Curs Pastorala sem 2 anul 

2009
PASTORALA SPECIALA

PAROHIA
I. Parohia teren de activitate pastorală a preotului
Lucrarea pastorală a preotului se desfăşoară în general în cadrul parohiei.  Parohia este
deci terenul, este ogorul material şi spiritual al activităţii pastorale a preotului. De aceea,
suntem datori să încercăm a cunoaşte mai temeinic noţiunea, sensul şi importanţa parohiei.
l. Termenul parohie[*] a pătruns în limba română din limba elină. Prin acest termen s-a
înţeles, la începutul creştinismului, prima comunitate creştină dintr-un oraş, sau totalitatea
creştinilor dintr-un oraş sau sat, care, după cuvântul Sfintei Scripturi, „neavând cetate
stătătoare aici, căutau pe cea care va să fie” (Evrei XIII, 14) şi se socoteau ca unii care
locuiesc împreună, ca unii care au acelaşi fel de trai şi aceleaşi preocupări în  „vremelnicia
acestei vieţi” (I Petru I, 17), ca unii care sunt „străini şi rătăcitori” în această lume (I Petru II,
11).
Fiindcă în fruntea unei astfel de comunităţi creştine era, la început câte un episcop, s-a
atribuit adeseori numirea de parohie şi eparhiei.
Mai târziu şi anume prin veacul al V-lea, şi mai ales în veacul al VI-lea, prin cuvântul
parohie s-a înţeles societatea creştinilor dintr-o anumită circumscripţie bisericească din oraşe sau
sate mai mari.
O asemenea circumscripţie era totdeauna determinată precis de anumite graniţe,
era o unitate bisericească bine fixată din punct de vedere geografic şi era condusă de un preot.
Când creştinismul a început să se răspândească şi să se organizeze şi la sate, s-a
întrebuinţat pe lângă termenul de parohie şi acela de enorie[†].

Acest cuvânt provine din limba elină şi înseamnă comunitate creştină situată la ţară.

Privită din punct de vedere al înfăţişării ei externe de fapt şi în  realitatea ei

istorică, parohia sau enoria este comunitatea creştină grupată în jurul unuia şi aceluiaşi altar
sau biserici, în jurul aceloraşi preoţi sau, mai propriu, în jurul unuia şi aceluiaşi preot slujitor
al tainelor ori cultului în genere şi conducător al sufletelor la mântuire.  Alţi scriitori dau
o definiţie mai scurtă parohiei şi anume: Parohia este totalitatea credincioşilor care se împărtăşesc
din acelaşi potir. Statutul pentru organizarea şi funcţionarea B.O.R. din anul 1948 defineşte la
art. 4, litera i, parohia în felul următor: Parohia este comunitatea bisericească a credincioşilor,
clerici şi mireni, de religie creştină ortodoxă, aşezaţi pe un anume teritoriu, sub conducerea unui
preot paroh.

2. Literal, termenul înseamnă a locui împreună, a fi în acelaşi loc. In istorie, termenul

acesta a fost întrebuinţat pentru prima dată de către evreii din diaspora. Prin acest cuvânt se
desemnau comunităţile evreieşti răspândite în întreaga lume păgână. De la evrei termenul a
fost împrumutat de elini, spre a desemna prima comunitate creştină din oraşe*.
Parohia este deci unitatea sau comunitatea bisericească în cadrul căreia creştinul
primeşte toate darurile necesare mântuirii. În cea mai mică şi mai neînsemnată parohie
petrece, viază şi lucrează Hristos Dumnezeul nostru prin prezenţa trupului Său mistic, în
altarul fiecărei biserici Hristos este totdeauna prezent şi gata să opereze mântuirea oricărui
credincios care caută, care doreşte şi însetează după această mântuire.
Deci parohia nu este numai o unitate geografică, numai o  circumscripţie bisericească,
numai o organizaţie administrativă, politică, economică, financiară, sau o simplă asociaţie
efemeră de oameni care au aceleaşi păreri şi credinţe. Aşa ceva este parohia numai din punct de
vedere al consideraţiilor raportate la viaţa trecătoare, la convenţiile omeneşti pur pământeşti, în
esenţa ei, însă, parohia sau enoria este ceva mai mult, este realitatea creştină în cuprinsul căreia
credinciosul găseşte toate mijloacele necesare pentru a stabili legătura şi unirea lui cu
Dumnezeu. Din acest punct de vedere, parohia sau enoria este creştinătatea în mic, este forma cea
mai  redusă, sub care se poate vorbi de Biserică, ca trup mistic sau pnevmatic al lui Hristos,  în
Biserică, şi deci în fiecare parohie, se continuă şi se desfăşoară opera mântuitoare a lui Iisus
Hristos, în fiecare parohie se săvârşeşte jertfa de răscumpărare şi se dă credincioşilor, ca hrană
pentru viaţa de veci, Trupul, Sângele Mântuitorului în forma lui mistică. Sfintele Taine, prin care
se împărtăşesc creştinilor toate darurile cerului, necesare pentru mântuire, sunt valori şi bunuri pe
care le posedă fiecare parohie, aşa cum le au şi celelalte unităţi mai mari ale Bisericii, ca de
exemplu episcopia, mitropolia, etc. Prin urmare, parohia este, alături de o realitate
geografică, administrativă, etc. şi o realitate spirituală. Aceasta este mai ales partea esenţială,
sensul superior al parohiei.
Parohia, ca o formă anumită a Bisericii, adică a trăirii în Hristos, cu Hristos şi prin Hristos,
este un organism, un corp alcătuit din mai multe elemente:

a) Capul acestui organism  şi în acelaşi timp conducătorul parohiei este preotul.  El

reprezintă pe Iisus Hristos şi lucrează în numele Lui. El îndeplineşte funcţia cea mai însemnată
şi în acelaşi timp cea mai plină de răspundere din parohie. El are datoria de a vesti Evanghelia,
de a preda învăţăturile Bisericii, de a săvârşi dumnezeieştile Taine şi toate sfintele ierurgii,
prin care credincioşii sunt puşi în legătură cu Dumnezeu. Preotul este deci organul care
mijloceşte între cer şi pământ, între Dumnezeu şi oameni. Prin această mijlocire a preotului,
darurile cerului se revarsă în viaţa credincioşilor, iar aceştia sunt ajutaţi spre a se înălţa la cer, la
Dumnezeu. Preotul este în acelaşi timp şi părintele spiritual al tuturor enoriaşilor săi. în
această calitate el are datoria să-i iubească pe toţi cu adevărată dragoste de părinte, să se
intereseze de aproape şi neîncetat de toţi fii săi duhovniceşti, să supravegheze întreaga viaţă
religioasă morală din parohie, să lucreze, să se străduiască şi să se jertfească pentru
mântuirea lor. Preotul are, deci, în cadrul parohiei, un rol cu totul deosebit, rolul cel mai
important. Referindu-se la acest rol, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Corpul este dominat
de  cap, întrucât el este sediul tuturor senzaţiilor şi al conducerii sufletului. Fără cap, cineva
nu poate să trăiască; dimpotrivă mulţi oameni au trăit vreme lungă după ce Ii s-au tăiat
picioarele. Prin urmare, capul este  superior nu numai prin poziţia sa fizică ci şi prin
funcţiunile şi rolul lui”.

b) Cu toate acestea, preotul nu este parohia, el este numai capul văzut, conducătorul
parohiei. Parohia este însă un organism întreg, un corp alcătuit din cap, trunchi şi membre,
este o comunitate alcătuită din mai mulţi oameni. Dacă preotul este capul parohiei,
membrele parohiei sunt credincioşii, Sfântul Apostol Pavel defineşte Biserica, şi deci într-o
anumită măsură şi parohia, drept „Trupul lui Hristos”. Un trup suntem noi cei mulţi,  pentru că toţi
ne împărtăşim dintr-o pâine. (I Cor. XII, 2). Toţi laolaltă, adică cler şi popor, alcătuim trupul lui
Hristos, iar „fiecare în parte sunteţi mădulare „, membre ale aceluiaşi trup (I Cor. XII, 27), pentru
că „trupul nu este alcătuit dintr-un singur membru, ci din mai multe” (I Cor. XII, 14). Între
aceste membre trebuie să fie un raport de colaborare desăvârşită, trebuie să fie o armonie
perfectă de funcţiuni. Aşa precum în circuitul vieţii şi în buna funcţionare a organismului fizic
trebuie ca fiecare parte a corpului să-şi îndeplinească funcţia ei, rolul ei special; tot astfel şi în
parohie, fiecare membru, fiecare credincios e dator să-şi îndeplinească îndatoririle lui. Dacă unele
părţi, unele organe sau membre ale corpului omenesc nu funcţionează deloc, sau funcţionează
anormal, atunci întreg organismul se resimte, întreg corpul este bolnav. La fel şi în Biserică
şi în parohie, dacă nu există colaborare între cler şi popor, sau dacă anumiţi credincioşi nu-şi
îndeplinesc îndatoririle lor în cadrul parohiei, atunci se împiedică bunul mers al enoriei întregi, se
deranjează funcţia normală a întregului organism, se îmbolnăveşte întreaga comunitate.

3. Îndatoririle esenţiale ale credincioşilor în cadrul parohiei

a) Datoria de a participa cu regularitate la slujbele dumnezeieşti,  săvârşite mai ales

în duminici şi sărbători.

Sfintele slujbe nu se săvârşesc atât de mult pentru preot cât mai ales pentru credincioşi. Ei
au rolul lor bine precizat în cadrul cultului divin creştin, acela de a fi prezenţi, de a-şi aduce
obolul, darul cel atât de necesar altarului, de a cânta şi a da răspunsurile liturgice, de a primi
învăţătura creştină şi de a se împărtăşi cu sfintele taine. Deci prezenţa şi
activitatea credincioşilor în cadrul cultului divin este o datorie şi o necesitate esenţială. Numai
parohia aceea duce o viaţă normală ai cărei membri sunt conştienţi şi îşi îndeplinesc aceste
îndatoriri.

b) O altă obligaţie a fiecărui credincios este aceea de a asculta de  conducătorul lui
sufletesc  şi de a colabora cu el la toate lucrările din parohie.

Fiecare credincios trebuie să aibă interes şi dragoste şi să dea concurs nelimitat preotului,
atât pe plan material cât şi pe plan spiritual, la munca pe care preotul o desfăşoară pentru binele
şi progresul parohiei. La construirea şi renovarea bisericii, a caselor parohiale şi a altor lăcaşuri
de interes creştin şi bisericesc, la procurarea de obiecte, veşminte şi alte lucruri pe
seama bisericii, la înfiinţarea şi aranjarea bibliotecii parohiale, la aranjarea şi înfrumuseţarea
cimitirului, la ajutorarea celor lipsiţi, etc. sunt lucrări unde credincioşii pot şi au datoria să ajute pe
preotul lor. „Creştinul trebuie să fie ceva mai mult decât material pasiv în mâinile preotului, el
trebuie să fie colaborator care cu mâini proprii ajută clerului la conducerea parohiei,
el  trebuie să îndeplinească toate acele lucrări care cad în sarcina lui de  parohian. „

c) Fiecare credincios trebuie să aibă o puternică conştiinţă de enoriaş. Această

conştiinţă trebuie să fie atât de vie şi de trează încât fiecare creştin să considere parohia ca pe o
adevărată, caldă şi binefăcătoare familie a sa. În această mare familie creştină trebuie să
domnească duhul dragostei reciproce, al ajutorării frăţeşti, al colaborării armonioase şi al
manifestărilor religioase în comun. A fi botezat în aceeaşi biserică, în aceeaşi
cristelniţă, adeseori de către acelaşi preot, a te împărtăşi din acelaşi potir, a
avea îndrumător sufletesc una şi aceeaşi persoană, împreună cu marea majoritate a
credincioşilor din parohie, însemnează a fi legat cu toate puterile fiinţei tale de patrimoniul
spiritual şi material pe care îl alcătuieşte parohia. Această legătură îţi dă conştiinţa de
enoriaş, iar conştiinţa aceasta te face să te interesezi de aproape de bunul mers al parohiei, îţi dă
plăcerea şi satisfacţia să lucrezi în cadrul comunităţii creştine, pentru dezvoltarea şi desăvârşirea
enoriei. Conştiinţa aceasta nu te lasă să fii pasiv, să fii indiferent faţă de problemele
creştinismului şi ale parohiei, nu te lasă să te izolezi şi să cazi în egoism, în individualism şi
particularism bolnăvicios. Conştiinţa de enoriaş te face să fii interesat de aproape în toate
problemele parohiei, te face să fii activ, să fii luptător şi totdeauna prezent în lucrările
parohiei. Absenţa şi dezertarea creştinilor de la îndeplinirea unor asemenea îndatoriri sunt
dovada desprinderii lor din cadrul familiei creştine şi o asemenea desprindere echivalează
cu moartea lor spirituală. Credincioşii lipsiţi de conştiinţa de enoriaşi sunt creştini numai cu
numele. Ei sunt pentru parohie celule moarte, mlădiţe uscate…
 Din cele arătate până acum rezultă că preotul e dator să aibă ochii deschişi, să supravegheze
de aproape şi să lucreze prin toate mijloacele posibile spre a face din credincioşii săi enoriaşi
conştienţi de drepturile şi îndatoririle lor. în parohia vie, în parohia adevărată lucrează
deopotrivă preot şi credincioşi pentru realizarea şi dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu. Fără o
asemenea muncă şi fără o asemenea conştiinţă, parohia îşi pierde caracterul şi esenţa ei
supranaturală şi rămâne o simplă realitate administrativă, sau chiar şi mai puţin…

Bibliografie:

Îndrumări misionare,  Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1986,

pag. 751: Parohia – Cadrul normal de trăire a vieţii creştine. (Capitol elaborat de Pr. prof. Ene
Branişte şi Pr. prof. Dumitru Radu)

Pr. prof. dr. Spiridon Cândea, Parohia ca teren de activitate spirituală a preotului, în

Mitropolia Olteniei, nr. 5-6, 1960, pag. 283-290.

Pr. Ioan Bunea, Păstor şi turmă în viaţa neamului, în revista Altarul Banatului, Caransebeş,

947, nr. 4-6.
Pr. Ieremia B. Ghita, Comportarea credinciosului în Biserică, în Mitropolia Banatului,
nr. 4-6, 1980, pag. 291.

Pr. prof. Ion Bria., Mărturia creştină în Biserica Ortodoxă. Aspecte, posibilităţi şi

perspective actuale, în Glasul Bisericii, nr. 1-2, 1982.

Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1953, pag. 15.

II. Cunoaşterea parohiei
Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l facă preotul după instalarea sa în parohie este să-şi
cunoască parohia.
1. Necesitatea cunoaşterii parohiei.

Cunoaşterea temeinică, exactă şi obiectivă a parohiei constituie o condiţie fundamentală

de reuşită a activităţii pastorale a preotului. Ea este tot atât de necesară pentru preot pe cât este
cunoaşterea terenului de luptă pentru un comandant de oşti în război.

Precum am văzut, parohia este spaţiul geografic şi social de activitate al preotului. În orice
parohie sunt situaţii generale, comune tuturor parohiilor, dar şi situaţii speciale, locale. Ca
orice colectivitate socială, fiecare parohie are individualitatea ei proprie, nu numai din punct de
vedere al aşezării şi al configuraţiei geografice, al numărului credincioşilor, al  condiţiilor
lor de trai, al situaţiei materiale, economice, ş.a.m.d., ci şi din  punct de vedere al vieţii
sufleteşti şi religioase a credincioşilor, în aceeaşi eparhie sunt mai multe parohii apropiate din
punct de vedere al distanţelor de reşedinţa episcopiei, dar foarte deosebite între ele ca nivel
de viaţă religios – morală. Aşezarea şi configuraţia geografică, apropierea sau depărtarea de
oraş, componenţa umană a parohiei, firea şi îndeletnicirile enoriaşilor, situaţiile lor materiale
de viaţă şi muncă, tradiţiile şi obiceiurile locale, activitatea şi influenţa – pozitivă sau negativă –
a înaintaşilor noştri în conducerea sau păstorirea parohiei şi diferiţi alţi factori imprimă
fiecărei parohii un anumit nivel şi stil specific de viaţă religioasă, deosebit de al credincioşilor
din alte parohii.

Într-un fel se desfăşoară trăirea religioasă în parohiile din oraş, în alt fel în parohiile
rurale; cu o anumită mentalitate are de-a face păstorul de suflete în parohiile din mediul urban
şi cu altă mentalitate în parohiile rurale; viaţa religioasă într-o parohie unde a activat o viaţă
întreagă un preot vrednic este bine conturată faţă de o parohie unde aproape în fiecare an s-
au schimbat preoţii.

Fiecare parohie reprezintă deci o entitate colectivă, având specificul sau caracterele ei

particulare, înainte de a-şi începe activitatea, preotul este dator să cunoască mai întâi
comportamentul creştinilor cu care are să lucreze. Temelia activităţilor preotului o constituie
realităţile vieţii din parohie, de care trebuie să ţină seama, în funcţie de ele îşi va alcătui şi
programul de lucru, ele vor determina metodele şi procedeele de lucru, pe care urmează să le
folosească preotul şi care trebuie adaptate la condiţiile specifice ale parohiei şi la nevoile religioase
ale credincioşilor.
Realităţile locale constituie deci punctul de plecare al activităţii  noastre în parohie, în
general, noi avem de continuat lucrul de acolo de unde l-au lăsat înaintaşii noştri. Aşa cum în
procesul de învăţământ metoda de predare pedagogică ne impune să ţinem seama de nivelul şi de
elementul aperceptiv al elevilor cărora le predăm, tot aşa şi în munca pastorală trebuie să
cunoaştem bine roadele activităţii predecesorilor noştri, spre a şti de unde să începem, ce avem
de făcut, ce avem de continuat, de desăvârşit sau de îndreptat.
Noi clădim în general pe temelia pusa de înaintaşii noştri. De aceea, volumul şi natura
obligaţiilor şi a preocupărilor care alcătuiesc activitatea noastră diferă de la parohie la parohie.
Uneori, şi anume acolo unde s-a depus muncă şi osteneală inteligentă, cinstită şi rodnică, n-avem
decât de continuat sau de desăvârşit – acolo unde nu s-a făcut, trebuie s-o luăm de la început;
alteori avem chiar de îndreptat urmările unor înaintaşi fără tact, fără râvnă şi fără autoritate
pastorală.
Activitatea unora dintre noi poate fi îngreunată de buruienile crescute în ogorul Domnului
prin nepăsare şi inactivitatea înaintaşilor noştri sau, dimpotrivă poate fi uşurată şi înlesnită prin
pastoraţia sănătoasă a înaintaşilor noştri, în anumite condiţii va lucra un preot într-o
parohie bântuită, de exemplu, de plaga sectară, de indiferentism religios, de superstiţie şi de
ignoranţă, de păcate şi vicii şi cu totul în alte condiţii va activa un preot într-o parohie cu o
veche şi trainică tradiţie de viaţă religioasă, în cea dintâi, păstorul de suflete va trebui să
facă lucru de misionar începător, pentru ca să poată semăna apoi cuvântul Evangheliei; în cea de-a
doua, păstorul de suflete, beneficiind de roadele binecuvântate ale muncii înaintaşilor, va avea
numai de continuat, fie în extensiune, fie în adâncime, adică dezvoltarea şi întărirea vieţii
religioase.
Fiecare parohie îşi are deci individualitatea sau fizionomia ei proprie, obiceiurile şi bune şi
rele, părţile ei tari sau slabe, calităţile sau defectele ei. De aceea, activitatea pastorală nu e
uniformă peste tot, ci variază de la parohie la parohie, după condiţiile specifice, după nevoile
locale, după problemele speciale pe care fiecare parohie le pune păstorului ei de
suflete. Programul şi metodele de lucru ale fiecărui preot vor trebui adaptate la condiţiile locale
sau la nevoile specifice ale parohiei respective, ceea ce presupune şi necesită cunoaşterea acestora
în amănunt. Preotul e obligat să lucreze nu în condiţii ideale, create de imaginaţia sau închipuirea
lui ci cu anumite realităţi, cu oameni vii, cu situaţii date. Fără cunoaşterea acestora, lucrarea
preotului n-ar avea suport real, ar fi o clădire în văzduh, s-ar nărui şi s-ar irosi în vânt.
Principiul studiului şi cunoaşterii parohiei este de altfel formulat de către Mântuitorul
însuşi: „Eu sunt Păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele mă cunosc pe
Mine” (Ioan X,14), Nu e vorba deci de o cunoaştere superficială, formală, externă, după chip şi
nume, a enoriaşilor noştri, ci o cunoaştere temeinică şi profundă a sufletului fiecăruia dintre ei, cu
defectele şi calităţile lor, cu trebuinţele şi aspiraţiile lor, cu gândurile, scopurile  ascunse ale
activităţii lor, cu frământările, greutăţile, temerile şi necazurile lor, etc. Păstorul cel bun trebuie
să cunoască ce forme mai răspândite ale răului ameninţă pe fiecare din oile sale, care le sunt
virtuţile şi care sunt slăbiciunile păstoriţilor săi.

2. Obiectivele cunoaşterii parohiei

Viaţa şi configuraţia parohiei trebuie cunoscută nu numai din punct de vedere religios-
moral, ci sub înfăţişările sau laturile ei de manifestare: culturală, material-economică, social-
politică, etc.

a) E de la sine înţeles că ceea ce interesează în primul rând pe preot este viaţa religios-

morală a parohiei. Noul păstor de suflete trebuie să ştie, în primul rând, în ce măsură cunosc
enoriaşii lui adevărurile de credinţă şi principiile morale creştine şi în ce măsură le aplică sau le
trăiesc în viaţa lor. Este bine să ştim dacă şi Ce rezultate au avut înaintaşii noştri în
domeniul catehizării credincioşilor, şi mai ales a tinerilor, Acolo unde domneşte ignoranţa,
trebuie să începem catehizarea şi să predăm credincioşilor noştri cel puţin adevărurile cele mai
elementare ale credinţei ortodoxe. Trebuie să mai ştim dacă şi în ce măsură credinţa este
ameninţată de propagandă sectară sau de prozelitism din partea altor confesiuni sau secte, pentru
a interveni la timp.
 O altă obligaţie este să cunoască nivelul general de moralitate al parohiei: care sunt
virtuţile credincioşilor noştri şi mai ales care sunt păcatele şi viciile celtb mai frecvente (beţia,
trândăvia, furturile, desfrâul, certurile şi scandalurile, etc). Preotul va studia cauzele care
favorizează răspândirea unor asemenea eventuale păcate şi va reflecta la mijloacele şi metodele cele
mai potrivite pentru combaterea şi dezrădăcinarea lor.
Termometrul vieţii religioase din parohie este însă frecvenţa  credincioşilor la sfintele
slujbele săvârşite în biserică.  O frecvenţă redusă la biserică, în general este dovada şi expresia
unei lipse de interes a credincioşilor faţă de biserică şi de problemele vieţii religioase; de
aceea, acolo unde este cazul preotul va studia cauzele care provoacă această situaţie şi se va
gândi la mijloacele pentru combaterea lor şi pentru sporirea frecvenţei credincioşilor la biserică.
De mare interes este pentru preot şi cunoaşterea vieţii sufleteşti a parohiei sub latura
manifestărilor ei care alcătuiesc, în general, mai ales în mediul rural, ceea ce numim ethosul
satului sau folclorul,  adică: datini, credinţe, obiceiuri şi rituri cvasi – religioase, care
influenţează în mare măsură şi unele aspecte ale vieţii religioase propriu-zise.
b) Preotul trebuie să cunoască starea culturală a parohiei. E ştiut că lumina culturii adevărate
nu împiedică răspândirea Evangheliei creştine în lume şi că, dimpotrivă la adăpostul ignoranţei, al
lipsei de cultură, înfloresc formalismul şi bigotismul religios, superstiţiile, credinţele deşarte
şi practicile păgâneşti, care fac rău religiei, ca forme decadente, denaturate şi compromiţătoare ale
ei.
Cunoaşterea nivelului general de cultură al credincioşilor noştri este necesar pentru preot din
punct de vedere strict profesional sau pastoral, ca învăţător al poporului; fapt ce va determina ca
nivelul predicilor, al catehezelor şi al cuvântărilor, să fie la nivelul şi puterea de înţelegere
a auditorilor săi. Despre anumite lucruri şi într-un anumit fel va vorbi el, de exemplu, unor
ascultători cu nivel ridicat de cultură şi într-alt fel se va adresa unor oameni simpli.
c) Cunoaşterea din punct de vedere material – economic şi sanitar a parohiei contribuie la
realizarea ţelurilor activităţii noastre pastorale.
Din acest punct de vedere trebuie să cunoaştem, de exemplu: mai întâi,  ocupaţiile şi
profesiunile sau îndeletnicirile enoriaşilor noştri. Profesiunea sau ocupaţia imprimă fiecărui om
un anumit fel de viaţă şi un anumit caracter, care îl face mai mult sau mai puţin atent faţă de
biserică şi problemele vieţii religioase enoriaşii dintr-un sat, într-alt fel cei din parohiile de la
oraş, formate în majoritate de funcţionari sau de intelectuali, etc. (v. Pastoraţia grupurilor sociale
pe profesiuni),
Este necesar ca preotul să cunoască starea materială a fiecărui enoriaş în parte, fiindcă
aceasta influenţează mai totdeauna, într-o anumită măsură, şi viaţa religios-morală. Preotul paroh
este dator să aibă o evidenţă a tuturor enoriaşilor lipsiţi, a celor şomeri, a celor bolnavi, a celor
loviţi de diferite nenorociri (sinistraţi), etc. Cunoaşterea tuturor acestor situaţii este necesară în
primul rând pentru organizarea asistenţei sociale, expresie a milei şi a iubirii creştine, care, chiar
în actuala organizaţie de stat, rămâne şi mai departe o îndatorire principală a Bisericii.
 Bibliografie:

Pr. Dr. Vasile Coman, Viaţa parohiei, în Mitropolia Ardealului, nr. 1-2, 1958, pag. 122-126.

III. Mijloacele pentru cunoaşterea parohiei

1. Cunoaşterea indirectă a parohiei se poate obţine cu ajutorul informaţiilor primite de la
alţii. De obicei, ea precede cunoaşterea directă (personală) şi ne va ajuta să ne formăm o idee
aproximativă despre starea şi configuraţia parohiei din diferite puncte de vedere, înainte de
instalarea oficială şi definitivă în parohie. Primele informaţii despre viitorul nostru loc de muncă
le avem:

a) În primul rând de la predecesorul nostru din parohie, fie că e  transferat în altă
parohie, fie că e scos la pensie şi rămâne în localitate.  Acesta e cel mai în măsură să ne dea
cele mai bune informaţii despre parohie, ca unul care e cunoştinţă de cauză. În cazul că
predecesorul nostru a decedat, astfel de informaţii le putem lua, în parte, de la membrii
familiei lui. În parohiile cu mai mulţi preoţi, primele informaţii le vom primi de la confraţii care
păstoresc mai dinainte acolo.

b) Protopopul locului, cu care preotul nou numit e dator să ia legătura îndată după numire,
este de asemenea în măsură să ne furnizeze unele date oficiale despre parohia noastră, mai ales din
punct de vedere administrativ şi statistic (numărul enoriaşilor după statisticile oficiale, situaţia
materială, organele reprezentative ale parohiei, starea bisericii, eventualele infiltraţii sectare şi
altele);

c) Preoţii din parohiile învecinate, în lipsă de alte surse, ne pot da primele informaţii
despre starea parohiei respective;

d) Organele reprezentative ale parohiei (cântăreţul, epitropii, consilierii) ne pot procura

informaţii şi îndrumări preţioase despre stările din parohie, mai ales în primele momente ale
activităţii noastre, de după instalarea în parohie. De altfel informaţii de acest fel poate lua
preotul de la orice enoriaş cunoscător şi vrednic de încredere.

e) În sfârşit, acolo unde există, monografiile, alcătuite de predecesorii noştri, fie rămase în

stare de manuscris, fie publicate, ne pot introduce cu folos în istoria parohiei respective, dându-
ne posibilitatea de a face cunoştinţă mai ales cu trecutul ei, de unde putem lua sugestii utile
pentru activitatea noastră din prezent şi viitor.

2. Cunoaşterea directă  a parohiei o realizează noul preot prin contactul personal, cu

realităţile din parohie.
 a) Ea poate începe încă dinainte de instalarea preotului în parohie, printr-o vizită de
recunoaştere a parohiei îndată după numire; este vorba de o vizită cu caracter neoficial, discretă
şi intimă. Prin protopopul locului, care reprezintă autoritatea bisericească locală, va primi cele
dintâi informaţii oficiale asupra parohiei, precum şi îndrumări în legătură cu
începutul activităţii sale. De comun acord cu acesta se va stabili data şi programul instalării
oficiale în parohie, despre care s-a mai vorbit.

În parohie, preotul nou numit se va prezenta atunci la organele de conducere locale, care
trebuie să fie puse în cunoştinţă despre numirea sa. Va lua apoi îndată legătura cu ceilalţi
slujitori ai bisericii din localitate (preoţi şi cântăreţi, dacă sunt) şi cu organele reprezentative
ale parohiei, adică cu epitropul sau cu membrii consiliului parohial. Aceştia îl vor pune la curent
cu situaţia momentană a parohiei, cu nevoile cele mai urgente ale bisericii, sau cu alte probleme de
activitate ale vieţii religioase din localitate, împreună cu ei va reflecta la măsurile necesare pentru
amenajarea locuinţei preotului şi se vor stabili totodată data, programul şi cele necesare
în vederea instalării preotului în parohie.

