Erezii referitoare la cultul Maicii Domnului

Cercetând cu atenţie Dumnezeieştile Scripturi ale Noului Testament, Sfânta Tradiţie şi

Istoria Bisericii Creştine nicăieri nu se află scris că Maica Domnului, pe lângă Pruncul Iisus, ar
mai fi avut şi alţi copii, după susţinerile smintite ale sectarilor. Din Scripturile Divine noi ştim
sigur şi clar că Preacurata Maică şi pururi Fecioara Maria, a avut numai un singur Fiu,
Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Pentru a cerceta care sunt fraţii lui Iisus despre care ne
vorbeşte Biserica şi ce fel de fraţi sunt aceştia aducem mai întâi, la mijloc locurile biblice pe care
ni le pun înainte necredincioşii şi creştinii căzuţi din dreapta credinţă creştinească, pe care ei îşi
întemeiază rătăcirea lor şi mai apoi vom vedea ce fel de fraţi au fost acei zişi ”fraţi ai lui Iisus”.
Adversarii susţinându-şi cu inverşunare rătăcirea lor ne aruncă în faţă vreo nouă locuri
din Noul Testament, în care se vorbeşte despre „Fraţii Domnului”, nu însă de fii Preasfintei
Fecioare Maria. În vremea aceea pe când grăia popoarelor, au venit mama şi fraţii lui Iisus, şi
stăteau afară, vrând să grăiască cu Dânsul. Ei au trimis la El, chemându-l. Atunci pe când
poporul sta adunat împrejurul Lui, i-a zis oarecine: „Iată Mama Ta şi fraţii Tăi şi surorile Tale, Te
caută pe Tine”.
Iisus răspunzând celui ce-i spusese, a zis : „Cine este Mama Mea şi fraţii Mei?” şi
întinzându-şi mâna Sa către ucenicii Săi şi privind spre cei ce şedeau împrejurul Lui, a zis: „ Iată
mama Mea şi fraţii Mei! Ca oricine aude Cuvântul lui Dumnezeu şi face voia Tatălui Meu Celui
din Ceruri, acela este fratele Meu şi Mama Mea”(Matei XII, 46-50; Marcu III, 31-35; Luca VIII,
10-21). Iată trei locuri, de la trei sfinţi Evanghelişti, unificate, care ne vorbesc aceiaşi.
„Într-una din sâmbete a început Iisus a învaţă în sinagogă. Şi mulţi auzindu-l se mirau:
„De unde îi sunt Lui acestea? De unde îi este Lui înţelepciunea aceasta ce i s-a dat lui, ca şi
puteri, minuni ca acestea, se fac prin mâinile Lui? Au nu este Acesta Feciorul Teslarului? Au nu
se numeşte mama Lui Maria? şi fraţii Lui: Iacob, Iosi, Simion şi Iuda, şi surorile Lui nu sunt toate
aici la noi? Deci de unde sunt Lui toate acestea ? şi se sminteau întru Dânsul”, adică îl priveau cu
ochi vii, pătrunzători, cercetori, iscoditori, binevoitori, fiindcă nu puteau apropia supranaturalul
cu naturalul, pe fiul lui Dumnezeu cu umilul dulgher al Nazaretului şi sărăcia lui. Atunci I-a zis
Iisus: „Nu este Proroc necinstit fără numai în patria sa, între rudenii şi în casa sa”. Şi nu a făcut
acolo minuni multe pentru necredinţa lor. Numai peste puţini bolnavi şi-a pus mâinile Sale şi i-a
vindecat. Şi El se mira de necredinţa compatrioţilor Săi.
Pe când Iisus activa şi predica în Galileea, departe de răutatea căpeteniilor iudaice, care-
i întindeau curse să-l prindă şi să-l omoare, s-a apropiat sărbătoarea înfigerii corturilor în care se
adunase mulţime mare de popor din toate părţile. Fraţii Lui au zis atunci către Dânsul: „ Treci de
aici şi mergi în Iudeea, că şi ucenicii Tăi să vadă lucrurile pe care le faci. Ca nimeni întru ascuns
face ceva, şi caută să fie el la arătare. Dacă faci acestea arată-te pe Tine lumii”. Pentru că nici
fraţii lui nu credeau într-însul. (Ioan VII, 1-5).
