Curs 2

Normalitate şi anormalitate în psihopatologie

1. Conceptul de normalitate
2. Conceptul de anormalitate

1. Conceptul de normalitate

Ce este normalitatea?
Normalitatea este chiar mai dificil de definit decît anormalitatea, dar majoritatea
psihologilor sunt de acord că următoarele calităţi indică bunăstarea emoţională. Aceste
caracteristici nu fac distincţii precise între sănătatea mentală şi afecţiunea mentală; mai degrabă
ele reprezintă trăsături pe care le posedă persoana normală într-o măsură mai mare decît
individul care este diagnosticat ca anormal

Normalitatea, sănătatea , poate fi o sinteza, 0 rezultantă complexă a unei multimi de

parametri ai vieții organice și sociaIe, aflați in echilibru dinamic, ce se proiecteaza pe modeluI
genetic al existentei individuale, nealterat functional și morfologic, in istoria sa vitala.
Manifestarea acestei stari de sanatate ar fi existenta unei judecati și a unei viziuni realist-Iogice
asupra lumii, dublate de existenta unei discipline psihologice și sociale, pe fundalul bucuriei de a
trai și al echilibrului introversie-extroversie. Ca și in alte domenii de studiu ale medicinei, pare
complicat in primul rand de a defini normalul, la fel și sanatatea mintala, aici fiind mai adevarata
ca oriunde in alta parte parerea ca acest atribut al omului nu se poate cuantifica precis.
Introducerea in psihiatrie a conceptului de normalitate, a ideii de norma, pare sa clarifice intru
catva problema psihiatriei, aceasta fiind, in special in domeniul medicinei, pentru care diferenta
normal/patologic reprezinta principalul obiect de lucru.

Dictionarul de psihologie LAROUSSE precizeaza ca normalitatea este 0 notiune relativa,

variabila de la un mediu sociocultural la altul și, in plus, face interesanta precizare ca in
medicinii existii tendinfa de a se asimila omul normal individului perfect siiniitos, individ care,
la drept vorbind, nu există (Sillamy N., 1995).

1
 Cuvantul normal provine din latinescul "norma" (unghi drept), adica ceea ce nu oscileaza
nici la dreapta, nici la stanga, ceea ce se afla chiar in mijloc.
Normalul este deci un termen calificativ implicand 0 valoare (Aș vrea sa devin normal).
Normalul este un termen descriptiv indicand 0 medie (Aș vrea sa fiu normal ca și ceilalti,
ca toata lumea).
Anomalie provine din cuvantul grecesc "omalos", care inseamna egal, regulat, neted și
prefixul "a". Anomalia este opusa regularității. o norma este 0 regula, ceea ce servește la a face
dreptate, a dresa și a redresa, a norma; a normaliza inseamna a impune 0 exigenta unei existente,
unui dat ale carui varietate și lipsa de legatura sunt oferite unei priviri atente ca 0 nedeterminare
ostila sau chiar stranie.
A fi anormal este altceva decat a avea 0 anomalie. Anormal este un adjectiv, un termen
apreciativ introducand 0 diferenta calitativa.
Prelipceanu D. arată că, in sens general, nevoia de normalitate deriva din, și exprima
nevoia umana de ordine. lntr-un univers entropic, omul și, cu prioritate, inteligenta umana
realizeaza 0 funcție negentropica, ordonatoare.
Desigur, aceasta ordonare nu poate fi facuta decat cu anumite limite, deoarece emitentul
normelor este prin excelenta omul, fiinta esențialmente subiectiva. Se creeaza deci paradoxul
prin care omul, ca entitate subiectiva, emite norme (obiective) aplicabile propriei subiectivitați.
Normele acestea vor avea 0 obiectivitate diferita de cea care privește materia vie supusa legilor
naturii care sunt, in raceala lor statistica, in mod real obiective.
Același autor arata ca norma este, in esenta sa, 0 convenție umana larg impartașita social.
Ea deriva din aprecierea, din valorizarea comuna a unor stari și fapte sociale. Sub raport
axiologic, norma este 0 valoare (aceasta fiind, in fond, o apreciere despre "ceva", realizata in
colectiv) transformata in imperativ.

