Sub. 34.

Amprentarea in protetica dentara, materiale, tehnici,

proprietati reologice

Amprentarea este o etapă clinică în cadrul tratamentului protetic prin PFU, prin care se
înregistrează datele câmpului protetic necesare transferului în laboratorul de tehnică
dentară, în vederea obținerii piesei protetice. Fiind copia negativă a cîmpului protetic,
amprentarea reprezintă o metodă de reproducere în afara cavității bucale a situației clinice la
un moment
dat. În cadrul tratamentului prin PFU amprentarea urmează firesc etapa de preparare a
dintelui în vederea aplicării unei PFU.

Reproducerea datelor clinice în afara cavității bucale presupune turnarea unui model din ghips,
care va reda situația clinică a pacientului. În funcție de scopul pentru care se realizează
amprentarea, amprentele, respectiv modelele ce se toarnă au destinație și denumire diferită.

 Amprenta documentară, din care rezultă modelul documentar, este copia negativă a
câmpului protetic efectuată înainte de orice manoperă terapeutică. În acest fel se
înregistrează și se păstrează informații clinice legate de situația inițială a cazului
clinic.
 Amprenta de studiu din care rezultă modelul de studiu este copia negativă a
câmpului protetic, efectuată după ce medicul a realizat manopere de igienizare
și
asanare a cavității bucale: detartraj profesional, periaj, extracții de dinți irecuperabili.
Pe modelul de studiu se construiește planul de tratament ce include și PFU.

Cele 2 modele prezentate, documentar și de studiu se constituie în documente medico-legale,

utile într-un posibil litigiu medic-pacient. Totodată, aceste modele pot fi utilizate în cercetarea
științifică, ca material didactic în învățământ și nu în ultimul rând ca instrument pentru pacient,
care vizualizând situația clinică din cavitatea bucală poate înțelege mai clar diagnosticul și
planul de tratament propus de medic.

Amprentarea efectuată înainte de prepararea dintelui se poate face și în scopul reralizării unei
protezări provizorii prin metoda copierii. Această indicație este utilă atunci cân dintele ce
urmează să fie preparat pentru PFU este integru coronar sau cu coroana dentară restaurată
100% prin metode directe (obturație coronară) sau indirecte (coroană veche ). Practic această
amprentă preliminară servește ca ghid pentru viitoarea proteză provizorie.

În protezarea mobilizabilă sau mixtă (fix+ molbilizabil) amprenta preliminară (inițială) a

câmpului protetic se realizează cu un conformator de arcadă numit lingură universală. Pe
modelul preliminar ce rezultă se poate construi planul terapeutic (deci este un model de
studiu) și se realizează un conformator individual –numit lingură individuală. Prin
amprentarea modelului preliminar/de studiu se obține un model nou identic numit model
duplicat.

Amprentarea câmpului protetic la sfârșitul tratamentului- după fixarea PFU în cavitatea

1
bucală – conduce la obținerea unui model care reflectă situația clinică finală a cazului clinic,

2
cu rol de document medico-legal, instrument didactic sau instrument utilizat în cercetarea
științifică.

Amprenta câmpului protetic efectuată după prepararea dintelui este o amprentă

finală/funcțională ce conduce la obținerea unui model final, numit și model de lucru sau
funcțional, pe care tehnicianul confecționează PFU. În protezarea mobilizabilă, protezarea
pe implant ș.a. la amprentarea finală sau secundară se folosește drept conformator lingura
individuală confecționată pe modelul preliminar.

Amprenta funcțională trebuie să furnizeze tehnicianului informații complete pentru realizarea

PFU, astfel încât piesa protetică să se adapteze corect pe preparație, să stabilească contacte
proximale și ocluzale funcționale. În același timp restaurarea protetică trebuie să refacă
morfologia coronară a dintelui în raport cu necesitățile ADM (masticație satisfăcătoare,
estetică cât mai naturală, fonație corectă) În acest scop amprentarea finală a câmpului protetic
trebuie să ofere date despre:

 Morfologia preparației
 Limita cervicală a preparației- raportul preparației cu parodonțiul marginal
 Raportul preparației cu dinții vecini (ideal toată arcada cu preparația)
 Raportul preparației cu crestele edentate (acolo unde PFU este element de agregare
pentru PPF sau face parte dintr-un tratament combinat cu proteza mobilizabilă)
 Raportul preparației cu dinții antagoniști,(relația de ocluzie- cel mai frecvent IM)
 Dinții antagoniști ( ideal toată arcada antagonistă)

Metodele de amprentare accesibile astăzi sunt de 2 feluri:

 Metoda clasică cuprinde tehnici convenționale directe și indirecte

 Metoda modernă utilizează sisteme speciale de copiere a câmpului protetic prin

scanare directă în cavitatea bucală și transmiterea informației virtuale în laborator
unde este prelucrată în sistemul CAD-CAM care preia informația și realizează
produsul finit piesa, protetică. Alteori, amprenta fizică realizată de medic este
scanată în laborator și apoi reintră în circuitul CAD-CAM menționat. Prin scanare se
obține deci fie amprenta virtuală fie modelul virtual al cazului clinic. Sistemul CAD
realizează design-ul piesei protetice, macheta virtuală care apoi este transformată în
piesă protetică reală prin sistemul CAM.