Dată fiind importanţa primelor impresii pe care ni le facem despre cineva, sau pe care le
lăsăm altora despre noi înşine, viitorul preot trebuie să se preocupe foarte mult de impresia pe care
o va face în parohie cu ajutorul acestui prim contact cu viitori săi păstoriţi. Impresia, bună sau rea,
plăcută sau neplăcută, pe care o facem cu acest prilej, va fi decisivă pentru  asigurarea
succesului nostru în activitatea pastorală. De aceea, întreaga noastră înfăţişare, ţinuta în această
ocazie trebuie să fie în aşa fel încât să lase celor ce ne cunosc o impresie plăcută şi să le
transmită de la prima vedere, dragostea şi respectul. Aceştia vor descrie apoi pe viitorul lor
preot în lumina în care l-au văzut ei înşişi, celor care nu l-au văzut încă, pregătind astfel atmosfera
generală – favorabilă sau defavorabilă – în care va fi întâmpinat şi primit preotul la instalarea
sa. Iată de ce, cu ajutorul primei vizite de recunoaştere în parohie, viitorul preot e obligat să se
comporte ca un adevărat trimis şi slujitor al Domnului, plin de tact şi înţelepciune, de  bunătate
şi de râvnă pentru Casa Domnului, chiar dacă încă nu e hirotonit, în tot ceea ce face şi spune
atunci, el se va arăta animat şi pătruns de dorinţa sinceră de a lucra pentru interesele superioare ale
Bisericii.

b) Cunoaşterea directă (personală) a parohiei va fi urmărită, însă, ca un prim obiectiv de

căpetenie al activităţii preotului, mai ales după  instalarea şi numirea sa în parohie. Ea se va
face acum în chip metodic şi sistematic, prin observaţie permanentă şi studiu personal. Vom aminti
mai departe câteva din mijloacele şi metodele prin care preotul va putea ajunge la cunoaşterea în
sine a parohiei.

1) Contactul personal cu enoriaşii.

 Acest contact se face în primul rând prin serviciile divine săvârşite în biserică.  Cei dintâi
enoriaşi pe care preotul îi va cunoaşte mai bine, sunt credincioşii care frecventează, mai mult sau
mai puţin regulat, sfântul locaş, pentru nevoile lor religioase. Pe aceştia se va strădui preotul să-i
cunoască nu numai pe nume, ci şi în problemele vieţii lor, stând de vorbă cu fiecare din ei după
slujbele divine. Prin ei va putea cunoaşte adică, indirect şi pe cei ce nu frecventează biserica, aflând
cauzele care i-au înstrăinat de biserică. Credincioşii care frecventează biserica sunt totodată şi cei
mai preţioşi misionari şi colaboratori ai preotului, ei alcătuiesc acea elită religioasă a parohiei, prin
care preotul poate utiliza apostolatul laic ca un auxiliar preţios în cunoaşterea parohiei şi în
activitatea lui pastorală în general. De aceea, aceştia trebuie să rămână permanent în centrul atenţiei
şi al preocupărilor preotului.
2) Activitatea preotului prin ierurgiile şi toate serviciile divine săvârşite afară din biserică,
în casele credincioşilor, ca de exemplu: mersul cu botezul caselor (mersul cu crucea la Bobotează
sau cu icoana în ajunul Crăciunului), diferitele slujbe în legătură cu cultul morţilor,
maslurile săvârşite la casele celor bolnavi, uneori botezurile şi logodnele, şi în general orice slujbă
care intră în cadrul asistenţei religioase solicitate de credincioşi la domiciliu. Toate acestea sunt
pentru preot ocazii de a cunoaşte casa, familia şi nivelul de trai al unora dintre enoriaşii săi. El
îşi va putea întregi astfel sau completa imaginea individuală pe care şi-a făcut-o despre
fiecare credincios, în cercul lui restrâns de viaţă, posibilităţile lui materiale şi  sufleteşti, cu
calităţile şi cu defectele şi cu nevoile lui.
3) Dar prilejurile de contact direct (personal) cu credincioşii trebuiesc căutate şi în afară de
biserică şi de serviciile religioase, – adică în viaţa socială, sau în viaţa obişnuita, de toate zilele,
mai ales când e vorba de credincioşii care sunt mai înstrăinaţi de biserică şi care ocolesc,
adesea intenţionat, pe preot.
Atât în biserică, cu prilejul sfintelor slujbe, cât şi în afară de biserică şi de obligaţiile lui
religioase, păstorul de suflete se va comporta faţă de credincioşii săi nu ca un funcţionar de
birou, – formalist, rece şi distant – ci ca un părinte şi duhovnic, apropiat şi familiar, căutând de
fiecare dată să pătrundă în intimitatea sufletului lor, silindu-se să le câştige cât mai deplin inimile
şi încrederea, să devină pentru ei prietenul, sfetnicul şi confidentul cel mai apropiat, mai de
încredere, mai iubit, şi mai căutat, al fiecăruia dintre ei. Pentru aceasta, el e dator să nu se
izoleze de viaţa credincioşilor lui, ci dimpotrivă, să caute, să creeze sau să promoveze el însuşi
ocazii de contact cu enoriaşii săi, pentru întărirea şi adâncirea legăturilor sufleteşti dintre el şi ei.
Se va feri, bineînţeles, de a se vulgariza sau de a-şi compromite autoritatea şi respectul cu
care se cuvine să-1 cinstească enoriaşii, ci în toate prilejurile de acest fel va urmări doar unicul şi
nobilul ţel de a influenţa în bine viaţa credincioşilor lui, de a răspândi în orice  ocazie şi în orice
moment concepţia şi atitudinea creştină de viaţă. Pildă în acest sens îl avem pe Mântuitorul însuşi,
care nu pierdea nici un prilej de a propovădui Evanghelia, ci predica pe câmp, în sinagogi, pe
lacul Ghenizaret, pe drumul către Emaus, stând şi odihnindu-se la fântâna lui Iacov, ş.a.m.d. –
şi continuând cu sfinţii Apostoli, călătorind şi vizitând mereu primele comunităţi creştine,
înfiinţate şi păstorite de ei sau de ucenicii lor direcţi.

Preotul va folosi în acest scop, orice prilej de întâlnire cu enoriaşii săi, informându-se cu

dragoste şi înţelegere despre toate nevoile, lipsurile şi necazurile lor. Pe drum nu se va mulţumi
doar să salute sau să răspundă la salutul celor cu care se întâlneşte, ci va căuta ocazia de a intra în
vorbă sau de a schimba câteva cuvinte cu fiecare din ei, întrebându-i despre ocupaţiile, interesele
şi nevoile sau problemele lor momentane, etc. Nu trebuie să aştepte preotul numai prilejurile de
întâlniri întâmplătoare cu enoriaşii săi, ci el poate şi e dator să caute asemenea ocazii, folosind
pentru aceasta interesele lor materiale, familiare sau sociale, în care el le poate fi de folos sau le
poate veni într-ajutor, cu sfatul, cu banul sau cu asistenţa de orice fel: de exemplu un deces sau o
mare suferinţă în familie, o onomastică sau o aniversare, o împrejurare grea sau importantă în viaţă
etc.

În sfârşit, preotul poate folosi pentru cunoaşterea enoriaşilor săi orice întâlniri incidentale,
ocazii neprevăzute şi orice formă de relaţii sociale sau cetăţeneşti, în care el poate veni în legătură
şi sta de vorbă cu ei (ca de exemplu: legăturile de rudenie sau de prietenie, vizite de curtoazie
la aniversări şi onomastici familiare, participarea la manifestările cu caracter obştesc sau cetătenesc-
social: serbări, alegeri, şedinţe etc.).
4) Preotul poate recurge la cercetarea propriu-zisă a parohiei, în scopul cunoaşterii ei mai
rapide şi mai depline. Pentru aceasta el va utiliza vizitele pastorale, fie sistematic, adică făcute
după un plan sau program dinainte stabilit, fie întâmplătoare sau ocazionale. Astfel, îndată
după instalarea în parohie, în calitatea lui de păstor de suflete, este chiar dator să facă mai întâi
unele vizite de rigoare sau de prezentare, persoanelor mai importante din parohie şi localitate, cu
care e obligat, prin însăşi situaţia lui, să ia îndată legătura, ca de exemplu: ceilalţi preoţi (dacă sunt),
învăţătorii şi profesorii din localitate, intelectualii, cântăreţul şi consilierii (epitropul) bisericii,
organele reprezentative ale puterii de stat locale.
În calitatea lui de nou păstor, este bine să facă o vizită generală în parohie, intrând în casa
fiecărui credincios şi ducând pentru prima oară binecuvântarea, salutul şi cuvântul său de
îndrumător sufletesc, în căminele enoriaşilor. Prima vizită cu caracter sacerdotal o realizează noul
preot la Bobotează, când va fi îmbrăcat cu Epitrahilul şi Sfânta Cruce, moment în care va
binecuvânta casele enoriaşilor cu Aghiazmă Mare.

Vizitarea caselor cu acest prilej se va face, în decurs de mai multe zile, după un plan sau
program dinainte stabilit şi anunţat în biserică, pentru ca fiecare familie să ştie în ce zi sau în ce
moment din zi (aproximativ) va fi vizitată. Se vor alege de preferinţă momentele din zi când toţi
sau cea mai mare parte din membrii familiei pot fi găsiţi acasă, evitându-se situaţiile când
prezenţa preotului ar putea deranja sau jena pe cei ai casei (ca de exemplu în timpul meselor,
dimineaţa sau seara prea târziu, etc.). Vor fi excluse din preocupările preotului orice intenţie de
câştig bănesc cu acest prilej. Credincioşii vor fi preveniţi din vreme că nu sunt obligaţi ia nici
un fel de plată sau renumeraţie pentru osteneala preotului. Se va fixa pentru fiecare zi un anumit
grup de case, pentru ca preotul să aibă timpul necesar de a le vedea pe toate, rară grabă, în fiecare
casă, după obişnuita stropire şi binecuvântare, preotul va zăbovi cel puţin 10-12 minute, aducând
celor de faţă salutul lui de bun-găsit, stând de vorbă cu ei, căutând să-i cunoască pe fiecare în
parte, să le asculte cu atenţie şi răbdare destăinuirile, să se  informeze asupra vieţii lor religioase,
ş.a.rn.d.. O atenţie deosebită se va da mai ales copiilor, mamelor, bătrânilor şi bolnavilor. De dorit
este ca preotul să poată avea la el atunci: iconiţe, cruciuliţe, cărţi de rugăciune şi de pietate, etc., pe
care să le împartă gratuit.

Astfel de vizite generale sau parţiale ale parohiei poate întreprinde preotul şi cu alte ocazii,
fără caracter ritual (sacerdotal), pentru pregătirea enoriaşilor în vederea unei acţiuni importante pe
care el vrea s-o întreprindă în parohie, ca de exemplu strângerea de fonduri pentru reparaţia
sau înzestrarea bisericii, mobilizarea enoriaşilor pentru lucrări de interes obştesc etc.
5) În sfârşit, cunoaşterea parohiei poate fi făcută treptat, în cursul activităţii pastorale, cu
ajutorul registrelor parohiale  şi Afişelor parohiale individuale.  Conform articolului 48, alin. f.
din actualul Statut pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, între alte
obligaţii ale preotului paroh figurează şi aceea de a ţine la cancelaria parohială un registru al
tuturor membrilor parohiei, în care se vor nota: numele şi prenumele, ocupaţia, data naşterii, a
botezului, a cununiei, a morţii, a venirii în parohie (pentru cei nou veniţi) sau a eventualei mutări
în altă parohie (în cazul plecării sau a modificării teritoriale a parohiei), etc.
Pe lângă aceasta preotul va putea folosi şi completa câte o fişă  individuală pentru fiecare
din enoriaşii săi, în care va nota orice fel de date menite să ajute nu numai la identificarea civilă
a persoanei respective (situaţia familiară, membrii familiei, ocupaţia fiecăruia, etc.), ci şi
la conturarea chipului său sufletesc şi religios-moral, frecvenţa la biserică, etc. E de la sine
înţeles că, pe când registrele parohiale au un caracter oficial şi public, ele putând fi puse la
dispoziţia oricărui organ de control, fişele individuale au un caracter neoficial şi mai intim, stând
la dispoziţia şi în ajutorul exclusiv al preotului, ca un auxiliar în activitatea lui pastorală şi mai ales
la duhovnicie.
Bibliografie:
Mihălţan Ioan, Metode şi mijloace pastorale pentru întărirea  credincioşilor în dreapta
credinţă, în revista Mitropolia Banatului, nr. 9-10, 1983.

IV. Comportarea candidatului înainte de instalare în parohie

Potrivit Statutului şi Regulamentului de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe
Române, parohiile se ocupă de către candidaţi, prin numire şi prin concurs. Chiriarhul fiecărei
episcopii ortodoxe române hotărăşte forma de ocupare a parohiilor din episcopia respectivă.
 Este cunoscut că fiecare din cele două proceduri – numire sau concurs îşi are avantajele şi
dezavantajele sale. Nu este locul să ne ocupăm aici de această problemă.

Având în vedere că, adeseori, prima impresie pe care o face candidatul, atunci când se
prezintă în parohie, este hotărâtoare atât pentru şansele de a ocupa parohia, cât şi pentru influenţa
pe care candidatul o poate exercita asupra credincioşiilor, dăm în cele ce urmează o serie de
povăţuiri practice, referitoare la felul cum să procedeze candidatul înainte de a ajunge să ocupe
parohia.

În cazul că parohia se ocupă prin concurs, adică prin alegerea de către enoriaşi a

candidatului, acesta trebuie să se prezinte în parohie, spre a se  face cunoscut alegătorilor.
Pentru a evita orice neplăcere, trebuie, în prealabil, să ia contact cu protopopul sau cu
autoritatea care programează prezentarea candidaţilor în parohie. Aceasta, pentru a avea
corectitudinea că în Duminică sau sărbătoare în care urmează să meargă în parohie nu vor
fi prezenţi acolo şi alţi candidaţi. Programul prezentărilor în parohie trebuie astfel întocmit încât
fiecare candidat să aibă fixată ziua în care se poate prezenta în parohie. Această programare
trebuie să fie cunoscută totdeauna şi de credincioşi. Alegătorii trebuie să ştie ordinea în care
se prezintă candidaţii în parohie.

Cu ocazia primei descinderi a candidatului în parohie el poate să  meargă la una din

persoanele care are un anumit rol în problemele bisericii şi ale parohiei, ca de exemplu cântăreţ,
epitrop, membru în consiliul parohial etc. Uneori e şi mai bine să nu meargă la nimeni, ci direct la
biserici

Dacă e preot sau diacon, candidatul va sluji la biserică şi va predica. Dacă e nehirotonit, va
cânta în strana cântăreţilor şi va predica.
După terminarea serviciului divin, va ruga pe credincioşi ca – după împrejurările şi
posibilităţile locale – să mai rămână un timp oarecare în biserică, sau să se întâlnească la o oră
anumită într-o altă sală, spre a le arăta motivele care l-au determinat să vină la ei. Cu această
ocazie, candidatul îşi va face prezentarea. Va arăta de unde este, cine este, ce anume a realizat
în viaţă pe plan cultural, religios, bisericesc, naţional, economic etc. Va arăta mai ales motivele
de ordin personal, care îl determină să dorească a deveni părintele şi conducătorul lor sufletesc.
Aici, accentul principal trebuie pus totdeauna pe dragostea sinceră şi curată faţă de Biserică.

Fiecare candidat în parohie trebuie să aibă atitudini morale  compatibile cu demnitatea

preoţească, în mod special candidatul trebuie să excludă total din preocupările lui încercarea de a
influenţa pe alegători, Candidatul care face uz de influenţă prin diferite mijloace îşi
pierde autoritatea morală în faţa credincioşilor încă înainte de a ajunge să fie preotul şi
părintele lor. O victorie în alegeri dobândită prin astfel de mijloace se va răsfrânge negativ în
pastoraţia preotului.

Tot atât de condamnabilă este şi atitudinea acelor tineri candidaţi care acceptă combinaţii de
căsătorie, adeseori umilitoare, numai şi numai să obţină parohia. Fiecare candidat la preoţie
trebuie să ştie că parohia nu poate fi o zestre pentru căsătoria fetelor şi că o asemenea situaţie
degradează deopotrivă atât pe candidat cât şi pe fecioară şi pe părinţii care recurg la asemenea
mijloace pentru a-şi căsători fetele.

De altfel, studiul Teologiei pastorale ne învaţă că nu e recomandabil ca preotul să fie din

satul său natal sau în parohia de unde este soţia lui.  Multe şi dificile sunt problemele pe care un
preot le întâmpină la tot pasul într-o asemenea parohie, învăţătura Mântuitorului că „nici un
prooroc nu  este primit în patria sa” (Luca IV, 24) este valabilă şi în zilele noastre şi va fi până la
sfârşitul veacurilor.

Condamnabile sunt de asemenea şi încercările acelor candidaţi care solicită intervenţia unor

persoane cu influenţă, pentru ca să-şi asigure victoria în alegeri. O asemenea atitudine nu poate
fi compatibilă cu cel ce vrea să fie lumii lumină şi povăţuitor altora spre împărăţia lui Dumnezeu.
Se recomandă ca după ce s-a consumat actul alegerii, atât cel ales cât şi susţinătorii lui să fie
foarte precauţi şi moderaţi în toate manifestările lor. Să evite petrecerea pentru reuşita în alegeri.
O asemenea manifestare ar supăra şi ar îndârji pe alegătorii care au votat împotriva celui ce a
reuşit.
Candidatul care a fost ales se va prezenta personal, într-una din Duminicile următoare, în
parohie, spre a mulţumi credincioşilor pentru dragostea şi încrederea arătată. Şi cu acest prilej va
merge, desigur, la biserică unde va sluji dacă este preot şi va predica. Partea ultimă a predicii poate
să fie un cuvânt cald de mulţumire şi de recunoştinţă faţă de toţi  creştinii din parohie.
Caracterul şi natura acestui cuvânt de mulţumire trebuie să fie pentru toţi ca şi când ar fi fost
ales cu unanimitatea voturilor din parohie.
După ieşirea de la biserică, dacă va fi cazul, cel ales trebuie să stea de vorbă cu toţi aceia care
doresc să-l întrebe anumite lucruri. El va căuta să fie cu bunăvoinţă, cu înţelegere şi cu dragoste faţă
de toţi care se apropie de el. E bine, de asemenea, ca în astfel de împrejurări să arate
credincioşilor că este interesat să ocupe parohia cât mai repede posibil. Candidatul care după ce a
fost ales amână mereu instalarea sa în parohie dovedeşte lipsă de dragoste şi interes pentru
credincioşi, lucru care afectează încrederea oamenilor în cel pe care l-au ales cu atâta dragoste
ca să fie părinte şi povăţuitor al lor.
În cazul că episcopul numeşte direct în postul vacant al unei parohii pe candidat, lucrurile
se simplifică mult. în această situaţie candidatul nu mai trebuie să facă toate eforturile pentru ca
credincioşii să-l cunoască cât mai bine încă înainte de instalarea sa în parohie. Rămâne ca
această cunoaştere să se facă după instalare.
 Viitorul paroh este dator în acest caz a se prezenta, cel puţin odată, înainte de instalare, în
parohia în care a fost numit. El se va ocupa de locuinţa în care se va instala şi împreună cu
epitropul şi cu membrii consiliului parohial să hotărască asupra eventualelor reparaţii etc. pe
care aceste imobile le reclamă imediat. Casa, curtea, grădina, cu un cuvânt, toate dependinţele
locuinţei viitorului preot trebuiesc puse în ordine.
Împreună cu membrii Consiliului parohial el va discuta data şi programul de instalare în
parohie, iar după aceea va sta de vorbă cu protopopul de care aparţine şi care, în mod obişnuit,
reprezintă pe episcop la instalare.
La instalarea noului preot, se săvârşeşte Sfânta Liturghie, de un sobor de preoţi. La sfârşitul
slujbei vorbeşte protopopul, care va prezenta şi actul de numire sau de aprobare a alegerii, dat de
către episcop. Ca semne văzute ale misiunii preoţeşti şi ale jurisdicţiei parohiale, se înmânează
acum, în mod solemn, noului preot cheile bisericii, Sfânta Evanghelie şi Crucea.
După aceasta va vorbi îndată noul paroh. Dacă protopopul, în cuvântarea ţinută, a arătat
împrejurările în care a devenit vacantă parohia, a elogiat pe fostul preot şi a prezentat pe noul
păstor de suflete, acesta la rândul său, va observa următorul plan al vorbirii:
Va mulţumi în primul rând lui Dumnezeu, care l-a ales şi l-a învrednicit să primească
Sfânta Taină a preoţiei şi să ajungă păstor de suflete.
Va mulţumi apoi episcopului, care l-a hirotonit şi l-a numit paroh în această parohie.
Va expune programul de misiune pe care îl are, precum şi dragostea lui pentru toţi fiii săi
duhovniceşti.
Va mulţumi protopopului pentru onoarea, pentru apreclerea făcută şi pentru osteneala
depusă cu această ocazie.

Va mulţumi şi preotului care a administrat până în clipa aceea parohia şi a purtat grijă de sufletele
credincioşilor.

Dacă mai sunt şi alte persoane, care au contribuit la bunul mers al parohiei, sau la fastul zilei,
nu le va uita nici pe acestea.
Urmează apoi, la cancelaria parohiei preluarea inventarului şi întocmirea procesului verbal
de predare şi primire.
Bibliografie:
Arhim. Varahil Jitaru, Păstorul şi turma, în Îndrumător Pastoral IV, Alba Iulia, 1982, pag.
109.

V. Instalarea preotului în parohie

Instalarea în parohie e un moment solemn şi memorabil în viaţa preotului, mai ales dacă e
vorba de un începător în preoţie, iar nu de un preot care se transferă. E cea dintâi prezentare
oficială sau recomandare a preotului în faţa întregii sale enorii sau măcar a unei părţi din ea; din
punct de vedere administrativ, de la data instalării decurg toate drepturile şi toate datoriile
preotului în parohie. Totodată instalarea unui preot nou constituie un eveniment de seamă în viaţa
religioasă a unei enorii. De aceea, ea trebuie pregătită din vreme şi organizată în toate
amănuntele ei, pentru a i se imprima solemnitatea şi importanţa cuvenită. De felul cum se
prezintă preotul pentru prima dată în faţa enoriaşilor săi şi impresiile pe care le lasă cu acest
prilej, vor determina într-o bună măsură atmosfera care se creează în jurul preotului nou venit în
parohie.
Instalarea preotului se face după hirotonie, de către reprezentantul episcopului, care e de regulă
protopopul locului, uneori un consilier sau un delegat al acestuia. De aceea, primul lucru pe care
trebuie să-1 facă preotul e să ia legătură cu protopopul de care aparţine, cu care va stabili, de
comun acord data, programul şi toate amănuntele modului în care se va desfăşura instalarea. Acest
eveniment se pune în aplicare prin înţelegere cu organele reprezentative ale parohiei: prim
epitropul, cântăreţul şi consilierii, iar dacă e cazul, cu cele ale Primăriei locale şi se vor lua toate
măsurile practice pentru buna pregătire a instalării: curăţenia bisericii, procurarea
celor necesare pentru slujbă, pregătirea agapei tradiţionale, mobilizarea  parohienilor pentru
asigurarea participării lor la slujbă în număr cât mai mare, pregătirea predicii ocazionale etc.

În acest scop se va face, în cadrul parohiei, o informare, anunţându-se din vreme data

instalării noului preot şi invitându-se preoţii din parohiile învecinate.
Instalarea se face de regulă în zi de sărbătoare, preferabil duminica. Programul festivităţiilor
este următorul:

Dimineţa se face slujbă solemnă, într-un cadru cât mai festiv, şi dacă e posibil, cu un sobor de
preoţi. După slujbă, urmează cuvântul protopopului  (sau al delegatului episcopului, dacă e altul
decât protopopul); acesta citeşte actul de numire semnat de episcop, prezintă pe noul preot şi îi
înmânează cheile bisericii, Crucea şi Sfânta Evanghelie, ca simboluri văzute ale  misiunii
preoţeşti şi ale jurisdicţiei parohiale, apoi urează noului preot succes în activitatea pastorală,
dându-i şi îndrumările sau sfaturile de rigoare.

Urmează cuvântul de răspuns al noului preot. Acest cuvânt ocazional trebuie pregătit

dinainte, pentru că atât cuprinsul cât şi modul rostirii lui e fundamental pentru impresia pe care
o va face noul preot în această importantă ocazie. El constituie un fel de carte de vizită, cu care
se prezintă preotul, în faţa enoriaşilor săi şi din care se vede atât personalitatea noului preot cât şi
concepţia sa despre preoţie, gândurile şi idealurile sale de activitate pastorală, felul cum îşi
înţelege el misiunea etc. Iată punctele principale care trebuie să alcătuiască, în general, conţinutul
unei astfel de cuvântări:

a) Expunerea concepţiei despre preoţie şi a planului general a noului

preot, aşa cum îl înţelege el să păstorească;
 b) Elogiul înaintaşilor săi de la conducerea parohiei (dacă e cazul);

c) Îndemn la ascultare pentru organele parohiale şi enoriaşi în vederea bunei cooperări cu

preotul;

d) Exprimarea sentimentelor de recunoştinţă faţă de toţi cei care au contribuit la creşterea,

educarea şi formarea noului preot;

e) Mulţumiri şi asigurări de devotament, de iubire şi ascultare faţă de episcop;

f) Mulţumiri aduse protopopului (delegatul eparhial) şi altor persoane oficiale care au

contribuit şi au participat la instalare;

g) Invocarea ajutorului lui Dumnezeu în misiunea pe care o începe.

Dacă este timp, festivitatea se poate încheia cu un Tedeum (sau măcar Polihroniu) pentru
episcop, protoiereu, preotul nou numit şi toţi enoriaşii. Dacă e posibil, urmează agapa tradiţională,
care are loc de obicei în casa parohială sau la locuinţa preotului.
Stras legată de instalare este luarea în primire a situaţiei parohiale (gestiune, inventar,
registre parohiale, etc.) de către noul preot de la cel vechi sau de la consilierii epitropi, prin
proces verbal întocmit în faţa protopopului.
Cu aceasta, instalarea noului preot este un fapt împlinit. El este acum de drept şi de fapt
păstorul parohiei respective şi îşi poate începe, cu ajutorul lui Dumnezeu, misiunea preoţiei.

Bibliografie :

Pr. Prof. Dumitru M. Colotelo, Predica preotului de curând hirotonit la instalarea sa în

parohie, în îndrumător bisericesc, Cluj – Napoca, 1982, p. 140.

VI. Colaboratorii preotului în activitatea pastorală din parohie

Îndatoririle pastorale ale preotului în cadrul parohiei sunt atât de multiple şi atât de variate
încât nici cel mai conştiincios, mai priceput şi mai zelos preot din lume nu poate face faţă singur
tuturor acestor îndatoriri. De aceea, fiecare păstor de suflete este dator să mobilizeze şi să utilizeze,
ca organe auxiliare ale sale, anumite persoane din parohie. Recrutarea acestor persoane ajutătoare
ale preotului se face, în mod obişnuit dintre credincioşii cei mai buni, cei mai pricepuţi şi cei mai
devotaţi Bisericii, în special cântăreţii bisericeşti, membrii consiliului parohial, epitropii parohiei
şi membrii comitetului parohial sunt cei dintâi chemaţi să îndeplinească slujba de organe ajutătoare
ale preotului, în lucrarea de păstorire a sufletelor şi de realizare a împărăţiei lui Dumnezeu pe
pământ.
 Cântăreţul bisericesc este prima persoană din parohie asupra căruia trebuie să se îndrepte
atenţia preotului, atunci când este vorba de a-şi alege organe de ajutorare în opera pastorală.

În general, cântăreţul bisericesc este considerat ca un om cu o anumită vocaţie religioasă. Se

presupune că numai plăcerea personală, dragostea pentru cele ale religiei şi ale Bisericii,
înclinarea spre cântare, rugăciune şi slujbă l-au determinat să îmbrăţişeze această misiune.

Alături de o asemenea vocaţie, cântăreţul bisericesc este omul care are cea mai bună
pregătire în materie de cunoştinţe şi trăire religioasă.
În şcoala de cântăreţi bisericeşti el a studiat şi a aprofundat mai mult decât ceilalţi
credincioşi din parohie anumite aspecte şi anumite probleme religioase, în acelaşi timp, în cadrul
şcolii a fost supus unor exerciţii duhovniceşti, ca de exemplu: participarea la toate slujbele
bisericeşti, mărturisirea păcatelor, împărtăşirea cu sfintele taine etc.
Prin funcţia lui, cântăreţul bisericesc este în contact direct cu cărţile cultului divin ortodox,
din care citeşte rugăciuni, pericope biblice, psalmi şi cântă diferite cântări religioase.
În acelaşi timp cântăreţul bisericesc este în Biserica ortodoxă,  colaboratorul cel mai
apropiat şi cel mai constant al preotului în parohie. Aproape nici o slujbă dumnezeiască nu se
poate face în biserică şi în casele credincioşilor fără cântăreţ. El însoţeşte aproape pretutindeni pe
preot şi are posibilitatea să observe şi să cunoască stări sufleteşti, nevoi şi probleme, pe care
ceilalţi credincioşi din parohie adeseori nici nu le pot bănui.
Toate aceste lucruri fac şi ajută ca fiecare cântăreţ bisericesc să fie în parohie omul cel mai
pregătit, cel mai chemat şi cel mai îndatorat să dea ajutor preotului în misiunea lui pastorală.
Faptul acesta trebuie să fie bine cunoscut fiecărui preot încă de la primii paşi pe care îi face în
parohie. El trebuie să ştie, să-şi facă din cântăreţul bisericii omul său cel mai devotat, omul cel
mai interesat în problemele de vestire şi de trăire a creştinismului, omul care se identifică întru
toate cu preotul său, pentru buna conducere pastorală a parohiei şi pentru progresul religios moral
al tuturor enoriaşilor.
Cântăreţul bisericesc poate să dea mult ajutor preotului în lucrarea sa pastorală, dar nu
trebuie uitat faptul că în aceeaşi măsură cântăreţul  bisericesc poate face mult rău şi poate creea
probleme şi aspecte negative în viaţa, pastorală. Nici unul din credincioşii parohiei nu cunoaşte
atâtea amănunte, atâtea cazuri şi atâtea imagini din viaţa şi activitatea preotului şi a familiei lui cât
cântăreţul bisericesc. De aceea, dacă se întrerupe buna colaborare dintre preot şi cântăreţ, dacă în
locul dragostei creştineşti se sălăşluieşte invidia, supărarea sau nemulţumirea, atunci cântăreţul
bisericesc devine, conştient sau inconştient, o piedică în activitatea preotului în parohie.
Este o datorie pastorală importantă ca preotul să evite, prin o lucrare conştientă şi
sistematică, asemenea situaţii şi să facă din cântăreţul bisericesc colaboratorul său cel mai bun
şi mai devotat.