Criterii de normalitate
l. conștiința clara a Eului personal
2. capacitate de orientare in viața
3. nivel inalt de toleranța la frustrare
4. autoacceptare
5. flexibilitate in gandire și acțiune

2
6. realism și gandire antiutopica
7. asumarea responsabilitatii pentru tulburarile sale emotionale
8. angajare in activitați creatoare
9. angajare moderata și prudenta in activitati riscante
10. conștiința clara a interesului social
11. gandire realista
12. acceptarea incertitudinii și capacitatea de ajustare a acesteia
13. imbinarea placerilor imediate cu cele de perspectiva

Norma, normalitate, comportament normal subliniaza ca se cere precizat ce se intelege prin

normalitate (inclusiv sanatate), anormalitate, boaIa și defect.
Problematica cuplului normalitate-anormalitate este mai apropiata de "generalitatea"
normelor, a abordarii statistice, a regulilor și Iegilor, pe cand problematica "bolii" e mai legata de
"concretul" cazului dat, adica de cazuistica.
Concepte mai largi decat cele de sanatate și boala, normalitatea și anormalitatea sunt
teme de reflexie și delimitare conceptuala și pentru alte domenii știintifice care au in centrul
preocuparilor lor omul.
Ionescu G. (1995) face 0 distinctie intre anormalitate și boala, aratand ca anormalitatea
se refera la conduite și comportamente, este un fundal, pe cand boala este un fapt individual cu 0
anumita procesualitate.

1. Normalitatea ca sănătate
Limita normal patologic este extrem de complicata, interferentele și imixtiunile celor
doua domenii fiind un imprevizibil labirint. Niciun univers nu este mai greu de analizat decat
psihismul și nici o nebuloasa mai complicata dec at individul, orice incercare de standardizare,
asa cum aratam, lovindu-se de un previzibil eșec. Ne aflam in prezenta unor nisipuri mișcatoare
pe care este schitata fragila granita dintre doua sisteme, unul cautand sa-și creasca, celalalt, sa-și
scada in permanenta nivelul organizational sau poate entropia informationala.
Asertiunea lui Karl Marx potrivit careia boala este "viața îngradita în libertatea ei",
intelegand prin aceasta nu numai aspectele strict biologice, ci și pe cele sociale și existentiale, iși

3
gasește 0 ilustratie particulara in psihiatrie, magistral formulata de Henri Ey, care arata ca
bolnavul mintal este privat atat de libertatea exterioara, cat și de cea interna.
Orice boala nu este decat 0 greșeala in organizarea terenului pe care se inscrie textul
vietii; in plus, boala mintala dezorganizeaza individul in propria sa normativitate, constrangandu-
l la pierderea, din aceasta cauza, a directiei existențiale.
Faptul psihopatologic este, desigur, mai greu sesizabil decat 0 plaga sau 0 anomalie
biochimica, dar perceptia lui de catre specialist se va face dupa aceleași reguli ale cunoașterii
diferentiale, impunandu-se, de asemenea, ca 0 tulburare a organizarii, ca 0 descompunere.
Patologic implica "patos", sentiment direct și concret al suferintei și neputintei, sentimentul unei
viefi nemultumitoare. Semnul patologic este totdeauna diferential, marcand 0 ruptura sincronica
intre bolnav și nebolnav, dar și 0 ruptura diacronica intre prezent și trecut.
Ionescu G. considera sanatatea ca 0 stare ideala, ca un deziderat, pe cand boala este un
dezechilibru la toate nivelurile organismului. Nu se poate vorbi dintr-un singur punct de vedere
despre boala. Nu orice suferință este patologica. Exista 0 tendinăă care ar vrea sa aboleasca orice
criteriologie psihiatrica, lasand subiectul însuși și sa-și defineasca normalitatea sau boala. Nu
orice tulburare, orice nefericire, orice drama sau orice conflict este boala psihica, in ciuda unor
opinii destul de raspandite, uneori adoptate chiar de psihiatri.
Boala psihică se obiectiveaza prin fizionomii tipice ale anumitor tipuri de existente,
conduite, idei, credinte, ce contrasteaza cu uniformitatea și conformismul celor ale comunitatii,
aparand și celorlalti, nu numai psihiatrului, ca deosebite.
Din acest fond comun de fapte, psihiatrului ii revine dificila sarcină de a le alege pe cele
apartinand sferei psihiatriei. Facandu-și descifrabile semnele dezorganizarii vietii psihice,
psihiatrul trebuie sa caute in paralel sa descopere gradul lor de semnificatie, profunzimea acestei
destructurari.
Mai mult, boala poate aparea ca 0 paradoxala organizare, in sensul dezorganizarii, 0
reorganizare, la un nivel inferior, a psihismului. Ansamblul acestor dezorganizari care
proiecteaza fiinta dincolo de limitele normalitatii sunt realitati obiective, ca oricare alte "semne
patologice". 0 fiinta desprinsa de real, invadata de imagini neliniștitoare sau inspaimantatoare,
lipsita de puterea de a discerne sau prabușita in abisul depresiei, lipsita de libertatea
fundamentala și elementara a realitatii, reprezinta punctul in care conceptul devine realitate
clinica.