3
 Metode clasice de amprentare

1. Metoda directă.
Este metoda în care medicul realizează macheta viitoarei piese protetice direct pe
preparație, în cavitatea bucală. Această metodă este mai rar utilizată, fiind consumatoare
de timp pentru medic și necomfortabilă pentru pacient. Indicațiile sunt limitate la
realizarea de RCR turnate și incrustații, pentru obținerea machetei fiind folosite ceară
specială de inlay sau acrilat autopolimerizabil.

2. Metoda indirectă este cea mai frecvent utilizată. Medicul realizează copia negativă
a câmpului protetic cu toate detaliile menționate (dinți vecini, antagoniști, ocluzie ) și
trimite aceste informații în laborator. Tehnicianul toarnă modelele celor 2 arcade și le
montează într-un ocluzor sau articulator în raport de relația ocluzală înregistrată de
medic. Pe modelul cu preparația realizează macheta piesei protetice.

Din punct de vedere didactic, amprentele indirecte sunt de mai multe feluri:

1. Amprentă unitară, care înregistrează doar preparația. Folosind un conformator

unidentar –tubul de cupru și material de amprentare termoplastic sau elastic
(siliconi) se obțin exclusiv date despre preparație. Metoda se utilizează în obținerea
coroanei de substituție. Pe modelul unitar tehnicianul construiește dispozitivul
radicular care se trimite în cabinet pentru probă clinică și amprentare ulterioară pentru
confecționarea dispozitivului coronar. Cea de a doua amprentă este o amprentă globală,
ce cuprinde de regulă toată arcada cu preparația și utilizează ca portamprentă o lingură
universală. În continuare medicul efectuează și amprentarea arcadei antagonise,
înregistrează ocluzia și transmite aceste date în laborator.
2. Amprentă segmentară/parțială care înregistrează preparația și dinții vecini.
Conformatorul utilizat este o lingură universală parțială, disponibilă în trei
variante: laterală dreapta, laterală stânga și frontală.
3. Amprentă globală care înregistrează toată arcada dentară cu ajutorul
unui conformator cu design specific. Metoda se poate realiza în două
moduri:
A. Amprenta globală peste amprenta unitară. Se mai numește și amprentă cu
ghidaj unitar, sau amprentă de situație/poziție (precizează poziția amprentei
unitare în amprenta globală Se poate realiza în 3 variante :
o Metoda triplului amestec. Se utilizează 3 siliconi de consistență diferită: fluid, mediu
și chitos. Pentru amprenta unitară cu tub de cupru se utilizează siliconul chitos și apoi
cel fluid, iar în lingură se aplică siliconul mediu. Toate cele trei materiale
polimerizează simultan, motiv pentru care metoda se numește triplu amestec.
o Cu cape portamprentă. După realizarea amprentelor unitare se toarnă modelele
unitare pe care tehnicianul construiește cape metalice sau acrilice. Medicul adaptează
capele în cavitatea bucală și cu ele aplicate pe preparații realizează o amprentă
globală în lingură, astfel că la îndepărtarea de pe câmpul protetic capele rămân
poziționate în amprenta globală. Tehnicianul introduce modelele unitare în capele din
amprentă și
toarnă modelul de arcadă. Această metodă permite poziționarea foarte exactă a
4
modelelor unitare, deci și această amprentă este una de situație.

5
 o Cu cofraj metalo-acrilic. Tehnica este asemănătoare cu cea descrisă la cape.
B. Amprenta globală fără ghidaj unitar. Sunt descrise mai multe tehnici: wash-
tecnique (amprenta de spălare), procedeul Connod (amestec dublu, triplu),
metoda cu hidrocoloizi reversibili, cu elastomeri injectați, etc. Pentru
preparațiile cu limita cervicală situată subgingival este necesară îndepărtarea
temporară a gingiei peridentare cu lărgirea șanțului gingival și controlul
fluidelor gingivale, astfel încât materialul de amprentă să pătrundă în această
zonă în grosime suficientă pentru a reda detaliile zonei marginale a preparației.
4. Amprenta în ocluzie utilizează un conformator (ex.Ketenbach) care permite
înregistrarea simultană a zonei de arcadă cu preparația, antagoniștii corespunzători
și relația de ocluzie.(este o amprentă segmentară/parțială în ocluzie)

