Iosif Din Arimateea
Iosif Din Arimateea
Iosif Din Arimateea
Cei patru evanghelişti relatează aproape la fel despre acţiunea lui Iosif din
Arimateea. Iosif s-a dus la Pilat şi a cerut trupul Domnului Isus. Apoi a coborât trupul
de pe cruce, l-a înfăşurat în pânză fină de in şi l-a pus într-un mormânt săpat în
stâncă, în care nu mai fusese nimeni. Acţiunea este peste tot aceeaşi; diferită este
însă descrierea personalităţii celui care acţionează, aceasta fiind întotdeauna în
concordanţă cu caracterul şi scopul fiecărei evanghelii.
Matei, care Îl prezintă poporului Israel pe Mesia, pe Împăratul promis, pe Fiul
lui Avraam şi Fiul lui David şi care aminteşte mereu poporului de împlinirea
promisiunilor date, istoriseşte: „Când s-a făcut seară, a venit un om bogat din
Arimateea, cu numele Iosif, care era şi el ucenic al lui Isus. Şi Iosif, luând trupul, l-a
înfăşurat într-o pânză curată de in şi l-a pus în mormântul său nou, pe care îl
săpase în stâncă“ (Matei 27:57-60 ). Prorocul Isaia a prorocit cu privire la Domnul:
„Şi groapa Lui a fost rânduită cu cei răi, dar El a fost cu cel bogat în moartea Lui “
(Isaia 53:9 ). Pentru împlinirea exactă a acestor cuvinte, un israelit bogat trebuia să
pregătească ultimul loc de odihnă pentru trupul Fiului lui David în mormântul său
nou, săpat în stâncă. Aşa era potrivit pentru Mesia, şi aşa trebuia să-L prezinte
Matei.
Marcu, care a primit însărcinarea să-L descrie pe Domnul ca Slujitor şi să
prezinte slujba Sa de profet, relatează: „Când se făcuse deja seară... venind Iosif
din Arimateea, un consilier onorabil, care aştepta şi el Împărăţia lui Dumnezeu, a
îndrăznit şi a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Isus“ (Marcu 15:42-43 ). Pilat i-a dăruit
lui Iosif trupul. Pentru onorarea unui Slujitor fidel, care S-a smerit pe Sine Însuşi şi
care a fost ascultător până la moarte de cruce, al cărui trup a putut fi dăruit, a trebuit
să intervină un consilier onorabil, cu vază, în acelaşi timp un om credincios, care a
crezut mărturia Domnului Isus şi aştepta Împărăţia lui Dumnezeu. Aşa era potrivit
pentru Slujitor şi Profet, aşa trebuia să relateze Marcu.
Luca, a cărui Evanghelie îl descrie pe Hristos ca Fiul Omului, care a
descoperit pe pământ în adâncă smerenie bogăţiile harului lui Dumnezeu, scrie: „Şi,
iată, un om cu numele Iosif, care era consilier, un om bun şi drept (acesta nu fusese
de acord cu hotărârea şi cu fapta lor), din Arimateea, o cetate a iudeilor...“ (Luca
23:50-53 ). Un om bun şi drept, care a stat departe de acţiunile poporului său, a
trebuit să-i acorde, cum se spune, ultimul onor, Fiului Omului dispreţuit. Aşa a fost
potrivit pentru Fiul Omului, care nu a avut aici un loc unde să-Şi pună capul. Un om
cu vază, bun şi drept a pregătit un mormânt într-o stâncă pentru trupul Slujitorului şi
Omului după încheierea căii şi a slujbei dragostei.
Ioan vorbeşte despre Domnul Isus ca Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul veşnic,
Creatorul şi Susţinătorul universului, Dumnezeu descoperit ca lumină şi dragoste.
Cum prezintă el această întâmplare? „După acestea, Iosif din Arimateea, fiind
ucenic al lui Isus, dar pe ascuns, de frica iudeilor, l-a rugat pe Pilat să ia trupul lui
Isus“ (Ioan 19:38 ). Israelitul bogat, consilierul onorabil, omul bun şi drept - toţi
dispar acum şi rămâne numai un ucenic temător al Domnului Isus, care a rămas
mult timp în ascuns, dar care a prins curaj şi mânat de dragoste l-a rugat pe Pilat
să-i acorde onoarea de a înmormânta trupul Mântuitorului său, Fiul lui Dumnezeu.
Dacă în primele trei locuri, bogăţia sa, poziţia sa înaltă şi bunul său renume au fost
favorabile pentru a-i acorda înmormântării Domnului un anumit caracter onorabil,
aici, când este vorba despre Fiul lui Dumnezeu, Iosif este cel onorat. Lui i s-a
acordat privilegiul nespus de mare ca împreună cu Nicodim, un alt ucenic temător al
Domnului Isus, să pregătească trupul lui Isus „cum este obiceiul la iudei, pentru
înmormântare“ şi apoi să-l pună într-un mormânt nou, în care nimeni nu fusese pus
vreodată. Aici nu se spune că mormântul ar fi aparţinut lui Iosif.