4
 2. Normalitatea ca valoare medie

Normalitatea ca valoare medie este in mod obișnuit folosita in studiile normative de tratament și
se bazeaza pe descrierea statistica a fenomenelor biologice, psihologice și sociale, conform
repartipei gaussiene a curbei in forma de clopot. Aceasta abordare concepe porpunea mediana
drept corespunzatoare normalului iar ambele extreme, ca deviante. Conform acestei abordari, cu
cat un fenomen este mai frecvent, cu atat poate fi considerat mai "normal" iar cu cat este mai rar,
mai indepartat de media statistica, cu atat apare ca fiind mai anormal. Deși acest tip de norma
creeaza impresia ca este foarte "obiectiv", nu este suficient de operant pentru medicina.
Abordarea normativa bazata pe principiul statistic descrie fiecare individ in termenii evaluarii
generale și ai unui scor total. In anumite contexte, fenomenele, urmand aceeași regula a
frecventelor, unele fenomene absolut normale pot capata aspectul anormalitatii (de exemplu,
persoanele care au grupa sangvina AB IV, RH negativ).
Acceptarea normalitatii ca fenomen natural (și nu este greu de admis acest lucru, atata timp cat
afirmam "cu tarie" ca boala este un astfel de ,,fenomen") are implicatii metodologice și
functionale majore.
Rezulta deci ca acceptarea normalului mediu, notiune cu care opereaza intreaga medicina, este
logica și constructiva, inlaturand in mare parte arbitrarul și "judecatile de valoare".
Introducerea modelului normalitatii medii duce la posibilitatea comparatiilor și implicit la
stabilirea abaterilor datorate bolii.
Nu se poate elabora un model aparent al bolii, atata timp cat nu exista un model al normalului.
Normalul, ca norma statistica, nu pare totuși semnificativ decat partial in cadrul psihopatologiei,
abaterile de tip cantitativ fiind pe al doilea plan fata de cele calitative. Dificultatea sporește
atunci cand anormalitatea, patologicul sunt reprezentate de un amalgam complicat de abateri
cantitative care, insumate, alcatuiesc un tablou clinic distinct. Relația se complica in plus atunci
cand intra in joc planuri diverse, legate prin fire nevazute, acolo unde sanatatea (normalitatea)
psihica se integreaza cu cea fizica. 0 tulburare afectiva poate genera 0 afecțiune pana nu demult
considerata pur somatica, așa cum ar fi ulcerul, infarctul miocardic, in absenta unor factori
biologici favorizanp preexistenp, deci pe terenul normalitatii fizice. Ey H. s-a opus intotdeauna
cu putere ideii unei normalitati statistice, facand din nivelul maturitatii corpului psihic 0 medie

5
abstracta. El considera ca norma nu este exterioara, ci inscrisa in arhitectonica corpului psihic. In
varful piramidei functionale a corpului psihic domnește 0 activitate psihica normala care are
propriile sale legi, acelea ale adaptarii la real. Evident ca nu exista 0 limita superioara a
normalului Variabilitatea este descrisa doar in contextul grupului, și nu in contextul unui
individ. In psihiatrie este totuși necesar sa se evidentieze modalitatile unor atitudini, expresive,
reactive, comportamentale și convingerile cele mai frecvente intr-o sociocultura istorica data,
care reprezinta un cadru de referinta pentru manifestarile psihice deviante. eu toate ca aceasta
abordare a fost utilizata mai mult in biologie și psihologie, ea și-a capatat, prin extensia scalelor
și testelor, 0 utilizare tot mai importanta in psihiatrie.