1. Consiliul parohial
 Fiecare parohie are un Consiliu parohial, ales de către Adunarea parohială. Consiliul se
compune dintr-un număr de 7, 9 sau 12 membri, după cum parohia are 1.500, 2.500 sau peste
2.500 de suflete.

In consiliul parohial se aleg acei credincioşi, care prin viaţa lor şi prin jertfa lor pentru
Biserică şi pentru aşezămintele ei au dat dovadă de tnare interes şi dragoste pentru ea. Este vorba,
deci, de oameni credincioşi, de oameni pricepuţi şi devotaţi până la jertfa pentru biserică şi pentru
interesele ei. Aceşti oameni sunt datori şi chiar obligaţi formal de Statut şi Regulament să se ocupe
de o serie întreagă de probleme care privesc bunul mers al parohiei. Urmează că aceşti oameni să
fie cei mai apropiaţi colaboratori ai preotului. Membrii consiliului parohial sunt organele de
conducere ale parohiei, cu care preotul se consultă ori de câte ori este vorba de a întreprinde
lucrări mai importante în parohie. Aceştia sunt oamenii care susţin din toate puterile lor întreaga
lucrare a preotului în parohie. Ei pot fi implicaţi până la împlinirea rolului de adevăraţi apostoli
laici în activitatea pastorală din parohie.

Membrii Consiliului parohial sunt pentru fiecare preot ajutoare importante, oameni care
sunt totdeauna gata să susţină toate iniţiativele şi lucrările preotului, făcute pentru binele parohiei şi
pentru desăvârşirea vieţii religioase morale a enoriaşilor.
Utilizarea acestor puteri, a acestor ajutoare, este totdeauna în funcţie directa de
înţelepciunea, de tactul şi de destoinicia preotului. Preotul are convingerea că el singur nu poate
să facă totul în parohie şi îşi dă seama de preţiosul ajutor pe care îl are de la membrii Consiliului
parohial şi mai ales dacă învaţă, dacă pregăteşte pe oameni asupra modului cum să-1
ajute, atunci preotul nu mai este singur în misiunea sa.

Epitropul
Dintre membrii aleşi ai consiliului parohial se deleagă una, două sau trei persoane, spre a
îndeplini sarcinile de epitrop* (curator). După cum se ştie, epitropul este administratorul averii
parohiale, sub controlul preotului. Reiese de aici că epitropul este persoana care, prin funcţia pe
care o îndeplineşte, este în contact neîntrerupt atât cu preotul cît şi cu’credincioşii din parohie. De
la preot primeşte îndrumările asupra modului cum are să procedeze, întru bună chivernisire şi întru
sporirea patrimoniului material al parohiei. De la credincioşi încasează contribuţiile lor. El este
deci un fel de om de legătură între preot şi credincioşi. Această legătură nu se limitează însă
numai la chestiuni de ordin material.
Prin felul cum vorbeşte epitropul despre persoana preotului, prin felul cum descrie
preocupările, grija şi strădaniile acestuia pentru progresul parohiei pe toate terenurile vieţii,
epitropul ajută sau împiedică munca şi realizarea planurilor pastorale ale preotului în parohie. Nu
este de neglijat acest raport al preotului cu epitropul parohiei, raport care face din epitrop
un susţinător, un ajutor preţios, un colaborator devotat al preotului sau poate fi un epitrop
indiferent, dezinteresat, sau chiar vrăjmaş al persoanei şi a activităţii preotului în parohie.
Comitetul parohial

După Statutul şi Regulamentul bisericii în vigoare, în fiecare parohie există, alături de

consiliul parohial şi un comitet parohial.  Comitetul parohial, care va putea avea mai multe
secţii, va lucra sub preşedinţia preotului, sau a delegatului său. Numărul membrilor în comitet nu
va fi mai mare decât dublul numărului membrilor din consiliul parohial. Femeile majore din
parohie pot fi alese în comitet, sau comitetul întreg poate fi compus numai din femei.

Rostul cel mai mare al acestui comitet este de a ajuta pe preot în multiplele şi diversele
îndatoriri pastorale, catehetice etc. Vedem acest lucru din numărul şi natura problemelor, încadrate
în Statut, ca unele ce trebuiesc rezolvate de acest comitet şi anume:

a) înzestrarea şi înfrumuseţarea bisericilor, a cimitirelor şi pentru ţinerea lor în rânduială;

b) Formarea şi susţinerea corului bisericesc;

c) Ajutorarea săracilor şi ocrotirea orfanilor şi a văduvelor; (operă de caritate creştină);
d) Cercetarea şi ajutorarea bolnavilor;

e) înfiinţarea în parohie şi susţinerea bibliotecii parohiale, organizarea colportajului în

parohie;

f) A ajuta pe preot la catehizare şi înfiinţarea cercurilor misionare, în vederea întăririi

credinţei şi simţului moral al credincioşilor;

g) înfiinţarea şi susţinerea ori căror opere de asistenţă socială.

Membrii comitetului parohial sunt după cum se vede din atribuţiile  lor, organele ajutătoare ale
preotului în toate ramurile de activitate religioasă, morală, culturală, socială etc., a preotului în
parohie. De alegerea, de pregătirea şi conducerea comitetului parohial atârnă întreaga lucrare de
ajutorare a preotului şi de realizări pozitive în parohie precum şi alegerea, şi în special pregătirea şi
conducerea comitetului parohial rolul întreg este tot al preotului.

Preotul conştiincios înţelept şi cu dragoste pentru opera sa duhovnicească şi pastorală va

face – pe bază de Statut şi Regulament – din membrii comitetului şi al consiliului parohial
adevăraţi apostoli laici, care vor ajuta şi vor consolida zi de zi, pas de pas, întreaga operă creştină
în parohie.

Bibliografie:
 Pr.Spiridon Cândea, Organele ajutătoare ale preotului în activitatea pastorală din parohie, în
revista Mitropolia Ardealului, nr. 5-6, 1958.

Floca N. Ioan. Organele de conducere în parohie, în îndrumătorul Bisericesc, Sibiu, 1981.

Gh. Papuc, Cântăreţul bisericesc în slujba credincioşilor şi colaborator apropiat al

preotului, în îndrumător bisericesc, Sibiu 1980, p. 166.

VII. Raporturile preotului cu autorităţile bisericeşti, civile şi militare

Rezultatul activităţii pastorale în parohiei depinde şi de raporturile pe care le are preotul cu
autorităţile bisericeşti, civile şi militare. Prin poziţia şi rolul lor, aceste autorităţi sprijină şi dau
concurs preţios fiecărui preot în munca pe care acesta o desfăşoară pentru binele şi mântuirea
credincioşilor săi. Aceleaşi autorităţi pot însă, foarte uşor să creeze preotului dificultăţi mari, pot
să-1 împiedice şi uneori chiar să-i zădărnicească întreaga activitate, să-i anihileze toate eforturile,
prin o atitudine de vrăjmăşie şi răutate faţă de preot şi faţă de opera lui pastorală. Se impune ca
preotul fiecărei parohii să stabilească şi să păstreze raporturi normale, raporturi de colaborare
cu autorităţile bisericii şi ale statului.

Raportul faţă de episcop

Fiecare preot este în parohia sa un reprezentant, un trimis, un locţiitor al episcopului său.
Doctrina Bisericii Ortodoxe, referitoare la dependenţa preotului de ierarhul său, este foarte clară,
iar dreptul bisericesc precizează până în cele mai mici amănunte această dependenţă a preotului de
episcopul său.
Preotul fiind trimis al episcopului este natural că el datorează  supunerea, ascultarea şi
respectul cuvenit faţă de episcop. Din punct de vedere bisericesc episcopul este autoritatea cea
mai înaltă.
Episcopul urmăreşte activitatea preotului în parohie. El răspunde împreună cu preotul, în
faţa lui Dumnezeu, despre măsura şi modul în care şi-a săvârşit datoria sacerdotală şi cum şi-a
îndeplinit activitatea preoţească. De aceea, episcopul supraveghează, îndrumă, călăuzeşte de
aproape activitatea duhovnicească a fiecărui preot. Episcopul răspunde deopotrivă de activitatea
preoţilor şi de mântuirea credincioşilor eparhiei sale.
În acelaşi timp, episcopul este şi părintele spiritual, „Stăpânul” duhovnicesc, în acesta
calitate episcopul este binevoitor, un binefăcător, un om a cărui dragoste părintească se revarsă
cu îmbelşugare peste viaţa şi familia preotului.
Toate acestea obligă pe fiecare preot nu numai !a stimă şi ascultare faţă de ierarh, dar şi la o
dragoste creştinească adevărată şi neprecupeţită. Dacă părintele îşi iubeşte, îşi ajută şi se bucură de
progresul, de realizările şi de fericirea copilului său, e natural ca şi copilul, în cazul de faţă preotul, –
să iubească şi să contribuie prin faptele şi viaţa sa la bucuria şi fericirea  părintelui, adică a
episcopului.

Faţă de protopop
Organul de legătură între preotul din parohie şi episcopul său este totdeauna protopopul. El
este delegatul episcopului care urmăreşte, povăţuieşte, stimulează şi înregistrează activitatea
fiecărui preot. Prin mijlocirea protopopului, episcopul transmite preoţilor toate directivele sale şi
prin aceeaşi mijlocire primeşte informaţii despre viaţa personală a preotului şi a familiei lui şi
despre activitatea fiecărui preot în general.
Acesta fiind rolul şi poziţia protopopului, fiecare preot trebuie să colaboreze sincer, să
asculte şi să îndeplinească toate îndrumările date de protopop. In acelaşi timp preotul datorează
respect, supunere, dragoste şi preţuire faţă de protopopul său. Între protopop şi preot trebuie să fie
deci o armonie plăcută, o înţelegere bună, o ajutorare şi o dragoste frăţească.

Raportul cu alţi preoţi

Înţelegere şi colaborare trebuie să existe între preoţii aceleiaşi biserici şi în general între
preoţii parohiilor învecinate.
În oraşe şi chiar în unele parohii rurale, sunt câte doi sau chiar mai mulţi preoţi la aceeaşi
biserică. Unul dintre aceştia este parohul, este conducătorul bisericii şi al oficiului parohial.
Dacă în viaţa şi activitatea acestor preoţi poate să existe nenumărate şi variate motive omeneşti
care îi pot învrăjbi, îi pot face să nu se înţeleagă, chiar să se învrăjbească; nu trebuie uitat nici
o clipă că mai presus de tot ceea ce este trecător stă  porunca Mântuitorului, care
spune: „Intru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, de veţi avea dragoste între
voi”  (Ioan XIII, 35). In faţa acestei porunci trebuie să dispară orice ambiţie personală, orice
vanitate, orice interes material, orice invidie şi orice supărare între slujitorii aceleiaşi biserici. Ei
trebuie să se iubească, să se respecte, să se ierte unul pe altul şi să se ajute nelimitat atât pe plan
spiritual cât şi pe plan material. Lipsa de dragoste şi de colaborare între preoţi dezbină pe
credincioşi, îi grupează în partide adverse, îi învrăjbeşte şi face ca viaţa lor să degenereze pe
plan religios-moral. În cazuri de acestea preoţii, în loc să fie factori care ajută la înălţarea vieţii
credincioşilor lor, ei devin „piatră de sminteală” şi uneori cauza esenţială a slăbirii credinţei şi
a înstrăinării lor de Dumnezeu, de religie şi de biserică. Prin lipsa de dragoste, de colaborare
frăţească, de ajutorare reciprocă, de armonie şi bună înţelegere între preoţii se diminuează orice
activitate duhovnicească şi pastorală în parohie.
De aceea, este indispensabilă colaborarea şi bunele raporturi între  preot şi toate
autorităţile sale bisericeşti. Fără supunere, fără ascultare, fără colaborare şi fără dragoste şi
armonie desăvârşită între preot şi superiorii lui şi între preot şi colegii lui nu se poate zidi şi nu
poate realiza împărăţia lui Dumnezeu în parohie şi în sufletele credincioşilor.
 O atitudine de respect şi de creştinească înţelegere trebuie să aibă preotul ortodox şi faţă
de preoţii altor confesiuni din aceeaşi comună. Trebuie evitată orice ură, ori duşmănie, orice
conflict şi orice luptă între preot şi preot. Chiar atunci când sunt anumite probleme care îi
despart, care îi situează pe poziţii contrare, trebuie căutat şi găsit terenul comun şi să se aplaneze
conflictele prin bună înţelegere şi acord echitabil, în anumite cazuri preotul ortodox va trebui
să facă chiar cauză comună cu preoţii altor confesiuni din localitate, pentru a apăra împreună
creştinismul, biserica, preoţia şi pe credincioşi. Un asemenea acord nu este potrivnic
nici dogmelor, nici canoanelor şi nici tradiţiei, nici unei confesiuni creştine. Dimpotrivă, un
asemenea acord este recomandabil şi folositor creştinismului în general, bisericii şi tuturor
confesiunilor creştine.

Raportul cu autorităţile civile

În fiecare parohie există anumite autorităţi civile şi eventual militare. Ele poartă diferite

titluri, care se schimbă după regimurile politice de la putere, dar care, după natura lor, sunt
autorităţi administrative, şcolare, sanitare, veterinare, de ordine şi securitate publică etc.
Cu toate autorităţile locale preotul e dator să stabilească şi să păstreze raporturi cât mai bune,
raporturi normale şi să colaboreze sincer în diferite compartimente de activitate, unde datoria
preoţească îl implică. Preotul nu caută niciodată la faţa omului, la bogăţiile lui materiale şi nici la
concepţia lui politică, în orice împrejurare, preotul dă atenţia, stima şi respectul  cuvenit atât
persoanei cât şi funcţiei pe care o deţine acesta.
Nu trebuie pierdut din vedere faptul că exemplul pe care îl dă preotul în acest sens este urmat
şi de către credincioşii săi.

Colaborarea bisericii cu statul şi invers se manifestă practic şi în raporturile zilnice dintre

slujitorii bisericii şi autorităţile statului.

La rândul lor, autorităţile civile şi militare luând cunoştinţă de povăţuirile şi îndemnurile

date de preot credincioşilor săi şi observând atitudinea corectă a preotului, sunt obligate să
acorde şi ele preţuire, şi acelaşi respect preotului, ca autoritate bisericească locală, în felul acesta
şi numai aşa se pot păstra raporturile bune între preot şi autorităţile locale ale statului. Numai prin
o asemenea atitudine se poate realiza o colaborare armonioasă spre binele şi fericirea poporului.
Raporturi bune, raporturi normale între preot şi autorităţile locale ale statului nu înseamnă că
preotul trebuie să coboare şi să accepte situaţii care I-ar putea umili, sau ar putea să-i diminueze
prestigiul şi autoritatea. Aceste raporturi şi colaborarea cea mai sinceră nu înseamnă obligaţie de
tovărăşie în lucruri şi atitudini incompatibile cu demnitatea preoţească, nu înseamnă mâncare,
băutură, petreceri etc..
Raporturi bune şi colaborare înseamnă conştiinciozitate, respect şi dragoste reciprocă,
înseamnă interes comun şi jertfe comune aduse pentru binele şi fericirea locuitorilor, care sunt fii
ai bisericii şi cetăţeni ai statului, în sensul acesta trebuie concepută şi realizată colaborarea
între reprezentanţii bisericii şi reprezentanţii statului din comună.

Această stimă şi consideraţie este bine să o acorde autorităţilor civile şi militare din comună
sau oraş. Buna conducere pastorală a parohiei şi interesele bisericeşti reclamă raporturi
cordiale între preot şi toate autorităţile statului din centrele de conducere administrativă, etc.
Adeseori rezolvarea multor probleme din parohie depinde direct de aceste autorităţi. De aceea,
preotul e dator să caute să cunoască, personal pe autorităţi, să le informeze obiectiv asupra
problemelor parohiale, să solicite concursul, intervenţia şi ajutorul lor atunci când e nevoie şi să
colaboreze cinstit şi dezinteresat la toate acţiunile pe care le întreprind autorităţile pentru
binele şi fericirea cetăţenilor. Atât interesul bisericii, cât şi interesul personal al preotului impun
raporturi bune, colaborare şi armonie sinceră între preot şi autorităţile statului.

De altfel, problema raporturile dintre biserică şi stat, dintre slujitorii bisericii şi slujitorii

statului a fost rezolvată în chip magistral de către Sfântul Apostol Pavel în cuvintele: „Tot
sufletul să se supună stăpânirilor celor mai înalte. Că nu este stăpânire fără numai de la
Dumnezeu. Daţi, dar  tuturor cele cu care sunteţi datori: celui cu dajdia, dajdie ; celui cu vama,
vamă ; celui cu frica, frică, celui cu cinstea, cinste, nimănui cu nimic nu fiţi datori, fără numai cu
iubirea unii către alţii; că cel ce iubeşte pe aproapele a împlinit legea”. (Romani XIII, 1-8)

Bibliografie:
Ioan F. Stanculescu, Ascultarea canonică,  în rev. Studii Teologice, nr. 7-8, 1962, pag. 471.
Episcop Justinian Maramureşanul, Rostul Protoereilor în  administraţia
bisericească,  în Îndrumător pastoral I, Alba lulia, 1977, pag. 62.

VIII. Tactul pastoral şi importanţa Iui

Formarea, menţinerea şi consolidarea legăturilor sufleteşti dintre păstoriţi şi păstor
depinde în mare parte de tactul şi înţelepciunea preotului.
Tactul*, adică ştiinţa de a ne comporta înţelept cu oamenii, este de obicei dovada unei
maturităţi de cugetare şi a unei îndelungate experienţe, care vine odaia cu înaintarea în vârstă;
această ştiinţă este necesară chiar de Ia începutul activităţii noastre în parohie şi o putem
dobândi prin învăţătură de la înaintaşii noştri, ori din simţul de prevedere şi de justă cântărire
a realităţilor, care trebuie să ne însoţească în misiunea preoţească.
Tactul constituie o calitate — o virtute — dintre cele mai necesare preotului, care în
activitatea sa are de-a face cu oameni de cele mai diverse caractere. Mântuitorul însuşi
sfătuieşte pe Sfinţii Apostoli: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii…” (Matei X, 16).
Iar Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă: „Preotul trebuie să fie înţelept, isteţ la
minte…” (Despre preoţie III,12).
 Înţelepciunea, tactul şi prudenţa ţin de misiunea preotului, care trebuie să
fie idealist  şi realist în acelaşi timp. Iubirea, devotamentul şi înţelepciunea îl ajuta să vadă
realităţile şi să ţină seama de ele.
Preotul înzestrat cu înţelepciune, tact şi cu prudenţă, este capabil să lupte împotriva
obstacolelor şi greutăţilor, el le recunoaşte şi nu le sfidează,  ci le cântăreşte just şi le rezolvă.
El ştie să păstreze totdeauna echilibrul vieţii, dintre ceea ce i se cere ca preot pe de o parte şi
dintre realităţile existente, în care îi este dat să lucreze, pe de altă parte. Dacă lipsa de zel
face preoţia neroditoare, excesul de zel poate fi altora păgubitor şi să compromită succesul
activităţii lui pastorale. Mântuitorul condamnă, de exemplu: excesul de zel al Sfanţului
Apostol Patru, când acesta a scos sabia în grădina Ghetsimani, ca să-L apere; a fost un gest
spectaculos şi eroic în aparenţă, dar în fond era zadarnic.
Înţelepciunea şi simţul realităţii sprijină programul de activitate pastorală şi indică
măsurile, mijloacele şi metodele cele mai potrivite pentru împlinirea datoriilor noastre
sacerdotale. Tactul şi prudenţa ne fac să ocolim adversităţile şi obstacolele, atunci când sunt
de netrecut şi să evităm întâmplările inutile si risipa zadarnică de energie. Tactul ne
îndeamnă la răbdare şi încredere într-un timp mai favorabil pentru a relua de la capăt  drumul
întrerupt pentru o clipă, înţelepciunea ne învaţă că „idealul” nu se poate realiza în întregime
dintr-o data, aşa cum am vrea noi, mai ales în entuziasmul tinereţii. Tactul şi prudenţa ne
învaţă că, în lupta cu realităţile, trebuie să ne mulţumim uneori cu mai puţin dar sigur, cu
biruinţe, câştiguri şi succese mai mici, dar din a cărora sumă se fac lucruri mari.
Înţelepciunea, tactul şi prudenţa sunt necesare preotului nu numai în împrejurări
excepţionale şi dificile ce apar în cale, ci şi în relaţiile sale de toate zilele cu oamenii. El vine
în contact cu fel de fel de oameni, de temperamente, firi şi caractere dintre cele mai diverse.
Sufletul fiecărui om în parte reprezintă o lume proprie, deosebită de a altora. Preotul trebuie
să fie şi un bun psiholog, un cunoscător de suflete, să prevadă, să evite şi să combată
înclinările rele ori manifestările negative ale credincioşilor săi,  determinate de neştiinţă, de
pasiune, de interese meschine, să-şi adapteze metodele şi modul de lucru la felul de a se
comporta şi de a reacţiona al fiecărui credincios în parte.
Tactul preoţesc în sensul bun al cuvântului nu înseamnă însă  diplomaţie, abilitate,
prefăcătorie ori şiretenie, care uneori urmăresc satisfacerea intereselor personale sau
pământeşti. Tactul şi înţelepciunea de care vorbim este cuminţenia creştină, care are în
vedere interesele supreme ale Bisericii şi ale poporului pe care le slujim şi care îl face pe
preot, în calitatea lui de conducător al credincioşilor în cele religioase, să nu se  amestece în
situaţii primejdioase atunci când nu e nevoie şi când interesele Bisericii şi regulile strategiei
duhovniceşti nu îi cer acest lucru. Cazul Sfântului Ciprian, episcopul Cartaginei (+258), e
grăitor în această privinţă. Atunci când a izbucnit persecuţia împăratului Deciu împotriva
creştinilor (250), e! a găsit că e mai prudent să se retragă undeva până va trece
focul persecuţiei, decât să atragă, prin prezenţa sa la Cartagina, atenţia şi furia  persecutorilor
asupra Bisericii sale.
Tact personal înseamnă, de asemenea, o mare capacitate de tenacitate  şi de stăruinţă în
urmărirea împlinirii datoriei noastre. Viaţa este un şir necurmat de căderi şi de ridicări şi
trebuie să ne aşteptăm nu numai la biruinţe şi succese, ci câteodată şi la înfrângeri, stagnări
ori poticniri. Esenţial pentru preot este însă să nu se lase descurajat sau înfrânt de  piedicile
şi greutăţile întâlnite în cale şi să tindă mereu înainte:  „Cine a pus  mâna pe plug şi se uita
înapoi, acela nu e vrednic de împărăţia lui  Dumnezeu”,  a spus Mântuitorul (Luca IX, 62).
în această privinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur ne dă pildă pe pescari, care, spune el, „chiar dacă
şi-au  aruncai de mai multe ori mrejele şi n-au prins nimic, nu-şi părăsesc îndeletnicirea lor: cu
atât mai mult trebuie să facem noi aceasta …” (Comentariu la Ep. II Tim., La Migne, P.C. t.
LXII, col. 632).

Apostolatul preoţesc este o luptă continuă şi să nu pierdem din vedere că victoria finală este
adesea nu rezultanta unor succese în serie, ci efectul stăruinţei, al perseverenţei tenace şi neînfrânte.
Cine se dă biruit de la prima lovitură, a pierdut bătălia fără să o fi dat; cine stăruieşte o poate
câştiga la sfârşit, chiar în ciuda aparenţelor contrarii de la început.

Tactul, înţelepciunea, prudenţa, răbdarea şi statornicia dau preotului acea calitate complexă

sau îmbinare de virtuţi căreia i se spune de obicei echilibru sufletesc şi care caracterizează în
general pe oamenii de bun simţ şi de caracter: „Echilibrul sufletesc îl ajută (pe preot) să fie egal
cu sine în toate împrejurările, să fie consecvent în acţiuni si la înălţimea misiunii lui sfinte. Un
astfel de preot, nu este o dată plin de zel, altădată descurajat si apatic. Nu este uneori prea sever
cu credincioşii, iar alteori prea îngăduitor  cu greşelile lor. Linia activităţii lui nu se compune din
frânturi ci urmăreşte o ţintă înaltă şi lucrează pentru realizarea ei cu stăruinţă. El nu face nimic
superficial, ori din ambiţii deşarte. Nu se predică pe sine, ci pe Hristos. Nu  vorbeşte despre
presupusele sale „taumaturgii”, ci despre minunile Mântuitorului. Nu face teatru în săvârşirea
serviciului divin şi nici nu-l săvârşeşte în grabă sau de mântuială”  (pr. Dr. V.
Coman, Echilibrul  sufletesc al preotului, în rev., Mitropolia Banatului, 1958, nr. 1-3, pag.53).
Când însă lipseşte acest echilibru, slujitori buni şi plini de zel îşi pierd busola, se cred mai
mult decât sunt, devin plini de sine şi de un orgoliu nepreoţesc, încep să propovăduiască învăţături
personale, să întrebuinţeze metode pastorale excepţionale, curioase şi bizare, cu pretenţii de a
înlocui practica de două ori milenară a Bisericii şi metodele clasice de pastoraţie.
În general, e necesar pentru preot să-şi controleze întotdeauna cu atenţie ţinuta şi
comportarea în relaţiile sale cu credincioşii, păstrând în permanenţă o atitudine de seriozitate şi
demnitate, care să le impună respect, căci nici un act al preotului nu poate fi indiferent în ceea ce
priveşte efectele lui asupra credincioşilor. Seriozitatea şi demnitatea preotului în
ţinută, purtare şi vorbire, nu exclud, însă, simplitatea şi naturaleţea, buna dispoziţie, amabilitatea,
bunăvoinţa şi delicateţea în maniere, ori familiaritatea în sensul bun al cuvântului. Faţă de
enoriaşii săi, preotul nu trebuie să fie niciodată distant şi rece, indiferent sau străin, ci apropiat şi
familiar, ca un adevărat părinte faţă de copii săi. Bineînţeles că familiaritatea nu înseamnă căderea
în vulgaritate. Preotul nu trebuie să caute neapărat o popularitate, familiaritate sau intimitate
exagerată sau rău înţeleasă cu orişicine, numai pentru a fi pe placul tuturor. Se cere sfinţiţilor
slujitori o oarecare discreţie şi rezervă faţă de tot ceea ce le-ar putea micşora sau compromite
prestigiul în ochii lumii: se recomandă îndeosebi mai puţină familiaritate şi intimitate cu cei ce nu
ştiu sa respecte preoţia, precum şi evitarea prezenţei preotului în locuri sau situaţii care i-ar
compromite autoritatea şi prestigiul.
O deosebită importanţă are, din punctul de vedere al tactului pastoral şi al legăturilor
preotului cu credincioşii, Taina Pocăinţei, în care preotul îşi exercită calitatea sa de duhovnic, de
îndrumător spiritual al sufletelor. Este cel mai frecvent mijloc de pastoraţie individuală, care stă
la îndemâna oricărui preot şi în care acesta vine în contact direct cu fiecare dintre credincioşii
săi în parte, care vin la scaunul de spovedanie ca să-şi descarce sufletul şi conştiinţa de povara
păcatelor şi să dobândească de la preotul-duhovnic iertarea lui Dumnezeu şi a Bisericii.
Dacă preotul va şti să-şi îndeplinească aici misiunea sa de confident al penitentului, să-i
administreze sfaturile şi îndrumările necesare spre a-l smulge din ghearele păcatului şi a-l
readuce pe cărările virtuţii, să aplice canonul sau epitimia cea mai potrivită fiecăruia, să
urmărească ulterior îndreptarea lui morală, va reuşi să facă din această sfântă taină un
adevărat mijloc de redresare morală a enoriaşilor săi şi de menţinere pe calea virtuţilor
creştine.

