orice, şi ori de cîte ori îşi aduceau
aminte de zilele grele cît au mers cu grupul lui Serpilin de la Moghiliov la Elnea,
acele zile li se păreau fericite în comparaţie cu ceea ce îndurau acum. Măcar de-
ar întîlni vreo unitate, care luptă ca şi ei pentru a ieşi din încercuire, să i se
alăture!
 E drept că odată, într-un amurg, întîlniră un locote- nent-major cu şapte ostaşi,
înarmaţi şi în uniformă; Sinţov şi Zolotariov vrură să li se alăture, şi locotenen-
tul-major nu obiectă nimic. Dar peste noapte comandantul grupului se răzgîndi;
poate că i se păruse suspectă spusa lui Sinţov că ei umblă să iasă din încercuire
încă din iulie. Dimineaţa, cînd se trezi, Zolotariov auzi cum trosnesc în depărtare
ramurile tufelor prinse de îngheţul timpuriu. Cei opt oameni se sculaseră cu
noap- tea-n cap şi plecaseră singuri, fără să-i trezească.
— Să-i ajungem din urmă? întrebase Zolotariov.
— Nu, răspunse Sinţov, dacă n-au încredere în noi, lasă-i să plece.
Iar unitatea mult visată, căreia să i se poată alipi şi ei ca să iasă împreună din
încercuire, tot nu se arăta. Probabil că trupele de la Veazma luptau să iasă din în-
cercuire în altă parte...
Ultima dată înnoptară în pădure. Marginea pădurii urma cotul unei şosele pe
care se scurgea necontenit un şuvoi de maşini nemţeşti.
Prinzînd un moment prielnic, cei doi traversară într-un salt şoseaua, se adînciră
în pădure încă vreo doi kilometri, îşi făcură un culcuş din ramuri de brad şi se
pitulară sub învelişul lor, acoperiţi amîndoi cu scurta de piele zdrenţuită a lui
Zolotariov. Pînă atunci avuseseră noroc de zile uscate, dar în seara aceea plouase
pentru prima dată. În culcuşul lor era rece şi umed, deşi se ghe- muiseră unul
într-altul pentru a se încălzi. Pe deasupra, îi mai chinuia şi foamea; dimineaţa
sfîrşiseră ultimele provizii, luate de la ultima casă sub acoperişul căreia
dormiseră.
Nici unul din ei nu putea să adoarmă.
— Păcat că mi-am pierdut centura, rîse amar Sinţov. Barem aş fi putut să-mi
strîng burta, tot ar fi mai uşor de răbdat.
— Rău am făcut că n-am scotocit puţin prin raniţele nemţilor, poate aveau
niscai mîncare, zise Zolotariov.
Nu-şi exprima pentru prima oară acest regret.
— Drumul peste care am trecut era pietruit, spuse tot Zolotariov, după o scurtă
tăcere. Ce drum o fi ăsta?
— Pare să fie drumul spre Vereia, spuse Sinţov. Me- dîn a rămas mai la
miazăzi. Poate că este chiar drumul Medîn-Vereia.
— Şi cît e de la Vereia asta pînă la Moscova?
— Aproape o sută, răspunse Sinţov.
— O sută... repetă gînditor Zolotariov. înseamnă că am ajuns la mai puţin de o
sută de kilometri de Moscova şi tot n-am scăpat de nemţi. Mintea mea e
îndărătnică, nu poate s-o creadă... Trase apoi cu urechea la vuietul greu care se
rostogolea destul de jos pe cer şi adăugă: Zboară spre Moscova!
— Da, în fiecare noapte la aceeaşi oră, confirmă Sinţov.
— Aşadar, bombardează Moscova, şopti Zolotariov. Înseamnă deci că n-au luat-
o, dacă tot mai bombardează!
 Pe urmă rămaseră iarăşi cîteva minute tăcuţi.
— Vanea, ascultă, Vanea! spuse Zolotariov.
Erau oameni din aceeaşi generaţie: politrucul Sinţov mergea pe treizeci,
reangajatul Zolotariov împlinise douăzeci şi şase; nenorocirea îi înfrăţise, şi viaţa
pe care o duceau acum şi care, cum li se părea uneori, îi lăsase singuri pe tot
globul, viaţa aceasta îi făcuse să-şi spună pe nume şi să se tutuiască, fără să-şi
dea nici ei seama.
— Ce mai e?
— Am părăsit-o totuşi pe micuţa doctoriţă, n-am salvat-o!
— Cum era s-o salvăm? Dacă ar fi fost în primejdie de înec, am fi ridicat-o pe
braţe deasupra capetelor noastre. Dar aşa, ce puteam face? Dacă s-ar fi prăpădit
pe drum, era mai bine?
— Asta aşa e, recunoscu Zolotariov. Şi, oftînd, repetă: Şi totuşi am părăsit-o!
— Ei, şi-acum ce mai vrei? îl întrebă răstit Sinţov.
— Multe vreau eu... Vreau, dar nu pot. Vezi, de asta mi-e necaz... Dar de fapt,
ştii tu ce-aş vrea?
— Ce-ai vrea?
— Uite, dacă mi s-ar spune: „Eşti de acord, Zolotariov, să te aruncăm asupra
lui Hitler în chip de bombă, primeşti să-l ucizi pe el, cu condiţia să sari şi tu în
aer?” eu n-aş întreba decît un singur lucru: „Dar o să-l nimeriţi?” Dacă mi-ar
făgădui: „O să-l nimerim”, le-aş răspunde: „Bine, aruncaţi-mă!” Mă crezi?
— Te cred.
— Alteori mă gîndesc: de ce sînt atît de nefericit că m-am făcut şofer? Puteam
foarte bine să mă fi făcut tanchist.
— Ei, şi ce?
 — Nimic. Barem o singură dată să trag asupra lor nu cu puşca, ci cu tunul, să
trag cu mîna mea. Să fărîm ceva cu mîinile astea: un tanc de-al lor sau un
camion! Cînd om scăpa din încercuire, n-am să mă mai bag şofer. Lua-o-ar,
dracu de şoferie!...
— Or să afle, şi tot şofer te bagă.
— Am să-mi tăinuiesc meseria!... Ascultă, Vanea! M-auzi?
— Ce-i?
— Spune, or să ia nemţii Moscova?
— Nu ştiu.
— Bine,, da cum crezi?
— Nu cred s-o ia.
Pe cer, la mică înălţime, trecu din nou un vuiet de motoare.
— Iar zboară...
— Vanea, da tu unde ai învăţat?
— La început la şcoala de şapte ani, apoi la profesională.
— Şi eu la fel. Tu ce fel de şcoală ai făcut?
— De prelucrare a lemnului. La noi, la Veazma. Dar tu?
— Eu la Rostov, la şcoala de pe lîngă uzina de maşini agricole. Şi pe urmă?
— Pe urmă am intrat în producţie. Şi iar am plecat la învăţătură.
— Unde?
— La I.C.Z.
— Ce-i asta I.C.Z.?
— Institutul comunist de ziaristică.
— Eu am rămas în producţie. Am lucrat tot timpul: şi pe tractor, şi pe
camion, abia în armată am trecut pe un turism... Spune, cum crezi, o să se facă
bine Serpilin? întrebă Zolotariov pe neaşteptate.
— Nu ştiu. Medicul spunea că o să se vindece.
— Bine ar fi să nimerim iarăşi sub comanda lui! Ce spui?
— Sigur. Cînd om scăpa de-aici îi scriem.
— Da familia ta e la Veazma?
— Tata şi fratele meu au fost acolo. Acum nu mai ştiu, poate s-au evacuat.
Sinţov tăcu. Socoti în gînd cam cît să fie de acolo pînă la Veazma, apoi îşi
spuse că dacă nu vor reuşi să iasă din încercuire, vor trebui să cotească spre
Veazma, să caute acolo oameni cunoscuţi şi să treacă la partizani.
Atît el, cît şi Zolotariov îşi spuneau în noaptea aceea că Veazma, rămasă cu
mult în spatele frontului nemţesc, trebuie să fi căzut mai demult. Cu siguranţă că,
în pofida tuturor greutăţilor, amîndurora le-ar fi fost inima mult mai uşoară, dacă
ar fi ştiut ce se petrece acolo în realitate. Frontul încercuirii nemţeşti din jurul
Veazmei se strîngea, se strîngea mereu şi în noaptea aceea, dar tot nu putuse
strivi pînă la capăt ce era înăuntru; trupele sovietice încercuite acolo piereau în
ultimele lupte de o înverşunare rară, duse împotriva corpurilor de tancuri şi de
armată nemţeşti. Dar tocmai aceste corpuri ţintuite la Veazma îi lipsiră lui Hitler
cîteva zile mai tîrziu, în luptele din preajma Moscovei.
Retragerea trupelor Frontului de Vest şi ale Frontului Breansk, ca şi încercuirea
din octombrie, atît de tragică prin proporţiile ei, au fost în acelaşi timp un şir
necontenit de lupte crîncene de apărare, uimitoare prin îndărătnicia lor, un şir de
lupte care, asemenea nisipului, ba se strecura fir cu fir, ba se prăvălea în dune cît
munţii, sub roţile vălătucului blindat al nemţilor, şi pînă la urmă l-a împiedicat să
ajungă dintr-o suflare la Moscova.
Iar cei doi oameni, care zăceau în noaptea aceea în pădurea de lîngă Vereia şi
se simţeau atît de mici, de nefericiţi şi aproape dezarmaţi, erau şi ei două fire de
nisip care se aruncaseră de bunăvoie sub roţile maşinii de război a nemţilor.
I-au împiedicat şi ei pe nemţi să ajungă la Moscova, deşi, chiar în noaptea
aceea, amîndoi se cutremurau la gîndul că am putea-o pierde, căci pe atunci încă
nu ştiau că Moscova nu va fi cedată nicicînd.
Zgomotul unei lupte din apropiere îi trezi puţin îna-inte de răsăritul soarelui.
Zorile albastre abia luminau pădurea. Săriră în picioare şi porniră în întîmpinarea
acelui zgomot, gîndindu-se la un singur lucru: de vreme ce se dă o luptă, acolo
nu pot fi numai nemţi, ci şi trupe sovietice, şi deci, dacă vor avea noroc, vor
putea ajunge la ai lor.
Războiul măsoară lucrurile cu etalonul său, şi ei grăbeau spre bubuitul
exploziilor aducătoare de moarte şi spre lătratul mitralierelor cu aceeaşi
nerăbdare cu care în alte împrejurări oamenii aleargă la chemarea vieţii, la
sclipirea unui far, a unei luminiţe în stepă sau a unui adăpost în mijlocul
zăpezilor.
— Poate că acolo e chiar prima linie a frontului, spuse Zolotariov.
Sinţov ar fi vrut şi el să creadă asta, dar se gîndi o clipă şi spuse că-i puţin
probabil să fie aşa. Dacă linia întîi ar fi fost într-adevăr aici, noaptea n-ar fi
domnit o linişte atît de deplină. Probabil că e vreo unitate sovietică, încercînd să
străpungă poziţiile de spate ale nemţilor.
Cei doi mergeau înainte, şi lupta părea că vine spre ei; acum puteau distinge
perfect că nu clănţăne o mitralieră oarecare, ci trage un „Maxim” sovietic,
aproape de tot, în serii foarte scurte.
— Fac economie de cartuşe băieţii, spuse Zolotariov.
Sinţov dădu din cap a încuviinţare.
Mai făcură vreo două sute de paşi. Se lumina de ziuă în pădure, şi ei începură
să păşească mai eu grijă, te- mîndu-se să nu dea pe neaşteptate peste nemţi
înainte de a-i întîlni pe ai lor.
Deodată, la o sută de metri de ei explodă un proiectil, apoi încă unul. Se
repeziră amîndoi o dată şi se aruncară în pîlnia încă fumegîndă. între timp,
proiectilele începură să cadă unul după altul în jurul lor, şi mult mai spre stînga,
şi mai spre dreapta.
 Trăgeau cel puţin două baterii.
La început, Sinţov crezu că nemţii au încurcat socotelile şi bat în gol. Bucuria îl
făcu să uite pentru o clipă primejdia în care se aflau ei înşişi.
Dar proiectilele continuau să se aştearnă metodic pe aceeaşi fîşie de teren, şi
Sinţov pricepu că nemţii execută un foc de baraj, tăind trupelor sovietice
posibilitatea de a realiza o ruptură pe această direcţie.
— Ce spui, mai rămînem culcaţi, sau pornim mai departe? îl întrebă politrucul
pe Zolotariov.
Mitralierele din faţa lor continuau să bată mereu.
— Să mergem, răspunse Zolotariov.
Porniră în salturi, trîntindu-se ba în pîlniile de pro- iectile, ba în rîpe, ba
lipindu-se pur şi simplu cu faţa la pămînt.
— Vom ajunge oare într-adevăr la ai noştri? Nici nu-mi vine să cred, spuse
Sinţov cînd, osteniţi, se prăvăliră amîndoi la poalele unui pin uriaş.
Acesta a fost ultimul lucru pe care l-a mai auzit Zolotariov din gura
politrucului.
Un proiectil explodă chiar lîngă ei. Amîndoi se lipiră la pămînt, iar cînd
Zolotariov ridică fruntea văzu că politrucul zace cu mîinile larg desfăcute, cu
obrazul şi fruntea scăldate în sînge, şi socoti că rana lui Sinţov este mortală.
— Vanea, Vanea! îl scutură el de umeri. Vanea!
Dar Sinţov nu mai răspundea.
Atunci Zolotariov săltă pe umeri trupul lipsit de simţiri şi porni întins spre
glasul mitralierei.
Peste o sută de paşi căzu sub povara prea grea pentru el, se ridică, îl luă iarăşi
în spate pe Sinţov şi se prăbuşi din nou. Zăcea sleit de puteri şi simţea că orice-ar
face, singur tot nu-l va putea duce pînă la ai lor.
Iar clipele zburau mereu, şi lui i se păru că focul de mitraliere se îndepărtează
tot mai mult.
Atunci se hotărî să fugă pînă la ai lor, să ia pe cineva şi să se înapoieze cît mai
repede cu ajutoare.
Ascunzînd cu degete tremurătoare actele lui Sinţov în buzunarul său,
Zolotariov şovăi o clipă, apoi prinse de mîneci şi trase de pe politruc bluza numai
zdrenţe, cu toţi nasturii rupţi.
Hotărîse să vină înapoi, dacă avea să dea de ai lor, dar se putea să nu ajungă
pînă la ei. Şi nu voia ca fasciştii, aflînd după bluză că Sinţov este politruc, să-şi
bată joc de el aşa, viu sau mort, cum îl vor găsi.
După ce făcu vreo două sute de metri, Zolotariov aruncă bluza într-un desiş de
brăduţi, iar peste încă vreo trei sute de metri se trezi în spatele a patru oa- meni
care executau un salt, trăgînd în urma lor o mitralieră „Maxim”. Trei dintre ei
purtau uniformă de tanchişti, iar al patrulea nu era altul decît locotenentul
Horîşev, în carne şi oase, cu moţul lui blond iţindu-se de sub boneta trasă pe-o
sprînceană.
Zolotariov se ciocni de fostul său comandant de pluton chiar în clipa cînd,
oprindu-se din saltul făcut, acesta dădea dispoziţii ca mitraliera să fie întoarsă în
altă direcţie. El îl zări înaintea celorlalţi pe Zolotariov, care se repezise spre ei, şi,
fără pic de mirare, zîmbind, de parcă numai la asta se aştepta, strigă:
— A, uite că s-a prezentat şi Zolotariov, ne-a căzut din cer! Ai cartuşe?
— Am!
— Atunci, culcă-te şi deschide focul! Acu trebuie să se arate şi friţii.
Pe lîngă ei trecură în salturi scurte şi se trîntiră pe după copaci încă vreo cîţiva
ostaşi, unii în uniforme de tanchişti, alţii în uniforma obişnuită a trupelor de in-
fanterie. Toţi îşi aţinteau privirile încordate înapoi, asupra desişurilor spre care
ordonase Horîşev să se întoarcă mitraliera.
Fără să se uite spre Zolotariov, locotenentul îl întrebă:
— Singur?
— Am fost cu Sinţov.
— Şi unde-i politrucul?
— E grav rănit. Aici, aproape. Daţi-mi pe cineva. Ne întoarcem şi-l scoatem de
acolo!
— Unde l-ai lăsat?...
Zolotariov arătă cu degetul direcţia în care, după socoteala lui, trebuia mers
după Sinţov.
— Şi unde l-a nimerit glonţul? întrebă locotenentul, în timp ce mintea lui
chibzuia ce să facă pentru a-l salva pe Sinţov, dar nu-şi putu încheia gîndul, şi se
trînti la pămînt lîngă mitralieră: deasupra capetelor lor, sece- rînd frunzele
ruginite, zburară cîteva serii lungi de automat. Speriaţi-ne voi cu seriile lungi, că
noi o să vă găurim cu astea scurte! mai strigă Horîşev, după ce-i înjură bine pe
nemţi, şi ordonă prima serie, înainte ca Zolotariov să desluşească ţinta în care
trăgea mitraliera.
Apoi o zări şi Zolotariov: la vreo două sute de metri, strecurîndu-se printre
copaci, se arătară nemţii.
Îndată ce ţăcăni mitraliera lui Horîşev, alături se porni o puşcă mitralieră, iar
mult mai spre dreapta şi mai departe lătră încă o mitralieră.
Deasupra capetelor lor, ramurile se cutremurau de focul automatelor nemţeşti.
Zolotariov apucă să tragă cîteva focuri asupra siluetelor nemţeşti, înainte ca
acestea să se adăpostească la pămînt.
Horîşev dădu semnalul pentru un nou salt înapoi. Făcură vreo sută cincizeci de
metri, după care ocupară o nouă poziţie.
Dar nici aici nemţii nu se lăsară aşteptaţi prea mult: printre copaci începură să
explodeze mine uşoare de aruncător de companie, şi curînd se arătară iarăşi
siluetele lor mişcătoare.
 Mitralierele lui Horîşev şi altele din dreapta lui deschiseră iarăşi focul, ţintuind
pe nemţi cu faţa la pămînt; apoi îşi schimbară din nou poziţia.
— Ce ne facem? întrebă Zolotariov, apropiindu-se tî- rîş de Horîşev. Daţi-mi
un om, să ne repezim amîndoi după politruc...
— Acum unde să te mai repezi? îl îngînă locotenentul. Cap sec! Ei, haide,
arată, încotro vrei s-o apuci?!
Zolotariov ridică desperat mîna, văzînd prea bine şi el că acum, în urma celor
cîteva salturi, între ei şi locul unde voia să ajungă se aflau nemţii.
— Trebuia să-l iei în spate de la bun început, acum e tîrziu!... strigă furios
Horîşev.
— Atunci, mă duc singur! spuse Zolotariov.
— Îţi arde de sinucidere! Hai, deschide focul! Nu vezi că friţii mişcă iar?
Şi într-adevăr, nemţii se iţiră iarăşi printre copaci, de data asta şi mai aproape
ca înainte. Cu groaza în suflet, dar calm şi îndemînatic, cum era în orice acţiune
ostăşească, Zolotariov începu să tragă cu toată precizia asupra siluetelor verzi
care se strecurau de la copac la copac.

Locotenentul Horîşev cu cei zece ostaşi ai lui şi cu zece tanchişti acopereau

doar un mic sector la unul din flancurile brigăzii de tancuri a locotenent-
colonelului Klimovici, care se străduia în noaptea aceea să se strecoare printre
raioanele de spate ale nemţilor.
La rîndul iei, brigada lui Klimovici nu era decît o fracţiune din acea parte a
trupelor Frontului de Vest, care, străbătînd raioanele de spate nemţeşti,
strîngîndu-se într-un grup de izbire şi semănînd cîmpiile dinspre Moscova cu
morţii lor şi morţi străini, au tot ştirbit frontul încercuirii în noaptea aceea, a doua
zi pînă seara şi jumătate din noaptea următoare, pînă cînd, în sfîrşit, după ce şi-au
pierdut jumătate din efective, au izbutit totuşi să-l rupă.
Trupele săvîrşiră acest miracol cu puţine guri de foc, cu mult sînge şi cu o
bărbăţie fără seamăn, dar cînd răzbătură la ai lor nu fură trimise în refacere şi
completare, ci fură lăsate pe loc în apărare, chiar acolo unde ieşiseră din
încercuire.
Linia întîi a frontului, care se tot retrăgea spre Moscova, se frîngea în zilele
acelea ba ici, ba colo, sub loviturile nemţilor. Una din aceste breşe fu astupată pe
loc cu unităţile ieşite chiar atunci din încercuire, aprovizionate în grabă cu
alimente, întărite cu cîteva baterii de artilerie şi cu o rezervă de cartuşe pentru
puşti şi mitraliere.
În seara aceleiaşi zile în care scăpaseră din încercuire, oamenii luptau din nou,
dar de data asta nu cu frontul spre răsărit, ci spre apus. Şi Moscova nu se mai afla
înaintea lor, ci în spatele lor, şi aveau acum şi puţină artilerie, şi vecini fermi în
stînga şi-n dreapta. De aceea, în pofida oboselii care întrecea orice puteri
omeneşti, erau totuşi fericiţi.
 Zolotariov, însă, se simţea nefericit şi, cu toate că era un om mărunt, un simplu
ostaş reangajat, el izbuti totuşi ca a doua zi după ieşirea din încercuire să
dovedească cui trebuie că are motive serioase să iasă la raport la comandantul
brigăzii de tancuri, locotenent-colonelul Klimovici.
Klimovici, care abia cu cîteva clipe în urmă scăpase printr-o întîmplare de sub
un foc ucigător, se întorsese de la punctul de observare şi stătea în faţa clădirii
schilodite de bombardamente a unei şcoli săteşti, unde era instalat punctul său de
comandă. Îşi scosese casca din cap şi-şi expunea cu vădită plăcere ţeasta rotundă
şi rasă ca-n palmă ploii mărunte de toamnă.
— Cu asemenea ploi, într-o săptămînă s-a zis cu drumurile. O să fie rău de toţi,
dar nemţilor o să le fie şi mai rău, spunea el, adresîndu-se unui căpitan de tancuri
de lîngă el, dar trăgînd cu coada ochiului spre Zolotariov, care se apropiase.
— Ce-i cu dumneata?
Zolotariov raportă pe scurt esenţialul. Înţelegea foarte bine că comandantul
brigăzii n-are timp să stea de vorbă cu el, şi de aceea se pregătise din vreme.
Klimovici însă îl asculta fără să manifeste nici o nerăbdare.
Îl întrerupse doar o singură dată, atunci cînd Zolotariov pomeni că auzise
vorbind pe politruc că l-ar cunoaşte personal pe tovarăşul locotenent-colonel.
— Cu vorba asta ai cam scrîntit-o! îl întrerupse Klimovici. Mii de oameni îşi
dau viaţa în fiecare zi, şi pentru cunoscuţi şi pentru necunoscuţi, pentru toţi de-a
valma, fără alegere! Despre ce cunoscuţi mai poate fi vorba în război?!
Şi în glasul lui răsună amărăciunea ostaşului sub ochii căruia s-au prăpădit
atîţia oameni de treabă, încît el nu mai poate regreta pe unul mai mult decît pe
ceilalţi, şi asta nu din indiferenţă, ci dintr-un spirit de echitate.
Pe urmă mai spuse iarăşi cîteva cuvinte cînd Zolotariov termină de vorbit şi îi
întinse actele lui Sinţov:
— Într-un cuvînt, spune: te mustră conştiinţa că nu te-ai întors să-l iei?
— Da, recunoscu Zolotariov.
— Dar cînd l-ai lăsat, socoteai că te vei întoarce să-l iei?
— Da.
— Ei, atunci nu te mai frămînta. Ai vrut să faci cum e mai bine, şi a ieşit cum
a vrut războiul! Se întîmplă uneori că nici dumnezeu în persoană n-o brodeşte!
spuse el şi scrîşni din dinţi, pentru că în clipa aceea îşi aminti că dacă n-ar fi ţinut
şi el să facă doar cum e mai bine, dacă nu şi-ar fi expediat familia cu maşina de
la Slonim spre Sluţk, nici ai lui n-ar fi murit sub bombe, ci ar fi plecat cu şase
ore mai tîrziu, ca atîtea alte fa-milii, cu trenul, şi ar mai fi fost şi astăzi vii şi
nevătămaţi.
— Dă-mi-le! spuse el, uitîndu-se la actele din mîna lui Zolotariov.
Şi, luînd în mînă carnetul de partid al lui Sintov, des- chizîndu-l şi văzînd acolo
chipul tineresc, de pe fotografia veche, îşi aminti fără veste de tinereţea lor
comună, tuşi furios, pentru a nu-şi manifesta tulburarea, şi spuse întinzînd actele
căpitanului de lîngă el:
— Ia-le, Ivanov, şi să le pui unde sînt şi ale noastre.
Alte lămuriri nu mai dădu. Lucrurile erau clare pentru amîndoi: în lădiţa de fier
pe care o cărau după ei în toate rătăcirile încercuirilor depuneau mereu, zi după
zi, ca într-un mormînt comun al tovarăşilor lor de arme, actele tuturor oamenilor
care cădeau în luptă...

CAPITOLUL AL ZECELEA

Sinţov nu putea să-şi dea seama cît timp a zăcut fără simţiri — cinci minute,
sau o oră. Dar primul simţă- mînt pe care-l încercă, revenindu-şi în fire, fu simţă-
mîntul unei linişti desăvîrşite.
Îşi săltă capul, se sprijini în mîini, se aşeză şi îşi şterse cu palmele sîngele care-
i acoperea ochii. Apoi se uită în jur. Era singur.
— Zolotariov! strigă el încetişor, apoi îşi repetă chemarea ceva mai tare:
Zolotariov!
La început crezu că tovarăşul său a fost ucis, şi fără să se urnească din loc
începu să-l caute cu privirea. Dar în jur nu se zărea nici o urmă de om viu şi nici
vreun trup neînsufleţit.
Sinţov îşi duse mîna la creştet. Tot capul îi era plin de sînge, dar de durut nu-l
durea decît sus, deasupra tîmplei drepte. Atinse din greşeală pielea zdrelită, şi
ţipă de durere. O şuviţă de sînge ţîşni din rană şi porni să-i lunece pe frunte.
Apoi Sinţov se ridică în picioare. Simţi că se clatină, dar îşi dădu îndată seama
că nu este chiar atît de slăbit încît să nu poată umbla. Îşi lipi într-o mişcare
instinctivă palmele de piept şi imediat şi le dezlipi cu groază, observînd mai întîi
două pete mari de sînge pe piepţii că-măşii murdare şi abia apoi dîndu-şi seama
că nu mai are nici bluza pe el.
Sinţov nu bănui cele ce se petrecuseră în realitate. El îşi explică lucrurile cu
totul într-alt chip: credea că, în timp ce zăcuse fără simţiri, îşi smulsese singur
bluza de pe el şi şi-o ascunsese undeva împreună cu documentele. De multe ori îşi
spusese că dacă va simţi moartea venind iminentă şi inevitabilă, va trebui
neapărat să găsească timpul necesar pentru a-şi distruge sau a-şi ascunde actele.
Poate că tocmai asta a şi făcut în timp ce era în delir.
Se lăsă în genunchi, începu să caute pe pămînt şi zări o dîră de pete negre
înşirîndu-se ca o cărare prin iarba veştedă. Era sîngele lui. Fără să se ridice de
jos, scotocind tufele scunde din jur, porni înapoi, urmînd dîra de sînge. Nu găsi
însă nici bluza, nici actele.
Pînă la urmă ajunse la pin, pe care îl recunoscu numai- decît; aici căzuse cînd a
explodat proiectilul. Îşi aminti foarte bine cum s-a întîmplat: în cădere se
înţepase rău la obraz, ba apucase chiar să se mai şi gîndească la a- ceastă
înţepătură. Iată deci locul cu pricina! Iată şi pata mare de sînge care a mînjit
pămîntul. Îşi lipi din nou palmele de piept, de parcă ar fi vrut să se convingă că
totul a fost o părere, că nu se află doar în cămaşă. Dar bluza nu era pe el.
„Poate că Zolotariov o fi crezut că sînt mor,t şi mi-a scos-o...” îşi spuse cu
îndoială Sinţov.
În spatele lui răsunară zgomote de luptă. Acolo se mai trăgea. Trebuia să
pornească într-acolo!
Mai trase o dată eu urechea, se clătină de slăbiciune, se ridică în picioare şi zări
doi nemţi care veneau spre el. Unul, cu puşca în mînă, era la vreo treizeci de
paşi, iar celălalt, cu automatul ridicat spre el, se afla aproape de tot.
— Halt!1
Sinţov văzu gura larg deschisă schimonosită de furie a neamţului, care era gata
să-i tragă un glonţ în burtă, îşi aminti cu nepăsare că poartă în buzunar un nagan
gol, rămas de mult fără nici un cartuş, şi ridică mîinile, dîndu-şi seama că se va
prăvăli dacă-l vor tine multă vreme aşa.
De la rănirea lui Sinţov trecuse mai bine de o oră, şi acum, după ce lupta se
mutase mai departe, spre răsărit, nemţii scotoceau metodic toată pădurea.
Neamţul cu puşca şi alţi nemţi care se zăreau mai departe printre copaci
continuară să răscolească tufele, iar neamţul cu automatul îl escortă pe Sinţov
înapoi, în direcţia de unde acesta venise dimineaţa cu Zolotariov.
Sinţov mergea încet, cu toate că, nerăbdător, neam- ţul striga din cînd, în cînd
la el, ba o dată îl şi îmboldi, nu prea tare, cu ţeava automatului în şale.
Ameţeala începuse să-i mai treacă şi ar fi putut merge mai repede, dar nu
grăbea pasul, pentru că nu se temea de neamţul care venea în urma lui.
„Dă-l dracului, n-are decît să mă împuşte”, gîndea el aproape nepăsător, cu
urechea atentă la zgomotul luptei, care se îndepărta mereu.
Neamţul îl duse pînă la un grup de alţi prizonieri care şedeau la marginea
pădurii, păziţi de doi nemţi mai în vîrstă, înarmaţi cu puşti, şi, arătînd spre el, le
spuse ceva. Unul din cei doi soldaţi cu puşcă îşi scoase un caieţel din buzunar şi
adăugă întîi o cruce, apoi scrise ceva — poate că notă numele neamţului care-l
adusese pe Sinţov şi care apoi plecă, după ce mai întoarse o dată capul înapoi. Iar
neamţul cu caietul se uită la capul în- sîngerat al lui Sinţov şi-i spuse:
— Setz dich!2
Sinţov se aşeză lîngă alţi patru prizonieri: unul dintre ei era rănit la mînă, al
doilea avea gîtul bandajat, al treilea scuipa mereu sînge, din pricina unui glonţ
care-i sfîşiase gura şi obrazul; doar al patrulea era teafăr.

1
 Stai! (în limba germană) (n. t.).
2
 Stai jos (în limba germană) (n. t).
 Chipul ostaşului rănit la mînă i se păru lui Sinţov foarte cunoscut; şi nu se
înşela.
— Tovarăşe politruc, spuse acesta în şoaptă, dîndu-se mai aproape de el. Uite
unde ne-a fost dat să ne revedem! Bine că aţi apucat barem să vă lepădaţi bluza!
— Nu-mi amintesc nici eu cum s-a întîmplat, spuse Sinţov.
— Ei, şi ce dacă v-aţi scos-o? urmă ostaşul, cu aceeaşi şoaptă compătimitoare.
Ce rost are să te bagi de-a surda sub glonţ?
Mai tîrziu, Sinţov avu nu o dată prilejul să-şi amintească aceste cuvinte.
— Şi noi, care speram că sîntem definitiv salvaţi! spuse ostaşul după o vreme
de tăcere. Şi deodată, poftim!
După întîmplarea tragică de pe şosea, el se întorsese cu Horîşev la brigada de
tancuri şi luptase nouă zile alături de tanchişti pentru a ieşi din încercuire. Iar as-
tăzi, din pricina unei răni, pe care şi-o bandajase sin- gur, rămăsese puţin în urmă
şi căzuse şi el în laba nemţilor.
— Departe de aici?
— La vreo trei kilometri.
,,Înseamnă deci că locotenent-colonelul Klimovici şi-a scos tanchiştii de lîngă
Elnea”, îşi spuse Sinţov cu respect, dar şi cu o amară invidie.
— N-am să vă mai spun gradul, şopti iarăşi ostaşul rănit la mînă. Ia uitaţi-vă
cum mai trag cu urechea la noi!
Într-adevăr, nemţii erau foarte atenţi la vorbele lor, deşi se părea că nu
înţelegeau nici o iotă.
— Schweigen! Schweigen!1 strigă unul dintre ei, străduindu-se să fie cît mai
înfricoşător.
Nu voiau ca sovieticii să vorbească între ei.
Peste trei ore, toţi prizonierii luaţi în pădure după pătrunderea executată de ruşi
erau strînşi la lizieră şi porniţi în coloană, întîi pe drumul de pădure, apoi pe şo-
seaua ce ducea spre Borovsk.
În coloană erau patruzeci de oameni, dintre care jumătate uşor răniţi. Răniţi
grav, oameni care ar fi trebuit purtaţi, nu era nici unul. Din şoaptele prizonierilor
se putea deduce că nemţii împuşcaseră pe loc, în pădure, pe toţi oamenii răniţi
grav, care fuseseră găsiţi zăcînd pe pămînt. În rest însă, nemţii din escortă nu
manifestau nici o cruzime deosebită, doar că-i zoreau mereu şi stri-gau:
„Schweigen! Schweigen!” de fiecare dată cînd vedeau pe cineva vorbind.
Este posibil că începuse să-şi joace rolul şi caietul neamţului cu cruciuliţele
sale şi mai cu seamă cu cifra totală a prizonierilor. Caietul acesta trecu de la
soldatul mai vîrstnic la un ofiţer neamţ, destul de bătrîn şi el, un locotenent cu
picioare lungi ca de cocostîrc, care umbla pe marginea drumului cu capul plecat
şi nu se uita nici la soldaţii săi din escortă, şi nici la prizonieri.

1
 Taci! Taci! (în limba germană) (n. t.).
 — Aşa or, să ne mîie pînă diseară, cînd vom ajunge la punctul lor de triere,
şopti ostaşul cu chipul bolnăvicios şi gîtul înfăşurat într-un pansament murdar,
care şchiopăta alături de Sinţov. Pe urmă ne vor aduna pe un rînd şi vor începe
interogatoriul: „Nicht ofizier? Nicht politruk? Nicht jude?” Asta din urmă
înseamnă evreu pe limba lor,.
— Dar tu de unde ştii? întrebă Sinţov.
— Am mai fost la ei o dată. Atunci am fugit, dar uite că am căzut din nou! Şi
pînă nu ne-or interoga pe toţi, n-or să ne dea nimic de mîncare.
Ostaşul acesta cu gîtul bandajat era unul din cei patru prizonieri lîngă care
fusese lăsat Sinţov, la început, în pădure. Acolo, cît timp şezuse lîngă el,
politrucul reuşise să-şi scoată neobservat naganul din buzunar şi să-l ascundă la
rădăcina unui pin. Lipsa bluzei şi prezenţa naganului ar fi dat de bănuit. Dar nu-l
va trăda oare vreunul din aceşti patru ostaşi? Cel rănit la mînă ştia că Sinţov e
politruc, iar ceilalţi trei l-au auzit pe acesta adresîndu-i-se cu gradul de politruc.
Sinţov îşi aminti de toate acestea abia acum, cînd ostaşul cu gîtul bandajat
adusese vorba despre punctul de triere; îşi puse întrebarea: dacă ostaşii îl vor
trăda? dar imediat îşi alungă acest gînd: „Nu, n-or să spună nimic, şi ăsta cu gîtul
legat — nici atît. Nu pentru asta a adus vorba despre triere, ba dimpotrivă, a vrut
doar să mă pună în gardă...”
După două ore de mers, coloana părăsi şoseaua şi o luă pe un drum lăturalnic,
iar mai tîrziu îl lăsă şi pe acesta şi coti pe un altul. Drumul era tăiat de un şanţ
antitanc. Un mare număr de femei, păzite de nemţi, astupau şanţul cu lopeţile şi
cu palmele.
— Da, nu se prea sinchisesc de munca oamenilor! exclamă o voce din coloană.
— Ne pedepsesc, chipurile! răspunse la fel de tare o altă voce. Voi l-aţi săpat,
zice, împotriva noastră, acum tot voi să-l astupaţi, cu mîinile!
— Schweigen!
Femeile, întrerupîndu-şi corvoada, se uitau pe furiş la prizonieri, iar nemţii care
le păzeau se porniră să strige cu glasurile lor grosolane şi răguşite.
— Pesemne că suduie în limba lor, spuse către Sinţov ostaşul bandajat la gît.
La un kilometru după şanţul antitanc, nemţii opriră coloana la intrarea unui sat
pustiu, tare răvăşit de artilerie. La marginea satului se ridica aproape nevătămată
o clădire de piatră cu inscripţia „Casă de naşteri”.
În pofida războiului şi a distrugerilor din jur, clădirea îşi mai păstra înfăţişarea
surprinzător de nouă. Pesemne că fusese terminată primăvara sau la începutul
verii, chiar în preajma războiului.
Coloana fu oprită în faţa acestei case cu un dublu scop umanitar: pentru
pansarea rănilor şi masa răniţilor. Şi una, şi alta aveau să fie făcute numai de
mîinile unor ruşi. La bucătăria casei de naşteri, pe podele, se înălţau grămezi de
cartofi şi de sfeclă furajeră. Două femei fierbeau pe maşina de gătit o zeamă
lungă într-o găleată şi într-un uriaş lighean emailat. Întreaga bucătărie mirosea a
coji de cartofi, a pămînt şi a fum. Aici se gătea nu pentru prizonieri, ci pentru
populaţia civilă scoasă cu sila la lucru; probabil însă că locotenentul care avea în
grijă coloana aflase de bucătărie şi venise direct aici pe lungile-i picioare de
cocostîrc, împreună cu coloana.
În bucătărie nu se găseau decît zece castroane de aluminiu; prizonierii se
aşezară la coadă, şi bucătăreasa le turna în fiecare castron cîte un polonic plin de
zeamă cu cartofi şi sfeclă pe jumătate crude, iar cînd zărea printre oamenii din
coadă cîte un prizonier cu totul sleit de puteri, sughiţa de plîns, copleşită de milă.
Fiertura era fierbinte ca focul, dar toţi mîncau repede, frigîndu-se, ca să nu
întîrzie prea mult pe cei ce-şi aşteptau rîndul. Un neamţ stătea lîngă bucătăreasă
şi o urmărea să nu dea nimănui mai mult de un polonic, avînd totodată grijă ca
nici un prizonier să nu se prezinte de două ori cu castronul.
Sinţov sorbi şi el zeama din strachină, arzîndu-şi buzele, şi asta îi provocă
greaţă. Acoperindu-şi gura cu dosul palmei, înghiţi cu chiu cu vai nodul care i se
puse în gîtlej şi trecu în încăperea de lîngă bucătărie, unde erau pansaţi răniţii.
Probabil că înainte aici fusese camera lăuzelor, acum însă nu se afla în odaie
decît o masă şi două taburete. Lîngă un perete, pe un strat de fîn acoperit cu
cearşafuri murdare, zăceau cîteva trupuri învelite cu ce s-a nimerit. Cineva
gemea prelung. Părea să fie o femeie.
Pansau două persoane: o bătrînă soră şchioapă şi un medic la fel de bătrîn, un
uriaş cu o figură leonină şi cu mîini puternice încă şi mari, care tremurau însă
mai tot timpul fie de bătrîneţe, fie pentru că aici, ca şi la bucătărie, pe capul
oamenilor stătea un neamţ. Doar că neamţul de acolo striga „Genug! Genug!”,
pe cînd ăsta repeta mereu: „Schneller! Schneller!”1
— Rabdă, spuse doctorul către Sinţov cînd acesta se aşeză pe taburet şi îşi
întinse capul înainte.
Turnîndu-i pe rană apă oxigenată, curăţă fără menajamente pielea zdrelită.
Apoi, din cîteva mişcări de foarfecă, tunse părul din jurul ranei şi o pensulă atît
de energic cu tinctură de iod, încît Sinţov urlă de durere. În sfîrşit, acoperi rana
cu un tampon şi, înghiontind pe rănit ca să treacă pe celălalt taburet, porunci
sorei:
— Pansează!
În locul lui Sinţov se aşeză numaidecît prizonierul următor, un ostaş cu
degetele de la mînă zdrobite.
Lăsîndu-se mereu pe piciorul mai scurt şi ridicînd din- tr-un umăr, sora îl
bandaja pe Sinţov, bombănind supărată. La început, Sinţov nu putu să-şi dea
seama de ce bombăne, apoi însă pricepu că-i ocăra pe nemţi pentru că stau pe
capul lui Nikolai Nikolaevici şi nu-l lasă să lucreze în tihnă. Probabil că bătrînii
aceştia, medicul şi sora, lucrau împreună de cînd lumea, şi femeia suferea

1
 „Destul! Destul!” şi ,,Mai repede! Mai repede!” (în limba germană) (n. t.).
pentru şeful ei mai mult chiar decît pentru răniţi.
Acum, Sinţov vedea chipul chirurgului, pe care înainte, în timp ce şedea pe
primul taburet, nu-l putuse vedea, şi pricepu prin ce chinuri trebuie să treacă
acest om, silit să lucreze ca un veterimar de ocazie. Nemţii erau în stare să plece
cu oamenii nepansaţi, iar el voia să apuce a îngriji cît mai mulţi răniţi cu mîinile
lui involuntar brutale, dar nu mai puţin pricepute. Chipul său leonin cu sprîncene
cărunte, cu nas lătăreţ şi turtit, cu mustăţi ţepoase ca de motan, asudat de atîta
încordare, era nefericit şi fioros. Dacă i-ar fi stat în putere, cu siguranţă că şi-ar fi
repezit fără ezitare scalpelul în gîtul neamţului ăstuia afurisit, care repeta într-una
ca un automat: „Schneller! Schneller!...”
Exact peste o oră fură încolonaţi din nou. O parte din răniţi rămaseră nepansaţi,
dar locotenentul cu picioare de cocostîrc se uită nerăbdător la ceas şi nimic
altceva nu-l mai interesă. Nemţii se grăbeau să predea pe prizonieri la destinaţie;
măreau pasul şi strigau, tot mai răi şi mai mînioşi, zorindu-i într-una.
Deodată însă, toată graba asta încetă, şi coloana se opri pentru multă vreme. În
faţa lor, o îmbulzeală de maşini nemţeşti blocase drumul. Din locul în care se
aflau părea că îngrămădirea aceea nu se va mai descurca niciodată. Bineînţeles
că micul grup de prizonieri ar fi putut ocoli îngrămădirea, dar tocmai acolo, în
dreapta şi-n stînga, pădurea strîngea drumul ca-ntr-o menghină, şi se vede că
locotenentul cu picioare de cocostîrc nu era amator de ocolişuri prin pădure.
— Uite că am înţepenit! spuse ostaşul cu gîtul bandajat, care se afla iarăşi lîngă
Sinţov.
— Pe tine nu te-au pansat? N-a mai fost vreme? îl întrebă Sinţov.
— Nu, că eu nu-s rănit, mi-a ieşit un furuncul... Acum o să stăm aici mult şi
bine, spuse el. Crezi că la ei e rîn- duială? Nu-i nici o rînduială, tot dezordine
pretutindeni. Cînd am fost dus data trecută în lagăr, în două zile, pînă s-o pot
şterge, numai eu ştiu cîte asemenea îngrămădiri am văzut. De fiecare dată îmi
spuneam: unde-o fi aviaţia noastră, să-i plesnească acum? Tăcu o vreme, apoi
urmă gînditor: Eh, barem o ţigară să fi avut, la necaz!
 Sinţov nu-i răspunse, dar omul nu putea să tacă din gură şi vorbi din nou:
— Cînd te-au pansat, ai văzut oamenii care zăceau pe jos?
— I-am văzut, răspunse Sintov. Într-un colţ era, cred, o femeie...
— Nu una, toate erau femei! Mi-a spus bucătăreasa, cînd îmi turna ciorba.
Toate erau femei şi toate au mîinile rupte. Ai noştri, înainte de a se retrage, au
apucat să mineze în jurul şanţului antitanc, şi ăştia au pus fe- meile să dezgroape
minele cu mîinile goale. În casa de naşteri erau numai cîteva. Pe cele mai grav
rănite şi pe cele moarte... le-au îngropat de-a valma, chiar acolo în şanţ.
„Ce bestii! se înfioră Sinţov. De necrezut ce bestii sînt!”
Toată ziua, din clipa în care căzuse prizonier, politrucul se aflase într-o stare de
cumplită depresiune, acum însă deodată totul începu să-l intereseze din nou. Nu-i
mai era indiferent dacă îl vor împuşca sau nu, dacă va mai putea merge, sau se va
prăbuşi undeva în drum şi-i vor trage un glonţ în spate... Visa din nou să scape cu
orice preţ, şi nu pur şi simplu să scape, ci să scape spre a putea plăti nemţilor cu
sînge şi moarte pentru acest şanţ antitanc astupat cu mîinile femeilor, pentru
aceste mîini zdrobite...
Cînd primele două „IL”-uri trecură vuind deasupra şoselei, nici Sinţov, nici
ceilalţi prizonieri nu-şi dădură încă seama ce se petrece. Înţeleseră totul abia
peste o secundă, după atitudinea nemţilor: aceştia începură să alerge năuci, să
sară în şanţul drumului de-a dreptul de pe platformele camioanelor, escortele se
aruncară la pămînt... Iar deasupra şoselei vuiau mereu noi şi noi avioane
sovietice...
Cineva scoase un strigăt de moarte, cîţiva prizonieri se trîntiră în drum, alţi
cîţiva rămaseră în picioare cu ochii ridicaţi spre cer, vrăjiţi parcă.
— Nieder! Zu Boden! Legt euch!1... striga prizonierilor locotenentul neamţ,
care se trîntise şi el la pămînt.
Tot calmul neamţului pierise fără urmă, urla şi îşi trăgea febril parabelumul
înţepenit în tocul de piele. Probabil că-i era groază şi în acelaşi timp ruşine să
zacă aşa, ca un vierme, pe jos, în timp ce aceşti prizonieri ai lui rămîneau în
picioare deasupra capului său. Dar avioanele continuau să zboare, trăgînd din
mitraliere, şi neamţul nu era în stare să se scoale şi nici să-i convingă pe
prizonieri să se culce. Dar nu, el îi va sili totuşi să se culce!
— Zu Boden!... strigă el şi porni să tragă din parabelumul său în pilcul de
prizonieri care tot mai stăteau în picioare.
— Să fugim, tovarăşi! strigă deodată Sinţov, fără să stea pe gînduri, văzînd
cum ostaşul legat la gît îşi duce mîinile la capul însîngerat şi se prăbuşeşte la
picioarele lui. Să fugim! strigă el din nou, sări şanţul de la marginea drumului,
călcă în picioare tufele şi se avîntă în pădure, auzind cum în urma lui alţi cîţiva

1
 Jos! La pămînt! Culcaţi! (în limba germană) (n. t.).
oameni fug şi ei şi strivesc în cale ramuri şi tufe. Deasupra lor ţăcăneau
mitralierele, iar în spate se auzeau explozii şi serii de automate.
Sinţov nu mai află niciodată cîţi oameni au izbutit să scape atunci de nemţi;
prizonierii s-au împrăştiat prin pădure care încotro şi nu s-au mai întîlnit. Iar el a
mers aproape fără oprire, abia aşezîndu-se pentru un minut, două, cînd nu-şi mai
putea trage sufletul a mers tot restul zilei aceleia scurte de octombrie, pînă cînd
s-a întunecat de tot, şi a mai mers apoi toată noaptea. A mers aşa mereu prin
pădure, apoi printr-un sat ars pînă-n temelii, şi apoi iarăşi prin pădure, a lăsat în
urmă două şanţuri antitanc şi nişte şanţuri de tragere părăsite. Într-unul din
şanţurile de tragere s-a poticnit de cîteva cadavre, şi asta l-a salvat: altfel murea
de frig. A scos de pe un mort o bluză, şi de pe altul o flanea aproape nouă, doar
puţin mînjită de sînge la poale. De lîngă un alt cadavru a cules o căciulă cu clape
şi, scrîşnind din dinţi, şi-a tras-o în cap, peste pansamente. Dădu apoi să ridice şi
puşca aflată la cîţiva paşi, dar îi lipsea închizătorul şi, oricît scotoci în jur, nu-l
putu găsi. Apoi traversă două
 drumuri: unul era pustiu, dar pe celălalt, la numai un minut după Sinţov, trecu
o coloană întreagă de motoci- clişti nemţi. Simţea izul incendiilor, vedea vîlvătăi
cu- prinzînd depărtările ba în dreapta, ba în stînga şi auzea schimburi de focuri,
ba chiar la un moment dat avu impresia că focurile îl învăluie de pretutindeni. În
clipa aceea i se păru doar că trece linia frontuluide fapt însă chiar, aşa şi era...
Cînd în zori, sleit de puteri, se prăvăli într-un desiş de pădure, auzi din nou
bubuit de explozii, dar nu din dreapta sau din stînga şi nici din spate, ci de
departe, din faţa lui. De oboseală nu mai putu raţiona logic şi nici nu-i trecu prin
cap că ar putea fi vorba de un bombardament nemţesc asupra spatelui sovietic.
Dimpotrivă, îşi spuse că impresiile lui anterioare au fost greşite, că n-a trecut
linia frontului, că de fapt ea este tot acolo departe, înaintea sa.
Hotărît să scape cu orice preţ şi nevrînd să rişte, sorbi cîteva gîturi de apă
stătută dintr-o băltoacă şi se piti sub un desiş de tufe. Era mai bine să aştepte
căderea nopţii şi să încerce să treacă linia frontului pe întuneric; avea mai multă
încredere în noapte decît în zi. Hotărît asupra ceea ce avea de făcut, dormi cîteva
ceasuri, un somn adînc, şi nu se trezi decît cînd văzduhul începu să se întunece.
Se ridică şi porni din nou la drum. Merse aşa încă vreo cinci kilometri tot prin
pădurea cea fără de capăt. O singură dată auzi nişte glasuri şi un foc de armă, dar
atît de aproape de el, încît tresări speriat. Dacă s-ar fi dus în direcţia glasurilor şi
a focului de armă, ar fi nimerit drept în dispozitivul unui batalion medico-sanitar.
El însă tot mai socotea că n-a trecut încă linia frontului, că glasurile şi focul de
armă sînt nemţeşti şi că trebuie să meargă mereu înainte.
În sfîrşit, cînd se întunecă aproape de tot, ieşi din pădure într-o pajişte brăzdată
de un şanţ antitanc. Trecu peste şanţ şi ajunse la o mică aşezare: trei căsuţe cu un
gard de nuiele în spatele lor. Urcă o movilă şi porni cu luare-aminte spre căsuţa
din margine.
În jur era linişte. Căsuţa i se păru nelocuită, dar cînd se apropie, de după colţul
ei îi ieşi în întîmpinare un ostaş mai în vîrstă, cu o găleată în mînă.
Şi tocmai asta i se păru o minune! Faptul că acest ostaş mergea atît de liniştit
cu găleata spre fîntînă nu mai lăsa loc la nici o îndoială: ajunsese la ai săi.
Sinţov se uita la ostaş, iar ostaşul se uita la Sinţov. Sinţov era mai tînăr, decît
ostaşul cu găleata, care trebuie să fi avut vreo patruzeci de ani, dar Sinţov nu se
gîndea de loc cum arată el în aceste clipe. De aceea, rămase uimit cînd ostaşul cu
găleată, după ce-l privi ţintă cîteva secunde, îl întrebă:
— Pe cine cauţi, taică?
Sinţov ştia că în aceste douăsprezece zile i-a crescut barba, dar nu putea să ştie
că această barbă este pe jumătate albă.
Făcu în tăcere încă doi paşi spre ostaşul cu găleata, dar atît de repezit, încît
acesta se dădu înapoi şi întrebă din nou:
— Pe cine cauţi?
 Sinţov însă, tot fără a scoate o vorbă, îşi întinse mîi- nile şi, apucînd braţele
ostaşului, începu să i le scuture, făcînd găleata să zdrăngăne amarnic.
— Am ieşit!... atît izbuti să spună într-un tîrziu.
— De ieşit ai ieşit, spuse ostaşul, în mîna căruia găleata continua să zdrăngăne,
pentru că Sinţov tot îi mai scutura braţul. De ieşit ai ieşit, dar ai întins-o cam de-
părtişor! De la noi pînă la prima linie să cam fie vreo douăzeci de kilometri. Pînă
la mine n-ai mai întîlnit pe nimeni?
— Nu, răspunse Sinţov. Am umblat numai noaptea, ziua stăteam ascuns prin
pădure. Ziceam că mai am de umblat încă o noapte...
— Dar dumneavoastră ce grad aveţi? întrebă ostaşul, trecînd deodată la
„dumneavoastră” şi uitîndu-se mai cu luare-aminte la barba încărunţită a lui
Sinţov. N-oţi fi cumva colonel? Sau poate şi mai mare? În ochii lui se aprinse o
scînteiere de mulţumire: n-o fi dat oare peste el chiar un general în persoană,
scăpat din încercuire?... Cu toată gravitatea situaţiei, o asemenea întîmplare l-ar
fi bucurat foarte mult.
Dar Sinţov îl dezamăgi îndată.
— Sînt politruc, răspunse el.
— Atunci, tovarăşe politruc, aşteptaţi-mă aici pînă mă-ntorc cu apa, sau veniţi
cu mine pînă la fîntînă, pe urmă o să vă conduc la tovarăşul politruc-major. Că
aţi nimerit chiar lîngă casa lui!
Sinţov îl însoţi pînă la fîntînă, îl aşteptă să scoată apa, şi apoi porni după el
înapoi, spre casă, încă nepu- tîndu-şi crede ochilor că totul e adevărat, că se află
iarăşi între ai săi.
— Da... V-aţi lăsat o barbă serioasă. Barbă, nu glumă, izbuti ostaşul să mai
glumească o dată cu Sinţov, în timp ce-l introducea în tinda casei. Apoi, punînd
găleata într-un colţ, deschise una din cele două uşi ce dădeau în tindă şi spuse, de
data asta cu un glas răspicat, regulamentar: Tovarăşe politruc-major, permiteţi-
mi să vă raportez! Am adus la dumneavoastră un tovarăş politruc care a ieşit
chiar acum din încercuire!
În odaie, şedea la masă un om de vîrstă mijlocie şi mînca supă dintr-o gamelă
pusă pe un ziar.
Omul era probabil de-o seamă cu ostaşul care-l întîl- nise pe Sinţov: trebuie să
fi avut şi el în jur de patru- zeci de ani. Şedea şi îşi sorbea supa, mîhnit parcă,
prop- tindu-şi obrazul în palmă, ca femeile, şi tot aşa, cu obrazul proptit în
palmă, întoarse ochii spre uşă.
Faţa îi era blîndă, calmă, aducînd puţin a obraz de femeie, iar petliţele, cu un
dreptunghi de email, erau albastre, de aviator, de unde Sinţov trase concluzia că
a nimerit într-o unitate de aviaţie.
Într-un picior, politrucul-major avea o cizmă, iar în celălalt — doar un ciorap
de lînă. Cizma cealaltă zăcea pe jos, iar de masă era sprijinit un baston crestat cu
mare meşteşug.
 „Probabil că i l-a făcut ostaşul cu găleata”, gîndi Sinţov, deşi avea, fireşte, mii
de alte lucruri mai importante la care să se gîndească.
— Intră, de ce stai? spuse politrucul-major şi-i întinse mîna, săltîndu-se puţin
de pe scaun. Bine mai arăţi!... spuse el compătimitor. Ţi-e foame?
— Mai curînd aş bea un ceai! răspunse Sinţov; cu toate că nu mai mîncase de
aproape două zile, mai mult ca orice ar fi vrut să se încălzească.
— Ceai o să bem oricum, spuse politrucul-major şi-i arătă din ochi ceainicul de
pe masă. Dar pînă una-alta, soarbe din supa asta. Şi, ştergîndu-şi lingura eu un
miez de pîine, împinse gamela cu -ziar cu tot pînă în dreptul lui Sinţov.
Sinţov luă lingura şi începu să mănînce, iar politrucul- major şedea şi se uita la
el; nu se mira cum mănîncă, ci se uita la chipul lui.
Cînd nu-i mai rămaseră de mîncat decît vreo două-trei linguri, Sinţov prinse
această privire aţintită asupra lui şi îşi aminti că nu şi-a scos căciula din cap.
Rupîndu-se anevoie de lingură şi gamelă, Sinţov îşi apucă cu amîn- două mîinile
căciula şi, oftînd de durere, şi-o smulse din cap. Într-un loc, căciula se lipise de
pansament.
— Eşti rănit? întrebă politrucul-major, văzînd pansamentul cu pata de siînge.
Dar Sinţov îşi termină supa şi abia apoi răspunse:
— Nu prea grav. Numai că m-a năucit rău lovitura, de abia mi-am mai putut
veni în fire; rana însă nu-i gravă, doar mi-a jupuit pielea cu păr cu tot...
— Şi cine te-a pansat? întrebă politrucul-major, în- tinzînd spre Sinţov o cană
cu ceai.
Întrebarea era firească: Sinţov umblase tot timpul cu căciula în cap, aşa că
pansamentul rămăsese curat. Spuse deci cum şi unde a fost pansat, apoi povesti şi
restul.
Omul care şedea în faţa lui fusese şi el în încercuire, în iunie şi iulie, şi
răzbătuse la ai săi tocmai de la frontieră, apoi zăcuse în spital, şi acum, ieşit din
spital înainte de vreme, se afla pe front numai de trei zile. Îl asculta cu înţelegere
pe Sinţov şi nu găsea în vorbele lui nimic surprinzător, decît poate doar faptul că
omul care îndurase toate acestea şedea acum în faţa lui viu, şi în general
nevătămat.
— N-aş fi crezut că am depăşit cu douăzeci de kilometri linia frontului şi am
ajuns drept la o unitate de aviaţie! încheie Sinţov şi împinse spre mijlocul mesei
cana goală.
Pesemne că nu era prima dată că politrucul-major era nevoit să lămurească
această neînţelegere. Spuse zîm- bind:
— Nu te uita la petliţe. Le am încă de la începutul războiului, eram pe atunci
comisar al unui batalion de deservire aerodrom. Nu sîntem aviatori, sîntem un
batalion de construcţii. Comandantul şi comisarul dinaintea noastră au fost
seceraţi de aceeaşi bombă nemţească. Pe mine m-au trimis aici de-a dreptul din
spital, iar pe noul comandant de batalion — de la comisariatul militar al
raionului. De trei zile săpăm într-una, din zori pînă noapte. Un aliniament, pe
care l-am săpat în prima zi, l-am şi părăsit. Clătină mînios din cap. După mine,
decît să părăsim astăzi ce am săpat ieri, mai bine ne-ar trimite să luptăm pentru
Moscova, ca infanterie! E drept că nu avem decît o singură puşcă la trei oameni.
Cine ştie pe unde zac celelalte puşti, iar noi plîngem după ele!
— Aşadar, e greu în fata Moscovei? întrebă cu du- rere în glas Sinţov: pentru a
cine ştie cîta oară de la începutul războiului crezuse că tot greul a rămas în urmă,
şi cînd colo se dovedea iarăşi că abia de acum încolo începe greul! Ba pînă şi
vorbele „în faţa Moscovei”, pe care le spuse acum prima dată cu glas tare, îl
cutremurară cumplit, deşi fuseseră rostite de el însuşi. În faţa Moscovei!... Ce
putea fi mai îngrozitor?
— Noi sîntem, bineînţeles, doar nişte cîrtiţe, treaba noastră e să săpăm şanţuri,
dar e clar, e clar că-i greu, spuse în silă, după o vreme de tăcere, politrucul-
major. Comandantul batalionului nostru a auzit astăzi dimineaţă că la Moscova
se constituie o nouă serie de gărzi populare înarmate. Toţi, orice vor fi fost în
civilie, toţi se înrolează ca simpli ostaşi! Apoi aruncă o privire la chipul palid al
lui Sinţov, la pansamentul acestuia, şi adăugă: Batalionul medico-sanitar e aici-
aproape. Cu toate că spui că rana e uşoară, ar trebui să te duci acolo. Se-ntîmplă
uneori şi aşa: te examinează şi te şi internează în spital!
Sinţov clătină din cap.
— Nu, vreau să lupt! Dacă-mi îngăduiţi, am să înnoptez aici la dumneavoastră,
iar mîine în zori plec.
 — Încotro?
— Unde mi s-o porunci, pe front, cu orice completare, în orice unitate. La mai
mult n-am pretenţii, acum, că sînt fără acte. Ca simplu ostaş însă, cred că mă vor
lua totuşi!
Politrucul-major nu se arătă mirat: încă de pe la mijlocul relatării lui Sinţov, se
aştepta la această mărturisire, pentru că oamenii care ieşeau din încercuire cu
actele la ei îşi începeau de obicei povestirea prezentîn- du-şi cu mîndrie actele.
— Chiar nimic, nici un act? întrebă el.
— Nici unul.
— Asta-i mai rău. Şi clătină din cap, mai mult cu compătimire decît cu reproş.
Eu, unul, cu toate necazurile, actele mi le-am salvat.
— Şi eu le-am salvat prima dată. Şi nici a doua oară nu le-aş...
Zgîndărit unde-l durea mai rău, Sinţov povesti cum s-a trezit fără acte. În timp
ce vorbea, simţi deodată că, pentru prima oară de cînd erau împreună,
interlocutorul său îl ascultă cu neîncredere, ca şi cum ar fi vrut să-i spună: „Ei,
haide, lasă, nu mai îndruga verzi şi uscate! Cînd s-au apropiat nemţii le-ai rupt şi
le-ai îngropat... Gata, e clar! Se întîmplă. Ce rost are să minţi?”
— Deh, făcu politrucul-major. Dacă-i aşa, culcă-te aici la mine, cu Efremov,
ostaşul care te-a adus. Iar eu am să plec. Aud camionul, a şi venit după mine.
Cu cîteva minute în urmă, afară se auzise într-adevăr claxonul unei maşini, care
aştepta acum la poartă.
— Avem de lucru pînă peste cap: într-un loc şanţuri de săpat, într-altul de pus
abatize... Am plecat în zori, m-am întors pentru o oră, şi iarăşi pînă-n zori. Altfel
nici nu s-ar putea... Ar fi vrut să continue, dar se opri: după ce Sinţov îi spusese
un lucru pe care nu-l putea crede, nu mai avea chef să discute cu el. Da, trage-i
un pui de somn, repetă el. Iar dimineaţa, împreună cu comandantul de batalion, o
să te trimitem să primeşti ordine... Efremov, m-auzi? Efremov!...
— Ordonaţi, tovarăşe politruc-major! răspunse ostaşul, răsărind în prag.
— Efremov, ajută-mă, te rog, să-mi trag cizma... De cînd, am fost rănit, e o
problemă întreagă.
Fraza asta din urmă îi era adresată lui Sinţov. Omul se jena că trebuie să
apeleze la ajutorul cuiva. Efremov se aplecă, ţinu cizma, şi politrucul-major,
schimonosin- du-se de durere, îşi înfipse piciorul în carîmb. Apoi îşi luă
bastonul, sprijinit de masă, şi ieşi, şchiopătînd.
Sinţov porni după el, dar omul se mulţumi doar să mai arunce cîteva cuvinte lui
Elfremov şi, fără să se mai întoarcă spre Sinţov, urcă în cabina camionului.
— Vă bărbieriţi cu briciul? întrebă ostaşul, petrecînd maşina din ochi.
— Da, răspunse Sinţov.
— Sau poate doriţi să vă bărbieresc eu?
 Sinţov n-ave a nici forţa, nici dorinţa să se opună unei asemenea propuneri.
Ciudată senzaţie este să stai pe scaun cu capul răsturnat pe ceafă şi să simţi că te
bărbiereşte cineva!
Efremov îl bărbierea, iar Sinţov simţea că i se închideau ochii de somn, şi
mintea abia de mai înregistra, ca prin ceaţă, că batalionul a trecut la săparea celui
de-al treilea aliniament; că trupele noastre dau înapoi mereu; că era foarte bine că
el, Sinţov, a dat peste comisar, şi nu peste comandantul batalionului; că nemţii au
bombardat şanţul antitanc şi au schilodit acolo douăzeci de oameni, şi încă nu
dintre cei perfect valizi: bomba nu alege, pentru ea, toţi sînt valizi...
Apoi Sinţov adormi de-a binelea şi-şi lăsă capul să cadă, ceea ce-i aduse o
tăietură dureroasă pe obraz.
— Poftim! Nu se doarme la ras, puteam să vă tai rău de tot, spuse mustrător
Efremov şi, ciupind un colţ din ziarul de sub gamelă, îl lipi pe tăietură.
Apoi termină cu rasul şi ieşi în curte, unde îi turnă lui Sinţov cîteva căni cu apă
să se spele. Sinţov se spăla, căutînd să nu-şi ude pansamentul.
— Să vă pansez din nou? întrebă Efremov.
Dar Sinţov refuză:
— Mă tem să umblu la rană; şi căscă ostenit.
Somnul îl dădea gata; probabil că trebuia să doarmă o zi şi-o noapte pentru ca
să nu-i mai fie somn. Intrară amîndoi în cămăruţă, unde se aflau tot felul de scule
şi alimente, saci de cartofi şi varză, iar într-un colţ, pe o laviţă îngustă, o saltea
cu un colţ atîrnînd în jos.
— Culcaţi-vă, spuse Efremov, arătîndu-i patul.
— Dar dumneata?
— Eu, ca soldaţii, nu mă culc încă, poate mai pică şi comandantul batalionului.
Sinţov adormi înainte de a pune capul pe laviţă, şi se deşteptă în plină noapte.
— Scoală, hai, scoală odată! îl zgîlţîia Efremov, nesocotind necesar să se
adreseze cu ,,dumneavoastră” unui om care încă nu s-a trezit. Haide, sculaţi-vă!
trecu el pe dată la forma reverenţioasă, cînd Sinţov îşi lăsă jos picioarele de pe
laviţă. Vă cheamă comandantul batalionului!
Sinţov se apucă să-şi tragă cizmele, iar Efremov trecu în camera vecină.
— Am executat ordinul! ajunse pînă la Sinţov glasul ostaşului în timp ce trecea
prin tindă.
— Bine. Să intre, răsună o voce tînără, nemulţumită. Sînt şi-aşa ostenit ca un
cîine, doar asta-mi mai lipsea...
La masă, în faţa unei lămpi cu petrol, şedea un loco- tenent-major, voinic,
scund, cu o faţă rotundă şi palidă, cu sprîncene frumoase, pictate parcă, şi cu
ochi mari, uşor bulbucaţi. înfrigurat, îşi aruncase pe umeri mantaua, stropită cu
noroi pînă şi pe guler. Pe celălalt taburet îşi pusese şapca, stropită şi ea de noroi.
— Pot să intru? întrebă Sinţov, ciocnindu-se în prag cu Efremov, căruia
locotenentul-major îi spusese: ,,Poţi pleca”. Vă salut!
 — Prezintă-te regulamentar! răspunse repezit şi furios locotenentul-major.
Sinţov îl privi tăcut, luă de pe taburet şapca, o puse pe masă şi se aşeză.
— Drepţi! strigă locotenentul-major.
Sinţov şedea şi continua să se uite la el în tăcere.
— Drepţi! strigă din nou locotenentul-major.
Sinţov continua să şadă.
Locotenentul-major îşi repezi mîna la tocul pistoletului.
— Nu mă speria, că-s trecut prin ciur şi prin dîrmon, spuse Sinţov fără să se
clintească. Sînt politruc, egal în grad cu dumneata, şi pe lîngă asta mi-ar fi şi
greu să stau în picioare. De aceea m-am şi aşezat. Cu atît mai mult cu cît şi
dumneata stai jos.
— Unde-ţi sînt actele?
— Nu am acte.
— Cît timp nu ai acte, pentru mine nu eşti politruc! Scoală-n picioare!
Aşa începu între ei discuţia, care nu prevestea nimic bun. Se priviră multă
vreme tăcuţi şi se pare că pînă la urmă locotenentul-major pricepu că ar putea
chiar să şi tragă în omul acesta, dar de obligat să se scoale tot n-ar izbuti să-l
oblige.
— M-am întîlnit cu comisarul meu, vorbi în sfîrşit lo- cotenentul-major,
ferindu-şi ochii, cu un ton nepăsător, de parcă ar fi fost vorba de un subordonat.
Dar spre deosebire de el, eu sînt Toma necredinciosul. Repetă-mi şi mie
poveştile dumitale.
Cererea era atît de neaşteptată, încît Sinţov nici nu pricepu din primul moment
ce i se cere.
— Bine, am să-ţi repet şi dumitale poveştile mele, spuse el într-un tîrziu cu o
furie stăpînită. Din fericire însă, îşi dădu seama la vreme că, oricare ar fi fost si-
tuaţia, ei sînt amîndoi militari, iar el, Sinţov, a ajuns în dispozitivul unităţii aflate
sub comanda acestui locote- nent-major, aşa că, deşi comisarul a aflat de la el
toate amănuntele, comandantul este şi el în drept a-i pretinde să repete totul de la
început pînă la sfîrşit.
Sinţov vorbea, iar locotenentul-major se uita la el şi nu credea o iotă din
spusele lui. Era tînăr, destul de cîinos la suflet şi foarte dezorientat. Aşa cum se
întîmplă adesea cu oamenii slabi şi ambiţioşi, pornirea ostilă de a nu acorda
încredere celorlalţi îşi avea originea meschină în simţămîntul chinuitor al
propriei sale dezorientări. E drept că ceruse el însuşi să fie trimis pe front, dar
pomenindu-se în infernul acela din preajma Moscovei, prins chiar din prima zi
de bombardamente în cîmp deschis, fu apucat de o spaimă atît de îngrozitoare,
încît de trei zile nu mai putea scăpa de ea. Se străduia, ca şi înainte, să se poarte
aşa cum cere uniforma militară, şi, tot căutînd să-şi ascundă propria spaimă,
sîcîia şi acuza de laşitate pe subordonaţii săi. Dar pe sine însuşi nu se putea
înşela. De aceea, acum, şezînd în faţa lui Sinţov, locotenentul-major simţea că n-
ar fi rezistat niciodată la tot ce-i povestea omul acesta, n-ar fi putut îndura trei
luni de încercuire, n-ar fi umblat pînă în ultima clipă în uniformă de politruc, n-
ar fi fugit de sub escortă, rănit, sub ploaia de gloanţe. Şi, dîndu-şi seama că n-ar
fi fost în stare să facă toate aceste lucruri el însuşi, din nevoia de a-şi menaja
amorul propriu, nu voia să creadă că alţii ar fi fost capabili să le facă.
Locotenentul-major îl asculta pe Sinţov şi nu-l credea, dar nu pentru că Sinţov
nu putea fi crezut, ci, dimpotrivă, pentru că ţinea cu tot dinadinsul să se convingă
pe sine însuşi că omul din faţa lui minte, ba chiar mai mult, că omul poate fi un
diversionist german, şi diversionistul acesta va fi arestat nu de altcineva, ci
tocmai de el, locotenentul-major Krutikov, sosit numai de trei zile pe front, dar
capabil să se orienteze în orice împrejurare mai bine decît mulţi alţii, care au mai
fost şi pe front, şi prin spitale.
Nu o dată în aceste trei zile, copleşit de un fior rece, se strînsese ghem, ca un
arici, sub privirea blîndă, dar şi atotînţelegătoare a comisarului său, şi acum era
bucuros de prilejul ce i se oferea de a-şi arăta superioritatea măcar aici, prin
perspicacitatea, severitatea şi necruţă- toarea rîvnă în serviciu, rîvnă prin care se
disting în mod deosebit oamenii de acest soi cînd nu-i înlănţuie cu totul frica
pentru propria lor viaţă.
În cîteva rînduri îl întrerupse pe Sinţov cu întrebări în care se vădea
neîncrederea.
— Cum e posibil, chiar nici un act? Bine, să zicem că bluza ţi-a dispărut în
chip miraculos. Dar cel puţin să fi păstrat pentru orice eventualitate în buzunarul
de la pantaloni o hîrtie oarecare, cît de neînsemnată.
Apoi îi trezi bănuieli scurta vătuită a politrucului.
— Spune, umbli de atîta vreme, cum de ţi-a rămas scurta aproape nouă?
Sinţov se stăpîni şi de astă dată şi-i explică răbdător că scurta vătuită a scos-o
de pe un cadavru.
Cînd însă locotenentul-major îi trînti pe neaşteptate: Ciudată poveste: eşti rănit
la cap, te prăbuşeşti la pă-mînt fără simţiri, iar apoi te scoli şi parcurgi aproape
patruzeci de kilometri!, Sinţov îşi ieşi din fire.
Se sculă în picioare cît era de lung, îşi scoase fără grabă scurta vătuită şi-şi
suflecă pînă la piept bluza şi cămaşa.
— O vezi? — şi-şi înfipse degetul în cicatricea mare şi albăstruie de pe şold.
Asta am făcut-o special pen- tru dumneata, cu un cui. Iar astălaltă — îşi duse
mîna la capul bandajat —, asta tot pentru camuflaj mi-am făcut-o. De fapt, nu-i
nimic acolo, să scot pansamentul?
— Eu nu-s medic, lasă prostiile! strigă descumpănit locotenentul-major,
apelînd la primul lucru ce-i veni pe limbă.
Sinţov mai aşteptă cîteva clipe cu ochii la el, apoi spuse cu năduf:
— Eh, ce ştii dumneata! şi, smucindu-şi în jos bluza, începu să-şi tragă scurta
tot atît de încet cum şi-o scosese.
 Locotenentul-major fu silit să facă o sforţare serioasă pentru a-şi alunga din
minte gîndul cinstit că tot ce-i spusese acest om era adevărul adevărat. Pînă la
urmă şi-l alungă, pentru că acest gînd îi era neplăcut.
N-ai fi fost prea vinovat dacă pur şi simplu n-ar fi crezut în spusele lui Sinţov.
Era vinovat însă pentru că nu voia să-l creadă, şi Sinţov simţi instinctiv acest
lucru.
— Bine, mergi de te culcă. Descurcăm noi mîine ce-i cu dumneata! spuse în
sfîrşit, posomorît şi important, locotenentul-major.
Sinţov se ridică tăcut, îl privi de sus în jos şi ieşi din odaie fără să-i dea noapte
bună.
Rămas singur, locotenentul-major Krutikov mai stătu o vreme nemişcat,
ascultînd în tăcere cum, dincolo de perete, Sinţov se întinde pe laviţă, apoi porni
să se plimbe prin odaie, chibzuind ce are de făcut mai departe.
Trebuia să trimită imediat pe Efremov cu un bilet în satul vecin, unde în
aceeaşi zi, înghesuind batalionul de construcţii, se instalase în două izbe din
margine secţia specială a unei divizii dizlocate pe acest alinia-
 ment. Trebuia să trimită imediat pe Efremov acolo, pen- tru ca tovarăşii de la
secţia specială să-l ridice îndată pe acest individ!
Bineînţeles că totul putea fi amînat foarte bine pentru a doua zi dimineaţa, dar
demonul trufiei, unit cu aceeaşi blestemată neîncredere în sine, îl împingeau de la
spate pe locotenentul-major Krutikov: prea era dornic să se convingă cît mai
curînd de temeinicia presupunerilor sale!
Îşi luă deci porthartul de pe masă, scoase dintr-însul carnetul de campanie,
scrise un bilet celor de la secţia specială şi, păturind hîrtia, îl strigă pe Efremov.
Ostaşul, care abia aţipise pe un scăunaş din tindă, intră în odaie somnoros şi
nemulţumit. Încă înainte de a fi aţipit, Efremov simţise că nu-i a bună această
plimbare năucă a locotenentului-major dintr-un colţ într-altul al camerei.
După ce ascultă ordinul şi luă biletul, Efremov oftă şi spuse:
— Am înţeles!
Şi, pentru că socotea toată această iniţiativă ca fără nici o noimă, aruncă
locotenentului-major o privire dezaprobatoare, îşi zvîrli puşca la umăr şi, trîntind
supărat uşa, ieşi în uliţă.
Iar locotenentul-major, după atîta alergătură prin cameră, se aşeză la masă şi-şi
lăsă obosit capul pe porthart.
De trei zile şi trei nopţi, aproape că nu dormise, luptînd pînă la sleire cu groaza
ce-l stăpînea, şi totuşi continua să facă abatize, să sape şanţuri de tragere şi
şanţuri antitanc, să instaleze arici antitanc, aşa că obosise cum obosesc toţi
oamenii, şi nu închise bine ochii, că şi adormi, somn adînc de om tînăr.
Dar în mintea lui ostenită, în visele lui frămîntate nu apăreau nici şanţurile de
tragere, nici aricii antitanc, nici bombe care să explodeze la un pas de el, nici
politrucul cel slab, cu ochi mînioşi, gata să-şi smulgă pansamentul de pe cap. În
visele lui apărea mereu acelaşi şi acelaşi chip drăgălaş şi speriat de neaşteptata
despărţire. Şi Krutikov bolborosea prin somn, mişcîndu-şi în neştire buzele, care
nu i se supuneau de loc.
Visa la acest chip de fată şi, lipindu-şi obrazul bu- călat de masa tare, zimbea,
iar zîmbetul făcea ca faţa lui să nu mai semene de loc cu aceea pe care i-o ştia
Sinţov...
— Permiteţi-mi să raportez, tovarăşe locotenent- major...
În faţa lui Krutikov, care tresărise trezit pe neaşteptate, stătea Efremov, cu
palma la căciulă şi cu puşca la umăr. Stătea regulamentar, în poziţie de drepţi,
dar în ochii lui blînzi sclipeau scîntei batjocoritoare.
— Permiteţi-mi să raportez! Uitaţi ce-au spus dumnealor, cică, dacă a venit
singur, înseamnă că n-o să fugă, aşa că să rămînă frumos la noi pînă dimineaţă.
Pe urmă au mai spus că au ei destule treburi şi fără noi. Dacă vrem neapărat,
putem să-l trimitem mîine la ei, iar dacă nu vrem, să nu-l trimitem. „Aveţi, cică,
şi voi şefii voştri, cereţi-le lor ordine!” Şi pe urmă au mai spus: „Transmite
tovarăşului locotenent-major al vostru — aici scînteierile ironice din ochii
ostaşului pîlpîiră aproape deschis, fără sfială — că nu prea aduce a diversiune
cazul acesta, aşa că dumnealui să doarmă liniştit, să n-aibă teamă!”
— Poţi pleca! îl concedie furios locotenentul-major Krutikov.
Dar Efremov tot nu pleca. îşi scoase fără grabă căciula din cap, luă de acolo
biletul lui Krutikov şi i-l puse pe masă.
— Mi-au poruncit să vă dau înapoi hîrtiuţa asta. Spuneau: „S-o bage la dosar
furierii voştri, că ai noştri au destule şi aşa!”
— Poţi pleca, ţi-am spus! strigă din nou locotenentul- major Krutikov, simţind
ironia din vorbele lui Efremov, dar înţelegînd că nu i-o poate imputa.
Efremov ieşi în tindă, rîse pe înfundate în întuneric şi intră în odăiţa lui.
„Frumos ar fi să-i povestesc totul şi politrucului! Mare comedie! îşi spunea el,
continuînd să zîmbească. Păcat că doarme.”
Dar Sinţov nu dormea. Şi cînd Efremov îi povesti cum îl trimisese
locotenentul-major la secţia specială, Sinţov nu găsi nici un pic de haz în
povestirea lui.
Ostaşului Efremov nu i-ar fi tremurat mîna dacă i s-ar fi cerut să trimită pe
lumea cealaltă un om dovedit ca diversionist. Dar pe acest politruc îl credea pe
cu- vînt şi nu pricepea de ce nu vrea să-l creadă şi locote- nentul-major Krutikov,
de aceea era foarte bucuros de morala pe care i-o făcuseră lui Krutikov cei de la
secţia specială.
Efremov nu primi ca politrucul să-i cedeze laviţa, se instală alături de el pe
duşumea şi, de acolo de jos, rî- zînd, îi împărtăşi în şoaptă amănuntele vizitei
sale la secţia specială şi raportul său către locotenentul-major, pe care, în cele trei
zile de cînd se afla sub comanda lui, apucase să-l cunoască şi să nu-l aibă la
stomac. La drept vorbind, se socotea subordonatul nu atît al comandantului de
batalion, cît al comisarului, împreună cu care servise în batalionul de deservire
aerodrom, ieşise din încercuire, zăcuse în acelaşi spital şi îşi făcuse formele de
ieşire în aceeaşi zi, pentru a lupta împreună în faţa Moscovei.
— Asta-i situaţia, tovarăşe politruc, încheie el, insta- lîndu-se mai comod cu
capul pe un sac de cartofi.
Şi înainte de a adormi, mai rîse o dată pe înfundate la amintirea lecţiei
usturătoare pe care o primise locotenentul-major.
Dar pe Sinţov toate acestea nu-l amuzau de fel. Cu toată oboseala din oase, de
cînd se întorsese de la lo- cotenentul-major Krutikov, stătea întins şi nu putea
dormi.
Cîtă amărăciune poate stîmi unui om un semen de-al lui care pînă în ajun îi era
cu totul necunoscut! Locotenentul-major nu-l crezuse pe Sinţov, şi Sinţov se
simţea nefericit, cu toate că nu-l simpatiza şi nici nu-l respecta pe acest
locotenent-major, cu toate că nu se sim-ţea vinovat faţă de nimeni, şi cu atît mai
puţin faţă de el!
 ,,Unde, unde eşti tu, Petea Zolotariov, prietene? se întreba Sinţov, stînd cu
ochii deschişi în întuneric. Trăieşti, sau ai fost ucis? Nimeni afară de tine nu va
putea spune nici altora, şi nici mie însumi, ce s-a petrecut
 atunci în pădure cînd mi-am pierdut cunoştinţa! Tu mi-ai purtat de grijă, sau
eu însumi mi-am scos şi mi-am ascuns bluza cît am fost buimac, pentru ca apoi
să nu mi-o mai găsesc? Sau s-a mai petrecut şi altceva, lucruri pe care nu le ştiu
şi nici nu pot să le ghicesc?... Şi dacă e aşa, ce-mi rămîne să spun oamenilor care
nu au încredere în mine?... Să le spun ce ştiu, sau, de necaz, să născocesc lucruri
pe care nu le ştiu?...”
În timp ce-şi punea aceste întrebări, în adîncul memoriei sale îi stăruia mereu
aceeaşi frază, săpată pentru totdeauna în sufletul lui, frază pe care i-o spusese
Serpilin în prima zi a încercuirii, după ce trecuseră peste apă: „E mai lesne să
treci la zid decît să-ţi smulgi cu propria-ţi mînă steluţele de comisar de pe
mînecă!” Nu, el nu şi le smulsese! Dar ce să facă, dacă oamenii cred totuşi că şi
le-a smuls? Ba cred nu numai că şi le-a smuls, ci că nici măcar nu e destul de
cinstit ca s-o recunoască!
Îşi aminti de ostaşul acela care acolo, în primele ore după ce căzuse prizonier,
îl întrebase: „Aţi apucat să vi le scoateţi?” Apoi îşi aminti de momentul din
povestirea lui cînd ochii politrucului-major deveniseră deodată neîncrezători,
apoi, cu o furie care încă nu se potolise, îşi aminti de întrebările locotenentului-
major şi, fără veste, în sufletul lui se iscă hotărîrea calmă de a se duce imediat,
fără nici o zăbavă, tocmai la secţia specială, singurul loc unde-i rămînea să se
prezinte dacă nici oamenii cumsecade nu au încredere deplină în spusele lui.
Discuţia cu locotenentul-major îl plesnise atît de tare peste obraz, încît acum,
împotriva voinţei sale, i se perindau prin minte mereu alte feţe omeneşti şi alte
întrebări pline de neîncredere, mereu alte priviri stupid triumfătoare: „Aha! Stai,
că te prind eu îndată cu minciuna!” Nu, el se va duce tocmai acolo unde oamenii
sînt siliţi de obligaţiile lor de serviciu să verifice totul, de la început pînă la
sfîrşit, şi se va duce chiar acum, nu în zori, ci acum, imediat! Să-l verifice ei!
Dacă le stă în putere. Iar dacă nu le stă, să-l trimită într-o unitate din prima linie
şi să-l verifice în luptă. Doar aşa trebuie să
 facă, şi nicicum altfel, cu atît mai mult acum, aici, sub zidurile Moscovei!
Îşi lăsă în jos picioarele, îşi trase cizmele, îşi puse scurta, căciula şi, păşind
peste trupul lui Efremov, care sforăia paşnic, ieşi în tindă.
De sub uşa odăii celeilalte se strecura o fîşie de lumină firavă. Sinţov împinse
cu hotărîre clanţa, deschise larg uşa şi intră în odaie. Locotenentul-major dormea
cu faţa în jos, îngropată în pernă, cu cizmele murdare puse pe un ziar. Centura cu
tocul pistoletului se aflau alături de pat pe un taburet, iar porthartul — pe masă.
Lampa mai ardea slab, cu fitilul fumegînd.
— Tovarăşe locotenent-major! strigă Sinţov, apoi tot atît de tare strigă din nou:
Hei, tovarăşe locotenent- major!
Dar locotenentul-major dormea tun.
La început, Sinţov vru să-l trezească şi să-i spună că intenţionează să plece
imediat la secţia specială — cu sau fără escortă, cum va găsi de cuviinţă
tovarăşul loco- tenent-major. Dar după ce-l strigă de două ori şi nu izbuti să-l
trezească, se răzgîndi. Apropiindu-se de masă, scoase fără grabă din porthart
carnetul de campanie, smulse o filă, scoase tot de acolo un creion ascuţit cu grijă,
scrise cîteva cuvinte şi, ridicînd de pe taburet pistoletul pe care îl tot apuca
locotenentul-major în timp ce discuta cu el, aşeză arma peste biletul de pe masă.
Înainte de a ieşi din cameră, se opri în prag, întoarse capul şi mai învălui o dată
cu o privire ironică întregul tablou: locotenentul-major dormind frînt de
oboseală, lampa — gata să se stingă şi, pe masă, biletul său cu pistoletul pus
deasupra...
„Vai de pielea ta dacă ar nimeri la tine un diversionist adevărat!”
Afară se lumina de ziuă. În dreptul cătunului, drumul urca o coastă, şi sus, pe
deal, la vreo verstă şi jumătate, apăreau cenuşii în depărtare căsuţele de la mar-
gine ale satului vecin. Efremov îi povestise în amănunt cum a orbecăit pe
întuneric la deal în sus; nu mai încăpea nici o îndoială pe unde trebuie s-o apuce.
După vreun kilometru de drum, Sinţov se dădu într-o parte, ca să facă loc unei
camionete ce venea din direcţia contrară.
„Poate că vine să-l ia pe locotenentul-major”, îşi spuse Sinţov, zîmbind la
gîndul zarvei ce se va isca la deşteptarea lui Krutikov, şi porni mai departe.

Efremov se trezi auzind claxonul maşinii care se oprise în faţa casei. Se întinse,
sări în picioare încă buimac de somn, dădu la o parte sacul care acoperea fe-
reastra — afară era lumină — şi, întorcîndu-se, văzu că politrucul nu mai este pe
laviţă. Atunci crăpă uşa camerei vecine, să vadă dacă Sinţov n-a trecut alături, la
locotenentul-major. Dar Krutikov, trezit şi el de claxonul camionetei, era singur
în cameră, mormăia ceva întins în pat şi cu amîndoi pumnii îşi freca ochii, încă
adormiţi.
 Efremov se repezi în uliţă, bănuind că politrucul o fi ieşit „pîn-afară”, apoi
dădu ocol casei, ba chiar strigă de cîteva ori, nu prea tare: „Tovarăşe politruc,
tovarăşe politruc!”, dar nu primi nici un răspuns.
Atunci, zăbovind puţin în tindă, dar numai puţin, pentru că de raportat trebuia
să raporteze, se înapoie în odaie.
Locotenentul-major şedea pe pat şi tot îşi mai freca ochii.
— Ce-i, a venit maşina? Sau mi s-a părut mie?
— Politrucul nu-i nicăieri! spuse Efremov, luînd poziţia de drepţi.
— Cum nu-i?
— Aşa, nu-i! Nu-i nici afară, nu-i nicăieri, răspunse ostaşul.
— Poftim! Şi dumnealor mai pretind că sînt o secţie specială. A fugit! A fugit,
ticălosul de diversionist!... strigă locotenentul-major cu glas triumfător, iar faţa
lui era tot atît de fericită pe cît de nefericită era a lui Efremov.
Nici unul din ei nu observase încă biletul lăsat de Sinţov.
Biletul fu descoperit abia după ce Efremov, ocărit cu asprime, ieşi afară din
cameră, şi locotenentul-major Krutikov îşi zări pistoletul pe masă. Dîndu-l
descumpănit la o parte, apucă biletul şi-l citi de cîteva ori la rînd, bucurîndu-se
de un singur lucru: că Efremov, slavă domnului, nu mai era lîngă el. În bilet nu
erau decît cinci vorbe: „Am plecat la secţia specială”, dar pistoletul lui Krutikov,
pus deasupra, era un post-scriptum atît de usturător, încît locotenentul-major abia
de-şi putea reţine lacrimile, de umilinţă.
Între timp, Sinţov îşi vedea de drum. Cu toată ora matinală, întîlni mai mulţi
militari, dar nimeni nu-l băga în seamă, pentru că era îmbrăcat la fel cu ceilalţi
ostaşi. Purta căciulă militară, cu steluţă roşie în frunte, de sub care abia se zărea
pe tîmplă o dungă subţire de faşă albă, şi avea scurtă vătuită şi nişte cizme foarte
uzate. Dar nu toţi purtau cizme noi; e drept că n-avea puşcă, dar nu toţi ostaşii
aveau puşti pe aici. Într-un cuvînt, se deosebea prea puţin de ceilalţi militari care
la ora aceea treceau pe jos sau în maşini pe drum.
Mare lucru este să te mişti animat de o hotărîre fermă! Pînă şi pasul îţi devine
altul, cu toată oboseala din oase... Privit din cătun, satul spre care se îndrepta
Sinţov părea aşezat chiar pe drum. De fapt însă, se afla mai într-o parte. În faţă se
iviră un podeţ distrus de o bombă şi un cot de drum care-l ocolea. După cotul
acela, drumul mergea drept înainte, iar satul rămînea deoparte, în dreapta.
Sinţov ajunse la cot chiar în clipa cînd pe făgaşul adînc lăsat de camioane se
împotmoli o Emkă uşoară, care-l întrecuse cu puţin timp înainte.
Din Emkă săriră afară şoferul şi un comandant, ca să scoată maşina din făgaşul
adînc: şoferul, lîngă portiera deschisă, răsucea cu o mînă volanul, şi cu cealaltă
împingea de-o aripă, iar comandantul împingea de bara din spate.
— Hei, ostaşule! strigă acesta din urmă, întorcîn- du-se şi zărindu-l pe
Sinţov, care se apropia. Fă-te încoace! Ajută-ne şi dumneata! Haide, fuga!...
 Supunîndu-se fără să vrea acestei voci poruncitoare, Sinţov se apropie şi puse
mîna pe bara din spate. În
 urma sforţării unite a celor trei oameni, maşina se urni şi ieşi din groapă.
— Bravo, mulţumesc, spuse comandantul, dezdoin- du-şi spinarea şi
scuturîndu-şi poalele mantalei.
Sinţov îşi dezdoi şi el spinarea. Abia atunci privirile lor se întîlniră. În faţa lui
se afla Liusin, viu, nevătămat, la fel cum îl cunoscuse, dar nu cu două, ci cu trei
cu- buleţe la petliţele de la guler!
Amîndoi rămaseră uimiţi, ba se pare chiar că Liusin era mai uimit decît Sinţov.
— Liusin! Noroc!
Îşi strînseră mîinile; continuau însă să se privească uimiţi.
— Şi noi, care te ştersesem din controale, ca dispărut fără urmă...
— Aţi comunicat şi soţiei?
— Zău că nu ştiu... Unde ai fost?
— Am ieşit ieri din încercuire... Unde mergi? La redacţie? Pe unde se află
acum?
În sfîrşit, Liusin dădu drumul mîinii lui Sinţov. Expresia primei emoţii dispăru
de pe faţa lui, făcînd loc unei expresii de superioritate.
— Cînd am plecat în linia întîi, redacţia mai era la Perhuşkovo.
— Păi asta e chiar lîngă Moscova! exclamă Sinţov, neputîndu-şi da seama nici
măcar acum cît de mult se apropiase frontul de capitală.
— Da, închipuie-ţi!... Da tu unde credeai? Am fost cinci zile pe front, în prima
linie, şi azi-noapte, la secţia politică a armatei mi s-a spus că redacţia nu mai este
nici la Perhuşkovo. Se pare că e sau la Moscova, în localul redacţiei ziarului
Gudok, sau chiar dincolo de Moscova, pe şoseaua spre Gorki. În ultima vreme
aveam sediul în tren, aşa că e foarte posibil să ne fi mutat vagoanele cine ştie
unde. Dar se prea poate să fie şi la Moscova! Asta-i situaţia! termină vioi Liusin.
Vioiciunea aceasta se datora faptului că petrecuse cîteva zile în linia întîi, şi
acum, odihnindu-se după senzaţia apăsătoare a necontenitei primejdii, îşi
scuturase penele că un vrăbioi şi se îndrepta spre redacţie cu porthartul
 plin de materiale noi. Dar tu încotro ai pornit-o? întrebă Liusin şi, privind mai
atent chipul slăbit al politrucului, adăugă: Da, s-ar putea spune că n-a mai rămas
nici jumătate din tine, cel de altădată!
— Încotro? repetă Sinţov întrebarea. Acum, dacă te-am întîlnit pe tine, merg
şi eu acolo unde mergi şi tu, la redacţie! Mă iei?
Tot aşa cum doar cu cîteva minute în urmă era absolut convins că drumul lui
duce numai şi numai spre cele două căsuţe din marginea satului, care se şi zăreau
în depărtare, tot aşa acum i s-ar fi părut cît se poate de ciudată orice altă intenţie
decît aceea de a pleca spre redacţia lui, împreună cu acest Liusin, care-i ieşise în
cale picat ca din cer. În întîlnirea lui cu Liusin părea să fi intervenit însăşi soarta,
şi, bineînţeles, o soartă fericită. Cine s-ar fi îndoit, în locul lui, că este aşa şi nu-
mai aşa?
— Sigur că te iau. Urcă, spuse Liusin după ce zăbovi cu răspunsul nu mai mult
decît o frîntură de secundă. E drept că Emka nu-i a mea, ci a secţiei politice a
arma-tei, dar o să te ia, că tot merge la Moscova. Nu-i vorbă, şoferii au primit
deunăzi un ordin draconic: să nu ia pe nimeni în maşină, dar cred că nu-i nimic
— ce zici?... spuse el şoferului, care-i privea ştergîndu-şi mîinile cu o cîrpă.
— E-n regulă, zîmbi şoferul, bucurîndu-se de norocul ce dăduse peste acest om
întîlnit pe neaşteptate în mijlocul drumului. Cu atît mai mult cu cît, dacă s-o
întîmpla ceva, cred că o să luaţi vina asupra dumneavoastră, nu? mai adăugă el
şi, deschizînd portiera maşinii, îi făcu loc lui Sinţov pe bancheta din spate,
ocupată de tot felul de bagaje mărunte.
Apoi şoferul se aşeză la volan, Liusin luă loc lîngă el, iar Sinţov, încovoindu-şi
umerii, se strecură pe locul din spate; de sub grămada de bagaje acoperite cu o
foaie de cort se prăvăliră pe genunchii lui, zăngănind, o gamelă cu un rest de
caşă arsă, o lingură de tablă şi un far de automobil.
— Băgaţi-le sub banchetă, spuse şoferul, întorcîndu-se spre Sinţov la auzul
zgomotului. Am trecut adineauri pe lîngă o maşină distrusă de bombardament şi
m-am chivernisit cu cîteva lucruri pentru Emka noastră.
Mergeau destul de repede, şi Sinţov îşi spuse că, zburînd cu viteza asta, peste
vreo trei ore ar putea ajunge la Moscova. Acum i se părea pur şi simplu ne-
verosimilă distanţa care-l despărţise de Moscova în propria sa închipuire abia cu
două zile în urmă, cînd dimineaţa, tot la ora asta, se pomenise prizonier la
nemţi... Şi iată că acum, peste trei ore, va fi la Moscova... Era aproape de
necrezut, tot aşa cum de necrezut i se părea că pe bancheta din faţă se află Liusin
şi că maşina îi duce spre propria lor redacţie. Ba chiar, la un moment dat, în
sufletul lui se născu o speranţă de neînfăptuit, dar care totuşi îl făcu să se
cutremure ca de friguri: dar dacă Maşa n-a plecat nicăieri, dacă mai este la
Moscova, şi încă în aceeaşi zi, literalmente peste cîteva ore, o va vedea?...
— Ascultă! îi strigă el lui Liusin. Deşi, de fapt, nu se cunoscuseră nici înainte
prea de multă vreme — nici măcar de douăzeci şi patru de ore —, tot ceea ce în-
duraseră de atunci adăugase atîta vechime cunoştinţei lor, încît acum începuseră
amîndoi să se tutuiască în chipul cel mai firesc. Ascultă, Liusin! Sinţov era din-
totdeauna foarte deschis şi direct în problemele de soiul acesta: Spune drept, n-ai
fost supărat pe mine, atunci, la Bobruisk?
Prea trecuse prin multe pentru ca după atîta vreme să se mai socotească vinovat
faţă de Liusin. Acum însă înţelegea mai bine decît atunci cît de greu trebuie să-i
fi fost tînărului acestuia acolo, la Bobruisk, şi ţinea să nu lase nici o umbră de
resentiment între ei.
Liusin izbucni în hohote de rîs, fără să se întoarcă spre Sinţov; hohoti poate
chiar puţintel mai mult decît s-ar fi cuvenit pentru un om care a uitat într-adevăr
orice animozitate.
— Ţi-ai găsit şi tu subiect de conversaţie! spuse el rîzînd. În primul rînd, am
uitat de mult totul: prin cîte am trecut de atunci! Iar în al doilea rînd, datorită ţie
am primit botezul focului.
Vorbele astea, „datorită ţie”, erau un indiciu că nu uitase de loc vechea
supărare, dar în clipa aceea Sinţov nu le dădu nici o atenţie.
— Ştii că mai tîrziu l-am reîntîlnit pe căpitanul acela de tancuri.
— Al dracului de îndrăzneţ flăcăul, dar mare ciumă! îl întrerupse Liusin.
— Lasă asta, ascultă aici! Spunea că te-au propus spre decorare, apoi însă, dacă
te-ai întors la redacţie, au lăsat baltă propunerea.
— Puţin îmi pasă! spuse Liusin, deşi nu-i păsa chiar atît de puţin. Şi,
întorcîndu-se spre Sinţov, îşi desfăcu mantaua la piept. Uite!
Pe tunică sclipea nou-nouţă medalia „Pentru vitejie”.
— Am căpătat-o şi fără concursul lor!
— Pentru ce? întrebă Sinţov, bucurîndu-se, deşi nu fără un ghimpe de invidie.
— Pentru luptele de la Elnea. Am fost acolo de la început pînă la sfîrşit în
cadrul aceleiaşi divizii. Şi n-am greşit: chiar divizia aceea a luat Elnea.
Comandantul diviziei s-a ales cu titlul de Erou, iar eu — cu medalia!
Vorbise spontan, fără să-şi dea seama, despre comandantul diviziei şi despre
sine însuşi, de parcă numai ei doi meritau distincţii.
— Aşadar, nu m-au vorbit de rău tanchiştii! reveni totuşi Liusin, neputînd
rezista tentaţiei de a aborda din nou această temă, atît de plăcută acum pentru el.
— Nu.
— Şi ce mai spuneau?
— Ce să mai spună? Nimic. Despre tine a venit vorba doar aşa, în treacăt,
spuse Sinţov, fără să bage de seamă că involuntar îl atinsese cu acest „în treacăt”.
Nici n-am apucat să ne povestim totul, căci peste două ore ne aflam iarăşi
încercuiţi.
Şi se porni să înşire de-a valma întîmplări din cele două încercuiri prin care
trecuse.
 Liusin îl întrerupea uneori cu diverse întrebări şi observaţii aruncate peste
umăr, dar cînd Sinţov pomeni de scrisorile trimise atunci cu Mişka Vainştein, se
întoarse cu tot corpul spre el.
— Nu mai spune! Uite, aşadar, unde era el! Cît l-au mai căutat după aceea... În
zadar... Nici urmă! A dispărut! S-a prăpădit!
— S-a prăpădit... repetă Sinţov surd, ca un ecou. Pentru o secundă, chipul
fotoreporterului îi apăru viu în faţa ochilor, ca aievea, ascunzînd cu grijă în
buzunarul bluzei filele acelei scrisori, care n-a mai ajuns deci la destinaţie. S-a
prăpădit... Şi noi, care credeam că va fi tocmai invers...
— S-a prăpădit! repetă Liusin. Da ce, n-ai ştiut-o pînă acum?
— De unde era s-o ştiu?
— Ei, da, fireşte.
— În sfîrşit, gata, să lăsăm în plata domnului poveştile mele! îşi curmă Sinţov
pe neaşteptate povestirea, amintindu-şi de cuvintele arogante ale locotenentului-
major şi gîndindu-se cu uşurare la schimbarea intervenită în situaţia lui şi la
deosebirea dintre Sinţov cel care şezuse noaptea trecută în izba locotenentului-
major şi ascultase întrebările lui bănuitoare şi Sinţov cel de acum, care merge în
maşină cu Liusin spre Moscova.
— Povesteşte-mi ce-i pe la redacţie şi, mai cu seamă, ce se aude pe front, ce-i
la Moscova, şi-n general tot ce ştii...
— Pe front, după cît pricep eu, ne batem, spuse Liusin. Nemţii presează, iar noi
ne batem. Ce altceva putem face?
Cu toate că situaţia armatei de unde venea era destul de grea, şi unităţile ei se
retrăgeau sub loviturile nemţilor, Liusin, care petrecuse cîteva zile în linia întîi,
se întorcea la redacţie într-o dispoziţie mai bună decît aceea în care plecase. La
plecare se ducea în necunoscut, în- tr-o vîltoare de zvonuri despre o catastrofă
iminentă, dar crunta realitate a retragerii îi apăru de aproape mai puţin sumbră
decît şi-o imaginase de la distanţă. Şi afară de asta, se întorcea viu şi
nevătămat... Ceea ce-i spunea lui Sinţov era adevărul adevărat, măcar că-l ex-
primase cam învălmăşit, cu superficialitatea şi dezinvoltura omului grăbit să
sublinieze propriile sale merite şi cunoştinţe.
— Cît despre cele ce se petrec la Moscova, nu ştiu nimic. E posibil ca unii să fi
făcut pe ei. Cînd am plecat domnea o atmosferă prielnică unor asemenea
manifestări. Cînd vom ajunge o să vedem noi, adăugă el cu tonul unui adevărat
inspector.
Între timp trecură peste un pod, în dreapta şi în stînga căruia se îngropau în
pămînt cutiile de beton ale unor lucrări de apărare permanentă, apoi lăsară în
urmă un şanţ antitanc şi o fîşie de arici din capete de şine sudate în cruce, care se
pierdea la orizont, apoi întîlniră mai multe rînduri de pari bătuţi în pămînt pentru
o reţea de sîrmă ghimpată, apoi, rînduite la suprafaţă şi încă neîngropate, alte
cutii de beton pentru lucrările de apărare permanentă.
 — Peste tot se fac lucrări. Ieri, cînd am ieşit din încercuire, am dat şi eu peste
un batalion de construcţii.
Nu se ştie cum s-ar fi terminat lucrurile dacă Sinţov n-ar fi abordat acest
subiect; dar el îl abordă şi ajunse inevitabil la punctul din care Liusin pricepu
fără nici o îndoială că duce la Moscova un om fără acte.
Bineînţeles că pentru Liusin, care ajunsese pe front încă din primele zile ale
războiului, asemenea cazuri nu erau ceva nou, în schimb era ceva nou că tocmai
el, Liusin, şi nu un oarecare altul, aduce la Moscova, pe propria lui răspundere,
un om ieşit din încercuire, fără nici un act asupra sa, şi asta tocmai acum, cînd
nemţii sînt la porţile Moscovei. La drept vorbind, gîndul acesta apăruse în mintea
lui chiar din prima clipă, cînd Sinţov îl întrebase: ,,Mă iei?” şi tocmai gîndului
acestuia i se datorase şi acea mică întîrziere cu care răspunsese: „Sigur că da!”
Dar atunci cînd se urcaseră în maşină, el n-a avut curajul să întrebe de acte
chiar de la început; în purtarea lui Sinţov era ceva atît de sigur de sine, că nu se
încumetase să întrebe nimic. Iar acum Sinţov spunea el însuşi, fără ocolişuri, că
nu are nici un act. Ba încă îl ocăra pe acel locotenent-major, care, după părerea
lui Liusin, chiar dacă era cam prostănac, procedase totuşi foarte just.
Sinţov continua să povestească şi nu observa cum de la o vreme ceafa lui
Liusin devenise ţeapănă, ca de lemn. Liusin încetă să mai întoarcă faţa spre el, iar
în pauze, în locul exclamaţiilor şi întrebărilor de mai înainte, abia de reuşea să-şi
stoarcă anevoie cîte un scurt „da-da”.
Iar Sinţov tot nu băga de seamă nimic şi continua să vorbească. În realitate, nu
lua nici el uşor faptul că nu avea acte. Dimpotrivă, după păţania din ajun, lipsa
actelor reprezenta pentru el o mare nenorocire, ale cărei urmări avea să le suporte
abia de acum încolo. Dar însăşi împrejurarea că în clipele acelea se afla în
maşină cu Liusin, care, spre deosebire de locotenentul-major, ştia cine este şi de
unde vine, că se afla în drum spre redacţie, unde de asemenea era cunoscut şi
unde ar mai fi lucrat poate şi astăzi dacă nu l-ar fi uitat chiar ei în spitalul de la
Moghiliov — toate acestea laolaltă atenuau în sufletul lui acel simţămînt amar
datorat situaţiei lui stupide de om fără acte.
Continua deci să vorbească, preocupat de ceea ce povestea, şi nu-şi dădea
seama că Liusin nu mai reacţionează în nici un fel. Nici nu-i trecea prin cap ce
gînduri frămîntau în acea clipă mintea lui Liusin, cu toate că aceste gînduri erau
strîns legate de întreaga lui soartă viitoare.
Unul din punctele de control fusese trecut fără o verificare prea temeinică, încă
înainte de a fi venit vorba de acte. Ostaşul cu fanioane se mulţumise să arunce o
privire în maşina care frînase şi, văzînd înăuntru numai militari, o lăsase să
treacă.
Acum însă urmau să oprească la kilometrul nouăsprezece, la alt punct de
control, ţinînd nemijlocit de Moscova şi cunoscut prin deosebita-i severitate.
 Liusin îşi amintea de el încă de la plecarea din Moscova, şi acum se ocăra în
gînd pentru uşurinţa de care dăduse dovadă luîndu-l în maşină pe Sinţov. „Mare
tîm- pit am fost! Trebuia să-l întreb din capul locului, se fră- mînta el, gata să-şi
dea cu pumnii în cap de necaz. Să-l întreb şi să nu-l iau în maşină. Să-l îndrum
unde să se prezinte şi să-i făgăduiesc că am să dau de ştire la redacţie! Acum ce
să mă fac?...”
— Tovarăşe politruc, spuse şoferul, răspunzînd parcă propriilor lui gînduri,
neliniştit, şi el de povestirea lui Sinţov, dar mai cu seamă de chipul încruntat al
lui Liusin. Am trecut de kilometrul douăzeci şi doi, îndată vine douăzeci şi unu,
iar la nouăsprezece e punctul acela de control...
Liusin nu-i răspunse nimic. Mai rămase tăcut încă vreo cinci sute de metri,
luptînd cu sine însuşi. Apoi spuse deodată cu asprime:
— Opreşte maşina! şi întorcîndu-se spre Sinţov adăugă: Să coborîm pentru o
clipă
Sinţov coborî, nedumerit de pricina opririi acesteia în plin cîmp. Şoseaua era
pustie. În dreapta se zărea o pădure, iar în stînga — nişte ogoare şi cîteva vile
risipite. îşi încordă voinţa să-şi amintească de numele acestei suburbii a
Moscovei, dar nu izbuti.
— Să trecem puţin mai departe. Liusin îl luă de braţ şi se îndepărtă cu el la
cîţiva paşi de maşină; nu voia să vorbească de faţă cu şoferul. Cu toate că se
socotea pe deplin îndreptăţit, în adîncul sufletului îi era totuşi ruşine de cele ce
avea să spună.
— Ascultă! începu el stînjenit. Situaţia din preajma Moscovei e gravă, vom
ajunge îndată la un punct de control, iar tu n-ai acte.
Dar Sinţov înţelesese totul încă înainte ca Liusin să-şi fi sfîrşit fraza. Îl privea
drept în ochi şi tăcea.
Liusin aştepta ca Sinţov să răspundă o vorbă măcar, acesta însă nu făcea decît
să-şi aţintească asupra lui privirea sumbră, lăsîndu-l să vorbească mai departe sau
să curme discuţia.
— Ei, de ce taci? întrebă într-un tîrziu Liusin.
— Ce-aş mai avea de zis?
— Barem dacă mi-ai fi spus că n-ai acte din capul locului, cînd ai urcat în
maşină...
Sinţov tăcea. Pe chipul lui se aşternuse o expresie care îl făcu pe Liusin să se
aştepte dintr-o clipă în alta ca omul să-şi facă vînt şi să-l plesnească peste obraz.
Această senzaţie îl determină chiar să se dea cu un pas înapoi; se legănă de pe
un picior pe altul şi abia apoi întrebă:
— Ei, ce spui?
— Bine, fie, răspunse Sinţov cu glas înfundat. Du-mă pînă la punctul de
control, şi am să cobor.
 — Nu mai e mult pînă acolo, spuse Liusin după o poticnire de jenă. Pot să te
mai duc, fireşte, încă o bu-cată, dar chiar pînă acolo nu se va putea, ar trebui să
cobori cel puţin cu vreo cinci sute de metri înainte...
— De ce cu cinci sute de metri înainte, şi nu chiar la punctul de control? Sinţov
începuse să priceapă şi singur de ce înainte, şi nu chiar la punctul de control, dar
n-avea de loc gust să-l mai cruţe pe Liusin.
— Pentru că... Liusin se opri. Acum urma ceea ce era mai greu. Pentru că e
strict interzis să iei în maşină oameni străini, ba încă şi fără acte. Gîndeşte-te şi
tu, băgăm în încurcătură pe şofer, şi-mi creezi şi mie necazuri fără rost. Pe tine
tot te vor reţine, cu mine sau fără mine, tot ai să fii oprit la punctul de control...
Eu însă am asupra mea materiale urgente. Nu pentru mine, ci pentru ele sînt
obligat să mă grăbesc! Ăştia ar putea să-mi trîntească pe loc cinci zile de arest
pentru că te-am luat aşa... fără acte... Au dreptul s-o facă! Iar pentru tine e totuna:
că te duc pînă acolo s-au ceva mai încoace — nu-i nici o deosebire!...
— Mare lucru: cinci zile de arest! Cu toată gravitatea situaţiei, Sinţov nu putu
să-şi reţină un zimbet de dispreţ. După tine, nu-i nici o deosebire, după mine, însă,
e o deosebire foarte mare: dacă am să intru cu tine la punctul de control şi ai să
mă prezinţi tu acolo, sau dacă am să apar singur, pe jos, de-a dreptul din
încercuire! Dracu ştie de unde am apărut aşa deodată, tocmai aici lîngă Moscova!
De unde vin? De ce umblu? Pas de mai dovedeşte că nu eşti dezertor!
— Nu-i nimic! spuse Liusin. Cît te reţin ei pînă încep cercetările, eu voi fi
ajuns la redacţie şi am să chem la telefon punctul de control...
— Da, vezi să nu-l chemi! răspunse dispreţuitor Sinţov. Haide, pleacă! îl repezi
el şi, fără să-l mai privească, îşi aţinti ochii în pămînt.
— Nu zău, de ce-o iei aşa? încercă Liusin să mai atenueze încordarea
momentului.
— Nu trebuia să mă iei, şi gata, murmură anevoie Sinţov, dar tot fără să se uite
la el. Dar dacă m-ai luat — trebuia să mă duci pînă la capăt. Nu să te temi de
cinci zile de arest! Dacă te ştiai fricos, nu trebuia să mă iei.
Liusin nu mai credea că Sinţov are să-l plesnească, dar tocmai acum Sinţov era
cît pe ce s-o facă.
— Eşti un ticălos! Locotenentul-major de ieri barem nu mă cunoştea, pe cînd
tu... Un om de nimic, asta eşti! O lichea!
Ridică doar pentru o clipă privirea plină de ură asupra lui Liusin, îi întoarse
spatele şi, prinzîndu-şi braţele la spate, îşi încleştă mîinile, pînă trosniră.
— Bine, fă cum vrei! strigă Liusin, neavînd nimic mai bun de spus.
În glasul lui răsună o prefăcută dezolare, ca şi cum i-ar fi propus lui Sinţov
două alternative, iar acesta nu voise să accepte nici una din ele.
Apoi urcă în maşină, trînti portiera, şi Emka porni.
Sinţov, stînd cu spatele spre drum, o auzi cum pleacă.
 Niciodată în viaţă nu i se mai întîmplase ca într-o singură clipă să i se spulbere
atîtea speranţe!
Întoarse apoi capul şi, rămînînd cu mîinile încleştate la spate, mai urmări multă
vreme maşina, pînă cînd o văzu pierind în depărtare.