În vederea realizării unei PFU cel mai frecvent se utilizează următoarea metodă:

Pentru arcada cu preparația se realizează o amprentă globală fără ghidaj unitar –

tehnica în 2 timpi wash-tecnique. În primul timp se amprentează toată arcada cu cu
silicon chitos, în al doilea timp se amprentează cu silicon fluid, aplicat în amprenta cu
chitos. Pentru arcada antagonistă este suficientă o amprentă globală cu alginat.
Înregistrarea RMM de ocluzie se face cu siliconi de ocluzie, cu ceară roz, cu pastă
ZOE pe suport textil, cu ceară roz+ pastă ZOE sau cu șabloane de ocluzie, în funcție
de situația clinică.

Amprentele segmentare au indicații limitate fiind recomandate amprentele de arcadă

completă și înregistrarea separată a RMM de ocluzie cu materiale care să permită
transferul corect al datelor înregistrate.

Etapele amprentării.

 Alegerea materialului de amprentare

 Alegerea portamprentei

 Alegerea metodei de amprentare

 Pregătirea pacientului

 Amprentarea propriuzisă

 Controlul calitativ al amprentei

 Dezinfecţia şi conservarea amprentei

 Pregătirea amprentei în vederea turnării modelului

Alegerea materialului de amprentare este o decizie relative dificilă având în vedere oferta
generoasă existentă pe piață. Totuși, se delimitează anumite criterii de care medical ține cont
în alegerea materialului otpim pentru cazul clinic.

6
Factori care condiţionează alegerea materialului, a tehnicii sau a portamprentei.

1. Fidelitatea materialului de amprentare este cel mai important criteriu luat în considerație.
Capacitatea de redare a detaliilor trebuie sa fie de cel mult 25 microni la nivelul preparației
dentare și de cel mult 50 microni la nivelul mucoasei orale. Se cunosc o serie de factori care
pot influența fidelitatea materialului de amprentare, de care medicul trebuie să țină cont:
 modul în care sunt controlate fluidele bucale (cu excepţia hidrocoloizilor reversibili
materialele de amprentare sunt hidrofobe)

 Geometria şi topografia limitei cervicale

 Tehnica în sine de preparare, amprentare

 Portamprenta aleasă

 Momentul confecţionării modelului.

2. Oferta de timp pentru manipularea materialului în raport cu complexitatea cazului clinic

3. Stabilitatea amprentei după priza materialului

4. Posibilităţi de conservare/ duplicare

5. Particularităţile câmpului protetic: Preparaţii unice/multiple,

șanţuri/casete/puţuri parapulpare/prag subgingival

6. Materiale disponibile

7. Experienţa profesională

8. Posibilitatea lucrului asistat (la 4 mâini)

9. Capacitatea de etalare a materialului

10. Amplitudinea deschiderii gurii

11. Compatibilitatea materialului de amprentă cu alte materiale din cabinet

12. Posibile reacţii alergice, discomfort, legat de gust, miros neplăcut, reacţie
exotermă, gabarit.

13. Gradul de retentivitate al câmpului protetic: Se pot aplica lacuri tensioactive pe

preparaţii, se deretentivizează cu ceară spațiile interdentare, spațiile de sub corpul de
punte, se obturează provizoriu cavitățile intracoronare.

14. Pentru menajarea dinților parodontotici se aleg materiale cu grad de elasticitate crescută,
care să permită îndepărtarea cât mai uşoară a amprentei după priza materialului

7
15. Tipul portamprentei: portamprenta corect aleasă trebuie să îndeplinească următoarele
cerințe: rigidă, cu mâner solid, cu retenții, sau care să permită aplicarea de adezivi,
sterilizabilă, adecvată ca topografie și mărime (portamprenta trebuie să acopere în întregime
câmpul protetic propus și să permită o grosime suficientă a materialului de amprentare:
( 2-3mm pentru elastomeri și 3-4mm pentru hidrocoloizi).

Materiale de amprentare

Clasificarea FDI a materialelor dentare situează materialele de amprentare după cum urmează:

 Grupa M3

 Termoplastice (altele decât hidrocoloizii reversibili)

 Compound (Stents, Kerr)

 Ceară pentru amprentă

 Gutapercă pentru amprentă

 Hidrocoloizi

 Reversibili → agar-agar

 Ireversibili → alginat

 Materiale de amprentă multicomponent cu priză chimică

 Pasta ZOE

 Pasta ZO non eugenol (clorotimol)

 Răşini

 Polisulfuri

 Siliconi

 Polieteri → unele fotopolimerizabile

 Materiale pentru amprentă funcţională pe bază de gel polimeric

 Ghipsul

 Materiale pentru amprentarea modelelor în vederea duplicării

 Agar-agar

 Alginat

8
  Gel sintetic

 Grupa M7

 Răşină autopolimerizabilă pentru modelarea intraorală

 Grupa M8

 Ceară pentru inlay

 Materiale pentru înregistrarea ocluziei

 Ceară

 ZOE

 Răşină autopolimerizabilă

 Siliconi de ocluzie, ghipsuri speciale (ulterior apărute)

 Grupa M12

 Adezivi pentru portamprentă

 Grupa M13

 Soluţii pentru curăţarea lingurilor de amprentare

Calitățile unui material ideal de amprentare.

