OBIECTUL ȘI

PROBLEMATICA
PSIHOLOGIEI SPECIALE

Ciobanu Adriana, dr.conf.univ.

 Bibliografie selectivă

• Ciobanu, Adriana Psihologia specială. Suport de curs.

Chișinău, 2019.
• Schwartz, Gheorghe Fundamentele psihologiei
speciale. Ediția a II-a. Iași: Institutul European, 2014.
• Verza, E. Psihopedagogie specială. Bucureşti, 1997.
• Максимчук, В. Основы специальной психологии.
Кишинёв, 2014
• Сорокин, В.М. Специальная психология: Учеб.
пособие / Под научн. ред. Л.М. Шипицыной. —
СПб.: Речь, 2003. — 216 с.
 Subiecte de discutat
• Conţinutul, structura și statutul interdisciplinar
al psihologiei speciale
• Diversitatea terminologiei în psihologia
specială
• Metodele psihologiei speciale
• Istoria psihologiei speciale
• Psihologia specială este o ştiinţă ce se ocupă de
studiul legităţilor dezvoltării psihice a persoanelor cu
dizabilități, de evoluţia şi dezvoltarea lor psihică, de
modalităţile corectiv-recuperative pentru valorificarea
potenţialului uman existent şi formarea personalităţii
acestora în vederea integrării socio-profesionale cît mai
adecvate.
• Psihologia specială este o disciplină a științelor
psihopedagogice care studiază particularitățile
psihologice, biologice și fizice ale persoanelor cu
dizabilități (intelectual, motor, senzorial, de limbaj
etc.) (P.Popescu-Neveanu, 1978; Ursula Șchiopu,
1997; Emil Verza, 1998).
• Psihologia specială este o stiință interdisciplinară, ca confluent
dintre psihologie, pedagogie, medicină şi sociologie, care se ocupă
de cunoasterea sistemului psihic al persoanelor considerate
deficiente sau neadaptate/inadaptate pentru a intreprinde acţiuni cu
caracter corectiv, formativ sau/şi de reeducare pentru o
inserţie/reinsertie psihosociala eficientă.
• Psihologia specială întreține relații interdisciplinare cu:
• științe medicale (cu precădere în definirea etiologiei dizabilităților
și asocierea tratamentului medicamentos și chirurgical abordării
psihopedagogice);
• cu psihodiagnoza (atît în ceea ce privește depistarea precoce și
încadrarea corectă a dizabilităților după tipuri și grade, cît și
elaborarea unor instrumente și proceduri de evaluare adecvate);
• cu psihoterapia (mai ales atunci cînd este vorba de formarea și
întărirea unei imagini de sine pozitiveori de surmontarea
anxietății în comunicare);
• cu psihologia vîrstelor (în special cînd se impune raportarea
comparativă la dezvoltarea normală, precum și la reperele
psihogenetice și psihodinamice tipice);
• cu psihologia școlară (pentru tot de înseamnă activitate de
învățare);
• cu psiholingvistica (pentru înțelegerea mecanismelor ce
guvernează apariția, formarea și dezvoltarea limbajului);
• cu psihologia socială (în cadrul preocupărilor vizînd integrarea
educațională, socială și profesională).
• Emil Verza enumeră cîteva dintre obiectivele majore ale psihologiei
speciale:
• dezvoltarea preocupărilor privind psihodiagnoza diferențială a
dizabilităților și precizarea posibilităților de compensare și educare;
• studierea particularităților psiho-fizice și comportamentale în scopul
punerii la punct a celor mai eficiente metode de integrare a celor cu
dizabilități în viața socio-culturală conform capacităților de care dau
dovadă.
• Cristian Buică (2004) pornind de la observațiile lui Costantin Pufan,
consideră că obiectivele principale ale psihologiei speciale constau în:
• stabilirea cît ma precisă a structurii dizabilității și a posibilităților de
corectare, compensare și recuperare;
• fundamentarea științifică cît mai obiectivă a criteriilor de clasificare și
ierarhizare a tipurilor de dizabilitate, și implicit, a terminologiei folosite
dezvoltarea abordării psihosociale a dizabilității, cu accent pe integrare