CAPITOLUL AL UNSPREZECELEA

De la jumătatea lui iulie, şcoala de transmisiuni pe care Maşa Artemievna o

urma de trei luni se afla instalată în clădirile fostei şcoli silvice, pe vechea şosea
a Kalugăi, la kilometrul treizeci.
În seara de 16 octombrie, Maşa şi prietena ei Niusia Juravskaia au fost învoite
să rămînă peste noapte la Moscova şi să-şi aducă de acasă haine civile. Hainele
le puteau fi necesare în spatele frontului nemţesc.
Bătea vîntul şi era frig: cele două tinere femei făcură tot drumul pe platforma
unui camion trimis la Mos- cova după alimente. Se cuibăriseră într-un colţ, pe
nişte paie, şi îşi trăseseră pînă peste cap o prelată groasă, cu care erau acoperite
de obicei încărcăturile. Maşa se mai încălzi puţin şi, acolo, în întuneric, sub
prelată, i se păru că nu mai este în camionul care merge la Moscova după
alimente, ci în avionul acela de noapte, în cabina căruia, ghemuită tot aşa într-un
colţ pe întuneric, va trece linia frontului şi va fi paraşutată în spatele nemţilor.
Cursurile şcolii se terminaseră de o săptămînă, şi acum Maşa aştepta noapte de
noapte să i se facă ultimul instructaj şi să fie trimisă în misiune.
Ştia de pe acum că va fi paraşutată împreună cu staţia ei de radio într-unul din
cele trei puncte alese în apropierea oraşului Smolensk şi că apoi va trebui să se
strecoare în oraş, pentru a-şi începe munca de agentură. Potrivit biografiei care-i
fusese pregătită în concordanţă cu actul de identitate pe un nume străin, ea mai
fusese la Smolensk de mult, în copilărie, împreună cu mama sa, iar acum,
nemaiapucînd să se evacueze la timp din Vi- tebsk şi pierzîndu-şi mama în timpul
unui bombardament, după ce rătăcise de cîteva luni în căutarea unui rost, se
hotărîse să ajungă la Smolensk, pentru a cere adăpost unei mătuşi care locuia
acolo. Adresa şi numele acestei mătuşi — persoană reală cu un nume adevărat, şi
nu fals, ca al Maşei — erau tocmai legătura pe care avea s-o afle şi s-o reţină
abia în clipa plecării în misiune.
Maşa stătea întinsă pe fundul maşinii, cu pieptul lipit de spinarea caldă a
Niusei, şi repeta abia şoptit: „Vero- nika, Veronika...”
Veronika era numele acelei fete drept care trebuia să se dea, şi numele acesta
nu-i plăcea de loc. I se părea că niciodată nu va putea răspunde destul de firesc la
acest nume. fără nici o tresărire.
„Veronika, Veronika...” repetau într-una buzele ei.
 După apelul de seară, cînd comandantul companiei lor comandase: „Rupeţi
rîndurile, marş! Artemieva şi Ju- ravskaia să vină la mine!”, Maşa simţise cum
viitorul se apropie grăbit şi devine prezent.
Şi nu se înşela. Comandantul companiei le învoi pînă a doua zi dimineaţa,
pentru ca tinerele femei să-şi aducă de acasă, de la Moscova, „haine civile”, cum
spunea el. Asta însemna că nu numai Maşa, ci şi Niusia va fi paraşutată pentru
munca de agentură, căci radistele care erau lansate la detaşamentele de partizani
plecau în uniformă şi scurtă îmblănită.
„Rău face comandantul c-o trimite şi pe ea acolo...” îşi spuse Maşa, gîndindu-
se la prietena ei. Chibzuise la asta şi alteori. I se părea că Niusia a fost crescută
prea gingaş, că e prea lipsită de experienţă, că n-a văzut încă mai nimic din viaţă
şi că nu e de loc potrivită pentru asemenea muncă. Şi afară de asta, prea sărea în
ochi înfăţişarea ei, puţind atrage imediat atenţia oricui... Despre sine însăşi Maşa
avea altă părere. Ea, una, se temea mai mult de zborul propriu-zis, mai cu seamă
de cînd, în urmă cu o săptămînă, în timpul unui antrenament, paraşuta ei nu se
deschisese, şi abia a mai avut vreme să tragă inelul de rezervă.
Maşa se răsuci în culcuşul de paie, se lipi cu spinarea îngheţată de Niusia şi
săltă puţin prelata, ca să vadă măcar cu un singur ochi cerul care se boltea
deasupra camionului. Era un cer de amurg rece de toamnă, fără soare, fără lună şi
fără stele, fără nori, uniform şi cenuşiu, un cer pe care, oricît l-ai privi, tot n-ai
vedea nimic nici pe el, şi nici prin el.
„Şi totuşi sînt pe lume oameni care au aflat barem ceva despre ai lor, ceva bun
sau rău, dar au aflat! îşi spuse Maşa. Uite, Niusia, de pildă, ştie că tatăl ei a fost
în încercuire, că a reuşit să iasă şi că acum este chirurg- şef la un spital de
campanie al Frontului de Vest; el îi scrie, şi ea îi răspunde pe adresa oficiului
poştal militar... Iar fratele ei a fost rănit, i s-a amputat laba piciorului, şi acum se
află într-un spital din Kazan, de unde îi scrie şi el... Şi mulţi alţi oameni scriu şi
primesc scrisori, sau întîlnesc uneori cunoscuţi care au văzut sau cel puţin au
auzit cîte ceva despre rudele şi prietenii lor... Eu însă nu ştiu nimic despre ai mei
— nici de bine, nici de rău, absolut nimic. Nu ştiu de fetiţă, nu ştiu de mamă, nu
ştiu de soţ, şi nu-mi rămîne nimic de făcut decît să mă frămînt într-una, să mă tot
întreb: mai sînt în viaţă, sau ba?”
La cîteva zile după ce a intrat în şcoală, ea ceruse cu naivitate, asta o pricepea
abia acum, ca după ce va fi terminat cursurile, să fie trimisă, dacă e posibil, în ra-
ionul Grodno.
— Cu ce scop? o întrebase aspru comisarul şcolii. Ştia din fişa de cadre şi din
autobiografia ei toate datele despre viaţa elevei, dar socotea inutil, dacă nu chiar
dăunător în asemenea clipe, să-i menajeze sentimentele. Cu ce scop? repetase el
întrebarea. Ca să-ţi salvezi fa-milia dumneata însăţi? Asta se vor strădui s-o facă
oamenii şi fără concursul dumitale, iar dumneata, dacă apari acolo aşa din senin,
nu poţi decît să-i pierzi pe ei şi să te prăpădeşti şi dumneata... Grozavă idee,
nimic de zis! zîmbi el ironic şi furios. Soţie de politruc, după ce a locuit cu
bărbatul ei un an şi jumătate la Grodno, acum să se întoarcă acolo pentru munca
ilegală! Sau te pomeneşti că numai din considerente de familie ai venit la şcoala
noastră? Dacă-i aşa, să ştii că ai greşit.
— Bineînţeles că nu, răspunse Maşa, minţind în parte, pentru că speranţa fără
noimă că după ce va fi trecut linia frontului va reuşi dacă nu chiar să-şi găsească
mama şi fiica, cel puţin să afle ceva de soarta lor, tot jucase un rol oarecare în
hotărîrea ei de a se duce tocmai la această şcoală, şi nu la alta.
De atunci trecuseră trei luni, şi pînă la urmă se mai obişnuise oarecum cu
gîndul, tragic, că mama ei şi cu Tania se află „acolo” şi că dacă mai sînt în viaţă,
ea nu va afla nimic de soarta lor decît mult mai tîrziu; dar gîndul că ar putea
pleca în spatele frontului duşman, tot fără să fi aflat nimic despre soţul său,
rămînea un gînd de nesuportat, cu care nu se putea obişnui nicicum.
Şi într-adevăr era greu să-şi închipuie că atunci în iunie, la gară, el îi strînsese
mîinile prin grilajul de fier, îşi petrecuse în jurul braţului cureaua porthartului şi
sărise în vagon din mers... Şi că nu i-a mai zărit chipul, pentru că alţi oameni
săriseră după el... Şi că, apoi, cu asta se curmase totul, absolut totul...
De trei ori ceruse în scris relaţii oficiale, dar nu primise nici un răspuns, iar de
două ori, numai datorită stăruinţei sale, reuşise să pătrundă la Direcţia politică:
o dată la cîteva zile după intrarea în şcoală, încă prin iulie, şi a doua oară acum
de curînd, în septembrie, cînd fusese învoită douăsprezece ore, anume pentru
acest scop.
Prima dată, atunci în iulie, i se spusese că deocam- dată nu au nici o ştire
despre deplasările ziarului de armată Drapelul de luptă, la care lucra soţul ei.
Răspunsul acesta o nelinişti, dar concomitent o şi calmă oarecum: aşadar nu numai
despre Sinţov nu se ştia nimic,
 ci nici despre restul redacţiei, şi o întreagă redacţie nu putea să dispară! Nu se
ştie deocamdată nimic, dar se va şti totuşi! Ea lăsă acolo numărul cutiei poştale a
şcolii şi rugă pe comisarul de batalion care o primise la Direcţia politică să-i
scrie doar două vorbe îndată ce va primi vreo veste din partea redacţiei.
Comisarul i-o făgădui, dar în două luni nu-i comunică nici o ştire.
Afară de asta, îşi lăsă adresa şi lui Zosim Ivanovici Popkov, un bătrîn tovarăş al
răposatului ei tată, care locuia în aceeaşi casă cu ei. Bătrînul Popkov luă cheiţa
de la cutia lor de scrisori şi-i promise că va trece pe acolo la fiecare două zile, şi
dacă v-a găsi vreo scrisoare i-o va trimite imediat. Dar în tot acest răstimp ea nu
primise nici o scrisoare de pe front.
În septembrie, cînd se duse a doua oară la Direcţia politică, de data asta la un
alt comisar de batalion — primul plecase pe front —, noul comisar de batalion îi
comunică: ,,Da — da, redacţia ziarului Drapelul de luptă a ieşit cu bine din
încercuire, şi în prezent lucrează la locul cuvenit, redactorul ei şef este acelaşi de
dinainte de război, Gureev, din păcate însă, ca răspuns la întrebarea noastră, am
primit înştiinţarea oficială că secretarul de redacţie, politrucul Sinţov, nu s-a
întors din concediu”.
Cu două luni în urmă, probabil că s-ar fi pornit să-l asigure pe comisarul de
batalion că asta este cu neputinţă, că ea însăşi îşi condusese soţul la gară şi-l
văzuse plecînd spre Grondo... Acum însă, în septembrie, înţelegea multe lucruri
pe care nu le înţelesese şi nici n-ar fi putut să le înţeleagă în iunie şi iulie, aşa că
oftă doar şi plecă din birou, uitînd chiar să-şi ia rămas bun.
,,Nu s-a întors din concediu — înseamnă deci că n-a ajuns la destinaţie.
Dar ce poate să însemne «n-a ajuns»? Dacă ar fi nimerit într-un spital sau ar fi
luptat undeva într-altă unitate, ar fi găsit posibilitatea să scrie. Dacă nu scrie,
înseamnă că e undeva în încercuire... Altceva ce-ar mai putea fi?”
Aşa gîndea Maşa, căutînd să-şi alunge neliniştea, stră- duindu-se să fie tare şi
să nu creadă în nici o altă posibilitate. Totuşi, în sufletul ei dăinuia un sentiment
dureros, aproape matern, aproape identic cu cel pe care-l încerca gîndindu-se la
fiica ei. Cînd era cuprinsă de slăbiciune şi lăsa frîu liber acestui sentiment, soţul
ei — omul acela înalt, puternic, lat în umeri — îi apărea mai mic şi mai nevolnic
decît un prunc...
Iar lumea şi războiul i se păreau atunci neînchipuit de mari, şi în vîltoarea
acestui război rătăcea pierdut de lume un om neştiut de nimeni, netrebuitor
nimănui, decît doar ei, un om micuţ — soţul său... Şi faptul că din depărtarea
aceea imensă s-ar putea ca un fir să-i unească fără veste, pe el, cel pierdut acolo,
cu ea, cea rămasă aici, i se părea de domeniul miracolului în asemenea clipe.
Acest sentiment o copleşea şi acum, cînd urmărea din camion uriaşul cer
plumburiu de deasupra capului. Cerul acesta nu voia să-i răspundă la nici o
întrebare, deşi se părea că el ştie totul. Maşa nu ştia, dar cineva trebuia totuşi să
ştie unde se află el acum, ce face, unde stă culcat, ce gîndeşte, unde este!... Da, în
special unde este.
„Dragoste... În fond ce este dragostea? se întrebă deodată Maşa. Că ne-am
simţit bine alături, sau că mi-e dor de el şi că uneori plîng noaptea? Că nu vreau
să mă uit la nimeni altul? Că-i scriu scrisori pe care nu am unde să le trimit? Da,
toate acestea sînt adevărate, dar reprezintă totuşi atît de puţin faţă de ceea ce simt
şi nu sînt în stare să exprim! Nu ştiu, nu ştiu... Dar ce mi-aş dori acum cel mai
mult? se întrebă ea din nou. Mai mult ca orice mi-aş dori...” Aici Maşa căzu pe
gînduri, apoi îşi răspunse ferm că mai mult ca orice şi-ar dori să se afle acolo
unde se află şi el...
„Dar dacă acolo e un iad înspăimîntător, dacă voi fi ucisă? N-are a face, eu tot
îmi doresc să fiu cu el! Dar dacă vom fi răniţi? N-are a face, doar să fim răniţi
împreună! Dar dacă vom fi ucişi? N-are a face, doar să murim împreună...”
Şi cine ştie, poate că tocmai aceste gînduri erau acum, în vîlvătaia războiului,
singurul răspuns la întrebarea de căpetenie pe care şi-o pusese cu cîteva clipe în
urmă, cînd buzele ei şoptiseră: „Nu ştiu... nu ştiu...”
...Maşa se înveli din nou în prelată, apărîndu-se de vîntul care năvălea în
maşină, şi se lipi iarăşi de Niusia.
Gîndurile o făcură să ofteze drept în urechea prietenei sale, şi aceasta îşi scoase
mănuşa să se scarpine în ureche: suflarea fierbinte o gîdilase.
— Şmecheră mai eşti! Te lipeşti de mine să te încălzesc, spuse Niusia şi căscă
cu poftă. Ce bine ar fi să nu fie oprit gazul, ne-am duce la mine, ne-am spăla...
— Cine ştie, poate nu-i oprit, spuse Maşa.
— Nu prea cred... N-ai citit comunicatul, e îngrozitor!...
Şi cu toate că spusese ,,e îngrozitor”, cu toate că amîndouă, ca şi celelalte eleve
care citiseră comunicatul din ajun, unde se spunea: ,,Pe direcţia vest a frontului
situaţia s-a înrăutăţit”, cu toate că fuseseră uimite şi îngrozite de aceste cuvinte,
nici una din ele nu-şi dădea seama încă de tot sensul îngrozitor al acestui
comunicat.
Şcoala lor ducea o viaţă închisă, trăia cu toate gîndurile îndreptate spre
apropiatul şi primejdiosul viitor care aştepta dincolo de linia frontului.
Înfăşurîndu-se la culcare în cearşaful de pînză aspră şi acoperindu-se cu pătura
militară bălţată, Maşa se gîndea întotdeauna la acelaşi lucru: cum se vor sfîrşi
aceste zile calme, petrecute în şcoala de silvicultură, cu lecţiile explicate la tablă,
cu montarea şi demontarea emiţătoarelor radio, cu dejunul, prînzul şi cina luate
întotdeauna la oră fixă, cu şoaptele nocturne despre viitor, şi cum va începe chiar
acest viitor, acolo, în spatele frontului nemţesc? Se gîndea la prima întîlnire
conspirativă şi se întreba cum vor fi oamenii cu care va trebui să lucreze: oameni
cinstiţi şi de nădejde, sau poate se va găsi printre ei şi un trădător? Îşi spunea că
dacă va cădea în mîinile nemţilor, ei o vor schingiui, dar orice-ar avea de pătimit,
va trebui să tacă, să nu sufle o vorbă despre toate cîte le aflase aici, în aceste
liniştite căsuţe ale şcolii silvice pentru copii, şcoală care nu mai este de mult nici
silvică, şi nici pentru copii...
Logica acestei vieţi era de aşa natură, încît fără voie înlătura uneori din mintea
Maşei şi a tovarăşelor ei gîndurile despre cele ce se petrec în prezent pe front.
Mai înainte de toate, şi cu deosebită atenţie, li se citeau ştirile de dincolo de linia
frontului, despre felul cum tovarăşul K. sau tovarăşul S. cu detaşamentul său de
partizani au nimicit în păduri atîţia sau atîţia fascişti, sau au executat un atac
asupra unui stat-major fascist, sau au dat foc unei cisterne cu carburanţi, sau au
minat un drum, sau au incendiat casa în care s-a instalat fostul moşier, baronul
von Biederling, întors de cine ştie unde... Mai mult decît asupra comunicatelor
de pe front, gîndurile lor se concentrau asupra celor ce se petrec în ţinuturile de
dincolo de linia frontului, unde în scurtă vreme aveau să acţioneze ele însele. Şi
doza de egoism care se manifesta în acest fapt era poate justificată, dacă ţinem
seama de toate cîte le aşteptau acolo...
Camionul frînă brusc. Chiar lîngă urechea Maşei, dincolo de oblonul maşinii
răsună o frază bine cunoscută: „Actele la control, vă rog”. Şeful secţiei
administrative a şcolii, intendentul de rangul trei Burîlin, din cabina maşinii,
scoase nişte hîrtii, care foşniră întîi în mîna lui, iar apoi în a celui care le
controla, şi vocea aspră, care ceruse actele la control, întrebă:
— Ce aveţi pe platformă?
— Doi militari din aceeaşi unitate, dar eu sînt mai mare în grad.
— Asta n-are a face, spuse aceeaşi voce aspră.
Maşa şi Niusia se ridicară în capul oaselor şi zvîrliră de pe cap prelata ţeapănă.
Peste oblonul maşinii se înălţă figura unui locotenent înalt cu obrajii traşi,
numai piele şi os. În spatele lui se aflau trei ostaşi în loc de unul.
— Actele dumneavoastră! ceru locotenentul.
Maşa şi Niusia îşi scoaseră biletele de voie şi i le prezentară. Locotenentul le
cercetă atent actele, le înapoie şi, fără să-şi oprească măcar o clipă ochii asupra
Niusiei, ceea ce nu se întîmplă mai niciodată, se întoarse spre intendent:
— Puteţi pleca.
— Ia te uită ce încruntat e dumnealui! zîmbi Niusia.
— Patru oameni la un punct de control... spuse Maşa, privind înapoi.
Îşi aminti din nou cuvintele comunicatului din seara precedentă: „Pe direcţia
vest a frontului situaţia s-a înrăutăţit”. Şi textul acestui comunicat, şi prezenţa a
patru oameni în patrulele de control în locul a doi, cîţi erau aici în septembrie —
toate acestea îi alarmară dureros inima.
Pe marginea şoselei se înălţau grămezi de arici antitanc, confecţionaţi din
grinzi metalice încrucişate, sudate între ele. Apoi camionul trecu pe lîngă o
baricadă masivă, care lăsa pe şosea o trecere îngustă pentru o singură maşină. La
şcoală se ştia de cîteva zile că Moscova este întărită febril şi că se înalţă chiar
baricade, dar una era s-o ştii, şi cu totul alta să şi vezi baricadele — mai cu
seamă aici, chiar la intrarea în capitală.
— Haide, lasă-te jos, că-i frig, spuse Niusia, care se şi cuibărise în grămada de
paie din fundul platformei.
Maşa îşi dezlipi cu greu privirea de la şosea şi, aco- perindu-se cu prelata, se
întoarse iarăşi lîngă Niusia.
Ar fi greu de spus dacă asta le-a prins bine sau rău, dar pentru că rămaseră încă
o jumătate de oră cuibărite sub prelată, tupilîndu-se una lîngă alta la căldură, în
timp ce camionul străbătu distanţa de da barieră pînă în strada Pirogov, ele nu
văzură mai de loc cartierele din marginea Moscovei şi nici ceea ce se petrecea
acolo în acea seară.
În sfîrşit, camionul se opri.
— Ei, ce faceţi, rămîneţi aici? întrebă Burîlin, des- chizînd portiera cabinei şi
bătînd cu palma în oblon.
Maşa şi Niusia ieşiră una după alta de sub prelată şi încălecînd peste oblon,
puseră piciorul pe roata din spate şi săriră jos.
Pe stradă, prin dreptul lor, trecea în pas de voie, fără cadenţă, o coloană de
civili înarmaţi cu puşti. Erau oameni de toate vîrstele şi îmbrăcaţi cum se
nimerise: unii cu paltoane şi şepci, alţii cu pufoaice şi căciuli cu clape. Umblau
morocănoşi, fără cîntec, unii cu ţigara în gură.
— Da, fetelor, asta-i situaţia! oftă Burîlin rămînînd în cabină. Pe faţa lui
plină, de obicei veselă, se aşter-nuse o expresie de uluială. Deşi după ce cotiseră
de pe vechea şosea a Kalugăi nu străbătură decît trei-patru străzi, el apucase să
vadă destule: tot ceea ce nu văzuseră cele două eleve ale şcolii, adăpostite sub
prelată.
— Da, asta-i situaţia, fetelor! repetă el cu gîndul la propria-i familie: soţia şi
doi copii, care locuiau la celălalt capăt al oraşului, lîngă bariera Semionovskaia,
şi înţelegea că în aceeaşi noapte va trebui neapărat să-i urce într-un tren care
pleacă spre răsărit. Am să ridic alimentele de la depozit, adăugă el, iar mîine la
ora şapte fix am să vin să vă iau tot de aici, să fiţi gata! Aşteptaţi-mă în stradă!
Camionul plecă, lăsîndu-le pe Maşa şi Niusia singure pe trotuar, la un colţ de
stradă.
— Hai de-a dreptul la mine, vrei? se rugă Niusia, înfiorîndu-se sub suflarea
rece a vîntului. La tine tot nu-i nimeni acasă.
Maşa rămăsese cu ochii după coloana de civili înarmaţi, care se îndepărta prin
mijlocul străzii, şi, preocupată de propriile ei gînduri, pline de nelinişte, nu
răspunse îndată.
— Ei, ce faci? repetă Niusia întrebarea.
Casa Maşei era aproape, chiar după colţ, iar a Niusiei peste cinci străzi, şi
Niusia nu prea avea chef să meargă singură.
— Nu, întîi am să-mi pregătesc lucrurile, pe urmă vin la tine, spuse Maşa.
 — Bine, am să te aştept.
— Nu, nu mă aştepta, du-te, pe urmă vin şi eu.
Maşa nu voia să meargă de-a dreptul la Niusia nu pentru că trebuia să-şi strîngă
neapărat de cu seară lucrurile, ci pentru că nu se putea culca înainte de a trece pe
la bătrînul Popkov să-l întrebe dacă n-a primit în ultimele zile vreo scrisoare, pe
care n-a apucat încă să i-o expedieze. Ea însă nu voia să-i explice Niusiei acest
lucru: ar fi însemnat să-i vorbească despre soţul ei, despre neliniştea care o
frămîntă, ar fi însemnat să caute sprijin moral la un om care are el însuşi nevoie
de sprijin, pentru că este mai slab decît ea, Maşa.
— Bine, atunci plec, spuse Niusia ascultătoare, fîstî- cindu-se ca întotdeauna în
faţa caracterului ferm al Maşei. Spuse că pleacă, dar rămase pe loc şi îşi aprinse
nervoasă o ţigară, ca şi cum ar fi aşteptat ca Maşa să se răzgîndească.
Stătea în faţa Maşei, temîndu-se să se despartă de ea, înaltă, frumoasă şi zveltă
pînă şi în această manta soldăţească neajustată şi în cizmele-i prea largi... Iar
Maşa o privea cu luare-aminte şi simţea cum o cuprinde un amestec de milă şi
duioşie pentru această fată crudă încă, cu faţa ei frumoasă, dar, după părerea
Maşei, lipsită de voinţă, căreia nu i se potrivea de loc ţigara din gură, pentru
această fată cu silueta feciorelnică, atît de înaltă şi mlădioasă, atît de puternică şi
fragilă în acelaşi timp.
Privind-o, Maşa îşi spuse în gînd ceea ce nu o dată mai gîndise despre Niusia:
că ea este mai mare şi mai puternică decît Niusia, mai mare şi mai puternică şi
pentru că ea este măritată, pentru că are un soţ şi un copil... Da, sigur că are,
chiar dacă nu ştie nimic despre ei.
Privind-o, Maşa se gîndi la ceea ce Niusia şi alte fete se întrebau cîteodată,
discutînd între ele: ce se vor face ele acolo dacă vor cădea de vii în mîinile
nemţilor, înainte de a fi apucat să-şi ia viaţa? Acum Maşa fu cît pe ce să scoată
un strigăt de groază la acest gînd, dar se stăpîni şi, în loc să dea glas acestor
gînduri, spuse cu vocea ei limpede şi calmă, dar puţin tristă:
— Ce frumoasă eşti, Niusia! Şi, spunînd-o, îşi aminti cum Sinţov îi spunea ei
aceste vorbe, admirînd-o pe ea, care nu-i de loc atît de frumoasă ca Niusia, cum i
le spunea chiar atunci cînd mai avea puţin pînă s-o nască pe Tania şi cînd ea nu
era — asta Maşa o ştia foarte bine — de loc frumoasă. Gîndindu-se la asta, toată
grija i se întoarse de la Niusia la sine însăşi, la viitorul ei zbor peste linia
frontului, la nemţi, şi, înfuriindu-se împotriva sa pentru aceste gînduri pline de
teamă, spuse aspru, aproape grosolan: Hai, du-te, Niusia, ce mai stai? — şi,
întorcîndu-i spatele, intră pe strada ei.
Lăsînd în urmă intrarea principală, observă în treacăt uşa larg deschisă şi
pătrunse în curte. Nu se zărea un suflet viu, ferestrele erau toate oarbe, camuflate
cu hîrtie neagră. În dreptul intrării a şaptea, unde la ultimul etaj locuia Popkov,
Maşa fu cît pe ce să cadă poticnindu-se de o saltea aruncată în drum.
 Pe scară era întuneric ca într-un tunel. Ajungînd la ultimul etaj, bîjbîi multă
vreme să găsească butonul soneriei, dar nu-l găsi şi începu să bată cu pumnul în
uşă. Nu-i răspunse nimeni. Într-un tîrziu răsună vocea răguşită a lui Popkov:
— Cine-i acolo?
— Eu siînt, Zosima Ivanovici, eu, Maşa. Chiar şi acum, ca şi în copilărie, tot se
mai fîstîcea în faţa acestui bătrîn certăreţ.
Popkov nu răspunse, se întoarse cu paşi tîrşiţi în casă, apoi reveni la uşă.
Moşmoli multă vreme la zăvor şi la lanţul de siguranţă. În sfîrşit, uşa se deschise.
— Intră. Sînt singur, nu prea mi-e bine.
În săliţă nu ardea lumina, şi Popkov o conduse pe Maşa de-a dreptul în
sufragerie. Aici se mai afla un pat mare, nichelat, cu aşternutul răvăşit. După
moartea soţiei sale, Popkov se mutase în sufragerie cu pat cu tot, iar dormitorul îl
cedase fiului său, căsătorit de curînd.
— Şezi! De ce stai în picioare? spuse bătrînul şi, îndreptînd în treacăt cuvertura
de pe pat, se aşeză la masă, strîngîndu-şi la piept paltonul cu guler de miel, cam
ros, pe vremuri palton de zile mari, pe care şi-l trăsese de-a dreptul peste cămaşă.
Maşa se aşeză în faţa lui la masa atît de bine cunoscută. De cînd se ştia, una la
fel se afla şi în apartamentul lor. Tatăl ei şi Popkov îşi cumpăraseră în aceeaşi zi
şi la acelaşi magazin de mobilă două mese de sufragerie identice. Căpătaseră
amîndoi, pe la sfîrşitul deceniului al treilea, cîte un apartament în aceste clădiri
— primele blocuri muncitoreşti.
— Ei, ce mai spui? întrebă Popkov, uitîndu-se la Maşa şi mîngîindu-şi capul
ras, cu păr mărunt, crescut ca o perie căruntă în jurul cheliei; în casă era frig, şi
bătrînul simţea că-i îngheaţă creştetul.
— Eu ce să spun? Maşa strînse din umeri. Ziceam că poate ai dumneata ceva
să-mi spui.
— Ţi-aş spune bucuros, dar n-am ce. E goală cutia ta de scrisori. M-am uitat şi
ieri. Nimic.
Maşa oftă din greu, de parcă ar fi suflat să stingă o flacără.
— Ce oftezi? bombăni Popkov, oftînd şi el din adînc. Vreo două săptămîni nu
m-am uitat în cutia ta: am zăcut în spital cu hernie strangulată. Abia ieri m-am
uitat. E goală cutia, repetă el.
— Dar ai dumitale unde sînt? întrebă Maşa.
— Au plecat. Uzina a fost evacuată...
— Şi dumneata?
— Ţi-am spus doar că am zăcut de hernie! M-am opintit la o greutate mai mare
decît trebuia, şi mi-am stîrnit-o...
Popkov ieşise la pensie de vreo trei ani, dar de la începutul războiului se
întorsese la uzină.
— Şi acum, pleci şi dumneata după ei? întrebă Maşa.
Dar bătrînul clătină din cap.
 — Nu-i lucru mai rău pe lume decît să aştepţi sau să alergi după cineva...
Găsesc eu un loc aici undeva, la vreo uzină rămasă, să mai strunjesc niscai mine.
Înainte aş mai fi plecat, poate, dar acum nu mă lasă inima. Sînt şi aşa destui
fugari care părăsesc Moscova. Ce, n-ai trecut şi tu pe străzi, n-ai văzut? Am
coborît dimineaţa să-mi iau pîine, m-am uitat la fuga asta şi am scuipat de scîrbă:
ptiu, doamne păzeşte!
Popkov nu se ferea să spună lucrurilor pe nume.
— Uite afară, mai mare ruşinea, saltele aruncate în drum, fulgi şi pene prin aer,
ca după un pogrom. Nu, acum nu mai fac un pas afară din Moscova. Din
principiu!
Chinuit deodată de un acces de tuse, îşi strecură mîna sub palton şi-şi frecă
pieptul slăbit.
— Cred că dumneata mai eşti bolnav şi acum, Zosima Ivanovici.
— Da, parc-am răcit. Nici n-am scăpat bine din spital, şi am şi răcit. Toate se
ţin lanţ... Uzina s-a evacuat în oraşul Miass, spuse el după o scurtă tăcere. Se
pare că există un asemenea oraş în regiunea Celeabinsk, îmi spunea fiul meu; a
venit la mine cînd zăceam la spital. Dar unde anume e oraşul ăsta, dumnezeu
ştie, l-am căutat pe hartă şi nu l-am găsit. Ca să vezi unde am ajuns! O uzină de-a
noastră, din Moscova, îşi uite în ce văgăună a nimerit, nici nu-i trecută pe hartă...
Dar tu de ce ai venit? Îşi ridică deodată ochii spre Maşa. Dacă tot pen-tru
scrisori, fii pe pace — ţi le trimit eu cînd or veni. N-am să dau bir cu fugiţii, nu
te teme. Am să rămîn aici ca un cui ruginit într-o scîndură, pînă la victorie, pînă
le-om veni de hac... Sau crezi poate că neamţul o să cucerească Moscova?
— Ce vorbeşti, Zosima Ivanovici?! exclamă Maşa, surprinsă de această
întrebare, şi bătrînul pricepu că nici nu-i trecuse prin minte asemenea gînd.
— Şi ce, crezi că nu se poate? spuse Popkov, bucu- rîndu-se de fermitatea ei,
dar, în virtutea obişnuinţei, continuă s-o necăjească. Să fi văzut astăzi cum o
tuleau cîte unii, ca apucaţi! Am oprit pe unul dintr-ăştia, un bărbat zdravăn, şi l-
am întrebat: ,,Ai autorizaţie de plecare?” Să-l fi văzut cum s-a apucat să-şi
scotocească buzunarele, tot trotuarul l-a umplut cu diferite hîrtioare. Şi, în
definitiv, cine eram eu? De ce s-a speriat? Înseamnă că nu era nimic în sufletul
lui, doar un dîrdîit!
Bătrînul îşi scoase mîna din sîn şi mătură supărat masa cu palma, de parcă ar fi
scuturat de pe ea cine ştie ce gunoi nevăzut...
— Dar tu? La ce-ai venit, dacă nu pentru scrisori?
— Azi-mîine ne trimite pe front, am venit să-mi iau cîteva lucruri, răspunse
Maşa, respectînd regulile şcolii de a nu împărtăşi nimănui secretele sale, dar
vrînd în acelaşi timp să dea bătrînului un răspuns cît mai apropiat de adevăr.
— Aşadar, şi pe voi vă trimite pe front? Dar cine sîn- teţi voi, mă rog?
Maşa se uita la el, dar nu-i răspunse.
 — Bine, nu-mi răspunde dacă n-ai dreptul! spuse Popkov fără să se supere.
Doar un lucru să-mi spui, pentru liniştea mea: cum adică, tot batalionul vostru
e... de femei, aşa ca pe vremea lui Kerenski? Sau sînt şi bărbaţi la voi?
— Sînt, sînt, spuse Maşa şi zîmbi fără voie.
— Ei, slavă domnului! înseamnă că încă n-am ajuns chiar pînă acolo. Popkov
suspină potolit şi tăcu o vreme. În spital am fost vecin de pat cu un colonel.
Măcar că venea de pe front, dar nu era rănit, tot de hernie sufe-rea, ca şi mine. Se
pare că nici pe front nu scapi de ea... L-am întrebat într-o zi: „Ia să-mi spui tu
mie, ce-a fost cu «din seninul ăsta»? Ce-aţi păzit voi, militarii? Unde aţi fost?
zic. De ce n-a aflat dinainte de la voi tovarăşul Stalin? Măcar cu o săptămînă, cu
trei zile înainte. Nu vă e ruşine? De ce n-aţi raportat totul tovarăşului Stalin?”
— Ei, şi ce ţi-a răspuns? întrebă Maşa, care-şi pusese şi ea de multe ori această
întrebare chinuitoare, dar nu se încumetase încă niciodată s-o exprime cu glas
tare, atît de direct şi fără teamă, cum o făcea bătrînul Popkov.
— Ce-a răspuns? N-a răspuns nimic. În schimb m-a repezit pe mine, om bătrîn.
Dar tu pesemne că înţelegi totul, nu-i aşa? zîmbi strîmb Popkov. O domnişoară
tînără de aici de la noi din curte m-a prelucrat pe cinste, acum vreo lună de zile,
pentru limba mea cea lungă: ea, pasămite, pricepea totul. Dar azi-dimineaţă am
văzut-o fugind atît de repede cu geamantanul prin curte, că-i sfîrîiau călcîiele,
săraca. Dacă şi ţie ţi-s toate la fel de limpezi ca ei, apoi te iert, mai bine taci.
— Nu înţeleg nici eu, Zosima Ivanovici, spuse Maşa. Ştii doar şi dumneata că
am locuit aproape un an şi jumătate chiar lîngă graniţă, la Grodno. Şi care dintre
noi nu s-a tot gîndit, acolo, la război?! Fireşte că toţi ne-am gîndit! Pe urmă parcă
am orbit: chiar în ajunul războiului am lăsat-o acolo pe mama cu Tania şi am
plecat în concediu! Nu ştiu de alţii, mă refer numai la mine şi la soţul meu: cum
de-am putut face noi una ca asta? Zău nu înţeleg. Mă pierd cu firea cînd mă
gîndesc la asta.
— Acum să-ţi spun ce cred eu, începu Popkov, după o lungă tăcere, cu un glas
aspru şi chiar solemn. Ce fel de „ca din senin” a fost acolo, nu ştiu — asta mă
depăşeşte. Cînd dincolo, la vecini, vin oaspeţi şi se întinde masă, oamenii tot aud
cîte ceva! Cum se poate ca aici, alături, sub nasul tău, să se adune o oştire
întreagă, şi tu să n-auzi nimic? Asta chiar că n-o pot pricepe! Dar altceva vreau
să-ţi spun. Că n-am ştiut ce putere are neamţul — asta e adevărat. Că puterea lui
este uriaşă — şi asta-i adevărat. De aceea s-a şi pornit el chiar de la graniţă şi ne
goneşte mereu. Popkov îşi lipi palmele de masă şi se plecă cu tot corpul spre
Maşa. Nu mai eşti mică, ai mai aflat şi-ţi mai aminteşti şi tu cîte ceva de
 cînd trăieşti pe lume. Spune-mi atunci, barem din cîte ţii tu minte din scurta ta
viaţă; oricît de greu ne-a fost, ne-am zgîrcit noi vreodată cu ceva, cînd a fost
vorba de Armata Roşie? S-a întîmplat vreodată ca Armata Roşie să aibă nevoie
de ceva, şi poporul să nu-i dea îndată tot ce-i trebuie? Nu te codi, răspunde! S-a
întîmplat vreodată aşa ceva?
— Nu s-a întîmplat, şopti Maşa.
— Iar acum, după cîte pricep eu, se pare că Armata Roşie nu are chiar tot ce ar
trebui să aibă! Cînd te gîn- deşti doar cîtă vreme a trecut, şi noi tot nu-i putem
opri pe fascişti! Acum întreb, şi vreau să mi se răspundă: dacă-i aşa, de ce nu ni
s-a spus şi nouă asta? Păi eu mi-aş fi dat la nevoie şi apartamentul ăsta, aş fi
rămas într-o singură odăiţă, m-aş fi mulţumit cu un colţ de pîine, cu zeamă lungă,
aş fi trăit ca în războiul civil, numai să aibă Armata Roşie tot ce-i trebuie, numai
să nu dea înapoi de la graniţă... De ce nu ni s-a spus totul pe faţă? De ce ni s-a
ascuns adevărul? Am dreptate, sau n-am?
Maşa nu ştia dacă are sau n-are dreptate bătrînul care vorbea acum în faţa ei,
nu, de fapt nu vorbea, ci striga în faţa ei. Dar, cu toată amărăciunea adevărurilor
despre care vorbea şi striga el, Maşa simţea că sufletul lui emană o forţă atît de
mare, încît o silea şi pe ea să se simtă puternică, gata pentru orice sacrificiu: şi la
colţul de pîine şi la zeama lungă — ba nu numai la colţul de pîine —, era gata să
înfrunte orice luptă, orice moarte, numai să poată îndrepta, să poată schimba
totul în aşa fel ca nu nemţii să vină peste noi, ci noi să-i înghesuim pe nemţi!
— Nu-i nimic, Zosima Ivanovici! spuse aproape cu veselie Maşa, bucurîndu-se
de vigoarea acestui sentiment care o stăpînea. Lasă, că le mai sucim noi gîtul
fasciştilor, neapărat o să le sucim gîtul!
— Poftim! exclamă Popkov, nemulţumit. Ce-i spun eu, şi ce-mi răspunde ea!
Ştiu eu şi fără tine cine o să ră- mînă pînă la urmă deasupra, şi cine dedesubt! Tu
să-mi spui de ce continuăm să mai fim tot dedesubt şi astăzi, după atîtea luni?...
— De ce, de ce spui că sîntem dedesubt? întrebă Maşa, descumpănită de noul
asalt al bătrînului. Se duc lupte, lupte grele, fireşte...
— Ştiu şi eu din comunicate că se duc lupte, continuă Popkov s-o ţină pe-a lui.
Ştiu: în cutare loc i-am bătut, aici i-am capturat, dincolo i-am oprit... Şi cu toate
astea, alaltăieri am pierdut Breanskail şi Veazma! Şi atunci, spune şi tu, cum
vine asta: sîntem dedesubt sau deasupra? Cum se cheamă asta în limba voastră,
militară? Că doar eşti militară acum — hai, răspunde!
Maşa nu apucă să-i răspundă: afară bubuiră aproape şi departe, răsunător şi
înfundat, sute de tunuri antiaeriene, toate odată.
— Şi eu, care mă întrebam: de ce-or fi întîrziît astăzi? spuse liniştit Popkov şi
se întoarse spre pendula din perete, veche, încă dinainte de revoluţie. Apoi se
sculă de pe scaun şi întrebă: Nu te duci în adăpost?
— Dar dumneata?
 — Mai dă-i încolo! spuse Popkov. Şezi ca un gotcan în oală, şi de sus te tot
împroaşcă într-una. Mai bine rămîn acasă, mi-am zis... Ei, ce faci, te duci, sau
ba?
— Nu mă duc, rămîn aici cu dumneata, hotărî Maşa, după o scurtă şovăială.
Şovăise nu pentru că ar fi vrut să se ducă în adăpost, ci pentru că la început
intenţionase să meargă acasă la ea, iar în ultimul moment se răzgîn- dise: ce să
caute acolo?
— Dacă-i aşa, să stingem lumina şi să ridicăm storul, spuse Popkov, bucuros că
Maşa rămîne cu el. Tot aici am stat şi noaptea trecută. Interesantă panoramă!
Strîngîndu-şi gulerul paltonului la gît, bătrînul se duse pînă la întrerupător,
stinse lumina şi, tîrşindu-şi papucii prin întuneric, se întoarse la fereastră şi ridică
storul de hîrtie.
Maşa se aşeză pe prichiciul ferestrei, alături de Popkov. Apartamentul se afla la
ultimul etaj. Casele din jur nu erau prea înalte, şi în faţa ochilor lor se deschi -
dea cerul întreg, în care totul vuia şi urla, în care ciocă- neau parcă mii de
baroase. Tot cerul părea un cearşaf negru, uriaş, întins peste toate casele oraşului,
cearşaf care la tot pasul plesnea cu zgomot în mii şi mii de puncte, şi peste tot
unde plesnea apăreau balonaşele exploziilor antiaeriene.
Aproape de tot, chiar în spatele casei, trăgea viforos o baterie de tunuri
antiaeriene, acoperind din cînd în cînd toate celelalte zgomote, iar în intervalul
dintre salvele ei, provenind parcă de la un aparat de radio stricat, se auzea un
zbîrnîit înalt de motor. De cîteva ori, casa se cutremură de suflul exploziilor, iar
undeva în centrul Moscovei izbucneau şi se stingeau vîlvătăi.
Pe urmă Maşa auzi undeva, aproape de tot, un zăngănit.
— E o schijă de proiectil, spuse Popkov. S-a lovit de balcon. Poate te-ai
depărta totuşi de fereastră, că dacă izbeşte în geam ar putea să te taie cioburile...
Maşa nu răspunse nimic şi rămase cu ochii la cer.
— Da, apărarea antiaeriană e serioasă, nu pătrund ei uşor în oraş, strecură
Popkov într-o clipă de relativ răgaz. Şi parcă pentru a-i confirma vorbele, sus de
tot, pe cer, printre balonaşele galbene ale exploziilor antiaerienei, apăru deodată
o pată mare, neobişnuit de galbenă, care se transformă dintr-o pată informă într-
un unghi, apoi într-o jumătate de cruce, pentru ca pînă la urmă să se fărîmiţeze în
pete mici şi să se prăbuşească, drept în jos, stingîndu-se în beznă.
— L-au doborît! strigă Popkov.
Focul antiaerienei începu să se potolească treptat, balonaşele galbene se
spărgeau tot mai rar, iar braţele proiectoarelor încrucişate pe cupola întunecată a
cerului porniră să coboare unul cîte unul spre orizont.
— Primul val a trecut, spuse Popkov, fără să se depărteze de fereastră. Aşa-i de
fiecare dată, noaptea zici că-i Sodoma şi Gomora, dar dimineaţa, cînd ieşi în
stradă, ici-colo dacă fumegă vreo casă. Ici una, colo alta, dar Moscova e
întreagă!
 După aceste vorbe, Popkov lăsă în jos storul de camuflaj, şi vreme de cîteva
minute rămaseră într-un întuneric deplin.
— În fine, războiul e un lucru trecător, spuse Popkov şi aprinse lumina. Ce-ar
fi să bei un ceai cu mine?
Maşa mulţumi, dar îl refuză. O aşteaptă Niusia, cu siguranţă că a şi început să
se alarmeze. Trebuie să-şi ia cît mai repede lucrurile şi să se ducă la ea.
— Mulţumesc, Zosima Ivanovici! Las’ că vin eu altă dată!
— Cînd altă dată? întrebă încruntat bătrînul.
Maşa strînse din umeri.
— Nu ştiu.
Popkov îşi lăsă jos gulerul paltonului şi, cu o gingăşie neobişnuită la el,
mîngîie cu palma lui aspră părul Maşei.
— Bine, du-te!
Apoi închise uşa după ea, şi Maşa auzi zornăitul lanţului de siguranţă.
Maşa străbătu din nou curtea şi se îndreptă spre intrarea lor. Sufla vîntul, şi
canaturile uşii, proptită jos cu două cărămizi, scîrţîiau jalnic din ţîţîni. Şi Maşa îşi
spuse: „Dar dacă acolo sus, la etajul întîi, în cutia de scrisori de la uşa
apartamentului lor, în spatele celor trei găurici rotunde, o aşteaptă o scrisoare
sosită nu ieri, ci abia astăzi, dar nu o scrisoare de la Sinţov, ci una care-i vesteşte
moartea lui?...”
Pe dibuite, ţinîndu-se cu mîna de balustradă, urcă scara cufundată în beznă,
scoase cheia din buzunarul bluzei şi începu să caute broasca. Dar degetele ei
dădură peste ceva care zăngăni surprinzător. Maşa tresări şi-şi trase speriată mîna
înapoi, pe urmă însă prinse între degete urechea cheii din broască, de care atîrna
un inel cu alte cîteva chei. Apăsă pe clanţă, şi uşa neîncuiată se întredeschise,
înspăimîntînd-o parcă. Un minut, Maşa rămase nemişcată şi mută în faţa cheilor,
înfiorată de o spaimă de neînţeles, apoi, furioasă împotriva ei înseşi, deschise
larg uşa şi intră în casă. La început i se păru că peste tot e linişte, dar în clipa
următoare, din cealaltă odaie răzbătu pînă la ea o respiraţie sacadată. Maşa intră
în dormitor şi scoase smucit lanterna din buzunarul mantalei.
Pe salteaua goală dormea Sinţov cu faţa în jos şi cu capul atîrnînd peste
marginea patului, cu căciula, cizmele sparte, şi scurta vătuită pe el. Dormea somn
greu, neclintit, respirînd anevoie, ca un om răcit.
 Încremenită cu lanterna în mînă, Maşa observă într-un tîrziu că fereastra nu-i
camuflată. Stinse lanterna şi se repezi pe întuneric să coboare storurile de hîrtie
din ambele camere, apoi fugi în bucătărie, lăsă şi acolo storul, ieşi pe scară,
scoase din broască legătura de chei, reintră în casă, încuie uşa şi, răsucind pe rînd
toate întrerupătoarele, aprinse singurele două becuri rămase: în săliţă şi la
bucătărie.
Abia pe urmă se întoarse în dormitor. Prin deschizătura uşii din săliţă se
strecura o lumină palidă. Sinţov continua să doarmă cu capul atîrnînd peste
marginea saltelei. Lăsîndu-se în genunchi lîngă el, Maşa îi strînse cu putere capul
la piept şi, ţinîndu-l aşa, la piept, îl săltă şi-l puse uşor pe saltea, apoi, întinzînd
mîna pînă la pernă, o trase mai aproape, săltă din nou capul lui Sinţov şi-l mută
pe pernă. De sub căciula cu clape, trasă pînă la sprîncene, se zărea un pansament
murdar, şi Maşa se temu să i-o scoată. Sinţov nu se trezea, şi ei i se păru că are
febră. Îşi lipi buzele de tîmpla lui, dar tîmpla nu era fierbinte, ci doar umedă,
îmbrobonită de sudoare. Atunci, cu o grabă febrilă, zvîrlindu-şi de pe ea man-
taua, scoţîndu-şi căciula şi trăgîndu-şi într-o clipă cizmele, ca şi cum ar fi putut
trezi cu bocănitul lor pe omul cufundat într-un somn greu, dădu fuga la bucătărie,
aprinse gazul, care pîlpîi anemic cu luciri liliachii în arzător, scoase din cui un
lighean mare de tablă, îl umplu cu apă şi îl puse pe foc.
Pe urmă căută săpunul şi buretele în sertarul mesei din bucătărie, le luă de
acolo, deschise cu cheia dulapul din sufragerie, scoase rufe de schimb, ciorapi,
un prosop, două cearşafuri, o pătură, atîrnă totul pe uşa dulapului şi, luînd
subsuoară doar cearşafurile şi pătura, se apropie iarăşi de pat. Se aşeză la
marginea patului, fără să dea drumul cearşafurilor, şi abia acum se strînse cu tot
corpul de soţul său, îmbrăţişîndu-i umerii şi lipindu-se cu pieptul de spinarea lui.
Apoi izbucni într-un plîns amar şi fericit, sughiţînd, smiorcăind din nas, ba
depăr- tîndu-se pentru o clipă, ba strîngînd iarăşi febril în braţe trupul lui
nemişcat şi tot adormit.
 CAPITOLUL AL DOISPREZECELEA

Numai un om ajuns în ultimul hal de sleire se putea cufunda într-un somn atît
de adînc şi greu, ca de plumb. Şi Sinţov ajunsese în ultimul hal de sleire.
Sinţov intrase în casă şi adormise, prăbuşindu-se fără vlagă pe salteaua goală,
cu numai două ore înainte de sosirea soţiei sale.
Dar între clipa cînd a adormit şi aceea în care, dat jos din maşina lui Liusin,
rămăsese singur pe şosea, la douăzeci de kilometri de Moscova, trecuseră încă
opt ceasuri. Şi aceste opt ceasuri fuseseră amarnic de grele.
Rămas singur pe şosea, regretă că s-a stăpînit şi nu l-a pălmuit pe Liusin. Ce-i
rămînea de făcut acum? Probabil că, neţinînd seama de nimic, cel mai just lucru
ar fi fost să se ducă la punctul de control şi, în măsura posibilului, să explice cum
a ajuns acolo şi unde vrea să se ducă. Dar oamenii nu fac chiar întotdeauna ceea
ce este mai just.
Stînd singur în mijlocul şoselei, Sinţov se căina că s-a urcat în maşina lui
Liusin, dar în acelaşi timp se încă- păţîna şi nu mai voia să dea înapoi. De vreme
ce Moscova este aici, aproape, el va ajunge oricum la fosta sa redacţie, va ajunge
chiar de aici, de unde l-a părăsit tovarăşul Liusin. Va ajunge şi-şi va relua locul
în front!
În starea de disperare şi furie în care se găsea, Sinţov luă hotărîrea să ajungă la
redacţie ocolind toate punctele de control ce-i vor ieşi în cale. Iar dacă nu va
reuşi, dacă va fi reţinut pe drum, nu-i nici o deosebire: tot va trebui să
demonstreze că nu este dezertor şi nici nu are de gînd să devină!
Nici în ajun şi nici a doua zi n-ar fi putut ajunge la Moscova. Lucrul acesta este
aproape sigur. Dar în ziua aceea, în ziua de 16 octombrie, s-a petrecut ceva
neverosimil: părăsind şoseaua şi ocolind punctele de control, Sinţov izbuti să
ajungă pînă la un cartier mărginaş al Moscovei, pe care-l cunoştea cît se poate de
bine, iar de aici, tot nereţinut de nimeni, ajunse chiar pînă în centrul oraşului.
Mult mai tîrziu, cînd toate acestea au rămas de domeniul trecutului, ori de cîte
ori cineva pomenea în prezenţa lui, cu venin sau amărăciune, de ziua de 16
octombrie, Sinţov tăcea cu îndărătnicie: îi era nespus de greu să-şi amintească de
Moscova din acea zi, tot aşa cum nespus de greu este să vezi faţa unui om drag
schimonosită de groază.
Fireşte că nu numai la porţile Moscovei, unde în acea zi lupta şi murea armata,
ci şi în interiorul Moscovei erau destui oameni care făceau tot ce le sta în putere
ca să nu predea oraşul. Şi tocmai de aceea nici n-a fost predat. Dar situaţia de pe
frontul Moscovei se desfăşura în aşa fel încît părea a fi într-adevăr cea mai
disperată situaţie din tot cursul războiului, şi au fost în ziua aceea oameni care, în
deznădejdea lor, erau gata să creadă că a doua zi nemţii ar putea intra în capitală.
Şi, ca întotdeauna în asemenea clipe tragice, credinţa fermă şi munca
neobservată a celor dintîi nu erau încă evidente pentru toată lumea, ele urmînd
să-şi arate roadele abia în viitor, pe cînd dezorientarea şi suferinţa, groaza şi
disperarea acestora din urmă săreau în ochi tuturor. Şi tocmai acest lucru sărea şi
nici nu putea să nu sară, pentru că în acea zi zeci de mii de oameni, căutînd să
fugă de nemţi, îşi părăsiră casele şi, grăbindu-se să iasă din oraş, umplură străzile
şi pieţele, scurgîndu-se într-un şuvoi dens spre gările şi şoselele care duceau spre
răsărit; deşi, ca să fim drepţi, ulterior istoria nu avea să aibă temei de a osîndi
decît numai cîteva mii din aceste zeci de mii de oameni...
Sinţov mergea pe străzile Moscovei, unde nimeni nu se sinchisea de el în
această groaznică zi în care oamenii, rătăcindu-se unul de altul, se căutau şi nu se
mai găseau, băteau cu pumnii în uşile zăvorîte şi aşteptau disperaţi la răscruci
sub stîlpii ornicelor oprite, strigau şi plîngeau în vîrtejul mulţimilor din pieţele
gărilor.
Liusin pierise de mult din gîndurile lui Sinţov; furia împotriva acestui om i se
părea măruntă şi neînsemnată acum, în mijlocul puhoiului de suferinţă care-l
prinsese şi-l tîra ca pe o surcică pe străzile Moscovei. Nu-l mai ocăra pe Liusin,
ci se ocăra pe sine însuşi: dacă ar fi procedat altfel, dacă s-ar fi dus la secţia
specială, aşa cum hotărîse de la început, poate că i s-ar fi dat pe loc o puşcă în
mînă încă acolo, la o sută de kilometri de Moscova, unde se decidea soarta ei. Pe
cînd acum, ca să mai poată trage nădejdea într-un asemenea deznodă- mînt,
trebuia mai întîi să ducă la bun sfîrşit ceea ce a început: să răzbată pînă la
redacţie.
Ajuns în centru, ocoli porţile Nikitinskie, blocate de o masivă îngrămădire de
oameni şi maşini, şi intră în fundătura Hlînovski, unde se afla redacţia ziarului
Gudok. Mai fusese aici o dată, mai demult, încă înainte de război.
În fundătură, ca peste tot în restul oraşului, plutea un iz de fum. Răbufnirile
vîntului ridicau de pe caldarîm şi răsuceau în trombe înalte cenuşa hîrtiilor arse.
Toate ferestrele redacţiei erau închise şi acoperite pe di-năuntru cu storuri de
camuflaj; în faţa uşii zăvorîte şedea un paznic bătrîn, într-o manta neagră de
feroviar, în mînă cu o puşcă de calibru mic. Şedea şi nu lua în seamă agitaţia
oamenilor încărcaţi cu bagaje, care treceau tot timpul în goană prin faţa lui.
Sinţov se apropie de moşneag şi, cu toate că răspunsul negativ era evident
dinainte, întrebă totuşi dacă nu s-a mutat acolo redacţia unui ziar de front.
Paznicul clătină din cap.
— Da Gudok ce-a făcut, a plecat? întrebă iarăşi Sinţov, deşi era clar că Gudok
plecase.
— Ce te interesează? întrebă paznicul şi ridică abia acum capul spre Sinţov. Ia
legitimează-te. Ce acte ai?
— Ce nevoie ai dumneata de actele mele? întrebă Sinţov.
— Am nevoie, ca să ştiu dacă se cuvine să-ţi răspund sau ba! răspunse furios
bătrînul.
 Da, Gudok plecase, iar ziarul de front nu venise încă şi nici nu se ştia dacă va
mai veni. Asta era clar. Şi dacă Sinţov, chiar după ce primi răspunsul, tot mai
stătea pe trotuar şi se uita la ferestrele redacţiei, o făcea numai pentru că acum
chiar că nu mai ştia de loc unde să se ducă.
Deodată, îl străfulgeră gîndul că de vreme ce redacţia nu se află la Moscova,
trebuie măcar să-l găsească pe Serpilin: nu fusese oare transportat la un spital din
capitală?...
,,Da, dar cum să-l găseşti? întrebă o altă voce, vocea lucidă a propriei sale
conştiinţe. La care spital? Cine o să-ţi poată răspunde astăzi în mijlocul acestei
zăpăceli unde este Serpilin?”
Nu departe de locul unde se afla, colţ cu piaţa Ar- batskaia, se înălţa clădirea
Direcţiei politice a armatei. Sinţov îşi aduse aminte că fusese acolo în nouă sute
patruzeci, înainte de a fi trimis la Grodno, şi-şi spuse: ,,Să mă duc acolo?” Dar
cine-l va lăsa să intre în clădire fără acte? Şi apoi, astăzi se mai află oare acolo
Direcţia politică? Nu prea e probabil...
,,Dar dacă nu mă pot duce nici acolo, unde să mă duc? Ce să fac?”...
Şi iarăşi îi trecu prin minte visul acela irealizabil, pe care-l mai alungase de
cîteva ori: dar dacă Maşa mai este totuşi la Moscova? Şi speranţa asta
neîntemeiată, deşi tot i se mai împotrivea, îl împinse să iasă din fundătura
Hlînovski şi să pornească spre strada Usaciovka, spre casa din care plecase pe
front.
Pe la jumătatea drumului făcu încă o sforţare ca să-şi alunge nădejdea deşartă:
mai mult ca sigur că n-o să găsească pe nimeni în casă. Dacă se duce totuşi într-
acolo, o face nu pentru că ar nutri vreo speranţă! Trebuie pur şi simplu să se
aşeze undeva, barem pentru o oră, să-şi vină doar în fire; iar dacă nu va găsi
cheia la nimeni, măcar să se odihnească puţin pe scară! Apoi se va scula şi va
pleca... Unde va pleca? Se va duce pur şi simplu la comisariatul militar, se va
duce şi va spune, fără să intre în amănunte, doar că s-a prezentat voluntar şi cere
să fie înrolat... Că doar se formează unităţi de voluntari, că doar se trimit oameni
direct pe front!... Pe urmă acolo, după prima luptă, va explica totul! Acolo asta
nu va mai avea importanţă. Important este acum un singur lucru: să fie primit şi
trimis pe front! Da, asta este!
Dar în ultima clipă, cînd a ajuns chiar lîngă casă şi şi-a amintit totul pînă la
cele mai neînsemnate amă-nunte: cum l-a pregătit Maşa de plecare, atunci în
iunie, în camera asta de la etajul întîi, toate gîndurile, afară de acela că ea poate fi
acolo sus, îi zburară din cap.
Uşa de la intrare era larg deschisă şi proptită jos cu cîteva cărămizi. În faţa ei,
pe trotuar, se tăvălea un fotoliu sfărîmat. După toate cîte văzuse pe cînd străbă-
tuse Moscova, Sinţov nu se mai putea mira de nimic; înlăturînd cu piciorul
sfărîmăturile fotoliului, intră în casă, urcă scara şi bătu la uşă cu pumnul.
Înţelesese de mult că dincolo de uşă nu este nimeni; totuşi, continuă să bată; se
lipi cu faţa de tăbliţa uşii, şi în această bătaie sălbatică, fără noimă, se ascundea
toată puterea disperării care-i umplea fiinţa.
În sfîrşit, îşi dezdoi spinarea, se întoarse-n loc, dădu din mînă a lehamite şi,
poticnindu-se la tot pasul, coborî scara.
Pe poarta curţii ieşea cu spatele un camion plin de catrafuse şi saci. Era atît de
plin, încît vîrful grămezii de bagaje se agăţa de arcada scundă a porţii. În faţa
camionului, pe caldarîm, un om se agita febril, dînd din mîini şi strigînd: ,,Mai la
stînga, mai la stînga, ajunge, acum dă-i înainte, dă-i înainte!... În sfîrşit, camionul
ieşi de sub poartă, omul care ţopăise în faţa lui se opri şi-şi şterse obrazul asudat
cu mîneca hainei de postav. Acum Sinţov îl recunoscu. Era administratorul
blocurilor, Kliuşkin sau Krujkin, aşa ceva. Sinţov îl cunoştea încă de pe vremea
cînd îi făcea curte Maşei, dar nu-şi amintea cum îl cheamă.
— Ascultă! strigă el. Ascultă, cetăţene, repetă apoi mai tare şi, repezindu-se
spre administrator, aşa slăbit cum era, îl înşfăcă cu atîta putere de guler, încît
haina acestuia trosni la încheieturii.
— Ce-ai înnebunit? strigă administratorul, ridicînd mîna să-l lovească, dar îl
recunoscu îndată. Dumneata băteai acolo în uşă?
— Eu.
— Soţia dumitale a plecat!
— Unde?
— Da cine-i mai ştie pe toţi?! răspunse administratorul şi se căţără sus pe
grămada de bagaje. Toate listele de locatari le-am ars, toate au fost arse astăzi,
pînă şi cărţile de telefon. Toate! urmă el de sus, din camion, cu un fel de
frenezie. Soţia dumitale a plecat încă din iulie — era în uniformă militară.
— Şi încotro a plecat? strigă Sinţov, păşind după camion, care se urnise.
— Hei, stai puţin, stai! se porni să strige deodată administratorul, şi bătu cu
palma în acoperişul cabinei. Hei, dumneata, îl chemă el pe Sinţov, cînd maşina
frînă. Am şi eu aici o cheie de la uşa de intrare!
Îşi deschise dintr-o smucitură servieta, scoase de acolo un inel de sîrmă groasă,
pe care se bălăbăneau vreo douăzeci de chei.
— Care din ele e a dumitale? Găseşte-ţi-o, dar mai repede.
Sinţov se apropie şi începu să cerceteze şovăielnic legătura de chei.
— Haide, haide, repede! îl zorea administratorul, că- tînd la chipul nerăbdător
al şoferului, care se iţea pe geaimul cabinei. Da la urma urmei, ia-le pe toate!
strigă el şi-i lepădă în mînă toată legătura.
Sinţov n-o putu reţine la timp, şi legătura de chei, căzu, zornăind, pe caldarîm.
— Dar dumneata încotro pleci? întrebă Sinţov cînd oblonul camionului trecu
prin dreptul său.
— Plec unde pleacă toată lumea! strigă administratorul. Sînt membru de partid.
Ce-ai vrea, să stau aici să-i aştept pe nemţi ca să mă spînzure?
 „Halal membru de partid! Cel puţin dacă n-ai minţi!” îşi spuse Sinţov şi,
ridicînd de pe jos cheile, îşi aminti cu furie mîna puternică şi păroasă care atîrna
adineauri din camion cu degetele crispate pe acest inel.
Cercetînd cheile una cîte una, îşi spuse deodată că e posibil ca în casă să se afle
un bileţel lăsat de Maşa pentru orice eventualitate... Gîndul la acest bilet îl co-
pleşi cu atîta forţă, încît se repezi într-un suflet pe scară în sus, descuie uşa şi
năvăli în casă, lăsînd inelul cu chei să atîrne afară în broască.
Nu era nici un bilet. Nici pe masa din sufragerie, unde se afla binecunoscuta
scrumieră de lemn în chip de barcă lucioasă cu cap de lebădă, nici în dormitor pe
pat, unde nu era decît o saltea în dungi şi o pernă neînfă- ţată, cu cîţiva fulgi ieşiţi
printr-o cusătură.
Dulapul era încuiat. Sinţov trase de mînerul uşii, dar dulapul nu se deschise.
Pretutindeni, pe duşumea, pe scaune, pe masa neacoperită, se aşternuse un strat
gros de praf. În sufragerie, vîntul zgîlţîia un oberliht cu gea-mul crăpat; Sinţov
închise ferestruica şi se aşeză pe un scaun, trîntindu-şi greu pe masă mîinile mari
şi slăbite.
Toate cîte le îndurase el — ca şi toţi cei alături de care străbătuse cu atîta
fermitate drumurile războiului, începînd de la Moghiliov — aveau sau nu aveau
rost, în funcţie de o singură şi simplă întrebare: vom învinge, sau nu vom învinge
în încleştarea aceasta începută atît de tragic pentru noi? Nu numai în lista
oamenilor ţinută de el şi predată lui Şmakov lîngă Elnea după ieşirea din prima
încercuire, ci chiar în sufletul său era înscris pomelnicul tuturor sacrificiilor,
făcute de cele mai multe ori fără nici o şovăială sub ochii lui de către oamenii
care făureau victoria cu preţul vieţii lor. Iar acum, sub ochii lui, aici la Moscova,
în dreptul acestei lungi liste însîngerate, se punea un imens semn de întrebare,
negru şi uriaş ca însăşi nenorocirea!
Poate că dacă ar fi fost în altă stare, nici n-ar fi identificat posibilitatea
îngrozitoare a pierderii Moscovei cu posibilitatea unei înfrîngeri definitive şi a
sfîrşitului a tot ce există. Dar acum, în starea în care se afla, sufletul lui putea fi
asemuit cu o luntre în care se încărcaseră într-una atîtea poveri, încît pînă la urmă
începuse să se scufunde. Şi, peste toate, casa asta pustie şi mută: nici soţie, nici
copil, nici tată, nici frate — nimeni!
Cheia casei i-o aruncase un om care pleca din Moscova pentru că a doua zi —
aşa credea omul acela — aici în Moscova urmau să intre nemţii. Şi omul acela
fugea din Moscova — cu siguranţă că pleca fără ordin. Sinţov putea să şi jure că
aşa este —, dădea bir cu fugiţii, deşi avea un gît de bivol şi două mîini puternice,
tocmai bune să mînuiască o puşcă...
Nu, Sinţov nu invidia pe acest bivol dornic să se salveze, dar faptul că el unul
nu avea în buzunar carnetul de partid, că nu putea să se ducă nici pînă la a treia
stradă, la raionul de partid, unde îşi primise odinioară carnetul roşu, şi să spună:
„Eu, comisarul Sinţov, am venit să apăr Moscova, daţi-mi o puşcă şi spuneţi-mi
unde să mă duc!” — imposibilitatea de a face asta îl strivea.
Se gîndea cu nemăsurată suferinţă la acest lucru, pînă cînd deodată, da, chiar
aşa, deodată, cum se întîmplă adesea cu cele mai importante gînduri din viaţa
noastră, îi fulgeră prin minte: ,,Şi de ce n-aş putea? De ce? De ce nu m-aş putea
duce la raionul de partid să spun: «Eu, comunistul Sinţov, vreau să apăr
Moscova!»? De ce să nu pot spune asta? Am încetat să fiu comunist? Bivolul
acela din camion îndrăzneşte să se numească membru de partid, iar eu am încetat
să mai fiu comunist? Chiar dacă n-am fost crezut, chiar dacă mulţi nu mă vor
crede nici de acum încolo, eu însă o ştiu, ştiu bine cine sînt! Ştiu doar foarte bine
că n-am încetat nici o clipă să fiu comunist! Şi atunci, de ce mă tot gîndesc să mă
duc la secţia specială, la redacţie, la comisariatul militar, dar ezit să mă duc la
raionul meu de partid, acolo unde am fost primit în rîndurile partidului? Cine
poate să-mi interzică de a mă duce acolo? Cui i s-a dat acest drept? Şi, mai cu
seamă, cine mi-a luat mie dreptul de a mă duce?”
Se ridică de la masă, dar simţi cum îl cuprinde ameţeala. Se duse totuşi la
bucătărie şi, pe întuneric, cotrobăi multă vreme prin rafturi, pînă cînd, spre
norocul lui, găsi o jumătate de pîine, tare ca un pesmet. Se apropie de chiuvetă şi
încercă dacă curge apa. Curgea. Sprijinindu-se cu umărul de perete, începu să
moaie pîinea sub şuviţa de apă şi să mestece lacom una cîte una bucăţile muiate,
care se fărîmiţau între degete.
Mesteca ultima bucată de pîine, cînd afară bufni prima salvă a tunurilor
antiaeriene. Pe geamul necamu-flat sclipi dunga albă a unui proiector; explozia
unei bombe zgudui casa. Sinţov închise robinetul şi, ascul- tînd bubuitul
antiaerienei, se întoarse iarăşi cu gîndul la lucrul cel mai înspăimîntător, la care
mai chibzuise de atîtea ori în ziua aceea şi în faţa căruia pînă şi pro-pria lui
nenorocire i se părea cu totul neînsemnată: „Oare-i adevărat că nu-i vom mai
putea opri, că vom pierde Moscova?!”
— Plec chiar acum! îşi spuse în şoaptă, gîndindu-se la raionul de partid, dar,
vrînd să se dezlipească de perete, simţi că nu va fi în stare să ajungă pînă acolo;
trebuia neapărat să se întindă pentru o clipă. Să se odihnească, şi apoi să plece.
Sprijinindu-se cu palma de pe-rete, se tîrî pînă în dormitor, se apucă de bara
nichelată şi rece a patului şi se prăvăli grămadă pe salteaua goală.
— Mă odihnesc puţin şi plec, şopti el cu îndărătnicie. Doar un sfert de oră să
stau întins, şi pe urmă plec...

Cînd Maşa începu să-i zgîlţîie, Sinţov, fără să se fi trezit încă, se întoarse şi
gemu, la început răguşit şi ameninţător, pe urmă însă atît de jalnic, încît Maşa
simţi că i se frînge inima. Acum ar fi fost gata să mai stea chiar şi o oră, tot aşa
aplecată deasupra lui, fără să-ncerce a-l mai trezi. Sinţov însă începuse să se tre-
zească. Din străfundul fiinţei sale frînte de osteneală se înălţa o senzaţie care nu-l
mai lăsa să doarmă. Pe jumătate adormit încă, se suci într-o rînă, desfăcu larg
braţele, şi le lăsă grele pe umerii Maşei, o îmbrăţişă strîns şi, brusc, de parcă l-ar
fi lovit cineva, deschise ochii. În ochii lui nu era nici somn, nici mirare, ci doar
fericire, o fericire atît de nemăsurată, cum în toată viaţa ei, nici pînă atunci şi nici
de atunci încolo, Maşei nu i-a mai fost dat să vadă în ochii nimănui.
Să-l fi pus cineva pe Sinţov să se gîndească şi o sută de ani ce bucurie sau
noroc şi-ar dori el tot n-ar fi putut cere o altă bucurie mai mare decît chipul
acesta drag, scăldat în lacrimi şi lipit de obrazul lui. Întreaga urgie a atîtor zile şi
a celei mai chinuitoare din toate — cea de astăzi — pieri deodată, alungată
departe, la mii de poşte. Acum iarăşi nu se mai temea de nimic.
O luă de umeri şi, înălţîndu-i faţa spre a sa, îi zîmbi. Zîmbetul lui nu trăda
nici suferinţă, nici jale, era cel mai obişnuit zîmbet al lui, cel dinainte. Iar
Maşa, privind chipul îngrozitor de schimbat şi de slă- bit al soţului său, îşi spuse
că înfăţişarea lui, care o speriase în aşa hal în prima clipă, încă nu înseamnă
nimic.
Cu elanul neraţional al clipei şi cu toată sinceritatea de care era capabilă
propria ei inimă, străină de orice şovăială, Maşa se grăbi să-şi explice tot ce s-a
întîm- plat cu el, cam în felul următor: Sinţov comanda un detaşament de
partizani şi a fost chemat de urgenţă, cu
 avionul, la Moscova. De ce era neapărat comandant de partizani, de ce anume a
fost chemat tocmai el, şi încă adus cu avionul, Maşa nu s-a întrebat. Chiar în ajun
li se povestise la şcoală că nu demult au fost aduşi la Moscova cu avioanele, din
spatele frontului duşman, mai mulţi comandanţi de detaşamente de partizani, şi
de-a dreptul de la aerodrom, aşa cum se găseau, au fost duşi să raporteze.
Unde şi ce n-a fost Sinţov în gîndurile ei în aceste cîteva luni?! Acum însă,
explicîndu-şi în acest fel apariţia lui neaşteptată, nu-l mai vedea decît aşa, şi
nicicum altfel.
Sinţov îi dădu drumul şi se sprijini de perete. Orice mişcare îi cerea mari
sforţări, o paloare bruscă îi cuprinse obrazul.
— Ce ai la cap, eşti rănit? întrebă Maşa.
Încordîndu-se ca să reziste durerii, el îşi scoase cu amîndouă mîinile căciula.
Dar de data asta pansamentul nu se lipise de ea, şi Sinţov nu simţi nici o durere,
de aceea, privindu-l drept în ochi, Maşa îl crezu că n-are decît o simplă
zgîrietură.
— Nu vrei să te pansez eu?
Sinţov spuse că nu-i nevoie. Acum două zile fusese pansat după toate regulile
artei şi era mai bine să nu umble la pansament.
— Ce-i cu mama şi cu Tania? întrebă el şi, înainte ca Maşa să-i răspundă,
descifră totul pe chipul ei: Maşa nu ştie nimic, nimic decît ceea ce ştiuseră
amîndoi, atunci în iunie, cînd şi-au luat rămas bun în Gara Bielorusă.
Sinţov n-o mai întrebă altceva — ce era să mai întrebe? Se mulţumi doar să
tacă multe minute în şir şi să-i strîngă mîinile într-ale lui, ca atunci prin grilajul
gării în ultima clipă înainte de despărţire...
Maşa slăbise, îşi tunsese mai scurt ca înainte părul, şi în uniforma ei militară,
cu gulerul bluzei mult prea larg pentru gîtul ei, se transformase din nou dintr-o
femeie cum era, într-o fată, şi nici măcar în acea fată dinainte de căsătorie, ci în
fetiţa tînără de tot pe care Sinţov o condusese odinioară, cu şase ani în urmă, la
plecarea ei în Orientul Îndepărtat.
— Te-ai înrolat totuşi în armată, spuse el într-un tîrziu.
— M-am înrolat.
— Eram sigur. Nici nu mă aşteptam să te găsesc aici.
— Înseamnă deci că însuşi dumnezeu ne-a adunat laolaltă, spuse Masa cu
ardoare.
— De cînd te-ai făcut aşa bisericoasă? încercă el să glumească, dar ea nici nu
băgă în seamă gluma lui.
— Nu zău, continuă Maşa cu aceeaşi ardoare. Eu sînt învoită doar pînă mîine
dimineaţă. N-am mai fost acasă de mai bine de-o lună. Şi cînd te gîndeşti că şi tu,
şi eu, exact în aceeaşi zi...
— Înseamnă că trebuia neapărat să ne vedem, spuse Sinţov, şi pe chipul lui
istovit apăru un zîmbet blînd, atît de bine cunoscut, zîmbetul omului mai vîrstnic
care ştie cu mult mai multe decît ea. Nu te mai mira. Spune-mi mai bine: de ce ai
venit, de ce n-ai fost acasă o lună întreagă, şi pe unde eşti, ce treabă faci?...
Maşa schiţă o slabă încercare de împotrivire: tot ce făcuse ea în acest răstimp
nu era prea interesant. Dar Sinţov îi apucă încetişor mîinile de la încheietură şi o
strînse blînd, dar autoritar.
— Am să-ţi povestesc totul, dar e o istorie lungă. Spune-mi tu întîi, pe scurt,
barem în două vorbe: unde faci serviciul? N-ai fost încă pe front?
Maşa îi privi obrazul slab şi ostenit, creţurile necunoscute ei de la colţul gurii
cu buze crăpate, zăbovi asupra ochilor, în care desluşi de asemenea ceva nou —
ce anume nu-şi dădu seama —, ceva care nu exis-tase înainte, şi pricepu că
trebuie sau să nu-i spună nimic, sau să-i spună absolut totul. Zgîrcindu-se la
cuvinte, pentru că i se părea mai important ca orice să-l spele şi să-l culce cît
mai curînd, Maşa îi povesti pe scurt despre ea, încîlcind dintr-o dată toate
instrucţiunile severe ce li se dăduseră la şcoală de a nu spune nimănui nimic,
în nici o împrejurare... La drept vorbind, atunci ea nici nu se gîndi la lucrul
acesta, căci atît împrejurările în care se pomenise, cît şi omul căruia i se
destăinuia nu puteau fi prevăzute în nici un fel de instrucţiuni.
Sinţov o asculta, continuînd să-i ţină mîinile într-ale lui şi simţind de fiecare
dată tresărirea mîinilor ei cînd, în cursul povestirii, ea încerca să facă vreun gest.
Maşa îi povesti totul, afară de două lucruri: că va fi paraşutată chiar peste cîteva
zile şi că la ora şapte dimineaţa precis o va aştepta un camion în colţul străzii
Pirogov.
Sinţov o asculta fără să-şi schimbe expresia feţei, cel mult dacă i se accentua
paloarea. Dacă ar fi auzit toate acestea cu trei luni în urmă sau, cu atît mai mult,
înainte de începerea războiului, cu siguranţă că s-ar fi îngrozit de cele ce o
aşteptau pe Maşa şi i-ar fi spus asta pe faţă, fără să se teamă nici că ar putea-o
jigni, nici că s-ar putea certa cu ea... Acum însă, după cîte îndurase, deşi sufletul
îi era copleşit de nelinişte pentru ea, nu se simţea în drept să-i spună nici un
cuvînt. Văzuse în încercuire femei care făceau lucruri nu mai puţin primejdioase
ca acelea pe care urma să le facă Maşa. De ce n-ar avea şi ea dreptul să le facă?
Doar pentru că pe acele femei nu le iubea, iar pe ea o iubeşte?
— Cine ştie, spuse el îngîndurat, reuşind să se stăpînească, după ce Maşa
termină de vorbit şi ridică spre el ochii neliniştiţi. Poate că acolo, undeva, de
partea cealaltă a frontului, ai să întîlneşti pe tata sau pe fratele meu...
— Crezi că n-au apucat să plece din Veazma? întrebă ea.
— Cred că nu, răspunse el cu un glas gîtuit: prea îl tulburaseră amintirile
stîrnite de întrebarea ei. Cred că nu, repetă el. Ca şi mulţi alţii. Îşi apropie
obrazul de faţa ei şi spuse încet şi liniştit, cum vorbeşti cu un copil mic: Probabil
că tu tot nu-ţi poţi închipui încă pînă la capăt toate aceste lucruri. Asta nu se
întîmplă numai cu tine şi cu mine, ci cu milioane de oameni. Este rezultatul
războiului şi nu poate fi îndreptat decît prin război.
Pe faţa lui pîlpîi o clipă o expresie de cruzime, pe care Maşa nu i-o cunoştea.
— Eşti foarte obosit? întrebă Maşa.
 Sinţov închise ochii şi-i deschise din nou.
— A fost greu?
Sinţov înclină uşor capul — iar îl prinsese ameţeala şi căuta să şi-o biruie.
— Cînd ai sosit la Moscova, astăzi? Cu avionul? întrebă Maşa în şoaptă, i se
păruse că, închizînd ochii, el îşi aminteşte de ceva, şi se temea să-i tulbure gîn-
durile.
Şi pentru că ea vorbise în şoaptă, cît şi din pricina ameţelii, Sinţov nu mai auzi
ultimele cuvinte: „cu avionul”, care l-ar fi mirat, ci numai cuvîntul precedent:
„astăzi”, şi dădu afirmativ din cap.
— Am să te ajut să te dezbraci, am să te spăl şi am să te culc, spuse Maşa. Şi,
speriindu-se ea însăşi de vorbele „am să te spăl”, ca nu cumva să i se pară că i-ar
fi mai puţin drag aşa murdar cum era în clipa aceea, îi apucă impetuos mîna grea,
plină de vînătăi şi zgîrieturi şi i-o sărută fierbinte de cîteva ori în şir.
— Hai să ne spălăm, vrei? întrebă ea, ridicînd ochii spre el.
Iar el ce era să spună?
— Da, bine, fireşte că vreau! Ce şi-ar mai fi putut dori decît ca aceste mîini
gingaşe, mici şi puternice, la care se gîndise de atîtea ori în acest răstimp, să-l
dezbrace, să-l spele şi să-l culce?
— De cum te-am văzut, am şi pus apă la încălzit, spuse Maşa.
— De cum m-ai văzut, ai şi pus apă la încălzit? Uite ce chibzuită eşti! surîse
Sinţov.
— Nu sînt chibzuită, răspunse ea, sînt pur şi simplu dornică să te ajut, îmi pari
foarte slăbit.
— Da, foarte slăbit, spuse Sinţov şi, apucîndu-i mîna mică şi curată în palma sa
mare şi murdară, simţi nevoia să i-o strîngă pînă la durere.
— O, am şi uitat! Poate că ţi-e foame? întrebă ea.
— Nu, deocamdată nu, răspunse el şi, uimit, îşi dădu seama că într-adevăr
acum nu-i este foame de loc. Tu du-te la bucătărie, am să mă dezbrac şi am să
vin şi eu. Apoi, zărind prin uşa deschisă mantaua Maşei, aruncată pe masa din
sulfragerie, adăugă: Doar să-mi arunci mantaua ta, să mi-o pun pe umeri.
După ce Maşa îi aduse mantaua, Sinţov o petrecu din ochi pînă ieşi din cameră,
apoi îşi lăsă jos picioarele şi începu sa-şi scoată cizmele.
Apoi stătu multă vreme cu picioarele în ligheanul cel mare de tablă, şi Maşa îl
spălă cum îşi spală mamele copiii, cum spală bătrînele îngrijitoare din spitale pe
soldaţii bolnavi sau răniţi.
În timp ce-l spăla, Maşa observă cele două cicatrice albe de pe şold.
— Ai fost rănit? întrebă ea încet, şi înţelese după mişcarea capului său: da,
fusese rănit.
— Dă-mi te rog o cană cu apă, ceru el, după ce Maşa, susţinîndu-l de subsuori,
îl conduse ca pe un bolnav pînă la pat şi-l aşeză.
 Pînă să-i aducă apa, el se culcă. Cearşafurile erau curate, mai păstrau cutele de
la călcat, iar peste ele, pe lîngă pătură fusese întinsă şi mantaua Maşei. Sinţov pi-
păi cu buricele degetelor cămaşa curată de pe el, apoi o mirosi: după ce stătuse
cîteva luni închisă în dulap împreună cu rufele Maşei, cămaşa de pînză mirosea a
apă de colonie, binecunoscuta apă de colonie a soţiei sale. O altă cămaşă de-a lui
înlocuia faţa de pernă.
Maşa îi aduse cana cu apă şi, în timp ce Sinţov bea, închise uşa şi ridică storul
de la fereastră, apoi, luîndu-i cana din mînă, se dezbrăcă repede, se întinse alături
de el şi se înveli înfrigurată.

— De ce nu dormi? Eşti atît de obosit, o simt!