Mai ales în scaunul de spovedanie preotul trebuie să facă uz de tactul său pastoral,
procedând cu foarte multă grijă, cu înţelepciune, măsură şi echilibru, pentru ca nici să nu
încurajeze sau promoveze păcatul printr-o blândeţe sau îngăduinţă excesivă, dar nici să descurajeze
pe penitent sau să-1 depărteze de Biserică printr-o prea mare asprime şi severitate, ci sa aibă
în vedere numai şi numai îndreptarea penitentului şi desăvârşirea lui  progresivă în virtute.
Acesta grea sarcină a preotului duhovnic este minunat de bine formulată în Canonul 102 al
Sinodului trulan (quini-sext, 691-692): „Cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi a
dezlega trebuie să ţină seama de calitatea păcatului şi de aplecarea spre întoarcere a celui ce  a
păcătuit, şi astfel să dea boalei tratament potrivit, ca nu cumva aplicând (tratamentul) în chip
disproporţionat pentru fiecare din cele două, să greşească în privinţa mântuirii celui bolnav.
Căci boala păcatului nu este  simplă, ci de multe feluri şi deosebiri, şi odrăzleşte multe vlăstare
ale  pierzaniei, din acel rău mult se revarsă şi se lăţeşte mai departe, până când se opreşte prin
puterea medicului. Drept aceea, cel ce dovedeşte priceperea medicală în privinţa sufletului, mai
întâi trebuie să cerceteze dispoziţia celui ce a păcătuit, şi dacă (acela) înclină spre sănătate, sau
dimpotrivă, dacă prin moravurile sale provoacă asupră-şi boala, să supravegheze în ce chip se
înjoseşte el între timp de întoarcere sa, şi de nu se împotriveşte medicului şi de nu creşte rana
sufletului prin întrebuinţarea doftoriilor puse asupra ei, şi aşa măsoară milostivirea după vrednice.
Căci toată grija lui Dumnezeu şi a celui ce i s-a încredinţat puterea patorală este de a întoarce
oaia cea rătăcită şi de a tămădui pe cea rănită de şarpe, şi nici spre prăpastia deznădejdii de a o
împinge, nici frânele a le slăbi spre renunţarea la viaţă şi spre dispreţuirea ei; că la orice să stea
într-un chip împotriva patimii, ori prin doftoriile cele mai amare şi stringente, ori prin cele mai
deghizate şi blânde, şi să se nevoiască spre cicatrizarea ranei, cercetând roadele pocăinţei şi
îndreptând înţelepţeşte pe omul chemat către strălucirea cea de sus. Deci se cuvine nouă să le ştim
pe amândouă, şi pe cele ale stricteţei, şi pe cele ale obiceiului, şi la cei ce nu primesc pe cele
extreme, să urmăm felul cel predanist, precum ne învaţă Sfântul Vasile”  (Nicolae
Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, trad. românească, vol. I, partea I-a, p.488).

Bibliografie:

Brătan L, Tactul pastoral, în revista Mitropolia Olteniei, nr. 3-4, 1974.

Bucevschi Orest, Râvna pastorală, în revista Mitropolia Olteniei, nr. 10-12, 1956.

Irineu Pop Bistriţeanul, Preoţia şi arta pastorală, Ed. Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1997,

pag. 15-19: Râvna şi conştiinciozitatea preotului.

IX. Pastoraţia colectivă prin cult

Cultul ortodox este conceput şi practicat în interesul obştei, al colectivităţii religioase şi

constituie cel dintâi şi cel mai firesc cadru şi mijloc al pastoraţiei colective.

Cultul, înţeles ca sumă a tuturor actelor religioase prin care Biserica creează, reface şi
menţine legătura credincioşilor cu Dumnezeu, este menit în primul rând să exprime cuvenitul
prinos de cinstire adus de oamenii lui Dumnezeu şi Sfinţilor (scopul latreutic) şi să sfinţească
viaţa oamenilor, mijlocindu-le ajutorul, binecuvântarea şi harul dumnezeiesc
(scopul harismatic sau sacramental). Dar prin bogăţia şi valoarea sa doctrinară, morală şi
catehetică prin care se realizează ceea ce numim de obicei scopul didactic, catehetic sau educativ
al cultului, – cultul ortodox constituie şi un mijloc de pastoraţie; el oferă şi menţine legătura
preotului cu credincioşii, în cadrul cultului divin şi mai ales la Sf. Liturghie sunt plasate într-
adevăr predica şi cateheza, adică cele două forme principale prin care preotul îşi îndeletniceşte
funcţia sa de propovăduitor al cuvântului dumnezeiesc şi de învăţător al credincioşilor.

E recunoscută importanţa cultului pentru religie şi în viaţa religioasă în general, în actul de

cult se simte şi se trăieşte de fapt religia în ceea ce are ea mai profund, mai intim şi mai esenţial.
Viaţa religioasă se manifestă şi se întreţine în primul rând prin trăirea şi practicarea formelor de
cult fără a se reduce exclusiv la ele. Adevărul acesta, de ordin general, pentru toate confesiunile
creştine, e valabil în special pentru Ortodoxie, în Istoria  Bisericii Ortodoxe şi în viaţa religioasă
a creştinilor ortodocşi, cultul are un rol predominant; spre deosebire de Biserica romano-
catolică, în care accentul se pune pe organizaţie şi disciplină – (unitatea cu Papa) şi în  contrast
cu protestantismul şi sectele, care au plasat cultul la periferia vieţii lor religioase. Biserica
ortodoxă a făcut din cultul ei centrul şi inima sau expresia fundamentală şi caracteristică a vieţii
sale religioase, a spiritualităţii ei.

1. Caracteristicile cultului Ortodox

a) Cultul ortodox este mai întâi un nepreţuit şi neegalat tezaur de doctrină ortodoxă, în
imnele şi rugăciunile din cărţile noastre de slujbă este condensată, pe înţelesul tuturor o întreagă
Teologie, adică toată învăţătura noastră de credinţă, însuşi Crezul sau Simbolul de credinţă – este
rezumatul sau chintesenţa doctrinei Bisericii Creştine expusă în punctele ei fundamentale – este
o sinteză de cult, rostindu-se la slujba Botezului, a Sfintei Liturghii şi la unele dintre Laudele
bisericeşti (Miezonoptica şi bedniţa). Cultul are şi o imensă valoare catehetică, el constituind
pentru preot un prim izvor dogmatic, iar pentru credincioşi, rânduiala sfintelor s lujbe constituie
şi o cateheză vie.

b) Cultul ortodox exercită asupra sufletului credinciosului o incontestabilă influenţă
moralizatoare, prin îndemnurile morale din cadrul Sf. Liturghii („Să ne iubim unii pe alţii …”),
prin exemplele minunate ale vieţii Mântuitorului şi ale vieţii sfinţilor pe care Biserica îi
proslăveşte în imne, îi invoca în rugăciuni. Cultul constituie deci şi o pepinieră a virtuţilor
evanghelice, o şcoală a vieţii creştine ideale, a adevăratei trăiri religioase.

c) Cultul ortodox are caracter eclesiologic sau comunitar prin însăşi fiinţa şi menirea sa,
deoarece promovează rugăciunea cu caracter colectiv, social, public.

d) Cultul ortodox exercită o apreciabilă influenţă estetică asupra credincioşilor noştri,

prin imensa sa bogăţie şi valoare artistică. Utilizând într-o largă măsură toate formele de artă
(arhitectură, pictură, sculptura, muzică, poezie-iconografie, ţesături şi broderie, argintărie, etc.), el
a cultivat şi ne-a transmis tot ceea ce arta bisericească, în diversele ei manifestări, a produs rnai
genial şi mai frumos până acum.

e) Cultul ortodox este superior faţă de cultul altor confesiuni creştine şi prin caracterul său
profund simbolic, prin bogăţia şi profunzimea simbolurilor.

În sfârşit, o altă trăsătură a cultului ortodox este pancosmismul sau universalismul, prin

faptul că rugăciunea ortodoxă îmbrăţişează nu numai pe om şi viaţa lui în diversele ei manifestări şi
momente principale, ci şi natura întreagă, pe care ei tinde să o sfinţească, sa o pună în folosul
omului şi să o asocieze la cultul adus de acesta lui Dumnezeu.

Prin aceste valori, el posedă o infinită putere de înrâurire asupra sufletului omenesc; el

poate mişca inima, poate converti şi câştiga sufletele pentru cauza creştină. Istoria ne spune că
marele popor rus s-a hotărât să primească creştinismul sub forma sa ortodoxă după ce trimişii
săi asistaseră la splendorile slujbelor din biserica Sf. Sofia din Constantinopol, care îi
impresionase atât de mult, încât au declarat că ei nu mai ştiau dacă se află în  cer sau pe
pământ.

Amintim faptul că, cultul creştin diferă de la o confesiune creştină la  alta (Ortodoxă,
Catolică, Protestantă), evoluând în timp. Cultul Bisericii Ortodoxe îşi încheie evoluţia în
formele lui esenţiale şi fundamentale o dată cu perioada patristică (ultimul Sinod ecumenic de
la Niceea din anul 787).

2. Cultul ortodox şi pastoraţia colectivă. Sarcini şi datorii ale preotului

Pentru a face pastoraţie prin cult preotul trebuie să pună în evidenţă următoarele aspecte:

a) Valoarea şi cunoaşterea cultului

Preoţii sunt cei dintâi datori să cunoască valoarea, frumuseţea şi superioritatea cultului
nostru – să-1 înţeleagă, să-1 pătrundă, să-1 trăiască ei înşişi când îl oficiază, pentru ca, la rândul
lor, să-1 poată explica credincioşilor. Oficlerea sfintelor slujbe nu trebuie să fie o simplă
obligaţie profesională, ci să o considerăm cea mai înaltă cinste acordată de Dumnezeu omului. Cu
cât îl vom cunoaşte mai bine, cu atât vom şti să-1 preţuim mai mult, şi cu atât îl vom iubi şi îl vom
săvârşi mai bine. Instrucţia teoretică şi pregătirea practică în domeniul liturgic trebuie continuată şi
adâncită mereu după terminarea studiilor, prin lectura atentă şi asiduă a studiilor
şi îndrumărilor cu caracter liturgic din revistele şi publicaţiile de specialitate.

b) Prezentarea cultului prin slujirea preotului

Trebuie să ne preocupăm din ce în ce mai mult de felul cum săvârşim Sfintele Slujbe. Sublimă în
sine însăşi, această superbă creaţie a pietăţii şi a geniului bizantin depinde în practică de felul cum
o înţeleg preoţii şi cum o prezintă prin slujire. Prin urmare preoţii sunt nu numai săvârşitorii
cultului, ci şi interpreţii lui. Punem în evidenţă bogăţia şi splendoarea formelor  noastre de cult
printr-o slujire demnă şi printr-o săvârşire corectă. Pentru aceasta este de dorit ca toţi sfinţiţii
slujitori să fie buni bisericani, să aibă vocaţie şi dragoste pentru sarcina lor de liturghisitori.
Calităţile înnăscute, talentele naturale necesare pentru îndeplinirea ideală a acestui oficiu,
adică; voce plăcută şi cultura muzicală, prestanţă fizica, eleganţă în gesturi şi mişcări, sunt
necesare pentru un bun păstor. Daca acestea lipsesc, pot fi compensate prin evlavia care nu trebuie
să lipsească nici unui preot ca şi prin alte calităţi care se pot câştiga prin efort şi educaţie, ca de
exemplu: slujirea corectă şi conştiincioasă, fără grabă, interpretare (citire şi rostire) corectă a
rugăciunilor şi cântărilor, dicţie clară şi îngrijită, ş.a.m.d. Să ne ferim de păcatul rutinei, de
formalism în săvârşirea Sfintelor Slujbe. Pătrunşi de sfinţenia şi sublimitatea celor ce săvârşim,
să punem suflet şi căldură în cele ce rostim şi cântăm la Sf. Slujbe, să le simţim, să le
trăim, participând la ele cu intensitate şi dându-le viaţă din viaţa noastră care se va comunica astfel
şi credincioşilor prezenţi.

c) Uniformitatea şi stabilitatea cultului ortodox

Datoria de a păstra nestinsă integritatea, unitatea şi uniformitatea cultului nostru,

impune o severă disciplină în exerciţiul funcţiunii de liturghisitori; preotul să oficieze cu
stricteţe, rânduiala exactă şi corectă a slujbelor, ferindu-se de orice abatere de la regulile
tipicului, de adaose sau omisiuni, de inovaţii personale în textul şi în ritualul liturgic.
Să apărăm cultul autentic împotriva acelor practici şi ritualuri superstiţioase şi păgâneşti
care desfigurează uneori pietatea adevărată şi care compromit cultul mai ales în faţa
credincioşilor conştienţi şi luminaţi (oficlerea excesivă a acatistelor în dauna Liturghiei este
unul din acestea). Să înţelegem Sf. Liturghie în adevăratul ei sens; să-i vedem locul ei
central si fundamental în viaţa noastră religioasă şi spirituală, socotind-o temelie şi centru al
cultului divin public, adevăratul izvor al spiritualităţii şi evlaviei creştine.
d) Participarea creştinilor la cultul divin public
Frecvenţa şi felul în care credincioşii cercetează biserica, participă la Sf. Slujbe şi la viaţa
harică prin Sfintele Taine este unul dintre cele dintâi semne prin care se recunoaşte o parohie
vie. Este criteriul cel mai sigur după care putem măsura vrednicia şi pastoraţia preotului
precum şi nivelul vieţii religioase din parohie. Credincioşii care nu simt nevoia să cerceteze
sfânta biserică şi să participe la Sfintele Slujbe sunt pe cale să devină mădulare  moarte ale
trupului Bisericii, iar preotul care se complace cu biserica goală  de credincioşi este păstorul
ameninţat să rămână fără turmă, este glas care răsună în pustiu, în asemenea situaţii trebuie să
se îndrepte atenţia preotului spre acei enoriaşi indiferenţi pentru a le face cunoscute, pe orice
cale, necesitatea participării lor la biserică.

Participarea activă a credincioşilor la liturghie este promovată printr-o catehizare

adecvată a credincioşilor făcută de preotul paroh.

– Educarea şi disciplinarea poporului în biserică, acolo unde e nevoie, facându-1 să

păstreze atitudinea de perfectă cuviinţă şi respect, liniştea şi ordinea necesară pentru buna
desfăşurare a cultului.
 – Explicarea pe înţelesul tuturor a celor ce se săvârşesc în biserică. Să se întreprindă o
activitate de catehizare mistagogică a poporului, de iniţiere în cultul nostru (rânduiala
liturghiei, simbolismul botezului, al sfanţului locaş şi al obiectelor liturgice etc). Pe lângă
predicile obişnuite cu caracter biblic, dogmatic sau moral, să se abordeze din ce în ce mai
mult predici şi cateheze cu teme din domeniul liturgic, pentru
care credincioşii noştri manifestă în ultimul timp un interes crescând, să le punem la
îndemână cărţi care să le facă cunoscute frumuseţea şi valoarea cultului.

– Să se ia atitudine împotriva formalismului ritualist şi a bigotismului de esenţă păgână,

a falsei pietăţi, a superstiţiilor păgâne şi ritualuri magice, care se manifestă pe alocuri contra
pietăţii credincioşilor noştri.

– Să se impulsioneze credincioşii noştri pentru a deveni membri activi,  iar nu pasivi, ai
Bisericii rugătoare, prin participarea efectivă la cântările sfintei Liturghii la Jertfa
Euharistică (prin aducerea darurilor de pâine şi de vin necesare Sf. Jertfe) ca şi la roadele
acestei Jertfe (prin împărăţia lor cât mai deasă).

– Să luptăm împotriva pasivităţii credincioşilor la serviciul divin,  facându-i să fie

activi, fie prin ascultare cu atenţie la cele ce se rostesc şi  cântă, fie prin participarea efectivă
la cântarea liturgică omofonă – alături de cântăreţii de ia strană sau la coruri organizate, fie
prin îndeplinirea unor atribuţii şi sarcini ce li se pot da să le facă în biserică.

Să nu uităm că, dintre credincioşii noştri, cei mai uşor ademeniţi de sectari, cei care cad
mai uşor în mrejele propagandei sectare, ale indiferenţei religioase şi ale necredinţei, sunt
tocmai cei ce au rupt legătura cu sf. altar, cei care s-au înstrăinat de biserică, cei ce nu mai
practică cultului şi nu frecventează sf. slujbe.

O atenţie sporită trebuie acordată pentru educarea colaboratorilor  apropiaţi ai preotului

în latura sacramentală: cântăreţii şi paraclisierii, care, prin calităţile şi prin felul cum îşi
îndeplinesc misiunea, pot să impulsioneze activitatea preotului sau să o diminueze.
Prin toate aceste mijloace care ne pot sta la îndemână, să facem din cultul ortodox public
mijloc de pastoraţie şi atracţie a credincioşilor în jurul  sf. altar. Dacă vom izbuti să facem
aceasta, vom putea spune împreună cu Sf. Apostol Pavel că suntem cu adevărat nişte
buni „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. IV 1).

Bibliografie:

Pr. Prof. Ene Branişte, Cultul Bisericii Ortodoxe Române faţă de  cultul celorlalte
confesiuni creştine şi al sectelor din ţara noastră, în rev. St. Teol., 1951, 1-2.
 Coman Vasile, însemnătatea cultului divin,  în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 9-10,
1963.
Gândea Spiridon, Cultul divin şi pastoraţia creştină, factor de  promovare a vieţii
religioase în Ortodoxie, în rev. B.O.R., nr. 11-12, 1967.
Săsăujan S., Cultul divin, mijloc de apărare a dreptei credinţe, de promovare a vieţii
morale şi de slujire a năzuinţelor omenirii contemporane, în rev. Mitropolia Ardealului, nr.
10-12, 1979.
Dură Nicolae, Cultul Bisericii Ortodoxe şi propovăduirea învăţăturii creştine, în rev.
Mitropolia Ardealului, nr. 9-10, 1985.
X. Predica şi cateheza ca mijloace de pastoraţie colectivă
Predicarea cuvântului lui Dumnezeu e una din datoriile cele mai importante ale păstorului
de suflete. Cunoaşterea cuvântului lui Dumnezeu este factorul şi temelia vieţii creştineşti. Nu
este îndeajuns numai să cunoască adevărurile de credinţă. Scopul principal al predicii este acela
de a deschide inimile oamenilor pentru primirea cuvântului evanghelic.  Chemarea oratoriei
bisericeşti, după Fericitul Augustin, este ca: „mintea să cunoască şi să înţeleagă adevărurile de
credinţă, inima să le iubească, iar voinţa să le traducă în fapte”.
Valoarea unei predici trebuie căutată mai întâi în obiectul ei care este cuvântul lui
Dumnezeu, în acţiunea lui; dar fără munca predicatorului, revelaţia dumnezeiască riscă să
rămână mărgăritarul de mare preţ, ascuns în ţărână, sau ca o sămânţă buna, închisă în hambarele
textelor dumnezeieşti. Deci, practic, predica nu poate fi separată de persoana predicatorului.
Fiecare dintre cei care vor să ajungă propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu trebuie
să fie înzestraţi cu calităţi fără de care nu vor putea face misiune.
În primul rând, trebuie să fie înzestraţi cu calităţi fizice,  cum ar fi sănătatea,
integritatea corporală, prestanţa fizică şi ţinuta exterioară.  Prestanţa fizică este o cinste
adusă Mântuitorului şi nu un adaos la frumuseţea slujirii preoţeşti.
Pe lângă aceste calităţi fizice, fiecare predicator trebuie să  dobândească
unele calităţi profesionale,  adică vocaţia şi pregătirea pentru misiunea predicatorială.
Săvârşirea Tainei preoţeşti este o încununare a vocaţiei; ea reprezintă punctul culminant al
evoluţiei puterilor sufleteşti ale candidatului la preoţie.
O altă calitate a preotului propovăduitor al cuvântului lui
Dumnezeu este înţelepciunea, O preocupare zilnică trebuie să fie sludiul şi meditaţia  Sfintei
Scripturi.

O altă calitate a predicatorului trebuie să fie spiritul de observaţie. Predicatorul trebuie să

observe problemele de natură religioasă ale credincioşilor şi să pună accent pe ele în predică.

Adevăratul predicator însă trebuie să fie înzestrat în special cu calităţi morale, care-l ridică pe

trepte înalte, asemănându-se în acest sens cu Marele Predicator, care este Hristos.
 Prima şi cea mai importantă dintre aceste calităţi trebuie să fie convingerea creştină;  el
trebuie să fie înzestrat cu o profunda evlavie, el trebuie să fie convins de sublimitatea învăţăturii
pe care o predică; să fie un om al rugăciunii, să fie religios, un om de înaltă ţinută spirituală,
tinzând necontenit spre desăvârşire.
Activitatea de predicator este o activitate de mare răspundere, în cadrul creştinismului,
predicatorul a fost întotdeauna preţuit şi considerat ca cel mai înalt factor de instruire a păstoriţilor.

Pregătirea pentru predică

Pregătirea generală
Mântuitorul Iisus Hristos a spus: „De aceea, orice cărturar cu  învăţătură despre
împărăţia cerurilor este asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi
vechi.”  (Matei XIII, 52). Păstorul de suflete deţine un tezaur din care are posibilitatea să scoată
vechi şi nou pentru exercitarea demnităţii sale predicatoriale prin următoarele activităţi:
a) Studierea disciplinelor teologice dintre care amintim Dogmatica, Morala, Liturgica,
Istoria bisericească si altele. Toate acestea oferă material necesar pentru predicator: „Fii
puternic a învăţa cu învăţătura cea sănătoasă”’ (Tit. 1,9).
b) Meditarea la învăţătura creştină ajuta pe preot să-şi însuşească şi să treacă prin filtrul
sufletului său conoştinţele dobândite.
c) Citirea perseverentă a Sfintei Scripturi, a învăţăturii revelate atât din Vechiul cât şi din
Noul Testament: „Cuvântul lui Hristos să locuiască bogat în noi” – la nimeni altul nu se referă
mai potrivit ca la preot.
d) Citirea Vieţilor Sfinţilor care sunt pline de pilde şi îndemnuri pentru practicarea virtuţilor
creştineşti. Ele sunt recomandabile pentru a îmbogăţi predica şi au un rol important în catehizarea
credincioşilor.

Alte izvoare preţioase din tezaurul duhovnicesc al Ortodoxiei sunt cărţile duhovniceşti;

Patericul, Filocalia, Mântuirea păcătoşilor, Războiul  nevăzut şi multe altele.

De folos pentru pregătirea predicatorului sunt cărţile de predici din trecut şi de azi.

1) Alegerea corectă a temei.

Preotul va alege tema pe care se simte că o poate dezvolta mai bine. Unii preoţi
preferă omilia; alţii predica tematică, întotdeauna este bine ca preotul să se refere
la Evanghelia zilei sau la Apostolul zilei, pentru că nu toţi credincioşii se află în biserică în
momentul citirii lor. Din lectura pericopelor citite, preotul va putea anunţa tema cuvântării sale.
Cineva spunea: „Dacă după primele cuvinte roşiile de preot, ascultătorii nu-şi pot da seama
despre ce li se va vorbi, predica nu-şi va ajunge scopul. Tema, ideea centrală, trebuie să străbată
conţinutul predicii ca un fir roşu, astfel ca la încheierea ei, actualizarea să poată fi reţinută cu
uşurinţă de ascultători.
2)Prelucrarea temei
După ce s-a stabilit tema, urmează prelucrarea ei, care constă în sintetizarea perfectă a
ideilor ce vor fi prezentate. Timp de câteva zile, preotul meditează asupra acestor idei, iar în
momente de bună dispoziţie va alcătui o schiţă a predicii şi va face fixarea ei în scris, care îl
ajută la o expunere bună.
Predica nepregătită cu siguranţă nu îşi atinge scopul. Un vechi dicton spune astfel: „Cine se
urcă la amvon să predice nepregătit, se va coborî de pe dânsul dezonorat”. Predica alcătuită la
întâmplare nu zideşte. Cu cât vanitatea preotului este mai mare, mărginindu-se numai la puterile
proprii, urmărind numai efecte oratorice, cu atât rezultatul va fi fără efect, întrebat un credincios,
după întoarcerea de la biserică, despre ce a vorbit părintele, răspunsurile: a vorbit frumos, dar nu
ştiu despre ce a vorbit, e ca un foc de paie care arde cu flăcări mari, dar se împrăştie odată cu
cenuşa lui.
3) Rostirea predicii
După ce în zilele din timpul săptămânii, preotul şi-a învăţat predica, prin rugăciune şi
meditaţie, duminica se poate urca la amvon în mod corect, plin de dorinţa de a zidi prin cuvântul
său.

Se impune o atenţie deosebită deoarece uneori, predicatorul vorbeşte prea tare, alteori prea
încet, alteori vorbeşte prea repede, iar atunci predica îşi pierde din valoare.

Rostirea predicii trebuie să rămână întotdeauna între hotarele ei naturale, sa nu fie teatrală,
spectaculoasă, căci acestea nu cadrează cu demnitatea cuvântului lui Dumnezeu.

În cadrul rostirii predicii, intervine în chip firesc gesticulaţia.  E absolut sigur că o

gesticulaţie corectă şi bine plasată, îi dă cuvântării accent si putere de a deştepta interesul.
Predicatorul trebuie să întrebuinţeze gesticulaţia conform regulilor de Omiletică şi în privinţa
aceasta. Prin faptul acesta, predica devine mai înţeleasă. Gestul trebuie să corespundă ideii pe care
o însoţeşte.

La rostirea predicii se ţine cont şi de numărul credincioşilor prezenţi; dacă sunt mulţi, el

foloseşte o intonare mai accentuată, fapt care e în favoarea predicii. Dacă numărul ascultătorilor
e mic, preotul nu se va lăsa nicidecum abătut de la zelul său predicatorial, ci dimpotrivă va imita
pe Sfinţii Părinţi care predicau şi în faţa celor puţini, ca şi în faţa celor mulţi. Pâinea vieţii se
împarte cu aceeaşi căldură şi celor mulţi şi celor puţini.
Păstorul de suflete nu va face deosebire între ascultătorii săi, din  pricina rangurilor, a
poziţiilor sociale şi a altor împrejurări
 Astfel, acolo unde cinstea se caută şi se află în faptul de a predica numai oamenilor de vază,
acolo se dă dovadă de o cugetare sărăcăcioasă şi absentă. Oamenii mai simpli, adeseori, oferă
nădejdi însutite, în comparaţie cu cei bogaţi şi cu vază. Sunt totdeauna actuale cuvintele
Mântuitorului: „Mărturisescu-mă Ţie Părinte … că ai ascuns de la cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-
ai descoperit pruncilor” (Matei XI, 25).

în final, să reţinem că predica şi cateheza trebuie să facă parte din slujirea Sfintei Liturghii, a
Sfintelor Taine şi a Ierurgiilor. Cu cât acestea vor fi pregătite mai temeinic şi rostite mai
convingător, cu atât preotul, întors de la biserică, va putea să aibă mulţumirea că „slujba sa a făcut-
o pe deplin” (II Timotei IV,5).

Bibliografie:

Pr. Prof. Dumitru Belu, Predicatorul în concepţia Sf. Ioan Gură de Aur, B.O.R., nr. 3-4,
1959, p.352,
Pr. Prof. Dumitru Belu, De ce este necesar să predici după pian, în rev. Mitropolia
Ardealului, nr. 7-8, 1960, pag. 563-569.

Pr. Prof. Dumitru Belu, Cu privire la necrolog,  în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 4-6,
1965, pag. 348.

Pr. Prof. Dumitru Belu, Cu privire la textul predicii, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 11-
12, 1964, pag. 877-898.
Pr. Prof. Dumitru Belu, Pregătirea preotului pentru predică, în îndrumătorul pastoral nr.
IV, Alba Iulia, 1980, pag. 73.

Brătan L, Fond şi formă în predică, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 3-4, 1966.

Drăgulin G., Propovăduirea cuvântului şi cultul în Biserica Ortodoxă, Studii Teologice, nr. 3-

4, 1975.

Miele V., Aspecte actuale ale predicii creştine,  în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 4-6,
1974.

XI. Pastoraţia intermediară (a grupurilor sociale). Familia creştină

Morala socială priveşte viaţa morală a creştinismului ca membru al diferitelor comunităţi
şi anume: familia, stat, Biserică.
După morala creştina, familia este prima şi cea mai mică celulă a organismului social; este
prima cosietate naturală şi adevărată celulă socială. Originea ei sta în natura socială a omului şi în
voinţa exprimată pozitiv la crearea omului {Facere I, 27-28). Faptul că la începutul istoriei
omenirii Dumnezeu a întemeiat familia arată dreptul de existenţă al familiei precum şi dreptul
părinţilor asupra copiilor, în această privinţă, dreptul părinţilor asupra copiilor are origine divină.
După învăţătura Bisericii, conducerea în familie revine bărbatului (Efeseni V, 22-23), dar
femeia nu este sclava bărbatului, ci însoţitoarea lui, împărţind cu el autoritatea părintească. Sfânta
Taină a cununiei, prin care se întemeiază familia creştină, impune membrilor familiei anumite
datorii.
Asupra acestor datorii preotul păstor de suflete este chemat să vegheze, pentru ca prin
nesocotirea acestor datorii, să nu se destrame familia. Părinţii sunt datori să se lase luminaţi şi
îndrumaţi de persoanele competente şi desigur de preotul duhovnic, chiar de la pregătirea
întemeierii familiei.

