HIDROLOGIA USCATULUI

HIDROLOGIA USCATULUI

Editura Terra Nostra

Prof.univ.dr. Gheorghe Romanescu

Copyright © 2006 Terra Nostra

Toate drepturile sunt rezervate Editurii Terra Nostra

Descrierea CIP a Bibliotecii Naionale a României

ROMANESCU, GHEORGHE
Hidrologia uscatului,
ISBN 973-8432-38-3
 1

PREFAŢĂ

Apele continentale reprezintă o componentă importantă a mediului înconjurător prin

formele diferite de existenţă şi de repartiţie teritorială şi mai ales, pentru posibilităţile largi de
valorificare. Apa înseamnă viaţă deoarece se găseşte în proporţii însemnate în toate
organismele vii şi întreţine în mod nemijlocit acest miracol al Planetei noastre. Apa se
consumă pentru întreţinerea vieţii, este materie primă pentru industrie, mijloc de reglare a
temperaturii agregatelor, sursă de energii, cale de transport, mijloc de agrement, element al
salubrităţii generale etc.
În natură, apa reprezintă principalul aspect modelator al scoarţei terestre, respectiv
factorul care, alături de celelalte componente ale mediului geografic, conferă peisajelor o atât
de mare diversitate de tipuri şi forme.
Această implicare complexă a apei în toate procesele naturale şi în contextul diversificat al
activităţilor antropice, economice şi sociale a constituit o premiză inerentă pentru apariţia şi
dezvoltarea ştiinţelor hidrologice, între care HIDROLOGIA USCATULUI ocupă un loc
deosebit.
Cerinţele tot mai mari de apă ale comunităţilor omeneşti au imprimat un impuls
deosebit cercetărilor hidrologice şi au impus o mare diversitate ale specializărilor în
domenii, cu valenţe teoretice şi practice.
Cartea privind HIDROLOGIA USCATULUI se adresează în primul rând studenţilor
facultăţilor de geografie, geologie, biologie – geografie, geografie – istorie, geografie şi o
limbă străină, dar şi specialiştilor din domeniul gospodăririi apelor şi amenajării teritoriului.
Lucrarea îşi propune o abordare teoretică şi practică a fenomenelor şi proceselor
hidrologice.
Pentru prezentarea principiilor generale, teoretice ale Hidrologiei uscatului au fost
valorificate sau actualizate informaţiile existente în literatura de specialitate trecute prin filtrul
unei experienţe de aproape 40 de ani, lucraţi în domeniu, de către autor. La rândul lor,
elementele practice, aplicative sunt preluate cu precădere din activităţi curente de gospodărire
a apelor, aflate în curs de integrare în prevederile Directivei 200/60 E.C. a Uniunii Europene
care se implementează la ora actuală.

Lucrarea „Hidrologia uscatului” cuprinde 5 părţi şi 13 capitole după cum urmează:

Partea întâi: „Hidrologia – ştiinţa despre apele TERREI”, respectiv capitolele 1 şi 2;
Partea a doua: „Noţiuni de hidrogeologie”, cu capitolele 3-5;
Partea a treia: „Hidrologia râurilor (Potamologia)”, respectiv capitolele 6-10;
Partea a patra: „Probleme de limnologie”, capitolele 11 şi 12;
Partea a cincea: „Glaciologie”, respectiv capitolul 13.
La sfârşitul cărții este prezentată o bibliografie selectivă, adecvată.

Autorul
 2
CUPRINS

PREFAŢĂ...............................................................................................................................1

CUPRINS................................................................................................................................2

Partea I. HIDROLOGIA – ŞTIINŢA DESPRE APELE TERREI..............................................6

Cap.1. APA ÎN NATURĂ........................................................................................................6

1.1. Introducere. Generalităţi. Apa în natură......................................................6
1.2. Circuitul apei în natură................................................................................9
1.2.1. Evaporaţia..........................................................................................................................................9
1.2.2. Condensarea ...................................................................................................................................10
1.2.3. Precipitaţiile atmosferice ......................................................................................................11
1.2.4. Scurgerea apei.................................................................................................................................12
1.2.5. Circuitul apei în natură...................................................................................................................12
1.3. Sistemul hidrologic. Ştiinţele hidrologice. Raporturile hidrologiei cu alte
ştiinţe..........................................................................................................................13
1.3.1. Definiţia hidrologiei.........................................................................................................................14
1.3.2. Ramurile hidrologiei. Ştiinţele hidrologice.....................................................................................14
1.3.3. Raporturile hidrologiei cu alte ştiinţe..............................................................................................16
1.3.4. Obiectivele de bază ale Hidrologiei................................................................................................16
1.3.5. Metode de cercetare.........................................................................................................................18
1.4. Managementul şi valorificarea resurselor de apă......................................19
1.5. Directiva Cadru 2000/60 EC a Uniunii Europene în domeniul apei.............20
1.6. Domeniile de utilizare a apei.....................................................................21

Cap. 2. PROPRIETĂŢILE GENERALE ALE APEI...............................................................22

2.1. Proprietăţile generale ale apei....................................................................22
2.2. Molecula de apă şi structura ei...................................................................22
2.3. Caracteristicile calitative ale apei...............................................................23
2.4. Proprietăţile fizice ale apei în stare lichidă, solidă şi de vapori...................23
2.4.1. Apa în stare lichidă..........................................................................................................................24
2.4.2. Apa în stare solidă...........................................................................................................................25
2.4. 3. Apa în stare de vapori.....................................................................................................................26
2.4.4 Câteva proprietăţi fizice particulare ale apei...................................................................................26
2.5. Proprietăţile chimice ale apei..................................................................27
2.6. Proprietăţile organoleptice, biologice şi bacteriologice ale apei.................29
2.6.1. Proprietăţile organoleptice..............................................................................................................29
2.6.2. Proprietăţile biologice şi bacteriologice. ......................................................................................29
2.7. Apa grea ...................................................................................................30
2.8. Apa plată....................................................................................................30

Partea a II-a. NOŢIUNI DE HIDROGEOLOGIE....................................................................31

Cap. 3. APELE SUBTERANE..............................................................................................31

3.1. Originea apelor subterane..........................................................................31
3.2. Caracteristicile fizice ale rocilor magazin....................................................32
3.2.1. Porozitatea rocilor. .........................................................................................................................32
3.2.2. Permeabilitatea................................................................................................................................33
3.2.3. Coeficientul de absorbţie.................................................................................................................34
3.2.4. Gradul de îndesare - (D)..................................................................................................................34
3.3. Apa în roci..................................................................................................34
3.3.1 Tipuri de apă în roci.........................................................................................................................34
3.3.2. Repartiţia apei în sol şi subsol. Zone de umiditate..........................................................................35
3.3.3. Strate acvifere..................................................................................................................................36
3.4. Izvoare........................................................................................................44
 3
Cap. 4. CIRCULAŢIA APELOR SUBTERANE.....................................................................45
4.1. Mişcarea apei sub formă de vapori.............................................................45
4.2. Mişcarea apei legate...................................................................................45
4.3. Circulaţia apelor libere...............................................................................45
4.3.1 Mişcarea apelor capilare..................................................................................................................46
4.3.2. Mişcarea apei gravifice...................................................................................................................46
4.4. Cercetarea şi valorificarea apelor subterane..............................................49
4.4.1. Prospecţiunea hidrogeologică.........................................................................................................49
4.4.2 Explorarea hidrogeologică...............................................................................................................50
4.5. Rezervele de ape subterane.......................................................................51

Cap. 5. VALORIFICAREA ŞI POLUAREA APELOR SUBTERANE....................................52

5.1. Izvoarele minerale......................................................................................52
5.1.1. Clasificarea izvoarelor minerale.....................................................................................................53
5.1.2 Răspândirea apelor minerale...........................................................................................................54
5.2. Alimentările cu apă.....................................................................................55
5.2.1. Calitatea apei potabile.....................................................................................................................55
5.2.2. Ameliorarea apei potabile...............................................................................................................55
5.2.3. Calitatea apei folosite în industrie..................................................................................................56
5.3. Irigaţiile şi hidroamelioraţiile......................................................................56
5.4. Poluarea apelor subterane..........................................................................57

Partea a III-a. HIDROLOGIA RÂURILOR (POTAMOLOGIA)..............................................60

Cap.6. REŢEAUA HIDROGRAFICĂ ŞI SISTEMUL FLUVIATIL..........................................60

6.1. Apele de şiroire..........................................................................................60
6.2. Apele torenţiale..........................................................................................60
6.3. Apele curgătoare........................................................................................61
6.3.1. Pâraiele............................................................................................................................................61
6.3.2. Râurile..............................................................................................................................................62
6.4. Elementele componente ale unui râu.........................................................62
6.4.1. Izvoarele râurilor.............................................................................................................................62
6.4.2. Cursul râului....................................................................................................................................62
6.4.3. Vărsarea râurilor.............................................................................................................................63
6.5. Reţeaua hidrografică şi sistemele fluviatile................................................64
6.6. Structuri de reţele de râuri.........................................................................65
6.7. Ierarhizarea reţelei hidrografice ................................................................66

Cap.7. ELEMENTE LEGATE DE REŢEAUA HIDROGRAFICĂ...........................................67

7.1. Cadastrul apelor.........................................................................................67
7.2. Lungimea râului..........................................................................................71
7.3. Coeficientul de sinuozitate (ks)..................................................................71
7.4. Coeficientul de despletire (împletire sau de ramificaţie)............................73
7.5. Schema hidrografică a râurilor...................................................................73

Cap. 8. VĂILE RÂURILOR.................................................................................................74

8.1. Văile râurilor...............................................................................................74
8.2. Geneza şi evoluţia văilor............................................................................74
8.3. Elementele văilor........................................................................................74
8.4. Tipuri de văi................................................................................................76
8.5. Forma albiei în plan....................................................................................78
8.6. Profilul transversal al râului........................................................................80
8.7. Profilul longitudinal ..................................................................................82

Cap. 9. BAZINUL HIDROGRAFIC.......................................................................................84

9.1. Bazinul hidrografic......................................................................................84
9.2. Forma şi dimensiunile bazinului hidrografic................................................85
9.3. Caracteristicile morfografice şi morfometrice ale bazinului hidrografic......86
9.3.1. Aspectele morfografice....................................................................................................................86
9.3.2. Morfomeria bazinelor hidrografice.................................................................................................86
9.4. Densitatea retelei hidrografice...................................................................88
 4
9.5. Caracteristicile fizico-geografice ale bazinului hidrografic..........................89
9.6. Mari fluvii ale Terrei ...................................................................................89

Cap. 10. HIDROMETRIA ŞI HIDROLOGIA RÂURILOR......................................................93

10.1. Dinamica apelor râurilor...........................................................................93
10.1.1. Forţele care acţionează asupra apei din râuri..............................................................................93
10.1.2. Mişcarea laminară şi mişcarea turbulentă....................................................................................94
10.1.3. Curenţii din apa râurilor...............................................................................................................95
10.2. Hidrometria vitezelor şi debitelor ............................................................97
10.2.1. Repartiţia vitezelor în secţiunea râului..........................................................................................97
10.2.2. Măsurarea şi calcularea vitezei râurilor .................................................................................98
10.2.3. Măsurarea debitelor râurilor......................................................................................................100
10.3. Hidrometria nivelurilor............................................................................104
10.3.1. Observarea şi prelucrarea nivelurilor.........................................................................................104
10.3.2 Cheia limnimetrică........................................................................................................................106
10.4. Analiza scurgerii apei.............................................................................106
10.4.1. Alimentarea scurgerii. Sursele de alimentare.............................................................................107
10.4.2. Regimul hidrologic al râurilor.....................................................................................................108
10.4.3. Influenţa factorilor fizico-geografici asupra scurgerii râurilor..................................................109
10.4.4. Influenţa factorului antropic ......................................................................................................109
10.4.5. Elementele caracteristice ale regimului scurgerii.......................................................................110
10.5. Bilanţul hidrologic al râurilor...................................................................113
10.6. Scurgerea aluviunilor ............................................................................114
10.7. Regimul termic şi al fenomenelor de îngheţ ..........................................117
10.7.1. Regimul termic al apei râului......................................................................................................117
10.7.2. Regimul fenomenelor de îngheţ...................................................................................................118

Partea a IV-a. PROBLEME DE LIMNOLOGIE...................................................................119

Cap. 11. LACURILE TERREI.............................................................................................119

11.1. Originea şi clasificarea lacurilor Terrei....................................................119
11.1.1. Lacuri de origine tectonică şi vulcanică......................................................................................119
11.1.2. Lacuri formate prin acţiunea factorilor externi...........................................................................120
11.2. Morfologia şi morfometria lacurilor.........................................................121
11.2.1. Morfologia lacurilor....................................................................................................................121
11.2.2. Morfometria lacurilor .................................................................................................................122
11.3. Dinamica apelor din lacuri......................................................................123
11.4. Regimul termic al apei din lacuri............................................................124
11.5. Regimul fotic. Culoarea apei lacurilor.....................................................125
11.6. Chimismul apei lacurilor.........................................................................126
11.7. Viaţa în lacuri.........................................................................................126
11.7.1. Comunităţile planctonice.............................................................................................................126
11.7.2. Zoobenthos – animale legate de suport solid:.............................................................................127
11.7.3. Macrofite acvatice ......................................................................................................................127
11.8. Sedimentele din lacuri............................................................................127
11.9. LACUL DE ACUMULARE – element central în amenajarea complexă a
cursurilor de apă şi a bazinelor hidrografice..............................................................129
11.9.1. Date generale...............................................................................................................................129
11.9.2. Componentele unei acumulări şi caracterizarea eficienţei sale.................................................129

Cap. 12. BĂLŢILE ŞI MLAŞTINILE....................................................................................132

Partea a V-a. GLACIOLOGIE............................................................................................134

Cap. 13. NOŢIUNI DE GLACIOLOGIE...............................................................................134

13.1. Zăpezile persistente şi formarea gheţarilor ...........................................134
13.2. Mişcarea gheţarilor.................................................................................135
13.3. Eroziunea şi transportul glaciar..............................................................135
13.4. Procese de acumulare glaciară...............................................................136
13.5. Tipuri de gheţari ....................................................................................137
13.5.1 Tipuri de gheţari de munte............................................................................................................137
 5
13.5.2. Tipuri de gheţari continentali......................................................................................................137
13.6. Importanţa gheţarilor.............................................................................138

BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................139
 6

Partea I. HIDROLOGIA – ŞTIINŢA DESPRE APELE

TERREI

Cap.1. APA ÎN NATURĂ

1.1. Introducere. Generalităţi. Apa în natură.

Apa reprezintă o componentă primară a planetei denumită Pământ (Terra), alături de
aer şi de scoarţa terestră. Datorită faptului că cele trei componente prezintă continuitate
pe planetă, iar aceasta are forma generală a unei sfere, aceasta denumire s-a transmis şi la cele
3 învelişuri: Litosfera, Hidrosfera, Atmosfera. Aceeaşi repartiţie cvasitotală o prezintă şi alte
componente derivate ale Pământului, cum ar putea fi vieţuitoarele – Biosfera.
Prin coexistarea celor patru învelişuri există, evident, şi puternice legături de
interdependenţă între acestea. În ceea ce priveşte Hidrosfera, legăturile acestui înveliş cu
celelalte sunt mai puternice şi aceasta se datorează unor proprietăţi speciale ale acestui
element.
În primul rând apa există în natură sub toate cele trei stări de agregare: lichidă,
gazoasă (vapori de apă) şi solidă (gheaţă şi zăpadă). Aceasta face ca apa să prezintă mai
multe valenţe de interpătrundere cu celelalte învelişuri. Poate numai vieţuitoarele (Biosfera),
datorită posibilităţilor largi de adaptare şi de organizare a formelor şi dimensiunilor, să
prezinte astfel de valenţe largi de aprehensiune cu celelalte elemente ale Terrei, dar nu
depăşeşte totuşi posibilităţile apei. De exemplu, în ţinuturile foarte reci (polare), apa ocupă
calote uriaşe de gheaţă, în timp ce organismele aproape lipsesc.
Legăturile hidrosferei cu litosfera sunt multiple:
− Litosfera oferă suportul pe care apa poate există sub toate cele trei stări de
agregare: lichidă (în mări şi oceane, cursuri de apă, lacuri, bălţi şi mlaştini, în porii şi
fisurile rocilor etc.), solidă (în gheţari, zăpezi persistente) şi gazoasă (în vaporii de apă
din atmosferă şi din roci);
− Litosfera, prin dinamica sa, determinată de agenţii interni (forţele endogene)
contribuie la modificarea contururilor unităţilor acvatice, a formelor şi dimensiunilor
acestora;
− Litosfera, prin treapta geotermică sau prin fenomene magmatice contribuie la
modificări ale temperaturii apei şi chiar la trecerea acesteia din stare lichidă în stare de
vapori, sau invers, vaporii de apă, întâlnind rocile reci, precipită sub formă de rouă sau
brumă;
− Hidrosfera, la rândul său, reprezintă un agent modelator de prim ordin asupra
scoarţei terestre cu acţiune triplă: eroziune, transport şi acumulare, mai ales în stare
lichidă, dar şi solidă;
− Apa contribuie la dezagregarea şi alterarea scoarţei terestre;
− Apa distruge, dar şi creează formele de relief sub care se prezintă litosfera;
 7
Legăturile hidrosferei cu atmosfera sunt, de asemenea, multiple:
- Apa, există în atmosferă sub formă de vapori şi în stare lichidă în picăturile care
formează norii şi generează ploile;
- Apa, contribuie la circuitul apei în natură;
- Elemente ale aerului (oxigenul, azotul) se dizolvă în apă şi împreună, contribuie
la menţinerea vieţii.
Dacă ne referim la interdependenţa dintre hidrosferă şi biosferă menţionăm numai faptul
că viaţa a apărut în apă şi nu poate exista fără acest lichid. Toate organismele conţin apă în
proporţii diferite: unele până la peste 98 %.
Din cele mai sus rezultă că apa reprezintă un înveliş continuu, complex şi diferenţiat:
mări şi oceane, lacuri, râuri, gheţari, mlaştini şi bălţi, în roci şi în atmosferă.
Rezervele cele mai importante de apă de pe Terra se găsesc în mări şi oceane. Prin
dizolvarea unor săruri din roci, apele marine au o anumită încărcătură chimică, cu o
concentraţie medie de 35 gr/l. Aceste concentraţii sunt mai mari în regiunile calde, tropicale şi
mai mici în regiunile reci, unde există un aport mai important de apă dulce din râuri: Ex. M.
Baltică 14 – 18 ‰, M. Neagră 24 – 25 ‰, spre deosebire de Golful Oman unde salinitatea
depăşeşte 37 ‰.
Deşi hidrosfera este un înveliş cvasicontinuu, pe glob repartiţia acesteia prezintă totuşi
anumite grade de neuniformitate. Astfel, dacă ne referim la cele două emisfere, nordică şi
sudică, se poate constata că în emisfera nordică predomină ariile oceanice (154.500.000 km2)
faţă de cele ale uscatului (100.500.000 km2) dar în proporţie mai mică (raport 1,5)faţă de
emisfera sudică unde suprafaţa oceanică (206.500.000 km2) este de 4,2 ori mai mare decât cea
a uscatului (48.000.000 km2).
În ansamblu din suprafaţa totală a globului terestru de 510 milioane kmp, uscatul
reprezintă 29,2 % (149 milioane km2), în timp ce mările şi oceanele ocupă 70,8 % (361
milioane km2). Numai Oceanul Pacific, singur, are o suprafaţă mai mare decât a întregului
uscat. (178,7 milioane kmp).
Dacă am privi emisferele globului pe un plan care ar avea în mijloc şi în faţă primul
meridian s – ar putea observa că emisfera din faţă este „continentală”, în timp ce emisfera din
spate este „oceanică”. Punctul de privire ar fi situat la 300 N pe primul meridian. Este poziţia
de maximă disproporţionalitate.
În tabelul nr.1.1 sunt prezentate suprafeţele oceanelor şi continentelor.