și normalizare, ca parte a culturii civice în democrație.
 Clasificarea tipurilor de dizabilități
• Tulburările mintale:
• dizabilitatea mintală (retard mintal, deficiență
mintală, oligofrenie),
• reținerea în dezvoltarea psihică (intelect de limită,
liminari),
• demența;
• Tulburările senzoriale:
• dizabilitatea auditivă (hipoacuzie (auz scăzut),
surditate),
• dizabiitatea vizuală (ambliopie (vedere scăzută),
orbire
• Tulburările de limbaj:
• tulburările de articulație sau pronunție
(dislalia, dizartria, rinolalia);
• tulburările de ritm şi fluienţă ale vorbirii
(bîlbîiala, logonevroza);
• tulburările de voce (disfonia, afonia);
• tulburările citit – scrisului (disgrafia, agrafia,
dislexia, disgrafia);
• alalia, afazia.
• Tulburările fizice şi neuromotorii
• Tulburările de comportament (comportament
deviant, delicvent);
• Tulburările multiple (tulburările de spectru
autist, surdo-cecitatea, tulburările neuromotorii și
mintale)
• Oligofrenopsihologia ce studiază aspectele psihologice ale
deficienţilor de intelect, precum şi psihodiagnosticul,
recuperarea şi integrarea acestora în viaţa socială.
• Surdopsihologia abordează problematica psihologică a
activităţii psihice a persoanelor cu deficienţe de auz.
Tiflopsihologia îşi delimitează preocupările psihologice
pentru deficienţii de vedere.
• Logopedia are în atenţie studiul limbajului, prevenirea şi
terapia corectivă a tulburărilor de limbaj.
• Psihologia specială a deficienţilor fizic - locomotor şi de
comportament se ocupă cu întreaga problematică a
deficienţilor locomotori, restabilirea funcţiilor restante,
compensarea funcţiilor alterate, înlăturarea unor devianţe
comportamentale.
 Diversitatea terminologiei în psihologia
specială
• Conceptului de normalitate i se acordă, pe de o parte, o
semnificaţie generală, ce ia în consideraţie întreaga dezvoltare
psiho-fizică a persoanei.
• Sunt considerate ca fiind normale acele persoane care au o
dezvoltare medie şi manifestă capacităţi de adaptare echilibrată
la condiţiile mediului înconjurător. Abaterile de la acestea sunt
considerate anormale.
• Anormalitatea are un conţinut larg şi se referă la toţi indivizii cu
insuficienţe sau redart în dezvoltare, ca şi la cei cu abateri
comportamentale, cum sunt delicvenţii şi caracterialii, la
bolnavii psihici, la cei care se află în stare critică din punct de
vedere senzorial, locomotor, de limbaj şi de intelect. Din acest
punct de vedere conceptul de anormalitate este frecvent înlocuit
de cel de subnormalitate.
• Subnormalitatea este sinonimă cu deficienţa şi se apreciază că
defineşte cu mai multă exctitate pierderea sau deficitul unor funcţii
ori chiar a unui organ ce defavorizează desfăşurarea activităţii.
• Deficienţa: pierderea sau alterarea unei structuri sau funcţii
(leziune anatomicã, tulburare psihologicã), rezultând în urma unei
maladii, accident în evoluţia normalã, dar şi a unor carenţe psiho-
afective (pierderea pãrinţilor sau neglijenţa pedagogică).
Deficienţe frecvente: auditive, vizuale, de limbaj, intelectuale, etc.
• Incapacitatea: reducerea parţială sau totalã a posibilităţii de a
realiza o activitate (motrică sau cognitivă) sau un comportament.
Exemple: incapacitate de comunicare, de igienã personalã, de
locomoţie, etc.Incapacitatea depinde, dar nu obligatoriu, şi nu de o
manieră univocă, de deficienţã. Atât deficienţele, cât şi
incapacităţile, pot fi vizibile sau invizibile, temporare sau
permanente, progresive sau regresive.
• Handicap: dezavantaj social, rezultat în urma unei deficienţe sau
incapacităţi care limitează sau împiedică îndeplinirea de către
individ a unui rol aşteptat de mediu.
• Termenii de retardaţi, înapoiaţi, întîrziaţi, dificili sau cu dificultăţi,
neadapaţi sau inadaptaţi, cu dezabilităţi, cu cerinţe educaţionale