— Sînt obosit, dar nu pot dormi.
— De ce te aşezi?
— Aşa mi-e mai uşor să vorbesc. Trebuie, vreau să-ţi povestesc totul...
— Mai tîrziu. Acum mai bine culcă-te. Eşti obosit. Mă şi tem, prea eşti obosit.
Poate că te supără proiectoarele? Stai să mă scoli să trag storul...
— Nu mă supără nimic.
— Bine, atunci acoperă-ţi umerii. Ia mantaua. O să-ţi fie frig. Vrei neapărat să
şezi?
— Da... Nici nu ştii ce însemnează pentru mine să te văd astăzi...
— De ce crezi că nu ştiu?
— Nu, nu ştii. Pînă n-am să-ţi povestesc prin cîte am trecut, n-ai să poţi
înţelege. Abia după ce-am să-ţi povestesc ai să înţelegi. Nici nu-ţi poţi închipui
ce recunoştinţă îţi port în clipa asta.
— Recunoştinţă? Pentru ce?
— Pentru că mă iubeşti.
— Ce prostie! Parcă poţi fi recunoscător pentru asta?
— Da, poţi fi recunoscător.
Maşa simţea că mai este tulburat şi pentru alt motiv decît de revederea lor, dar
nu putea să-şi dea seama pentru ce anume. Ea însăşi era copleşită de recunoştinţă
faţă de el pentru că era aici, lîngă ea, pentru că luptase, pentru că fusese rănit şi a
rămas în viaţă, pentru că este obosit şi totuşi are aceleaşi mîini blînde şi puternice
ca odinioară, pentru că o iubeşte tot ca odinioară... Pentru toate acestea laolaltă îi
era recunoscătoare... Dar de ce să-i fie el recunoscător, asta chiar că nu putea
pricepe. Că doară nu pentru că-i sărutase mîinile şi-i spălase picioarele, nu pentru
că-l iubeşte ca şi înainte sau şi mai mult?... În definitiv, totul era aşa de firesc,
cum ar putea fi altfel?
Sinţov simţea într-adevăr o recunoştinţă nemăsurată pentru tăria iubirii ei şi
pentru că, simţind iarăşi această tărie, era în stare să-i povestească despre toate
lucrurile care-i chinuiau sufletul atît de amarnic, încît i se părea că sufletul lui
trage să moară.
 Sinţov inspiră adînc şi zîmbi pe întuneric, de parcă prin acest zîmbet şi-ar fi
luat rămas bun de la tot ce fusese blînd şi gingaş între ei în noaptea aceea. Ea nu-
i văzu zîmbetul, dar îl simţi şi întrebă:
— Zîmbeşti? Cui zîmbeşti?
— Ţie.
Şi pe dată, devenind grav, îi mărturisi că pentru el cel mai preţios lucru este
credinţa şi sprijinul ei în această clipă grea a vieţii sale.
— De ce grea?
— Grea, repetă el. Şi, fără veste, o întrebă: Tu ce-ai presupus cînd m-ai văzut
aici într-o bluză străină, cu scurta asta vătuită pe mine? Ai socotit probabil că vin
de la partizani? Nu?
— Da.
— O, nu, e ceva cu mult mai rău. Şi repetă: Da, mult, mult mai rău!
Maşa tresări şi se încordă toată. El crezu că-l va întreba ce înseamnă toate
acestea. Dar ea nu întrebă nimic. Se săltă doar şi se aşeză în pat, ca şi el. În tot
cursul povestirii lui, Maşa fu scuturată de un tremur interior, în timp ce el,
dimpotrivă, vorbi tot timpul cu un glas egal, reţinut, pe care, dacă l-ar fi cunoscut
mai puţin, l-ar fi putut considera cît se poate de calm.
Deşi îi era foarte greu, Sinţov povesti totul pe rînd, de la început, cu de-
amănuntul, pentru că altfel ea nu l-ar fi înţeles.
Îi povesti despre noaptea de lîngă Borisov şi despre ostaşul ucis; despre
şoseaua Bobruiskului şi moartea lui Kozîrev; despre luptele de la Moghiliov şi
despre cele două luni şi jumătate de încercuire. Îi voribi despre tot ce văzuse şi
gîndise: despre marea vitejie a oamenilor şi despre uluirea lor în faţa grozăviei şi
a absurdităţii celor ce se petreceau; despre dîrzenia şi neînfricarea lor, ca şi
despre întrebările înspăimîntătoare care le frămîntau mintea: de ce se întîmplase
aşa şi cine purta vina? Îi vorbi despre toate, fără s-o cruţe, aşa cum nici pe el nu-l
cruţase războiul. Prăvăli asupra Maşei în aceste două sau trei ore tot amarul şi
toată greutatea încercărilor care se prăvăliseră asupra lui însuşi în aceste patru
luni, prăvăli totul deodată, fără să cîntărească nici ţăria vorbelor sale, nici măsura
necunoaşterii ei, imensă, cu toate că şi Maşa ştia cîte ceva despre război din
comunicate şi din ziare, cu toate că avea şi ea ochi şi urechi şi propriul său bun-
simţ, care-i spunea că cele ce se petrec sînt cu siguranţă mult mai cumplite decît
cele ce se spun şi se scriu în ziare. Dar ceea ce-şi imagina ea era una, iar ceea ce
povestea Sinţov era eu totul alta, incomparabil mai îngrozitor, mai cutremurător.
Maşa şedea pe pat şi, ca să-şi stăpîneaseă tremurul, strîngea în dinţi un colţ al
pernei, pe care o înfăţase cu o cămaşă de-a soţului ei în loc de faţă de pernă.
Dacă Sinţov ar fi putut s-o vadă, ar fi observat că n-are pic de sînge în obraji şi
că mîinile-i încleştate se lipesc cu atîta disperare de piept, de parcă l-ar implora
să se
 oprească o clipă, s-o cruţe, s-o lase să-şi reia suflarea. Dar el nu-i vedea faţa,
căci îşi aţintise privirea în perete şi, prins cu o mînă de căpătîiul patului, iar cu
cealaltă strînsă pumn, secera fără cruţare aerul din faţa sa şi vorbea, vorbea într-
una, spunea tot ce se strînsese în sufletul lui de atîta vreme şi ceea ce nu avea cui
împărtăşi acum decît ei.
Abia cînd Sinţov povesti despre ultima luptă, cea de lîngă Elnea, şi despre
fericirea pe care o resimţise în noaptea ieşirii din încercuire, abia atunci chipul ei
împietrit de încordare se destinse, şi Maşa oftă uşor. Era prima dată cînd răsufla
mai lin, împăcată.
— Ce-i cu tine? întrebă el.
— Nimic, spune mai departe, şopti ea, venindu-şi în fire şi nădăjduind că de
acum încolo nu va mai auzi nimic îngrozitor.
Dar lucrul cel mai îngrozitor urma abia de aici înainte, şi Sinţov, băgînd de
seamă că Maşa se află la capătul puterilor, n-o cruţă nici de data asta, şi începu să
vorbească despre lucrul cel mai îngrozitor şi despre el însuşi, care şade în faţa ei,
aşa cum este — după ce a îndurat ceea ce a îndurat, după ce a făcut ceea ce a
făcut şi n-a făcut ceea ce n-a putut face. Iar dacă după toate acestea mai trebuie
totuşi să poarte răspunderea pentru soarta lui cea blestemată, apoi el va purta
această răspundere oriunde şi în faţa oricui, fără să-şi plece capul. Mai cu seamă
acum, după ce a revăzut-o pe ea, Maşa!
— Soartă, soartă! Puţin îmi pasă de soarta asta a mea! izbucni el deodată,
ridicînd glasul înfiorat de tulburare. Puţin îmi pasă de ea, cînd văd ce-i în jurul
nostru! Oricare mi-ar fi soarta, trebuie să mă duc să lupt pentru Moscova, şi gata!
Ce, n-am dreptul s-o fac? Ba am! Şi pe urmă, mai este o problemă. Aici glasul i
se frînse de tot, şi Maşa îşi dădu seama că acum, pentru prima oară de cînd îl
cunoştea, el şi-a pierdut orice control. De ce afurisitul acela de locotenent-major,
cînd am venit acolo la el şi i-am povestit totul, de ce el, care n-a văzut nimic,
care n-a ucis nici un neamţ, care abia a sosit de la comisariatul militar, de ce nu
m-a crezut? De ce? Doar pentru că n-a vrut să mă creadă! Am sim-ţit — n-a
vrut! Şi de ce n-a vrut? De ce să nu fiu cre-zut?
— Linişteşte-te! îl rugă Maşa.
— Nu pot! strigă el şi-şi smulse din mîinile ei mîna, pe care ea voia s-o
mîngîie.
Ea însă îi iertă această bruscheţe. Şi cum să nu i-o fi iertat în asemenea clipă?!
— Linişteşte-te! repetă Maşa. Acum, cînd Sinţov îşi ieşise din fire şi striga, ea
deveni deodată foarte calmă, şi propriile ei întrebări, propriul ei strigăt, ce sta
gata să răbufnească: de ce? cum? se retraseră undeva în adîncul sufletului...
— Linişteşte-te, spuse ea pentru a treia oară, simţind că, cu toată amara lui
experienţă a războiului, în clipele acelea ea este mai puternică şi trebuie să-l
ajute. Ce tot spui, dragul meu? Nu mai vorbi aşa, nu trebuie!... se porni ea să-l
implore, în loc să-l contrazică. Şi duioşia ei topi parcă toată îndîrjirea, toată furia
care clocotea într-însul. Sinţov se potoli, se îndepărtă de perete, se culcă încet cu
faţa în pernă şi rămase aşa multă vreme, nemişcat.
Maşa îi puse palma pe umăr.
— Stai puţin, nu mă atinge! spuse el surd, fără să-şi ridice faţa din pernă. Stai
să-mi vin în fire.
Maşa crezu că plînge, dar el nu plîngea.
Într-un tîrziu, se întoarse calm cu faţa în sus şi atinse uşor braţul Maşei.
— Ei, spune, acum ce să fac? întrebă el. Glasul îi era din nou egal şi potolit, ca
şi cum ar fi vorbit un alt om, nu cel dinainte.
— De ce spui că nu te cred oamenii?... întrebă Maşa, în loc să răspundă direct.
Spusele lui despre neîncrederea care-l înconjura o zguduiseră mai mult decît tot
restul. Cum nu te crede nimeni? Dar eu?
— Iartă-mă...
— N-am spus-o pentru asta...
— Oricum, iartă-mă!
Şi tăcu. Tăcea şi ea. Sinţov credea că Maşa chibzu-ieşte asupra răspunsului la
întrebarea lui: acum ce să fac? Ea însă se gîndea la altceva. Se gîndea la tot ce
suferise soţul ei şi se întreba: să fi fost ea în locul lui, ar fi rezistat la toate
acestea? Şi i se părea că nu, n-ar fi putut rezista. El, cel care o întreba acum ce
să facă, săvîrşise multe lucruri pentru care ei, probabil, nu i-ar fi ajuns niciodată
puterile. Aşadar, există unităţi de măsură diferite: una de dinainte de război, şi
alta, de acum, o unitate de măsură cu totul diferită, pe baza căreia ocărăşte cu
atîta amărăciune pe alţi oameni, deşi în adîncul sufletului se socoate vinovat şi pe
sine însuşi. Ce mare şi grea este deci această unitate de măsură!... Şi Maşa îşi
aminti de nopţile ei fără somn, în care se gîndise la tot ce se întîmplă cu el acolo
pe front; de cîte ori i se păruse ba că a căzut prizonier, ba că nemţii trag în el, ba
că zace undeva, rănit, se zbate în chinurile febrei şi o cheamă mereu: „Maşa!
Maşa!”, că este însetat şi dinţii îi clănţăne pe buza unei căni de tablă... Şi iată că
mai tot ce gîndise ea s-a petrecut aievea: a fost ţinta gloanţelor nemţeşti, a zăcut
rănit, a fost prizonier, a delirat, a cerut să bea şi a strigat: „Maşa! Maşa!”, s-a
perpelit de sete, şi n-a fost nimeni în preajmă să-l panseze.
— Ei, de ce taci? Spune, după tine, ce-ar trebui să fac? întrebă el.
Maşa se trase spre el, îi luă capul bandajat pe genunchi şi-i spuse calm:
— Nu ştiu. Cu siguranţă că tu ştii mai bine decît mine ce trebuie să faci.
Şi într-adevăr, ea nu ştia ce să-i răspundă. Ştia însă esenţialul: el trebuie ajutat
să simtă cît de mult îl iubeşte. Acesta era acum răspunsul de care avea nevoie cel
mai mult. Şi Sinţov, simţind tăria sprijinului ei sufletesc, îi spuse deodată, simplu
şi scurt, ce anume hotă- rîse încă înainte de sosirea ei să facă: dimineaţa se va
duce la comitetul raional de partid, unde şi-a primit odinioară carnetul roşu, se va
duce, va povesti totul, şi cei de acolo vor decide în privinţa lui. De temut nu se
mai teme decît de un singur lucru: ca acum, în ultimul moment, să nu întîmpine
cea mai stupidă piedică — să nu fie reţinut pe drum de vreo patrulă.
— Am să merg cu tine, sări Maşa, înainte de a apuca să chibzuiască şi să
înţeleagă că nu poate face asta pînă dimineaţa: noaptea nu se putea circula decît
cu permis special, iar la ora şapte precis va veni s-o ia afurisitul acela de camion!
— Aşadar, vrei să mă iei de mînă şi să mă conduci ca pe un copil! spuse
Sinţov, zîmbind în întuneric. Bine, să ne mai gîndim.
Devenea din nou cel de odinioară — mare, puternic, liniştit.
— Am uitat cu totul un singur lucru, spuse el şi, pa- re-se, zîmbi din nou. N-ai
nimic de mîncare? Sînt grozav de flămînd.
— De ce nu mi-ai spus înainte? Că doar te-am întrebat!
— Înainte nu-mi era foame. Pînă să fi venit tu, am găsit aici o coajă de pîine
antebelică. Am muiat-o la robinet.
— Of, săracu de tine! şopti Maşa. Am în manta nişte pesmeţi şi o cutie de
conserve, dar nici nu ştiu de care sînt.
— Ce importanţă are? rîse Sinţov. Chiar dacă-s scrumbii sărate — o să bem
apoi cîte cinci căni cu apă, şi gata.
— Tu rămîi în pat, spuse ea şi-şi lăsă pe duşumea picioarele goale. Aduc eu.
— Asta-i bună! făcu Sinţov şi-şi lăsă şi el picioarele jos.
Se sculară amîndoi din pat. Ea îşi aruncă mantaua pe umeri, iar el se înfăşură în
pătură, trecură împreună în bucătărie şi se aşezară la masă. Maşa scoase dintr-un
buzunar al mantalei un pachet de pesmeţi, care apucaseră să se fărîmiţeze, iar
Sinţov trase anevoie din celălalt buzunar o cutie mare de conserve.
— Şi eu, care mă miram ce m-o fi apăsînd atît de greu pe picioare! rîse el.
— Uitasem cu totul de ea, spuse Maşa.
Sinţov deschise cutia cu un cuţit de bucătărie. Erau conserve de carne.
Şedeau la masă unul în faţa celuilalt şi mîncau conservele, agăţînd bucăţile de
carne cu vîrful cuţitului şi punîndu-le pe jumătăţi de pesmet. La urmă, Sinţov
sorbi sosul rămas în cutie şi, ridicînd ochii spre Maşa, zîmbi.
— Phi, probabil că nostimi trebuie să fim, aşa cum arătăm acum! Şedem la
bucătărie, unul lîngă altul, desculţi...
Căscă şi zîmbi stînjenit.
— Ştii, mi-e cam ruşine, uite, am mîncat şi, gata, mă trage la somn, parcă-s un
dulău hămesit...
— Şi ce-i ruşinos într-asta? întrebă ea.
Apoi, pentru ca lui să nu-i mai fie ruşine, se grăbi să tragă o minciună, cum că
şi ei i-ar fi grozav de somn.
Se întoarseră în dormitor şi se culcară aşa cum le plăcea să doarmă înainte de
război: el — pe spate, cu mîna dreaptă întinsă în lături, iar ea — pe o parte, cu
obrazul lipit de braţul acela mare şi puternic, care o îmbrăţişa. Dar nici nu
apucară bine să se culce, şi afară, sus pe cer, începură să răbufnească una după
alta, tot mai des, salvele tunurilor antiaeriene.
— Gata, s-a dus somnul, spuse Maşa necăjită, gîndin- du-se bineînţeles numai
la el; ei tot nu-i era somn.
— De ce crezi? răspunse Sinţov somnoros. Ba tocmai acum o să adormim mai
bine...
Şi peste un minut Maşa simţi că el adormise într-adevăr — somn adînc, de om
obosit. Şi înainte se întîmpla să adoarmă aşa, dintr-o dată. Doar că înainte
răsuflarea îi era mai uşoară, nu ca acum — chinuită, răguşită.
„Totuşi, nu se simte bine”, îşi spuse Maşa, cuprinsă de îngrijorare.
Tot timpul cît dură alarma aeriană şi încă o oră sau două după încetarea ei,
Maşa rămase în pat trează, cu obrazul lipit de braţul lui cald şi puternic,
gîndindu-se mereu la cele ce-i povestise el.
N-ar fi putut spune că n-a ştiut toate acestea şi înainte, nu, multe le-a ştiut, le
auzise fragmentar, dintr-a doua sau a treia sursă. Probabil însă că trebuia să afle
totul dintr-o dată şi tocmai din gura acestui om, care dormea alături de ea, pentru
a putea simţi întreaga povară prăvălită nu numai pe umerii lui şi ai ei, ci ai tu-
turor oamenilor — da, ai tuturor oamenilor —, şi tocmai acesta era lucrul cel mai
înspăimîntător!
— Ce nenorocire! spuse ea tare, şi o spuse gîndin- du-se nu la el sau la ea, ci
la toţi, la totul laolaltă, la război. Iar apoi, aducîndu-şi aminte de căderea
Veazmei şi de ultimul comunicat, se ocări amarnic pentru că, în camion, după ce
trecuseră de barieră, fusese în stare să se ascundă iarăşi sub prelată şi trecuse prin
Moscova fără să se uite măcar la cele ce se petrec;în jurul ei...
„Ca o cuconiţă oarecare!”
Maşa înţelesese din cuvintele soţului ei cît de mulţi oameni căzuseră sub ochii
lui în aceste patru luni, oameni care au murit gîndindu-se nu la ei înşişi, ci numai
la necesitatea imperioasă de a-i opri pe nemţi. Şi cu toate acestea, nemţii luaseră
Veazma şi se apropiau de Moscova, şi deci, pentru a-i opri pe nemţi, acum tre-
buie făcut şi mai mult decît făcuseră cei care au murit fără a reuşi să-i oprească!
Şi ea, şi ea de asemeni va trebui să procedeze la fel în munca aceea care o aştep-
ta! Se cutremură, alarmată de gîndul că povestirea soţului ei o tulburase prea
mult, mai cu seamă că foarte curînd va vedea şi ea cu propriii ei ochi tot ce
văzuse şi el, ba poate chiar îi va fi dat să vadă lucruri şi mai îngrozitoare, să le
vadă şi să nu se cutremure!
Deodată îşi aminti că încă nu şi-a strîns lucrurile şi că trebuie să facă asta cît
timp el mai doarme, ca să nu fure nici o clipă din puţinul timp cît le mai rămînea
să fie împreună.
Îşi ridică uşor capul de pe braţul lui, şi el, fără să se trezească, îşi îndoi şi-şi
dezdoi mîna amorţită.
 Apoi se sculă, se apropie de fereastră, coborî storul, deschise uşa spre săliţă şi,
nefiind încă în stare să se apuce de altceva, reveni la pat, se aşeză pe mantaua ce
alunecase la picioarele patului şi rămase cu privirea pironită la faţa soţului ei.
Fruntea îi era brobonită de sudoare, iar mîinile, destinse, se odihneau fără
putere pe pătură. Două cute aspre, neştiute de ea, coborau de la colţurile gurii
spre bărbie, neşterse nici în somn, mărturisind parcă lucruri care au pătruns cu
brutalitate o dată pentru totdeauna în viaţa acestui om blînd şi nu vor mai putea
fi alun-gate.
Maşa îşi aminti cu ce nepotolită ură, care o înfiorase pînă-n adîncuri, vorbise el
tot timpul de nemţi, se gîndi apoi la toată noaptea asta, încă neîncheiată, şi oftă
în-cet. Mîine sau poimîine va trebui să plece cu avionul în spatele frontului
nemţesc, şi ea nu se putuse hotărî să-i spună soţului ei s-o păzească. Se gîndise
să-i spună, dar pînă la urmă nu se putuse hotărî. Şi ar fi trebuit s-o facă, pentru că
acum, acolo, în spatele frontului nemţesc, în munca de agentură, dacă îşi va da
deodată seama că va avea un copil, nu va şti ce are de făcut! Şi oricît de penibil îi
va fi, va trebui să spună totul comisarului şcolii. Şi asta chiar astăzi, să-i
mărturisească şi să-l întrebe ce va trebui să facă în caz că bănuiala ei va deveni o
realitate.
„Da, astăzi, îşi repetă ea, uitîndu-se la ceas, chiar astăzi, şi foarte curînd.”
Ceasul arăta ora şase; era timpul să se pregătească.
Deschise dulapul şi trase dintr-un colţ haina la care se gîndise mai demult că ar
fi cea mai potrivită, adusă tocmai din Orientul Îndepărtat — era un palton vechi
de lînă groasă, îmbîcsit de naftalină. Apoi scotoci prin rafturi şi alese o basma
roasă de molii şi cîteva cămăşi de-ale mamei sale, care trebuiau scurtate şi
îngustate.
Strînse totul într-o faţă de masă veche, îşi puse bocceaua pe masă şi trecu în
bucătărie. Se spălă pe îndelete şi se frecă bine cu prosopul pluşat, pînă cînd
pielea i se făcu roşie şi o căldură binefăcătoare îi cuprinse întreg corpul. Apoi, tot
atît de agale, îşi puse uniforma, se pieptănă pe dibuite, fără oglindă, şi privindu-şi
ceasul — era şase şi jumătate —, se aşeză pe pat.
— Vanea! îşi culcă lin capul cu nasul în pernă, lîngă faţa soţului său, şi-şi lipi
uşurel obrazul de-al lui. Vanea!
Maşa credea că-i va fi greu să-l trezească, el însă se deşteptă îndată şi se aşeză
în pat.
— A! Tu erai! Şi-i zîmbi blînd, cum ştia numai el.
Apoi, văzînd-o îmbrăcată, întrebă neliniştit:
— Pleci? Unde pleci?
Ea îi explică: la ora şapte un camion o va aştepta la colţul străzii, şi ea nu poate
să scape maşina aceasta, pentru că e învoită doar pînă la ora nouă.
 — Deh, ştiu eu... poate chiar că-i mai bine aşa. Tu ai să pleci, iar eu am să
aştept să se lumineze de-a bine- lea şi am să mă duc unde ţi-am spus ieri. Stai să
mă îmbrac. Treci dincolo pentru o clipă, nu ştiu de ce, dar mă cam sfiesc de tine.
— Las’ că mă întorc cu spatele, spuse ea şi se apropie de fereastră. Ridică
storul şi se uită în stradă. Afară mai era întuneric.
— Sucit om mai eşti! spuse ea. Ieri nu te-ai sfiit, astăzi te sfieşti.
— Da, aşa-i, nu ştiu cum, răspunse el, îmbrăcîndu-se.
Bocăni apoi cu cizmele pînă-n bucătărie, iar ea rămase la fereastră, ascultîndu-l
cum se spală acolo, sub robinet, stropindu-se zgomotos.
— Gata, spuse el, întorcîndu-se în cameră şi întin- zînd prosopul ud pe bara
nichelată a patului. Acum, orice s-ar întîmpla cu mine, de voi fi crezut sau ba, de
m-or trimite pe front sau, în cel mai rău caz — aici Sinţov făcu o sforţare vădită,
dar vocea lui rămase calmă —, chiar dacă nu mă vor trimite pe front, dă-mi
totuşi adresa ta. Am să-ţi scriu ce am făcut.
Maşa se pierdu cu firea: ce să-i răspundă? Să-i spună că mîine sau poimîine va
pleca? N-ar fi vrut să i-o spună. Să nu-i răspundă de loc? Nici asta nu putea.
— Cît ai să mai rămîi acolo, la şcoală? întrebă el, şi ochii îi lunecară spre
bocceaua de pe masă. Ce-i asta?
— Haine. Mi-am strîns cîteva lucruri, de aceea am fost învoită, răspunse Maşa,
nemaiavînd răgaz să născocească o minciună.
— A-a... Acum înţeleg. Aşadar, azi-mîine?
Maşa dădu din cap afirmativ.
— Lasă-mi totuşi adresa. Ce-aveţi acolo, cutie poştală, sau oficiu poştal
militar?
Rupse un colţ al ziarului îngălbenit de pe prichiciul ferestrei, însemnă pe hîrtie
cu un capăt de creion găsit pe bufet numărul cutiei poştale, ascunse hîrtia în
buzunarul bluzei şi surîse amar:
— E singurul meu act de identitate la ora actuală.
Apoi, după un minut de tăcere, vrînd s-o liniştească, adăugă:
— Poate că acolo, la raionul de partid, am să reuşesc să aflu adresa lui Serpilin,
ţi-am vorbit despre el.
Maşa încuviinţă din cap.
— Doar să fie în viaţă şi să se mai afle la Moscova. În acest caz, situaţia mea
s-ar uşura simţitor. N-o să mă mîngîie el pe creştet pentru că m-am pomenit la
Mos-cova, aşa netam-nesam, dar pentru trecut cred că o să-mi dea totuşi o
referinţă. Acum orice mărturie e preţioasă pentru mine.
— Nici nu pot să-mi închipui că ar putea cineva să nu te creadă, spuse Maşa.
— Ba eu pot să mi-o închipui foarte bine, răspunse el şi o privi ţintă cu ochii
lui îmbătrîniţi, oarecum ciudaţi: şi blînzi, şi întărîtaţi în acelaşi timp. Apoi,
evitînd să mai discute despre sine, aduse vorba despre fratele ei: Unde e Pavel?
Tot la Cita?
 — Da. Mi-a scris nu demult.
— Turbează că nu poate pleca pe front?
— Turbează... Ascultă, Vanea, spuse Maşa, simţindu-l din nou mare şi
puternic, iar pe ea mică şi slabă. Spune, ce va fi cu Moscova?
— Nu ştiu, răspunse el. Nu pot judeca limpede, n-aş vrea să mint, şi nici nu-mi
pot închipui ce va mai fi aici. Dar nici să nu te gîndeşti că am putea pierde răz-
boiul! Iar dacă te-ai gîndit vreodată la asta, scoate-ţi-o din cap! Tot ce ţi-am
povestit e adevărat. Şi cu toate acestea, ţi-o afirm: războiul nu-l vom pierde!
Orice s-ar întîmpla!
O spuse cu multă convingere şi tărie, şi poate şi cu oarecare nelinişte pentru
Maşa, îngrijorat că spusele lui i-au clătinat încrederea în victorie.
— Şi eu am aceeaşi credinţă, spuse Maşa, uitîndu-se drept în ochii lui. Am vrut
doar să mă verific.
Şi deodată chipul ei deveni preocupat, înstrăinat parcă, lucru pe care Sinţov îl
observă imediat.
— Ce-i cu tine?
— A sosit maşina, am auzit-o.
Îşi puse în grabă mantaua, cătă în jur, îşi trecu mîna pe tăblia mesei, găsi
lanterna, şi-o înfundă în buzunarul mantalei şi abia apoi, cu căciula trasă pe cap,
se repezi la Sinţov, se strînse la pieptul lui şi rămase aşa un minut întreg fără să
poată spune o vorbă.
Iar el, în răstimpul acesta, strîngînd-o în braţe, uită absolut tot ce era legat de
propria sa persoană, toate necazurile sale trecute şi viitoare. Nu mai trăia în el
decît simţămîntul unei neţărmurite griji pentru Maşa, teama că ea pleacă acolo, la
nemţi, că asta se va în-tîmpla foarte curînd şi că nici o forţă din lume nu-i va
îngădui să afle ce este cu ea, nu-i va permite s-o ajute cît de puţin...
— N-ai vrea să mă conduci pînă la camion? întrebă Maşa, dezlipindu-se de el.
E chiar aici, în colţul străzii.
— Nu, spuse el. Nu vreau să mă vadă nimeni din tovarăşii tăi. Şi în general nu
trebuie să spui nimănui că m-ai întîlnit. Mai tîrziu, după ce voi fi îndurat ce mi-e
scris şi mă voi face iarăşi om, cum se zice, ai să poţi vorbi, dacă vei crede de
cuviinţă, dar pînă atunci nu trebuie. Slujba voastră e foarte delicată. Te-ar putea
opri... din cauza unui soţ ca mine...
„Măcar de-ar opri-o!” gîndi el, dar peste o clipă alungă departe de sine acest
gînd.
— Nu vorbi aşa!
Sinţov o mai îmbrăţişă o dată, o sărută, şi-i dădu drumul din braţe, ba chiar o şi
îmbrînci uşurel spre uşă. Maşa îşi înşfăcă bocceaua şi, fără să se întoarcă măcar,
ieşi în săliţă. Dar cînd fu lîngă uşă, el o ajunse dintr-un salt, o răsuci cu faţa spre
el şi întrebă şoptit:
— Spune, încotro pleci? Barem să-mi pot închipui pe unde te afli.
 — În raionul Smolensk, spuse ea.
— Fii prudentă, şopti el febril, înecîndu-se. Fii şi- areată ca o vulpe, ca un drac,
ca un diavol să fii, numai să nu le cazi în gheare! Te implor! M-auzi tu? Te im-
plor! Nu mai vreau nimic altceva, nimic nu mai are importanţă... totul e
neînsemnat... nu mai vreau nimic altceva, doar tu să-mi rămîi nevătămată. Mă
înţelegi?!
O scutura de umeri, ca apucat, şi-i repeta iar şi iar vorbele care în alte
împrejurări li s-ar fi părut amîn- durora fără noimă.
Într-un tîrziu se schimbă deodată la faţă, zîmbi, îi întinse mîna, aşteptă pînă
cînd ea şi-o puse pe-a ei în palma lui mare şi i-o strînse cu duioşie şi cu putere,
dar nu dureros.
— La revedere, Maşa! Maşa mea micuţă... Maşa, Maşa...
Şi, lăsîndu-i mîna, se întoarse brusc şi reintră în odaie.
Maşa ieşi pe palier, trînti după sine uşa de la intrare şi coborî în fugă scara.
Ajunsă în curte, din mers ridică fără voie ochii spre fereastra lor. Fereastra era
larg deschisă. Şi în zorile cenuşii care abia începeau să se reverse, ea desluşi
chipul soţului său. El nu-i făcea semne cu mîna şi nici nu-i striga nimic. Stătea la
fereastră şi privea mut în urma ei...

La ora zece, în dimineaţa aceleiaşi zile, Maşa intra în biroul micuţ de lîngă
cabinetul şefului şcolii. Aghiotantul nu era în birou: ieşise cine ştie unde. Maşa
aşteptă cîteva minute, suspină adînc, îşi îndreptă bluza şi bătu la uşă.
— Intră! răzbătu un glas din cabinet.
Maşa intră, închise uşa capitonată şi vorbi aşa cum se obişnuise să vorbească în
ultimele trei luni petrecute la şcoală:
— Tovarăşe colonel, permiteţi-mi să raportez!
— Bună ziua, Artemieva, spuse omul de la birou, ri- dicîndu-şi ochii de la
hîrtiile din faţa sa. Ce te-aduce la mine?
— O chestiune personală, tovarăşe colonel.
— N-ar fi mai bine să te adresezi comisarului şcolii?
— Comisarul e plecat la Moscova, tovarăşe colonel, iar ceea ce am să raportez
e urgent.
— Atunci, şezi jos şi aşteaptă; şi şeful şcolii, colo-nelul Şmeliov, se cufundă
iarăşi în hîrtiile sale.
— Poate că vă stingheresc, tovarăşe colonel? Am să aştept afară.
— Dacă mă stinghereai, ţi-aş fi spus-o, răspunse Şmeliov, fără să-şi ridice ochii
de pe hîrtii, şi Maşa se aşeză pe scaun, lîngă perete, şi începu să aştepte.
Colonelul Şmeliov era un om nou la şcoală. Cu o săp- tămînă în urmă, şeful cel
vechi dispăruse, cum se spunea pe la ei — plecase cu avionul într-o misiune spe-
cială —, iar a doua zi se prezentase acest Şmeliov, venit de-a dreptul din spital,
unde zăcuse grav rănit, şi se pornise să colinde repede şi uimitor de sprinten cori-
doarele şcolii, şontăcăind în cîrje şi încercînd să calce cît mai apăsat pe piciorul
rănit.
Chiar de-a doua zi îi uimise pe elevi cu neobişnuita lui memorie a numelor şi
figurilor, dar în general, în pofida acestei însuşiri, nu prea îi plăcuse Maşei; după
opinia ei, era parcă prea vesel, vorbăreţ şi oarecum prea uşuratic pentru o
misiune ca aceea pentru care se pregăteau ei. Cînd vorbea se poticnea uneori,
clipea şi dădea caraghios din cap. Maşa ştia că aceste ticuri n-au nimic de-a face
cu gluma, ci sînt pur şi simplu o urmare a contuziei suferite, vedea cele două
ordine Drapelul Roşu prinse pe pieptul lui şi ştia că fusese rănit pe front chiar în
acest război. Şi totuşi, n-o trăsese inima să se adreseze şefului şcolii cu problema
ei personală. Dacă cele ce avea de spus ar fi putut suferi o amînare de-o zi măcar,
ea ar fi aşteptat întoarcerea comisarului, un om cam posomorît, tăcut, care
zîmbea rar şi vorbea puţin, dar îi inspira mai multă încredere.
Şedea deci pe scaunul ei, aştepta şi cerceta din ochi pe Şmeliov. Acum nu se
bîlbîia, nu clipea, nu zîmbea şi nu glumea — şedea tăcut, aplecat peste birou şi
scria, cu ochelarii pe nas, pe care Maşa nu-i mai văzuse la el. În chica de păr des
şi creţ care-i acoperea capul se stră- vedea o cărunţeală avansată, iar faţa lui
mobilă, sensibilă şi surîzătore devenise acum imobilă, trasă de oboseală şi
bătrînicioasă.
Uitînd probabil de prezenţa Maşei, Şmeliov oftă adînc de două ori la rînd, se
încruntă, îşi frecă fruntea cu putere, vrînd parcă să alunge cine ştie ce gînduri
grele, şi continuă să scrie.
Maşa nu spusese încă nimănui că şi-a revăzut soţul. Cînd, alarmată, Niusia,
care a aşteptat-o lîngă autocamion, o întrebase ce s-a întîmplat eu ea, Maşa nu-i
spusese decît că o roagă să nu-i pună nici o întrebare.
Nici acum nu-şi revenise pe deplin, şi era bucuroasă că are de aşteptat, că
Şmeliov i-a dat acest răgaz.
Şeful şcolii termină de scris, lipi plicul, sună să-şi cheme aghiotantul, îi ordonă
să predea plicul maiorului Karpov, locţiitorul şefului şcolii, şi să-i transmită să
plece, conform ordinului anterior.
Din cauza situaţiei tot mai grave a frontului din preajma Moscovei, maiorul
Karpov primise ordinul să ia în primire un local de rezervă pentru şcoală, la una
din staţiile de cale ferată de pe linia Moscova-Gorki. Maşa nu putea să ştie încă
nimic despre acest lucru, dar Şmeliov se ocupa de deplasarea şcolii încă din ajun
şi era într-o dispoziţie cît se poate de proastă.
— Aşază-te aici, mai aproape, Artemieva, spuse el după plecarea aghiotantului
şi-şi mută din dreapta în stînga fotoliului cîrjele sprijinite de masă. Maşa îşi trase
scaunul mai aproape şi se aşeză. Acum te ascult.
Şmeliov îşi mişcă scurt capul şi clipi din ochiul stîng, dar tresărirea aceasta nu
mai era veselă, ca de obicei, ci a unui om obosit şi morocănos parcă.
— Ieri am fost învoită la Moscova şi m-am văzut cu soţul meu... începu Maşa.
 — Soţul dumitale se cheamă Sinţov, nu? întrebă Şmeliov, încruntîndu-şi uşor
fruntea. Ivan... Ivan...
— Petrovici, îl ajută Maşa, coborînd glasul.
I se păruse că Şmeliov a aflat despre Sinţov un lucru îngrozitor, pe care ea încă
nu-l ştia.
— E lucrător politic, a plecat pe front, n-ai avut pînă ieri nici o ştire de la el, iar
acum l-ai revăzut; deci s-a întors la Moscova...
— Da, s-a întors, spuse Maşa chinuită, încereînd să ghicească ce lucru neştiut
nici chiar de ea ştie acest om despre Sinţov.
Dar Şmeliov nu ştia decît ceea ce putuse afla din dosarul Maşei, dosar care,
împreună cu alte două, aştepta acum în sertarul de sus al mesei lui. Trei elevi ai
şcolii urma să fie lansaţi în spatele frontului german chiar în noaptea aceea şi,
înainte de a sta de vorbă cu fiecare din ei în ajunul lansării, el mai răsfoise o
dată dosarele lor.
— Aşadar, ţi s-a întors bărbatul. Şi?
Tînăra femeie, cu chip de fată încă tînără de tot, pa-lidă şi hotărîtă, nu semăna
de loc cu un om care ar putea cere să nu mai fie trimis nicăieri doar pentru că i s-
a întors soţul acasă. Dar dacă nu pentru asta venise, atunci de ce, în pofida
văditelor sale sforţări de a se stăpîni, continua să fie atît de tulburată?
— În primul rînd, începu Maşa cu glas înfiorat fraza pe care şi-o pregătise încă
de pe drum, pe cînd se întorcea de la Moscova, ce să fac dacă acolo, după ce voi
fi lansată, voi constata că o să am un copil? Ştiu că n-am dreptul acesta, dar ce să
fac dacă totuşi aşa se va întîmpla?
„Aha, asta era deci, îşi spuse Şmeliov, înseamnă că totuşi s-a speriat şi nu mai
vrea să plece!” Colonelul se mîndrea cu talentul său de a cunoaşte oamenii şi îi
era neplăcut că s-a înşelat, îi era ruşine pentru această femeie, care fie că minţea,
fie că aranjase dinadins lucrurile în aşa fel ca să se ivească această piedică.
— Aşadar, ridici problema că nu vei putea trece la îndeplinirea misiunii? o
întrebă el aspru.
Maşa sări ca arsă:
— Cum v-a-ţi putut gîndi la aşa ceva, tovarăşe colonel?
— Mă pot gîndi la orice, răspunse Şmeliov, bucurîn- du-se că prima lui
impresie fusese justă, iar cea de-a doua — greşită.
— Nu pentru asta am intrat voluntar aici, spuse Maşa, simţind că îi ard obrajii.
— Înţeleg foarte bine că nu pentru asta, o întrerupse Şmeliov. Acum ar fi vrut
s-o ajute. Şi dacă-i aşa, dacă eşti decisă să faci lucrul pentru care te-ai pregătit, de
ce mă mai întrebi pe mine? Eu nu sînt nici medic, şi nici ghicitoare.
— Vă întreb pe dumneavoastră, răspunse Maşa, po- tolindu-se puţin tocmai
datorită tonului tăios adoptat de Şmeliov, pentru că m-am gîndit că asta ar putea
să mă stingherească acolo. Ce să fac în acest caz? Spune- ţi-mi, şi am să fac tot
ce se cuvine.
 — Un cercetaş poate fi stînjenit de orice împrejurare, dacă se lasă dominat de
împrejurări, dar aproape nici o împrejurare nu-l poate stînjeni dacă se pricepe să-
şi subordoneze împrejurările. Cercetaş poate fi o femeie cu un prunc la sîn, un
moşneag, un orb, un surd, un invalid, e drept că toate acestea pot acţiona
împotriva noastră înşine; dar pot fi întoarse şi împotriva duşmanului. Totul
depinde de om şi de dificultăţile suplimentare pe care el este gata să le ia asupra
sa, în folosul misiunii sale. Am cunoscut un caz, adăugă Şmeliov după o clipă de
tăcere, cînd un cercetaş a fost silit să-şi rupă piciorul pentru că era bănuit că se
preface a fi şchiop.
Fără să vrea, Maşa aruncă o privire furişă asupra cîrjelor sprijinite de masă.
— Lucrul s-a petrecut de mult şi nu cu mine, se grăbi să precizeze Şmeliov,
prinzîndu-i privirea. Într-un cu- vînt, în calitate de şef al şcolii eu nu acord
importanţă problemei dumitale din punctul de vedere al serviciului, iar din punct
de vedere particular îţi recomand să te sfătuieşti cu medicul şcolii. Mai cu seamă
că este şi femeie. Şi pentru a doua oară Şmeliov zîmbi abia perceptibil. „E un om
cinstit, îşi spuse el, uitîndu-se la Maşa. O putem trimite, nu ne va vinde şi nici nu
se va lăsa frîntă de greutăţi.”
Colonelul socotea convorbirea încheiată. Spuse Maşei că o va mai chema o
dată, în interes de serviciu, şi se pregăti s-o concedieze. Pentru Maşa însă,
convorbirea abia începea. În loc să se scoale şi să plece, cum se aştepta Şmeliov,
ea îi răspunse că încă nu i-a spus esenţialul.
Şmeliov se uită cu coada ochiului la ceas — timpul îi era măsurat, dar o notă
deosebită din glasul acestei eleve a şcolii îl opri s-o întrerupă. Maşa îşi trase sca-
unul mai aproape, îşi încleştă mîinile în poală şi începu să vorbească.
Şeful şcolii ştia să asculte şi era obişnuit să nu se mire de nimic. Ştia să asculte
atît de bine, încît cu un efort de voinţă izbutea să-şi reţină şi ticul nervos, atunci
cînd socotea că acesta îl putea stînjeni pe vorbitor. Bineînţeles că Maşa nu-l uimi
de fel cu povestirea despre Sinţov, despre soţul ei, care la început şi-a tot căutat
unitatea, apoi a luptat în altă unitate, apoi a umblat luni de zile să iasă din
încercuire, apoi a nimerit într-o nouă încercuire, a căzut prizonier, apoi a fugit
din prizonierat, şi pînă la urmă a ajuns acasă.
Întîmplările prin nimic deosebite ale acestei istorisiri erau prea bine cunoscute
lui Şmeliov, din alte istorii asemănătoare şi din propria lui experienţă de om,
care, prin natura serviciului său, apucase să treacă de două ori linia frontului
încolo şi înapoi.
Dar semnificaţia tragică a celor relatate de această femeie tînără din faţa lui
trezea în sufletul lui Şmeliov ecouri puternice, pentru că avusese ocazia să vadă
în spatele frontului vrăjmaş lucruri mai îngrozitoare decît cele auzite de această
femeie de la soţul ei şi-şi amintea unele clipe nemaipomenit de grele din propria-
i viaţă, clipe în care numai stăpînirea de sine şi experienţa îl ajutaseră să nu ia
hotărîri greşite.
 După părerea colonelului, situaţia în care se găsea soţul Artemievei era într-
adevăr grea, şi pentru că la urmă n-a procedat cum s-ar fi cuvenit, nu-l puteai în-
vinovăţi exclusiv pe el.
Dar cînd, povestindu-i cum a ajuns Sinţov la Moscova, Maşa se uită la Şmeliov
cu ochi plini de speranţă, aş- teptînd de la el — asta colonelul o înţelegea foarte
bine — o confirmare că totuşi, pînă la urmă, toate se vor sfîrşi cu bine, el simţi
că nu-i poate afirma asta cu sufletul senin. Da, dacă soţul ei nu va încăpea pe
mîinile unor încuiaţi, ci ale unor oameni, aceştia îl vor trimite pur şi simplu pe
front, şi el va mai avea prilejul să lupte. Dacă însă va da de vreun chiţibuşar, nu
se ştie ce va ieşi. Cu asemenea specimene nu poţi şti niciodată cum se va termina
totul!
Maşa vorbea şi se uita la Şmeliov; simţea o ciudată nepotrivire între acei „da-
da”, „sigur-sigur”, cu care colonelul puncta spusele ei, şi expresia de
nemulţumire pe care o lua faţa lui.
Cînd termină de povestit, el o întrebă dacă asta-i totul. Ea îi răspunse afirmativ.
Atunci Şmeliov îi spuse scurt: „Bine, te poţi duce, e în regulă” — dar ea simţi că
ceva nu-i în regulă. Şi el, ca şi ea, ar vrea mult ca totul să fie bine, dar nu ştie
dacă va fi aşa, deşi a repetat într-una „da-da” şi „sigur-sigur”.
Maşa ajunsese aproape de uşă, cînd Şmeliov o opri.
— Uite ce-i, spuse el, luînd deodată o hotărîre cu privire la tot ce chibzuise în
timp ce o asculta. Poţi să nu mai povesteşti nimănui ceea ce mi-ai povestit mie
despre soţul dumitale. Ţi-o spun în mod oficial. Acum eu ştiu totul şi am să ţin
seamă de cele ce mi-ai spus, dar afară de mine, astăzi, nimeni altul nu e nevoie s-
o mai ştie. M-ai înţeles?
Maşa n-a înţeles prea bine de ce-i spusese asta, dar a răsuflat uşurată că nu va
mai trebui să repete nimănui acest of al ei.
— Am înţeles, spuse ea.
— La ora şaptesprezece să vii la mine împreună cu instructorul grupului
vostru. Eşti liberă! spuse Şmeliov.
Maşa ieşi, lăsîndu-l singur. În uşă apăru aghiotantul.
— Aşteaptă, îl rugă Şmeliov; era tulburat şi voia să rămînă cîteva clipe singur.
Colonelul aproape că nu ştia ce-i frica atunci cînd trebuia să răspundă doar
pentru sine, dar nu prea-i plăcea să răspundă şi pentru alţii. În cele cîteva clipe în
care, la început, o concediase pe Maşa fără să-i fi dat nici un răspuns, iar apoi o
oprise şi-i recomandase să nu mai vorbească cu nimeni despre soţul ei, Şmeliov
făcu un lucru pe care rareori îl făcuse în viaţa lui: avînd toată posibilitatea să nu
ia asupra sa răspunderea faptelor unui alt om, el şi-o lua totuşi. În aceste cîteva
clipe, prin mintea lui se perindă cu repeziciune un şir întreg de raţionamente; îşi
spunea: să contramandez sau nu trimiterea acestei eleve în spatele nemţilor,
acum, după ce mi-a spus ceea ce mi-a spus? El personal avea încredere în ea şi
nu vedea nici un motiv să contramandeze zborul ei, dar nu era exclus ca ordinul
să fie totuşi contramandat, căci alţi oameni din conducerea şcolii puteau avea alte
păreri în această problemă.
„Dar cu ea cum rămîne? se întrebă el apoi. S-ar putea să afle sau să intuiască
singură că era gata să fie trimisă în misiune şi n-a fost. Şi asta va fi pentru ea o
întreagă tragedie. Dar chiar dacă nu va afla că ar fi trebuit să plece încă astăzi, va
aştepta zi de zi să fie trimisă şi, văzînd că tot nu-i vine rîndul, va ajunge la
concluzia că oamenii nu mai au încredere în ea, iar ăsta este lucrul cel mai grav
pentru un cercetaş, atît de grav, încît din- tr-o lovitură poate să devină inapt
pentru această profesie pe tot restul vieţii.
Dacă însă el, Şmeliov, va împărtăşi cele aflate astăzi de la eleva Artemieva
comisarului şcolii (cel cu care Maşa ar fi preferat să stea de vorbă în locul
colonelului), acesta, deşi de altminteri om bun, dar în asemenea
 chestiuni cumplit de formalist, îi va cere cu siguranţă să amîne trimiterea
Artemievei. Şi o va face în aşa fel, încît el, Şmeliov, nu va mai putea să insiste.
Dar dacă nu-i va spune nimic comisarului şi va flecări însăşi Artemieva, atunci
el, Şmeliov, care nu numai că n-a dat nici o urmare discuţiei purtate cu ea, dar
nici măcar nu s-a sfătuit eu nimeni în această problemă, se va afla într-o situaţie
destul de stranie.
Şi cu toate acestea, ea trebuie trimisă, e nevoie de asta în interesul misiunii lor,
e nevoie pentru ea însăşi, şi nu există nici o pricină să n-o trimită!
„Am s-o trimit! hotărî Şmeliov, înfuriindu-se pe sine însuşi. Am să iau asupra
mea întreaga răspundere şi am s-o trimit, dar fără nici o vorbărie prealabilă!”
Exclamaţia cu care a oprit-o pe Maşa la uşă fusese tocmai rezultatul acestor
gînduri. Acum, după ce procedase potrivit hotărîrii luate, şi Maşa plecase,
colonelul zîmbi mulţumit, dar peste o clipă îşi rîse de sine însuşi veninos: „Ia te
uită ce mai viteaz, un şef de şcoală care se hotărăşte la un pas măreţ trimite un
agent al său, în care are încredere, acolo unde socoteşte necesar să-l trimită!”
„Eh, Şmeliov, Şmeliov, îşi aduse aminte colonelul de reproşul dureros pe care
i-l făcuse pe vremuri, la Hal- hin-Gol, şeful său nemijlocit, ai un ordin pe piept,
ai pieptul străpuns de glonţ, eşti militar în toată regula, dar curaj civic nu ai nici
de cinci parale.”
Lasă că în privinţa aprecierii „de cinci parale”, nici atunci nu fusese ea prea
exactă, acum însă, cînd pe piept porţi două ordine Drapelul Roşu, cînd în urma
ta ai un şir întreg de noi primejdii trăite, iar nemţii sînt la porţile Moscovei, ar fi
vremea, colonele Şmeliov, să-ţi manifeşti întregul curaj civic, mult-puţin cît îl ai.
Dacă nu acum, apoi cînd?
„Şi în general, ar cam fi timpul să priveşti adevărul în faţă, îşi spuse Şmeliov,
de mult ar fi timpul.” Dacă l-ar fi privit cu toţii în faţă încă atunci, după războiul
cu Finlanda, şi mai cu seamă dacă s-ar fi tras toate concluziile cuvenite, poate că
astăzi totul s-ar fi desfăşurat altfel. Dar nici acum nu-i tîrziu s-o facem, şi nu
numai că nu-i tîrziu, ci este strict necesar în orice împrejurări să priveşti adevărul
în faţă!
Furios împotriva propriei sale slăbiciuni, colonelul îşi spuse că la ei în şcoală
încă nu se vorbeşte cu toată sinceritatea despre situaţia reală. Şi faţă de cine?
Faţă de nişte oameni care vor fi lansaţi chiar mîine în spatele nemţilor, unde se
vor izbi nu numai de situaţia reală, ci şi de zvonurile umflate asupra acestei situa-
ţii, de propaganda şi calomniile vrăjmaşului. Se vor izbi de toate acestea, şi mai
nepregătiţi să le afle decît femeia asta tînără care a ieşit adineauri din biroul lui.
Această stare de lucruri trebuie schimbată, cercetaşii trebuie să fie informaţi într-
alt chip — mai serios, mai sincer, mai cu îndrăzneală. Şi Şmeliov se încruntă,
gîndindu-se cîte obstacole mari şi mici va trebui el să înfrîngă pentru a-şi înfăptui
această intenţie. Cu cît mai uşor i-ar veni, cel puţin lui personal, după ce i s-ar
vindeca piciorul, să treacă iarăşi în zbor peste linia frontului, pentru a executa
încă una din acele misiuni riscante cu care era obişnuit şi de care, în general, nici
nu se mai temea!

Avionul trecuse de mult linia frontului şi, calculînd timpul scurs, se apropia de
Smolensk. Noaptea era vîn- toasă, şi avionul, săltat într-una, ba se ridica
deasupra norilor, ba cobora sub nori. Sub avion se aşternea un întuneric opac: tot
ce se află dedesubt — sate şi oraşe — era întunecat, şi numai de cîteva ori Maşa
putu observa prin ferestruica laterală cum undeva jos de tot sclipeau cîteva
puncte luminoase. O dată zări chiar mai multe: un lănţişor întreg. La început,
Maşa socoti că este vreun sat, apoi însă pricepu că este vorba de o coloană de
maşini nemţeşti care înaintează pe şosea: ţinutul Smolenskului era pentru nemţi
departe în spatele frontului, şi ei nu-şi mai mascau farurile maşinilor.
În prima oră de zbor, în timp ce se apropiau de front şi apoi îl depăşiră, Maşa şi
cei doi tovarăşi ai ei, un tînăr şi o fată, care urmau a fi lansaţi şi mai departe,
stătuseră de vorbă, pe urmă însă tăcură cu toţii. Nici unul dintre ei nu voia să
arate cît este de emoţionat. Pînă la urmă se aşezară mai depărtişor unul de altul,
printre lăzile de
 explozibil şi sacii de medicamente, care umpleau avionul. Fata şi tînărul,
tovarăşii Maşei, aveau acelaşi drum şi trebuiau să sară împreună. Maşa stătea
întinsă pe un sac plin de medicamente şi se gîndea cu invidie la ei: oricum, e cu
totul altceva să fii în doi, nu aşa singură-singurică cum va fi ea.
Era miezul nopţii. Nu trecuseră decît douăzeci şi patru de ore de cînd intrase în
casă şi-l găsise pe Sinţov dormind, şi totuşi prin cîte nu trecuse ea în acest răs-
timp! Maşa închise ochii şi încercă să concretizeze toate cîte i se întîmplaseră,
toate cîte i se spuseseră şi cîte spusese ea însăşi în această zi interminabilă,
încercă, dar nu izbuti: totul se învălmăşea şi se destrăma în fragmente disparate.
Ba revedea chipul înverşunat al lui Sinţov cînd vorbea despre nemţi, ba îşi
amintea cum învăţase pe de rost ultimele date dictate de instructor: strada,
numărul casei, parola, ba îi apărea în faţa ochilor figura gînditoare a colonelului
care repeta: „da-da” şi „sigur-sigur”, ba îşi aducea aminte de baricada de pe
şosea, care dimineaţa nu existase, dar a apărut seara, cînd veneau cu maşina de la
şcoală la aerodrom, şi de fascicolul de lumină al lanternei îndreptat spre faţa ei,
cînd au ajuns la baricadă.
Apoi îşi aminti iarăşi de colonel. Seara, înainte de plecare, o întrebase unde se
află fratele ei care a servit sub comanda lui la Halhin-Gol. Ea îi răspunse că fra-
tele ei se află la Cita, şi colonelul, mutîndu-şi ambele cîrje într-o singură mînă,
îşi puse cealaltă mînă pe umărul ei şi încet, aşa ca să nu audă decît ea, îi şoptise:
„Cît despre soţul dumitale, să nu fii îngrijorată. Totul va fi în ordine! M-auzi?”
Iar strîngerea lui de mînă fusese prelungită şi caldă, ba ei i se păruse chiar plină
de semnificaţie. Ce a vrut să spună el eu acest „totul va fi în ordine”? A vrut doar
s-o liniştească, sau se şi interesase şi ştia ceva precis?
Comisarul şcolii îi strînsese şi el mîna la plecare şi-i spusese cu glasul lui de
bas gros şi posac: „Ţine minte, Artemieva, că toţi cei ce rămîn aici te invidiază.
Întreg tineretul nostru este aşa! Vrea să intre cît mai repede în luptă, fără a-şi
cruţa viaţa, fiecare abia aşteaptă clipa asta!” Şi cu toate că de obicei îi plăcea şi
comisarul, şi felul cum vorbea el, de data asta nu-i plăcură nici el, şi nici vorbele
lui. Se potrivea ca nuca în perete cu tot ce se petrecea în sufletul ei, măcar că
într-adevăr n-ar fi vrut să rămînă, că era gata să plece şi n-avea de gînd să-şi
cruţe viaţa. Dar toate acestea erau altfel decît le spunea el.
Iar acum, cînd nu mai avea de stat în avion decît două-trei minute, îi era pur şi
simplu frică. O frică de nedescris! Pînă atunci se socotise curajoasă şi nici nu-şi
închipuise că ar putea fi atît de îngrozită numai la gîndul spaţiului negru şi
necunoscut de sub ea, în care va sări îndată pe uşa avionului.
După ce lăsă pilotului secund comenzile, comandantul se apropie de Maşa şi-i
spuse că peste trei minute vor fi deasupra punctului stabilit. Maşa se ridică în
picioare. Aviatorul îi controlă curelele paraşutei, apoi o întrebă, strigîndu-i la
ureche:
 — Cum te cheamă? — de parcă acesta era lucrul cel mai important acum, în
ultima clipă.
„Veronika”, îşi aminti Maşa de numele ei cel nou, dar vrînd parcă să-şi ia
rămas bun de la trecut, răspunse:
— Maşa, şi se uită la faţa aviatorului, abia vizibilă în întuneric.
Acesta se apropie de uşă, smuci clichetul, uşa se deschise larg, şi un şuvoi de
aer rece năvăli cu putere în avion.
Maşa făcu un pas spre uşă, dar aviatorul o reţinu şi vreme de cîteva clipe îşi
apăsă palma pe umărul ei. Deodată, din cabină răsună o sonerie: navigatorul dă-
dea semnalul din cabină, dar aviatorul continua să-şi ţină palma pe umărul ei.
Apoi, soneria dădu al doilea semnal, aviatorul îşi retrase mîna de pe umărul ei şi
spuse:
— Acum!
Maşa mai făcu un pas spre uşă, rezistă cu greu să nu fie răsturnată pe spate de
presiunea aerului, se încovoie şi păşi în abis. Ultimul lucru pe care-l mai auzi în
avion fu ţiuitul slab, abia iscat şi întrerupt brusc al celui de-al treilea semnal.
 CAPITOLUL AL TREISPREZECELEA

Era încă frig, şi strada era pustie cînd Sinţov ajunse în preajma comitetului
raional de partid; dinspre No- vo-Devicii se înălţa la cer o trîmbă subţire de fum:
acolo mai ardea ceva după bombardamentul din timpul nopţii.
În colţul străzii Sadovaia, Sinţov se poticni, călcînd pe o carte de telefon. Se
tăvălea pe trotuar ferfeniţită, pe jumătate arsă, deschisă la litera „Ţ”. „Ţitovici A.
V., Ţitovici E. F., Ţitovici I. A...”, citi el, aplecîndu-se asupra paginii deschise,
şi, zvîrlind cartea cît colo, îşi ridică ochii. Cabina telefonului public avea
geamurile sparte, receptorul fusese smuls, şi şnurul aparatului atîrna jalnic.
Vîntul rece mîna pe caldarîm petice de hîrtie arsă. În faţa unui magazin
alimentar cu geamul unei vitrine crăpat şi cu al celeilalte complet spart, patrulau
un miliţian şi doi civili, încinşi milităreşte şi cu puşca la spate. Sinţov dădu să se
apropie de ei, dar îşi aminti că nu are acte şi ar putea fi arestat, aşa că trecu
repede mai departe.
Peste cîteva minute se opri în faţa unei case vechi boiereşti, cu etaj, odinioară
de un galben-luminos, cu un portal susţinut de două coloane albe. Acum casa era
vopsită într-o culoare verde-cenuşie de camuflaj.
Sinţov trase de clanţa rece a uşii şi intră, apucînd să observe că în faţa sediului
comitetului raional de partid doi oameni încarcă într-un camion saci mari pe-
cetluiţi cu sigilii de ceară roşie.
La intrare, în dreptul unei bariere joase de lemn, se afla un miliţian cu puşca la
umăr.
— Dumneavoastră, cetăţene, ce doriţi?
— Am treabă la comitetul raional.
— La cine anume?
— La tovarăşul Golubev, răspunse Sinţov, dînd numele secretarului
comitetului raional, care-i eliberase pe vremuri carnetul de partid, şi se îngrozi la
gîndul că secretarul se va fi schimbat între timp.
— Tovarăşul Golubev nu este aici, spuse miliţianul. E plecat pe teren, la
organizaţiile de partid.
— Atunci, cu altcineva, ceru Sinţov; cu oricine, n-are importanţă. Trebuie să
stau de vorbă cu cineva...
— Aveţi la dumneavoastră carnetul de partid?
— Nu... răspunse Sinţov după o pauză apăsătoare. Totuşi, trebuie negreşit să
vorbesc cu cineva, vă rog să chemaţi pe cineva pînă aici.
— Nu pot, cetăţene, spuse miliţianul. Sînt în post. Spuneţi-mi despre ce este
vorba, şi am să comunic la telefonul interior.
În clipa aceea, în spatele lui Sinţov fu trîntită uşa de la intrare, şi un tînăr
scund şi blond, îmbrăcat în pantaloni de cizmă şi într-o bluză militară încinsă cu
o centură lată de piele, se repezi sprinten pe scară în sus. Bluza i se săltase la
spate, şi sub ea se ivi un toc de revolver.
— Vezi, Evstigneev, am terminat cu încărcarea arhivei. Tu spuneai că nici
mîine n-o să terminăm! strigă el vesel, trecînd prin dreptul miliţianului fără să-l
ia în seamă pe Sinţov.
— Iată pe tovarăşul Iolkin, spuse tărăgănat miliţianul, adresîndu-se lui Sinţov
cînd tînărul cel scund şi voinic trecu pe lîngă ei. Tovarăşul Iolkin este şeful
secţiei evidenţei de partid. Adresaţi-vă lui.
Auzindu-şi numele, tînărul se opri, se întoarse cu faţa spre ei şi întrebă cu
vioiciune:
— Eu sînt Iolkin; despre ce-i vorba?
— Tovarăşe Iolkin, începu Sinţov cu o voce chinuită şi răguşită, făcînd un pas
spre scară. N-am la mine nici un fel de acte, dar odinioară am primit aici, la
comitetul raional de partid, tichetul de candidat şi apoi carnetul de partid.
Trebuie să vă vorbesc, trebuie neapărat, mai adăugă el grăbit, temîndu-se, ai fi
spus, ca tînărul acesta, sprinten ca o minge, să nu sară deodată în sus şi să se
rostogolească repede în lungul coridorului.
Dar Iolkin nu se rostogoli nicăieri, ci, dimpotrivă, făcu un pas spre Sinţov. În
prima clipă, tînărului i se păru că mai văzuse undeva pe acest om sleit de puteri,
apoi se gîndi că nu l-a mai văzut nicăieri, iar la urmă îşi spuse că în definitiv asta
n-are nici o importanţă.
 În ultimele zile, rareori veneau la comitetul raional oameni care să nu aibă
probleme serioase.
— Dacă-i aşa, poftiţi cu mine, tovarăşe, spuse Iolkin. Evstigneev, dă-i drumul
tovarăşului!
Miliţianul se dădu tăcut la o parte, şi Sinţov porni după Iolkin, tîrîndu-şi pe
coridoarele comitetului raional cizmele sparte.
Camera în care intrară nu era prea mare, cu fereastra zăbrelită şi cu o cartotecă
de perete ale cărei sertare erau acum în majoritate trase şi goale. Se mai aflau
acolo două mese de lucru, un pat pliant şi altul de lemn cu o saltea de paie. Pe
patul pliant dormea cineva, acoperit pînă peste cap cu un palton negru, iar la
căpătîiul lui, sprijinită de perete, se afla o puşcă.
Iolkin se aşeză pe patul de lemn şi-i oferi lui Sinţov un scaun:
— Staţi jos.
Privit mai atent, blondul se dovedi a nu fi chiar atît de tînăr, faţa îi era însă
vioaie, deşi obosită. Nici nu se aşezase bine, că-şi şi trase din buzunar un pachet
de ţigări, scoase o ţigară, o muie între degete, o băgă în gură, apoi, aducîndu-şi
aminte, întinse pachetul şi lui Sinţov. Dar Sinţov refuză, clătinînd din cap. Îi era
grozav de foame şi se temea că dacă va fuma pe stomacul gol i se va face rău.
— Vă ascult, tovarăşe!
Iolkin îşi dezdoi spinarea şi, clipi de cîteva ori din ochi, ca un om obligat să
lupte de multă vreme împotriva somnului care-i tot da tîrcoale.
— Numele meu este Sinţov. Am făcut Institutul de ziaristică comunistă şi am
fost primit candidat, apoi membru de partid, aici, la comitetul raional...
— Asta am priceput-o, îl întrerupse nerăbdător Iolkin. Şi acum pentru ce treabă
aţi venit?
Dar ca să poată explica pentru ce venise acolo, Sinţov avea neapărată nevoie să
înceapă prin a explica tot ce i se întîmplase pînă atunci.
— Ştiu că nu aveţi timp, spuse el, ridicînd ochii spre Iolkin, totuşi vă rog să mă
ascultaţi zece minute. Dacă puteţi, bineînţeles.
— De ce să nu pot? făcu Iolkin. Daţi-i drumul. Aţi venit la comitetul raional de
partid şi nu vă grăbeşte nimeni, că doar n-o fi foc...
Sinţov credea că va putea povesti esenţialul în zece minute, dar vorbi aproape
douăzeci. Dacă ar fi venit la raion în ajun, seara sau noaptea, şi nu la această oră
timpurie a dimineţii, Iolkin nu l-ar fi putut asculta pînă la capăt, cu toată
bunăvoinţa lui, n-ar fi avut posibilitatea fizică s-o facă.
Sinţov termină de vorbit, rămase o vreme tăcut, apoi se întinse totuşi după
pachetul de ţigări de pe pat, aprinse una şi trase lacom un fum. Iolkin îl privea
mut, încercînd simţăminte contradictorii. Dacă ar fi să-l crezi pe cuvînt, omul
acesta rănit şi dezarmat se lăsase totuşi prins de nemţi, iar apoi, deşi a reuşit să
fugă din prizonierat şi să treacă linia frontului, n-a rămas totuşi acolo pe front, ci
s-a strecurat pînă la Moscova, pînă acasă adică. Într-un cuvînt, s-a purtat ca un
dezertor. În acelaşi timp însă, Iolkin simţea nevoia să dea o mînă de ajutor
acestui om care şedea nemişcat în faţa sa.
De ce oare? Poate că mai cu seamă datorită sincerităţii povestirii lui Sinţov, în
care erau nu numai lucruri favorabile, ci şi nefavorabile pentru el.
— Iar acte n-am nici unul, şi nimeni nu poate confirma spusele mele, repetă
Sinţov vorbele cu care începuse. Cele petrecute cu mine pînă la întîi octombrie
pot fi confirmate de comandantul de brigadă Serpilin; el a fost transportat într-
un spital din Moscova. Dar nu ştiu dacă se mai află aici. Însă pentru cele de după
întîi, nu pot aduce mărturia nimănui.
Explicînd cum a ajuns la Moscova, Sinţov amintise de Liusin, a doua oară însă
nu-i mai putea pomeni numele şi nici nu voia să se agaţe ca de un pai sal- vator
de mărturia acestui ticălos; era peste puterile lui.
— Nimeni, repetă el tare şi se sculă să-şi stingă ţigara în cutia de conserve care
se afla pe masă.
— Dar cu rana de la cap cum stai? întrebă pe neaşteptate Iolkin, amintindu-şi
de asta cînd Sinţov pomeni de Serpilin şi de spital, şi se uită la capul bandajat al
interlocutorului său.
— Nu-i grav, mă cam mănîncă. Probabil că a început să se vindece.
Iolkin sări de pe pat şi porni să ţopăie de-a lungul şi de-a latul biroului pe
picioarele lui scurte şi sprintene ca nişte arcuri.
— Bineînţeles, începu el, e bine că aţi venit la comitetul raional, dar carnetul
de partid?... Iolkin săltă supărat şi uimit din umeri, apoi mai făcu vreo două
tururi prin cameră. Reintegrat nu veţi mai fi, spuse el categoric, oprindu-se în
faţa lui Sinţov.
— Nu la asta mă gîndesc eu acum, tovarăşe Iolkin, replică Sinţov. Înţeleg
foarte bine ce înseamnă să rămîi fără carnet de partid. Altceva vreau să-mi spu-
neţi: unde trebuie să mă mai duc acum şi să povestesc totul, să arăt tot ce-am
păţit şi să cer un singur lucru: să fiu trimis pe front ca simplu ostaş? Eu v-am
spus totul, acum spune-ţi-mi şi dumneavoastră: unde să mă duc şi ce să fac?
Poate să mă ajute raionul, sau nu?
Iolkin strînse din umeri. Nu ştia încă nici el cum să ajute pe acest om, care,
oricum, îşi pierduse carnetul de partid şi pe lîngă toate mai fusese şi prizonier la
nemţi. Dar vezi că omul acesta nu venise într-un loc oarecare, ci la comitetul
raional de partid, şi nu se afla în faţa oricui, ci în faţa sa, în faţa lui Iolkin.
— Poate că tovarăşul Golubev va putea să mă ajute cînd s-o întoarce? întrebă
Sinţov, chinuit de tăcerea prelungită a lui Iolkin.
Dar acesta dădu din mîini a îndoială.
— Golubev... Nu l-am mai văzut nici eu de vreo douăzeci şi patru de ore. Ştiţi
cîte are acum pe cap Golubev? Eu n-am mai dormit de vreo cinci nopţi, darămite
Golubev... Iolkin mai dădu o dată din mîini şi, încreţindu-şi fruntea, spuse că cel
mai bine ar fi poate ca Sinţov să se ducă la comisariatul militar al raionului. Cine
altul ar putea trimite un om pe front, dacă nu comisariatul militar raional?!
continuă el să vorbească şi întinse mîna după receptor. Aş vrea să vorbesc cu
Iuferev. La telefon e Iolkin, de la comitetul raional de partid... Dar unde e?... Şi
anume unde? Bine, am să-l
 mai caut... Comisarul militar al raionului lipseşte, spuse el, lăsînd receptorul pe
furcă. Dar mi s-a spus că se află la construcţia baricadelor, aici lîngă podul
Crimeii. E maior şi-l cheamă Iuferev. Duceţi-vă acolo, căutaţi-l şi povestiţi-i
despre ce-i vorba, îi puteţi spune că aţi fost la comitetul raional, la Iolkin, şi că
Iolkin v-a trimis la el. Iuferev mă cunoaşte.
Iolkin era bucuros de această soluţie, care rezolva dintr-o dată toate
complicaţiile.
— Iar dacă n-o să-l găsiţi sau o să întîmpinaţi cine ştie ce greutăţi, să vă
întoarceţi aici şi să mă anunţaţi prin miliţian. Am să telefonez din nou lui
Iuferev, pentru orice eventualitate. Aşa vom face, înţelegi?! încheie el, tutuindu-l
pentru prima oară.
Sinţov suspină şi îşi trase căciula în cap. De ce anume, nu ştia nici el, dar nu se
aştepta la nimic bun de la acest Iuferev, pe care nu-l cunoştea, şi nu prea-i venea
să plece de la raionul de partid.
— Acolo să-l cauţi, lîngă podul Crimeii, spunea Iol-kin în timpul acesta. Şi-n
dreapta, şi-n stînga se construiesc baricade, şi pe Metrostroevskaia, şi pe Sado-
vaia...
Dar deodată, în toiul acestor explicaţii, îl fulgeră un gînd care pînă atunci nu-i
mai trecuse prin minte: „Dar dacă omul acesta va ieşi acum din sediu şi nu
se va duce să caute pe nici un Iuferev, ci pur şi simplu va dispărea?! Cum-
necum, omul fusese prizonier la nemţi, şi cine ştie ce ispravă ar mai putea face în
împrejurările de astăzi la Moscova?!” Şi cu toate că teama asta era în
contradicţie cu tot ce gîndise pînă atunci, Iolkin şovăi. Acum simţea nevoia ca şi
altci- neva să-i confirme că nu greşeşte acordînd încredere acestui om.
— Sau, ştiţi ce, staţi puţin, spuse el trecînd din nou la „dumneavoastră”. Mai
aşteptaţi, luaţi loc.
Sinţov se aşeză docil.
— Ascultă, Malinin! strigă Iolkin.
— Ce este? răspunse o voce înăbuşită.
Mogîldeaţa de pe patul pliant se însufleţi, paltonul zbură cît colo, descoperind
un om care stătea culcat cu ochii deschişi şi cu mîinile strînse sub ceafă.
— Ascultă, Malinin, uite ce caz s-a ivit, trebuie sa ne sfătuim, spuse Iolkin şi se
aşeză pe patul de lemn. Povestiţi-i totul pe scurt şi tovarăşului Malinin! se adresă
el lui Sinţov.
— Ce să măi povestească?! spuse Malinin. Am auzit totul, nu dormeam...
— Şi de cînd eşti treaz? întrebă repede Iolkin.
— N-am dormit de loc, răspunse Malinin. Mi-am tras şi paltonul peste cap, dar
n-am putut dormi.
Glasul omului era posac şi coborît ca o notă de trombon, iar vorba îi era
repezită, de parcă ar fi fost supărat că lumea îl sileşte să deschidă gura. Avea
obrazul cenuşiu şi ostenit, masiv şi cu trăsături aspre, cam din topor, o faţă ciudat
de posacă şi în acelaşi timp frumoasă totuşi. Deasupra frunţii înalte cu două
intrînduri adînci, de pleşuvie, se învolbura un păr cîrlionţat, cenuşiu şi presărat
cu fire albe, iar gura, mare şi voluntară, era strînsă a supărare. Malinin îşi aţintise
privirea îngheţată asupra lui Sinţov şi tăcea.
— Ei, dacă ai auzit, ce mă sfătuieşti să fac? întrebă Iolkin.
— Dă-i omului ceva de mîncare, spuse Malinin tot aşa de morocănos. Pîinea e
pe fereastră, cutia cu peşte — tot acolo, iar briceagul... şi pentru prima dată de
cînd se arătase de sub palton, se clinti din loc. Îşi trase mîna mare şi puternică de
sub ceafă, scoase din buzunarul pantalonilor un briceag şi îl întinse lui Sinţov.
Ţine... apoi îşi băgă iarăşi mîna sub cap.
— Chiar aşa, trebuie să fiţi flămînd! sări Iolkin.
Se repezi spre fereastră, luă de pe prichici jumătatea de pîine şi cutia cu
conserve de peşte şi le rîndui pe birou, în faţa lui Sinţov. Sinţov deschise
briceagul, vru să desfacă cutia de conserve, dar se abţinu, îşi tăie doar o felie
mare de pîine, muşcă din ea şi, străduindu-se să mestece cît mai încet, începu să
mănînce.
Malinin îl privi un timp, apoi se întinse spre masă, luă briceagul, închise lama
cea mare, deschise lama pentru conserve, desfăcu cutia, îi îndoi capacul, o puse
pe masă, închise lama pentru conserve, deschise iarăşi lama cea mare, cu care
Sinţov tăiase pîinea, puse briceagul pe masă şi, băgîndu-şi mîinile sub cap, îşi
reluă poziţia de dinainte.
— Ascultă, Iolkin, spuse el după ce mai urmări două- trei minute cum mănîncă
Sinţov. N-ar fi rău să-i dai un ceai.
— Care ceai? se miră Iolkin.
— Ei, care, o cană de apă fierbinte, barem. Acolo, în căzănelul tuşii Tania,
trebuie să mai fie. Sau mă duc eu, dacă n-ai chef?
— Lasă, stai acolo, spuse Iolkin şi, luînd cana de aluminiu de pe prichiciul
ferestrei, ieşi din birou.
— Şi zici, ai ucis cîţiva nemţi? întrebă Malinin după ce Iolkin ieşi din cameră,
dovedind cu această întrebare că a auzit într-adevăr ce s-a vorbit. Ai văzut cu
ochii tăi cum au căzut, sau presupui doar că i-ai ucis?
— Am văzut.
— Măniîncă, nu te opri, spuse Malinin, observînd că Sinţov pune pîinea
deoparte; atît spuse şi închise iarăşi ochii, dîndu-i astfel să înţeleagă că nu mai
are de gînd să-i pună alte întrebări.
Iolkin se întoarse curînd şi puse în faţa lui Sinţov o cană cu apă fierbinte.
Sinţov termină şi cea de-a treia felie de pîine şi încercă să nu mai ia din peşte, dar
nu rezistă, goli cutia de conserve şi sorbi din apa fierbinte, care le ţinea loc de
ceai, arzîndu-şi gîtlejul.
— Mulţumesc, acum plec, spuse Sinţov şi se ridică de pe scaun.
— Ei, ce sfat îmi dai, Malinin? întrebă Iolkin.
 — Ce sfat să-ţi mai dau? răspunse Malinin fără să-şi deschidă ochii. Ai dat şi
singur destule sfaturi, acum trebuie acţionat!
— La revedere! spuse Sinţov.
— Noroc! răspunse Malinin, deschizîndu-şi ochii doar pentru o clipă şi
închizîndu-i din nou.
Iolkin ieşi împreună cu Sinţov.
— Dacă tovarăşul mai întreabă de mine, spuse el grijuliu către miliţian, să mă
anunţi imediat! Aşadar, nu uita, Tuferev! repetă el, şi peste o clipă Sinţov era
iarăşi în stradă.
Acum nu mai era ora aceea timpurie a dimineţii, cînd pustietatea străzii pare
firească. Acum pustietatea asta te izbea mai cu seamă în comparaţie cu în-
ghesuiala prin care se strecurase Sinţov în ajun. Oameni se mai vedeau pe străzi,
dar nu erau mulţi. În faţa unei lăptării, care nu se deschisese încă, se formase o
coadă; în dreptul vitrinei de la magazinul alimentar din colţul străzii Zubovskaia
continua să se plimbe miliţianul, dar cei doi civili cu puşca la umăr nu mai erau.
Pe Sadovoie Kolţo circulau camioane. Una din maşini trecu zdrăngănind chiar pe
lîngă trotuar, aproape să-l atingă pe Sinţov. Era încărcată cu şine de cale ferată şi
cu sîrmă ghimpată, care atîrna în jos de pe platformă şi zgîria asfaltul. În staţia de
autobus se formase o coadă nu prea mare de oameni cu valize, care se pare că
pierduseră speranţa să mai aştepte. Alţi oameni cu valize şi boccele mergeau pe
jos, pe Sadovoie Kolţo, dar astăzi numărul lor era cu totul neînsemnat. Nici nu se
putea compara cu cel din ajun. Moscova părea mai puţin cuprinsă de alarmă şi
mai pregătită să opună rezistenţă decît în ajun. ,,Da, vor lupta pentru ea şi aici,
înăuntrul oraşului, dacă va fi nevoie, îşi spuse Sinţov. De aceea se şi construiesc
baricade. E posibil atunci să nu mi se dea şi mie o puşcă? Ce, sînt eu, în definitiv,
chiar ultimul dintre oameni, ca să nu mi se dea şi mie o puşcă să lupt pe aceste
baricade? Asta-i cu neputinţă!”
La raionul de partid oamenii se purtaseră cu el nor-mal, fără cine ştie ce
compătimire, dar şi fără neîncredere, şi această atitudine a lor îl mai liniştise. Dar
şi mai mult îl liniştea pur şi simplu faptul că exista un comitet raional de
partid, că secretar al acestui comitet raional de partid era acelaşi Golubev, că la
intrare se afla un miliţian, că arhiva era transportată undeva la loc sigur, că
telefonul suna şi putea face legătură cu cine vrei şi că puteai găsi la tuşa Tania
pînă şi apă de ceai în căzănelul de pe foc.
Dincolo de Moscova zbuciumată şi năucită pe care o văzuse în ajun, mai exista
o altă Moscovă, cea a comitetului raional de partid, calmă ca şi altădată, activă,
neînfricată. Lumea nu se sfîrşea cu administratorul acela, care-i aruncase ieri
cheile din camion, şi ar fi fost o prostie să crezi altfel chiar şi ieri!
Peste vreo douăzeci de minute era la podul Crimeii, unde se ridicau într-adevăr
baricade, în dreapta de-a curmezişul străzii Metrostroevskaia, şi-n stînga de-a
curmezişul străzii Sadovoie Kolţo. Din camionul care trecuse cu puţin înainte pe
lîngă el, zgîriind zgomotos asfaltul, se descărcau acum şine şi sîrmă. Din alte au-
tocamioane se descărcau saci cu nisip. Pe străduţa care se pierdea în spatele
staţiei de metrou, zeci de oameni munceau la scoaterea pietrei cu care era pavat
caldarîmul. Pesemne că începuseră treaba asta încă de cu noapte: grămezile de
piatră se înălţau dealuri-dea- luri. O parte a străzii Metrostroevskaia era gata
baricadată; între două şiruri de bîrne înfipte în pămînt fuseseră îngrămădiţi saci
de nisip, iar pieziş, în faţa lor, ca nişte colţi uriaşi, erau îngropate capete de şină
şi grinzile încrucişate. Din alte cîteva camioane se mai descărcau şi acum şine şi
grinzi metalice lungi, care erau tăiate pe loc în bucăţi de o anumită lungime; nu
departe, răsuna fîşîitul aparatelor de sudură autogenă.
În faţa baricadei stătea şi dădea ordine şi indicaţii un locotenent de pionieri,
trecut de prima tinereţe, re- zervist desigur, cu toporaşele de genist încrucişate pe
petliţele mantalei.
— Tovarăşe locotenent, n-aţi văzut pe maiorul Iufe- rev? întrebă Sinţov,
apropiindu-se de el.
— Iuferev a fost pe aici, mi-a adus oameni şi a plecat. A promis că va reveni,
răspunse locotenentul, fără să se uite la Sinţov. Apoi, ridicînd ochii, îl întrebă:
Dar dumneata de unde vii?
— Am fost trimis de comitetul raional de partid... spuse Sinţov.
— Şi dumneavoastră, de unde? se întoarse locotenentul de la Sinţov spre un
grup de oameni care apăruse aproape în acelaşi timp.
Grupul era compus din două femei, un tînăr înalt, slab, cu gîtul nemăsurat de
lung şi cu ochelari pe nas şi doi bărbaţi uscăţivi, bătrîiori, semănînd unul cu
altul, în cap cu nişte pălării vechi cu borurile pleoştite, aproape identice.
 — Tot raionul de partid ne-a trimis, răspunse una dintre femei, cine
altul era să ne trimită?
— Atunci, luaţi şinele acelea şi traversele de fier şi duceţi-le una cîte una la
aparatul de tăiat autogen, iar bucăţile gata tăiate luaţi-le de acolo şi aşezaţi-le la
intervale regulate de cealaltă parte a baricadei, unde o să le fixăm mai tîrziu.
Locotenentul de geniu traversă repede strada, arătînd oamenilor unde anume să
aşeze capetele de şină şi grinzile tăiate.
— Haideţi să începem, spuse către Sinţov tînărul cu gît lung şi cu ochelari.
Sinţov îl urmă tăcut, se aplecă, apucă o şină şi, săl- tînd-o împreună cu ceilalţi,
se simţi fericit că, în ciuda oboselii, nu şi-a pierdut forţa braţelor. La început au
cărat şinele pe umeri, apoi însă, îndoind nişte cîrlige de sîrmă groasă, începură să
le ducă petrecînd cîrligele prin găurile buloanelor, aşa cum duc şinele muncitorii
de la calea ferată.
În jurul lor se adunau tot mai mulţi oameni. În timp ce unii duceau şi aduceau
şinele neretezate şi retezate, alţii spărgeau pavajul străzii cu răngi de fier, iar în
cealaltă parte, pe Sadovaia, începu chiar să duduie un ciocan pneumatic. Şinele şi
grinzile erau retezate de un sudor tînăr şi lat în umeri, îmbrăcat în salopetă şi
scurtă vătuită. Abia după vreo oră de lucru, cînd sudorul îşi scoase masca de
protecţie, Sinţov îşi dădu seama că este vorba de o femeie cu nasul cîrn şi cu păr
des, cîrlionţat, plină de neastîmpăr.
— Haide, haide, fuguţa, moşnegilor, că din pricina voastră am timpi morţi!
strigă ea către Sinţov şi cei doi bărbaţi mai în vîrstă cu pălării identice, care du-
ceau împreună cu el o grindă şi apucaseră să-i îm- părtăşească de la început că
sînt amîndoi bibliografi de la Camera cărţii. Străvechea clădire care adăpostise
instituţia lor se găsea nu departe de acolo, pe Sadovaia, şi fusese dărîmată de o
bombă. Cei doi bibliografi pomeniseră de mai multe ori în timpul lucrului despre
această nenorocire care continua să-i tulbure mereu.
— Mă simt prost, mărturisi stînjenit lui Sinţov tînă- rul cu gît lung şi cu
ochelari. Aş fi fost fireşte pe front, şi în curînd chiar am să fiu, dar pînă
săptămînă trecută am zăcut la spital cu o apendicită purulentă; e pur şi simplu
stupid să fii operat de apendicită în asemenea vremuri, nu? Cum credeţi? Şi din
mers, aşa cum se găsea cu grinda în mînă, întoarse spre Sinţov o privire mioapă
şi sfioasă ca de copil.
Sinţov îl linişti spunîndu-i că apendicele nu-i un lucru căruia să-i poţi porunci
cînd să fie inflamat şi cînd nu.
— Şi în general ar fi mai bine să nu cari greutăţi, că, mai ştii, ar putea să se
desfacă cusătura...
— Nu, pe naiba! spuse supărat tînărul ieşit din spital, ca şi cum cusătura lui n-
avea dreptul să-i facă asemenea pozne.
O oră sau o oră şi jumătate mai continuară să care şine şi grinzi, iar apoi se
alăturară echipelor care săpau gropi.
 — Tii, că tare mai e pămîntul Moscovei noastre! glumi cineva.
— Ehe, cît s-a mai săpat pînă acum, răspunse altcineva, cît s-a săpat şi cît o să
se mai sape... Încotro te uiţi, peste tot se sapă!
— Păcat că nu ştie neamţul cîte gropi i-am pregătit, că dacă ar şti ar da înapoi
într-o clipă...
Dar gluma aceasta din urmă n-a prea fost gustată, măcar că nimeni n-a
dezaprobat-o prin viu grai. Oamenii lucrau cu seriozitate. Şi cum era să fie
altfel?! Deşi nimeni n-o spunea tare, toţi înţelegeau perfect de bine: pentru orice
eventualitate, de vor fi folosite sau nu, ei totuşi ridicau obstacole în calea
tancurilor nemţeşti, şi asta nu într-un loc oarecare, ci pe Sadovoie Kolţo, peste
drum de podul Crimeii.
Apoi, o coloană întreagă de camioane aduse un transport de obstacole sudate în
grabă din grinzi în ,,H” şi arici de fier, înfăşuraţi în sîrrnă ghimpată.
— Sînt pregătiţi la uzinele Secera şi ciocanul, spuse una din femeile care lucrau
cu Sinţov. Mi-a spus bărba- tu-meu ieri: zi şi noapte se sudează acolo mii şi mii
de arici dintr-ăştia...
Sinţov muncea cu pasiune, înecînd în această pasiune gîndurile asupra
viitorului său. „Fie ce-o fi”, îşi spunea
 el, încovoindu-şi bucuros spinarea sub povara unei noi grinzi. Nu mai avea
poftă să lase munca de aici şi să plece în căutarea acelui necunoscut Iuferev, cu
atît mai mult cu cît, după spusele locotenentului, comisarul militar făgăduise să
se mai întoarcă pe acolo.
Pe la prînz, pe şantier apăru o femeie îmbrăcată în pufoaică, cu o basma de
angora cenuşie pe cap şi începu să strige:
— Seria întîi, cei care lucrează de astă-noapte, să vină la căminul de copii să
mănînce! Dar numai cei de azi-noapte. Care a venit mai tîrziu, să aibă obraz şi să
mai aştepte! Prima serie, veniţi după mine!
Sinţov nu plecă cu prima serie, iar cînd se duse cu a doua, ajunse într-o vilă cu
un singur cat, tupilată în curtea interioară a unui bloc mare de locuinţe. Căminul
de copii fusese evacuat mai demult, şi în vila din curte se organizase un punct de
încălzire şi alimentare a oamenilor care lucrau la fortificaţii.
Scaune nu se aflau acolo, pentru că la căminul de copii nu se găsise decît
mobilă pitică; mesele erau şi ele mici, aşa că trebuia sau să te laşi pe vine în faţa
lor, sau să te aşezi pe ele, sau, în sfîrşit, să-ţi goleşti strachina sprijinit cu spatele
de perete. Afară de supă nu mai era nimic; cine avusese prevederea să-şi ia pîine
de acasă o împărţea acum cu tovarăşii săi, dar supa era bună, consistentă, din
conserve de carne, cu arpacaş.
Sinţov îşi aminti de popasul făcut acolo, la nemţi, cînd fusese prizonier, la casa
de naşteri, şi, cutremurîn- du-se la gîndul acesta, se înverşună de ură împotriva
nemţilor şi-şi spuse că este cu neputinţă ca Moscova să fie lăsată pradă lor. Nici
nu se poate închipui una ca asta!
— Cine mai vrea supliment, cine mai vrea supliment? striga femeia cu
pufoaică şi basma, bătînd cu polonicul în masa de bucătărie, acoperită cu
muşama. Cum fusese afară, aşa era îmbrăcată şi în casă, doar că-şi pusese peste
pufoaică un şorţ mare şi murdar. Cine mai vrea, să spună acum, că dacă vine
seria a treia, nu mai rămîne nimic!
Sinţov mai ceru supliment, şi cu cît mînca mai mult, cu atît se simţea mai
flămînd. În general i se părea că acum şi-a revenit cu totul.
După masă se mai lucră pînă la căderea nopţii. Întunericul deplin aduse o
alarmă aeriană; staţia de metrou era la doi paşi, şi împreună cu toţi ceilalţi se
adăposti acolo şi Sinţov.
În metrou era cald şi umed. Femeile cu copii, sosite mai din timp, se şi
instalaseră ca acasă: cu saltele, pături, perne şi sticluţe cu lapte. Copiii obişnuiţi
de la o vreme cu noul mediu adormeau pe salteluţele lor fără să se sinchisească
prea mult de alarmă.
Sinţov îşi găsi un locşor, se sprijini de perete, îşi cuprinse cu mîinile picioarele
lungi şi-şi cuibări capul pe genunchi. Căldura îl trăgea la somn, şi el nu-i opunea
rezistenţă.
 Ziua aceea şi-o petrecuse aşa cum era obişnuit să trăiască: laolaltă cu oamjenii,
muncind cot la cot cu ei. Fie ca aceste baricade să nu devină necesare niciodată,
el însă muncise astăzi la ridicarea lor şi îşi simţea sufletul mai uşor.
,,Iar acum, îndată ce va înceta alarma, am să ies afară şi am să-l găsesc totuşi
pe acest Iuferev...”, gîndea el în timp ce-l fura somnul.
— Faceţi-mi puţin loc să-mi culc copilul! auzi el un glas de femeie.
Sinţov se trase mai într-o parte fără să deschidă ochii şi auzi cum lîngă el fu
culcat un copilaş care sforăia uşor.
— Ieri deasupra Moscovei a avut loc a noua lovitură de berbece, spuse o voce
de bărbat.
— Ce curaj îţi trebuie să te repezi singur cu avionul tău într-un alt avion!
— Chiar aşa, cu moartea pre moarte călcînd, răspunse o a treia voce.
Un glas de fată, tînăr şi entuziast, o întrerupse:
— Eu, una, ştiu că aş da orice unor asemenea oameni!
— De dat se poate da, dar cine are acum vreme să ia? interveni altcineva.
În jurul lui Sinţov se încinse o discuţie despre aceste „lovituri de berbece” în
luptele aeriene, discuţie care emoţiona pe toată lumea.
— Nemţii parcă au mai încetat să zboare cu atîta obrăznicie deasupra
Moscovei, spuse un bas profund, şi mai multe voci i se alăturară imediat:
— Adevărat, da-da, au mai încetat... De cînd cu aceste lovituri de berbece... Se
cam tem de ele...
Gîndurile lui Sinţov, destul de confuze şi aşa, se învălmăşiră definitiv în ceaţa
somnului; se făcea că zboară undeva departe. Şi cu senzaţia asta de zbor se şi
lăsă furat de somn, după ce, cu un ultim; efort de voinţă, îşi smulse capul de pe
genunchi şi-l sprijini de perete.
Se trezi abia cînd o mînă îl scutură de umăr cu blîndeţe.
— Tovarăşe, hei, tovarăşe...
Deschise ochii. Metroul era aproape gol, doar ici- colo se mai zărea cîte un
om. Femeia cea tînără de lîngă el făcuse sul salteluţa copilului şi o lega cu o
sfoară. Alături de ea stătea un flăcăiaş de vreo cinci ani cu o căciulă cu clape în
cap.
— Eu te-am trezit, iartă-mă, spuse femeia, dar dormi cam de mult, tocmai de
aseară, şi m-am temut nu cumva să întîrzii la lucru.
— Da-da, sigur, sări Sinţov. Da ce-i... cît e ceasul?...
— E şapte, răspunse femeia.
— Şapte?!
Se uită uimit la ea. Abia acum îşi dădea seama că dormise neîntrerupt toată
noaptea.

Trecuseră exact douăzeci şi patru de ore, şi iată că Sinţov stătea iarăşi în faţa
clădirii comitetului raional de partid. E drept că nu mai era aceeaşi clădire ca în
ajun: peste jumătate din geamuri erau sparte şi înlo- cuite cu foi de placaj vopsit
în culoarea pereţilor. Peste drum de comitetul raional de partid, cu cîteva clădiri
mai sus, o casă cu trei etaje era retezată ca de un cu- ţit.
Sinţov venise încoace de-a dreptul din metrou atît pentru că simţise nevoia să
vină, cît şi pentru că avea
 un temei serios: nu-i spusese chiar Iolkin să se întoarcă la raionul de partid
dacă nu-l va găsi pe Iuferev? Nu-l găsise pe Iuferev, aşa că s-a întors la raion.
Deschise uşa de la intrare. Miliţianul şedea în hol la locul obişnuit, doar că
obrazul şi ochiul drept îi erau bandajate. „Probabil că l-a rănit vreun ciob de
sticlă”, îşi spuse Sinţov.
— Cum aş face să stau de vorbă cu tovarăşul Iolkin? întrebă el, apropiindu-se
de miliţian. Mi-a spus ieri că-l pot chema prin dumneata.
— Multe o fi spus el ieri! răspunse miliţianul. Dar vezi că nu-i aici. A fost
rănit, şi acum e la spital, la pansat...
— Şi cînd se întoarce?
Miliţianul ridică din umeri.
Sinţov stătea în faţa lui, neştiind ce să facă. Venise întins la raion, convins, cine
ştie de ce, că astăzi toate se vor rezolva favorabil. Va sta de vorbă cu Iolkin;
acesta conform promisiunii, a şi discutat cu Iuferev; direct de aici se va duce la
comisariatul mi- litar, şi acolo, într-un fel sau în altul, soarta lui se va decide. Şi
deodată — uite că totul iese iarăşi pe dos.
Ce să facă acum? Să-l aştepte pe Iolkin, să meargă să-l caute pe Iuferev, sau
să se întoarcă la lucru, în piaţa Crimeii? Vreme de un minut şi mai bine rămase
descumpănit, cu ochii aţintiţi asupra duşumelei, plină de cioburi mărunte de
sticlă, iar apoi, cînd şi-i ridică, zări pe vecinul de cameră al lui Iolkin. Malinin
venea spre el pe coridor, masiv, posac, privind ţintă un punct fix dinaintea sa,
ţinînd în mînă toarta cănii de aluminiu, învelită într-o batistă. Mergea fără să se
uite la nimeni, dar cînd ajunse în dreptul lui Sinţov, se întoarse brusc spre el, de
parcă l-ar fi văzut încă de departe.
— De ce ai venit din nou? întrebă el cu vocea lui răstită şi răguşită de bas. Nu
l-ai găsit pe Iuferev?
Sinţov clătină tăcut din cap.
— Ai venit la Iolkin? Nu-i aici, urmă Malinin, şi pe faţa lui apăru o expresie
ciudată, de parcă ar fi fost mulţumit să-i aducă lui Sinţov această veste.
— Dumneavoastră nu ştiţi cumva dacă a vorbit cu comisarul militar despre
mine?
— N-a vorbit nimic, a uitat... spuse Malinin ca şi cum ar fi fost vorba de un
lucru de la sine înţeles. Şi, spre surpriza lui Sinţov, făcu un semn miliţianului.
Dă-i drumul tovarăşului să vină la mine... Haidem, mormăi el către Sinţov.
Aşa intrară amîndoi în aceeaşi cameră unde stătuseră de vorbă în ajun: Malinin
cu cana de uncrop înainte, şi Sinţov în urma lui, nedumerit de invitaţia acestui
om morocănos.
— Şezi! spuse Malinin şi-i arătă din ochi patul de lemn. Apoi, după ce puse
cana de aluminiu pe prichi- ciul ferestrei, se aşeză şi el pe un scaun.
Patul lui era strîns soldăţeşte, fără nici o cută, de aceea nu se aşezase pe el.
 — A fost rănit grav? întrebă Sinţov şi arătă din cap spre căpătîiul patului pe
care şezuse în ajun Iolkin
— L-a crestat la gît... Pîn’ la nuntă îi trece! răspunse Malinin.
— O schijă, sau o ţandără de sticlă?
— Ba un cuţit finlandez, mormăi Malinin şi, văzînd ochii lui Sinţov, adăugă
nemulţumit: Ce te miri? Crezi că astăzi la Moscova cuţitele finlandeze nu mai au
căutare? Huliganii şi pungaşii Moscovei nu dorm nici ei, îşi văd de treabă... Iar
Iolkin, bineînţeles, trebuia să-şi bage nasul... spuse Malinin în doi peri, aşa că nu-
ţi puteai da seama dacă îl laudă, sau, dimpotrivă, îl dezaprobă. Trecea noaptea cu
maşina şi a văzut nişte indivizi jefuind un magazin — şi-a scos naganul şi:
mîinile sus!... Ei, şi ăia: hîrşt! cu cuţitul finlandez. Bine că nu era singur! I-au
aranjat pe şnapani cum trebuie!
Acum se putea vedea că Malinin aprobă purtarea lui Iolkin, dar continuă să
vorbească pe un ton nemulţumit doar din obişnuinţă.
— Şi tu ce te miri aşa? întrebă el din nou pe Sinţov. În vremuri dintr-astea, tot
gunoiul se ridică la suprafaţă! Asta-i legea naturii. Te uiţi uneori şi te întrebi: n-o
fi prea plină de gunoaie găleata? Nu, frăţioare, nu se prinde!
Pesemne că îşi aminti de ceva care-l frămînta din cale-afară de mult, căci nu se
mai putu reţine:
— Şi ploşniţele vechiului regim au cam început să iasă din crăpăturile unde au
stat ascunse pînă acum, ca să intre în acţiune dacă o fi la o adică! Ieri, cu mîna
mea, am plesnit peste bot pe unul dintr-ăştia... Malinin îşi ridică pumnul greu şi
se uită la el, mirîndu-se parcă singur. Unde-o fi răbdarea mea? mă întreb. Fuse şi
se duse... cînd era nevoie de ea, n-a mai fost... Aşadar, n-ai găsit pe comisarul
militar? îşi curmă el însuşi vorba.
— Nu l-am găsit, spuse Sinţov şi-i povesti că în ajun a lucrat la construirea
baricadelor, la podul Crimeii, iar noaptea şi-a petrecut-o în metrou.
— Şi Iolkin, care se îndoia că ai să te mai întorci... zîmbi cu jumătate de gură
Malinin. Se temea că ai să fugi!
— Unde şi de ce? întrebă Sinţov.
— Tocmai, unde şi de ce?... Ştii că îmi aduc aminte de tine, îşi curmă el iarăşi
vorba, aşa pe neaşteptate; de fapt ăsta era felul lui de a vorbi. Pe atunci făceam
treaba pe care acum o face Iolkin, eu am pregătit dosarul tău cînd ai fost primit în
partid. Am memorie bună: mi-au trecut prin mînă vreo trei mii de candidaţi
primiţi în partid, şi excluşi de asemenea am văzut destui, dar dacă mă uit bine la
om, din fiecare doi, de unul negreşit mi-aduc aminte.
Sinţov se bucura că omul acesta posac şi-a adus aminte de primirea lui în
partid, şi la rîndul său încercă să-şi amintească de Malinin, dar nu izbuti.
— Lasă, nu-ţi mai da osteneala, spuse acesta, ghi- cindu-i gîndurile. N-are
importanţă dacă-ţi aduci sau nu aminte de mine, dar că eu îmi aduc aminte de
tine, asta are importanţă. Cum de ţi s-a putut întîmpla o nenorocire ca asta, măi
tovarăşe? Malinin clătină din cap. În ciuda lucrurilor bune de care-şi amintea, nu
era de loc dispus să diminueze gravitatea nenorocirii care-l lovise pe Sinţov. Ieri
nu ne-ai minţit nici o iotă, tot ce ne-ai spus e adevărat de la a la z?
— Tot, răspunse Sinţov. Ce-ar mai putea să adauge, cum ar putea să-l
convingă?
Malinin îl privi multă vreme în tăcere.
Spre deosebire de veselul Iolkin, omul acesta ursuz, care îmbătrînise la secţia
evidenţei de partid, nu avea o a doua opinie, de rezervă, pentru orice
eventualitate. Avea o singură părere despre oameni — bună sau rea, adică avea
încredere în omul respectiv, sau nu avea. Şi dacă avea, apoi o avea fără rezerve,
iar dacă n-o avea chiar şi în cea mai neînsemnată chestiune, apoi n-o mai avea de
loc.
Dacă ar mai fi păstrat o cît de mică urmă de îndoială că povestirea lui Sinţov
era adevărată de la a la z, nici nu i-ar fi trecut prin gînd să facă ceea ce era pe
cale să facă acum. Continua să mai şovăie într-o singură privinţă: are, sau nu are
dreptul el, Malinin, să facă acest lucru?
„Am! hotărî el pînă la urmă. Că doară mă duc şi eu, am să fiu şi eu acolo, lîngă
el... Şi am să i-o dovedesc şi lui Guber... Iar dacă n-am să i-o pot dovedi, vom
mai vedea ce-i de făcut.”
— Bun, aşa va să zică, spuse Malinin după această îndelungă tăcere. În raionul
nostru se formează în momentul de faţă un batalion comunist, dar se primesc în
el nu numai comunişti şi comsoimolişti, ci şi tovarăşi din activul fără de partid.
Merg şi eu acolo. Azi-noapte am insistat şi mi-au dat drumul. În timpul nopţii s-
au mai completat cîteva plutoane. Comandanţi n-avem deocamdată, în plutonul
meu sînt eu mai mare; aşa că te trec şi pe tine în lista mea. Peste o oră plecăm la
batalion, în strada Pliuşciha. Ei, ce spui, să te trec pe listă? întrebă Malinin,
scoţînd din buzunarul pantalonilor bufanţi un caiet de şcoală îndoit în două de-a
lungul.
— Mai întrebaţi? sări Sinţov.
Malinin se aplecă spre masă cu scaun eu tot, îşi scoase din buzunarul bluzei
ochelarii, care nu se potriveau nicicum cu obrazul lui masiv, bărbătesc, deschise
caietul şi-şi trecu degetul în josul şirului de nume. Lista cuprindea douăzeci şi
şase numere de ordine. Muie în cerneală tocul de pe masă, scrise numărul
următor, al douăzeci şi şaptelea, şi notă cu un scris caligrafic: „Sinţov...”
— Prenumele, numele tatălui?
— Ivan Petrovici, spuse Sinţov.
„I. P.”, scrise Malinin, puse tamponul, vîrî caietul la loc în buzunarul
pantalonilor şi abia apoi spuse: O să ne prezentăm şi o să raportez totul
comisarului de batalion. Să vedem ce-o să hotărască el... Eu, unul, am să-mi spun
părerea.
 Nu sublinie în nici un fel această ultimă frază, deşi era cît se poate de
semnificativă. Lucrase şaisprezece ani la evidenţa de partid şi devenise instructor
numai de doi ani, de cînd îi slăbise vederea. Aici la raion părerea lui avea
greutate, mai cu seamă în probleme ca verificarea cadrelor, încrederea sau
neîncrederea în oameni. Şi, fireşte, cu atît mai mare îi era răspunderea pentru
omul acesta din faţa lui. Malinin o înţelegea perfect de bine, deşi n-o sublinia de
fel.
Sinţov aproape că nici nu luă în seamă spusele lui cum că va mai trebui să
raporteze totul comisarului. Era prea fericit pentru posibilitatea ce i se oferea de a
fi primit chiar astăzi în batalionul comunist alături de Malinin şi de a intra, poate
chiar mîine, în luptă.
— Asta n-am s-o uit cîte zile voi avea, spuse Sinţov.
— De ce? ripostă Malinin cu veşnicu-i ton posac. Dacă ţi-aş fi făcut rost de un
loc în trenul de Kazan pentru tine şi catrafusele tale, înţeleg să nu fi uitat cîte
zile ai mai avea, zîmbi el strîmb. Ieri vreo două- zeci de oameni s-au legat
solemn să nu mă uite toată viaţa. Pe cînd ţie ce ţi-am făcut, te-am ajutat doar să
te întorci din nou la război! Oricum te-ai fi întors. Tot un drac, doar că ar mai
fi urmat o tevatură de prisos.
— Bine, am tăcut, spuse Sinţov. Sînt doar foarte bucuros că m-aţi crezut.
Puteaţi foarte bine să nu mă credeţi, şi totuşi m-aţi crezut. Asta-i tot.
— Da, dar vezi că nu poţi să-l crezi pe fiecare, răspunse Malinin îmbufnat,
înţelegînd observaţia lui Sin-ţov în felul său, ca pe o obişnuită plîngere împotriva
excesului de vigilenţă. Dacă ai încredere în oricine, te ia dracu. Şi n-ar fi mare
lucru să te ia pe tine, dar pri- mejduieşti şi Puterea sovietică. Am vrut să mă
bărbieresc, dar m-am răzgîndit, îşi întrerupse el iarăşi firul vorbelor. Dacă vrei,
bărbiereşte-te; acolo, pe prichieiul ferestrei, e briciul şi pensula mea. Ai tot
timpul...
După ce se săpuni la repezeală, Sinţov începu să-şi radă barba de trei zile, mai
îndărătnică decît oricînd.
— E şi o piatră pe acolo: uite, te-ai mînjit de sînge de parcă ai înjunghiat un
porc, spuse Malinin, trăgînd cu coada ochiului la obrazul lui Sinţov, zgîriat de
brici.
Dar nu apucă să-i explice unde anume e piatra. Cineva bătu în uşă. Malinin
strigă nemulţumit: ,,Da...” Uşa scîrţîi şi se deschise. Sinţov renunţă să mai caute
piatra şi se întoarse. în prag stătea o femeie înaltă şi uscăţivă cu un rucsac în
braţe.
— Bună ziua, uite, ţi-am adus, spuse ea către Malinin, şi acesta îi ieşi în
întîmpinare.
Sinţov înţelese că este soţia lui Malinin şi, străduin- du-se să nu asculte
convorbirea lor, se porni să strîngă sculele de ras. Cîteva fraze izolate tot
ajunseră la urechea lui.
 — Asta o să-mi prindă bine, spunea Malinin. Dar de astălaltă n-am nevoie. Am
spus că n-am, înseamnă că n-am. Două schimburi îmi ajung.
— Ia-le, de ce să le laşi? insistă femeia.
Dar Malinin mormăi că el nu-i cămilă de povară, şi nici hamali nu vor avea
acolo... Urmară cîteva fraze pe care Sinţov nu le auzi, apoi Malinin spuse:
— Uite, ai patru sute aici.
— De ce mi-i laşi pe toţi? Ţie ce-ţi rămîne?
— Ce-mi trebuie mie bani acum? spuse el, şi probabil că răspunsul acesta o
sperie pe soţia lui, pentru că Sinţov auzi un sughiţ de plîns.
Terminase cu rasul şi, neştiind ce să mai facă, se aşeză cu spatele spre Malinin
şi soţia lui. „Acum probabil că s-au îmbrăţişat de rămas bun, sau poate-şi mai
spun ceva foarte încet”, gîndi el.
— Na şi ţie un rînd de schimburi, răsună deodată în spatele său vocea lui
Malinin, şi pe genunchii lui Sinţov ateriză un schimb de rufe vechi, cîrpite, dar
foarte curate. Văd că n-ai de nici unele. Nevastă-mea mi-a adus lucruri de prisos.
Sinţov se întoarse şi văziu că soţia lui Malinin nu mai era în cameră. Cei doi
soţi îşi luaseră rămas bun şi se despărţiseră atît de încet, încît el nici n-o auzise
ple- cînd.
Malinin înghesui în rucsac sculele de ras, îşi puse peste haina bleumarin de
croială pe jumătate militară un vechi palton de postav negru şi o şapcă din acelaşi
postav, apoi îşi aruncă pe umeri arma, care stătuse sprijinită în colţul camerei.
— Să mergem!
Cînd ieşiră în stradă, Malinin se opri pe trotuar şi, ridicîndu-şi capul, îmbrăţişă
cu privirea clădirea comitetului raional de partid, de parcă ar fi vrut să şi-o înti-
părească mai bine în minte înainte de despărţire.
— Cît timp aţi lucrat aici? întrebă Sinţov.
— La raionul de partid — din douăzeci şi trei, iar în sediul acesta — de cînd
ne-am mutat, din douăzeci şi şase, răspunse Malinin. Geamurile au fost de
cristal, adăugă el pe neaşteptate, încă de pe timpul ţarului, şi uite că într-o
singură noapte, dintr-o singură bombă s-au dus aproape toate. Ai văzut?! A
trebuit să astupăm ferestrele cu placaj, parcă-i o gheretă.
În ultimele două zile Malinin văzuse în oraş aceleaşi lucruri ca şi Sinţov, dar
datorită muncii sale de activist al raionului de partid ştia incomparabil mai mult
decît văzuse. Fireşte că şi ieri, şi alaltăieri spuma clocotise mai mult la suprafaţă,
dar sub clocotul acesta situaţia era într-adevăr ameninţătoare. Evacuarea luase
proporţii uriaşe, şi în ultima etapă deveni atît de grăbită, încît, cinstit vorbind,
panica ar fi putut lua forme şi mai grave. Pe front se făcuse o breşă, şi de trei zile
se aruncau într-însa, ca într-o gură nesătulă, tot ce se afla la în- demînă, dar
situaţia continua să rămînă tot atît de grea.
Secretarul comitetului raional de partid, Golubev, la care, prinzînd momentul,
Malinin intră la cinci dimineaţa să-şi ia rămas bun, îl privi în ochi şi-i spuse:
 — Ieri la înghesuială ţi-am dat voie să pleci la batalion, dar astăzi îmi pare rău
c-am făcut-o. Aş avea nevoie de tine aici...
— Dar acolo? întrebă Malinin, gata să facă aşa cum i se va cere, dar în sinea sa
sperînd că secretarul nu-şi va schimba hotărîrea.
— Şi acolo e nevoie de tine, răspunse Golubev. Probabil că veţi fi trimişi în
luptă aproape imediat.
Erau singuri în birou. Lucrau împreună de opt ani,
— Cum e astăzi cu Moscova? întrebă Malinin, uitîn- du-se drept în ochii lui
Golubev. Dar aşa... — palma lui grea despică aerul de sus în jos, vrînd parcă să
spună: ori îmi spui totul pe şleau, ori nu-mi mai spui nimic.
Şi Golubev îi spuse totul pe şleau.
— Alaltăieri, după părerea mea, nu era încă nimic limpede explică el. Acum
însă lucrurile se mai îndreaptă cîte puţin. Probabil că nu vom părăsi Moscova în
nici un caz, doar de n-ar trebui să luptăm chiar la marginea oraşului. Sau, mai
ştii, poate şi pe străzi. Nici asta nu-i exclus.
Aceasta era starea de spirit în care se afla secretarul comitetului raional, şi
Malinin n-avea nici un motiv să nu-l creadă. Golubev era un om pe care-i
cunoştea bine, care ştia să-şi cîntărească vorbele şi nu-şi permitea cuvinte inutile.
„Poate că într-adevăr va trebui să dăm şi lupte de stradă, îşi spunea Malinin,
mergînd alături de Sinţov pe strada Pliuşciha. Ce înseamnă luptă de stradă?
Înseamnă că, uite, s-ar putea să ne batem chiar aici, pe Pliuşciha! în casa aceea
— nemţii, iar în astălaltă — noi. Sau dincolo de podul Crimeii — nemţii, iar
dincoace de pod — noi. Luptăm să le oprim înaintarea spre centru. Adică la fel
ca în nouă sute şaptesprezece, în luptele de stradă cu iuncherii, doar că totul vine
înmulţit cu o sută!”
Umbla străduindu-se să se obişnuiască şi cu acest gînd, dar în zadar: una ca
asta nu-i putea intra în cap.
— Poate că mîine o pornim de-a dreptul pe front, spuse el lui Sinţov după o
tăcere prelungită.
Sinţov dădu din cap. El mergea gîndindu-se la altceva: dacă se va găsi la
batalion o puşcă şi pentru el, sau vor primi armele abia pe front?
Şcoala profesională, unde se instalase cazarma batalionului comunist, se afla în
fundul unei curţi mari, împrejmuită cu un gard înalt de cărămizi. Lîngă poartă se
înghesuiau vreo douăzeci de civili.
— Uite şi restul plutonului, spuse Malinin. La început a fost vorba să ne
întîlnim la comitetul raional, apoi însă am stabilit să ne adunăm aici. Mai
aproape de teren.
Cu o voioşie surprinzător de tinerească, instructorul îşi îndreptă puşca pe umăr
şi se apropie de grupul din faţa porţii. Mai toţi erau oameni nu prea tineri, mulţi
dintre ei cu ochelari; unii aveau rucsacuri, alţii — saci de spate, doi — nişte
valize mici, iar unul dintre ei — un coşuleţ de rufe, legat îngrijit cu sfoară... Trei
sau patru inşi purtau arme de vînătoare, doi — puşti, unul — un nagan prins la
centura care-i strîngea paltonul. Toţi erau încinşi şi, măcar că purtau fiecare ce
găsise, se străduiseră cu toţii să se echipeze în aşa fel ca să se poată mişca mai în
voie.
Apropiindu-se de ei, Malinin şi Sinţov observară că oamenii adunaţi acolo
glumeau pe seama unui bărbat cărunt şi mic de statură, care-şi avea lucrurile în
coşu- leţul de rufe.
— Trofimov iar s-a pregătit să plece la peşte! Uite cum l-a mai echipat nevasta!
I-a pus acolo şi hrană rece pe două zile. Şi o sticlă de votcă, şi un pui de pernă...
Totul cum scrie la carte.
— Da unde-ţi sînt undiţele, Trofimov? Te pomeneşti că le-ai uitat!
— A-a, uite-l pe Malinin, vine Malinin! îl întîmpinară cîteva glasuri.
Mai toată lumea îl cunoştea.
— A venit şi şeful, înseamnă că e vremea să ne încolonăm, spuse cineva.
— Dar Ikonnikov unde e? întrebă Malininr după ce-i numără pe toţi din ochi.
Nu s-a prezentat?
— N-o să mai vină Ikonnikov, răspunse omul cu coşuleţ, numit Trofimov. Am
fost să-l iau de acasă, acolo lucrează o echipă de săpători, îşi fac drum spre
subsol... E îngropat şi el sub dărîmături.
— Ce fac oamenii? întrebă Malinin. Mai dau semne de viaţă?
— Deocamdată mai ciocănesc, sînt vii.
Cineva glumi cam amar, spunînd că nimic nu-i mai rău decît aceste subsoluri, e
mai bine să-ţi primeşti moartea în propriul tău spaţiu locativ!
— Ei, dacă Ikonnikov nu mai vine, înseamnă că ăştia sîntem toţi! spuse
Malinin.
Oamenii se încolonară cîte doi. Malinin trecu în frunte, iar Sinţov se trezi în
ultimul rînd, singur. Astfel încolonaţi, intrară în curtea mare a fostei şcoli
profesionale, pe lîngă santinela în haine civile de la poartă. Omul îi lăsă să
treacă, salutîndu-l pe Malinin ca pe un vechi cunoscut.
— Hai noroc, Alexei Denisîci!
— Noroc, răspunse Malinin nemulţumit de salutul acesta „civil” şi, lăsîndu-şi
oamenii să aştepte afară, intră în clădirea şcolii, să raporteze comisarului de ba-
talion.
Rămase înăuntru multă vreme, aproape douăzeci de minute. În sfîrşit, ieşi. Dar
era şi mai posomorît ca de obicei.
— Trofimov, se adresă el omului cu coşuleţ. În lipsa mea, tu ai să-mi ţii locul.
Iată programul: astăzi avem zi de instrucţie. În cursul zilei ne vor fi repartizaţi
comandanţi de companii. Pentru început, plutonul va căpăta cincisprezece puşti,
pe urmă vedem noi. Instrucţia începe la zece, pînă atunci vă puteţi încălzi în
cazarmă. Ni s-a repartizat camera nouăsprezece, a doua pe mîna dreaptă. Tu,
Sinţov, rămîi cu mine. Malinin se uită la Sinţov de parcă l-ar fi durut toţi dinţii şi
fiecare vorbă spusă i-ar produce durere. Rămîi. O să mergem la comisar.
„Uite că începe”, îşi spuse Sinţov cu inima strînsă.
— L-am adus, întrebaţi-l, spuse Malinin la fel de posomorît cînd intrară
amîndoi în camera unde se afla comisarul de batalion.
Camera era o clasă. Comisarul de batalion şedea la catedră; în spatele lui se
afla o tablă scrisă pe jumătate cu cretă. Malinin se aşeză într-o bancă, Sinţov ră-
mase în picioare.
Comisarul de batalion era un om de vreo cincizeci de ani, bine îmbrăcat. Purta
un sveter gros de lînă şi o haină de-un albastru-închis, cu o veche decoraţie pe
rever: „Ordinul Drapelul Roşu”. Pe un scaun de lîngă el erau aruncate o manta de
piele şi o căciulă de ren. Pe masă, în faţa comisarului, se afla un mauser cu o
plăcuţă de argint fixată pe toc.
— Stai jos, spuse comisarul către Sinţov în loc de orice alt răspuns la salut. Să
ne gîndim ce-i de făcut cu dumneata. Eu am spus că nu avem nevoie de oameni
ca dumneata, dar văd că tovarăşul Malinin e nemulţumit.
— Dumneavoastră ordonaţi, ce amestec are aici nemulţumirea mea? spuse
Malinin.
— Încă nu mi-am amintit cum se ordonă, zîmbi cam batjocoritor comisarul.
Cînd am să mă echipez, îmi aduc eu aminte, şi atunci am să încep să ordon. Dar
pînă una- alta, hai să ne sfătuim. Tovarăşul Malinin mi-a povestit în linii mari
istoria dumitale, se adresă el din nou lui Sintov. Dar, poate că mai vrei să adaugi
şi dumneata vreun amănunt.
Comisarul avea părul cenuşiu-cărunt cu sclipiri de oţel, pieptănat cu cărare într-
o parte, un obraz îngust şi inteligent, gura strînsă ironic şi doi ochi la fel de
ironici, în spatele unor ochelari scumpi, cu rama de aur.
— Ce să mai adaug? spuse Sinţov, uitîndu-se în ochii aceştia batjocoritori. La
ce să mai zgîndărim rănile?!
De disperare, răspunsul lui sună cam grosolan, dar tocmai grosolănia aceasta
făcu, cine ştie de ce, o bună impresie asupra comisarului.
— Ce-i tot dai zor cu rănile? făcu el. Oi fi avînd eu nume nemţesc, dar nu sînt
neamţ, ca să chinui oamenii. Te-au chinuit ei destul, judecînd după cele spuse de
tovarăşul Malinin. Dar uite ce îndoială mă frămîntă pe mine, dacă eşti în stare
să mi-o spulberi — spul- beră-mi-o! Dacă ai fi fost un civil, nu s-ar pune decît
problema încrederii: tovarăşul Malinin are încredere în dumneata, iar eu am în el.
Dumneata însă nu eşti un civil, eşti militar din cadrele active, nu va apărea deci
ceea ce facem noi ca o ilegalitate, ca şi cum te-am camufla aici la noi?
— E-eh, Nikolai Leonidovici, despre ce camuflare poate fi vorba aici? Mi se
pare caraghios! izbucni Malinin, nemaiputînd răbda.
Comisarul îşi întoarse pentru o clipă spre el ochelarii sclipitori şi continuă pe
acelaşi ton:
 — Dumneata faci parte din cadrele armatei, şi pentru a-ţi justifica faptele din
trecut şi a fi din nou repartizat în funcţie pe front trebuie să te prezinţi la o
organizaţie competentă. După mine, cu acest fel de probleme se ocupă secţia
specială; sau poate s-ar cuveni să te înfă-ţişezi la procuratura regiunii militare,
ţinînd seama că aici te afli în zona ei de acţiune. Sediul procuraturii este — o ştiu
fiindcă locuiesc chiar alături — nu departe de aici, pe strada Molceanovka. Ţi-aş
recomanda să te prezinţi acolo. Cît despre istoria dumitale, nu-ţi cer să mi-o
repeţi; oricum, ea nu-mi va schimba hotărîrea. Aşa, asta-i tot, încheie el încet,
dar necruţător, şi Sinţov înţelese că politeţea şi cursivitatea vorbelor lui nu sînt
nimic altceva decît forma lui obişnuită de exprimare
— Scrie-i cel puţin o adresă de însoţire, tovarăşe Gu- ber, spuse Malinin
comisarului, renunţînd brusc la oficialul „dumneavoastră”. Că doar omul n-are
nici un act. Bine că la comitetul raional a dat de mine, care îl cunoşteam.
— În regulă, consimţi Guber, fără nici un semn de nemulţumire. Deschise
blocnotesul de pe masă, scoase un stilou din buzunar, îi deşurubă capacul şi
începu să scrie.
— Numele dumitale e Siniov, nu? întrebă el, după ce scrisese primele două
rînduri.
— Sinţov, îl îndreptă Sinţov. Sinţov I. P.
— Sinţov I. P. repetă Guber, trecînd numele; apoi mai adăugă două-trei rînduri,
semnă, smulse fila din blocnotes, o pături în două şi o întinse lui Sinţov. Ştam-
pilă nu avem, merge pe veresie! Dacă or primi-o, bine, dacă nu... şi strînse din
umeri.
— Îmi permiteţi să plec? întrebă Sinţov, pălind.
— Mă rog.
Furios, Sinţov se întoarse brusc la stînga-mprejur, mi- lităreşte, şi ieşi bătînd
pasul cu cizmele lui sparte.
Guber şi Malinin rămaseră singuri faţă în faţă, şi privirile lor se întîlniră.
Malinin oftă adînc, abia stăpî- nindu-şi mînia.
— Vorbeşte, Malinin, dă-i drumul, că acu te înăbuşi, văd eu că eşti întors pe
dos. Vorbeşte neoficial, ordinul n-a apărut încă, deocamdată sînt comisar numai
prin bunăvoinţa raionului de partid. Şi apoi, sîntem cunoştinţe vechi...
— Un formalist cu mănuşi, asta eşti, mormăi răguşit Malinin. Cum naiba ai
putut să fii comisar de brigadă? Zău nu pricep!
— Ba încă în Armata Întîi de Cavalerie, notează bine, zise Guber. Ehe, dar cînd
a fost asta?! De atunci am ros zece rînduri de pantaloni pe fotoliul de la direcţia
generală. De cincisprezece ani fac negustorie cu străinătatea, m-oi fi stricat...
vezi şi tu cum rezolv problemele.
— Da, văd! spuse Malinin. Ţi-ai uitat sufletul în servietă, şi servieta — acasă.
— E nostim să aud asta de la tine, Malinin. Da ştii cum ţi se spune ţie,
bineînţeles cînd nu eşti de faţă?
 — Ştiu, răspunse Malinin: Malinin şi Burenin1...
— Chiar aşa, zîmbi din nou Guber. Şi asta pentru că de douăzeci de ani toată
aritmetica comitetului raional e în capul tău, şi toate întrebările se potrivesc cu
răspunsurile, ca în manual! Iar acum, deodată te-ai hotărît să fii mărinimos!
Războiul va justifica totul, aşa crezi? Vrei să suspendăm toate rînduielile? De la
tine chiar că n-am aşteptat, una ca asta!
— Bine, spuse Malinin. Las că pricep eu. Te-ai temut ca nu cumva el — şi
arătă cu degetul spre uşă, ca şi cum Sinţov s-ar mai fi găsit acolo, după uşă — să-
ţi povestească şi ţie prin ce-a trecut, te-ai speriat ca nu cumva după aceea să iei
altă hotărîre, aşa că acum mai bine taci! Dacă ţi-e ruşine, mai bine taci şi nu te
mai lega de mine...
— Şi de ce mi-ar fi ruşine, mă rog? spuse Guber şi roşi brusc, pierzîndu-şi
veşnicul zîmbet ironic care-i servea de camuflaj. Am procedat just: omul e
militar, se va prezenta la procuratură, şi cei de acolo vor hotărî aşa cum trebuie...
— Pretutindeni se hotărăşte totul cum trebuie astăzi? îl întrerupse Malinin.
— Pretutindeni, sau nu pretutindeni, se supără Guber, asta nu ştiu, dar la
procuratura militară cred că vor şti să se descurce cum trebuie, şi omul va putea
să ajungă pe front şi fără ajutorul nostru.
— Bravo, foarte bine, mai bine taci, ai făcut-o, acum taci, nu te mai justifica;
Malinin dădu din mînă a lehamite, se ridică de pe scaun şi, ducîndu-şi mîna la
co-zorocul şepcii de postav negru, întrebă: Îmi permiteţi să plec la pluton?
Între timp, Sinţov se apropia de procuratura militară de pe strada Molceanovka.
Pe drum desfăcuse şi citise de două ori la rînd hîrtia scrisă de Guber. Scrisul co-
misarului era atît de frumos şi de ferm, iar semnătura — atît de impresionantă,
încît hîrtia părea a fi într-adevăr un document, deşi nu purta nici o ştampilă.
,,Către procuratura regiunii militare Moscova”, era scris acolo, şi mai jos urma:
„Adresă”. „Vă înaintăm pe tovarăşul Sinţov I.P. pentru ca sus-numitul să depună
la dumneavoastră o declaraţie într-o problemă personală. Comisarul batalionului
comunist al raionului Frunze, comisar de brigadă în rezervă N. Guber.”
În faţa procuraturii aştepta o Emkă veche, în care moţăia un şofer în uniformă.
Geamurile clădirii erau împestriţate cu fîşii de hîrtie lipite în cruce, dar fîşioa-
rele de hîrtie nu ajutaseră: mai toate geamurile erau sparte; Sinţov împinse uşa
clădirii şi intră. Din vestibulul mare se desfăceau două uşi: în faţa uneia se găsea
o santinelă, în faţa celeilalte, întredeschisă, nu era nimeni. Sinţov intră pe aceasta
din urmă şi se pomeni într-o cameră cu două mese rotunde, înconjurate de
scaune pentru public. Mai erau acolo două ghişee. Deasupra unuia se vedea o
tăbliţă cu inscripţia: „Eliberarea biletelor de intrare”, deasupra celuilalt —
„Primirea corespondenţei”, dar amîndouă ghişeele erau închise. Sinţov bătu la