Datoriile reciproce ale membrilor familiei

Datoriile dintre soţi

După morala creştină, soţii stau întreolalîă în raport de egalitate. O  primă datorie a soţilor
este să se iubească şi să se stimeze reciproc. Temeiuri biblice pentru împlinirea acestor datorii
găsim în Sfânta Scriptură (Efeseni V, 22; l Corinteni VII, 3 şi Coloseni III, 19). Se spune:
Bărbatul să-şi iubească soţia, ca pe sine însuşi, iar femeia să se teamă, adică să respecte pe
soţul ei. Cu prilejul oficlerii Tainei sfintei Cununii, preotul este dator să lămurească termenii
„ca pe sine însuşi”, iar „teama” să o interpreteze corect  nu ca o frică de pedeapsă, ca a robului
faţă de stăpân, ci precum teama de Dumnezeu, trebuie înţeleasă ca, din iubirea, să se
străduiască creştinul a împlini poruncile Lui, tot aşa teama femeii trebuie înţeleasă ca
preocupare de a nu-i călca demnitatea, de a face ceea ce înţelepciunea poporului a  numit: „a
purta cinstea bărbatului”. La rândul său, bărbatul ajunge să se bucure de cinstire numai în
măsura jertfirii de sine, după analogia jertfei lui Hristos – mirele şi capul Bisericii, pentru
mireasa lui care este Biserica, Trupul Său cel tainic. Cuvintele, să-şi iubească soţia ca pe sine
însuşi, subliniază repetat caracterul de unitate spirituală între soţi, înţeleasă prin cuvintele: „vor
fi amândoi un trup”. Trebuie stăruit în cuvântări şi în discuţii particulare importanţa unităţii
spirituale între soţi, comparată cu unitatea dintre Hristos şi Biserică. Atâta vreme cât Biserica,
toţi fiii ei, trăiesc în credinţa şi împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, ea îşi păstrează unitatea
şi cinstea de a-i fi mireasă; tot astfel şi mireasa, ca şi mirele, numai atâta  vreme cât există
între ei credincioşie, cum au jurat pe cruce şi Sf. Evanghelie, sunt într-adevăr „un trup”,
spiritual. Când această credincioşie se destramă, temelia familiei se strică, mergând până la
desfiinţare. Păcatele şi viciile care destramă viaţa familială sunt cunoscute şi, din
nefericire, foarte răspândite. Ele sunt mai ales concubinajul, adulterul, divorţurile,
celibatarismul prelungit, criza de autoritate din partea părinţilor etc.
 Pentru preotul păstor de suflete este de însemnătate cunoaşterea  stărilor de fapt în
familie din parohia sa; să laude şi să aprecieze familiile  bine întemeiate, iar pe de altă parte
să intervină în anumite cazuri cu autoritatea duhovnicească pe care o are, pentru îndreptarea
lucrurilor şi restabilirea păcii şi bunei convieţuiri în familie.

În strânsă legătură cu problema familiei, se ridică datoriile copiilor  faţă de părinţi, în

Sfânta Scriptură, în porunca a cincea dumnezeiască se spune: „Cinsteţ te pe tatăl tău şi pe
mama îa ca să-ţi fie fie bine ţi să trăieşti ani mulţi pe pământ”,  se cuvine preotului păstor de
suflete să arate că obligaţiile copiilor faţă de părinţi sunt valabile nu numai în timpul vieţii
lor, ci şi după moartea lor, în cadrul pomenirii lor la Sf. Liturghie, a parastaselor  îndătinate şi
în îngrijirea mormintelor lor. Aceste datorii se pot rezuma  astfel: a-i iubi; a-i asculta; a nu-
i supăra; a-i ajuta la nevoie şi a se ruga pentru ei.

Problematica familiei creştine, trăinicia ei, se rezolvă numai prin  duhul păcii şi armonia
între soţi, între părinţi şi copii. Unde Hristos este prezent în chip tainic, există posibilitatea
rezolvării tuturor neajunsurilor, lipsurilor morale, etc. Unde Hristos a fost alungat din viaţa
familiei, temelia ei se clatină, putând ajunge până la tragedia divorţului, cel mai mare şi
mai de temut duşman al familiei. Preotul păstor de suflete este dator să intervină prin toate
mijloacele şi metodele ce-i stau la îndemână pentru refacerea păcii şi armoniei în familie,
întoarcerea la Hristos este singurul remediu pentru înlăturarea acestei tragedii. „Pacea casei
acestuia”  a zis Iisus. (Matei X, 12); (După Preot Vasile Coman, Hristos în familie,  Braşov,
1945).

XII. Pastoraţia adulţilor

Coroana- tinereţii este maturitatea, care începe de la 20-25 ani şi durează până la 60-65
ani. în această perioadă omul este în plenitudinea puterilor sale fizice şi spirituale şi atinge
treapta cea mai înaltă a posibilităţilor de dezvoltare şi realizare pe toate tărâmurile vieţii. Ca
orice vârstă, maturitatea îşi are şi ea particularităţile ei, îşi are calităţile şi propriile sale defecte.

Dacă în copilărie şi în tinereţe deosebirile dintre fete şi băieţi sunt mai puţin proeminente şi
mai ales mai puţin hotărâtoare pentru viaţă, la vârsta maturităţii aceste deosebiri sunt atât de
mari şi atât de hotărâtoare pentru rosturile vieţii, încât obligă pe fiecare păstor de suflete să ţină
seama de ele şi să trateze într-un anumit fel cu bărbaţii şi altfel cu femeile.

Pastoraţia bărbaţilor
În perioada maturităţii bărbatul este capul, este conducătorul familiei,  în acelaşi timp el
are roluri de răspundere, roluri hotărâtoare în viaţa publică şi socială. Tot din rândurile
bărbaţilor îşi alege, în mod obişnuit, şi preotul colaboratorii lui, pentru conducerea parohiei şi
a tuturor problemelor bisericeşti şi prin urmare răspunderea bărbatului se extinde şi în
acest domeniu.

Tatăl care nu este la înălţimea lui de cap şi conducător al familiei, periclitează atât
fericirea vieţii pământeşti cât şi fericirea vieţii veşnice a membrilor familiei sale.

Aceeaşi influenţă nefastă o are şi în viaţa publică şi socială bărbatul a cărui atitudine
morală lasă de dorit.
De aceea, datoria tatălui în familie, datoria bărbatului în societate şi în diferite funcţii
publice este de a fi din toate punctele de vedere un exemplu  viu, un model de cinste, de
corectitudine, de omenie şi de înaltă moralitate.
În ceea ce priveşte răspunderile bărbatului în domeniul vieţii materiale ele sunt de
asemenea foarte mari şi foarte importante. Lipsa de prevedere, de purtare de grijă, de interes, de
corectitudine şi de cumpătare a bărbatului, aduce în chip sigur lipsuri şi suferinţe amare vieţii
familiale, celei publice şi sociale.
În acelaşi timp, bărbatul trebuie adus la gradul de sensibilitate şi de conştiinţă de a-şi da
seama că el nu răspunde numai faţă de lumea aceasta şi numai în faţa familiei şi a societăţii, dar
răspunde mai ales în veşnicie şi în faţa lui Dumnezeu de felul cum şi-a îndeplinit îndatoririle
lui de tată, de soţ şi de bărbat în viaţa publică şi socială.

Una dintre marile îndatoriri ale păstorului de suflete este aceasta, de a se ocupa
îndeaproape de păstorirea bărbaţilor, de a trezi în sufletele lor  conştiinţa marilor îndatoriri şi
răspunderi pe care le au ei.

Păstorul de suflete va arăta bărbaţilor că învăţătura care o vesteşte el  nu este a lui, nu
este de la sine, ci de la Dumnezeu şi că legea morală, care  impune restricţii chiar bărbaţilor,
este legea fixată de Creatorul nostru al tuturor. Deci preotul nu învaţă şi nu pretinde nimic în
numele său personal, ci în numele lui Iisus Hristos, al cărui slujitor şi reprezentant este în
mijlocul oamenilor. Preotul nu caută să impună autoritatea sa, ci autoritatea divină, care este
şi peste preot, întocmai cum este peste întreaga lume. Aceste adevăruri trebuie accentuate
foarte clar şi foarte des în faţa bărbaţilor, pentru ca ei să-şi dea seama şi să se supună
autorităţii lui Dumnezeu şi să respecte legile morale.

Bărbaţii, în comparaţie cu femeile, cu copii şi cu tineretul, sunt mai  puţin sentimentali.

Ei, în general, sunt dominaţi mai mult de raţiune, în  gesturi şi atitudini sunt mai cumpătaţi,
mai calculaţi. Din cauza aceasta, sunt şi faţă de religie, mai aies faţă de manifestările ei
externe, uneori rezervaţi.
Toate aceste realităţi, proprii bărbaţilor, trebuie avute în vedere atunci  când e vorba de-a
influenţa asupra sufletului lor. în păstorirea bărbaţilor preotul va căuta totdeauna să se
adreseze în primul rând raţiunii, va căuta să-î convingă asupra adevărurilor religioase şi la
nevoie să aducă chiar exemplul atâtor bărbaţi savanţi, oameni de ştiinţă şi oameni ai literaturii
etc. care au socoîit că cea mai importantă problemă a vieţii este împlinirea îndatoririlor faţă
de Dumnezeu, faţă de biserică şi faţă de semenii lor. De aceea, cu adevărat spune
psalmistul: „Fericit bărbatul care n-a umblat în  sfatul necredincioşilor şi în calea
păcătoşilor n-a stătut” (Psalmi 1,1).
Sunt bărbaţi care din cauza unor patimi care îi stăpânesc, ca de ex. beţia, desfrâul,
lăcomia de câştiguri materiale etc. sunt indiferenţi sau chiar  vrăşmaşi ai religiei, ai bisericii şi
ai clerului.
Faţă de asemenea bărbaţi, preotul va căuta să pună în aplicare toate mijloacele
pastoraţie! individuale. Va încerca să completeze lipsa  cunoştinţelor religioase, să-i atragă
din mediul rău în care au căzut, să-i salveze de patimi şi să-i redea sănătoşi familiei,
societăţii şi Bisericii.

în general bărbaţii trebuie trataţi din punct de vedere pastoral cu multă  atenţie şi
precauţie. Contactul preotul cu ei trebuie să fie cald, intim,  binevoitor. Aceasta nu înseamnă
însă că preotul trebuie să coboare la acte şi atitudini care i-ar diminua prestigiul. Intimitatea pe
căile virtuţile creştine nu exclude respectul reciproc, dimpotrivă, îl măreşte.

Preotul nu va trata niciodată pe bărbaţi cu vehemenţă, cu vorbe urâte, ci totdeauna cu

dragoste, cu înţelegere şi cu blândeţe. Prin iertare şi bunătate, prin încercarea de a-i convinge,
preotul reuşeşte să conducă pe bărbaţi mult mai uşor la scopul urmărit, decât prin intransigenţă,
sfidare şi ameninţare.

Păstorul de suflete se va strădui ca pe căile indicate să facă din fiecare bărbat al parohiei sale
un practicant al religiei, un om care participă regulat la sfintele slujbe, un om care se mărturiseşte
şi se împărtăşeşte în fiecare an cu sfintele taine, un om care se roagă, care cinsteşte pe
Dumnezeu, pe semenul său şi este un adevărat exemplu de creştin luptător în toate împrejurările
vieţii.
Pastoraţia femeilor
Rolul pe care îl are femeia ca soţie, ca mamă şi ca membră a societăţii arată importanţa
pastoraţie! femeii.
Dumnezeu şi natura a dat femeii roluri şi aptitudini deosebite de ale bărbatului şi în primul
rând rolul de a fi soţie, de a fi mamă şi chivernisitoarea vieţii familiare.
În calitatea ei de soţie, trebuie să fie faţă de soţul ei de un devotamnet fără margini şi de o
cinste şi corectitudine exemplară. Ea trebuie să posede apoi ştiinţa şi arta de a se face totdeauna
tovarăşa indispensabilă a bărbatului. Ea trebuie să fie fiinţa care înseninează viaţa soţului şi
îl completează în toate situaţiile vieţii.
 Puterea de influenţă a femeii asupra bărbatului este mare. Dumnezeu şi natura a înzestrat-o
cu toate darurile necesare exercitării acestei influenţe. Se ştie că fiecare bărbat este în măsură ceea
ce a făcut femeia sa din el.
Femeia ideală influenţează în mod pozitiv, în sens bun, viaţa bărbatului şi această
influenţă o exercită de cele mai multe ori, fără să se simtă, fără să se observe, fără să poată sesiza
cineva. Nici chiar bărbatul nu-şi dă seama de existenţa acestei influenţe.

Tot atât de mult influenţează însă viaţa bărbatului şi femeia  nevrednică, femeia
păcătoasă. Se înţelege însă că această influenţă este negativă, este rea, este dezastruoasă.

În calitatea ei de mamă, ca fiinţă care naşte şi dă viaţă din viaţa ei, ea are un rol şi mai mare.
în mare parte, viitorul şi felul de viaţă al omului este în mâinele mamei. Ea plămădeşte, ea
frământă, ea cultivă şi ea face să crească flori în sufletul copilului, sau îl lasă să fie copleşit de
buruieni otrăvitoare. Dragostea, sensibilitatea, înţelepciunea şi răbdarea mamei, în creşterea
copilului, sunt aşa încât n-au nici un echivalent în lume, nici un termen de comparaţie. De aceea
s-a spus şi pe drept cuvânt că nimeni şi nimic în lume, nici o instituţie publică sau particulară nu
poate înlocui total pe mamă în creşterea şi educarea copilului. Toate încercările care s-au făcut şi
se fac pentru înlocuirea mamei în opera de creştere a copilului sunt numai surogate, sunt numai
copii palide şi nereuşite ale mamei.

În rolul ei de gospodină ea păstrează căldura, lumina, bucuria, ordinea, curăţenia, bunăstarea

şi toată atmosfera plăcută sau respingătoare a căminului familiar. Femeia credincioasă şi
devotată vieţii familiale face din căminul ei un adevărat rai al vieţii pământeşti, în nici o altă parte
a lumii membrii familiei nu pot găsi atâta bucurie, atâta linişte, atâta fericire şi atâta îndestulare ca
în căminul lor, binecuvântat de Dumnezeu printr-o mamă şi o soţie virtuoasă, în acelaşi timp însă,
femeia nevrednică, femeia vicioasă, femeia risipitoare, face din căminul ei un iad cumplit, din
care încearcă să evadeze atât soţul cât şi copiii şi toţi îşi caută refugiul în diferite distracţii ieftine
şi uneori chiar în patima beţiei, a desfrâului, etc.
Femeia virtuoasă, prin priceperea ei, chiveniseşte, cumpăneşte şi împarte bunurile în aşa
fel încât în casă e belşug, îndestulare şi mulţumire. Femeia risipitoare, dezinteresată, absentă, sau
nepricepută este nenorocirea căminului familial.
Iată probleme pe care păstorul de suflete e dator să le cunoască amănunţit. Iată problemele
care dau importanţă îndatoririi preotului, de a se ocupa de povăţuirea femeii pentru îndeplinirea
misiunii ei de soţie şi de mamă.
În acelaşi timp femeia e chemată, mai ales în zilele noastre, să îndeplinească funcţii şi în
cadrul vieţii publice. Prin aceasta, obligaţiile şi îndatoririle femeii s-au mărit.

Credinţa vie şi statornică în Dumnezeu, urmarea învăţăturii bisericii, ascultarea de

îndemnurile preotului, sunt realităţi şi puteri care ajută nespus de mult femeii în îndeplinirea
marilor ei îndatoriri. Nici o femeie din lume nu esle atât de perfectă încât sa se poată desprinde
de aceste lumini ale creştinismului. Uneia îi lipseşte credinţa, celeilalte nu-i ajunge ştiinţa
pe care o are, alta nu posedă arta, cealaltă nu are încredere în puterile ei şi alta  simte nevoia
mângâierilor şi îmbărbătărilor în faţa greutăţilor, cealaltă trebuie avertizată asupra
dezertărilor de Ia îndeplinirea îndatoririlor ei, una e prea bună, dar nu suficient de energică,
cealaltă e prea vehementă şi nestăpânită etc. Faţă de toate, păstorul de suflete trebuie să fie
părinte, învăţător, povăţuitor, mângâietor şi ajutor în problemele vieţii.

O atitudine pastorală şi mai deosebită trebuie acordată femeilor  văduve. Cele care nu
au copii şi sunt în lipsuri şi suferinţe trebuie ajutate şi pe plan material. Sfântul Apostol Pavel
dă sfaturi foarte preţioase cu privire la văduve. El recomandă cinstirea femeilor, povăţuirea
lor la vieţuire fără prihană şi la petrecerea în rugăciune etc. lată ce spune în această
privinţă: „Pe cel bătrân să nu-l înfrunţi, ci să-1 îndemni ca pe un părinte; pe cei  (meri, ca
pe fraţi. Pe femeile bătrâne îndeamnă-le ca pe nişte mame, pe cele  tinere ca pe surori, în toată
curăţia. Pe văduve cinsteste-le, dar pe cele cu adevărat văduve. Dacă vreo văduvă are copii
sau nepoţi, aceştia să se  înveţe să cinstească mai întâi casa lor fi să dea răsplătire
părinţilor, pentru că lucrul acesta este bun şi primit înaintea lui Dumnezeu. Cea cu
adevărat  văduvă ţi rămasa singură are nădejdea în Dumnezeu ţi stăruieşte în cereri  ţi în
rugăciuni, noaptea ţi ziua. Iar cea care trăieşte în desfătări, deşi e vie,  e moartă. Şi acestea
porunceţ te-le, ca ele să fie fără de prihană. Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai
ales de casnicii săi, s-a lepădat de  credinţă si este mai rău decât un necredincios. Să fie
înscrisă între văduve  cea care nu are mai puţin de şaizeci de ani şi a fost femeia unui
singur  bărbat; Dacă are mărturie de fapte bune: dacă a crescut copii, dacă a fost primitoare
de străini, dacă a spălat picioarele sfinţilor, dacă a venit în  ajutorul celor strâmtarăţi, dacă
s-a ţinut stăruitor de tot ce este lucru bun. Iar de văduvele tinere fereste~te. Căci, atunci
când poftele le îndepărtează de Hristos, vor să se mărite. Şi îţi agonisesc osândă, fiindcă şi-
au călcat  credinţa cea dintâi. Dar în acelaşi timp se învaţă să fie leneşe, cutreierând casele, si
nu numai leneşe, ci ţi guralive si iscoditoare, grăind cele ce nu se  cuvin. Vreau deci ca
văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case ţi să nu dea potrivnicului nici
un prilej de ocară. Căci unele s-au şi abătut, ca să se ducă după satana. Dacă vreun
credincios sau vreo  credincioasă are în casă văduve, să aibă grija lor, ca Biserica să nu fie
împovărată, ci să poată ajuta pe cele cu adevărat văduve.” (I Tim. 5, 1-16), în păstorirea
femeilor preotul va ţine seamă de faptul că ele sunt dominate mai mult de sentiment decât
de raţiune. De aceea, s-a spus pe drept cuvânt că „femeia cugetă mai mult cu inima, decât cu
capul”.  Faptul acesta face ca femeia să poată fi mai uşor convinsă şi înduplecată spre a lua  o
hotărâre, dar este mai nestatornică şi mai puţin sigură pe hotărârile ei decât bărbatul. Femeia
are însă o putere de intuiţie şi o capacitate de a sesiza  lucrurile, prin instinct, mult mai mare
decât bărbatul.
 Aceste calităţi ale sufletului feminin sunt un teren foarte prielnic  acţiunilor pastorale
ale preotului şi în general dezvoltării credinţei şi pietăţii creştine. Iar prin femeia cucerită
pentru Hristos şi biserică, preotul păstoreşte în măsura foarte mare pe bărbat, pe copii şi
pe toţi membrii familiei.

În contactul pastoral, pe care îl are preotul cu femeile din parohie, se impune însă multă
precauţie. Existenţa unor simple bănuieli în problema aceasta, diminuează autoritatea
preotului şi-i creează probleme în pastoraţie.

Desigur, pentru aceste motive, Sfinţii Părinţi au povăţuit totdeauna pe ucenicii lor şi pe
toţi păstorii de suflete de-a fi cu multă precauţie în lucrarea de păstorire a femeilor, de a avea
totdeauna asistenţă în pastoraţie femeilor, cum ar fi cea acordată în acest sens de preoteasă.

Bibliografie:

Pr. IoanŞarlea, Rolul preotesei în munca pastorală a preotului,  în îndrumător pastoral

IV, Alba lulia, 1980, pag. 83.
XIII. Pastoraţia creştinilor vârstnici
Bătrâneţea se caracterizează prin slăbirea puterilor fizice şi spirituale,  printr-un declin
general al omului. Existenţa acestor realităţi, precum şi faptul că în general bătrânii şi-au
îndeplinit îndatoririle lor faţă de viaţă, sunt îndreptăţiţi să-şi petreacă anii pe care îi mai au
în linişte deplină şi mulţumire.
Din punct de vedere pastoral, bătrâneţea – ca şi celelalte etape ale  vieţii – îşi are
particularităţile ei, îşi are avantajele şi dezavantajele ei, şi anume:

Mulţi bărbaţi dintre bătrâni sunt cuprinşi de un fel de panică, de o adevărată groază, din
cauza necunoscutului, care le stă în faţă. In special, cei care au la activul lor fapte şi fărădelegi,
care apasă greu asupra conştiinţei, sau cei care n-au avut o viaţă întreagă nici un fel de legătură cu
Dumnezeu, cu biserica şi cu duhovnicul, sunt acum extrem de tulburaţi şi de înspăimântaţi, în
privinţa aceasta sunt clasice chiar si cazurile unor oameni de ştiinţă, care o viaţă întreagă au făcut
pe ateii, pe vrăjmaşii religiei şi ai Bisericii. La bătrâneţe însă, ei au ajuns să se îngrozească de
opera lor, s-au înspăimântat de întunericul din jurul lor şi de golul care îi aşteaptă. De aceea, ei
au renegat la bătrâneţe adeseori tot ceea ce au profesat, tot ceea ce au scris şi au vestit o viaţă
întreaga şi au devenit credincioşi devotaţi ai bisericii. Amintim în această ordine de idei cazul
lui Voltaire, atât de cunoscut în lumea întreagă.

Obişnuit, omului bătrân nu i se mai dă atenţiunea şi consideraţiunea de odinioară, El este

socotit adeseori ca ceva superfluu, ca ceva scos din uz şi de aceea este trecut cu vederea, este
neglijat şi uneori chiar desconsiderat de către cei tineri şi de către cei adulţi. Faptul acesta îi
produce o profundă nemulţumire sufletească, o durere amară, o nelinişte, care nu-i lasă odihna şi
mângâiere decât în contact mai viu cu Dumnezeu, cu biserica şi cu preotul parohiei. Păstorul de
suflete este adeseori singurul om care ştie să aprecieze, să preţuiască, să dea atenţiunea şi respectul
cuvenit bătrânilor din parohie.
Toate aceste realităţi produc în sufletul omului bătrân o anumită dispoziţie sufletească
favorabilă faţă de religie, faţă de creştinism, faţă de biserică şi faţă de preot şi îi determină la o mai
intensă trăire religioasă.
Nemaifuncţionând normal facultăţile spirituale, bătrânii sunt confuzi, uituci, lipsiţi de
discernământ şi obiectivitate. De aceea, se şi spune despre ei „că au ajuns, au dat în mintea
copiilor”.
Păstorul de suflete a dator sa se ocupe de aproape şi stăruitor de viaţa religioasă a bătrânilor.
Sufletele lor sunt tot atât de preţioase în faţa lui Dumnezeu ca şi sufletele celor tineri şi ale
celor adulţi. Deci, grija de mântuirea acestor suflete nu trebuie pusă cu nimic mai prejos decât
grija mântuirii celorlalte suflete din parohie. Dimpotrivă, din anumite puncte de vedere grija
mântuirii acestor suflete trebuie chiar să premeargă îndeplinirii altor îndatoriri pastorale. Şi aceasta
pentru motivul că fiecare bătrân poate să închidă ochii în orice clipă şi prin urmare nu mai are
timpul necesar unei îndreptări a vieţii.
În familiile cu bătrâni, vizitele pastorale ale preotului vor fi mai dese. Fiecare bătrân trebuie
să fie atât de pregătit încât în orice clipă sa fie gata a primi senin liniştit şi fără nici o teamă de
moarte. Acesta pregătire o face preotul prin mărturisirea şi împărtăşirea cât mai deasă a lor cu
sfintele Taine.
Cei care au încă sănătatea şi puterea necesară de a se mişca, vor fi mărturisiţi şi împărtăşiţi
la biserică. Ei vor fi povăţuiţi să participe în măsura posibilităţilor şi la sfintele slujbe şi în special
la Sfânta Liturghie.
Cei bolnavi şi neputincioşi vor fi spovediţi şi împărtăşiţi din cuminecătura bolnavilor la
casele lor.
Păstorirea bătrânilor reclamă ca păstorul de suflete să organizeze în cadrul parohiei sale o
asistenţă materială, o ajutorare cu hrana, veşminte etc., a bătrânilor nevoiţi pentru asemenea
ajutoare. Orice lucrare pastorală trebuie să ţină seama de asemenea necesităţi şi să le rezolve cât
mai bine posibil.
În general, bătrânii trebuie trataţi cu blândeţe, cu dragoste, cu înţelegere, potrivit
povăţuirilor pe care ni le dă Sfanţul Apostol Pavel în cuvintele:
„Pe bătrâni să nu-i înfrunţi, ci să-i îndemni ca pe un părinte .,.” (I TimoteiV, 1-2).
La fel trebuie să povăţuiască preotul pe copiii, pe nepoţi şi pe celelalte rudenii ale bătrânilor
la împlinirea datoriilor de a cinsti, de a respecta şi a fi cu dragoste şi bunătate faţă de părinţi, faţă
de bunicii şi rudeniile ajunse la bătrâneţe.
 Pentru o asemenea activitatea pastorală, bătrânii arată totdeauna recunoştinţă vie şi o
mulţumire caldă preotului lor şi ei vor fi o mărturie veşnică în faţa Dreptului Judecător despre
împlinirea îndatoririlor pastorale ale preotului şi în acest sector al vieţii.

XIV. Pastoraţia creştinilor de diferite profesiuni

Ocupaţiile oamenilor imprimă anumite caractere, particularităţi, concepţii şi
prejudecăţi, pe care păstorul de suflete e necesar să le cunoască cât mai bine şi mai
temeinic. Cunoaşterea concepţiilor de viaţă, a  mentalităţii, a tradiţiilor şi a felului de a fi al
omului, ca rezultat al ocupaţiei sale este foarte important pentru preot. Această cunoaştere îi
uşurează munca şi îi măreşte rezultatele.
În general se disting în societatea de astăzi următoarele profesii mari: muncitori agricoli,
muncitori industriali şi intelectuali. Ne vom ocupa în cele ce urmează de păstorirea acestor
categorii de creştini.

Păstorirea credincioşilor de la sate

Prin termenul ţărani înţelegem, în general, pe neobosiţii lucrători ai ogoarelor, înţelegem

pe muncitorii agricoli.