Aici avem două locuri cu care-şi motivează creştinii căzuţi din dreapta credinţă rătăcirea
lor. „După trei ani (de la convertirea mea, zice Sfântul Apostol Pavel) m-am suit în Ierusalim să
văd pe Petru, şi m-am zăbovit la el cincisprezece zile, iar pe altul din Apostoli n-am văzut, fără
numai pe Iacob fratele Domnului după trup” (Galateni I, 18-19). Aici avem alt loc pe care-şi
sprijină necredincioşii eretici şi sectarii o parte a rătăcirilor lor. Toţi cei ce fac pe învăţaţii, fără a
cunoaşte mai aproape Dumnezeiasca Scriptură, şi Sfânta Tradiţie a Ortodoxiei, ajung în
rătăcirea pentru care-i înfiereaza şi însuşi Mântuitorul, zicându-le: „Vă rătăciţi neştiind
Scripturile nici puterea lui Dumnezeu” .
„Fraţii Domnului” de care vorbesc aceste vre-o nouă locuri biblice, păruţi sau socotiţi
aşa de lume, de Iudei, fiindcă traisera timp îndelungat deobşte în casa lui Iosif, logodnicul
păzitor al Preacuratei Fecioarei Născătoarei de Dumnezeu, erau fii legitimi ai bătrânului Iosif cu
Salomina, soţia lui legitimă. Aceşti supranumiţi „fraţi şi surori ale Domnului Hristos” erau făcuţi
cu Salomina femeia sa, în tinereţe, înainte de a lua în paza sa, sub forma logodnei, pe
Preasfânta Fecioară Maria, care în mod supranatural (fără de bărbat, din Duhul Sfânt) a
conceput, întrupat şi născut pe Mesia Hristos Dumnezeu-Cuvântul.
Asa, precum atestau concetăţenii şi Iudeii, potrivnici Lui, ca şi unii creştini rătăciţi ai
vremurilor noastre, Iisus avea „fraţi şi surori”, care nu erau fii ai Preasfintei Fecioare Maria, ci fiii
şi fiicele lui Iosif din căsătoria anterioară cu soţia sa Salomina, deci fraţi vitregi, după părutul
tată Iosif. În realitate nu erau nici fraţi vitregi, cum nici Iosif nu era tatăl Mântuitorului, fiind
conceput de la Duhul Sfânt. „Fraţii şi surorile” lui Iisus (Iacob, Iosi, Simeon, Iuda, Ester, Tamara-
Maria şi Salomina), sunt fiii şi fiicele Salominei cu Iosif logodnicul Preasfintei Născătoarei lui
Hristos Dumnezeu şi pururi Fecioarei Maria. Aceasta o aflăm şi în istorisirea vieţii Sfântului
Apostol Iuda.
Sfântul Apostol Iuda, a fost unul din cei 12 sfinţi Apostoli ai lui Hristos, trăgându-se din
seminţia lui David şi a lui Solomon. El s-a născut în Nazaretul Galileei, din Tatăl său, Iosif Teslarul
– logodnicul Preacuratei Fecioarei Maria- şi maica sa Salomina, nu cea din Betleem, ci alta.
Maica lui a fost fiica lui Agheu, fiul lui Varahie şi fratele lui Zaharia, pe care a luat-o Iosif în
însoţire legitimă, şi i-a născut pe aceşti fii care sunt pomeniţi în Evanghelia lui Matei: Iacob,
Iosie, Simion şi Iuda; însă acest Sfânt Iuda, se numeşte al lui Iacob, adică fratele lui Iacob, cel
numit fratele Domnului, căci pentru smerenie singur se făcea nevrednic ca să se numească
fratele Domnului după trup, de vreme ce de la început a greşit în neştiinţă către El; deoparte
pentru necredinţă, iar de alta pentru neiubirea de frate.