1
 Referire la Malinin şi Burenin autori ai unui manual de aritmetică, folosit în şcolile din Rusia
ţaristă, în secolul trecut (n. ed.).
unul din ele. Apoi bătu mai tare. Nici un răspuns. Pînă la urmă se deschise uşa, şi
în prag se arătă santinela din vestibul.
— De ce faceţi gălăgie? întrebă el răstit. Nu-i nimeni aici. Degeaba ciocăniţi.
— Trebuie să intru la procuratură, răspunse Sinţov.
— Ei, şi ce dacă trebuie? Nu-i nimeni aici. Degeaba ciocăniţi.
— Atunci am să-ţi spun dumitale, hotărî Sinţov.
— Mie n-aveţi ce-mi spune, i-o reteză scurt santinela. Vă rog să părăsiţi
încăperea! Aveţi permis de intrare?
— Nu, spuse Sinţov.
— Atunci, n-aveţi ce căuta aici, nu vă dau drumul... Tot n-aţi plecat? strigă
ameninţător ostaşul şi, mînat de la spate de el, Sinţov se pomeni iarăşi în stradă.
Emka în care moţăise şoferul în uniformă plecase. Strada era cu desăvîrşire
goală. Sinţov îşi dădu seama că n-ar avea nici un rost să se adreseze iarăşi santi-
nelei şi se decise să aştepte afară. Mai devreme sau mai tîrziu, trebuie să intre sau
să iasă din sediu vreun lucrător al procuraturii.
Vreme de un ceas şi mai bine, tremurînd de frig şi făcînd nenumărate
presupuneri pentru a-şi explica de ce nu iese şi nu intră nimeni în procuratură,
Sinţov se plimbă în sus şi-n jos pe trotuar prin faţa uşii. În sfîrşit, nemaiputînd
răbda, intră din nou în vestibul; santinela îi aruncă o privire grea, bănuitoare şi,
ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima oară, îl întrebă mînios:
— Ce doriţi?
— N-aţi vrea să chemaţi pînă la uşă pe juristul de serviciu pe procuratură?
— N-am să chem pe nimeni. Nu-i voie să vă plimbaţi pe aici. Plecaţi, că altfel
vă arestez!
— Arestează-mă, spuse Sinţov, hotărît la orice.
Dar santinela n-avea de gînd să-l aresteze.
— N-am de ce să vă arestez, se răsti el cam descumpănit. Plecaţi, că altfel
folosesc arma! Şi nu mai bateţi trotuarul prin faţa sediului: e interzis!
Ultimele cuvinte fură însoţite de o mişcare înainte a puştii. Sinţov se uită
indiferent la puşcă, la baioneta îndreptată spre pieptul său, apoi se întoarse cu
spatele spre santinelă şi, fără să spună o vorbă, ieşi din clădire. Nu-i rămînea
decît să aştepte: poate că totuşi va intra sau va ieşi cineva... Acum nu se mai
plimba prin faţa uşii, ci măsura trotuarul de peste drum.
Strada părea moartă. De la o vreme, Sinţov pierdu noţiunea timpului şi intră
din nou în vestibul. „O să fac totul ca să mă aresteze! îi spun ce mi-o veni pe
limbă, şi refuz să plec. Altceva ce-aş mai putea face?”
Cu gîndul acesta, intră pe uşă, aşteptîndu-se să dea ochi pentru a treia oară cu
santinela aceea ursuză, de care era sătul pînă peste cap, ca şi ea de el, dar între
 timp santinela se schimbase. În post era acum un ostaş mărunţel, cu un chip de
fată, şi cu sprîncene negre, frumos arcuite.
— Tovarăşe ostaş, spuse Sinţov cu glas ferm, scoţînd hîrtia din buzunar şi
înaintînd drept spre santinelă. Am venit cu o adresă. Uite-o! Telefonează
juristului de serviciu pe procuratură şi raportează-i că am venit. Am o treabă
urgentă aici.
Ostaşul întinse mîna spre hîrtia lui Sinţov. Sinţov i-o dădu şi făcu un pas
înapoi. Ostaşul preţui atitudinea lui şi, apreciind cu coada ochiului distanţa dintre
ei, începu s-o citească. Vreme de cîteva clipe, respectul pentru semnătura
„comisar de brigadă în rezervă” şi neîncrederea în adresa fără ştampilă luptară în
sufletul lui. Pînă la urmă, mai aruncă o privire spre Sinţov şi ridică
receptorul telefonului, aflat într-un colţ pe o măsuţă.
— Tovarăşe jurist de serviciu pe procuratură, raportează santinela. S-a
prezentat aici la noi un cetăţean cu o adresă către procuratură din partea unui
comisar de brigadă... Nu-i pot descifra numele. Vă roagă să veniţi o clipă jos...
Am înţeles!
— Juristul de serviciu coboară îndată, spuse el către Sinţov şi-i înapoie hîrtia.
Peste vreo cinci minute apăru pe uşă un jurist mi- litar de rangul trei. Era
tînăr, uscăţiv, cu părul lucios, proaspăt udat şi pieptănat în grabă, şi cu o pată sta-
cojie pe umărul obrazului drept. Pesemne că juristul militar aţipise cu faţa în
palmă şi fusese trezit de telefonul santinelei. După ce citi hîrtia adusă de Sinţov,
i-o înapoie şi ridică ochii spre el.
— De ce n-are ştampilă? întrebă el.
Sinţov spuse că batalionul comunist n-are ştampilă. Juristul acceptă răspunsul
— în aceste zile explicaţia asta simplă nu-l putea uimi.
— Şi ce treabă aveţi la procuratură? De ce-aţi fost trimis aici?
— Am fost trimis la cererea mea, spuse Sinţov şi se uită în jur. Cum adică, aici,
stînd aşa, în picioare, va trebui să povestească totul? Vă rog, fie dumneavoastră
personal, fie persoana pe care o veţi hotărî, să-mi acordaţi o jumătate de oră.
Juristul se mai uită o dată la Sinţov. Chipul omului acestuia inspira încredere.
Era un chip ostenit, deschis, cinstit. Echipamentul, ce-i drept, era de adunătură,
nepotrivit ca măsură şi murdar, cizmele, cel puţin, erau prea de tot ferfeniţite.
Dar juristul îşi aduse aminte că omul vine trimis de batalionul comunist şi-şi
spuse că, în aşteptarea echipării, mulţi oameni îşi pun pe ei ce le vine la
îndemînă. Cu siguranţă că este un om cinstit: cei necinstiţi ocolesc în asemenea
timpuri procuraturile militare. Dar juristul nu putea să asculte cele ce avea să-i
spună omul acesta, după cum nu putea nici să-l îndrume la alt jurist, şi nici măcar
să-i explice de ce nu poate face nici una, nici alta.
De fapt unicul motiv era că în afară de cele două santinele — cea din post şi
cealaltă, care în momentul de faţă dormea — el, juristul militar de rangul trei
Polovinkin, era singurul om care se afla în clădirea procuraturii militare de
regiune. Cu trei zile în urmă, primind ordinul corespunzător, procuratura se
mutase în altă parte, la una din staţiile de cale ferată din împrejurimile Moscovei.
Arhiva fusese evacuată, iar dosarele cu lucrări curente fuseseră transportate în
noul loc de dizlocare. De două zile, la procuratură nu se mai găsea decît
dulapurile goale, telefoanele, cele două santinele, şi el, de serviciu, obligat să
îndrume la noua adresă pe cei care se vor prezenta sau vor telefona, dacă
bineînţeles se va cuveni ca aceştia să cunoască noua adresă. Nu putea să stea de
vorbă cu Sinţov aici, jos, pentru că locul lui era la telefonul de serviciu. Nu putea
nici să-l ia cu el sus, pentru că oricine ar fi urcat la etaj ar fi înţeles îndată că
procuratura s-a mutat din Moscova. Lucrul acesta însă nu se cuvenea să fie
cunoscut de oameni străini de procuratură!
— Uite ce-i, spuse în fine juristul, după ce chibzui toate posibilităţile, aşteaptă
dumneata aici, în sală. Eu sînt de serviciu şi nu pot lăsa totul baltă ca să ascult
declaraţia dumitale, dar am să rog pe altcineva s-o facă de îndată ce acest
altcineva îşi va termina treburile. Te vom chema sus sau va coborî cineva să stea
de vorbă cu dumneata... Să aştepte acolo, spuse el santinelei şi arătă cu degetul
spre camera cu două ghişee. Din ordinul meu...
— Bine, mulţumesc, spuse Sinţov. Dar să ştiţi că aştept de mai bine de trei ore.
— Ce să-i faci, va trebui să mai aştepţi.
Juristul nu ştia cît anume va mai trebui să aştepte Sinţov, dar propunerea lui nu
era de loc făţarnică. În urmă cu vreo oră, spre marea lui bucurie, şeful său îi
telefonase de la noul loc de dizlocare şi-i comunicase că în curînd se va întoarce
acolo cu un grup de lucrători. Gîndindu-se la acest grup, el îi propuse lui Sinţov
să aştepte. Juristul plecă, iar Sinţov se puse pe aşteptat. La început aşteptă cu
nerăbdare, numărînd clipele. Apoi însă le pierdu socoteala, adormi, şi cînd se
deşteptă, peste o vreme, ţîşni în vestibul cu graba unui om care abia s-a trezit şi
spuse santinelei:
— Dă-mi legătura cu militarul de serviciu..
Tonul categoric îşi făcu efectul. Santinela formă numărul şi spuse:
— Cetăţeanul pe care l-aţi pus să aştepte cere să vorbească. Să-i dau
receptorul?
Pesemne că răspunsul fu afirmativ, aşa că santinela îi întinse lui Sinţov
receptorul.
— Ce s-a întîmplat? se auzi la aparat o voce nemulţumită.
— Tovarăşe jurist militar de rangul trei, spuse Sinţov. Tot nu m-a chemat
nimeni să stea de vorbă cu mine!
— Aşteaptă, şi vei fi chemat, răspunse juristul.
— Bine, dar trebuie să mă întorc la unitate, minţi Sinţov. Am să fiu dat lipsă
nemotivată...
Cîteva secunde, receptorul rămase mut.
 — Bun, dacă nu poţi să mai stai, ia loc în sala de aşteptare şi pune pe hîrtie tot
ce ai de comunicat procuraturii. Cînd termini de scris, laşi declaraţia acolo jos şi
spui santinelei să mă cheme, am să cobor s-o iau.
După ce auzi ţăcănitul de la celălalt capăt al firului, Sinţov mai rămase cîteva
clipe cu receptorul lipit de ureche. Nu-i rămînea altceva de făcut decît să accepte
 propunerea juristului. Altă soluţie nu avea... Trebuia să încredinţeze totul hîrtiei
şi s-o lase acolo, pe urmă... ce-o fi o fi.
„Iar eu am să mă întorc la batalion”, îşi spuse el deodată cu hotărîre, şi răsuflă
uşurat.
Îşi duse palma la buzunarul scurtei vătuite şi simţi teancul de foi strînse în
patru, pe care le luase încă de la comitetul raional, de la Malinin, ca să-i scrie
Maşei, se întoarse în camera cu ghişee şi, spre norocul său, găsi acolo un toc cu
peniţa strîmbă, dar întreagă. Încercă peniţa, adună într-o singură călimară
resturile de cerneală din alte două, netezi foile cu palma şi, aplecîn- du-se cu tot
pieptul peste masă, scrise fără să stea pe gînduri şi aproape fără pauză filă după
filă. Se oprea numai arareori, cînd peniţa stropea şi zgîria prea rău hîrtia.
Cînd termină de scris a opta filă şi sfîrşi descrierea tuturor amănuntelor, afară
se întuneca. Vru să recitească totul de la început, dar, aruncînd o privire pe
fereastră, dădu din mînă a renunţare şi adăugă chiar în josul ultimei file încă o
frază:
„Din toate acţiunile mele, socotesc greşite două: că nu m-am prezentat la secţia
specială a unităţii în sectorul căreia am ieşit din încercuire, plecînd mai departe,
cum am arătat mai sus, şi că, ajuns în apropierea Moscovei, nu m-am prezentat la
punctul de control, ci l-am ocolit. Pentru exactitatea tuturor faptelor expuse de
mine înţeleg să-mi iau toată răspunderea pe linie disciplinară.”
Semnă declaraţia, puse data, apoi reciti ultimele rîn- duri şi după cuvîntul
„disciplinară” adăugă apăsat: „şi de partid”.
În vestibul se repetă procedura de dinainte. Sinţov rugă santinela să cheme pe
juristul de serviciu. Santinela telefonă, şi peste cîteva minute Polovinkin se arătă
în pragul uşii.
— Ai scris? întrebă el şi, eu o mişcare de om obişnuit cu asemenea hîrtii, luă
declaraţia din mîinile lui Sinţov, aruncă o privire asupra primei file — să vadă
dacă a fost adresată corect —, apoi răsfoi tenculeţul de file şi parcurse în grabă
rîndurile de la urmă.
— Ai scris utide vei putea fi găsit după ce ţi se va cerceta declaraţia?
— Da, la început, răspunse Sinţov, şi arătă locul unde scrisese: „Batalionul
comunist al raionului Frunze, aflat în prezent la adresa: Str. Pliuşciha, clădirea
Şcolii profesionale Nr. 2”.
Deodată, îşi aminti de ceva şi scoase din buzunar hîrtia cu care îl înarmase
Guber.
— Tovarăşe jurist militar de rangul trei! Scrie- ţi-mi, vă rog, pe adresa
asta că am fost reţinut aici pînă seara, că altfel, ştiţi, lipsa nemotivată...
De fapt cam minţise: n-avea importanţă ora la care se va întoarce la batalion,
voia numi ca Guber să vadă că fusese într-adevăr la procuratură.
— Bine, am să scriu că ai stat la noi pînă la ora şaisprezece, spuse juristul
militar.
 — Puneţi şi ştampila, dacă se poate.
Juristul strîmbă din nas, gîndindu-se că va trebui să urce din nou la etaj, să
coboare şi iarăşi să urce. Bombăni pregătindu-se să refuze, dar în ultima clipă se
răzgîndi — avea şi el inimă! —, luă hîrtia lui Sinţov, ieşi din vestibul, şi peste
două minute apăru iarăşi.
— Poftim! mormăi el cu tonul enervat al omului bun la suflet, care este
nemulţumit de propria-i bunătate, şi întinse lui Sinţov hîrtia împăturită.
Ieşind în stradă, Sinţov despături hîrtia. N-avea ştampila rotundă, dar purta un
mic sigiliu de antet: „Procuratura regiunii militare Moscova”. Sub antet era
scris: „A fost la procuratură pînă la orele şaisprezece, astăzi 18.X. a.c.” Apoi
urma un „P” mare şi frumos, de care era agăţat restul numelui, indescifrabil, aşa
că rămase necunoscut lui Sinţov.

După încetarea primei alarme aeriene din seara aceea, şeful gărzii se prezentă
la Guber şi-i raportă că la poartă se află un om numit Sinţov, care declară că a
lipsit din cazarmă cu permisiunea comisarului de batalion şi că acum s-a întors şi
trebuie să se prezinte comisarului. Guber surîse ironic, îşi îndreptă ochelarii pe
nas şi ordonă ca omul să fie lăsat să intre şi să fie chemat la el şi Malinin.
Sinţov intră primul la Guber. Malinin nu venise încă.
— Ei, cum e, tovarăşe Sinţov, întrebă comisarul, bat- jocoritor, procuratura
militară e închisă cumva pentru renovare, sau poate n-ai găsit strada
Molceanovka?
Sinţov scoase din buzunar biletul şi i-l puse în faţă.
Guber îl citi atent, ca şi cum nu el însuşi l-ar fi scris cu cîteva ore în urmă, apoi
îl întoarse pieziş şi citi tare textul de sub antet: „A fost la procuratură pînă la
orele şaisprezece”.
— Aşadar, s-au lămurit cu problema dumitale şi te-au trimis înapoi la noi? Aşa
este, nu? spuse Guber, ridicîndu-şi privirea de pe hîrtie.
— Nu, răspunse Sinţov. Nu-i aşa.
— Dar cum e?
Sinţov povesti despre aşteptarea lui fără folos şi despre declaraţia scrisă pe care
o lăsase la procuratură.
— Şi ai expus acolo tot ce mi-a povestit Malinin despre dumneata?
— Totul.
— Fără să tăinuieşti nimic?
Sinţov strînse din umeri, şi Guber recunoscu în sinea sa că întrebarea lui fusese
stupidă. De ce-ar fi tăinuit ceva? Dacă omul acesta era un laş, încă din ajun ar
fi putut foarte uşor să fugă departe în spatele frontu- lui, iar dacă era un
pişicher, cu siguranţă că ar fi tur- nat o minciună şi s-ar fi oploşit pe lîngă o
unitate oarecare. Cîţi oameni nu rătăcesc acum între Veazma şi Moscova,
pierduţi de unităţile lor şi fără nici un act în buzunar!
 Guber se pomeni fluierînd uşor la gîndul numărului lor mare şi, fără veste,
zîmbi lui Sinţov, dar nu ironic, ca pînă atunci, ci doar aşa — că, vezi doamne,
ştia să zîmbească şi „doar aşa” — după care spuse:
— Stai jos, o să vină şi Malinin îndată şi o să ne sfătuim...
Guber era bine dispus. La cele o sută şaizeci de puşti, cîte erau la batalion de
dimineaţă, se adăuga- seră încă cinci sute; acum batalionul era înarmat cel puţin
cu puşti, dacă nu şi cu armament mai greu, dar
 principalul era că a doua zi urma să fie deplasat cu autocamioanele mai
aproape de front. Ce va fi apoi, Guber nu mai ştia: ori vor fi grupate toate
batalioanele într-o divizie, ori vor fi trimise să completeze alte mari unităţi, cert
este însă că, în orice caz, lucrul acesta începea să semene a treabă serioasă, de
dragul căreia, în virtutea drepturilor sale de vechi luptător al Armatei întîi de
Cavalerie, Guber izbutise să fie lăsat la Moscova după ce-şi evacuase direcţia
generală sub conducerea adjunctului său.
Malinin intră, îl văzu pe Sinţov şi, potrivit felului său morocănos de a fi,
aruncîndu-i o privire pe sub sprîncenele încruntate, îl salută scurt din cap.
— M-am prezentat, mormăi el, apropiindu-se de masa la care şedea Guber.
— Poftim, priveşte... Guber împinse spre el hîrtia de pe masă şi-şi ascunse
anevoie expresia ironică ce începuse a luci iarăşi în ochii lui. Un birocrat a scris
o hîrtioară, un altul a pus pe ea o rezoluţie de acelaşi fel, iar un om viu — şi
dădu din cap către Sinţov — umblă de colo-colo ca năuc, şi din pricina acestor
birocraţi nu poate ajunge pe front. Ce părere ai, întrebă el deodată, cu veselie —
n-am putea sfîrşi cu birocratismul, să-l înregistrăm pe voluntarul Sinţov în plu-
tonul tău, şi cu asta adio legalitate şi să trăiască parti- zanatul nostru bătrînesc?
Ce spui?
Dar Malinin nu primi gluma.
— Şi ce-aţi hotărît? întrebă el întunecat.
— Ce-am hotărît? urmă la fel de vesel Guber. Uite ce-am hotărît: hîrtiuţa să
rămînă la mine, iar el — şi comisarul arătă din cap spre Sinţov — la tine. Eu am
să mă justific la nevoie cu ajutorul hîrtiei, iar tu ai să te justifici cu purtarea
tovarăşului Sinţov în luptă!
Ultimele cuvinte, Guber le spuse cu seriozitate, şi, în contrast cu tonul său
obişnuit, cuvintele acestea răsunară aproape patetic.
— Am să justific încrederea ce mi-o arătaţi spuse Sinţov, ridicîndu-se în
picioare. Puteţi fi liniştit.
— Ba, eu, unul, nu prea obişnuiesc să fiu neliniştit, spuse Guber, ridicîndu-se şi
el şi reluîndu-şi tonul ironic; era un om cu înclinări romantice, dar îşi înă-buşea
cu grijă aceste înclinări. Le înăbuşi şi acum.
— Putem pleca? întrebă posomorît Malinin.
— Dacă nu vrei să-ţi exprimi părerea, poţi pleca.
— Ce să mai exprim? Dacă şi acum aţi fi hotărît altfel, m-aş fi dus să mă plîng
împotriva dumneavoastră la raionul de partid.
— Ai fi recurs deci la ultima posibilitate? glumi răutăcios Guber.
— Exact, răspunse Malinin şi, întorcîndu-se spre Sinţov, spuse: Hai să
mergem!

CAPITOLUL AL PAISPREZECELEA
 În urmă cu două zile căzuse prima zăpadă. Ziua era geroasă, limpede şi plină
de soare. Malinin venea de la companie şi se îndrepta spre plutonul său; mai întîi
se strecură în fugă, încovoiat, prin şanţul de comunicaţie alb de zăpadă, care
străbătea un loc descoperit, apoi o luă de-a dreptul, urcînd pieptiş coasta colinei
pe care se aflau ruinele unei fabrici de cărămizi; în aceste ruine era dispus
plutonul său. Cu toate că era ger, soarele dogorea, mai ales pe coasta colinei,
făcîndu-se simţit chiar şi prin căciulă. Malinin se opri să-şi tragă sufletul şi se
întoarse să privească înapoi.
În spatele lui se desfăşura panorama obişnuită a împrejurimilor Moscovei: un
peisaj uşor vălurit de mo- vile cu pete negre de dumbrăvi şi panglici de păduri
în zare. În apropiere, albul cîmpului era pătat de pătra-tul negru al curţii unui
S.M.T. incendiat — acolo se afla statul-major al batalionului; ceva mai departe
se ză- reau acoperişurile unui sătuc — acolo se instalase statul-major al
regimentului. Pe albul zăpezii se desluşea orice potecă bătută de curînd, orice
şanţ de tragere şi şanţ de comunicaţie. Oricît de bine ar fi fost mascate, acum,
pînă şi de pe această mică înălţime unde se afla el, se desluşeau de minune.
Zăpada trăda totul.
Chiar în ziua în care ostaşii batalionului comunist veniseră să completeze
rîndurile diviziei treizeci şi unu puşcaşi, Malinin primi gradul şi fu numit politruc
de companie. În aceeaşi funcţie se afla şi acum, după zece zile de lupte.
Luptele erau neîntrerupte şi sîngeroase; rîndurile diviziei fură completate încă o
dată, după completările cu care venise Malinin. E drept că de data asta com-
pletările fură mai sărace, se simţea că fuseseră făcute cu mare economie,
păstrîndu-se cîte ceva şi pentru viitor. Nemţii continuau să aibă succese, şi astăzi
divizia se bătea cu spatele spre Moscova, cu încă douăzeci de kilometri mai la
răsărit de aliniamentul pe care o găsise Malinin la sosirea lui.
În răstimpul acesta, divizia se retrăsese de trei ori de pe poziţiile ocupate
succesiv. De două ori pentru a alinia frontul cu vecinii din dreapta şi din stînga şi
pentru a evita o încercuire, iar a treia oară — pentru că unul din regimentele ei
fusese aproape în întregime distrus, iar celelalte două nu putuseră rezista singure.
Abia către zorii zilei următoare, departe, în spate, pe poziţiile de rezervă,
reuşiseră să oprească pe nemţi şi-i siliseră să se îngroape la pămînt de teama
focului lor şi a loviturii masate a artileriei grele, dispusă în adîncime. Pe aceste
poziţii, pe a căror limită dinainte umbla Malinin acum, divizia se ţinea cu dinţii
şi nu mai da înapoi, deşi de trei zile atacurile înverşunate ale nemţilor nu mai
conteniseră.
Cam aceasta era situaţia în sectorul diviziei, iar totul laolaltă, văzut la scara
întregului front din preajma Moscovei, era o uriaşă şi prelungită bătălie de apă-
rare în care ai fi spus că dintr-un moment într-altul trebuie să sece atît forţele
atacatoare, cît şi cele ale apărării, dar nici forţele unora şi nici ale celorlalte nu
secau. Luptele continuau cu aceeaşi încrîncenare, înclinînd mereu în favoarea
nemţilor, care, totuşi, în pofida succeselor obţinute, trebuia să plătească zi de zi
tot mai scump fiecare kilometru cucerit.
Malinin trăia acelaşi simţămînt ca mulţi oameni care luptau atunci în faţa
Moscovei. Penele de tancuri nemţeşti nu mai tăiau frontul nostru ca nişte cuţite
înfipte într-un bloc de unt, aşa cum se întîmplase vara şi cum
 era gata sa se întîmple şi în primele zile ale pătrunderii de la Veazma şi
Breansk. Acum, oamenii începeau treptat să se simtă altfel, începeau să se simtă
ca un arc spiral, presat cu o putere uriaşă pînă la refuz, dar care oricît de puternic
ar fi comprimat, strîns aproape pînă la limită, mai păstrează totuşi în spirele sale
capacitatea de a se dezdoi. Tocmai acest simţămînt, atît fizic cît şi sufletesc,
tocmai această capacitate interioară de a te putea dezdoi şi de a izbi la rîndul tău,
era resimţită de oamenii pe care armata nemţească îi presa în acele zile pe cît de
încet, pe atît de sălbatic, respingîndu-i de pe un aliniament pe altul, tot mai
aproape şi mai aproape de Moscova.
Ostaşii îşi încordau singuri toate puterile, ştiau că în spatele lor se află
Moscova, asta nu trebuia să le-o explice nimeni. Dar afară de asta, ei simţeau
după completările primite în momentele cele mai critice, după artileria care
sosea zi de zi tot mai numeroasă pe front şi după multe alte indicii — începînd
cu darurile şi scrisorile primite şi terminînd cu tonul ziarelor — că în spatele lor
întreaga ţară s-a încordat ca să nu cedeze Moscova.
Chiar dacă existase o clipă de răscruce, cînd Moscova putea să cadă în mîinile
inamicului, acum clipa aceea trecuse. Nu se aştepta încă nimeni la o victorie în
preajma Moscovei, dar nici în posibilitatea unei în- frîngeri nu mai credea
nimeni. S-ar fi părut că geografia îi susţine pe nemţi: de-a lungul cîtorva şosele
de acces, ei se apropiaseră de Moscova la mai puţin de o sută de kilometri, dar
cumplita aritmetică a războiului, după calculele căreia, rupînd frontul, tancurile
nemţeşti ar străbate această distanţă în cel mult douăzeci şi patru de ore, nu mai
acţiona acum aici, în faţa Moscovei. Tancurile puteau rupe frontul, ba uneori îl şi
rupeau ici-colo, dar după trei, cinci, şapte kilometri, tot erau oprite într-un fel
sau altul. Şi, fără sprijinul acelei cumplite aritmetici, geografia singură nu mai
putea zdrobi sufletele.
În ziua aceea, folosindu-se de acalmia relativă, poşta militară le adusese
scrisori de la punctul înaintat de adunare a corespondenţei. Malinin primise şi el
o scri-soare de la soţia sa. În cei douăzeci şi trei de ani de convieţuire, ea se
obişnuise atît de mult cu el, încît zgîrcenia lui în privinţa exteriorizării
sentimentelor devenise oarecum şi pentru ea o a doua natură. Soţia îi scria reţinut
că se gîndeşte tot timpul la el şi este îngrijorată ca nu cumva să se întîrzie cu
distribuirea echipamentului de iarnă: oamenii spun că în curînd vor da nişte
geruri timpurii. Apoi îi împărtăşea două noutăţi.
Prima se referea la fiul lor. Directorul şcolii evacuate încă din vară lîngă Kazan
le scria că fiul lor, Malinin Victor, elev în clasa a noua, a dispărut, lăsînd un bilet
în care spune că pleacă să apere Moscova. Cu toate cercetările făcute, pînă în
prezent încă n-a putut fi găsit.
„Cum naiba să găseşti un asemenea golan?” îşi spuse Malinin, gîndindu-se cu
duioşie la băiat.
 Soţia lui îi scria despre asta cu adîncă durere, care la început nu iscă în
sufletul tatălui nici un ecou. „Ce să-i faci, băiatul merge pe şaptesprezece”, îşi
spuse el făcînd pe viteazul, apoi însă îşi aminti de seara din ajun şi de mormîntul
comun în care coborîseră şapte tovarăşi din compania lor, ucişi într-o singură zi;
amintindu-şi de ei, se întristă, deşi mîndria pentru fapta băiatului dăinuia mereu
în sufletul lui.
Ştirea a doua se referea la soţia sa: secţia raională de locuinţe şi localuri, unde
lucra ea în calitate de inspector, îşi reîncepea activitatea, şi Malinina fusese
avansată director, pentru că şeful lor, Kukuşkin, pe care îl ştia şi Malinin, după
ce a fost adus din Gorki, unde a şters-o de capul lui, a fost scos din muncă,
exclus din partid, i s-a anulat mobilizarea pe loc şi a fost trimis ca simplu ostaş
pe front. Noutatea aceasta îl bucură pe Malinin. Faptul că la Moscova se făcea
ordine, şi oamenii de teapa lui Kukuşkin erau sancţionaţi îi întărea şi mai mult
convingerea că, pînă la urmă, în general totul va fi în bună ordine: nu numai că
nu vom pierde Moscova, dar poate că nici nu ne voto mai retrage chiar pînă la
porţile ei.
Cît despre Kukuşkin, care după părerea sa era o mare lichea, Malinin îşi spuse
cu necaz că ăsta va reuşi să scape din încurcătură. Chiar dacă va fi îndesat cît de
adînc în prima linie, el tot va ţîşni afară, undeva în spatele frontului, ca un dop.
După ce-şi trase sufletul, Malinin urcă pînă la capăt coasta colinei pe care se
afla plutonul lui. În ajun luptele se desfăşuraseră în aşa fel, că el nu fusese acolo
nici ziua, nici noaptea, şi se simţea vinovat fără să fie. Îşi făcuse obiceiul ca
măcar o dată pe zi să schimbe o vorbă cu fiecare din ostaşii săi: nu mai
rămăseseră prea mulţi în companie. Şi apoi, aşa era viaţa — ieri n-ai apucat să-l
vezi, iar astăzi degeaba ai vrea s-o mai faci: în ajun plutonul suferise iarăşi
pierderi mari şi, după da-tele de dimineaţă, nu mai număra decît unsprezece oa-
meni, inclusiv sergentul Sirota, comandantul plutonului. Acest Sirota comanda
plutonul de aproape o săptămînă, după ce într-o singură zi fuseseră ucişi
precedenţii comandanţi, doi locotenenţi: unul care lupta de la începutul
războiului, iar celălalt, sosit în aceeaşi dimineaţă, direct de la şcoală, ca să-l
înlocuiască pe primul.
Ruinele fabricii de cărămizi, la drept vorbind, nici nu erau ruine, aici nu era
nimic ce mai putea fi ruinat. Construcţia fabricii abia începuse, şi fusese
abandonată chiar la început. Nu existau decît temeliile, fundaţia cuptoarelor, baza
zidurilor înălţate pînă la diferite nivele, dar neîntrecînd nicăieri jumătatea
ferestrelor. Tot aici, dar ceva mai deoparte, fusese început şi coşul fabricii. Zidul
circular şi clădit temeinic se ridica pînă la vreun metru deasupra solului. În
interior, pămîntul era adîncit pentru legătura cu conducta de fum subterană.
Temelia aceasta alcătuia un fel de lucrare de apărare permanentă, de formă
rotundă, tocmai bună pentru a adăposti cu nu prea mare efort un excelent cuib de
mitralieră.
 Încă în urmă cu trei zile, cînd oamenii lui ocupaseră această poziţie, Malinin, el
însuşi un vechi mitralior, recomandase să se întrebuinţeze cît mai bine coşul de
fabrică, şi a doua zi, venind pe acolo, îl văzu pe Sinţov instalîndu-şi în coş
mitraliera: Sinţov nimerise chiar de la început în companie la Malinin, în parte
prin voia întîmplării — pentru că ar fi putut ajunge tot aşa de bine în alt regiment
şi batalion — şi în parte prin voia lui Malinin — pentru că o dată ajuns aici,
în batalion,
 la împărţirea oamenilor, o vorbă a politrucului ajută ca Sinţov să fie repartizat
la compania acestuia.
Aşa cum se dovedi curînd, Sinţov era într-adevăr un om încercat într-ale
războiului şi ştia să-şi mînuiască armele. Aşa cum se întîmplă întotdeauna în
zilele marilor bătălii, treptele ierarhiei soldăţeşti nu se lăsară aşteptate prea mult.
În prima dimineaţă de luptă el fusese „împrospătător” şi cărase tot timpul
cartuşe, spre seară trecuse ca „numărul doi” în stînga ochitorului de la mitraliera
Maxim, iar a doua zi înlocui pe „numărul unu”, care fusese ucis. În urmă cu
patru zile, cu prilejul retragerii de pe vechea poziţie la aceasta de pe colină,
Sinţov, ajutat de celălalt servant al mitralierei, acoperise pînă seara tîrziu cu foc
de mitralieră retragerea întregii companii şi, după opinia comandantului ei, a
locotenentului Ionov, dovedise în această misiune curaj şi stăpînire de sine.
După luptă, înfierbîntat încă, locotenentul Ionov spusese că barem ochitorul
mitralierei ar trebui să fie propus pentru decorare cu medalia Pentru vitejie, dar
Malinin, amintindu-şi de povestea cea veche a lui Sinţov, se abţinu de la orice
propunere pripită. Inima lui severă şi simţămîntul propriei sale răspunderi pentru
Sinţov îl opri să se grăbească în această chestiune. Se mulţumi doar să-i laude pe
ambii servanţi ai mitralierei în raportul politic, dar nu răspunse nimic la invitaţia
de a face propuneri de decorare. Comandantul companiei mai aminti o dată de
intenţia sa, dar se lovi de tăcerea îndărătnică a lui Malinin şi, preocupat de alte
griji, uită curînd de Sinţov.
Acum Malinin voia să-l vadă pe Sinţov, dar nu se duse spre cuibul de
mitralieră, ci porni întîi spre ruinele fabricii, unde se afla sergentul Sirota.
Sergentul Sirota era un vechi ostaş, comandant de grupă, dar, din pricina
marilor pierderi suferite de companie, de o săptămînă şi mai bine comanda un
pluton, adică îndeplinea o funcţie pe care după regulament trebuia s-o ocupe un
comandant mijlociu. Sirota era şi mulţumit, dar şi veşnic preocupat să fie la
înălţimea plutoanelor vecine care erau comandate de locotenenţi. Fireşte că nu
era scutit nici el de simţul primejdiei, la fel ca toţi oamenii, dar primejdia nu
juca un rol prea mare în concepţia lui asupra serviciului. Putea fi ucis şi el ca
oricare altul — cu asta se încheia în general totul, inclusiv serviciul, dar gîndul
morţii nu putea să aibă nici o înrîurire asupra conştiinciozităţii cu care îşi
îndeplinea serviciul.
Zărind încă de departe pe politrucul companiei, Si- rota îşi strînse mai bine
centura, verifică dacă steluţa de pe căciulă se află chiar la mijloc, în dreptul
frunţii, şi-şi aruncă pe umăr automatul P.P.Ş., nou-nouţ şi proaspăt uns. În ultima
săptămînă, aceste automate noi începuseră să sosească şi la divizia lor; Sirota
primise primul din plutonul lui un asemenea automat şi îl şi încercase în luptă;
deşi arma nu avea precizia unei puşti, în schimb densitatea focului era bună, şi
acum, la început, sergentul acorda P.P.Ş.-ului său o atenţie întru- cîtva exagerată.
 Atîrnîndu-şi automatul la umăr, el ieşi grăbit de după zid în întîmpinarea
politrucului de companie. Ca răspuns la salutul strict regulamentar al lui Sirota,
Malinin se opri, duse palma la căciulă, iar apoi o întinse sergentului.
— Ei, cum o duci, Sirota? întrebă el şi strînse în mîna sa grea mîna tot atît de
grea a sergentului.
— Hrana cam şchioapătă, tovarăşe politruc, se plînse din capul locului Sirota.
Din experienţa sa de serviciu, omul ştia foarte bine cînd te poţi plînge şefilor şi
cînd nu, iar cînd socotea că se poate, se plîngea întotdeauna.
— Şi ce anume spui că şchioapătă? întrebă Malinin, înţelegînd despre ce este
vorba, dar prefăcîndu-se că nu ştie nimic.
— Să vedeţi, tovarăşe politruc, astăzi în zori ne-am dus cu termosurile după
mîncare, dar ceea ce am căpătat puteam duce şi în gamele...
— Vi s-a dat cît se cuvine, spuse Malinin, cît se cuvine faţă de efectivul
existent. De ce te mai superi?
— Nu mă supăr de loc, răspunse Sirota, deşi tocmai asta îl supărase; el n-a
arătat pierderile avute şi conta să primească alimentele după norma din ajun.
— Şi ce mai şchioapătă? întrebă Malinin.
— Ştiţi şi dumneavoastră. Sirota săltă din umeri, şi pe faţa lui se aşternu o
expresie care voia să spună „de unde nu e, nici dumnezeu nu cere!” Nu s-a adus,
şi n-ai ce-i face!
— La mahorcă te referi, nu?
— Păi la ce alta, tovarăşe politruc? Aprovizionarea de luptă e bună, nu ne
plîngem.
Malinin surîse, îşi desfăcu porthartul şi scoase de acolo patru pachete de
mahorcă.
— Ţine, să le împărţi la oameni... Tocmai au sosit darurile fabricilor de la
Moscova care ne patronează. Tot veneam încoace, aşa că am luat mahorca. Mai
sînt acolo şi ţigări, dar restul o să vi se aducă mai tîrziu, diseară...
Sirota luă mahorca din mina lui Malinin şi oftă de bucurie; se vedea pe faţa lui
că de mult n-a mai tras un fum de ţigară.
— Fumează, spuse Malinin, înţelegîndu-i nerăbdarea. Am să aprind şi eu una.
Şi, scoţînd din buzunar un pachet de mahorcă început, îi turnă lui Sirota, apoi
începu să-şi răsucească şi el o ţigară.
— Poate intrăm înăuntru, propuse Sirota. Am prins acolo o foaie de cort de un
perete şi ne-am cuibărit sub ea.
— Las că-i mai bine aici în bătaia vîntului, spuse Malinin. Prea e frumoasă
vremea.
— Atunci, staţi, că mă întorc îndată, tovarăşe politruc! Doar să-mi daţi voie să
duc mahorca ostaşilor.
— Sigur că da... încuviinţă Malinin.
 Sirota dispăru în deschizătura peretelui, chemă pe cineva şi, după ce pesemne îi
ordonă să împartă mahorca, se întoarse lîngă Malinin.
Sirota ajunsese în armată încă după vechea lege a recrutării — nu la
nouăsprezece, ci la douăzeci şi doi de ani. Acum avea douăzeci şi opt, dar părea
mai mare. Obrazul îi era rotund, sănătos, năpădit de ţepi negri, cu sprîncene
întotdeauna încruntate de grija slujbei. Acum însă, cînd îşi răsucea ţigara,
expresia preocupată de pe faţa lui cedă locul unui zîmbet. Malinin îl observă şi
vru să ştie:
— Ce te bucură aşa?
— Vremea, tovarăşe politruc, răspunse Sirota şi-şl aprinse ţigara, ferind cu
multă îndemînare flăcăruia în căuşul palmei. Bine ar fi doar să se mai întărească
gerul.
— De ce-ar fi bine? întrebă Malinin. Cînd gerul se întăreşte e greu în cîmp
deschis.
— Păi la asta m-am şi gîndit: ne-o fi nouă greu, dar nemţilor o să le fie şi mai
greu, spuse Sirota cu un surîs atît de larg, încît ai fi ispus că nu depinde decît de
el ca să joace nemţilor această festă. Am la mine-n pluton un student chimist, în
anul patru, spune că aviaţia lor foloseşte un ulei care nu rezistă la ger, îngheaţă.
Uitaţi-vă şi dumneavoastră — şi Sirota ridică mîna spre cer —, de două zile e
iarnă în lege şi de două zile friţii nu mai zboară ca înainte. Poate că dacă s-ar
întări gerul o să îngheţe uleiul şi de la tancuri, nu?
— Nu te teme de tancuri, spuse Malinin.
— Nici nu mă tem. Două am şi pus pe foc...
— Cu două n-am făcut încă totul, zise Malinin.
— Două numai la plutonul nostru! obiectă jignit Sirota. Socotiţi şi
dumneavoastră, dacă ar fi să luăm numai plutoanele de puşcaşi: două de pluton,
şase de companie, optsprezece de batalion, cincizeci şi patru de regiment. Asta
face o sută şaizeci şi două de divizie, continuă el să socotească îndoindu-şi pe
rînd degetele, iar la zece divizii s-au şi făcut o mie şase sute de tancuri... Şi gata,
poate că n-ar mai rămîne nici un tanc nemţesc în faţa Moscovei! Dacă ar face toţi
ca noi! Dar oare toate plu- toanele au incendiat cîte două tancuri nemţeşti? Să
luăm chiar batalionul nostru. N-am auzit încă de nici un pluton care să fi dat foc
la două tancuri, afară doar de al nostru! sfîrşi el cu mîndrie.
— Aşadar, ai făcut socoteala pentru întregul front, zîmbi Malinin. Tu ai
terminat, ţi-ai făcut datoria, ai incendiat cele două tancuri nemţeşti care-ţi revin şi
te poţi sui liniştit pe cuptor: acum să-şi facă şi ceilalţi da- toria, e rîndul lor, aşa
e?
— De ce? N-am obiceiul să judec aşa. Spuneam doar ca să se ştie — două
tancuri de pluton nu-i puţin lucru.
— Nici n-am spus că-i puţin. Spun însă că nu trebuie să ne punem nădejdea în
uleiul lor. Dă gerul, uleiul nemţilor se strică, tunurile tac, automatele se
blochează şi n-o să ne rămînă decît să-i adunăm de pe drumuri cu făraşul şi să-i
clădim stive-stive! Starea asta de spirit nu-i sănătoasă, nu trebuie să ne
autoliniştim.
— Da cine se gîndeşte la autoliniştire? spuse Sirota, care nu prea era obişnuit
să rămînă dator nimănui cu răspunsurile, bineînţeles cînd era în poziţia ,,de
voie”. Desfăcu înciudat mîinile, apoi ridică privirea şi se uită la soare. Asta-i
doar păcăleală, adăugă el, mijindu-şi ochii în lumină. Cînd şi-or da drumul, n-o
să mai rămînă nici urmă din toată vremea asta frumoasă...
— Ei, hai să dăm ocol poziţiei voastre, spuse Malinin, aruncînd mucul de ţigară
şi îngropîndu-l cu cizma în zăpadă, apoi se strecură primul prin deschizătura zi-
dului.
Peste zece minute, şedea, ca de obicei în clipele de acalmie, în mijlocul
oamenilor şi discuta cu ei. În jurul lui se adunaseră şase ostaşi, ceilalţi, printre
care şi Sinţov, erau pe poziţie, dar Malinin se obişnuise să nu-i poată aduna
niciodată pe toţi laolaltă şi se mulţumea şi cu numărul acesta restrîns de
interlocutori.
— Uite, Mihneţov, spunea el unui ostaş tînăr slăbuţ şi negricios, care pufăia
grăbit şi oarecum nervos dintr-o ţigară groasă, tu eşti, fireşte, chimist, pe cînd eu
nu sînt, toate atuurile sînt în mîna ta; şi tu spui că nemţii au un carburant de
aviaţie care nu face doi bani pe ger, iar mai tîrziu şi uleiul tancurilor va îngheţa,
iar apoi presupui tu, poate că şi sistemele tunurilor se vor bloca, şi automatele se
vor înfunda. Tema aceasta îl alarmase pe Ma-linin încă de cînd o auzise din gura
lui Sirota, şi acum revenea la ea cu îndărătnicie, întorcînd-o în fel şi chip, cu
intenţia de a o limpezi definitiv şi de a o prezenta aşa cum socotea el că e just.
Repet, poate că este într-adevăr cum spui tu, tu eşti chimist, trebuie să ştii mai
bine, dar uite că eu, unul, nu-mi pun nădejdea în toate astea. Tu ţi-o pui, iar eu
nu. Ba am să-ţi spun ceva mai mult: tu îţi pui nădejdea în aceea că la un ger
vîrtos tehnica germană se va poticni, pe cînd eu nu într-asta îmi pun nădejdea.
De loc! Eu numai şi numai în tine, în Mihneţov, îmi pun nădejdea. Nutresc
speranţa că pe orice vreme sufletul tău nu se va cutremura, nici puşca, nici
grenada, nimic din ce-o să încapă pe mîna ta n-o să rămînă în pană, căci dacă
sufletul tău nu se va cutremura, nemţii n-or să poată ajunge la Moscova, chiar
dacă tehnica lor va lucra ceasornic şi la minus treizeci de grade. Dar dacă sufletul
tău va şovăi, apăi oricum ar fi nemţii, în orice situaţie, cu tehnică sau fără
tehnică, cu ger sau fără ger, oricum, tot vor intra în Moscova! Ei, ce-ai să-mi
răspunzi la asta, chimistule?
Mihneţov era, după cum se vede, un flăcău isteţ: el înţelese perfect de bine
unde bate politrucul şi simţi nu numai fermitatea, ci şi căldura din vorbele lui.
Dar vezi că prea voia din tot sufletul ca asupra nemţilor care atacau Moscova să
se prăvălească toate calamităţile din lume, şi de aceea se porni înflăcărat să aducă
noi şi noi consideraţiuni privind gerul nostru şi tehnica germană.
 — Bine, să admitem că este aşa, spuse Malinin paşnic, simţind că a reuşit să
spulbere atmosfera de autoliniş- tire, care-l îngrijorase, dar-ar boala în ei! Dar tu,
tu ai înţeles că nu în neamţ este esenţialul, ci în tine? Nu în uleiul lor, ci în
atitudinea ta? perseveră Malinin în aceeaşi direcţie.
— Păi asta e clar, tovarăşe politruc, nici vorbă, răspunseră cîţiva ostaşi într-un
glas.
— Ia ascultă, Sirota, spuse Malinin după o scurtă tăcere, ce-i astăzi, joi parcă,
nu?
— Joi.
— Să ştii că sîmbătă e şedinţa biroului de partid al regimentului. Pe ordinea de
zi e şi problema ta, se va discuta primirea ta în partid.
— Mă cam tem de întrebări, tovarăşe politruc, spuse Sirota, devenind deodată
foarte serios. Întotdeauna păţesc eu aşa: cît nu mi se pun întrebări — ştiu totul,
cum însă încep să mi se pună — uit totul. Parcă-i un făcut!
— De astăzi diminetaţă a şi început să răsfoiască Statutul şi Cursul scurt, aşa
că vezi... spuse părinteşte un ostaş bătrîn, acel Trofimov de care cam rîdeau tova-
răşii lui la poarta şcolii profesionale, unde erau cazărmile batalionului comunist,
că se echipase ca pentru pescuit. Acum, cu căciula cu clape, cu scurta vătuită şi
cu mantaua pusă peste scurtă, semăna a soldat de cînd lumea, şi doar periuţa
mustăţilor cărunte îi trăda vîrsta destul de înaintată. Ajunsese în companie îm-
preună cu Sinţov în acelaşi grup de completare, şi acum, după toate pierderile
suferite, rămăsese singurul comunist din pluton.
„Dacă ar fi să nu-l pun la socoteală pe Sinţov”, îşi aminti Malinin. Dar în
aceeaşi clipă îşi spuse că n-are voie să-l socotească şi pe Sinţov: aşa cum este, cu
carnetul de partid pierdut în împrejurări nelămurite şi cu neputinţă de dovedit, e
posibil să nu mai fie reintegrat în partid, chiar dacă are merite deosebite în luptă.
— Tu, Trofimov, ai face bine să-l mai ajuţi pe Sirota să se pregătească, spuse
Malinin. N-are a face că el e comandantul plutonului, iar tu ostaş de rînd, eşti un
vechi comunist şi în problema asta tu eşti tovarăşul lui mai mare.
— Păi mă ajută, sări Sirota, şi Cursul scurt tot el mi l-a dat, că eu n-aveam
decît Statutul.
— L-ai adus de la Moscova? întrebă Malinin, întor- cîndu-se spre Trofimov.
Acesta dădu afirmativ din cap.
— Toţi băieţii mă întreabă de Moscova, spuse el. Cum şi ce-i la Moscova,
dacă-i adevărat ce se spune, că a fost panică pe acolo... Să le povestesc cum a
fost. Le-am spus chiar dacă o fi fost aşa ceva, eu am şi uitat-o. Acum nu mai
am în minte decît ce-a scris Ler- montov: „Nu-i Moscova, băieţi, în spatele oştirii
noastre? Deci să murim în faţa Moscovei, băieţi!...” Asta am învăţat-o încă hăt-
de mult, pe la începutul secolului, înainte de războiul ruso-japonez, la şcoala
parohială, şi uite că tot n-am uitat-o! zîmbi el.
 — Ei, spuse Malinin, daca vreţi noutăţi de la Moscova pot să vă dau cîteva din
cele mai proaspete. Am primit o scrisoare de la soţia mea...
Şi Malinin le povesti despre fiul său, care a fugit de la şcoală pe front, despre
soţia sa, care a reînceput munca la secţia raională de locuinţe şi localuri, despre
Kukuşkin cel căruia i se ridicase mobilizarea pe loc şi fusese trimis pe front.
Ostaşii ascultau cu satisfacţie; le plăcu tuturor că lui Kukuşkin i se ridicase
mobilizarea pe loc: aşa-i trebuie, diavolului!
— Înseamnă deci că se face ordine la Moscova, spuse Trofimov, asta-i bine.
Dar, Alexei Denisîci, că fiul tău a fugit de la şcoală, spuse el familiar lui Malinin,
poţi să te superi sau nu, dar golan a fost şi văd că tot golan a rămas. Stau la două
străzi de voi şi-l cunosc, îi ştiu toate isprăvile...
— Nu-i nimic, spuse Malinin, cam atins de această observaţie. Las că-n prima
tinereţe n-am fost nici eu mai breaz...
Trofimov ar fi vrut să-i răspundă în glumă: „Şi ce-i de laudă într-asta? Parcă
acum nu eşti la fel!” Dar îşi aminti că Malinin e politruc şi renunţă.
— Dar cum arată totuşi Moscova după atîtea bombardamente? întrebă deodată
un ostaş tinerel şi palid, care şezuse pînă atunci tăcut, cu bărbia sprijinită în
palmă. Sînt şi eu din Moscova, am stat în strada Korovii-val, dar n-am mai
văzut-o de mult: se împlinesc doi ani de cînd am fost încorporat.
— Ţi-e întreagă strada, nu te teme, îi răspunse Malinin. Cu siguranţă că
Trofimov v-o fi povestit de zece ori totul. Puteţi să-l credeţi, e bărbat serios, nici
nu minte, nici nu bea, măcar că-i pescar amator!
Toţi izbucniră în rîs.
— Şi totuşi, întrebă din nou tinerelul de pe Korovii- val, nesatisfăcut de
răspuns, oare-s chiar atît de mici distrugerile cum scrie în ziare?... Că doară
vedem avioanele în fiecare noapte zburînd spre Moscova, vuiesc într-una...
— De zburat zboară, dar de ajuns nu prea ajung, spuse Malinin! Nu orice glonţ
pe care-l auzi şuierînd ajunge la tine! Aşa-i şi cu Moscova. De aici ţi se părea că
acolo-i un bombardament nemaipomenit, iar mie, în drum spre front, îmi
tremurau genunchii, cînd am ajuns însă, parcă nu-i chiar aşa grozav.
— Chiar că am să vă cred, tovarăşe politruc! Cum o să vă tremure
genunchii! îşi manifestă îndoiala Si-rota.
Malinin îi aruncă pieziş o privire batjocoritoare.
— Ba chiar aşa să ştii, mi-au tremurat în lege! Că doar nu vei fi crezînd că sînt
scutit de teamă. Aoleu, şi încă cum mă tem! spuse Malinin şi, încovoindu-se
sub şuierul unui proiectil care trecea chiar peste capetele lor, mai găsi destulă
forţă în sine ca să glumească: Uite, vezi cum mă ploconesc în faţa lor?...
Doi-trei oameni zîmbiră, chipurile celorlalţi rămaseră serioase: prea explodase
aproape proiectilul ca să le mai ardă de glumă. Un al doilea proiectil, de reglaj,
ca şi primul, explodă în faţa lor. Toată lumea se împrăştie să se adăpostească pe
lîngă ziduri. Iar artileria nemţească se porni să toace ca turbată întreaga colină.
Văzduhul se umplu de fum înecăcios.
— Pesemne că ieri şi-au făcut reglajul, ticăloşii, cînd le-am respins atacul!
strigă Sirota la urechea lui Malinin. Au tras şi ieri de mama focului! Dar astăzi
parcă au înnebunit de tot... Cu noi au început.
Fie că nemţii făcuseră într-adevăr reglajul din ajun, fie că pur şi si,mplu aveau
noroc cu tragerea de astăzi — asta n-a mai stat nimeni s-o analizeze. După vreo
zece salve care pipăiră totul în jur, atît de aproape încît de cîteva ori suflul lor
zgudui parcă întreg pămîntul, nemţii înfipseră un proiectil chiar în interiorul clă-
dirii neterminate.
Malinin, care se culcase ca şi toţi ceilalţi la poalele unui zid, ca să se pună la
adăpost de schijele explozii-lor din exterior, simţi în acelaşi timp o lovitură şi un
bubuit, o povară şi o senzaţie de sufocare. Fu acoperit de sfărîmăturile zidului
prăbuşit şi de bulgării de pămînt aruncat în aer de explozie. Încordîndu-şi toate
puterile şi înăbuşindu-se fără aer, Malinin reuşi să iasă de sub grămada de
cărămizi şi de pămînt care-l acoperise. Şi reuşi s-o facă pentru că înainte de
explozie îşi acoperise capul cu mîinile, aşa că mîinile îi rămăseseră tefere şi
neacoperite de sfărîmăturile zidului.
După ce îşi eliberă braţele, îşi pipăi faţa plină de sînge, începu să se dezgroape,
înlătură tot ce-l împie-dica să se ridice, ieşi ameţit, dar nevătămat din mor-
mîntul său de cărămidă şi în sfîrşit se sculă, clătinîn- du-se în picioare. În jur
totul era răvăşit. Proiectilul, un obuz de calibru mare, răscolise fiecare palmă
de loc. Pe zăpada amestecată cu pămînt spulberat şi moloz se zăreau pete
întunecate de sînge, zdrenţe de haine, bu-căţi însîngerate de trupuri omeneşti, o
cizmă cu un picior retezat mai sus de genunchi.
Malinin făcu cîţiva paşi fără ţintă şi se opri înfiorat. Ceva trosnise sub talpa lui.
Se aplecă şi zări ochelarii lui Trofimov cu rama lor atît de bine cunoscută, legată
cu aţă.
Se întoarse în colţul unde fusese îngropat de explozie şi înţelese că a scăpat cu
viaţă tocmai pentru că fusese îngropat. Zidul se prăbuşise din pricina suflului
unui alt proiectil căzut în exteriorul ruinelor, la baza zidului, cît despre
proiectilul căzut in interior, acesta explodase cu o clipă mai tîrziu, cînd Malinin
era gata acoperit de moloz.
— Hei, mai e cineva pe aici, mai e cineva? strigă Malinin, încercînd să-şi
amintească cine fusese lîngă el în ultima clipă.
În dreapta lui şezuseră Sirota şi chimistul, Mihneţov. Unde or fi? În colţul acela
al ruinelor nu se zăreau nici cadavrele lor şi nici ceea ce mai poate rămîne dintr-
un trup omenesc nimerit în plin de un proiectil.
„Poate că suflul exploziei i-a aruncat afară”, îşi spuse Malinin şi în aceeaşi
clipă auzi un geamăt înfundat de sub grămada de sfărîmături aflată chiar în colţul
zidului. Şi începu să scormonească printre cărămizi, să ciulească urechea, să
scormonească iarăşi. În sfîrşit, cu degetele zdrelite, îl scoase de sub dărîmături pe
Sirota. Era viu, ba chiar încerca să schiţeze o mişcare, ca pentru a se scula. În
locul părţii de jos a feţei avea o masă informă de terci roşu. Nu gemea pe gură, ci
pe gît, ba parcă nici pe gît, ci prin măruntaiele vii, ce păreau că-i ţîşnesc din gura
schilodită.
Malinin luă o mînă de zăpadă şi i-o lipi de bărbie, încercînd să şteargă faţa
îngrozitoare a rănitului, dar zăpada se umplu de sînge gros. Apoi îşi scoase din
porthart pachetul individual, săltă capul lui Sirota şi se porni să-i bandajeze
obrazul. La început uită că omul mai trebuie să şi respire, şi-l bandajă peste tot.
Sirota începu să horcăie. Malinin fu nevoit să refacă bandajul, înfăşurînd faţa
sergentului în aceleaşi feşi, acum însîngerate. După ce termină bandajul, Malinin
îl tîrî pe Sirota pînă la un perete şi-l sprijini cu capul cît mai sus posibil, ca să nu
se înece cu sînge, şi abia apoi, cînd îşi dezdoi spinarea, zări că în locul de unde îl
adusese pe sergent ieşea de sub moloz un picior.
Încă în urmă cu o oră, cînd a sosit acolo, Malinin observase că Mihneţov,
chimistul, avea în picioare nişte pîslari vechi, dar buni încă, tălpuiţi cu pîslă
groasă. Mihneţov povestise că i-a găsit în urmă cu cîteva zile într-o izbă părăsită.
Malinin intenţionase chiar să glumească pe seama chimistului, care susţinea că
nemţii nu sînt pregătiţi în nici un fel pentru iarnă, în timp ce el, dimpotrivă, s-a
pregătit pentru iarnă mai bine ca toţi ceilalţi tovarăşi din pluton. Voise să
glumească pe tema asta, pe urmă însă a uitat, iar acum, zărind pi-ciorul ce ieşea
de sub cărămizi, recunoscu pîslarul tălpuit şi înţelese că acolo, dedesubt, se află
Mihneţov. Fără să mai zăbovească, începu să dezgroape trupul chimistului,
pornind munca de la picioare. Apoi, ocărîndu-se în gura mare, aprecie din ochi
cam unde ar putea fi capul chimistului şi, mutîndu-se tîrîş acolo, începu să sape
din nou. Trebuia să înceapă aşa din capul locului, pentru ca omul să poată
respira, dacă se mai afla în viaţă.
Ocărîndu-se mereu cum îi venea la gură că nu s-a gîndit de la început la un
lucru atît de simplu, Malinin scormonea cu înverşunare. În sfîrşit, se arătară
umerii lui Mihneţov. Malinin îşi lipi palma de umeri — sub scurta vătuită trupul
mai era cald, Mihneţov trăia deci. Malinin reluă şi mai febril dezgroparea, dar
lucra mai cu grijă, dezgolind încet-încet gîtul şi apoi bărbia chimistului, dar
deodată se opri năucit cu mîna încleştată pe cărămida scoasă chiar atunci de pe
ceafa celui îngropat. Trupul lui Mihneţov mai era cald, dar nu mai trăia. Tot
creştetul capului îi fusese retezat de cărămida pe care Malinin o mai strîngea în
mînă.
Malinin se îndreptă de spate, zvîrli furios cărămida şi în aceeaşi clipă auzi
limpede ţăcănitul sacadat al unei mitraliere. La patruzeci de paşi de el, în
fundaţia coşului de fabrică, oamenii trăiau şi susţineau un foc viu împotriva
nemţilor. Malinin fu cuprins de bucuria neasemuită, profundă, pe care o încearcă
pînă şi oa-menii cei mai viteji cînd, după ce s-au crezut singuri pe cîmpul de
luptă, descoperă deodată că nu sînt chiar singuri.
Revenind la Sirota, Malinin ridică din nou cu o mare sforţare trupul lui greu şi-
l aşeză în aşa fel ca în cazul unei noi explozii să fie cît mai apărat de schije. De
altfel, focul artileriei nemţeşti se mutase acum departe, în adîncime. În timp ce
Malinin îl tîra, Sirota încercă să-şi mişte maxilarele ca pentru a striga ceva, apoi
îşi desfăcu a neputinţă pumnii ambelor mîini şi, mirîndu-se parcă de această
neputinţă, şi-i strînse iarăşi la loc. Ai fi spus că s-a potolit. Numai pieptul
continua să i se ridice şi să se lase cu un hîrîit neîntrerupt. Malinin îi mai aruncă
o privire şi, escaladînd rămăşiţele zidului, porni prin şanţul de comunicaţie, nu
prea adînc, de cel mult un metru, care ducea spre fundaţia coşului de fabrică,
spre locul de unde se auzea şi acum focul viu al mitralierei.

Cînd începuse tragerea de artilerie, Sinţov se afla împreună cu încărcătorul său,

tînărul ostaş în termen Kqlea Baiukov, la mitraliera instalată în dreptul uneia din
cele două ambrazuri făcute în coşul fabricii. Fără să deschidă focul, ei vizau
reperele stabilite dinainte, exerciţiul făcîndu-se cu funcţiile inversate: Sinţov
fiind încărcător, iar Baiukov — ochitor.
În faţa ambrazurii începea o pantă abruptă; o bună parte din ea nu putea fi
văzută, căci se afla în unghiul mort al mitralierei; apoi panta devenea mai dulce
şi se termina într-o vîlcea înzăpezită. Vîlceaua era aşezată de-a curmezişul
poziţiilor noastre, iar dincolo de ea începea o nouă colină, pe care, lîngă trei
căsuţe izolate, se instalaseră celelalte plutoane ale companiei. În vîlceaua
propriu-zisă nu fuseseră săpate şanţuri de tragere, ea fiind bine reperată din
ambele părţi şi acoperită de focul a două mitraliere. În ajun, nemţii încercaseră să
lanseze un atac tocmai prin această vîlcea, dar din pricina focului încrucişat nu
izbutiseră să treacă şi nici măcar să-şi culeagă morţii, ceea ce de obicei făceau
chiar cu riscul vieţii. În ajun se spunea că în vîlcea rămăseseră aproape treizeci
de cadavre nemţeşti. De aici însă, prin ambrazuri, nu se vedeau decît două, trei
ca-
 davre — cîteva puncte negre pe albul zăpezii din vale. Executînd acum cu
Baiukov tăcutul lor exerciţiu de tragere, Sinţov stabilise ca reper o oişte pe
jumătate îngropată în zăpadă şi cele două cadavre din margine, aflate la intrarea
şi la ieşirea din vîlcea.
Baiukov, alături de care lupta de mai bine de o săp- tămînă, îi amintea lui
Sinţov, prin cine ştie ce amănunt, de tînărul ostaş de la procuratura din Moscova,
care consimţise să cheme pe juristul de serviciu. Ca şi ostaşul acela, Baiukov
avea obrajii netezi, rumeni, ca de fată, şi nişte sprîncene negre tot ca ale lui. Cînd
îşi scotea căciula, i se vedea părul scurt ca peria, de culoarea fuiorului de in.
,,Nu-i aşa că în civilie purtai un moţ de toată frumuseţea?” îl întrebase în prima
zi Sinţov. Baiukov zîmbise şi-i răspunse „îhî!”, iar Sinţov îşi spusese în sinea sa
că Baiukov, cu sprîncenele lui negre şi cu părul bălai, a fost, probabil, un flăcău
deosebit de chipeş. Acum însă era tuns chilug, purta o căciulă cu clape prea mare
şi ponosită, pe care o mai purtase cineva înaintea lui, mantaua îi era prea largă şi
gheboşată peste scurta vătuită şi, afară de asta, se găseau aici de trei zile, sub
cerul liber, întîi pe moină şi în noroi, apoi pe ger — aşa că nu-i mai ardea
nimănuia de frumuseţe.
Relaţiile dintre ei erau cît se poate de bune încă din prima zi de cînd s-au
cunoscut sau, mai precis, din clipa în care Sinţov spusese că amîndoi servanţii
unei mitraliere trebuie să cunoască şi specialitatea de ochitor, şi pe aceea de
încărcător, şi îşi pusese în practică afirmaţia, profitînd de primul răgaz pentru a
repeta cu Baiukov calculul unghiurilor şi corecţiile în distanţă.
Baiukov era un colhoznic de prin părţile Reazanului, din satul Soloteea de
dincolo de Oka, sat vestit prin cartofii săi de soi cultivaţi pe un sol nisipos şi prin
pescuitul în Stariţa: vechea albie a rîului Oka.
Oricum ar fi, oamenii nu luptă chiar tot timpul fără răgaz. Şi Baiukov, care
putea fi şi tăcut, şi vorbăreţ, după cum îi plăceau sau nu oamenii cu care se afla,
apucă să-i povestească lui Sinţov că n-a terminat clasa a şaptea, din pricina unor
împrejurări nefericite — tatăl său murise, iar maică-sa căzuse la pat —, că
înainte de armată condusese vreme de un an încheiat brigada com- somolistă care
cultiva cartoifi, cu care prilej Sinţov află de vestiţii cartofi solotcieni, şi că după
război vrea totuşi să-şi continue şcoala şi să se facă agronom.
— Doar că trebuie să-mi termin întîi clasa a şaptea, ziceam să mi-o fac în
armată, încheiase Baiukov, dar dacă a început istoria asta...
„Istoria asta” era războiul.
Baiukov era un băiat încrezător, blînd, însetat de cunoştinţe. În caieţelul pe
care-l purta în sacul de spate erau trecute toate cărţile citite în plus peste progra-
mul şcolii. Erau destul de multe pentru vîrsta lui — o sută patru, şi în majoritate
cărţi bune. Seara, dacă o îngăduiau împrejurările, băiatul se întorcea cu amintirea
la aceste cărţi şi le povestea lui Sinţov cu „a”-ul lui accentuat de locuitor al
Reazanului, le povestea atît de amănunţit, că nu-ţi rămînea decît să te minunezi
de memoria lui. În treacăt fie zis, unele cărţi din cele povestite de Baiukov nu-i
erau cunoscute lui Sinţov.
În luptele la care participaseră împreună, Baiukov dovedise că are curaj,
curajul calm şi serios al omului absorbit pe de-a-ntregul de misiunea sa. Din
acest punct de vedere semăna cu Sinţov şi se înţeleseră de minune. Sinţov îşi
dăruia şi el întreg sufletul luptei, nu-şi acorda nici o concesie, după cum nu-şi
îngăduia nici planuri de viitor: toată viaţa lui viitoare, cît avea să dureze războiul
— pînă la victoria finală sau pînă la moarte —, o vedea ca pe o viaţă exclusiv
ostăşească şi se dăruia cu tot sufletul acestei vieţi şi strădaniei de a-şi îndeplini
cît mai bine obligaţiile sale de ostaş. Faptul că Baiukov se şi dovedise în cele
cîteva bătălii un tovarăş de nădejde era acum pentru el mai important aproape ca
orice altceva pe lume, atît de important, încît nu numai că-l aprecia, dar îl şi
iubea din tot sufletul şi ar fi fost în stare să facă pentru el mai mult decît pentru
mulţi oameni pe care-i cunoştea de ani de zile.
Cînd începu focul artileriei nemţeşti, Sinţov şi Baiukov îşi traseră puţin mai
înapoi mitraliera din ambra- zură, pentru ca să nu fie lovită de vreo schijă, iar ei
se tupilară cît mai jos, pe fundul coşului podit cu cărămidă
 refractară. Înţeleseseră din capul locului că tragerea tunurilor duşmane e
puternică şi precisă. Totul vuia în jur de atîtea explozii, în general însă, cu tot
focul nemţesc, aici în fundaţia solidă a coşului de fabrică ei se simţeau aproape
în siguranţă; numeroasele rînduri de cărămidă refractară nu puteau fi străpunse
decît de un proiectil greu tras de la mică distanţă, cu ochire directă, care să-i
lovească neapărat din plin, şi nu pieziş. Schijele n-ar fi putut pătrunde decît cu
greu: în urmă cu două zile, Sinţov şi Baiukov acoperiseră coşul cu cîteva foi de
tablă de cazan — cum le spusese Sirota, comandantul plutonului — pregătită
probabil pentru căptuşirea uşilor de la cuptoare. Tabla era groasă, de zece mili-
metri, şi două foi acoperiseră gura coşului aproape în întregime, lăsînd doar o
crăpătură mică între ele. Prin fundul coşului trecea conducta de fum orizontală, şi
acum nu se mai circula decît pe jos prin această conductă.
— Curat lucrare de apărare permanentă, spusese Sirota încă în ajun. Tot asta
era şi părerea lui Sinţov şi a lui Baiukov despre coşul lor de fabrică. Putea să-i
omoare pe amîndoi numai o lovitură directă în tabla de cazan care acoperea
deschizătura coşului. În acest caz, fireşte că nu mai puteau scăpa. Praful şi
pulberea s-ar fi ales dintr-înşii. Dar ei nu se temeau de un asemenea ghinion nici
măcar acum, în toiul tragerii, nu se sinchiseau de el mai mult ca de orice altă
posibilitate de a muri, care te paşte întotdeauna pe front.
Focul nemţesc se înteţea mereu. Baiukov se porni să-şi întoarcă unul după altul
toate buzunarele şi să-şi scuture în palmă firele de mahorcă rătăcite prin cusături.
Nici în ajun nu avuseseră mahorcă; operaţia aceasta o mai făcuse o dată, cu atît
mai inutil era s-o repete acum. Dar focul tunurilor era totuşi prea puternic,
Baiukov prea nervos — de aceea simţea nevoia să fumeze.
— Vrei să culegi a doua recoltă de pe acelaşi ogor? zîmbi Sinţov, văzînd
strădaniile lui zadarnice, apoi se sculă, veni pînă la ambrazură, şi de acolo
îmbrăţişă cu privirea văiuga înzăpezită.
 În vale, într-un loc unde nu era nimic, explodau mai puţine proiectile, dar
explodau totuşi şi acolo, în schimb pe înălţimea cu trei căsuţe, deasupra poziţiilor
plutoanelor vecine, stăruia un fum dens. Acolo proiectilele explodau pe fiecare
palmă de loc, şi una din căsuţe pierise de parcă nici n-ar fi existat vreodată. În
locul ei era o toloacă pustie, acoperită de fum. Şi inima lui Sinţov se strînse. Se
strînse nu pentru că era speriat de intensificarea neîncetată a focului, ci pentru
că se gîndea la urmarea inevitabilă: ,,Îndată ce se va ter- mina tragerea de
artilerie, va începe atacul”. Se aşeză alături de Baiukov, cu spatele sprijinit de
perete, şi începu să aştepte sfîrşitul tragerii. Deodată simţi o mîncărime deasupra
tîmplei. Îşi trase căciula din cap şi-şi trecu uşor degetele peste cicatricea
proaspătă. În urmă cu două săptămîni, Zolotariov crezuse că rana aceasta este
mortală, acum însă din toată rana nu rămăsese decît o cicatrice îngustă, cu pielea
netedă şi lunecoasă la pipăit şi cu două smocuri de păr ţepos pe margini.
Ceea ce gîndesc oamenii în asemenea minute nu se aseamănă nici de la ora la
om, nici de la caz la caz. Uneori se gîndesc la lucruri importante, alteori la
nimicuri, iar cîteodată şi la unele, şi la altele; uneori se lasă în voia gîndurilor,
alteori îşi impun ei înşişi la ce să se gîndească, socotind că astfel se vor sustrage
fricii de moarte.
Sinţov nu-şi impunea nimic. Urmărea gîndurile ce-i veneau în minte, dar
acestea se înşiruiau şi se înlocuiau repede unul pe altul, de parcă s-ar fi temut că
nu vor mai apuca să se deşire toate.
La început se gîndi la Maşa. În ultimele zile se sim-ţise îndemnat de cîteva ori
să se aşeze şi să-i scrie unde este şi ce face. Ţinea foarte mult ca ea să ştie
aceste lucruri, dar cu cît o dorea mai mult, cu atît mai dureros îi revenea
întrebarea: dar unde să-i scriu? Unde o fi ea? Fireşte, avea numărul căsuţei
poştale a şcolii, însă Maşa nu mai era acolo, o ştia prea bine. Nici nu se mai
îndoia că Maşa se află de mult de partea cealaltă a frontului, şi i se părea că a-i
scrie acum, încercînd să facă o breşă în necunoscutul
 deplin în care se găseau amîndoi, era tot aşa de absurd ca şi a încerca să
străpungă cu triunghiul de hîrtie al unei scrisori de ostaş pereţii de cărămidă
groasă ai acestui coş de fabrică.
Şi totuşi, ce mult dorea să-i scrie! Gîndindu-se mereu la Maşa, îşi aminti cum
atunci, în noaptea aceea, la Moscova, cinchită lîngă ligheanul de taiblă, ea îi
spălase picioarele, dînd jos cojile de noroi uscat, abia atingînd pielea zdrelită, şi,
împotriva voinţei sale, sufletul îi fu cuprins de o duioşie atît de dureroasă pentru
mîinile ei gingaşe, încît, speriat el însuşi de violenţa sentimentelor stîrnite de
amintire, şi le înăbuşi pe loc, înjurînd printre dinţi.
— Ce-i cu tine? întrebă Baiukov, care izbutise în sfîrşit să adune cîteva fire de
mahorcă şi să-şi răsucească o ţigară subţire.
— Nimic, răspunse Sinţov.
— Şi eu, care am crezut că ai pomenit de soacră, glumi Baiukov, neştiind că a
nimerit ca nuca-n perete.
Apoi Sinţov îşi aminti cu aceeaşi veche durere de Grodno şi de tot ce era legat
de acest nume în memoria lui brăzdată de atîtea cicatrice. Şi, fără să-şi dea seama
ce face, clătină de cîteva ori din cap, ca un cal chinuit de tăuni. Apoi gîndul îi
zbură la Malinin, pe care cu o oră în urmă îl văzuse de departe urcînd panta spre
fabrica de cărămizi, şi-şi aminti de discuţia dintre ei cînd Malinin fusese numit
politruc al companiei lor. Umblînd să cunoască pe toţi oamenii, Malinin dăduse
ocol izbelor rămase întregi în sătucul Klinţî, astăzi aflat de mult în spatele liniilor
nemţeşti. Acolo poposise în noaptea aceea compania lor. După ce stătu de vorbă
cu ostaşii, Malinin îl chemă pe Sinţov afară din casă şi, oprindu-se cu picioarele
crăcănate şi cu mîinile bine înfipte în buzunare — aşa cum îi plăcea lui —, spuse
posomorît:
— Ascultă, Sinţov, ia pune pe hîrtie şi explică ce-a fost cu tine. Am nimerit
într-o unitate regulată, aici se cere ordine deplină.
— Cui să-i mai scriu? Am mai scris o dată... spuse Sinţov cu amărăciune.
 Malinin îl privi încruntat şi-i spuse cu aceeaşi voce nemulţumită:
— Mie să-mi scrii. Am s-o predau eu însumi comisarului sau la secţia politică
a diviziei. Acolo se va decide unde să fie trimisă declaraţia ta. Doar să indici cine
poate confirma cutare sau cutare întîmplare, persoanele care ar putea depune
mărturie. Dacă vor vrea să verifice, s-o facă. Pune-te şi scrie chiar astăzi, cît mai
ai un acoperiş deasupra capului, cine ştie unde vom înnopta mîine! Ei, rămîi
sănătos! Malinin îl salută ursuz din cap şi porni spre izba următoare, dar peste o
clipă se întoarse şi strigă: Sinţov!
Sinţov se apropie.
— Să spui acolo că eu am ştiut totul chiar de la început. Aşa să şi începi:
„După cum v-am adus la cunoştinţă de la bun început...” iar pe urmă să adaugi:
„...vreau însă să arăt şi în scris, pentru ca secţia politică şi comandamentul
unităţii...” Ai înţeles?
— Am înţeles, răspunse Sinţov.
În noaptea aceea scrise din nou despre peregrinările lui, dar pe scurt, indicînd
persoanele care ar fi putut să depună mărturie, aşa cum îi spusese Malinin.
Dar oricît de concis scria, acum, după ce povestise totul Maşei, după ce
povestise lui Iolkin şi Malinin, după ce expusese totul în scris la procuratură,
după ce de atî- tea ori rămas singur şi le amintise de-a fir-a-păr, acum îi era greu
să scrie din nou. Pînă la urmă termină totuşi declaraţia şi o înmînă lui Malinin:
asta s-a petrecut a doua zi, în timpul marşului. Asigurîndu-şi flancul descoperit,
divizia se retrăgea în grabă pe poziţiile de rezervă; Malinin, lipăind prin noroiul
clisos, mai posac ca oricînd, îşi potrivi pasul după al lui Sinţov, îi luă tăcut
declaraţia din mînă şi o ascunse în buzunarul mantalei. De atunci, deşi se mai
văzuseră de multe ori, nici unul dintre ei nu mai pomeni despre ea.
Acum, ascultînd răbufnirile grele care zguduiau pă- mîntul, Sinţov încerca să-şi
închipuie cum şi cui înmî- nase Malinin declaraţia lui, ce spusese el în acea
împrejurare, dar mai cu seamă încerca să ghicească unde şi cînd va fi chemat să
se prezinte: la secţia politică, sau la secţia specială? Şi cu toate că acum, după
zece zile de luptă, i se părea că, orice s-ar întîmpla, nu va mai fi rechemat din
linia întîi, totuşi nesiguranţa soartei sale îl apăsa. La această nesiguranţă se mai
adăuga şi gîndul chinuitor că s-ar putea întîmpla să fie rănit şi evacuat undeva în
spatele frontului, şi atunci, adio declaraţie, adio Malinin! Va ieşi din spital, va
nimeri într-altă unitate şi va trebui s-o ia de la capăt cu declaraţiile...
— Ascultă! îi strigă Baiukov la ureche, încercînd să acopere vuietul
exploziilor. Mi se pare că i-a nimerit acolo pe ai noştri!
Sinţov se apropie de ambrazura de rezervă şi zări prin perdeaua de fum ce se
destrăma că unul din zidurile neterminate ale fabricii de cărămizi se făcuse parcă
mai scund decît îl ştiau ei.
— Da, mi se pare că i-a nimerit, spuse el, cuprins de nelinişte.
 Asta a fost cam la zece minute după ce nemţii au deschis focul. Tragerea mai
continuă apoi vreo jumătate de oră, după care se îndepărtă în adîncime: acum, în
locul exploziilor nu se auzea decît şuieratul proiectilelor care zburau peste
capetele lor.
— Tu, Kolea, stai aici, uită-te dacă se arată cineva dintr-ai noştri, ţine legătura,
strigă Sinţov, arătînd din cap ambrazura prin care se zărea fabrica de cărămizi,
iar el trecu la cealaltă, unde era mitraliera.
De la ambrazura lui Sinţov se deschidea un bun cîmp de vedere: în spate se
ridica un zid de explozii, iar prin văiuga înzepezită, între movila cu fabrica de
cărămizi şi înălţimea cu trei căsuţe, înaintau mai multe tancuri nemţeşti. De aici
de sus părea că ele se mişcă fără grabă, dar primele se şi porniseră să urce panta
spre locul unde înainte se aflau trei căsuţe, iar acum nu mai era decît una
povîrnită pe o coastă, şi unde în pivniţele căsutelor şi în şanţurile de tragere
dintre ele erau dispuse, cum o ştia Sinţov, poziţiile celorlalte două plutoane din
compania lor.
Tancul din frunte se opri, trase o lovitură de tun, şi căsuţa povîrnită se prăvăli
într-o rînă, ca un castel din cărţi de joc. De sub tanc ţîşni o flacără, şi el începu să
se rotească în loc. Peste o clipă izbucni o a doua flacără, şi din tanc începu să se
depene un fum negru şi gros. Cîteva siluete negre ieşiră din turelă şi săriră pe ză-
padă, dar fură întîmpinate cu un foc rar de puşcă. Vîntul bătea dintr-acolo, totul
se auzea perfect, şi asta sublinia parcă şi mai mult numărul neliniştitor de mic al
împuşcăturilor. De pe poziţiile unde fuseseră celelalte două plutoane ale
companiei, aproape că nu se trăgea. Al doilea tanc trecu pe lîngă cel incendiat şi,
depăşind creasta movilei, se pierdu în spatele ei. Tancurile celelalte urcau şi ele,
nestingherite de nimeni.
Mai trecu un minut, şi-n cîmpul de vedere al lui Sin-ţov apărură siluietele
întunecate ale infanteriştilor nemţi care înaintau şirag prin zăpadă în urma
tancurilor.
— Baiukov, la mitralieră! strigă Sinţov şi prinse în că- tare jalonul reperat
dinainte, pînă la care primii infanterişti nemţi mai aveau de făcut vreo patruzeci
de metri.
Baiukov sări la locul său, îndreptă banda, cătă întîi prin ambrazură, apoi îşi
ridică privirea încordată spre Sinţov. ,,De ce nu-i dai drumul odată?” spunea
privirea lui. Dar Sinţov mai aşteaptă vreo treizeci de secunde: reperul era bine
prins, şi Sinţov voia să folosească la maximum această prevedere. În sfîrşit,
şiragul de nemţi ajunse la înălţimea jalonului. Sinţov trase întîi o serie scurtă,
apoi una mai lungă, şi iarăşi una scurtă, chiar în clipa în care nemţii culcaţi lîngă
jalon săriră în picioare. Această ultimă serie fu, se pare, cea mai reuşită: cinci
dintre nemţii care săriseră în picioare se prăbuşiră la loc şi nu mai încercară nici
să facă un nou salt, şi nici să înainteze tîrîş.
 — Cum e? întrebă Sinţov, întrerupîndu-se o clipă şi apropiindu-şi grăbit
obrazul de al lui Baiukov. Ce fac ai noştri acolo în ruinele fabricii?
— Nu văd pe nimeni, răspunse Baiukov, mă tem că au fost loviţi.
Auzind răspunsul, Sinţov mai trase o serie scurtă, mai scurtă decît avusese de
gînd, cu zgîrcenia care îi cuprinde involuntar pe oameni cînd rămîn singuri.
Vreme de cinci minute, Sinţov şi Baiukov traseră de zor, culcînd pe nemţi în
zăpadă şi întîrziindu-le înaintarea. Apoi nemţii începură să se regrupeze şi să
treacă pe celălalt versant al văiugii, mai îndepărtat de coşul de
 fabrică: mitraliera ajungea şi acolo, dar eficacitatea focului era mult mai
scăzută. Lanţul negru de trăgători nemţi trecu peste creasta movilei cu trei căsuţe.
De acolo nu mai trăgea nimeni în nemţi. Deci toţi cei de acolo fuseseră ucişi.
Un mitralior neamţ, împreună cu încărcătorul său, in- stalîndu-se de-a dreptul
pe zăpadă, cu picioarele larg desfăcute — Sinţov şi Baiukov vedeau totul ca-n
palmă —, începură să tragă în ei. Gloanţele mitralierei vrăjmaşe ţăcăniră pe
cărămizi: unul izbi şi foaia de tablă care acoperea coşul. Neamţul trăgea bine, dar
era într-o situaţie inegală: se afla în cîmp deschis, şi Sinţov, după trei serii
nereuşite, slobozi a patra serie chiar într-însul. Se văzu pînă şi cum se răsturnă
mitraliera în zăpadă: fie că o atinseseră gloanţele, fie că, murind, mitraliorul
neamţ o smucise în cădere. Încărcătorul lui părea ucis şi el, dar după cîteva
minute, în care timp Sinţov şi Baiukov trăseseră în alţi nemţi, Baiukov îl apucă
pe Sinţov de mînă şi strigă:
— Ia uite la încărcător...
Sinţov aruncă o privire într-acolo şi văzu că lîngă mitraliera răsturnată în
zăpadă nu mai zace decît o singură siluetă neagră.
— S-a tîrît la o parte... spuse Baiukov, n-a pus mîna să mai tragă — şi în
vorbele lui răsuna nu numai o dezaprobare, ci şi certitudinea că el, Baiukov, în
locul neamţului, nu s-ar fi tîrît la o parte, ci s-ar fi întors la mitralieră, să tragă în
continuare.
În sfîrşit, nemţii, care la început, în graba atacului, pesemne că nu luaseră în
seamă această mitralieră atît de sîcîitoare, hotărîră să termine cu ea şi cerură aju-
torul tancurilor. Tancurile începuseră să dispară din cîmpul de vedere al lui
Sinţov, cînd deodată unul dintre ele se întoarse. Întîi Sinţov crezu că maşina e
lovită, dar curînd văzu că tancul urcă repede, drept spre ei. Ajungînd la poalele
colinei, maşina îşi încetini mersul, apoi se opri de tot.
— Acum o să tragă în noi, spuse Baiukov.
Sinţov dădu din cap: aşa credea şi el.
— Ia vezi ce fac acolo ai noştri.
Gura de acces a turelei se deschise, şi în vîrful ei apăru silueta unui tanchist.
Probabil că voia să cerceteze mai bine situaţia.
Sinţov trase în tanchist — neamţul dispăru, capacul turelei se trînti, iar peste un
minut primul proiectil nimeri lîngă ambrazură. În aceeaşi clipă, mitraliera lui
Sinţov dădu glas, în necazul nemţilor parcă, dovedind că el mai trăieşte, şi trase o
serie lungă în nemţii care continuau să traverseze văiuga.
„Înaintează compact în cîteva lanţuri”, îşi spuse Sinţov. De aici, unde se afla el,
totul se vedea ca-n palmă: era prima oară în viaţa lui cînd putea urmări atît de
bine desfăşurarea unei lupte.
— Am tot ascultat, dar nu se aude nimic, nici o împuşcătură măcar, nimic... Să
mă reped pînă la ei, ce zici? întrebă Baiukov, apropiindu-se de Sinţov.
— N-ar fi rău, răspunse Sinţov, dar mă tem că singur n-am să mă descurc...
 Tancul trage din nou şi nimeri nu departe de ambrazură, iar Sinţov răspunse
printr-o altă serie asupra infanteriei. Ca şi cum ar fi strigat: „Uite că trăiesc!”
— Poate că va veni mai aproape, spuse Sinţov cu glas răguşit de emoţie.
Pregăteşte grenadele!
— Am pregătit totul! spuse Baiukov, ridicînd de jos şi arătîndu-i grenadele
legate două cîte două cu cablu telefonic.
Tancul mai trase de cîteva ori, apoi, aşa cum prevăzuse Sinţov, hotărî să se
apropie. Huruind surd, în viteza întîi — huruitul era atît de apropiat, că te
înfricoşa —, tancul se urni greoi şi porni pieziş, urcînd încet panta înzepezită.
Apoi îşi schimbă direcţia, continuă urcuşul în zigzag şi se ascunse în zona
unghiului mort. Sinţov şi Baiukov nu-l mai vedeau, dar îi auzeau huruitul sacadat
şi tot mai zgomotos.
— Dacă reuşeşte să se apropie, o să tragă direct în ambrazură, spuse Sinţov.
— Atunci, ai să tragi şi tu în crăpătura vizorului, spuse Baiukov, iar eu am să
fac un ocol, şi dă-i cu grenadele! în regulă?
Dar Sinţov nu-i răspunse şi trase o serie lungă asupra unui alt grup de nemţi
care încerca să treacă peste văiugă. Nemţii se trîntiră la pămînt, apoi se avîntară
iarăşi. Sinţov şi Baikov începură să-i urmărească, tră- gînd serie după serie,
lipindu-i mereu de zăpadă şi aproape uitînd de tanc. O parte din acest nou grup
de nemţi izbuti să treacă văiuga şi să iasă din zona de foc a mitralierei, dar cîteva
pete negre tot rămaseră ţintuite pe zăpadă.
Tancul nevăzut continua să huruie undeva în apropiere. Sinţov crezu la un
moment dat că maşina s-a oprit în loc şi nu mai poate da nici înapoi, nici înainte.
Pînă la urmă, tancul apăru din nou, dar nu în faţa lor, lîngă ambrazură, cum se
temuseră ei, ci iarăşi jos, pe vechiul loc.
— N-a reuşit să urce pe lunecuş! strigă bucuros Sinţov şi-şi şterse cu mîneca
sudoarea de pe frunte.
Turela tancului se deschise ca şi primja dată, capul unui tanchist se arătă pentru
o clipă, apoi capacul turelei căzu, şi tancul se mişcă mai la dreapta, căutîndu-şi o
poziţie favorabilă. Ţeava tunului se înălţă şi coborî, ca un deget arătător, ţintind
spre ambrazură. Sinţov se înfioră. Proiectilul nimeri chiar lîngă ambrazură,
fărîmiţînd cărămizile. Urmă altă lovitură, şi alte cărămizi fură smulse din zid.
Apoi încă una, asurzitoare, dar nu afară, ci în interior; tabla de cazan răbufni cu
un tunet de fierărie şi urmă o surzenie completă: Sinţov se simţi proiectat cu
capul în perete. Întîi crezu că proiectilul a pătruns prin ambrazură şi a explodat în
interiorul adăpostului lor, deşi, dacă ar fi fost într-adevăr aşa, n-ar mai fi rămas
nimic din ei. De fapt, proiectilul lovise doar marginea ambrazurii, explodase în
exterior şi numai cîteva schije împreună cu unda de explozie pătrunseseră în
coşul de fabrică, făcîndu-i să creadă că proiectilul a explodat înăuntru. Cu o
durere surdă în ceafă, Sinţov se repezi la mitralieră şi în aceeaşi clipă văzu pe
tanchistul neamţ care deschisese capacul şi stătea liniştit în picioare, cît era de
lung, în turelă; apărîndu-şi ochii de lumina puternică a soarelui, cerceta
rezultatele tragerii sale.
Sinţov mişcă uşor ţeava mitralierei, prinse în cătare marginea de sus a turelei şi
umerii tanehistului şi apăsă pe pîrghia trăgaciului, concentrînd în această
mişcare slabă toată forţa urii sale împotriva nemţilor. Tanchistul se frînse în două
de la brîu şi fu cît pe ce să se prăbuşească din turelă, dar cineva dinăuntru îl trase
în jos de picioare — Sinţov era convins că neamţul e mort — şi închise capacul
turelei. Apoi, tancul mai trase trei lovituri la rînd, dar neprecis — doar una ni-
meri coşul fabricii — şi, întorcîndu-se în loc, porni înapoi la vale.
Abia acum Sinţov lăsă mitraliera şi se aplecă asupra lui Baiukov, care zăcea
nemişcat şi doar gemea încetişor.
— Ce-i cu tine, Kolea, băiatule, ce-ai păţit? întrebă Sinţov, cuprins deodată de
sentimentul unei cumplite singurătăţi.
— M-a izbit în spate... în şale, şopti Baiukov şi încercă să se salte pe braţe;
picioarele nu-l mai ascultau.
Sinţov îi ridică mantaua şi scurta vătuită şi zări pe spinarea lui Baiukov o pată
nu prea mare de sînge. Schija era măruntă, dar lovise în şira spinării, şi Baiukov
nu mai putea să-şi mişte partea de jos a corpului.
— Dar mîinile îmi sînt tefere, uite, spunea Baiukov, mişcîndu-şi degetele, în
timp ce Sinţov îl pansa. Tra- ge-mă mai aproape, şi am să-ţi pot desfăşura banda.
Sinţov îl întoarse şi-l trase mai aproape de mitralieră. Baiukov gemu scurt, dar
reuşi totuşi să ridice mîinile şi să introducă cu o mişcare uşoară capătul benzii în
mitralieră.
— Asta mai pot să fac, spuse el. Dar ce-o fi cu picioarele?
— Trebuie să fie doar un şoc, îl linişti Sinţov, fără să pătrundă nici el sensul
explicaţiei sale. Voia doar să potolească îngrijorarea băiatului. Îţi trece, se
întîmplă...
Privi apoi alarmat prin ambrazură. Se temea să nu-i scape pe nemţii care vor
pătrunde din nou în văiugă şi vor intra în cîmpul lui de vedere, deşi îşi dădea
seama că cu cît îi va sîcîi mai mult, cu atît mai repede se va termina şi cu ei, cu
el, cu Baiukov şi cu mitra- liera lor.
Abia acum se gîndi că nemţii ar putea să se apropie de coşul lor şi de pe
celălalt versant al colinei, şi că în acest caz el cu Baiukov nu vor mai putea apăra
concomitent
 ambele ambrazuri. Dezlipindu-se de mitralieră, se repezi la cealaltă ambrazură.
Deasupra fabricii de cărămizi fumul se împrăştiase de mult, acolo totul era mort:
probabil că toţi pieriseră, altfel cum să-ţi explici liniştea aceea deplină? Trecu
fuga înapoi la prima ambrazură.
— Uite, uite! strigă el în extaz, deşi Baiukov era chiar lîngă el şi-l auzea şi fără
strigăte.
Acolo, în spate, pe versantul răsăritean al văiugii, şi mai departe, lîngă ograda
S.M.T.-ului, în care nemţii se şi strecuraseră, şi încă mai spre dreapta, pe
înălţimea următoare, unde se prăpădiseră celelalte două plutoane ale lor, se
ridicau unul după altul, bubuind înfiorător, stîlpi de flăcări învăluiţi într-un fum
negru şi gros. Ai fi spus că însuşi pămîntul sare în aer sub picioarele nemţilor. În
mijlocul exploziilor, nemţii alergau năuci, cădeau în zăpadă şi iar fugeau... Iar
exploziile izbucneau iar şi iar, înaintînd ca un covor de foc şi cuprinzînd noi şi
noi fîşii de teren.
Baiukov ştia ce este asta; Sinţov nu ştia, dar ghicea.
— Sînt Katiuşe, strigă el. Katiuşele noastre...
— Da. Le-am mai văzut la Elnea, spuse Baiukov.
Amîndoi oamenii, şi cel teafăr şi cel rănit, priveau ca vrăjiţi acest tablou
îngrozitor, care provocase din prima clipă o derută în atacul nemţesc, ce se
desfăsurase atît de bine pînă atunci. Infanteria nemţilor începu să bată pasul pe
loc, apoi începu să se retragă. Între timp, în locul proiectilelor de Katiuşe
începură să cadă asupra lor proiectilele obişnuite ale artileriei, zvîrlind în aer
trombe negre şi acoperind cu un covor de foc întreg terenul ocupat cu puţin
înainte de nemţi.
Tancurile nemţeşti întoarseră înapoi, se retraseră spre înălţimea cu cele trei
căsuţe, acum dispărute, şi începură să tragă de acolo. Din păduricea din dreapta
S.M.T.-ului se iviră şapte tancuri de-ale noastre, care se opriră la marginea ei şi
porniră să tragă la rîndul lor asupra nemţilor. Unul din tancurile nemţeşti luă foc.
Apoi altul... Dar iată că arde şi unul dintr-ale noastre, şi încă unul... Sinţov strînse
pumnii, urmărind duelul acesta. Între timp, artileria noastră bătea, bătea mereu
întreg terenul din faţa S.M.T.-ului, şi văiuga, şi înălţimea cu trei căsuţe, şi încă
mai departe, dincolo de ea... Proiectilele explodau mereu, şi nemţii se retrăgeau,
nu mai încăpea nici o îndoială. Se retrăgeau sub foc de pe cîmpul gol spre înăl-
ţimea cu trei căsuţe şi, judecînd după agitaţia lor, făcea impresia că se îngroapă
acolo în grabă la teren.
Apoi, Sinţov observă deodată că un grup de nemţi din cei care se retrăgeau de
la S.M.T. — să tot fi fost vreo şaizeci de oameni cu o mitralieră — nu coboară în
vă- iuga bătută de el, ci porneşte spre stînga, într-un lanţ larg, căţărîndu-se pe
coasta colinei unde se afla el. Trase asupra lor o serie lungă, apoi încă una;
nemţii se trîntiră la pămînt, apoi o luară mai spre stînga, pe urmă şi mai spre
stînga şi, în sfîrşit, ieşiră din cîmpul lui de vedere.
 De cîteva ori, Baiukov îl mai ajută, desfăşurînd cu mîinile slăbite banda
mitralierei. Sinţov încetă să mai tragă: acum mitraliera trebuia mutată la cealaltă
ambrazură.
— Kolea, hai să... începu el, dar văzu că Baiukov zace cu capul căzut pe
cărămizi. Mîna îi mai era încleştată pe banda mitralierei, dar el îşi pierduse
cunoştinţa.
Sinţov îl trase deoparte şi ridică în braţe mitraliera, întrebîndu-se îngrijorat cum
va putea susţine singur un foc continuu. În clipa aceea, chiar cînd îi venea să urle
de neputinţă, pe gura conductei de fum apăru Malinin cu faţa murdară şi plină de
sînge, strîngîndu-şi puşca în mîinile cu pielea zdrelită şi însîngerată.
— De mult ai deschis focul? întrebă Malinin.
— De mai bine de o oră, răspunse Sinţov.
— Cum se poate? mai întrebă Malinin.
Pierduse socoteala timpului. I se păruse că a zăcut fără cunoştinţă numai o
clipă, dar zăcuse o jumătate de oră; i se păruse că dezgroparea lui Sirota şi a lui
Mihneţov n-a durat decît trei-patru minute, dar de fapt muncise aproape o oră. Iar
cînd a auzit seriile lui Sinţov, era vorba nu de prima serie, cum crezuse el, ci de
una din ultimele trase de Sinţov chiar adineauri asupra nemţilor care se căţărau
pe movilă.
Sinţov se uită la Malinin — nu-i ardea să explice de cînd şi cum a tras pînă
atunci.
— Apucaţi mitraliera! spuse el lui Malinin în loc de orice altă explicaţie, de
parcă în clipa aceea el, şi nu Malinin ar fi fost mai mare în grad. S-o ducem la
ambrazura cealaltă! Nemţii se apropie dintr-acolo!
Mutară amîndoi mitraliera. Malinin, fără să sufle o vorbă, ocupă locul
încărcătorului, iar peste vreun minut, în faţa lor apărură nemţii care se căţărau
grăbiţi la deal.
— Dă-i drumul! spuse încet Malinin.
Dar Sinţov, care-şi ştia meseria, îi făcu un semn cu mîna: aşteaptă! Nemţii se
apropiau repede, fără nici o fereală şi — Sinţov o simţi — sperau să-l lovească
de la spate şi să nu fie primiţi cu foc din partea asta. Totuşi, pentru orice
eventualitate, mitraliorii lor ocupară o poziţie în spatele atacanţilor şi erau
pregătiţi să le acopere înaintarea în caz că sus li se va mai împotrivi cineva.
— Şi-au instalat mitraliera ca să-i acopere la nevoie, şopti Malinin.
Sinţov dădu din cap tăcut: da, observase şi el.
Nemţii se apropiau, intrînd tot mai adînc în zona accesibilă focului eficace al
lui Sinţov, dar în acelaşi timp, cu fiecare pas, se apropiau şi de limita dinainte a
acestei zone, dincolo de care începea spaţiul mort, inaccesibil mitralierei lui
Sinţov. În spatele lor, bubuia artileria.
— A noastră? întrebă din vîrful buzelor Malinin.
 Sinţov dădu din cap că da, măcar că în clipa aceea nu ştia şi nu vedea decît pe
nemţii care urcau movila şi un petic de cîmpie înzăpezită rămas în spatele lor.
Nemţii mai aveau de făcut numai vreo douăzeci de metri pînă la spaţiul mort,
cînd Sinţov apăsă pe pîrghia trăgaciului şi întoarse uşor, cu mînă sigură, mînerele
mitralierei de la dreapta la stînga, şi înapoi, de la stînga la dreapta, descriind un
arc de plumbi ucigători şi doborînd la pămînt trupurile nemţilor care nu
apucaseră să se trîntească jos. Era unul din rarele cazuri petrecute în război, cînd
o serie de mitralieră, calmă şi neaşteptată, retează de la mai puţin de o sută de
metri un lanţ întreg de trăgători, care se prăbuşesc ca seceraţi de la rădăcină.
Lanţul căzu, cîţiva nemţi se mai ridicară, grăbindu-se să ajungă pînă la spaţiul
mort. Altă serie!... Şi încă una!... Neamţul din frunte era cît pe ce să ajungă la
spaţiul mort. Ca să-l doboare şi pe el, Sinţov trebui să aplece ţeava mitralierei
aproape pînă la refuz. Mitraliera nemţilor hîrşîi ambrazura, dar în partea asta a
coşului ambrazura era atît de îngustă, încît gloanţele nu făcură decît să spulbere
cărămizile din jurul ei.
— Îndată o să pornească alt lanţ, spuse Sinţov.
Şi într-adevăr, de după mitraliera vrăjmaşă se ridică un alt lanţ de trăgători şi
porni să înainteze. Sinţov îi neglijă şi-şi concentra întreaga atenţie asupra
mitralierei nemţeşti. Trase mai multe serii la rînd, şi deodată simţi cum cîteva
ţăndări mărunte de cărămidă, stîrnite de gloanţele mitralierei nemţeşti, îl izbiră în
ochiul stîng, închis pentru ochire, şi-n obraz. De durere, strînse mai tare ochiul şi
trase o ultimă serie în mitraliera nemţească, nimerind pe ambii servanţi. Unul se
prăvăli pe o coastă, iar celălalt sări în sus, veni peste cap şi se rostogoli la vale.
Nemaiauzind din spate ţăcănitul mitralierei lor, nemţii îşi pierdură curajul. Se
opriră şi o luară la goană înapoi.
În prima clipă, Sinţov se pierdu cu firea, atît de puţin se aştepta la una ca asta.
Crezuse că tot aşa, lanţ după lanţ, nemţii vor înainta asupra lor pînă cînd el şi
Malinin vor muri la mitraliera lor. Şi iată că deodată nemţii făcură cale întoarsă,
fugiră. Sinţov mai trase o dată cu întîrziere, în urma lor, însă nu-i nimeri. Ridică
înălţătorul, dar acum era prea tîrziu. Lăsă mînerele mitralierei şi-şi întoarse faţa
asudată spre Malinin.
— Ia uită-te la ochiul meu, tovarăşe Malinin... Nu ştiu ce am la ochiul stîng.
— Păi deschide-l, ce l-ai strîns?
— Nu pot, mă doare...
Malinin îşi apropie faţa de faţa lui şi spuse că nu-i nimic grav, doar o zdrelitură
sub sprînceană. Atîta tot.
Sinţov îşi deschise ochiul cu două degete. Ochiul îl durea, dar nu-şi pierduse
vederea.
— Se pare că i-am respins, spuse Malinin.
Sinţov nu răspunse nimic, dar simţea şi el: îi respinseseră!
 Nu se ştie ce va fi mai tîrziu, dar deocamdată respinseseră atacul. În timpul
retragerii, nemţii intenţionaseră să ocupe această înălţime, dar insuccesele cele-
lalte îi descurajaseră probabil şi, întîmpinînd o rezistenţă la care nu se aşteptau,
nu-şi duseseră planul pînă la sfîrşit,
Încărcătorul tău a fost ucis? întrebă Malinin. Ce-i cu Baiukov?
— Nu, răspunse Sinţov. Şi-a pierdut cunoştinţa. Bine că aţi venit la vreme, că
singur nu mă descurcam. Ne-ar fi ocupat nemţii întreaga poziţie.
Malinin nu răspunse nimic. Se lăsă în genunchi lîngă Baiukov şi, înainte de a
pune mîna pe el, îl mai întrebă pe Sinţov:
— Unde a fost rănit?
— În şale, spuse Sinţov.
Tot aşa cum făcuse mai înainte şi Sinţov, Malinin suflecă mantaua şi scurta
vătuită a rănitului, îi ridică bluza şi, muşcîndu-şi buzele, privi multă vreme faşa
colorată la mijlocul spatelui de o pată mare de sînge.
— Da, nu-i a bine, spuse el. Mai ai vreun pachet?
Fără să se depărteze de mitralieră, Sinţov scoase din buzunarul mantalei un
pachet individual şi îl aruncă lui Malinin. Malinin trase aţa, desfăcu hîrtia cu
dinţii şi, săltînd cu grijă trupul fără simţiiri al lui Baiukov, începu să-l bandajeze
încă o dată, nu prea strîns, peste faşa veche.
— Nu mai putea să-şi mişte picioarele, spuse Sinţov. Dar n-a încetat să
desfăşoare banda, pînă cînd a le- şinat.
În timp ce Malinin îl bandaja, Baiukov gemea încetişor, fără să-şi revină.
— Geme, spuse Malinin. Poate o să-şi mai revină... Ei, ce-i acolo cu nemţii?
— Nu se văd.
— Cred că îi alungă ai noştri.
— Aruncaţi o privire prin cealaltă ambrazură.
Malinin se uită prin ambrazură şi se repezi înapoi la mitralieră.
— Hai, fuga! strigă el răguşit.
Mutară repede mitraliera la prima ambrazură, dar pînă să potrivească
înălţătorul, un grup de nemţi care se retrăgeau peste văiugă apucă să se depărteze
şi să iasă din zona focului eficace. Lupta se potolea, nemţii fuseseră scoşi de
peste tot, afară de înălţimea cu trei căsuţe pe care o ocupaseră chiar de la început.
Acum înălţimea era bătută de artileria noastră, dar nemţii reuşiseră să aducă
acolo cîteva aruncătoare de mine şi răspundeau cu foc puternic.
În cele două ore de luptă, Sinţov se obişnuise cu gîndul că toţi ai noştri, aflaţi
sus pe înălţime, au fost ucişi, şi că acolo se găsesc acum nemţii. Malinin însă o
înţelese abia acum şi scrîşni din dinţi de durere. Majoritatea celor patruzeci şi doi
de oameni, cu care luptase cot la cot şi care încă în aceeaşi dimineaţă mai alcă-
tuiau compania lor, erau acum morţi acolo, pe înălţimea aceea cucerită de nemţi,
şi aici, sub ruinele fabricii de cărămizi.
 — S-a terminat cu compania noastră, spuse el, clăti- nînd din cap, şi adăugă cu
un neîntemeiat dispreţ faţă de sine: Am prăpădit compania, iar eu am rămas în
viaţă!...
— Ce tot spuneţi, Alexei Denisîci? protestă Sinţov.
— Taci din gură! Ştiu eu ce spun... îl repezi amărît Malinin şi dădu furios din
cap...
— Uită-te pe ambrazura cealaltă dacă nu vin nemţii, spuse el peste o vreme.
Sinţov simţi deodată că nu-l mai ţin picioarele de osteneală.
— Nu, nu vin, spuse el şi se lăsă jos lîngă zid.
În clipa aceea, amîndoi, şi Sinţov şi Malinin, auziră un foşnet. Malinin apucă
grenada care-i atîrna la brîu, dar imediat lăsă mîna să-i cadă la loc.
Jos, din gura conductei de fum apăru capul, apoi umerii sergentului Sirota.
Comandantul plutonului se dezmeticise şi se tîrîse pînă aici la auzul
împuşcăturilor, se tîrîse cărîndu-şi automatul după el; se tîrîse, dar nu se ştie de
unde mai aflase atîta putere, căci după ce ieşi cu ajutorul lui Malinin din
conductă, nu mai fu în stare nici să se ridice în picioare, şi nici măcar să se aşeze.
Malinin trebui să-l sprijine de perete ca pe un sac. Jumătatea de jos a feţei,
înfăşurată în feşi, era o masă neagră-roşie, iar fruntea şi găvanele ochilor — albe
ca hîrtia. Şedea cu capul nemişcat, întorcîndu-şi doar ochii de la Malinin la
Sinţov şi de la Sinţov la Malinin şi chinuindu-se să spună ceva. I se părea pro-
babil că reuşeşte să spună ceva, dar de sub feşi răzbăteau doar sunete
nearticulate, ca un hămăit.
— E clar, comandante de pluton, e clar, spuse Malinin, întorcindu-se spre el şi
dînd liniştitor din cap. Am înţeles ce vrei să spui. Totul e în regulă, i-am respins
pe nemţi. Cu siguranţă că în curînd vor veni ai noştri şi ne vor trimite întăriri...
Dar Sirota tot se mai străduia să spună ceva; şi iarăşi nu se putu distinge nici o
vorbă din cele ce încerca el să spună. Pînă la urmă, Malinin nu mai putu răbda
chinul lui şi al lor şi-i spuse:
— Lasă, Sirota, tot nu te putem înţelege: ai gura fărîmată... Scoţi doar sunete
nearticulate, fără glas. Ai să stai o vreme la spital şi ai să-ţi recapeţi graiul. Dar
acum nu mai încerca, nu te mai chinui degeaba...
Sirota îl privi cu ochii larg deschişi, de parcă nu l-ar fi crezut. Dar Malinin
clătină iarăşi din cap, şi Sirota, întinzîndu-şi mîna după automat şi ridicîndu-l
anevoie pe genunchi, îşi sprijini capul de perete şi închise ochii.
— De la tine nu se vede nimic? întrebă după o scurtă tăcere Malinin pe Sinţov,
care se ridicase din nou la ambrazură.
— Nimic, răspunse acesta ca un ecou.
— Dacă pînă la căderea întunericului ai noştri tot nu se arată, am să rămîn aici
cu ei, spuse Malinin, arătînd spre cei doi răniţi, iar tu ai să te duci să restabileşti
legătura. Nu putem abandona o asemenea poziţie. De aici am mai putea recuceri
şi cealaltă înălţime, dacă o să ne învrednicim, mai spuse el, aruncînd o nouă
privire prin ambrazură spre înălţimea ocupată de nemţi. Interesant ce-o fi cu
Ionov, reluă el vorba, după o altă clipă de tăcere, amintindu-şi de comandantul
companiei. O fi căzut acolo sus. Nu era el omul să-şi lase tovarăşii şi să plece de
la compania lui...
— De ce taci, Sinţov? întrebă el după o tăcere prelungită.
— Mă gîndesc, spuse Sinţov.
— Şi la ce te gîndeşti?... Dacă nu-i secret...
— La ceea ce-mi lipseşte...
— Şi anume?
— La nevastă, răspunse Sinţov.
 — Ei, neveste nu ni se cuvin aici, nici unuia, glumi posac Malinin. Aşa că n-
are rost să te mai gîndeşti la ea. În schimb, să-i scrii după o asemenea zi, asta da,
ar trebui! Că ai rămas viu şi nevătămat datorită rugăciunilor ei comsomoliste. Că
doară e comsomolistă nevasta ta, nu?
Sinţov dădu din cap afirmativ.
— E tocmai bine să scrii după o asemenea luptă, continuă Malinin. Iar dacă nu
vrei să-i scrii singur, dă-mi mie adresa şi am să-i scriu eu...
— N-are adresă, spuse Sinţov.
Legătura fu restabilită abia peste o oră, puţin înainte de a se întuneca. La
început se arătară trei cercetaşi, cărora li se spusese că, judecind după
desfăşurarea luptei, acolo sus mai rezista cineva, dar situaţia fiind neclară se pot
aştepta la orice. Ei dădură ocol coşului de fabrică din toate părţile, dar atît de
prudent, că Sinţov îl observă pe unul din ei abia în ultima clipă.
— Noi sîntem, nu te mai pitula! strigă el cu uşurare, şi în glasul lui era atîta
bucurie, încît cercetaşul sări în picioare cît era de înalt, nemaiavînd nici o
îndoială că înăuntru sînt într-adevăr ai noştri.
După cercetaşi sosi pe înălţime un pluton întreg, iar mai apoi, pe întuneric, veni
şi comandantul batalionului, locotenentul-major Reabcenko, împreună cu cîţiva
trans- misionişti care desfăşurau un cablu telefonic. Locotenentul-major avea
misiunea să scoată peste noapte pe nemţi de pe înălţimea vecină; acolo terenul
era acum absolut gol, dar oamenii continuau să-i spună înălţimea cu trei căsuţe.
În vederea luptei de noapte, Reabcenko îşi mută punctul de comandă la fabrica
de cărămizi, pentru că acolo era cea mai potrivită bază de plecare pentru atacul
de noapte.
Restul se desfăşură normal. Malinin raportă cum a decurs lupta aici la fabrica
de cărămizi şi arătă că mi- traliorii Sinţov şi Baiukov, susţinînd o luptă inegală,
s-au bătut cum se cuvine. Mai mult n-a vrut să spună, dar comandantul
batalionului înţelese şi singur că mi- traliorii luptaseră cum se cuvine. De la
punctul lui de comandă, Reabcenko văzuse cum cădeau nemţii, nereuşind să
treacă văiuga, şi cum încercase tancul să urce panta spre ei, apoi cum, la
întoarcere, cînd se retrăgeau, nemţii căutaseră să ocupe cu infanteria această
înălţime. Afară de asta, pierderile nemţilor vorbeau de la sine. Şi la regiment, şi
la divizie, atacul din ziua aceea era considerat ca o încercare a vrăjmaşului de a
sonda forţa sectorului şi, în caz de izbîndă, de a realiza o ruptură, dar cum
izbînda nu s-a arătat, n-a mai putut fi vorba nici despre ruptură. De aceea, cu
toate că batalionul suferise pierderi grele — căzuse aproape în întregime
compania a noua — şi cu toate că nemţilor li se cedase înălţimea cu trei căsuţe,
comandantul batalionului Reabcenko nu era descurajat, şi în atmosfera generală
a victoriei obţinute, deşi dădea semne de nervozitate, rămînea optimist şi se
pregătea serios pentru contraatacul pe care avea să-l dea la noapte.
 Din dispoziţia comandantului de regiment, locotenent- colonelul Bagliuk, la
fabrica de cărămizi se instala bateria regimentară de aruncătoare de mine, pentru
a sprijini atacul de foc de la o distanţă cît mai mică.
Malinin se interesă de soarta lui Ionov, comandantul companiei lor. Ionov
fusese rănit şi evacuat la batalionul medico-sanitar încă din primele minute ale
tragerii de artilerie. Reabcenko îşi explica succesul atacului inamic asupra
înălţimii cu trei căsuţe pe de o parte prin intensitatea focului nemţesc, care din
capul locului răsturnase totul cu susul în jos, iar pe de altă parte prin aceea că în
momentul atacului nu se găsea acolo nici comandantul companiei, nici politrucul
ei. Deşi ar fi fost ciudat să-i reproşezi lui Malinin că în timpul atacului se găsise
aici şi deşi comandantul batalionului nici nu se gîndise să-i facă acest reproş,
totuşi Malinin interpretă ca atare observaţia lui şi-i ceru lui Reabcenko
permisiunea să participe la contraatacul de noapte pentru recucerirea „fostei
noastre poziţii de pe înălţime”. Se exprimase anume aşa şi nu altfel tocmai
pentru a sublinia răspunderea sa pentru pierderea suferită.
Comandantul batalionului se uită la faţa lui zdrelită şi însîngerată şi se întrebă
cu uimire de om foarte tînăr de unde găseşte atîta forţă omul acesta, care aproape
că i-ar putea fi tată.
— Mai întîi ar trebui cel puţin să vă pansaţi, tovarăşe Malinin, replică el, dar
nu-i respinse cererea.
Malinin încăpu astfel pe mîna instructorului sanitar, care îi bandajă îndelung
mai întîi obrazul însîngerat, apoi mîinile zdrelite de cărămizi. În timp ce sanitarul
îşi făcea datoria, Malinin continua să se gîndească la compania lui făcută praf: va
mai fi ea refăcută, sau îl vor muta pe el într-o altă subunitate, căreia îi lipsesc
cadrele politice?
În timp ce Malinin se afla în îngrijirea sanitarului, comandantul batalionului
chemă pe Sinţov şi-i puse cîteva întrebări. Printre altele, vru să ştie dacă nemţii
n-au încercat de la bun început să cucerească înălţimea lor. Sinţov răspunse că
nu: Baiukov şi cu el n-au tras decît un foc de flanc asupra văiugii. Apoi
comandantul de batalion întrebă de ce întorsese tancul înainte de a fi ajuns pînă
la coşul fabricii. Sinţov răspunse că tancul a început pesemne să patineze şi
pomeni de asemenea de tanchistul neamţ care ieşise din turelă să cerceteze îm-
prejurimile şi fusese ucis.
— Probabil că era un ofiţer, zise Reabcenko, şi dacă l-ai ars pe el, alţii n-au
mai îndrăznit să se bage!
Apoi comandantul de batalion fu chemat la telefon de comandantul de
regiment, apoi de cel de divizie, şi el le raportă clar şi cursiv, mult mai clar şi
mai cursiv decît îi raportaseră Malinin şi Sinţov, despre lupta pentru înălţimea cu
fabrica de cărămizi. Lupta fusese purtată de politrucul Malinin şi mitraliorii
Sinţov şi Baiukov, care au respins atacul infanteriei şi tancurilor nemţeşti şi au
apărat înălţimea pînă la sosirea întăriturilor noastre. El nu spunea că Sinţov şi
Baiukov au tras pur şi simplu în nemţi, ci că au dus lupta; nu spunea că s-au
bătut pur şi simplu, ci că au apărat înălţimea. Iar Sinţov, care se aşezase sleit de
puteri pe o stivă de cărămizi, simţea cum i se topesc pe faţă fulgi mici de zăpadă
şi asculta cu un sentiment ciudat cum a dus lupta, şi cum a apărat înălţimea, de
parcă nu despre el era vorba, ci despre altcineva.
Cei doi răniţi, Baiukov şi Sirota, fuseseră evacuaţi de mult, pe loc rămăseseră
numai morţii. Pentru ei se săpau morminte chiar acolo, lîngă zidul fabricii de
cărămizi, în pămîntul care nu apucase încă să îngheţe de tot, dar se hotărî să fie
înmormîntaţi abia în zori, pentru că pe întuneric nu se putuse aduna tot ce a
rămas din oamenii loviţi în plin de proiectilele nemţeşti.
Sinţov şedea şi se gîndea cine-i va fi acum încărcător la mitralieră şi dacă
Baiukov se va mai întoarce la unitatea lor în cazul cînd s-ar face bine. Apoi parcă
a aţipit pentru o clipă, pentru că la un moment dat, auzind lîngă el glasul lui
Malinin, tresări.
— Să mergem, spuse Malinin. S-a telefonat de la divizie. Ne cheamă pe
amîndoi să ne prezentăm comisarului diviziei...
Malinin era nemulţumit: voia neapărat să participe la atacul de noapte asupra
înălţimii cu trei căsuţe, dar nu-şi manifestă sentimentele în nici un fel, poate doar
în tonul vocii, căci ordinu-i ordin! Pe fondul întunecat al ruinelor nu se desluşeau
decît trei pete albe: obrazul bandajat şi mîinile politrucului.
— Semănaţi perfect cu o stafie, tovarăşe politruc, spuse Sinţov.
— M-au înfăşat ca pe un prunc, răspunse furios Malinin, să mergem, n-are rost
să pierdem vremea!...
— De ce ne-or fi chemînd? întrebă Sinţov, coborînd panta în urma lui Malinin.
— Aflăm noi acolo, răspunse Malinin. Pînă la statul- major al regimentului o
să mergem pe jos, iar de acolo, aşa mi s-a spus, ne vor duce la divizie cu un
camion. Vezi dară ce urgenţă e, înseamnă că au nevoie de noi...
— Ştiu eu de ce ne cheamă, spuse Sinţov după o tăcere mai lungă, cînd
coborîră de pe colină în dreptul curţii S.M.T.-ului şi porniră să o traverseze
păşind pe stratul subţire de zăpadă.
— De ce? întrebă Malinin.
— Cu declaraţia aia a mea, spuse Sinţov.
La asta se gîndise cînd a aflat de la Malinin că sînt chemaţi la divizie. Oboseala
fizică şi surescitarea spirituală cu care ieşise din luptă fură înlocuite pe loc de o
aşteptare încordată.
— Vezi să nu! zîmbi Malinin. Chiar că o să ne cheme aşa urgent, direct de pe
cîmpul de luptă!
— Ce-are a face că e din luptă?! spuse Sinţov. Asta-i doar o coincidenţă. Au
citit declaraţia şi au arătat-o cui trebuie. Cum se poate una ca asta, un asemenea
individ în linia întîi?! Ia să ni-l trimiteţi imediat încoace, în spatele frontului, la
verificare!
 În adîncul sufletului nu era convins nici el de ceea ce spune, dar îşi găsise
destulă tărie ca să fie gata pentru orice, pentru tot ce putea fi mai rău.
— Atunci, pe mine de ce mă cheamă? întrebă Malinin.
— Păi nu mă refer eu în declaraţie tot timpul la dumneavoastră?
— Fleacuri! spuse Malinin categoric.
El, unul, ştia bine că sînt într-adevăr fleacuri, dintr-o singură pricină, simplă de
tot: încă nu avusese prilejul potrivit să predea personal declaraţia lui Sinţov la
secţia politică a diviziei. De o săptămînă şi mai bine aştepta în fiecare zi să i se
ivească un asemenea prilej şi purta hîrtia în buzunarul mantalei. Dar nu voia s-o
spună lui Sinţov tocmai acum, cînd va avea posibilitatea nu numai să transmită
declaraţia, dar şi să stea personal de vorbă cu comisarul diviziei în cea mai
favorabilă împrejurare pentru Sinţov: după lupta din cursul zilei aceleia.
— Fleacuri, repetă el, întorcîndu-se din mers spre Sinţov. Dimpotrivă, eu
socotesc că te-au chemat ca să te propună pentru decorare după lupta de astăzi!
Sinţov tăcea. Nu credea în această presupunere a lui Malinin.
De fapt, deşi Malinin era mai aproape de adevăr decît Sinţov, nici una din
presupunerile lor nu era exactă. Cauza pentru care erau chemaţi urgent de pe
linia întîi era cu totul alta, şi deocamdată rămînea necunoscută amîndorura. La
statul-major al diviziei poposise în timpul luptei de peste zi un scriitor trimis de
un ziar central, un om cunoscut şi trecut de prima tinereţe. Divizia nu era prea
bucuroasă de sosirea lui: te pomeneşti că va fi ucis — şi apoi răspunde! Dar cînd,
pe seară, scrii- torul află de la comandantul diviziei că undeva în prima linie, la
un batalion, există un politruc şi un mitralior care au respins singuri cîteva
atacuri nemţeşti şi au curăţat mai mult de patru duzini de friţi, oaspetele de-
 clară ferm că el se duce acolo la batalion să stea de vorbă cu oamenii. Tot atît
de ferm i se refuză autorizaţia de a se duce acolo şi — destul de inconsecvent,
ceea ce, în treacăt fie zis, el nici nu observă la înghesuială — i se demonstră că
pînă acolo nici nu s-ar putea ajunge acum, dar dacă insistă, oamenii cu care vrea
să stea de vorbă ar putea fi chemaţi încoace la divizie. El încercă să se opună,
întrebînd: cum aşa, special pentru mine? La care i s-a spus ce se spune
întotdeauna în asemenea cazuri: oamenii tot trebuie chemaţi, dacă nu acum, apoi
mai tîrziu, aşa că pentru ei nu contează!
Ca să pună capăt discuţiilor, comisarul diviziei ridică receptorul: e drept că nu
se putea hotărî să lase pe scriitor la batalion, dar tare ar fi vrut ca acesta să scrie
ceva despre oamenii diviziei!
Aşa se face că Malinin şi Sinţov, obosiţi după luptă, tropăiau prin zăpadă
coborînd de la înălţimea cu fabrica de cărămizi spre S.M.T.. Nu ninsese decît
două-trei ore. Acum era senin. Luna apăru pe cer, argintînd zăpada, care începu
să sclipească, şi sufletele se mai înveseliră parcă.
— Frumoasă vreme! spuse Sinţov.
— Uite, colo zace un neamţ, răspunse Malinin, ară- tînd din cap spre un
cadavru cu braţele larg desfăcute, care se contura negru pe zăpada din marginea
potecii.
Ajungînd în dreptul neamţului, amîndoi se opriră, îl priviră o clipă şi porniră
mai departe.
— Văd că ai fost un bun comunist! spuse deodată Malinin fără nici un fel de
introducere, făcînd doar o pauză imperceptibilă înaintea verbului ,,ai fost”.
Mai parcurseră tăcuţi vreo treizeci de paşi.
— Dac-ar fi să intri în partid, ţi-aş da recomandarea mea fără să stau pe
gînduri... spuse iarăşi pe neaşteptate Malinin, şi tăcu din nou.
— Mulţumesc, răspunse Sinţov.
Străbătură încă vreo cincizeci de paşi în tăcere.
— Dar s-ar putea să fii şi reintegrat... să capeţi o mustrare aspră şi să ţi se
elibereze un nou carnet de partid... spuse Malinin tot atît de brusc ca şi înainte.
Fireşte că era pretimpuriu să vorbească acum despre asta, dar Malinin n-avea
nici o putere împotriva sufletului său îndărătnic.
— Mai avem puţin, spuse Sinţov într-o doară, numai ca să-şi ascundă
tulburarea.
Şi nu termină bine de vorbit, că în spatele lor explodă o mină, apoi încă una...
Sinţov şi Malinin se trîntiră alături în zăpada sclipitor de albă pe care mantalele
lor se puteau zări cu siguranţă de la o verstă depărtare. Iar minele continuau să
cadă nu prea dese, dar nici rare, acoperind tot cîmpul înzăpezit ca pe o tablă de
şah. Explodau stîrnind trîmbe negre şi iscînd în jur un iz de fum; explodau ca şi
cum ar fi venit în zbor numai pentru a spulbera liniştea acelei nopţi, pentru a
curma strălucirea sărbătorească a zăpezii imaculate.
 — Nu trag în noi, spuse Malinin. E doar o tragere de hărţuială.
— Îhî, mormăi Sinţov.
Aşa sau altfel, dar trecură cinci, apoi zece minute, şi ei continuau să stea
întinşi în zăpadă, iar minele explodau una după alta pe cîmp, ba în dreapta, ba în
stînga, ba în faţă, ba în spate. Simţămîntul primejdiei directe, neadormit, ba
dimpotrivă mai acut parcă după lupta grea din care abia ieşiseră, puse stăpînire
pe Malinin şi Sinţov. Stăteau tăcuţi amîndoi şi nu le ardea nici să vorbească, nici
să gîndească, şi nici măcar să se liniştească unul pe altul. Nu doreau decît un
singur lucru — să se termine totul cît mai repede, să scape cu viaţă şi sa-şi poată
vedea liniştiţi de drum.
Revărsarea de foc se termină tot atît de brusc cum începuse. Cîmpul alb, pe
care zăpada abia dacă apucase să acopere urmele luptei de peste zi, era mutilat
iarăşi de urmele exploziilor. Întruchipa iarăşi războiul şi mirosea iarăşi a război.
Malinin şi Sinţov se sculară şi porniră mai departe. Nu le fusese sortit să
moară pe cîmpul acela alb, sub bolta nopţii senine. Oaspetele, cu stiloul, cu
carnetul de note şi cu întrebările lui stînjenite şi naive, de civil, îi aştepta la
comisarul diviziei. Declaraţia lui Sinţov aştepta în buzunarul mantalei lui
Malinin, iar foaia de propunere la decorare, pentru lupta dusă în ziua aceea de
Sinţov, tocmai se alcătuia la statul-major al regimentului, dar cele două hîrtii n-
aveau să se întîlnească decît mai tîrziu.
Războiul îşi urma calea. Se sfîrşea încă una din zilele lui. Şi esenţialul în acea
zi nu era nici declaraţia din buzunarul lui Malinin, nici propunerea de decorare ce
se alcătuia la statul-major al regimentului, şi nici însemnările febrile din carnetul
de note al scriitorului, ci simplul, dar remarcabilul fapt că încă o dată, încă în-
tr-un sector al frontului de la Moscova, nemţii nu reuşiseră să facă pînă la
căderea nopţii nici a zecea parte din cele ce-şi propuseseră la începutul zilei.