Tabel nr.1.1. Suprafaţa oceanelor şi continentelor

(după I. Pişota şi I. Buta, 1975)

Supraf. Supraf. mil.

Oceanul % Continentul %
mil. kmp km2
Asia 44,35 29,8
Pacific 178,7 49,5
Africa 29,80 20,0
America de Nord 24,35 16,3
Atlantic 91,7 23,4
America de Sud 17,77 11,9
Antarctica 13,30 9,0
Indian 76,2 21,1
Europa 10,50 7,0
Australia
Arctic 14,7 4,0 8,93 6,0
Oceania
Total 361,3 100 Total 149,00 100

În ceea ce priveşte volumele de apă, există de asemenea mari disproporţii între unităţile
acvatice. Procentual, situaţia se prezintă astfel:
 8
- mări şi oceane - 96,5 %
- gheţari - 2,85 %
- ape dulci - 0,62 %
- vapori - 0,03 %
- Total - 100 %

În cazul apelor dulci, procentul de 0,62 % reprezintă un volum de 315,2 x 103 km3 şi se
repartizează astfel:
- în lacuri şi bălţi – 230.000 km3;
- în sol (umiditate naturală) – 82.000 km3;
- în râuri – 1.200 km3;
- apa biologică – 2.000 km3
Volumul de apă al Oceanului Planetar depăşeşte de 13 ori volumul uscatului situat
deasupra nivelului general al mărilor. Prin nivelarea tuturor formelor de relief s – ar obţine o
adâncime medie a apei de 2718 m.
Volumul apelor continentale reprezintă 3,47 % din volumul total de apă al globului, din
care cea mai mare parte o reprezintă gheţarii (2,85 %). Restul de numai 0,62 % (lacurile şi
bălţile şi cursurile de apă), deşi infim faţă de volumul total de apă, prezintă cea mai mare
importanţă ca agent modelator şi mai ales, ca agent economic şi căi de transport.
Originea apei. În legătură cu originea apei trebuie pornit de la formarea globului
terestru în cadrul sistemului planetar.
Există mai multe teorii în acest sens, dar toate se pot grupa în două categorii: ipoteza
Pământului iniţial rece şi ipoteza Pământului iniţial fierbinte.
În momentul de faţă este acreditată teoria Pământului fierbinte, format în paralel cu
celelalte planete. Se pleacă de la un nor cosmic eterogen (gaze şi praf cosmic), care iniţial
suferă o concentrare puternică, cu creşterea temperaturilor şi a presiunilor devenind o stea.
Transformarea hidrogenului în heliu care se face cu mare degajare de energie, asigură
temperatura stelei respective care, în timp, a devenit un fel de protosoare. Energiile uriaşe şi
agitaţia continuă a particulelor au format în jurul protosoarelui un fel de inel compus din
plasmă cosmică cu tendinţe centrifuge tot mai puternice. În urmă cu cca. 6 miliarde de ani,
acest disc menţinut gravitaţional de către protosoare, dar fiind tot mai departe de acesta, a
început să se răcească. Elementele greu fuzibile s – au transformat în praf cosmic care a
început concentrări locale şi separări în cadrul inelului imens şi au căpătat mişcări
individuale de rotaţie şi astfel, acum cca. 5,5 miliarde de ani, au apărut protoplanetele.
Protopământul (ca şi celelalte protoplanete) urmează în mic, aceeaşi evoluţie ca şi
protoplanetele, prin aglomerarea într-un nucleu propriu a unor părţi din inelul perisolar, în
funcţie de densitate, formând mai întâi mantaua interioară apoi cea superioară.
În timp, masa fluidă interioară străpunge adesea crusta superioară, mai rece, formându –
se marile unităţi geostructurale. La aceasta se adaugă ploile de meteoriţi. În această
interferenţă continuă dintre agitaţia ultrafierbinte din miezul planetei şi răceala spaţiului
cosmic s – au sintetizat gaze (protoatmosfera) şi lichide (protohidrosfera) suprapuse peste o
masă solidă răcită (protolitosfera).
Evoluţia a continuat, prin numeroase transformări cantitative şi calitative, până ce s –a
ajuns la situaţia actuală.
Deci apa a apărut pe Terra în ultimele faze ale evoluţiei acesteia, în contextul impactului
continuu dintre factorii interni, expansionişti sub impulsul energiilor nucleare şi mediul
extern, mai rece şi cu valenţe de contractare şi condensare. O parte din gazele fierbinţi
emanate dinspre interior au rămas în stare gazoasă (atmosfera) iar o altă parte, prin
precipitare, a format hidrosfera care s – a acumulat în sectoarele mai joase ale litosferei.
 9
La început exista un singur ocean (Panthalasa) şi un singur continent (Pangea). În timp
însă Pangea s–a fragmentat; iniţial în două părţi (Laurasia în nord şi Gondwana în sud), apoi
s–au produs noi fragmentări care au dus la situaţia actuală.

1.2. Circuitul apei în natură

După cum am văzut, apa are mare răspândire în natură, iar faptul că este un element
deosebit de mobil (chiar şi sub formă de gheaţă, care prezintă plasticitate), precum şi
posibilitatea de a exista sub cele trei stări de agregare, constituie argumente care
fundamentează trecerea uşoară a acestui lichid dintr – o zonă în alta, din mediul marin în cel
terestru şi aerian, într – o circulaţie permanentă pe orizontală şi pe verticală.
Apa în stare gazoasă (vapori) se întâlneşte în atmosferă, în sol şi în porii şi
fisurile rocilor.
Apa în stare lichidă, ocupă imensele suprafeţe oceanice şi marine,lacurile,
bălţile, mlaştinile şi albiile râurilor de pe scoarţa terestră, în interiorul rocilor (apa de
constituţie, peliculară, pânze freatice) şi chiar în atmosferă (în picăturile de ploaie, nori, ceaţă
etc.).
Apa în stare solidă se găseşte în gheţarii continentali şi în banchizele marine, în
zăpezile persistente şi în gheţarii montani, în zăpada şi gheaţa sezonieră din regiunile
temperate.
Cantitatea de vapori de apă din atmosferă prezintă variaţii foarte mari, cei mai mulţi
fiind cantonaţi în partea inferioară, până la 2000 – 3000 m altitudine. La înălţimi de peste 10 –
15 km, cantitatea de vapori scade foarte mult, până la dispariţie totală.
Elementele de bază care condiţionează circuitul apei în natură sunt reprezentate prin
evaporaţie, condensare şi precipitaţii.
La acestea, trebuie menţionat şi procesul scurgerii (valabil numai pe ariile
continentale), care închide inelul de circuit.

1.2.1. Evaporaţia
Reprezintă un proces natural în baza căruia apa din mări şi oceane, din roci şi biosferă
trece din stare lichidă în stare gazoasă (vapori), în contact cu aerul atmosferic. Atunci când
zăpada sau gheaţa trec direct în stare de vapori, fără a se topi în prealabil, fenomenul se
numeşte sublimare.
Având în vedere faptul că şi prin transpiraţia plantelor şi animalelor se degajă vapori de
apă, care se asociază cu cei proveniţi direct de pe suprafeţele lichide, fenomenul se tratează
de regulă integral, sub denumirea de evapotranspiraţie.
Factorii care controlează evapotranspiraţia sunt deosebit de complecşi, între care
temperatura aerului deţine rolul predominant. La aceasta se adaugă:
- vântul, care accentuează procesele de evapotranspiraţie;
- umiditatea atmosferică, prin care se diminuează aceste fenomene;
- expunerea versanţilor sau a formelor de relief condiţionează, la rândul său, radiaţia solară
(temperatura) şi umiditatea atmosferică;
- concentraţia în săruri a apei oceanelor sau lacurilor, în cazul suprafeţelor acvatice;
- solul influenţează prin albedou;
- relieful – prin expunere, fragmentare, altitudine;
- vegetaţia – prin evapotranspiraţie specifică şi prin natura albedoului;
 10
- intervenţiile antropice, prin construirea unor unităţi acvatice suplimentare, prin spaţiul
clădit, prin activităţi economice cu degajare de vapori sau temperatură, prin densitatea
populaţiei etc.
Valorile evaporaţiei se situează sub cele ale precipitaţiilor, în zone ecuatoriale,
temperate umede, montane înalte, subpolare sau deasupra acestora, în regiuni aride, semiaride
şi temperat continentale.
Pe teritoriul României evapotranspiraţia se află, în general, într – un anumit echilibru cu
precipitaţiile, cu variaţii în plus (în zonele de SE) şi în minus (în zonele deluroase înalte şi
montane).
Câteva exemple privind valoarea evapotranspiraţiei: Buftea – 563 mm; Cluj – Napoca –
516 mm; Tg. Mureş – 519 mm; Oradea 471 mm; Arad – 552 mm; Piteşti – 502 mm;
Constanţa – 600 mm; Bucureşti – 590 mm.
Când am vorbit despre factorii naturali care influenţează evaporaţia am menţionat şi
umiditatea T oC
- 20 atmosferei.
1,10 Capacitatea atmosferei de a absorbi în conţinutul său vapori de apă
este dependentă, la rândul său, de temperatura aerului. Pentru fiecare temperatură există un
Temperatura

-15 1,61
anumit volum de vapori care poate fi conţinut în aer. Valoarea maximă a acestui volum se
numeşte 2,38
-10saturaţie şi reprezintă un prag peste care vaporii, noi adăugaţi, precipită. Fig.nr.1.1.)
-5 3,42
4,85 Figura nr. 1.1. Cantitatea de vapori de
0
apă conţinută de aerul saturat, la
5 6,81
diferite temperaturi ale aerului (după
10 9,42 S.V. Kalesnik)
Dependenţa
15 evaporaţiei
12,85 de mai multe elemente de control zonale conduce la faptul că şi
aceasta prezintă, la rândul său, caracteristici care permit zonalitatea sa latitudinală şi
20 17,32
altitudinală. Pe latitudine, variaţiile sunt deosebit de numeroase din cauza interdependenţei
23,07 Exemple:
continui25dintre temperatură şi umiditate.
30- Zona ecuatorială: temperatură mare, umiditate mare, evaporaţie relativ mare →
30,00
Saturatie g/m3
exces de umiditate;
- Zone tropicale: temperaturi mari, umiditate redusă, evaporaţie excesivă → aridizare,
uneori extremă;
- Zone temperate: temperaturi moderate, umiditate variabilă în funcţie de poziţia faţă
de oceane, evaporaţie medie → un echilibru hidric cu bilanţ negativ în zone
continentale şi pozitiv în zone oceanice;
- Zone peripolare: temperaturi scăzute, umiditate mare, evaporaţie redusă → exces
de umiditate.
Pentru România, teritoriul, redus ca suprafaţă, face ca predominantă să fie zonalitatea
altitudinală.

1.2.2. Condensarea
În momentul în care atmosfera ajunge la saturaţie în vapori de apă, aceştia încep să
condenseze sub formă de picături sau (în norii foarte înalţi) sublimează sub formă de gheaţă.
Scăderea temperaturii aerului poate fi determinată de:
- contactul aerului cu suprafeţe reci;
- amestecul maselor de aer cu temperaturi diferite;
- iradiaţia scoarţei terestre, pe timp senin;
- prin dilatare şi răcire (adiabatică);
De regulă, condensarea este uşurată de existenţa unor particule solide în atmosferă (praf,
fum, polen, spori, etc.). Fără aceste particule aerul se suprasaturează.
 11
Condensarea se face prin:
- răcire directă – odată cu trecerea maselor de aer în zone mai reci, sau prin iradiere.
Produce precipitaţii reduse, rouă, brumă;
- prin amestecul a două mase de aer cu temperaturi şi umidităţi diferite: Se produc
precipitaţii puţine.
Prin condensare se produce ceaţă şi nori. Ceaţa este un fenomen caracteristic păturilor
inferioare ale atmosferei şi se formează prin:
- răcirea accentuată a scoarţei terestre;
- trecerea aerului cald şi umed peste suprafeţe mai reci;
- diferenţa de răcire dintre aer şi scoarţa terestră;
- prezenţa impurităţilor (praf, fum, funingine) ⇒ ceaţă industrială.
Norii se formează la înălţime prin condensarea (sublimarea) vaporilor de apă în anumite
condiţii;
- contactul dintre o masă de aer cald şi umed cu alta rece;
- simpla scădere a temperaturii aerului.
Diametrele picăturilor de apă din nori variază între 0,05 mm şi 0,1 mm. Cele mai mari
cad pe pământ sub influenţa gravitaţiei, sub formă de burniţă. Norii foarte înalţi sunt alcătuiţi
din cristale de gheaţă.
După structura şi forma în plan norii se împart în:
- nori Cirrus, foarte înalţi, albi sidefii, aproape transparenţi. Sunt alcătuiţi din cristale
de gheaţă;
- nori Stratus – dispuşi ca nişte straturi uniforme, de culoare omogenă. Altitudinea
lor este de cca. 2000 m;
- nori Cumulus, formaţi prin convecţia maselor de aer. Încep prin a marca un timp
frumos. Adesea se dezvoltă mult pe înălţime, trec de la o culoare alb – cenuşie
la una închisă şi generează ploi bogate;
- nori Nimbus – se formează pe timp de furtună. Aduc ploi bogate, ameninţătoare, cu
multe fenomene electrice.
Nebulozitatea reprezintă gradul de acoperire a cerului cu nori şi se măsoară în grade de
la 0 (senin) la 10 (total acoperit).
Pe glob, nebulozitatea medie anuală are următoarele valori:
- în zona ecuatorială – 5,5 – 6,0;
- la tropice (20 – 30 lat. N şi S) – 4,0 – 4,5;
- la latitudini mijlocii şi mari 6,5 – 7,0.

1.2.3. Precipitaţiile atmosferice

Precipitaţiile reprezintă, ca şi temperatura aerului, un element deosebit de important
pentru caracterizarea unui regim climatic.
Se formează prin condensarea vaporilor de apă la atingerea pragului de saturaţie şi pot
fi:
- precipitaţii atmosferice (ploaie, ninsoare, grindină), care cad pe pământ din nori,
sub influenţa gravitaţiei;
- precipitaţii „la sol” (rouă, brumă, chiciură). Acestea se formează prin condensarea
la sol, la nivelul vegetaţiei sau a unor obiecte, a vaporilor, prin răcire.
Factorii care determină formarea ploilor, distribuţia şi cantitatea acestora sunt
numeroşi, dar cei mai importanţi sunt:
- relieful, prin altitudine, care formează ploi orografice;
 12
- convecţia (înălţarea) şi răcirea maselor de aer care formează ploi de convecţie;
- deplasarea maselor de aer, în special atunci când aerul cald escaladează masele de
aer mai reci şi mai stabile, când se formează ploi de front (frontale).
Pe glob, precipiaţiile au o repartiţie zonală, dar intervin numeroşi factori care îşi
impun amprenta pe această zonalitate. Aceştia sunt: temperatura aerului, vânturile, depărtarea
de oceane şi mări, relieful prin altitudine, fragmentare, orientare şi dispunere, curenţii
oceanici, vegetaţia etc. Toate acestea introduc modificări asupra caracterului zonal al
precipitaţiilor de pe suprafaţa globului.
În această repartiţie, există şi extreme, cum ar fi:
- valori maxime: Cerapundji – India – 12.655 l/m2 (sau mm); Debundja – Camerun –
12.090 mm; Anori – Columbia – 7.139 mm; San Juan del Sur – Nicaragua – 6.588
mm. Valorile se consideră pe un an calendaristic.
- valorile minime – în deşerturi: 200 – 300 mm/an şi sub această valoare.
În ţara noastră, regimul precipitaţiilor respectă zonalitatea verticală. Cele mai mari
cantităţi anuale cad pe munţii foarte înalţi, până la 1.200 mm, iar cele mai mici, în partea de
SE a ţării şi în Dobrogea (350 – 450 mm).

1.2.4. Scurgerea apei

Reprezintă un element suplimentar, deoarece nu se realizează prin trecerea apei de la
o stare fizică la alta, dar asigură un echilibru între uscat şi oceane şi contribuie la completarea
rezervelor de apă din Oceanul Planetar, pierdute prin evaporaţie. Restul se realizează prin ploi
care cad direct pe suprafaţa mărilor şi oceanelor.

1.2.5. Circuitul apei în natură

Din cele prezentate mai sus, rezultă că apa de pe Terra se află într-o continuă
mişcare, care până la urmă prezintă un caracter închis: evaporaţie – precipitaţii – scurgere.
Apa se evaporă de pe mări şi oceane şi de pe suprafaţa uscatului. Masele de aer
umede sunt transportate de către vânturi pe teritorii învecinate, apoi precipită. O parte din ploi
cad tot pe oceane şi mări, respectiv pe continente şi se realizează un prim circuit: circuitul mic
sau local.
Masele de aer care sunt transportate de deasupra oceanelor până deasupra
continentelor sau invers, realizează un al doilea circuit al apei: circuitul mare (general sau
global). Schemele celor două circuite se prezintă în Figura nr. 1.2.
 13
Figura nr. 1.2. Circuitul apei în natură

Bilanţul circuitului universal al apei în natură

Prin circuitul apei în natură se realizează deplasarea acesteia sub cele trei stări de
agregare, dintr-o parte în alta a suprafeţei terestre, de pe mări şi oceane şi de pe continente în
atmosferă şi de aici, din nou pe suprafaţa globului. Faptul că, în timp, nu s-au constatat
modificări semnificative ale nivelului general al oceanului, înseamnă că există un echilibru
între elementele circuitului, respectiv între evaporaţie, pe de o parte şi precipitaţii şi scurgere
pe de altă parte. Pe această bază s - au putut formula ecuaţiile bilanţului circulaţiei apei din
natură:
- Pentru oceane şi mări:
Z o = Xo + Y

- Pentru uscat:
ZC = XC - Y
Pe ansamblu, însumând cele două egalităţi se obţine:
Z O + Z C = XO + XC
unde: Z = evaporaţia
X = precipitaţiile
Y = scurgerea
O = oceane, mări
C = continente
Se poate constata că elementele principale ale circuitului apei în natură sunt
evaporaţia şi precipitaţiile care, considerate în timp, sunt sensibil egale. Celelalte verigi ale
circuitului (deplasarea vaporilor de apă spre/de la ocean spre uscat şi scurgerea apei sub toate
formele sale – de fapt tot o translaţie) sunt verigi care completează acest circuit, în fond foarte
complex.
Pentru regiunile exoreice ecuaţia bilanţului poate fi scrisă sub forma:
Zc = Xc – Y.
Aportul de apă pe care reţeaua hidrografică îl aduce în ocean reprezintă 3/100.000 din
volumul acestuia. Bazinul oceanului planetar ar putea fi umplut de către râuri în cca. 33.000
ani.
Pentru zonele endoreice ecuaţia bilanţului este: Ze = Xe, adică apa evaporată este în
medie egală cu cea căzută sub formă de precipitaţii (cca. 8.000 km3). În cazul acestor zone
sunt posibile diferenţieri periodice determinate de fenomene de aridizare sau de creştere a
umidităţii generale a aerului. De aceea o formulă mai realistă ar fi: Xe = Ze ± ∆W.