3. Normalitatea ca utopie

Normalitatea ca utopie stabilește 0 norma ideala (valorica), un ideal de normalitate atat din
punct de vedere individual, cat și comunitar. Acesta poate fi exemplificat prin unele "tipuri
ideale" pe care Ie descrie, Ie invoca și Ie promoveaza 0 anumita cultura și care se exprima in
formulari normative, prescriptive.
Din perspectiva psihologica, nu ne intereseaza numai felul cum sunt și se manifesta mai frecvent
oamenii unei socioculturi date, ci și modul in care aceștia ar dori și ar spera sa fie in cazul ideal.
Din aceasta perspectiva, normalitatea este perceputa ca 0 imbinare echilibrata, armonioasa și
optimala a aparatului mintal, avand drept rezultanta 0 funcșionalitate optima.
Freud S. afirma despre normalitate: "Un Eu normal este, ca și normalitatea în general, 0 ficfiune
ideala". Autorul insista asupra noțiunii de normalitate funcționala vazuta ca un echilibru intre
diverse Ie instante ale aparatului psihic. Aceasta ii permite sa stabileasca un raport corect intre
normalitate și nevroza, vorbind despre diferente cantitative. Astfel, normalul nu este decat 0
solutie mai buna la seria de probleme cu care pacientul se confrunta. A incerca sa stabilim niște
criterii sau calitati caracteristice individului normal ar echivala cu crearea normalului ideal, pe
care nu-l putem realiza decâș formal, iar acest lucru se lovește de un prim obstacol - caci ar anula
elementul dinamic al conceptului. Istoricitatea acestui normal ideal este foarte relativa, ea
neavand cursivitate, criteriul axiologic fiind inoperant de la 0 epoca la alta, ba chiar și pentru
intervale restranse de timp.

6
Cloutier F. afirma despre conceptul de sanatate mintala ca "nu poate fi fnteles decat prin sistemul
de valori al unei colectivități".
0 serie de autori - Schneider K., Petrilowitsch, Mezger, abordand critic valoarea normalului
ideal, au aratat marile lui deficiente, dar și faptul ca in cadrul analizei normalului statistic
(cealalta posibilitate de tratare a problemei) se infiltrează judecăți de valoare.
La limita, Willard afirma in 1932 ca societatea este cea care hotaraște daca un om este nebun sau
sanatos. Normalul valoric implica 0 masurare procustiana in care se intrica, in plus, și valorile
personale ale fiecaruia. "Realitatea e ceea ce majoritatea considera ca trebuie sa fie, nu neaparat
lucrul cel mai bun și nici macar cel mai logic, ci ceea ce s-a adaptat dorintei colective", afirma
scriitorul Paulo Coelho, incercand sa stabileasca limita dintre nebunie și normalitate
Colectivitatile umane concrete iși organizeaza existenta in raport cu idealuri comunitare in care
transpar legi, modele educationale, legende și epopei, mitologia și mistica, istoria respectivului
grup.
Normalitatea ideala definește felul in care individul și comunitatea considera ca persoana ar
trebui sa fie. Oesigur, normativitatea ideala nu este și nici nu poate fi niciodata atinsa efectiv, cu
atat mai mult cu cat ea variaza mult in functie de contextul sociocultural istorie și geografie
(etnie, comunitar, statal, religios ș.a.).
Concepții psihanalitice despre normalitate
S Freud Normalitatea este 0 fictiune ideala; fiecare Eu este psihotic, intr-un anumit moment,
intr-o masura mai mare sau mai mica.
K. Eissler Normalitatea absoluta nu poate fi obtinuta, deoarece persoana normala trebuie sa fie
pe deplin conșttienta de gandurile și sentimentele sale.
M. Klein Normalitatea este caracterizata prin tarie de caracter, capacitatea de a face fata
emotiilor conflictuale, capacitatea de a trai placerea fara a provoca conflicte și capacitatea de a
iubi.
E. Erikson Normalitatea este capacitatea de a fi stapan pe perioadele vieții:
incredere/neincredere;
autonomie/indoiala;
initiativa/ vinovatie
sârguință / inferioritate;
conștientizarea identității eului/ confuzie de rol;