CAPITOLUL AL CINCISPREZECELEA

Eşaloanele cu care brigada de tancuri a lui Klimovici era deplasată pe calea

ferată de la Gorki la Moscova se descărcau în noaptea de 6 spre 7 noiembrie în
gara Kursk-mărfuri.
Klimovici nu căpătase încă itinerarul şi nu ştia ce va avea de făcut: va rămîne
la Moscova, sau va fi dirijat spre front din mişcare?
Către ora două din noapte, la gara de mărfuri sosi un general de la comenduirea
Moscovei.
Generalul chemă deoparte pe Klimovici şi-i aduse cunoştinţă că brigada se va
deplasa în direcţia Podolsk, dar pînă atunci, în trecere prin Moscova, poate că va
participa la parada din Piaţa Roşie.
 În faţa Moscovei situaţia continua să fie gravă, şi pînă în clipa aceea lui
Klimovici nici nu i-ar fi trecut prin cap că ar putea să se mai ţină parada. Totuşi
răspunse „am înţeles” şi nu exprimă în nici un fel tulburarea care-l cuprinsese.
Dar, continuînd să-şi ţină palma întinsă la caschetă, ceru permisiunea să pună o
întrebare.
— Deocamdată parada abia se pregăteşte, spuse generalul, socotind că previne
astfel întrebarea comandantului de brigadă. La şase zero-zero vei ieşi cu capul
coloanei la Poşta centrală şi vei aştepta acolo ordinul de trecere. Hotărîrea
definitivă depinde de vreme: dacă va fi bună de zbor sau nu, adăugă generalul şi-
şi ridică mănuşa spre seninul nopţii geroase.
Spunea toate acestea cu voce scăzută, deşi şi-ar fi putut permite să şi strige:
ultimele tancuri coborau de pe platforme pe podinele de scîndură, care scîrţîiau
cumplit.
Dar Klimovici voia să pună cu totul altă întrebare. Şi cu mîna tot la caschetă, o
puse:
— Nu s-ar putea să mă reped din vreme pînă în Piaţa Roşie să văd unghiul de
pantă la coborîşul spre rîul Moscova? N-am trecut niciodată prin Piaţa Roşie,
spuse Klimovici, gîndindu-se nu la el, ci la tancurile brigăzii.
Generalul îi dădu permisiunea şi plecă, lăsînd pe lîngă Klimovici un căpitan de
la comenduire.
Klimovici şi căpitanul urcară în Emka abia coborîtă de pe o platformă, se
aşezară pe pernele ei îngheţate, străbătură şoseaua Sadovoie Kolţo şi cotiră pe
strada Gorki. Moscova părea cu desăvîrşire pustie. Vitrinele magazinelor erau
bătute în scînduri şi apărate de saci cu nisip în stive înalte. Trupele care urmau să
participe la paradă nu porniseră încă spre centru, pietoni nu se zăreau nicăieri:
doar arareori trecea cîte o maşină cu bilet de liberă trecere de la comenduire.
Klimovici şi căpitanul fură opriţi de cîteva ori şi lăsaţi apoi să treacă, dar la
Ohotnîi-read fură opriţi definitiv: de-a curmezişul străzii Gorki se întindeau
cordoane. Mai departe nu se putea merge decît pe jos.
Aproape tot întinsul Pieţei Roşii era acoperit uniform de un strat de zăpadă
neatinsă. Pe treptele cenuşii ale tribunelor odihneau mari căciuli de nea.
Klimovici străbătu piaţa, trecu pe lîngă turnul Spaski şi coborî pînă la cheiul
rîului Moscova. Sub zăpadă nu era polei, şi tancurile puteau trece fără greutate
prin piaţă, cu orice viteză, mai cu seamă dacă intervalele fixate ar fi destul de
mari.
Împărtăşi aceste impresii şi căpitanului de la comenduire cînd urcară înapoi
spre piaţă. Căpitanul săltă din umeri şi spuse că nimic nu-i împiedică să
mărească intervalele: nimeni n-o să-i gonească de la spate, după
 cîte ştie el nu va fi prea multă tehnică. Apoi, întrerupîndu-se la jumătatea
cuvîntului, ridică ochii şi se opri: cerul cu desăvîrşire senin în urmă cu jumătate
de oră era acum destul de întunecat.
— Acum sînt sigur că parada va avea loc, spuse căpitanul.
Traversară din nou Piaţa Roşie şi trecură pe lîngă clădirea Magazinului
Universal, vopsită în pătrate de mascare mari, multicolore, şi pe lîngă Mausoleu,
acoperit cu husa lui de scîndură şi străjuit de santinelele abia profilate în
depărtare... Dar acum, la întoarcere, liniştea şi pustietatea Pieţei Roşii nu mai
făcură asupra lui Klimovici impresia aceea neliniştitoare pe care, deşi îşi ţinuse
în frîu sentimentele, i-o făcuseră la venire. Cerul se acoperea cu nori tot mai deşi:
peste cîteva ore, caldarîmul acesta acoperit de zăpadă se va însufleţi: careul
trupelor se va alinia perfect, şi pe tribuna Mausoleului va apărea Stalin. Altfel,
fără el, despre ce paradă ar putea fi vorba?

Cu trei săptămîni înainte, în dimineaţa de şaptesprezece octombrie, cînd tot ce

mai rămăsese din personalul brigăzii după încercuire şi după cele trei zile de
luptă din faţa Moscovei fu scos de pe front şi trimis în douăzeci de camioane prin
Moscova, spre Gorki, unde urma să capete alte tancuri, Klimovici ieşise din
cabina maşinii din cap, la colţul şoselei Sadovoie Kolţo, lîngă franzelăria cu
vitrină spartă, ca să lase acolo un regulator de circulaţie cu fanioane de sem-
nalizare. Îndată ce coborî din maşină, se apropiară de el două femei: una bătrînă
şi alta tînără, cu faţa frumoasă, dar tare slăbită. Se opriră amîndouă în faţa lui, şi
cea tînără, privindu-l mînioasă drept în ochi, îl întrebă tare:
— Ce-i, tanchiştilor, aţi terminat războiul?
Privind chipurile necruţătoare ale celor două femei, Klimovici retrăi într-o
frîntură de clipă tot ce îndurase pînă atunci, refăcu tot drumul calvarului care
începuse cu pierderea familiei sale. Toată amărăciunea acumulată în sufletul lui
din prima zi a războiului, toate drumurile însîngerate, toate pierderile, toate
tancurile lovite de
 nemţi şi incendiate apoi cu propria sa mînă — totul fu concentrat într-o singură
frază densă ca un pumn încleştat, şi pumnul acesta îl plesni în obraz: „Ce-i,
tanchiştilor, aţi terminat războiul?”
Nu răspunse nimic.
Iar apoi urmase la rînd şoseaua Entuziaştilor. La început, coloana lui Klimovici
înaintase în mijlocul unui şuvoi neîntrerupt de oameni. Peste o oră, tanchiştii
umpluseră cabinele şi platformele camioanelor cu atîtea femei şi copii cît puteau
duce maşinile. Iar oamenii veneau, mergeau. În locurile unde circulaţia se oprea,
obloanele maşinilor se frecau de umerii mulţimii care se înghesuia în jur.
Klimovici şi tanchiştii lui erau chinuiţi mai cu seamă de gîndul că ei, bărbaţi în
toată firea, militari înarmaţi, se găseau cu camioanele lor în mijlocul revărsării
aceleia de oameni fără apărare şi că se mişcau în aceeaşi direcţie cu şuvoiul: spre
răsărit, spre Volga. Oamenii îi priveau, şi în ochii lor se citeau cele mai felurite
sentimente: suspiciune, mirare, indignare, ca şi multe întrebări mute: încotro
mergeţi? de ce? pentru ce? Şi oricît de nevinovaţi s-ar fi simţit în sinea lor,
oricîte lupte vor fi purtat şi oricîte pierderi vor fi provocat nemţilor, tot le era
peste poate de greu să meargă pe şoseaua aceasta ticsită de oameni, fără să poată
explica nimănui de ce şi pentru ce se duc spre răsărit. Nu puteau — n-aveau
dreptul s-o facă.
Asta fusese în 17 octombrie. Iar astăzi, după două- zeci de zile, el şi cele
optzeci de tancuri ale sale vor defila prin Piaţa Roşie. Şaizeci de treizecipatruri,
maşini la care ar putea năzui orice tanchist, şi douzeci de „KV”-uri grele, nu atît
de manevrabile, dar în schimb practic impenetrabile pentru artileria de calibru
mic...
Ehe, să fi avut brigada lor aceste tancuri din prima zi a războiului!
Optzeci de tancuri... În ziua cînd a ieşit din cea de-a doua încercuire, lîngă
Veazma, după ce trecuse într-un elan desperat chiar de-a lungul şoselei de la
joncţiunea dintre două divizii nemţeşti, Klimovici ajunsese cu camionul său la
punctul de comandă al unei divizii
 sovietice. În întîmpinarea lui se ridicase de deasupra hărţii un general tînăr, cu
barba blondă, nebărbierit de mai multe zile, care comanda grupul ce se bătea în
acel sector al frontului.
— Tovarăşe general, comandantul brigăzii şaptesprezece de tancuri,
locotenent-colonelul Klimovici, se prezintă la dispoziţia dumneavoastră.
Cu toate că luptase douăsprezece zile în încercuire, Klimovici era proaspăt
bărbierit, scurta de piele îi era încheiată regulamentar la toţi nasturii, petliţele şi
dreptunghiurile erau la locul lor; obişnuinţa de a avea această ţinută şi nu alta era
mai puternică decît toate împrejurările nefavorabile, şi probabil că tocmai de
aceea generalul cel tînăr îl primi cu o frază de neînţeles:
— În sfîrşit, iată şi tanchiştii! Am obosit de cînd vă tot aşteptăm! Cîte tancuri
ne-ai adus?...
Preafericitul general îşi închipuia că pe sectorul lui de front, potopit de sînge şi
rupt la tot pasul ca un ciur plin de găuri, a fost aruncată din spate o brigadă de
tancuri şi că acest locotenent-colonel cu pomeţi proeminenţi şi cu toţi nasturii
încheiaţi apare ca un înger salvator.
Klimovici simţi că-i piere tot sîngele din obraji: i se păru că e luat peste picior,
dar peste o clipă înţelese totul şi raportă cu amărăciune că tovarăşul general se
înşală, că el a rupt frontul încercuirii şi n-a scos din toată tehnica decît zece
camioane şi un tanc avariat.
— Eh, bată-te norocul să te bată! Şi eu, care credeam... Generalul se opri, făcu
un pas spre Klimovici şi îl îmbrăţişă. Iartă-mă, frate, şi nu-mi purta pică! Am
crezut că ni s-au trimis întăriri. Şi imediat, revenind la treburile arzătoare şi crude
ale războiului, întrebă: Cîţi oameni ai scos?
— Aproape cinci sute, răspunse Klimovici. Pînă într-o oră voi stabili precis.
— Oamenii pot lupta?
— Pot. Dar muniţiile ne sînt pe sfîrşite.
— Muniţii vă dau. Şi tancuri, unul singur?
— Unul singur.
— L-ai scos totuşi. Din principiu, nu?
— Din principiu, răspunse Klimovici.
În aceeaşi seară, acest ultim tanc fu incendiat de nemţi chiar pe uliţa cătunului,
şi chiar în dreptul casei în care Klimovici vorbise cu generalul. Aşa pierise
ultimul tanc al brigăzii lui Klimovici...
Iar acum va trece cu optzeci de tancuri prin Piaţa Roşie şi va porni spre front pe
şoseaua Podolskului, aproape pe aceeaşi direcţie unde luptase atunci.
„N-au înaintat ei prea mult de atunci. Aşadar, nu se lasă Moscova noastră!...”
Trecînd pe lîngă Mausoleu, Klimovici se opri. La intrare, ca întotdeauna,
stăteau două santinele, iar acolo, în spatele lor, cu cîteva trepte mai jos, în in-
terior, era culcat Lenin. Şi dacă înainte, în clipele cele mai grele, Klimovici nu
era în stare să-şi închipuie că Moscova ar putea fi luată de nemţi, apoi acum, aici
lîngă Mausoleu, gîndul acesta i se părea de două ori mai absurd. Cum să-ţi poţi
închipui că aici, în Piaţa Roşie, în faţa Mausoleului, nu sîntem noi, ci sînt fas-
ciştii, în uniformele lor, cu chipiele lor şi cu zvasticile pe mînecă?... Nu, era cu
neputinţă să-ţi imaginezi aşa ceva. Asta nu se putea întîmpla...
În aceeaşi dimineaţă, Serpilin fu trezit încă înainte de răsăritul soarelui de către
vecinul său de spital, comisarul de regiment Maximov.
— Trezeşte-te, Feodor Feodorovici! Să mergem la paradă, strigă el, zgîlţîindu-l
de umăr.
În sfîrşit, Serpilin se ridică dintr-o mişcare în capul oaselor, aşa cum făcea
întotdeauna cînd era deşteptat brusc, şi întrebă repezit:
— Ce?... Care paradă? Cînd? Unde să mergem?...
Încă nu se trezise de tot, dar se prefăcea că e treaz, şi, privind drept în ochii
comisarului de regiment, încerca să înţeleagă de ce Maximov, căruia i se dăduse
drumul în ajun, e drept că nu definitiv, ci numai pentru cîteva ore, stătea acum,
noaptea, în faţa lui, în aceeaşi ţinută cu care plecase, echipat ca de oraş, şi rîdea...
— Scoală, scoală! repeta între timp Maximov şi, aşezîndu-se pe pat alături de
Serpilin, începu să-şi mîngîie vesel cizma nou-nouţă, lustruită oglindă. Astăzi e
Şapte Noiembrie. Paradă. Te invit să mergem!
— Ce paradă? întrebă din nou Serpilin, necutezînd încă să creadă că-i adevărat.
Nemţii sînt în preajma Moscovei! Ce-i tot dai zor cu parada?
— Ba e paradă! repetă Maximov şi zîmbi larg, cu un zîmbet orbitor, care-i
lumina toată faţa tînără. A dat dispoziţie tovarăşul Stalin. A vorbit ieri la staţia
Maiakovski în metrou, am fost şi eu acolo, dar m-am întors tîrziu, şi mi-a fost
milă să te trezesc... Ieri a vorbit, iar astăzi a spus să se facă paradă.
— E adevărat? Nu glumeşti? întrebă Serpilin şi-şi lăsă jos cu fereală picioarele
vindecate, dar încă neascultătoare, cu care tot mai trebuia să se poarte atent, de
parcă ar fi fost de sticlă.
— Cum o să glumesc? spuse Maximov şi zîmbi iarăşi cu toată gura. Cu atît mai
mult cu cît timpul nu e bun de zbor. Am fost afară să mă uit: cerul e complet
acoperit de nori, anume pentru noi.
— Dacă glumeşti, n-am să ţi-o iert, spuse Serpilin, cătînd de jos în sus la chipul
strălucitor de bucurie al lui Maximov.
— Nu zău, ia te uită ce cumplit e dumnealui! rîse acesta. Am şi făcut rost de o
Emkă.
— Da or să-mi dea drumul?
— Păi nu ţi-au mai dat drumul şi alaltăieri?
Într-adevăr, în urmă cu două zile, Serpilin, care începuse mai demult să se
plimbe sprijinit în baston prin grădina spitalului, fusese autorizat să se ducă cu
maşina la Direcţia politică şi la Comisariatul poporului, unde a primit carnetul de
partid, decoraţiile şi noul buletin de general. La asta se referea Maximov.
— Atunci, era vorba de Comisariatul poporului, spuse Serpilin, pe cînd acum...
 — Pe cînd acum e parada! încheie Maximov, zîmbind mereu. Mai cu seamă că
nu mai eşti un general culcat, ci unul în picioare.
— Doar că va trebui să-mi pun pîslarii, că în cizme n-am să încap, spuse
Serpilin, ridicîndu-se cam nesigur pe picioare.
Ştia foarte bine că deocamdată afară de pîslari nu poate încălţa nimic, cu toate
acestea — deprinderea
 de-o viaţă se manifesta şi acum — însuşi cuvîntul „pîslari” i se părea stupid
alături de cuvîntul „pa- radă”.
— Stai, că doar nu trebuie să defilăm, noi doi avem invitaţii la tribună.
— Invitaţii? întrebă neîncrezător Serpilin.
— Da, da, invitaţii! izbucni în rîs Maximov şi-şi lipi palma de buzunarul
bluzei. Sînt aici! Nu degeaba sînt eu prieten cu jumătate de Moscova, şi mai cu
seamă cu jumătate din Direcţia politică.
— Dacă-i aşa, mă îmbrac, spuse Serpilin, zîmbind şi el fără voie şi uitîndu-se
cu bucurie la Maximov.
Comisarul de regiment Maximov era dintre acei oameni la care se uită cu
plăcere nu numai femeile, ci şi bărbaţii: înalt, spătos, cu o faţă care atrăgea pri-
virile nu atît prin frumuseţe, cît prin forţă. Şi într-adevăr, era prieten cu jumătate
din Moscova. Serpilin avusese ocazia să se convingă de acest lucru, deşi tot nu
reuşise să se dumirească ce fel de om era vecinul lui: pur şi simplu un norocos,
sau un om atît de vesel, energic şi viteaz, încît, fără voie, rămîneai cu impresia că
toate îi reuşesc din plin. De fapt însă, probabil că tînărul comisar de regiment
Maximov era şi una, şi alta. La treizeci de ani, omul avea trei ordine de război.
Nu e lucru uşor să le meriţi, mai cu seamă pentru un activist politic, dar
comisarul de regiment le meritase, şi în spatele fiecăruia se afla acel neobişnuit
concurs de împrejurări, despre care, apoi, dacă omul rămîne în viaţă, se spune că
i-a surîs norocul. În două rînduri — la Halhin-Gol şi în războiul cu Finlanda —
Maximov începuse prin a se duce pe front ca inspector al Direcţiei politice şi
sfîrşise prin a lupta în funcţia de comisar de regiment. Dar de ambele rînduri,
după război, a fost rechemat la Direcţia politică, şi luna iunie a anului nouă sute
patruzeci şi unu îl găsi într-o deplasare de inspecţie prin Regiunea militară
specială de vest. De data asta înlocui chiar din prima zi a războiului pe un
comisar de divizie ucis, duse o lună de zile lupte în încercuire şi fu grav rănit în
împrejurări ca acelea în care se aflase şi Serpilin. De atunci i se „tăiase” şi i se
„scosese” de cîteva ori, după
 cum spunea el însuşi, rîzînd, nouă zecimi din stomac; era ţinut la regim foarte
sever, de care, în treacăt fie zis, rîdea tot atît de amuzat, şi zăcea la spital alături
de Serpilin nu ca un om, ci ca un fel de sărbătoare vie, nelăsîndu-se doborît de
tristeţe şi apărîndu-i şi pe ceilalţi de această boală.
Era vorba să i se dea drumul din spital cam peste o săptămînă, ca apt limitat,
dar el rîdea şi de acest necaz ca de toate celelalte şi, hohotind într-una, îi spunea
lui Serpilin că va pleca totuşi pe front, şi nu numai atît, dar va izbuti neapărat să
ajungă iarăşi la divizia lui.
Numai noaptea, şi asta n-o ştia nimeni afară de Serpilin, cînd credea că nu-l
vede şi nu-l aude nimeni, veşnic veselul comisar de regiment se aşeza chircit pe
marginea patului şi şedea aşa ore întregi, neputînd să adoarmă, din pricina
durerilor.
Uniforma lui Serpilin, ca a oricărui convalescent, se afla chiar în salon, în
dulapul de haine. După ce-şi puse pantalonii bufanţi şi bluza cea nouă cu petliţe
de general şi cele două ordine Drapelul Roşu — cel nou, primit alaltăieri, în
dreapta celui vechi —, Serpilin se apropie de oglindă şi-şi netezi cu palma părul
rar, cenuşiu. Apoi se aşeză pe un scaun, îşi băgă cu grijă picioarele în pîslari şi,
privindu-i dezaprobator, zîmbi strîmb şi-i spuse lui Maximov:
— Gata, dacă n-ai glumit, să mergem!
Cînd ajunseră la Poşta centrală, unde se aflau acum cordoanele şi pe unde nu se
mai putea trece cu maşina, era ora opt şi jumătate.
Strada Gorki era în întregime ocupată de tancuri, aşezate pe două rînduri de la
Poşta centrală tocmai pînă la piaţa Maiakovski. Nu era acolo mai mult de o bri-
gadă, dar însăşi prezenţa tancurilor îl bucură nespus pe Serpilin: toate erau
maşini serioase — numai ,,T-34” şi ,,KV”-uri, şi nu ,,T-26”, pe care la începutul
războiului nemţii le incendiau cu multă uşurinţă.
— Mai departe nu ne lasă. Aici s-au terminat cunoştinţele mele, spuse
Maximov cu un aer vinovat, cînd coborîră din maşină. Ce zici, ajungem pînă
acolo pe jos?
— Dacă am răzbătut pînă aici, ajungem noi şi pînă acolo, răspunse Serpilin cu
privirea întoarsă spre tancuri.
Lîngă tancul din cap, din turela căruia se înălţa un drapel strîns în husă, se afla
un comandant din trupele de tancuri, scund, încins cu diagonalele peste scurta
neagră de piele. Chipul tanchistului i se păru cunoscut lui Serpilin, care avea o
memorie a figurilor atît de bună, încît le reţinea chiar şi atunci cînd ar fi vrut să
le uite. Dar chipul acesta era bucuros să şi-l amintească. Continuînd să-l
privească fix, deşi acum ştia bine cine este, Serpilin porni spre tanchistul care-l
salutase încă de departe, văzînd căciula lui de general.
— Bună ziua, locotenent-colonele, spuse Serpilin, du- cîndu-şi mîna la căciulă.
În noaptea de întîi spre doi octombrie am ieşit din încercuire în sectorul
dumitale. Aşa e, sau greşesc?
 — Chiar aşa, nu greşiţi, tovarăşe general, răspunse Klimovici, deşi în prima
clipă, salutîndu-l, nu recunoscuse încă în generalul acela sprijinit în baston pe co-
mandantul de brigadă rănit, despre care comandantul armatei îl întrebase la
telefon: „Cum arată la faţă Serpilin ăsta?”... Atunci Klimovici crezuse că n-o să
mai uite niciodată pe acel comandant de brigadă. Şi iată că nu trecuseră nici şase
săptămîni, şi-l uitase! Cîte nu s-au întîmplat de atunci!
„Aşadar, s-a făcut bine, îşi spuse Klimovici, continuînd să se uite la general.
Repede s-a ridicat în picioare, iar eu pe atunci credeam că e pe moarte...”
Şi prin asociaţie îşi aminti de ostaşul Zolotariov, care-i adusese actele
politrucului Sinţov, dispărut fără urmă, sau, mai simplu spus, mort. Atunci,
acolo, lîngă Elnea, Sinţov se frămîntase de grijă ca nu cumva comandantul lui de
brigadă să se prăpădească. Şi iată că comandantul lui de brigadă este viu şi
nevătămat, cu căciulă de general, aici în faţa lui, a locotenent-colonelului
Klimovici, în timp ce oasele lui Sinţov putrezesc undeva în pădure, dincolo de
Vereia...
Toate aceste gînduri se învălmăşiră în mintea lui Klimovici, dar el nu spuse
nimic, fiind obişnuit să nu caute sămînţă de vorbă cu superiorii.
— Mulţumesc, locotenent-colonele! Încă nu eşti colonel plin?
— Nu sînt.
— Îţi mulţumesc că ne-ai ajutat. Şi-s bucuros că te-am întîlnit! Voiam să-ţi
mulţumesc în scris, dar frontul e mare...
Strînse mîna lui Klimovici, şi Klimovici fu uimit de puterea mîinii aceleia mari
şi osoase.
— E drept că mai tîrziu mi s-a scris că nu toţi oa-menii mei au scăpat teferi de
acolo, spuse Serpilin, po- somorîndu-se. Pe drum a dat peste ei o coloană de
tancuri nemţeşti.
— Cîţiva oameni s-au întors la brigada noastră, tovarăşe general.
— Mulţi?
— Vreo douăzeci de oameni.
— Şi unde sînt acum?
— Unii au căzut în luptă, alţii, după ce am ieşit din a doua încercuire, au fost
daţi la infanterie, iar unul mai este şi acum la mine.
— Cine anume?
— Un şofer, Zolotariov. Acum e conductor pe un trei- zecipatru.
— Îl ştiu, — spuse Serpilin. De altfel, putea spune acelaşi lucru despre mai toţi
oamenii cunoscuţi cîndva. Nu l-aş putea vedea?
— E departe, tovarăşe general. Tocmai la coada coloanei, în piaţa Maiakovski.
— Atunci, te rog să-i transmiţi dumneata mulţumiri pentru serviciu credincios
din partea fostului său comandant de divizie. Serpilin o ţinea pe a lui şi tot mai
numea divizie grupul de oameni pe care-l scosese din încercuire, iar pe el însuşi
— comandant de divizie. Dar din corpul de comandă n-a ajuns nimeni la dum-
neata?
— Ba da. Numai locotenentul Horîşev, răspunse Klimovici.
— Trăieşte?
— Înainte trăia, acum nu ştiu. A fost dat la infante- rie.
Serpilin băgă de seamă că un căpitan de tancuri se apropiase de Klimovici, şi
aştepta sfîrşitul discuţiei lor ca să-i facă, probabil, vreo comunicare de serviciu.
Dar Klimovici, vorbind despre Zolotariov şi Horîşev, îşi amintise din nou de
Sinţov.
— Dar aghiotantul dumneavoastră, tovarăşe general, se pare că a murit.
— Sinţov? Adevărat să fie? întrebă îndurerat Serpilin.
— Cred că da, răspunse Klimovici. Chiar acest Zolotariov i-a scos actele din
buzunarul bluzei, cînd a căzut fără simţiri într-o pădure, şi ni le-a adus la unitate.
A vrut să-l care în spate, dar nu i-au îngăduit-o împrejurările.
— Da, spuse Serpilin. Ar trebui să scriem familiei. Dar unde şi cui să scriem?...
se mai uită o dată cu coada ochiului la căpitanul care aştepta şi întinse mîna lui
Klimovici. La revedere, locotenent-colonele. Aş vrea să mai cooperăm în luptă,
dar deocamdată astăzi am să privesc doar cum veţi defila. Îşi duse palma întinsă
la căciulă, se întoarse şi porni şchiopătînd în lungul străzii Gorki.
Klimovici îl însoţi cu privirea şi, întorcîndu-se spre căpitanul de tancuri, îi
spuse nemulţumit:
— Ei, ce s-a mai întîmplat, Ivanov, ce nelămurire mai ai? În luptă nu te-ai
pierdut cu firea, dar aici la Moscova îmi vii cu cîte o întrebare la fiecare
răscruce!

Cînd, sprijinit în baston şi şontîcăind anevoie, Serpilin ajunse în Piaţa Roşie,

tribunele erau aproape pline. Nu o dată avusese prilejul odinioară să treacă
prin faţa lor, în coloana Academiei Militare Frunze. Dar pe atunci tribunele erau
cu totul altele: vesele, civile, pline de copii suiţi pe umerii părinţilor, cu baloane
multicolore deasupra capului, cu baticuri, batiste şi basmale flutu- rînd
sărbătoreşte în bătaia vîntului...
Acum, la fiecare civil se găseau în tribune cîte doi sau trei militari. Mulţi
dintre ei, judecînd după înfăţişare, veneau de-a dreptul din prima linie, ca
reprezentanţi ai regimentelor, brigăzilor şi diviziilor care luptau pe diverse
direcţii în faţa Moscovei. Purtau căciuli cu
 clape, vechi şi roase, mănuşi din foaie de cort, mantale sau scurte îmblănite
încinse cruciş şi curmeziş de curelele naganelor şi portharturilor.
În Piaţa Roşie, cîteva regimente de infanterie se şi aliniaseră în pătrate perfecte.
Dar şi în tribune se aflau lupători împotriva nemţilor, apărători ai Moscovei; mi-
litari şi civili. În atmoisfera sobră şi destinsă a tribunelor, aşa cum arătau ele în
dimineaţa aceea, era ceva care unea strîns pe cei înarmaţi şi cei neînarmaţi.
Însuşi faptul că toţi aceşti civili şi militari rămaşi pe loc să apere Moscova se
adunaseră totuşi aici ca de obicei, toţi laolaltă, acum cînd Hitler era la numai
cîteva zeci de kilometri de ea, le dădea simţămîntul propriei lor forţe şi, în
acelaşi timp, era o sfidare tăcută la adresa cotropitorului; fără îndoială că toţi
oamenii adunaţi aici simţeau forţa acestei sfidări.
O simţea şi Serpilin. Odinioară, defilînd cu coloana Academiei militare prin
faţa Mausoleului, trăise şi el simţămîntul care-i cuprinde pe toţi participanţii la
aceste parăzi: o încordare, o bucurie fără seamăn, acum însă sentimentul acesta
era mult mai puternic şi mai profund. Ba chiar s-ar putea spune că stînd aici, în
tribună, se simţea pe deplin fericit, deşi gîndurile care-i frămîntau mintea
contraziceau parcă acest simţămînt. Îşi amintea cu adîncă durere de ceea ce i s-a
întîmplat lui Sinţov, lucru de care s-a temut el însuşi mai mult ca de orice:
dispăruse cine ştie pe unde, murise în urma rănilor primite, singur în pădure. Şi
se părea că a trecut prin toate, că a rezistat şi că a scăpat... Poftim, uite cum a
scăpat! Şi încă mulţi alţii crezuseră că au scăpat... Aici îşi aminti furios de
scrisoarea lui Şmakov, trimisă de pe front, în care acesta îi spunea că nu ştie
nimic despre oamenii aflaţi în ultimele opt camioane de la coada coloanei. Scria
că întîrziaseră la podul avariat şi fuseseră interceptaţi pesemne de vreo înfiltraţie
nemţească...
— Pesemne! şopti furios Serpilin şi îl ocărî în gînd pe Şmakov: „Ai fost tot
timpul un om ca toţi oamenii, dar în ultimul minut te-ai dovedit o cizmă... Auzi,
«Pesemne!»“
Fusese atunci atît de furios pe acest „pesemne”, încît nici nu răspunse la
scrisoarea lui Şmakov.
Îi treceau prin minte gînduri amare şi despre propria lui persoană: despre
convorbirea de alaltăieri cu locţiitorul şefului Marelui Stat-Major, un vechi
tovarăş de arme, unul dintre cei care-l scăpaseră din nenorocire. Pe omul acela
chiar că nu-l putea bănui în nici un fel de neîncredere sau lipsă de bunăvoinţă
faţă de el, şi tocmai de aceea fusese atît de apăsătoare discuţia lor.
„Am cerut să mi se trimită concluziile comisiei medicale care te-a consultat,
spuse vechiul lui tovarăş după ce-l felicită pentru noul grad şi pentru toate
celelalte lucruri pentru care putea fi felicitat Serpilin. Pe de o parte, foaia
calificativă ţi s-a îndreptat, dar pe de altă parte s-a stricat, de data asta din vina
doctorilor. De fapt, deocamdată nici nu trebuie să te gîndeşti la front: cu
sănătatea stai destul de prost, îndeobşte... înţelegi şi tu... pe urmă s-a mai adăugat
şi încercuirea asta a ta...”
„În ceea ce-l priveşte pe «îndeobşte», eu l-am uitat, şi-i rog şi pe ceilalţi, chiar
şi pe tine, să mă mai slăbiţi cu amintirea lui, spusese Serpilin cu o izbucnire de
furie. Cît despre încercuire, zeci de generali au ieşit, bă- tîndu-se, din asemenea
încercuiri şi au acumulat pe propria lor piele o mare experienţă de luptă, nu
pentru ca să şi-o irosească apoi zăcînd în spatele frontului! De îndată ce am să
fiu bun de luptă, să mă trimiteţi pe front, că de nu, am să mă duc la Stalin, te
previn!”
,,Ia te uită cum ai început să vorbeşti!” spusese vechiul lui tovarăş, surprins, ba
chiar supărat de tonul lui Serpilin.
„Da, aşa am început eu să vorbesc!” i-o retezase scurt Serpilin.
Îşi mai amintise de cîteva ori de discuţia asta, tot şon- tîcăind în pîslarii lui de
la Poşta centrală pînă la tribună. Şi cu cît îi venea mai greu să umble, cu atît mai
apăsătoare i se părea discuţia, analizată prin perspectiva celor cîteva zile scurse.
„Poate că, într-adevăr, pentru armata noastră ar fi mai bine să fii trimis undeva
dincolo de Volga ca să te ocupi de constituirea unor noi unităţi! Şi ăsta-i un
lucru necesar...” se întărită el.
Îl mai amărau şi alte gînduri sumbre. Dar în pofida lor, Serpilin se afla acum la
tribuna din Piaţa Roşie şi se simţea fericit. Pesemne că în dimineaţa asta albă de
zăpadă, în careurile alcătuite din unităţi militare şi în însuşi faptul greu de crezut
că astăzi totuşi va avea loc parada — în toate acestea era ceva care-i făcea fericiţi
pe oamenii adunaţi în tribune. De cînd începuse războiul, acesta era primul
presentiment mai limpede al viitoarei şi neînchipuit de îndepărtatei victorii, cu
atît mai limpede cu cît era trăit în dimineaţa aceea în Piaţa Roşie laolaltă şi în
acelaşi timp de multe mii de oameni.
— Ascultă, să vezi drăcie!... răsună chiar la urechea lui Serpilin glasul tulburat
al comisarului Maximov, care fusese plecat o vreme. Nu-mi pot veni în fire... E
aici şi unul din regimentele diviziei mele.... Uite-l colo, chiar în faţa Magazinului
Universal. Maximov ridică mîna şi arătă careurile întunecate de la celălalt capăt
al uriaşei pieţe. Mi se spusese că divizia e angajată în lupte, şi cînd colo a fost
scoasă acum cinci zile, i s-a completat efectivul, şi astă-noapte a fost deplasată
pe o nouă direcţie, avînd să treacă prin Moscova. Regimentul acesta va pleca şi
el pe front, direct din Piaţa Roşie. Şi eu care n-am ştiut nimic, ca să vezi...
Maximov era şi însufleţit, şi amărît în acelaşi timp.
— Prea vrei să fii veşnic norocos, glumi Serpilin. Uite că o dată ai căscat gura
şi tu, şi ţi-a trecut norocul pe la nas! Poate că după paradă...
— Şi ce să fac, mă rog, după paradă? îl întrerupse Maximov. Să mă milogesc
de ei ca să mă ia ca al doilea comisar peste ştat? Of! Mai bine n-aş mai fi aflat!
bombăni el a necaz, dar peste o clipă nu mai putu răbda şi-şi aţinti privirea
încordată spre coloanele regimentului său, care se afla acolo departe, tocmai în
faţa Magazinului Universal.
Serpilin întoarse şi el ochii într-acolo şi-şi spuse, gîn- dindu-se cu invidie la
Maximov, că acesta chiar dacă nu va nimeri la divizia lui, va nimeri într-alta, dar,
oricum, tot va ajunge curînd pe front.
Dacă Serpilin ar fi putut desluşi de la această dis- tanţă feţele ostaşilor, ar fi
văzut în şirul întîi al batalionului de la flancul drept silueta deşirată şi atît de
cunoscută a fostului său aghiotant, cu o căciulă veche în cap, dar cu o scurtă
nouă, cam mică pe el, şi cu un automat la piept.
Divizia în care mai demult, la începutul războiului, servise comisarul Maximov
şi în care servea acum Sinţov avusese parte a doua zi după lupta de la fabrica de
cărămizi de un lucru de care nu multe unităţi aveau parte în acea vreme pe
frontul Moscovei. În loc să fie completată, cum se obişnuia, chiar pe prima linie,
ea fu înlocuită şi mutată în spatele frontului. E drept că deşi pierderile erau
deosebit de grele, ajungînd pînă la două treimi din efective, ea nu rămase pentru
completare decît cinci zile, iar într-a şasea se şi găsea în stare de alarmă. Statul-
major al diviziei, un regiment de artilerie şi două regimente de puşcaşi fură
dizlocate în aceeaşi noapte, trecură prin Moscova şi se îndreptară spre Po- dolsk,
unde, după o perioadă de acalmie, nemţii începuseră din nou să se agite
ameninţător. Doar un singur regiment fusese oprit pentru o zi la Moscova ca să
participe la paradă.
Comanda „drepţi” încă nu fusese dată. Comandanţii şi politrucii se plimbau
prin faţa formaţiei, ostaşii, rămî- nînd în formaţie, discutau între ei, întrebîndu-se
cum vor ajunge de la paradă în linia întîi: pe jos, în camioane, sau cu trenul? Cea
de-a doua temă a discuţiei, cea mai importantă, era parada şi dacă va participa
sau nu Stalin la paradă. Majoritatea socotea că Stalin va veni, dar erau şi din
aceia care se îndoiau.
— Uite, ai să vezi, tovarăşe sergent, că n-o să vină, îi spunea lui Sinţov un
pistolar scund de lîngă el, care venise la divizie direct din spital.
— Şi de ce, mă rog?
— Păi, eu, unul, nici nu i-aş da voie să apară aici în piaţă. Cine ştie ce se mai
poate întîmplă?! spuse pistolarul, arătînd spre cerul opac, alb-cenuşiu, învăluit în
ceaţă. Mi-ar fi frică pentru el!
— Dar pentru tine nu ţi-e frică? întrebă Sinţov, ri- dicînd şi el ochii spre cer.
— Pentru mine nu mi-e frică: pentru mine nemţii n-or să-şi dea cine ştie ce
osteneală. Pe cînd pentru el or să-şi dea. O fi el acoperit cerul, dar cînd or
începe să toarne de sus de după nori!? „Ce-o să fecem? Şi pisto-larul repetă cu
încăpătînare că, dacă ar fi după el, n-ar permite în nici un caz tovarăşului Stalin
să apară la paradă.
 În clipa aceea se apropiară de Sinţov comandantul batalionului, Reabcenko, şi
politrucul Malinin, căruia de cîteva zile i se înlocuiseră cele trei cuburi de la
petliţe cu un dreptunghi, fiind numit comisar de batalion.
— Să trăieşti, spuse Malinin către Sinţov, morocănos ca de obicei, şi-l privi
supărat pe sub sprîncene, de parcă Sinţov i-ar fi greşit cu ceva. Comandantul
regimentului a comunicat comandantului nostru de batalion că la statul-major al
diviziei s-a şi primit ordinul prin care Baiukov şi cu tine aţi fost decoraţi cu
Steaua, pentru fabrica de cărămizi, aşa că te felicit!
Ciudat obicei avea Malinin ăsta: cu cît punea mai mult suflet într-o vorbă, cu
atît o rostea mai morocănos şi mai acru. Dacă cineva străin i-ar fi auzit numai
glasul, fără să-i desluşească şi vorbele, ar fi putut crede că-l mustră pe Sinţov, şi
nicidecum că-l felicită pentru primirea unui ordin.
— Da-da, confirmă bucuros Reabcenko, am auzit chiar eu! Te felicit, tovarăşe
Sinţov!
Sinţov răspunse:
— Servesc Uniunea Sovietică, dar, spre propria sa mirare, aproape că nu simţi
nici o bucurie; probabil că mai tîrziu avea să vină şi bucuria, deocamdată însă nu
o simţea.
Îşi aminti de fabrica de cărămizi, de Sirota cel schilodit, de Kolea Baiukov, cu
rana lui gravă, îşi aminti cum au îngropat a doua zi dimineaţa ceea ce rămăsese
din toţi ceilalţi tovarăşi ai lor, şi bucuria i se poticni un- deva la mijlocul
drumului, ca un posmag înţepenit în gîtlej.
— Dar pe dumneavoastră, tovarăşe politruc-major, putem să vă felicităm?
întrebă el, văzînd că Malinin şi Reabcenko nu se grăbesc să plece.
— Eu n-am făcut mare lucru, spuse Malinin cu acelaşi ton, aşa că pînă la urmă
Sinţov tot nu se dumeri dacă a fost decorat şi el.
De fapt, Malinin nu fusese decorat pentru că se luase hotărîrea ca el să fie
propus nu pentru Steaua Roşie, ci pentru Drapelul Roşu. Drapelul Roşu era însă
acordat de către comandamentul frontului, iar cineva din comandament, fiind
nevoit să scurteze lista, tăiase printre altele şi numele lui Malinin, fără să
analizeze fiecare caz în parte. Dar Malinin privea eventualitatea decorării sale cu
o indiferenţă surprinzătoare chiar la un om cu totul lipsit de vanitate. Originea
acestei indiferenţe se afla în credinţa lui sinceră că faptele sale sînt într-adevăr
neînsemnate şi că nu contează cîtuşi de puţin el, Malinin, ci felul cum luptă şi
trăiesc oamenii săi. Malinin era pe deplin satisfăcut că fuseseră decoraţi oamenii
propuşi de el: Sinţov, care rămăsese teafăr, şi Baiukov, care se afla la spital.
Intervenind pentru cineva, el o făcea întotdeauna anevoie, dar cînd se hotăra în
sfîrşit s-o facă, îşi apăra cu îndîrjire părerea şi suferea cumplit dacă era refuzat.
— Ascultă, Sinţov! spuse el, după o pauză. Ai fost avansat la gradul de
sergent-major, ai primit ordinul Steaua Roşie, s-a scris despre tine în ziarul
diviziei. Eu cred că înainte de luptele care ne mai aşteaptă ar trebui să faci
cererea de reîncadrare în partid. Tu ce părere ai despre asta?
Ce părere avea Sinţov despre asta?! Cine putea să ştie mai bine decît Malinin
ce părere avea Sinţov despre asta?
— După mine, astăzi e o zi cît se poate de potrivită ca să scrii o asemenea
cerere, spuse Malinin, aruncînd o privire piezişă spre cerul cenuşiu, din care
începuseră să se cearnă fulgi rari.
În vocea lui răsună o notă de neobişnuită solemnitate. Deopotrivă cu toţi
ceilalţi, era şi el emoţionat de ceea ce avea să se desfăşoare în Piaţa Roşie.
— Am să scriu cererea, tovarăşe politruc-major, dacă socotiţi că nu-i încă prea
devreme, spuse Sinţov şi-şi aţinti privirea în ochii lui Malinin. Poate că prea de-
vreme ai deschis discuţia asta. Şi dacă-i aşa, de ce-ai deschis-o fără să chibzuieşti
temeinic? Iar dacă nu-i prea devreme, atunci sprijină-mă pînă la capăt! Cine să
mă sprijine, dacă n-ai să mă sprijini tu?
Malinin întîlni privirea lui Sinţov şi cîteva clipe se uită în ochii lui fără să
clipească. În cele patru-cinci zile, cît divizia fusese în completare lîngă Moscova,
fără să-i spună nimic lui Sinţov, Malinin reuşise să ceară în mod organizat, prin
secţia politică a diviziei, informaţiile de care avea nevoie, şi căpătase răspunsul.
Da, cartea de evidenţă a comunistului Sinţov I.P. se găsea acolo unde se cuvenea
să fie păstrată. Apartenenţa lui la partid se confirma prin acte, fără asta nimeni
nici n-ar fi stat să cerceteze problema reintegrării sale în partid. Acesta fusese
primul şi cel mai însemnat pas pe care-l făcuse pentru Sinţov, şi tocmai la el se
gîndea acum Malinin. După ochii lui era însă greu să ghiceşti la ce anume se
gîndeşte în acel minut: expresia feţei lui era cît se poate de indiferentă, ca şi
cum nu se gîndea la nimic deosebit, ci doar se hotărîse să se uite o dată în plus
la Sinţov: „Iată deci cum arăţi tu la faţă, Ivan Sinţov! Da, da...”
Deodată, din dreapta, răsună o comandă prelungă:
— Dre-e-pţi!
Reabcenko ţîşni înainte ca împins de un resort. Malinin îl urmă greoi. Şirurile
de ostaşi începură să se alinieze...
— Uite, uite... da uită-te odată! îi strigă lui Sinţov drept în ureche, aliniindu-se
după el, pistolarul care spunea că el n-ar fi îngăduit în nici un caz lui Stalin să
asiste la paradă. Da uită-te odată!
Sinţov întoarse capul înainte. Şi la fel ca miile de oameni care se adunaseră în
piaţă, prin vălul alb al fulgilor tot mai deşi, îl văzu pe Stalin, în manta şi căciulă
cu clape, la locul său obişnuit din tribuna Mausoleului...

— Da, spuse Serpilin către Maximov cînd ajunseră, venind de la paradă, în

dreptul Academiei Timireazev, în clădirile căreia se afla acum spitalul militar,
da, cîn- tărind la rece situaţia de pe fronturi, astăzi e încă greu să ne închipuim că
abia ne întoarcem la locul de unde am început: să ducem lupta la frontierele de
stat. Dar un gînd mă linişteşte astăzi.
— Şi anume?
— Şi anume că atunci cînd treceam Niprul la Moghiliov cu resturile
regimentului meu, era greu să-mi închipui că la Şapte Noiembrie va avea loc, ca
de obicei, parada din Piaţa Roşie şi că eu voi participa la această paradă. Nu mi-
aş fi putut închipui nicicum. Deşi mă străduiam să rămîn stăpîn pe mine, în
adîncul sufletului mă munceau gînduri prea sumbre ca să mă pot ţine în frîu. Îţi
aminteşti uneori de toate acestea şi ţi se pare că trăiesc în tine doi oameni cu
desăvîrşire deosebiţi. Unul zice: „E cam devreme să te bucuri, cam devreme!” Iar
celălalt de colo: „Devreme? O fi, dar trebuie!” Cum să-ţi spun? Cu toate
succesele lor, am intuiţia clară a diferenţei dintre ei şi noi, şi asta în favoarea
noastră. Dar nu numai aşa în general, ci chiar şi din punct de vedere strict
militar. Nu cred să fi putut organiza ei o paradă la Berlin dacă am fi fost noi la
şaizeci de kilometri de capitala lor. Nu cred, şi pace! Gata, să lăsăm asta. Fireşte
că în general lucrurile nu se decid la paradă, ci pe front... Ţi s-a promis într-
adevăr că ţi se va da drumul din spital vinerea viitoare?
Nu se ştie de ce, Maximov nu-i răspunse. Şedea tăcut în maşină alături de
Serpilin şi se uita ţintă într-un punct fix. Apoi, cînd Emka se opri, şi Serpilin
coborî cu grijă, Maximov îi întinse mîna, fără să se clintească de la locul lui.
— Rămîi cu bine, Feodor Feodorovici! Îţi urez şi ţie să scapi cît mai curînd din
spital!
— Dar tu ce-ai de gînd?
— Eu? Hai să spunem că am fugit. Am să cer să fiu trimis pe front. Între noi fie
vorba, om sănătos tot n-am să mai fiu niciodată, aşa că o săptămînă mai mult sau
mai puţin nu mai contează. Ori am să mă întorc înapoi cu coada între picioare,
ori am să fiu trimis chiar mîine pe front.
— Cum rămîne totuşi, să te mai aştept, sau ba?
— Nu mă mai aştepta, am să obţin ceea ce vreau. Oricum, tot sînt un norocos!
Maximov surîse, ba chiar clipi poznaş către Serpilin. Iar Serpilin, uitîndu-se la
el, se întrebă deodată: „Cum oi fi fost eu la treizeci de ani? Cînd a fost asta?” Şi,
după ce socoti în gînd, îşi spuse: „în nouă sute douăzeci şi cinci, un an după
moartea lui Lenin. Comisar al poporului pentru armată mai era Frunze...
Comandam un regiment la Tahta-Bazar şi mă pregăteam să intru la Academie...
Tare de mult a fost!” Şi cu această amintire în suflet îşi luă rămas bun de la
Maximov, uitîndu-se încă o dată cu plăcere la chipul lui vesel şi blînd. „Mare
norocos! Ei şi? Foarte bine! Aşa să rămînă totdeauna. Curajos şi fericit. Fie ca
nici un glonţ să nu-l doboare la pămînt, nevasta să nu-l uite şi nici o altă
nenorocire să nu se abată asupra lui! Că doar nu tuturora le e scrisă o soartă
grea”, îşi mai spuse el fără pic de invidie.
Intrînd în salon, Serpilin o găsi acolo pe soţia sa.
 În cinstea sărbătorii, Valentina Egorovna îşi pusese rochia ei veche de mătase
neagră, pe care Serpilin i-o cunoştea de atîta vreme, şi de îndată ce ea, cu buzele
strînse, se sculă să-l întîmpine, Serpilin pricepu că soţia îl aşteaptă de mult şi că
este supărată foc.
— Sigur că da, tot Maximov al tău, spuse Valentina Egorovna, venind spre el.
Se ştie cu musca pe căciulă, de aceea nu se arată! Unde e? Se teme să dea ochi cu
mine? Îşi dădea şi ea seama că datorită sărbătorii tot va trebui să-l ierte pe soţul
ei, şi numai de aceea se hotărîse să vorbească prima.
— Poţi să-l cauţi mult şi bine! spuse acesta. A făcut stînga-mprejur şi a plecat
pe front.
— Cine o să-i dea drumul? Trebuia să iasă din spital abia vinerea viitoare!
— Spunea că aranjează el.
— Poate ai de gînd să faci şi tu la fel?
— Vedem noi mai încolo!...
— Am ascultat emisiunea la radio, spuse Valentina Egorovna, dar nu mi-am
dat seama decît mai tîrziu că vorbeşte chiar Stalin. Nu ştiu de ce — aparatul de
radio a fost deschis tot timpul, dar emisiunea a început parcă de la mijlocul
cuvîntării...
Serpilin săltă din umeri nedumerit. Nici unul din ei nu ştia şi nici nu putea şti
că la început, de teama unui atac al aviaţiei nemţeşti, s-a hotărît să nu se
transmită nimic la radio pînă cînd nu se va fi sfîrşit parada. Numai în ultimul
moment, chiar cînd se apropia de microfon, Stalin s-a uitat spre cer, de unde se
cerneau fulgi mari şi deşi, şi a dat ordin să se conecteze toate posturile de radio.
Dar pînă cînd ordinul a fost transmis şi îndeplinit au mai trecut cîteva minute...
— Iar cînd am înţeles că e el, mi-au dat lacrimile...
— De ce?
— Nu ştiu de ce. Mi-au dat lacrimile şi gata... Nu te culci
— Nu, spuse Serpilin.
Era tulburat şi nu putea să stea locului. Soţia îl înţelese şi nu insistă.
— Bine, dar scoate-ţi pîslarii.
— Sînt destul de largi.
— N-are a face că sînt largi. Nu te dor picioarele?
— Puţin, da, mă dor.
Serpilin îşi trase pîslarii, îi aşeză lîngă dulap şi, străbătînd salonul numai în
ciorapi, se aşeză într-un fotoliu.
Valentina Egorovna nu părăsise Moscova. Din prima zi a războiului, muncea ca
soră medicală la spitalul de lîngă casa lor, chiar acolo pe strada Pirogov, iar de
cinci săp- tămîni, de cînd Serpilin fusese adus la „Timiriazev”, venea în fiecare
zi la el, ori dimineaţa, ori seara, în funcţie de schimbul în care lucra.
Nu se ştie de ce — ba, de altfel, poate că se ştie: după atîţia ani de despărţire,
ea îşi revedea în sfîrşit soţul — în aceste cinci săptămîni, Valentina Egorovna se
îndreptase, înflorise, şi din femeia sleită de griji şi nelinişti care la întoarcerea lui
din detenţiune îl uimise pe Serpilin cu înfăţişarea ei de bătrînică, redevenise
aceeaşi femeie frumoasă, deşi nu tînără, cum fusese cu cîţiva ani în urmă. În
răstimpul cît nu se văzuseră, părul ei începuse să cărunţească, mai cu seamă la
tîmple, dar într-o bună zi ea s-a hotărît, şi-a vopsit părul şi a venit la el la spital
cu părul iarăşi fără nici un fir alb. Iar cînd Serpilin a încercat să glumească pe
socoteala ei, Valentina Egorovna i-a răspuns fără supărare, dar cu un reproş care
i-a sîngerat inima:
„Cum? Vrei să spui poate că n-avea rost să-mi mai dau osteneală, că mă iubeşti
şi aşa? O ştiu. Ia să încerci, numai, să nu mă mai iubeşti! Şi după o clipă de
tăcere, adăugase: Dar tu ai şters din minte anii aceia?... Sau te prefaci?”
„I-am şters”, răspunsese Serpilin, şi nu mintise.
„Ei, uite că şi eu i-am şters, spusese ea şi zîmbise nu prea vesel. Că doară nu pe
cale naturală am albit — şi îşi dusese mîna la tîmple. Dacă ar fi fost de la natură,
nu m-aş fi ostenit să-l vopsesc...”
— Cum a fost la paradă? întrebă Valentina Egorovna cînd Serpilin se aşeză în
fotoliu.
Şi el îi povesti mai întîi despre paradă, iar apoi despre convorbirea avută în
urmă cu două zile la comisariatul poporului. Soţii se văzuseră şi în seara aceea,
dar Valentina Egorovna era supărată că Serpilin se dăduse jos din pat şi ieşise
înainte de vreme, aşa că n-a mai vrut să asculte nimic. I se părea că după efortul
acesta făcut înainte de vreme, el se simte iarăşi rău, şi în asemenea împrejurări nu
o mai influenţa nici un argument.
„Lasă, că şi actele şi ordinele ţi le-ai fi putut primi foarte bine şi cu o săptămînă
mai tîrziu! N-ar fi păţit nimic nici ele şi nici tu, dacă mai aşteptai puţin!” repeta
ea neîmpăcată, refuzînd să ia în seamă justificările lui. Iar în ajun, în semn de
protest, nici nu dăduse pe la el.
Acum însă, după paradă, nu mai avea putere să-l ocărască nici pentru alaltăieri,
nici pentru astăzi. Destul se chinuise ea şi aşa în aceste două zile pentru că a
refuzat atunci să-l asculte.
Serpilin îi povesti totul şi nu-i ascunse ceea ce altul în locul lui, vorbind cu alt
om, şi nu cu Valentina Egorovna, ar fi ascuns cu siguranţă. Îi povesti despre con-
cluziile destul de proaste ale comisiei medicale şi despre intenţia lui Ivan
Alexeevici (aşa îl chema pe vechiul lui tovarăş) de a-l trimite, după ieşirea din
spital, nu pe front, ci undeva în spate, la constituirea de noi unităţi.
Îi povestea toate acestea fără nici o fereală, ştiind că, în pofida îngrijorării
pentru sănătatea lui, soţia sa înţelege că a nu pleca pe front după ieşirea din spital
ar fi pentru el o nenorocire — şi ea nu-i dorea nenorocire. Dimpotrivă, ea voia ca
totul să fie aşa cum îşi doreşte el, chiar cu preţul unor noi griji şi suferinţe pentru
ea. De aceea o şi iubea el cu dragostea aceea mare, care nu îm- bătrîneşte
niciodată şi pe care soarta n-o dăruieşte în fiecare zi şi nici fiecărui om.
 Îi mai povesti cu toate amănuntele şi o altă parte a convorbirii lui cu Ivan
Alexeevici, care, deşi de alt ordin, îl amărîse la fel de mult.
Era vorba de divizia 176, ale cărei rămăşiţe le comandase el după Zaicikov,
despre numărul şi despre drapelul ei, pe care Şmakov îl predase la statul-major al
Frontului.
Acum, după ce trecuse multă vreme, după spital şi după toate cîte se
petrecuseră de atunci la Veazma şi la Moscova, Serpilin nu mai aducea vorba,
fireşte, despre lucrul pentru care odinioară avusese de gînd să insiste: despre
menţinerea diviziei ca atare. Serpilin nu era un fantezist, ştia că lucrul acesta este
irealizabil, dar tocmai caracterul irealizabil al proiectului său îi întreţinea amă-
răciunea din suflet şi, împotriva oricărei logici, el îl întrebă pe Ivan Alexeevici
unde se află drapelul diviziei şi susţinu că ar fi bine ca ea să fie totuşi refăcută pe
baza numărului ei de ordine şi a vechiului ei drapel, măcar că oamenii n-ar mai
putea fi adunaţi laolaltă.
„Deh, ştiu şi eu, poate că o să se şi constituie o di-vizie cu acelaşi număr”,
răspunse Ivan Alexeevici cu indiferenţă, şi nici nu încercă să ascundă că nu
acordă acestei probleme o importanţă prea mare.
„Important este ca divizia să aibă o tradiţie”, spuse Serpilin.
„O fi important, nu zic nu, dar cine să se ocupe acum de această problemă? Să
te trimitem pe tine? Tu nu vrei să constitui o nouă divizie, tu vrei să capeţi una
gata formată, să preiei comanda în locul unui om care a dispărut sau n-a
corespuns, şi hai la luptă! Ba mai pot să bag mîna în foc că dacă vei primi
numirea, n-ai să pierzi vremea întrebînd ce este şi ce-a fost, ci ai să te interesezi
cîţi oameni are, ce armament, unde se află şi ai să pleci s-o iei în primire. Ori
poate că pe tine te măsori cu un etalon, iar pe alţii cu altul?”
„Să admitem că ar fi aşa. Dar istoria unităţilor noastre se va scrie odată sau nu,
tu ce crezi?”
„Se va scrie, răspunse Ivan Alexeevici. Dar, ca să spunem lucrurilor pe nume,
astăzi nu-ţi vine s-o începi de la Adam şi Eva, de la data cînd am întins-o la
fugă...”
„N-am întins-o de loc!”, i-o reteză Serpilin, ridicînd glasul.
„Înţeleg suferinţa ta, spuse Ivan Alexeevici. Şi nu numai pe-a ta... Dar faptele
ramîn fapte: nici o divizie nu are deocamdată o istorie care să relateze cum am
înaintat pînă la Konigsberg, sau cel puţin pînă la Varşovia. Există numai istoria
retragerii pînă aproape de Moscova. Trebuie să privim adevărul în faţă. Şi cît
timp mai durează războiul, spuse el cu asprime, şi Serpilin simţi că omul are
dreptate, cît timp mai durează războiul, repetă el, nu vom începe istoria decît de
la victorii! De la primele operaţii ofensive. Asta trebuie să n-o uităm cît o mai
ţine războiul. Şi asta trebuie să stea la baza educaţiei oamenilor noştri. Iar
amintirile despre tot ce s-a petrecut zi de zi, în ordinea evenimentelor, chiar de la
început, le vom însemna mai tîrziu. Cu atît mai mult cu cît sînt destule lucruri de
care nu prea îţi vine să-ţi aminteşti!”
„Ascultă, spuse Serpilin, aplecîndu-se peste masă şi privindu-şi prietenul drept
în ochi. Tu ocupi acest loc încă din ajunul războiului. Spune-mi deschis: cum se
face că noi n-am ştiut nimic? Sau dacă voi aţi ştiut, de ce n-aţi raportat? Sau dacă
el n-a vrut să asculte, de ce n-aţi insistat? Răspunde-mi. Nu-mi pot afla liniştea.
Mă gîndesc la asta încă de pe front, din prima zi. N-am mai întrebat pe nimeni,
pe tine te întreb...”
„Altceva mai uşor n-ai găsit să mă întrebi?”, strigă Ivan Alexeevici, izbind cu
pumnul în masă, şi ochii lui deveniră mînioşi şi nefericiţi.
Serpilin nu se fîstîci sub privirea acestor ochi, ba dădu chiar să mai pună o
întrebare, dar Ivan Alexeevici îl opri şi, apăsîndu-i mîna de tăblia mesei, îi spuse
cu glas categoric, aproape ameninţător:
„Taci! Să mint nu vreau, iar să răspund nu pot! Şi respirînd o dată greu, de
parcă nu i-ar fi ajuns aerul, continuă deodată pe un ton cu totul diferit: Ce mai
face Valentina Egorovna a ta? Cum o mai duce cu sănătatea? Cum arată? Cînd
erai în încercuire, a fost pe la mine. Arăta ca vai de lume...”
Toată această convorbire, Serpilin o reproduse soţiei pînă în cele mai mici
amănunte, care-l făceau pe el să îngălbenească la faţă în timp ce vorbea, iar pe ea
să îngălbenească în timp ce-l asculta.
— Nu înţeleg! spuse încet Serpilin aplecîndu-se, aproape să atingă faţa soţiei
sale şi uitîndu-se drept în ochii ei trişti. Nu înţeleg, aş putea să jur că nu înţeleg:
cum se poate ca un om ca Stalin să nu prevadă ceea ce se pregătea?! Nu pot să
cred că nu i s-a raportat tot adevărul.
— Dar cum arată Stalin? întrebă Valentina Egorovna, fie din dorinţa de a
schimba această discuţie apăsătoare, fie lăsîndu-se furată de propriile ei gînduri.
Serpilin chibzui o vreme.
— Cum arată? După mine, arată ca de obicei.
Şi deodată îşi aminti că, cine ştie de ce, nici el n-a prea ascultat glasul surd şi
cam ostenit, ci doar l-a privit într-una pe Stalin.
Stalin stătea la tribună şi vorbea. Nemţii se aflau lîngă Moscova, iar el stătea la
tribuna Mausoleului şi vorbea. Iar în faţa Mausoleului se aflau trupele şi se
desfăşura parada de 7 Noiembrie din Piaţa Roşie, şi tocmai în asta consta
esenţialul care îl tulbura pe Serpilin. „Şi probabil că şi pe toţi ceilalţi”, îşi spuse
dînsul.
— Greu îndură el toate acestea! spuse Valentina Egorovna.
Serpilin se uită la ea, şi gîndul i se opri la vechea dispută. Fiecare rămînea pe
poziţia lui, şi de cele mai multe ori, chiar şi fără să schimbe o vorbă între ei, pe
tăcute, continuau discuţia aceea în contradictoriu, fie că erau alături, fie că erau
departe unul de altul, căci disputa dăinuia nu de un an, doi.
 Valentina Egorovna credea din adîncul sufletului — şi Serpilin ştia asta — că
tot ce era rău se petrecea fără ştirea lui Stalin, numai pentru că el nu ştie, sau
pentru că i se spun despre acest rău lucruri neadevărate, care-l silesc să facă altfel
decît trebuie; aşa crezuse ea chiar şi în anii în care fusese despărţită de soţul ei.
Cît despre Serpilin, el avea altă părere. El îl cunoştea pe Stalin de mult: îl
văzuse de cîteva ori încă la Ţari- ţîn, la statul-major şi în tranşee, vorbise cu el, şi
încă de atunci rămăsese fermecat de personalitatea lui: aspră, puternică, fără
pereche. Dar tocmai de aceea nu era în stare să-şi închipuie, fără a se minţi pe
sine însuşi, cum putea fi înşelat un asemenea om, cum putea fi dus de nas, cum
putea fi silit să facă lucruri pe care nu vrea să le facă. Şi de aceea Serpilin, care
înţelegea, cel puţin aşa socotea el, ce fel de om este Stalin, care ştia bine ce
importanţă acorda Stalin armatei, precum şi tot ce făcea el pentru ea, nu putea
pricepe în nici un fel cum de s-a putut petrece cu armata ceea ce s-a petrecut în
nouă sute treizeci şi şapte şi nouă sute treizeci şi opt. Cine avusese nevoie de
asta? Şi cum de o admisese Stalin?...
Dar începutul războiului? Şi asta după ce Stalin prevăzuse Münchenul, asta
după ce în nouă sute treizeci şi nouă semnase pactul cu nemţii, împiedicînd pe
englezi şi francezi să facă iarăşi carne de tun din noi, ruşii!...
Şi deodată, după toate acestea, să ne surprindă începutul războiului aşa cum ne-
a surprins! Cum a fost cu putinţă?
— Da, spuse Serpilin după o pauză. Nu arată rău... Nu arată rău, repetă el mai
tare... Doar că a mai îmbă- trînit... Şi, pronunţînd vorbele acestea, îşi spuse în
gînd că niciodată şi pentru nimeni nu nutrise şi, probabil nici nu va mai nutri
sentimente atît de răscolitoare şi de contradictorii ca pentru Stalin, care astăzi
procedase din nou cum în locul lui nimeni nu s-ar fi hotărît să procedeze:
realizase această paradă solemnă avînd la porţile Moscovei optzeci de divizii
nemţeşti...