Cu necredinţa a greşit, precum arătat adeverează despre aceasta Sfântul Ioan, zicând:
„Nici fraţii lui nu credeau în El”. La care loc scriind Sfântul Teofilact, spune că feciorii lui Iosif
sunt fraţi ai Lui şi zice: „Fraţii Lui, feciorii lui Iosif, îl ocărăsc, între care este şi acest Iuda”. Însă
de unde le era lor această necredinţă? Din socoteala cea putredă şi din zavistie; pentru că
obiceiul rudeniilor este, ca totdeauna să urască mai mult pe ai săi, decât pe cei străini. Deci este
arătat, că Iuda de la început a greşit din neştiinţă către Hristos, cu necredinţa şi zavistia.
El a mai iubit şi prin neiubirea de frate, precum se scrie despre aceasta în viaţa
Sfântului Iacob, fratele Domnului. Pentru că Iosif – după întoarcerea din Egipt – împărţind
pământul fiilor săi celor fireşti, pe care i-a avut cu femeia sa dintâi, a voit să facă parte şi
Domnului Iisus Hristos, Cel născut fără sămânţă, mai presus de fire, din Preacurata Fecioară,
fiind atunci Prunc mic, dar ceilalţi fii ai lui Iosif - între care şi acest Iuda - nu voiau să-L primească
la moştenire împreună cu ei, ca pe Cel ce nu era născut de o maică. Dar Iacob L-a primit pe El
împreună moştenitor pe partea sa; şi de aceea Iacob s-a numit fratele Domnului .
Deci Sfântul Iuda , ştiind greşelile sale cele dinainte, nu îndraznea să se numească
fratele Domnului, ci al lui Iacob, precum scrie şi în epistola sa, zicând: „Iuda slugă a lui Iisus
Hristos şi fratele lui Iacob”. De aici vedem ca Mântuitorul Iisus Hristos este întâiul şi unicul fiu al
Preasfintei Fecioare Maria.
Aceasta reiese şi din istorisirea vieţii Sfântului Apostol Iacob primul Episcop al Bisericii creştine
din Ierusalim, zis şi „fratele Domnului după trup”.
Aici se arată clar că aşa-zişii fraţi şi surori ale Domnului, erau fii şi fiicele bătrânului Iosif ,
făcuţi cu Salomia, femeia sa, istorisindu-se astfel: „Iosif , logodnicul Fecioarei Maria Născătoare
de Dumnezeu, avea patru feciori – din femeia lui cea dintâi, care se numea Salomia, fiica lui
Agheu, fratele lui Zaharia Preotul, Tatăl lui Ioan Botezatorul – pe Iacob, Simion, Iuda şi Iosi, şi
trei fiice: pe Ester, Maria şi Salomi care era femeia lui Zevedeu şi mama Apostolului Ioan
cuvântătorul de Dumnezeu. Şi murind Salomia, femeia lui cea dintâi, Iosif trăia cu multă
înţelepciune, crescându-şi copii în frica lui Dumnezeu şi întru învăţătura poruncilor legii.
Deci lui Iosif, ca unui bătrân înţelept, preoţii i-au logodit pe Fecioara Maria, din care S-a
născut Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl mai presus de fire. Iosif ţinea loc de tată al Domnului
nostru Iisus Hristos, cum se numea de mulţi care nu ştiau taina întrupării Fiului lui Dumnezeu, şi
era socotit bărbat al pururea Fecioarei Maria. Pentru aceasta iudeii mirându-se ziceau: „Nu este
Acesta feciorul lui Iosif Teslarul? Au nu se cheama Mama Lui Maria şi fraţii Lui: Iacob, Simion,
Iuda şi Iosi? şi surorile Lui au nu sunt toate trei la noi?” De aici rezultă că Mântuitorul nostru
este socotit de către necunoscători ca unchi al Sfântului Apostol Ioan, care era fiu al Salomeii,
fiica lui Iosif logodnicul. Deci din cauza aceasta Iacob a fost numit fratele Domnului după trup;
iar când s-a refugiat Hristos împreună cu Fecioara Maria în Egipt atunci şi Iacob a mers cu dânşii
călătorind împreună şi cu Iosif ,Tatăl său.