Harul a fost acela care i-a ales pe aceşti doi bărbaţi temători, dar sinceri să
realizeze o lucrare binecuvântată. Tot harul a fost acela care le-a dăruit o distincţie
mare faţă de toţi ceilalţi ucenici. Fiul lui Dumnezeu nu avea nevoie de nici o onoare
din partea oamenilor. Mai degrabă, El a fost Acela care a acordat onoare celor care
s-au preocupat cu trupul Său. Harul a ales şi a învrednicit în acest sens nu pe Ioan
sau pe Iacov, ci pe Iosif şi pe Nicodim, acelaşi har care l-a ales pe un israelit infidel,
pe vameşul Matei, să scrie Evanghelia despre Hristos, Fiul lui David, şi care l-a
chemat pe infidelul slujitor Marcu (a se compara Fapte 15:37-39 ) să schiţeze
tabloul Slujitorului fidel. Prin aceste instrumente şi prin altele, harul ne-a dat spre
folosul nostru Sfintele Scripturi: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi
folositoare pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru instruire în
dreptate, ca omul lui Dumnezeu să fie împlinit, deplin pregătit pentru orice lucrare
bună“ (2. Timotei 3:16,17 ).
Şi L-a pus într-un mormânt nou, al lui însuşi, pe care-l săpase în stâncă. Apoi
a prăvălit o piatră mare la uşa mormântului și a plecat. (Matei 27:60)
Romanii obişnuiau să lase trupurile celor crucificaţi pe cruce ca să poată fi
văzute de toţi cei care intrau în cetate. Crucificarea era o pedeapsă capitală
ruşinoasă, care trebuia să fie o pildă pentru cei care se angajau în activităţi
criminale.
Chiar dacă Domnul Isus era mort, ucenicii au căutat să-I facă o înmormântare
onorabilă, dar nu ştiau cum să facă lucrul acesta. Aici a intervenit „ un sfetnic al
soborului, numit Iosif, om bun si evlavios” (Luca 23:50), care era din Arimateea, o
cetate a iudeilor. Împreună cu Nicodim, era unul dintre membrii sinedriului care
căuta să-L protejeze pe Isus de condamnările celorlalţi, dar în cele din urmă, ei L-au
condamnat şi L-au dat să fie răstignit în absenţa lor.
„Delicat şi cu respect, ei luară cu propriile mâini trupul Domnului Isus de pe
cruce. Lacrimile lor de simpatie curgeau şiroaie când priviră la trupul Lui zdrobit şi
sfâşiat. Iosif avea un mormânt nou săpat într-o stâncă. El păstrase acest mormânt
pentru el; dar era aproape de Golgota, şi acum el îl pregăti pentru Isus. Trupul,
împreună cu mirodeniile aduse de Nicodim, a fost învelit cu grijă într-o pânză, şi
Răscumpărătorul a fost dus la mormânt.” (Hristos, Lumina lumii, p. 672)
Acest Iosif, chiar dacă era bogat, a fost dispus să ofere probabil cel mai
important lucru pe care îl avea la momentul acela, adică mormântul său, un
mormânt pregătit pentru el, săpat în stâncă şi pus într-o grădină care era a lui. Nu
se gândea Iosif atunci că Domnul Isus va învia doar peste două zile şi are să
elibereze mormântul. Chiar dacă mormântul a fost dăruit pentru totdeauna, Isus
avea să-l împrumute doar pentru o scurtă perioadă, eliberându-l şi dându-i-l înapoi
lui Iosif.
Nu ştim dacă Iosif din Arimateea, la moartea lui, a fost înmormântat în acelaşi
mormânt pe care l-a dăruit şi pe care l-a primit înapoi, dar ştim că Dumnezeu nu
rămâne dator şi Iosif va primi mult mai mult când Domnul Isus va reveni.
Oare câţi dintre noi suntem dispuşi să-I oferim lui Isus din lucrurile pe care le
avem şi despre care credem că sunt ale noastre? Nu pentru că Isus ar avea nevoie
de ele, ci pentru a ne învăţa pe noi ce înseamnă să renunţăm la noi înşine şi să
lepădăm totul pentru El. Dacă vom face aşa, atunci vom descoperi că lucrurile pe
care le dăm de bunăvoie sunt de fapt primite înapoi într-o măsură mult mai bogată.
Tot ce-I oferim lui Isus este o investiţie profitabilă pentru Împărăţia cerurilor.
*
* *
Conform textelor Evangheliilor, Iosif a fost un membru al Sanhedrinului,
convertit în taină la credința lui Hristos. Este citat prima dată după răstignire, când îi
cere lui Pilat din Pont permisiunea de a coborî de pe cruce trupul lui Iisus.
Considerat un sfânt creștin, ziua lui se sărbătorește la 31 august în Biserica
Occidentală și la 31 iulie în Biserica Orientală.
Conform unei legende, Iosif ar fi strâns sângele lui Iisus Hristos într-un potir,
denumit și Sfântul Graal.
Figura lui Iosif din Arimateea a fost introdusă de Robert de Boron în romanul
său cavaleresc în versuri Estoire dou Graal sau Joseph d’Arimathie (Istoria
Graalului sau Iosif din Arimateea), scris între 1190 și 1199, din care s-a păstrat un
singur manuscris. Conform legendei, după Cina cea de Taină, Iosif din Arimateea a
păstrat potirul din care Isus băuse vin și a strâns în el puțin și din sângele lui, înainte
de punerea sa în mormânt. Apoi, Iosif a părăsit Palestina și a plecat în Bretania,
unde a păstrat cu grijă acest potir, denumit Sfântul Graal.
*
* *