Exact la douăsprezece ore după ce se termină parada şi după ce se goli Piaţa

Roşie, regimentul 93 din divizia 31 de puşcaşi, în care servea sergentul-major
Sinţov I. P. se şi afla angajat cu unul din batalioane într-o luptă de noapte, la
satul Kuzkovo, care se afla, dacă o iei în linie dreaptă, la optzeci de kilometri
sud-vest de Piaţa Roşie. Potrivit planurilor schiţate înainte de luptă, tocmai în
acest Kuzkovo, care urma să se găsească în spate, în eşalonul doi, trebuia să se
instaleze şi statul-major al regimentului. Dar pe teren lucrurile se desfăşurară cu
totul altfel.
Încă de dimineaţă, în timp ce în Piaţa Roşie avea loc parada, nemţii izbiră
concomitent în cîteva locuri lanţul subţire al diviziei slăbite de lupte lungi şi
sîngeroase, care acoperea această direcţie.
La început nu realizară nimic: fură opriţi cu un foc puternic. Dar mai tîrziu îşi
aduseră întăriri, izbiră iarăşi de cîteva ori, şi pînă la urmă, străpungînd frontul,
înaintară cinci kilometri într-o zi şi ocupară trei sate, printre care şi Kuzkovo.
Regimentul care fusese adus de la Moscova aici pe înserate şi sprijinea unităţile
în retragere primise ordinul ca peste noapte să restabilească situaţia. Cu toate că
ordinul cerea ca şi celelalte două sate să fie smulse de la nemţi, ele n-au fost
recucerite, şi pînă la cincisprezece noiembrie, pînă la noua mare ofensivă
dezlănţuită de nemţi, linia frontului continuă să treacă pe marginea de est a
acestor sate; dar Kuzkovo fu recucerit, conform ordinului, către ora 12 a aceleiaşi
nopţi, de către unul din batalioanele regimentului 93 puşcaşi şi de o companie de
tancuri din brigada 17 tancuri a locotenent-colonelului Klimovici.
Kuzkovo fusese punctul de vîrf al înaintării nemţeşti de peste zi. Nemţii îl
ocupaseră spre seară şi nu mai avuseseră timp să se consolideze acolo cum
trebuie. Şi cu toate că ordinul comandamentului nemţesc de a nu da nici un pas
înapoi a fost tot atît de categoric ca şi ordinul comandamentului nostru de a se
cuceri Kuzkovo cu orice preţ, se petrecu ceea ce se petrece întotdeauna cînd două
asemenea ordine se emit în acelaşi timp în amîndouă taberele şi se ciocnesc în
acelaşi punct al frontului: unul din ele a fost îndeplinit, iar celălalt nu.
Dacă satul Kuzkovo a fost recucerit fără pierderi prea mari, asta se datoreşte în
primul rînd tancurilor. Nemţii socoteau că în acest sector al frontului noi nu
avem tancuri, şi într-adevăr, dimineaţa chiar că nu le aveam, aşa că lovitura
tancurilor fu dublată de efectul surprinderii.
După ce divizia 31 puşcaşi primi completări, în fiecare batalion fu organizat
cîte un pluton de pistolari, alcătuit în majoritate din ostaşi care mai participaseră
la luptă. Sinţov a fost selecţionat într-un pluton din acesta şi numit comandant de
grupă; alături de alţi pistolari, el intră în Kuzkovo chiar înapoia tancurilor.
Tanchiştii pătrunseseră în sat din mişcare; era o noapte cu lună plină, uliţa
principală a satului, acoperită de zăpadă, sclipea sub pătura-i sclipitor de albă, şi
cînd nemţii ţîşniră de prin case şi începură să se foiască năuci de colo-colo, ei
fură mai toţi seceraţi: unii de către tanchişti, alţii de către pistolari.
Calculul pierderilor inamice care trebuiau raportate către armată fu amînat
pentru dimineaţă, dar încă de pe acum, în toiul nopţii, comandamentul îşi putu da
seama că în această luptă, la Kuzkovo a fost nimicită aproape o întreagă
companie de nemţi. Pierderile noastre nu erau prea mari; plutonul de pistolari
avea un mort şi trei răniţi. Acest succes relativ lesnicios, mai cu seamă că fusese
obţinut la capătul aceleiaşi zile în care oamenii participaseră la parada din Piaţa
Roşie, împiedica pe mulţi ostaşi să adoarmă, cu toate că erau frînţi de oboseală.
Batalionul se consolida febril în faţa satului, statul- major se instalase în sat, iar
pistolarilor li s-au repartizat două izbe în apropierea punctului de comandă.
Astăzi ei îşi făcuseră datoria şi, alături de tanchişti, se simţeau eroii zilei, iar
faptul că li se dăduse repaus şi nu fuseseră puşi împreună cu ceilalţi să se
îngroape la teren, în zăpadă, în plin cîmp, contribuia de asemeni — de ce s-o
ascundem? — la buna lor dispoziţie.
 În vecinătatea celor două izbe în care se aşezaseră pentru noapte pistolarii mai
era încă una, incendiată de nemţi. Sub bîrnele pe jumătate mistuite de foc zăceau
cîteva cadavre. La început, cînd pistolarii dăduseră de ruinele izbei, crezură că
nemţii au dat acolo foc cîtorva prizonieri. Apoi însă scoaseră de sub bîrne trei
puşti stricate de foc şi un automat cu patul carbonizat.
În sat nu mai era nici un localnic, se putea doar presupune ce se petrecuse peste
zi aici.
— Probabil că s-au apărat, n-au vrut să se predea, şi atunci nemţii au dat foc
izbei, spuse cineva.
— Sigur, de vreme ce aveau armele la ei, înseamnă că nu erau prizonieri,
deduse altul.
Unul dintre pistolari curăţi îndelung automatul scos din cenuşă; îl curăţi ce-l
curăţi, apoi scuipă cu ciudă şi-l puse furios deoparte.
— Ce s-a întimplat? îl întrebară ceilalţi.
— Da parcă-l poţi curăţa aşa, cu una, cu două? E plin de zgură! Mare pîrjol
trebuie să fi fost pe aici!
— Da, trebuie să fi fost o dogoare pe cinste! încercă să glumească cineva, dar
gluma rămase suspendată în aer: cu toată victoria uşoară din noaptea aceea, veci-
nătatea casei pîrjolite şi a oamenilor arşi de vii tulbura pe toată lumea, pe unii
mai mult, pe alţii mai puţin, după firea fiecăruia, dar senin nu era nimeni.
Aceeaşi soartă o putea avea chiar mîine oricare dintre ei; şi dintr-înşii s-ar
putea să nu mai rămînă decît trupuri fără viaţă şi arme carbonizate şi nimeni nu
va putea povesti nimănui cum s-au întîmplat lucrurile...
Flăcăruia palidă a lemnelor umede, care şuierau şi fîşîiau în vatră, abia de
lumina izba, părăsită probabil de mult de stăpînii ei. Cîţiva oameni dormeau de-a
lungul unui perete, ghemuindu-se unul într-altul ca să se încălzească. Ceilalţi, şi
Sinţov printre ei, şedeau în faţa focului. Îşi aminteau de dimineaţa acelei zile, de
Piaţa Roşie, de tribunele pline de oameni, de Stalin, în manta şi cu căciulă cu
clape, vorbind de pe tribuna Mausoleului... Şi deşi toate se petrecuseră aievea,
aproape că nu le venea să creadă că le trăiseră chiar în dimineaţa aceea.
— Păcat că n-am prins nici măcar un singur friţ, spuse un pistolar mărunt, pe
nume Komarov, care stătuse în piaţă alături de Sinţov şi care şedea şi acum
alături de el, umăr la umăr.
— Şi dacă l-ai fi prins, ce-ai fi făcut cu el, ia spune, Komar? 1 întrebă ostaşul
care încercase să cureţe automatul scos din cenuşă.
Era un om uscăţiv, înalt, vînjos, înzestrat cu o mare putere fizică; părea de vreo
treizeci de ani, ba chiar mai mult. Avea un nume frumos: Leonidov. În urmă cu
cinci zile, cînd Sinţov făcuse cunoştinţă cu el, omul se prezentase el însuşi cu

1
În limba rusă komar înseamnă ţînţar (n. ed.).
aceste cuvinte: ,,Am un nume frumos: Leonidov” — şi zîmbise în aşa fel, încît
nu-ţi puteai da seama dacă glumeşte, sau o spune serios.
— Ei, spune, Komarovule, de ce ai amuţit? spune, ce-ai fi făcut astăzi cu friţul
dacă-l prindeai?
— I-aş fi povestit despre paradă: cum am fost noi astăzi la paradă şi cum a
vorbit Stalin.
— Şi cum i-ai fi spus toate astea? Ştii tu nemţeşte?
— Păi, prin tălmaci i-aş fi spus.
— Sigur că da. Să zicem că ţi s-ar fi pus un tălmaci la dispoziţie şi i-ai fi
explicat... Şi pe urmă?
— Pe urmă i-aş fi dat drumul.
— Cum, cum? I-ai fi dat drumul?
— Păi da. Să se ducă la ai lui şi să le povestească.
— Şi chiar îi dădeai drumul de viu?
— Că doar nu mort!
— Phii, că bine i-ai mai atins, tovarăşe sergent- major, pe cei doi nemţi de
lîngă biserică. Chiar atunci mi se terminase discul. Gata, mi-am zis, acum se
topesc nemţii pe după movilă, dar dumneata tocmai atunci i-ai atins la ţanc —
curmă discuţia celor doi un al treilea pistolar, soldatul fruntaş Pudalov,
adresîndu-se lui Sinţov.
Şi pe acesta din urmă îl cunoştea Sinţov de trei, ba chiar de patru zile, şi
apucase să observe că Pudalov, măcar că era un ostaş destoinic, încerca, el ştie
de ce, să-i intre în voie cu tot dinadinsul pînă şi unui şef atît de mărunt cum era
comandantul său de grupă. E adevărat că acolo, lîngă biserică, Sinţov doborîse
cu o serie scurtă un neamţ care fugea, dar doborîse unul singur, nu doi; al doilea
izbutise să se facă nevăzut. Şi Pudalov o ştia foarte bine, dar socotea, probabil,
că nu-i cine ştie ce păcat să-l perii pe comandantul tău de grupă.
— Al doilea a şters-o, spuse Sinţov. N-aveam nici eu decît un rest de disc.
— Da, fiindcă veni vorba, văd că nemţii fug al dracului de tancuri. Nu le plac
chiar de loc, spuse Leoni- dov. Şi pe chipul lui îngust şi slab apăru un zîmbet
crud. Eh, dac-am putea face atîtea tancuri încît să ne suim toţi odată în ele, şi să-i
plesnim pe friţi, să se împrăştie ca găinile! Pestrak, m-auzi, Pestrak? înghioldi el
cu cotul pe un soldat zdravăn care adormise lîngă el, cu capul sprijinit de perete.
Faţa ostaşului era tînără, curată, frumoasă. Dar pînă şi în somn păstra pecetea
unei oboseli atît de cumplite, încît Sinţov se necăji că Leonidov vrea să-l
trezească.
— Lasă-l să doarmă, spuse el.
— Nu-u, să ne povestească mai bine cum s-a speriat de un tanc de-al nostru.
Tancul trecea huruind pe lîngă noi, iar el s-a aruncat drept într-un nămete şi a
rămas încremenit acolo cu faţa în sus... Pestrak, m-auzi, Pes- trak?
 Dar Pestrak dormea, şi oboseala de moarte de pe faţa lui nu se datora unei
osteneli mai mari ca a celorlalţi, dimpotrivă, el era mai tînăr şi mai rezistent ca
mulţi alţii, expresia de oboseală de pe faţa lui se datora forţei cumplite a
emoţiilor trăite în acea zi. Deşi oamenii din plutonul de pistolari erau selecţionaţi
mai cu seamă dintre cei care mai participaseră la lupte, Sinţov îşi dăduse seama
abia astăzi că Pestrak e la prima lui luptă, cu toate că mai fusese rănit. De altfel
nu era nimic uimitor în asta. De cîte ori nu se întîmpla ca un om să fie rănit cu
mult înainte de a vedea la faţă pe inamic, sau chiar înainte de a fi apucat să tragă
măcar de departe vreun foc?!
Sinţov şedea în faţa vetrei, se uita la oamenii din grupa sa, unii dormind, alţii
şezînd alături de el în jurul focului, şi se gîndea că pe Leonidov îl cunoaşte acum
cel mai de mult: de cinci zile întregi, iar cel mai de curînd îl cunoaşte pe Pestrak:
doar de două zile. Se uita la ei şi se gîndea că niciodată pînă atunci n-a avut atîtea
cunoştinţe trecătoare, atîtea prietenii strînse, atîtea despărţiri definitive, ca în
aceste cinci luni de război. Aşa a fost căpitanul de artilerie, în pădurea de lîngă
Borisov; şi grănicerul comisar de batalion care a fost ucis de o bombă şi
colonelul cu care a căutat în gară la Orşa trenul de Moghiliov; şi pilotul de
bombardier, şi căpitanul de tancuri pe care l-a reîntîlnit lîngă Elnea şi apoi l-a
pierdut iarăşi, şi Horîşev, în compania căruia a fost o vreme politruc; şi
Zolotariov, cu care au mers alături atîta timp şi care (dacă mai trăieşte) e singurul
om din lume în stare să confirme că tot ce a spus despre sine el, Sinţov, este de la
început pînă la sfîrşit doar adevărul adevărat...
Dar Kolea Baiukov? Mai trăieşte oare, va mai fi om întreg, sau va rămîne
schilod pentru tot restul vieţii? Şi pe unde s-o fi găsind şi unde să-i scrie că a
fost decorat cu Drapelul Roşu? Ce să-i faci?! Neîncetat în jurul tău dispar unii, şi
apar alţii în loc, şi altfel nici n-ar putea să fie în prima linie. Aşa a fost şi aşa va fi
întotdeauna. Oamenii sînt ucişi sau răniţi, se întorc de prin spitale, vin cu
completările, luptă, pleacă iarăşi în spate cu mîna agăţată de gît sau cu capul
bandajat, se despart unul de altul, cîteodată îşi dau adresa, de cele mai multe ori
nici nu şi-o mai dau...
— Ei, cum e, băieţi, ne culcăm? spuse Sinţov, alun- gîndu-şi din minte toate
aceste gînduri inutile şi nepotrivite în asemenea împrejurări. Să aţipim cît se mai
poate, că doară nu s-a legat comandamentul că n-o să ne trezească pînă în zori.
Pistolarii începură să se instaleze pentru somn. Sinţov se pregăti şi el de
culcare, dar deodată uşa se deschise, şi în izbă intră Malinin.
— Ce-i cu voi? Vă pregătiţi de odihnă? întrebă el în felul său posac.
— Ne pregătim.
— Cum staţi cu alimentele?
Sinţov răspunse că pentru a doua zi mai au hrană rece.
— Cred că pînă dimineaţa ne sosesc şi bucătăriile, spuse Malinin. Bine,
odihniţi-vă. Aţi luptat bine, cugetul e împăcat, deci se poate dormi.
 Se oprise în prag ca pentru a pleca, dar nu se urnea din loc.
— N-ai uitat discuţia de azi-dimineaţă? îl întrebă el pe Sinţov.
— N-am uitat-o.
Malinin îşi desfăcu cîrligul de sus al gulerului de la scurtă, îşi băgă mîna în sîn
şi scoase din buzunarul de la piept o filă de caiet în pătrăţele, strînsă în patru, şi o
întinse lui Sinţov.
— Poftim! Ţi-am scris-o. Anexeaz-o la cererea ta.
— Mulţumesc, spuse Sinţov.
— Nu pentru mulţumesc ţi-o dau, mormăi Malinin, ci pentru că am încredere
în tine.
Îi întinse mîna, o strînse cu putere pe-a lui Sinţov şi-i spusei un lucru la care
acesta nu s-ar fi aşteptat niciodată din partea lui.
— Am rămas numai noi doi din compania noastră, dacă nu punem la socoteală
pe cei din spitale; numai noi doi. Cine s-ar fi gîndit la una ca asta?!
Şi avea în clipa aceea o sclipire atît de neobişnuită în ochi, încît Sinţov îşi
spuse surprins: „Toţi oamenii vor să trăiască. Şi Malinin de asemenea.”
— În sfîrşit, rămîi cu bine...
Sinţov vru să-l petreacă, dar Malinin dădu înciudat din mînă şi trase uşa în
urma sa.
Sinţov se aşeză în faţa vetrei şi, despăturind fila de caiet, citi la lumina
pîlpîitoare a jarului mocnit primele rînduri: „Eu, Malinin Alexei Denisovici,
membru al PC (b) din anul 1919, îmi exprim prin prezenta părerea că...”
Citi totul pînă la sfîrşit, pînă la cuvintele pe care în timp normal greu le-ar fi
auzit cineva de la Malinin: „Pot confirma datele asupra trecutului său numai
înce- pînd din luna octombrie a anului curent, dar pot răspunde pentru el ca
pentru mine însumi”; strînse la loc hîrtia, o ascunse în buzunarul bluzei şi, auzind
duduitul unui tanc, ieşi în uliţă, la aer.
Uliţa satului era luminată de lună. Chiar în faţa izbei se oprise un treizecipatru;
în turela cu capacul deschis se aflau doi tanchişti.
— Noroc, infanterie! N-ai tutun?
— Se găseşte, răspunse Sinţov şi, apropiindu-se de tanc, scoase din buzunarul
scurtei o cutie de Belomor pe jumătate plină, care-i mai rămăsese din raţia de zile
mari căpătată la Moscova.
— Sînteţi buni de cinste: fără tanchişti dădeaţi voi de dracu aici la Kuzkovo cu
friţii! Luăm cîte una de căciulă şi cîte una de rezervă. De acord?
— E-n regulă, consimţi Sinţov.
Tanchistul numără ţigările şi se făcu nevăzut pentru o clipă în interiorul
maşinii, probabil ca să dea şi mecanicului conductor porţia cuvenită. Apoi apăru
din nou în turelă şi întinse lui Sinţov cutia de ţigări.
— Mulţumesc.
— Ce, plecaţi? întrebă Sinţov.
 — Da, plecăm. O să păstraţi satul fără noi?
— Ne-om descurca noi cumva, răspunse Sinţov.
— Dacă o fi ceva, urcaţi în clopotniţă şi daţi-ne de ştire! O să vă auzim şi ne
prezentăm fuga. Apoi strigă către şofer: Gata, Petea, dă-i drumu, plecăm!
Tancul începu să duduie şi porni în lungul uliţei luminate de lună, lăsînd în
urmă două brazde de zăpadă răscolită.
Sinţov rămase sprijinit de peretele izbei şi privi îndelung tancul care se
îndepărta, îl urmări pînă cînd maşina se făcu nevăzută după cotitura drumului,
neştiind că soarta crudă şi capriciile războiului erau cît pe ce să-i arunce în braţe
pe omul de care avea atîta nevoie — pe conductorul tancului, pe acel Petea
Zolotariov, căruia cu un minut în urmă tanchistul îi strigase: „Gata, Petea, dă-i
drumu, plecăm!”

CAPITOLUL AL ŞAISPREZECELEA

Vechiul conac boieresc se înălţa pe o colină nu prea înaltă, dar vizibilă din
împrejurimi, iar vechiul parc din jurul lui cobora pe amîndouă coastele colinei: şi
înapoi, în spatele dispozitivului nostru, şi înainte, spre nemţi. Dincolo de pîrîul
îngheţat care şerpuia pe fundalul văii se întindea satul Dubroviţî, ocupat de nemţi
cu cîteva zile mai înainte.
Colina era zguduită zile întregi de exploziile bombelor şi ale proiectilelor de
artilerie, copacii din parc erau frînţi ca nişte beţe de chibrit, casa cu două caturi
era dărîmată de lovituri în plin; clopotniţa bisericii din curte fusese roasă de
proiectile pînă la cîţiva metri de sol, zăpada din parc, împestriţată de petele negre
ale exploziilor, părea o uriaşă tablă de şah... Dar oricît de tare bătuseră nemţii
acest petic de pămînt, oricît de tare continuau să-l răscolească şi acum, divizia,
după cele cîteva retrageri silite, furioasă parcă şi împotriva sa, şi împotriva
nemţilor, se încleştase şi se ţinea cu dinţii de această colină cu vechiul ei conac
boieresc şi s-ar fi spus că-şi strînge şi mai tare fălcile.
Erau cincisprezece zile, socotind din dimineaţa de 15 noiembrie, de cînd nemţii
porniseră iarăşi cu toate forţele lor împotriva Moscovei şi încercau s-o
învăluiască deodată şi pe la nord, şi pe la sud, izbutind în diverse locuri, mai cu
seamă în sectorul central al frontului, să ajungă tot mai aproape de ea. În aceste
două săptămîni de cînd erau în ofensivă, nemţii ocupaseră localităţile Klin, Istra,
Iahroma, Solnecinogorsk, Venev, Stalino- gorsk, Bogorodiţk, Mihailov. Pe
direcţia nord-vest nu le mai rămînea de făcut decît douăzeci şi cinci de kilometri
pînă la Moscova...
Şi aici, deşi după parada din Piaţa Roşie divizia intrase în luptă cu ordinul
categoric de a nu mai ceda nici un pas, ea se retrase din nou, şi nu o dată.
 E drept că poşta soldăţească aducea tot mai des ştiri din spate că acolo s-au
instalat pe poziţii trupele din eşalonul doi, iar mai departe se părea că mai există
şi eşalonul trei. Dar chiar dacă n-ar fi luat în seamă ştirile poştei soldăţeşti,
oamenii care luptau în prima linie căpătaseră senzaţia că acum în spatele lor, în
spatele lanţului lor subţirel dar solid, se află pentru orice eventualitate o rezervă.
Acum nu mai simţeau în spinare răceala care te cuprinde cînd ştii că dincolo de
tine nu mai este nimeni şi cînd simţi că, dacă vei cădea tu, neamţul va păşi peste
tine şi se va tot duce...
Se afirma — şi luptele din ultimele zile păreau să confirme asta — că nemţii
atacă aici cu ultimele lor forţe. Dar dracu-i mai ştie cîte asemenea „ultime forţe”
mai au ei? Ieri toată lumea s-a bucurat că pe Frontul de Sud am recucerit
Rostovul, măcar că abia din această ştire se aflase că Rostovul le fusese cedat; iar
astăzi, în comunicatul transmis la radio, se spunea că încă în urmă cu cîteva zile
am pierdut Tihvinul. Poate că mai tîrziu o să-l recucerim şi pe el, cum am
recucerit Rostovul, deocamdată însă l-am pierdut...
Chiar despre asta, despre Rostov şi Tihvin, se vorbea acum în bordeiul
pistolarilor, acoperit cu două rînduri de bîrne groase, de la o seră veche din
cărămidă; de aici era numai o palmă de loc pînă oriunde: şi pînă la postul de
comandă al batalionului din subsolul conacului, şi pînă la prima linie, care se afla
chiar acolo jos, la marginea parcului.
Discuţia se purta între Leonidov şi Komarov. Arţăgosul Leonidov ataca mereu
comunicatele Biroului sovietic de informaţii, iar chibzuitul Komarov le apăra.
— Las-o mai moale, Komarovule, îl necăjea Leonidov, la tine toate sînt
întotdeauna în regulă. Dar ce fel de regulă e asta dacă mie mi se spune că
Rostovul a fost luat de la friţi, şi eu trebuie să mă frec la ochi: mamă, mamă! De
luat, l-am luat, dar cînd l-om fi dat, că eu nu ştiam, nimic. N-oi fi fost adormit, şi
m-am deşteptat abia adineauri? Aşa-i şi acum cu Tihvinul. Ei, se-ntîmplă şi
asemenea nenorocire, l-am pierdut. Dar atunci spune-o, am pierdut Tihvinul, şi
nu aşa „acum cîteva zile”. Poate că l-am dat încă acum o lună!
— Mă, că prost mai eşti! spuse Komarov. Te simţeai tu mai bine dacă o aflai
cu o săptămînă înainte?
— Lasă să mă simt mai rău, dar de ştiut tot vreau să ştiu.
— Bine, dar poate că nu e voie s-o scrie! Poate că nemţii n-ar fi trebuit s-o afle!
— Ce face? Leonidov sări ca ars. Care va să zică, neamţul nu ştie ce-a cucerit?
A luat oraşul şi nici nu bănuieşte că l-a luat? Cînd am luat noi Kuzkovo, tot aşa
am tăinuit-o? Ba vezi să nu! De la noi, de la batalion, comandantul regimentului
a telefonat poate chiar la corpul de armată. Am auzit cu urechile mele. Dar cînd
ne-am retras, atunci, sigur, n-am spus nimic... Toate sînt în regulă la tine! Nu
Komar-ţînţar eşti tu, ci o vaca-domnului.
 — Stai, nu face scandal, răspunse liniştit Komarov. Prea ştii multe... Eşti
deştept nevoie mare... Cutare e vaca-domnului, cutare altă gîză. Cînd colo, chiar
tu zbîrnîi ca un bondar: strigi ca prostul, fără nici un rost.
— Şi am să strig! — spuse Leonidov, şi faţa lui, din mînioasă cum era, se făcu
tristă. Îmi pare rău de Tihvin! Sînt de fel din Kaivaxa, adică aproape tihvinean. A
căzut Tihvinul, şi eu nu ştiu nimic.
— Din ce fel de Vaxa eşti de fel? îl necăji paşnicul Komarov pe arţăgosul
Leonidov. Unde mai este şi Vaxa asta?
— Nu Vaxa, ci Kaivaxa, o localitate de lîngă Tihvin! răspunse supărat
Leonidov.
Dar Komarov nu vru să scape prilejul unei victorii uşoare în discuţia aceasta.
— Eh, amărîtule! După ce că vii din Vaxa, mai faci pe deşteptul! Fără tine
crezi că nu se poate întocmi nici măcar un comunicat!
— Ascultă, tovarăşe sergent-major, se întoarse Leo- nidov spre Sinţov, care
şedea în faţa unui canat de uşă pus pe nişte picioare de cărămidă şi scria o
scrisoare soţiei sale. Tu cum crezi, pentru ce are omul cap: ca să spună „da”, sau
ca să spună „nu”?
— Ca să aibă creier într-însul, d-aia, răspunse Koma- rov înainte ca Sinţov să-
şi ridice ochii de pe scrisoare.
— Bine, dar creierul pentru ce-l are? Pentru „da”, sau pentru „nu”? continuă
Leonidov s-o ţină pe-a lui.
Sinţov îşi ridică ochii de pe scrisoare. În bordei era uscat şi cald, iar astăzi mai
era şi linişte. Pentru prima dată de cînd erau acolo, pe sectorul lor coborîse
liniştea. Pentru prima dată, în dimineaţa aceea nu fusese rănit şi nu murise
nimeni sub ochii lor. Moartea nu amintea de existenţa ei decît prin canonada de
la divizia din dreapta. Canonada era puternică: pesemne că acolo, la vecini, se
ducea o luptă crîncenă. Deocamdată însă, cei de acolo nu aveau nevoie de
ajutorul lor direct, de ajutorul acela care le putea fi cerut în orice clipă din zi sau
din noapte. Şi Sinţov, ca şi toţi ceilalţi de altfel, se bucura că deocamdată nemţii
îi amărăsc nu pe ei, ci pe vecini. Probabil că în general fără această doză de
egoism soldăţesc nimeni n-ar fi rezistat prea mult pe linia întîi. În cele două
săptămîni de cînd luptau aici, din şapte oameni, cîţi avusese grupa lui Sinţov, nu
mai rămăseseră decît patru, inclusiv el, comandantul de grupă. În timp ce salva
de pe cîmpul de luptă un rănit, căzuse soldatul-fruntaş Pudalov, acela care nu se
da la o parte să mai perie uneori pe cîte un şef, dar care în ultima clipă sărise să
salveze cu preţul vieţii un tovarăş rănit, alţi doi ostaşi fuseseră răniţi şi
transportaţi la batalionul medico-sanitar; mai aveau încă un rănit: Pestrak, dar
acesta nu voise să-şi părăsească unitatea şi, rezistînd datorită constituţiei sale de
uriaş, rămăsese pe poziţie cu toată rana nevindecată de la umăr. Acum era plecat
să aducă masa, şi, în afară de el, în bordei se găsea întreg personalul grupei lor:
Sinţov şi cei doi ostaşi, care se certau cît era ziua de lungă: Leonidov şi
Komarov, căruia i se potrivise atît de bine porecla de „Ţînţar”, încît pînă şi
sublocotenentul Karaulov, comandantul plutonului lor, nu-i mai spunea altfel.
— Aţi găsit şi voi despre ce să discutaţi! spuse Sinţov. Dacă în mintea cuiva nu
încape decît „da” sau „nu”, e de rău. Aia nu mai e minte, ci chestionar.
În sinea lui îşi dădea foarte bine seama ce înţelegea Leonidov prin acest ,,da”
sau „nu” al lui: se gîndea că omul are cap pentru a şti la nevoie să spună şi „nu”.
Era un om viteaz în luptă, dar uneori încăpăţînat la culme, aproape dincolo de
limita permisă în condiţiile disciplinei militare, şi-l înfuria calmul lui Komarov,
care de obicei socotea că e just tot ceea ce se face. În alte împrejurări, poate că
Sinţov l-ar fi susţinut pe Leonidov, acum însă, Leonidov fiind prost dispus, se
legase de comunicatul Biroului sovietic de informaţii, ceea ce n-avea nici un
rost. Nu se cuvenea să pui la îndoială comunicatul. Şi cu atît mai puţin s-o faci în
gura mare.
„Şi-apoi, în definitiv, ce să pui la îndoială? Chiar dacă n-o faci în gura mare,
ci doar în sinea ta!? se întrebă Sinţov. Oricum, acolo nu se spune chiar totul, şi
nici nu s-ar putea spune. Şi ce importanţă are cînd anume s-a comunicat că a
căzut Tihvinul — astăzi sau cu trei zile în urmă?... Poate că s-a tot sperat că
oraşul va fi recucerit, şi de aceea nu s-a comunicat! Cînd am fost scoşi noi din
Kuzkovo, n-a fost la fel? N-am tot amînat întreaga noapte s-o raportăm la
armată, gîndin- du-ne că poate o să-l recucerim totuşi? Iar pe urmă, dimineaţa,
vrînd-nevrînd, a treibuit totuşi să raportăm...
— Cui îi scrii, tovarăşe sergent-major? întrebă Leonidov după o tăcere
prelungită.
— Soţiei.
— Bag de seamă că-i scrii a doua oară, dacă nu chiar a treia, dar de la ea nu
văd să-ţi vină vreun răspuns.
— Adevărat.
— Poate să facem o plîngere, dacă-i pe-aşa? întrebă Leonidov. Şi-n vorbele lui
era şi ironie, dar şi compătimire.
— Unde să mai faci plîngere? Nu-i ştiu decît numărul punctului înaintat de
adunare a corespondenţei şi nimic mai mult. Ca şi cînd aş vorbi unei surde, fără
să aştept vreo replică, răspunse Sinţov la compătimire, lăsînd ironia să treacă
neobservată.
— Da, uite că şi eu am rămas acum fără nici o ştire, spuse Leonidov. Ieri
credeam că mai ştiu cîte ceva, dar s-a dovedit că nu ştiu nimic. Credeam că
neamţul e pe la Volhov, dar astăzi aflu că e dincolo de Tihvin. Parcă mi-a dat cu
măciuca-n cap! Am familie acolo. Şi-apoi, mă gîndesc că poate nu numai pe
mine m-a pălit cu întîrziere bucuria asta, poate că şi ai mei s-au pomenit cu
neamţul ca din senin cu grindina-n cap? Dimineaţa ai noştri, iar seara nemţii! Şi
taică-meu mai e şi invalid din războiul civil. Dacă n-a aflat din vreme de nemţi,
departe n-a putut să fugă, săracu.
 Abia acum, după aceste cuvinte, Sinţov şi Komarov pricepură de unde se trage
proasta lui dispoziţie şi nervozitatea asta, parcă şi mai nestăpînită ca deobicei.
— Atunci, pune şi tu mîna pe toc, ca şi tovarăşul sergent-major, şi scrie, îl
sfătui Komarov.
— Unde? întrebă Leonidov.
— La Vaxa aia a ta...
Acum Komarov nu mai voia să-l necăjească, dar după ce repetase de două ori
gluma, uitase cu adevărat cum se numea comuna lui Leonidov.
— Kai-va-xa! îl îndreptă, silabisind furios, Leonidov. Şi dacă mai rîzi o dată de
ea, te plesnesc.
— Bine, dar de scris scrie totuşi, repetă Komarov, neluînd în seamă
ameninţarea. Că la război se-ntîmplă, nu? Se spune că la noi acolo, la Tula, totul
în jur a fost luat de nemţi ca într-un inel, dar Tula n-au cucerit-o. Iar acolo la
tine, poate că-i tocmai pe dos: Tihvinul l-or fi luat, dar în jur sînt ai noştri.
Pune mîna şi scrie.
— Ba n-o să scriu, răspunse îndărătnic Leonidov; firea asta a lui îl oprea să
accepte prea uşor gîndul unui asemenea noroc.
Plecîndu-şi puţin spinarea, pentru ca lumina să-i cadă mai bine pe hîrtie, Sinţov
se apucă iarăşi de scris. Avea dreptate Leonidov: în ultimele cîteva săptămîni îi
tri-mitea Maşei a treia scrisoare pe aceeaşi adresă, notată pe un colţ de ziar încă
la Moscova, un fantomatic număr de căsuţă poştală. În primele două scrisori îi
povestise despre lupta de la fabrica de cărămizi, despre parada din Piaţa Roşie şi
decoraţia primită; într-a treia, în cea de acum, îi scria despre lucrul cel mai de
seamă pentru el: că înaintase cererea de reintegrare în partid, că această cerere
fusese discutată de biroul organizaţiei de regiment şi că hotărîrea organizaţiei
fusese înaintată spre confirmare comisiei de partid a diviziei. Iar acum, de îndată
ce în tranşee va apare fotograful, nu-i rămînea decît să facă o poză şi apoi să se
prezinte în faţa comisiei de partid.
Scria despre toate acestea scurt şi rezervat, fără să-şi amănunţească
sentimentele: Maşa înţelegea şi singură ce însemnează pentru el toate acestea. Şi
în general e greu să scrii scrisori lungi, mai cu seamă cînd nu numai că n-ai
siguranţa că vor ajunge la destinaţie, dar nici măcar n-ai idee cum ar putea
ajunge acolo.
După ce termină de scris, împături hîrtia în triunghi şi, ca şi pe celelalte două
scrisori, scrise sub numele Maşei: „În caz că adresanta lipseşte, rog totuşi ca scri-
soarea să fie deschisă”. Visa la această posibilitate aproape ca la o minune: poate
că-i vor deschide totuşi scrisoarea şi nu numai că i-o vor deschide, dar îi vor
comunica Maşei, acolo departe unde se va fi aflînd ea acum, măcar atît: că el este
în viaţă. Ba poate o vor face chiar prin radio. În definitiv, dacă Maşa ţine legă-
tura cu Moscova, le-ar fi oare chiar atît de greu să-i transmită cîteva cuvinte în
plus? Doar atît: „Soţul dumitale e sănătos”. Chiar dacă ar trebui cifrate, e oare
atît de mult de cifrat? Un fleac. Şi omul de acolo, de departe, ar fi liniştit. „E oare
atît de greu? Şi chiar dacă ar fi greu, ce-i?” se înverşună Sinţov în sinea lui îm-
potriva unui personaj închipuit, care nu voia să aibă grijă de Maşa.
Plecîndu-şi adînc umerii de uriaş, în bordei intră Pes- trak. Într-o mînă ţinea un
bidon de lapte care de cîteva zile înlocuia termosul de mîncare spart de o schijă,
iar în cealaltă două pîini.
 — Bine că o să ne mai răsfăţăm cu o fiertură caldă — spuse Leonidov,
frecîndu-şi palmele.
— Ce-ar fi să-i aşteptăm pe băieţii de serviciu şi pe comandantul plutonului?
Ce spuneţi? îl puse la punct Komarov.
— Ziare n-ai adus? întrebă Sinţov.
— Am adus, răspunse Pestrak.
Îşi descheie mantaua, scoase din buzunarul pantalonilor un ziar mototolit şi se
apucă să-l netezească pe genunchi.
— E un ziar ostăşesc?
— Ţintiţi mai sus, spuse Pestrak. Cu Sinţov vorbea numai cu „dumneavoastră”.
Am adus Izvestia!
— Descurcăreţ mai eşti, băiatule, nimic de zis, făcu Leonidov.
— L-am luat chiar de la bucătărie, explică Pestrak. Tocmai mînca acolo un
corespondent, şi le-a lăsat un teanc întreg de ziare.
— Înseamnă că l-au hrănit bine bucătarii, glumi Leonidov.
Pestrak nu răspunse la glumă, mai netezi o dată ziarul şi, întinzîndu-l lui
Sinţov, îi spuse că la întoarcere a venit cu fotograful de la divizie, care l-a rugat
să-i arate unde se află punctul de comandă al batalionului lor. Îl căuta pe
Malinin.
— Înseamnă că în curînd te vor chema să dai socoteală, spuse Leonidov către
Sinţov.
Pistolarii erau la curent; ştiau că Sinţov urmează să fie reintegrat în partid şi, la
fel ca alţi cîţiva oameni din batalionul lor ale căror cereri trecuseră pe la biroul
de partid, aştepta dintr-un moment într-altul să sosească fotograful.
— Pesemne că ai dreptate, spuse Sinţov şi zîmbi. Era fericit de sosirea
fotografului şi n-avea nici un motiv s-o ascundă de tovarăşii săi.
— Să ţi-l dau pe-al meu? întrebă Leonidov.
Avea un brici foarte bun şi nu se zgîrcea să-l ofere tuturor.
— Lasă că-l am pe-al meu, răspunse Sinţov.
— Ce, ăla e brici? Mai mult ciopîrţeşte decît bărbiereşte!
Sinţov scoase cu o cutie de conserve nişte apă din găleta de lîngă sobă şi o puse
la încălzit.
— Ce-o fi mai interesant am să vă citesc tare, de acord? întrebă Leonidov,
trăgînd ziarul spre el. Îi plăcea să citească cu glas tare, dar numai ceea ce i se
părea lui că merită a fi citit.
Sinţov scoase din sacul de spate săpunul şi pensula de ras. Săpunul se afla într-
o savonieră trandafirie de celuloid, iar pensula era nouă şi de bună calitate. Mai
avea acolo şi un aparat de ras, dar nu-l putea folosi, n-avea lamă. Toate
acestea ajunseseră la Sinţov într-un colet de daruri. Darurile veneau tocmai din
Altai, unde divizia îşi avusese garnizoana înainte de război, şi ajunseseră în
prima linie nu de 7 Noiembrie, ci abia peste două săptămîni. În batalioanele şi
companiile diviziei nu mai erau decît foarte puţini ostaşi din Altai, iar în plutonul
de pistolari mai era doar unul — comandantul, sublocotenentul Karaulov. Cu
toate acestea, pentru că darurile veneau de atît de departe, tocmai din Altai, toţi
ostaşii fură deosebit de mişcaţi şi se grăbiră să trimită o scrisoare de mulţumire
concetăţenilor lui Karaulov. Oamenii dictaseră, Sinţov scrisese, iar Karaulov,
stînd în picioare în spatele lui, ca un cazac din Zaporojie, lansa din cînd în cînd
cîte o înjurătură tare la adresa nemţilor. În ziua aceea, de prea mare tulburare, se
cam întrecuse cu băutura, ceea ce nu i se întîmplă deobicei.
Scoţîndu-şi acum din sacul din spate savoniera şi pensula, Sinţov îşi aminti de
toate acestea şi începu să se săpunească cu apa abia încropită. Apoi apelă la bri-
ciul lui Leonidov.
Acesta citea ziarul, ba întrerupîndu-se şi căzînd pe gînduri la mijlocul unei
fraze, ba reluînd lectura tot de la mijlocul unei fraze. Pentru început remarcă
acru că ziarul e vechi şi că în comunicatul din el nici Rostovul n-a fost recucerit
şi nici Tihvinul n-a fost cedat. Apoi începu să citească un articol despre izbînzile
din producţie ale muncitorilor şi muncitoarelor din Ural, se opri gîndindu-se
probabil la ai săi, termină articolul citindu-l numai pentru el, apoi întoarse pagina
şi se adînci din nou în citirea comunicatului.
— Uite, spuse el, ciocănind cu un deget în ziar. Uite aici! Am observat asta
încă alaltăieri în ziarul nostru ostăşesc şi am vrut să vă citesc încă atunci, dar nu
ştiu cine mi l-a şterpelit... Uite aici... Şi se porni să citească arar, cu glas tare şi
mînios: „Ticăloşii cotropitori ger- mano-fascişti se răfuiesc sălbatic cu ostaşii
noştri răniţi care cad prizonieri la ei. În satul Nikulino fasciştii au tăiat în bucăţi
opt artilerişti răniţi, căzuţi în mîinile lor: trei dintre ei au fost găsiţi cu capul
retezat...” Îşi puse degetul în locul unde se oprise şi-şi ridică ochii plin de furie:
Ce-aţi spus? întrebă el răstit, de parcă l-ar fi contrazis cineva. Apoi îşi plecă ochii
spre locul unde ţinea degetul şi repetă: „Trei dintre ei au fost găsiţi cu capul
retezat...” Şi Karaulov m-a plesnit ieri că am achitat un neamţ. Este?
— Bine ţi-a făcut! sări Komarov. Păi cum, oamenii şi-au dat osteneala, au
prins cu chiu, cu vai „o limbă” şi tu îl achiţi! Ca să vezi ce mai ţintaş!
— Bine, da l-am prins chiar eu, obiectă Leonidov.
— Dar nu singur.
— Bine, fie, da de ce să dea? spuse Leonidov. Dacă nu era comandant de
pluton îi arătam eu lui! Bine, fie, repetă el. Dar m-a şi ameninţat; cică, dacă mai
faci la fel altă dată — te împuşc! Adică cum vine asta?
— Foarte simplu: altă dată să nu mai tragi în „limbile” prinse — spuse iarăşi
povăţuitor Komarov.
— Atunci de ce m-a forfecat şi politrucul-major? El n-a spus nimic despre
„limbile prinse”. Spunea doar atît: „Dacă-i prizonier, gata, nu ai dreptul să-l
omori... În general, n-ai dreptul s-o faci!” spunea. Dar asta — şi Leonidov îşi
înfipse cu atîta putere degetul în ziar, încît îl găuri — să citesc asta am dreptul?
Sau n-am? Nu-s analfabet, ştiu eu ce citesc... Şi văd cu ochii mei aici în ziar că ei
retează capul oamenilor noştri! Iar pe mine mă şi plesneşte? Aşa se face?
Şi tăcu, aşteptînd ca vreunul din tovarăşii lui să-i răspundă ceva. Dar nimeni
nu-i răspunse nimic şi Leonidov îşi luă degetul şi citi mai departe, ridicîndu-şi
glasul:
— „În satul Makeevo comandantul unei companii de transmisiuni, tov.
Mocealov şi politrucul companiei, tov. Guvariov, au descoperit cadavrele
ostaşilor: F. I. La- penko, S. D. Sopov, F. C. Filcenko, sfîrtecate cu sălbăticie.
Fasciştii au schilodit şi batjocorit pe răniţi, le-au scos ochii, le-au retezat nasul şi
le-au tăiat gîtul...” Şi iarăşi se opri. De ce ni se vorbeşte despre toate astea?
Spune, tovarăşe sergent-major?
— Ca să-i urîm şi mai mult.
— Eu îi urăsc destul şi aşa!
— Dar de prizonieri tot să nu te atingi, interveni Komarov. Cînd apuca el să
susţină ceva nu te mai slăbea. Dacă l-ai prins, ţine-l.
— Mă uit la voi că prea sînteţi blînzi la suflet! — sări furios Leonidov.
Sinţov puse briciul deoparte. Ultimele vorbe ale lui Leonidov îl înfuriară.
— Nu ne scoate ochii cu mînia ta! Stai, aşteaptă... se plesni el cu palma peste
genunchi, văzînd că Leonidov dă să-l întrerupă. Zici că-i urăşti! Dar cîţi fascişti
ai pe seama ta? Afară de prizonierul acela, doi, mari şi laţi, nu? Dar Komarov e
blînd, şi uite că are patru fascişti la activ!
— Pentru că nu-s trecuţi toţi la socoteală, răspunse Leonidov morocănos.
— La nimeni nu-s trecuţi toţi. Nici la Komarov nu-s toţi. Aşa că spune şi tu, ce
valoare are ura ta? De supărare că ai prea puţini, de aceea te-ai decis să-l mai
adaugi pe-al treilea, pe prizonier? Nu-i mare ispravă să cureţi un prizonier la
mînie!
— Multe ştiţi dumneavoastră de mînia mea! îl întrerupse Leonidov pe Sinţov,
de furie vorbindu-i cu ,,dumneavoastră’’.
— Ştiu destul! i-o reteză scurt Sinţov. Soarta îl înăsprise şi-i spulberase
ultimele rămăşiţe ale blîndeţii lui de dinainte de război. Prea puţin te-a încercat
viaţa! Asta e!
— Nu mai puţin ca pe dumneavoastră!
— Ba mult mai puţin. Şi dacă vrei să ştii, prima ta luptă adevărată a fost la
Kuzkovo!
— Tare ştiţi multe despre mine! spuse supărat Leonidov, dar se vedea clar că
omul este descumpănit.
— Eu sînt şeful tău direct şi trebuie să ştiu totul despre tine, spuse Sinţov şi se
înfrînă tocmai pentru că-şi amintise că este comandant de grupă. Apoi, potrivit
simţului de dreptate care nu-l părăsea niciodată, îşi spuse că Leonidov, ca şi
Pestrak de altfel, participase la Kuzkov într-adevăr pentru prima dată la un atac,
iar el, Sinţov, nici nu-şi dăduse atunci seama de asta, atît de bine luptase
Leonidov. Abia mai tîrziu aflase că omul era la primul lui atac. Şi dacă a doborît
numai doi fascişti şi nu patru, asta nicidecum pentru că ar fi mai puţin îndrăzneţ
decît Komarov, ci pur şi simplu pentru că aşa s-a desfăşurat bătălia, aşa şi nu
altfel.
Sinţov îşi reluă briciul şi, cătînd cu coada ochiului la Leonidov, care se
cufundase cu îndărătnicie în ziarul lui, îşi spuse din nou că totuşi avusese
dreptate. „N-are nici un rost să-ţi afişezi duritatea şi mînia în faţa celorlalţi, la
război sîntem cu toţii deopotrivă: şi cei duri sînt duri, şi cei blînzi sînt tot duri!
Iar cine nu e dur, acela ori nu cunoaşte războiul, ori speră că nemţii se vor
înduioşa de marea lui bunătate.”
Termină cu bărbieritul, ieşi fără bluză în uliţă, îşi spălă cu zăpadă obrajii
aprinşi după brici şi se întoarse în adăpost ca să se îmbrace.
— Mai ducă-se... ştii tu unde... auzi el, intrînd în adăpost, glasul lui Leonidov
care pesemne că se lua iarăşi la harţă cu Komarov. Eu sînt rău, iar el e bun... Dar
cînd l-a trăsnit pe friţul acela de lîngă bordei cu automatul peste cască de a crăpat
şi capul neamţului şi patul armei?!...
La apariţia lui Sinţov omul tăcu, dar nu pentru că s-ar fi temut — nu-i stătea în
fire aşa ceva —, ci pur şi simplu pentru că nu voia să mai vorbească.
— Ei, ce-ai mai citit acolo? întrebă Sinţov împăciuitor, după ce-şi puse scurta
îmblănită şi căciula şi îşi atîrna de gît automatul cu un pat nou cioplit de mîna
lui.
— Am citit şi altele, la fel de bune, răspunse în silă Leonidov şi ciocăni cu
degetul în acelaşi paragraf al comunicatului pe care îl citise înainte. „În satul
Eka- terinovka a fost găsit cadavrul instructorului sanitar Nikiforov. Hitleriştii au
stîlcit cu patul armelor trupul sanitarului grav rănit, l-au ciuruit cu baionetele şi i-
au brăzdat obrazul cu bricele.”
„Cu bricele?!” se înfioră Sinţov, simţind aproape concret cum zace el însuşi la
pămînt şi cum un neamţ care-i şade pe piept îi crestează faţa cu un brici.
— Eu mă duc să mă fotografiez, spuse el. Dacă vine Karaulov, să-i raportaţi.
Cînd ieşise prima dată din bordei ca să se spele, nu-i sărise nimic în ochi, acum
însă îl izbi toată frumuseţea firii luminate de soarele acelei zile de iarnă: şi cerul
uimitor de albastru, şi albul zăpezii noi, căzute peste noapte, şi umbrele drepte
ale trunchiurilor, ba pînă şi triunghiul unei formaţii de avioane care zburau atît
de sus încît zumzetul lor melodios nici nu mai sugera primejdia.
Adineaori, în adăpost, discutaseră între ei despre război şi moarte, despre felul
cum să ucidă, şi se cio- rovăiseră dacă poţi fi şi blînd, sau neapărat dur şi mî-
nios, cînd ucizi... Iar acum, păşind peste trunchiurile retezate de explozii, Sinţov
se îndrepta spre ruinele conacului, inundate de lumină şi liniate parcă de umbrele
paralele ale aleii de pini, şi se gîndea că de fapt omul este destul de prost
adaptat acestui fel de viaţă, care se cheamă război. Şi el însuşi caută să se înveţe
cu acest soi de viaţă şi ceilalţi îl obligă să se obişnuiască cu ea. Cu toate acestea
pînă la urmă tot nu iese nimic. Nu iese nimic, dacă bineînţeles avem în vedere nu
purtarea omului, asupra căruia treptat-treptat începe totuşi să se manifeste timpul
petrecut pe front, ci sentimentele şi gîndurile care-l copleşesc în clipele de răgaz
şi linişte deplină, cînd este destul doar să în- chidă ochii, pentru a se întoarce, ca
din nefiinţă, la o viaţă omenească normală... Nu, omul poate învăţa să lupte în
război, dar nu poate să se obişnuiască cu războiul. Poţi fireşte să te prefaci că te-
ai obişnuit, şi unii se pricep s-o facă foarte bine, dar alţii nu se pricep, şi probabil
că nici nu se vor pricepe vreodată. Se pare că el, Sinţov, ştie să se prefacă, dar ce
folos? Uite că e destul ca soarele să sclipească, cerul să se facă albastru,
avioanele să zboare într-altă parte şi tunurile să bată altundeva, pentru ca el să
umble liniştit, şi să fie cuprins de un mare dor de viaţă, de un dor atit de
fierbinte, încît îi vine să se arunce la pămînt, să izbucnească în lacrimi de fericire
şi să ceară încă o zi, încă două, încă o săptămînă de linişte şi tihnă ca asta, în care
timp să fie sigur că nu va muri...
Cufundat în gîndurile lui, chiar lîngă ruinele conacului, Sinţov se ciocni piept
în piept cu plutonierul companiei de mitraliere Vasiukov, care trebuia să se
fotografieze şi el pentru carnetul de partid.
— Ai venit să te fotografiezi? întrebă vesel Sinţov.
— Gata, s-a făcut, răspunse Vasiukov, netezindu-şi mustaţa: mirosea a colonie.
— Unde şi-a instalat atelierul? întrebă Sinţov.
— Aici, în spatele casei. Te pune la zid ca pentru execuţie — glumi Vasiukov.
— Şi ceilalţi sînt tot acolo? întrebă Sinţov.
— Ceilalţi au terminat. Eu credeam că şi tu ai fost înaintea mea. Acum dă fuga,
poate-l mai ajungi, abia adineauri a plecat spre regiment!
Sinţov grăbi pasul spunîndu-şi că doar el e vinovat — prea a lungit-o cu
bărbieritul. Apoi îşi aminti de Malinin, de punctualitatea lui în asemenea treburi
şi, în sfîrşit, pricepu că acest răstimp a fost prea scurt pentru ca Vasiukov şi
ceilalţi să fie şi anunţaţi şi adunaţi şi fotografiaţi. Ceea ce dovedeşte că Malinin a
ştiut din vreme că astăzi va veni fotograful, şi tot din vreme le-a ordonat lor să se
pregătească şi să se prezinte unde trebuie. Înseamnă deci că n-are nici un rost să
alerge după fotograf. Cine trebuia să fie a fost fotografiat, iar el, Sinţov, nu
trebuia să fie fotografiat pentru că comisia de partid a diviziei a hotărît să nu i se
elibereze un nou carnet de partid. Ce altă explicaţie mai putea exista? Nici una!
Şi se opri descumpănit.
Pînă atunci, în aceste şase săptămîni de front, nu o dată în clipele grele sufletul
lui fusese întărit de gîndul că pînă la urmă în viaţa lui totul va fi iarăşi cum a fost,
că este cu neputinţă să nu obţină acest lucru şi să nu fie ajutat! Au fost unele zile
deosebit de grele, ca de pildă zilele luptei de la fabrica de cărămizi, cînd războiul
năpădise totul, şi cînd i se părea că nu mai există nimic pe lume afară de
mitraliera care-i tresălta sălbatic în palme, şi de micile siluete negre ale nemţilor
pe care-i prindea în cătarea profilată pe zăpada albă. Şi totuşi, pînă şi în
asemenea clipe, speranţa în dreptatea sa şi în încrederea tovarăşilor săi mai trăia
undeva în adîncul sufletului, şi nu numai că trăia, dar îl şi ajuta să lupte aşa cum
a luptat.
Ziua cînd a fost chemat la biroul organizaţiei de partid a regimentului pentru a
da explicaţii verbale asupra împrejurărilor în care îi dispăruse carnetul de partid a
rămas în mintea lui ca o zi a ultimei lui încercări— cel puţin aşa i se păruse
atunci.
Membrii biroului îl crezuseră pe cuvînt în ceea ce era mai important: că
spusese adevărul despre dimineaţa aceea de lîngă Vereia cînd s-a trezit singur în
pădure, fără Zolotariov. Şi cu toate că adevărul acesta li s-a părut şi lor la prima
vedere neverosimil, au priceput totuşi că el le-a povestit asta tocmai pentru că
este comunist şi nu vrea să mintă, chiar dacă o minciună l-ar fi putut salva.
„Tovarăşi! — le-a mărturisit el atunci membrilor biroului. — Ce v-aş mai putea
spune? Nu ştiu ce s-a făcut cu carnetul! Dacă aţi fi fost voi în locul meu, dacă aţi
şti că nu l-aţi rupt şi nu l-aţi îngropat, cum aţi putea spune că totuşi l-aţi
îngropat? Nu l-am îngropat şi nu l-am distrus! Nu ştiu, poate că dacă nu mi-ar fi
rămas altceva de făcut îl îngropam. Dar nu l-am îngropat, înţelegeţi? Hotărîţi
cum ştiţi, dar eu nu mint!”
Şi oamenii crezuseră ceea ce alţii înaintea lor şovăiau să creadă, şi-l crezuseră
nu din uşurătate, ci pentru că îl cunoşteau acum mai bine decît îl cunoscuseră
alţii înainte. Îl cunoşteau după serviciul lui, după felul cum lupta, şi de aceea se şi
hotărîseră să-l creadă pe cuvînt.
Îi dăduseră o mustrare aspră pentru pierderea carnetului de partid şi hotărîseră
să propună comisiei de partid a diviziei să i se elibereze alt carnet.
„Să nu-ţi închipui că dacă ai fost crezut pe cuvînt, mustrarea ai luat-o degeaba,
i-a spus în ziua aceea Malinin pe cînd se întorceau înapoi la batalion. Mustrarea
ai meritat-o pe deplin! Dacă nu pentru pierderea carnetului, atunci pentru că ai
întins-o de capul tău tocmai pînă la Moscova şi n-a lipsit mult să te numeri
printre dezertori! Comuniştii nu procedează aşa!
Şi cu toate că se alesese cu o sancţiune aspră, Sintov, zîmbind fericit, i-a dat
dreptate lui Malinin; prea se simţea într-al nouălea cer şi i se părea că de acum
înainte nimeni şi nimic nu-i mai putea răpi această fericire.
Şi iată că-i fusese răpită! Fericirea certitudinii cu care trăise în ultimele zile, cu
care pornise încoace şi cu care înainte de plecare se pregătise în tihnă — fericirea
aceasta se surpase... Înseamnă deci că undeva, la divizie sau poate într-altă parte,
iarăşi nu era crezut. Nu aveau încredere în trecutul lui, măcar că prezentul era în
faţa lor, ca-n palmă!
Rămase aşa nemişcat multă vreme, zbuciumîndu-se sub năvala tuturor acestor
gînduri. Dădu chiar să facă stînga-mprejur şi să se întoarcă la bordei, dar se
răzgîndi şi porni mai departe spre Malinin.
 Acesta stătea pe scaun cu scurta pe umeri şi asculta vădit nerăbdător pe o
bătrînă care şedea în faţa lui, cu pîslari în picioare, cu un şal gros aruncat peste o
manta neagră de feroviar. Judecînd după glasul ei, femeia cea bătrînă venise la
Malinin să se plîngă de ceva.
Cînd intră Sinţov, femeia tăcu, iar Malinin, cu aceeaşi expresie de nemulţumire
în ochi, se întoarse doar pe jumătate spre el.
— Ce s-a întîmplat?
— îmi permiteţi să vă raportez, tovarăşe politruc major?
— Ai să raportezi îndată, şezi colo şi aşteaptă — spuse Malinin posomorît.
Sinţov se aşeză pe banca şchioapă de lîngă uşă şi, pentru a-şi trece timpul mai
lesne, cercetă iarăşi din ochi bine cunoscuta încăpere de la subsol care slujea lui
Malinin şi comandantului de batalion Reabcenko drept punct de comandă şi în
acelaşi timp drept locuinţă. Subsolul era scund şi lung; partea din fund servea de
depozit pentru calabalîcul spitalului din conac, evacuat mai demult. Din această
pricină la început Reabcenko nu voise să-şi facă aici punctul de comandă, dar
subsolul era cald, şi Malinin, căruia îi plăcea căldura şi nici nu se prea temea de
molipsire, insistase. Calabalîcul fu stropit cu dezinfectanţi, iar noptierele sparte şi
ambalajul de carton al medicamentelor fură strînse pentru a servi de combustibil
godinului.
Femeia cea bătrînă era din Podolsk şi reclama lui Malinin că se înscrisese
voluntar în rîndurile diviziei ca sanitară, iar acum, cînd sanitarele fuseseră
repartizate la batalioane, a descoperit că pe ea nu vor s-o mai primească.
— Dumneata n-ai fost aici dimineaţa — se plîngea femeia — şi am venit la ăla,
la locţiitorul dumitale, unu’ aşa, roşcovan, tinerel...
— Nu la locţiitorul meu, spuse Malinin, ci la comandantul batalionului. Tînărul
acela era comandantul batalionului.
— Bine, mie mi-e tot una, spuse femeia. Ei, şi dumnealui le-a primit pe cele
două sanitare tinere, dar pe mine, spunea că nu mă ia, că nu mai are loc în ştat
pentru mine. Înţeleg, cum să nu, e şi el tînăr...
— Lasă prostiile astea — sări furios Malinin — lasă aluziile, înţelegi?
— Bine, dar eu ce să fac acum, să plec înapoi la Podolsk? — întrebă femeia.
— Dacă vrei, poţi să pleci.
— Ba n-am să plec! Dumneata eşti om în toată firea, trebuie să înţelegi! De
treizeci de ani lucrez prin spitale, numai la noi la calea ferată am douăzeci de ani
vechime. Mie crezi că-mi trebuie multe? Nu-mi trebuie nimic. Dar mi-e necaz că
aveţi sanitare atît de lipsite de experienţă. Nu ştiu ele mare lucru; doar că-s
tinerele. Eu însă fac trei pansamente pînă apucă ele să facă unul — de asta mi-e
necaz!
— Vezi că răniţii trebuie nu numai pansaţi, ci şi scoşi de pe cîmpul de luptă şi
căraţi în spate, spuse Malinin. Iar pe cîmpul de luptă e nevoie de putere şi de
tinereţe.
 — Parcă dumneata eşti cine ştie ce tînăr — obiectă femeia, ridicînd ochii spre
Malinin.
— Asta-i adevărat, recunoscu Malinin.
— Şi totuşi ţi-ai găsit întrebuinţare pe front, nu te-ai uitat la ani!
— Ei şi ce?
— Şi nimic! Pe roşcovanul dumitale dacă o fi ceva, las’ să-l care tinerelele alea
dacă are mai multă încre-dere în ele, iar pe mata moşneagul, dacă o fi la o adică,
te iau eu în spinare!
— Un fel de diviziune a muncii, cum s-ar spune — rîse pentru prima dată
Malinin, surprins de această neaşteptată întorsătură a discuţiei.
— Pîslari nu-mi trebuie, că-i am pe-ai mei, spuse femeia. — Dar o manta să-mi
dai, că asta a mea e neagră şi se cam vede de departe pe albul zăpezii. Socotea
problema ca şi rezolvată şi nu greşea. Poftim, uite, mai adăugă ea, scotocindu-şi
buzunarul mantalei de unde scoase o hîrtie şi o puse pe masă în faţa lui Malinin.
— Asta ce mai e? întrebă el fără să se uite la hîrtie.
— Asta-i delegaţia de la Podolsk — răspunse femeia. Da’ ce-ai crezut c-am
venit cu bogdaproste? Comitetul raional m-a găsit bună de armată.
Malinin n-a mai răspuns nimic, a luat doar hîrtia şi a scris ceva cu creionul într-
un colţ, apoi s-a oprit, a ridicat ochii spre femeie şi a întrebat-o:
— Să-ţi dăm căciulă?
— Asta depinde de cum vrei să mă strigi! răspunse ea cu voioşie, şi-n glasul ei
răsună tonul înfipt al vechii surori de spital. — Dacă ai de gînd să mă strigi „tuşă
Paşa”, am să mă descurc şi cu şalul, dar dacă vrei să fiu „ostaşul Kulikova” —
apoi dă-mi căciulă soldăţească!
— S-a făcut, îţi dăm, spuse Malinin şi, adăugind încă un rînd, înapoie femeii
delegaţia. Mergi dumneata şi pu- ne-te la punct cu drepturile de alimente şi
echipament. Iar cu restul aranjăm cînd s-o întoarce comandantul. Să treci pe aici
mai tîrziu. — îi dădu bună ziua din cap, fără să se scoale, şi femeia se îndreptă
spre uşă.
Abia acum văzu Sinţov chipul brăzdat de riduri adînci, chipul unei femei
bătrîne, dar viguroase încă, datorită obişnuinţei de a munci din greu şi într-o
meserie nu prea dulce. Trecînd pe lîngă Sinţov, ea îi aruncă o privire furişă. În
ochii ei mai sclipea triumful victoriei obţinute.
„Şi ce victorie? se întrebă Sinţov, apropiindu-se de masă la invitaţia tăcută şi
posacă a lui Malinin. A obţinut aprobarea să fie sanitară de batalion, de
companie, să intre în focul iadului! Alta ar fi fugit la o mie de poşte ca să scape
de asemenea victorie...”
— Ce-i, ai venit să mă înjuri? intră Malinin în miezul problemei şi-l pofti din
ochi să stea jos.
Sinţov se aşeză pe taburetul cald încă.
 Malinin se uită la el şi cu cît desluşea mai bine cît de apăsat era Sinţov, cu atît
ochii lui deveneau tot mai posomorîţi. Din clipa în care Malinin lua asupra sa
răspunderea pentru vreun om, el începea să se gîndească la acesta mai mult ca la
sine însuşi, Asta era o veche meteahnă a lui.
Sinţov n-avea de unde să ştie că problema lui, problema eliberării unui nou
carnet de partid, nu trecuse de loc atît de uşor cum credea el prin biroul
organizaţiei de regiment.
Înainte de şedinţă, Malinin vorbise o oră întreagă cu secretarul biroului.
„Ai scris frumos despre el, vorba ceea, n-ai stat să-ţi cauţi cuvintele, îi spusese
secretarul, şi în fond nu există nici o obiecţie. Dar gîndeşte-te şi tu, că doar ai
mai multă experienţă decît mine în treburi dintr-astea: nu-i prea devreme să
reprimim în partid pe un om care abia acum o lună şi jumătate şi-a pierdut
carnetul?”
La asta Malinin îi răspunsese supărat că în acest caz poate că-i prea devreme şi
să fie trimis pe front! Nu ne-am temut să-l trimitem pe front, nu ne-am temut
să-l postăm cu mitraliera la fabrica de cărămizi pentru a respinge atacurile
nemţeşti, nu ne-am temut să-l decorăm pentru asta, dar ne temem să-i eliberăm
un nou carnet de partid.
„Eu personal nu mă tem, mai spusese. Cît despre «prea devreme», trebuie să-ţi
spun că după lupta de la fabrica de cărămizi n-am mai rămas teferi decît doi inşi:
el şi eu. Dar dacă vrei neapărat, mai putem aştepta...
După o asemenea ripostă, problema lui „prea de- vremje” căzu, dar se ivi alta.
Era vorba de explicaţia cam învălmăşită, după părerea secretarului, pe care o
dădea Sinţov cu privire la pierderea carnetului de partid şi a celorlalte acte.
„Că o fi aşa, că o fi altfel, că şi-ar fi pierdut memoria... Greu de crezut!”
„De ce-ar minţi? Putea să spună foarte bine că l-a îngropat, şi gata”.
„Se prea poate că a născocit-o la repezeală. Socotea că-i mai bine aşa — iar pe
urmă, deşi a ieşit mai rău, n-a mai putut să dea înapoi. Ce, nu se întîmplă.?”
„Cîte nu se întîmplă!... recunoscuse Malinin. Dar eu personal îl cred totuşi. Să
punem problema în faţa bi- rolului: să vedem dacă oamenii îl vor crede...”
Şi oamenii îl crezuseră. Dar mai tîrziu, după şedinţa biroului, secretarul, stînd
de vorbă cu Malinin care zăbovise ca să-i ajute să copieze pe curat procesul-
verbal, oftase totuşi:
„Fireşte că tu ca vechi cadrist ştii mai bine, dar tare mi-e frică, zău, că la
comisia de partid a diviziei nu se va confirma hotărîrea noastră din pricina
acestei explicaţii neclare cu privire la pierderea carnetului de partid.”
„O să trăim şi o să vedem”, răspunsese atunci Malinin, convins de dreptatea sa.
Şi iată că trăiseră şi vedeau!
Malinin aflase totul încă în urmă cu două ore, cînd secretarul biroului de partid
al regimentului îi telefonase că fotograful diviziei a fost trimis la ei şi că pînă la
sosirea lui trebuie pregătiţi toţi oamenii propuşi de ei, cu excepţia lui Sinţov.
 Malinin nu răspunsese nimic, dar hotărîse în sinea lui că se va duce din nou cu
această problemă la comisarul diviziei. E drept că în privinţa comisarului divizia
nu prea avea noroc. De cînd începuse războiul se schimbaseră vreo trei comisari.
Comisarul, căruia, după lupta de la fabrica de cărămizi, Malinin îi înmînase cu
mîna lui declaraţia lui Sinţov şi cu ajutorul căruia obţinuse apoi răspunsul cu
privire la cartea de evidenţă a acestuia, zăcea acum la spital. Atunci însă îi
spusese că problema lui Sinţov e limpede, sergentul să lupte în continuare, iar
mai tîrziu, după ce-şi va fi arătat vrednicia, va veni şi vremea să fie luat în
discuţie şi reintegrat. Acum comisarul acela nu mai era, venise altul nou şi cu
acesta discuţia trebuia reluată de la capăt.
„Ce să-i faci, am s-o iau de la capăt, îşi spuse cu îndărătnicie Malinin, şi dacă
va fi nevoie am să mă duc şi mai sus.” Aştepta şi el venirea lui Sinţov, ba chiar s-
ar fi mirat dacă Sinţov n-ar fi venit imediat, ar fi considerat că omul a încetat să
mai creadă în dreptatea sa.
— Asta-i situaţia, Sinţov! spuse Malinin după o tăcere prelungită.
— Ce-i, nu m-au confirmat? întrebă Sinţov.
— Deocamdată, nu.
— De ce?
— Deocamdată nu ştiu.
— Dar bănuiţi?...
— Bănuiesc că pentru acelaşi motiv...
— Alexei Denisovici, îmi daţi voie să vorbesc pe şleau? întrebă Sinţov cu o
voce care nu prevestea nimic bun.
— Dă-i drumul, spuse Malinin.
Îşi dădea seama că Sinţov e năucit de această veste neaşteptată şi trebuie
neapărat să- spună ce are pe suflet.
„Foarte bine, n-are decît. De vreme ce s-a umplut paharul, tot n-o să se mai
poată abţine şi o să-şi verse tot focul. Aşa că mai bine să mi-o spună mie,
decît altuia.”
— Aşadar, pe şleau? întrebă din nou Sinţov, de parcă tot ar mai fi stat în
cumpănă să vorbească sau nu.
— Lasă, nu mă mai speria, răspunse Malinin. — Nu mă tem de adevăr şi nici
de neadevăr nu mă tem.
— Atunci răspundeţi-mi deschis, spuse Sinţov şi faţa i se făcu albă ca varul,
ce-i mai preţios: omul, sau hîrtia?
— Dar tu cum crezi? îi întoarse întrebarea Malinin, şi în glasul lui înfundat
răsună o notă metalică.
Dar Sinţov n-o sezisă.
— Eu am ajuns să cred că hîrtia e mai preţioasă. Uite-o, zace undeva prin
pădure, putrezeşte şi-mi strigă: „Pe dracu! Cum de mai poţi socoti că fără mine
eşti om? Nu, fără mine nu mai eşti om! Nu eşti tu de vină, nu tu m-ai aruncat,
dar oricum, singur, fără mine, n-am să te las să trăieşti!”
— Asta îţi spune ea ţie. Dar tu ei ce-i spui? întrebă Malinin cu acelaşi glas
potolit şi dur ca fierul.
— Eu tac, Alexei Denisovici! Scriu cereri, declara-ţii... Aştept să văd care pe
care: hîrtia pe mine, sau eu pe ea, spuse Sinţov cu furie stăpînită.
— Dacă acolo în pădure zace o simplă hîrtie care putrezeşte, de ce te mai agiţi
pentru ea? Dar vezi că acolo zace carnetul tău roşu! Gîndeşte-te că în partid nu
te-a tras nimeni să vii, tu însuşi ai vrut să intri şi ai ştiut foarte bine ce valoare are
carnetul de partid. Şi dacă o ţii morţiş că nu l-ai îngropat, dacă cu orice risc
continui să susţii că nu l-ai îngropat, înseamnă că-ţi dai şi tu seama că lucrul nu-i
chiar atît de simplu: l-am îngropat, l-am distrus, sau nu mai ştiu nici eu ce-am fă-
cut cu el... Dacă l-ai îngropat — e una, dacă l-ai distrus — e alta, iar dacă ne-ai
minţit — e iarăşi altceva...
— Dar dacă spun adevărul, cum e? Cînd o să-nvăţăm odată să avem încredere
în oameni? Sau nu ne trebuie aşa ceva? îl întrerupse Sinţov.
— Ia ascultă, tu pe cine ai venit să-ţi verşi focul? îl întrerupse şi Malinin la
rîndul său. Oricît de mult ar fi suferit pentru Sinţov, oricît de strîns i-ar fi legat
viaţa de pe front, în părerile lui erau unele puncte în care nu admitea nici o
îngăduinţă. Pe mine? Pentru că te-am îndemnat să depui cererea şi acum nu mi-
am impus punctul de vedere?... Aşa e, dar e încă devreme. Eu încă n-am dat
înapoi de la vorba mea... Sau poate că eşti supărat pe biroul de partid? Şi aici e
devreme, nici biroul nu şi-a spus ultimul cuvînt... Ori poate te-ai supărat pe
comisia de partid a diviziei? Stai, dar ai văzut tu la faţă pe cineva din comisia
asta? întrebă el deodată, întrerupîndu-se parcă pe sine însuşi.
— Deocamdată nu, de unde?
— Şi nici ei nu te-au văzut! Şi nici pe hîrtioarele tale şi pe ale mele nu pun prea
multă bază! zîmbi Malinin. Pentru că şi pentru ei, ca şi pentru tine, omul e mai
preţios decît hîrtiile! Poate că vor mai întîi să te vadă şi abia apoi să ia o hotărîre!
Nu crezi? Ba uite că eu cred. Dar, pe de altă parte, mai admit şi posibilitatea că
acolo se găseşte cine ştie ce încuiat, un pesmet pe care de jos nu-l poate muia
nimeni, doar de sus dacă-l mai moaie cineva. Asta nu mi-o mai spui tu, ci ţi-o
spun eu ţie, dacă-i vorba să vorbim deschis! Dar împotriva partidului să nu
îndrăzneşti să ridici mîna, spuse el deodată mînios, ba şi sări de pe scaun de
supărare. „Cînd o să-nvăţăm odată să avem încredere în oameni?” îl în- gînă
el pe Sinţov. Ia te uită la el, cum se repede! Din amărăciunea lui doar că n-a scos
o lozincă!
— Păi dacă mă doare, Alexei Denisovici, spuse Sinţov şi se ridică şi el în
picioare.
 Nu se simţea atins de izbucnirea lui Malinin: înţelegea că Malinin e tot atît de
necăjit de cele întimplate ca şi el însuşi, şi simţămîntul acesta îl ajuta acum, mai
mult ca orice altceva, să-şi dea seamă că acesta are dreptate.
— Poftim, ţine, mormăi Malinin şi-i întinse mîna peste masă, încruntîndu-se şi
coborînd privirea, aşa cum obişnuia să facă întotdeauna cînd dădea sau îşi lua
ziua bună de la cineva.
— Alexei Denisovici, izbucni Sinţov, nemaiputîndu-se abţine — spuneţi-mi
drept, ordinul n-o să-l reţină tot din pricina asta? Prea a trecut multă vreme şi nu-
l capăt.
Malinin se mulţumi să surîdă din colţul gurii — i se părea absurdă
presupunerea asta. Dar sinceritatea lui Sinţov îi plăcu: dovedea încrederea pe
care Sinţov o avea într-însul.
— Văd că te-ai scrîntit de tot de la o vreme. Se spune că generalul nostru
umblă de trei zile cu decoraţiile în porthart. Alaltăieri le-a înmînat artileriştilor,
ieri — celor de la nouăzeci şi doi. E posibil ca încă astăzi să treacă şi pe la noi.
Sinţov ceru voie să plece. Porni spre uşă, dar în prag se întoarse şi repetă dintr-
o suflare ceea ce îi mai spusese la Moscova o dată, de mult, la comitetul raional
de partid:
— Să ştiţi că orice s-ar mai întîmpla cu mine, n-am să uit niciodată cum v-aţi
purtat.
— Aş! mormăi Malinin întro doară şi săltă din umeri. — După război, dacă
ai să mă întîlneşti la Moscova pe stradă să-mi spui: „Noroc, Malinin!” mi-e prea
destul! Săltă iarăşi din umeri, făcu doi paşi de-a lungul mesei şi se întoarse brusc
cu spatele: nu-i prea plăcea să audă vorbe de mulţumire.
După ce se plimbă o vreme înainte şi înapoi prin subsol, Malinin mai aruncă o
privire asupra uşii care se închisese în spatele lui Sinţov, oftă adînc, se aşeză la
masă, scoase din buzunarul bluzei o scrisoare, îşi puse
 încet ochelarii şi, domol, verificînd parcă dacă acolo într-adevăr scrie ceea ce
mai citise de două ori în ziua aceea, o citi din nou de la primul la ultimul rînd.
Scrisoarea venea dintr-un spital şi-i împărtăşea că fiul său Viktor se află în
tratament, cu mîna dreaptă amputată, refăcîndu-se normal după operaţia suferită,
dar că-l roagă să nu scrie deocamdată nimic mamei. Recitind acum scrisoarea,
Malinin zăbovi la vorba „normal”. Îşi scoase ochelarii, îi puse pe masă în faţa lui
şi rămase multă vreme cu privirea aţintită în perete.
Soţiei va trebui totuşi să-i scrie, altfel, neprimind de atîta vreme nici o veste de
la băiat, s-ar putea speria că a fost ucis. Ea trebuia liniştită într-un fel, cît despre
el, n-avea cui să se vaite. Munca asta a lui nu-i îngăduia să se vaite. Nu-i
rămîne decît să se obişnuiască cu gîndul că fiul lui este ciung de mîna dreaptă,
invalid la şaptesprezece ani. Este însă greu să te obişnuieşti cu un asemenea gînd.
Deodată uşa se deschise larg, şi în subsol se năpusti comandantul batalionului,
locotenentul-major Reabcenko. Coborî repede scara, zăngănindu-şi pe treptele de
piatră pintenii de cavalerist purtaţi neregulamentar ca unul care nu era călăreţ.
Mantaua lungă, frumos ajustată pe umerii lui largi şi tineri, fîlfîia la fiecare pas
în jurul cizmelor văcsuite lună, iar pe obrazul lui roşcovan cu nas ascuţit, ca un
plisc de cocoş, era întipărită o expresie de veselie şi în acelaşi timp de
îngrijorare.
— Ai primit veşti? întrebă el voios.
— Da, am primit răspuse Malinin şi, fără să mai adauge nimic, ascunse
scrisoarea în buzunar.
— Peste o oră generalul va fi la noi să ne înmîneze ordinele, spuse Reabcenko
la fel de vesel. Am şi eu unul la el în taşică, încă din iulie. Credeam că m-au
făcut uitat, cît am rătăcit prin spitale. Dar văd că nu, şi-au adus aminte totuşi!
Aşezîndu-se pe taburet, îşi plesni cizmele cu mănuşa, apoi îşi desfăcu larg
poalele mantalei, nemaiştiind ce să facă de bucurie.
— Ne-a făgăduit că vine la noi. Înainte de plecare ne-a cam luat peste picior
pe toţi cîţi ne aflam acolo la statul-major al regimentului: „De ce, zice, de două
zile nu-mi puteţi prinde în tot sectorul vostru nici o «limbă»?” Asta la adresa
comandantului de regiment. Apoi către mine: „La dumneata, barem, ştiu că ieri
băieţii au prins o «limbă», dar nu mi-au putut-o păstra, prostănacii!...” De unde
naiba o fi aflat-o?
— De la secţia politică, răspunse liniştit Malinin. Am menţionat-o eu în
raportul de ieri.
— Rău ai făcut! spuse Reabcenko.
— E veche discuţia asta şi inutilă; glasul lui Malinin scîrţîi ca o uşă neunsă.
Reabcenko dădu din mînă necăjit, dar nu răspunse.
— Nu zău, spune şi tu! exclamă el apoi, de ce-or fi atît de nelămuriţi oamenii
ăştia ai noştri? Îi tot educăm, le vorbim, ai zice că au priceput, dar pe urmă, pac
— şi-ţi împuşcă prizonierul!
 — Dar vezi că nu-i educăm numai noi, spuse Malinin. De o parte îi educăm
noi, de altă parte — nemţii. Noi îi învăţăm: nu-l atinge! Dar ei au văzut cu ochii
lor cum nemţii au dat foc prizonierilor ruşi la Kuzkovo. Învăţătură peste
învăţătură. După Kuzkovo ei ard de nerăbdare să frîngă mîinile şi picioarele lui
Hitler sau lui Goebbels, dar nici unul din ei nu ştie dacă va mai apuca-o. Mai
mult ca sigur că nu. Şi pînă una alta, în loc de Hitler le-a picat în mînă un
căprar neamţ!
— Îi justifici, adică?
— Ba nu-i justific de loc, îmi explic doar mie însumi cum se face că deşi
oamenii noştri nu sînt fiare, uneori se poartă ca fiarele! Mult s-au mai străduit
nemţii să-i aducă aici!
— Şi-atunci ce concluzie să trag din vorbele astea?
— Că trebuie să muncim serios ca aşa ceva să nu se mai poată repeta. Cît
despre mine, apreciez întîmplarea asta ca o dovadă a muncii mele
nesatisfăcătoare, şi de aceea am şi raportat-o secţiei politice. Tu susţii că nu-i
bine să scoţi gunoiul afară din casă. N-o fi bine să scoţi gunoiul afară, dar să-l
păstrezi în casă e şi mai rău.
— Dar pe aici ce-a mai fost în lipsa mea, tătucă? întrebă Reabcenko după o
vreme de tăcere, privind faţa posomorîtă a lui Malinin.
— Pe aici, nu prea bine — mai mult prost: a venit fotograful să facă poze
oamenilor pentru carnetul de partid. Şi Sinţov a rămas deocamdată pe dinafară.
— Ce naiba îi mai caută nod în papură?! sări Reabcenko. Nu l-am recomandat
chiar noi doi?... Ce mai vor?...
— Da, noi doi, băiatule, sîntem fireşte o forţă — spuse Malinin, zîmbind din
pricina pornirii tinereşti a comandantului de batalion, şi-l învălui cu o privire
blîndă, aproape duioasă, strecurată pe sub sprîncenele încruntate. — Sîntem o
forţă. Apoi, după o scurtă tăcere: Doar că nu peste tot pesemne...

Generalul sosi fix peste o oră, cu sania comandantului de regiment Bagliuk,

care mîna calul. În spatele celor doi şedea aghiotantul generalului.
Reabcenko şi Malinin ieşiră să-l întîmpine pe general. Cei patru oameni care
urmau să fie decoraţi, în afara comandantului de batalion — Sinţov, comandantul
de pluton Karaulov şi cei doi ostaşi din companiile de puşcaşi — fuseseră
chemaţi la statul-major al batalionului şi aşteptau şi ei sosirea generalului.
Primul sări din sanie Bagliuk şi, trecînd hăţurile aghiotantului, îl rugă:
— Adăposteşte-o în spatele casei.
Generalul coborî şi el uşor. Era un om de statură mijlocie, dar, stînd alături de
Bagliuk, părea foarte mic. Avea în cap nu obişnuita căciulă de general, ci una cu
clape. Scurta îmblănită era strînsă de centura cu diagonală, iar în picioare purta
pîslari. Numai cîrligul de sus al gulerului de la scurta de blană era descheiat şi
lăsa să se vadă marginile petliţelor roşii, de general, de la gulerul vestonului.
Mustăţile generalului Orlov păreau două periuţe scurte şi negre; faţa îi era
gălbuie, de tătar, iar ochii înguşti, la fel de negri ca şi mustaţa, erau veseli şi încă
tineri.
Reabcenko dădu comanda „drepţi”, generalul primi raportul, comandă „de
voie”, apoi se uită bucuros la cer, la soarele care cobora spre pădure, şi ceru să i
se aducă chiar acolo, afară, o măsuţă.
— Să le înmînăm chiar aici, la soare. Mai bine-i aici decît acolo în catacombele
voastre, cu atît mai mult cu cît aici nu miroase a acid fenic.
Era foarte bine dispus, şi asta din mai multe motive.
În ajun seara, fuseseră convocaţi la statul-major unde li s-a adus la cunoştinţă
planul unei operaţii ofensive de armată. Comandanţilor de divizii li se ceruseră
ultimele informaţii culese cu privire la forţele inamicului din contact şi li se
ordonase ca fiecare să-şi planifice lupta în fîşia sa de ofensivă pe baza directivei
armatei.
Judecînd după directiva armatei, se părea că lovitura principală urma să fie dată
nu în sectorul armatei lor, dar din toate reieşea clar că ofensiva ce se pregătea va
fi mare, şi deşi erau într-un sector secundar, era vădit că şi armata lor va participa
la ea! Slavă domnului şi pentru atît!
În ultima vreme generalul simţea parcă pe propriii săi umeri cum ne înghesuie
nemţii, iar noi, cu toată forţa presiunii lor, deşi dăm înapoi, o facem foarte încet,
abia- abia dacă se poate vedea. Simţea asta cu propriul său trup şi cu trupul
diviziei sale anemiate de luptă. Generalul ştia că din spate se apropiaseră
eşaloanele doi, dar el nu mai căpătase completări de multă vreme, şi înţelegea că
această zgîrcenie nu este lipsită de sens. Într-un cuvînt, presentimentul unor
schimbări în bine plutea în aer de aproape o săptămînă, iar convocarea de la
armată nu mai era un presentiment, ci chiar preziua marii acţiuni!
În timpul consfătuirii, ca răspuns la întrebarea: ce i-ar mai trebui? — profitînd
că se cunoştea de mult cu generalul comandant, Orlov a cerut, fireşte, cît mai
multe, dar a fost refuzat. Zîmbind pe sub mustaţă, comandantul i-a răspuns:
„Măcar că am servit odinioară sub comanda ta, Mihail Nikolaevici, să nu te
aştepţi că am să-ţi dau mai mult decît ţi se cuvine”. Dar nici refuzul acesta nu l-a
descurajat: să-mi dea cît mi-o da, de bine, de rău am să mă descurc eu să obţin
tot ce se poate, cît mai mult adică! Esenţialul este că vom porni ofensiva! Şi asta
îl bucura nespus.
Întors la divizie, generalul a zăbovit toată noaptea aplecat împreună cu şeful de
stat-major asupra primei lor schiţe de plan, dimineaţa l-a lăsat pe acesta din urmă
să continue singur, iar el a plecat la regimentul lui Ba- gliuk hotărît să facă trei
lucruri deodată: să înmîneze decoraţiile, să dea ghes să se prindă ,,limbi” pentru a
se preciza situaţia inamicului din faţa diviziei sale şi, în sfîrşit, să treacă personal
pe la cele trei puncte de observare ale batalioanelor, căci tocmai aici, la regimen-
tul lui Bagliuk, i se părea lui că este cel mai convenabil să dea lovitura
principală, şi voia neapărat să verifice încă o dată totul pe teren.
Pe la două batalioane apucase să treacă înainte, amîn- două îi făgăduisem cîte o
„limbă”, ba se şi legaseră sol- dăţeşte prin cuvîntul lor de onoare. Cercetarea
punctelor de observare ale ambelor batalioane îi confirmase pe deplin justeţea
calculelor sale preliminare. Şi pe lîngă toate, soarele lumina din plin, iar nemţii
nici nu suflau...
— Ia te uită ce vesel e astăzi, rîde într-una! şopti la urechea lui Sinţov
comandantul său de pluton, sublocotenentul Karaulov, care făcuse în acest
regiment cei trei ani de serviciu în termen şi alţi nouă ca reangajat.
— Poate că a luat un păhărel la masă — spuse Sinţov.
Dar Karaulov clătină din cap cu toată convingerea.
— Nu obişnuieşte. E dintr-ai noştri din Altai, neam de siberieni de credinţă
veche: nici bere nu bea.
— Te pomeneşti că e şi el de credinţă veche? — glumi Sinţov.
— Ba e membru de partid, răspunse Karaulov, prefă- cîndu-se că nici n-a
observat gluma, dar familia lui a ţinut de credinţa veche.
În general nu-i prea plăceau glumele, cu atît mai puţin ar fi admis aşa ceva la
adresa şefilor, şi cînd îi răspunse lui Sinţov îl privi cu coada ochiului: n-o să
încerce şi altă glumă? Dar Sinţov nu încercă. Ştia că pe cît de bun este Karaulov
la suflet pe atît este de bănuitor din fire. Îşi cîştigase gradul, deşi avea şcoala
neterminată, numai pentru neobişnuita lui bărbăţie în luptă, suferea cumplit din
pricina culturii sale incomplete şi bănuia, nu fără temei de altfel, că uneori
subordonaţii lui îl cam iau peste picior, aşa că pentru orice eventualitate reteza de
la bun început orice tentativă de glumă.
Văzînd că Sinţov nici nu zîmbeşte, Karaulov se îm- bună. Il respecta pe omul
acesta, ştia că începuse războiul cu gradul de politruc, şi dacă Sinţov şi-ar fi
recăpătat gradul, Karaulov ar fi socotit în firea lucrurilor să lupte sub comanda
lui. Dar întrucît deocamdată Sinţov nu era decît comandant de grupă în plutonul
său, Karaulov nu i-ar fi iertat, mai puţin ca oricui, nici o cît de măruntă lipsă de
respect.
— Nu te uita la el că rîde, spuse Karaulov către Sinţov, privindu-l aproape cu
extaz pe general. Acum rîde, dar peste un minut să-l vezi cît de aspru poate fi,
mamă, mamă! Karaulov îşi însoţi vorbele cu o mişcare foarte expresivă a
pumnului său uriaş, fiind bucuros să arate cît de aspru poate fi şeful lui,
comandantul diviziei, cînd îl supărai cu ceva.
Între timp de la subsol fu adusă o masă; generalul îşi scoase porthartul şi-l
întinse aghiotantului. Aghiotantul luă cinci cutioare roşii şi cinci brevete, se uită
la brevete, se uită în cutioare, puse pe masă fiecare brevet sub o cutioară şi,
apropiindu-se de general, îi şopti ceva la ureche.
 Generalul se întoarse, zîmbetul îi dispăru şi faţa îi deveni pe dată severă şi
frumoasă.
Reabcenko urma să fie decorat şi el, aşa că cel care dădu comanda fu Bagliuk.
Încremenit în poziţia de „drepţi”, Sinţov îşi aminti de Malinin. „Cum se face că
eu am să primesc un ordin şi Malinin nu? Şi nu pot să-l întreb nimic. Nici n-aş
deschide bine gura şi m-ar şi repezi!...” — gîndi el plin de respect pentru
Malinin.
— Locotenent-major Reabcenko! Apropiaţi-vă pentru a primi decoraţia —
răsună glasul generalului.
Aruncîndu-şi în lături poalele mantalei la fiecare mişcare, Reabcenko făcu trei
paşi înainte. Îşi ridică faţa albă ca varul, cu favoriţi scurţi, roşcovani, care se ve-
deau de sub căciula dată pe spate şi se opri smirnă în faţa generalului.
Sinţov era ultimul. Înaintea lui venea Karaulov. În timp ce generalul îl strigă pe
sublocotenent, îi citi ordinul Consiliului militar, îl felicită şi începu să-i
înşurubeze la bluză ordinul Drapelul Roşu, fruntea lui Karaulov se îmbroboni de
emoţie.
— Mă bucur pentru dumneata, Karaulov! — spuse generalul, vîrînd mai adînc
mîna sub bluza sublocotenentului ca să-i prindă decoraţia. — Şi mă mai bucur că
tocmai eu pot să-ţi înmînez ordinul! Vreme de şase ani, jumătate din toată slujba
dumitale de soldat, am servit împreună în aceeaşi unitate şi am aşteptat împreună
din clipă în clipă să izbucnească războiul... Şi iată că acum eşti ofiţer, şi ai la
piept un ordin militar. E un lucru plăcut pentru divizia noastră!
La auzul acestor vorbe, buzele lui Karaulov prinseră să tremure, şi Sinţov,
strigat la rîndul său, păşi înainte, simţind în spatele său răsuflarea grea a lui
Karaulov, nespus de tulburat.
Generalul citi şi următorul ordin de decorare. Sinţov stătea drept, nemişcat.
Aghiotantul îi descheie cîrligele scurtei îmblănite, de parcă el n-ar fi fost în stare
s-o facă, şi cu lama unui briceag îi găuri bluza la piept. Generalul luă Steaua
Roşie, o puse pe palma întinsă, îi deşurubă încet piuliţa şi, băgîndu-şi sub pieptul
bluzei lui Sinţov palma îngheţată, începu să înşurubeze Steaua.
În clipa aceea Sinţov îi vedea faţa de foarte aproape şi-şi aminti cum l-a văzut
prima dată: cu casca în cap şi foaia de cort muiată de ploaie pe umeri, atunci în
octombrie la Dorohovo, cînd generalul venise să-şi ia completări pentru divizie şi
cum la întrebarea lui: cine vrea să vină? întreg batalionul comunist păşise înainte
ca un singur om.
După ce prinse decoraţia, generalul făcu un pas înapoi şi-i întinse lui Sinţov
mîna sa mică şi puternică.
— Te felicit! spuse el, uitîndu-se de jos în sus la Sinţov. — Din ce zi eşti în
divizie?
— Din nouăsprezece octombrie, am sosit cu completarea de la Moscova.
 — Cu Batalionul comunist al raionului Frunze! pre- ciză cu mîndrie Malinin,
care stătea în spatele lui Orlov.
— A fost bună completarea aceea, spuse generalul şi, ridicînd din nou ochii
spre Sinţov, întrebă: Comunist?
— Da! răspunse Sinţov, şi privirea lui se întîlni cu privirea lui Malinin.
Nu, degeaba-l priveşte aşa Malinin. Nu va adăuga nimic la „da”-ul său, nu va
formula nici o cerere! Acum nu este nici timpul, nici locul, nici prilejul potrivit.
Că a răspuns „da!”? Cum ar fi putut răspunde altfel? Comisarul de batalion n-are
decît să-l îndrepte, dacă a greşit.
Dar Malinin nu-l îndreptă, şi Sinţov, făcînd trei paşi înapoi, se întoarse în front
lîngă ceilalţi decoraţi.
Generalul îi îmbrăţişă cu privirea, îşi duse mîinile la spate, îşi mută ochii la
Bagliuk, apoi şi-i întoarse iarăşi la cei decoraţi şi, după ce mai întîrzie o clipă,
spuse că pînă în prezent divizia şi-a îndeplinit cu cinste toate ordinele
comandamentului, dar în curînd vor avea de făcut faţă unor misiuni mai grele şi
mai importante, şi el este convins că tovarăşii decoraţi astăzi, la fel ca toţi ceilalţi
ostaşi şi comandanţi din divizie, le vor îndeplini cu cinste şi deplin succes.
— Dar, deocamdată, pentru astăzi — în ochii înguşti ai generalului sclipiră
scîntei poznaşe — ar fi o mică sarcină...
Bagliuk, care mai participase la solemnitatea de la celelalte două batalioane şi
ştia ce urmează, îşi mută anevoie greutatea corpului de pe un picior pe celălalt
şi-şi plecă înainte capul mare cu fruntea bombată.
— Uite, văd că locotenent-colonelul Bagliuk, comandantul regimentului vostru
se şi zburleşte, spuse generalul, observînd mişcarea acestuia şi aruncîndu-i o pri-
vire piezişă — pentru că i-o spun de faţă cu voi: sarcina asta trebuia s-o
îndeplinească încă de ieri. Dar, nu-i nimic, lucrul mai poate fi îndreptat şi astăzi:
pînă dimineaţă trebuie să punem mîna pe o „limbă”. Dar vie şi nevătămată, nu
moartă! Cine-i dispus s-o facă?
Lui Sinţov i se păru că generalul se uită drept la el, deşi de fapt generalul se
uita nu la el, ci la Karaulov care stătea alături.
— Punem mîna, tovarăşe general! spuse Sinţov, făcînd un pas înainte, şi simţi
umărul lui Karaulov nedezlipit de al său. Karaulov păşise înainte o dată cu el, dar
fără să spună nimic.
— Bine, atunci ne-am înţeles, spuse pe neaşteptate generalul, cu un ton absolut
diferit — simplu, prietenos. Cunoaşteţi destul de bine poziţiile inamicului, căile
de acces spre el?
— Le cunoaştem, tovarăşe general! — răspunse de data asta Karaulov.
— Îmi puteţi arăta chiar acum pe unde aveţi de gînd să treceţi? — întrebă
generalul, şi scînteile poznaşe sclipiră din nou în ochii lui.
Mai voia să îndeplinească şi ultima parte a programului pe care şi-l propusese:
să vadă punctul de observare al batalionului, dar, ca să scape de pisălogeala
obişnuită a cicălitorului Bagliuk: „Să nu vă duceţi”, „N-aveţi dreptul”, el
hotărîse să plece însoţit nu de comandantul regimentului, ci de Karaulov şi de
sergentul ăsta.
— Poate că veţi vedea mai bine de la punctul de observare al regimentului,
tovarăşe general? făcu Bagliuk o ultimă încercare de a-l reţine pe comandantul
diviziei, o ultimă şi inutilă încercare, ceea ce înţelese şi el însuşi chiar înainte de
a fi terminat fraza.
— La punctul tău de observare nimeresc oricînd, pe cînd cărarea pe care au de
gînd s-o urmeze băieţii ca să ne prindă o „limbă” trebuie văzută de la punctul de
observare al batalionului. Aici n-am să pot veni oricînd, răspunse generalul. —
Pe dumneata te rog să rămîi pe loc şi să-ţi vezi de treburi. Cu mine vor merge ei
— şi arătă spre Karaulov şi Sinţov — şi comandantul batalionului.
— Daţi-mi voie cel puţin ca pînă vă întoarceţi să vi se pregătească aici cina! —
spuse descumpănit Bagliuk.
— Slavă domnului că în sfîrşit te-ai gîndit şi la asta! — glumi voios generalul
şi, mai avînd oarecare îndoieli asupra spiritului de orientare al locotenent-
colonelului, adăugă: — Voi considera ca o mare cinste pentru mine să cinez la
voi împreună cu noii noştri decoraţi. Apoi se întoarse spre sublocotenent: Ce
zici, Karaulov? N-o să-ţi strice, cred, un pahar înainte de a porni în cercetare?
— Mie unul ştiu că n-o să-mi strice, tovarăşe general! — răspunse Karaulov.
— Mă tem doar că dumneavoastră n-o să vă goliţi paharul.
 — Ai cam rămas în urmă, spuse generalul şi izbucni în rîs. Ai cam rămas în
urmă, băiatule! Înainte nu beam, asta-i drept! Dar de cînd comisariatul poporului
ne-a dat-o în normă zilnică, beau conform ordinului. Iar tu — se întoarse
generalul spre aghiotantul său care stătea încurcat, neştiind dacă generalul îl ia şi
pe el sau îl lasă pe loc — tu repede-te la cei de la aruncătoare.
— Am putea să le dăm un telefon, interveni Bagliuk.
— Să te repezi pînă la cei de la aruncătoare — continuă generalul, ignorînd
intervenţia lui Bagliuk — şi să-i transmiţi lui Firsov că-l rog să mă ierte; deşi i-
am promis, n-am să mai pot veni astăzi să-i decorez, am să vin mîine. Nu mai
apuc să le fac pe toate!
Aghiotantul salută regulamentar, dar cu vădită nemulţumire, şi plecă grăbit să
execute ordinul. Generalul se întoarse în loc şi, fără să se mai uite înapoi, porni
în direcţia opusă, cotind pe după ruinele conacului. Mai fusese şi altă dată la
punctul de observare al batalionului şi ştia pe unde s-o ia. Reabcenko, măturînd
zăpada cu poalele mantalei, porni repede după el, urmat de Karaulov şi de
Sinţov. La început merseră pe versantul răsăritean al colinei, ferit de privirea
nemţilor, apoi pe o cărare bătută pe fundul unei rîpe şi, în sfîrşit, ajunseră la un
şanţ de comunicaţie pe care-l urmară pînă la un mic mamelon aflat chiar în vîrful
colinei. Odinioară fusese acolo un chioşc de piatră; acum chioşcul era dărîmat,
dar sub fundaţia de cărămidă a chioşcului era săpat şi mascat de minune punctul
de observare al lui Reabcenko, ieşind cu ţeava periscopului chiar spre povîrniş.
Acum în frunte mergea Reabcenko, după el Karaulov, apoi generalul şi în urmă
de tot — Sinţov.
Karaulov îşi reţinea mereu pasul, de parcă ar fi vrut să apere cu spatele său
voinic pe general de privirea nemţilor. Probabil că aşa şi era.
— Hei! strigă generalul şi-l înghionti pe Karaulov, în glumă, dar destul de tare.
Nu mai rămîne în urmă, c-am să te calc pe picioare. Karaulov mări pasul, iar
generalul rămas acum puţin mai în spate, descoperit, strigă către Reabcenko:
— Cum te simţi, locotenente-major, n-ai să îngheţi în mantaua asta de
cavalerist? Mantaua, nu-i vorbă, ţi-e destul de bu... Dar nu apucă să termine. .
O mină explodă chiar lîngă şanţul de comunicaţie. Sinţov se aruncă cu faţa la
pămînt şi-şi acoperi instinctiv ceafa cu ambele mîini. Cînd se ridică, văzu că
generalul zace pe fundul şanţului, cu capul la picioarele lui, cu ochii larg deschişi
îndreptaţi spre el, şi murmură ceva fără să poată scoate nici un sunet.
Aruncîndu-se în genunchi, Sinţov culese, cine ştie de ce, mai întîi de toate
căciula generalului, i-o înfundă pe cap şi încercă să-l ridice uşurel de subsuori,
zărind din prima clipă că sub scurta descheiată pe piept totul îi este sfîşiat: între
zdrenţele postavului apărea pielea dezgolită şi însîngerată. În timp ce îl ridica
mai sus, auzi deodată un clocot, la început i se păru că generalul încearcă să
vorbească, apoi însă îşi dădu seama că era clocotul sîngelui care-i ţîşnea din
gură.
 În clipa aceea întîlni privirea lui Karaulov, care-şi făcea loc în şanţul îngust ca
să poată ridica în braţe corpul generalului.
— Dă-i drumul! spuse Karaulov. A murit!... Şi, tră- gîndu-şi căciula din cap,
izbucni în lacrimi...
În spatele lor, în parc, lîngă statul-major al batalionului explodară alte cîteva
mine, ca un mănunchi, într-un singur loc, apoi totul amuţi din nou.
La căderea serii, nemţii obişnuiau să amintească de existenţa lor şi, ca de
obicei, lansaseră cîteva mine asupra ruinelor conacului. Mina care îl omorîse pe
general nu era decît un proiectil căzut scurt.
— Să-l ridicăm pe manta, spuse Reabcenko şi începu să-şi dezbrace mantaua.
Se mişca însă ciudat, nefiresc de gheboşat. Ajută-mă s-o scot, spuse el către
Karaulov şi gemu. — Am o schijă în palmă. Abia atunci observă Sinţov că mîna
îi este plină de sînge.
— De ce să mai mînjim mantaua! spuse Karaulov printre sughiţurile de plîns.
Am să-l duc singur.
Scurta lui îmblănită era plină de sînge de sus pînă jos: tot sîngele din gîtul
generalului se revărsase asu- pra lui. Pînă şi pe faţa lui Karaulov erau stropi de
sînge, pe care el şi-i întinsese, o dată cu lacrimile, pe toată faţa.
Ridică mortul în braţe, aşa cum avusese de gînd să facă pe cînd îl mai credea
doar rănit, se săltă întîi în genunchi, apoi în picioare şi, cu povara pe braţe, porni
înapoi prin şanţul de comunicaţie spre statul-major al batalionului.
Sinţov mergea în faţa lui, întorcînd din cînd în cînd capul ca să-l vadă.
— Poate să-l purtăm împreună? — întrebă el, după ce parcurseseră vreo
cincizeci de paşi.
Dar Karaulov clătină din cap.
Chipul i se făcuse stacojiu de încordare, iar din ochi îi curgeau şiroaie de
lacrimi.
Şi tot aşa, pînă la statul-major, nu-şi împărţi cu ni-meni povara şi nu îngădui
nimănui să-l poarte pe comandantul său de divizie.
Sinţov ajunse la ţintă cu numai două minute înaintea lui, iar cînd se apropie şi
Karaulov, în întîmpinarea lui se năpustiră Bagliuk şi Malinin zguduiţi de cele
întîm- plate.
Karaulov ajunse pînă la perete, se sprijini de el şi întrebă abia şoptit:
— Unde să-l pun?
Nu voia să-şi culce povara pe pămîntul gol. Puse întrebarea şi, nemaifiind în
stare să stea pe picioarele istovite, se clătină, lunecă cu spinarea în josul zidului
şi se aşeză încetişor în zăpadă, continuînd să ţină în braţe trupul generalului ca pe
un copil mic.
Peste cîteva minute veni sania, şi Karaulov, ajutat de Bagliuk, culcă trupul
generalului pe o prelată întinsă peste fînul din sanie. Reabcenko, care stătea lîngă
ei, se apleca mereu, lua de jos zăpadă şi o punea pe mîna rănită. Zăpada se
umplea îndată de sînge şi cădea jos în coji trandafirii.
Malinin îi suflecă mîneca năclăită de sînge şi, întrucît după cele întîmplate
Reabcenko nu voia să plece nicăieri, trimise pe cineva să aducă medicul sau o
infirmieră ca să-l panseze la faţa locului.
Apoi, înainte de a porni cu generalul, Bagliuk coborî în adăpostul de la subsol
să telefoneze la regiment şi la divizie. Oricît de mult s-ar fi obişnuit toţi cu
pierderile suferite, nenorocirea care se abătuse acum asupra lor era din cale-afară
de mare şi în plus te năucea, fiind mult prea neaşteptată. Oamenii trebuiau
pregătiţi s-o în- tîmpine.
Generalul zăcea în sanie. Calul tropăia în loc, smucind mereu sania uşoară.
Iar Malinin, Reabcenko, Karaulov şi Sinţov stăteau în jurul săniei, se uitau la
generalul lor mort şi se gîndeau fiecare la ale lui.
Malinin se gîndea că generalul trebuie să fi fost aproape de o seamă cu el şi
probabil că şi copiii lui sînt mari, că sînt poate şi ei pe front, sau se pregătesc să
plece pe front...
Reabcenko, deşi deopotrivă de zguduit ca toţi ceilalţi, era tulburat şi de gîndul
propriei sale răni. Se gîndea că dacă osul nu i-a fost zdrobit de schijă va putea
ră- ttiîne la postul său; îşi punea mereu zăpadă proaspătă pe rană, ca să-şi
potolească durerea, şi îşi mişca într-una degetele mîinii rănite, vrînd să se asigure
că osul nu a fost zdrobit.
Karaulov îşi amintea cum chiar cu o clipă înaintea exploziei generalul îl
înghiontise de la spate şi el fă- cuse vreo trei paşi înainte, în loc să rămînă
aproape de el, să nu-l asculte, să-l acopere în continuare cu trupul lui; atunci nu
s-ar fi întîmplat nimic. Prin „nu s-ar fi întîmplat nimic” el înţelegea că în acest
caz nu generalul, ci el, Karaulov, ar fi fost lovit de schijă, şi în gîndul acesta
simplu, ca şi în necazul ce-l nutrea împotriva sa însuşi, se manifesta tot
devotamentul sufletului său de soldat.
Iar Sinţov se gîndea că pe cînd mergeau toţi patru prin şanţul de comunicaţie,
în sufletul lui se iscase teama şi începuse să regrete că se oferise să încerce a
prinde o „limbă”. Acum însă, după această moarte neaşteptată, toate ale
războiului îl îngrozeau şi nu-l mai îngrozeau, în aceeaşi măsură, şi nu mai
regreta că se oferise singur.
Numai generalul nu se mai gîndea la nimic.
Şi ce vesel fusese în ziua aceea! De mult nu-şi mai amintea să fi fost atît de
vesel. I se umfla pieptul de fericire la gîndul ofensivei ce avea să vină. De obicei
nu era atît de zîmbitor, în ziua aceea însă zîmbise fără încetare, cînd trebuia şi
cînd nu trebuia. „Ofensiva! Ofensiva!...”
Dar nu, pe semne că nu-i fusese sortit să participe la această ofensivă. Şi cum o
mai aşteptase, cum aşteptase această ofensivă şi cum îl mai chinuiseră
retragerile! Cum şi cît îl chinuiseră! Cu cîtă suferinţă şi cu ce umiliri pentru
inima lui de militar! Cîte zile şi nopţi a nutrit el această speranţă — ofensiva! Şi
ce ghinion să moară chiar în pragul ei! Dacă morţii ar mai putea gîndi, probabil
că el tocmai la asta s-ar gîndi, iar dacă morţii ar mai putea plînge, probabil că
tocmai acest ghinion i-ar fi adus lacrimile în ochi!
Generalul zăcea nemişcat în sanie şi se uita la cei patru oameni vii cu care abia
în urmă cu o jumătate de oră mai vorbea şi mai glumea, iar acum se uita la ei cu
ochii lui deschişi, dar fără viaţă, ochi care începeau să sticlească.
Bagliuk se înapoie. Corpul generalului fu acoperit pentru ca nici un om întîlnit
pe drum să nu ştie înainte de vreme că a fost ucis comandantul diviziei. Şi sania
lui Bagliuk cu trupul generalului porni la drum.
— Da, e rău, e foarte rău pentru divizia noastră — spuse Malinin, privind în
urma saniei care dispăruse după cotitură.
Gîfîind din pricina grabei cu care alergase prin ză-padă, însoţit de sanitar şi de
infirmieră — din fericire în ziua aceea batalionul nu avea nici un rănit — me-
dicul militar îl conduse pe Reabcenko la subsol să-l panseze.
— Am carnea bună, se vindecă repede! spusese Reabcenko la plecare, de fapt
mai mult pentru propria sa linişte decît pentru Malinin.
Locotenentul-major era un om curajos, dar încă de la prima lui rană îşi
cunoştea o slăbiciune neplăcută: suporta foarte greu durerea fizică, şi acum era
înfricoşat de pansamentul ce urma să i se facă.
— Ce crezi despre prinderea unei „limbi”, Karaulov? — întrebă Malinin după
plecarea lui Reabcenko.
— Ce să cred? O s-o prindem, tovarăşe politruc-ma- jor! — răspunse Karaulov
oarecum mirat, ridicînd spre Malinin ochii săi umflaţi de plîns. Întrebarea i se
părea ciudată. Acum, după moartea generalului, ultimul lui ordin era pentru
Karaulov mai sfînt ca orice.
— Uite ce cred, vorbi din nou Malinin. Pentru început, să-şi aleagă Sinţov un
tovarăş şi să se ducă doar ei doi după „limbă”.
— Dar eu? întrebă Karaulov cu un glas răguşit de tulburare. — Eu mi-am dat
cuvîntul în faţa generalului! Nu mi-l luaţi înapoi!
— Tocmai asta e, că ţi-ai dat cuvîntul, răspunse Malinin. Şi dacă ţi l-ai dat,
înseamnă că trebuie să execuţi operaţia orice s-ar întîmpla: să asiguri trecerea lor
peste poziţii, spuse el arătînd din cap pe Sinţov, şi doar dacă lor nu le va merge,
am să-ţi îngădui să te duci singur...
„Ia te uită «nu le va merge»! Ce expresie şi-a ales: «nu le va merge»!” repetă
încă o dată în gînd Sinţov, şi un fior rece îi străbătu spinarea.
— Asta e, tovarăşe Karaulov, spuse Malinin, obser- vînd că sublocotenentul
are de gînd să ridice obiecţii. Du-te şi ia-ţi măsurile necesare!
Malinin n-avea deprinderi profesionale-milităreşti şi, dînd vreun ordin, nu
folosea formulele consacrate, dar avea destulă tărie ca să nu fie nevoit să-l repete
de două ori.
 Karaulov şi Sinţov plecară, iar Malinin mai rămase afară, întîrzîind să coboare
la subsol.
„Cine-l mai ştie! îşi spunea el. Pansamentul nu-i o treabă prea plăcută, şi
Reabcenko, tînăr şi cam orgolios cum este, ar putea să scape un suspin în faţa
mea, şi pe urmă o să-i fie ruşine.”
Cînd socotea că fără asta nu se poate, Malinin nu se ferea să strice relaţiile şi să
amărască pe cine trebuie, dar cînd nu era nevoie, nu-i plăcea de loc să atingă oa-
menii unde-i doare mai rău. Aşa şi cu sublocotenentul Karaulov. Îi retrăsese
misiunea dată sub un pretext plauzibil, străduindu-se să nu-l jignească. De fapt
însă nu voia ca acesta să se ducă astăzi în liniile nemţilor pentru că tocmai astăzi
era în stare să acţioneze nestăpînit şi să se prăpădească de-a surda. Cel puţin aşa i
se părea lui Malinin, după ce văzuse cu ochii lui toată suferinţa nemăsurată prin
care trecuse Karaulov. E drept că sublocotenentul era un om din aceia despre
care se spune că nici dracul nu-i ia sau că li-i pielea tăbăcită! Dar cînd era vorba
de oameni, Malinin nu avea încredere în rezistenţa pielii tăbăcite. Şi despre el
însuşi se spunea adesea acelaşi lucru, cu aceleaşi expresii, cînd de fapt el ştia
doar să se stăpînească. Atîta tot.
Pe cărarea de după ruinele casei apăru aghiotantul generalului, întorcîndu-se
grăbit de la aruncătoarele de mine. Aproape că alerga, căci, văzînd de departe că
afară nu mai este nimeni altcineva în afară de Malinin, se temea că a întîrziat.
— Unde este comandantul diviziei, a plecat? — întrebă el.
Malinin se uită drept în ochii lui şi, oftînd, îi spuse pe departe:
— Coboară de-a dreptul pe povîrniş. Sania a luat-o pe drum, ai s-o ajungi pînă
va ocoli colina...
Aghiotantul porni în pas alergător pe cărarea abruptă, susţinîndu-şi porthartul
care-i sălta pe şold, iar Malinin îşi spuse din nou ceea ce-şi mai spusese în sinea
lui cînd petrecuse sania cu Bagliuk şi cu trupul neînsufleţit al generalului: „Da, e
rău, e foarte rău pentru divizia noastră!”...