7
intimidate/ izolare
creatie, generativitate / stagnare;
integritatea Eului, sentimental realizării/ disperare.
L. Kubie Normalitatea este capacitatea de a invata din experienta, de a fi flexibil și de a te adapta
la schimbarile din mediu.
H. Hartmann Funcțile libere de conflicte ale Eului reprezinta potentialul persoanei pentru
normalitate; masura in care Eul se poate adapta la realitate și poate sa fie autonom este asociata
sanatatii mintale
.A. Adler Capacitatea persoanei de a dezvolta sentimente sociale 1?i de a fi productiva/ creativa
este legata de sanatatea mintala; capacitatea de a munci cre1?te stima de sine 1?i face persoana
capabila de a se adapta.
R.E. Money-Kryle Normalitatea este capacitatea de a atinge deplina conștiinta de sine care, de
fapt, nu este niciodata pe deplin obtinuta.
O. Rank Normalitatea este capacitatea de a trăi fără teamă, vinovatie sau anxietate și aceea de a
avea responsabilitatea propriilor acțiuni
Oricat ar parea de neobișnuit, se poate spune ca nu exista valori generale, acceptate simultan de
toți. membrii unei societați. sau, intr-un proces sincronic, de toate societatile care iși desfașoara
existenta la un moment dat. Atentatele sinucigașe din septembrie 2001 din metropolele
americane au facut 0 demonstrație spectaculoasa a acestei asertiuni.

Valori fundamentale ale societiții americane contemporane

• succesul
• munca disciplinata,
• orientarea morală,
• obiceiuri unnaniste,
• eficiența și pragnnatisnnul,
• progresul,
• confortul nnaterial,
• egalitatea șanselor,
• libertatea,
• confornnarea la norme (care nu exclude individualisnnul),

8
• raționalisnnul științific,
• patriotisnnul și naționalisnnul ("American way of life"),
• dennocrația,
• individualisnnul,
• tennele superiorității grupurilor (etnice, rasiale, de clasa, religioase).
Dupa Williams (1970)

4. Normalitatea ca process
Normalitatea ca proces pune accentul pe faptul că un comportament normal este 0 rezultantă
finala a subsistemelor care interactioneaza. Ea opereaza cu așa-numita norma responsivă sau
funcțională (Kolle K.) care reflecta masura in care un organism, 0 persoana, un subiect iși
implinește rolul functional pentru care exista in economia sistemului din care face parte. Luand
in considerare aceasta definitie, schimbarile temporale devin esentiale pentru completa definitie a
normalitatii. Cu alte cuvinte, normalitatea - ca proces - considera esențiale schimbarile și
procesele, mai mult decat 0 definire transversala a normalitatii. Din pacate, deși aceasta norma
pare sa fie cea care ne intereseaza, ea este fixista și determinista. Nu se poate raspunde la
intrebarea "Care este rolul functional pentru care 0 persoana exista. Ba mai mult, in sistemele din
care individul face parte, in câte trebuie sa fie eficient, pentru a fi considerat normal? Cercetatorii
care subscriu acestei abordari pot fi recunoscuti printre reprezentantii tuturor știintelor
comportamentale și sociale. Tipice pentru conceptele acestei perspective sunt conceptualizarea
epigenezei in dezvoltarea personalitatii și cele opt stadii de dezvoltare esentiale in atingerea
functionalitatii adulte mature. Folosirea excesiva a tabuului normalitatii poate fi abuziva atunci
cand este vorba de 0 readaptare reeducativa sau segregativa, dupa norme socio-ideale sau
ideologiile momentului. Refuzul de a circumscrie normalui și patologicul ar putea conduce la
transformarea campului practicii medicale și psihiatrice intr-o zona fara limite, aceasta
elasticitate transformandu-le intr-o eventuala armă in favoarea unei institutii sau a unei puteri.

5. Normalitate și comunicare
Folosirea studiului comunicarii pentru a surprinde normalitatea sau patologia psihica impreuna
cu cotele lor de ordine și dezordine a fost preconizata de Stossel 5., Ogodescu D. inca din 1972.

9
Schimbul de informatie este caracteristic organismului uman la toate nivelurile sale de
organizare, toate procesele de reglare au nevoie de informatie.
Exemplificare
Nivelul de organizare Felul infonnafiei necesare
Molecular Informație moleculara
Celular Informatie genetica
Intercelular Mesageri chimici
Organismic Informatie din mediu
Fiinta umana nu poate fi conceputa in afara informatiei și comunicatiei (Restian A., 1997).
Pamfil E. arata ca dialogul, adica informatia, reprezinta condipa liminala a conștiintei și a
psihicului uman.
Normalitatea presupune 0 capacitate de comunicare și elaborare continua a informapei, care sa
asigure armonia la nivelul subsistemului individual, familial, social sau grupal.
Homeostazia realizata de fluxul input-urilor și output-urilor informationale care oscileaza și
interactioneaza dinamic și permanent ar fi, dupa opinia lui Enatescu V. (1987), chiar
normalitatea sau sanatatea, in opozitie cu boala, care este dezechilibru ce produce dezordinea și
dezorganizarea sistemului.

