Curs Pastorala
Curs Pastorala
Curs Pastorala
2009
PASTORALA SPECIALA
PAROHIA
I. Parohia teren de activitate pastorală a preotului
Lucrarea pastorală a preotului se desfăşoară în general în cadrul parohiei. Parohia este
deci terenul, este ogorul material şi spiritual al activităţii pastorale a preotului. De aceea,
suntem datori să încercăm a cunoaşte mai temeinic noţiunea, sensul şi importanţa parohiei.
l. Termenul parohie[*] a pătruns în limba română din limba elină. Prin acest termen s-a
înţeles, la începutul creştinismului, prima comunitate creştină dintr-un oraş, sau totalitatea
creştinilor dintr-un oraş sau sat, care, după cuvântul Sfintei Scripturi, „neavând cetate
stătătoare aici, căutau pe cea care va să fie” (Evrei XIII, 14) şi se socoteau ca unii care
locuiesc împreună, ca unii care au acelaşi fel de trai şi aceleaşi preocupări în „vremelnicia
acestei vieţi” (I Petru I, 17), ca unii care sunt „străini şi rătăcitori” în această lume (I Petru II,
11).
Fiindcă în fruntea unei astfel de comunităţi creştine era, la început câte un episcop, s-a
atribuit adeseori numirea de parohie şi eparhiei.
Mai târziu şi anume prin veacul al V-lea, şi mai ales în veacul al VI-lea, prin cuvântul
parohie s-a înţeles societatea creştinilor dintr-o anumită circumscripţie bisericească din oraşe sau
sate mai mari.
O asemenea circumscripţie era totdeauna determinată precis de anumite graniţe,
era o unitate bisericească bine fixată din punct de vedere geografic şi era condusă de un preot.
Când creştinismul a început să se răspândească şi să se organizeze şi la sate, s-a
întrebuinţat pe lângă termenul de parohie şi acela de enorie[†].
Acest cuvânt provine din limba elină şi înseamnă comunitate creştină situată la ţară.
b) Cu toate acestea, preotul nu este parohia, el este numai capul văzut, conducătorul
parohiei. Parohia este însă un organism întreg, un corp alcătuit din cap, trunchi şi membre,
este o comunitate alcătuită din mai mulţi oameni. Dacă preotul este capul parohiei,
membrele parohiei sunt credincioşii, Sfântul Apostol Pavel defineşte Biserica, şi deci într-o
anumită măsură şi parohia, drept „Trupul lui Hristos”. Un trup suntem noi cei mulţi, pentru că toţi
ne împărtăşim dintr-o pâine. (I Cor. XII, 2). Toţi laolaltă, adică cler şi popor, alcătuim trupul lui
Hristos, iar „fiecare în parte sunteţi mădulare „, membre ale aceluiaşi trup (I Cor. XII, 27), pentru
că „trupul nu este alcătuit dintr-un singur membru, ci din mai multe” (I Cor. XII, 14). Între
aceste membre trebuie să fie un raport de colaborare desăvârşită, trebuie să fie o armonie
perfectă de funcţiuni. Aşa precum în circuitul vieţii şi în buna funcţionare a organismului fizic
trebuie ca fiecare parte a corpului să-şi îndeplinească funcţia ei, rolul ei special; tot astfel şi în
parohie, fiecare membru, fiecare credincios e dator să-şi îndeplinească îndatoririle lui. Dacă unele
părţi, unele organe sau membre ale corpului omenesc nu funcţionează deloc, sau funcţionează
anormal, atunci întreg organismul se resimte, întreg corpul este bolnav. La fel şi în Biserică
şi în parohie, dacă nu există colaborare între cler şi popor, sau dacă anumiţi credincioşi nu-şi
îndeplinesc îndatoririle lor în cadrul parohiei, atunci se împiedică bunul mers al enoriei întregi, se
deranjează funcţia normală a întregului organism, se îmbolnăveşte întreaga comunitate.
Sfintele slujbe nu se săvârşesc atât de mult pentru preot cât mai ales pentru credincioşi. Ei
au rolul lor bine precizat în cadrul cultului divin creştin, acela de a fi prezenţi, de a-şi aduce
obolul, darul cel atât de necesar altarului, de a cânta şi a da răspunsurile liturgice, de a primi
învăţătura creştină şi de a se împărtăşi cu sfintele taine. Deci prezenţa şi
activitatea credincioşilor în cadrul cultului divin este o datorie şi o necesitate esenţială. Numai
parohia aceea duce o viaţă normală ai cărei membri sunt conştienţi şi îşi îndeplinesc aceste
îndatoriri.
b) O altă obligaţie a fiecărui credincios este aceea de a asculta de conducătorul lui
sufletesc şi de a colabora cu el la toate lucrările din parohie.
Fiecare credincios trebuie să aibă interes şi dragoste şi să dea concurs nelimitat preotului,
atât pe plan material cât şi pe plan spiritual, la munca pe care preotul o desfăşoară pentru binele
şi progresul parohiei. La construirea şi renovarea bisericii, a caselor parohiale şi a altor lăcaşuri
de interes creştin şi bisericesc, la procurarea de obiecte, veşminte şi alte lucruri pe
seama bisericii, la înfiinţarea şi aranjarea bibliotecii parohiale, la aranjarea şi înfrumuseţarea
cimitirului, la ajutorarea celor lipsiţi, etc. sunt lucrări unde credincioşii pot şi au datoria să ajute pe
preotul lor. „Creştinul trebuie să fie ceva mai mult decât material pasiv în mâinile preotului, el
trebuie să fie colaborator care cu mâini proprii ajută clerului la conducerea parohiei,
el trebuie să îndeplinească toate acele lucrări care cad în sarcina lui de parohian. „
Bibliografie:
II. Cunoaşterea parohiei
Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l facă preotul după instalarea sa în parohie este să-şi
cunoască parohia.
1. Necesitatea cunoaşterii parohiei.
Precum am văzut, parohia este spaţiul geografic şi social de activitate al preotului. În orice
parohie sunt situaţii generale, comune tuturor parohiilor, dar şi situaţii speciale, locale. Ca
orice colectivitate socială, fiecare parohie are individualitatea ei proprie, nu numai din punct de
vedere al aşezării şi al configuraţiei geografice, al numărului credincioşilor, al condiţiilor
lor de trai, al situaţiei materiale, economice, ş.a.m.d., ci şi din punct de vedere al vieţii
sufleteşti şi religioase a credincioşilor, în aceeaşi eparhie sunt mai multe parohii apropiate din
punct de vedere al distanţelor de reşedinţa episcopiei, dar foarte deosebite între ele ca nivel
de viaţă religios – morală. Aşezarea şi configuraţia geografică, apropierea sau depărtarea de
oraş, componenţa umană a parohiei, firea şi îndeletnicirile enoriaşilor, situaţiile lor materiale
de viaţă şi muncă, tradiţiile şi obiceiurile locale, activitatea şi influenţa – pozitivă sau negativă –
a înaintaşilor noştri în conducerea sau păstorirea parohiei şi diferiţi alţi factori imprimă
fiecărei parohii un anumit nivel şi stil specific de viaţă religioasă, deosebit de al credincioşilor
din alte parohii.
Într-un fel se desfăşoară trăirea religioasă în parohiile din oraş, în alt fel în parohiile
rurale; cu o anumită mentalitate are de-a face păstorul de suflete în parohiile din mediul urban
şi cu altă mentalitate în parohiile rurale; viaţa religioasă într-o parohie unde a activat o viaţă
întreagă un preot vrednic este bine conturată faţă de o parohie unde aproape în fiecare an s-
au schimbat preoţii.
Viaţa şi configuraţia parohiei trebuie cunoscută nu numai din punct de vedere religios-
moral, ci sub înfăţişările sau laturile ei de manifestare: culturală, material-economică, social-
politică, etc.
Pr. Dr. Vasile Coman, Viaţa parohiei, în Mitropolia Ardealului, nr. 1-2, 1958, pag. 122-126.
a) În primul rând de la predecesorul nostru din parohie, fie că e transferat în altă
parohie, fie că e scos la pensie şi rămâne în localitate. Acesta e cel mai în măsură să ne dea
cele mai bune informaţii despre parohie, ca unul care e cunoştinţă de cauză. În cazul că
predecesorul nostru a decedat, astfel de informaţii le putem lua, în parte, de la membrii
familiei lui. În parohiile cu mai mulţi preoţi, primele informaţii le vom primi de la confraţii care
păstoresc mai dinainte acolo.
b) Protopopul locului, cu care preotul nou numit e dator să ia legătura îndată după numire,
este de asemenea în măsură să ne furnizeze unele date oficiale despre parohia noastră, mai ales din
punct de vedere administrativ şi statistic (numărul enoriaşilor după statisticile oficiale, situaţia
materială, organele reprezentative ale parohiei, starea bisericii, eventualele infiltraţii sectare şi
altele);
c) Preoţii din parohiile învecinate, în lipsă de alte surse, ne pot da primele informaţii
despre starea parohiei respective;
În parohie, preotul nou numit se va prezenta atunci la organele de conducere locale, care
trebuie să fie puse în cunoştinţă despre numirea sa. Va lua apoi îndată legătura cu ceilalţi
slujitori ai bisericii din localitate (preoţi şi cântăreţi, dacă sunt) şi cu organele reprezentative
ale parohiei, adică cu epitropul sau cu membrii consiliului parohial. Aceştia îl vor pune la curent
cu situaţia momentană a parohiei, cu nevoile cele mai urgente ale bisericii, sau cu alte probleme de
activitate ale vieţii religioase din localitate, împreună cu ei va reflecta la măsurile necesare pentru
amenajarea locuinţei preotului şi se vor stabili totodată data, programul şi cele necesare
în vederea instalării preotului în parohie.
Dată fiind importanţa primelor impresii pe care ni le facem despre cineva, sau pe care le
lăsăm altora despre noi înşine, viitorul preot trebuie să se preocupe foarte mult de impresia pe care
o va face în parohie cu ajutorul acestui prim contact cu viitori săi păstoriţi. Impresia, bună sau rea,
plăcută sau neplăcută, pe care o facem cu acest prilej, va fi decisivă pentru asigurarea
succesului nostru în activitatea pastorală. De aceea, întreaga noastră înfăţişare, ţinuta în această
ocazie trebuie să fie în aşa fel încât să lase celor ce ne cunosc o impresie plăcută şi să le
transmită de la prima vedere, dragostea şi respectul. Aceştia vor descrie apoi pe viitorul lor
preot în lumina în care l-au văzut ei înşişi, celor care nu l-au văzut încă, pregătind astfel atmosfera
generală – favorabilă sau defavorabilă – în care va fi întâmpinat şi primit preotul la instalarea
sa. Iată de ce, cu ajutorul primei vizite de recunoaştere în parohie, viitorul preot e obligat să se
comporte ca un adevărat trimis şi slujitor al Domnului, plin de tact şi înţelepciune, de bunătate
şi de râvnă pentru Casa Domnului, chiar dacă încă nu e hirotonit, în tot ceea ce face şi spune
atunci, el se va arăta animat şi pătruns de dorinţa sinceră de a lucra pentru interesele superioare ale
Bisericii.
În sfârşit, preotul poate folosi pentru cunoaşterea enoriaşilor săi orice întâlniri incidentale,
ocazii neprevăzute şi orice formă de relaţii sociale sau cetăţeneşti, în care el poate veni în legătură
şi sta de vorbă cu ei (ca de exemplu: legăturile de rudenie sau de prietenie, vizite de curtoazie
la aniversări şi onomastici familiare, participarea la manifestările cu caracter obştesc sau cetătenesc-
social: serbări, alegeri, şedinţe etc.).