Cu toată industrializare lumii de astăzi, totuşi muncitori agricoli  alcătuiesc încă

numărul cel mai mare al locuitorilor ţării. Numărul cel mai mare al parohiilor sunt la ţară, sunt
parohii rurale, parohii de ţărani. Fiecare păstor de suflete este dator să cunoască bine parohienii
în psihologia, viaţa, mentalitatea, calităţile şi defectele lor. De aceea vom încerca să arătăm
în cele ce urmează notele caracteristice, bune şi rele, ale sufletului ţărănesc.
Calităţile şi religiozitatea enoriaşilor de la sate
Datorită ocupaţiei sale, ţăranul îşi petrece cea mai mare parte a vieţii  lui în natură. Fie că
îşi cultivă pământul, fie că îşi paşte turmele de vite, el se găseşte mereu în faţa celor mai
expresive tablouri, care vorbesc de atotputernicia şi bunătatea Lui Dumnezeu. Natura cu toate
frumuseţile ei, cu toate manifestările ei şi cu infinitatea ei de variaţii, este cea mai
intuitivă şcoală de religie din lume. Aici învaţă ţăranul religia adevărată, aici  descoperă el
adevărurile despre existenţa lui Dumnezeu, despre atotputernicia Lui, despre pronia
cerească etc. Aici, în mijlocul naturii, se naşte conştiinţa datoriei de a admira, de a crede
şi de a te ruga lui Dumnezeu. Nimeni şi nimic pe lume nu-i poate vorbi ţăranului mai
deschis, mai convingător, mai autoritar despre Dumnezeu şi despre religie decât cum îi
vorbeşte natura. Ea este deci marele dascăl de religie, marele catehet al ţăranului. Ea îl face să
fie în general mai religios decât ceilalţi oameni din lume, pentru că ea îşi ţine zi de zi şi clipă
de clipă deschise în faţa lui toate paginile minunatelor ei învăţături, pagini din care ţăranul
citeşte şi învaţă continuu.
 Nici o altă ocupaţie nu face pe om atât de dependent de prezenţa lui  Dumnezeu cum face
agricultura. Ţăranii muncesc din greu toată ziua şi uneori chiar şi noaptea pentru a termina la
timp lucrările lor. Ei ară, grapă, seamănă, sapă şi plivesc semănăturile, dar cel care face
creşterea acestor semănături este Dumnezeu. El trimite ploi şi lumină la timp potrivit.
El împrăştie răcoare şi aduce căldura binefăcătoare, care face ca totul să  crească şi să
înflorească. Toată roadă, tot belşugul ogoarelor lucrate de ei este în directă şi foarte vizibilă
dependenţă de milostivirea lui Dumnezeu. Din această cauză, agricultorul este mai conştient
decât orice alt om de dependenţa sa de Dumnezeu. Tocmai această conştiinţă îl face ca
atunci când termină semănatul să se întoarcă cu faţa spre răsărit, să-şi descopere capul, să-şi
facă semnul crucii şi să-şi încredinţeze toată munca sa proniei  cereşti. Agricultorul înţelege
mai bine decât oricine sensul cuvintelor Sfântului Apostol Pavel, că „mei cel ce sădeşte este
ceva, nici cel ce udă, ci  numai Dumnezeu face să crească”. (I Cor. 3,7). Agricultorul a
experimentat sensul acestor cuvinte pentru că de atâtea ori a lucrat pământul după cele  mai
luminate instrucţiuni, adică l-a lucrat la timp potrivit şi cu cele mai bune  şi mai modeme
unelte, l-a îngrăşat şi l-a semănat cu sămânţă cea mai aleasă şi cu toate acestea rodul a fost
sub nivelul tuturor aşteptărilor. Dacă Dumnezeu n-a rânduit vremea ca totul să vină cu
măsură şi la timp potrivit, atunci arşiţa ori ploaia prea multă, inundaţiile sau grindina,
răceala sau anumite epidemii ale semănaturilor au compromis definitiv recolta. Deci în munca
omului de la sat, se vede la tot pasul cum intervine mâna lui Dumnezeu. Nu tot aşa de
vizibilă este însă această intervenţie a lui Dumnezeu în ocupaţia orăşeanului, deşi ea există
în aceeaşi măsură ca şi munca ţăranului. Căci în ultima analiză tot Dumnezeu este acela
care luminează mintea savantului şi-1 călăuzeşte în descoperiri, tot Dumnezeu dă pricepere,
sănătate şi putere de muncă celui ce lucrează în bibliotecă, în birou, în magazine, în fabrică, în
atelier etc., numai că această intervenţie divină nu este – cum am spus – aşa de vizibilă, aşa de
simţită cum este în ocupaţia ţăranului.
Dependenţa aceasta atât de vizibilă şi atât de simţită a muncii şi a  vieţii ţăranilor de
Dumnezeu îi face să fie mai religioşi, mai evlavioşi şi mai legaţi de Biserică şi de preot decât
sunt ceilalţi creştini.
În comparaţie cu celelalte categorii sociale ţăranii sunt cei mai  conservatori. Ceea ce îi
face să fie atât de conservatori este, în ultimă analiză, tot ocupaţia lor.  Trăind ei în mijlocul
naturii, observă aici o statornicie uimitoare… Din copilărie şi până la moarte ochiul lor
priveşte aceeaşi munţi, aceleaşi dealuri, aceleaşi văi, aceleaşi şesuri, aceeaşi  succesiune
regulată a anotimpurilor etc. Aceasta statornicie a naturii şi-a imprimat amprentele ei în sufletul
ţăranilor, facându-i mult mai conservatori decât sunt ceilalţi creştini de la oraşe. Datorită
acestui fapt, ţăranii au înfruntat urgiile veacurilor şi au rămas ceea ce au fost şi sunt.
împotriva tuturor vicisitudinilor vremii şi împotriva tuturor asupririlor, ei şi-au păstrat graiul şi
religia, şi-au păstrat portul şi obiceiurile şi şi-au păstrat toate  comorile spirituale moştenite
din moşi-strămoşi. Concepţia despre familie şi întreaga viaţă familială, cu autoritatea supremă a
tatălui s-a păstrat nealterată şi este solidă şi sănătoasă în viaţa ţăranilor. Credinţa în
Dumnezeu săvârşirea rugăciunilor în familie, prăznuirea Duminicii şi a tuturor  sărbătorilor
creştine, participarea la slujbele bisericeşti, respectul faţă de obiectele şî persoanele sfinţite sunt
bunuri reale, moştenite de la înaintaşi, pe care ţăranii le păstrează cu sfinţenie şi astăzi.
Fiecare muncitor îşi iubeşte mai mult sau mai puţin ocupaţia sau  uneltele sale de lucru.
Nici o categorie de oameni nu este atât de mult legată şi atât de puternic ataşată trupeşte şi
sufleteşte de bunurile sale materiale cum este ţăranul faţă de pământul pe care-1 lucrează şi
faţă de vitele pe care le are. Putem să spunem că problema centrală a vieţii ţăranului este ogorul
şi vitele sale, este proprietatea, de care se leagă cu toată puterea fiinţei sale. Ogorul şi
animalele sunt prietenii cei mai dragi, cei mai scumpi şi cei mai buni ai ţăranului. Acestea
sunt parte integrantă din fiinţa lui, sunt bunuri de la care îşi primeşte el hrana, bunăstarea şi
toată existenţa lui pământească. De aceea, la nimic pe lume nu ţine ţăranul atât de mult ca la
ogorul său.
Cunoscând aceste aspecte, ne putem da seama de motivele pentru care desprinderea
ţăranului de pământul şi de vitele pe care le are este o mare  problemă pentru el. Nici chiar
moartea nu apare în faţa ţăranului atât de neagră atât de tragică şi atât de dureroasă cum apare
despărţirea de pământul pe care îl udă cu sudoarea feţei lui şi îl apară cu sângele său.
Insuficienţele religiozităţii săteşti
Creştinii de la sate sunt dependenţi de Dumnezeu şi prin bunurile pe care le cer în
primul rând de Ia Acesta: rodurile bogate ale ţarinei, creşterea  şi înmulţirea turmelor de vite,
etc.
Unii dintre ei cred în anumite practici şi obiceiuri la temelia cărora nu  există nici un
conţinut religios. Se observă această religiozitate lipsită de miez lăuntric mai ales în marele
contrast ce există adeseori în actele externe ale cultului şi morala ţăranului, între îndeplinirea
cu mare sfinţenie a unor forme, a unor prescripţii cultice şi între faptele lui de zi cu zi.
Pe lângă aceasta, religiozitatea ţăranilor mai este copleşită de credinţe  deşarte, de
elemente provenite din păgânism precum şi de anumite  superstiţii. Toate acestea întunecă
şi slăbesc adevărata credinţă a creştinilor de la sate.
În sfârşit, un alt aspect negativ al religiozităţii ţărăneşti este fatalismul, este credinţa
oarbă în predestinaţie, în ursita, în soarta omului. Elementul acesta islamist este cu totul
potrivnic creştinismului.

Atitudinea ţăranilor faţă de nou

Ţăranii au fost şi încă sunt foarte refractari faţă de inovaţii şi faţă de unele idei de
progres. Unii dintre ei mai preferă să rămână, în cunoştinţele lor, în metodele lor de muncă şi
în felul lor de viaţă, aşa cum au crescut şi cum s-au învăţat. Foarte greu pot fi scoşi din
obiceiul lor atunci când este vorba de ceva novator sau superior. Se feresc în special de a face
experienţe pe piele proprie.
Privesc şi primesc uneori cu neâncredere pe un om necunoscut.  Probabil că au această
rezervă datorită experienţei seculare moştenite,  deoarece ţăranii au fost de atâtea ori
înşelaţi, minţiţi şi exploataţi până la sânge, şi de aceea nu mai acordă atenţie suficientă noilor
probleme şi nu renunţă cu uşurinţă la ideile şi practicile lor. Ţăranii ascultă şi urmează sfaturile
Bisericii şi persoanelor bine cunoscute şi verificate de ei.

Dependenţa ţăranului de pământ

Iubirea de pământ a ţăranului degenerează foarte uşor în patimă. Când ţăranul ajunge să fie
stăpânit de această patimă, nu-şi mai măsoară gesturile şi nu-şi mai controlează greutatea faptelor
cu simţul moralei creştine, în cazuri de acestea el ajunge pentru un petec de pământ la ceartă, la
duşmănie aprigă, la procese interminabile, la jurăminte false, în tot felul de fărădelegi şi uneori
chiar la crimă.

Alte aspecte negative: mândria, egoismul, duritatea şi furtul

Bunurile materiale îi fac pe mulţi ţărani mândri, încrezuţi, egoişti şi foarte invidioşi faţă de
toţi aceia care au bogăţii mai mari decât ei şi pot să lucreze mai mult şi să-i întreacă în realizările
gospodăreşti. Mândria şi egoismul acesta duce la dispreţuirea celor săraci şi la ură împotriva
celor bogaţi.

Munca grea şi condiţiile de viaţă, adeseori tot atât de grele îl face pe ţăran aspru, dur, uneori
chiar brutal. Manifestarea acestor defecte este izbucnirea violenţei în unele cazuri, care duc la
certuri şi bătăi frecvente in viaţa ţăranilor.
O altă scădere care stăpâneşte puternic asupra unor creştini este nerespectarea bunului altuia.
Nerespectarea dreptului de proprietate şi exploatarea crudă, care a dus ţăranul la lipsuri, la
mizerie, la sărăcie şi chiar la foame a făcut ca adeseori să nu posede nici bunurile minime
necesare existenţei.
Acestea sunt aspecte negative din viaţa ţăranilor, care trebuie dezrădăcinate şi stârpite
prin o bună pastoraţie şi implicare a preotului paroh.

Atitudinea păstorului de suflete

Mulţi preoţi sunt însă fii de ţărani şi ca atare ei cunosc mentalitatea, nevoile, durerile şi
întreg felul de viaţă al ţăranilor. Preotul va căuta să se identifice întru toate cu năzuinţele, cu
eforturile şi cu lupta pentru o viaţă mai bună a ţăranilor. Preotul se va interesa de nevoile
credincioşilor săi şi îi va ajuta în toate problemele lor. El va căuta să fie corect, drept,
binevoitor, un om cu adevărat al lui Dumnezeu. Se va apropia cât mai mult posibil sufleteşte de
inima lor, de gândurile lor de sufletul lor. Va stabili chiar intimitatea ideală care trebuie să existe
între părintele ce bun şi frai său duhovnicesc. Această intimitate nu însemnează nicidecum
colaborarea preotului sub nivelul misiunii Sui. Nu însemnează intimitatea în sensul rău
al cuvântului, adică a-şi permite preotul glume şi fapte nepotrivite.

De altfel, ţăranilor nici nu le place să aibă ca preot un om care nu-şi păstrează autoritatea şi

demnitatea lui de părinte spiritual, de intelectual, de om mal învăţat şi să fie mai moral decât ei.
Ţăranii îl vor pe preot apropiat de ei, dar să fie totdeauna şi să rămână în rolul şi poziţia lui de
părinte, de om superior, de om înţelept, serios şi cu deplină autoritate, în felul acesta credincioşii
îl iubesc, îl stimează, şi îi acordă încredere nelimitată.  Câştigarea acestei încrederi trebuie să
fie deci cel dintâi obiectiv ai fiecărui preot care face pastoraţie şi lucrează pentru mântuirea
sufletelor.

Religiozitatea ţăranului trebuie cultivată zi de zi şi trebuie plivită întocmai cum cultivă şi

pliveşte grădinarul straturile cu flori. Noţiunile trebuie clarificate, ideile religioase
aprofundate şi toate buruienile otrăvitoare ale credinţelor deşarte ale superstiţiilor şi ale
fatalismului bolnăvicios trebuiesc dezrădăcinate din sufletul credincioşilor. Predicile sistematice,
instrucţia religioasă şi pastoraţia individuală promovează învăţătura ortodoxă şi susţin credinţa
adevărată. Ţăranul trebuie povăţuit să caute în religie în primul rând dobândirea mântuirii
sufletului şi fericirea care rezultă din păstrarea legăturii cu Creatorul său şi nu în cele materiale.

Morala, viaţa, faptele ţăranului, trebuiesc aduse la un acord comun cu credinţa lui. Aici este
un capitol foarte vast pentru activitatea preotului, însuşi Mântuitorul le-a spus că „nu tot cel ce-
Mi zice Doamne, Doamne, va intra întru împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui
Meu, care este în ceruri”. (Mt. 8, 21), iar Apostolul Iacob ne învaţă: „credinţa fără  de
fapte este moartă” şi că „în faptele omului se vădeşte credinţa Iui”. (Iacov 2, 18-20).

A alerga după teofanii, a merge la descântători, la deschizători de pravili ţi cititorii de

pascalii  şi la alţi şarlatani de genul acesta, este o imoralitate, este o abatere de la credinţă şi
morala creştină. Aceste lucruri trebuie prezentate foarte amănunţit în faţa ţăranilor, pentru a
înţelege învăţătura ortodoxă şi strădania preotului care urmăreşte binele şi
fericirea credincioşilor.

Patima iubirii de pământ şi în general de bunurile materiale trebuie combătută prin

punerea în evidenţă a bunurilor spirituale. Adevăratul proprietar de bunuri este Dumnezeu şi
deci ar fi o nebunie ca omul să-şi pericliteze fericirea veşnică pentru acestea care sunt atât de
reletive şi atât de efemere. Concepţia creştină despre bunurile materiale şi despre rostul lor
în viaţă are rostul să tempereze pofta şi să înlăture patima pentru aceste bunuri.
Creştinismul are reţeta şi medicamente pentru combaterea tuturor relelor şi a tuturor
patimilor omeneşti.
 ♦ împotriva mândriei recomandă smerenia,

♦ împotriva egoismului recomandă iubirea aproapelui,

♦ împotriva vehemenţei recomandă răbdarea, iertatrea, stăpânirea de sine şi blândeţea,

♦ împotriva furtului recomandă săvârşirea actelor de milostenie creştină,

♦ împotriva lenei recomandă munca

♦ împotriva tuturor patimilor recomandă cumpătatrea şi înfrânarea.

Păstorul de suflete are datoria să observe îndeaproape viaţa şi manifestările

credincioşilor săi şi să caute a-i cunoaşte cât mai temeinic, pentru că ştiind defectele,
scăderile şi patimile lor, să acorde în Taina Mărturisirii şî în atâtea alte ocazii potrivite
medicamentul care stârpeşte boala şi redă întreaga sănătate morală fiecărui credincios din
parohie, printr-o lucrare pastorală sistematică şi însufleţită.

Bibliografie:

Pr.prof. Petru Rezuş, Teologia Ortodoxă contemporană,  Ed. Mitropolia Banatului,

Timişoara, 1989, pag. 144-149, Cap. 12: Superstiţiile şi combaterea lor.

Pastoraţia urbană

În general oraşele cuprind pe oamenii care lucrează în uzine, în  fabrici, în ateliere, în

porturi, în diferite şantiere de muncă etc.

Dezvoltarea industrială promovează în mod inevitabil aglomerări de muncitori în

anumite centre urbane.

Din punct de vedere material aceşti oameni nu au alte venituri decât salariul pe care îl
câştigă lunar. Datorită acestei realităţi, .deseori aceşti muncitori sunt nevoiţi să înfrunte
greutăţi şi probleme uneori de nerezolvat. Atunci când muncitorul este bolnav şi nu poate să
lucreze, familia lui ajunge într-o situaţie critică, deoarece situaţia materială devine insuficientă
pentru întreţinerea familiei şi asistenţa medicală.
Când din anumite motive fabricile îşi încetează activitatea, muncitorii  intră în perioade
de nesiguranţă pentru ziua de mâine, iar ajutorul de şomaj nu acoperă nevoile familiei. Se
înţelege că în astfel de împrejurări, muncitorii sunt profund nemulţumiţi şi revoltaţi.
 Starea religioasă a acestor oameni şi familii depinde în mare parte de relaţiile şi
atitudinea preotului faţă de ei.
Pastoraţia urbană cere mai presus de orice ca preotul să se implice pentru formarea
religios-morală a familiilor din parohia sa, aşa încât să fie totdeauna un prieten, un ajutor şi un
bun sfetnic.
Preotul trebuie să înţeleagă că adeseori muncitorul, din cauza oboselii, nu poate să fie
prezent tot timpul ia Biserică şi să menţină contactul permanent cu păstorul de suflete.
Preotul de la oraşe are sarcina să-şi înnoiască metodele de pastoraţie şi să-şi intensifice
activitatea sa misionar-pastoralâ, având de păstorit alţi oameni, cu alte stări de lucruri, cu
altă optică şi cu alte predispoziţii sufleteşti sau indispoziţii. „Odată cu saltul tehnic, omul a
căpătat deprinderi noi, a părăsit o anumita mentalitate care îl făcea uşor accesibil religiei şi
a devenit dintr-o dată foarte exigent. Ceea ce pare foarte ciudat, dar nu e mai puţin adevărat, e
că această noua faţă a omului s-a revelat aproape subit. Şi acesta este cel dintâi lucru cu care
are a se confrunta Biserica, spre a regăsi termenii unui dialog posibil cu lumea de azi.”
(Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986, pag. 168)
În asemenea situaţii, preotul de la oraş e dator să se ocupe intens de  păstorirea familiei
urbane, în special soţiile şi mamele sunt elementele esenţiale prin mijlocirea cărora
păstorul de suflete îşi poate îndeplini îndatoririle şi misiunea sa pastorală. Tot ele sunt şi
elementele acelea care influenţează şi determină întreaga creştere religioasă a copiilor. De
aceea, păstorul de suflete trebuie să-şi concentreze întreaga atenţie asupra mamelor  si asupra
soţiilor şi să influenţeze în chip pozitiv pe toţi membrii acestor  familii. Faptul că e preocupat
de noul mod de viaţă a păstoriţilor săi, cu un cuvânt bun, adresat de la caz la caz, un dialog
părintesc cu copiii din cartier, sfatul corespunzător cu vârsta lor şi îndemnul la cuminţenie,
sunt momente observate de credincioşi, care fac parte din truda pastorală.

Păstorirea urbană reclamă adeseori şi ajutoare de ordin material din  partea preotului
şi a bisericii, în cazuri de şomaj, în cazuri de boală, de  nenorociri, etc, preotul nu trebuie
să-şi limiteze acţiunile lui numai la sfaturi, la învăţătură şi mângâieri, ci trebuie să sprijine
prin ajutoare materiale. Numai în felul acesta se poate face o reală şi bună activitate
pastorală în acest sector al vieţii, care în prezent este sprijinit de sectorul misionar-social  din
cadrul Episcopiei şi protopopiatului de care aparţine parohia. Cu toate  acestea, preotul e
chemat să facă uneori eforturi personale, pentru a găsi posibilităţi de angajare a unor
muncitori rămaşi fără loc de muncă. De asemenea, preotul trebuie să se informeze despre
felul lor de viaţă, de natura muncii, de preocupările, de dorinţele materiale şi spirituale ale
tuturor creştinilor din parohia sa. Numai dacă ajunge să cunoască toate aceste  elemente
ale vieţii ştie şi poate să intervină la timp şi să influenţeze în mod pozitiv viaţa lor.
 Educaţia religioasă insuficienta, neglijenţa ei în mediul familial, ignoranţa si multe alte
motive, determină pe unii parohieni din mediul urban sa trăiască o viaţă dezordonată, în
patimi ca: beţia, destrămarea familiei, vagabondaj etc.. Aceste păcate şi vicii trebuie să fie în
atenţia păstorului de suflete şi sunt situaţii în care este decisiv tactul pastoral cu care
se procedează de la orn la om, ţinând cont de vârsta şi starea socială şi  profesională a
fiecărui credincios.

În condiţiile vieţii urbane, preotului nu-i este permis să rămână la periferia vieţii, într-o
stare de comoditate. Dimpotrivă, el trebuie să fie un misionar prudent prin prezenţa şi slujirea
sa prioritară fiind de a-L aduce pe Hristos în contemporaneitate şi de a-L reprezenta în toate
ipostazele.

Bibliografie:

Pr.prof.dr. Petru Rezuş, Teologia Ortodoxă Contemporană,  Timişoara, 1089, pag.

137: Echilibrul vieţii religioase.
Pr. Nichifor Todor, Preotul ş ipastoraţia credincioşilor din oraşe,  I-II, în rev. Mitropolia
Ardealului, nr. 2-3, 1990. Pag. 33 şi pag. 3.
Mitropolit Emilianos Timiadis, Preot parohie înnoire. Noţiuni şi  orientări pentru
teologia şi practica pastorală,  traducere de Paul Brusanowski, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001,
pag. 115-120.

XV. Pastoraţia individuală prin Sfintele Taine

Studiul Sfintelor Taine se face în cadrul catedrei de Dogmatică, în cea de Morală, la

Liturgică, precum şi. la Dreptul Canonic. Teologia pastorală, ca o cunună a studiilor teologice,
se preocupă mai ales de aplicarea Sfintelor Taine în activitatea pastorală a preotului, urmărind
însuşirea, trăirea harului primit în lucrarea lor; în el însuşi şi apoi în împărtăşirea acestui har
în sufletele credincioşilor. Aşa se explică faptul că nu vom repeta prezentarea  Sfintelor Taine,
ca în Dogmatică, nici ca în Liturgica specială, ci încercând a prezenta credincioşilor, cu prilejul
oficlerii lor, scurte învăţături despre  rostul şi folosul primirii for pentru naşterea şi creşterea
lor duhovnicească.

Ceea ce este lumina şi căldura soarelui pentru viaţa lumii, ploaia  pentru roadele
pământului, altoiul nobil pentru pomul sălbatic, aceea este puterea harului sau darului Sui
Dumnezeu pentru viaţa credincioşilor; îi ajută să se cureţe de păcate şi să se sfinţească prin
Duhul Sfânt. Cât de frumos şi pătrunzător la inimă cântă Biserica noastră: Prin Duhul Sfânt
izvorăsc  izvoarele Harului, care adapă toată făptura spre rodire de viaţă.
 Începem cu cele trei Sfinte Taine, numite ale „iniţierii creştine”:  Botezul, Mimngerea
şi împărtăşirea, care se oficiază împreună.

Bibliografie:

Pr. Prof. dr. Isidor Todoran, Sfintele Taine în viaţa creştină,  în Îndrumător bisericesc,
Cluj -Napoca, 1979, p.78.

1. Taina Sfântului Botez

Cuvântul botez  este înţeles uneori ca stropirea credincioşilor cu aghiasmă, la diferite

slujbe, sfinţirea caselor, a holdelor. Se spune: m-a botezat preotul, adică m-a stropit cu apă sfinţită,
ceea ce este cu totul altceva decât Taina Sfântului Botez. Preotul botezător poate zice o scurtă
cateheză vorbind despre Unicitatea Botezului (Efeseni IV, 5), despre păcatul repetării lui, căci nu
este decât un singur „Domn Iisus; o singură credinţă şi un singur Botez”  (Efeseni IV, 6-7).
Cei care repetă Botezul nu fac altceva decât sa răstignească a doua oară pe Hristos şi să
batjocorească această sfântă Taină. Sfinţii Părinţi n-au stăruit asupra timpului  când
trebuie săvârşita sfânta Taină a Botezului, cât mai ales asupra necesităţii aplicării
lui ca „poartă” pentru intrarea în împărăţia harului lui Iisus, după analogia tăierii împrejur în
vechiul Testament, la opt zile după naştere, ca şi Iisus, prin care fiii iudeilor erau primiţi în sânul
comunităţii lor.

Se poate stărui asupra legăturii dintre Botez şi mântuirea sufletească. Botezul este începutul
lucrării de mântuire absolut necesar, dar nu trebuie să se mărginească omul numai la atât ci să
lucreze cu harul primit la mântuirea lui.

2. Taina Mirungerii

Care urmează îndată după Botez, este semnul văzut al împărtăşirii reale a celui botezat cu
toate darurile Sfântului Duh; este pecetea care se pune asupra noului botezat, ca aparţinând lui
Hristos. Formula sacramentală a ungerii la toate părţile corpului omenesc este luată din epistola
Sf. Apostol Pavel către Corinteni (I, 21-22), unde spune: „Iar cel ce ne întăreşte pe
noi împreună cu voi în Hristos şi ne-a uns pe noi,  este Dumnezeu care ne-a pecetluit pe
noi şi a dat arvuna Duhului în inimile noastre”. Aceste cuvinte trebuiesc tâlcuite de
preot în sensul că prin Mirugere (cu mir  compus din materii multe şi de diferite mirosuri),
Hristos îşi pune pecetea chipului Său, prin lucrarea Duhului Sfânt asupra făpturii celei noi
ieşite din apa Botezului. Dacă Botezul este naşterea întru Hristos, Mirungerea este  viaţa întru
Hristos, prin trăirea creştinului cu harul primit în Botez.
 Printre multele asemănări privind unirea sufletului credincios cu  Hristos se numără şi
legătura dintre mire şi mireasă. O sugerează frumoasa pildă a Mântuitorului despr cele zece
fecioare, din care cinci erau înţelepte şi-şi adunau undelemn în candele lor aşteptând venirea
mirelui, iar cele cinci numite nebune neglizeză umplerea candelor cu undelemnul faptelor
bune. Legătura dintre Hristos şi sufletul credincios a fost preînchipuită şi în  Vechiul
Testament prin legătura dintre Dumnezeu şi poporul lui Israel, din vedenia lui Prorocul Osea
(I, 6-9).

Bibliografie:

Pr. R.Şebeşan, Obligaţii pastorale legate de Sfânta Taină a Botezului,  în Mitropolia

Banatului, nr. 4-6, 1981, pag. 339.

Mladin N., Sfânta Taină a Botezului fi viaţa morală creştină, în rev. Mitropolia Banatului,

nr. 4-6, 1966.
Branişte E., Rolul Botezului, al Mirungerii şi al Euharistiei în viaţa creştină după N. Cabasila,
în rev. Glasul Bisericii, nr. 10, 1956.
Zăgreanu Ion, O practică greşită la săvârşirea Sfântului Botez, în rev. Mitropolia Banatului,
nr. 4-6, 1966.

3. Taina Sfintei Euharistii

Dacă prin Sfântul Botez se deschide credinciosului poarta de intrare în împărăţia harului lui
Hristos, dacă prin sfânta Mirungere i se dă puterea de a creşte în viaţa cea nouă, Sfânta Euharistie
reprezintă pentru el unire cu Hristos. „Lucrul botezului îl desăvârşeşte Euharistia”. (Teofan al
Niceei).

Prin Sfânta Euharistie, Iisus împlineşte făgăduita făcută ucenicilor Săi, înainte de a se înălţa
la cer, de a fi cu ei şi cu urmaşii lor „până la sfârşitul  veacurilor”,
Preînchipuită în minunea saturării popoarelor în pustie, Sfânta Euharistie a fost aşezată
la Cina cea de Taină prin cuvintele lui Iisus: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…
Beţi dintre acesta toţi, acesta este Sângele Meu…”, pe care Biserica Ie repetă ca o
comemorare pioasă, realizată faptic prin jertfa Sa de pe cruce, şi actualizată în cadrul
sfintei Liturgii, prin invocarea harului Duhului Sfânt, Sfânta Euharistie devine „pâinea care s-a
pogorât din cer”.
Preotul, păstor de suflete, este dator să tâlcuiască cuvintele Sfintei Scripturi în legătură cu
Euharistia, să combată părerea celor ce fac din ea o simplă comemorare, îndeosebi, cuvintele
Mântuitorului din sfânta Evanghelie de la Ioan(cap. VI) explicate corect, nu lasă loc nici
unei îndoieli cu privire la caracterul de Taină a Sfintei Euharistii.
 În spiritualitatea creştină ortodoxă se împărtăşesc şi pruncii, îndată  după Botez, în acest
caz este nevoie de o atenţie deosebită din partea preotului. Se toarnă în linguriţă foarte puţin
lichid (vin sau apă curată) şi apoi se pune din Sfanţul Trup şi Sânge numai o mică fărâmiţară,
luată din chivot. Se pune sub bărbia pruncului care se ţine cu faţa în sus, un  acoperământ,
care în timpul împărtăşirii se ţine la gura pruncului, până ce acesta înghite Sfintele. (Liturgica
specială, p.448).
Pentru cei ce se îndoiesc de prezenţa reală a lui Hristos, merită citită şi tălcuitâ întâmplarea
descrisă de sfântul Apostol Luca (cap.XXIV). în ziua învierii, doi apostoli, Luca şi Cleopa,
călătoresc spre Emaus. In spatele lor vine Iisus şi ascultă cuvintele lor, fără a-L cunoaşte. Pe
drum mergând, el le-a tâlcuit toate prorociile din Vechiul Testament referitoare la Iisus. Totuşi
ei nu-L recunosc decât atunci când, intrând în casă, ia poftirea lor, repetă un gest: frâgerea
pâinii,  aşa cum făcuse mai înainte la Cina cea de Taină. Atunci L-au cunoscut, dar El s-a făcut
nevăzut, în această frângere a pâinii –miezul sfintei Euharistii – au petrecut sfinţii apostoli, mai
ales în „ziua cea dintâi a săptămânii”, adică duminica, în această lucrare petrec de
atunci creştini adevăraţi, împlinind porunca lui Iisus: „Acesta să o faceţi întru  pomenirea
Mea”  (Corinteni XI, 26), dar şi cu încredinţarea deplină că în aceasta sfântă Taină a Bisericii,
Hristos li se împărtăşeşte în chip real, începând cu copiii botezaţi.
Bibliografie:
Zăgreanu Ion, împărtăşirea credincioşilor la Sfânta Liturghie, în rev. Mitropolia
Banatului, nr. 1-3, 1969.

Bunea Ioan, Sfânta împărtăşanie în viaţa creştină, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 3-4,

1997.
Firea Ion, Când şi cum se împărtăşesc credincioşii,  în rev. Mitropolia Banatului, nr. 11-
12,1964.
Popescu B., Lucrarea pastorală a preotului în legătură cu ideea de „îconom” şi
„iconomie”, în revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 7-8, 1969.

lordăchescu G., Sfânta Liturghie şi Sfintele Taine ca mijloace de  păstorire, Mitropolia

Moldovei şi Sucevei, nr. 7-8, 1958.

4. Taina Sfintei Cununii

Cununia este Taina sfântă prin care se conferă un Har, ba chiar mai  multe Haruri necesare
mântuirii noastre sufleteşti; este însoţirea liberă dintre cei doi soţi realizată prin punerea
cununilor pe capetele mirilor. Cununile simbolizează puterea şi binecuvântarea dată de
Dumnezeu prin lucrarea preotului, în vederea întemeierii unei noi familii, a unei celule noi în
zidirea duhovnicească a societăţii şi a Bisericii. Dacă prin Taina sfintei Preoţii se dă celor
chemaţi şi sfinţiţi harul de a „face creştini” născându-1 a doua oară, prin Botez (de unde şi
îndreptăţirea de a fi numiţi părinţi în sens duhovnicesc), mirilor li se dă Harul de a naşte şi a
creşte fii pentru împărăţia lui Dumnezeu, ceea ce este de bună seamă o cinstire, dar şi o jertfă
liber consimţită de ei.

Se cântă la cununie cuvintele din psalmi: „Pus-ai pe capetele lor  cununi de pietre

scumpe…„.înţelegând prin „pietre scumpe”,  cununa virtuţilor pe care Harul cununiei le dă
putinţă sale realizeze în viaţa lor conjugală. Numai în măsura în care ei realizează aceste virtuţi,
însoţirea lor se înalţă la demnitatea cerească pe care o vizează rugăciunea preotului: „Primeşte,
Doamne, cununile lor în altarul Tău cel mai presus de ceruri...”.