Înainte de a intra în bordeiul pistolarilor, Karaulov îşi scoase scurta îmblănită şi

o frecă îndelung cu zăpadă, dar sîngele nu se curăţa de loc.
— Ştergeţi-vă cel puţin pe faţă, îi spuse Sinţov, care-l aştepta lîngă uşă.
Karaulov îşi umplu palmele cu zăpadă şi şi le trecu de cîteva ori peste faţă.
— Ei, cum e?
— Lăsaţi-mă pe mine! spuse Sinţov şi rîcîi cu unghia degetului mijlociu
ultimele petişoare de sînge închegat de pe faţa sublocotenentului. Abia apoi
Karaulov îşi aruncă pe umeri scurta şi, împreună cu Sinţov, intră în adăpost.
Ştirea despre moartea generalului ajunsese mai de-mult pînă aici, iar cînd
Karaulov explică misiunea şi spuse că făgăduiala de a prinde o „limbă”
nemţească fusese dată chiar comandantului de divizie, oamenii sim-ţiră cu toţii
tăria deosebită a acestei făgăduieli făcută unui mort.
 Terminînd ce avea de explicat, Karaulov spuse că cercetarea va fi petrecută şi
apoi întîmpinată chiar de către el personal, şi întrebă cine se oferă voluntar să-l
însoţească pe sergentul-major Sinţov în această misiune.
— Mă duc eu! sări grăbit Leonidov, parcă temîndu-se să nu i-o ia altcineva
înainte.
Sinţov sperase că va merge cu el Komarov: calmul acestuia şi felul lui de a fi,
cumpănit şi stăpîn pe sine, îi plăceau lui Sinţov şi-i dădeau o mare încredere în
acest om.
Dar se oferise Leonidov, se oferise primul şi-i privise atît de încruntat pe
ceilalţi, încît ai fi spus că cineva a dat să-i smulgă bucătura de la gură, şi sub
privirea aceasta cruntă nimeni nu mai îndrăzni să-l contrazică.
Gîndul că avea să meargă cu Leonidov şi nu cu Komarov îl cam indispunea pe
Sinţov, dar nu mai avea rost să discute. Leonidov auzise lucruri destul de jigni-
toare în ziua aceea din partea lui Sinţov şi totuşi se oferise; ba poate chiar se
hotărîse să meargă tocmai pentru a dovedi că fusese jignit degeaba şi pe nedrept.
,,E cam nervos omul ăsta, altfel, nimic de zis, merge...” se strădui Sinţov să-şi
înlăture îngrijorarea. Şi, regre- tînd pentru ultima dată că nu Komarov va merge
cu el, spuse tare:
— Dacă-i pe aşa, hai să ne pregătim!
Porniră îmbrăcaţi uşor, fără scurte, doar în pufoaicele vătuite, bine încinse,
luîndu-şi automate, pumnale, cîte două grenade pentru orice eventualitate, un
pachet de vată pentru căluş şi o bucată de cablu telefonic cu care să-l lege pe
neamţ.
În ultima clipă, după ce Karaulov le-a făcut toate recomandările şi nu le mai
rămînea decît să iasă din şanţul de tragere şi să coboare panta, la adăpostul
şirului de tufe mărunte acoperite de zăpadă, pînă la pîrîul de unde începea ţara
nimănui, Leonidov şopti pe nepusă masă la urechea lui Sinţov cîteva cuvinte la
care acesta nu se aştepta de fel:
— Dacă n-ar fi fost păcatul meu de ieri, am fi stat astăzi liniştiţi să stropim
ordinul tău...
Şi Sinţov pricepu că nu de necaz se oferise Leonidov să vină cu el în misiune,
ci pur şi simplu pentru că nu voia ca din pricina neamţului omorît de el să-şi rişte
alţii viaţa în locul lui.
— Las’ că-l mai stropim noi, răspunse Sinţov şi, simţind pe obraz atingerea
înţepătoare a zăpezii, se rostogoli peste parapetul şanţului.

Trei ore mai tîrziu, cînd se petrecu nenorocirea, cînd, tîrînd după ei pe neamţul
legat fedeleş, ajunseră la văgăuna de unde le mai rămînea mai puţin de o mie de
metri pînă la poziţiile noastre şi dădură peste mina aceea care, explodînd, zdrobi
talpa lui Leonidov, Sinţov îi strînse cu cureaua de la pantaloni piciorul pe sub ge-
nunchi şi îşi spuse cu toată amărăciunea nenumăratelor suferinţe de peste zi:
„Da, bine am mai stropit-o!”
Alături de ei, pe zăpadă, zăcea neamţul legat de mîini şi de picioare. La început
îl duseseră doar cu mîinile legate, dar după vreo cinci sute de metri îl tîrîseră pe
rînd ca pe un sac. Neamţul zăcea pe o rînă şi fornăia pe nas: gura îi era înfundată
cu un căluş.
Probabil că mina explodată era a noastră. Dacă ar fi fost neimţească, nemţii ar
fi ştiut de ea şi îndată după explozie ar fi deschis focul. Dar în poziţiile nemţeşti
domnea aceeaşi linişte desăvîrşită, pesemne că dispariţia soldatului adormit în
şanţul de tragere nu fusese încă descoperită, iar explozia a fost pusă probabil pe
seama unei mine lansate de ruşi.
— Acum ce ne facem? — întrebă şoptit Leonidov, în- frîngîndu-şi durerea.
Cine ştie, poate că în clipa exploziei, cînd mina îi sfîrtecase talpa piciorului,
Leonidov a ţipat, pe urmă însă n-a mai scos un suspin, nici cînd Sinţov i-a retezat
cu cuţitul muşchii zdrenţuiţi de care-i atîrna talpa zdrelită, nici cînd i-a bandajat
cu pachetul individual ciotul însîngerat, nici cînd i-a strîns din toate puterile, cu
cureaua, piciorul pe sub genunchi. Nimic de zis: Leonidov era tare!
— Mai stăm o clipă şi pornim tîrîş mai departe, spuse Sinţov. Cînd n-ai să mai
poţi, am să te trag eu.
— Dar friţul? întrebă Leonidov.
Sinţov se înfiora la gîndul că n-are voie să tragă nici un foc de armă şi că
înainte de a porni să-l care pe Leonidov înapoi spre liniile lor, va trebui să-l
înjunghie pe neamţ cu cuţitul. Să-l lase acolo pentru a se întoarce să-l ia mai
tîrziu, era prea riscant: neamţul ar fi putut să se dezlege, sau să-şi scuipe căluşul,
şi chiar ei înşişi ar putea fi ucişi pe drum, iar gîndul că ei ar pieri în timp ce
fascistul ar scăpa cu viaţă, nu-i putea intra în cap.
— N-am încotro! şopti Sinţov şi, după glasul lui, Leonidov înţelese ce are de
gînd să facă.
— Lasă, pune mîna şi tîrăşte-l! spuse el. Ordinul trebuie executat. Ai să-l poţi
tîrî singur?
— Am să pot, dar...
Sinţov nu-şi putu termina vorba pentru că Leonidov îl întrerupse din nou cu
şoapta lui febrilă. Din pricina hemoragiei îşi pierdea forţele văzînd cu ochii.
— Porneşte cu el, că mă tîrăsc eu singur în urma voastră...
— Bine, spuse Sinţov, hotărîndu-se deodată să-i urmeze sfatul. — Dar să nu te
mişti nicăieri de aici! Ră- mîi pe loc. Am să-l car pe el, pe urmă vin după tine.
Vin cu băieţii. Doar să nu te mişti de aici!
Se temea că, sleit de puteri cum era, Leonidov se va rătăci prin vreo văgăună şi
nu va mai putea fi găsit.
— Dar ai să vii? Cu tot sacrificiul la care se hotărîse, Leonidov mai ţinea foarte
mult la viaţă, altfel n-ar fi pus niciodată o asemenea întrebare.
 — Am să vin! Ţi-o promit!
Ca să se poată mişca mai uşor, Sinţov îşi lepădă şi pufoaica, o lăsă lîngă
Leonidov, alături de automat, şi doar cu cuţitul la brîu şi cu o grenadă în buzunar
porni înainte, tîrînd neamţul după sine.
Aşa cum se văzu mai tîrziu, neamţul era şi şubred şi nu prea greu, ba chiar şi
foarte mic de stat, dar pas de te mişcă pe zăpadă, tîrînd asemenea sac după tine,
fără să-ţi poţi sălta nici capul de jos!
Cînd ajunse, neputîndu-şi crede nici el ochilor, la vreo cincizeci de metri de
şanţurile noastre de tragere şi în- tîlni pe Karaulov şi pe comandantul companiei,
care-l aşteptaseră tupilaţi în zăpadă după o moviliţă, Sinţov era
 la capătul puterilor şi, cu toate că se tîrlise aproape dezbrăcat prin zăpadă, era
scăldat din cap pînă-n picioare într-o sudoare fierbinte.
— Dar unde-i Leonidov? întrebă Karaulov.
— Acolo, rănit... Mă duc îndată după el... şopti Sinţov, gîfîind şi poticnindu-se
la fiecare cuvînt.
Karaulov nu-l mai întrebă nimic, pînă cînd cîteşitrei îl aduseră pe neamţ în
tranşee.
— Acum spune, ce-i cu Leonidov? întrebă din nou Karaulov, cînd se aflară la
adăpost.
— Staţi că spun... scoate-ţi-i... neamţului... căluşul... să nu, se... — Sinţov nu
izbuti să termine: i se tăia răsuflarea.
După ce-i scoaseră căluşul din gură, neamţul se porni să tuşească spasmodic, ca
un ofticos. Apoi vomită; ori de teamă, ori poate pentru că stătuse atîta vreme cu
gura înfundată.
— Explozia i-a retezat talpa piciorului, spuse Sinţov. — Mă duc după.el.
— Uită-te la tine, unde să te mai duci? răspunse Karaulov. Las’ că mă duc eu.
Doar să-mi explici unde este.
— Nu, protestă Sinţov. Merg cu tine, doar să-mi trag sufletul.
De obicei nu i se adresa lui Karaulov decît cu „dumneavoastră”, acum însă îl
tutui.
Comandantul companiei îi întinse bidonul cu votcă.
— Nu trebuie, refuză Sinţov. Mă tem să nu slăbesc de tot. Mi-e prea cald şi
aşa. Apă dacă s-ar găsi...
Dar apă nu se găsea pe aproape, şi Sinţov luă o mînă de zăpadă curată pe care
şi-o băgă în gură.
— Tu rămîi aici, îi spuse din nou Karaulov, de data asta însă pe ton de
comandă. Îl găsesc eu. O să vină Komarov cu mine.
Komarov era şi el acolo. Aşadar pe el l-a ales Karaulov ca însoţitor pentru
eventualitatea că „treaba nu va merge” — îşi spuse Sinţov, amintindu-şi de
vorbele lui Malinin.
— Nu ştiu ce faceţi voi, dar eu mă duc în orice caz — spuse Sinţov, scuipînd
zăpada din gură, şi simţi că acum nici o forţă din lume nu-l va putea împiedica să
renunţe la hotărîrea luată, nici măcar un ordin, pentru că fără el Karaulov n-o să-l
poată găsi pe Leonidov, iar el îi făgăduise că va veni să-l ia.
— Să mergem, tovarăşe sublocotenent, fără mine n-o să-l puteţi găsi...
Îşi amintise deodată toată groaza care-l cuprinsese atunci în pădure, cînd se
trezise singur, rănit, şi pornise tîrîş nici el nu ştia încotro, şi apoi se ridicase în
picioare şi văzuse venind drept spre el un neamţ cu automatul în mînă...
,,Nu, cu Leonidov nu se va întîmplă asta!”
— Să mergem — repetă el şi, fără să mai aştepte ho- tărîrea lui Karaulov, sări
primul afară din şanţul de tragere.
 CAPITOLUL AL ŞAPTESPREZECELEA

Serpilin căpătă repartiţia pe front abia după ce se prezentă la a doua comisie

medicală, şi atunci cu întîrziere. Comisia se întrunise la 25 noiembrie, iar
numirea o căpătă abia peste o săptămînă.
— Noi i-am raportat tovarăşului Stalin despre tine, îi spuse Ivan Alexeevici,
după ce-l aşeză în faţa sa şi-l preveni că discuţia lor de rămas bun va fi scurtă. I-
am raportat şi despre scrisoarea ta, în care ceri să fii trimis neapărat pe front şi
celelalte... (Serpilin trimisese scrisoarea aceasta după cea de a doua comisie
medicală). N-am să-ţi ascund că noi am fost împotrivă, că am vrut să te păstrăm
la noi... dar — aici Ivan Alexeevici strînse din umeri — dar el a hotărît altfel, şi
prin urmare, de data asta tu ai dreptate, nu noi. A spus: „De vreme ce vrea să se
ducă pe front, daţi-i o divizie”. În-tre noi fie vorba, era cît pe ce să te înfundăm
pe frontul Careliei. Ştii şi tu că nu-i place să repete un lucru de două ori; chiar a
doua zi ne-ar fi întrebat: „Ei, a plecat?” Ce i-am fi răspuns? Dar vezi că alaltăieri
aici, lîngă Moscova, s-a petrecut o adevărată tragedie. A fost ucis, fără rost,
stupid, de o mină rătăcită, un excelent comandant de divizie. Generalul-maior
Orlov. Nu l-ai cunoscut?
— Am auzit de el — spuse Serpilin. — Înainte de război a fost la regiunea
militară Siberia.
— Da, în divizia din Altai, confirmă Ivan Alexeevici. La început ne-am gîndit
să-i ia locul şeful lui de stat- major, apoi însă ne-a telefonat comandantul de front
şi ne-a rugat să-i trimitem pe cineva mai tare. Ne-am gîndit la tine.
— Mulţumesc, spuse Serpilin.
— Stai, nu zi „hop”! Divizia, ce-i drept, e bună, divizie de cadre, dar a fost
foarte hărţuită, aproape fără cruţare aş putea spune. Orlov era un comandant tare,
trebuie s-o recunoaştem, şi oamenii s-au obişnuit cu el, şase ani nu-i glumă. Aşa
că vii acolo nu după un oarecare; o să ai şi bune şi rele... Într-un cuvînt — ce să
zic? Dacă n-ai vrut să lucrezi aici cu noi... Drum bun! încheie Ivan Alexeevici.
Se simţea că este jignit. Vechii tovarăşi ai lui Serpilin au vrut să facă cum e
mai bine, el însă s-a încăpăţînat şi a scris, peste capul lor, direct lui Stalin. Dar
Serpilin nu se simţea vinovat faţă de ei. El voia să lupte pe front, şi în problema
asta nu putea ţine cont nici măcar de amorul propriu al oamenilor cărora le era
îndatorat în multe privinţe.
— N-ai decît să iei în primire o armată, glumi Serpilin, evitînd o discuţie în
contradictoriu. Şi am să-ţi fiu iarăşi subordonat!
— Ia în primire, ia în primire!... îl îngînă bombănind Ivan Alexeevici. — Crezi
că-i dulce să stai aici? Mai dulce-i între baros şi nicovală! Aş lua eu în primire o
armată, dar vezi că nu tuturora le merge aşa uşor cu scrisorile cum ţi-a mers ţie:
asta vreau, aia nu vreau... Mai poţi încasa una după ceafă!...
Serpilin li răspunse în gînd că nici lui nu i-a mers chiar totdeauna uşor cu
scrisorile: cîte scrisori fără răspuns n-a mai expediat el la aceeaşi adresă?! În
sfîrşit, dă-le încolo pe acelea, pentru rezoluţia din urmă însă el va rămîne
recunoscător tot restul vieţii!
— Pe viitorul tău şef îl cunoşti? întrebă Ivan Alexe- evici, sculîndu-se, şi-i
spuse numele comandantului armatei, din care. făcea parte divizia lui.
Serpilin spuse că-şi aminteşte de omul acela, au fost colegi pe vremuri, la
Academia militară, doar că era cu doi iani mai mic.
— Era cu doi ani mai mic, iar acum e cu o steluţă mai mare! zise Ivan
Alexeevici. Dar aş spune că a avansat perfect normal. Chiar de la începutul
războiului a avut o soartă din cele mai amare: a luat în primire un corp
mecanizat, cum s-ar spune în plin proces de constituire: tancuri vechi în ajun de
scoatere din uz şi tancuri noi în ajun de primire. Dar nu arăta rău cu corpul ăsta
mecanizat, în special dacă-l comparai cu alţii. A ieşit din încercuire luptînd din
greu. Şi aici, în faţa Moscovei, a arătat ce poate... De altfel ai să vezi şi singur; de
jos, vorba ceea, le vezi mai bine.
— Dar de sus, ce, se vede rău?
— Cum să-ţi spun? Se întîmplă şi aşa, şi altminteri. Uneori se întîmplă ca omul
să aibă grad mare şi vechime mare în grad, dar tot cu un deget cîntă la pianul lui
militar; îl gîdilă după memorie, ca pe o balalaică, şi noi, cei cu arta operativă,
noi, veriga asta de mijloc, ne-am lămurit pe viu ce fel de muzică e, dar sus — şi
Ivan Alexeevici aruncă o privire spre plafon — sus încă nu se aude! Da, bine că
mi-am adus aminte — spuse Ivan Alexeevici, strîngînd mîna lui Serpilin. — Ieri
a fost pe aici văduva lui Baranov. Mi-am adus aminte de discuţia noastră şi i-am
spus să te caute pe tine, să-i povesteşti tu singur, eu n-am putut să iau asupra mea
treaba asta.
Serpilin se posomorî.
— Cînd pleci să-ţi iei în primire divizia? Astăzi sau mîine?
— Am să plec chiar acum la statul-major al Frontu-lui, dacă-mi dai o maşină,
răspunse Serpilin. De acolo mă reped pentru o oră acasă, îmi strîng lucrurile şi
pînă seara vreau să fiu la post. Cel puţin aşa sper.
N-avea chef să stea de vorbă cu văduva lui Baranov şi era bucuros că pleacă în
aceeaşi zi şi că va fi scutit de această cupă a amărăciunii.
Dar se întîmplă altfel. Scăpă de la Perhuşkovo, unde era statul-major al
Frontului, mai repede decît se aşteptase, şi cînd se întoarse acasă ca să mănînce şi
şă-şi ia lucrurile, soţia lui, căreia îi telefonase încă de la Marele Stat-Major
pentru a-i anunţa numirea, îi comunică pe un ton nemulţumit, ridicînd capul de la
valiza deschisă:
 — Te-a căutat foarte insistent la telefon o oarecare Bar-anova. A telefonat de
două ori. I-am spus că pleci chiar astăzi pe front, ea însă a ţinut morţiş să te vadă.
Care Baranova e asta?
— Ei, care! Nevasta lui Baranov.
Serpilinii se uitară unul la altul. Valentina Egorovna ştia că soţul ei are toate
motivele să-l considere pe Baranov ca pe unul din vinovaţii pentru cele pătimite
în nouă sute treizeci şi şapte, ştia că soarta i-l scosese în cale pe Baranov în
timpul încercuirii, iar acum — doar asta-i mai lipsea — trebuia să stea de vorbă
cu Bara- nova înainte de a pleca pe front.
După expresia feţei lui Serpilin, Valentina Egorovna înţelese că vizita este
inevitabilă. Dacă Baranova avea să mai telefoneze, el o va primi cu siguranţă;
nu-i ră- mînea să spere decît un singur lucru: că Baranova nu va mai telefona. De
altfel asta au şi sperat amîndoi în tot timpul prînzului.
La masă, Serpilin a fost animat şi a vorbit mereu, iar Valentina Egorovna a
mîncat tăcută. Ea ştia de mult că Serpilin vrea să plece pe front, ştia că i-a scris
lui Stalin şi era convinsă că dorinţa lui se va îndeplini. De multă vreme
ajunseseră să se înţeleagă pe deplin. Bineînţeles că înţelegerea reciprocă încă nu
este totul în dragoste, ea constituie însă un element atît de însemnat şi cu timpul
trebuie să crească atît de mult, încît iubirea lipsită de această înţelegere reciprocă
nici nu ar trebui să se mai cheme iubire, ci cumva altfel. Profunda şi deplina
înţelegere a tot ce îl chinuie sau îl bucură pe Serpilin devenise de mult elementul
esenţial al dragostei pe care Valentina Egorovna o nutrea pentru bărbatul ei, şi ea
se bucura că-l vede plecînd să-şi ia în primire divizia, deşi în inima ei totul se
revolta împotriva acestei plecări: iarăşi despărţire, iarăşi front, iarăşi încordare şi
nopţi fără somn de grija sănătăţii lui încă nerestabilite nici pe jumătate.
 Dar nu-şi îngăduia să pomenească despre toate acestea, pentru că nu voia să-l
amărască înainte de plecare, dar nici despre altceva nu se simţea în stare să
discute. În tot timpul mesei şezu fără să vorbească, şi această tăcere grea nu era
de fel urmarea vreunei neînţelegeri, cum poate ar fi considerat-o intrînd la ei un
om străin, ci doar o consecinţă a dragostei şi a stăpînirii de sine.
Şi mai domnea în sufletul ei încă un simţămînt: neliniştea. Şezînd în faţa
soţului ei la această masă de rămas bun, Valentina Egorovna nu putea să uite că
el pleacă să înlocuiască un om căzut în luptă. Noua lui funcţie îl punea iarăşi la
cheremul morţii, dar în familia lor nu se obişnuia să pomeneşti de una ca asta.
— Ascultă, Valia, începu Serpilin, dîndu-şi deoparte paharul plin, cînd ajunseră
la ceai. — Ştii ce-am vrut să-ţi spun?...
Vroia să-i spună că după plecarea lui, ea ar trebui să se întoarcă imediat la
munca ei de soră medicală, pe care o întrerupse temporar la ieşirea lui din spital.
Serpilin ştia că oricum ea se va întoarce acolo, chiar a doua zi, dar vroia să-i dea
de înţeles că nu numai ea consideră munca aceasta importantă, ci şi el.
Nu izbuti însă să i-o spună decît mai tîrziu, abia în ultima clipă, cînd aveau să-
şi ia rămas bun, pentru că sună telefonul şi o voce amărîtă şi insistentă de femeie
îi spuse că la aparat e Baranova, că ea ştie totul, ştie că Feodor Feodorovici
pleacă pe front, dar că sună pentru a treia oară, de data asta de la telefonul public
din colţ, şi el nu are dreptul să-i refuze o convorbire de numai zece minute.
Serpilin nu suferea să i se amintească ce are şi ce n-are dreptul să facă, dar de
vreme ce Baranova avea nevoie de el, nu-şi îngăduia s-o refuze:
— Poftiţi, vă aştept.
Şi, punînd telefonul înapoi în furcă, o întrebă pe soţia lui dacă nu-şi aminteşte
de prenumele Baranovei.
— Nu-mi amintesc nici cum arată, răspunse Valentina Egorovna, fără să-şi
ascundă ostilitatea.
Moartea lui Baranov n-o împăcase cu el. Toată fiinţa ei se revolta la gîndul că
această ultimă jumătate de oră, cît mai avea de stat cu soţul ei, îi este răpită de
 soţia omului care a contribuit ca Serpilin să-i fie luat pentru patru ani lungi, cei
mai lungi şi mai îngrozitori ani din viaţa ei.
— E totuşi o nesimţire! — spuse ea neîmpăcată şi desigur pe nedrept, fără să se
sfiască de această pornire nedreaptă. Apoi, înşfăcînd valiza, trecu în bucătărie să
termine de aşezat acolo lucrurile soţului ei, ca să nu o vadă pe această femeie.
Serpilin îşi termină singur ceaiul, străduindu-se să-şi amintească nu numai
prenumele Baranovei, ci şi înfăţişarea ei. Cum o fi arătînd? Se pare că-i tînără,
mai tînără ca Baranov. O văzuse, îşi aminti, în nouă sute treizeci şi şase, la gară,
cînd au plecat la manevrele de toamnă din Bielorusia; venise să-şi petreacă soţul:
se pare că atunci Baranov le-a făcut cunoştinţă.
Femeia căreia îi deschise uşa peste cîteva minute era într-adevăr destul de
tînără încă, purta uniformă de medic militar, şi dacă în acea clipă Serpilin s-ar fi
putut gîndi la asta probabil că şi-ar fi spus în sinea lui: „Şi-i frumoasă”.
Îi ajută să-şi scoată mantaua, o pofti pe un scaun în faţa mesei şi-i oferi un ceai.
Dar ea se grăbi să refuze ceaiul, îşi cercetă ceasul mare, bărbătesc, de la mînă, şi-
i spuse că nu-l va reţine mai mult de zece minute, cum se angajase la telefon.
Că soţul ei s-a prăpădit, o ştie de mai bine de-o lună, şi tot de o lună, fiul ei
mai mare, în vîrstă de optspre-zece ani, aflînd de moartea tatălui său, a plecat
voluntar pe front şi ea i-a aprobat hotărîrea. Data morţii soţului ei i se
comunicase pe cale oficială — 4 septembrie — şi i se mai spusese că poate să
facă formele pentru pensie. Dar ea încă n-a făcut cererea...
— Şi în general, toată istoria asta cu pensia nu este deocamdată prea
importantă, se grăbi să adauge ea. După cum vedeţi, şi eu sînt în armată, sînt
chirurg-şef într-un spital, fiul meu mai mare e pe front, cel mic — la părinţii
soţului, unde are tot ce-i trebuie, aşa că familia noastră nu duce lipsă de nimic.
Vorbea de parcă ar fi vrut să se pună la adăpost de orice bănuială posibilă, deşi
Serpilin nu o bănuia de nimic. Dar abia ieri, după multă caznă, am izbutit să
ajung la tovarăşul... — şi spuse numele lui Ivan Alexeevici, în speranţa că el
poate să ştie mai mult decît ştiu alţii. Şi într-adevăr tovarăşul... mi-a spus imediat
că soţul meu a ieşit din încercuire împreună cu dumneavoastră, şi m-a sfătuit să
mă adresez dumneavoastră.
„Lua-l-ar toţi dracii! Ne-a pus şi ei şi mie crucea asta în spate”, îşi spuse
Serpilin, nu fără o doză de compătimire pentru această femeie atît de demnă şi
rezervată.
Nu era uşor să-l tulburi pe Serpilin. El respecta mai mult sentimentele stăpînite,
şi acum în glasul încordat al femeii şi în ochii ei desluşea mai multă durere decît
dacă ar fi văzut-o gemînd şi plîngînd în hohote.
— Da, spuse el, e adevărat că am ieşit împreună din încercuire.
Vorbea rar, chibzuind la cele două probleme care i se puneau: ce trebuie să-i
spună şi ce i s-a şi spus dina-inte? Orice informaţie despre moartea lui Baranov
putea proveni numai de la Şmakov sau din listele de efec- tive pe care le predase
tot el locului în drept după ie-şirea din încercuire. Dar mai adăugase Şmakov şi
alte observaţii sau nu, şi ce i se spusese acestei femei, doar ce i-a povestit ea, sau
mai mult? Au cruţat-o, şi într-adevăr nu ştie nîmic? Sau ştie ceva mai mult decît
spune şi vrea să verifice cele aflate prin ce-i va relata el, Serpilin? Toate aceste
variante erau deopotrivă de posi- bile şi nu contraziceau de fel sinceritatea şi
adîncimea durerii pe care o desluşea în glasul acestei femei.
— E adevărat că am ieşit împreună din încercuire şi de asemenea este adevărat
că a murit la patru septembrie — spuse Serpilin. Tot nu se hotărîse ce-ar trebui
să-i spună, dar ea observă şovăiala abia perceptibilă din glasul lui şi-i ceru:
— Spuneţi-mi, vă rog, adevărul, totul, cum a fost! Pentru mine e foarte
important, dar mai cu seamă ţin la asta băieţii mei, şi-n primul rînd cel mare. I-
am făgăduit să-i scriu totul pe front.
Acum însă, cînd ea insistă să-i spună tot adevărul şi-i pomeni iarăşi de fiul ei,
Serpilin se hotărî să nu-i spună nici tot adevărul şi nici jumătate, ba nici măcar
un sfert.
Îi povesti că s-a întîlnit cu soţul ei la sfîrşitul lui iulie, cînd, ieşea prin păduri
cu unitatea sa de la Moghi- liov spre Ceausî, că soţul ei, în condiţiile încercuirii,
ca şi alţi comandanţi — fraza asta Serpilin o exprimă foarte anevoie, măcar că nu
era decît în parte neadevărată — luptase ca ostaş de rînd şi căzuse la patru
septembrie, chiar la începutul unei lupte dezlănţuite în noaptea aceea la trecerea
peste o şosea. Personal, el, Serpilin, nu văzuse cum s-au petrecut lucrurile, dar i
se raportase că Baranov a căzut ca un viteaz... încheie el, făcînd o ultimă sforţare,
nu atît pentru ea, cît pentru fiul ei, căruia Baranova avea să-i scrie pe front.
— Aşa că, după cum vedeţi, din păcate, n-am prea multe să vă povestesc. Au
fost acolo peste cinci sute de oameni sub comanda mea şi nu-mi pot aminti toate
amănuntele despre fiecare din ei. Ne mişcăm anevoie, cu multe lupte şi multe
pierderi, iar în ultima ciocnire cu nemţii, cînd am făcut joncţiunea cu ai noştri,
am pierdut jumătate din oameni. Pentru dumneavoastră fireşte că asta nu-i o
consolare, dar din cîţi eram acolo n-a scăpat, în general, decît o mică parte...
— Poate că totuşi îmi ascundeţi ceva? — Privirea ei se aţinti cercetătoare spre
ochii lui Serpilin.
La început lui Serpilin i se păru că l-a trădat tonul cu care a vorbit de Baranov
— dar nu, se pare că a reuşit să se stăpînească. Apoi se întrebă dacă nu cumva a
sur- prins-o faptul că soţul ei — colonel plin — a luptat sub comanda lui ca
simplu ostaş.
Dar, văzîndu-i ochii, Serpilin pricepu că adevărul era cu totul altul. Baranova
ştia sau doar presupunea lucruri care o făceau să se teamă pentru soţul ei.
Probabil că-l iubea, dar cu toate acestea era neliniştită: cum se va comporta el
acolo, în război?
 Spera să afle numai lucruri bune despre el, de aceea şi venise, dar în acelaşi
timp se temea să nu afle ceva rău. Iar acum, cînd Serpilin tăcu, în mintea ei
încolţi bănuiala că acest lucru rău a existat totuşi, doar că nu i-a fost spus.
— Poate că totuşi îmi ascundeţi ceva? — întrebă ea din nou.
„Poate că totuşi, poate că totuşi...”, o îngînă el în gînd. Dar tare nu spuse decît
că nu-i ascunde nimic, i-a povestit totul, cum a fost, şi ea poate să-i scrie băiatu-
lui ce-a aflat.
„Nu-i vorba de ea aici, important este fiul ei!” îşi spuse el din nou.
De data asta se pare că fu crezut.
— Am să-i scriu băiatului şi am să mă refer la dumneavoastră — spuse ea.
— Dacă doriţi, mă rog... aprobă el. Iar în gînd îşi spuse: dracu să-l ştie,
probabil că omul acela, care-i fusese atît de nesuferit, a avut totuşi ceva într-
însul, dacă o femeie atît de bună cum pare această Baranova îl mai iubeşte şi
acum.
Serpilin o petrecu în vestibul şi-i ajută să-şi îmbrace mantaua. Baranova îi
mulţumi şi plecă.
Cînd se întoarse în cameră şi se uită la ceas, văzu că ea depăşise numai cu
patru minute timpul propus. Pentru o femeie care venea cu o problemă ca a ei
asta era totuşi o performanţă demnă de tot respectul.
„Da, e fun om tare. De ce l-o fi îndrăgit totuşi pe acest Baranov? Aşa, pe
degeaba? Fără nici un motiv?... Mai ştii, poate se întîmplă şi aşa...” — îşi spuse
el, deşi nu-şi putea închipui de fel cum este posibil aşa ceva.
— A plecat? întrebă Valentina Egorovna, intrînd în cameră.
N-o îmbunase nici măcar faptul că Baranova stătuse atît de puţin. Socotea
probabil că Serpilin i-a spus acestei femei tot adevărul şi de aceea a plecat
Baranova atît de repede.
— Ei, cum a fost, i-ai spus totul? întrebă ea, nemai- putîndu-se stăpîni.
— Ba nu i-am spus nimic! răspunse el nemulţumit. N-avea chef să mai
discute despre Baranov. I-am spus că a căzut ca un viteaz.
— Nu te-am ştiut mincinos, zise neînduplecată Valentina Egorovna.
— Las-o mai uşor cu aprecierile! se mînie Serpilin. Fiul lor s-a dus voluntar pe
front să-şi răzbune tatăl. Pentru cine ai vrea să lupte? Pentru un laş?
— Cum adică, altceva decît pe iubitul său tată n-are ce răzbuna? Sau dacă tatăl
lui ar mai fi în viată, nu s-ar mai duce pe front, ci undeva dincolo de Ural? Nu
sînt de acord cu tine!
— Ba dacă ai fi fost în locul meu, ai fi fost de acord... Serpilin voia să spună:
că una este să judeci ce e drept şi ce nu-i drept şi cu totul altceva să priveşti în
ochii unei văduve...
Dar Valentina Egorovna îl întrerupse:
— Lasă, că n-am nevoie să fiu în locul tău, am văzut destule şi de la locul meu!
 Dacă această discuţie s-ar fi prelungit, ea s-ar fi putut sfîrşi cu o ceartă, dar
amîndoi îşi dădură seama la vreme unde i-ar fi putut duce şi schimbară vorba.
Serpilin o sfătui să se întoarcă imediat la munca ei de la spital, iar ea îl rugă să-şi
pună cît mai rar cizmele, cel puţin pînă cînd picioarele nu-l vor mai supăra de
loc.
— Astăzi de pildă, la drum, ţi-ai putea pune foarte bine şi pîslarii...
Cu această propunere începu şi ultima lor discuţie de rămas bun...
Iar peste o altă jumătate de oră, după ce lăsase în urmă Zamoskvorecie şi
prezentase actele la barieră, Serpilin gonea spre front.

Cînd ajunse la statul-major al armatei, Serpilin găsi izba în care locuia

comandantul şi intră înăuntru. Fu întîmpinat de aghiotantul acestuia, care-l pofti
să se dezbrace şi să aştepte.
— Comandantul doarme, explică el, dar mi-a ordonat să-l trezesc la ora
douăzeci şi două zero zero, iar dacă veţi sosi înainte, de îndată ce veţi sosi.
Apoi aghiotantul ieşi, iar Serpilin se uită la ceas (era ora 21,50) şi pe urmă îşi
plimbă ochii prin cameră.
Chiar şi sălaşele vremelnice ale unui om de arme pot da oarecare idee despre
stăpînul lor. În camera de lucru a comandantului era frig, curat şi pustiu, tot ce
păruse inutil fusese scos afară; rămăseseră o masă, cîteva scaune şi o etajeră cu
mai multe cărţi pe un raft, cu o colecţie a ziarului Krasnaia Zvezda pe al doilea
raft şi un teanc de hărţi pe raftul al treilea. Masa era aşternută cu o coală de hîrtie
prinsă în pioneze; hîrtia era albă, fără vreo pată cît de mică: probabil că rînduiala
cerea să fie schimbată în fiecare zi.
Omul care lucra în această cameră era, după cît se vede, un pedant; Serpilin îşi
aminti fără voie vorba aruncată în treacăt de Ivan Alexeevici despre firea aspră a
comandantului armatei.
— Socoteam că veţi sosi mai tîrziu. Vă rog să mă iertaţi! îi curmă aceste
gînduri o voce aspră, dar politicoasă, care răsună deodată din spatele lui.
Serpilin se sculă în picioare, dar omul care vorbise nu mai era în cameră:
trecuse repede de la o uşă la alta şi pierise cu prosopul de gît în întunericul unei
alte încăperi.
Peste două minute, la fel de repede, dar de data asta fără nici o vorbă,
comandantul trecu înapoi în camera lui, iar peste alte două ieşi în întîmpinarea
lui Serpilin, strecurîndu-şi din mers, cu o ultimă mişcare precisă, cele două
degete mari sub centură pentru a-şi aranja la spate cutele bluzei.
Serpilin se prezentă aşa cum era prescris să se prezinte un comandant de
divizie cînd vine pentru prima dată la comandantul armatei.
Comandantul armatei îl ascultă în picioare, îi strînse mîna, înclină scurt capul
şi-i oferi un scaun.
 — Iată, aşadar, cum arătaţi! spuse el, uitîndu-se la Serpilin. Cînd generalul-
locotenent... (şi pomeni numele lui Ivan Alexeevici) v-a peţit pentru comanda
diviziei din Altai, v-a descris în aşa fel încît am văzut ca în versul lui Lermontov:
„Un viteaz ca-n basme la înfăţişare, iar la suflet eşti cazac...” Am stat la îndoială.
Recunosc, mă cam tem de recomandaţiile prietenilor. Aţi servit în aceeaşi
unitate? întrebă el.
— Da, răspunse Serpilin, evitînd să intre în amănunte.
Şi rezerva asta îi plăcu comandantului.
— „Aşa, deci, arăţi tu!” îşi spuse şi Serpilin.
În faţa lui şedea un om nu prea înalt, cu o înfăţişare prin nimic deosebită: avea
capul rotund, susţinut de un gît scurt dar puternic, cu părul tuns scurt, ca
peria, doar în faţă cu un moţ cărunt. Obrazul — tînăr de tot, aproape fără creţuri,
neted, cu o singură cută adîncă pe bărbie. Bluza — de campanie, fără decoraţii,
cu petliţe tot de campanie. Ţinuta comandantului dovedea că el ţine cu tot
dinadinsul ca nu numai în camera lui de lucru, ci şi în înfăţişarea lui exterioară să
nu existe nimic inutil. Serpilin ştia că are vreo patruzeci de ani, dar tunsoarea
asta băieţească îl făcea să pară cu încă vreo cinci ani mai tînăr. Şi glasul îi era
tineresc: tăios, răsunător.
Serpilin se aştepta la întrebări privind anii de serviciu: cînd ţi se prezintă un
nou comandant de divizie aceste întrebări sînt perfect justificate. Dar comandan-
tul începu prin a spune că i-a văzut notările de serviciu.
— Să considerăm că, pentru început, am făcut cunoş- ştinţă. Vom izbuti să ne
cunoaştem mai bine în luptă, acum, pe scurt, să vă pun la curent cu situaţia.
Şi fără să se întoarcă, întinse mîna spre etajera din spatele său şi apucă fără greş
harta de care avea nevoie.
— Locul unde ne găsim este aici. Creionul lui eu vîr- ful perfect ascuţit se
înfipse în hartă fără nici o ezitare, exact în punctul dorit.
Şi într-adevăr, comandantul armatei prezentă situaţia foarte pe scurt, de parcă
şi-ar fi numărat în gînd fiecare vorbă. Dar tocmai datorită acestei conciziuni,
lipsit de orice date lăturalnice, tabloul înfăţişat de el se contură deosebit de
limpede.
Cele cinci divizii ale armatei lor ocupau şaptezeci de kilometri de front şi toate
cinci erau în eşalonul întîi. De fapt, în ultimele zile la armată nu mai rămăseseră
rezerve. Dar după părerea comandantului nici nemţii nu mai aveau rezerve. Deşi
în ultimele zile ei tot mai continuau să atace în unele sectoare şi mai aveau unele
succese locale, în ansamblu ofensiva lor a şi început să aibă ,,un caracter
nefundamentat”, cum se exprimă el; se simţea că aici cel puţin, în sectorul
armatei lor, inamicul nu mai are rezerve mari pentru dezvoltarea unui eventual
succes.
— Spun ,,mari” numai din prudenţă, în sinea mea cred că în fond, practic,
împotriva noastră nu mai au în general rezerve.
 Apoi trecu la caracterizarea felului cum se conturează în fîşia armatei sale
ofensiva viitoare, pînă la dezlănţuirea căreia au mai rămas doar zile numărate şi
asupra căreia ceilalţi comandanţi de divizii au şi fost informaţi, ca şi
predecesorul lui Serpilin de altfel.
— În ofensiva aceasta personajul principal n-o să fim noi — explică el. La
stînga, între noi şi fostul nostru vecin se introduce o armată proaspătă (îi spuse şi
numărul); ea va ocupa o parte din fîşia vecinului şi o parte dintr-a noastră.
Scoatem în rezervă divizia de la flancul nostru stîng şi astfel dumneavoastră vă
veţi găsi la joncţiunea cu noul nostru vecin, cu personajul principal. Dar şi nouă
ni se cere ca în prima săptămînă a ofensivei să ajungem, iată pînă unde! Distanţa
pe care o indică pe harta la scară mare era apreciabilă — cam a treia parte din
masă. Bineînţeles că pe zăpadă şi sub focul inamicului n-o parcurgi ca aici, cu
creionul, pe hartă, mai adăugă el, lăsînd jos creionul. Aşa că va trebui să ne dăm
osteneala. Şi eu deocamdată nu-s bogat, dispun astăzi... Şi cită o cifră atît de
mică de baionete efectiv active, încît îl înfioră pînă şi pe Serpilin care era trecut
şi el prin ciur şi prin dîrmon.
Comandantul observă expresia zugrăvită pe faţa lui Serpilin, dar nu spuse
nimic: după părerea lui, Serpilin trebuia să-şi dea seama şi singur că a opri pe
nemţi să intre în Moscova n-a fost chiar aşa simplu şi a costat destule vieţi
omeneşti.
— Da, nu sîntem bogaţi deocamdată, repetă el, dar de data asta la plural.
Ceva-ceva o să mai adunăm noi din spate, de cinci zile de cînd tot dăm pe acolo
cu prostovolul. Mare lucru nu putem aştepta totuşi de la pescuitul ăsta.
Completări ni s-au promis pentru mîine seara, dar nu prea generoase deoarece,
repet, nu noi vom fi personajul principal. La divizia dumneavoastră situaţia e
ceva mai bună ca la ceilalţi; înainte de a ne fi dată a fost completată şi regrupată
în spate.
— Am văzut unul din regimentele ei de 7 Noiembrie în Piaţa Roşie, la paradă,
spuse Serpilin, îngăduindu-şi să se folosească de o pauză a comandantului.
— Iar eu am aşteptat-o în ziua aceea ca pe o mană
cerească — spuse acesta şi trecu imediat la treburile diviziei.
El socotea acceptabilă planificarea luptei din fîşia diviziei, întocmită încă de
fostul ei comandant şi de şeful său de stat-major pe baza directivei generale a ar-
matei, considera însă că această planificare mai are nevoie de unele detailări.
— Generalul Orlov a căzut tocmai pe cînd făcea aceste detailări pe teren, spuse
comandantul armatei. S-a dus să le facă ziua la punctul de observare al unui
batalion şi nu s-a mai întors. Se spune că a fost o mină întîmplătoare. Dar vezi că
nu scrie pe ele care-i întîm- plătoare şi care adresată anume... Mîine seară am să
convoc pe toţi comandanţii de divizii. Înseamnă deci că dumneavoastră nu vă
mai rămîn nici douăzeci şi patru de ore ca să faceţi toate detailările necesare.
Timpul e scurt şi situaţia dumneavoastră de comandant de divizie nou e grea.
Dar am preferat să numesc pe comandantul diviziei înainte de începerea
ofensivei decît să-l schimb în timpul desfăşurării ei. Înainte socoteam că prin
cunoştinţele şi experienţa sa de luptă, şeful statului-major al diviziei poate
pretinde comanda ei; noi ăştia, militarii, sîntem nevoiţi, din păcate, să ne
gîndim din vreme cu cine am putea înlocui pe fiecare...
Serpilin dădu din cap: da, altfel nici nu se poate!
— Dar acolo, la divizie, am găsit un om distrus de durere. E drept că şeful de
stat-major şi comandantul diviziei serviseră alături douăzeci de ani — suferinţa
lui era explicabilă. Dar mi-am dat seama că omul n-are într-însul nici o iotă de
independenţă, de încredere în sine, nu-şi spune că oricum, divizia e acum în
seama mea, şi va trebui s-o comand aşa cum îmi va dicta propria mea minte!
Căci fără sentimentul acestei încrederi în sine nu poate comanda nimeni, în nici o
împrejurare, mai cu seamă cînd vine să înlocuiască un comandant ca Orlov. L-
am cunoscut şi eu mai de aproape odinioară, în prima tinereţe: am servit în com-
pania lui. Da, pe Rtişcev nu l-am putut numi comandant... Dacă omul se teme la
tot pasul să nu fie ceva mai rău decît a fost, dacă urmăreşte doar ca totul să fie
exact ca înainte, rezultatul poate fi lesne ghicit: din ciorba de odinioară s-a ales
doar apă chioară. În- tr-un cuvînt, n-am simţit într-însul un adevărat comandant
de divizie, încheie comandantul cu asprime, şi Serpilin înţelese că prima lui
impresie nu-l înşelase: omul nu era grosolan, dar era aspru. Îl veţi cunoaşte şi
veţi aprecia singur. Dacă va urma tradiţiile lui Orlov — şi erau bune tradiţiile lui
Orlov —, cred că îl veţi încuraja şi dumneavoastră, dar dacă va menţine atmo-
sfera de parastas şi de jale după trecut — dacă, într-un cuvînt, vă va stînjeni —
raportaţi-mi neîntîrziat şi îl vom muta într-altă divizie, iar de acolo o să vă adu-
cem un nou şef de stat-major... Cît despre comisar, comisarul e un om destoinic,
viteaz şi legat de linia întîi. Mai multe nu vă pot spune: îl cunosc încă prea puţin.
Înaintea lui divizia a avut un comisar bun, aş spune chiar admirabil, dar în
această privinţă divizia e ghinionistă, omul a fost grav rănit cu o săptămînă
înainte de moartea lui Orlov. Amănunte vă poate da şeful secţiei politice.
Membrul în Consiliul militar a plecat la unităţi, dar şeful secţiei politice e aici şi
chiar v-a rugat să treceţi pe la el. Ce-aţi zice de un pahar de ceai înainte de a
porni la drum?
Serpilin mulţumi. Mai era îngheţat bocnă şi nu se simţea în drept să refuze un
pahar de votcă. Dar ceaiul oferit se dovedi a fi chiar ceai. În camera de alături, pe
măsuţa de lîngă patul de campanie acoperit cu o scoarţă fină, adusă pesemne de
acasă, îi şi aşteptau două pahare, aburinde, de ceai foarte tare şi o farfurie de
biscuiţi de casă acoperiţi cu un şervet.
— Ştiţi că nu-mi mai aduc aminte de dumneavoastră de la academie — spuse
comandantul, punînd parcă o barieră cu aceste cuvinte între convorbirea de
serviciu şi discuţia prietenească.
— Nici eu, răspunse Serpilin.
Acum, cînd era vorba de trecut, se simţea pe picior de egalitate cu comandantul
armatei.
— Pe urmă, din notările dumneavoastră de serviciu — comandantul nu
intenţiona să ascundă sursa lui de informaţie — reiese că v-aţi întors acolo şi aţi
lucrat la catedra de tactică.
 — Da, răspunse Serpilin, pînă în treizeci şi şapte.
— Aşadar, era cît pe ce să ne întîlnim din nou. În treizeci şi şase am fost cerut
şi eu la Academie pentru muncă de învăţămînt. Dar foarte curînd după aceea
mi-am făcut formele şi am plecat în Spania, căci vorba ceea, sînt destule surprize
în viaţa noastră...
— Şi după Spania? — întrebă Serpilin.
— La Marele Stat Major. Iar în ajunul războiului dumnezeu a făcut să preiau
un corp mecanizat.
Pomenind de corpul mecanizat, comandantul îşi aminti pesemne de încercuire,
pentru că îl întrebă îndată pe Serpilin cum a rupt încercuirea acolo la Elnea şi
dacă a suferit pierderi mari.
— Mari, răspunse Serpilin. Mai mult de jumătate din efective.
— Şi eu cam la fel... spuse comandantul şi căzu pe gînduri. Pentru prima dată
de cînd vorbeau se uita nu drept înainte, ci undeva în lături. Amară treabă încer-
cuirea! Mi-e greu să mă şi gîndesc, necum să vorbesc despre ea. Contradicţii
imense: pe de o parte omul ţi s-a alăturat ieri de bunăvoie, înfruntă alături de tine
toate primejdiile şi luptă cu nemţii ca să răzbată la ai săi. Iar pe de altă parte,
mîine, pentru neexecutare de ordin tu îl împuşti în faţa formaţiei. Şi nu poţi face
altfel, n-ai dreptul, pentru că două-trei asemenea neexecutări de ordin, mai cu
seamă în condiţiile încercuirii, şi totul se duce de rîpă. Se duce de rîpă cu toate că
majoritatea oamenilor au venit de bunăvoie la tine. Ar fi putut să se împrăştie
care încotro, totuşi ei au venit să lupte. Dar dacă au venit — gata — de acum
încolo nu mai acţionează decît puterea ordinului. Nu-i aşa?
— Ba cum să nu!
— Mai tîrziu, unul din... tovarăşii care au ieşit din încercuire o dată cu mine —
înainte de cuvîntul „tovarăşii” el se poticni parcă — m-a acuzat de abuz de
putere. Nu neg, poate am fost crunt uneori, insistînd să mi se execute
necondiţionat ordinele. Dar ia să ne întrebăm: de ce uneori oamenii nu execută
ordinele primite? Cel mai adesea pentru că se tem că îşi vor pune viaţa în pericol
executîndu-le. Şi acum să vedem
 cum ar putea fi înfrîntă aceasta teama? Fireşte că numai prin ceva mai puternic
decît teama de moarte. Şi prin ce anume? În diferite împrejurări, prin lucruri
diferite: recăpătarea încrederii în victorie, trezirea sentimentului demnităţii
personale, groaza de a nu apare laş în ochii prietenilor, dar uneori şi frica de a fi
executat. Din păcate aşa este. Dar omul acela, care a scris nota informativă cum
că aş fi fost crud, că aş fi comis abuzuri de putere etc. etc., a ieşit din încercuire
curăţel, despre el nu se putea scrie nimic: nici de bine, nici de rău. Totuşi nu el a
scos oamenii din încercuire, ci eu. Probabil că v-aţi izbit şi dumneavoastră de
această problemă, nu? — Comandantul îşi aţinti privirea în ochii lui Serpilin.
Şi Serpilin, înclinînd tăcut capul, îşi spuse în gînd că omul acesta din faţa lui
n-a fost totuşi mai crud decît i-au pretins-o împrejurările tragice. Altfel nu şi-
ar fi amintit despre asta acum, după atîta vreme, susţi- nîndu-şi dreptatea cu toată
vigoarea firii sale aspre. Oamenii care sînt chinuiţi de remuşcări şi au conştiinţa
încărcată caută să nu-şi amintească greşelile, cu atît mai puţin cu glas tare. E
drept că firea acestui om nu-i ca mierea, dar asta n-are importanţă, dă-o încolo de
fire! Firea poate fi suportată, dacă în spatele ei este un suflet drept.
— Asta e... Comandantul îşi sorbi ultima înghiţitură de ceai şi se ridică în
picioare. Vă urez succes în ofensivă! Poate că în sfîrşit ne vom potoli cît de cît
setea de foşti încercuiţi, cînd i-om zdrobi şi alunga la toţi dracii! Prea ne
mistuie setea asta de a le plăti cu vîrf şi îndesat! De a le plăti pentru toate şi
pentru toţi, chiar şi pentru aceia pe care, în virtutea împrejurări- lor, am fost
siliţi să-i împuşcăm cu propria noastră mînă...
Îşi împinse cu bruscheţe scaunul sub masă, manifes- tîndu-şi pînă şi în această
mişcare temperamentul care clocotea sub înfăţişarea lui, reţinută şi prin nimic
deosebită.
— Treceţi pe la secţia politică şi apoi la drum, ma- şina aşteaptă, aghiotantul
meu vă va conduce pînă la divizie.
Cînd, după ce strînsese mîna comandantului, Serpilin ieşi afară şi se uită la
ceas, văzu că este ora douăzeci şi trei zero-zero. Convorbirea lor durase fix şai-
zeci de minute; chiar în clipa aceea o maşină frîna în faţa casei. Da, pînă şi atunci
cînd îşi deschidea sufletul, comandantul ştia să se încadreze în timpul dinainte
stabilit pentru convorbire.
Şeful secţiei politice lucra la a trieia casă de acolo. Serpilin deschise uşa,
întrebă: „Permiteţi?” şi plin de uimire şi bucurie recunoscu în omul care se ridică
în întîmpinarea lui pe comisarul de regiment Maximov.
— Noroc, Maximov, om voios! strigă el aproape fără să-şi dea seama, oprindu-
se în mijlocul camerei şi scutură multă vreme mîna comisarului care zîmbea.
Abia apoi îşi retrase mîna, o duse la căciulă şi raportă cu toată seriozitatea, dar
nu fără un zîmbet interior, că generalul-maior Serpilin, comandantul diviziei a
31-a de puşcaşi, s-a prezentat la ordinul şefului secţiei politice a armatei şi se află
la dispoziţia sa.
 — Ei, dacă te-ai prezentat, spuse Maximov, trăgîn- du-l de mînecă — atunci
stai cu noi cinci minute. Am să-ţi fac cunoştinţă cu tovarăşii.
— Bine, stau, dar numai cinci minute, spuse Serpilin, ciocănind cu degetul
ceasul de la mînă. Un şef mai mare ca tine mi-a ordonat să plec imediat la
divizie!
— El te zoreşte sau tu te grăbeşti? surîse Maximov.
— La drept vorbind, mă grăbesc şi eu.
Serpilin făcu cunoştinţă cu cele patru persoane care se aflau la Maximov şi care
la apariţia lui se ridicaseră în picioare, apoi îşi trase un scaun lîngă ele şi se aşeză
la masă fără să-şi scoată mantaua, vrînd parcă să sublinieze în acest fel că oricît
de plăcut i-ar fi să-l revadă pe Maximov, totuşi peste cinci minute va pleca.
Din cei patru oameni pe care Maximov îi prezentă lui Serpilin doar unul era
militar, un colonel, ceilalţi trei erau civili, îmbrăcaţi de altfel şi ei tot în haine
militare: în aceleaşi cizme şi bluze, cu centuri ofiţe- reşti, dar fără petliţe şi
semne distinctive. Doi dintre civili — secretarul comitetului orăşenesc de partid
şi preşedintele comitetului executiv al unui orăşel din preajma Moscovei, aflat
chiar în spatele armatei; cu o oră în urmă Serpilin străbătuse acest orăşel. Cel de
al treilea civil — un bătrîn cu obrazul brăzdat de o cicatrice adîncă — era
directorul fabricii de mobilă din localitate.
— Din însărcinarea Consiliului militar, şeful spatelui şi eu mine încercăm să
mai smulgem ceva suplimente de la tovarăşii aflaţi sub apărarea noastră, explică
Maximov.
— Ia te uită ce avocat! spuse secretarul comitetului orăşenesc de partid.
— Nu avocat, ci apărător, se descurcă cu o glumă Maximov.
— Ba apărătorii stau în tranşee, nu se lăsă secretarul, pe cînd tu eşti doar ataşat
pe lîngă ei. Şi-apoi, ce vorbă e asta „smulgem”? De la noi nu trebuie să smulgi,
noi dăm şi singuri.
— Las’, că eşti un mujic cam strîns la pungă, spuse şi şeful spatelui.
— Strîngem birul de la cei doi giganţi industriali, rîse Maximov, de la fabrica
de confecţii şi de la fosta fabrică de mobilă, actualmente fabrică de schiuri. Ni se
cos costume de mascare şi ni se fabrică schiuri şi sănii pentru mitraliere. Astăzi
le-am cerut cîte ceva în plus, şi ca să fim mai convingători i-am poftit la noi.
— Ia mai lasă-te de braşoave, se scutură secretarul, mă mir că nu ţi-e ruşine să
mai vorbeşti! Femeile de la fabrica de conferiţii de cîte nopţi n-au mai dormit? Şi
asta fără să mai aştepte munca ta de lămurire! Spune mai bine că aţi greşit
socotelile şi acum v-aţi trezit că vă mai trebuie trei sute de perechi de schiuri.
— Nu te contrazic, spuse Maximov şi arătă din cap spre moşneagul cu obraz
ciopîrţit, dar pînă-l lămureşti pe dumnealui te trec şapte rînduri de sudori! Şi
măcar dacă ar fi bune schiurile alea! Că nici nu ţi le-ai pus bine în picioare şi-ţi
vine să plîngi, dacă eşti schior vechi şi ştii ce-s alea schiuri!
 — Păi din lemn doar pe jumătate uscat, ba chiar verde, nici nu pot ieşi schiuri
mai bune, spuse foarte calm bătrînul. Dar numărul cerut va fi executat. Şi, în-
torcîndu-se spre secretarul comitetului orăşenesc de partid, îl linişti. Am socotit:
le vom face.
Serpilin era mulţumit că apariţia lui nu schimbase cursul discuţiei şi se lăsă
învăluit şi el în stihia gospodăriei militare care-i amintea şi ea, dintr-o altă latură,
dar nu mai puţin importantă, că ofensiva e iminentă. Ar mai fi stat bucuros cu ei,
dar timpul nu aştepta.
— Vă urez toate cele bune, tovarăşi!
— Stai că te conduc pînă la maşină, spuse Maximov, ridicîndu-se şi el.
Serpilin strînse pe rînd mîinile oamenilor din jurul mesei. Ultimul fu directorul
fabricii de schiuri.
— Eu vă cunosc, tovarăşe general, am fost în subordinele dumneavoastră,
spuse bătrînul, reţinînd mîna lui Serpilin.
— Cînd asta?
— Păi cînd i-am cotonogit împreună pe domnii generali — zîmbi directorul, şi
din pricina zîmbetului cicatricea de pe obraz se arcui ca o virgulă. — Am venit la
dumneavoastră cu întăririle trimise de muncitorii din Moscova, să luptăm cu
Denikin! Vă găseaţi pe atunci ceva mai la sud de Navlea, din gubernia Breansk.
— Da, e adevărat, am luptat acolo. A fost odată, spuse Serpilin. Aşadar, acum
pot fi liniştit în privinţa schiurilor pentru divizia mea?
— Liniştit, ca-n sînul lui Avram!...
— Uite că ne-am întîlnit şi aici, Feodor Feodorovici şi sînt foarte-foarte
bucuros... — spunea Maximov, ieşind la braţ cu Serpilin pe uliţa luminată de
lună. Dacă nu s-ar fi căscat acolo pîlnia unei bombe, proaspăt pudrată de
zăpadă, uliţa ar fi avut aerul cel mai paşnic din lume.
— Şi eu mă bucur, spuse Serpilin.
— Ba eu unul sînt aşa de bucuros, repetă Maximov, că zău dacă n-aş fi în stare
să mă cer înapoi, comisar la divizia ta. Cu atît mai mult cu cît acolo am luptat,
acolo am fost rănit, acolo l-am cunoscut şi iubit pe predecesorul tău, şi ieri tot
acolo l-am îngropat cu mîinile mele. Tare îl mai regret pe Orlov! Dar dacă tot
trebuia să-i urmeze cineva, mă bucur că acest cineva eşti tocmai tu. Zău că dacă
ar fi după mine aş veni comisar în divizia ta. Doar că acum, de vreme ce m-au
avansat, pînă m-oi poticni, nu mă mai retrogradează nimeni.
— Păi atunci poticneşte-te — spuse Serpilin.
— Bine, o să mai vedem! răspunse Maximov atît de serios, încît Serpilin zîmbi
fără voie.
— Eu, oricum, tot te aştept, dar pînă atunci spune-mi ceva despre actualul
comisar!
— Numele lui este...
— Numele i-l ştiu: Permeakov îl cheamă, dar alt-ceva?
 — A sosit aici abia de o săptămînă. A fost comisar de corp de armată în
Crimeia. Corpul lui de armată nu s-a prea arătat destoinic acolo în Crimeia, şi ro-
bul lui dumnezeu Permeakov şi-a pierdut rombul de la petliţe şi s-a întors la
dreptunghiuri. Nu ştiu pentru ale cui păcate — pentru ale sale proprii, sau pentru
ale altora? Judecînd însă după felul cum luptă se pare că pentru ale altora. Alte
întrebări mai ai? — încheie Maximov pe jumătate serios, pe jumătate în glumă.
— Întrebări ar mai fi multe, dar timp avem amîndoi cam puţin...
Stăteau în picioare lîngă maşină, şi nici unul dintre ei nu voia să se despartă de
celălalt.
— Uite că ne pregătim batalioane de schiori, spuse Maximov. Şi ştii cine era
cel de-al treilea civil, acela care a stat tot timpul posomorît şi n-a scos nici o
vorbă?
— Preşedintele comitetului executiv, nu mi l-ai prezentat chiar tu? — răspunse
Serpilin.
— Asta e numai acum, temporar, dar de fapt este secretarul raionului ocupat de
nemţi, acolo în faţa noastră. Maximov ridică mîna în direcţia frontului. Nu l-am
chemat eu la consfătuire, singur a venit. A mirosit că se apropie ofensiva şi
adulmecă unde ar fi mai bine să se aciueze ca să intre în oraşul său cu primele
unităţi.
— Ce vrei, fiecare cu oful lui — spuse Serpilin. Cum aş mai vrea şi eu să mă
văd înapoi la Moghiliov... Şi cu inima strînsă de amărăciune, revăzu ca aievea
clădirea marelui siloz de la Moghiliov ciuruită de proiectile, clădirea aceluiaşi
siloz de unde Şmakov văzuse în ultima seară cum nemţii mînă pe drumul plin de
praf o coloană de prizonieri...
— Măi, Feodor Feodorovici, sper că ai să-ţi scoţi căciula de general şi mantaua
asta! Că doar au şi ei lu- netişti, iar statura ta prea sare în ochi, eşti cît doi.
Şi-apoi o să-ţi fie mai cald în căciula cu clape şi-n scurta îmblănită.
— Am să le scot, răspunse Serpilin. Am în maşină tot ce trebuie, şi căciulă şi
scurtă. Ba am şi pîslari. Nu te teme, n-am să nimeresc sub bătaia lunetiştilor, şi
nici n-am chef să mor. Acum asta nu mai intră de fel în sfera preocupărilor
mele.
— Dar altă dată intra? întrebă Maximov.
— Cum să-ţi spun... Ultimele cîteva zile, la spital, mi-a fost foarte greu, ca să
fiu sincer, şi l-am recitit pe Dostoievski...
— Ce ţi-a fost greu? glumi Maximov. Să mai stai la spital sau să-l citeşti pe
Dostoievski?
— Şi una şi alta, răspunse Seipilin. Îţi aminteşti poate că are acolo un pasaj în
care Raskolnikov medi- tează asupra soartei unui om care pentru a trăi este
gata să suporte orice — chiar să rămînă toată viaţa pe un metru patrat, singur,
fără alţi oameni, în întune- ric, doar să trăiască! Eu unul nu aş primi asemenea
viaţă, sînt de acord să trăiesc numai în anumite con- diţii.
 — Adică?
— Adică numai cu condiţia să-i învingem pe nemţi! Altfel, ce viaţă mai poate
fi? Pe întuneric, în tăcere, cu frica în sîn, pe un metru patrat? În asemenea con-
diţii nu accept să trăiesc! Probabil că nici tu.
Şi după ce strînse cu putere mîna lui Maximov, se urcă în maşină şi plecă.

Pentru a ajunge la statul-major al diviziei trebuia să te întorci pe drumul

vicinal pînă la şosea, să parcurgi pe ea vreo şapte kilometri şi apoi să coteşti pe
alt drum vicinal. Serpilin ajunse pînă la şosea destul de repede, apoi însă Emka
lui se opri. Pe amîndouă părţile şoselei înaintau spre front unităţi de infanterie,
iar în mijlocul ei, pe cine ştie ce lungime, se poticnise un regiment de obuziere
cu tracţiune auto. Şoseaua urca un deal şi pro-babil că acolo, în fruntea coloanei,
maşinile patinau şi se formase o îngrămădire care bloca drumul.
Şoferul ocoli cîteva camioane, coborî de pe şosea, se împotmoli, sări afară din
maşină cu o lopată în mînă şi curăţă zăpada de sub roţi. Maşina patină, ieşi iarăşi
în şosea, mai ocoli un camion şi, neîndrăznind să mai coboare în zăpadă, se opri.
Aghiotantul comandantului de armată sări jos şi dădu fuga spre capul coloanei.
— Ăsta o să descongestioneze îndată şoseaua! — spuse şoferul.
Dar prezicerea lui nu se adeveri: mai trecură încă douăzeci de minute,
infanteria venea şi venea mereu, deşirîndu-se din mers într-o coloană tot mai
subţire, ocolind maşinile şi prin şanţuri şi peste cîmp, dar ca- mioanele tot nu se
urneau.
Serpilin coborî din Emka lui şi fără prea mare nerăbdare porni să se plimbe
înainte şi înapoi, scîrţîind prin zăpadă cu pîslarii pe care şi-i pusese în picioare
imediat după vizitele oficiale. Oricum ajungea la divizie noaptea, şi tot în cursul
nopţii avea de gînd să meargă pe la regimente, nu intenţiona să doarmă, aşa că o
mică întîrziere nu-l prea neliniştea, iar priveliştea trupelor şi tehnicii înaintînd
spre front îi amintea încă o dată de ofensiva care avea să înceapă. Şi era bucuros.
Era şi bucuros şi îngrijorat. Nu mai comandase o divizie în adevăratul înţeles al
cuvîntului încă din timp de pace. Ieşirea din încercuire cu cîteva sute de oa-
meni, deşi fusese grea, reprezenta totuşi o experienţă de luptă cam unilaterală. Şi
Serpilin era îngrijorat, gîndindu-se la ofensiva apropiată. Era îngrijorat şi pentru
succesul ei în general, ca şi toţi ceilalţi comandanţi care ştiau de ea, dar era
îngrijorat şi pentru sine personal: va izbuti el în puţinele zile rămase să ia în mînă
cum se cuvine, pînă la ultimul amănunt, mecanismul atît de complicat care se
numeşte divizie. Era sigur că se va descurca, altfel nici n-ar fi pretins o divizie;
dar să te „descurci” era cam puţin; i se cerea s-o comande în prima noastră
operaţie ofensivă mai importantă, şi s-o comande bine, chiar exemplar.
„Ostaşii ăştia par noi de tot, îşi spuse el, uitîndu-se la chipurile care apăreau şi
dispăreau de cealaltă parte a şoselei în intervalele albe dintre obuziere şi cami-
oane. Cred că nici n-au mai luptat vreodată. Şi nici comandanţii lor probabil că
n-au mai luptat. Iar la război, orice s-ar spune, prima zi e întotdeauna o zi grea...”
Cufundat în aceste gînduri, Serpilin continua să se plimbe înainte şi înapoi,
cînd deodată în faţa lui răsări, gîfîind de alergătură, aghiotantul comandantului
de armată.
— Iată, tovarăşe general-maior, arătă el cu mîna pe un maior trupeş care-l
urma, dumnealui răspunde pentru înaintarea coloanei în acest sector. I-am
explicat că aşteptaţi, dar nu ia nici o măsură! Am fost nevoit să-l poftesc la
dumneavoastră!
Serpilin îşi îndreptă umerii (pînă atunci umblase încovoiat cu mîinile la spate)
şi ridică privirea spre maiorul nesupus.
Maiorul îşi duse palma la tîmplă şi raportă cu glas răguşit, dar vesel, că este
comandantul unui regiment din această divizie aflată în marş, maiorul Artemiev.
În pofida glasului răguşit şi a gîtului bandajat pînă sub bărbie, maiorul era o
adevărată personificare a sănătăţii: înalt, cu umerii largi şi pătraţi, roşcovan, cu o
faţă bine croită, bătută de vînt şi atît de bronzată încît culoarea ei cărămizie se
distingea pînă şi la lumina firavă a lunii.
Aghiotantul spera probabil că maiorul va fi luat la trei păzeşte, dar Serpilin
începu cu altceva:
— Ce-i cu dumneata, ai anghină?
— Anghină, tovarăşe general-maior! scandă la fel de vesel şi răguşit maiorul.
— Dar îngrămădirea asta mai ţine multă vreme?
— Nu, tovarăşe general-maior, a şi venit infanteria şi ne-ajută, mai avem de
săltat pe braţe doar vreo cinci, şase camioane pînă la culmea dealului. De acolo
înainte vom stabili intervalele regulamentare; cele- lalte vor avea destul loc să-
şi ia avînt şi vor urca singure. Peste zece minute îngrămădirea va fi lichidată. Am
explicat asta şi loctenentului-major, făcu el spre aghiotant, cu aerul nemulţumit
al omului care a fost deranjat degeaba de la munca lui.
— Bine, îţi mai acord zece minute, spuse Serpilin, ui- tîndu-se la ceas. Dar nu
mai mult! Aţi mai luptat?
— La ce vă referiţi, tovarăşe general-maior?
— Mă refer la regimentul dumitale, de vreme ce comanzi un regiment, la
întreaga voastră divizie...
— Majoritatea ostaşilor n-a mai luptat, dar corpul de comandă a participat la
luptele de la Halhin-Gol. Bineînţeles însă că luptele acelea... Voia pesemne să
spună că luptele de la Halhin-Gol n-au fost, desigur, de talia luptelor din acest
război...
Dar Serpilin îl întrerupse:
— Nu te mai reţin. Îţi urez să sporeşti gloria diviziei voastre.
 — Vă mulţumesc, tovarăşe general! Mă duc să termin cu îngrămădirea. —
Maiorul aruncă o privire grăbită asupra ceasului de la mînă şi fugi spre capul co-
loanei de maşini.

Serpilin ajunse la statul-major al diviziei abia la ora unu noaptea. Comisarul

diviziei lipsea — plecase încă de la amiază la unul din regimente —, dar şeful de
stat- major mai veghea, îl aştepta pe noul comandant.
La propunerea lui Serpilin, ei începură cu analiza planului luptei, care era gata
elaborat. La prima impresie, înainte de a-l confrunta cu terenul, planul i se păru
bine chibzuit.
Şeful de stat-major — un colonel scund, ostenit şi trist — părea să se fi
obişnuit dinainte cu gîndul că nu va fi şi nici n-ar putea să fie pe placul noului
comandant al diviziei. Cu îndărătnicia preconcepută a omului care nu are de gînd
să ţină seama dacă vorbele lui vor fi sau nu pe placul interlocutorului său,
amintea la tot pasul, cu vocea sa monotonă, de fostul comandant al diviziei:
„potrivit dispoziţiilor generalului Orlov”, „la indicaţia generalului Orlov”,
„conform intenţiilor generalului Orlov”, „după calculele generalului Orlov”... —
şi pînă la urmă lucrul acesta îl plictisi pe Serpilin.
— Ascultă, colonele Rtişcev! spuse el. N-ai partici- pat şi dumneata la
planificarea luptei? Cine a elaborat planul în definitiv? Dumneata sau nu? Pentru
mine este foarte important să ştiu pentru viitor cine va duce în divizia noastră
contabilitatea războiului: dumneata sau eu? Sînt obişnuit ca lucrul acesta să intre
în sar- cina şefului de stat-major. Şi se pare că am învăţat amîndoi la aceleaşi
şcoli. Dacă nu-i aşa cum spun, hai să ne lămurim din capul locului!
Rtişcev ridică încet ochii spre Serpilin, cu întîrziere, în silă parcă, şi-i răspunse
că da, fireşte, toate calculele de amănunt le-a întocmit el.
— Nici nu m-am îndoit că este aşa. Atunci de ce-i tot dai zor cu „generalul
Orlov” în sus, „generalul Orlov” în jos, cînd trebuie şi cînd nu trebuie? — spuse
Serpilin, neavînd de gînd să se oprească la mijlocul drumului. — Am auzit şi eu
că înainte de mine aţi avut un comandant de divizie minunat, am auzit-o şi la
Front şi la armată. Aşa că nu te mai strădui să mi-o bagi în cap. Sînt foarte
fericit că vin într-o divizie cu tradiţii. Dar n-am să îngădui să mi se scoată ochii
cu fostul ei comandant. Acum eu comand divizia, şi fap- tul acesta nu mai poate
constitui obiect de discuţie nici pentru dumneata şi nici pentru nimeni altul,
sub nici o formă, nici directă, nici indirectă! Notează-ţi, te rog, pentru viitor:
nu-ţi mai da osteneala să-mi tot aminteşti ce comandant destoinic a fost generalul
Orlov. Am să găsesc eu însumi forma şi prilejul potri- vit să amintesc în ce
anume sînt recunoscător eu, noul comandant al diviziei, atît predecesorului meu,
cît şi şefului său de stat-major, adică dumitale, măcar că la noi nu prea se
obişnuieşte să-i lauzi pe cei vii... Aşadar, vorbind deschis, ce părere ai dumneata
despre asta? spuse el deodată, după o scurtă pauză, uimindu-l pe colonel, care nu
se aştepta la această întrebare.
Serpilin voia să întemeieze de la bun început o colaborare rodnică cu omul
acesta şi, exprimînd primul ce resimţise la cea dintîi întîlnire cu el, voia acum
să-i dea şi lui prilejul să spună pe faţă tot ce are de spus, dacă bineînţeles va dori
s-o facă. Dacă o va dori înseamnă că se vor înţelege, dacă însă se va feri să
vorbească deschis şi se va ascunde în găoacea sa va fi mai rău.
— Ce să vă răspund la asta, tovarăşe general? — spuse Rtişcev după o clipă de
tăcere, ridicînd iarăşi spre Serpilin ochii săi adinei şi trişti. Pe Mişa Orlov
— nu vă supăraţi că-i spun aşa, dar acum e mort şi între noi nu mai există nici o
legătură de subordonare — după douăzeci de ani de serviciu comun, n-am să-l
mai pot uita niciodată, şi nici nu vreau să-l uit. Ş-apoi, sincer vorbind...
— Numai sincer! spuse Serpilin.
— ...Şi, sincer vorbind, cu atît mai mult cu cît mi-o cereţi cu tot dinadinsul,
pentru mine personal n-o să-l puteţi înlocui niciodată.
„Înseamnă că ne vom înţelege” — îşi spuse Serpilin.
— Văd că l-ai iubit pe comandantul diviziei — spuse el. — Dar divizia?
— Tocmai despre divizie voiam să vorbesc. Şi divizia mi-o iubesc, iar de la
dumneavoastră — dacă am dreptul să vreau ceva — de la dumneavoastră vreau
un singur lucru: să-l înlocuiţi cît mai bine pe fostul ei comandant. Persoana mea
nu contează...
— Ba nu-i chiar aşa! Dumneata eşti şeful ei de stat- major, îl întrerupse
Serpilin, nemaiputîndu-se stăpîni.
— Nu contează, repetă eu încăpăţînare Rtişcev, dar vreau să vă aduc la
cunoştinţă că pînă şi acum, după toate pierderile suferite, la noi în divizie sînt
mai mult de treizeci de comandanţi de subunităţi, care au absolvit Şcoala de
infanterie de la Omsk, unde Orlov a predat mai bine de zece ani înainte de a fi
preluat divizia — treizeci de elevi de-ai lui. Înţelegeţi, cred, că aici e vorba de un
activ de cadre de care nu puteţi să nu ţineţi seama, la noi nu se glumeşte cu
tradiţiile. Poate că într-adevăr n-am fost prea isteţ că v-am luat de la început cu:
„Orlov în sus, Orlov în jos!”. Mărturisesc că am vrut să vă fac s-o simţiţi. Uitaţi
asta! Dar m-am gîndit numai la interesele diviziei.
— Sînt de acord, spuse Serpilin.
— Asta-i esenţialul, conchise Rtişcev şi ridică din nou spre Serpilin ochii săi
trişti, care acum, nemaifiind ostili, deveniseră parcă şi mai trişti. — În ceea ce
mă priveşte pe mine persnoal, nu pot îndura moartea lui. Mă apasă.
— Să admitem că-i aşa. Dar cum vom lupta de acum inainte? — întrebă
Serpilin.
— De luptat vom lupta, milităria n-am uitat-o şi nici de moarte nu mă tem mai
mult decît ceilalţi...
— Să mergem la regimente — spuse Serpilin.
 — Mai are rost acum? — întrebă Rtişcev. — Poate s-o lăsăm pe dimineaţă.
— Pînă-n zori mai sînt cinci ore bune, răspunse Serpilin. Cît mai e întuneric să
cutreierăm limita dinainte, mai cu seamă acolo unde n-am putea ajunge ziua. Iar
dimineaţa o să mergem la punctele de observare. Se spune că generalul Orlov a
fost ucis la un punct de observare, aşa e? La ce regiment?
— La Bagliuk, răspunse Rtişcev.
— Dar la ce regiment a plecat comisarul diviziei?
— Tot la Bagliuk.
— Ei, atunci să începem de la Bagliuk, hotărî Serpilin.