4) Preotul poate recurge la cercetarea propriu-zisă a parohiei, în scopul cunoaşterii ei mai
rapide şi mai depline. Pentru aceasta el va utiliza vizitele pastorale, fie sistematic, adică făcute
după un plan sau program dinainte stabilit, fie întâmplătoare sau ocazionale. Astfel, îndată
după instalarea în parohie, în calitatea lui de păstor de suflete, este chiar dator să facă mai întâi
unele vizite de rigoare sau de prezentare, persoanelor mai importante din parohie şi localitate, cu
care e obligat, prin însăşi situaţia lui, să ia îndată legătura, ca de exemplu: ceilalţi preoţi (dacă sunt),
învăţătorii şi profesorii din localitate, intelectualii, cântăreţul şi consilierii (epitropul) bisericii,
organele reprezentative ale puterii de stat locale.
În calitatea lui de nou păstor, este bine să facă o vizită generală în parohie, intrând în casa
fiecărui credincios şi ducând pentru prima oară binecuvântarea, salutul şi cuvântul său de
îndrumător sufletesc, în căminele enoriaşilor. Prima vizită cu caracter sacerdotal o realizează noul
preot la Bobotează, când va fi îmbrăcat cu Epitrahilul şi Sfânta Cruce, moment în care va
binecuvânta casele enoriaşilor cu Aghiazmă Mare.
Vizitarea caselor cu acest prilej se va face, în decurs de mai multe zile, după un plan sau
program dinainte stabilit şi anunţat în biserică, pentru ca fiecare familie să ştie în ce zi sau în ce
moment din zi (aproximativ) va fi vizitată. Se vor alege de preferinţă momentele din zi când toţi
sau cea mai mare parte din membrii familiei pot fi găsiţi acasă, evitându-se situaţiile când
prezenţa preotului ar putea deranja sau jena pe cei ai casei (ca de exemplu în timpul meselor,
dimineaţa sau seara prea târziu, etc.). Vor fi excluse din preocupările preotului orice intenţie de
câştig bănesc cu acest prilej. Credincioşii vor fi preveniţi din vreme că nu sunt obligaţi ia nici
un fel de plată sau renumeraţie pentru osteneala preotului. Se va fixa pentru fiecare zi un anumit
grup de case, pentru ca preotul să aibă timpul necesar de a le vedea pe toate, rară grabă, în fiecare
casă, după obişnuita stropire şi binecuvântare, preotul va zăbovi cel puţin 10-12 minute, aducând
celor de faţă salutul lui de bun-găsit, stând de vorbă cu ei, căutând să-i cunoască pe fiecare în
parte, să le asculte cu atenţie şi răbdare destăinuirile, să se informeze asupra vieţii lor religioase,
ş.a.rn.d.. O atenţie deosebită se va da mai ales copiilor, mamelor, bătrânilor şi bolnavilor. De dorit
este ca preotul să poată avea la el atunci: iconiţe, cruciuliţe, cărţi de rugăciune şi de pietate, etc., pe
care să le împartă gratuit.
Astfel de vizite generale sau parţiale ale parohiei poate întreprinde preotul şi cu alte ocazii,
fără caracter ritual (sacerdotal), pentru pregătirea enoriaşilor în vederea unei acţiuni importante pe
care el vrea s-o întreprindă în parohie, ca de exemplu strângerea de fonduri pentru reparaţia
sau înzestrarea bisericii, mobilizarea enoriaşilor pentru lucrări de interes obştesc etc.
5) În sfârşit, cunoaşterea parohiei poate fi făcută treptat, în cursul activităţii pastorale, cu
ajutorul registrelor parohiale şi Afişelor parohiale individuale. Conform articolului 48, alin. f.
din actualul Statut pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, între alte
obligaţii ale preotului paroh figurează şi aceea de a ţine la cancelaria parohială un registru al
tuturor membrilor parohiei, în care se vor nota: numele şi prenumele, ocupaţia, data naşterii, a
botezului, a cununiei, a morţii, a venirii în parohie (pentru cei nou veniţi) sau a eventualei mutări
în altă parohie (în cazul plecării sau a modificării teritoriale a parohiei), etc.
Pe lângă aceasta preotul va putea folosi şi completa câte o fişă individuală pentru fiecare
din enoriaşii săi, în care va nota orice fel de date menite să ajute nu numai la identificarea civilă
a persoanei respective (situaţia familiară, membrii familiei, ocupaţia fiecăruia, etc.), ci şi
la conturarea chipului său sufletesc şi religios-moral, frecvenţa la biserică, etc. E de la sine
înţeles că, pe când registrele parohiale au un caracter oficial şi public, ele putând fi puse la
dispoziţia oricărui organ de control, fişele individuale au un caracter neoficial şi mai intim, stând
la dispoziţia şi în ajutorul exclusiv al preotului, ca un auxiliar în activitatea lui pastorală şi mai ales
la duhovnicie.
Bibliografie:
Mihălţan Ioan, Metode şi mijloace pastorale pentru întărirea credincioşilor în dreapta
credinţă, în revista Mitropolia Banatului, nr. 9-10, 1983.
Având în vedere că, adeseori, prima impresie pe care o face candidatul, atunci când se
prezintă în parohie, este hotărâtoare atât pentru şansele de a ocupa parohia, cât şi pentru influenţa
pe care candidatul o poate exercita asupra credincioşiilor, dăm în cele ce urmează o serie de
povăţuiri practice, referitoare la felul cum să procedeze candidatul înainte de a ajunge să ocupe
parohia.
Dacă e preot sau diacon, candidatul va sluji la biserică şi va predica. Dacă e nehirotonit, va
cânta în strana cântăreţilor şi va predica.
După terminarea serviciului divin, va ruga pe credincioşi ca – după împrejurările şi
posibilităţile locale – să mai rămână un timp oarecare în biserică, sau să se întâlnească la o oră
anumită într-o altă sală, spre a le arăta motivele care l-au determinat să vină la ei. Cu această
ocazie, candidatul îşi va face prezentarea. Va arăta de unde este, cine este, ce anume a realizat
în viaţă pe plan cultural, religios, bisericesc, naţional, economic etc. Va arăta mai ales motivele
de ordin personal, care îl determină să dorească a deveni părintele şi conducătorul lor sufletesc.
Aici, accentul principal trebuie pus totdeauna pe dragostea sinceră şi curată faţă de Biserică.
Tot atât de condamnabilă este şi atitudinea acelor tineri candidaţi care acceptă combinaţii de
căsătorie, adeseori umilitoare, numai şi numai să obţină parohia. Fiecare candidat la preoţie
trebuie să ştie că parohia nu poate fi o zestre pentru căsătoria fetelor şi că o asemenea situaţie
degradează deopotrivă atât pe candidat cât şi pe fecioară şi pe părinţii care recurg la asemenea
mijloace pentru a-şi căsători fetele.
Va mulţumi şi preotului care a administrat până în clipa aceea parohia şi a purtat grijă de sufletele
credincioşilor.
Dacă mai sunt şi alte persoane, care au contribuit la bunul mers al parohiei, sau la fastul zilei,
nu le va uita nici pe acestea.
Urmează apoi, la cancelaria parohiei preluarea inventarului şi întocmirea procesului verbal
de predare şi primire.
Bibliografie:
Arhim. Varahil Jitaru, Păstorul şi turma, în Îndrumător Pastoral IV, Alba Iulia, 1982, pag.
109.
Instalarea în parohie e un moment solemn şi memorabil în viaţa preotului, mai ales dacă e
vorba de un începător în preoţie, iar nu de un preot care se transferă. E cea dintâi prezentare
oficială sau recomandare a preotului în faţa întregii sale enorii sau măcar a unei părţi din ea; din
punct de vedere administrativ, de la data instalării decurg toate drepturile şi toate datoriile
preotului în parohie. Totodată instalarea unui preot nou constituie un eveniment de seamă în viaţa
religioasă a unei enorii. De aceea, ea trebuie pregătită din vreme şi organizată în toate
amănuntele ei, pentru a i se imprima solemnitatea şi importanţa cuvenită. De felul cum se
prezintă preotul pentru prima dată în faţa enoriaşilor săi şi impresiile pe care le lasă cu acest
prilej, vor determina într-o bună măsură atmosfera care se creează în jurul preotului nou venit în
parohie.
Instalarea preotului se face după hirotonie, de către reprezentantul episcopului, care e de regulă
protopopul locului, uneori un consilier sau un delegat al acestuia. De aceea, primul lucru pe care
trebuie să-1 facă preotul e să ia legătură cu protopopul de care aparţine, cu care va stabili, de
comun acord data, programul şi toate amănuntele modului în care se va desfăşura instalarea. Acest
eveniment se pune în aplicare prin înţelegere cu organele reprezentative ale parohiei: prim
epitropul, cântăreţul şi consilierii, iar dacă e cazul, cu cele ale Primăriei locale şi se vor lua toate
măsurile practice pentru buna pregătire a instalării: curăţenia bisericii, procurarea
celor necesare pentru slujbă, pregătirea agapei tradiţionale, mobilizarea parohienilor pentru
asigurarea participării lor la slujbă în număr cât mai mare, pregătirea predicii ocazionale etc.
Dimineţa se face slujbă solemnă, într-un cadru cât mai festiv, şi dacă e posibil, cu un sobor de
preoţi. După slujbă, urmează cuvântul protopopului (sau al delegatului episcopului, dacă e altul
decât protopopul); acesta citeşte actul de numire semnat de episcop, prezintă pe noul preot şi îi
înmânează cheile bisericii, Crucea şi Sfânta Evanghelie, ca simboluri văzute ale misiunii
preoţeşti şi ale jurisdicţiei parohiale, apoi urează noului preot succes în activitatea pastorală,
dându-i şi îndrumările sau sfaturile de rigoare.
Bibliografie :
Alături de o asemenea vocaţie, cântăreţul bisericesc este omul care are cea mai bună
pregătire în materie de cunoştinţe şi trăire religioasă.
În şcoala de cântăreţi bisericeşti el a studiat şi a aprofundat mai mult decât ceilalţi
credincioşi din parohie anumite aspecte şi anumite probleme religioase, în acelaşi timp, în cadrul
şcolii a fost supus unor exerciţii duhovniceşti, ca de exemplu: participarea la toate slujbele
bisericeşti, mărturisirea păcatelor, împărtăşirea cu sfintele taine etc.
Prin funcţia lui, cântăreţul bisericesc este în contact direct cu cărţile cultului divin ortodox,
din care citeşte rugăciuni, pericope biblice, psalmi şi cântă diferite cântări religioase.
În acelaşi timp cântăreţul bisericesc este în Biserica ortodoxă, colaboratorul cel mai
apropiat şi cel mai constant al preotului în parohie. Aproape nici o slujbă dumnezeiască nu se
poate face în biserică şi în casele credincioşilor fără cântăreţ. El însoţeşte aproape pretutindeni pe
preot şi are posibilitatea să observe şi să cunoască stări sufleteşti, nevoi şi probleme, pe care
ceilalţi credincioşi din parohie adeseori nici nu le pot bănui.
Toate aceste lucruri fac şi ajută ca fiecare cântăreţ bisericesc să fie în parohie omul cel mai
pregătit, cel mai chemat şi cel mai îndatorat să dea ajutor preotului în misiunea lui pastorală.
Faptul acesta trebuie să fie bine cunoscut fiecărui preot încă de la primii paşi pe care îi face în
parohie. El trebuie să ştie, să-şi facă din cântăreţul bisericii omul său cel mai devotat, omul cel
mai interesat în problemele de vestire şi de trăire a creştinismului, omul care se identifică întru
toate cu preotul său, pentru buna conducere pastorală a parohiei şi pentru progresul religios moral
al tuturor enoriaşilor.
Cântăreţul bisericesc poate să dea mult ajutor preotului în lucrarea sa pastorală, dar nu
trebuie uitat faptul că în aceeaşi măsură cântăreţul bisericesc poate face mult rău şi poate creea
probleme şi aspecte negative în viaţa, pastorală. Nici unul din credincioşii parohiei nu cunoaşte
atâtea amănunte, atâtea cazuri şi atâtea imagini din viaţa şi activitatea preotului şi a familiei lui cât
cântăreţul bisericesc. De aceea, dacă se întrerupe buna colaborare dintre preot şi cântăreţ, dacă în
locul dragostei creştineşti se sălăşluieşte invidia, supărarea sau nemulţumirea, atunci cântăreţul
bisericesc devine, conştient sau inconştient, o piedică în activitatea preotului în parohie.