Precum regii se încununau spre a stăpâni o ţară şi un popor, aşa mirii se încununează spre
a stăpâni un mic regat, căminul familial, stăpânire care reprezintă o demnitatea, dar şi o jertfire
de sine, prin obligaţiile pe care şi le asumă atât pentru ei, cât şi amândoi, pentru copiii pe care-i
aduc pe lume.

„Nunta este rai…” exclamă un teolog de-a! nostru. Creând pe om, Dumnezeu nu l-a
gândit ca un unicat  ci ca o dualitate, gând ilustrat şi prin cuvintele vor fi  amândoi un
trup,  înţelegând prin aceasta unitatea spirituală a celor doi soţi. piatra de temelie a familiei.

Puterea care realizează această unitate în două trupuri este puterea iubirii. Lipsa sau
scăderea iubirii, ura şi necredinţa, dezbină şi anulează temelia familiei, desfiinţând prin aceasta
existenţa familiei, egală cu moartea spirituală.

Preotul păstor de suflete este dator ca, în pregătirea mirilor înainte de cununie şi chiar cu
prilejul ei, să lămurească pe aceştia asupra datoriilor pe cate le revin prin acel da, pe care-1
rostesc la întrebarea rituală: dacă de bunăvoie.,..se însoţesc unul cu altul.
Pe vremuri, era rînduiţ să se încheie între viitorii soţi aşa- numitul  Protocol al bunei
învoiri şi timp de şase săptămâni să se publice în biserică numele mirilor şi enunţarea
întrebării adresate credincioşilor, dacă se cunoaşte vreun impediment al celor doi miri, care ar
aduce cu sine anularea cununiei (de exemplu: stare de boală, grad apropiat de rudenie,
bigamie etc.).

Este obicei ca nunta să se încheie în faţa comunităţii întregi, sau a unei părţi din ea, ceea ce
înseamnă că întreaga comunitate este chemată şi se angajează să sprijine noua căsnicie, ca ea să
se dezvolte pe linia cea bună a vieţii, în caz contrar urmând a suferi nu numai căsnicia ci şi
societatea întreagă. Taina sfintei cununii astfel înţeleasă, face din familie un colţ de rai, o
grădină în care înfloresc toate florile virtuţilor – pietrele scumpe din  cununa duhovnicească
de pe capetele mirilor.
 Este de datoria preotului păstor de suflete de a urmări cu dragoste  părintească felul cum se
desfăşoară viaţa conjugală a familiei pe care el a binecuvântat-o.

Bibliografie:

Stan Liviu, Căsătoria religioasă şi familia,  în Rev. Teologică, Sibiu, 1941.

Slevoacă S., Căsătoria creştină,  în rev. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 9-10,
1967.
Soare G., Impedimentele la căsătorie: necesitatea asigurării unei  practici uniforme în
toată Biserica Ortodoxă,  în rev. Ortodoxia, nr. 4, 1961.

Taina Sfintei Spovedanii – mijloc şi prilej de pastoraţie individuală –

A. Importanţa Tainei din punct de vedere pastoral

Dintre Sfintele Taine, Spovedania, sau mărturisirea păcatelor, prezintă o importanţă

deosebită din punctul de vedere al lucrării pastorale. De aceea  si studiul ei, teoretic dar mai
ales practic, pretinde o preocupare pentru preotul duhovnic, atât în cursul anilor de studiu cât
şi în cursul activităţii pastorale. Ea este mijlocul prin care preotul pătrunde direct în
tainele sufletului credinciosului, ca sfătuitor, mângâietor, învăţător dar şi medic şi judecător.
Pentru toate aceste atribuţii, preotul duhovnic trebuie să fie o personalitate deosebită cu
însuşiri native, dar şi cele câştigate prin studiu, rugăciune neâiitreruptă. un om duhovnicesc,
cum vom arăta în cele ce urmează.
Se ştie că această Taină a fost instituită de Mântuitorul Iisus Hristos,  prin cuvintele rostite
către Sfinţii Apostoli, după înviere, când a apărut unde se aflau ucenicii, a stat în mijloc şi le-
a zis: „Pace vouă!… Precum M-a  trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi,..'”  şi zicând
acestea a suflat asupra lor şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt; cărora le veţi ierta păcatelele vor fi
iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (IoanXX, 19-23). Apostolii, prin hirotonie, au
transmis puterea iertării păcatelor episcopilor şi preoţilor, cu sarcina de a îndruma direct pe
credincioşi să trăiască creştineşte, după voia şi .poruncile lui Dumnezeu. Mai mult decât în
cadrul administrării celorlalte sfinte Taine, în Taina sfintei Spovedanii, preotul se
înfăţişează în două roluri: de iconom, chivernisitor al tainelor dumnezeieşti (l cor. IV,1) dar
şi în cel de împreună lucrător (colaborator) al lui Dumnezeu (l Cor. III, 9).

Pentru această misiune duhovnicească este necesar ca preotul să posede o serie de calităţi:

a) Calităţi sacerdotale, între acestea se impune calitatea unei vieţi sfinte. Pentru a le da

altora Duhul Sfânt, trebuie să-1 ai tu mai întâi. Dacă acesta lipseşte absenţa ei este suplinită şi
vrednicia Bisericii. Hristos însuşi lucrează prin preot în chip nevăzut, întărind vrednicia preotului
şi asigurând eficacitatea primirii Sfintelor Taine (D. Stăniloae, Teologia
Dogmatică  Ortodoxă,  Bucureşti – 1978, p. 29).

b) Calităţi morale. Duhovnicul trebuie să aibă o viaţă curată şi o credinţă dreaptă şi

nestrămutată. El trebuie să se lupte cu patimile, să le biruiască, spre a putea folosi propria
experianţă la sfâtuirea penitenţilor. Arhiepiscopul Andrei al Alba lulieî remarcă pe drept cuvânt
că: „mulţi tineri ajung preoţi tară a avea cunoştinţele necesare misiunii lor în ce
priveşte sfinţenia vieţii, într-o lume în care s-a pierdut simţul moralităţii, adesea nici candidaţii la
preoţie nu sunt conştienţi de importanţa acesteia. Pe lângă  sfinţenia vieţii, duhovnicul trebuie să
aibă şi ortodoxia credinţei.

O altă calitate morală pe care trebuie să o aibă duhovnicul este dragostea faţă de

Dumnezeu şi faţă de oameni (l lona, 16). în Pateric se poate citi răspunsul unui bătrân la
întrebarea: pentru ce ei se ostenesc azi şi nu pot câştiga darurile lui Dumnezeu ca cei de demult –
„pentru că s-a stins dragostea între preoţi, fiecare îl trage în jos pe fratele său şi pentru aceasta nu
câştigă fraţii noştri darul lui Dumnezeu ca părinţii cei de demult”. Duhovnicul trebuie să fie
blând, plin de dragoste, de răbdare şi blândeţe pentru a ajuta pe credinciosul penitent să-şi
deschidă sufletul. Pe lângă bunătatea izvorâtă din iubire, duhovnicul trebuie să aibă smerenie, dar
el trebuie să aibă şi indulgenţă, în limitele sale, indulgenţă unui ales în faţa comunităţii.
Iată câteva din calităţile spirituale; ele sunt însă mult mai multe, toate fiind necesare.
c) Calităţi intelectuale. Pe lângă o viaţă de sinţenie, duhovnicul trebuie să posede sumă
de cunoştinţe teologice şi laice. E mare nevoie să fie un bun cunoscător al misticii creştine. De
asemenea, e nevoie să aibă cunoştinţe de psiholigie, de psihanaliză, de biologie şi pedagogie; de
dreaptă judecată, cunoştinţe ale inimii (=cardiognosie). Părinţii pustiei spuneau că privind
fizionomia cuiva, puteau spune ce are şi în suflet. Din rândul calităţilor intelectuale necesare
duhovnicului face parte şi experienţa.  Părinţii sunt necruţători cu preoţii fără experienţă şi
implicit cu episcopii ce-şl asumă sarcina de părinţi duhovniceşti.
Acestea sunt calităţile care le putem rezuma astfel: viaţa curată, pregătirea
intelectuală fi experienţa.
Bibliografie:
Spiridon Cândea, Taina Sfintei Mărturisiri ca mijloc de pastoraţie individuală, în revista
Mitropolia Olteniei, nr., 1956, pag. 315-323.

B. Cum trebuie făcută spovedania – mijloace si metode pentru investigarea moral-

religioasă a penitenţilor
 La acest capitol nu vom insista asupra unor condiţii externe privind cadrul formal al
spovedaniei: termenul pentru spovedit; locul şi timpul pentru spovedit etc.; ci vom stărui asupra
pregătirii credincioşilor pentru o spovedanie sinceră, dreaptă şi folositoare.
În primul rând preotul duhovnic trebuie să-şi pregătească credincioşii prin predici şi
cateheze privind importanţa Tainei, prin deşteptarea cunoştinţei păcatului. Această conştiinţă
lipseşte multor credincioşi; ea trebuie trezită prin rugăciunile de iertare sau molitvele
ce premeg  spovedania. Aceste molitve trebuiesc citite astfel ca sufletul penitentului să fie
umplut de harul îndurării şi al iertării dumnezeieşti, de căinţă, având ca pilde din Vechiul
Testament pe David şi pocăinţele lui, „lacrimile lui Ezechia în ceasul morţii”, şi alţii, ce le-a
primit Dumnezeu şi le-a dat iertare. Citirea şi rostirea, grăbită uneori, trebuie să fie primele
bătăi la poarta cerului pentru penitent; o citire plină de spirit de pătrundere, care să facă priză în
sufletul creştinului venit la spovedanie. Duhovnicul sa aibă în ochii săi faţa fiului de spovedanie
pentru a putea urmări în mişcarea ei zbuciumul sau ezitarea de a mărturisi unele lucruri, nepăsarea
indiferenţa, etc.; adică starea lui sufletească. Rânduiala Tainei îi vine în ajutor prin formula
foarte potrivită: „Iată, fiule, Hristos stă în chip nevăzut primind mărturisirea ta  cea cu
umilinţa …eu sunt numai un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte îmi vei spune.
Iar de vei ascunde ceva de mine, îndoite păcate vei avea  …”.
Materialul de mărturisire îl formează de obicei păcatele săvârşite de la ultima spovedanie,
dar şi cele uitate înainte, urmând întrebările puse de duhovnic, în ajutorul penitentului. Ei
trebuie învăţat să-şi mărturisească nu numai păcatele vieţii lăuntrice, numite şi păcate
spirituale, ci şi cele cu fapta.
Ca formă a mărturisirii, ea poate fi expozitivă şi monologică sau dialogata cu ajutorul
întrebărilor duhovnicului (vezi mai departe capitolul întrebărilor, …şi epitimiile sau canoanele).
O mărturisire monologică, expozitivă sau directă presupune cercetarea sau examenul de
conştiinţă din partea penitentului. Aceasta însă nu trebuie să se reducă la o simplă
contabilizare a păcatelor sau la o cronologie a purtării. Important şi esenţial în această
cercetare de noi înşine este căinţa, părerea de rău, frământarea conştiinţei şi hotărârea de a se
reînnoi sufleteşte prin mărturisire. Un adevărat examen de conştiinţă trebuie să se
desfăşoare într-o atmosferă de credinţă, în lumina marilor adevăruri de credinţă. Nu  este
nevoie de a nota sau descrie în amănunt cum s-a săvârşit păcatul; este de ajuns o menţiune
care să susţină memoria. Iniţierea în metode de a se examina este una din datoriile pastorale
cele mai de seamă.
Intervenţia duhovnicului prin întrebări, dacă este nevoie, trebuie să observe anumite
reguli, în primul rând, se cuvine a exclude orice element care ar da de bănuit că maschează
curiozitatea personală. Este fără folos şi imprudent a cere numele persoanelor participante la
păcat împreună cu penitentul.
 Duhovnicul trebuie să se asigure mai întâi de credinţa corectă a penitentului după
adevărurile cuprinse în Simbolul credinţei, aşa cum se arată în Molitfelnic. Să întrebe pe
penitent când s-a spovedit mai pe urmă; dacă nu s-a spovedit niciodată, din ce cauză (oprelişte,
negijenţă, etc.). O atenţie deosebită trebuie acordată întrebărilor cu privire la viaţa sexuală.
Intervenţia trebuie să fie plină de decente şi de măiestrie în acelaşi timp,  ferindu-se de a stârni
curiozitatea şi a provoca căderea unora în păcate pe care nu le-a cunoscut.

C. Spovedania ca prilej de educaţie religios-morală. Sfaturile ca mijloace terapeutice

spirituale

De rolul de învăţător al duhovnicului ţine şi datoria de a instrui, de a  învăţa pe penitent,

în primul rând asupra păcatului că este o nesocotire a dreptăţii dumnezeieşti şi a poruncilor lui
Dumnezeu. Scopul acestei instruiri este acela de a-i provoca dezgustul faţă de păcat şi
hotărârea de al părăsi. Se va ţine seama de moralitate, de nivelul intelectual, de ocupaţia şi
poziţia socială a penitentului. Prin instruirea penitentului în scaunul mărturisirii nu se
urmăreşte o simplă îmbogăţire a inteligenţei cu un bagaj de cunoştinţe ci  o mişcare a inimii
care să ducă la o schimbare sufletească. Folosind cu prudenţă mustrarea sau dojenirea,
mângâierea şi nădejdea mântuirii, duhovnicul este bine să-şi aibă memoria prevăzută cu
citate biblice privind uzul spovedaniei.
Nu este destul, aşadar, a recomnda sau a cere penitentului să se  oprească de la păcat
printr-o simplă formulă generală şi stereotipă: „Să nu mai faci de aici înainte”, „Să înceteze”
sau „Să te opreşti” etc., duhovnicul trebuie să indice o metodă de debarasare de păcat şi să
i-1 prezinte în sfaturile pe care i le-a dat.
Se ştie că anumite împrejurări şi fapte ce se petrec în jurul oamenilor  pot conduce la
căderea în păcat. Astfel de împrejurări sunt de temut chiar şi  pentru omul virtuos, dar cu atât
mai mult pentru cel căruia i-au fost deja pricină sau cauză de păcat. Duhovnicul va recomanda
penitenţilor să evite în viitor pricinile păcatului. Remediul preventiv împotriva excitărilor
externe nu poate fi decât ferirea de ocaziile şi lucrurile întâlnite cu aceste ocazii.  Metoda se
rezumă deci în punerea simţurilor la adăpost de tentaţiile externe. Sunt însă şi cauze
subiective, legate de revenirea în memorie a unor vechi imagini care pot conduce navala
tentaţiilor cu care se înfăţişează gândurile rele. Pentru a se salva de sub stăpânirea lor se
recomandă:

a) împotrivirea energică ta primele încercări a tentaţiilor;

b) se poate da sfatul de a întâmpina cu dispreţ încercarea din partea

unui gând deşert;
 c) de mare folos pentru orice credincios este deprinderea de a se
obişnui cu Rugăciunea lui Iisus,  folosită în rugăciunea asceţilor şi anume
„Doamne Jisnse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, militieşte-ma”‘.  Rostită în gând, în duh şi
în inimă, de multe ori şi mai ales în momente de ispită şi  primejdie, această rugăciune are
darul de a împrăştia gândurile rele şi de a împlini porunca Sfântului Apostol Pavel „Rugaţi-
vă neîncetat” (I Tesaloniceni V, 17)

d) o acţiune asemănătoare şi deopotrivă de binefăcătoare o pot  exercita lucrările

bune  – cărţile duhovniceşti: Patericul, Vieţile sfinţilor etc. şi mai ales Sfânta Scriptură – cartea
de căpătâi a creştinului.

Bibliografie:

Petre Vintilescu, Spovedanie şi duhovnicie,  Ed. a II-a, Alba lulia, 1995.

D. Epitimiile sau canoanele de pocăinţă, ca mijloace ale terapiei spirituale. Secretul

spovedaniei

Unul din semnele adevăratei pocăinţe este gândul hotărât al  penitentului de a-şi
îndrepta viaţa pe viitor şi dorinţa de a primi şi îndeplini orice canon I-ar da preotul care-I este
duhovnic. Drept canon se prescriu de obicei: rugăciunea particulară deasă, un anumit număr de
mătănii; obligaţia de a lua parte la slujba bisericească în toate zilele, milostenii, post şi
ajunare în afară de posturile rânduite, călătorii la mănăstiri şi la locuri sfinte; îndepărtarea de
la sfânta împărtăşanie pentru o vreme mai lungă sau mai  scurtă, citirea de cărţi religioase şi
altele, pe care înţelepciunea duhovnicului le-ar afla potrivite cu scopul unei mărtusiri bune şi
folositoare.
Canonul reprezintă un instrument spiritual pentru îndreptarea vieţii. Spre deosebire de
sfatul duhovnicesc, canonul reprezintă un mijloc pozitiv mai dur dar necesar pentru
continuarea pocăinţei; este de fapt însuşi începutul îndreptării. Este în fond un tratament
medicinal curativ pentru regenerarea organismului moral, adică al conştiinţei şi al voinţei; este
ca o ordonanţa medicală care impune obligaţii şi interdicţii cuprinzând în sine o  notă de
certare, de unde canonul se mai numeşte şi epitimie,  adică certare sau pedeapsă. Scopul
epitimiilor nu este ispăşirea sau satisfacerea justiţiei divine – cum învaţă Biserica Romano –
Catolică. Dreptatea dumnezeiască a fost satisfăcută prin jertfa Mântuitorului odată pentru
totdeauna pentru tot neamul omenesc. Scopul epitimiilor este îndreptarea penitentului
prin exerciţii mai grele comparabile cu pedepsele aplicate de părinţi copiilor  pentru a-i
îndrepta, (a se vdea textul biblic din Epistola Sfanţului Apostol Pavel către Evrei XII,
5): „Fiul meu, nu ne socoti pedeapsa prin care  Dumnezeu te îndreaptă. …pe care îi iubeşte îi
si ceartă şi bare pe tot Jiul, pe care îl primeşte”.  Epiîimiile sunt deci mijloace pedagogice,
asemănătoare pedepdselor aplicate în Vechiul Testament lui Moise, lui Aaron şi David,  care
au fost iertaţi dar au suferit pedepse temporare spre îmbunătăţirea lor şi spre pilduirea altora.
Ele surpă în chip firesc mândria păcătosului.
Unele epitimii sau canoane de pocăinţă au un caracter general putând fi aplicate oricărei
categorii de penitenţi. Altele sunt aplicabile unor păcate anumite. Din prima categorie fac
parte; a) Rugăciunea b) Participarea cu regularitate la serviciul divin din biserică  c) lecturi
anumite (Psaltirea cu  catismele ei) d) Examenul de conştiinţă.
La prescrierea canonului de pocăinţă sau epitimiilor trebuie să se ţină seama şi de o serie
de consideraţii cu privire la personalitatea penitentului.
Se vor avea în vedere:

a) însuşirile naturale ale temperamentului  şi ale stării sufleteşti ale penitentului,

deci individualitatea  lui, nivelul moral,  adică gradul de virtute şi de perfecţiune.

b) Canonul trebuie prescris în raport 1) m puterile penitentului  2) cu posibilităţile de

viaţă, relaţiile personale  ale penitentului 3) cu mentalitatea personală a penitentului şi a
timpului actual.
c) La fixarea canonului se va avea în vedere felul, natura şi gravitatea  păcatului. Se va
ţine seama de: 1) poziţia socială  precum şi vârsta  penitentului,  2) de gradul de
publicitate al păcatului săvârşit, gravitatea şi  însuşirile păcatului;  motivul, momentul şi
împrejurările generale ale păcatului, de condiţiile dinainte şi după păcat.

d) Canonul 102 Trulan recomandă însă duhovnicului să ia în  considerare nu numai

păcatul ci şi dispoziţia spre îndreptare  a penitentului.

Bibliografie:

Munteanu A., Aplicarea epilimiilor în lumina Sfintelor canoane, în revista Studii Teologice,

nr. 7-8, 1961.

E. Repetarea şi acumularea de păcate

La recidivisti întâlnim de obicei şi cumul de păcate. Trebuie canonisit cu precădere şi exclusiv

păcatul dominant.
Sfinţii Părinţi recomandă ca principiu metodic de aplicare a canonului pentru vindecarea
bolilor morale prin remedii contrare lor. Câteva exemple; Te-ai îmbolnăvit prin îmbuibare?
Vindecă-te prin post! Ţi-ai rănit sufletul prin necumpătare? Cumpătarea să-ţi fie leacul bolii! Ţi-a
pricinuit lăcomia fără saţ? Milostenia să-ţi fie leacul etc.
 Multă înţelepciune se cere din partea duhovnicului cu privire la forma si mijloacele prin care
trebuie adus la îndeplinire canonul restituirii materiale.

Primirea şi oprirea de la Sfânta împărtăşanie. Sfinţii Părinţi prescriu pentru anumite

păcate oprirea penitentului de la Sfânta împărtăşanie. Se pune întrebarea dacă Sfânta
împărtăşanie trebuie privită ca 3 răsplată pentru virtute sau mai degrabă ca un mijloc pentru
câştigarea •nântuirii? Se poate răspunde că eficacitatea acestei sfinte Taine este de leconceput atâta
vreme cât fiinţa omului serveşte de adăpost păcatului. Deci, în sfânta Euharistie se iartă păcatele,
iar penitentul se împărtăşeşte de Hristos numai dacă ea este primită într-o inimă înfrântă şi
smerită. Penitentul trebuie sa conlucreze şi el cu harul dumnezeiesc, prin dorinţa şi :forturile sale
de a rupe cu păcatul. Oprirea de la sfânta împărtăşanie şi ranonul de îndeplinit au deci numai
menirea de a opera o convertire a nenitentului spre Dumnezeu. Mântuirea nu se poate realiza
decât prin ijutorui Domnului, cu care ne unim prin Sfânta împărtăşanie.

Se admit de obicei, la împărtăşanie creştinii după spovedanie cu ;ondiţia de a îndeplini un

canon mai uşor şi posibil într-un interval mai scurt le timp: 1. Toţi acei penitenţi ale căror păcate
nu sunt mari nici numeroase. 2. Aceia care au greşit fără voie şi din neştiinţă. 3. Chiar cei cu un
păcat mai ţreu care însă nu apare decât cu totul ca un accident, din care s-au şi ridicat.  Preotul
duhovnic trebuie să fie foarte atent cu privire la canonul opririi de la Sflnîa împărtăşanie şi să
discearnă între severitate şi indulgenţă excesivă.

Cu privire la împărtăşirea bolnavilor, mai ales a muribunzilor pentru acordarea Sfintei

împărtăşanii este necesar cel puţin un minim grad de conştiinţă.

Bibliografie:

Dură Nicolae, Rânduieli şi norme canonice privind administrarea  Sfintei Euharistii, în

Glasul Bisericii, nr. 7-8, 1979,

Nicodim Aghioritul, Despre Sfânta Taină a Cuminecăturii,  (traducere), în revista

Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 11-12, 1964.
Firea Ioan, Când şi cum se împărtăşesc credincioşii,  în revista Mitropolia Banatului, nr.
11-12,  1964.

Zăgreanu Ion, împărtăşirea credincioşilor la Sfânta Liturghie,  în revista Mitropolia

Banatului, nr. 1-3, 1969.

Cozma S., Valoarea morală creştină a dumnezeieştii Euharistii, m revista Studii Teologice,

nr. 4, 1964.
 Vintilescu Petre, împărtăşirea la Sfânta Liturghie privită sub aspectul  spiritualităţii, izvor de
viaţă spirituală în Ortodoxie, în revista Ortodoxia, nr. 3-4, 1979.
Bunea Ion, Sfânta împărtăşanie în viaţa creştină, în revista Mitropolia Olteniei, nr. 3-4, 1961.

Alexandru Schmeman, Euharistia Taina împărăţiei, Bucureşti, 1933.

Vasile Mihoc, Sfintele Taine, mijloace de mărturisire şi sfinţire a credincioşilor, în rev.

M.A., nr. 7-8, 1983, pag. 447.
Secretul Mărturisirii

Oricare preot duhovnic este conştient de secretul spovedaniei care a fost şi este o problemă
general valabilă pentru cei ce administrează această Sfântă Taină. De altfel „obligaţia
duhovnicului de a păstra secretul mărtusirilor primite în scaunul de spovedanie, a făcut parte
integrantă din disciplina Tainei, mai înainte chiar de a fi fost legiferată o astfel de  dispoziţie în
chip expres de către Biserică.” (P.Vintilescu, Spovedanie şi duhovnicie, Alba lulia, 1995, pag.
288).

Duhovnicul este obligat să păstreze regulile discreţiei încă din scaunul spovedaniei. Astfel nu
este permis să întrebe pe penitent nominal şi cu imprudenţă în cursul spovedaniei despre persoanele
cu care a comis păcatul, sau să facă aluzie la împrejurările aflate de la alţi penitenţi, din care ar
putea trage uşor concluzia că duhovnicul dă pe faţă păcatele altora. De asemenea, nu este îngăduit
duhovnicului de a face nici un fel de însemnare cât de sumară în timpul şi după spovedanie.
Duhovnicul nu poate destăinui păcatele mărturisite aflate, nici chiar atunci când i s-ar pune viaţa
în pericol: „Auzita-ţi cuvânt? Să moară cu tine” (Sirah XIX, 10). „Penitentul are încredere în
preot, tocmai pentru că simte în el răspunderea fată de Hristos pentru sufletul său, îl simte că-1
ascultă în numele lui Hristos şi cu o putere reală de ajutorare ce-i vine de la Hristos” (D.
Stăniloaie, Teologia  dogmatică Ortodoxă, voi. III, Bucureşti, 1978, pag. 131)

Violarea secretului mărturisirii constituie pentru duhovnic un delict greu şi descalificator,

care se pedepseşte cu depunerea din treaptă, după Regulamentul de procedură al instanţelor
disciplinare şi judecătoreşti al Bisericii Ortodoxe Române.

Bibliografie:

Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă,  Sibiu, 1996, pag. 275-287, cap.
XIX: Preotul în scaunul spovedaniei.

Pr. Nicodim Beleta, Condiţiile premergătoare secretului mărturisirii, în rev. Mitropolia

Banatului, 1986, nr. 5, pag. 22.
 Pr.drd. Stanică Palade, Dispoziţii canonice privitoare la spovedanie, secretul
spovedaniei, în rev. Studii Teologice, nr. 1-2, 2000, pag. 37.

6. Taina Sfântului Maslu

Taina Sfântului Maslu este ultima din şirul sfintelor Taine, dar nu cea mai puţin însemnată;
dimpotrivă, dacă lucrarea celorlalte sfinte taine premărgătoare vizează în primul rând sufletul – şi
prin el desigur, trupul credinciosului, Taina Sfântului Maslu este, cu deosebire, Taina rânduită de
Iisus Hristos pentru însănătoşirea trupului, dovadă şi aceasta, de câtă cinste se bucură trupul
omenesc în faţa lui Dumnezeu, Cel ce prin Fiul Său a luat trup omenesc. Este o taină Sfântă, nu
un simplu simbol. Rugăciunile cuprinse în slujba Maslului cer deodată vindecarea şi a
trupului şi a sufletului.
Din sfânta Evanghelie aflăm că Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după El şi toţi sfinţii
Apostoli, „scoteau mulţi demoni şi ungeau cu undelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau”. (Marcu
VI, 13). Uneori, în locul undelemnului se făcea „punerea mâinilor” fără a se exclude folosirea
undelemnului ca materie văzută.  Mărturia clasică a existenţei Tainei Sfântului Maslu
ca practică obişnuită în Biserica veacului apostolic rămâne aceea a Sfântului lacob, care n-ar fi
putut rândui o practică de proporţia celei amintite, fără să fi avut temei în cuvântul şi practica
Mântuitorului. Se ştie că Iisus a făcut începutul propovăduirii Evangheliei „‘învăţând în
sinagogile lor … şi  tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor”.  (Matei VI, 23).
Biserica a rânduit să se citească cuvintele Apostolului lacob, în  rânduirea Sfântului
Maslu: „De este cineva dintre voi bolnav …să cheme preoţii Bisericii să se roage pentru el,
ungându-l cu undelemn în numele  Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui (=va vindeca) pe
cel bolnav… şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui”.(lacob V,13-15). De observat că Apostolul
aşază vindecarea trupului alături de iertarea păcatelor. Trupul e întărit de energiile sufletului
care emană din Dumnezeu ca o putere. Curăţind sufletul de păcate, Harul Duhului Sfânt
întăreşte puterile fireşti ale trupului. (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.III, p.206). După înviere,
în misiunea dată Apostolilor Iisus a inclus şi vindecarea bolnavilor (Marcu XVI, 17-18).
Faptele Apostolilor cuprind numeroase vindecări făcute de sfinţii Apostoli, ba chiar şi prin
atingerea hainelor, a umbrei lor (F. Apostolilor V, 15), întotdeauna în numele lui Iisus Hristos.
În acest context, pastoraţia bolnavilor găseşte teren bogat pentru activitatea pastorală şi
misionară a preoţilor. Credem că ar trebui să facem mai mult în privinţa slujirii sfântului Maslu,
lămurind pe credincioşi asupra aşezării, a practicării acestei Taine de-a lungul istoriei Bisericii,
asupra efectelor ei vindecătoare. I-am feri, prin aceasta de a scăpa de falşii  vindecători sau
„purtătorii de har”, care amăgesc pe cei lesne crezători. Trebuie să arătăm că nici o vindecare,
dacă are loc, nu se face prin vrednicia sau meritul slujitorului (cu atât mai puţin a celor din afara
Bisericii) ci prin mila cea mare a lui Dumnezeu, care „«w voieşte moartea păcătosului
ci îndreptarea luf\  pentru iubirea nemărginită, a celui pe care îl invocăm numindu-
l „doctorul sufletelor şi a trupului”, Iisus Hristos.
 Preotul păstor de suflete trebuie să-şi pregătească credincioşii pentru  primirea harului
Sfântuli Maslu prin post şi rugăciune, după posibilităţile lor si ale celor care îi aduc la dînsul.
Fără a dispreţui ajutorul vindecător al ştiinţei medicale – despre care credem că e tot datul lui
Dumnezeu – prin Sfanţul Maslu întărim şi roângâiem sufletele, fapt care, la rândul
său, întăreşte trupul celui în suferinţă trupească sau sufletească. Să nu uităm însă niciodată să
spunem credincioşilor că nu noi vindecăm, căci Dumnezeu este cel ce vindecă, şi datoria
noastră, ca şi a lor, este numai rugăciunea curată şi stăruitoare, ca aceea a femeii cananience,
zicând:

„Cu untdelemnul îndurărilor tale, Stăpâne, mângâind pururea  sufletele împreună cu

trupurile oamenilor ţi păzind prin untdelemn pe credincioşi, miluieşte pe cei ce scapă la Tine”.