1. Durată de conservare mare

2. Gust, miros plăcute/neutre

3. Netoxic

4. Neiritant

5. Echipament tehnic minim

6. Reacţie de priză atermică

7. Elasticitate mare

8. Deformaţie permanetă redusă

9. Fidelitate în reproducerea detaliilor

10. Timpul de priză intraoral scurt (convenabil)

11. Stabilitate dimensională

9
12. Culoare favorabilă pentru controlul amprentei

13. Compatibilitate cu materialele de confecţionare a modelelor

14. Raportul preţ-calitate convenabil

15. Dezinfecţie fără alterarea calităţii amprentei

Ghipsul este un material de amprentare cu caracter mai mult istoric, utilizat la

supraamprenta peste amprenta unitară la confecționarea coroanei de substituție.
Avantajele acestui material constau în : rigiditate, stabilitate, fidelitate, preț de cost
redus. O dată cu introducerea materialelor elastice cu calități foarte bune și manipulare
facilă, ghipsul a fost abandonat datorită dificultăților de manipulare, necesitatea
fracturării și reconstrucției fragmentelor după priza materialului și a discomfortului
resimțit de pacient. Totuși există astăzi ghipsuri moderne pentru înregistrări ocluzale.

Rășinile acrilice sunt materiale utilizate mai ales în tehnica directă, de realizare a
machetei intraoral, pentru incrustații și RCR turnate. Aceste materiale au fost utilizate
în trecut, azi tot mai puțin pentru amprentarea eleementelor separate ale PPF în
vederea lipirii, înregistrarea RMM, solidarizarea inelelor de cupru, a capelor de
transfer. O indicație specială a acestor materiale este utilizarea lor în tehnica FGP,
tehnică de înregistrare în dinamică a RMM de ocluzie. Principalele dezavantaje ale
rășinilor acrilice sunt contracția mare după polimerizare și posibilitatea deteriorării
ghipsului de model datorită durității excesive.

 Materialele tip compound (Stents, Kerr) au fost și pot fi utilizate cu succes la

amprenta unitară cu tub de cupru. Manipularea acestor materiale este dificilă și tehnica
greoaie: necesită plastifiere în baie la temperatura de 50 grade (plastifierea la flacără
nu este recomandată), vaselinarea mâinilor operatorului, precauții la dinții vitali, etc.
Reutilizarea materialelor plastifiate este contraindicată. Deși reduse ca aplicații în
protetica fixă, aceste materiale sunt importante în amprentarea zonelor cheie în
protezarea mobilizabilă.

 Materiale termoplastice de tip ceruri sunt indicate în tehnicile directe de amprentare,

și la înregistrarea RMM de ocluzie. Utilizarea lor presupune plastifiere la flacără, în
apă caldă sau în cuptor cu termostat.

 Alginatele sunt materiale de amprentă foarte utilizate astăzi pentru o gamă largă
de indicații :
 Amprentă preliminară/de studiu
 Amprenta arcadei antagoniste
 Duplicarea modelelor
 Amprenta finală PFU (alginat injectabil)
 Ele fac parte din grupa de materiale hidrocoloizi ireversibili și prezintă unele
particularități.
 Necesită portamprente cu retenţii

10
  Îndepărtarea din cavitatea bucală se face prin mişcare unică (se evită
basculările, torsionările)
 Turnarea modelului trebuie făcută rapid, dacă se poate imediat pentru a evita
apariția unor procese nedorite care produc deteriorarera amprentei și
pierderea exactității detaliilor.În contact cu aerul amprenta de alginat se
deshidratează fenomen numit ratatinare. De aceea amprentele se învelesc în
tifon sau șervet de hârtie umed atunci când se trimit în laborator pentru
turnare. Dacă stau în mediu umed prea mult timp amprentele se dilată prin
imbibiție. Din aceste motive timpul scurs până la turnarea modelului trebuie
să fie cât mai scurt. În plus, se poate produce și fenomenul de sinereză prin
care apa iese din gel și se depune la suprafața amprentei.