Este o datorie pastorală importantă ca preotul să evite, prin o lucrare conştientă şi
sistematică, asemenea situaţii şi să facă din cântăreţul bisericesc colaboratorul său cel mai bun
şi mai devotat.
1. Consiliul parohial
Fiecare parohie are un Consiliu parohial, ales de către Adunarea parohială. Consiliul se
compune dintr-un număr de 7, 9 sau 12 membri, după cum parohia are 1.500, 2.500 sau peste
2.500 de suflete.
In consiliul parohial se aleg acei credincioşi, care prin viaţa lor şi prin jertfa lor pentru
Biserică şi pentru aşezămintele ei au dat dovadă de tnare interes şi dragoste pentru ea. Este vorba,
deci, de oameni credincioşi, de oameni pricepuţi şi devotaţi până la jertfa pentru biserică şi pentru
interesele ei. Aceşti oameni sunt datori şi chiar obligaţi formal de Statut şi Regulament să se ocupe
de o serie întreagă de probleme care privesc bunul mers al parohiei. Urmează că aceşti oameni să
fie cei mai apropiaţi colaboratori ai preotului. Membrii consiliului parohial sunt organele de
conducere ale parohiei, cu care preotul se consultă ori de câte ori este vorba de a întreprinde
lucrări mai importante în parohie. Aceştia sunt oamenii care susţin din toate puterile lor întreaga
lucrare a preotului în parohie. Ei pot fi implicaţi până la împlinirea rolului de adevăraţi apostoli
laici în activitatea pastorală din parohie.
Membrii Consiliului parohial sunt pentru fiecare preot ajutoare importante, oameni care
sunt totdeauna gata să susţină toate iniţiativele şi lucrările preotului, făcute pentru binele parohiei şi
pentru desăvârşirea vieţii religioase morale a enoriaşilor.
Utilizarea acestor puteri, a acestor ajutoare, este totdeauna în funcţie directa de
înţelepciunea, de tactul şi de destoinicia preotului. Preotul are convingerea că el singur nu poate
să facă totul în parohie şi îşi dă seama de preţiosul ajutor pe care îl are de la membrii Consiliului
parohial şi mai ales dacă învaţă, dacă pregăteşte pe oameni asupra modului cum să-1
ajute, atunci preotul nu mai este singur în misiunea sa.
Epitropul
Dintre membrii aleşi ai consiliului parohial se deleagă una, două sau trei persoane, spre a
îndeplini sarcinile de epitrop* (curator). După cum se ştie, epitropul este administratorul averii
parohiale, sub controlul preotului. Reiese de aici că epitropul este persoana care, prin funcţia pe
care o îndeplineşte, este în contact neîntrerupt atât cu preotul cît şi cu’credincioşii din parohie. De
la preot primeşte îndrumările asupra modului cum are să procedeze, întru bună chivernisire şi întru
sporirea patrimoniului material al parohiei. De la credincioşi încasează contribuţiile lor. El este
deci un fel de om de legătură între preot şi credincioşi. Această legătură nu se limitează însă
numai la chestiuni de ordin material.
Prin felul cum vorbeşte epitropul despre persoana preotului, prin felul cum descrie
preocupările, grija şi strădaniile acestuia pentru progresul parohiei pe toate terenurile vieţii,
epitropul ajută sau împiedică munca şi realizarea planurilor pastorale ale preotului în parohie. Nu
este de neglijat acest raport al preotului cu epitropul parohiei, raport care face din epitrop
un susţinător, un ajutor preţios, un colaborator devotat al preotului sau poate fi un epitrop
indiferent, dezinteresat, sau chiar vrăjmaş al persoanei şi a activităţii preotului în parohie.
Comitetul parohial
Rostul cel mai mare al acestui comitet este de a ajuta pe preot în multiplele şi diversele
îndatoriri pastorale, catehetice etc. Vedem acest lucru din numărul şi natura problemelor, încadrate
în Statut, ca unele ce trebuiesc rezolvate de acest comitet şi anume:
Membrii comitetului parohial sunt după cum se vede din atribuţiile lor, organele ajutătoare ale
preotului în toate ramurile de activitate religioasă, morală, culturală, socială etc., a preotului în
parohie. De alegerea, de pregătirea şi conducerea comitetului parohial atârnă întreaga lucrare de
ajutorare a preotului şi de realizări pozitive în parohie precum şi alegerea, şi în special pregătirea şi
conducerea comitetului parohial rolul întreg este tot al preotului.
Bibliografie:
Pr.Spiridon Cândea, Organele ajutătoare ale preotului în activitatea pastorală din parohie, în
revista Mitropolia Ardealului, nr. 5-6, 1958.
Faţă de protopop
Organul de legătură între preotul din parohie şi episcopul său este totdeauna protopopul. El
este delegatul episcopului care urmăreşte, povăţuieşte, stimulează şi înregistrează activitatea
fiecărui preot. Prin mijlocirea protopopului, episcopul transmite preoţilor toate directivele sale şi
prin aceeaşi mijlocire primeşte informaţii despre viaţa personală a preotului şi a familiei lui şi
despre activitatea fiecărui preot în general.
Acesta fiind rolul şi poziţia protopopului, fiecare preot trebuie să colaboreze sincer, să
asculte şi să îndeplinească toate îndrumările date de protopop. In acelaşi timp preotul datorează
respect, supunere, dragoste şi preţuire faţă de protopopul său. Între protopop şi preot trebuie să fie
deci o armonie plăcută, o înţelegere bună, o ajutorare şi o dragoste frăţească.
Această stimă şi consideraţie este bine să o acorde autorităţilor civile şi militare din comună
sau oraş. Buna conducere pastorală a parohiei şi interesele bisericeşti reclamă raporturi
cordiale între preot şi toate autorităţile statului din centrele de conducere administrativă, etc.
Adeseori rezolvarea multor probleme din parohie depinde direct de aceste autorităţi. De aceea,
preotul e dator să caute să cunoască, personal pe autorităţi, să le informeze obiectiv asupra
problemelor parohiale, să solicite concursul, intervenţia şi ajutorul lor atunci când e nevoie şi să
colaboreze cinstit şi dezinteresat la toate acţiunile pe care le întreprind autorităţile pentru
binele şi fericirea cetăţenilor. Atât interesul bisericii, cât şi interesul personal al preotului impun
raporturi bune, colaborare şi armonie sinceră între preot şi autorităţile statului.
Bibliografie:
Ioan F. Stanculescu, Ascultarea canonică, în rev. Studii Teologice, nr. 7-8, 1962, pag. 471.
Episcop Justinian Maramureşanul, Rostul Protoereilor în administraţia
bisericească, în Îndrumător pastoral I, Alba lulia, 1977, pag. 62.
Apostolatul preoţesc este o luptă continuă şi să nu pierdem din vedere că victoria finală este
adesea nu rezultanta unor succese în serie, ci efectul stăruinţei, al perseverenţei tenace şi neînfrânte.
Cine se dă biruit de la prima lovitură, a pierdut bătălia fără să o fi dat; cine stăruieşte o poate
câştiga la sfârşit, chiar în ciuda aparenţelor contrarii de la început.
Mai ales în scaunul de spovedanie preotul trebuie să facă uz de tactul său pastoral,
procedând cu foarte multă grijă, cu înţelepciune, măsură şi echilibru, pentru ca nici să nu
încurajeze sau promoveze păcatul printr-o blândeţe sau îngăduinţă excesivă, dar nici să descurajeze
pe penitent sau să-1 depărteze de Biserică printr-o prea mare asprime şi severitate, ci sa aibă
în vedere numai şi numai îndreptarea penitentului şi desăvârşirea lui progresivă în virtute.
Acesta grea sarcină a preotului duhovnic este minunat de bine formulată în Canonul 102 al
Sinodului trulan (quini-sext, 691-692): „Cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi a
dezlega trebuie să ţină seama de calitatea păcatului şi de aplecarea spre întoarcere a celui ce a
păcătuit, şi astfel să dea boalei tratament potrivit, ca nu cumva aplicând (tratamentul) în chip
disproporţionat pentru fiecare din cele două, să greşească în privinţa mântuirii celui bolnav.
Căci boala păcatului nu este simplă, ci de multe feluri şi deosebiri, şi odrăzleşte multe vlăstare
ale pierzaniei, din acel rău mult se revarsă şi se lăţeşte mai departe, până când se opreşte prin
puterea medicului. Drept aceea, cel ce dovedeşte priceperea medicală în privinţa sufletului, mai
întâi trebuie să cerceteze dispoziţia celui ce a păcătuit, şi dacă (acela) înclină spre sănătate, sau
dimpotrivă, dacă prin moravurile sale provoacă asupră-şi boala, să supravegheze în ce chip se
înjoseşte el între timp de întoarcere sa, şi de nu se împotriveşte medicului şi de nu creşte rana
sufletului prin întrebuinţarea doftoriilor puse asupra ei, şi aşa măsoară milostivirea după vrednice.
Căci toată grija lui Dumnezeu şi a celui ce i s-a încredinţat puterea patorală este de a întoarce
oaia cea rătăcită şi de a tămădui pe cea rănită de şarpe, şi nici spre prăpastia deznădejdii de a o
împinge, nici frânele a le slăbi spre renunţarea la viaţă şi spre dispreţuirea ei; că la orice să stea
într-un chip împotriva patimii, ori prin doftoriile cele mai amare şi stringente, ori prin cele mai
deghizate şi blânde, şi să se nevoiască spre cicatrizarea ranei, cercetând roadele pocăinţei şi
îndreptând înţelepţeşte pe omul chemat către strălucirea cea de sus. Deci se cuvine nouă să le ştim
pe amândouă, şi pe cele ale stricteţei, şi pe cele ale obiceiului, şi la cei ce nu primesc pe cele
extreme, să urmăm felul cel predanist, precum ne învaţă Sfântul Vasile” (Nicolae
Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, trad. românească, vol. I, partea I-a, p.488).
Bibliografie:
Cultul, înţeles ca sumă a tuturor actelor religioase prin care Biserica creează, reface şi
menţine legătura credincioşilor cu Dumnezeu, este menit în primul rând să exprime cuvenitul
prinos de cinstire adus de oamenii lui Dumnezeu şi Sfinţilor (scopul latreutic) şi să sfinţească
viaţa oamenilor, mijlocindu-le ajutorul, binecuvântarea şi harul dumnezeiesc
(scopul harismatic sau sacramental). Dar prin bogăţia şi valoarea sa doctrinară, morală şi
catehetică prin care se realizează ceea ce numim de obicei scopul didactic, catehetic sau educativ
al cultului, – cultul ortodox constituie şi un mijloc de pastoraţie; el oferă şi menţine legătura
preotului cu credincioşii, în cadrul cultului divin şi mai ales la Sf. Liturghie sunt plasate într-
adevăr predica şi cateheza, adică cele două forme principale prin care preotul îşi îndeletniceşte
funcţia sa de propovăduitor al cuvântului dumnezeiesc şi de învăţător al credincioşilor.
b) Cultul ortodox exercită asupra sufletului credinciosului o incontestabilă influenţă
moralizatoare, prin îndemnurile morale din cadrul Sf. Liturghii („Să ne iubim unii pe alţii …”),
prin exemplele minunate ale vieţii Mântuitorului şi ale vieţii sfinţilor pe care Biserica îi
proslăveşte în imne, îi invoca în rugăciuni. Cultul constituie deci şi o pepinieră a virtuţilor
evanghelice, o şcoală a vieţii creştine ideale, a adevăratei trăiri religioase.
c) Cultul ortodox are caracter eclesiologic sau comunitar prin însăşi fiinţa şi menirea sa,
deoarece promovează rugăciunea cu caracter colectiv, social, public.
e) Cultul ortodox este superior faţă de cultul altor confesiuni creştine şi prin caracterul său
profund simbolic, prin bogăţia şi profunzimea simbolurilor.