Bibliografie:

Spiridon Cândea, Taina Sfântului Maslu,  în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 9-10,

1964.
Bănescu M., Maslul de obşte, întrebări şi abateri, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 4-6,
1980.

XVI. Pastoraţia bolnavilor

Păstorul de suflete cu zel apostolesc ţine de cea mai sfântă şi sublimă îndatorire a sa
îngrijirea bolnavilor din parohia sa. Mila creştinească îl duce  pe preot nu numai pe terenul
celor sufleteşti ci şi pe terenul celor trupeşti. Fără a se substitui medicului, el trebuie să aibă
cunoştinţe de medicină generală, spre a putea ajuta în cadrul „primului ajutor” până la
sosirea medicului sau altor persoane de grad inferior. Din faptul că el se îngrijeşte în mod
deosebit de bolnavi lumea se poate convinge de zelul său paternal. Se poate întâmpla ca
bolnavul trebuie să fie pregătit pentru primirea sfintei împărtăşanii. Daca boala e periculoasă,
preotul pleacă imediat spre a putea împărtăşi pe bolnavul încă conştient, întârzierea sau
amânarea împărtăşirii bolnavului, în caz de deces, poate aduce preotului pe lângă  mustrarea
conştiinţei şi pedeapsa canonică. Dacă preotul nu-i chemat, el poate face apel la persoana
apropiată de familia bolnavului, care să intervină să-1 cheme, atrăgând tuturor atenţia asupra
păcatului de a fi lăsat pe bolnav să moară necuminecat. Dacă bolnavul nu s-ar lăsa
înduplecat la aceasta preotul va abandona orice încercare fără rost şi-1 va recomanda pe
bolnav, în rugăciuni fierbinţi, la paza lui Dumnezeu. Păstorul de suflete nu ajunge niciodată
în situaţia de a i se reproşa din acest punct de vedere.

Cercetarea bolnavilor propriu-zisă

 Preotul păstor de suflete numai atunci va şti să-1 trateze pe bolnav cum se cuvine dacă va
căuta să cunoască bine toate referinţele personale şi familiale ale bolnavului.

Mergând spre casa bolnavului, preotul e bine să fie în bună dispoziţie  sufletească, mai
ales înainte şi după împărtăşirea cu Sfintele Taine, să nu apară ca o vizită obişnuită, ci să-i fie
bolnavului de folos sufletesc. Se va strădui să-1 facă pe bolnav ca să se roage lui Dumnezeu,
să-i ajute să-şi poarte crucea suferinţelor până la sfârşit, îl va asigura că se roagă pentru el  la
Biserică şi mai ales la Sfânta Liturghie.
Cât priveşte spovedania, va căuta să-1 determine pe bolnav să facă o mărturisire
generală, mai ales dacă află că nu s-a spovedit de multă vreme sau niciodată, ajutându-1 în
acest scop prin întrebări bine chibzuite; să-1 facă atent că, poate, această spovedanie va fi
pentru el ultima. Dacă bolnavul împărtăşit cu Sfintele Taine trăieşte, preotul nu va înceta să-1
viziteze mai departe.
Pentru cei bolnavi care totdeauna au dus o viaţă cucernică, preotul are prilej să-i mângâie
şi să-i îmbărbăteze în suferinţe, să le spulbere îndoielile şi să-i pregătească cât mai bine
pentru ceasul morţii. Pentru acei bolnavi care prin viaţa lor n-au prea făcut cinste numelui
de creştin, preotul îi va sfătui să se roage lui Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor, aducându-i
pilde din Biblie, în care Iisus a iertat si a vindecat pe mulţi păcătoşi din iubirea  nesfârşită faţă
de ei.
Cercetarea celor ce bolesc timp îndelungat, trebuie să fie pentru preot datoria de a nu-i lăsa să
moară nespovediţi şi necuminecaţi. Teama, destul răspândită ca o superstiţie, că dacă se cuminecă
bolnavul moare mai repede, o poate risipi preotul aducând pilde cunoscute de toţi, despre bolnavi
ce au ajuns chiar în comă, şi-au revenit şi se află sănătoşi. Va stărui mult asupra adevărului că
Sfânta împărtăşanie, ca şi Sfântul Maslu, nu se dau spre moarte, ci spre viaţă şi vindecare: „fie că
murim fie că trăim” – suntem Domnului, dacă ne-am trăit viaţa cu El şi am împlinit poruncile Lui.
Deosebit de prudent trebuie să fie preotul, când este chemat la femei bolnave, ca nu cumva în
inima unuia sau altuia să prindă rădăcini pasiuni nepermise. De aceea, preotul să aibă o ţinută
serioasă şi să nu-şi permită intimităţi. Aceste vizite să le facă numai ziua şi pe cât posibil cu
uşa deschisă.
Pastoraţia bolnavilor este una dintre acele activităţi care pune la  încercare înţelepciunea
dar şi dragostea pentru mântuirea sufletelor ce i s-au încredinţat precum şi răsplata cea bună de la
Dumnezeu.

Bibliografie:

Velea A., Rolul preotului în asistenţa bolnavilor şi medicina socială, :v. B.O.R., nr. 11-
12,1941.
Petricâ V., Pastoraţia credincioşilor bolnavi, în rev. Mitropolia atului, nr. 9-12, 1976.
 XVII. Pastoraţia prin Sfintele Ierurgii

După Sfintele Taine, prilejul de pastoraţie colectivă, sfintele ierurgii, îndeosebi

înmormântările, reprezintă prilejuri potrivite pentru propovăduirea Cuvântuiui lui Dumnezeu în
rândurile credincioşilor prezenţi. La astfel de întâmplări, participă şi persoane din alte religii şi
etnii, încă de la Petru or se ştia că importanţa predicilor funebrale constă în faptul că „de  te
ori acum se adună mai multî oameni la Biserică decât se adună la căsătorii”. E păcat să se piardă
astfel de prilejuri cu jelanii pescuitoare de imi sau cu expuneri străine de conţinutul învăţăturii
creştine, întrebarea . este: „Cum trebuie să concepem predica funerală a zilelor noastre?”.
Se recomandă ca propovăduitorul să se ferească de a cădea în  predestinaţianism; să expună
dogma eshatologică prin pregătire teologică de precizie fie direct, fie insinuant, de la caz la caz.
Nouă creştinilor nu ni se cade să ne tânguim cu atât mai mult, nici să deznăjduim. Se
recomanda genul de meditaţie religioasă, să se facă portretul defunctului bazat pe note biografice
şi cristalizat prin caracterizare pozitivă. Laudele să fie cumpănite, ponegririle excluse. Familiei i
se recomandă păstrarea memoriei celui plecat. Ca formă, cuvântarea trebuie să fie un buchet prin
măiestria tehnicii omiletice, prin frumuseţea stilistică şi prin ţinuta ireproşabilă a autorului.

Unora li se pare că nu e necesar a se vorbi la fiecare înmormântare. Credem însă dimpotrivă,

că la orice înmormântare se cuvine să se vorbească căci fiecare credincios are dreptul la un cuvânt
de mângâiere „Nu se ştie, dealtfel de la care cuvântare ascultată un suflet va lua îndemn de a
se întoarce la Dumnezeu”.
Ca la orice predică, conţinutul predicii trebuie să se întemeieze pe „tezaurul revelaţional”,
recomandându-se dezvoltarea cu prioritate a temelor eshatologiei creştine. Se vor face referiri şi
la persoana decedatului subliniindu-se meritele, dar toate acestea le va prezenta ca un rezultat al
îndeplinirii datoriilor puse de Dumnezeu, ca pe un rezultat al sinergismului creştin – se vor face
referiri şi la cei îndoliaţi mângâindu-i cu nădejdea creştină. Se va referi şi la participanţi, ca
un memento mori,  fără a-i sili să se gândească mereu la moarte, ci ca la un eveniment pentru
care se cuvine să fim pregătiţi întotdeauna.
Dacă astfel de recomandări (ca şi cele cuprinse în manualele de omiletică) vor fi observate
s-ar putea evita unele cuvântări funebrale care se rezumă mai ales la preamărirea cu sau fără
temei a vieţii decedatului, la exploatarea durerii sufleteşti a celor îndoliaţi, de vânarea cu orice
preţ a lacrimilor. S-ar putea evita şi greşala unor propovăduitori care ţin cu orice preţ să-şi etaleze
cunoştinţele ştiinţifice etc. care ocupă loc nejustificat în unele cuvântări în dauna învăţăturilor de
credinţă creştină.

Predica creştină astfel concepută devine fereastră spre cer prin care privim viaţa veşnică pe
care o dorim răposatului. Nu spre groapă, ci spre cer să năzuim, să îndreptăm sufletele
credincioşilor. Viaţa decedatului nu poate fi decât material ilustrativ al cuvântului predicat aici
şi acum, nicidecum materia sau conţinutul propovăduirii. Să alcătuim predici funebrale în care
elementul ocazional, legat de persoana decedatului, să se afle într-o fericită îmbinare cu
adevărurile veşnice ale credinţei creştine cuprinse în elementele dogmei eshatologice ale vieţii
morale creştine. Textul biblic să fie astfel ales încât ideile acestuia să devină firul roşu al
expunerii în gen de meditaţie şi pe măsura posibilităţilor de la caz la caz, să se poată fi ilustrat
prin una sau mai multe din virtuţile decedatului binecunoscute şi corect apreciate. Sunt desigur
cazuri de înmormântare în care viaţa celui decedat se îmbie prea  puţin sau deloc la a fi
cercetată sau dală drept pildă. Aceasta nu trebuie să ne îndreptăţească a lipsi de la datoria de a
propovădui. Trebuie să subliniem mereu că în fiecare din noi Dumnezeu a aşezat un scop, un
gând, o intenţie. Felul în care am răspuns sau nu acestei intenţii divine îl va
judeca Dumnezeu. Pe cât este de adevărat că nu există nici o fiinţă omenească care să fie
numai lumină, tot pe atâta este de adevărat că şi în cea mai slabă fiinţă umană se poate bănui o
licărire de lumină.

Este potrivit să stăruim în unele cuvântări asupra

pericopelor Evangheliei şi Apostolului  din rânduiala prohodului, Evanghelia de la IoanV, 24-
30 ne vorbeşte despre cele două înţelesuri ale cuvintelor de viaţă şi moarte.  Moartea cea dintâi
este despărţirea sufletului de Dumnezeu prin patimi şi fărădelegi, iar învierea cea dintâi este
întoarcerea sufletului la Dumnezeu prin pocăinţă- Peste aceştia, moartea cea de-a doua,
despărţirea sufletului de trup, de care ne înfricoşăm, nu are nici o putere, ci îl trece pe om din
moarte în viaţă, din stricăciune la nestricăciune (Apocalipsa XX, 6). De asemenea se cuvine să
fie folosită şi tâlcuită cât mai des pericopa Apostolului care îndeamnă pe credincioşi să nu se
întristeze „ca cei care nu au nădejde”, ci ca unii care sunt încredinţaţi că „Dumnezeu pe cei
adormiţi întru Hristos aduce-i-va împreună cu El” (l Tesaloniceni 4-14). Predica noastră va
primi astfel un puternic accent hristocentric, prilej de instruire şi de zidire duhovniceasca ca şi
izvor de mângâiere creştinească pentru toţi.
E necesar să stăruim mai mult asupra ideilor pauline cu privire la unirea dintre
credincioşi cu Hristos prin mijlocirea Euharistiei, garanţie a învierii noastre (VIII, 11;
Corinteni VI, 14). Trebuie să-i încredinţăm pe credincioşii noştri că moartea nu este ultimul
cuvânt al vieţii,  ci numai o punte care ne trece de pe un plan al existenţei pe altul mai înalt (cf.
Coloseni III, 3-4). Este credinţa învierii din care se desprinde morala învierii. Sunt  desigur şi
alte teme şi învăţături creştineşti care pot fi abordate în predicile  la înmormântare, dar credem
că toate trebuie să conveargă spre adevărul cel mare al învierii şi vieţii veşnice.

Aprofundarea biblică şi patristică, astfel ca propovăduitorul s-o poată preda cu demnitate şi

competenţă, Hristos prezent în viaţă ca şi în moarte; mângâierea credincioşilor cu nădejdea
învierii şi a vieţii .veşnice – iată principiile pe care se cuvine să le aşezam la temelia
predicii, la înmormântări îndeosebi, dar şi cu alte prilejuri oferite cultului morţilor.
 Să arătăm că Dumnezeu prin Iisus Hristos ne-a făgăduit învierea şi viaţa veşnică, dar că
această înviere nu este numai spre fericire, ci şi pentru osândă {Daniel XII, 2) depinde de felul
cum ne-am trăit viaţa pământească împlinind poruncile lui Dumnezeu sau nesocotindu-le.
Cuvântarea funebră, mângâind pe cei întristaţi, să ne ajute să depăşim acest lucru şi să
ne îndemne să trăim – noi şi cei care ne ascultă – să trăim şi să şi ieşim din  lumea aceasta
când Dumnezeu ne va chema întru nădejdea învierii şi fericitei vieţi veşnice.

XVIII. Apostolatul laic

Între mijloacele care se oferă preotului păstor de suflete în lucrarea pastorală se situează
şi organizarea apostolatului laicilor, în virtutea preoţiei obşteşti, primită cu ocazia Sfântului
Botez şi a Mirungerii, creştinul devine un ostaş al lui Hristos. El primeşte dreptul dar şi
datoria de a se ruga, a se jertfi şi a învăţa pe oameni adevărurile credinţei creştine.  „Voi
(creştinii) sunteţi  o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor  pe
care Dumnezeu şi L-a câştigat ca să fie al Lui…”(l  Petru II, 9; Apocalipsa 1,6). Fără a
nesocoti preoţia sacramentală a preotului hirotonit, credincioşii, sub îndrumarea lui, aduc
jertfele lor la sfântul Altar, participă la Sfânta Liturghie şi la întreaga viaţă a Bisericii, dar
darurile şi jertfele lor le aduce preotul în numele lui Hristos, din încredinţarea arhiereului
legitim. Alături de aceasta învăţătură a Bisericii, care impune dogmatic fiecărui  credincios
exercitarea apostolatului creştin, există şi motive de ordin practic care reclama în chip imperios
funcţionarea acestui gen de misionarism. Este necesar un plus nou de viaţă religioasă şi un
plus de sforţări din partea tuturor creştinilor, pentru a face ca Biserica să-şi reia locul central
in viaţă şi creştinismul să devină sursa forţelor creatoare ale culturii omenirii.

Organizarea apostolatului laicilor, poate fi realizată ţinând cont de cele trei laturi ale
slujirii preoţeşti, după chipul slujirii Mântuitorului Iisus  Hristos. Misiunea Lui a fost
întreită, adică a avut trei laturi sau înfăţişări; una de învăţător  (profet), alta de arhiereu  (mare
preot) şi alta de împărat. Preotul este şi el un învăţător, propovăduind oamenilor
cuvântul Evangheliei (cateheza, predică). El sfinţeşte pe credincioşi prin rugăciunea  şi
oficlerea sfintelor slujbe. Tot el îndrumă sau călăuzeşte sufletele pe calea mântuirii.

a) Ca învăţător, preotul nu se poate mărgini la predica şi cateheza de  pe amvon. El poate

şi trebuie să adune pe credincioşi în şcoala de Duminică, în asociaţii religioase, cum
sunt Oastea Domnului, Frăţia Ortodoxă,  Altarul, Organizaţia Femeilor Ortodoxe  etc.
Şcoala de Duminică nu este o noutate ci o necesitate şi actuală şi permanentă. Lumea cere cu
necesitate, chiar dacă nu toţi, cunoştinţa despre cuvântul lui Dumnezeu, despre  rânduielile
bisericeşti, Sfintele Taine şi altele, însăşi Liturghia  catehumenilor este o şcoală în care
rugăciunea, cântarea şi învăţătura se împlineau în chip minunat. Faptul că azi nu avem
catehumeni, ci credincioşi botezaţi, dar lipsiţi de „abecedarul credinţei”, ne obligă să folosim
timpul prielnic din duminici după masă şi alte ocazii, pentru a iniţia pe credincioşi  în tainele
credinţei. Acolo unde preoţii vrednici au folosit timpul de duminică după masă, din
miercurile şi vinerile din posturi, din sărbători, au realizat acea imunitate faţă de amăgirile
prozelitite de tot felul. A menţine bisericile închise, mai ales în duminica după masă, a ne
mărgini Ia o Liturghie înainte de masă şi atâta tot, este o eroare care poate aduce multe  pierderi
de suflete.
b) în latura ştiinţifică, preotul poate şi este ajutat de credincioşii  râvnitori în
executarea sfintelor slujbe divine, prin cântări, prin rugăciunile  citite. Sfânta Liturghie, cu
simbolismul ei minunat, nu poate să-şi ajungă scopul mântuitor, cu un singur cântăreţ în strană
şi acela, de multe ori, un bătrân şi lipsit de calităţi muzicale. Este nevoie de organizarea
cântării obşteşti, ca toţi credicioşii să ia parte activă la slujbă şi să nu fie simpli  spectatori ca
la teatru. Preotul trebuie să se străduiască să atragă mai ales tineretul în cântarea răspunsurilor
la sfânta Liturghie, la slujirea sfintelor Taine şi Ierurgii.
c) In latura conducătoare, de îndrumare a credincioşilor, pentru  efectuarea lucrărilor
gospodăreşti, de adunare de fonduri pentru zidiri şi renovări a bisericii, a casei parohiale,
preotul are de asemenea datoria de a-i atrage pe credincioşi, a-i cointeresa la buna
gospodărie a bunurilor bisericeşti. In acest domeniu îndeosebi, este nevoie de oameni
cinstiţi, cu nume bun în parohie cu experienţa necesară.
Pentru ca succesul unei bune organizări a apostolatului mirenilor, este nevoie ca preotul
să fie ceea ce se cheamă un om inteligent, adică prezent şi pildă în toate acţiunile ce se
desfăşoară în biserică sub supravegherea şi coordonarea sa în calitate de conducător. Cel ce
vrea însă să conducă în biserică, trebuie să aibă conştiinţa aceasta că dreptul ce-1 râvneşte
de a conduce e mai mult o sarcină, pe care si-o ia spre servirea celorlalţi. De altfel, cu mici
excepţii, în Biserică toate drepturile au mai mult caracterul de obligaţiuni. Activitatea
pastorală misionară a preotului ajutat de laicii pe care se poate sprijini, se cere îmbunătăţită.
E nevoie de a „aprinde” mereu harul preoţiei, de un activism înţelept prin care să reuşească
să menţină unitatea credincioşilor, tot mai multă râvnă misionară. Pasivismul,  nepăsarea,
n-au ce căuta în Biserică. „Preotul de azi trebuie să fie prin  excelenţă un preot
misionar” (Episcop Vasile Coman, Cuvinte pentru suflet – Oradea, 1985 p.97). „Organizarea
apostolatului laic şi punerea lui în slujba păstoririi sufletelor este un lucru necesar şi bun, dacă
întruneşte condiţia de a avea întotdeauna duh supranatural, duh care vine de la Dumnezeu”,
dacă preotul este decis de a-şi împlini slujba la care a fost instituit, sfinţit şi  trimis, „în chip
deplin”; un astfel de apostolat laic este un mijloc puternic  prin care se lucrează şi se
promovează continuu realizarea împărăţiei lui Dumnezeu între oameni (Spiridon
Cândea, Apostolul laic,  Sibiu 1944, p.143).
O menţiune deosebită se cuvine să facem pentru Asociaţia religioasă ”Oastea Domnului”.
Această societate a reuşit, cu toate obstacolele şi suferinţele ce le-au pătimit adevăraţii ei membrii:
preoţi şi mireni, fără ca să se abată de la dogma Bisericii, să aducă un suflu nou de viaţă creştinească
în ţara şi Biserica strămoşească, realizări frumoase în toate domeniile vieţii obşteşti. Defetismul
unora dintre membrii ei, aplecarea lor spre neoprotestanism, se explică, pe de o parte, prin
tendinţa unora de a deveni „lideri” ai mişcării, prin lipsa lor de cunoştinţe teologice, dar trebuie s-
o recunoaştem – şi din pricina absenteismului de la datorie a unor fraţi preoţi, puţini la număr,
desigur. Cineva a spus – pe drept cuvânt – ca sectanţii de toate felurile au pătruns şi au câştigat
suflete, numai acolo de unde noi neam restrâns, lăsând loc amăgirilor de tot felul.
În fiecare parohie există creştini de cel puţin două feluri sau trei feluri: mai întâi numărul celor
care sunt creştini numai cu numele, care nici nu cercetează biserica; alţii care îşi onorează
datoriile materiale şi chiar cercetează biserica, .la Liturghie şi la alte servicii religioase şi atât. Sunt
însă un număr, poate mai mic, dintre credincioşi care doresc mai mult, să se roage, să caute şi să
citească cărţi bisericeşti. Pe aceştia din urmă se cuvine să-i adunăm, să-i formăm pentru ca să ne
ajute să influenţam şi pe cai nepăsători sau chiar vrăjmaşi ai credinţei creştine ortodoxe.
Aceasta este chemarea pe care o adresăm tinerelor generaţii de preoţi, studenţilor teologi, dar
şi laicilor bine credincioşi, creştini ortodocşi, dacă vrem ca suflarea Duhului Sfânt să adie şi
asupra ţării şi Bisericii noastre spre slava Bunului Dumnezeu şi spre mântuirea sufletelor noastre.
Bibliografie:
Moisiu Alexandru, Contribuţia preotului şi a credincioşilor la  realizarea acţiunilor
obşteşti, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 10-12, 1974.
Floca Ioan, Conduita patriotică şi cetăţenească a preotului, în rev. Mitropolia Banatului,
nr. 5-6, 1978.
Vlad Şofron, Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de problemele sociale, în rev. Studii
Teologice, nr. 3-4, 1954.

Bria Ion, Slujirea în teologia contemporană, în rev. Ortodoxia, nr. 2, 1971.

Plămădeală Antonie, Biserica slujitoare, Bucureşti, 1972.

Bibliografie selectivă

1. Justinian, Patriarhul României, Apostolat Social.

2. Antonie Plămădeală, Vocaţie şi misiune creştină în vremea noastră, Sibiu 1984.

3. Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare  , Bucureşti 1972.

4. Antonie Plămădeală, Preotul în biserică, în lume, acasă.  Sibiu1996.

5. Antonie Plămădeală,C«vinte duhovniceşti,  Sibiu 2000.

 6. Vasile Coman, Scrieri de teologie liturgică si pastorală,  Editura Episcopiei Ortodoxe
Române a Oradiei, Oradea 1983,

7. Vasile Coman, Hristos în familie. Braşov 1945.

8. Pr. Dr. V. Coman, Viaţa parohiei,  în rev. „Mitropolia Ardealului”, an 1958, nr. 1-2.

9. Pr. Dr. V. Coman, Echilibrul sufletesc al preotului,  în rev. „Mitropolia Banatului”,

an 1958, nr. 1-3.

10. Prof. Pr. P. Vintilescu, Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor. Capitole

de Teologie Pastorală indirectă, Bucureşti, 1934.

11. Prof. Pr. P. Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia,  Bucureşti, 1937. (vezi Ed. a II-a,

Alba- Mia, 1995).

12. Prof. Pr. P. Vintilescu, Spovedania prilej de pastoraţie individuală, în rev. „Studii

Teologice”, 1949, 9-10.

13. Pr. Prof. Ene Branişte, Curs de Teologie Pastorală  (în manuscris).

14. Pr. Prof. Ene Branişte, Câteva dintre virtuţile necesare preotului  ca păstor si om,  în
rev. „Glasul Bisericii”, (Luc.) an 1955, nr. 8-9, p.473- 483.

15.Pr. Prof. Ene Branişte, Vocaţia pentru preoţie,  în rev. „Ortodoxia” nr. 2, 1979.

16. Prof. T. M. Popescu, Sfinţii Trei Ierarhi în slujba Bisericii,  în rev. „Bis. Ort.

Rom.”, 1952, 1-3.

17. Prof. T. M. Popescu, Cler şi popor în primele trei secole,  în rev., „Studii Teol.”, an

1949, nr. 9-10, p.713-738.

18.Prof. T. M. Popescu, Ideal şi realităţi, în rev. „Raze de lumină”, an 1933, nr. l, p.3-8.

19. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică. Galaţi 1996.

20. Episcop Antirn (Angelescu) al Buzăului, Metoda în pastoraţie, în rev. Glasul Bisericii,

an 1956, nr. 12.
21. Pr, prof. Dumitru M, Colotelo, Predica preotului de curând  hirotonit la
instalarea sa în parohie,  în „îndrumător Bisericesc”, Cluj – Napoca, 1982, pag. 140.
 22. Ion Bria, Destinul ortodoxiei, Ed. Inst. Biblic şi de Mis. al B.O.R., Bucureşti 1989.
23. Ion Buga, Pastorala, încercări de psihologie pimenică, Bucureşti 1992. (vezi Ed.a II-
a, Bucureşti 2002).
24. Timiadis Emilianos, Preot, parohie, înnoire. Noţiuni şi orientări pentru teologia şi
practica pastorala,  Traducere de Paul Brusanowski, Ed. Sofia, Bucureşti 2001.
25. Diac. Prof. O. Bucevschi, Purtarea morală a preotului,  în rev., „Mitropolia
Olteniei”, 1955, p.5-6.
26. Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie,  trad. Rom. De Pr. Dr. D. Fecioru, în rev. „Bis.
Ort. Rorn.”, an 1957, nr. 10-11, p.928-1011.
27. Sf. Grigorie de Nazianz, Despre preoţie,  (Cuvânt apologetic despre fugă), trad.
rom., de acelaşi, în aceeaşi rev,, an 1968, nr. 1-2, p.127-164.
28. Card. Dubois, Practique  du  zele  ecclesiastique,  în Oeuvres Completes, t.IV, Paris,
1903.

29. V. Lithard, Precis de Theologie Pastorale, Paris, 1930.

30. Pr. Prof. Gr. Marcu, Sfântul Apostol Pavel despre personalitatea  religios-morală a

păstorului de suflete,  în rev. „Studii Teologice”, an 1955, nr, 3-4, p.197-216.

31. Pr. Dr. V. Coman, Echilibrul sufletesc al preotului,  în rev. „Mitropolia

Banatului”, an 1958, nr. 1-3.

32. Pr. Prof. Spiridon Cândea, Sfântul Ioan Gură de Aur ca păstor de suflete, în rev.
„Bis.Ort.Rorn”, an 1957, nr. 10,
33. Pr. Victor N. Popescu, Sufletul preotului în lupta cu ispitele,  Bucureşti, 1943.
34. Convorbiri asupra legăturilor Bisericii cu credincioşii pe
baza  Molitfetnicului.  –  Studii din domeniul Teologiei Pastorale. Prelucrarea din limba
franceză de I.I. Beleuţă, Sibiu, 1922.

35. Pr. Prof. P. Rezuş, Experienţă şi măiestrie pastorală,  art. în rev. „Mitropolia

Olteniei”, an 1966, nr. 1-3, p.3-8.

36. Pr. Prof. P. Rezuş, Teologia Ortodoxă contemporană, Timişoara, 1989.

37. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană,  Presa Universitară

Clujeană, Cluj – Napoca 2002.

38. Pr. lect. Dr. Vasile Gordon, Elaborarea şi prezentarea predicii,  între teorie şi

practică,  în rev. „Ortodoxia”, nr. 3-4, 2001.
 39.Pr. Gh. I. Ghia, Tactul preotului,  art. în rev. „Renaşterea”, (Craiova), an XII, nr.
10 (oct. 1933), p.342-346.

[*] Parohia = cea mai mică unitate administrativă; comunitate

religioasă creştină condusă de un paroh; enorie – din ngr.
enoria; în latină – parochia, vezi Dicţionarul Explicativ al Limbii
Române, pag. 300 şi 655.

[†] Termenul παροικια înseamnă a locui împreună, a fi laolaltă, a fi în acelaşi loc. In istorie

termenul acesta a fost utilizat pentru prima dată de către evreii din diaspora. Prin acest cuvânt se
desemnau comunităţile evreieşti, răspândite în lumea întreagă. De la evrei termenul a trecut la
elini şi prin acest cuvânt se arăta comunitatea creştină dintr-un oraş oarecare.

* Dr. Petru Vintilescu, Parohia ca teren de dezvoltare a

spiritualităţii creştine,  Bucureşti 1937, p.4

* Epitrop = administrator al unui bun, în special al averii unei

Biserici; din ngr. epitropos, DEX, pag. 303.

* Tact = facultatea de a judeca o situaţie dificilă rapid şi cu

fineţe, care determină o comportare corectă, delicată şi
adecvată; totalitatea mijloacelor întrebuinţate pentru a
izbuti într-o acţiune (vezi DEX, pag. 935)