Sfântul Epifanie episcopul Ciprului (secolul IV) în cartea sa “Despre erezii” vorbind despre
erezia antidicomarianitilor, care atacau fecioria Maicii Domnului, spune că: Maria a fost
încredinţată lui Iosif, sub forma logodnei, numai spre paza şi ingrijirea ei. Iosif care fuserse
căsătorit cu Salomia, atunci când Biserica i-a dat pe Fecioara Maria în paza, era bătrân. Copii lui
Iosif cu Salomia îi aflăm în Noul Testament sub numirea „fraţii şi surorile Domnului”, pentru că
trăiseră cu toţii în casa lui Iosif, timp îndelungat de treizeci de ani, până ce Mântuitorul a iesit în
lume de a lucrat public la întemeierea împărăţiei mesianice sau edificarea Bisericii Sale.
Din cele arătate reiese că fii şi fiicele lui Iosif făcuţi cu Salomia, soţia sa, erau socotiţi fraţi
şi surori ai lui Hristos, în realitate nu erau fraţi şi surori nici de mamă, nici de tată, căci
Mântuitorul este unicul Fiu al Tatălui ceresc şi unicul Fiu al Preacuratei Născătoarei de
Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria. Unii teologi apuseni cred şi mărturisesc că Iosif,
logodnicul Maicii Domnului, a fost feciorelnic; iar aşa zişii „fraţi şi surori „ ai lui Iisus, erau nepoţi
şi nepoate ai lui Iosif, adică fii ai fratelui său Cleopa, făcuţi cu o rudenie a Maicii Domnului, care
purta acelaşi nume, adică tot Maria.
De aici, apusenii trag concluzia că aşa – zişii „frati şi surori” ai Domnului ar fi veri cu
Dânsul. După scrierile istoricilor mai noi, majoritatea apusenilor sunt de acord cu Fericitul
Ieronim (+ 420), ca Iacob cel Tânăr sau cel Mic şi Iacob ( fratele lui Iosi, Simion şi Iuda)
supranumit fratele Domnului, sunt una şi aceeaşi persoană; anume pentru că Alfeu, Tatăl
Apostolului Iacob, ar fi identic cu Cleopa. Şi acesta ar fi Tatăl fraţilor Domnului; iar mama lor ar
fi o „Marie”, care trebuie să fie totodată o rudenie a Maicii Domnului. Pe lângă aceştia se află şi
un numar de istorici apuseni, protestanţi, care susţin opinia istoricilor vechi şi posteriori de la
răsărit, că Iacob, fratele Domnului nu e identic cu Iacob, fiul lui Alfeu şi nici nu era din cei 12
Apostoli.
Fericitul Ieronim, în cartea sa Despre fecioria Mariei , bazându-se pe cuvintele Sfântului
Evanghelist Ioan ( XIX, 25): „ şi stăteau lângă crucea lui Iisus, Mama Lui şi sora Mamei Lui, Maria
lui Cleopa”, spune că acei fraţi şi surori ai Domnului sunt în realitate fii şi ficele „surorii” Maicii
Domnului, care se numea, tot Maria, despre care avem extrem de puţine informaţii. Ştiind că,
Maria a fost unica fiică a drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana, totodată ca nu se obişnuia să se pună
acelaşi nume la două surori ne fac sa credem ca termenul de „sora”, folosit nu are alt sens
decât de „rudenie”.
Toţi sectanţii se consideră „fraţi” după credinţă. În Vechiul Testament cât şi în Noul
Testament, „frate” este o expresie cu mai multe sensuri: nepot, văr, rudă apropiată, de acelaşi
sânge sau neam etc. Astfel Avraaam numeşte pe Lot frate (Facere XIII, 8) ca apoi să se arate ca
Lot era nepot, „fiul fratelui sau” (Facere XIV, 12). Înşişi „fraţii” Domnului în raport cu
Mântuitorul, se socotesc „slujitori şi robi”, mai ales Iacov (Iacov I, 1) şi Iuda, „rob al lui Iisus
Hristos şi frate a lui Iacov” (Iuda 1), nicidecum „frate al Domnului „. În textele respective se
vorbeşte despre aceste rude de sânge ale Mântuitorului cuprinse în cuvintele „fraţii” Săi (Fapte
XII, 17). De asemenea se cunosc mai multe Marii cu fii lor (Matei XXVII, 55-56; XXVIII,1; Marcu
XV, 40, 47; XVI, 1; Luca XXIV, 10; Ioan XIX, 25).