Amintim faptul că, cultul creştin diferă de la o confesiune creştină la alta (Ortodoxă,
Catolică, Protestantă), evoluând în timp. Cultul Bisericii Ortodoxe îşi încheie evoluţia în
formele lui esenţiale şi fundamentale o dată cu perioada patristică (ultimul Sinod ecumenic de
la Niceea din anul 787).
Pentru a face pastoraţie prin cult preotul trebuie să pună în evidenţă următoarele aspecte:
Preoţii sunt cei dintâi datori să cunoască valoarea, frumuseţea şi superioritatea cultului
nostru – să-1 înţeleagă, să-1 pătrundă, să-1 trăiască ei înşişi când îl oficiază, pentru ca, la rândul
lor, să-1 poată explica credincioşilor. Oficlerea sfintelor slujbe nu trebuie să fie o simplă
obligaţie profesională, ci să o considerăm cea mai înaltă cinste acordată de Dumnezeu omului. Cu
cât îl vom cunoaşte mai bine, cu atât vom şti să-1 preţuim mai mult, şi cu atât îl vom iubi şi îl vom
săvârşi mai bine. Instrucţia teoretică şi pregătirea practică în domeniul liturgic trebuie continuată şi
adâncită mereu după terminarea studiilor, prin lectura atentă şi asiduă a studiilor
şi îndrumărilor cu caracter liturgic din revistele şi publicaţiile de specialitate.
Trebuie să ne preocupăm din ce în ce mai mult de felul cum săvârşim Sfintele Slujbe. Sublimă în
sine însăşi, această superbă creaţie a pietăţii şi a geniului bizantin depinde în practică de felul cum
o înţeleg preoţii şi cum o prezintă prin slujire. Prin urmare preoţii sunt nu numai săvârşitorii
cultului, ci şi interpreţii lui. Punem în evidenţă bogăţia şi splendoarea formelor noastre de cult
printr-o slujire demnă şi printr-o săvârşire corectă. Pentru aceasta este de dorit ca toţi sfinţiţii
slujitori să fie buni bisericani, să aibă vocaţie şi dragoste pentru sarcina lor de liturghisitori.
Calităţile înnăscute, talentele naturale necesare pentru îndeplinirea ideală a acestui oficiu,
adică; voce plăcută şi cultura muzicală, prestanţă fizica, eleganţă în gesturi şi mişcări, sunt
necesare pentru un bun păstor. Daca acestea lipsesc, pot fi compensate prin evlavia care nu trebuie
să lipsească nici unui preot ca şi prin alte calităţi care se pot câştiga prin efort şi educaţie, ca de
exemplu: slujirea corectă şi conştiincioasă, fără grabă, interpretare (citire şi rostire) corectă a
rugăciunilor şi cântărilor, dicţie clară şi îngrijită, ş.a.m.d. Să ne ferim de păcatul rutinei, de
formalism în săvârşirea Sfintelor Slujbe. Pătrunşi de sfinţenia şi sublimitatea celor ce săvârşim,
să punem suflet şi căldură în cele ce rostim şi cântăm la Sf. Slujbe, să le simţim, să le
trăim, participând la ele cu intensitate şi dându-le viaţă din viaţa noastră care se va comunica astfel
şi credincioşilor prezenţi.
– Să se impulsioneze credincioşii noştri pentru a deveni membri activi, iar nu pasivi, ai
Bisericii rugătoare, prin participarea efectivă la cântările sfintei Liturghii la Jertfa
Euharistică (prin aducerea darurilor de pâine şi de vin necesare Sf. Jertfe) ca şi la roadele
acestei Jertfe (prin împărăţia lor cât mai deasă).
Să nu uităm că, dintre credincioşii noştri, cei mai uşor ademeniţi de sectari, cei care cad
mai uşor în mrejele propagandei sectare, ale indiferenţei religioase şi ale necredinţei, sunt
tocmai cei ce au rupt legătura cu sf. altar, cei care s-au înstrăinat de biserică, cei ce nu mai
practică cultului şi nu frecventează sf. slujbe.
Bibliografie:
Pr. Prof. Ene Branişte, Cultul Bisericii Ortodoxe Române faţă de cultul celorlalte
confesiuni creştine şi al sectelor din ţara noastră, în rev. St. Teol., 1951, 1-2.
Coman Vasile, însemnătatea cultului divin, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 9-10,
1963.
Gândea Spiridon, Cultul divin şi pastoraţia creştină, factor de promovare a vieţii
religioase în Ortodoxie, în rev. B.O.R., nr. 11-12, 1967.
Săsăujan S., Cultul divin, mijloc de apărare a dreptei credinţe, de promovare a vieţii
morale şi de slujire a năzuinţelor omenirii contemporane, în rev. Mitropolia Ardealului, nr.
10-12, 1979.
Dură Nicolae, Cultul Bisericii Ortodoxe şi propovăduirea învăţăturii creştine, în rev.
Mitropolia Ardealului, nr. 9-10, 1985.
X. Predica şi cateheza ca mijloace de pastoraţie colectivă
Predicarea cuvântului lui Dumnezeu e una din datoriile cele mai importante ale păstorului
de suflete. Cunoaşterea cuvântului lui Dumnezeu este factorul şi temelia vieţii creştineşti. Nu
este îndeajuns numai să cunoască adevărurile de credinţă. Scopul principal al predicii este acela
de a deschide inimile oamenilor pentru primirea cuvântului evanghelic. Chemarea oratoriei
bisericeşti, după Fericitul Augustin, este ca: „mintea să cunoască şi să înţeleagă adevărurile de
credinţă, inima să le iubească, iar voinţa să le traducă în fapte”.
Valoarea unei predici trebuie căutată mai întâi în obiectul ei care este cuvântul lui
Dumnezeu, în acţiunea lui; dar fără munca predicatorului, revelaţia dumnezeiască riscă să
rămână mărgăritarul de mare preţ, ascuns în ţărână, sau ca o sămânţă buna, închisă în hambarele
textelor dumnezeieşti. Deci, practic, predica nu poate fi separată de persoana predicatorului.
Fiecare dintre cei care vor să ajungă propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu trebuie
să fie înzestraţi cu calităţi fără de care nu vor putea face misiune.
În primul rând, trebuie să fie înzestraţi cu calităţi fizice, cum ar fi sănătatea,
integritatea corporală, prestanţa fizică şi ţinuta exterioară. Prestanţa fizică este o cinste
adusă Mântuitorului şi nu un adaos la frumuseţea slujirii preoţeşti.
Pe lângă aceste calităţi fizice, fiecare predicator trebuie să dobândească
unele calităţi profesionale, adică vocaţia şi pregătirea pentru misiunea predicatorială.
Săvârşirea Tainei preoţeşti este o încununare a vocaţiei; ea reprezintă punctul culminant al
evoluţiei puterilor sufleteşti ale candidatului la preoţie.
O altă calitate a preotului propovăduitor al cuvântului lui
Dumnezeu este înţelepciunea, O preocupare zilnică trebuie să fie sludiul şi meditaţia Sfintei
Scripturi.
Preotul va alege tema pe care se simte că o poate dezvolta mai bine. Unii preoţi
preferă omilia; alţii predica tematică, întotdeauna este bine ca preotul să se refere
la Evanghelia zilei sau la Apostolul zilei, pentru că nu toţi credincioşii se află în biserică în
momentul citirii lor. Din lectura pericopelor citite, preotul va putea anunţa tema cuvântării sale.
Cineva spunea: „Dacă după primele cuvinte roşiile de preot, ascultătorii nu-şi pot da seama
despre ce li se va vorbi, predica nu-şi va ajunge scopul. Tema, ideea centrală, trebuie să străbată
conţinutul predicii ca un fir roşu, astfel ca la încheierea ei, actualizarea să poată fi reţinută cu
uşurinţă de ascultători.
2)Prelucrarea temei
După ce s-a stabilit tema, urmează prelucrarea ei, care constă în sintetizarea perfectă a
ideilor ce vor fi prezentate. Timp de câteva zile, preotul meditează asupra acestor idei, iar în
momente de bună dispoziţie va alcătui o schiţă a predicii şi va face fixarea ei în scris, care îl
ajută la o expunere bună.
Predica nepregătită cu siguranţă nu îşi atinge scopul. Un vechi dicton spune astfel: „Cine se
urcă la amvon să predice nepregătit, se va coborî de pe dânsul dezonorat”. Predica alcătuită la
întâmplare nu zideşte. Cu cât vanitatea preotului este mai mare, mărginindu-se numai la puterile
proprii, urmărind numai efecte oratorice, cu atât rezultatul va fi fără efect, întrebat un credincios,
după întoarcerea de la biserică, despre ce a vorbit părintele, răspunsurile: a vorbit frumos, dar nu
ştiu despre ce a vorbit, e ca un foc de paie care arde cu flăcări mari, dar se împrăştie odată cu
cenuşa lui.
3) Rostirea predicii
După ce în zilele din timpul săptămânii, preotul şi-a învăţat predica, prin rugăciune şi
meditaţie, duminica se poate urca la amvon în mod corect, plin de dorinţa de a zidi prin cuvântul
său.
Se impune o atenţie deosebită deoarece uneori, predicatorul vorbeşte prea tare, alteori prea
încet, alteori vorbeşte prea repede, iar atunci predica îşi pierde din valoare.
Rostirea predicii trebuie să rămână întotdeauna între hotarele ei naturale, sa nu fie teatrală,
spectaculoasă, căci acestea nu cadrează cu demnitatea cuvântului lui Dumnezeu.
în final, să reţinem că predica şi cateheza trebuie să facă parte din slujirea Sfintei Liturghii, a
Sfintelor Taine şi a Ierurgiilor. Cu cât acestea vor fi pregătite mai temeinic şi rostite mai
convingător, cu atât preotul, întors de la biserică, va putea să aibă mulţumirea că „slujba sa a făcut-
o pe deplin” (II Timotei IV,5).
Bibliografie:
Pr. Prof. Dumitru Belu, Predicatorul în concepţia Sf. Ioan Gură de Aur, B.O.R., nr. 3-4,
1959, p.352,
Pr. Prof. Dumitru Belu, De ce este necesar să predici după pian, în rev. Mitropolia
Ardealului, nr. 7-8, 1960, pag. 563-569.
Pr. Prof. Dumitru Belu, Cu privire la necrolog, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 4-6,
1965, pag. 348.
Pr. Prof. Dumitru Belu, Cu privire la textul predicii, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 11-
12, 1964, pag. 877-898.
Pr. Prof. Dumitru Belu, Pregătirea preotului pentru predică, în îndrumătorul pastoral nr.
IV, Alba Iulia, 1980, pag. 73.
Brătan L, Fond şi formă în predică, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 3-4, 1966.
Miele V., Aspecte actuale ale predicii creştine, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 4-6,
1974.
Problematica familiei creştine, trăinicia ei, se rezolvă numai prin duhul păcii şi armonia
între soţi, între părinţi şi copii. Unde Hristos este prezent în chip tainic, există posibilitatea
rezolvării tuturor neajunsurilor, lipsurilor morale, etc. Unde Hristos a fost alungat din viaţa
familiei, temelia ei se clatină, putând ajunge până la tragedia divorţului, cel mai mare şi
mai de temut duşman al familiei. Preotul păstor de suflete este dator să intervină prin toate
mijloacele şi metodele ce-i stau la îndemână pentru refacerea păcii şi armoniei în familie,
întoarcerea la Hristos este singurul remediu pentru înlăturarea acestei tragedii. „Pacea casei
acestuia” a zis Iisus. (Matei X, 12); (După Preot Vasile Coman, Hristos în familie, Braşov,
1945).
Dacă în copilărie şi în tinereţe deosebirile dintre fete şi băieţi sunt mai puţin proeminente şi
mai ales mai puţin hotărâtoare pentru viaţă, la vârsta maturităţii aceste deosebiri sunt atât de
mari şi atât de hotărâtoare pentru rosturile vieţii, încât obligă pe fiecare păstor de suflete să ţină
seama de ele şi să trateze într-un anumit fel cu bărbaţii şi altfel cu femeile.
