Plumb, de George Bacovia

 
              Simbolismul este un curent literar, apărut în Franța, în ultimele
două decenii ale secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, ca
reacție împotriva romantismului și a parnasianismului. Simbolismul redă
poeziei lirismul, dar nu direct, cum o fac romanticii, ci prin simbol, aluzie
și sugestie.  În Franța, simbolismul este reprezentat de Stéphane
Mallarmé, Paul Verlaine, Arthur Rimbaud și Jean Moréas, care
formulează manifestul poetic al simbolismului, Le symbolisme, publicat
în suplimentul literar al revistei “Le Figaro” (1886).  
Poetul simbolist are o structură interioară contemplativă de tip
refractar, se află într-un permanent dezacord moral cu lumea exterioară,
se refugiază în melancolie (depresie). Poezia simbolistă explorează
domeniul subconștientului, eul fiind aflat în stări de criză existențială
(angoasă, nevroză, spleen, apetența pentru morbid și bizar). Simbolismul
dezvoltă o nouă “boală a secolului” (mal du siècle) după cum se exprimă
Charles Baudelaire: “spleen-ul”. Muzicalitatea este specifică poeziei
simboliste și  se obține prin repetiții obsedante de sunete, lexeme, versuri
(refren sau laitmotiv). Aceasta oferă simetrie și introduce o melancolie
gravă, instrumentele muzicale fiind asociate cu stări existențiale, sunete
ale naturii care sfredelesc ființa. Muzicalitatea si cromatica coexistă, iar
culorile reprezentă strigăte ale sufletului. (=nemulțumirea cu privire la
prezent, neîncredere în viitor)
Universul tematic se ancorează în spații exotice, sondând lumea
lăuntrica. Temele predilecte dezvoltate sunt condiția poetului, creația,
iubirea, moartea și natura (temă artificiu pentru exprimarea unor idei).
Acestor teme li se asociează motive poetice precum: singurătatea,
melancolia, spleen-ul, plânsul, culorile, ploaia, frigul, parcul, cimitirul.
Simbolismul propune o nouă retorică, înfăptuiește o revoluție a limbajului
poetic, iar doctrina estetică se întemeiază pe principii și procedee artistice
precum: simbolul, principiul corespondențelor, sinestezia, sugestia,
muzicalitatea și cromatica, ambiguitatea limbajului poetic, inovația
prozodică. Stéphane Mallarmé definește simbolismul astfel: “A numi un
obiect înseamnă a suprima plăcerea poemei, făcută din fericirea de a ghici
încetul cu încetul. Să-l sugerezi este visul, să-l evoci încetul cu încetul
pentru a crea o stare sufletească.”
Simbolismului românesc cunoaște patru etape. Etapa
experiențelor, a tatonărilor, este ilustrată de Alexandru Macedonski,
teoretician al simbolismului în literatura română. A două etapă este
direcția pseudosimbolistă (Ovid Densușianu). Simbolismul exterior,
minulescian, se caracterizează prin atracția față de tehnică și motivele
simboliste, însă creația manifestă grandilocvență și este marcată de o
retorică accentuată, ceea ce contravine simbolismului. Etapa de
plenitudine a simbolismului românesc este ilustrată de George Bacovia,
cel mai mare poet simbolist român. Eugen Lovinescu afirmă că peotul
creează o atmosfera specifică, caracterizată de “o atmosferă de plumb în
care plutește obsesia morții și a neantului”.
  Tematica operei bacoviene exprimă drama existențială, tema
morții fiind tema dominantă a întregii creații. Tema iubirii este o temă
subordonată temei morții, sentimentul iubirii fiind invocat cu disperare,
deşi este văzut ca un eşec existenţial. Iubita este întotdeauna fantomatică,
ftizică, abia percepută. Tema naturii este o temă–pretext pentru
exprimarea unor sentimente, respectiv o temă–artificiu pentru realizarea
corespondențelor. Viziunea asupra naturii este diferită de cea a
pașoptiștilor (Alecsandri), pentru care natura este obiectul poeziei și
generează sentimentele.
Cadrul poeziilor este un univers în surpare, sufocant, închis,
pustiu și este reprezentat de oraș, târgul provincia, piețe, parcuri, grădini
pustii, cimitir, spații închise, artificiale. În acest cadru, eul liric se simte
captiv, însingurat, copleșit de angoase.
Poezia Plumb deschide volumul de debut onomim din 1916, fiind
considerată o “prefață” poetică a operei bacoviene, expresia concentrată a
creației sale. Deoarece utilizează cu perfecțiune toate resursele esteticii
simboliste, poezia “Plumb” poate fi considerată o artă poetică implicită.
Titlul susține simbolismul poeziei, fiind o metaforă-simbol cu
multiple conotații. La nivel denotativ lexemul “plumb” desemnează un
metal, iar la nivel conotativ simbolizează moartea. Prin greutate, trimite