Producătorii de materiale oferă o gamă variată de alginate de mai multe tipuri cu indicații
precise de utilizare:

 Alginate cu gelificare rapidă tip I

 Alginate cu gelificare normală tip II

 Alginate clasa A pentru proteze fixe

 Alginate clasa B pentru amprentă de arcadă

 Alginate clasa C pentru amprente de studiu/preliminare

 Hidrocoloizii reversibili sunt materiale de amprentă mai speciale datorită tehnicii de

utilizare. Aceste materiale se prepară în baie-termostat și necesită linguri prevăzute
cu circuit pentru apă. Sunt materiale cu preț de cost crescut, friabile, cu stabilitate
dimensională redusă a amprentelor, creează discomfort termic și necesită evicțiune
gingivală importantă. Materiale moderne de tipul alginat-agar oferă rezultate comparabile
cu elastomerii de sinteză și nu necesită linguri speciale. Hidrocoloizii reversibili pot fi
folosiți în amprentare la realizarea protezelor fixe și mobilizabile, dar utilizarea lor cea
mai frecventă este în duplicarea modelelor.

 Polisulfurile sau tiocauciucurile sunt materiale de amprentă bifazică (chitos+fluid),

hidrofobe cu reacţie de priză uşor exotermică. Au un miros neplăcut la polimerizare ceea
ce creează un oarecare discomfort pacientului dar prezintă proprietăți excelente: fidelitate
până la 10 microni, sunt compatibile cu orice material de model, por fi utilizați în orice
situație clinică și au o stabilitate dimensională superioară hidrocoloizilor dar inferioară
siliconilor și polieterilor. Modelul trebuie turnat în maxim o oră. La temperaturi mai mari
de 25 ºC pot polimeriza precoce înainte de inserția portamprentei în cavitatea orală.

 Polieterii sunt materiale hidrofile pentru amprentă monofază nefiind utilizabili în

tehnici de amestec. Se prezintă sub formă de pastă-pastă, au o polimerizare ușor exotermă.

11
 Necesită pentru fidelitate grosime de 4mm. Există și produse fotopolimerizabile. Sunt
indicate atât în protezarea fixă cât și în cea mobilizabilă, pentru amprente funcționale și
de poziție, fiind indicate ca materiale de elecție la amprentarea în protezarea pe implant cu
bonturi de transfer.

 Siliconii sunt materiale elastice cel mai frcvent utilizate, neavând practic contraindicații.
Din punct de vedere chimic siliconii sunt de 2 feluri: de adiție și de condensare, după
tipul reacției de polimerizare.

 Siliconii de condensare, numiți și polisiloxani au o fidelitate excelentă de cca 25

microni, polimerizare ușor exotermă și permit obținerea unor modele multiple cu
aceeași amprentă. Datorită modificărilor volumetrice ce apar în timp modelul
trebuie turnat relativ repede, în câteva ore.

 Siliconii de adiție (polivinilsiloxani) sunt materiale relativ scumpe, mai stabile

decât siliconii de condensare. Necesită grosime de cca 2-3mm pentru fidelitate,
permit obținerea a mai multor modele și nu se pot combina cu polisiloxanii. Azi
sunt disponibile și materiale hidrofile.

Portamprentele

Portamprentele sunt suporturi pentru susținerea materialului de amprentare în momentul

aplicării pe câmpul protetic. Pentru a realiza o amprentare corectă aceste dispozitive trebuie să
îndeplinească unele cerințe:

 Rigiditate

 Mâner de manipulare solid

 Sterilizabile

 Cu retenţii pentru materialul de amprentă

 Adecvate ca topografie ( maxilar/mandibulă)

 Adecvate ca mărime : să acopere în întregime câmpul protetic propus şi să asigure spaţiu

suficient pentru material(- 2-3mm pentru elastomeri de sinteză, 3-4mm pentru
hidrocoloizi)

 Formă care să asigure comfortul pacientului

Marea diversitate de forme și materiale impune o clasificare a portamprentelor:

 Portamprente /linguri standard/universale:

 De arcadă (maxilare şi mandibulare)

 Pentru amprente bimaxilare în ocluzie (Ketenbach)

12
  Pentru înregistrări RMM

 Parţiale (laterale /frontale)

 Cu circuit pentru apă

 Metalice/ material plastic/acrilat/compozite fotopolimerizabile ,

 opace/transparente

 Portamprente individuale (confecţionate pe modelul preliminar din acrilat/ placă

de bază

 Sterilizabile/de unică folosinţă

Etapele clinice ale amprentării

Amprentarea pare o etapă ușoară în comparație cu prepararea dinților. Cu toate acestea,

trebuie acordată atenția cuvenită detaliilor care asigură o amprentare perfectă, fără greșeli și
fără compromisuri. Informațiile pe care medicul dentist le transmite tehnicianului în laborator
trebuie să fie exacte, reale, clare astfel încât lucrarea protetică finită să fie corespunzătoare
cerințelor pacientului și exigențelor medicului.