Pastoraţia bărbaţilor
În perioada maturităţii bărbatul este capul, este conducătorul familiei, în acelaşi timp el
are roluri de răspundere, roluri hotărâtoare în viaţa publică şi socială. Tot din rândurile
bărbaţilor îşi alege, în mod obişnuit, şi preotul colaboratorii lui, pentru conducerea parohiei şi
a tuturor problemelor bisericeşti şi prin urmare răspunderea bărbatului se extinde şi în
acest domeniu.
Tatăl care nu este la înălţimea lui de cap şi conducător al familiei, periclitează atât
fericirea vieţii pământeşti cât şi fericirea vieţii veşnice a membrilor familiei sale.
Aceeaşi influenţă nefastă o are şi în viaţa publică şi socială bărbatul a cărui atitudine
morală lasă de dorit.
De aceea, datoria tatălui în familie, datoria bărbatului în societate şi în diferite funcţii
publice este de a fi din toate punctele de vedere un exemplu viu, un model de cinste, de
corectitudine, de omenie şi de înaltă moralitate.
În ceea ce priveşte răspunderile bărbatului în domeniul vieţii materiale ele sunt de
asemenea foarte mari şi foarte importante. Lipsa de prevedere, de purtare de grijă, de interes, de
corectitudine şi de cumpătare a bărbatului, aduce în chip sigur lipsuri şi suferinţe amare vieţii
familiale, celei publice şi sociale.
În acelaşi timp, bărbatul trebuie adus la gradul de sensibilitate şi de conştiinţă de a-şi da
seama că el nu răspunde numai faţă de lumea aceasta şi numai în faţa familiei şi a societăţii, dar
răspunde mai ales în veşnicie şi în faţa lui Dumnezeu de felul cum şi-a îndeplinit îndatoririle
lui de tată, de soţ şi de bărbat în viaţa publică şi socială.
Una dintre marile îndatoriri ale păstorului de suflete este aceasta, de a se ocupa
îndeaproape de păstorirea bărbaţilor, de a trezi în sufletele lor conştiinţa marilor îndatoriri şi
răspunderi pe care le au ei.
Păstorul de suflete va arăta bărbaţilor că învăţătura care o vesteşte el nu este a lui, nu
este de la sine, ci de la Dumnezeu şi că legea morală, care impune restricţii chiar bărbaţilor,
este legea fixată de Creatorul nostru al tuturor. Deci preotul nu învaţă şi nu pretinde nimic în
numele său personal, ci în numele lui Iisus Hristos, al cărui slujitor şi reprezentant este în
mijlocul oamenilor. Preotul nu caută să impună autoritatea sa, ci autoritatea divină, care este
şi peste preot, întocmai cum este peste întreaga lume. Aceste adevăruri trebuie accentuate
foarte clar şi foarte des în faţa bărbaţilor, pentru ca ei să-şi dea seama şi să se supună
autorităţii lui Dumnezeu şi să respecte legile morale.
în general bărbaţii trebuie trataţi din punct de vedere pastoral cu multă atenţie şi
precauţie. Contactul preotul cu ei trebuie să fie cald, intim, binevoitor. Aceasta nu înseamnă
însă că preotul trebuie să coboare la acte şi atitudini care i-ar diminua prestigiul. Intimitatea pe
căile virtuţile creştine nu exclude respectul reciproc, dimpotrivă, îl măreşte.
Păstorul de suflete se va strădui ca pe căile indicate să facă din fiecare bărbat al parohiei sale
un practicant al religiei, un om care participă regulat la sfintele slujbe, un om care se mărturiseşte
şi se împărtăşeşte în fiecare an cu sfintele taine, un om care se roagă, care cinsteşte pe
Dumnezeu, pe semenul său şi este un adevărat exemplu de creştin luptător în toate împrejurările
vieţii.
Pastoraţia femeilor
Rolul pe care îl are femeia ca soţie, ca mamă şi ca membră a societăţii arată importanţa
pastoraţie! femeii.
Dumnezeu şi natura a dat femeii roluri şi aptitudini deosebite de ale bărbatului şi în primul
rând rolul de a fi soţie, de a fi mamă şi chivernisitoarea vieţii familiare.
În calitatea ei de soţie, trebuie să fie faţă de soţul ei de un devotamnet fără margini şi de o
cinste şi corectitudine exemplară. Ea trebuie să posede apoi ştiinţa şi arta de a se face totdeauna
tovarăşa indispensabilă a bărbatului. Ea trebuie să fie fiinţa care înseninează viaţa soţului şi
îl completează în toate situaţiile vieţii.
Puterea de influenţă a femeii asupra bărbatului este mare. Dumnezeu şi natura a înzestrat-o
cu toate darurile necesare exercitării acestei influenţe. Se ştie că fiecare bărbat este în măsură ceea
ce a făcut femeia sa din el.
Femeia ideală influenţează în mod pozitiv, în sens bun, viaţa bărbatului şi această
influenţă o exercită de cele mai multe ori, fără să se simtă, fără să se observe, fără să poată sesiza
cineva. Nici chiar bărbatul nu-şi dă seama de existenţa acestei influenţe.
Tot atât de mult influenţează însă viaţa bărbatului şi femeia nevrednică, femeia
păcătoasă. Se înţelege însă că această influenţă este negativă, este rea, este dezastruoasă.
În calitatea ei de mamă, ca fiinţă care naşte şi dă viaţă din viaţa ei, ea are un rol şi mai mare.
în mare parte, viitorul şi felul de viaţă al omului este în mâinele mamei. Ea plămădeşte, ea
frământă, ea cultivă şi ea face să crească flori în sufletul copilului, sau îl lasă să fie copleşit de
buruieni otrăvitoare. Dragostea, sensibilitatea, înţelepciunea şi răbdarea mamei, în creşterea
copilului, sunt aşa încât n-au nici un echivalent în lume, nici un termen de comparaţie. De aceea
s-a spus şi pe drept cuvânt că nimeni şi nimic în lume, nici o instituţie publică sau particulară nu
poate înlocui total pe mamă în creşterea şi educarea copilului. Toate încercările care s-au făcut şi
se fac pentru înlocuirea mamei în opera de creştere a copilului sunt numai surogate, sunt numai
copii palide şi nereuşite ale mamei.
O atitudine pastorală şi mai deosebită trebuie acordată femeilor văduve. Cele care nu
au copii şi sunt în lipsuri şi suferinţe trebuie ajutate şi pe plan material. Sfântul Apostol Pavel
dă sfaturi foarte preţioase cu privire la văduve. El recomandă cinstirea femeilor, povăţuirea
lor la vieţuire fără prihană şi la petrecerea în rugăciune etc. lată ce spune în această
privinţă: „Pe cel bătrân să nu-l înfrunţi, ci să-1 îndemni ca pe un părinte; pe cei (meri, ca
pe fraţi. Pe femeile bătrâne îndeamnă-le ca pe nişte mame, pe cele tinere ca pe surori, în toată
curăţia. Pe văduve cinsteste-le, dar pe cele cu adevărat văduve. Dacă vreo văduvă are copii
sau nepoţi, aceştia să se înveţe să cinstească mai întâi casa lor fi să dea răsplătire
părinţilor, pentru că lucrul acesta este bun şi primit înaintea lui Dumnezeu. Cea cu
adevărat văduvă ţi rămasa singură are nădejdea în Dumnezeu ţi stăruieşte în cereri ţi în
rugăciuni, noaptea ţi ziua. Iar cea care trăieşte în desfătări, deşi e vie, e moartă. Şi acestea
porunceţ te-le, ca ele să fie fără de prihană. Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai
ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă si este mai rău decât un necredincios. Să fie
înscrisă între văduve cea care nu are mai puţin de şaizeci de ani şi a fost femeia unui
singur bărbat; Dacă are mărturie de fapte bune: dacă a crescut copii, dacă a fost primitoare
de străini, dacă a spălat picioarele sfinţilor, dacă a venit în ajutorul celor strâmtarăţi, dacă
s-a ţinut stăruitor de tot ce este lucru bun. Iar de văduvele tinere fereste~te. Căci, atunci
când poftele le îndepărtează de Hristos, vor să se mărite. Şi îţi agonisesc osândă, fiindcă şi-
au călcat credinţa cea dintâi. Dar în acelaşi timp se învaţă să fie leneşe, cutreierând casele, si
nu numai leneşe, ci ţi guralive si iscoditoare, grăind cele ce nu se cuvin. Vreau deci ca
văduvele tinere să se mărite, să aibă copii, să-şi vadă de case ţi să nu dea potrivnicului nici
un prilej de ocară. Căci unele s-au şi abătut, ca să se ducă după satana. Dacă vreun
credincios sau vreo credincioasă are în casă văduve, să aibă grija lor, ca Biserica să nu fie
împovărată, ci să poată ajuta pe cele cu adevărat văduve.” (I Tim. 5, 1-16), în păstorirea
femeilor preotul va ţine seamă de faptul că ele sunt dominate mai mult de sentiment decât
de raţiune. De aceea, s-a spus pe drept cuvânt că „femeia cugetă mai mult cu inima, decât cu
capul”. Faptul acesta face ca femeia să poată fi mai uşor convinsă şi înduplecată spre a lua o
hotărâre, dar este mai nestatornică şi mai puţin sigură pe hotărârile ei decât bărbatul. Femeia
are însă o putere de intuiţie şi o capacitate de a sesiza lucrurile, prin instinct, mult mai mare
decât bărbatul.
Aceste calităţi ale sufletului feminin sunt un teren foarte prielnic acţiunilor pastorale
ale preotului şi în general dezvoltării credinţei şi pietăţii creştine. Iar prin femeia cucerită
pentru Hristos şi biserică, preotul păstoreşte în măsura foarte mare pe bărbat, pe copii şi
pe toţi membrii familiei.
În contactul pastoral, pe care îl are preotul cu femeile din parohie, se impune însă multă
precauţie. Existenţa unor simple bănuieli în problema aceasta, diminuează autoritatea
preotului şi-i creează probleme în pastoraţie.
Desigur, pentru aceste motive, Sfinţii Părinţi au povăţuit totdeauna pe ucenicii lor şi pe
toţi păstorii de suflete de-a fi cu multă precauţie în lucrarea de păstorire a femeilor, de a avea
totdeauna asistenţă în pastoraţie femeilor, cum ar fi cea acordată în acest sens de preoteasă.
Bibliografie:
Mulţi bărbaţi dintre bătrâni sunt cuprinşi de un fel de panică, de o adevărată groază, din
cauza necunoscutului, care le stă în faţă. In special, cei care au la activul lor fapte şi fărădelegi,
care apasă greu asupra conştiinţei, sau cei care n-au avut o viaţă întreagă nici un fel de legătură cu
Dumnezeu, cu biserica şi cu duhovnicul, sunt acum extrem de tulburaţi şi de înspăimântaţi, în
privinţa aceasta sunt clasice chiar si cazurile unor oameni de ştiinţă, care o viaţă întreagă au făcut
pe ateii, pe vrăjmaşii religiei şi ai Bisericii. La bătrâneţe însă, ei au ajuns să se îngrozească de
opera lor, s-au înspăimântat de întunericul din jurul lor şi de golul care îi aşteaptă. De aceea, ei
au renegat la bătrâneţe adeseori tot ceea ce au profesat, tot ceea ce au scris şi au vestit o viaţă
întreaga şi au devenit credincioşi devotaţi ai bisericii. Amintim în această ordine de idei cazul
lui Voltaire, atât de cunoscut în lumea întreagă.
Ţăranii au fost şi încă sunt foarte refractari faţă de inovaţii şi faţă de unele idei de
progres. Unii dintre ei mai preferă să rămână, în cunoştinţele lor, în metodele lor de muncă şi
în felul lor de viaţă, aşa cum au crescut şi cum s-au învăţat. Foarte greu pot fi scoşi din
obiceiul lor atunci când este vorba de ceva novator sau superior. Se feresc în special de a face
experienţe pe piele proprie.