 În ceea ce priveşte „ordinea” naşterii, traducerea corectă este „Unul – născut, Singurul-
născut”, expresiile „pâna ce…” ( Facere VIII, 7; Matei I, 25; II Samuel VI, 23) sunt naive, n-au rost
în discuţiile despre persoana Mântuitorului, Fiul Tatălui trimis din iubire pentru răscumpărarea
noastră(Ioan III, 16).„ Bibliile” confesionale au adăugat „întâiul –născut” ca să dea impresia şi
„celui de al doilea”.
Problema nu este nici nouă, nici încheiată. De la Nestorie, care nu vrea să ştie despre
naşterea după trup a lui Dumnezeu, până la secte care nu văd în naştere decât un act biologic,
discuţiile mariologice au degenerat. Biserica Ortodoxă a mărturisit dintru început ca „din
Fecioara Maria Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om „. Bătrânul Iosif era bărbatul providenţei, „cel
drept” (Matei I, 19), unchiul Mariei destul de în vârsta şi s-a logodit cu Sfânta Fecioară pentru a-
i salva onoarea, el vrând să o lase, îngerul Domnului I-a dezvăluit secretul că Duhul Sfânt a
umbrit-o (Matei I, 20, 24). A rămas fecioară şi după naştere fiindcă ea a fost profeţită – Alma
(Isaia VI, 14) şi ea „n-a cunoscut bărbat” (Luca I, 34).
Au existat şi există încă exagerări în ceea ce priveşte rolul Maicii Domnului în istoria
Mântuirii. Dacă Nestorie – patriarhul eretic o numea Născătoare de om, romano-catolicii au
exagerat cultul Maicii Domnului, dezvoltând aşa-numita doctrină a Mariologiei, care exagerează
şi amplifică rolul Sfintei Fecioare Maria în iconomia Mântuirii. Confirmând ca doctrină o
teologumenă ce există încă din veacul VIII, dar căreia i s-au împotrivit marii teologi scolastici în
frunte cu Toma de Aquino, Biserica Romano-Catolică a ajuns ca prin faimoasa Bulă a papei Pius
IX din anul 1854 să o oficializeze în dogma imaculatei concepţii a Sfintei Fecioare Maria
(Immaculata conceptio Beatae Virginis Mariae) : „cu harul Atotputernicului Dumnezeu, în
vederea meritelor Mântuitorului, Fecioara a fost păstrată curată de orice întinăciune a păcatului
strămoşesc. Toţi credincioşii sunt datori să creadă în chip statornic şi fără nici o şovăială,
învăţătura aceasta care a fost descoperită de Dumnezeu”.
Această dogmă cu totul potrivnică învăţăturii revelate despre universalitatea păcatului
strămoşesc nu are nici un susţinător între Sfinţii Părinţi, nefiind exceptat nici Fericitul Augustin.
Fiind contrară Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii, Biserica Apuseană o justifică prin faptul că ea
este impusă de însăşi figura excepţională a Sfintei Fecioare Maria, care a născut pe Fiul lui
Dumnezeu. Singurul text pe care încearcă să se sprijine este cel de la Facere III, 15 : „Duşmănie
voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceea îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei
înţepa călcâiul”. Dar oricum ar fi interpretat acest text din el nu rezulta nici un indiciu cu privire
la ce susţine dogma. Aceasta duce la părerea că Fiul lui Dumnezeu nu şi-a însuşit toată firea
omenească, Madona trecând în rândul zeităţilor feminine - singură, fără însoţirea Fiului.