Prima etapă este constituită din pregătirea pacientului. Acesta trebuie să fie informat despre
modul în care va decurge tehnica de amprentare. El va sta cât mai comfortabil pe scaunul
dentar. Dacă preparațiile au fost efectuate pe dinți vitali, uneori se practică anestezia. Dacă
preparațiile sunt realizate cu prag subgingival, după izolarea cu mijloace absorbante (rulouri
de vată ) și aspirator de salivă se trece la realizarea evicțiunii gingivale, cu excepția situației în
care se practică amprentă unitară. Se verifică să nu existe spații retentive care să împiedice
desinserția amprentei după priza materialului. După caz se aplică ceară sau material de
obturație provizorie pentru a obtura zonele retentive care ar împiedica dezinserția lingurii
după priza materialului de amprentare.

Apoi se alege corespunzătoare care se probează pentru a verifica cerințele

impuse pentru cazul clinic. Criteriile sunt dictate de :marimea și forma arcadei, Lingura aleasă
trebuie să cuprindă tot cîmpul protetic, să nu jeneze pacientul, să asigure spațiiu suficient
pentru grosimea standard a materialului de amprentă și să prezinte retenții pentru material.

Portamprenta se pregătește după caz prin aplicare de adeziv pentru amprente sau se aplică pe
margini leucoplast. Unele portamprente prezintă prin design retenții mecanice.

Cea de a treia etapă este chiar amprentarea propriuzisă. Asistenta pregătește materialul, îl
aplică în portamprentă iar medicul aplică lingura cu material în cavitatea bucală. La amprenta
de spălare, după amprentarea cu silicon chitos, medicul aplică silicon fluid cu o seringă
specială în șanțul gingival și pe preparație și apoi aplică lingura cu material pe tot câmpul

13
protetic. Se așteaptă priza materialului după care amprenta se îndepărtează din cavitatea
bucală cu mișcări ferme dar cu grijă pentru a nu provoca injurii dințuilor sau parodonțiului.

Se verifică amprenta, se dezinfectează și se pregătește pentru a fi trimisă în laborator cu

indicațiile necesare tehnicianului scrise în fișa de laborator.

Controlul fluidelor bucale

Majoritatea materialelor de amprentă sunt hidrofobe, cu excepția polieterilor, motiv pentru

care izolarea câmpului protetic și evicțiunea gingivală corectă sunt esențiale pentru calitatea
reproducerii detaliilor. În cazuri speciale se administrează medicație anticolinergică pentru
reducerea temporară a fluxului salivar. Evicțiunea gingivală este o procedură recomandată
pentru preparațiile cu prag subgingival. Manopera se poate realiza prin mai multe tehnci
mecanice, chimice, combinate mecano-chimice și chirurgicale.

Lărgirea temporară a șanțului gingival prin metode mecanice presupune în mod curent
folosirea unor fire speciale de evicțiune, comercializate sub diferite forme și dimensiuni.
Inserarea lor se face cu ajutorul unor instrumente de mână, deobicei 2 spatule cu care se
aplică la baza șanțului gingival. Firele folosite sunt confecționate din bumbac mercelizat sau
ață de cusut pielea. În cazul folosirii portamprentei unitare, tubul de cupru este cel care
realizează
îndepărtarea temporară a gingiei, nefiind necesară o altă manoperă. În alte cazuri, coroana
provizorie adaptată subgingival realizează evicțiunea necesară.

Metoda chimică de evicțiune gingivală se realizează cu diferite substanțe astringente,

hemostatice care reduc sângerarea și secreția lichidului crevicular. Nu se recomandă utilizarea
substanțelor cu efect puternic caustic (perhidrol, clorură de zinc, acid tricloracetic).

Cele mai indicate sunt: clorura de aluminiu, sulfatul feric, decongestionante nazale/
oftalmice sau epinefrină.

Metoda combinată de evicțiune presupune cel mai adesea utilizarea firelor de evicțiune gata
impregnate cu substanțe hemostatice, astringente și decongestionante. Alteori se aplică firul
simplu de evicțiune, care ulterior se umezește cu substanța dorită. Din această categorie mai
fac parte:

 benzile de retracție Merocel,

 inelele de cauciuc impregnate,
 Injectare în șanțul gingival de hidrocoloizi reversibili sau expansyl (amestec de caolin
și clorură de aluminiu)

Metodele chirurgicale de evicțiune se pot realiza în două moduri:

 Cu freze speciale prin chiuretaj rotativ aplicat în șanțul gingival

 Cu electrocauterul/bisturiul electric, cu excepția pacienților purtători de stimulator

cardiac și a pacienților cu gingie aderentă, subțire.
14
Amprentarea propriuzisă constă în centrarea lingurii pe cîmpul protetic, aplicare și
menținere, desinserție.