la apăsarea cotidianului anost, prin cromatică sugerează cenușiul
existențial, monotonia, spleenul. Prin structura fonetică a cuvântului (o
vocală închisă, u, poziționată între două grupuri consonantice)
configureaza spațiul închis în care eul liric se simte captiv, claustrat,
însingurat. Alte sugestii vizează ideea morții, a spațiului închis ermetic,
anorganicul. La nivel cromatic, galbenul, culoarea preferată a poetului,
sugerează boală, George Bacovia afirmând “Plumbul dă precipitat galben.
Sufletul ars este galben [...] Galbenul este culoarea sufletului meu”.
Poezia exprimă drama existențială prin dezvoltarea unor arii tematice
multiple, precum: condiția poetului, moartea, iubirea.
Poezia este un monolog liric care ilustrează lirismul de tip
subiectiv prin prezența verbelor la persoană întâi (stam, am  început etc.)
şi a adjectivului pronominal posesiv la persoană întâi (amorul meu).
Deoarece exprimă un sentiment de melancolie gravă, poezia este o elegie
existențială. În cele două catrene a căror versuri au măsura de zece silabe
și sunt aflate într-o simetrie perfectă, distingem două planuri lirice: unul
al realității exterioare și unul al realității interioare, construite pe baza
principiului corespondențelor.
Prima strofă utilizează principiul sinesteziei și conturează cadrul
exterior al cimitirului, al cavoului, un spațiu închis, angoasant, claustrant,
în care eul liric se simte captiv, izolat, însingurat. Elementele decorului
funerar (“sicriele de plumb”, “flori de plumb”, “funerar vestmânt”,
“coroanele de plumb”) devin sugestii ale morții și ale somnului mortuar.
Totul este încremenit, doar vântul potențează drama eului liric, iar
coroanele, prin scârțâitul lor, amplifică disconfortul psihic și induc o
muzicalitate gravă. Astfel, prima strofă ilustrează procedeul sinesteziei.
A două strofă se organizează în jurul lexemului “amorul”, care
introduce tema iubirii. Versul “Dormea întors amorul meu de plumb”
constituie, după cum afirmă Lucian Blaga, esența poeziei și sugerează
moartea sentimentului de iubire, învăluit de încremenire, de anorganic.
Poetul este cuprins de disperare (“Am început să-l strig”), iar un alt
element al naturii, “frigul”, potențează ideea de moarte. Astfel, iubirea nu
mai este cale de transcendere, de împlinire, de fericire, precum în
viziunea romanticilor. Motivul aripilor, care pentru romantici sugerează
zborul spre absolut şi spre împlinire, în poezia bacoviană dobândește
conotațiile unui de zbor descendent, de cădere, precum în “Albatrosul” de
Charles Baudelaire. Așadar, iubirea nu mai este cale de evadare din acest
univers, ci un eșec existențial, “amorul meu de plumb”.
Așadar, sentimentele de monotonie, tristețe, melancolie gravă,
apăsare, limitare, moarte, sugerate de creator la nivelul conținutului
ideatic, sunt afirmate la toate nivelurile limbajului poetic, demonstrând
caracterul de artă poetică implicită al textului.
La nivel fonetic, vocalele închise “î” și “u” sugerează, prin
multipla lor utilizare, melancolia gravă, iar închiderile consonantice “mb”
și “nț”, precum și consoanele bilabiale ocluzive, sugerează un spațiu
închis. La nivel lexical se observă câmpul semantic al morții (“cavou,
sicriu”) și numărul redus de cuvinte implicat în ars combinatoria,
majoritatea cuvintelor repetându-se. Un exemplu elocvent este cuvantul
“plumb”, repetat de șase ori în text și o dată în titlu. La nivel morfologic,
substantivele conturează un tablou descriptiv, iar verbele la imperfect
sugerează continuitatea unei stări existențiale. La nivel sintactic se
remarcă utilizarea propozițiilor principale și a versurilor construite pe
baza paralelismului sintactic. La nivel stilistic epitetul metaforic “de
plumb” creează atmosfera specific bacoviană, iar epitetele adverbiale
“adânc” și “întors” conotează moartea. Enumerația marcată de recurenţa
conjuncției coordonatoare “și”, intensifică ideea de aglomerație. La nivel
prozodic se remarcă rimă îmbrățișată, asociată universului închis şi ritmul
asociat unui timbru elegiac. La nivelul punctuației, linia de pauză,
utilizată simetric în ambele strofe, delimitează cele două planuri lirice, iar
punctele de suspensie fragmentează discursul liric, marcând meditația
asupra morții.
In concluzie, poezia “Plumb” ilustrează imaginarul poetic
simbolist prin utilizarea unor procedee artistice precum: sugestia,
simbolul, corespondențele, muzicalitatea, cromatică, prin dezvoltarea
temelor și motivelor specifice simbolismului.
 