1.3. Sistemul hidrologic. Ştiinţele hidrologice. Raporturile

hidrologiei cu alte ştiinţe
Apele ocupă 2/3 din suprafaţa globului pământesc (deţin deci ponderea care îi
conferă şi denumirea de Planeta albastră) şi prezintă o importanţă deosebită economică,
socială şi pentru alimentarea populaţiei. Resursele de apă ale Terrei sunt utilizate pentru
transporturi, în industrie (ca ape de răcire şi ca materie primă) în agricultură (irigaţii,
alimentarea animalelor, salubrizare), pentru băut, ca mijloc de agrement şi pentru întreceri
sportive, salubrizare generală şi menţinerea curăţeniei şi igienei etc. Apa înseamnă viaţă. Este
un regulator climatic.
Aceste deosebit de numeroase posibilităţi de valorificare a apei presupun în mod
inevitabil şi o cunoaştere cât mai amănunţită a condiţiilor de formare şi de existenţă a
unităţilor acvatice, a proprietăţilor lor şi identificarea tuturor posibilităţilor de investigare, care
 14
să permită valorificarea acestor resurse, în mod durabil şi în concordanţă cu păstrarea
virtuţilor lor de calitate.

1.3.1. Definiţia hidrologiei

Obiectul care studiază toate aceste aspecte cantitative şi calitative ale apelor Terrei se
numeşte Hidrologie. Denumirea vine din combinarea a două noţiuni greceşti: hydros = apă şi
logos = ştiinţă, vorbire; deci Hidrologia este ştiinţa despre apă şi face parte din grupa ştiinţelor
naturii, fizico – geografice.
De-a lungul timpului definiţia hidrologiei a cunoscut modificări şi completări,
urmărindu-se ca aceasta să fie cât mai clară, mai concisă şi totodată, cât mai cuprinzătoare în
conţinut.
Între definiţiile hidrologiei menţionăm câteva:
- STAS 5032-55: „Hidrologia este ştiinţa care studiază geneza şi regimul apelor de la suprafaţa
Pământului”;
- Consfătuirea experţilor hidrologi din ţările membre ale ONU, Paris 1963: „Hidrologia este
ştiinţa apelor, a formelor lor de existenţă, a circulaţiei şi răspândirii lor pe glob a proprietăţilor
lor fizice şi a interacţiunii lor cu mediul, a modului în care răspund ele la activitatea omului”.
- I. Pişota şi I. Buta, 1975: „Hidrologia este ştiinţa care studiază proprietăţile generale ale
apelor din natură, ale unităţilor acvatice (oceane, mări, lacuri, râuri şi gheţari), legile generale
care dirijează procesele din hidrosferă, cât şi influenţa reciprocă dintre hidrosferă, atmosferă,
litosferă şi biosferă”;
- I. Vladimirescu 1978: „Hidrologia este o ştiinţă a naturii care studiază formarea, circulaţia şi
distribuţia apelor, acţiunea lor mutuală cu mediul înconjurător şi cu diverse activităţi umane”.

1.3.2. Ramurile hidrologiei. Ştiinţele hidrologice.

Varietatea mare a unităţilor hidrologice ale Pământului, proprietăţile complexe ale
apei, particularităţile sale termice şi dinamice, posibilităţile largi de valorificare, existenţa
vieţii din apă şi utilizarea masei biotice, necesitatea păstrării în condiţii de curăţenie şi igienă
a resurselor de apă şi multe alte probleme specifice impun o diversitate de „specializări” ale
Hidrologiei pe direcţii principale de cercetare. În plus, anumite ramuri ale Hidrologiei au
devenit, ele însele, ştiinţe de sine stătătoare.
Această mare varietate a specializărilor hidrologice a dus la abordări diferite, de către
specialişti, a principiilor de stabilire a criteriilor de subîmpărţire pe ramuri.
O primă divizare a Hidrologiei s-a făcut în funcţie de natura unităţilor acvatice care
sunt studiate. Se pot deosebi astfel: (I. Pişota şi I. Buta, 1975; C. Savin, 2001)
a) Hidrologia uscatului;
b) Hidrologia mărilor şi oceanelor (Oceanologia).
În cazul în care ne referim la aspectele descriptive, teoretice ale Hidrologiei termenul
utilizat este Hidrografia care, de asemenea se subîmparte în:
a) Hidrografia uscatului;
b) Hidrografia mărilor şi oceanelor (Oceanografia).
În cazul Hidrologiei uscatului, unde există o mai mare varietate a unităţilor acvatice
s-au separat următoarele ramuri:
a) Potamologia, sau hidrologia râurilor (potamos = râu) care cercetează apele
curgătoare de pe continente;
b) Limnologia, sau hidrologia lacurilor (limnos = lac), care se ocupă cu studiul
diverselor tipuri de lacuri naturale şi artificiale (acumulări);
 15
c) Telmatologia, sau hidrologia mlaştinilor;
d) Hidrogeologia, care studiază dispunerea, dinamica şi regimul apelor subterane,
freatice şi de adâncime (arteziene, subarteziene, ascensionale), respectiv apele din
scoarţa terestră;
e) Glaciologia, care se ocupă cu studiul gheţarilor şi al zăpezilor;
f) Hidrometria – o ramură care studiază instrumentele, aparatele, mijloacele şi
metodele de determinare cantitativă şi de prelucrare primară a elementelor
hidrologice ale apelor. Hidrometria serveşte pentru monitorizarea cantitativă a
resurselor de apă.
În ultimele decenii, la aceste ramuri s-au adăugat altele noi, ca urmare a îngustării
domeniilor de specializare, cerute de practicile curente;
g) Hidrologia agricolă, care se ocupă cu studiul apelor din arealele agricole;
h) Hidrologia versanţilor (interfluviilor);
i) Hidrologia urbană, care studiază particularităţile resurselor de apă din perimetrele
intens populate, care sunt supuse unor presiuni antropice deosebit de mari în ceea
ce priveşte regimul lor de evoluţie cantitativă şi calitativă.
Alţi autori (I. Vladimirescu, 1978), respectând principiile de bază ale subîmpărţirii
menţionate mai sus, consideră că, în prezent, studierea, sub aspectele cele mai generale ale
apelor pe toate spaţiile Pământului revine unei ştiinţe numită Hidrologia fizică sau Hidrologia
globală. Prin cercetări asupra proceselor fizice generate de energia solară, ca şi a celor din
atmosferă şi din scoarţa terestră, această ştiinţă studiază circulaţia globală a apelor, a
curenţilor din atmosferă şi a celor din mări şi oceane, dinamica de ansamblu a căldurii
globale, etc.
În cadrul Hidrologiei globale s–au separat ştiinţe hidrologice caracteristice apelor din
fiecare spaţiu al planetei noastre:
a. Hidrologia uscatului sau Hidrologia care se ocupă cu studiul apelor de suprafaţă:
râuri, lacuri, ape subterane de mică adâncime, cu ramuri care au devenit, la rândul lor, ştiinţe
aparte:
a1. Potalmologia – ştiinţa cursurilor de apă;
a2. Limnologia – studiul lacurilor şi bălţilor;
a3. Criologia – ştiinţa hidrologică a apelor aflate sub formă de gheaţă şi gheţuri
polare.
b. Oceanografia sau Oceanologia, care se ocupă cu studiul mărilor şi oceanelor;
c. Hidrogeologia – studiul apelor subterane de mare adâncime ale litosferei;
d. Hidrometeorologia (ramură a Meteorologiei) – se ocupă cu studiul apelor din spaţiul
atmosferei.
Conform autorului (părere confirmată, de altfel şi de practică) toate aceste ramuri sunt
ştiinţe de sine stătătoare cu obiective şi metodologii proprii. Ele sunt însă într – o strânsă
interdependenţă datorită extremei mobilităţi a apelor care pot trece cu uşurinţă de la un spaţiu
(sau subspaţiu) la altul.
De asemenea fiecare din aceste ramuri (ştiinţe) folosesc cunoştinţe de graniţă din
domenii mai mult sau mai puţin învecinate: fizică, geofizică, chimie, hidraulică,
geomorfologie, geologie, biologie, economia apelor, hidrotehnică, manangement, matematică
(în special teoriile şi aplicaţiile statistice matematice).
 16
1.3.3. Raporturile hidrologiei cu alte ştiinţe
Nivelul deosebit de avansat la care se situează în prezent ştiinţele naturii, dar şi cele
umane, economice şi sociale, face ca, inerent, obiectele lor de studiu să fie (cel puţin în
anumite limite) comune, iar diferenţierele să se refere mai mult la direcţiile de abordare.
În acest context, apa – elementul cel mai comun şi totuşi atât de important – este
studiată şi de alte ramuri ale ştiinţei, multe dintre ele desprinzându – se încă mai demult chiar
din hidrologie.
Legăturile cele mai strânse se pun în evidenţă între Hidrologie, pe de o parte şi
Meteorologie şi Climatologie, pe de altă parte. Atmosfera conţine importante cantităţi de
vapori care provin din apă şi se întorc, prin precipitaţii, tot în apă. Precipitaţiile constituie
sursa de alimentare a cursurilor de apă. La rândul lor, variaţiile temperaturii aerului
influenţează în mod direct regimul termic al apelor şi cel al fenomenelor de îngheţ.
Raporturile Hidrologiei cu Geomorfologia sunt, de asemenea, foarte strânse şi de
interdependenţă. Apa este un agent modelator de primă mărime şi creează, în linii mari,
fizionomia reliefului, acţionând în contradicţie cu forţele morfogenetice endogene. Corpurile
de apă (mări, oceane, lacuri, râuri etc.) sunt, la rândul lor, instalate pe scoarţa terestră, iar
dimensiunile şi formele lor depind în mare parte de relief.
Cu Geologia, legăturile sunt de asemenea evidente. Apele subterane sunt cantonate în
diferite formaţiuni geologice şi între ele şi rocile mamă există o strânsă interdependenţă.
Pedologia este o ştiinţă cu largi valenţe orientate spre Hidrologie deoarece apa este un
element indispensabil pentru formarea solurilor iar acestea, la rândul lor, sunt primele
formaţiuni care suferă impactul precipitaţiilor şi al eroziunii fluviale, considerate ca agenţi
modelatori hidrici. Apa determină procesele de salinizare şi turbifiere din sol.
În ceea ce priveşte relaţiile cu Biologia, trebuie precizat că primele forme de viaţă au
apărut în mări şi oceane, după care acestea au evoluat şi s-au răspândit pe toată suprafaţa
globului, în toate mediile: acvatic, terestru şi aerian. Apa este un mediu de viaţă deosebit de
propice şi în cuprinsul corpurilor acvatice se întâlnesc cele mai multe specii de plante şi
animale de care se ocupă Hidrobiologia.
Practic, într-un fel sau altul, Hidrologia are legături mai mult sau mai puţin strânse cu
toate celelalte ştiinţe ale naturi, deoarece este un element natural foarte răspândit, deosebit de
mobil, trece uşor dintr-o stare de agregare în alta şi este strict necesară vieţii.
Hidrologia are însă legături strânse şi cu numeroase ştiinţe (discipline) tehnice care
studiază apa din alte puncte de vedere:
- Hidrofizica- studiază proprietăţile fizice ale apei;
- Hidrochimia - studiază proprietăţile chimice ale apei;
- Hidraulica - studiază legile mişcării şi echilibrelor lichidelor (apei);
- Hidroenergetica - studiază apa ca potenţial energetic utilizabil;
- Hidrotehnica - studiază tehnica lucrărilor legate de apă;
- Tectonica - studiază, printre altele şi deplasările albiilor cursurilor de apă în plan
orizontal sau vertical.

1.3.4. Obiectivele de bază ale Hidrologiei

Dacă ne referim la Hidrologie în ansamblu putem face precizarea că în stabilirea
obiectivelor de bază, trebuie să facem distincţie între marile unităţi acvatice, fapt de care omul
– în virtutea situaţiilor de fapt – se comportă în mod diferit. Aşa cum se prezintă lucrurile,
aparent numai apele dulci par a se bucura de o atenţie deosebită, deoarece ele sunt cel mai
legate de activităţile umane. O astfel de abordare este numai parţial adevărată, deoarece aici
 17
totul pare a fi mai la îndemână, dar în fond toate apele planetei (şi de fapt, toată planeta) sunt
supuse unor cercetări minuţioase, pe baza unor obiective clare, bine fundamentate şi aplicând
metodologiile cele mai adecvate şi, mai recent, tot mai sofisticate. Vom încerca să trecem în
revistă câteva din aceste obiective, cu o detaliere mai mare în cazul apelor continentale (în
special râuri şi lacuri).

A. în Oceanologie:
- continuarea cercetărilor privind extinderea, contururile, limitele, adâncimea şi
morfologia bazinelor oceanelor şi mărilor;
- precizarea mai bună a rolului curenţilor oceanici în determinarea climatelor locale,
zonale şi regionale;
- identificarea unor noi legături între dinamica apei oceanelor şi dinamica atmosferei,
pentru clarificarea unor probleme practice deosebite (Triunghiul
Bermudelor, fenomenul El Ňiňo, musonii, taifunuri, uragane, tornade) şi
găsirea unor metode de prognoză şi prevenire;
- sprijinirea teoretică şi practică a cercetărilor hidrologice pentru o mai bună cunoaştere
a masei biologice şi a posibilităţilor sale de valorificare;
- sprijin teoretic şi practic pentru cercetările mineralogice, pentru identificarea şi
valorificarea mineralelor utile, inclusiv a petrolului;
- precizarea unor noi direcţii de dezvoltare a cercetărilor hidrologice efectuate în
sprijinul valorificării energetice a curenţilor marini, valurilor şi mareelor, a
creşterii posibilităţilor de transport marin şi de agrement pe mări şi oceane;
- furnizarea elementelor hidrologice necesare cercetărilor privind poluarea apelor
marine şi a precizării metodelor de depoluare şi de dezvoltare durabilă a
mediului marin.

B. în Hidrologia uscatului:
- continuarea cercetărilor privind monitorizarea reţelei hidrografice şi a lacurilor
(inclusiv a acumulărilor = lacuri antropice) pentru precizarea mai bună a
regimului scurgerii, pe fazele sale:
- scurgerea medie – pentru precizarea potenţialului hidroenergetic şi a volumului
resurselor disponibile;
- scurgerea maximă – pentru determinarea parametrilor viiturilor, a propagării acestora
în condiţiile amenajării complexe a reţelei hidrografice şi pentru furnizarea
informaţiilor de bază şi operative necesare în apărarea împotriva
inundaţiilor;
- scurgerea minimă – pentru fundamentarea condiţiilor de gestionare a lipsei de apă, a
programelor de restricţie şi a necesarului de lucrări pentru asigurarea
resurselor de apă în orice condiţii;
- cunoaşterea tranzitului de aluviuni şi a modificărilor introduse de activităţile antropice
în formarea şi regimul acestora; impactul acumulărilor asupra transportului
solid.
- prognoze hidrologice de toate tipurile;
- cunoaşterea impactului antropic asupra regimului scurgerii (cantitativ şi calitativ) şi
identificarea soluţiilor pentru eliminarea situaţiilor critice;
- trecerea la monitorizarea hidrologică automată;
- cunoaşterea fenomenelor de colmatare a acumulărilor şi precizarea condiţiilor de
evitare sau de reducere a acestora;
 18
- dezvoltarea ramurilor practice ale hidrologiei: hidrologia agricolă, urbană, a pădurilor,
hidrometria pe baza unor principii noi şi a unor metodologii şi aparatură
adecvată;
- aplicarea Directivei 2000/60 UE pentru integrarea metodologiilor existente de
cercetare în viziunea generală, europeană, în vederea gestionării şi
valorificării durabile a resurselor de apă:
- precizarea „corpurilor de apă” şi a individualităţilor proprii acestora (limite, categorie
altitudinală, natura terenului, particularităţi climatice şi ale regimului de
scurgere, limitele (intervalele) de manifestare a fenomenelor monitorizate,
etc.;
- identificarea elementelor biologice care reprezintă „indicatori” ai „stării de calitate” şi
precizarea celor care definesc o „stare bună de calitate” a apei;
- transpunerea tuturor elementelor necesare definirii corpurilor de apă naturale sau
supuse impactului antropic în sisteme GIS.

1.3.5. Metode de cercetare

Hidrologia face parte din categoria ştiinţelor naturii, mai precis a ştiinţelor
geografice şi ca urmare utilizează cea mai mare parte a metodelor de cercetare a acestor
ştiinţe: observaţia, comparaţia, descrierea, experimentare şi explicaţia. În plus, în hidrologie,
sunt foarte mult utilizate măsurătorile.
Toate aceste metode se completează reciproc şi se succed, în bună parte, de la cele
mai simple, către cele mai complicate.
Observaţiile se fac atât pe teren cât şi pe hărţi. Pe teren se identifică elementele de
hidrografie (corpurile acvatice) de diferite dimensiuni. Observaţiile pot fi efectuate staţionar
sau pe direcţii de deplasare.
La reţeaua hidrografică se observă dimensiunile, aspectul traseului (rectiliniu,
meandrat, despletit), înălţimea malurilor, transportul solid, eventuale poluări, stadiul de
amenajare complexă, lucrări de apărare împotriva inundaţiilor, diguri, consolidări de maluri,
regularizări şi rectificări ale cursurilor de apă etc.).
În cazul lacurilor sau a mlaştinilor există de asemenea o serie de aspecte care pot fi
observate direct.
Observaţiile pe hartă spre deosebire de cele de pe teren care se fac „în orizonturi
locale” cuprind areale mai mari ceea ce face ca aspectele surprinse să fie mai generale şi mai
sintetice: forma şi dimensiunile corpurilor acvatice, modul lor de dispunere în plan geografic,
aspectul reţelei hidrografice, tipul etc. Observaţiile pe hartă pot conduce mai uşor la
generalizarea elementelor geografice respectiv hidrologice.
De regulă, observaţiile de pe teren se completează cu cele de pe hartă şi invers.
Comparaţia este o metodă inerentă oricărei ştiinţe, deoarece intervine practic în orice
situaţie. Orice observare şi descriere a unui fenomen este însoţită de comparaţii pentru a i se
distinge personalitatea şi particularităţile proprii. Prin comparaţie se realizează, până la urmă,
clasificările şi taxonomizările corpurilor acvatice.
Descrierea, presupune prezentarea faptică a particularităţilor de formă, aspect,
mărime, dinamică etc. ale elementelor hidrografice. Descrierea reprezintă o fază acumulativă
de caracteristici, care permite apoi trecerea spre metode superioare de cercetare: analiza,
sinteza, experimentul.
Analiza şi sinteza sunt metode de bază de cercetare care le includ, în bună parte, pe
cele menţionate mai sus. În analiză se foloseşte observarea, comparaţia, descrierea, măsurarea
etc. în scopul obţinerii unui număr cât mai mare de informaţii care să permită o anumită
sistematizare şi ierarhizare pentru precizarea unor trăsături specifice. Sinteza desprinde
 19
particularităţile generale, specifice hidrologiei şi asigură legăturile de intrepătrundere cu
ştiinţele învecinate. Multe dintre elementele precizate prin analiză şi sinteză se concretizează
în hărţi hidrologice (harta scurgerii, zonarea unor parametri specifici etc.). Analiza şi sinteza
servesc şi pentru activităţi curente de gospodărire a apelor (evaluarea potenţialului, prognoze
hidrologice, planuri de apărare împotriva fenomenelor meteorologice periculoase, planuri de
consum şi de restricţii la consum, grafice de exploatare a acumulărilor etc.).
Măsurătorile hidrometrice. Monitorizarea hidrologică se aplică în cazul a
numeroase elemente specifice şi foloseşte pentru cunoaşterea regimului scurgerii apei şi
aluviunilor din reţeaua hidrografică, dinamica apei din mări, oceane şi lacuri, adâncimea de
pătrundere a luminii, starea de calitate a apei, temperatura etc.
Experimentul – este o metodă care în ultimul timp se aplică tot mai mult, prin
măsurători efectuate în teren sau în laborator, sau prin simulări pe modele. Având în vedere
faptul că Hidrologia este o ştiinţă cu multe valenţe practice, direcţiile de aplicare a
experimentelor sunt numeroase. Experimentele leagă cel mai bine Hidrologia de alte ştiinţe,
mai mult sau mai puţin înrudite, în special cu Hidraulica, Hidroenergia, Climatologia,
Pedologia, ştiinţele agronomice şi silvice etc.
Experimentele hidrologice se fac pentru cunoaşterea posibilităţilor de transport pe
apă, a potenţialului hidroenergetic al valurilor, curenţilor, mareelor, râurilor, a relaţiilor ploaie
– scurgere, a propagării viiturilor, a tranzitării apei şi aluviunilor prin lacuri de acumulare etc.
Aplicaţiile pe calculator sunt, în prezent, experimentele cel mai frecvent utilizate şi
există deja numeroase programe elaborate.