 Amprenta bifazică se realizează cu siliconi/polisulfuri de consistență diferită.

 Procedeul Connod presupune utilizarea de siliconi de consistență

diferită chitos+ fluid (dublu amestec) sau chitos+ fluid+ mediu (triplu
amestec) aplicate succesiv și care polimerizează simultan.

 Wash-technic (amprenta de spălare) în 2 timpi

 Timpul I amprentă globală în lingură cu silicon chitos

 Timpul II amprentă de corectare a primei amprente cu silicon fluid

 Amprentă într-un singur timp/ monofazică: alginat sau polieteri.

Dezinfecția amprentelor

Amprentele se dezinfectează înainte să fie trimise în laborator. Se cunosc mai multe metode
destinate dezinfecției amprentelor, în funcție de materialul de amprentă folosit. Dezinfecția se
realizează de regulă chimic folosind diferite substanțe și tehnici:

 Imersi amprentelor în soluție de glutaraldehidă 2% timp de 20 minute

(pentru hidrocoloizi reversibili)

 Imersie în soluție de hipoclorit de sodiu, iodoform sau fenoli (pentru siliconi)

 Sterilizare cu radiații sau cu etilen oxid (cu excepția alginatelor)

 A
Autodezinfecție cu săruri cuaternare de amoniu.

15
Calităţile reologice ale materialelor de amprentă sunt următoarele:

1. PLASTICITATEA sau FLUIDITATEA reprezintă capacitatea materialului de

amprentă de a fi deformat şi modelat sub acţiunea unei presiuni minime, cu înregistrarea
tuturor detaliilor câmpului protetic, fără a deforma însă reliefurile acestuia. Plasticitatea
reprezintă o măsură a consistenţei materialelor de amprentă în momentul aplicării lor pe
câmpul protetic.
2. CAPACITATEA DE UMECTARE A SUPRAFEŢELOR se referă la proprietatea
materialelor de a se întinde pe o suprafaţă dată. Ea se măsoară prin unghiul format de
tangenta la suprafaţa externă a unei picături de material cu planul suprafeţei pe care este
aplicată. Cu cât unghiul este mai ascuţit cu atât capacitatea de umectare a suprafeţelor
este mai mare. Practic această proprietate reprezintă abilitatea relativă a unui material de
amprentă de a pătrunde în spaţiile mici ale câmpului protetic.
3. HIDROFILIA sau HIDROFOBIA. Hidrofilia este abilitatea relativă a materialelor
de amprentă de a tolera cantităţi mici de fluide la nivelul câmpului protetic, furnizând o
amprentare precisă. Cele mai hidrofilice materiale existente sunt hidrocoloizii.
Materialele de amprentă care au o foarte mică abilitate de a tolera prezenţa fluidelor la
nivelul câmpului protetic de amprentat pentru a obţine o amprentă precisă se numesc
hidrofobe. Siliconii de adiţie se numără printre cele mai hidrofobe materiale de
amprentă.
4. FIDELITATEA reprezinta capacitatea materialelor de amprentă de a reproduce
detaliile cele mai fine ale câmpului protetic; ea este dependentă de câţiva factori: -
mărimea particulelor ce intră în compoziţia materialului de amprentă, - consistenţa
iniţială a materialului de amprentă (plasticitate) - hidrofilia materialului de amprentă.
5. ELASTICITATEA. Materialele de amprentă trebuie să prezinte un grad de
elasticitate care să permită dezinserţia amprentei, în ciuda existenţei unor zone retentive
la nivelul câmpului protetic. Pentru a putea „depăşi” aceste zone, amprenta trebuie să se
deformeze, după care să „revină” la forma iniţială. În fapt amprenta nu revine la forma
iniţială (100%) suferind aşanumita deformare permanentă. Capacitatea amprentei de a
suporta astfel de deformări elastice, este dependentă şi de alţi factori înafara elasticităţii
intrinseci a materialului de amprentă:
- gradul de retentivitate al câmpului protetic,
- grosimea materialului de amprentă supus deformării
- timpul în care se face dezinserţia amprentei
- calitatea legăturii dintre materialul de amprentă şi portamprentă. Practic,
aceasta înseamnă că utilizarea unui material de amprentă cu proprietăţi elastice foarte
bune nu reprezintă garanţia absolută pentru absenţa deformărilor permanente în urma
dezinserţiei amprentei. Va trebui, în consecinţă acordată o atenţie corespunzătoare
tuturor factorilor ce contribuie la menţinerea în limite elastice a deformărilor: -
închiderea spaţiilor cu retentivitate mare (deretentivizare);
- asigurarea unei grosimi suficiente şi, pe cât posibil constante, a materialului de
amprentă;
- dezinserţia amprentei într-un timp cât mai scurt;
- asigurarea unui sistem eficient de adeziune a materialului de amprentă la
portamprentă