Privesc şi primesc uneori cu neâncredere pe un om necunoscut. Probabil că au această
rezervă datorită experienţei seculare moştenite, deoarece ţăranii au fost de atâtea ori
înşelaţi, minţiţi şi exploataţi până la sânge, şi de aceea nu mai acordă atenţie suficientă noilor
probleme şi nu renunţă cu uşurinţă la ideile şi practicile lor. Ţăranii ascultă şi urmează sfaturile
Bisericii şi persoanelor bine cunoscute şi verificate de ei.
Iubirea de pământ a ţăranului degenerează foarte uşor în patimă. Când ţăranul ajunge să fie
stăpânit de această patimă, nu-şi mai măsoară gesturile şi nu-şi mai controlează greutatea faptelor
cu simţul moralei creştine, în cazuri de acestea el ajunge pentru un petec de pământ la ceartă, la
duşmănie aprigă, la procese interminabile, la jurăminte false, în tot felul de fărădelegi şi uneori
chiar la crimă.
Bunurile materiale îi fac pe mulţi ţărani mândri, încrezuţi, egoişti şi foarte invidioşi faţă de
toţi aceia care au bogăţii mai mari decât ei şi pot să lucreze mai mult şi să-i întreacă în realizările
gospodăreşti. Mândria şi egoismul acesta duce la dispreţuirea celor săraci şi la ură împotriva
celor bogaţi.
Munca grea şi condiţiile de viaţă, adeseori tot atât de grele îl face pe ţăran aspru, dur, uneori
chiar brutal. Manifestarea acestor defecte este izbucnirea violenţei în unele cazuri, care duc la
certuri şi bătăi frecvente in viaţa ţăranilor.
O altă scădere care stăpâneşte puternic asupra unor creştini este nerespectarea bunului altuia.
Nerespectarea dreptului de proprietate şi exploatarea crudă, care a dus ţăranul la lipsuri, la
mizerie, la sărăcie şi chiar la foame a făcut ca adeseori să nu posede nici bunurile minime
necesare existenţei.
Acestea sunt aspecte negative din viaţa ţăranilor, care trebuie dezrădăcinate şi stârpite
prin o bună pastoraţie şi implicare a preotului paroh.
Mulţi preoţi sunt însă fii de ţărani şi ca atare ei cunosc mentalitatea, nevoile, durerile şi
întreg felul de viaţă al ţăranilor. Preotul va căuta să se identifice întru toate cu năzuinţele, cu
eforturile şi cu lupta pentru o viaţă mai bună a ţăranilor. Preotul se va interesa de nevoile
credincioşilor săi şi îi va ajuta în toate problemele lor. El va căuta să fie corect, drept,
binevoitor, un om cu adevărat al lui Dumnezeu. Se va apropia cât mai mult posibil sufleteşte de
inima lor, de gândurile lor de sufletul lor. Va stabili chiar intimitatea ideală care trebuie să existe
între părintele ce bun şi frai său duhovnicesc. Această intimitate nu însemnează nicidecum
colaborarea preotului sub nivelul misiunii Sui. Nu însemnează intimitatea în sensul rău
al cuvântului, adică a-şi permite preotul glume şi fapte nepotrivite.
Morala, viaţa, faptele ţăranului, trebuiesc aduse la un acord comun cu credinţa lui. Aici este
un capitol foarte vast pentru activitatea preotului, însuşi Mântuitorul le-a spus că „nu tot cel ce-
Mi zice Doamne, Doamne, va intra întru împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui
Meu, care este în ceruri”. (Mt. 8, 21), iar Apostolul Iacob ne învaţă: „credinţa fără de
fapte este moartă” şi că „în faptele omului se vădeşte credinţa Iui”. (Iacov 2, 18-20).
♦ împotriva furtului recomandă săvârşirea actelor de milostenie creştină,
Bibliografie:
Pastoraţia urbană
Din punct de vedere material aceşti oameni nu au alte venituri decât salariul pe care îl
câştigă lunar. Datorită acestei realităţi, .deseori aceşti muncitori sunt nevoiţi să înfrunte
greutăţi şi probleme uneori de nerezolvat. Atunci când muncitorul este bolnav şi nu poate să
lucreze, familia lui ajunge într-o situaţie critică, deoarece situaţia materială devine insuficientă
pentru întreţinerea familiei şi asistenţa medicală.
Când din anumite motive fabricile îşi încetează activitatea, muncitorii intră în perioade
de nesiguranţă pentru ziua de mâine, iar ajutorul de şomaj nu acoperă nevoile familiei. Se
înţelege că în astfel de împrejurări, muncitorii sunt profund nemulţumiţi şi revoltaţi.
Starea religioasă a acestor oameni şi familii depinde în mare parte de relaţiile şi
atitudinea preotului faţă de ei.
Pastoraţia urbană cere mai presus de orice ca preotul să se implice pentru formarea
religios-morală a familiilor din parohia sa, aşa încât să fie totdeauna un prieten, un ajutor şi un
bun sfetnic.
Preotul trebuie să înţeleagă că adeseori muncitorul, din cauza oboselii, nu poate să fie
prezent tot timpul ia Biserică şi să menţină contactul permanent cu păstorul de suflete.
Preotul de la oraşe are sarcina să-şi înnoiască metodele de pastoraţie şi să-şi intensifice
activitatea sa misionar-pastoralâ, având de păstorit alţi oameni, cu alte stări de lucruri, cu
altă optică şi cu alte predispoziţii sufleteşti sau indispoziţii. „Odată cu saltul tehnic, omul a
căpătat deprinderi noi, a părăsit o anumita mentalitate care îl făcea uşor accesibil religiei şi
a devenit dintr-o dată foarte exigent. Ceea ce pare foarte ciudat, dar nu e mai puţin adevărat, e
că această noua faţă a omului s-a revelat aproape subit. Şi acesta este cel dintâi lucru cu care
are a se confrunta Biserica, spre a regăsi termenii unui dialog posibil cu lumea de azi.”
(Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Sibiu, 1986, pag. 168)
În asemenea situaţii, preotul de la oraş e dator să se ocupe intens de păstorirea familiei
urbane, în special soţiile şi mamele sunt elementele esenţiale prin mijlocirea cărora
păstorul de suflete îşi poate îndeplini îndatoririle şi misiunea sa pastorală. Tot ele sunt şi
elementele acelea care influenţează şi determină întreaga creştere religioasă a copiilor. De
aceea, păstorul de suflete trebuie să-şi concentreze întreaga atenţie asupra mamelor si asupra
soţiilor şi să influenţeze în chip pozitiv pe toţi membrii acestor familii. Faptul că e preocupat
de noul mod de viaţă a păstoriţilor săi, cu un cuvânt bun, adresat de la caz la caz, un dialog
părintesc cu copiii din cartier, sfatul corespunzător cu vârsta lor şi îndemnul la cuminţenie,
sunt momente observate de credincioşi, care fac parte din truda pastorală.
Păstorirea urbană reclamă adeseori şi ajutoare de ordin material din partea preotului
şi a bisericii, în cazuri de şomaj, în cazuri de boală, de nenorociri, etc, preotul nu trebuie
să-şi limiteze acţiunile lui numai la sfaturi, la învăţătură şi mângâieri, ci trebuie să sprijine
prin ajutoare materiale. Numai în felul acesta se poate face o reală şi bună activitate
pastorală în acest sector al vieţii, care în prezent este sprijinit de sectorul misionar-social din
cadrul Episcopiei şi protopopiatului de care aparţine parohia. Cu toate acestea, preotul e
chemat să facă uneori eforturi personale, pentru a găsi posibilităţi de angajare a unor
muncitori rămaşi fără loc de muncă. De asemenea, preotul trebuie să se informeze despre
felul lor de viaţă, de natura muncii, de preocupările, de dorinţele materiale şi spirituale ale
tuturor creştinilor din parohia sa. Numai dacă ajunge să cunoască toate aceste elemente
ale vieţii ştie şi poate să intervină la timp şi să influenţeze în mod pozitiv viaţa lor.
Educaţia religioasă insuficienta, neglijenţa ei în mediul familial, ignoranţa si multe alte
motive, determină pe unii parohieni din mediul urban sa trăiască o viaţă dezordonată, în
patimi ca: beţia, destrămarea familiei, vagabondaj etc.. Aceste păcate şi vicii trebuie să fie în
atenţia păstorului de suflete şi sunt situaţii în care este decisiv tactul pastoral cu care
se procedează de la orn la om, ţinând cont de vârsta şi starea socială şi profesională a
fiecărui credincios.
În condiţiile vieţii urbane, preotului nu-i este permis să rămână la periferia vieţii, într-o
stare de comoditate. Dimpotrivă, el trebuie să fie un misionar prudent prin prezenţa şi slujirea
sa prioritară fiind de a-L aduce pe Hristos în contemporaneitate şi de a-L reprezenta în toate
ipostazele.
Bibliografie:
Ceea ce este lumina şi căldura soarelui pentru viaţa lumii, ploaia pentru roadele
pământului, altoiul nobil pentru pomul sălbatic, aceea este puterea harului sau darului Sui
Dumnezeu pentru viaţa credincioşilor; îi ajută să se cureţe de păcate şi să se sfinţească prin
Duhul Sfânt. Cât de frumos şi pătrunzător la inimă cântă Biserica noastră: Prin Duhul Sfânt
izvorăsc izvoarele Harului, care adapă toată făptura spre rodire de viaţă.
Începem cu cele trei Sfinte Taine, numite ale „iniţierii creştine”: Botezul, Mimngerea
şi împărtăşirea, care se oficiază împreună.
Bibliografie:
Pr. Prof. dr. Isidor Todoran, Sfintele Taine în viaţa creştină, în Îndrumător bisericesc,
Cluj -Napoca, 1979, p.78.
Se poate stărui asupra legăturii dintre Botez şi mântuirea sufletească. Botezul este începutul
lucrării de mântuire absolut necesar, dar nu trebuie să se mărginească omul numai la atât ci să
lucreze cu harul primit la mântuirea lui.
2. Taina Mirungerii
Care urmează îndată după Botez, este semnul văzut al împărtăşirii reale a celui botezat cu
toate darurile Sfântului Duh; este pecetea care se pune asupra noului botezat, ca aparţinând lui
Hristos. Formula sacramentală a ungerii la toate părţile corpului omenesc este luată din epistola
Sf. Apostol Pavel către Corinteni (I, 21-22), unde spune: „Iar cel ce ne întăreşte pe
noi împreună cu voi în Hristos şi ne-a uns pe noi, este Dumnezeu care ne-a pecetluit pe
noi şi a dat arvuna Duhului în inimile noastre”. Aceste cuvinte trebuiesc tâlcuite de
preot în sensul că prin Mirugere (cu mir compus din materii multe şi de diferite mirosuri),
Hristos îşi pune pecetea chipului Său, prin lucrarea Duhului Sfânt asupra făpturii celei noi
ieşite din apa Botezului. Dacă Botezul este naşterea întru Hristos, Mirungerea este viaţa întru
Hristos, prin trăirea creştinului cu harul primit în Botez.
Printre multele asemănări privind unirea sufletului credincios cu Hristos se numără şi
legătura dintre mire şi mireasă. O sugerează frumoasa pildă a Mântuitorului despr cele zece
fecioare, din care cinci erau înţelepte şi-şi adunau undelemn în candele lor aşteptând venirea
mirelui, iar cele cinci numite nebune neglizeză umplerea candelor cu undelemnul faptelor
bune. Legătura dintre Hristos şi sufletul credincios a fost preînchipuită şi în Vechiul
Testament prin legătura dintre Dumnezeu şi poporul lui Israel, din vedenia lui Prorocul Osea
(I, 6-9).