1.4. Managementul şi valorificarea resurselor de apă

Gospodărirea apelor este o desfăşurare de acţiuni tehnice, economice şi
sociale care, după Gh. Creţu (1976) se exprimă prin relaţia:

∑ D ( Q , C ) ∑ N ( Q, C ) ,
≤
≥
unde: D = disponibil de apă cantitativ (Q) şi calitativ (C) creat prin măsuri
de gospodărire a apelor; N = necesarul de apă cantitativ (Q) şi calitativ
(C) pentru satisfacerea folosinţelor şi pentru combaterea efectelor
dăunătoare ale apelor.

Gospodărirea apelor studiază un ansamblu de măsuri şi lucrări organizatorice,

tehnice şi economice, necesare pentru satisfacerea cerinţelor de apă, pentru stăpânirea apelor
prin prevenirea şi combaterea acţiunilor dăunătoare ale acestora, pentru protecţia calităţii
apelor şi conservarea resurselor de apă în vederea folosirii lor de către generaţiile următoare şi
pentru regenerarea apelor (I. Giurma, 2000).
Ramurile gospodăririi apelor sunt (după I. Teodorescu, ş.a., 1973) următoarele:
- gospodărirea apelor meteorice;
- gospodărirea apelor de suprafaţă (scurgerea pe versanţi, ape curgătoare de
suprafaţă, lacuri şi bălţi, mări şi oceane);
- gospodărirea apelor subterane (freatice şi de adâncime);
- gospodărirea gheţarilor.
La acestea se mai poate adăuga şi gospodărirea zonelor umede.
Fiecare din aceste ramuri se referă la două aspecte ale gospodăririi apelor: cantitativ
şi calitativ.
Odată cu amenajarea cursurilor de apă sub formă de acumulări s-a dezvoltat, ca o
măsură distinctă, gospodărirea debitelor solide pentru folosinţe (balastiere, cariere de nisip
sau de luturi etc.) sau pentru combaterea efectelor dăunătoare (colmatarea albiilor şi a
acumulărilor).
 20
În ceea ce priveşte valorificarea resurselor de apă, domeniile sunt foarte largi.
Enumerăm câteva: transporturi, hidroenergie, procese tehnologice cu răcire, materie primă,
agricultura, potabilitate, agrement etc.

1.5. Directiva Cadru 2000/60 EC a Uniunii Europene în domeniul

apei
Integrarea, în perspectivă, a României în structurile Uniunii Europene presupune
abordarea problemelor de gospodărire a apelor în context general.
Directiva Cadru 2000/60 EC a Uniunii Europene, elaborată de Parlamentul şi
Consiliul Europei, stabileşte un cadru de acţiune pentru ţările Uniunii Europene în domeniul
politicii apelor. Are ca scop aplicarea unui complex de măsuri care să conducă la atingerea cel
puţin a „unei stări bune” a tuturor cursurilor de apă europene într-un anumit interval de timp.
Se poate constata necesitatea dezvoltării durabile a tuturor ramurilor economice şi
sociale consumatoare de apă, pentru menţinerea unei stări normale de calitate a apei şi pentru
protejarea resurselor pentru generaţiile viitoare.
Obiectivele principale ale Directivei Cadru sunt:
- Protecţia mediului;
- Asigurarea alimentării cu apă potabilă;
- Asigurarea alimentării altor folosinţe;
- Reducerea consecinţelor inundaţiilor şi secetei.
Pentru realizarea acestor obiective Directiva defineşte cadrul parţial în care trebuie să
se desfăşoare acţiunile şi propune crearea unei entităţi administrative – districtul hidrografic –
care reprezintă un teritoriu corespunzător unui bazin sau grup de bazine hidrografice vecine,
împreună cu apele subterane şi costiere asociate. Se observă tendinţa de abordare integrală a
apelor (din râuri, subterane, litorale) în măsura în care necesităţile economice o impun şi de
renunţare, într-un fel, la limitele naturale ale unităţilor acvatice.
Conform Directivei, unităţile hidrografice (elementele acvatice) sunt denumite
corpuri de apă.
Într-o primă clasificare corpurile de apă pot fi de suprafaţă şi subterane.
„Apele de suprafaţă” înseamnă toate apele dintr-un district, cu excepţia celor
subterane: râuri, lacuri, apele tranzitorii (de la gurile de vărsare în mare = parţial saline) şi
apele costiere (litorale, până la o milă depărtare de ţărm). Tot în categoria apelor de suprafaţă
mai sunt incluse corpurile de apă artificiale sau corpurile de apă intens modificate.
„Apele subterane” înseamnă toate apele aflate sub suprafaţa terenului în zona de
saturaţie şi în contact direct cu solul sau subsolul.
Pentru fiecare categorie de ape de suprafaţă, corpurile de apă relevante din cadrul
districtului (bazinului) hidrografic, trebuie să fie diferenţiate corespunzător tipului. Aceste
tipuri pot fi definite prin sistemul A (ecoregiuni) sau prin sistemul B (factori de caracterizare)
atât pentru râuri, cât şi pentru lacuri, ape tranzitorii şi ape costiere.
Mai adăugăm aici câteva cerinţe şi obiective ale noii politici europene în domeniul
apei:
- Realizarea unor sisteme unitare de gospodărire a apelor şi bazinelor hidrografice;
- Integrarea folosinţelor la nivel de bazin hidrografic;
- Coordonarea măsurilor de conservare şi redresare a ecosistemelor acvatice;
- O mai bună colaborare internaţională;
- Participarea publicului la luarea deciziilor;
 21
1.6. Domeniile de utilizare a apei
Prezentăm aici, foarte pe scurt, câteva aspecte legate de importanţa apei în natură şi
în activităţile umane.
a) Apa are un rol geomorfologic important, fiind de fapt cel mai important agent
modelator. Acţiunea apei se exercită sub toate formele sale de agregare şi constă în eroziune,
transport şi sedimentare. Formele de relief create de ape sau/şi cu concursul apei sunt
deosebit de importante şi de pitoreşti;
b) Rolul apei în procesele geochimice şi geofizice:
b.1. procese geochimice: dizolvarea, hidratarea, oxidarea, descompunerea
silicaţilor, formarea bauxitelor şi a minereurilor de fier, mineralizări ale
apelor;
b.2. acţiune hidrofizică: dezagregarea rocilor, denudarea, şiroirea, eroziunea
torenţială, transportul şi depunerea aluviunilor;
c) Rol moderator asupra climatelor – prin inerţia de încălzire / răcire, umiditatea
atmosferică, deplasarea curenţilor marini etc.;
d) Întreţinerea vieţii şi a proceselor biologice: viaţa a apărut în apă; apa există în
toate organismele;
e) Apa – materie primă: industria alimentară, celelalte ramuri ale industriei pentru
procesele de răcire, în cazanele energetice;
f) Alimentarea cu apă a populaţiei şi industriei;
g) Apa – cale de transport;
h) Apa şi agricultura;
i) Apa ca resursă hidroenergetică;
j) Apele şi transportul resurselor balastiere;
k) Apa şi sănătatea;
l) Apa – mijloc de agrement.
 22

Cap. 2. PROPRIETĂŢILE GENERALE ALE APEI

2 . 1 . Proprietăţile generale ale apei

Apa, în stare pură, este un lichid cu densitatea egală cu 1 gr/cm 3, incolor, inodor şi
insipid. Apa este un oxid de hidrogen şi se află în natură sub toate cele trei stări de agregare:
lichidă, solidă şi gazoasă.
Apa lichidă este cea mai răspândită, ocupând cca 2/3 din suprafaţa Terrei, sub formă de
mări, oceane, lacuri, fluvii, râuri, apă de precipitaţii. Apa lichidă se întâlneşte şi în păturile
superficiale ale scoarţei, în depozitele permeabile sau în fisuri ale rocilor.
Apa în stare solidă se întâlneşte în gheţarii continentali, marini sau montani, în zăpezile
persistente, sau în cele sezoniere din timpul iernilor boreale sau australe, în cristalii de gheaţă
din atmosferă, în fenomenele meteorologice de grindină, brumă, chiciură etc.
Apa sub formă de vapori rezultă din procesele de evaporaţie şi de transpiraţie şi se
întâlneşte, cu deosebire, în atmosferă, dar şi în golurile din roci, mai ales la adâncimi mari
unde temperaturile sunt crescute, datorită gradientului geotermic (spre interiorul Pământului
temperatura creşte cu 1 0C la fiecare 33 m).
În general, în stare naturală, apa nu este pură datorită proprietăţii sale de a dizolva
substanţele solubile. Chiar şi în atmosferă, în precipitaţii, există anumite concentraţii chimice,
adesea destul de mari care pot genera ploi acide.
Între propietăţiele generale ale apei mai trebuie manţionate câteva:
- apa prezintă o mobilitate bună (uneori chiar foarte mare) sub toate cele trei stări
de agragare. Este fluidă, în stare lichidă, plastică, în stare solidă şi se comportă ca un gaz
foarte mobil în stare de vapori;
- spre deosebire de alte substanţe, apa trece relativ uşor de la o stare de agregare la
alta, pe un ecart mediu de numai 100 0C;
- apa, pură, nu este conducător de electricitate;
- apa prezintă o conductibilitate termică redusă, se încălzeşte şi cedează căldura
mai greu decât rocile;
- apa este un lichid incompresibil.

2 . 2 . Molecula de apă şi structura ei

Prin analiză sau prin sinteză poate fi identificată constituţia apei. O moleculă de apă este
alcătuită din doi atomi de hidrogen şi un atom de oxigen. Procentual, în greutatea moleculară
ponderea o deţine oxigenul (88,9 %) în timp ce hidrogenului îi revin 11,1 %.
Formarea apei din cele două categorii de atomi se realizează printr – o reacţie chimică
însoţită de degajare de căldură.
H2 + ½ O2 = H2O + 68,4 kcal
Masa moleculară a apei rezultă din sumele maselor atomilor care o compun (1 pentru H2
şi 16 pentru O2).
Masă moleculară = (2 x 1) + (1 x 16) = 18
Cercetată în amănunt, molecula de apă se prezintă sub formă unghiulară, unghiul α,
format de cele două legături (drepte) având valoarea de 104,50. Distanţa O – H are valoare
constantă atât la apă lichidă cât şi la starea solidă
 23

Asocierea a două molecule de apă se numeşte dihidrol (H2O)2, a trei molecule –

trihidrol (H2O)3, după denumirea simplă de „hidrol” dată moleculei de apă neasociată. Cel
mai stabil este dihidrolul.
În funcţie de izotopii hidrogenului, în natură se întâlnesc, în cantităţi mici şi anumite
„varietăţi” ale apei apa semigrea (HDO), apa grea (D2O) şi apa foarte grea (T2O).
Apa grea se deosebeşte de cea obişnuită prin:
- densitate = 1,107 gr/cm3 la 4 0C;
- temperatura de fierbere: 101,6 0C;
- temperatura de solidificare: - 3,3 0C .
În cazul apei cristalizate, moleculele sunt dispuse tetraedic (J. D. Bernal şi R. H.
Fowler, 1933), dar această amenajare tetraedică este stabilă numai la temperaturi foarte
scăzute (- 200 0C). La temperaturi > 0 0C se menţin 85 % din legături, la 40 0 rămân 50 % din
legături, iar la 1000 C (evaporare) dispar toate legăturile. Moleculele neasociate nu au o
grupare constantă aşa cum se prezintă cele asociate. Aşa se explică faptul că gheaţa are o
densitate mai mică decât apa şi pluteşte pe aceasta.
Între 0 0 şi 4 0C scad brusc numărul de legături de hidrogen şi are loc o contracţie de
volum. Aşa se explică densitatea maximă a apei la 4 0C. Peste 4 0C dilatarea devine
predominantă.
Anomaliile fizice (particularităţile) apei se explică prin fenomenul de asociere
(polimerizare) a moleculelor de apă:
- constanta dieletrică mare: ε = 80,75;
- tensiunea specifică: σ = 73 dyn/cm;
- variaţia mare a vâscozităţii cu temperatura;
- intervalul de 100 0C în care apa există ca lichid.

2 . 3 . Caracteristicile calitative ale apei

Aşa cum am menţionat, în stare naturală, apa nu este pură, ci o soluţie, care conţine
substanţe solide şi gazoase dizolvate în roci, sol sau atmosferă. La temperaturi obişnuite apa
este un lichid fără gust, fără miros, şi fără culoare (în straturi subţiri).
Sub influenţa factorilor externi şi mai ales, prin intervenţia omului, apa îşi schimbă
caracteristicile de calitate, depăşind limitele care o fac folosibilă.
Calitatea apei este urmărită permanent de unităţile specializate ale Ministerului
Mediului şi Gospodăririi Apelor sau ale Ministerului Sănătăţii, prin analize efectuate în
laboratoare specializate.
Numărul analizelor şi elementelor chimice determinate se stabileşte în funcţie de
necesităţi, pentru fiecare caz în parte (pentru ape potabile, ape industriale, apa ca materie
primă, irigaţie, agrement etc.).
Apele naturale se caracterizează în mod unitar prin ansamblul proprietăţilor
organoleptice, fizice, chimice, radioactive, biologice şi bacteorologice. Limitele lor de folosire
sunt prevăzute de STAS 4706/88.

2 . 4 . Proprietăţile fizice ale apei în stare lichidă, solidă şi de vapori

În general, proprietăţile fizice ale apei cele mai importante pentru hidrologie sunt:
temperatura, culoarea, turbiditatea, transparenţa, conductibilitatea electrică, radioactivitatea,
densitatea apei, vâscozitatea, starea de agregare.
 24

Din punct de vedere fizic apa este o substanţă cu proprietăţi unice, având densitatea
maximă (0,9999 gr/cm3) la 3,980 C, tensiune superficială foarte ridicată, mărirea volumului la
solidificare, căldura specifică foarte mare, căldura latentă la topire apreciabilă,
conductibilitate termică ridicată, constantă electrică mare, putere izolantă deosebită,
capacitate mare de dizolvare, proprietăţi oxidante etc.

2.4.1. Apa în stare lichidă

Proprietăţile fizice ale apei în stare lichidă au fost cel mai bine studiate datorită
răspândirii sale apreciabile în natură.
a. Temperatura apei este variabilă, în interdependenţă cu cea a aerului şi se
modifică, în tendinţă şi valoare, în mod asemănător cu temperatura mediului. Mersul
temperaturii apei este în directă legătură cu valorile termice ale regiunii globului în care se
găseşte corpul acvatic respectiv, iar gama generală de variaţie este între 00 în regiunile reci
(polare sau montane înalte) şi 400 în regiunile cele mai calde. Excepţie fac apele termale care
sunt supraîncălzite în condiţii geotectonice aparte în interiorul scoarţei terestre.
Temperatura apei (ca şi a aerului şi a mediului în general) variază cu latitudinea,
altitudinea, expoziţia sau contraexpunerea versanţilor (în cazul apelor de suprafaţă) şi cu
adâncimea (în cazul apelor subterane unde intervine şi gradientul geotermic, despre care am
mai menţionat).
În cazul apelor subterane, variaţiile termice sunt condiţionate deci, atât cu regimul
temperaturii aerului, până la o anumită adâncime, denumită zonă neutră, cât şi de gradientul
geotermic, de la zona neutră în jos. În zona neutră, pe o anumită adâncime, temperatura apei
se menţine relativ constantă şi are valoarea medie multianuală a regiunii respective. În
preajma vulcanilor şi a minelor se produc influenţe suplimentare asupra temperaturii apei
(treapta geotermică anormală).
Un alt element care influenţează regimul termic al apei îl constituie starea de mişcare
a acesteia, existând diferenţieri între situaţia râurilor, lacurilor, mărilor şi oceanelor etc.
b. Culoarea..
Culoarea. Apa curată este incoloră, în strat subţire, dar capătă o nuanţă
albăstruie – verzuie, în straturi mai groase de 6 cm. În condiţii speciale, atunci când apa
conţine diferite substanţe dizolvate apar coloraţii specifice: slab gălbuie, gălbuie, cafenie,
lăptoasă, roşcată, albastră. În aceste cazuri în apă pot exista oxizi de fier, compuşi ai
manganului, acizi humici, substanţe organice, clorofilă. Nu trebuie omisă nici influenţa
substanţelor poluante artificiale care prezintă o realitate pe majoritatea cursurilor de apă din
zonele populate, dezvoltate economic. Stabilirea culorii se face prin comparare cu scara
colorimetrică etalon.
c. Mirosul. Apa naturală, curată, nu are miros. Anumite conţinuturi de substanţe
(naturale sau artificiale) îi imprimă apei şi mirosuri specifice.
d. Gustul. Gustul, ca şi mirosul, este încercat în general, în cazul apelor care sunt
utilizate ca ape potabile. De regulă apa nu are gust. Uneori apar gusturi specifice, determinate
de prezenţa unor substanţe chimice naturale sau artificiale. Când există un anumit gust, acesta
se compară cu ceva cunoscut.

e. Turbiditatea. Este un fenomen cvasiprezent în apă şi este reprezentată prin

conţinutul de substanţe solide existente ca suspensii în masa de apă. Aprecierea turbidităţii se
face fie prin comparaţie cu o scară etalon (o evaluare aproximativă), fie prin sistemul de
laborator: recoltarea unei probe – filtrare – etuvare – cântărire. Filtrul de cântăreşte, mai întâi
 25

gol, apoi cu aluviuni. Diferenţa, raportată la unitatea de volum, reprezintă turbiditatea. De

exemplu: într-o probă de 1l, diferenţa între filtrul plin şi cel gol este de 0,3578 grame. Rezultă
că turbiditatea este de 0,3578 gr/l. Dacă proba de apă avea 5 l turbiditatea ar fi fost:
0,3578
ρ= = 0,0716 gr / l
5
f. Transparenţa – este o proprietate a apei prin care obiectele introduse către
adâncime se pot vedea până la anumite distanţe. De regulă se măsoară cu un disc alb, cu Φ =
30 cm, numit discul Sechi.
g. Conductibilitatea electrică. Apa pură este slab conducătoare de
electricitate. Apa naturală conţine numeroase săruri dizolvate ceea ce o face ductilă.
Conductibilitatea electrică se măsoară prin determinarea inversului său, a rezistivităţii.
Conductibilitatea specifică se măsoară în Ω-1 . cm-1 şi are valori diferite la apa
naturală faţă de cea pură:
- la apa naturală:
C = 23 ⋅10−5 ÷ 1,3−3(Ω−1 ⋅ cm−1) deci variabilă;
- la apa pură:
C = 4 ⋅10−8 (Ω−1 ⋅ cm−1) .
h. Radioactivitatea apei este o proprietate fizică pe care apa o poate primi (în
anumite limite) în cazul trecerii prin zone cu roci radioactive. Se măsoară în unităţi Maché
(U.M.) sau „emane” .
1 UM = concentraţia de radium la 1 l de apă care generează un curent de saturaţie de
0,001 unităţi electrostatice.
1 UM = 3,6 „emane” = 10-3 unităţi electrostatice.
Apele cu o radioactivitate mai mare de 3,5 UM/litru pot fi utilizate în scop terapeutic, cu
precauţiile de rigoare.
i. Densitatea apei, respectiv raportul masă/volum are valoarea 1 gr/cm3, la
presiunea normală (1atm.) şi la temperatura de 40C. Valorile mai exacte sunt: 0,9999 gr/cm3 la
temperatura de 3,980 C, dar în mod curent circulă datele rotunde. Densitatea apei lichide creşte
de la 00C la 40C, când atinge valoarea maximă, apoi scade uşor odată cu creşterea
temperaturii.
j. Vâscozitatea apei, reprezintă rezistenţa pe care apa o opune la scurgere, datorită
rezistenţei interioare. Se notează cu η şi variază în funcţie cu temperatura. La 200 C are
valoarea de 1 centipoise, reprezentând 1 / 100 poise (de la numele Poiseuille).
Vâscozitatea are o importanţă deosebită în utilizarea apei în anumite domenii (în special
în hidraulică, hidroenergetică). Formula de calcul:
0,0001817
η= [kg/s/m2].
1 + 0,337t + 0,00022t 2
Se poate observa din formulă, relaţia dintre η şi t apă.