Biserica Ortodoxă a învăţat constant că Sfânta Fecioară Maria, asemenea tuturor
descendenţilor din Adam, a fost zămislită şi deci s-a născut cu păcatul strămoşesc, dar a fost
curăţită de el de către Sfântul Duh şi de Cuvântul în momentul în care i-a răspuns îngerului
Gavriil: „Iată roaba Domnului, fie mie după Cuvântul tău” (Luca I, 38), momentul când Logosul
divin a luat loc în pântecele Fecioarei.
Mergând pe aceeaşi linie de exagerare a rolului Sfintei Fecioare în iconomia Mântuirii,
Biserica Romano-Catolică, la conciliul Vatican II, a decretat pe Sfânta Fecioară drept „Mater
Ecclesiae” (Mama Bisericii), cu toată opunerea iniţială a marii majorităţi a episcopilor conciliari.
Astfel, i s-a mai acordat Sfintei Fecioare Maria încă o calitate, de data aceasta nu numai ca o
expresie hiperbolică, ci purtând consecinţe dogmatice imprevizibile, fără să existe pentru
aceasta vreun temei revelaţional. Şi pentru ca eroarea să fie deplină, a fost decretată şi dogma
ridicării cu trupul la cer (1950), încercându-se astfel egalarea Mamei cu Fiul s.a.
Desigur, aceste exagerări s-au dezvoltat după ruptura din 1054 şi s-au transmis până la
impunerea imaculatei concepţii (încă din secolul IX) în artă. Bisericile apusene au fost despuiate
de picturi şi fresce şi li s-au impus statui de dimensiuni omeneşti normale sau exagerate, în
special pentru Madona. Chiar tronul cel de sus, în altar, a fost ocupat de Fecioara în locul Fiului.
Icoane sau picturi celebre au imortalizat „Sfânta Familie” cu un Iosif tânăr şi afectiv.
În Occident „Deisisul”, ca şi Madona, îl acoperă pe Hristos. Aceste imagini completări sau
neglijenţe, ale erminiei medievale apusene au provocat critica severă a reprezentanţilor
Reformei şi Renaşterii, ajungând până la înlăturarea cultului Fecioarei şi la mai grave acuze
decât în epoca ereziilor. Atunci Fecioarei i se spunea „Născătoare de om”, acum, după aproape
2000 de ani i se atribuie un simplu rol de „mamă” a lui Iisus, care a mai avut şi alţi copii, iar
Domnul a mai avut „fraţi”. De atunci şi până astăzi acţiunile prozelitiste sunt destul de violente
plecând chiar de la „femeia Mariam”.
 Obiecţia că Iisus nu a dat importanţă Mariei, nesocotind-o : „mama şi fraţii Mei sunt cei
ce ascultă Cuvântul Meu…” (Matei XII, 47-50) , îşi are originea în inovaţia doctrinară catolică ce
învaţă că Fecioara a fost lipsită de păcatul strămoşesc, decretând, aşa cum am mai arătat,
„imaculata zămislire” (1854) şi „înălţarea” ei cu trupul la cer (1950) ca dogme noi, ceea ce a
înlesnit sectanţilor scoaterea Maicii Domnului din istoria mântuirii şi introducerea legendei şi
mitului: Fecioara fiind fără păcatul strămoşesc, Hristos S-a întrupat aparent (dochetism,
spiritism-teozofie), nu real, Maria fiind divinizată ca zeiţă Diana sau vestalele etc. În Apus este
socotită asemenea Dumnezeirii, făcând parte din Treime, deci mistificarea întrupării şi
exagerarea rolului ei.
Iisus se adresează Mariei cu expresia „femeie” (Ioan II, 4; XIX, 26), ceea ce înseamnă,
spun sectanţii că a mai fost căsătorită. Textul nu poate suferi interpretări, pentru că la iudei
Cuvântul femeie era comun, fecioria a fost şi este o calitate a femeii. Dumnezeu a zidit bărbat şi
femeie (nu fecioară, Facere II, 22-23), s-a născut duşmănie între sămânţa răului şi femeie
( Facere III, 15), îngerii se adresează: femeie(Ioan XX, 12-13). Deci expresia femeie este o
demnitate, un mod de adresare, de cinstire, apelativ care se află la toate popoarele.