Bibliografie:
Dacă prin Sfântul Botez se deschide credinciosului poarta de intrare în împărăţia harului lui
Hristos, dacă prin sfânta Mirungere i se dă puterea de a creşte în viaţa cea nouă, Sfânta Euharistie
reprezintă pentru el unire cu Hristos. „Lucrul botezului îl desăvârşeşte Euharistia”. (Teofan al
Niceei).
Prin Sfânta Euharistie, Iisus împlineşte făgăduita făcută ucenicilor Săi, înainte de a se înălţa
la cer, de a fi cu ei şi cu urmaşii lor „până la sfârşitul veacurilor”,
Preînchipuită în minunea saturării popoarelor în pustie, Sfânta Euharistie a fost aşezată
la Cina cea de Taină prin cuvintele lui Iisus: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…
Beţi dintre acesta toţi, acesta este Sângele Meu…”, pe care Biserica Ie repetă ca o
comemorare pioasă, realizată faptic prin jertfa Sa de pe cruce, şi actualizată în cadrul
sfintei Liturgii, prin invocarea harului Duhului Sfânt, Sfânta Euharistie devine „pâinea care s-a
pogorât din cer”.
Preotul, păstor de suflete, este dator să tâlcuiască cuvintele Sfintei Scripturi în legătură cu
Euharistia, să combată părerea celor ce fac din ea o simplă comemorare, îndeosebi, cuvintele
Mântuitorului din sfânta Evanghelie de la Ioan(cap. VI) explicate corect, nu lasă loc nici
unei îndoieli cu privire la caracterul de Taină a Sfintei Euharistii.
În spiritualitatea creştină ortodoxă se împărtăşesc şi pruncii, îndată după Botez, în acest
caz este nevoie de o atenţie deosebită din partea preotului. Se toarnă în linguriţă foarte puţin
lichid (vin sau apă curată) şi apoi se pune din Sfanţul Trup şi Sânge numai o mică fărâmiţară,
luată din chivot. Se pune sub bărbia pruncului care se ţine cu faţa în sus, un acoperământ,
care în timpul împărtăşirii se ţine la gura pruncului, până ce acesta înghite Sfintele. (Liturgica
specială, p.448).
Pentru cei ce se îndoiesc de prezenţa reală a lui Hristos, merită citită şi tălcuitâ întâmplarea
descrisă de sfântul Apostol Luca (cap.XXIV). în ziua învierii, doi apostoli, Luca şi Cleopa,
călătoresc spre Emaus. In spatele lor vine Iisus şi ascultă cuvintele lor, fără a-L cunoaşte. Pe
drum mergând, el le-a tâlcuit toate prorociile din Vechiul Testament referitoare la Iisus. Totuşi
ei nu-L recunosc decât atunci când, intrând în casă, ia poftirea lor, repetă un gest: frâgerea
pâinii, aşa cum făcuse mai înainte la Cina cea de Taină. Atunci L-au cunoscut, dar El s-a făcut
nevăzut, în această frângere a pâinii –miezul sfintei Euharistii – au petrecut sfinţii apostoli, mai
ales în „ziua cea dintâi a săptămânii”, adică duminica, în această lucrare petrec de
atunci creştini adevăraţi, împlinind porunca lui Iisus: „Acesta să o faceţi întru pomenirea
Mea” (Corinteni XI, 26), dar şi cu încredinţarea deplină că în aceasta sfântă Taină a Bisericii,
Hristos li se împărtăşeşte în chip real, începând cu copiii botezaţi.
Bibliografie:
Zăgreanu Ion, împărtăşirea credincioşilor la Sfânta Liturghie, în rev. Mitropolia
Banatului, nr. 1-3, 1969.
Cununia este Taina sfântă prin care se conferă un Har, ba chiar mai multe Haruri necesare
mântuirii noastre sufleteşti; este însoţirea liberă dintre cei doi soţi realizată prin punerea
cununilor pe capetele mirilor. Cununile simbolizează puterea şi binecuvântarea dată de
Dumnezeu prin lucrarea preotului, în vederea întemeierii unei noi familii, a unei celule noi în
zidirea duhovnicească a societăţii şi a Bisericii. Dacă prin Taina sfintei Preoţii se dă celor
chemaţi şi sfinţiţi harul de a „face creştini” născându-1 a doua oară, prin Botez (de unde şi
îndreptăţirea de a fi numiţi părinţi în sens duhovnicesc), mirilor li se dă Harul de a naşte şi a
creşte fii pentru împărăţia lui Dumnezeu, ceea ce este de bună seamă o cinstire, dar şi o jertfă
liber consimţită de ei.
Precum regii se încununau spre a stăpâni o ţară şi un popor, aşa mirii se încununează spre
a stăpâni un mic regat, căminul familial, stăpânire care reprezintă o demnitatea, dar şi o jertfire
de sine, prin obligaţiile pe care şi le asumă atât pentru ei, cât şi amândoi, pentru copiii pe care-i
aduc pe lume.
„Nunta este rai…” exclamă un teolog de-a! nostru. Creând pe om, Dumnezeu nu l-a
gândit ca un unicat ci ca o dualitate, gând ilustrat şi prin cuvintele vor fi amândoi un
trup, înţelegând prin aceasta unitatea spirituală a celor doi soţi. piatra de temelie a familiei.
Puterea care realizează această unitate în două trupuri este puterea iubirii. Lipsa sau
scăderea iubirii, ura şi necredinţa, dezbină şi anulează temelia familiei, desfiinţând prin aceasta
existenţa familiei, egală cu moartea spirituală.
Preotul păstor de suflete este dator ca, în pregătirea mirilor înainte de cununie şi chiar cu
prilejul ei, să lămurească pe aceştia asupra datoriilor pe cate le revin prin acel da, pe care-1
rostesc la întrebarea rituală: dacă de bunăvoie.,..se însoţesc unul cu altul.
Pe vremuri, era rînduiţ să se încheie între viitorii soţi aşa- numitul Protocol al bunei
învoiri şi timp de şase săptămâni să se publice în biserică numele mirilor şi enunţarea
întrebării adresate credincioşilor, dacă se cunoaşte vreun impediment al celor doi miri, care ar
aduce cu sine anularea cununiei (de exemplu: stare de boală, grad apropiat de rudenie,
bigamie etc.).
Este obicei ca nunta să se încheie în faţa comunităţii întregi, sau a unei părţi din ea, ceea ce
înseamnă că întreaga comunitate este chemată şi se angajează să sprijine noua căsnicie, ca ea să
se dezvolte pe linia cea bună a vieţii, în caz contrar urmând a suferi nu numai căsnicia ci şi
societatea întreagă. Taina sfintei cununii astfel înţeleasă, face din familie un colţ de rai, o
grădină în care înfloresc toate florile virtuţilor – pietrele scumpe din cununa duhovnicească
de pe capetele mirilor.
Este de datoria preotului păstor de suflete de a urmări cu dragoste părintească felul cum se
desfăşoară viaţa conjugală a familiei pe care el a binecuvântat-o.
Bibliografie:
Pentru această misiune duhovnicească este necesar ca preotul să posede o serie de calităţi:
Bibliografie:
Unul din semnele adevăratei pocăinţe este gândul hotărât al penitentului de a-şi
îndrepta viaţa pe viitor şi dorinţa de a primi şi îndeplini orice canon I-ar da preotul care-I este
duhovnic. Drept canon se prescriu de obicei: rugăciunea particulară deasă, un anumit număr de
mătănii; obligaţia de a lua parte la slujba bisericească în toate zilele, milostenii, post şi
ajunare în afară de posturile rânduite, călătorii la mănăstiri şi la locuri sfinte; îndepărtarea de
la sfânta împărtăşanie pentru o vreme mai lungă sau mai scurtă, citirea de cărţi religioase şi
altele, pe care înţelepciunea duhovnicului le-ar afla potrivite cu scopul unei mărtusiri bune şi
folositoare.
Canonul reprezintă un instrument spiritual pentru îndreptarea vieţii. Spre deosebire de
sfatul duhovnicesc, canonul reprezintă un mijloc pozitiv mai dur dar necesar pentru
continuarea pocăinţei; este de fapt însuşi începutul îndreptării. Este în fond un tratament
medicinal curativ pentru regenerarea organismului moral, adică al conştiinţei şi al voinţei; este
ca o ordonanţa medicală care impune obligaţii şi interdicţii cuprinzând în sine o notă de
certare, de unde canonul se mai numeşte şi epitimie, adică certare sau pedeapsă. Scopul
epitimiilor nu este ispăşirea sau satisfacerea justiţiei divine – cum învaţă Biserica Romano –
Catolică. Dreptatea dumnezeiască a fost satisfăcută prin jertfa Mântuitorului odată pentru
totdeauna pentru tot neamul omenesc. Scopul epitimiilor este îndreptarea penitentului
prin exerciţii mai grele comparabile cu pedepsele aplicate de părinţi copiilor pentru a-i
îndrepta, (a se vdea textul biblic din Epistola Sfanţului Apostol Pavel către Evrei XII,
5): „Fiul meu, nu ne socoti pedeapsa prin care Dumnezeu te îndreaptă. …pe care îi iubeşte îi
si ceartă şi bare pe tot Jiul, pe care îl primeşte”. Epiîimiile sunt deci mijloace pedagogice,
asemănătoare pedepdselor aplicate în Vechiul Testament lui Moise, lui Aaron şi David, care
au fost iertaţi dar au suferit pedepse temporare spre îmbunătăţirea lor şi spre pilduirea altora.
Ele surpă în chip firesc mândria păcătosului.
Unele epitimii sau canoane de pocăinţă au un caracter general putând fi aplicate oricărei
categorii de penitenţi. Altele sunt aplicabile unor păcate anumite. Din prima categorie fac
parte; a) Rugăciunea b) Participarea cu regularitate la serviciul divin din biserică c) lecturi
anumite (Psaltirea cu catismele ei) d) Examenul de conştiinţă.
La prescrierea canonului de pocăinţă sau epitimiilor trebuie să se ţină seama şi de o serie
de consideraţii cu privire la personalitatea penitentului.
Se vor avea în vedere:
Bibliografie:
Bibliografie:
Oricare preot duhovnic este conştient de secretul spovedaniei care a fost şi este o problemă
general valabilă pentru cei ce administrează această Sfântă Taină. De altfel „obligaţia
duhovnicului de a păstra secretul mărtusirilor primite în scaunul de spovedanie, a făcut parte
integrantă din disciplina Tainei, mai înainte chiar de a fi fost legiferată o astfel de dispoziţie în
chip expres de către Biserică.” (P.Vintilescu, Spovedanie şi duhovnicie, Alba lulia, 1995, pag.
288).
Duhovnicul este obligat să păstreze regulile discreţiei încă din scaunul spovedaniei. Astfel nu
este permis să întrebe pe penitent nominal şi cu imprudenţă în cursul spovedaniei despre persoanele
cu care a comis păcatul, sau să facă aluzie la împrejurările aflate de la alţi penitenţi, din care ar
putea trage uşor concluzia că duhovnicul dă pe faţă păcatele altora. De asemenea, nu este îngăduit
duhovnicului de a face nici un fel de însemnare cât de sumară în timpul şi după spovedanie.
Duhovnicul nu poate destăinui păcatele mărturisite aflate, nici chiar atunci când i s-ar pune viaţa
în pericol: „Auzita-ţi cuvânt? Să moară cu tine” (Sirah XIX, 10). „Penitentul are încredere în
preot, tocmai pentru că simte în el răspunderea fată de Hristos pentru sufletul său, îl simte că-1
ascultă în numele lui Hristos şi cu o putere reală de ajutorare ce-i vine de la Hristos” (D.
Stăniloaie, Teologia dogmatică Ortodoxă, voi. III, Bucureşti, 1978, pag. 131)
Bibliografie:
Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996, pag. 275-287, cap.
XIX: Preotul în scaunul spovedaniei.