2.4.2. Apa în stare solidă

Sub formă de gheaţă apa are, de asemenea, unele proprietăţi cu caracter de
particularitate, faţă de celelalte stări de agregare.
- cristalizează în sistem hexagonal;
 26

- la presiune normală, are punctul de topire de 00C;

- masa specifică =0,917 gr/cm3;
- la limita de topire /îngheţare, căldura latentă = 79,55 kcal/kg;
- caldura specifică sub presiune constantă = 0,5 kcal/kg/grad;
- rezistenţa la rupere, prin încovoiere = 20 kg/cm2;
- rezistenţa la forfecare = 10 kg /cm2;
- prezintă plasticitate.
Formele solide ale apei din natura sunt diferite: gheaţă, firn, zăpadă, chiciură, brumă,
grindină, cristali de gheaţă etc.

2.4. 3. Apa în stare de vapori

La temperatura de 100 0C (presiune normală = 760 mm Hg) apa trece în stare de
vapori, mărindu-şi volumul de 1651 ori. În stare de vapori apa reduce transparenţa aerului, iar
procesele naturale
P mm Hg de evaporare se estompează.
Presiunea vaporilor creşte odată cu temperatura.
D
În Fig.nr. 2.1. se prezintă un grafic complex care cuprinde particularităţile trecerii
C
apei prin cele trei stări de agregare
lichid
şi unele proprietăţi specifice fiecărei stări, sau treceri între
stări.

Figura nr. 2.1. Graficul trecerii apei

solid B prin cele trei stări de agregare
4,6

Din grafic se constată:

- separarea între fazele
vapori lichidă şi solidă se face pe un ecart mic de temperatură.
Linia B-D este puţin înclinată faţă de ordonată;
A
- curbele care separă presiunea deTvapori o
C a gheţii faţă de aer (A-B), respectiv a
fazei lichide
0,007faţă de aer (B-C), pun în evidenţă ecarturi mari de temperatură.
Explicaţia constă în mişcarea moleculelor de apă, care fac ca numai anumite
particule să treacă din starea lichidă sau solidă în cea gazoasă. Procesele de
evaporare se fac diferenţiat.
În punctul B, cu coordonate: P=4,6 mm Hg, T=0,007 0C cele 3 stări (gheaţă, lichid,
gaz) coexistă, în echilibru.

2.4.4 Câteva proprietăţi fizice particulare ale apei

Deşi este foarte răspândită în natură, apa prezintă câteva particularităţi, care o
deosebeşte de celelalte substanţe şi care adesea se prezintă ca nişte anomalii.
a. Densitatea apei
Variază în raport cu temperatura, în limite mai largi decât alte substanţe. Densitatea
maximă se întâlneşte la temperatura de 3,980 C şi este de 0,9999 gr/cm3 (se consideră 1,00 ).
La temperaturi cuprinse între 40 şi 00 C, precum şi la temperaturi mai mari de 40 C,
densitatea apei scade progresiv. Există o diferenţă semnificativă între densitatea gheţii la 0 0
(0,9168 gr/cm3) şi densitatea apei la 00. În stare solidă, sub 00 C se stabilesc legături rigide, cu
structura hexagonală, lasând anumite spaţii libere, care fac ca gheaţa să plutească în apă. Cu
creşterea temperaturii legăturile se desfac, iar la 400 C, majoritatea sunt distruse. Structura
 27

cristalină dispare. Acesta este al doilea punct de topire al apei (Gh.Brezeanu şi Al.Simion-
Gruiţă, 2002).
Densitatea apei variază şi în funcţie de conţinutul de săruri dizolvate: la salinitate 0 -
densitatea apei este 1,00, la salinitate de 10 mg/l, densitatea este de 1,008 gr/cm3, iar la
concentraţia medie a apei de mare (35 0/00, densitatea este de 1,028 gr/cm3.
b. Căldura specifică, respectiv, cantitatea de caldură necesară pentru creşterea
temperaturii unui gram de apă cu 10 (exprimată în calorii) este foarte mare (1 cal/gr), fiind
depăşită numai de câteva substanţe: amoniac lichid (1,23), hidrogen lichid (3,4) şi litiu. La
celelalte substanţe căldura specifică se situează în jurul valorii de 0,2 cal/gr şi acest fapt
scoate în evidenţă o particularitate – anomalie a apei.
Căldura specifică mare, alături de coductibilitatea termică, de asemenea ridicată a apei
conferă hidrosferei rolul de conservare termică şi de reglator al climei.
c. Alte anomalii le reprezintă temperatura latentă de vaporizare şi
temperatura de topire a gheţei, care sunt mult mai mari decât la alte substanţe.
Datorită consumului foarte mare de căldură necesar pentru evaporarea lor, apele
ecosistemelor terestre nu se supraîncălzesc.Temperatura naturală a apei nu depăşeşte, de
regulă, 40 0C.
d.Temperatura de solidificare a apei este ridicată, fapt ce are o mare
importanţă, în special, pentru activitatea biologică, destul de activă la 00 C şi practic,
inexistentă la temperaturi foarte scăzute. Gheaţa care pluteşte deasupra apei reprezintă şi un
bun izolator termic. Sub gheaţă viaţa poate continua, în limite încă destul de largi.
e. Tensiunea superficială a apei este mare, fapt ce face ca picăturile de apă să aibă
în general forma rotundă.
f. Vâscozitatea mică a apei prezintă deplasarea uşoară a hidrobionţilor.
g. Apa este un solvent universal, datorită structurii sale moleculare. În general sunt
mai solubili compuşii care au în alcătuirea lor grupări puternic polarizate ca – OH; -COOH,
NH2; -HSO3, care atrag moleculele de apă. Substanţa dizolvată nu se amestecă pur şi simplu cu
solventul, ci se stabilesc anumite corelaţii în funcţie de structura şi proprietăţile solvitului.

2 . 5 . Proprietăţile chimice ale apei.

Valorificarea complexă a apei în numeroase domenii de activitate impune cunoaşterea
obligatorie a propretăţilor sale chimice, cu atât mai mult cu cât unele dintre direcţiile de
utilizare se referă la alimentarea populaţiei sau la mijloace terapeutice.
Pentru gospodărirea şi utilizarea resurselor de apă se aplică prevederile STAS, care
precizează limitele normale şi maxime în care sunt admise anumite concentraţii în apa
utilizată.
Monitorizarea stării de calitate a apei se face prin recoltarea probelor şi a analizării
acestora în laboratoare autorizate unde sunt determinaţi numeroşi indicatori chimici.

Principalii indicatori de calitate ai apei sunt:

a. Rezidiul fix care reprezintă totalitatea substanţelor solide minerale şi organice conţinute
în apă. Se determină prin încălzirea apei la 105 0C, evaporarea acesteia şi cântărirea
conţinutului solid. Se exprimă în mg/l.
b. Duritatea apei. Acest indicator este reprezentat prin conţinutul de săruri de calciu şi
magneziu aflate în soluţie şi se exprimă în grade de duritate. În practica mondială se folosesc
 28

gradele germane, franceze sau engleze (la noi – gradele germane). Un grad de duritate
reprezintă 10mg CaO sau 1,42 MgO la 1 litru de apă.
1 grad german = 17,9 grade franceze = 1,25 grade engleze.
În funcţie de duritate, apele naturale se clasifică în:
- ape foarte moi 00 - 40 (grade germane)
- ape moi 40 - 80 “
- ape semidure 80 - 120 “
- ape destul de dure 0
12 - 18 0
“
- ape dure 0
18 - 30 0
“
- ape foarte dure peste 300 .
În cazul apei potabile, duritatea nu trebuie sa depăşească 120.
Duritatea apei este de trei feluri: totală (suma tuturor sărurilor), permanentă (care
nu dispare prin fierbere) şi temporară (diferenţa dintre celelalte două). Duritatea
temporară este determinată de conţinutul de bicarbonaţi care, prin fierbere, pierd bioxidul de
carbon şi se precipită sub formă de carbonaţi insolubili care nu mai reprezintă duritate .
Duritatea mare a apei are unele implicaţii negative: produce pietre la rinichi (la apa
potabilă), nu face clăbuci cu săpun (la curăţătorii şi spălătorii), se depune pe cazane şi
conducte (la instalaţii de răcire, conducte, cazane de aburi), împiedică fierberea unor alimente
(fasole).
c. Aciditatea apei este capacitatea unor substanţe din conţinut de a lega chimic o cantitate
echivalentă de baze tari.
Este dată de conţinutul de anioni, care pot fi echilibraţi cu ioni de hidrogen, sau cu cationi de
baze slabe. Aciditatea se exprimă prin pH, care reprezintă inversul concentraţiei ionilor de
hidrogen.
Determinarea pH se face cu pH – metrul sau cu substanţe indicatoare. În practică,
cunoaşterea pH este necesară pentru stabilirea măsurilor anticorozive (stabilirea dozelor de
neutralizanţi) sau pentru asigurarea parametrilor optimi pentru epurarea biologică şi pentru
supravegherea calităţii apelor naturale.
În funcţie de pH apele pot fi considerate acide (Ph< 7), neutre (pH = 7) sau alcaline
(Ph >7).
d. Agresivitatea este propietatea unor ape de a ataca chimic, cu caracter continuu,
materialele prin care circulă sau cu care vin în contact (cazane, conducte, betoane, instalaţii
etc).
Agresivitatea apei este dată de conţinutul de săruri, acizi, de circulaţia şi de
temperatura acesteia. În lipsa sărurilor, agresivitatea este reprezentată şi prin conţinutul de
gaze dizolvate (O2 , CO2).
Odată cu dezvoltarea civilizaţiei (şi în special a industriei, agriculturii chimizate, a
aglomerărilor poluate etc.) majoritatea apelor au un conţinut chimic alterat de fenomenele de
poluare. Ca urmare, monitorizarea calităţii apei a devenit obligatorie atât pentru apele
naturale (pentru comparaţie ) cât şi pentru cele poluate (pentru identificarea situaţiilor
critice). După cum am mai arătat, buletinele de analiză chimică evidenţiază conţinutul din apă
a numeroase substanţe mai mult sau mai puţin nocive.
În această gamă largă de elemente identificate în apă, se evidenţiază categorii de
indicatori care, fiecare în parte, îşi au imprtanţa lor.
a. Indicatorii de oxigen (I.0) arată conţinutul de oxigen din apă (indispensabil
vieţii) şi conţnutul de substanţe organice. Aceştia sunt: O2 (oxigenul dizolvat), CBO5 respectiv
consumul biochimic de oxigen la 5 zile, CCOMn şi KCrO4 (ambele arată consumul de oxigen
necesar pentru reducerea substanţelor organice existente în apă);
 29

b. Indicatorii de toxicitate (I.T.S.) care exprimă conţinutul de substanţe toxice

din apă : cianuri, fenoli, petrol, azotiţi etc.;
c. Indicatorii de mineralizare (I M.) care exprimă conţinutul total de substanţe
minerale din apă. Sunt reprezentaţi prin rezidiul fix, respectiv sulfaţi, carbonaţi, cloruri, azotaţi
etc.;
d. Metale grele. Deşi nu sunt grupate într-o categorie anume de indicatori, metalele
prezintă o importanţă deosebită în caracterizarea stării de poluare a apei. Acestea sunt: Fe,
Mn, Cu, Zn, Cr, Pb etc.

2 . 6 . Proprietăţile organoleptice, biologice şi bacteriologice ale apei

2.6.1. Proprietăţile organoleptice

Apele constituie un mediu foarte favorabil vieţii, iar bogăţia şi varietatea speciilor
depinde de caracteristicile corpurilor acvatice.
În general sunt deosebiri între apele curgătoare şi cele stătătoare sau subterane, în
ceea ce priveşte condiţiile de viaţă.
În apele curgătoare trăiesc anumite specii de plante şi animale adaptate la diferitele
condiţii de viteză, temperatură, conţinutul de oxigen, turbiditate etc.
În lungul unui râu există de asemenea, sectoare cu caracteristici deosebite (sector
montan, de podiş, de câmpie), deci condiţiile de viaţă sunt mai variate decât într-un lac. Din
cauza vitezei mai mari, multe organisme sunt adaptate la condiţiile de pe fundul albiilor
(bentonice) unde se pot fixa sau adăposti mai bine. Organismele planctonice rezistă mai greu
(sau deloc în râuri), dar ele se gasesc în număr mai mare în lacuri şi în ochiurile de apă din
mlaştini.Tot în lacuri, la adâncime mai mare, condiţiile de oxigenare a apei sunt mai precare,
apar şi gaze sulfuroase sau CO2, fapt ce permite dezvoltarea unor organisme adaptate .
Proprietăţile organoleptice ale apei reprezintă un ansanblu de condiţii de viaţă pe care
mediile acvatice le oferă organismelor vii şi care impun adaptarea acestora. Aceeaşi situaţie
este şi în mări şi oceane cu deosebire că aici (ca şi în lacurile foarte adânci) la adâncimi mai
mari de 200m, posibilităţile de viaţă se reduc foarte mult.Valurile şi curenţii marini introduc
mari variaţii în caracteristicile organoleptice ale apei.

2.6.2. Proprietăţile biologice şi bacteriologice.

Din punct de vedere igienic caracteristicile de calitate ale apelor se determină prin
analize biologice şi bacteorologice
Analiza biologică stabileşte componenţa calitativă şi cantitativă a populaţiei din apă şi
identifică posibile impurificări şi intensitatea acestora .
Analiza bacteriologică urmăreste existenţa bacteriilor din apă. Principalele grupe de
bacterii sunt:
- bacterii coliforme provenite din ape uzate de canalizare şi din sol;
- bacterii patogene, care provoacă boli hidrice ca: febra tifoida, dizenteria etc.
- bacterii saprofite care fac parte din microflora normală a apei şi nu produc
îmbolnăviri.
 30

2 . 7 . Apa grea
Uneori în natură se găseşte şi apă cu greutate moleculară mai mare de 18, numită apă
grea. Apa grea, are greutatea moleculară 20, datorită faptului că izotopul greu al hidrogenului,
numit deuteriu are masa de 2,0147 şi prin combinare cu oxigenul conduce la o masă
moleculară mai mare.
Apa grea are o răspândire redusă în natură. Se găseşte, în cantităţi foarte mici în
lichidele apoase ale ţesuturilor vegetale şi animale, în apa de cristalizare, ploaie, în cea
rezultată din topirea gheţii şi în apa de mare. Proporţia în care apa grea se găseşte în natură,
comparativ cu celelalte forme de apă, este 1: 6000, iar proprietăţile ei fizico- chimice diferă
puţin de cele ale apei normale: formula D2O, în loc de H2O, densitatea 1,107 în loc de 1,00,
densitatea maximă la temperatura de 11 0C în loc de 4 0C, punct de topire 3,82 0, în loc de 0
0
C, punct de fierbere 101,42 0C, în loc de 100 0C, greutatea atomică 2,017 în loc de 1,00,
greutatea moleculară 20, în loc de 18, constantă dielectrică 81,5, în loc de 80,75.

2 . 8 . Apa plată
Încă nu este pe deplin lămurit termenul de apă plată, dar de un timp, aceasta este tot
mai des utilizat. Uneori apa izvoarelor conţine, după caz, gaze din aer, substanţe solide,
suspensii solide etc. Cel mai frecvent conţine bicarbonat de calciu, care dă apei duritate.
Pe de altă parte, între apele de suprafaţă, cele subterane şi vaporii de apă din
atmosferă, există legături permanente de interdependenţă, mai slabe sau mai strânse.
Toate aceste elemente conduc uneori la situaţii de mineralizare a apei în anumite
condiţii şi atunci se poate vorbi despre apa plată ca fiind o apă minerală naturală
necarbogazoasă, care la emergenţă şi după condiţionare (conform art. 7 din norme) nu
conţine bioxid de carbon în proporţie superioară cantităţii necesare pentru menţinerea în
stare dizolvată a sărurilor hidrogencarbonatate din compoziţia lor, dar nu mai mult de 250
mg/l. (Cf. Monitorului Oficial al României, Partea I, nr. 495/23.08.2001).
Apa plată este deci o apă minerală naturală, fără exces de CO2 .
 31

Partea a II-a. NOŢIUNI DE HIDROGEOLOGIE

Cap. 3. APELE SUBTERANE

3 . 1 . Originea apelor subterane

După cum am mai menţionat, hidrosfera reprezintă un inveliş cvasicontinuu al
globului terestru. Apa care se infiltrează în roci formează rezerve, structuri sau zăcăminte de
apă subterană. Particularităţile lor de formare şi de regim sunt studiate de o fostă ramură a
Hidrologiei – devenită ulterior o ştiinţă independentă – Hidrogeologia.
Este evident că acumularea unor rezerve de apă în roci presupune ca în interiorul
acestora să existe anumite condiţii favorabile. Cu alte cuvinte rocile prezintă anumite
caracteristici care permit ca apa să circule şi să se înmagazineze în interiorul lor.
Apele subterane provin din surse diferite: prin infiltraţia precipitaţiilor (ape vadoase),
din condensarea subterană a vaporilor proveniţi prin răcirea şi degazeificarea magmelor (ape
juvenile sau magmatice), prin intermediul meteoriţilor care cad pe pământ (ape cosmice), sau
prin formarea unor zăcaminte petrolifere cu cedare de apă (apele de zăcamânt, veterice sau
fosile). Apele de zăcamânt se formează prin descompunerea substanţelor organice din rocile
biogene (organogene).
În legatură cu originea acestor ape subterane de-a lungul timpului au existat mai multe
teorii, tot mai bine fundamentate, pe măsură ce ştiinţele despre natură se dezvoltau. Astfel, în
secolul al XVI-lea Bernard Palissy considera că acestea se acumulează în scoarţa terestră prin
infiltrarea precipitaţiilor în funcţie de gravitaţia terestră, până la întâlnirea unor straturi
impermeabile. La începutul secolului al XVII-lea, Réné Descartes susţine că apele subterane
au apărut prin acumularea vaporilor formaţi datorită căldurii interne a Pământului, în goluri
submontane de unde ies, prin răcire şi condensare, sub formă de izvoare. Fizicianul francez
Mariotte reia teoria infiltraţiei a lui B.Palissy şi face unele calcule de bilanţ hidrologic în
bazinul Sena. Către sfârşitul secolului al XIX-lea Volger susţine că volumul de ape subterane
provenit prin infiltrarea precipitaţiilor este în realitate mai mic decât cel calculat de Mariotte,
deoarece pătura superficială a solului se umectează şi devine impermeabilă. Rezervele cele
mai mari de apă se formează, după Volger, prin condensarea vaporilor de apă care, în
perioadele de secetă, pătrund adânc în roci. Această teorie a fost ulterior combătută cu
următoarele argumente:
- ar fi necesare volume uriaşe de aer în roci, din care vaporii de apă să formeze prin
condensare cantităţi atât de mari de apă subterană;
- căldura degajată de condensarea vaporilor de apă din roci ar ridica temperatura
stratului şi ar face imposibilă o condensare ulterioară semnificativă;
- în atmosferă nu există o cantitate atât de mare de vapori de apă care să asigure
alimentarea apelor freatice existente în realitate;
- în regiunile tropicale unde rocile sunt deja supraîncălzite procesele de condensare nu
ar mai fi posibile;
Cele mai noi teorii privind formarea apelor subterane preiau de la cele vechi părţile
realiste şi admit că la acest proces contribuie atât infiltraţia precipitaţiilor cât şi condensarea
vaporilor de apă existenţi în fisurile din roci sau proveniţi din atmosferă, în proporţii care
 32

diferă de la o regiune la alta în funcţie de climat şi de caracteristicile rocilor. Predominant este

însă rolul precipitaţiilor.
Infiltraţia ca element principal al formării apelor subterane depinde de mai mulţi
factori, între care menţionăm:
a) Factori meteorologici: precipitaţiile, temperatura aerului, umiditatea atmosferică şi
evaporaţia, care acţionează interconjugat, într-o strânsă interdependenţă;
b) Factori morfologici: panta terenului, forma reliefului;
c) Factori geologici: structura şi caracteristicile litologice ale rocilor (porozitate,
permeabilitate, grad de fisurare);
d) Factori biologici: vegetaţia, fauna, omul;

3 . 2 . Caracteristicile fizice ale rocilor magazin

De aceste caracteristici depinde procesul de infiltrare şi de acumulare a apelor
subterane şi de aceea ele mai pot fi considerate şi proprietăţile hidrogeologice ale rocilor.
Între acestea menţionăm: porozitatea, permeabilitatea, capacitatea de absorbţie, gradul de
îndesare (tasare) etc.