speciale, cu nevoi speciale, care se întîlnesc în unele lucrări, au un
înţeles sinonim cu conceptul de handicap.
• Cerințe educative speciale (CES): continuum al dificultăților
speciale de educație, cureferire la un registru larg de tulburări care
se întinde de la deficiențele profunde, la tulburările de învățare
ușoare.
• Dizabilitate deficit de competență manifestat în aria deprinderilor
fizice și psihice.
 Metodele psihologiei speciale
• Observaţia, care are ca scop culegerea unor date cu privire la
comportamentul deficienţilor, caracteristicile şi evoluţia lor
psihică, formarea deprinderilor de activitate şi a aptitudinilor
intelectuale, acumularea de cunoştinţe şi de experienţe
recuperative.
• Experimentul are două variante: natural şi de laborator.
Experimentul natural se desfăşoară prin introducerea unor stimuli
suplimentari în activitatea desfăşurată de subiect, la care se
solicită răspuns, sau prin organizarea unor activităţi (de învăţare,
de formare a deprinderilor practice) în care apar variabile diferite
ce îl pun pe subiect în situaţii deosebite.
• Experimentul de laborator imprimă o notă de precizie mai mare,
pentru că se realizează în laboratoare dotate cu utilaj special de
creare a unui cadru stimulativ şi de înregistrare a reacţiilor
subiectului.
• Testele. Deși în psihologia specială sunt folosite o serie de probe
mai mult sau mai puțin standartizate, testele reprezintă
instrumentul tehnic prin excelență al psihologiei.
• Scopul utilizării testelor constă în a obține, într-un timp relativ
scurt, informații relativ precise și obiective. Prin intermediul
acestor informații cu privire la subiectul considerat se conturează
și eventualul prognostic.
• Au o mai mare răspîndire şi ele se împart în verbale şi neverbale.
Pentru unele categorii de deficienţe, cum sunt surdomuţii, cei cu
deficienţe severe de intelect, testele neverbale, bazate pe
simboluri imagistice sau pe ansamblări de obiecte, sunt singurele
edificatoare.
• Testele verbale operează cu cuvinte şi cifre, ceea ce presupune o
oarecare capacitate de a utiliza simboluri verbale. Sunt de preferat
probele etalonate sau standardizate. Unele din acestea se pot
aplica colectiv, iar altele individual şi sînt adaptate la nivelul
vîrstei.
• Conversaţia, servește detalierii informațiilor obținute în
urma observației. Spre deosebire de aceasta, conversația
are avantajul interactivității, al feed back-ului verbal și
nonverbal, dar și dezavantajul deconspirării interesului
cercetătorului față de anumite aspecte ale vieții psihice a
persoanei cu dizabilitate.
• Analiza produselor activităţii se raportează la nivelul de
pregătire a subiecţilor, la stadiul formării deprinderilor şi
obişnuinţelor în diferitele forme de activitate, la
metodologia corectiv-recuperativă adaptată în educaţia
specială. Aceste produse ale activităţii pot constitui nu
numai mijloacele de cunoaştere, dar şi de psihodiagnoză.
• Studiul de caz. Se referă la comportamentul individual în
ansamblul cadrului social, punînd accentul pe analiza
datelor și pe prezentarea lor unitară, ca variabile
relevante necesare înțelegerii unei unități (persoaă, grup
social, comunitate, națiune). Prin analiza detaliată cît
mai completă a unui fapt, individ sau grup se încearcă
explicarea unei categorii de fenomene.
• Anamneza este deosebit de importantă pentru stabilirea
momentului producerii deficienţei şi a cauzelor acesteia,
pentru studiul evoluţiei subiectului şi al episoadelor mai
importante din viaţa sa. În realizarea acestei forme vor
avea discuţii cu părinţii, cu rudele, cu cei din anturajul
deficientului şi, evident, acolo unde este cazul, se iau în
consideraţie propriile sale relatări.