6. Normalitate și adaptare
Funcționand ca un subsistem in sistemul social, cultural sau istoric, individul uman trebuie sa se
incadreze in dezvoltarea sa in coordonatele sistemului respectiv pentru ca aceasta evolutie sa fie
considerata normala. Adaptarea e un reper important in evaluarea comportamentului uman, fiind
"criteriul cel mai generic" (Prelipceanu D.) de raportare. Termenul de adaptare a fost preluat și
de psihiatrie, care a dezvoltat in context 0 adevarata patologie legata atat de adaptare, cat și de
stres; deși aceasta nu mai este in legatura directa cu concepti a initiala, urmeaza, in linii mari,
etapele de desfașurare ale procesului de adaptare.
Campbell arata ca "diversele cai pe care individul le urmeaza eu intregul sau echipament, cu
echilibrul și dificultatile sale interioare, cu experienta din trecut și cu cea din prezent, pentru a se
adapta la viata pe care este chemat sa 0 traiasca", reprezinta domeniul de studiu al psihiatriei și al

10
psihiatrului. Pentru aceasta, tulburarile de adaptare ale persoanei la "situatia totala" raman
problema fundamentala, alaturi de funcpile prin care aces tea se realizeaza.
Meyer A. va defini boala mintala ca 0 adaptare greșita, insuficienta sau inadecvata.
Psihanaliza va supune acest punct de vedere, considerand inadecvate acele mecanisme de
adaptare care genereaza boala psihica. Regresia ar fi una dintre aceste inadecvari adaptative,
subiectul renuntand la adaptare la nivelul de solicitare cerut, pentru a cobori catre unul mult mai
redus.
Starobinski J. descrie procesul de inadaptare in urmatoarea secventialitate: urmarind patologia
psihiatrica, se pot nota tulburarile de adaptare, ca fir al Ariadnei in intreaga nosologie psihogena.
Astfel, in reactii, intre raspuns și stimul nu exista nici o adecvare, primul fiind mult mai intens
decat ar trebui sa fie in mod normal sau inadecvat. Acelați lucru este valabil și pentru dezvoltari
in care acest proces se amplifica atat vertical (in dimensiunea temporala), cat și longitudinal, ea
intensitate și nespecificitate.. Exagerarile in acest sens au fost sancp-onate cu respingerea de
catre majoritatea psihiatrilor (vezi in acest sens exagerarile reactioniste ale psihiatriei americane
din anii '40-'60, ca și antipsihiatria). Dezadaptarea este aici un efect, și nu 0 cauza a bolii.
Adaptarea of era celor care evalueaza starea de sanatate și specialiștilor un nou și contrastant
aspect al conceptualizarii starii de sanatate și bolilor. Mai mult decat atat, focalizandu-se pe
tulburari, dureri, stres, destabilizari și alte dereglari ale functiilor umane, adaptarea ne permite sa
cautam starea de sanatate, resursele, competentele și alte aspecte ale succesului functionarii
umane. Dupa cum rezulta din cele de mai sus, adaptarea este un fenomen cu vadite tente
finaliste, care atinge la nivelul personalitațiii nivelul de maxima complexitate Se știe că
adaptarea presupune de regula un efort adaptativ care de cele mai multe ori ia forma unor actiuni
mintale și motorii, mai mult sau mai putin evidente in exterior. Dar sunt destule situatii cand
efortul adaptativ nu presupune declanșarea, mentinerea sau modificarea unor scheme
comportamentale anume, ci intreruperea, stoparea acestora.