CAPITOLUL AL OPTSPREZECELEA

Klimovici şedea în sala de operaţii şi aştepta să i se pregătească ghipsul. Cu

douăzeci şi patru de ore în urmă fusese rănit, foarte uşor credea el, de un glonţ
care-i străpunsese braţul puţin mai sus de încheietura mîinii, dar peste noapte
braţul începuse să-l doară, şi el plecase la batalionul medico-sanitar al diviziei
vecine. Rana se dovedise mai gravă decît socotea el: osul era plesnit. Nu avea de
gînd să se evacueze pentru atîta lucru, dar a trebuit să consimtă să i se pună bra-
ţul în ghips. Şedea doar cu bluza pe el, cu mîneca suflecată pînă la umăr, simţind
cum pielea braţului rănit i se încreţeşte de frig, şi nu-şi lua ochii de la fereastra cu
geamuri sparte a sălii de operaţii. Vedea de la locul lui casa de peste drum,
rămasă şi ea fără geamuri, precum şi acoperişul negru al unui autobuz nemţesc
de stat-major oprit la intrarea batalionului medico-sanitar.
Contraofensiva noastră din faţa Moscovei se desfă-şura de două zile încheiate
pe tot frontul; batalionul medico-sanitar se instalase în clădirea spitalului unui
orăşel de subordonare raională, eliberat chiar atunci, în zorii zilei.
„Repede ne-au mai ajuns din urmă!” îşi spuse Klimovici, gîndindu-se la
batalionul medico-sanitar.
Propria lui companie medico-sanitară, dimpotrivă, se împotmolise în noaptea
aceea pe undeva prin nămeţi, de aceea a trebuit să apeleze la vecini.
Era un orăşel mic, nici măcar centru raional; în timp de pace, dacă i-ai fi auzit
numele, te-ai fi întrebat desigur: pe unde vine asta? Parcă în preajma Moscovei,
ori pe undeva pe Volga... Acum însă, la începutul lunii decembrie o mie nouă
sute patruzeci şi unu, numele lui răsuna ca o muzică. Un oraş recucerit de la
nemţi! Încă nu se obişnuiseră cu asemenea bucurii.
Orăşelul fusese luat de două regimente din divizia 31 de puşcaşi după o scurtă
luptă de noapte. Succesul lor se datora mai cu seamă vecinilor — o divizie din
Orientul îndepărtat şi brigada de tancuri a lui Klimovici — care pătrunseseră în
forţă la stînga lor cu vreo cincisprezece kilometri. Tanchiştii tăiaseră încă din
seara precedentă căile de retragere ale nemţilor, silindu-i ori să lupte în
încercuire, ori să se retragă neîntîrziat, abandonînd tot ce nu se poate lua la
repezeală. Orăşelul şi împrejurimile lui erau pline de maşini părăsite — spatele
unei întregi divizii motorizate nemţeşti.
Aşteptînd să i se pregătească pansamentul, Klimovici închise ochii. La început
i se păru că nu va zăbovi să adoarmă aşa cum şade pe taburet, cu mîna rănită pe
colţul mesei. Şi nici n-ar fi fost de mirare: de o lună întreagă, de cînd brigada lui
era trimisă să lupte mereu dintr-un loc într-altul, să astupe ba o breşă, ba alta,
el nu mai izbutea să doarmă decît pe apucate — cîte două, trei ore, iar în ultimele
zile nici măcar cîte o oră. Da, ar fi prilejul cel mai potrivit să aţipească puţin,
dar somnul, care părea gata-gata să-l fure, nu veni: prea îi era tulburată inima de
tot ce se petrecea; şi oricît de zăvorîtă ar fi fost ea în blindajul, aparent
impenetrabil, al calmului şi deprinderii cu meseria de ostaş, începuse totuşi
ofensiva, şi se vădea limpede că oamenii suportă greu nu numai durerea.
Bucuria, atunci cînd este mare, se suportă la fel de greu! Şi ea îţi încordează
forţele, şi ea te oboseşte.
Bineînţeles că flăcăii aceştia din Orientul îndepărtat, care au sărit ieri pentru
prima dată în foc şi i-au aruncat pe nemţi cu cincisprezece kilometri înapoi, au
avut parte de la bun început de o fericire jinduită de orice militar, totuşi ei nu pot
să înţeleagă pe deplin tot ce a îndurat el, Klimovici. Numai cine a fost batjocorit
şi umilit de retrageri şi încercuiri, numai cine şi-a stropit cu ultima picătură de
benzină ultimul tanc şi s-a retras cu inima sfîşiată, luîndu-şi bun rămas de la
coloana de fum negru, numai cine a umblat săptămîni în şir cu automatul atîrnat
la gît, prin păduri, de-a lungul şoselelor, pe care înaintau uruind spre răsărit
tancurile nemţeşti — numai acela putea să înţeleagă pe deplin ce era acum în
inima lui Klimovici; numai acela putea să înţeleagă toată satisfacţia crudă pe care
o încerca el în aceste treizeci şi şase de ore, din zorii zilei precedente, cînd a rupt
apărarea nemţilor şi a pornit să le spulbere raioanele de spate pînă acum cînd, în
drum spre batalionul medico-sanitar, a străbătut oraşul plin de maşini nemţeşti
părăsite şi de hîrtii de-ale statului lor major purtate de vînt.
Ieri în zori, îndată după executarea rupturii, cînd dez- nodămîntul luptei
devenise limpede şi forja ei începuse să mai amuţească, un ultim proiectil
nemţesc înţepeni turela tancului „KV” în care se găsea Klimovici, asur- zit de
zgomotul exploziei. Ieşind din tanc, el văzu că maşina era complet neagră şi nu
mai avea nimic din toate cîte se fixează pe ea înaintea luptei: scule, pa- tine de
rezervă pentru şenile, lanţuri de tot felul. Împrejur nu se vedea decît fierărie
neagră afumată. În clipa aceea, pe cînd se uita la tancul său, fu rănit de un
pistolar neamţ care trăgea de pe acoperişul unei case. Neamţul fu ucis, iar lui
Klimovici i se pansă mîna; apoi se mută de pe „KV” pe un treizecipatru şi porni
mai departe.
 Către prînz se năpusti cu cîteva tancuri asupra unei coloane de artilerie în
retragere, şi din primele focuri bine ţintite o priponi în drum, de la cap şi de la
coadă. La început nemţii se împrăştiară ca potîrnichile, curînd
 însă, trebuie s-o recunoaştem, îşi reveniră, puseră în bătaie cîteva tunuri, şi sub
acoperirea focului lor încercară chiar să se apropie de tancuri. Tanchiştii fură
nevoiţi să facă totul deodată: să termine cu restul coloanei, să ţină sub foc
tunurile care trăgeau şi să se apere de atacatori. Din tanc nu-i vezi şi ei se pot
apro-pia şi incendia maşinile. Klimovici dădu jos din ma- şini pe radişti, le dădu
mitraliere şi-i dispuse în apă- rare circulară în jurul tancurilor. Pînă la urmă
nemţii fură lichidaţi, tunurile distruse, camioanele incendiate, iar la sfîrşit, cînd
se făcu un calcul rapid, reieşi că nimiciseră un întreg regiment de artilerie. Din
cîte ştia Klimovici aşa ceva nu se mai întîmplase de la începutul războiului.
Apoi, noaptea, atacă o coloană auto care se tîra prin viscol cu farurile aprinse.
Şoferii se împrăştiară care încotro prin pădure, lăsînd camioanele cu farurile
aprinse şi motoarele duduind, iar de pe platforme începură să se scurgă soldaţii
unei divizii SS, cu mîinile ridicate. Atunci, în iunie, nemţii credeau că lor nu li se
va întîmpla niciodată aşa ceva, dar în decembrie au fost obligaţi să înveţe şi
treaba asta!
Iar astăzi, în zori, brigada lui a cucerit un nod în- tărit situat în adîncimea
apărării nemţeşti, şi Klimovici a văzut cu ochii lui cum infanteria nemţească
sărea din şanţurile de tragere şi fugea de-i sfîrîiau călcîiele în faţa tancurilor
noastre. A participat el însuşi la atacul acela şi a văzut pe fasciştii puşi pe goană
şi la două sute, şi la douăzeci de metri înaintea lui; i-a bătut cu mitralierele din
urmă şi le-a văzut feţele întoarse din fugă...
În cele şase luni de război memoria lui a fost împovărată de atîtea amintiri şi
atît de înfiorătoare, încît una singură, oricare dintre ele, ar fi fost suficientă să
obsedeze tot restul vieţii pe un om care n-a trecut prin tot ce a trecut el. La drept
vorbind, unele din ele îl mai înfiorau chiar şi pe el; şi cum ar putea să nu te
înfioare de pildă o înmormîntare, cînd, după luptă, ca să îngropi pe tanchiştii
imorţi trebuie să scoţi din cîte un tanc tot ce a rămas acolo, în interior. Şi în ce
hal se află acest „tot” e greu de redat în cuvinte!... Iar
 dacă tancul mai poate fi folosit, apoi el trebuie frecat şi răzuit acolo în interior,
înainte ca un nou echipaj să intre într-însul, să intre şi să plece la luptă...
Se spune că lucruri de acest fel călesc sufletul. E fără îndoială adevărat. Dar,
călindu-l, îl şi rănesc. Şi omul continuă să trăiască şi să lupte cu sufletul călit, dar
şi rănit. Acestea sînt cele două feţe ele uneia şi aceleiaşi medalii şi, orice s-ar
spune, de asta nu poţi scăpa. Ba chiar şi amintiri ca aceea de astăzi, din zori, cu
nemţii care fug urmăriţi de tancuri şi întorc mereu capul din goană ca să vadă
dacă-i aproape moartea — chiar şi aceste amintiri nu numai că îţi călesc sufletul,
dar îl şi rănesc. Pentru că oricum, undeva, într-un cotlon al memoriei, se
păstrează totuşi imaginea de-o clipă a unui chip omenesc care a dispărut tot atît
de repede cum a şi apărut înaintea tancului, cu ţipătul lui mut: „Nu trebuie!... Mi-
e frică!...” Imaginea se încrusta în memorie şi nu se mai ştergea, căci era şi ea o
componentă a simţămîntului de izbîndă pe care Klimovici îl trăia de două zile.
Uneori omului i se pare că războiul n-a lăsat în el urme de neşters, dar dacă este
om cu adevărat, asta nu-i decît o impresie...
Şi probabil că de aceea tînără doctoriţă militară, cu trăsături neregulate şi ochii
blînzi, luînd din mîna sorei medicale bandajul ghipsat, se uită drept la Klimovici,
îi întoarse mîna cît mai uşor, ca să nu-l doară, şi, pe nepusă masă, îl întrebă cu
multă simpatie:
— Dar familia dumneavoastră, tovarăşe colonel, unde se află, departe?
— Da, departe, răspunse Klimovici, tresărind şi apă- rîndu-se cu primul cuvînt
ce-i venise în minte de incursiunea aceea nedorită în sufletul său încă sîn- gerînd.
Şi pentru a nu se gîndi la ceea ce nu voia cu nici un preţ să se gîndească, îşi
mută gîndul la altceva: cum s-o fi simţind noul lui mecanic-conductor de pe
treizecipatru, pe care-l adusese aici ca să fie pansat şi el, căci arsurile de la cap
ameninţau să se infecteze.
— Nici nu mai ştii ce-ţi scîrţîie sub paşi: zăpada sau sticla! spuse Klimovici,
ieşind din clădirea batalionului medico-sanitar, cu ochii mijiţi din pricina
luminii, călcînd cu pîslarii peste cioburile de sticlă care umpleau întreaga stradă.
Ieşise cu scurta îmbrăcată pe un singur braţ şi încheiată pe deasupra mîinii
rănite. În stradă îl aştepta căpitanul Ivanov, devenit din nou, acum după reorgani-
zarea brigăzii, ajutorul pentru aprovizionări. Căpitanul Ivanov îl adusese pe
Klimovici în Emka sa direct din linia întîi, convingîndu-l să meargă la pansat şi
în acelaşi timp să vadă şi oraşul.
— În halul ăsta nici n-o să încăpeţi în tanc, tovarăşe colonel!
— Nu te teme, încap eu. Dar la dumneata ce se aude? — îl întrebă Klimovici
pe Zolotariov, în tancul căruia se mutase în ajun, după ce fusese rănit.
— E-n regulă, tovarăşe colonel, doar că mi-au tuns jumătate din scăfîrlie.
Capul lui Zolotariov purta o căciulă de pansamente atît de mare, încît cascheta
abia îşi mai păstra echilibrul în creştetul său.
— Să mergem acasă, spuse Klimovici, gîndindu-se la brigadă.
 — Să trecem mai întîi pe la comandantul diviziei! îl rugă Ivanov.
— Pentru ce să mai trecem şi pe la el?
— Vreau să aranjez ceva — Ivanov răşchiră degetele în chip de greblă, arătînd
cu un gest elocvent spre maşinile nemţeşti de care era ticsită strada — pentru
brigada noastră! Şi mă tem ca infanteria să nu pună gheara pe ce-i mai bun. Nu
stăm deaît un minut!
— Nici n-ai pus bine mîna pe primul trofeu şi ai şi început să-ţi înjghebezi
negoţul! spuse Klimovici în- cruntîndu-se, dar, înţelegînd că Ivanov îşi dă atîta
osteneală numai pentru brigada lor, nu se mai opuse.
De pe bancheta din fund, Ivanov îndruma pe şofer încotro să meargă şi unde să
cotească, dar concomitent nu uita să atragă atenţia comandantului său asupra
capturilor luate.
— Vedeţi, colo e staţia de radio a unui regiment de tancuri. Iar ăsta e atelierul
lor mobil de reparaţii auto. — Şi arătă cu mîna spre o maşină mare prin
măruntaiele căreia, sub capota ridicată, cotrobăiau doi tanchişti.
— Ai tăi sînt? întrebă Klimovici.
— Dar ai cui să fie? Sigur că ai mei! Şi la drept vorbind, capturile ale cui sînt?
Nu tot ale noastre?
Capturile erau mai mult camioane de transport şi autobuze de stat-major, dar se
găseau printre ele şi autoblindate şi tancuri, abandonate şi ele în haosul retragerii.
— Ehei! exclamă cu necaz Klimovici, cînd ajunseră lîngă statul-major al
diviziei. Ehei, dacă am fi văzut asemenea privelişti chiar de la începutul
războiului!
Şoferul frînă în fata unei căsuţe de la marginea oraşului. Un cablu telefonic era
întins pînă la una din ferestre, iar la poartă aştepta o Emka de culoare albă.
Cînd Klimovici, însoţit de Ivanov, intră în odaia scundă plină de mobile şi
hîrdaie cu ficuşi, Serpilin, sosit cu numai cinci minute înainte, se plimba dintr-un
colţ în altul, înfoindu-şi din mers poalele scurtei descheiate şi vorbindu-i
emoţionat lui Rtişcev, care şedea la masă, despre avîntul nemaipomenit al
înaintării. Avîntul acesta se manifestase şi în ajun, dar astăzi, după eliberarea
oraşului, era şi mai evident.
— De cum au trecut prin oraş, de cum au văzut totul, s-au şi înveselit. Şi doar
îi aştepta lupta, doar ştiau că mîine unii dintre ei nu vor mai fi printre cei vii, şi
totuşi cum se mai avîntau! Drept să spun, dimineaţa m-am cam temut că va
trebui să ne dăm oarecare osteneală pentru a scoate regimentele din oraş, că
ostaşii se vor mulţumi cu cele realizate. Dar de unde! Au luat oraşul şi au pornit
înainte! Ştii pînă unde a ajuns Dobrodedov?
— La ora paisprezece era la Zarubino, spuse Rtişcev. Dar deocamdată n-avem
legătură telefonică — întindem cablul!
 — Şi n-o să-l ajungeţi prea curînd: la ora actuală, ia te uită unde e! Serpilin
puse degetul pe hartă în- tr-un punct aflat la vreo patru kilometri dincolo de
Zarubino. Vin de acolo!
Făcuse doar un scurt ocol pe la statul-major după ce fusese la amîndouă
regimentele care luaseră noaptea oraşul, şi acum avea de gînd să se ducă la
Bagliuk, care întorsese oraşul pe la dreapta.
Cunoscînd situaţia generală, Serpilin înţelegea că această cucerire atît de rapidă
a oraşului se datora în bună măsură tanchiştilor şi vecinilor de la stînga, care-i
siliseră pe nemţi să se retragă în grabă. Cu toate acestea oraşul fusese luat de
regimentele lui, ale generalului Serpilin, şi a-i pretinde ca acum, în viitoarea
ofensivei, să se gîndească la succesele vecinilor săi mai mult decît la succesele
propriei sale divizii, însemna să-i pretinzi prea mult. Muncise febril în ajunul
ofensivei şi acum, cînd culegea primele ei roade, se bucura, atît pentru că tocmai
divizia lui eliberase unul din primele oraşe din preajma Moscovei, cît şi pentru
că, spre neţărmurita lui bucurie, pierderile din primele douăzeci şi patru de ore
ale ofensivei se dovediseră a fi mult mai mici decît cele aşteptate.
— Tovarăşe general, permiteţi-mi să mă prezint: sînt comandantul brigăzii
şaptesprezece tancuri, colonelul Klimovici.
Serpilin se întoarse, surise, făcînd să-i sclipească dinţii de metal, şi strînse mîna
lui Klimovici.
— De mult eşti colonel?
— De o lună. Cînd m-aţi întrebat la Moscova, acolo lîngă poştă, ordinul era
semnat, eu însă nu ştiam nimic.
— Cît despre mine, spuse Serpilin tot atît de vesel, eu am aflat că la vecin
acţionează tancurile colonelului Klimovici. Acelaşi să fie, mă întrebam, sau e
altul? Apoi mi-am zis că e acelaşi! Din păcate avem deocamdată destul de puţini
tanchişti, nu prea e probabil ca în preajma Moscovei să fie două brigăzi de
tancuri comandate de doi Klimovici!
— Eu însă, sincer vorbind, nu credeam să vă întîl- nesc aici, tovarăşe general,
spuse Klimovici. Socoteam să-l găsesc aici pe Orlov: şi la începutul lui noiem-
brie am cooperat cu el...
— Da — spuse Serpilin, şi zîmbetul i se stinse atît de fulgerător de parcă nici
n-ar fi existat. Da, cît a trăit generalul Orlov a visat mai mult ca orice să-şi vadă
divizia trecînd la ofensivă; dar uite că n-a apucat, şi în locul lui Orlov înaintează
acum Serpilin. Da, se petrec la război aiureli dintr-astea şi nici unul din noi nu
este asigurat contra lor.
Şi suspină, dar nu pentru soarta sa, ci pentru Orlov: da, va trebui chiar la
noapte, sau cel mai tîrziu mîine noapte să-şi facă timp şi să scrie o scrisoare cît
de scurtă văduvei lui Orlov, o scrisoare în care să-i scrie de divizia lor, care,
păstrînd tradiţiile soţului ei, generalul Orlov, şi răzbunînd moartea lui, atacă
vijelios şi-i alungă pe fascişti.
 La asta se gîndi, dar spuse cu totul altceva: îl întrebă pe Klimovici dacă n-a fost
schimbat de pe direcţie, ca să coopereze cu divizia lor, a 31-a?
Klimovici răspunse că nu, că a rămas, ca şi pînă acum, subordonat vecinului
din stînga. A venit aici numai pentru a fi pansat la batalionul medico-sanitar şi
pentru a vedea, cu acest prilej, oraşul.
— Lupt de mult, dar în afară de Elnea n-am văzut încă nici un oraş recucerit de
la nemţi!
— Da, spuse Serpilin, primul oraş, gîndeşte-te, primul oraş!... Şi ce lucru
afurisit, dumneata măcar ai avut noroc cu Elnea, dar eu, uite că-s de aproape şase
luni pe front, şi abia astăzi iau primul oraş! Şi chiar şi ăsta cu ajutorul dumitale şi
al celui de sus.
Spunînd aceste vorbe, se uită la Klimovici şi adăugă zîmbind, că vecinii lor,
divizia din Orientul îndepărtat, sînt probabil necăjiţi. Lovitura principală au dat-o
ei, iar norocul a căzut pe noi. De altfel, n-are rost să ne disputăm victoria: la
război se-ntîmplă multe şi nimic nu se repetă aidoma.
Cu toate că în vorbele lui se simţea mărinimia, el nu putu totuşi să-şi ascundă
bucuria din glas: oricum, în- tr-un fel sau altul, primul oraş a fost cucerit totuşi
de divizia lui.
— Să bem un ceai ca vecini buni ce sîntem, ce ziceţi? Sau tanchiştii nu
obişnuiesc să bea ceai?
Dar Klimovici refuză invitaţia. îl cuprinse îngrijorarea pentru oamenii lui. E
drept că la brigadă rămăsese şi comisarul şi şeful statului-major, e drept că
fuseseră date toate ordinele necesare şi acum se executa doar revizia maşinilor
pentru operaţia de noapte, totuşi sufletul lui n-avea pace.
— Mulţumesc, tovarăşe general, spuse el, trebuie să plec. Dar am o rugăminte.
De vreme ce recunoaşteţi participarea noastră la această victorie, ajutorul meu
pentru aprovizionări, care mai rămîne în oraş, ar vrea să folosească niscai
capturi, mai cu seamă mijloace de transport... Într-un cuvînt, fie-vă milă de un
biet orfan! Şi arătă din cap spre roşcovanul Ivanov, încremenit în poziţie de
drepţi. Serpilin surîse, gîndindu-se la nepotrivirea dintre expresia lui Klimovici şi
înfăţişarea mîndră a căpitanului său.
— Hm, da, cine s-ar încumeta să-ţi supere orfanul... Ia spune-mi, ce părere ai,
întrebă el la despărţire, dumneata trebuie să-ţi dai seama mai bine, că doar le-ai
ieşit ieri în spate: s-au aşteptat ei la ofensiva noastră, sau ba? Unii din prizonierii
mei declară că nu s-au aşteptat, dar alţii susţin că au auzit ceva despre o retragere
probabilă. Dumneata ce crezi?
Klimovici rămase o clipă pe gînduri, apoi spuse că, după impresia lui, nemţii
au avut unităţi care primiseră dinainte ordinul de retragere şi alte unităţi care nu
primiseră asemenea ordin. În general — o harababură fără seamăn...
— Probabil că ai dreptate, spuse Serpilin. Dar mie unul mi se pare că dacă am
fi amînat ofensiva doar cu o singură săptămînă, dacă n-am fi prins momentul po-
trivit, am fi avut de-a face cu o retragere organizată. Am impresia că am
adulmecat momentul potrivit! — exclamă el bucuros, ba chiar îşi zbîrci nasul,
adulme- cînd aerul.
Bucurîndu-se de cele petrecute, amîndoi se gîndiră aproape concomitent la
acelaşi lucru: ieri şi astăzi o parte din rezistenţa nemţilor a şi fost înfrîntă, dar cît
anume le-a mai rămas pentru mîine nu se ştia încă! Şi se despărţiră, citindu-şi în
ochi acest gînd neliniştitor.
— Am ieşit din încercuire chiar în sectorul brigăzii lui — spuse Serpilin lui
Rtişcev, care în timpul convorbirii comandantului cu Klimovici continuase să se
ocupe în linişte de treburile lui.
Rtişcev nu răspunse decît înclinînd capul. În general muncea mult şi vorbea
puţin, de parcă prin această
 tăcere ar fi vrut să spună şefului: „Nu vă priveşte ce fel de om sînt şi cum am
lucrat cu fostul comandant al diviziei. V-am mai spus părerea mea în această pri-
vinţă şi n-am de gînd să mă mai întorc la ea. Cît despre rest, puteţi aprecia şi
personal: muncesc sub ochii dumneavoastră.’’
Deşi acest soi de relaţii nu-i făceau nici o bucurie lui Serpilin, totuşi îi
conveneau, de altfel nici nu prea avea vreme să chibzuiască asupra lor.
El îi puse lui Rtişcev întrebările pe care în mod normal le pune un comandant
de divizie întors după o jumătate de zi petrecută la trupele din contact şefului de
stat-major rămas la punctul de comandă: ce se aude la vecinii din dreapta şi din
stînga? Ce se aude cu aducerea muniţiilor? Cum vin din urmă formaţiile de spate
şi dacă n-a telefonat nimeni dintre şefi?
În stînga, la armata vecină, treburile mergeau bine. Vecinul din dreapta însă
cam rămînea în urmă; in- trîndul format ameninţa să se transforme într-o ruptură.
De la armată telefonase şeful statului-major şi întrebase care-i situaţia. Judecînd
după faptul că nu le-a făcut nici un reproş şi nici nu le-a dat pe altcineva drept
exemplu, s-ar fi putut crede că deocamdată armata n-are pe cine le da de
exemplu: succesele cele mai mari din ziua respectivă le reveneau tot lor.
După ce auzi aceste ştiri, Serpilin se aşeză să-şi soarbă ceaiul şi nici nu se mai
dezbrăcă de scurta îmblănită.
— Ia te uită! răsună din spatele lui un glas tăios şi batjocoritor. Mai avem de
smuls nemţilor jumătate de Rusie, iar comandantul de divizie a ocupat un punct
de pe hartă şi socoate că acum îşi poate bea liniştit ceaiul!
Serpilin, care şedea cu spatele spre uşă, se întoarse şi se ridică de pe scaun cu o
secundă în urma lui Rtişcev, care luase poziţia de drepţi din prima clipă. În prag
se afla comandantul armatei; în pofida gerului crîncen purta uniforma strict
regulamentară: cizme, manta, şi căciulă de general fără clape; obrazul îi era
stacojiu de ger şi, cel puţin aşa i se păru lui Serpilin, foarte mînios.
— Raportaţi situaţia! spuse comandantul şi, aruncînd din mers mantaua şi
căciula în braţele aghiotantului, păşi drept spre masă.
Serpilin se aplecă alături de el asupra hărţii, raportă pe scurt situaţia şi preciza
cu creionul înaintarea celor două regimente de la flancul stîng. Înainte de a primi
de la comandanţii de regimente rapoarte scrise, pedantul Rtişcev nu însemna
aliniamentele atinse decît printr-o linie punctată.
— Au ajuns chiar pînă aici, unde arătaţi dumneavoastră? întrebă neîncrezător
comandantul, văzînd că Serpilin trasează pe hartă cu creionul roşu linii groase
peste liniile punctate. I se păru că în prezenţa sa comandantul diviziei se cam
grăbeşte să-şi prezinte dorinţele drept înfăptuiri. Aici aţi şi ajuns sau speraţi doar
că veţi ajunge? întrebă el fără ocol.
— Aici am şi ajuns, răspunse Serpilin.
— Nu prea îmi vine să cred, spuse comandantul.
 — Sînt obişnuit să cred ce-am văzut cu ochii! susţinu cu fermitate Serpilin,
dîndu-şi seama de toată însemnătatea pe care o avea clipa aceea pentru relaţiile
viitoare dintre el şi comandantul armatei. Presupun chiar, adăugă el, coborîndu-şi
din nou privirea asupra hărţii — că în momentul de faţă au ajuns cam pînă aici...
— Şi trasă alte două linii punctate. — Iar aici — şi-şi înfipse vîrful creionului în
cele două linii groase — am fost chiar eu. — Şi uitîndu-se la ceas preciză pînă la
secundă ora cînd fusese personal pe aliniamentul indicat de liniile groase trasate
cu creionul roşu.
Deseori, poate chiar mai des decît s-ar fi cuvenit, comandantul vorbea cu
subordonaţii săi folosind tonul acela rece şi aspru cu care începuse şi convorbirea
cu Serpilin. Neţinînd seama de amorul propriu al oamenilor, el ştia să-i atingă
dureros cînd îl nemulţumeau cu ceva şi nu le recunoştea dreptul de a se simţi
jig- niţi, şi cu atît mai puţin de a ridica obiecţii dacă, jigniţi de forma în care li
se adresa, ei nu aveau drep-tate în fondul problemei. Dar în firea lui dură exista
simţul salvator al măsurii, limita care despărţea autoritatea fermă de despotism.
Obiecţiile la fondul pro- blemei le recunoştea, şi tocmai de o asemenea obiecţie
se ciocnise acum.
— Bun, spuse el, nerenunţînd la tonul aspru. Aici situaţia mi-e clară. Dar în
dreapta, la Bagliuk, cum este?
— La Bagliuk mă duc acum, spuse Serpilin şi, în- torcîndu-se spre Rtişcev, îi
ceru: Raportează cum înaintează Bagliuk.
— Dar un ceai îmi daţi şi mie? întrebă comandantul, după ce ascultă raportul
lui Rtişcev, şi se aşeză. Nu de alta, dar ca să nu vă fie ruşine că vă beţi ceaiul
singuri.
Şi pentru a arăta că glumeşte, zîmbi uşor.
— Îmi permiteţi să vă întreb şi eu, tovarăşe comandant de armată, care-i
situaţia la celelalte divizii? — întrebă Serpilin, după ce comandantul sorbi din
ceai.
Comandantul îl privi pe sub sprîncene. Dacă la Serpilin lucrurile ar fi mers mai
puţin bine, i-ar fi răspuns cu totul altfel. Dar deocamdată la Serpilin lucrurile
mergeau bine, aşa că şi comandantul îi răspunse prietenos:
— Aşa şi aşa, Feodor Feodorovici, situaţia ar putea fi mai bună. Se manifestă
neobişnuinţa de a executa mari operaţii ofensive; priceperea comandanţilor
rămîne în urmă faţă de spiritul de luptă al trupelor. N-au obişnuinţa, n-au
obişnuinţa, s-au dezobişnuit să lupte în ofensivă! — repetă el supărat. Pe cîte unii
sînt silit să-i înghioldesc de la spate, şi chiar atît de serios că mă dor şi mîinile.
Îşi ridică mîinile de pe masă şi arătă foarte expresiv cum anume este obligat să-
i înghioldească pe aceia care nu înaintează destul de repede. Într-adevăr, atît în
ajun cît şi în ziua aceea fusese nevoit să-şi piardă cea mai mare parte din timp
tocmai cu această treabă: să-i împingă pe toţi înainte. Înainte şi iar înainte pe toţi:
de la comandanţii de divizii pînă la cei de batalioane! În linii mari armata lui îşi
îndeplinea misiunea, dar el suferea cumplit simţind că s-ar fi putut face mai mult
decît se făcea. Acolo unde înaintarea întîmpina o rezistenţă cît de slabă, oamenii
se opreau fără veste, temîndu-se pentru flancuri. Iar acolo unde dădeau peste
noduri puternice de apărare, repetau mereu atacuri desperate, neputîndu-se hotărî
să execute întoarceri adînci, tot de teamă pentru flancuri.
Divizia lui Serpilin înaintase în ziua aceea mai repede şi îl neliniştea mai puţin
decît celelalte. La început, comandantul armatei intenţionase să meargă direct la
divizia vecină, a cărei rămînere în urmă crea un intrînd primejdios între ea şi
Serpilin. Comandantul armatei pretindea comandanţilor de divizii şi de re-
gimente să nu se teamă pentru flancuri, dar la scara armatei, fără să-şi dea
şeatma, se temea şi el mai mult decît trebuie pentru flancuri; n-avea încă nici el
suficientă experienţă pentru a înţelege pînă la capăt lucrul acesta. Oricît de mult
se grăbea însă să ajungă la divizia vecină, totuşi omul e om, n-a putut răbda să nu
vadă şi el barem cu coada ochiului primul oraş cucerit de armata lui. Vizita la
Serpilin s-ar fi putut amîna pînă la noapte, dar el n-o amînase şi venise ziua.
— I-am înghioldit cît i-am înghioldit şi apoi mi-am zis: ia să arunc şi eu o
privire asupra trofeelor dumneavoastră, ca să-mi mai alin sufletul! spuse el
deodată exact ceea ce gîndea, şi o spuse cu sinceritatea de care sînt capabili mai
adesea oamenii siguri pe sine. Trebuie să recunosc că trofeele sînt apreciabile —
avem ce raporta.
Îşi termină ceaiul, se sculă de pe scaun şi întrebă:
— Vă duceţi la Bagliuk?
— Chiar aşa, tovarăşe general!
— Ei bine, ascultaţi ce vă spun, acum la despărţire. Pe vecinul dumneavoastră
Davîdov, măcar că am să-i învineţesc toată spinarea, dar tot am să-l împing îna-
inte. Dar dumneavoastră să nu vă ascundeţi în spatele rămînerii lui în urmă!
Daţi-i lui Bagliuk misiunea ca pînă la căderea nopţii să iasă aici! Şi comandantul
arătă pe hartă o staţie de cale ferată situată la doisprezece kilometri de punctul în
care se aflau. Pînă la căderea nopţii să fie neapărat acolo. Noaptea să cucerească
gara şi să pornească mai departe! Iar dimineaţa să vă împingeţi punctul de
comandă pînă acolo, ba şi mai bine, să vă mutaţi acolo întregul stat-major!
Aruncînd, în timp ce-şi încheia fraza, o privire scurtă asupra lui Rtişcev,
comandantul armatei schiţă o uşoară mişcare din cap, şi chiar înainte de a fi
apucat să se întoarcă, aghiotantul se şi prezentă cu mantaua întinsă.
În clipa aceea zbîrnîi telefonul, şi Rtişcev, după ce ridică receptorul, raportă că
la aparat este statul-major al armatei.
— Transmiteţi-i că am plecat spre Davîdov. Să mă sune acolo peste o oră,
spuse comandantul şi ieşi repede din casă, urmat de Serpilin.
În pridvor Serpilin îl văzu înfiorîndu-se de frig şi nu se putu abţine să nu-i
spună că scurta îmblănită e oricum mai de nădejde decît mantaua.
 — Nu-s obişnuit să port altceva, replică comandantul. N-o spun, bineînţeles, la
adresa dumneavoastră — adăugă el îndată, aruncînd o privire fugară asupra
scurtei şi pîslarilor lui Serpilin. Dacă ajungeţi la noapte cu pîslarii pînă la gară,
am să vă mulţumesc. Dar dacă veţi bate pasul pe loc cu cizme chiar — nu vă
salvează nici cizmele.
Şi zîmbi strîmb, gîndindu-se la omul pe care nu-l vor salva nici cizmele — la
elegantul colonel Davîdov, comandantul diviziei vecine. Apoi, repetînd încă o
dată cu insistenţă ca peste noapte staţia Voskresenskoe să fie neapărat cucerită,
plecă cu un minut înaintea lui Serpilin.
— Mă tem că pînă la noapte vom fi siliţi cu toţii, fără deosebire de grad, să
umblăm pe jos — spuse Serpilin, aşezîndu-se în maşină alături de şofer, şi arătă
din cap spre geamul bătut de viscol.
Regimentul colonelului Bagliuk, spre care pornise Serpilin, desfăşura ofensiva
în dreapta oraşului cucerit în noaptea precedentă.
Acesta era oful cel mare al oamenilor din regiment, pentru asta îşi invidiau ei
vecinii; de fapt însă nu prea aveau timp să se gîndească nici la necazul lor, nici la
bucuria vecinilor. În primele douăzeci şi patru de ore de ofensivă regimentul
eliberase şase sate, iar în dimineaţa zilei aceleia mai eliberase încă cinci. Dar
dacă în ajun cuvîntul „eliberase” mai aducea a realitate, acum toate
 satele pe care le cucereau erau arse aproape pînă la temelie de nemţi. Fasciştii
începuseră să incendieze satele încă de cu seară, şi toată noaptea regimentul
înaintase avînd mereu în faţă cîteva incendii la orizont.
Batalionul locotenentului-major Reabcenko înaintase în prima zi pe axul
rupturii, dar în dimineaţa aceea, la răscrucea a două drumuri, se poticnise de
cătunul Maceha, pe care nemţii nu voiau să-l cedeze nicicum, şi înainte de a
cuceri tăciunii rămaşi din tot cătunul pierduse în cinci ore de luptă patruzeci de
oameni ucişi şi răniţi.
Acum Reabcenko se grăbea în fruntea unei companii să ajungă din urmă
celelalte batalioane, iar Malinin împingea înainte companiile înşirate pe drumul
de stepă înzăpezit. Mai era în faţa lor încă un sat, cucerit după cum se spunea,
dar ars şi el pînă-n temelii: fumul incendiului se ridica deasupra zăpezilor,
amintind oamenilor că trebuie să se grăbească.
— Fum peste tot, spuse Sinţov, venind lîngă Karaulov, în urma căruia mersese
pînă atunci pe drum.
Picioarele i se împotmoleau în zăpadă. Vîntul îi bătea în obraz şi fusese nevoie
de un mare efort chiar şi pentru a mări pasul şi a-l ajunge pe Karaulov.
— Ce-ai zis? întrebă Karaulov care nu auzise nimic.
— Fum, zic, peste tot.
Karaulov dădu din cap şi-şi şterse cu mănuşa zăpada care i se lipise de
sprîncene şi de mustăţi.
— Uite, merg şi le tot număr, spuse el fără să întoarcă privirea — dimineaţa
erau cinci coloane de fum, iar acum sînt opt. Ard tot mai multe şi mai multe sate.
Opt! Şi mai adaugă pe ăsta din urmă, cum îi spune, pe care l-am luat acum...
— Maceha — îi aminti Sinţov.
— Da, curat Maceha, mamă vitregă! Cu ăsta face nouă! A fost Maceha — şi nu
mai e! Şi cînd te gîndeşti că au trăit oameni aici... Nu ştiu ce vor fasciştii: să n-a-
vem unde pune capul? O să dormim în zăpadă, dar de ajuns tot o să-i ajungem!
Şi dacă sînt atît de cîinoşi, eu aş da un ordin pe armată: cît timp dau foc peste tot,
 peste tot să nu luăm nici noi prizonieri. A dat foc la case — dă-i un glonţ în
cap! Ce părere ai?
Sinţov avea aceeaşi părere. De altfel Karaulov, după ocuparea Macehăi arse
pînă la temelie, aşa şi procedase cu incendiatorii prinşi. Dar fiind un om obişnuit
cu ordinea, nu voia ca tot ceea ce făcuse la Maceha şi ce avea de gînd să facă şi
de acum încolo să fie o urmare a furiei sale, ci o executare de ordin.
— Pe ofiţerul acela, de la grajd, cine l-a achitat? întrebă Karaulov.
— Komarov.
— Aha, am văzut eu că tu şi grupa ta aţi dispărut după casa în flăcări, dar pe
urmă n-am mai auzit decît automatele lor. Mă gîndeam: să vă fi omorît oare pe
toţi? Pe urmă a răbufnit grenada şi automatele au tăcut!
— Komarov a aruncat grenada, repetă Sinţov.
— Da — spuse Karaulov. — Mă temeam că au do- borît toată grupa voastră.
Acum în grupa lui Sinţov nu mai erau decît doi oameni: el şi Komarov, dar
pentru Karaulov grupa ră- mînea grupă, indiferent de efectivul ei...
— Uite colo încă un mort, spuse Karaulov, şi se opri lîngă cadavrul unui neamţ
pe jumătate acoperit de viscol, aflat chiar la marginea drumului.
Neamţul zăcea pe spate, cu braţele strînse în jurul capului, cu unul din picioare
adus sub trup, iar cu celălalt, lung şi subţire, întins în drum.
Karaulov atinse piciorul cu vîrful pîslarului. Piciorul lunecă puţin într-o parte,
apoi reveni la loc.
— Da, iarna morţii sînt altfel decît vara, spuse Karaulov. Zici de cîte unul că-i
o păpuşă de lemn, nici nu mai seamănă a om!
Mai atinse o dată piciorul cadavrului, dar piciorul reveni din nou la vechiul loc.
Atunci Karaulov păşi peste el şi porni mai departe. Iar Sinţov, mai întorcînd o
dată capul înapoi, îşi spuse că într-adevăr morţii arată mai înfiorător vara. Oricît
de ciudat ar fi să spui un asemenea lucru despre morţi, vara sînt mai vii, au în-
tr-înşii mai mult omenesc, au ceva care la un moment dat îl face pe omul viu să
se cutremure, să-şi amintească
 de sine însuşi şi de faptul că nu de mult şi morţii au fost vii. Pe cînd iarna, pe
ger, ţi se pare că nici n-au fost vreodată vii.
Acum Karaulov mergea iarăşi în frunte, iar Sinţov în urma lui, avînd mereu în
faţă spatele lat al sublocotenentului şi auzind în urma sa respiraţia grea a lui
Komarov. Cu o zi înainte de începerea ofensivei acesta se îmbolnăvise: îl durea
pieptul şi tuşea. Probabil că răcise cînd se tîrîseră amîndoi să-l care pe Leonidov.
Iar acum, cu această răceală în trup, mergea de două zile fără somn şi odihnă,
mergea fără să se vaite, doar tuşind înfundat din cînd în cînd.
„În schimb Leonidov stă culcat în spital la Podolsk, sau la Moscova, sau poate
şi mai departe, stă culcat pe cearşafuri, învelit cu o pătură” — îşi spuse Sinţov
cuprins o clipă de un sentiment acut de invidie faţă de Leonidov cel cu talpa
smulsă, care stătea culcat pe cearşafuri, sub pătură.
Şi deodată îşi dori să fie şi el rănit, nu atît de grav ca Leonidov, dar cel puţin ca
Baiukov, pe care, ţinîn- du-şi făgăduiala, Malinin îl găsise totuşi. Primiseră o
scrisoare de la el: Baiukov le mulţumea pentru vestea cea bună a decorării sale şi
le scria că a început să se întremeze... Ce bine ar fi ca şi el, Sinţov, să stea culcat
şi să se întremeze ca Baiukov, într-un spital, pe cearşafuri...
Cu mare greutate reuşi să-şi alunge din cap aceste gînduri, care îi asaltează pe
oamenii de pe front mult mai des decît vor ei s-o recunoască. Şi nu raţiunea că
aceste gînduri ar fi nedemne şi laşe l-a ajutat să le alunge, ci amintirea celor patru
cadavre coborîte de ei din spînzurători chiar în sătucul Maceha cucerit adineauri.
Trei cadavre de bărbaţi şi unul de femeie.
Sinţov tăiase chiar el cablul nemţesc colorat şi împletit în patru, cu care fusese
spînzurată acea femeie, sau mai curînd, acea fată, judecînd după faţa ei tînără de
tot, fără viaţă, îngheţată şi albă ca porţelanul.
Sinţov tăiase cu un cuţit cablul telefonic, prinsese corpul în braţe şi-l culcase pe
zăpadă. Şi tot ce se asocia de acea clipă se întipări pentru tot restul vieţii în
mintea lui. Fata purta un palton negru, de stofă ieftină, descheiat
 la piept. Prin deschizătura paltonului se vedea o jachetă tricotată. Într-unul din
picioare avea un pîslar cu carîmbul tăiat strîmb şi talpa cîrpită, celălalt era
desculţ, doar într-un ciorap cu o gaură mare la genunchi, prin care se vedea
pielea albă. Cablul de telefon se înfipsese adînc în gîtul alb şi lung, capul îi atîrna
într-o parte, şi de aceea, probabil, faţa păstra o expresie ciudată, de parcă fata ar
fi întrebat: ,,Ce-aveţi cu mine, de ce nu-mi daţi pace?”
Oamenii fuseseră spînzuraţi de mult şi, cînd au fost coborîţi, trupurile lor erau
atît de moarte, îngheţate şi albe ca porţelanul, încît ţi se părea că dacă n-ai să le
culci cu grijă sau ai să le loveşti de ceva, s-ar putea să se spargă, să le sară o
bucată de obraz sau de mînă. Acum însă, cînd aceşti morţi, aceşti partizani — aşa
scria pe tăbliţa de placaj prinsă deasupra spînzurătorii — au rămas acolo, sub
pămînt, în mormîntul săpat la repezeală, această încremenire de moarte şi această
răceală îngheţată ca de porţelan se şterseseră din amintire. Îţi mai aminteai doar
un singur lucru: că ei, aceşti oameni, au fost odinioară vii. Şi amintindu-şi iar şi
iar, pînă în cele mai mici amănunte, cum a dat-o jos de pe spînzurătoare pe
această fată, Sinţov se gîndi cu groază la Maşa. La un moment dat, probabil
pentru că tînăra partizană avea în picioare un singur pîslar şi în celălalt un ciorap
rupt, el îşi aminti deodată cum a purtat-o în braţe pe micuţa doctoriţă cu piciorul
scrîntit, şi amintindu-şi de doctoriţă gîndul îi zbură iarăşi, îngrozit, la Maşa.
Acest gînd cumplit de neliniştitor îi alungă din minte dorinţa de a sta culcat acum
într-o odaie curată, pe un cearşaf şi sub o pătură şi de a se înzdrăveni în urma
rănilor căpătate.
Unde o fi ea? Mai trăieşte oare? Acum, după toate cele îndurate de el însuşi, i
se păreau stupide şi fără noimă toate vorbele pe care, înecîndu-se de teamă pen-
tru ea şi implorînd-o să fie prudentă, i le spusese înainte de despărţire, ultima
dată cînd se văzuseră. Ultima să fi fost? Sau nu va fi ultima? Dar asta n-o putea
şti, cum n-o puteau şti nici celelalte milioane de oameni care se despărţiseră de
alte milioane de oameni.
— Ei, spune! — îi întrerupse gîndurile sumbre Malinin, care venea pe drum în
fruntea unui lanţ de oa-meni din batalion, după ce depăşise coada coloanei şi
încerca acum să ajungă în capul ei. — Cum merge războiul?
— Războiul nu merge rău, tovarăşe politruc-major — răspunse Sinţov,
întorcînd din mers capul spre el. — Atîta doar că nu apucăm să ajungem la
vreme. — Şi arătă din cap spre coloana de fum din faţa lor.
Celelalte coloane de fum, care cu puţin timp în urmă mai împînzeau tot
orizontul, ca nişte mîini negre înălţate a suferinţă spre cer, erau acum acoperite
de perdeaua viscolului, dar aceasta de dinaintea lor, cea mai apropiată, tot se mai
înălţa neagră, mereu prezentă în faţa ochilor.
— Şi aşa va fi într-una? — întrebă Sinţov, după ce merse o vreme tăcut alături
de Malinin.
— Asta nu depinde decît de noi — răspunse Malinin.
 Nu prea era amator de adevăruri răsuflate, dar ce era să răspundă la o asemenea
întrebare? Da, de noi. De cine să mai depindă? Şi la urma urmei aşa şi era, deşi
s-ar fi părut că lucrul acesta nu mai depinde nici de Karaulov, nici de Sinţov, nici
de ceilalţi ostaşi din spatele lor şi nici de Malinin sau Reabcenko, care făcuseră
încă de ieri tot ce puteau face şi înaintau mereu cît se putea de repede.
— Aici am mai găsit totuşi doi localnici, spuse Malinin. Şi după intonaţia bine
cunoscută a vocii lui, Sinţov pricepu că Malinin vorbeşte despre asta nu
întîmplător şi nici pentru prima dată, ci umblă anume de-a lungul coloanei şi o
repetă tuturor. — Ei spun că noaptea nemţii au tras focuri de armă unii în alţii.
Acolo unde erau cele două tancuri părăsite. Le-ai văzut, nu?
— Le-am văzut, spuse Sinţov.
— O coloană motorizată de-a lor se retrăgea şi a rămas fără benzină. Atunci s-a
iscat încăierarea între ăştia şi tanchişti, de au ajuns să tragă unii în alţii. Şi pînă la
urmă tot au golit rezervoarele tancurilor în maşinile de transport şi au şters-o.
Bun material, nu?
Această ultimă întrebare era adresată lui Sinţov ca unui fost politruc cu care
parcă s-ar sfătui: bun material pentru agitaţie, nu?
Sinţov îşi aminti de cele două tancuri părăsite în drum şi văzu ca aievea cum
s-au încăierat noaptea în mijlocul zăpezii tanchiştii cu infanteriştii nemţi pentru
benzină...
— Materialul e bun, spuse el, dar...
— Dar ce? întrebă repezit Malinin.
— N-ar fi rău să avem şi noi mai multă tehnică!
— Pe asemenea vreme în picioare stă tot adevărul! spuse Malinin.
— Da, în picioare stă! mormăi Sinţov, mişcîndu-şi anevoie aceste picioare prin
zăpadă şi simţind că fiecare din ele trage nu mai puţin de un pud.
Apoi tăcu: era atît de obosit, încît nici nu-i ardea de vorbă. Dar Malinin îi
interpretă în felul său tăcerea: ,,Cu siguranţă că tot mai suferă!”
Chiar în ajunul ofensivei, la batalion sosiseră cele cinci carnete de partid. Afară
de Sinţov toţi îşi primiseră carnetele. Malinin, care tot nu găsise prilejul să stea
de vorbă cu comisarul diviziei şi îşi amintise că toţi oamenii sînt muritori — deci
şi el însuşi — şi-a croit cu chiu cu vai zece minute libere şi a scris în aceeaşi
noapte direct secţiei politice a armatei o scurtă notiţă despre Sinţov. Cu toată
sinceritatea şi asprimea de care era capabil cînd credea în dreptatea celor în-
treprinse de el, Malinin arătă că totuşi comisia de partid a diviziei a greşit
amînînd aplicarea hotărîrii biroului de partid al regimentului lor şi nerezolvînd
înainte de desfăşurarea ofensivei situaţia de partid a unui om care în orice zi şi în
orice ceas poate să cadă pe cîmpul de luptă fără să i se fi făcut dreptate.
Nu voia să vorbească înainte de vreme cu Sinţov despre scrisoarea aceasta,
care poate nici n-a ajuns încă la destinaţie, dar simţea nevoia să-l îmbărbăteze în-
tr-un fel.
 — Să nu crezi că am uitat — începu el. — Şi în general nu trebuie să te
gîndeşti prea mult la asta. Acum am să mă gîndesc eu pentru tine.
Malinin spusese din toată inima aceste cuvinte stîn- gace, dar Sinţov se
surprinse zimbind fără să vrea. Avea încredere în Malinin, dar nu putea să nu se
gîndească el însuşi la acest lucru. Mai cu seamă că în această privinţă Malinin nu
mai avea nici o putere să-l ajute. Se gîndea el însuşi la situaţia lui, ba chiar foarte
des, şi ieri şi astăzi, deşi adineauri, în timp ce mergea alături de Malinin, se
gîndea la cu totul altceva, iar despre asta îşi amintise abia acum.
— Fireşte că atîta timp cît sîntem în mişcare... spuse Malinin, ca de obicei
neterminîndu-şi frazele al căror sfîrşit era determinat chiar de începutul lor. Dar
cînd ne vom opri, o să lămurim imediat şi situaţia ta de partid.
— Eh, Alexei Denisovici! spuse Sinţov, ridicîndu-şi capul şi uitîndu-se cu
tristeţe şi mînie la fumul din faţa lor. Sînt de acord cu orice soluţie, doar să ne
oprim cît mai tîrziu!
— Fără oprire nu funcţionează nici maşinile, ce să mai vorbim degeaba,
răspunse posomorît Malinin. Crezi că o să ajungem pînă la Berlin fără nici un
popas?
— Să ajungem măcar pînă la Veazma, replică Sinţov.
Malinin mormăi ceva nedesluşit, fără a confirma, dar şi fără a infirma spusele
lui Sinţov. Bineînţeles că Veazma nu era chiar la capătul pămîntului, dar cu si-
guranţă că nici pînă la Veazma nu se poate ajunge fără un popas şi fără întăriri.
— Hei, la o parte! răsună de la spate glasul lui Komarov.
Malinin şi Sinţov întoarseră capul şi se feriră în lături. Prin dreptul lor trecu
sania lui Bagliuk. Calul înfierbîntat alerga la trap, smulgîndu-şi anevoie copitele
din zăpadă. Pe băncuţa din faţă se afla un ostaş cu automatul la piept, iar pe cea
din spate, alături de Bagliuk şedea un general în scurtă îmblănită şi pîslari.
Sania trecu. Malinin păşi din nou pe drum şi, socotind că Sinţov a venit iarăşi
lîngă el, spuse că în sanie se afla noul lor comandant de divizie, pe care îl mai
văzuse o dată la statul-major al regimentului încă înainte de ofensivă.
 Dar Sinţov nu mergea lîngă Malinin, ci stătea pe loc în marginea drumului,
acolo unde se oprise, înfundat pînă la genunchi în zăpadă, şi se uita după sania în
care alături de Bagliuk şedea — nu, imposibil să se fi înşelat! — şedea chiar
Serpilin în carne şi oase.
— Ei, de ce-ai rămas în urmă? îl strigă Malinin, şi Sinţov îşi trase picioarele
din nămete, ieşi pe zăpada bătătorită din drum, îl ajunse din urmă pe Malinin şi
porni iarăşi alături de el.
— Ştii cine era în sanie? întrebă el după o vreme.
— Ştiu. Noul comandant al diviziei — răspunse Malinin.
— Şi cum îl cheamă?
Malinin se încruntă, făcînd un efort să-şi amintească. Dar numele
comandantului diviziei se tot învîrtea prin minte, însă nu-i venea pe buze. Şi-l
notase în carnet, dar carnetul se afla în porthart şi Malinin n-avea chef să-şi
scoată mănuşa pe ger.
— Şi-mi aduc aminte că mi s-a părut foarte cunoscut cînd l-am auzit deunăzi,
pe urmă însă l-am uitat.
— Serpilin, spuse Sinţov.
— Da — confirmă Malinin şi se uită fix la Sinţov. Acum, pentru că numele
fusese pronunţat de Sinţov, el îşi aminti de ce numele acesta i se păru atît de cu-
noscut atunci cînd l-a auzit prima dată.
— Chiar el? întrebă Malinin.
— Chiar el!
— Phii, măiculiţă doamne! Să alergi după sanie, nu alta! exclamă înţelegător
Malinin. Era fericit pentru Sinţov şi îşi dădea seama că prezenţa în divizia lor, şi
încă în funcţia de comandant al ei, a omului sub comanda căruia Sinţov a ieşit
din încercuire poate să simplifice mult rezolvarea situaţiei lui de partid.
,,Ba uite că n-am să alerg după sanie!” îşi spuse Sinţov, simţindu-se năpădit de
gînduri cu totul opuse acelora care-i veneau în cap înainte, ori de cîte ori visa la o
întîlnire cu Serpilin ca la un lucru irealizabil. Treptat şi pe neobservate se
obişnuise cu gîndul du-reros, dar plin de mîndrie, că soarta lui trebuie să se
hotărască just şi fără această întîlnire, să se hotărască nu pentru că s-a găsit un
martor al trecutului său, ci pentru că există oameni care ştiu cum luptă el în pre-
zent: şi Malinin, şi comandantul batalionului, şi Karaulov, şi Komarov cel care
tuşeşte acum, acolo în spate...
A fost o vreme cînd cerea bunăvoinţa soartei: un asemenea dar i s-a părut
odinioară întîlnirea lui cu Liusin. E drept că mai tîrziu această întîlnire s-a do-
vedit a fi mai curînd o lovitură a soartei, decît un dar al ei. Dar chiar şi după asta
el tot a continuat să spere în bunăvoinţa soartei, în posibilitatea ca totul să se lă-
murească dintr-o dată, şi, de cele mai multe ori, în asemenea ocazii îşi amintea
de Serpilin.
 Acum însă dorea ca totul să-şi urmeze cursul firesc, să meargă aşa cum merge,
şi în rezolvarea problemei lui să se acorde încredere nu generalului Serpilin, care
l-a cunoscut pe politrucul Sinţov încă pe cînd acesta îşi avea carnetul de partid în
buzunarul bluzei, ci să i se acorde toată încrederea lui însuşi, ostaşului de rînd
dinainte şi sergentului-major de acum, care alături de mii şi mii de alţi oameni ca
şi el n-au cedat nemţilor Moscova, ba chiar i-au pus pe goană.
Avea certitudinea că merită acest lucru, şi nici chiar o nouă amînare, un nou
refuz tot n-ar fi putut clinti într-însul această încredere în forţa şi dreptatea sa.
Da, acolo, în cererea lui, amintea de numele lui Serpilin, şi dacă lucrul acesta va
fi luat în seamă, dacă hîrtia îi va fi arătată generalului şi dacă Serpilin va socoti
necesar să-l cheme — cu atît mai bine, va fi foarte bucuros. Dar nu va fugi după
sanie.
— E-n regulă, spuse Malinin, neputînd ghici adevăratele gînduri ale lui Sinţov.
Îndată ce se va ivi o clipă de răgaz o să vă aranjăm o întrevedere. Nu te mai ne-
căji!
Sinţov ar fi vrut să-i dezvăluie lui Malinin toate gîndurile sale, să i le spună cu
sinceritatea pe care acesta avea tot dreptul să conteze; dar să-i spună pur şi
simplu că n-are nevoie de nici o întrevedere ar fi însemnat doar să-l
nedumerească, iar să-i explice totul amănunţit nu se simţea în stare acum: prea îl
orbea zăpada, prea sufla tare vîntul, prea greu îi era să înfrunte viscolul, tot mai
greu şi mai greu cu fiecare pas.
CAPITOLUL AL NOUĂSPREZECELEA

Înaintînd fără oprire, la căderea nopţii batalionul lui Reabcenko mai ocupă trei
sate: două arse pînă la temelie, iar ultimul numai pe trei sferturi. Cînd ajunseră în
preajma acestuia din urmă, satul mai era întreg. Apoi însă, cînd a început
schimbul de focuri, deodată s-au aprins primele case, iar peste o oră ardea
jumătate din sat.
Priveliştea aceasta i-a silit ca, în pofida focului crîn- cen al nemţilor, să
pătrundă totuşi în sat şi să împiedice ca incendiul să-l mistuie pe de-a-ntregul.
Prea înnebunitor de limpede se petrecea totul sub ochii lor: în timp ce unii nemţi
trăgeau de zor cu mitralierele prin am- brazurile tăiate direct în pereţii caselor,
ceilalţi alergau prin sat şi puneau foc. Ici-colo, printre flăcări, apăreau pentru o
clipă siluetele lor fugind de la o casă la alta. Ticăloşia aceasta stîrni în oameni
atîta furie încît, după ce pătrunseră în sat, mai aflară într-înşii destulă putere
pentru a desface bîrnele cuprinse de flăcări şi a stinge incendiile mai puţin
avansate.
Apoi însă îi ajunse o oboseală atît de cumplită, încît chiar dacă Reabcenko nu
le-ar fi ordonat să se culce, oamenii tot n-ar mai fi fost în stare să facă nici un pas
mai departe.
 După ce a instalat siguranţa, Reabcenko ordonă comandanţilor de companii să
fiarbă ceaiul, unde se putea, să hrănească oamenii, şi, mai cu seamă, să vegheze
ca toţi să se culce cît mai curînd. Dar majori- tatea oamenilor erau atît de frînţi,
încît, umplînd pînă la refuz casele rămase întregi, se prăvăliră ca morţi şi
adormiră îndată, nemaifiind în stare nici măcar să îmbuce ceva.
Reabcenko se temea că în timpul nopţii Bagliuk ar putea trimite batalionul mai
departe la ofensivă. Se ruga la toţi sfinţii să nu primească un asemenea ordin
pentru ca oamenii să se poată odihni cît mai mult.
În stînga lor, la orizont, deasupra gării Voskre- senskoe, prin perdeaua
viscolului se ridica o lumină sîngerie de incendiu. La ora două după miezul
nopţii din direcţia gării apăru sania lui Bagliuk, în care se afla şi generalul
Serpilin; el ceru ca Malinin şi Reabcenko să scoale îndată batalionul.
Celelalte două batalioane ale lui Bagliuk atacau de peste trei ore staţia de cale
ferată şi nu izbuteau s-o cucerească. Nemţii se apărau cu desperare, şi sub ochii
lor începuseră să dea foc gării, întocmai ca şi în satul pe care-l cuceriseră acum.
Locotenentului-major Reabcenko i se cerea să-şi scoale batalionul şi, făcînd un
ultim efort — un salt de şapte kilometri, să taie drumul pe care nemţii îşi scoteau
din gară formaţiile de spate. Dacă va izbuti să le taie drumul, sau cel puţin să iasă
pînă la el, nemţii vor lăsa baltă gara şi vor începe retragerea.
Aşa punea problema Bagliuk. Iar comandantul diviziei nu întrebă decît un
singur lucru: cît timp le trebuie, lui Malinin şi Reabcenko, să-şi scoale oamenii.
Reabcenko recunoscu cinstit: „Jumătate de oră”. Se aştepta la o explozie de
strigăte, dar prefera să îndure şi asta decît să fie nesincer. Oricum, în mai puţin
de jumătate de oră tot nu va reuşi să-şi ridice şi să-şi încoloneze oamenii. Slavă
domnului şi pentru atît, după toate cîte le făcuseră ieri şi astăzi.
Bagliuk era, se pare, cît pe ce să ridice glasul. Dar comandantul diviziei i-o luă
înainte şi, uitîndu-se la ceas, spuse liniştit:
— Bine, vezi numai ca jumătatea dumitale de oră să fie cu adevărat o jumătate
de oră!
Reabcenko şi Malinin salutară şi porniră să execute greaua lor sarcină. În starea
în care se aflau oamenii nu-i putea deştepta decît un lucru extraordinar: o
lavină, o inundaţie, un incendiu, şi, fireşte, războiul, care în orice zi de luptă
reuneşte şi cuprinde în el cele trei calamităţi atît de ameninţătoare în timp de
pace.
Peste o jumătate de oră batalionul lui Reabcenko, numărînd acum, după două
zile de ofensivă, numai şaptezeci de oameni, se încolonă în două şiruri ine- gale.
În zare, pălălaia incendiului lumina mai viu ca înainte.
Reabcenko dădu comanda „drepţi”, şi Serpilin se apropie de batalionul aliniat.
El repetă pe scurt întregului batalion ceea ce Ba- gliuk spusese înainte numai
comandantului şi comisarului, şi mai spuse oamenilor că, acum, de ei depind
două lucruri: ca acolo, la staţia de cale ferată să mai rămînă ceva afară de fum şi
cenuşă, pentru ca localnicii — femei şi copii — să aibă mîine un adăpost; şi al
doilea: de ei depinde ca tovarăşii lor să nu cadă jertfă în preajma acestei staţii de
cale ferată. Sînt aproape patru ore de cînd ei atacă mereu şi n-o pot lua, dar
nemţii vor fugi şi singuri de îndată ce batalionul le va ieşi în spate şi le va tăia
drumul.
El, comandantul diviziei, ştie că ei au îndeplinit cu toţii ordinul primit
dimineaţa şi au făcut astăzi tot ce le-a stat în putere, totuşi îi roagă să mai facă
un efort şi să taie fasciştilor calea de retragere.
— Asta-i rugămintea mea. O mare rugăminte, spuse el, încheindu-şi scurta
cuvîntare; şi cu toate că după tonul vocii cuvintele lui se deosebeau prea puţin de
un ordin, cu toate că ar fi putut spune pur şi simplu: acesta e ordinul meu — el
a folosit totuşi vorba „rugăminte”. Şi dacă nu chiar în fiecare din oamenii aceştia
osteniţi, dar în orice caz în inima multor dintre ei tresări ceva datorită acestui
cuvînt, măcar că un cuvînt nu rămîne decît un cuvînt, iar ei trebuiau să
părăsească acel adăpost cald cîştigat cu preţul sîngelui, pentru a înfrunta iarăşi
viscolul şi a da iarăşi piept cu nemţii.
— Tovarăşe general, batalionul va îndeplini misiunea pe care i-o daţi! O va
îndeplini şi pînă în zori vă va raporta de executare — spuse Reabcenko cu glas
răsunător, vrînd parcă să acopere cu voioşia şi timbrul vocii sale tăcerea
posomorîtă în care era cufundat batalionul.
Apoi dădu comanda, şi coloana se puse în mişcare.
Serpilin stătea în marginea drumului, se uita cum trec ostaşii prin dreptul lui, şi
pe chipul său, la fel de obosit ca şi al lor, se aşternea o expresie de recunoştinţă
pentru oamenii aceştia şi o înţelegere deplină a întregului efort
 pe care-l făceau ei acum. Dacă ar fi fost în locul lor, ar fi făcut şi el acelaşi
lucru, dar asta nu-l împiedica să preţuiască devotamentul şi sacrificiul lor. Oare
dreptul de a ordona exclude nevoia imperioasă de a fi recunoscător unor oameni
cărora, conform disciplinei militare, nu le rămîne altceva de făcut decît să
execute necondiţionat ordinele date de tine? Şi oare tu însuţi, executînd tot aşa de
necondiţionat alte ordine, deopotrivă de grele şi pentru tine, nu aştepţi adesea să
vezi recunoştinţă în ochii celor ce te privesc?
Cînd coloana se scurse aproape în întregime prin faţa lui Serpilin, el îşi aminti
că, încă de pe cînd oamenii abia se adunau, privirea îi fusese atrasă de un ostaş
foarte înalt de la flancul drept. E normal ca un ostaş din flancul drept să fie înalt,
şi atenţia îi fusese atrasă nu de faptul că omul era atît de înalt, ci cu totul de
altceva: chipul acela i se părea cunoscut... Acum, cînd coada coloanei trecea prin
dreptul lui, Serpilin îşi aminti din nou de chipul acela, dar îl uită de îndată ce
vocea lui Bagliuk îi curmă şirul gindurilor cu o întrebare: e destul să lase de pază
aici în sat un singur pluton?
— Pe cine să păzească, mă rog? întrebă Serpilin, în- torcîndu-şi ochii spre el.
Pe mine sau pe dumneata? Dacă pe dumneata, atunci ia-ţi plutonul pentru că vei
merge împreună cu comandantul batalionului şi nu te vei întoarce pînă cînd nu-
mi vei putea raporta că ai tăiat drumul de retragere al nemţilor! Iar dacă-i vorba
să mă păzească pe mine — nu-i nevoie, pentru că plec imediat înapoi la staţia de
cale ferată şi am să rămîn acolo, la batalioanele dumitale, pînă cînd o cucerim.
— N-aveţi de gînd să mutaţi aici punctul de comandă al diviziei, tovarăşe
general? — întrebă Bagliuk, arătînd cu mîna spre sat, dar nu manifestă nici o
mirare că Serpilin îl trimite împreună cu batalionul lui Reab-cenko.
— Spre dimineaţă am să-l mut. Dar compania de comenduire a statului-major,
cum vine, am s-o trimit la staţie. Aşa că pînă-n zori lasă aici trei ostaşi de-ai du-
mitale, doar ca să nu rămînă satul gol. Iar toţi ceilalţi
 — înainte! Şi peste cinci minute să nu mai văd pe aici nici un om în plus!
Bagliuk lăsă comandantului diviziei trei oameni, sania lui cu ostaşul care o
conducea, cel cu automatul la piept, iar el, vîslind anevoie cu pîslarii prin zăpadă,
porni să ajungă din urmă batalionul plecat.
După ce mai urmări cîteva clipe din ochi coloana care se îndepărta, Serpilin,
înainte de a pleca înapoi la staţia de cale ferată, intră în cea mai apropiată
izbă.
În odaie se încălzeau cîţiva sinistraţi: femei şi copii. Serpilin le dădu bineţe,
închise uşa şi, scoţîndu-şi căciula în prag, îşi frecă ostenit creştetul capului cu
toată palma. Simţea nevoia imperioasă să-şi găsească imediat un colţişor în
această odaie încălzită de răsuflarea oamenilor, să se trîntească jos şi să adoarmă
pe loc.
O femeie în vîrstă stătea aplecată asupra unei mese şi-i răzuia tăblia cu un cuţit.
— Ce faci acolo? o întrebă Serpilin.
— Curăţ urmele nemţilor, răspunse ea fără să-şi ridice ochii, şi urmă să
răzuiască masa cu înverşunare. Au dormit pe masă, ca neoamenii! Apoi îşi
dezdoi spinarea, ridică ochii spre Serpilin şi se porni să povestească febril cum i-
au ucis nemţii feciorul cel mic; în ajun, băiatul voise să mîne vaca în pădure,
nemţii l-au ajuns din urmă şi l-au împuşcat. Vorbea repede şi ochii îi sclipeau de
parcă s-ar fi aşteptat că îndată ce va termina de spus ce are pe suflet el, Serpilin,
se va apuca şi va îndrepta totul.
— Mulţi oameni au pierit în satul vostru, mulţi au ucis şi schingiuit ei aşa?
întrebă Serpilin, după ce izbuti să se stăpînească.
Care mai de care, întrerupîndu-se una pe alta, fe- meile începură să povestească
pe cine şi în ce împrejurare au ucis fasciştii cît timp au stat acolo, iar Serpilin,
rezemat de tocul uşii, asculta şi se simţea copleşit de o ură nouă, deşi s-ar
părea că la ura care se adunase în el împotriva cotropitorilor nu se mai putea
adăuga nimic.
— Tovarăşe general, raportă, deschizînd uşa din spatele lui Serpilin, ostaşul cu
automat la piept, cel pe care-l lăsase Bagliuk cu sania — au fost prinşi doi
fascişti, erau ascunşi într-o pivniţă. Ce să facem cu ei?
— Rămîneţi cu bine, se plecă Serpilin în faţa fe-meilor. Mîine, cînd vom aduce
alimente, o să distribuim cîte ceva pentru copii. Apoi îşi puse căciula în cap şi
ieşi în urma ostaşului cu automatul. — Unde-s nemţii?
Şi-i văzu îndată. Stăteau zgribuliţi între cei doi ostaşi care-i prinseseră. Erau
încălţaţi cu bocanci, purtau mantale subţiri, aveau bonetele trase pe urechi şi tre-
murau, pătrunşi de ger pînă la măduva oaselor.
— Aus welchem Division?1 întrebă Serpilin.
Unul din nemţi răspunse că face parte din divizia o sută paisprezece.

1
 Din ce divizie? (în limba germană) (n. t.).
 — Und Sie?1
Celălalt răspunse că şi el e din o sută paisprezece.
— Was machen Sie hier?2
Nemţii tăceau, dar în locul lor, înţelegînd perfect sensul întrebării, răspunse
unul dintre ostaşii care îi prinseseră.
— Eu aşa cred, tovarăşe general, că ăştia sînt din acele Feuer-Komando,
echipe de incendiatori. S-or fi pierdut în ultima clipă şi s-au ascuns.
— Zeigen sie ihre Hände!3 — le ceru Serpilin cu asprime.
Unul dintre nemţi se trase înapoi, neînţelegînd ce i se cere. Celălalt rămase
nemişcat.
— Arătaţi-mi mîinile — repetă Serpilin în nemţeşte, şi făcu un pas spre el.
Neamţul care rămăsese nemişcat îşi întinse spre el amîndouă mîinile. Ostaşul
de lîngă el dădu chiar să-l îmbrîncească: de ce şi-o fi băgînd ăsta mîinile sub
nasul generalului? Dar Serpilin îl opri.
— Und du?4 strigă Serpilin şi, plecîndu-se de la înălţimea lui pînă la mîinile
întinse ale celuilalt neamţ, i le mirosi.
Mîinile amîndurora miroseau a petrol. Nemţii tăceau. Unul tremura ca frunza,
celălalt încremenise de desperare în faţa morţii inevitabile.
— Împuşcaţi-i, la toţi dracii! ordonă Serpilin ostaşilor şi, întorcîndu-se brusc,
porni spre sanie.
Pe drum apărură două siluete. Oamenii mergeau împotriva vîntului şi îşi apărau
faţa cu mîinile. Unul dintre ei mări pasul şi se apropie de Serpilin; peste o clipă îl
ajunse şi celălalt. Erau şeful transmisiunilor diviziei şi comandantul companiei
de comenduire.
— În sfîrşit iată-vă şi pe voi! spuse nemulţumit Serpilin adresîndu-se şefului
transmisiunilor. Mai bine mai tîrziu decît niciodată! Întindeţi pînă aici legătura!
Mîine, punctul de comandă va rămîne aici cel puţin o jumătate de zi, în funcţie
de situaţie! Şi îndată ce vei obţine legătura să-i comunici lui Rtişcev că eu am să
mă aflu în preajma staţiei Voskresenskoe, pînă cînd o vom cuceri. Rtişcev unde
este, a pornit la drum?
— N-a pornit, tovarăşe general, răspunse după o scurtă codire şeful
transmisiunilor. Statul-major e în drum, dar colonelul Rtişcev a fost sfîrtecat de o
mină.
— Rănit? — sări Serpilin. L-aţi evacuat?
— Nu, a murit pe loc, tovarăşe general.
— Ptiu, drace! exclamă furios Serpilin şi se plesni cu amîndouă palmele peste
poalele îngheţate ale scurtei. Oricît de mult se străduise să-şi alunge din minte un
1
 Şi dumneata? (în limba germană) (n. t.).
2
 Ce faceţi aici? (în limba germană) (n. t.).
3
 Arătaţi-mi mîinile! (în limba germană) (n. t.).
4
 Şi tu? (în limba germană) (n. t.).
gînd sîcîitor acesta continua să-l obsedeze: încă de la prima lor întîlnire i se
păruse că Rtişcev, cu ochii lui trişti, nu mai are mult de trăit, că va fi ucis: o ci-
tise în ochii omului şi uite, parcă îi cobise! Aşa s-a şi întîmplat! N-a supravieţuit
decît cu o săptămînă comandantului său de divizie...
Îi părea rău de Rtişcev şi se simţea tulburat din pricina presimţirii care se
înfăptuise. Dar nu întrebă decît un singur lucru:
— Cine l-a înlocuit? Sişkin?
— Da.
— Atunci transmite-i lui tot ce ţi-am spus. Iar dumneata, Rîbakov — se adresă
Serpilin comandantului companiei de comenduire — continuă marşul spre Vos-
kresenskoe! Sînt tare îngheţaţi oamenii?
— Tare, tovarăşe general!
Ostaşii companiei se apropiaseră şi aşteptau strînşi în spatele generalului. Era
rezerva lui, care nu participase la luptă nici în ajun şi nici astăzi.
— Cincisprezece minute pentru încălzire — şi porniţi spre Voskresenskoe!
— În ce direcţie? întrebă amărît comandantul companiei, care crezuse că în
sfîrşit au ajuns la destinaţie, dar acum vedea că trebuie să continue înaintarea.
— În ce direcţie? În direcţia focului, acolo unde se duce lupta.
— Dar pe ce drum? — întrebă tot atît de necăjit comandantul companiei, care
încă nu redevenise stăpîn pe sine.
— Pe nici un drum. Uite pălălaia, aceea vă e direcţia! Acolo să ajungeţi! Şi fără
zăbavă. Eu vă aştept acolo — mai spuse Serpilin şi, îndreptîndu-se spre sanie,
mai auzi cum, aproape de tot, în spatele primei case, trosni un foc de puşcă, apoi
încă unul... Nemţii din Feuer-Kommando fuseseră împuşcaţi.
„Va trebui să scriu... Şi acum nu numai soţiei lui Orlov, ci şi soţiei lui Rtişcev...
Ce repede se petrec aceste lucruri... — îşi spuse el cu amărăciune: iar mai tîrziu,
instalat în sanie, mai ridică o dată ochii spre focul din zare şi îşi aminti alarmat
de Bagliuk: — De le-ar ieşi mai repede în spate! Pînă ce nu va ieşi acolo, n-o să
putem lua Voskresenskoe.”

Şi într-adevăr, nu puteau să ia staţia de cale ferată Voskresenskoe cu nici un

preţ. De fiecare dată, cu focul mitralierelor şi aruncătoarelor de mine, nemţii
trînteau în zăpadă lanţurile de trăgători ale infanteriei noastre care se ridica la
atac; între timp puneau foc localităţii, metodic, casă cu casă; incendiau totul fără
cruţare. Îţi venea să-ţi muşti pumnii de furie, privind la cele ce se petrec.
Serpilin sosi pe poziţie tocmai cînd un nou atac se poticnea, şi oamenii fură
siliţi să se întindă iarăşi pe zăpadă, chiar în faţa staţiei. Dacă ar fi avut la
îndemînă măcar cîteva tunuri, poate că ar fi reuşit chiar şi cu acele lanţuri rare să
pătrundă în staţie, după ce ar fi neutralizat cuiburile de mitralieră. Dar n-aveau
nici un tun, artileria lor se înzăpezise undeva în urmă, prin viscol, şi nu dădea
nici un semn de viaţă. Comisarul diviziei, rămas aici să ţină locul comandantului,
cît timp acesta fusese plecat cu Bagliuk, nu se mai putu stăpîni şi strigă că pleacă
el însuşi înapoi să aducă de guler cel puţin o baterie! Nu mai suporta să vadă
cum pier degeaba oamenii, însăilînd atac după atac, în vreme ce gara continuă să
ardă sub ochii lor.
Serpilin nu se opuse: măcar de-ar reuşi să aducă vreo baterie! Aveau nevoie de
tunuri ca de aer.
Comisarul încălecă şi se pierdu în viscol. Iar Serpilin ordonă încetarea
atacurilor. Nu ştia ce se va întîmpla mai întîi: va apare artileria sau va reuşit
Bagliuk să le cadă nemţilor în spate. Dar fără una din aceste soluţii staţia nu
putea fi luată.
Gerul se înteţea mereu, dar Serpilin nu-l observa. Punctul lui de comandă
provizoriu era situat chiar pe calea ferată, la o jumătate de verstă de staţie, într-un
canton de cărămidă. Dar el nu intră în adăpost, ci rămase tot timpul afară,
ferindu-se în spatele zidului de explozia minelor lansate de nemţi în acea
direcţie. Încordat şi furios, nemaiputîndu-se desprinde de priveliştea localităţii
cuprinse de flăcări, se gîndea mereu la Bagliuk. În cel mult o oră, chiar pe o
vreme ca aceea, Bagliuk trebuia să iasă la şosea în spatele nemţilor, dacă nu va fi
împiedicat de ceva. Ce l-ar putea împiedica? Foarte simplu: chiar şi două-trei
mitraliere bine dispuse, care să acopere şoseaua, l-ar putea împiedica. Şi încă
cum! Şi va trebui să mai piardă o oră, dacă nu două, pînă să întoarcă aceste
mitraliere şi să le distrugă! Dar chiar dacă Bagliuk va ieşi la vreme unde trebuie,
tot vor trebui să aştepte o oră întreagă şi să privească neputincioşi cum se întinde
vîlvătaia.
Şi nici compania de comenduire nu mai venea odată! Tocmai această companie
voia s-o arunce Serpilin la atac în momentul cînd Bagliuk avea să apară pe neaş-
teptate în spatele nemţilor! Îi acordase comandantului companiei un popas de
cincisprezece minute. Şi, potrivit ceasului, ar fi fost timpul ca Rîbakov să fie
acolo. De nerăbdător ce era, Serpilin trimise un om în întîmpinarea companiei, ca
să-l mai grăbească pe Rîbakov.
În această stare de agitaţie şi enervare îl găsi acolo, în spatele cantonului de
cale ferată, Maximov, care sosise de la armată. Comisarul îşi lăsase maşina
înzăpezită la vreo cinci kilometri de acolo şi venise pe jos. Era atît de plin de
zăpadă, încît la prima vedere Serpilin nici nu-l recunoscu. În spatele lui
Maximov se mai vedea cineva.
— Ei, cum merge, Feodor Feodorovici? — întrebă vesel Maximov, ştergîndu-
şi faţa şi scuturîndu-şi căciula de zăpadă. — Cum stai cu Voskresenskoe? Mai ai
mult? Comandantul a ordonat să-ţi dau ghes. Spune că termenul calendaristic a
cam trecut!
— Calendarele mint! se răsti Serpilin.
Starea sufletească a lui Maximov nu se prea potrivea cu a comandantului
diviziei. În urmă cu trei ore, cînd plecase de la punctul de comandă al armatei,
Maximov ştia că pînă la căderea nopţii rezistenţa nemţilor fusese mai peste tot
înfrîntă, şi vecinii lui Serpilin se avîntaseră acum înainte, ba chiar erau pe cale
să-l depăşească. Cu toate că înainte de plecare, comandantul armatei îi spusese că
de la Serpilin n-a mai primit de mult nici un raport (,,Du-te, vezi, mi se pare că s-
a poticnit în faţa staţiei Voskresenskoe!”), Maximov, cuprins de optimismul
general, socotise că pînă va ajunge la faţa locului, Voskresenskoe va fi fost luat!
Chiar şi acum, cînd se convinsese că s-a înşelat, că Voskresenskoe n-a căzut şi
arde din toate părţile, lui tot i se mai părea că lucrurile se vor aranja foarte sim-
plu: încă un atac, şi localitatea va fi a noastră, aşa că nu-i va mai rămîne nimic
decît să raporteze că divizia treizeci şi unu, care-şi începuse cu atîta succesi ofen-
siva, continuă să fie la înălţime.
Serpilin, dimpotrivă, încă nu ştia cum stau lucrurile la vecinii săi, şi chiar dacă
ar fi ştiut şi s-ar fi bucurat, asta nu i-ar fi uşurat situaţia... El ştia doar atît: că pînă
acum încă n-a executat ordinul, s-a poticnit în acest blestemat Voskresenskoe, a
încercat să-l întoarcă şi pe la dreapta, şi pe la stînga, n-a reuşit, s-a poticnit din
nou, a pierdut oameni în atacuri frontale, şi abia tîrziu, după mai multe nereuşite,
a aruncat acel batalion într-o întoarcere adîncă, aşa cum o cerea situaţia.
Acum însă trebuia să se ţină dîrz şi să aştepte ori apariţia lui Bagliuk, ori
sosirea tunurilor, sau şi mai bine — pe amîndouă.
Cu toate că Serpilin alergase toată ziua să împingă înainte ba pe Bagliuk, ba pe
ceilalţi comandanţi de regimente, acum, cînd alţii veniseră să-l împingă pe el,
Serpilin se înfurie. Şi nu ascunse lucrul acesta, era furios pe sine însuşi şi pe
Maximov cu întrebările lui stupide: „Ei, ce faci, mai ai mult?”.
— A cuceri localităţi, nu-i totuna cu a fierbe ouă, tovarăşe şef al secţiei politice
a armatei — spuse el lui Maximov. — Trei minute — ouă moi, cinci minute —
ouă tari! Dacă n-am trage decît noi s-ar putea calcula totul la minut... dar vezi că
mai trag şi nemţii, dar-ar dracii-n ei să dea!
Şi, ca pentru a-i confirma vorbele, o mină nemţească veni să explodeze la mai
puţin de o sută de metri în faţa cantonului.
— Bine, dar de ce nu ataci, ce mai aştepţi? întrebă stăruitor Maximov, şi asta
nu pentru că l-ar fi supărat răspunsul lui Serpilin, ci pentru că ardea de dorinţa
ca, măcar după sosirea lui aici, Voskresenskoe să fie luat. Era gata să facă orice
pentru asta, chiar şi să ridice el însuşi oamenii din zăpadă şi să pornească în
fruntea lor la atac!
— Îi întorc cu un batalion, răspunse Serpilin. — Dar oamenii sînt osteniţi, e
viscol, merg şi ei cît pot de repede. Aştept să iasă la şosea, în spatele nemţilor.
— Dar Permeakov unde e? întrebă Maximov de comisarul diviziei. — La
celelalte regimente?
— Nu, tot aici, toţi sîntem aici... răspunse Serpilin. Doar să luăm o dată acest
Voskresenskoe, lua-l-ar... — şi nu se putu opri să nu înjure. — Aici e buba. Cînd
o cădea staţia, se va deschide drumul şi în faţa celorlalte regimente. Comisarul s-
a dus după artilerie, că ne-a înghiţit-o viscolul. Dacă-mi face treaba asta am să-i
fiu recunoscător toată viaţa, pînă la pămînt am să mă închin în faţa lui, doar să-
mi aducă odată tunurile!
— Aşadar, te-mpaci bine cu el? întrebă Maximov.
— Facem fiecare ce putem — mormăi Serpilin şi, în- tinzînd înciudat mîna
spre localitatea cuprinsă de flăcări, adăugă: — Doar un ticălos ar putea să nu se
împace eu cineva în asemenea împrejurări. Or nici el şi nici eu nu sîntem ticăloşi,
slavă domnului! Cînd şefii nu se împacă între ei, doar ostaşii au de suferit!
— Arde şcoala feroviarilor! strigă deodată omul care venise cu Maximov; pînă
atunci stătuse deoparte, dar acum se apropiase şi privea amărît incendiile cu
palma streaşină la ochi.
— Nu ieşi de după canton, ai grijă, nu-i mare lucru să te plesnească vreo mină!
îi strigă Serpilin.
La început crezuse că Maximov a adus eu el vreun instructor al secţiei politice,
acum însă recunoscu în acest om imprudent pe secretarul comitetului raional.
Dimineaţa se văzuseră în treacăt pe străzile oraşului abia eliberat; staţia aceasta
de cale ferată ţinea şi ea tot de raionul lui, şi Serpilin îşi aminti abia acum că
secretarul îl întrebase cînd crede că va elibera Voskresenskoe. Asta se petrecuse
în dimineaţa aceleeaşi zile. „Oare într-adevăr astăzi să fi fost? se întrebă Ser-
pilin. E posibil oare?... Nu, parcă nu astăzi, ei dumnezeu ştie cînd, că prea s-au
întîmplat multe de atunci!”
— Nu te-am recunoscut, spuse el. Ai să te îmbogăţeşti!
— Nu prea se arată!... răspunse posac secretarul, ui- tîndu-se la incendiu şi,
nemaiputînd răbda, ieşi din nou de după colţul cantonului să vadă mai bine din
ce loc a izbucnit pălălaia de flăcări. Au dat foc magaziilor la gara de mărfuri... a
doua şi a patra! exclamă el tot mai amărît.
— M-a rugat să-l iau cu mine, spuse Maximov. Credea că s-a terminat cu... Dar
nu-şi sfîrşi fraza. Se apropie de Serpilin şi-l întrebă încet, aproape în şoaptă: Feo-
dor Feodorovici, totuşi cînd ai de gînd s-o iei?
Serpilin se uită la ceas.
— Îl aştept pe Bagliuk. Peste o jumătate de oră trebuie să iasă la şosea...
Trebuie, adăugă el.
— Ei, Bagliuk ăsta o să facă tot ce se poate! — spuse Maximov.
— Cine mai ştie acum ce şi cît poate face fiecare? — replică Serpilin. — E
foarte probabil că va face într-a-devăr tot ce poate, dar e posibil că altul în locul
lui ar fi făcut mai mult şi mai repede! Uite că şi eu am făcut astăzi tot ce s-a
putut, cel puţin aşa credeam. Dar e posibil că altul în locul meu ar fi luat de mult
Voskre- senskoe!
— Nu-i nimic, Feodor Feodorovici, ai să-l iei — spuse Maximov, simţind că
tocmai acest lucru trebuia să i-l spună lui Serpilin. — Ai văzut dimineaţa cum
nu-i reuşea nimic lui Davîdov? Dar acum trei ore a raportat că a luat
Ekaterinovka.
— Nu mai spune! Bravo lui!
— Diviziile o sută douăzeci şi trei şi nouăzeci şi doi au înaintat şi ele... (aici
Maximov numi aliniamentele pînă la care au ajuns celelalte divizii).
— Da... — spuse Serpilin. Asta-i bine... foarte bine, repetă el, nefiind totuşi în
stare să-şi rupă gîndul de la staţia lui pe care nu izbutea s-o ia.
— Au dat foc şi celorlalte magazii, spuse secretarul comitetului raional,
aţintindu-şi mereu privirile asupra focului. — Îndată vor incendia şi silozul,
pălălaia a ajuns chiar lîngă el.
— Lasă, ce tot cobeşti? — îşi ieşi din fire Serpilin. Ce mă tot fierbi fără
apă?... Crezi că n-aş fi vrut să-ţi înapoiez staţia nevătămată! Tot necazul ce
mocnea în- tr-însul răbufni acum.
— Ştiu, dar uite-o că arde sub ochii noştri! strigă secretarul.
— Da, sub ochii noştri arde... repetă îndurerat Serpilin. — Am şi eu ochi...
În clipa aceea răsări din viscol comandantul companiei de comenduire,
Rîbakov. În spatele lui se vedeau siluetele oamenilor care se răsfiraseră în lanţ.
— Tovarăşe general, permiteţi-mi să vă raportez...
— Trebuia să-mi raportezi acum o jumătate de oră! îi reteză vorba Serpilin.
Trebuia de mult să pornesc atacul, şi dumneata nicăieri!
— Oamenii sînt din cale-afară de obosiţi, tovarăşe general.
— Ştiu.
Rîbakov stătea în faţa generalului ştiind că este vinovat, ştiind că a călcat
ordinul, că în loc de cincispre-zece minute, a dat oamenilor un popas de
patruzeci şi cinici de minute, socotind că dacă se vor odihni mai mult, vor putea
să recîştige timpul pierdut, dar oamenii erau atît de obosiţi, încît nici popasul
prelungit nu le-a fost de folos şi n-au mai putut recîştiga nici un minut. Rîbakov
ştia că este vinovat, dar mai ştia că n-a putut face altfel, că n-a vrut să facă decît
cum e mai bine, nu cum e mai rău. Pe lîngă asta mai ştia că oricît de aspru l-ar
ocărî comandantul diviziei, peste, douăzeci sau treizeci de minute tot el,
Rîbakov, se va duce cu compania lui la atac, căci oricît de vinovat ar fi, de la atac
n-o să-l înlăture nimeni. Şi în faţa acestei perspective Rîbakov nu se putea simţi
chiar atît de vinovat cum s-ar fi simţit, fără îndoială, în orice altă împrejurare.
Dar şi Serpilin înţelegea asta, aşa că stăpînindu-şi izbucnirea de necaz
provocată mai mult de nerăbdare, decît de mînie, îi ordonă liniştit lui Rîbakov să-
şi apropie cît mai repede oamenii şi să-i concentreze la atac acolo, în faţă. Şi-i
arătă cu mîna acoperişul unui hambar ce se iţea de sub zăpadă, chiar lîngă
punctul de comandă al batalionului.
Şi Rîbakov, uitîndu-se la faţa comandantului diviziei cu o privire de fel
speriată, ba chiar cu acea neatîrnare a omului căruia cu greu i s-ar putea cere
printr-un ordin mai mult decît are de gînd să dea el însuşi din convingere,
răspunse: „Am înţeles!” — şi porni spre oamenii săi, care se apropiau în rînduri
tot mai dese.
— Ascultă, Feodor Feodorovici! Ce-ar fi să mergem în fruntea ei? — spuse
Maximov, arătînd din cap spre compania care se scurgea, învăluită de zăpadă. —
Haide să mergem cu ea...
— Aşteaptă, Maximov, nu te grăbi... M-am grăbit toată ziua, dar acum... uite că
nu mă mai grăbesc, măcar că staţi amîndoi aici pe capul meu — spuse el
aruncînd o privire spre secretarul raionului de partid. — Ni s-au dat pe mînă
oameni vii, nu buturugi de lemn... n-am chef să-i arunc degeaba în foc... Să mai
răbdăm puţin. E greu să rabzi, dar să răbdăm totuşi. Bagliuk trebuie să iasă
curînd, o simt... Şi el înţelege ce însemnează pentru noi fiecare minut. Mă bucur
că ai venit la mine, dar nu mă zori, te rog.
— Bine, atunci barem să mergem acum, înainte de declanşarea atacului, pînă la
batalion, ceva mai în faţă, vrei? întrebă Maximov.
— Dar aici ce-i? Spatele armatei? Nu ne despart de nemţi nici cinci sute de
metri... Vrei să te apropii de ei cu încă două sute de metri?
— Da, vreau.
— Atunci, du-te... Eu rămîn aici. Am două batalioane, două mîini, trebuie să le
dirijez pe amîndouă...
Maximov crezuse că Serpilin ori va veni împreună cu el, ori nu-l va lăsa să
plece singur. Dar Serpilin nu putea suferi să fie reţinut el însuşi, şi nici nu-i
plăcea să reţină el pe alţii. Dacă Maximov vrea să se ducă Ia batalion — n-are
decît... Dacă sufletul îi cere să se avînte în luptă — n-are decît să se avînte. E un
om destoinic, îndrăzneţ. Şi-i foarte bine că se duce la batalion, nu strică să mai
vorbească cu oamenii înainte de atac! Dacă şi el, Serpilin, s-ar putea rupe în mai
multe bucăţi, ar rămîne şi aici, s-ar duce şi la batalioane, la amîndouă.
— Du-te, spuse Serpilin. Dar nu te îngropa acolo, mai adăuga el. Dar nu pentru
că vorbele acestea ar fi avut vreun sens deosebit, ci pur şi simplu pentru că îşi
amintise de moartea recentă a lui Rtişcev, măcar că Rtişcev murise astăzi la zece
kilometri mai înapoi, în spate, prin locuri pe care Maximov le străbătuse cu
bine...
— Tu rămîi aici? îl întrebă Maximov pe secretarul raionului de partid.
— Nu, vin cu tine, răspunse acesta şi-şi săltă puşca la umăr. Aşadar secretarul
avea şi puşca la el. Serpilin o observă abia acum.
— Pe unde s-o luăm? Spre hambarul acela? întrebă Maximov.
— Stai, o să vă conducă cineva, răspunse Serpilin şi strigă spre canton să i se
trimită un agent de transmisiuni.
— Da, bine că mi-am adus aminte... spuse Maximov, oprindu-se în aşteptarea
agentului. Fostul tău comisar Şmakov a sosit ieri la noi la armată. Ţi-a transmis
salutări.
 — Asta-i bună... poftim... Şmakov... Cum se face? — strigă bucuros Serpilin,
uitînd cu totul ce supărat fusese pe Şmakov atunci la spital, pentru scrisoarea lui.
De unde vine şi-n ce calitate?
— Spune că era comisar de regiment. A fost rănit acum vreo lună şi după
ieşirea din spital l-au chemat înapoi la Direcţia politică, la grupul de lectori.
— Iarăşi lector... ei, atunci înseamnă că e-n regulă: de-acum înainte totul va
merge ca pe roate în armata noastră — spuse Serpilin mai în glumă, mai în
serios.
Voia să-l întrebe pe Maximov dacă Şmakov a venit pentru mult timp la ei în
armată şi de ce s-a mulţumit să-i transmită salutări în loc să vină de-a dreptul la
el la divizie. Dar nu-i mai rămase timp pentru toate aceste întrebări. Agentul de
transmisiuni apăru în fugă, şi Serpilin îi ordonă să-l conducă pe tovarăşul
comisar de regiment pînă la comandantul de batalion.
Maximov plecă. Iar fix peste un minut în faţa lui Serpilin răsări, gîfîind, ud
leoarcă, comisarul diviziei. Per- meakov îşi ştergea faţa de sudoare şi de zăpada
care îi pudrase şuviţa de păr ieşită de sub căciulă, şi întreba ceva cu un glas atît
de răguşit, că la început Seipilin nici nu-l înţelese.
— Ei, cum merge? întrebă comisarul.
— Tot aşa cum ştii... Deocamdată a ajuns doar Rîba- kov. Dar la tine ce se
aude? întrebă la rîndul său Serpilin.
Dar nu mai era nevoie de răspuns; după expresia fericită de pe faţa comisarului
se vedea prea bine ce se aude la el. Făcuse pe dracu-n patru şi smulsese tunurile,
şi dacă te uitai la înfăţişarea lui îţi dădeai seama că le smulsese la propriu, nu la
figurat: probabil că se înhămase la ele cot la cot cu tunarii.
— E drept că n-am adus decît trei, nu patru — spuse el. — S-a şi început
instalarea lor, acolo, în stînga — şi arătă cu mîna spre locul unde erau tunurile.
— Artile- riştii s-au angajat să deschidă focul peste zece minute... Păcat că nu-s
toate patru; unul a alunecat într-o rîpă, nu l-au putut scoate... Sînt frînţi...
— Dă-l naibii, o să-l scoatem mai tîrziu. Îţi mulţumesc şi pentru astea trei — şi,
aplecîndu-se spre comisar, Serpilin îl sărută cu recunoştinţă pe omul acesta
vîrstnic şi obosit.
Pesemne că aşa-i războiul! Cu un minut înainte se gîndise la Şmakov, de care îl
legau atîtea lucruri ce nu se uită pînă la moarte! Şi totuşi, acum, deşi Şmakov se
afla aici, aproape, în cadrul armatei lor, el părea să fie undeva departe, peste mări
şi ţări, în timp ce omul acesta de lîngă el, pe care-l cunoştea de numai cinci zile,
îi era parcă şi mai aproape, căci îi uneau, ca printr-un fir, grijile şi necazurile
comune, atît de comune amîndurora, încît se socoteau cei mai apropiaţi oameni
din lume.
Deodată, de departe, de dincolo de staţia de cale ferată, de dincolo de vîlvătaia
incendiilor — de unde trebuiau să iasă Bagliuk şi Reabcenko — răsună în sfîrşit
ceea ce aştepta de mult Serpilin: un zvon de luptă îndepărtat, slab, dar totuşi
limpede.
— Bagliuk! — spuse Serpilin. Doar atît spuse, şi suspină de parcă i s-ar fi luat
de pe umeri cea mai mare, cea mai insuportabilă dintre poveri...

Malinin zăcea într-o baracă cu pămînt pe jos, pe un braţ de paie îngheţate care
începeau să se moaie. În dreapta şi-n stînga lui erau culcaţi sau şedeau alţi cîţiva
răniţi.
În sobă ardea, fîsîind şi scoţînd fum, o bîrnă lungă. Nu aveau topor, şi oamenii
au fost nevoiţi să bage bîrna cu un capăt în gura sobei, avînd grijă ca din cînd în
cînd s-o înfunde mai adînc.
Malinin stătea culcat şi asculta la cele ce se petrec înăuntrul său — la
junghiurile ascuţite din stomac, ca-re-l înţepau ca nişte cuţite — şi la cele ce se
petreceau dincolo de pereţii barăcii — la zgomotele luptei. Lupta ba se încingea,
ba se stingea, mutîndu-se treptat tot mai spre dreapta, în spatele nemţilor. După
toate semnele, staţia fusese luată, şi nemţii, continuînd să tragă, se retrăgeau tot
mai departe. Faptul că nemţii se retrăgeau era meritul lor, meritul batalionului lui
Reabcenko şi Malinin, pentru că batalionul lor ieşise totuşi la şosea în dreptul
barăcii acesteia părăsite şi acoperite de zăpadă şi lovise formaţiunile de spate ale
nemţilor care se retrăgeau din staţie. Acesta a fost începutul, curînd însă
batalionul a ocupat şoseaua şi a tăiat calea de retragere a nemţilor.
Malinin însă n-a mai participat la această din urmă operaţie: fusese rănit chiar
la începutul luptei, cînd batalionul lor atacase o coloană nemţească. Nemţii au
ripostat cu foc, şi un glonţ l-a nimerit în stomac. În adîncul sufletului său Malinin
se temuse întotdeauna tocmai de o asemenea rană. I se părea că o rană în stomac
înseamnă moarte. La asta s-a şi gîndit din prima clipă, şi cînd Karaulov s-a
repezit la el strigînd: „Stai să te pansez, tovarăşe politruc!” — Malinin i-a
răspuns răguşit: „Nu-i nevoie, s-a sfîrşit cu mine!”
Dar mai tîrziu, cînd se afla gata pansat (chiar de sanitara Kulikova, bătrîna
aceea care-i făgăduise mai demult să-l scoată din foc) şi sanitara îl tîra pe zăpadă,
iar Malinin îi spuse: „Lasă, că mă ridic în picioare” — se săltă într-adevăr în
coate, se ridică în picioare şi-şi zise: „Dacă sînt în picioare înseamnă că trăiesc!”
E drept că nu putu face decît trei paşi, după care căzu în braţele sanitarei şi ale
unui ostaş de lîngă ei. Dar din clipa aceea, din clipa în care a reuşit ca prin
minune să facă cei trei paşi, îndărătnic, n-a mai crezut că va muri.
Gîndul că nu va muri şi că era comisar de batalion, iar că în jur se aflau ostaşii
lui răniţi îl ajuta să suporte durerile şi să nu strige. Şi-i mai era de ajutor gîndul
că după rănire n-a devenit indiferent la tot ce se petrece în jur, aşa cum se
întîmplă cu oamenii mai slabi de înger. Continua să participe activ la ceea ce se
petrecea dincolo de pereţii barăcii, continua să asculte zgomotele luptei şi să
explice aşa cum se pricepea, cu glas întretăiat de durere, celorlalţi răniţi ce se
petrece afară.
Planul lui Serpilin se dovedi a fi just. De îndată ce batalionul lui Reabcenko
ieşise la drumul din spatele nemţilor, aceştia începură să se retragă în grabă din
staţie. Dar batalionul făcu chiar mai mult decît îi fusese ordonat să facă. Se
instală de-a curmezişul drumului şi respinse atacurile nemţilor, cărora le tăiase
calea de retragere, pînă cînd aceştia fură nevoiţi să-şi părăsească maşinile şi s-o
ia peste cîmp. Atunci Bagliuk, dîndu-şi seama de situaţie, îl lăsă pe Reabcenko
cu jumătate din oameni la şosea, iar el, cu cealaltă jumătate, porni peste cîmp
spre dreapta şi, ocupînd acolo în mijlocul nămeţilor un cătun fără nume, compus
din trei case, se instală pe poziţie şi deschise de acolo un foc viu cu cele cîteva
mitraliere pe care le avea, silind pe nemţi să-l ocolească din nou şi deci să se
afunde şi mai adînc în cîmpul înzăpezit. Mai mult decît atît nu mai fu în stare să
facă...
Felcerul şi Kulikova pansaseră pe răniţi, şi toţi laolaltă — răniţii care se puteau
mişca singuri şi ceilalţi, cu răni mai grave — se adunaseră în această baracă,
pentru că Reabcenko se temea să-i trimită acum, noaptea, în spate. Cei care erau
în stare să meargă s-ar fi putut rătăci pe viscol, iar pe ceilalţi, care trebuiau
transportaţi, ca Malinin de pildă, n-aveau cu ce să-i transporte. Pînă dimineaţa nu
se putea găsi vreun mijloc de transport, dar nu mai era mult pînă atunci. Şi apoi,
cine ştie unde s-au mai putut strecura nemţii în retragerea lor? Umblînd noaptea,
singuri, peste cîmp, răniţii ar fi putut da peste ei; şi numai la gîndul acesta îţi
îngheţa sîngele în vine.
Trecuse o jumătate de oră de cînd lupta de pe şosea se potolise. Numai acolo în
dreapta, unde Bagliuk ocupase cătunul fără nume, se mai auzea din cînd în cînd
cîte un foc, şi aici în faţă mai trosnea arar cîte o împuşcătură singuratică, trasă
probabil asupra unor nemţi izolaţi sau pur şi simplu asupra viscolului. Cîte nu
puteau să ţi se năzară în negura aceea?
Cu toate că soba era încinsă, în baracă era tot frig. Uşile fuseseră smulse din
ţîţîni, şi vîntul, umflînd mereu foaia de cort atîrnată în locul uşii, îngrămădise la
intrare un munte de omăt.
Kulikova pusese o găleată cu zăpadă în sobă, şi cu o gamelă împărţea răniţilor
apă. Apa era călduţă, murdară, şi pe faţa ei pluteau fire de paie.
Malinin ar fi vrut să bea, dar cu o rană în stomac nu ai voie să bei.
— Ascultă, Kulikova, o chemă el pe bătrînă sanitară. Cînd o să ai vreme, ieşi,
te rog, afară şi vezi dacă sergentul-major Sinţov e pe undeva pe aproape şi dacă
poate pleca de pe poziţie, să vină să mă vadă cît mai e linişte.
 — E-n regulă, spuse supărată Kulikova. Mai bine ai face să dormi puţin. N-ai
stat destul de vorbă cu oamenii?... Lasă că ai să tot stai de vorbă la spital cînd o
să fii în convalescenţă... pînă atunci ţi-ar face mai bine să taci din gură...
— Asta ca să nu-mi iasă sufletul pe gură o dată cu vorbele?
În golul uşii vuia viscolul; femeia se strecură afară, iar Malinin, după ce o
însoţi cu privirea, închise ochii şi-şi spuse că dacă şi în zilele următoare vor avea
tot atîtea pierderi ca şi în ziua aceea, fără o completare urgentă nu vor mai putea
lupta.
,,Ce-i asta? se întrebă el. Cîţi oameni se vor mai prăpădi, cîţi nu vor apuca să
vadă... Ce viaţă afurisită mai e şi asta, dacă în fiecare zi mor atîţia oameni?!” —
În gîndul său numise războiul viaţă afurisită. Şi fireşte că nu greşea, pentru că
războiul era într-adevăr o viaţă afurisită, cu toate că el singur se condamnase la
această viaţă afurisită şi socotea că altfel nici nu s-ar fi putut.
Apoi gîndul îi zbură la fiul său, care zăcea în spital cu mîna dreaptă amputată,
şi, fără să deschidă ochii, auzi cum o voce îl cheamă încetişor: ,,Alexei Deni-
sovici...” — cum îl cheamă, abia şoptit, vrînd pesemne să vadă dacă comisarul
nu doarme... Auzi şi deschise ochii, crezînd că a venit Sinţov. Dar în faţa lui se
afla nu Sinţov, ci Reabcenko. Comandantul de batalion era cu desăvîrşire
schimbat. Faţa lui tînără era năpădită de o barbă ţepoasă, roşcovană, şi din cauza
oboselii de moarte părea o faţă de om bătrîn. Stătea aplecat deasupra lui Malinin,
cu mantaua lui de cavalerist ruptă ferfeniţă şi mînjită de funingine încă din
timpul zilei, cînd stinsese incendiile cot la cot cu ostaşii săi. Mîna stîngă, cea
rănită înainte de începerea ofensivei, era bandajată cu o faşă neagră, iar cea
dreaptă se sprijinea într-o coadă de lopată; degetele de la piciorul drept îi erau
degerate în aşa hal, încît nu putea călca decît pe călcîi.
Aşa stătea în faţa lui Malinin comandantul său de batalion, locotenentul-major
Reabcenko, care trecuse prin atîtea, se tot retrăsese pînă cînd s-a oprit în faţa
Moscovei, şi acum, în sfîrşit, de două zile a început să înain-teze; aşa stătea
comandantul de batalion Reabcenko care fusese rănit de trei ori, dar de două ori
din trei n-a părăsit linia întîi, deşi e degerat, îngheţat bocnă şi tînăr, atît de tînăr
că i-ar putea fi fecior.
— Ia spune, cu ce treburi ai venit, tovarăşe comandant de batalion? — spuse el
fără să-şi dea seama că de slăbiciune şi de durere vorbeşte prea încet şi că numai
de aceea se aplecă Reabcenko atît de adînc în faţa lui. — De ce ai venit? mai
întrebă ei.
— Să văd ce fac răniţii.
— Cum se desfăşoară lupta?
— Normal. Reabcenko se uită la Malinin, apoi îşi ridică ochii spre ceilalţi
răniţi, şi prin vălul oboselii pe chipul lui apăru un zîmbet tineresc. Doar să pot
răbda pînă dimineaţa. Tare sînt curios să văd ce ispravă am făcut! Băieţii s-au
strecurat înainte şi spun că tot cîmpul e plin de maşini nemţeşti înţepenite în
zăpadă.
— Lasă, cînd s-o lumina, ai să le numeri, spuse Malinin.
Şi pentru că politrucul spusese ,,ai să le numeri”, în loc de „o să le numărăm”,
cum ar fi spus altă dată, Reabcenko îşi reaminti cu durere că peste foarte puţin
timp, îndată ce se va lumina de ziuă, vor sosi săniile (după care a trimis chiar el
să-i fie scoase din pămînt, din iarbă verde) şi Malinin va pleca de la el, din bata-
lionul lor, şi ei nu se vor mai vedea niciodată, deoarece chiar dacă i se va vindeca
rana de la stomac, la virsta lui şi după o rană atît de gravă, cu siguranţă că
Malinin nu va mai fi trimis pe front, cu atît mai mult într-un batalion din prima
linie. ,,Cum să-l mai trimită!” — gîndi Reabcenko. Dar de spus, nu spuse decît:
— Ei, cum te mai simţi? — pentru că alte cuvinte care să-i exprime toată
neliniştea nu găsi.
— Merge — răspunse Malinin. — Nu ne prăpădim noi aici. Stăm lîngă sobă şi
ne încălzim. Du-te de-ţi vezi de treabă, nu te mai îngriji de noi — şi, amintindu-
şi ce îi ceruse sanitarei, îl mai rugă şi pe Reabcenko să i-l trimită pe Sinţov, dacă
se poate. Are să-i spună ceva...
Reabcenko dădu din cap. Ştia despre ce este vorba: Malinin îi spusese.
— Iar tu du-te înapoi — mai spuse Malinin. — Om tînăr şi umbli ca un
patriarh, cu toiagul în mînă — şi zîmbi. Dar, din pricina unui nou acces de
durere, zîm- betul acesta apăru atît de schimonosit, încît Reabcenko simţi că-i
dau lacrimile. — Hai, du-te, du-te... — repetă Malinin, uitîndu-se cu asprime
drept în ochii lui umezi şi o repetă nu numai din buze, ci cu toată intensitatea
sentimentelor sale, de parcă ar fi vrut să-i spună: „Hai, du-te şi rămîi în viaţă,
trebuie să trăieşti, te rog, te rog foarte mult! Eşti încă tînăr, n-ai nici jumătate din
anii mei, tu trebuie să trăieşti! Dacă trebuie să trăiască cineva, apoi tocmai tu eşti
acela... Te rog, m-auzi tu, rămîi în viaţă, comandant Reabcenko!”
Şi Reabcenko se întoarse şi, sprijinindu-se în bastonul său improvizat, ieşi
grăbit din baracă, pentru că din toate priveliştile amare cît îi fusese dat să vadă în
război, priveliştea ostaşilor răniţi a fost întotdeauna lucrul cel mai greu de
suportat pentru comandantul de batalion. Reabcenko ieşi, iar Malinin rămase cu
privirea aţintită asupra foii de cort care se zbătea în golul uşii şi nu putea să
stăvilească valurile de zăpadă viscolită. Lîngă el continua să geamă jalnic şi
monoton un ostaş tînăr, rănit şi el la stomac, care cerea tot timpul să i se dea de
băut, deşi nici el n-avea voie să bea.
Malinin ceruse să fie chemat Sinţov pentru că îşi dădea seama că în curînd va fi
evacuat şi nu va avea un alt prilej de a-i vorbi lui Sinţov despre scrisoarea trimisă
la secţia politică a armatei. Acum însă, aşteptîndu-l pe Sinţov, el nu se mai
gîndea la asta, ci la sine însuşi fără batalion şi la batalionul său fără el.
Se simţea ca un om aruncat dintr-un tren în plin mers: cu cîteva minute înainte
mai mergea împreună cu ceilalţi, iar acum iată-l zăcînd la pămînt, cu ochii la
ceva uriaş care trece în goană pe lîngă el, ceva în care a fost şi el adineauri, dar
acum nu mai este şi nu va mai fi! Războiul îi desparte neîncetat pe oameni: une-
ori pentru totdeauna, alteori doar pentru o vreme; îi desparte cîteodată prin
moarte, altă dată prin schilodire sau rănire. Şi cu toate acestea, oricît de des le-ai
văzut toate, tot n-ai să poţi pricepe pînă la capăt ce anume înseamnă despărţirea
decît atunci cînd ea se abate asupra ta.
Era atît de obişnuit ca în batalion să nu se facă nimic fără el — şi uite că totul a
şi început să se facă fără el, şi oamenii nu mai au nevoie de el, ba dimpotrivă, se
grăbesc să-l încarce în sanie şi să-l expedieze în spatele frontului. Iar batalionul
îşi va continua înaintarea. Şi el nu-l va mai putea însoţi, nu va mai putea merge
cot la cot cu oamenii, nu-i va mai ajunge nici cu privirea, nici cu glasul — cu
nimic. Ce-ar mai putea face pentru ei? Nimic. Şi, deşi gîndindu-se la acestea
toate se gîndea fireşte şi la el — altfel nici nu se poate! — în general însă, sau
,,în principal”, cum se exprima adesea el însuşi în stilul său oarecum
funcţionăresc, nu se gîndea atît la sine, cît la ceilalţi. Şi gîndea aşa chiar şi acum,
cînd era rănit, într-o stare în care mulţi alţi oameni, de fel răi, ba chiar foarte
buni, încep din senin să se gîndească mai cu seamă la sine, ca pentru a recupera
toate acele zile şi nopţi de război, în care s-au gîndit atît de puţin la ei înşişi! Şi
probabil că intensitatea cu care pînă şi acum se gîndea mai mult la ceilalţi
oameni decît la sine era tocmai lucrul cel mai de seamă, trăsătura cea mai pu-
ternică din fiinţa lui, din fiinţa politrucului Malinin, om trecut de prima tinereţe
şi pe deasupra şi grav rănit.
Sinţov ştia de mai bine de două ore că Malinin e rănit în stomac, şi încă grav,
dar nu se putea repezi pînă la el la început pentru că era prins în viitoarea luptei,
iar mai tîrziu, cînd lupta se mai potoli, pentru că nu-şi putea părăsi poziţia fără
ordin.
Abia acum, după ce Reabcenko îi ordonase personal să se ducă, Sinţov veni la
Malinin şi, văzînd cît de rău arată comisarul, fără să vrea chipul lui căpătă o
expresie atît de jalnică, încît Malinin pricepu dintr-o dată: Sinţov îl socoteşte
iremediabil condamnat. Malinin îl pricepu şi se înfurie: nu putea să fie de acord
cu el.
— Ce te uiţi aşa la mine?... Nu eşti popă şi nu te-am chemat cu sfînta
împărtăşanie... Am să-ţi spun ceva — de aceea te-am chemat.
Sinţov îşi puse jos automatul şi se aşeză lîngă el.
Deşi foarte slăbit, acum că se înfuriase, şoapta răguşită a lui Malinin răsuna
mai tare, şi Sinţov desluşi fiecare vorbă.
— Îmi pare rău că nu te pot lăsa pe tine în locul meu, începu Malinin, privindu-
l drept în ochi.
Sinţov nu răspunse nimic. Ce să-i răspundă? Că doar nu era să-i mulţumească...
— Cînd ai să fii reprimit în partid, să nu pleci la redacţia aia a ta — continuă
Malinin, neluîndu-şi ochii de la el.
 „Nici nu mă gîndesc să plec la redacţie! Pentru asta mă zbat eu aici? Cum
puteţi să credeţi aşa ceva despre mine!” ar fi vrut să strige Sinţov, dar privirea lui
întîlni ochii lui Malinin şi el pricepu că Malinin nici nu s-a gîndit la asta, ci pur şi
simplu nu vrea ca el, Sinţov, să plece din batalion nici acum şi nici mai tîrziu! Ar
fi mai liniştit să ştie că Sinţov va rămîne mereu aici, în batalionul lor.
— Ascultă... uite de ce te-am chemat... spuse Malinin după o vreme, cînd îi
trecu accesul de durere. Nu i-o spuse de la început, ci mai tîrziu, pentru că so-
cotea că lucrul cel mai esenţial trebuia să-l spună la sfîrşit. De fapt însă pentru
Sinţov principalul era nu ceea ce urma să-i spună acum, ci ceea ce-i spusese la
început... — Ascultă, trebuie să ştii că... alaltăieri am scris la...
Dar în clipa aceea, aproape de tot, începură să pîrîie automatele nemţeşti şi se
dezlănţui şi o mitralieră de-a noastră. Sinţov nu numai că nu mai avu vreme să-şi
ia rămas bun de la Malinin, dar nici nu mai apucă să se gîndească la asta. Îşi
înşfăcă automatul, străbătu din trei salturi baraca şi pieri prin golul uşii, dincolo
de care zgomotul luptei creştea.
Malinin zăcea pe jos, ascultînd încordat şi sleit de puteri focurile de armă de
afară, la început dese şi puternice, apoi tot mai rare şi la urmă rare de tot, mai
surde şi, din ce în ce mai îndepărtate... Zăcea pe spate şi asculta împuşcăturile,
spunîndu-şi uşurat că atacul a fost respins şi lupta se sfîrşeşte. Nu putea să ştie că
atacul n-a fost respins şi lupta nu se sfîrşeşte, ci doar el, Malinin îşi pierde
cunoştinţa şi nu mai aude...
Cînd îşi veni în fire, în jurul lui totul era alb. Din cerul alb se cerneau fulgi rari
şi mărunţi, iar în dreapta şi-n stînga, cît vedea cu ochii, pînă departe la orizont, se
întindeau troiene albe. Era întins cu faţa în sus într-o sanie, şi sania se legăna lin,
lunecînd pe zăpadă. Alături de el, înghesuit într-însul, mai zăcea un om.
Deasupra capului său vizitiul ocăra cu un glas subţirel calul, iar la picioare, de-a
curmezişul săniei, şedea Karaulov, cu piciorul drept întins înainte, fracturat
probabil mai sus de genunchi, bandajat strîns peste o scîndurică şedea de-a
curmezişul şi fuma cu capul întors, ferindu-se de vînt.
În urma lor mai veneau două sănii pline de oameni; nu se putea distinge cine
conducea sania a doua, dar prima era condusă de un ostaş necunoscut cu un ochi
acoperit de un bandaj însîngerat.
Venindu-şi în fire, Malinin văzu totul, dar mai rămase cîteva clipe fără glas,
atent la durerea surdă, ceva mai suportabilă, din trupul său, durere pe care după
cea din ajun acum nici nu o mai socotea ca atare.
„Se pare că mai trăiesc”, îşi spuse el şi, înainte de a-l striga pe Karaulov,
încercă să-şi dea seama prin pipăit cine se află alături de el. Alături, întors pe-o
coastă, cu spatele la Malinin, zăcea un mort. Întinzînd mîna spre el, dăduse peste
mîna omului atîrnînd fără viaţă, cu degetele reci, îngheţate, ca nişte ramuri
moarte.
— Cine şi-a dat sufletul? întrebă Malinin.
 Iar Karaulov, auzindu-i glasul, se întoarse fericit spre el.
— Mă tot gîndeam, măcar dumneavoastră să vă reveniţi! — spuse el şi,
strîmbîndu-se cumplit, îşi îndreptă piciorul cu amîndouă mîinile.
— Cine este? întrebă iarăşi Malinin, fără să se mişte, arătînd doar din ochi spre
ostaşul mort de lîngă el.
— Grişaev, răspunse Karaulov. Şi, justificîndu-se parcă, adăugă: — Cînd am
plecat mai trăia.
Grişaev era ostaşul acela tinerel, rănit la pîntece, care gemuse şi se tot văitase,
acolo în hambar, că nu i se dă de băut. Acum zăcea îngheţat, mort, proptit greu
cu spinarea în umărul lui Malinin. Şi Malinin îşi aminti cum, încă în noiembrie,
în timpul retragerii, se trîntise pe jos să se odihnească într-o şură neîncălzită. La
început i-a fost foarte frig şi prin somn se tot întreba, tre- murînd, dacă doarme
sau ba. Pe urmă însă simţi că se încălzeşte şi adormi, iar cînd se deşteptă văzu că
doi ostaşi — unul dintre ei era chiar acest Grişaev — se ghemuiseră în stînga şi
în dreapta lui şi, întinzîndu-şi spre el poalele mantalelor, îl înveliseră bine, ca să
se poată odihni înainte de lupta care-i aştepta.
— Tu cînd ai fost rănit, Karaulov?
— Dimineaţă de tot, răspunse acesta, încruntîndu-se. M-am dus să văd maşinile
pe care fasciştii le-au lăsat peste noapte pe cîmp; o viperă se ascunsese într-o ca-
bină şi a zvîrlit o grenadă în mine.
— Au fost capturate multe maşini?
— Multe, cîmpul era plin de ele. Precis nu ştiu cîte au fost. Nu se terminase
numărătoarea...
— Adică v-au lăsat în eşalonul doi?
— Nu, de ce să ne lase? Tocmai ne încărcau în sănii cînd a venit Bagliuk şi a
dat ordin de ofensivă.
— Va să zică Bagliuk trăieşte?
— Trăieşte.
— Dar Reabcenko?
— Şi Reabcenko, doar că-i degerat tot.
— Şi cîţi răniţi au fost evacuaţi? Numai noi de pe aste trei sănii? — întrebă
îngrijorat Malinin, socotind în, gînd cam cîţi oameni fuseseră pe jos în hambar şi
cîţi au mai rămas în viaţă dacă după aceea a mai urmat încă o luptă...
— De ce trei sănii? — întrebă Karaulov. Înaintea noastră mai sînt două, în total
avem douăzeci de răniţi. Cei cu răni mai uşoare s-au dus singuri la punctul de
încălzire, acolo în satul unde ne-am întîlnit cu comandantul diviziei.
Gîndindu-se la ceilalţi răniţi, Malinin îşi reaminti de propria sa durere şi, atent
la ea, închise ochii. Cîteva minute rămaseră tăcuţi.
— Nu aprindeţi o ţigară? întrebă Karaulov. V-o răsucesc eu.
— Nu, nu vreau — răspunse Malinin, simţind în gură o cocleală amară, care
vestea un acces de greaţă, mă tem că am să vomit. De cînd sîntem plecaţi?
 — De vreo patru ore, spuse Karaulov. Am întîlnit în drum şi pe comandantul
armatei, de mult, încă la început. S-a apropiat de noi, m-a întrebat cine sîntem,
din ce unitate, dar dumneavoastră eraţi leşinat. Părea vesel generalul! Spunea că
înaintarea merge strună! Faceţi-vă bine, spunea, o să ne întîlnim lîngă Smolensk!
„Bine-ar fi”, îşi spuse Malinin în sinea sa. Dar tare întrebă doar cu ce călătorea
comandantul pe o asemenea zăpadă.
— Cu o camionetă, lîngă şofer. Tocmai treceam pe lîngă ea cînd s-a
împotmolit în zăpadă. Pînă să fie scoasă maşina din nămeţi, s-a apropiat şi a stat
de vorbă cu noi.
Karaulov tăcu, iar Malinin, deşi îl bucurase povestirea acestuia despre întîlnirea
cu comandantul armatei, îşi spuse cu amărăciune că pînă la Smolensk mai e hăt,
cale lungă. Una e s-o spui şi cu totul alta să ajungi pînă acolo. Iar dincolo de
Smolensk mai sînt încă sute de verste de pămînt rusesc, şi totul sub nemţi, cu
milioane de oameni rămaşi dincolo. Pas de ţi-l ia înapoi!
Se prea poate că simţămintele lui erau influenţate acum de propria sa rană şi de
nesiguranţa dacă se va mai putea întoarce pe front, dar rolul de căpetenie îl avea
totuşi judecata lui trează şi severă asupra lumii, judecată făurită de-a lungul unei
vieţi lungi şi grele: de orice te-ai apuca — totul cere muncă, totul e complicat,
darmite cînd e vorba de război!
— Da’ e-adevărat că în curînd vom lua Smolenskul? răsună un glas în spatele
lui Malinin.
I se mai păruse lui şi înainte că vocea care îndeamnă calul trebuie să fie a unei
femei sau poate a unui copilandru; acum înţelese că nu s-a înşelat: glasul care
pusese întrebarea era firav, subţirel, cu totul copilăresc.
— Dar tu cine mai eşti, întrebă Malinin, cîţi ani ai?
— Merg pe cincisprezece.
— E din cătun — spuse Karaulov. S-a oferit să vină el însuşi cu căluţul lui.
— Bine a făcut, observă Malinin cu un zîmbet abia schiţat, fiindcă noi, deh,
sîntem soldaţi: s-ar fi putut să nu i-l mai dăm înapoi.
— Ba nu de aceea am venit — răspunse vizitiul nevăzut, jignit de observaţia
lui Malinin. — Dacă vreau pot să rămîn la voi în unitate.
— Atunci te rog să mă ierţi.
— Dă-mi şi mie un fum, tovarăşe locotenent, glasul copilăresc răsună cu curaj,
dar nesigur.
Chipul lui Karaulov deveni aspru, totuşi scoase din gură ţigara răsucită de el
însuşi, îi rupse vîrful şi o întinse spre mîna mică de copil, înroşită de ger, care
apăru pentru o clipă deasupra capului lui Malinin.
— Locurile astea mi-s cunoscute, spuse Malinin, că- tînd cu coada ochiului în
jur. La marginea drumului se aflau două tancuri nemţeşti. Stăteau într-un chip
lesne de reţinut: unul cu ţeava tunului aţintită asupra celuilalt. Erau cele două
tancuri despre care în ajun, trecînd prin dreptul lor, spusese oamenilor că nemţii
au scos benzina din ele. Însemna, aşadar, că parcurseseră douăzeci de kilometri
înapoi, spre spatele frontului. Ce mult a înaintat totuşi batalionul lor de ieri
dimineaţă...
Amintindu-şi iarăşi de batalion, Malinin îl întrebă pe Karaulov pe cine a numit
Reabcenko în locul lui la comanda plutonului, şi, auzindu-i răspunsul, pe care de
altfel îl ştia dinainte: „Pe Sinţov”, îşi mai aminti înciudat că pînă la urmă tot n-a
apucat să-i spuie lui Sinţov de scrisoarea sa către secţia politică a armatei. Gîn-
dindu-se din nou la acea scrisoare, el nu ştia că pe nedrept a acuzat de
tărăgăneală comisia de partid a diviziei: comisia nu avea nici o vină în treaba
asta.
Dosarul cu situaţia de partid a lui Sinţov fusese cerut de un instructor al secţiei
politice a armatei, care, vă- zînd acest nume, îşi amintise că l-a mai întîlnit într-
un document ce-i trecuse prin mînă. De fapt documentul acela era o simplă filă
de hîrtie, înnegrită de un scris mare de mînă soldăţească: ostaşul Zolotariov,
ieşind din încercuire în sectorul armatei lor, relata secţiei politice împrejurările în
care pierise politrucul Sinţov I.P. şi cerea, dacă va fi cu putinţă, să i se scrie
familiei celui căzut. N-au avut răgazul să-i îndeplinească această cerere, dar nici
inima să rupă documentul; şi iată că acum hîrtia aceasta era prinsă alături de
cererea ser-
 gentului-major Sinţov în care acesta solicita să fie reintegrat în partid. Ambele
hîrtii fură băgate în mapa cu inscripţia: „De raportat”, măcar că deocamdată n-
aveai cui raporta: începuse ofensiva, şi şeful secţiei politice a armatei, comisarul
de regiment Maximov, se afla de trei zile în prima linie.
Cu siguranţă că dacă ar fi ştiut toate acestea, Malinin s-ar fi simţit mult mai
bine. Sau poate că nu, poate că tot supărat ar fi fost, aflînd că instructorul n-a
apucat sau nu s-a învrednicit să raporteze toate acestea cui trebuie, încă înainte
de începerea ofensivei, şi că din cauza lui, un om umblă acum prin zăpezi, din
luptă în luptă, cot la cot cu moartea, fără să bănuiască măcar că a fost ştearsă şi
pata ultimei bănuieli de ceva care nu-i apăsase niciodată conştiinţa.
— Deci Sinţov te înlocuieşte — asta-i bine! spuse Malinin după o vreme de
tăcere. Şi o spuse ca şi cum se mai afla la batalion, şi o asemenea hotărîre mai
avea nevoie şi de aprobarea lui. — Dar comandantul de batalion tot n-a vrut să
fie evacuat?
— Cu nici un chip! răspunse Karaulov aprobator.
— Ale cui sînt? întrebă Malinin, auzind deodată un huruit îndepărtat şi simţind
cum tresare în spatele său băiatul-vizitiu.
— Ale noastre, răspunse Karaulov.
Deasupra răniţilor, străbătînd cerul alburiu de iarnă, trecură lin dinspre răsărit
spre apus patru formaţii de cîte nouă bombardiere. Sania se opri, cele din urma ei
se opriră şi ele, dînd aproape una peste alta.
Şi băiatul care mîna calul, şi Karaulov, şi Malinin ră- suflară uşuraţi şi-şi
ridicară spre cer, spre avioane, ochii recunoscători.
— Gata, au trecut, nu se mai văd? — întrebă Malinin, nemaiauzind huruitul
avioanelor şi neputîndu-se ridica în capul oaselor ca să le însoţească din ochi.
— Ba se mai văd... acum abia se mai zăresc... au dispărut de tot — răspunse
Karaulov, petrecînd cu privirea micile puncte negre pînă la orizont.
 La zece kilometri de baraca unde în timpul nopţii îşi pierduse cunoştinţa
Malinin, şi la treizeci de kilometri de locul unde ajunsese acum coloana de sănii
care ducea în spatele frontului pe ostaşii grav răniţi, batalionul lui Reabcenko
înainta spre apus, mergînd prin ză- pada adîncă şi bucurîndu-se că în sfîrşit s-a
potolit viscolul.
Acum, după cucerirea staţiei Voskresenskoe, fuseseră scoase în faţă alte
regimente ale diviziei lui Serpilin, mai puţin încercate în luptele din ajun, aşa că
batalionul mergea liniştit, fără să fi tras din zorii zilei nici un foc de armă,
nimerind uneori doar peste maşinile înţepenite şi cadavrele îngheţate ale
soldaţilor nemţi.
Era fireşte un fapt trecător că deocamdată mergeau fără să tragă nici un foc de
armă, şi toată lumea înţelegea acest lucru foarte bine, căci răbufnirile vîntului
aduceau tot mai des la ureche bubuit de tunuri din dreapta şi din stînga, iar drept
în faţa lor, în zare, apăruse de vreo jumătate de oră fumul unui incendiu, ca al
celor din ajun.
Sinţov, Komarov şi alţi doi pistolari — tot ce mai rămăsese din plutonul lui
Karaulov, mergeau unul în spatele celuilalt, în urma calului care-l purta pe co-
mandantul batalionului. Reabcenko trebuia să fie de mult la batalionul medico-
sanitar, el însă nu se lăsa de loc, călărea cu piciorul degerat scos din scară şi-şi ţi-
nea la îndemînă, agăţat de oblîncul şeii, bastonul improvizat pentru
eventualitatea că ar trebui să coboare şi s-o ia pe jos.
— Tovarăşe sergent-major, cum crezi, vom căpăta curînd întăriri? întrebă
Komarov, ajungîndu-l din urmă pe Sinţov şi continuîndu-şi drumul alături de el.
— Eu de unde să ştiu? răspunse Sinţov, săltînd din umeri. Dar în sinea sa îşi
spuse că atîta timp cît nu se vor opri, cît nu vor întîmpina rezistenţă nemţească,
nu vor căpăta nici o completare: cu maşinile nu li se puteau aduce întăriri pe o
asemenea zăpadă, iar pe jos, cît timp se află ei înşişi ca astăzi, în mişcare, fără
nici un popas, n-o să-i poată ajunge nimeni din urmă.
 Komarov era amărît că plutonul lor suferise atîtea pierderi, şi căuta un sprijin
moral la comandantul său de grupă, devenit comandant de pluton, iar Sinţov se
gîndea că dacă acolo, lîngă baracă, în cursul luptei din noaptea precedentă,
Komarov n-ar fi doborît în ultima clipă pe neamţul care se repezise asupra lui, el,
Sinţov, şi-ar fi dat de mult duhul şi nu s-ar mai fi gîndit acum la nimic, nici
măcar dacă va mai fi astăzi vreo luptă şi dacă va ieşi nevătămat din ea...
Dar nu prea îi ardea să formuleze toate acestea în cuvinte, aşa că-i răspunse lui
Komarov doar cu o privire recunoscătoare.
— Cum crezi, o să-i mai ajungem astăzi pe nemţi sau ba? întrebă Komarov.
Privindu-l drept în ochi, Sinţov înţelese că tovarăşul său trece printr-o stare
asemănătoare cu a sa: pe de o parte ar vrea să-i ajungă pe nemţi, iar pe de alta i-
ar părea rău să se despartă de răgazul cucerit după lupta din ajun.
— Se pare că-i vom ajunge, răspunse el, străduin- du-se să-şi înfrîngă părerea
de rău, şi grăbi pasul, uite că iarăşi a apărut o coloană de fum!
În zare, dincolo de întinsul zăpezii, în direcţia spre care grăbeau pasul se înălţa
tot mai sus fumul unui incendiu; un sat ardea în flăcări. Comandantul de batalion
Reabcenko, care mergea călare în faţa lor, ba acoperea cu trupul lui vîlvătaia
incendiului, ba le-o descoperea iarăşi cînd calul ocolea vreo piedică din drum.
— Komarov, măi Komarov?
— Ce-i?
— Dă-mi o ţigară!
— Acum, în mers?
— Da, acum mi s-a năzărit... — Sinţov nu mai zăbovi să-i explice de ce tocmai
acum i s-a năzărit să fumeze. Voia neapărat să aprindă o ţigară pentru că,
uitîndu-se la fumul din zare, făcea sforţări uriaşe de a se obişnui cu gîndul
apăsător că, oricît de mult amar lăsaseră în urmă, mai aveau înaintea lor tot
războiul...

1955—1959
Autorul mulţumeşte din inimă tuturor tovarăşilor, participanţi la Războiul de
Apărare a Patriei, care i-au împărtăşit prieteneşte amintirile lor personale,
precum şi acelora dintre ei, care, citindu-i romanul încă în manuscris, i-au ajutat
să-l îmbunătăţească prin observaţiile şi sugestiile lor.

K. Simonov