3.2.1. Porozitatea rocilor.

Porozitatea totală a rocilor reprezintă procentul pe care îl deţine volumul golurilor faţă
de volumul total al acestora.
N = (Vg/V) x 100 (%) când cunoaştem volumul solid;
N = [(V-Vg)/V] x 100 (%) când nu cunoaştem volumul solid.
unde, Vg = volumul golurilor;
V = volumul total;
N = porozitatea.
Determinarea porozităţii se face în laborator prin metode diferite între care
menţionăm:
a) Metoda greutăţii specifice. Această metodă are în vedere diferenţa de greutate
specifică între roca din teren (γ) şi aceeaşi rocă uscată (γu):
N = ((γ-γu)/γ) x 100 (%)
b) Metoda absorbţiei constă în determinarea volumului de apă (Va) care saturează un
volum de rocă uscată (Vu) şi se aplică la rocile cimentate:
N = (Va/Vu) x 100 (%)
Pentru a obţine o saturaţie cât mai bună este necesar un timp mai îndelungat sau lucrul
în vid. O saturare rapidă umple porii în proporţie de 45 – 73%, una lentă de 50 – 81% iar
saturarea în vid poate ajunge la un grad de umplere a porilor de până la 100%.
c) Metoda volumetrică necesită măsurarea iniţială a volumului total al rocii (Vt) apoi a
scheletului solid (Vs):
N = ((Vt-Vs)/Vt) x 100 (%)
Porozitatea rocilor prezintă variaţii foarte mari, în funcţie de dispoziţia particulelor,
gradul de coeziune (cimentare), forma şi dimensiunile particulelor, numărul şi mărimea
fisurilor etc. (tab. nr. 3.1)
 33

Tabel nr. 3.1. Porozitatea rocilor (după I. Pişotă şi I. Buta, 1975)

Felul rocii Porozitate % Felul rocii Porozitate %

Sol 30 – 50 Calcare 2,5 – 20
Argile 10 – 50 Gresii 5 – 15
Cretă 10 – 40 Roci eruptive 1
Nisip, pietriş 18 – 47 Cuartile 0,5

În funcţie de mărimea porozităţii, rocile se împart în două categorii: roci poroase şi

roci compacte, cu fisuri. În categoria rocilor poroase se cuprind: pietrişurile, bolovănişurile,
prundişurile, argilele, marnele, piroclastitele. Când porii (golurile) au diametre mai mari de
1,2 mm se poate vorbi de macroporozitate (cavernozitate). La diametre cuprinse între 0,5
mm– 1,2 mm porii se numesc supracapilari, iar circulaţia apelor se face însă după legile
hidrodinamice, în condiţii de presiune şi temperatură normale. Porii cu diametre cuprinse între
0,5 mm – 0,002 mm se numesc capilari, iar circulaţia apei în aceste condiţii este puternic
influenţată de forţa de capilaritate (adeziune la pereţii porilor) şi nu mai respectă legile
hidrodinamice. În cazul porilor cu dimensiuni sub 0,002 mm se poate vorbi de fenomenul de
subcapilaritate în care circulaţia apei este imposibilă. Apa pătrunde iniţial în aceşti pori, dar
staţionează datorită forţei de absorbţie.
Dacă avem în vedere condiţiile de formare şi de existenţă a rocilor, porozitatea poate fi
primară (golurile dintre granulele rocilor sedimentare, feţele de stratificaţie sau fisuri iniţiale)
sau secundară (golurile sunt formate prin dizolvare de către apă sau prin fisuri rezultate din
contractarea rocilor).
În categoria rocilor compacte, străbătute de fisuri se încadrează rocile compacte,
lipsite de pori, sau cu pori reduşi: eruptive, şisturi cristaline, calcare, gipsuri, gresii compacte
etc.

3.2.2. Permeabilitatea
Este acea proprietate a rocilor care le face să permită circulaţia apei prin porii lor. Ea
depinde de modul de aranjare a particulelor de rocă, dimensiunile porilor, temperatura şi
vâscozitatea apei. Permeabilitatea depinde de porozitate dar nu direct proporţional.
Unele roci sedimentare (nisipuri, pietrişuri, gresiile slab cimentate) sunt poroase şi
permit o circulaţie lesnicioasă a apei, fapt pentru care sunt considerate roci cu permeabilitate
omogenă. Alte roci sedimentare (calcare, gresii dure, dolomite) precum şi cele eruptive sau
metamorfice au pori puţini, fără legături între ei, fisuri amplasate diferit, care permit circulaţia
apei diferenţiat şi au o permeabilitate neomogenă.
Rocile cu granulaţie foarte fină (argile şi marne) deşi au o porozitate mare (până la 50
%) nu permit circulaţia apei din cauza fenomenelor de absorbţie şi ele sunt practic
impermeabile. Deci nu este o legatură proporţională, directă, între porozitate şi permeabilitate.
Permeabilitatea se măsoară în cm/s dar, în practică, se foloseşte unitatea darcy:
Un darcy este debitul de 1 cm3/s al unui fluid cu vâscozitate dinamică 1 centipoise care se
infiltrează printr-un mediu poros cu secţiunea de 1cm2 sub acţiunea unui gradient de presiune
de 1 atm/cm.
1 darcy = 0.966 x 10-3 cm/s (rotund: 1 darcy = 1 x 10-3 cm/s)
În practica hidrogeologică, permeabilitatea se caracterizează prin coeficientul de
permeabilitate (kp) numit şi coeficient de filtraţie (kf).
 34

Din punct de vedere al permeabilităţii, rocile se clasifică în permeabile (cu circulaţie

bună a apei, conform pricipiilor hidrodinamicii apelor subterane) şi impermeabile (fără
circulaţie, sau cu circulaţie imperceptibilă). Cele mai permeabile roci sunt prundişurile,
pietrişurile şi nisipurile.

3.2.3. Coeficientul de absorbţie

Reprezintă proprietatea unei roci de a îmbiba şi reţine o anumită cantitate de apă.
Depinde de compoziţia granulometrică (fiind mai mare la granulaţiile fine), gradul de îndesare
şi de capacitatea de descompunere în prezenţa apei.
Coeficientul de absorbţie se defineşte prin raportul dintre masa de apă reţinută de o
probă de rocă în stare naturală şi aceeaşi probă uscată la 105 oC.
Ca = [(m1-m)/m] x 100 (%) m1 = masa naturală, saturată
m = masa uscată

3.2.4. Gradul de îndesare - (D)

Este starea de îndesare naturală a rocilor necoezive. Este cuprinsă între 0 şi 1. Rocile
se împart din acest punct de vedere în:
- afânate (D = 0,00 – 0,33);
- îndesate (D = 0,33 – 0,66);
- foarte îndesate (D = 0,66 – 1,00).

3 . 3 . Apa în roci

3.3.1 Tipuri de apă în roci

Raporturile dintre apele subterane şi rocile magazin sunt deosebit de complexe datorită
numeroaselor situaţii din natură. În porii rocilor apa poate să existe sub mai multe stări (I..
Pisota şi I. Buta, 1975).
- ca element chimic în compoziţia mineralelor;
- sub formă de vapori, existenţi în porii rocilor neumpluţi cu apă;
- sub forma unor pelicule pe suprafaţa granulelor rocilor;
- în stare solidă (în rocile îngheţate de la poli şi de pe munţii înalţi);
În general, apa din roci este supusă la două forţe care determină dinamica acesteia:
- gravitaţia – care imprimă mişcarea pe verticală a apei, de sus în jos;
- forţa moleculară (atracţia moleculară) care influenţează atât mişcarea
gravitaţională (pe verticală) cât şi menţinerea unei particule de apă într-un gol sau o fisură
capilară.
Apa din roci poate exista sub toate cele trei stări de agregare: lichidă, solidă (gheaţa),
gazoasă (vapori). În stare lichidă apa este: legată chimic, higroscopică, peliculară,
gravitaţională..
a) În ceea ce priveşte apa legată chimic existentă în roci, aceasta se întâlneşte în natură
ca apă hidratantă (de constituţie, de cristalizare) şi apa zeolitică (strâns legată de minerale, în
reţeaua de cristalizare, spre deosebire de apa de cristalizare care este slab legată chimic). Apa
hidratantă se eliberează din roci progresiv, pe măsura creşterii temperaturii, în timp ce apa
zeolitică necesită temperaturi de peste 100oC pentru a fi eliminată.
 35

b) Apa higroscopică înconjoară cu o peliculă granulele rocilor, nu transmite presiunea

hidrostatică şi se elimină numai sub formă de vapori. Fierbe la 100oC şi îngheaţă la -78oC.
c) Apa peliculară reprezintă un alt înveliş (peliculă) subţire care înconjoară granulele
şi se menţine datorită forţelor de atracţie moleculară. Nu circulă gravitaţional, dar poate trece
de pe o particulă pe alta, prin atracţii reciproce, până la uniformizarea grosimii particulelor. Se
evaporă la 100oC şi îngheaţă la -1oC.
d) Apa gravitaţională circulă printre granule sub acţiunea forţei gravitaţiei şi are
caracteristicile termice ale apei normale. Transmite presiunea hidrostatică şi se deplasează
conform legilor hidrodinamice. În funcţie de dimensiunile porilor poate fi liberă (fără alte
influenţe decât gravitaţia) şi capilară (se deplasează prin forţe capilare, dependente de
mărimea diametrelor porilor pe verticală, de jos în sus până se evaporă). Transmite presiunea
hidrostatică.

3.3.2. Repartiţia apei în sol şi subsol. Zone de umiditate

Într-un teren cu roci permeabile, situate peste un strat impermeabil, apele subterane se
dispun până la o anumita înălţime, variabila, numită nivel freatic sau nivel piezometric.
Schematic, situaţia se prezintă astfel (figura nr. 3.1)

Subzona de evapotranspiratie
Apa de Inf Zona de Figura nr. 3.1.
adeziune aeraţie
Subzona de retentie iltr infiltraţie Zonele de
ări umiditate din
Subzona capilara efi scoarţa terestră
Apa
capilară Nivel piezometric cac
e
Apa Strat acvifer Zona de
gravifică saturaţie
filtraţie

Strat impermeabil

a) Zona de aeraţie reprezintă partea situată deasupra nivelului piezometric, cu grosime

variabilă, în funcţie de oscilaţiile acestuia.Cuprinde trei subzone:
1) subzona de evapotranspiraţie (de la suprafaţă), în care procesele de evaporaţie şi
evapotranspiraţie sunt deosebit de active (aici sunt majoritatea rădăcinilor plantelor).
Grosimea acestei subzone este de 1 – 3 m. Aici fenomenele de secetă se pun cel mai bine în
evidenţă. Când umiditatea scade la limita minimă se atinge coeficientul de ofilire sub care apa
(câtă mai există) nu poate fi absorbită de rădăcinile plantelor. În această subzonă au loc
numeroase procese chimice de oxidare şi reducere, de salinizare etc. De aceea culoarea ei este
mai închisă decât a rocilor de dedesubt.
2) subzona de retenţie,
retenţie situată sub cea dintâi, are grosimi de 0.5 – 2 m (uneori până la
20 m). Are porii umpluţi parţial cu apă, aer şi vapori de apă. Volumul de apă este egal cu
 36

capacitatea de retenţie. Apa din aceasta subzonă este suspendată (higroscopică, apă capilară şi
capilară izolată) şi nu are legături hidraulice cu zona capilară.
3)) subzona capilară conţine apă higroscopică, apă peliculară şi apă capilară continuă,
datorită fenomenelor capilare. Grosimea acestei subzone variază invers proporţional cu
granulometria (30 – 40 cm în nisipuri, 200 -300 cm în argile). Înălţimea subzonei capilare
variază odată cu nivelul piezometric. La partea superioară apa capilară continuă trece în apă
capilară izolată, în toate celelalte subzone.
b) Zona de saturaţie. Este situată sub nivelul piezometric, deci toţi porii sunt saturaţi
cu apă. Această zonă continuă se numeşte strat acvifer şi de aici se fac alimentările cu apă.
Adâncimea limită, inferioară a apelor subterane se consideră a fi între 9 şi 12 km.
Porozitatea se reduce foarte mult prin presiune litostatică, iar temperaturile cresc conform
treptei geotermice. Aici, la limita inferioară, temperatura atinge punctul critic al apei şi
indiferent de presiune apa se evaporă.
În zona de saturaţie se produc fenomene de cimentare (datorită sărurilor de Ca, Mg şi
SiO2 care se depun în pori) şi de înlocuire (metasomatism) a unor substanţe labile cu altele
mai stabile (silicifieri, piritizări). Culoarea zonei este verde – albăstrie datorită reducerii
oxizilor, prezenţei sulfurilor şi silicaţilor de fier rămaşi neoxidaţi.

3.3.3. Strate acvifere

Apele pătrund în roci prin infiltraţie sau prin condensarea vaporilor şi sub influenţa
gravitaţiei, ajung până la stratele impermeabile. Rocile situate deasupra stratului impermeabil
saturate în apă de infiltraţie se numesc roci acvifere, iar apa care saturează aceste roci
formează stratul acvifer. Situaţiile din natură sunt deosebit de complicate deoarece există
mulţi factori de influenţă (Figura 3.2.). La partea superioară stratul acvifer este delimitat de
nivelul piezometric.

A Nivel freatic

Râu
P
Zonă de Zonă de Zonă de
Zonă de alimentare acumulare descărcare
S Zonă de alimentare
descărcare
Strat impermeabil Strat impermeabil

a. Părţile componente ale unui strat Strat

b. Modificarea aspectului nivelului
acvifer: Zonă de aeraţie freatic determinat de impermeabil
litologia
A- partea activă (cu oscilaţiile NP libere); reliefului
P- partea pasivă (apa se mişcă sub presiune Strat
hidrostatică); Lac acvifer 2
Zonă de saturaţie Izvor
S- partea stagnantă (profundă) 1 Izvor

A. Strat freatic B. Strat captiv

d. Influenţa unui lac de baraj
Figura nr. 3.3. Elementele stratelor acvifere
2
1

c. Schimbarea nivelului apelor freatice e. Prin săparea unui şanţ, nivelul freatic
în funcţie de variaţia reliefului scade
Fig. 3.2. Modificări ale nivelului freatic din diferite cauze naturale şi artificiale
 37

Stratele acvifere sunt libere (freatice), atunci când

deasupra nivelului freatic nu sunt pături impermeabile şi
captive, atunci când se dezvoltă între orizonturi
impermeabile (figura nr. 3.4.).
În
cazul
N.P. N.P. stratelor
libere, zona
de
alimentare
se
Strat impermeabil suprapune
a. Strat acvifer liber b. Strat acvifer captiv peste cea
Figura nr. 3.4. Strate acvifere de
dezvoltare.

Precipitaţii

Lentilă
de apă
Zonă de
aeraţie Râu
Nivel piezometric

Strat impermeabil

Fig. 3.5. Apele din zona de aeraţie

şi raporturile lor cu apele freatice
3.3.3.1 Apele din zona de aeraţie
În analiza mai aprofundată a stratelor acvifere libere sau captive trebuie avută în
vedere şi zona de aeraţie, situată în partea superioară a litosferei, cuprinzând solurile şi
sedimentele mai noi, având porii adesea umpluţi cu aer. În timpul precipitaţiilor se întâlneşte
şi apa liberă care se infiltrează în adâncime sau se acumulează local, formând lentile de apă
liberă la diferite nivele (figura nr. 3.5.).

Caracteristicile apelor din zona de aeraţie sunt:

- au caracter temporar, dispar în perioadele secetoase şi reapar după ploi, deoarece se
alimentează din precipitaţii;
- au mineralizare variabilă, în funcţie de volumul de apă; mai mare în perioadele de
secetă şi mai mică primavara şi după ploi;
- prezintă oscilaţii termice mari şi îngheaţă iarna;
- mediul poros de aici este subţire şi nu filtrează apa, de aceea conţinutul de
microorganisme şi substanţe organice este mare, fapt ce impune evitarea
utilizării acestor ape pentru consum;
- constituie principala cale de migrare a elementelor în scoarţa terestră;
 38

3.3.3.2. Strate acvifere freatice

a) Suprafata şi nivelul piezometric
Primul orizont acvifer cu extindere mare care există sub suprafaţa terenului se
consideră strat freatic. Este cantonat în depozite superficiale permeabile, de regulă cuaternare,
dar şi în roci sedimentare mai vechi, eruptive sau metamorfice, dacă acestea sunt scoase la
suprafaţă de către eroziune şi afectate de procese geomorfologice. Stratele acvifere freatice se
alimentează în principal prin infiltrarea directă a precipitaţiilor şi se caracterizează prin
curgerea continuă a apei de la un nivel superior către un nivel inferior, sub acţiunea presiunii
piezometrice (H), exprimată prin diferenţa de nivel între suprafaţa superioară şi cea inferioară.
Suprafaţa pe care se aplică presiunea piezometrică se numeşte suprafaţa piezometrică,
iar nivelul superior al stratului saturat, la care apa se menţine în echilibru stabil, se numeşte
nivel piezometric.
Termenul „piezometric” se foloseşte atunci când apele subterane se consideră în
mişcare (în curgere). În cazul apelor stagnante se foloseşte noţiunea „hidrostatic”, respectiv
„suprafaţa hidrostatică” sau „nivel hidrostatic”.
Aceeaşi noţiune se utilizează şi în cazul unor măsurători operative, care se efectuează
în foraje şi care identifică adâncimea nivelului la un moment dat.
Când pânza de apă coboară, ca nivel, spre zonele de descărcare, suprafaţa acesteia se
numeşte suprafaţa de depresiune iar un profil (secţiune) devine profil de depresiune.
b) Morfologia suprafeţei piezometrice
În general suprafaţa piezometrică urmăreşte, în mare, suprafaţa topografică, dar mult
mai estompat şi cu unele accidente suplimentare, în cazul apariţiei punctelor de descărcare
(izvoare, în albia unui râu, într-un canal, într-o tranşee, în caz de irigaţii etc. (figura nr. 3.6).