11
 2.Conceptul de anormalitate
Anormalitatea s-ar referi la structura și organizare psihica, iar boala, la procese morbide. 0
revenire in cadrul normalului; normalul nu pare 0 limita, deși, din perspectiva bolii, el este una.
Patru perspective par sa inglobeze majoritatea numeroaselor concepte clinice și/ sau teoretice
care se refera la normalitate, dar deși acestea sunt unice, au domenii de definitie și de descriere
diferite; de fapt ele se completeaza una pe cealalta și numai sumarea lor poate da imaginea cea
mai apropiata de real.
Comportamentul (a)normal. .Acest comportament este propriu indivizilor care au tulburări
mentale grave, cît şi asupra celor care au dezvoltat stiluri de viaţă autodistructive. Linia de
demarcaţie între comportamentul „normal” şi cel „anormal” este departe de a fi clară.
Definirea anormalităţii. Ce înţelegem prin comportament „anormal”? Care sunt criteriile
de diferenţiere de comportamentul „normal”? În privinţa anormalităţii nu există un consens, dar
majoritatea încercărilor de a descrie anormalitatea sunt fundamentate pe una sau mai multe dintre
următoarele definiţii.
Devierea de la normele statistice. Cuvîntul anormal înseamnă în primul rînd „alături de normă”
. O definiţie a anormalităţii are la bază frecvenţa statistică: comportamentul anormal nu are
frecvenţă statistică sau este deviat de la normă. Dar, potrivit acestei definiţii, persoana care este
extrem de inteligentă sau extrem de fericită va fi clasificată ca anormală. Prin urmare, la
definirea comportamentului anormal, trebuie să luăm în considerare ceva mai mult decît
frecvenţa statistică.
Devierea de la normele sociale. Fiecare societate are anumite standarde, sau norme, pentru un
comportament acceptabil; comportamentul care deviază pronunţat de la aceste norme este
considerat anormal [8]. Comportamentul care este considerat normal de către o societate, poate fi
considerat anormal de către alta. De exemplu, membrii unor triburi africane nu consideră că este
neobişnuit să auzi voci când de fapt nimeni nu vorbeşte sau să vezi ceva când nu există nimic
acolo, dar asemenea comportamente sunt considerate anormale de către majoritatea societăţilor.
O altă problemă este aceea a modificării în timp a conceptului de anormalitate în cadrul aceleiaşi
societăţi. Acum 30 de ani, majoritatea americanilor considerau că fumatul marijuanei sau apariţia

12
aproape gol pe plajă sunt comportamente anormale. Astăzi, aceste comportamente tind să fie
văzute mai degrabă ca nişte componente ale stilului de viaţă decît semnele unei anormalităţi.
Orice definiţie a anormalităţii trebuie să fie ceva mai complexă decât nivelul de înţelegere
socială.
Comportament inadaptat. În locul definirii comportamentului anormal în termenii
devianţei de la normele statistice sau societale, numeroşi oameni de ştiinţă din domeniul social
cred că cel mai important criteriu este modul în care comportamentul afectează bunăstarea
individului sau a grupului social. În conformitate cu acest criteriu, comportamentul este anormal
dacă el este inadaptat, dacă el are efecte adverse asupra individului sau asupra societăţii [24].
Unele tipuri de comportament deviant interferează cu bunăstarea individului (un bărbat poate să
aibă o teamă atît de puternică de mulţime, încît să nu poată merge cu autobuzul la muncă; un
alcoolic care consumă cantităţi mari de băutură nu poate să-şi păstreze locul de muncă; o femeie
care încearcă să se sinucidă). Alte forme de comportament deviant sunt nocive societăţii (un
adolescent care are „explozii” violente de agresivitate; un individ paranoic care pune la cale
asasinarea unei figuri publice). Dacă utilizăm criteriul inadaptării, toate aceste comportamente
vor fi considerate anormale.
Disconfortul personal. Cel de-al patrulea criteriu postulează anormalitatea în termenii
trăirii subiective a unor suferinţe personale . Majoritatea indivizilor diagnosticaţi cu o tulburare
mentală se simt mizerabil. Ei sunt anxioşi, deprimaţi sau agitaţi, iar mulţi suferă de insomnie,
apatie sau de numeroase dureri. Uneori, disconfortul personal poate fi singurul simptom de
anormalitate; comportamentul individului pare normal unui observator obişnuit.
Nici una dintre aceste definiţii nu asigură o descriere completă, satisfăcătoare a
comportamentului anormal. În majoritatea cazurilor, toate cele patru criterii - frecvenţa statistică,
deviaţia socială, comportamentul inadaptat şi disconfortul personal - sunt luate în considerare la
diagnosticarea anormalităţii.

13