 
a) simbolul nu este o figură de stil în sens tradițional; ci este: inedit,
plurisemnificativ; mijloc de concentrare a realului; mijloc de a transmite, de a
comunica semnificații; pentru că nu i se poate asocia o singură semnificație,
rămâne fundamental ambiguu; mediază cunoașterea;
b) principiul corespondențelor se stabilește între fenomenele perceptibile ale
lumii sau se stabilește între lumea accesibilă simțurilor (senzații) și
transcendent (elementele Totului Cosmic)
c) sinestezia procedeu artistic de asociere spontană a senzațiilor de natură
diferită prin transpunerea acestora în imagini poetice inedite, care sugerează o
perturbare a simțurilor cu deschidere către suprarealitate;
d) sugestia este o modalitate poetică de exprimare a corespondențelor prin
cultivarea senzațiilor, cale de concentrare a discursului liric, Stéphane
Mallarmé: suggérer, voilà le rêve (a sugera, iată visul);
e) ambiguitatea limbajului poetic se realizează prin nedeterminare (folosirea
pronumelor nehotărâte, a substantivelor nearticulate), conceptualizarea;
fragmentarismul (utilizarea elipsei); metaforizarea; simbolism fonic;

a) Primăvara:stârnește nervii; generează astenie; creează iluzii;

b) Vara: caniculă; căldurile toride descompun nu numai cadavrele, ci și
materia;
c) Toamna: ploioasă; mohorâtă; rece; generează nevroză;
d) Iarna: zăpezi cenușii, gri; domină contrastul alb-negru, tipic funebrului;

A. gri: monotonie, melancolie gravă; alb+negru: moarte, spleen

Instrumente: vioară și clavir;
B.roz, albastru, verde crud: astenie, nevroză;
Instrumente: violină și flaut;
C.roșu: moarte; nu mai este culoarea iubirii, deseori definește sângele
maculând albul zăpezii
D.violet: halucinație; uneori monotonie; fiind obținut prin anularea roșului,
înseamnă moarte; Instrumente: armonică și fanfară;
E.galben: boală, este culoarea preferată a poetului,