Dacă pe Maica Domnului, catolicii au trecut-o în legenda, artiştii, sub influenţa doctrinei
apusene, au pictat pe bătrânul Iosif ca pe un tânăr viguros lângă Sfânta Fecioară, tulburând
imaginea reală despre naşterea copleşitoare de la Duhul Sfânt (Luca I, 35). Îndoieli asupra
naşterii au existat la ereziarhii primelor secole. Ea a păstrat calitatea de fecioară pentru faptul
că nu a creat o fiinţă, Iisus, fiindcă nu a ştiut de bărbat (Luca I, 34), ci Duhul Sfânt, dătător de
viaţă, a umbrit-o (Luca I, 35) şi s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu .
La obiecţia că nu există alt mijlocitor între om şi Dumnezeu, decât Iisus Hristos (I
Timotei II, 5) răspundem că este adevărat că numai Hristos este mijlocitorul între Dumnezeu şi
om (I Timotei II, 6-7), dar El a fost şi izbăvitorul, El este plinirea credinţei noastre (Evrei IX, 28),
Maica Domnului nu inlocuieşte în credinţă sau în cult pe Dumnezeu (Ioan II, 5), ci mult poate
rugăciunea mamei pentru îmblânzirea Stăpânului (Matei XV, 25-28). Sfânta Fecioară nu ţine
locul Fiului (Ioan II, 5), ci din ea s-a întrupat Mesia (Matei I, 19-21, 23) şi este cu adevărat
Născătoare de Dumnezeu-Om. Nici icoana ei nu este chipul –întrupat, ci transparenţa ei. Cultul
statuielor Madonei din Apus, ca şi exagerările iconodulilor, au născut noi concepţii şi imagini,
imne şi oraţii.
În mod oficial, pururea-fecioria Mariei n-a fost pusă la indoială nici de Protestanţi,
precum rezultă din cărţile lor simbolice. Dar cu timpul, numeroşi teologi din diferite ramuri, iar
mai nou toţi sectanţii au respins pururea-fecioria Maicii Domnului, susţinând că ea a mai avut şi
alţi copii cu Iosif după naşterea lui Iisus, pe care scriptura îi numeşte fraţii şi surorile Domnului
(Matei XIII, 55; Marcu VI, 3; Luca III, 32), iar Iisus este numit „cel dintâi născut” sau „primul
născut” (Matei I, 24). Falsitatea acestor afirmaţii este arătată de adevărurile revelate.
Cu toate că, în general, mărturisirile de credinţă ale Protestanţilor atribuie Fecioarei
Maria denumirile de beata, dignissima, amplissimis honoribus, laudatissima Virgo (fericita, cea
mai vrednică, cea cu mai bogate onoruri, Fecioara cea mai laudată), ele nu o exceptează de la
întinarea universală moştenită de la Adam. Şi cu toate că o consideră o femeie deosebită, totuşi
spun că nici ei, asemenea celorlalti sfinţi nu i se cuvine vreun cult.
Nu este de mirare însă că până astăzi, renumiţi teologi protestanţi susţin pururea-
fecioria Maicii Domnului împotriva celor ce o neagă. Unul din acestia, Hengstenberg, zice:
„Pururea-fecioria Mariei este antiteza binecuvântată…..împotriva barbariei care socoteşte că
aceea care a luat Duh Sfânt şi a fost umbrită de puterea Celui Prea înalt a trăit, apoi, în
comuniune matrimonială cu Iosif”. Asemenea lui, şi alţi teologi protestanţi recunosc că opinia
despre convieţuirea trupească dintre Maria, Maica Domnului, şi Iosif nu poate fi admisă,
deoarece e cu totul contrară înaltei ţinute a Născătoarei de Dmnezeu, fapt subliniat, la vremea
sa de către toţi Sf. Părinţi. „Căci cum ar primi să se apropie de bărbat-spune Sfântul Ioan
Damaschin- aceea care a născut pe Dumnezeu şi a cunoscut minunea din faptele care au
urmat? Să nu fie! Cugetarea unor asemenea lucruri nu vine dintr-o minte înţeleaptă; să nu o
facem” .