Suprafaţă Canal de Canal de

topografică desecare irigaţii

Râu
Nivel piezometric

Legătură cu nivelul Influenţa

apei din râu sau canal irigaţiilor

Strat impermeabil

Figura nr. 3.6. Raporturile nivelului piezometric cu topografia locului şi cu unităţile

hidrologice

Raporturile normale dintre suprafaţa piezometrică şi cea topografică pot fi tulburate de

accidente tectonice (falii, greabănuri, depresiuni tectonice etc.).
Liniile care unesc puncte cu aceeaşi adâncime a suprafeţei piezometrice se numesc
izopiete, curbe freatice, hidroizohipse, s.a.
Varietatea mare a situaţiilor din teren impune forme diferite ale suprafeţelor
piezometrice care se grupează în trei tipuri:
- strate acvifere cilindrice, în care curgerea apei se face paralel cu liniile de drenaj;
- strate acvifere radiale (convergente sau divergente) în care suprafaţa piezometrică este
conică. Liniile de curent sunt divergente în conurile de dejecţie, domuri şi
convergente în zone depresionare.
c) Adâncimea şi oscilaţiile suprafeţei piezometrice
În funcţie de raporturile dintre alimentare şi descărcare ale stratelor acvifere, nivelul
lor piezometric (suprafeţele piezometrice) prezintă oscilaţii. Amplitudinea acestor variaţii
 39

diferă de 2 – 10 m în lunci, unde schimburile sunt mai rapide, datorită granulometriei grosiere
a aluviunilor şi a porozităţii cu dimensiuni mai mari şi sunt mai mici pe interfluvii. Uneori
apele freatice din lunci sau de la baza versantului ajung până la suprafaţă producând
inmlăştiniri (ape suprafreatice).
Dacă vorbim de adâncimea efectivă a nivelului piezometric, aceasta variază în limite
foarte largi: 2 – 6 m în lunci, 10 – 20 m pe interfluviile joase, 50 – 100 m pe interfluvii înalte
şi înguste, piemonturi mari sau în zonele carstice.
Oscilaţiile nivelului piezometric depind de condiţiile de alimentare şi de strat, de
evoluţia tectonică a regiunii şi de intervenţiile antropice. Factorii care determină aceste variaţii
sunt: precipitaţiile, evapotranspiraţia, modificări ale nivelului de bază naturale (ca elemente
naturale), construirea barajelor, digurilor, canalelor de desecare sau de irigaţii, exploatarea
intensă a apelor (ca elemente antropice).
d) Alimentarea stratelor acvifere freatice
În ceea ce priveşte alimentarea stratelor freatice, aportul de apă provine din
precipitaţii (figura nr. 3.7), din surse de suprafaţă (lacuri, râuri, figura nr. 3.8), din strate
acvifre de adâncime sub presiune (ascensionale sau arteziene) şi din surse artificiale. Asupra
modului de alimentare mai facem menţiunea că, în cazul râurilor se poate vorbi de un schimb
continuu de ape: în perioadele lipsite de precipitaţii când nivelul apei din râuri este scăzut,
apele subterane alimentează debitele de apă, în timp ce, în cazul viiturilor, fenomenul este
invers (râul alimentează pânza freatică).

Figura nr. 3.7.

Alimentarea
stratelor freatice
din precipitaţii
(după I. Preda şi
P. Maroşi, 1971)
 40

Figura nr. 3.8.

Alimentarea stratelor
freatice din reţele de
suprafaţă (după I.
Preda şi P. Maroşi,
1971)

e) Mineralizarea apelor subterane

Conţinutul de substanţe minerale care se găseşte în apele subterane depinde de tipurile
de rocă magazin, de umiditatea zonei şi de schimbul de ape. În zone umede şi cu schimburi
intense de ape, mineralizarea este slabă, dacă şi rocile permit acest lucru. în zone salifere
conţinutul mineral este mai mare.
În regiuni cu deficit de umiditate drenajul slab favorizează, de asemenea, o
mineralizare crescută.
f) Tipuri de acvifere freatice
Stratele acvifere freatice se diferenţiază în funcţie de litologia şi unitatea morfologică
în care apele se acumulează.

Figura nr. 3.9. Strat acvifer din lunca Siretului

f1) Stratele acvifere din luncile râurilor (figura nr. 3.9). În condiţiile unei
granulometrii grosiere şi cu o alimentare bogată (precipitaţii, aport de pe versanţi, schimb de
ape cu râul), aceste strate acvifere sunt de regulă foarte bogate. Apele au o calitate bună (dacă
râurile nu sunt poluate) şi servesc pentru alimentarea populaţiei şi a obiectivelor economice.
În natură există o mare varietate de situaţii în ceea ce priveşte aceste acvifere. Avantajul
constă în faptul că, de regulă, albiile şi văile au fost sculptate până la roci impermeabile care
 41

reprezintă „culcuşul” acestor pânze freatice, peste

care s-au depus aluviuni în grosimi diferite (8 – 10 m)
care constituie roci magazin. Drenajul acestor ape se
face prin schimb cu albia râului şi pe direcţia generală
de scurgere a cursului de apă (figura nr. 3.10.)
Adâncimea apelor freatice este în general redusă 2 - 6
m, mai mică la baza versanţilor şi pe sectoarele joase
ale luncilor. Strate acvifere importante se întâlnesc şi
la baza teraselor (foste lunci).
Figura nr. 3.10. Drenarea stratului acvifer freatic
f2) Stratele acvifere freatice din zonele interfluviale.
interfluviale Ariile interfluviale
se prezintă în mod diferit. Uneori pot fi sub forma unor câmpii interfluviale întinse şi se
alimentează numai din precipitaţii. Poate exista şi o influenţă reciprocă cu apele unor râuri
situate mai în apropiere şi atunci adâncimea nivelului freatic este mai mică. Alteori aceste
interfluvii extinse sunt departe de albiile râurilor iar adâncimea coboară mai mult (20 – 30 m).
Alte tipuri de interfluvii se întâlnesc în zonele deluroase şi montane. Aici, situaţiile
sunt mai complicate (pante şi diferenţe altitudinale mari) care permit acumularea unor rezerve
importante de apă. Local însă, în sinclinale, depozite monoclinale cu roci permeabile şi
impermeabile alternante şi în depozite deluviale mai joase, se acumulează suficientă apă care
este utilizată. Uneori depozitele deluviale acoperă izvoarele de la baza versanţilor provenite de
la acvifere mai adânci, captive şi produc înmlăştiniri.
f3) Stratele acvifere din piemonturile acumulative şi câmpiile
piemontane.
piemontane De regulă sunt bogate în apa situată la adâncimi mai mari în piemonturi şi mai
mici în câmpiile piemontane. În cadrul acestei categorii se pot diferenţia strate acvifere
cantonate în forme de relief specifice: conurile de dejecţie, deltele continentale (subaeriene
sau de uscat) şi piemonturile de acumulare. În toate cazurile este vorba de granulometrii
grosiere şi mari (pietrişuri, prundişuri şi nisipuri cu o mare capacitate de acumulare a apei .
f4) Stratele acvifere în zona litoralului marin şi în câmpiile
continentale.
continentale Aceste strate acvifere prezintă anumite particularităţi din cauza
permanentului amestec dintre apele marine sărate şi cele continentale dulci. În zonele litorale
aride, pe o anumită distanţă faţă de ţărm, apele mării pătrund şi devin freatice, mai saline.
Când este un aport mai mare de ape dulci (precipitaţii, afluenţi), acestea se situează peste cele
sărate (având densitate mai mica) şi
Zonă de alimentare
formează acvifere mixte. Uneori apa
dulce se menţine sub forma unor lentile
Nivel piezometric
cuprinse în masa mai sărată a apelor
freatice marine.
Strate
acvifere 3.3.3.3 Strate acvifere de adâncime
Stratele acvifere de
adâncime se deosebesc de cele
freatice prin faptul că sunt situate între
Strate impermeabile două orizonturi impermeabile. Această
poziţie se reflectă în dinamica şi
Figura nr. 3.12. Complex acvifer
caracteristicile acviferelor, fapt pentru
care ele se mai numesc şi captive. Stratele acvifere captive sunt mai puţin influenţate de
agenţii externi deoarece alimentarea lor se face de la distanţe mari faţă de zona de acumulare
şi de la diferenţe importante de altitudine. De obicei stratele acvifere de adâncime sunt
cantonate în roci precuaternare, mai rar, cuaternare.
 42

În natură, adesea, există mai multe strate acvifere captive suprapuse, dispuse sub forma
unor complexe acvifere (Figura nr. 3.12).

Caracteristici ale stratelor acvifere de adâncime

a) Presiunea piezometrică (H) este, în general, mai mare decât în cazul apelor freatice,
datorită faptului că şi diferenţele de altitudine sunt mai mari. Apele sunt ascensionale sau
arteziene.
b) Morfologia suprafeţelor piezometrice, în cazul lor, este mai greu de urmărit. După
forma acestei suprafeţe stratele acvifere de adâncime sunt cilindrice când curgerea e uniformă
şi parabolice sau hiperbolice în cazul curgerii neuniforme. (Figura nr. 3.13.)
Figura nr. 3.13. Strate captive cu curgere neuniformă (după I. Preda şi P. Maroşi, 1971)

c) Alimentarea se face pe la capetele de strate prin infiltrarea precipitaţiilor sau a apei din
râuri. Compoziţia mineralogică variază local
şi regional, în funcţie de particularităţile
rocilor dar în general este mai mare decât la
apele freatice (Figura nr. 3.14.)

Figura nr. 3.14. Alimentarea stratelor

acvifere de adâncime (după I. Preda şi P.
Maroşi, 1971)

Clasificarea stratelor acvifere de adâncime

Tipizarea acestor acvifere se face în
funcţie de structura stratelor în care se
acumulează. Se disting:

a) Strate acvifere cantonate în

depozite orizontale,
orizontale în care apele
subterane sunt fără presiune sau uşor
ascensionale. Ex: în Podişul Moldovei şi
Podişul Transilvaniei.
Figura nr. 3.15. Strate acvifere cantonate în depozite monoclinale
b) Strate acvifere cantonate în depozite monoclinale cu presiune de strat mare, în
funcţie de altitudinea zonei de alimentare. Ex: Podişul Moldovei de Sud (Figura nr. 3.15.)
c) Strate acvifere cantonate în sinclinale cu alimentare pe flancuri şi cu presiune
mare în partea joasă (Figura nr. 3.16.)

Figura nr. 3.16. Strat acvifer captiv

În ceea ce priveşte presiunile de strat

acestea depind de diferenţele de nivel dintre zona
de alimentare şi punctul de forare. Când jetul de
apă din foraj se ridică deasupra solului vorbim de
 43

ape arteziene iar când nu depăşeşte nivelul solului dar se ridică în foraj, apele sunt
ascensionale (Figura nr. 3.17).

Figura nr. 3.17. Nivel piezometric artezian şi ascensional

3.3.3.4. Apele subterane din rocile calcaroase

Rocile calcaroase prezintă unele particularităţi în ceea ce priveşte compoziţia chimică,
proprietăţile hidrogeologice, caracteristicile lito-stratigrafice şi relieful carstic format pe ele.
Conţinutul mare de carbonaţi face ca aceste roci să fie solubile într-o anumită măsură.
Pe baza acestei solubilităţi, procesele morfogenetice acţionează într-un mod deosebit, creînd o
multitudine de forme interne (grote, peşteri) şi externe (lapiezuri, uvale, polii, văi în chei etc.)

Figura nr. 3.18. Alimentarea stratelor freatice de către stratele acvifere de adâncime cantonate
în diferite roci: a) granulare; b) carstificate (după I. Preda şi P. Maroşi, 1971)

Acţiunea dizolvantă a apei, conjugată cu fisurile şi diaclazele preexistente creaza spaţii

noi pentru acumularea şi circulaţia apelor subterane.
Fără a intra prea mult în detaliile de formare a spaţiilor libere din rocile calcaroase,
prin fenomene specifice, prezentăm câteva caracteristici hidrogeologice ale acestora.
Precipitaţiile căzute pe masa calcaroasă se infiltrează prin fisuri şi se acumulează în
goluri. Se formează două zone: de aeraţie şi de saturaţie, separate printr-o suprafaţă liberă,
orizontală, cu discontinuităţi. Zona de saturaţie are porii şi fisurile pline cu apă dar nu se
numeşte strat acvifer din cauza heterogenităţii rocilor. Zona de aeraţie are goluri mari, seci
prin care apa se scurge liber (Figura nr. 3.18).
Circulaţia apelor din carst depinde de forma, dimensiunile, dispunerea şi frecvenţa
fisurilor. Particularităţile acestei circulaţii sunt: caracterul turbulent, viteza de curgere
variabilă, direcţii de circulaţie complicate şi ponderea mică a volumului golurilor faţă de
volumul rocii. Aici, porozitatea (macroporozitatea) nu este dată de aranjarea particulelor de
rocă (care în fond este compactă) ci de fisuri şi goluri.
Direcţia generală de circulaţie este verticală (circulaţie liberă) cu excepţia unor strate
înclinate în care deplasarea apei se face pe diaclazele oblice ale rocii.
Nivelul de bază al curgerii carstice este, de regulă, locul unde acestea ies la suprafaţă:
în mare, într-un râu, într-un lac. În anumite situaţii curgerea ia un aspect de sifonare (cu
intermitenţe).
 44

3 . 4 . Izvoare
Dacă stratele acvifere sunt deschise, prin eroziune sau prin fenomene tectonice, la
locul de contact apa iese „la zi” sub formă de izvor. Acest termen este atât de comun încât,
prin el se înţelege practic numai apa de băut, ceea ce nu corespunde întru totul realităţii. Din
această cauză s-au propus şi alte denumiri cu o destinaţie specifică.
- emergenţă,
emergenţă pentru apele dulci (nu şi potabile) care apar în mod natural la suprafaţa
terenului;
- resurgenţă,
resurgenţă pentru apele care ies din carst. Se consideră că este de fapt o
reîntoarcere a lor „la zi”, după pătrunderea şi circulaţia în masivele
calcaroase prin caverne, canale, grote;
- exurgenţă,
exurgenţă pentru apele care pătrund în carst prin fisuri, se acumulează în adâncime
şi apar la zi pe linii de falie sau grote;

Clasificarea izvoarelor
După zona de provenienţă din stratul acvifer:
a) Izvoare din zona de aeraţie: debite mici, temporare, temperatura variabilă,
nepotabile (mulţi agenţi patogeni din sol);
b) Izvoare din strate acvifere freatice. Acestea sunt de obicei descendente şi au
o răpândire mare. Ele apar prin eroziunea depozitelor superficiale (izvoare de eroziune sau de
depresiune) singulare sau în linii de izvoare, sau la contactul a doua formatiuni geologice cu
permeabilităţi diferite (izvoare de contact). La rândul lor, izvoarele de contact pot fi:
- izvoare de revărsare: în caz de accidente structurale;
- izvoare de preaplin: în structuri sinclinale, apa curge invers;
- izvoare de debordare: apa curge în sensul inclinarii stratelor şi apare la accidente
structurale;
c) Izvoare din strate acvifere de adâncime. Se întâlnesc mai rar, au debit
constant şi regim termic uniform. Tipuri:
- izvoare arteziene: pe linii de falie, strate monoclinale şi sinclinale. Au debit constant;
- izvoare descendente: în sinclinale, de pe flancul mai înalt pe cel jos;
- izvoare de infiltrare şi de curgere: în roci solubile (calcare, dolomite, gipsuri, sare
etc.)
 45

Cap. 4. CIRCULAŢIA APELOR SUBTERANE

Deplasarea apei prin porii şi fisurile rocii se desfăşoară după reguli hidrodinamice
specifice, în funcţie de starea sa de agregare şi de raporturile acesteia cu particulele rocilor.

4 . 1 . Mişcarea apei sub formă de vapori

Vaporii de apă care ocupă spaţiile libere (fără apă) din roci se deplasează împreună cu
aerul, atunci când tensiunile acestora sunt echivalente, sau în funcţie de diferenţele de
tensiune, atunci când acestea există.
Vaporii de apă din roci provin prin pătrunderea lor odată cu aerul de la suprafaţă, sau
prin evaporarea apelor subterane. Se cunoaşte creşterea temperaturii odată cu adâncimea. De
asemenea multe strate acvifere sunt situate în regiuni vulcanice sau cu un metamorfism intens,
care degajă căldură. Vaporii de apă se deplasează astfel:
- de la zone cu tensiune mai mare spre zone cu tensiuni mai mici;
- de la stratele mai calde spre cele mai reci;
- din roci către atmosferă, în cadrul unui schimb permanent şi complex de gaze între
litosferă şi atmosferă;

4 . 2 . Mişcarea apei legate

După cum am menţionat într-un subcapitol anterior (3.3.1) apa legată din roci poate fi:
legată chimic, higroscopică şi peliculară.
- Apa legată chimic circulă numai sub formă de vapori, la temperaturi foarte
ridicate, capabile să producă reacţii cu degajare de apă.
- Apa higroscopică circulă tot numai sub formă de vapori, dar la temperaturi mai
mici de 100 oC.
În cazul apei peliculare circulaţia se efectuează atât sub formă de vapori cât şi în stare
lichidă. Atunci când peliculele au grosimi diferite, există tendinţe de uniformizare a acestora.
La grosimi egale ale peliculelor acest transfer încetează.
Când peliculele sunt prea groase, depăşind higroscopicitatea particulelor, o parte din apa
legată trece în apă liberă.

4 . 3 . Circulaţia apelor libere

Apa liberă circulă prin porii şi fisurile rocilor sub acţiunea a două forţe: capilară (ape
capilare) şi gravitaţională (apa gravifică). Aceste forţe care acţionează într-un complex
extrem de variat de situaţii reale (porozitate, dimensiunile porilor, existenţa fisurilor şi a
golurilor etc) fac ca circulaţia apelor libere din stratele acvifere să fie foarte diferită. În funcţie
de modul în care apa circulă prin roci se pot deosebi:
- roci acvifere,
acvifere prin care apa circulă cu uşurinţă (grohotişuri, bolovănişuri, pietrişuri,
prundişuri, nisipuri);
- roci acvilude,
acvilude cu pori mici, prin care apa circulă cu viteze mici;
- roci acvifuge,
acvifuge în care apa nu circulă din cauza porozităţii reduse (roci eruptive,
metamorfice şi sedimentare cimentate).
 46

În funcţie de gradul de saturaţie al rocilor cu apă acestea sunt de două categorii:

nesaturate, prin care apa se infiltrează şi circulă gravitaţional, sau se ridică prin capilaritate şi
saturate, respectiv stratele acvifere prin care apa circulă sub acţiunea legilor proprii.
În funcţie de mărimea porilor şi de dimensiunile fisurilor şi a golurilor, apa circulă
laminar (în linii paralele) sau turbulent.
Circulaţia apelor subterane se face în regim natural sau influenţat antropic (prin
drenuri, câmpuri de puţuri de captare etc.).