Taina Sfântului Maslu este ultima din şirul sfintelor Taine, dar nu cea mai puţin însemnată;
dimpotrivă, dacă lucrarea celorlalte sfinte taine premărgătoare vizează în primul rând sufletul – şi
prin el desigur, trupul credinciosului, Taina Sfântului Maslu este, cu deosebire, Taina rânduită de
Iisus Hristos pentru însănătoşirea trupului, dovadă şi aceasta, de câtă cinste se bucură trupul
omenesc în faţa lui Dumnezeu, Cel ce prin Fiul Său a luat trup omenesc. Este o taină Sfântă, nu
un simplu simbol. Rugăciunile cuprinse în slujba Maslului cer deodată vindecarea şi a
trupului şi a sufletului.
Din sfânta Evanghelie aflăm că Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după El şi toţi sfinţii
Apostoli, „scoteau mulţi demoni şi ungeau cu undelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau”. (Marcu
VI, 13). Uneori, în locul undelemnului se făcea „punerea mâinilor” fără a se exclude folosirea
undelemnului ca materie văzută. Mărturia clasică a existenţei Tainei Sfântului Maslu
ca practică obişnuită în Biserica veacului apostolic rămâne aceea a Sfântului lacob, care n-ar fi
putut rândui o practică de proporţia celei amintite, fără să fi avut temei în cuvântul şi practica
Mântuitorului. Se ştie că Iisus a făcut începutul propovăduirii Evangheliei „‘învăţând în
sinagogile lor … şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor”. (Matei VI, 23).
Biserica a rânduit să se citească cuvintele Apostolului lacob, în rânduirea Sfântului
Maslu: „De este cineva dintre voi bolnav …să cheme preoţii Bisericii să se roage pentru el,
ungându-l cu undelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui (=va vindeca) pe
cel bolnav… şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui”.(lacob V,13-15). De observat că Apostolul
aşază vindecarea trupului alături de iertarea păcatelor. Trupul e întărit de energiile sufletului
care emană din Dumnezeu ca o putere. Curăţind sufletul de păcate, Harul Duhului Sfânt
întăreşte puterile fireşti ale trupului. (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.III, p.206). După înviere,
în misiunea dată Apostolilor Iisus a inclus şi vindecarea bolnavilor (Marcu XVI, 17-18).
Faptele Apostolilor cuprind numeroase vindecări făcute de sfinţii Apostoli, ba chiar şi prin
atingerea hainelor, a umbrei lor (F. Apostolilor V, 15), întotdeauna în numele lui Iisus Hristos.
În acest context, pastoraţia bolnavilor găseşte teren bogat pentru activitatea pastorală şi
misionară a preoţilor. Credem că ar trebui să facem mai mult în privinţa slujirii sfântului Maslu,
lămurind pe credincioşi asupra aşezării, a practicării acestei Taine de-a lungul istoriei Bisericii,
asupra efectelor ei vindecătoare. I-am feri, prin aceasta de a scăpa de falşii vindecători sau
„purtătorii de har”, care amăgesc pe cei lesne crezători. Trebuie să arătăm că nici o vindecare,
dacă are loc, nu se face prin vrednicia sau meritul slujitorului (cu atât mai puţin a celor din afara
Bisericii) ci prin mila cea mare a lui Dumnezeu, care „«w voieşte moartea păcătosului
ci îndreptarea luf\ pentru iubirea nemărginită, a celui pe care îl invocăm numindu-
l „doctorul sufletelor şi a trupului”, Iisus Hristos.
Preotul păstor de suflete trebuie să-şi pregătească credincioşii pentru primirea harului
Sfântuli Maslu prin post şi rugăciune, după posibilităţile lor si ale celor care îi aduc la dînsul.
Fără a dispreţui ajutorul vindecător al ştiinţei medicale – despre care credem că e tot datul lui
Dumnezeu – prin Sfanţul Maslu întărim şi roângâiem sufletele, fapt care, la rândul
său, întăreşte trupul celui în suferinţă trupească sau sufletească. Să nu uităm însă niciodată să
spunem credincioşilor că nu noi vindecăm, căci Dumnezeu este cel ce vindecă, şi datoria
noastră, ca şi a lor, este numai rugăciunea curată şi stăruitoare, ca aceea a femeii cananience,
zicând:
Bibliografie:
Păstorul de suflete cu zel apostolesc ţine de cea mai sfântă şi sublimă îndatorire a sa
îngrijirea bolnavilor din parohia sa. Mila creştinească îl duce pe preot nu numai pe terenul
celor sufleteşti ci şi pe terenul celor trupeşti. Fără a se substitui medicului, el trebuie să aibă
cunoştinţe de medicină generală, spre a putea ajuta în cadrul „primului ajutor” până la
sosirea medicului sau altor persoane de grad inferior. Din faptul că el se îngrijeşte în mod
deosebit de bolnavi lumea se poate convinge de zelul său paternal. Se poate întâmpla ca
bolnavul trebuie să fie pregătit pentru primirea sfintei împărtăşanii. Daca boala e periculoasă,
preotul pleacă imediat spre a putea împărtăşi pe bolnavul încă conştient, întârzierea sau
amânarea împărtăşirii bolnavului, în caz de deces, poate aduce preotului pe lângă mustrarea
conştiinţei şi pedeapsa canonică. Dacă preotul nu-i chemat, el poate face apel la persoana
apropiată de familia bolnavului, care să intervină să-1 cheme, atrăgând tuturor atenţia asupra
păcatului de a fi lăsat pe bolnav să moară necuminecat. Dacă bolnavul nu s-ar lăsa
înduplecat la aceasta preotul va abandona orice încercare fără rost şi-1 va recomanda pe
bolnav, în rugăciuni fierbinţi, la paza lui Dumnezeu. Păstorul de suflete nu ajunge niciodată
în situaţia de a i se reproşa din acest punct de vedere.
Mergând spre casa bolnavului, preotul e bine să fie în bună dispoziţie sufletească, mai
ales înainte şi după împărtăşirea cu Sfintele Taine, să nu apară ca o vizită obişnuită, ci să-i fie
bolnavului de folos sufletesc. Se va strădui să-1 facă pe bolnav ca să se roage lui Dumnezeu,
să-i ajute să-şi poarte crucea suferinţelor până la sfârşit, îl va asigura că se roagă pentru el la
Biserică şi mai ales la Sfânta Liturghie.
Cât priveşte spovedania, va căuta să-1 determine pe bolnav să facă o mărturisire
generală, mai ales dacă află că nu s-a spovedit de multă vreme sau niciodată, ajutându-1 în
acest scop prin întrebări bine chibzuite; să-1 facă atent că, poate, această spovedanie va fi
pentru el ultima. Dacă bolnavul împărtăşit cu Sfintele Taine trăieşte, preotul nu va înceta să-1
viziteze mai departe.
Pentru cei bolnavi care totdeauna au dus o viaţă cucernică, preotul are prilej să-i mângâie
şi să-i îmbărbăteze în suferinţe, să le spulbere îndoielile şi să-i pregătească cât mai bine
pentru ceasul morţii. Pentru acei bolnavi care prin viaţa lor n-au prea făcut cinste numelui
de creştin, preotul îi va sfătui să se roage lui Dumnezeu, pentru iertarea păcatelor, aducându-i
pilde din Biblie, în care Iisus a iertat si a vindecat pe mulţi păcătoşi din iubirea nesfârşită faţă
de ei.
Cercetarea celor ce bolesc timp îndelungat, trebuie să fie pentru preot datoria de a nu-i lăsa să
moară nespovediţi şi necuminecaţi. Teama, destul răspândită ca o superstiţie, că dacă se cuminecă
bolnavul moare mai repede, o poate risipi preotul aducând pilde cunoscute de toţi, despre bolnavi
ce au ajuns chiar în comă, şi-au revenit şi se află sănătoşi. Va stărui mult asupra adevărului că
Sfânta împărtăşanie, ca şi Sfântul Maslu, nu se dau spre moarte, ci spre viaţă şi vindecare: „fie că
murim fie că trăim” – suntem Domnului, dacă ne-am trăit viaţa cu El şi am împlinit poruncile Lui.
Deosebit de prudent trebuie să fie preotul, când este chemat la femei bolnave, ca nu cumva în
inima unuia sau altuia să prindă rădăcini pasiuni nepermise. De aceea, preotul să aibă o ţinută
serioasă şi să nu-şi permită intimităţi. Aceste vizite să le facă numai ziua şi pe cât posibil cu
uşa deschisă.
Pastoraţia bolnavilor este una dintre acele activităţi care pune la încercare înţelepciunea
dar şi dragostea pentru mântuirea sufletelor ce i s-au încredinţat precum şi răsplata cea bună de la
Dumnezeu.
Bibliografie:
Velea A., Rolul preotului în asistenţa bolnavilor şi medicina socială, :v. B.O.R., nr. 11-
12,1941.
Petricâ V., Pastoraţia credincioşilor bolnavi, în rev. Mitropolia atului, nr. 9-12, 1976.
XVII. Pastoraţia prin Sfintele Ierurgii
Predica creştină astfel concepută devine fereastră spre cer prin care privim viaţa veşnică pe
care o dorim răposatului. Nu spre groapă, ci spre cer să năzuim, să îndreptăm sufletele
credincioşilor. Viaţa decedatului nu poate fi decât material ilustrativ al cuvântului predicat aici
şi acum, nicidecum materia sau conţinutul propovăduirii. Să alcătuim predici funebrale în care
elementul ocazional, legat de persoana decedatului, să se afle într-o fericită îmbinare cu
adevărurile veşnice ale credinţei creştine cuprinse în elementele dogmei eshatologice ale vieţii
morale creştine. Textul biblic să fie astfel ales încât ideile acestuia să devină firul roşu al
expunerii în gen de meditaţie şi pe măsura posibilităţilor de la caz la caz, să se poată fi ilustrat
prin una sau mai multe din virtuţile decedatului binecunoscute şi corect apreciate. Sunt desigur
cazuri de înmormântare în care viaţa celui decedat se îmbie prea puţin sau deloc la a fi
cercetată sau dală drept pildă. Aceasta nu trebuie să ne îndreptăţească a lipsi de la datoria de a
propovădui. Trebuie să subliniem mereu că în fiecare din noi Dumnezeu a aşezat un scop, un
gând, o intenţie. Felul în care am răspuns sau nu acestei intenţii divine îl va
judeca Dumnezeu. Pe cât este de adevărat că nu există nici o fiinţă omenească care să fie
numai lumină, tot pe atâta este de adevărat că şi în cea mai slabă fiinţă umană se poate bănui o
licărire de lumină.
Organizarea apostolatului laicilor, poate fi realizată ţinând cont de cele trei laturi ale
slujirii preoţeşti, după chipul slujirii Mântuitorului Iisus Hristos. Misiunea Lui a fost
întreită, adică a avut trei laturi sau înfăţişări; una de învăţător (profet), alta de arhiereu (mare
preot) şi alta de împărat. Preotul este şi el un învăţător, propovăduind oamenilor
cuvântul Evangheliei (cateheza, predică). El sfinţeşte pe credincioşi prin rugăciunea şi
oficlerea sfintelor slujbe. Tot el îndrumă sau călăuzeşte sufletele pe calea mântuirii.
Bibliografie selectivă
8. Pr. Dr. V. Coman, Viaţa parohiei, în rev. „Mitropolia Ardealului”, an 1958, nr. 1-2.
14. Pr. Prof. Ene Branişte, Câteva dintre virtuţile necesare preotului ca păstor si om, în
rev. „Glasul Bisericii”, (Luc.) an 1955, nr. 8-9, p.473- 483.
32. Pr. Prof. Spiridon Cândea, Sfântul Ioan Gură de Aur ca păstor de suflete, în rev.
„Bis.Ort.Rorn”, an 1957, nr. 10,
33. Pr. Victor N. Popescu, Sufletul preotului în lupta cu ispitele, Bucureşti, 1943.
34. Convorbiri asupra legăturilor Bisericii cu credincioşii pe
baza Molitfetnicului. – Studii din domeniul Teologiei Pastorale. Prelucrarea din limba
franceză de I.I. Beleuţă, Sibiu, 1922.