16
6. TIXOTROPISMUL şi VÂSCOZITATEA. Tixotropismul este capacitatea unui
material de a curge când este supus presiunii (comprimării). Există 4 tipuri frecvente de
vâscozităţi: chitoasă (putty), mare sau crescută (heavy body), medie (regular sau
medium body) şi redusă sau fluidă (light body).
Materialele cu vâscozitate redusă au capacitatea de a înregistra cu mare precizie toate
detaliile câmpului protetic, dar nu pot fi comprimate eficient doar cu ajutorul unei
portamprente.
Materialele cu vâscozitate mare pot fi bine comprimate cu ajutorul portamprentei, dar
nu au capacitatea de a inregistra cu mare fineţe toate detaliile câmpului protetic.
Cel mai frecvent asocierea a două vâscozităţi ale aceluiaşi produs compensează
dezavantajele fiecăruia în parte, folosite separat.
Exemple de asocieri recomandate : vâscozitate chitoasă în asociere cu vâscozitate redusă
(putty+light) în portamprentă standard; vâscozitate medie în asociere cu vâscozitate
redusă ( medium+light) în portamprentă individuală.
7. REZISTENŢA MECANICĂ. Materialele de amprentă trebuie să aibă o rezistenţă
mecanică suficient de mare pentru a nu se rupe în cursul dezinserţiei de pe câmpul
protetic sau pe parcursul etapelor ulterioare (transport, depozitare, turnarea modelului).
Rezistenţa la rupere a materialelor de amprentă este dependentă de elasticitate, în sensul
că un material cu proprietăţi elastice foarte bune suportă deformări importante fără să se
rupă. Pe de altă parte însă, este preferabil ca în situaţiile în care deformarea amprentei
depăşeşte limita de elasticitate, să se producă ruperea materialului de amprentă;
fenomenul acesta poate fi evidenţiat cu uşurinţă în etapa de control a amprentei, în timp
ce o eventuală deformare ar rămâne inaparentă.
8. STABILITATEA DIMENSIONALĂ. Materialele de amprentă trebuie să asigure
păstrarea fidelă a imaginii negative a câmpului protetic, din momentul dezinserţiei
amprentei până după priza finală a materialului din care se confecţionează modelul.
Stabilitatea dimensională absolută în condiţii normale de temperatură şi umiditate este
numai un deziderat întrucât toate materialele de amprentă suferă modificări volumetrice.
9. TIMPUL DE PRIZĂ. Materialele de amprentă ar trebui să satisfacă toate situaţiile
clinice. Varianta ideală ar fi aceea în care timpul de priză ar putea fi modificat de fiecare
practician, în funcţie de necesităţile tehnicii de amprentare utilizate şi de propria
abilitate.
10. COMPATIBILITATEA CU MATERIALUL PENTRU MODEL. Amprentele
din hidrocoloizi nu permit obţinerea modelelor prin depunere galvanică. Fosfatul
trisodic din compoziţia unor alginate inhibă priza ghipsului de model.
11. ABSENŢA COMPONENŢILOR IRITANŢI SAU TOXICI.

Calităţi clinice ale materialelor de amprentă sunt următoarele: Pe lângă condiţiile

esenţiale enumerate mai sus, care asigură obţinerea unui model exact al câmpului
protetic, există o serie de condiţii secundare pe care ar trebui să le îndeplinească
materialele de amprentă.
1. MIROS şi GUST neutre.
2. DURATĂ CAT MAI LUNGĂ DE DEPOZITARE.
3. Materialele de amprentă NU TREBUIE SĂ ELIBEREZE GAZE, atât pe
parcursul prizei proprii cât şi al prizei materialului de model.

17
 4. UTILIZARE FĂRĂ A NECESITA O APARATURĂ AFERENTĂ
COMPLICATĂ SAU COSTISITOARE.
5. ÎNDEPĂRTAREA UŞOARĂ DE PE SUPRAFEŢELE CU CARE INTRĂ ÎN
CONTACT, câmpul protetic, părţile moi, portamprente, materialul de model, etc.
6. CAPACITATEA AMPRENTEI DE A FI DEZINFECTATĂ, fără ca aceasta
să-i afecteze acurateţea.
7. CONCORDANŢĂ ÎNTRE COSTURI ŞI CALITATEA AMPRENTEI.

Este evident că nici un material de amprentă nu îndeplineşte toate condiţiile unui

produs ideal. Medicului stomatolog îi revine opţiunea de a utiliza materialul adecvat
situaţiei clinice şi tehnicii de lucru, opţiune care trebuie însă fundamentată pe
cunoaşterea detaliată a performaţelor şi neajunsurilor fiecărui material de amprentă.

18