4.3.1 Mişcarea apelor capilare

Mişcarea capilară a apelor subterane are loc sub acţiunea forţelor capilare, rezultate din
interacţiunea forţei gravitaţionale cu forţa tensiunii superficiale.
Tensiunea superficială rezultă din atracţia reciprocă dintre moleculele de apă
care îi conferă acesteia o anumită coezivitate. La limita cu aerul apare şi atracţia moleculară a
acestuia, mai slabă, dar existentă în realitate. Acest fenomen se numeste tensiune superficială
şi se manifestă între particulele de apă şi pereţi porilor din roci.
Forţele capilare apar ca urmare a atracţiei pe care pereţii porilor o exercită
asupra apei, în sens contrar forţei gravitaţiei. Când aceste forţe capilare sunt mai mari decât
gravitaţia, în condiţiile unor dimensiuni reduse ale porilor apa se ridică până la înălţimi
diferite, în funcţie de aceste dimensiuni şi de timp.
De regulă capilaritatea se produce în cazul
α diametrelor mai mici de 0,5 mm şi se poate constata
r prin introducerea unui tub cu un astfel de diametru
Nivel capilar într-un vas cu apă. Lichidul nu rămâne la acelaşi
nivel ci se înalţă în tub până la o anumită valoare h
(înălţimea capilară) şi face la partea superioară un
h menisc bine definit.
Nivel de bază
Înălţimea de ridicare capilară este direct
proporţională cu valoarea tensiunii superficiale şi
invers proporţională cu diametrul tubului capilar,
acceleraţia gravitaţională şi densitatea lichidului
Figura nr. 4.1. Forţa capilară (Figura nr. 4.1).
Porii mai mici ai rocilor reprezintă medii
capilare complexe, prin care aceste forţe se exprimă în mod diferit.
În zona de aeraţie a unui strat acvifer, în apropierea nivelului piezometric apa capilară
este continuă, ridicându-se de la suprafaţa piezometrică la diferite înălţimi. Această subzonă
se numeşte zona de saturaţie capilară sau franje capilară. În funcţie de locul de formare şi
modul de comportare, apa capilară din zona de aeraţie poate fi ascendentă, descendentă
(funiculară) şi pendulară (manşetă). Apa capilară ascendentă este situată deasupra nivelului
freatic (până la înălţimi de 10 – 15 m în cazul nisipurilor şi 6 – 12 m în argile). Viteza
ascensiunii capilare diferă în funcţie de granulometria rocilor.
Mai sus, în sol şi sub nivelul acestuia, apa capilară este suspendată şi se menţine un
timp după infiltrarea precipitaţiilor.

4.3.2. Mişcarea apei gravifice

Datorită diferenţelor de presiune dintre zonele cu nivel mai ridicat şi cele cu nivel mai
coborât, apele subterane circulă prin porii şi fisurile rocilor, sub influenţa forţei gravitaţiei.
Circulaţia poate fi verticală, laterală sau mixtă, în funcţie de gradul de umiditate al rocilor şi
de distribuţia căilor de acces.
 47

a) Circulaţia verticală este caracteristică zonei de aeraţie şi reprezintă mişcarea de

infiltraţie de la suprafaţa solului şi până la nivelul freatic care îmbogăţeşte acviferul şi ridică
acest nivel (infiltraţie eficace). Infiltraţia prezintă o importanţă deosebită pentru alimentarea
pânzelor acvifere şi asigurarea stării de umiditate în zona de aeraţie. Are un caracter de
intermitenţă, fiind legată de frecvenţa, intensitatea şi durata ploilor, dar şi de granulometria
rocilor care-i determină viteza.
b) Circulaţia laterală se desfăşoară în zona de saturaţie completă a acviferelor şi se
efectuează în conformitate cu legile hidrulicii în medii poroase.
Curgerea apei subterane prin roci poate fi studiată sub două aspecte: la un moment dat
(când se face de fapt o constatare a existenţei sale) şi în timp (pentru stabilirea direcţiilor de
deplasare). Aceste metode permit determinarea liniilor de curenţi şi echipotenţiale ale
regimului de curgere. Masa de apă, în mişcare, se caracterizează prin linii, suprafeţe, tuburi şi
filete de curent, iar caracterul poate fi laminar sau turbulent.
Curgerea apei se realizează sub influenţa gradientului hidraulic (I), care reprezintă
diferenţa de nivel (depresiune) pe unitatea de lungime:
Hp1− Hp 2
I=
l
c) Regimul curgerii. Dacă viteza de curgere a apei prin pori se menţine între anumite
limite, deplasarea particulelor acesteia se face în mod liniştit, nedispersat, iar regimul de
curgere este laminar. La viteze mai mari, particulele de apă se dispersează, iar regimul de
curgere devine turbulent. Viteza la care se realizează trecerea de la regimul laminar la cel
turbulent se numeşte viteza critică. Regimul curgerii apei prin roci a fost studiat de Reynold.
c1. Curgerea în regim laminar se desfăşoară prin pori cu dimensiuni reduse, dar
omogeni. Regimul laminar implică o curgere unitară permanentă, caracterizată prin filete de
apă continui, paralele cu axul de scurgere. În porii fără asperităţi numărul lui Reynold (Re)
are valoare medie = 2300. În acest caz dacă Re < 2300 curgerea este laminară, iar dacă Re >
2300 curgerea este turbulentă. În porii rugoşi Re coboară la 600, iar în porii cu secţiune
variabilă Re = 540. Numărul Re condiţionează viteza critică, iar aceasta este invers
proporţională cu diametrul porilor şi temperatura apei.
Legea lui Darcy. Fiind vorba de curgerea apei subterane, este necesar să cunoaştem şi
debitele, care sunt deosebit de importante în proiectarea alimentărilor cu apă.

Q = K x S x H/L = K x S x I (l/s)

unde: Q = debitul filtrat, în cm3/s;

K = coeficient de proporţionalitate, în cm/s;
S = suprafaţa secţiunii de scurgere, în cm2;
H = înălţimea coloanei de apă, în cm;
L = lungimea coloanei de nisip, în cm;
I = H/L = gradientul hidraulic (pierderea de sarcină).
Această formulă a fost stabilită de H. Darcy şi stă la baza a numeroase calcule practice
de studiu şi valorificare a rezervelor de ape subterane.
Din formulă se poate calcula viteza de filtrare (de curgere):
V = Q/S formula generală
V = K x S x I/S = K x I. Această viteză este în aparenţă mică, deoarece ne
referim la toată secţiunea de rocă. Dacă avem în vedere numai secţiunea porilor (Sn), obţinem
viteza medie a lichidului (Vm).
Vm = Q/Sn = KI/n , iar dacă ţinem cont că prin aceşti pori circulă numai apa
gravifică, secţiunea de scurgere devine reală (S x ne), iar viteza reală efectivă este dată de
relaţia :
 48

Ve = Q/S x ne = KI/ne.
Vitezele determinate prin această formulă corespund cu cele măsurate cu diferiţi
trasori colorimetrici, electrometrici, ionici, radioactivi.

c2.Coeficienţii de permeabilitate. Circulaţia apelor printre roci este

determinată de porozitatea acestora, care este diferită în ceea ce priveşte numărul (volumul) şi
dimensiunile porilor. Mărimea porilor condiţionează cel mai mult circulaţia apelor, iar această
influenţă este definită prin coeficienţii de permeabilitate. În hidrogeologie se operează cu
coeficientul de permeabilitate Darcy (K sau Kf) şi coeficientul de permeabilitate intrinsec.
Coeficientul de permeabilitate Darcy (coeficientul de permeabilitate sau coeficientul
de filtrare) are valoarea unei viteze (lungime/timp) şi se poate exprima în funcţie de debit sau
de viteză, considerate într-un anumit timp t.
Qt
Kf =
S ⋅l ⋅t
Permeabilitatea reprezintă volumul de apă gravifică infiltrată într-o unitate de timp pe
o unitate de suprafaţă.
V = Kf x I
Daca gradientul hidraulic = 1
Kf = V
Coeficientul de permeabilitate intrinsec (Ki), are dimensiunile unei suprafeţe şi se
exprimă, conform legii lui Darcy:
Q = Ki x (σa./μ) x S x l σ = greutatea specifică a lichidului (fiind mineralizat);
Ki = (μQ/S)/δa x I μ = vâscozitatea apei, dependentă de temperatură.
Relaţia dintre coeficientul de permeabilitate Darcy şi coeficientul de permeabilitate
intrinsec este dată de formula:
Kf = Ki x σa/μ unde se păstrează semnificaţiile de mai sus.
Coeficientul de permeabilitate intrinsec prezintă importanţă pentru studiul
zăcămintelor petroliere, situate la adâncime mare, unde densitatea lichidului, mineralizarea şi
temperatura sa trebuie luate în calcul în contextul presiunilor mari.
Coeficientul de permeabilitate depinde de diametrul granulelor (d), suprafaţa lor
specifică (Sg), porozitate (n) şi temperatura (T).
Kf = f(d x Sg x n x T)

c3. Curgerea turbulentă a apelor subterane este asemănătoare cu cea din râuri şi
din canale. Viteza se determină cu formula Chezy – Krasnopolski:
V = Kf ⋅ C ⋅ R ⋅ I V = viteza (cm/h);
Kf = coeficient permeabilitate (cm/s)
C = coeficient rugozitate Chezy
R= raza hidraulica
I=gradientul hidraulic
Considerand Kf x C x √R = Kt (coeficient de curgere turbulentă)
V = Kt x √I = KtI1/2

c4.Curgerea în regim de tranziţie (mixt) are loc în condiţiile unor roci cu

granulaţii diferite, fapt ce determină o alternare pe intervale scurte, a scurgerii laminare şi
turbulente.
V = Km x I1/m m depinde de permeabilitate
şi are valori între 1 -2
1/m
Q = Km x S x I la porozitate şi 1.75 – 2 la fisuri.
 49

c5. Direcţiile de curgere ale apelor

subterane.
subterane Cunoaşterea direcţiei de
142
curgere a apelor freatice este deosebit de
140
importantă pentru necesităţi practice.
A 138
izofreate În practică se folosesc trasori (coloranţi,
136 radioactivi etc.) sau procedee geometrice
134 (grafice).
Ca trasori se pot folosi: fluoresceina, fuxina,
90o
C uranina, fenolftaleina sau izotopi radioactivi.
Procedeul grafic (geometric) constă în
B
alegerea pe un plan a cotelor absolute ale Np
în 3 puncte dispuse pe cât posibil în triunghi
Figura nr. 4.2. Determinarea direcţiei de echilateral. Direcţia de curgere este dată de
curgere a apelor subterane prin metoda perpendiculara coborâtă din punctul cu cota
grafică (geometrică) maximă pe linia care le uneşte pe celelalte
două (Figura nr. 4.2).

4 . 4 . Cercetarea şi valorificarea apelor subterane

Studiul apelor subterane prezintă o importanţă deosebită pentru cunoaşterea
răspândirii, regimului, particularităţilor şi posibilităţilor de valorificare ale acestora.
Alimentările cu apă, desecările, irigaţiile, construcţia barajelor, exploatarea substanţelor
minerale situate sub nivelul freatic sunt numai câteva din direcţiile de explorare a apelor
minerale.
Pentru lucrările hidrogeologice cercetarea se face de regulă în două etape: studiu
general realizat prin prospecţiuni şi studii hidrogeologice speciale, respectiv lucrări de
explorare hidrogeologică. Este de înţeles că se valorifică pe cât posibil, toate studiile şi
lucrările efectuate anterior.

4.4.1. Prospecţiunea hidrogeologică

Ca primă fază a lucrărilor hidrogeologice, prospecţiunea hidrogeologică are ca
obiective identificarea structurilor acvifere şi întocmirea hărţilor hidrogeologice asupra
regiunii studiate. Prospectiunea hidrogeologică se execută prin cercetări în deschideri
naturale şi cu ajutorul metodelor geofizice. Pe cât posibil se apelează şi la modelarea
hidrogeologică. Produsul de bază al prospecţiunilor este harta hidrogeologică.
Pe scurt, iată cum se procedează:
a) Cercetarea în deschideri naturale: se efectuează observaţii în zone de
aflorimente asupra geologiei rocilor magazin, a existenţei stratelor acvifere, a calităţii apei. În
zonele lipsite de deschideri naturale se execută derocări, şanţuri şi chiar foraje de mică
adâncime.
b) Metode geofizice de prospecţiune hidrogeologică. Acestea ajută la
clarificarea structurilor geologice în zonele prospectate şi pot fi electrometrice, seismice şi
radiometrice. Se bazează fie pe vitezele diferite de propagare a undelor electromagnetice şi
seismice prin stratele geologice, fie pe intensitatea diferită a radiaţilor gamma emanate de roci.
Prin aceste metode se obţin informaţii privind structura şi litologia, poziţia şi grosimea
acviferelor, adâcimea apelor freatice, direcţia şi viteza lor de curgere etc.
 50

Urmează operaţia de precizare a caracteristicilor apelor subterane identificate prin

metodele de mai sus: presiunea, temperatura, debitul, compoziţia chimică, zonele de
alimentare şi de drenaj etc.
c) Modelarea hidrogeologică, constă în efectuarea unor experimente, la scară, în
laborator pentru precizarea mai bună a caracteristicilor. Modelele pot fi reduse (reproducere la
o scara convenabilă) sau analoage (fenomenele sunt transpuse în domeniul fizicii şi cercetate
prin alte mijloace). În ultimii ani se practică tot mai mult modelarea pe calculator, modelele
cu flux hidraulic (pentru curgere laminară) şi modele cu flux electric.
d) Hărţile hidrogeologice. Reprezintă produsul final, sintetic, al prospecţiunilor din
teren. Pot fi:
- generale - definirea structurilor acvifere în ansamblu;
- speciale - pentru scopuri tehnice diferite (lucrări hidrotehnice, construcţii etc.).
d1) Conţinutul general al hărţilor hidrogeologice:
d1)
- baza geologică: litologie, structuri, acvifere, granulometrie;
- date geomorfologice: linii generale de relief, lunci, terase etc.;
- date de tectonică;
- reţeaua hidrografică;
- regimul precipitaţiilor;
- influenţe artificiale;
d2) Întocmirea hărţilor hidrogeologice:
- Pe harta topografică, la scări convenabile (1:50 000;1:25 000;1:10 000;1:5 000;1:2
000; 1:1 000) se trec punctele căutate în teren sub formă de fracţii: cota terenului / adâncimea
nivelului freatic;
- Se trasează izoliniile cu foarte mare atenţie;
d3) Hărţi care se pot întocmi:
- Hărţi cu hidroizohipse (izopieze) – cotele NP;
- Hărţi cu hidroizobate – adâncimea NP;
- Hărţi hidrochimice;
d4) Interpretarea hărţilor cu hidroizohipse:
Pe aceste hărţi se poate măsura:
- adâncimea suprafeţei piezometrice;
- direcţia de curgere a apei: perpendiculara pe izopieze;
- gradientul hidraulic: l = (H1 – H2)/L;
- construirea profilului de depresiune: un profil care urmăreşte topografia,
izopiezele şi baza freaticului (patul impermeabil).
e) Prospecţiuni hidrogeologice pentru scopuri practice:
- pentru alimentări cu apă potabilă şi industrială;
- pentru irigaţii;
- pentru substanţe minerale utile: săruri de potasiu, hidrocarburi, bor, mercur.

4.4.2 Explorarea hidrogeologică

Prin explorare hidrogeologică se completează cunoştinţele obţinute prin prospecţiuni.
Lucrările obişnuite de explorare hidrogeologică sunt: dezvelirile de strate, gropile, şanţurile,
tranşeele, galeriile, puţurile şi forajele. Fiecare dintre aceste lucrări au scopuri bine
determinate, în funcţie de ceea ce se urmăreşte: ex: galeriile (pentru baraje), puţurile (pentru
debite), forajele (complexe).
 51

În perioada 1960 – 1990 explorarea prin foraje în scopul cunoaşterii resurselor

subterane în ansamblul lor a cunoscut un avânt deosebit în ţara noastră. Au fost executate, în
scopul cercetării, la nivelul ţării, un număr de peste 5400 de foraje de mică adâncime şi 650
foraje de adâncime (până la 250 – 300 m). O parte dintre aceste foraje au trecut în exploatare.
Execuţia forajelor de studiu s-a făcut pe baza unor planuri de cercetare bine definite,
urmărindu-se principalele depozite de ape freatice (luncile şi terasele – foraje de ord. I),
freaticul pe interfluvii – foraje de ord. II – şi structura acviferelor de adâncime (FA - foraj de
adâncime).
În reţeaua hidrogeologică din ţara noastră se execută cu continuitate observaţii şi
măsurători, pe baza unor programe standard, definite asupra nivelurilor piezometrice (la 3
zile), temperaturii apei subterane (la 6 zile), chimismului (pe baza unei planificări speciale,
care vizează atât caracteristicile naturale, cât şi influenţele antropice) şi a debitelor de apă (pe
baza unui program de pompări experimentale). Toate aceste date se centralizează şi se
prelucrează prin metodologii specifice, apoi se stochează într-o bancă electronică de date.
Înformaţiile care se obţin prin programele de observaţii şi măsurători permit
cunoaşterea aspectelor principale privind rezervele de ape subterane, calitatea şi regimul
acestora, în scopul valorificării lor cât mai complexe.

4 . 5 . Rezervele de ape subterane

Rezerva de apă subterană reprezintă cantitatea de apă pe care o conţine un strat acvifer.
În funcţie de aportul prin precipitaţii şi pierderile prin drenare şi evapotranspiraţie,
rezervele de ape subterane se împart în patru categorii de bază.
a) Rezerve de regularizare – respectiv cantitatea de apă subterană cuprinsă între
suprafaţa piezometrică minimă şi cea maximă, raportată la o perioadă mai mare de timp
(sezon sau an). Calculul acestor rezerve se face prin două metode:
- studiul variaţiei nivelului piezometric;
- studiul relaţiei între variaţia NP şi debitul de curgere.
Calculele se fac de către personal de specialitate.
b) Rezerve naturale – reprezintă cantitatea de apă subterană liberă cuprinsă
între patul impermeabil şi suprafaţa piezometrică. Se calculează astfel:
b1. Q = A x H x Kf x I A = suprafaţa luată în calcul;
H = grosimea stratului de apă;
Kf = coeficientul de permeabilitate;
I = gradientul hidraulic.
b2. În funcţie de coeficientul de transmisivitate (T), plecând de la
formula lui Darcy:
Q = Kf x I x S;
S = L1 x H (lungimea sau grosimea stratului);
Q = Kf x H x I x L1.
Produsul (Kf x H) se numeşte coeficient de transmisivitate (cm2/s), deci
Q = T x I x L1.
c) Rezervele de exploatare. Reprezintă cantitatea maximă de apă care poate fi
exploatată fără distrugerea echilibrului orizontului acvifer.
Q = h x A x Sm h = denivelarea optimă;
A = suprafaţa stratului acvifer;
Sm = coeficientul de înmagazinare.
d) Rezervele geologice: stocul de apă subterană din care numai o parte se
exploatează. Reprezintă diferenţa dintre rezervele naturale şi cele de regularizare.
 52

Cap. 5. VALORIFICAREA ŞI POLUAREA APELOR

SUBTERANE
Rezervele de ape subterane prezintă o importanţă economică deosebită. Prin poziţia lor
în interiorul scoarţei terestre, prin filtrarea multor impurităţi odată cu infiltrarea şi printr-un
plus de protecţie pe care îl asigură situaţia lor geografică, apele subterane au constituit, din
cele mai vechi timpuri, sursa principală de alimentare cu apă potabilă şi menajeră. În regiunile
lipsite de scurgere superficială sau cu o reţea hidrografică săracă (zonele deşertice şi
semiaride), în oaze, apele subterane reprezintă singurele resurse. Tot în aceste regiuni, practic
numai apele subterane sunt exploatate prin foraje de mare adâncime.
În anumite regiuni vulcanice sau cu procese metamorfice intense, o parte din apele
subterane prezintă caracteristici aparte de mineralizare, temperatură şi presiune. Putem vorbi
în acest caz de ape minerale sau termale cu o largă gamă de întrebuinţări terapeutice sau
pentru termoficare.

5 . 1 . Izvoarele minerale
În regiunile în care apele subterane au dizolvat cantităţi importante de substanţe din
roci, concentraţia acestora este mult mai mare decât în situaţiile normale. Descărcarea apelor
puternic mineralizate prin deschideri naturale sau provocate constituie izvoare minerale. Prin
proprietăţile terapeutice pe care le au asupra organismului, o mare parte dintre apele minerale
au un rol curativ. Elementele curative specifice din apele minerale sunt: fierul, arseniul, iodul,
substanţe radioactive, bromul etc. În plus, unele ape minerale, provenite de la adâncimi mai
mari au temperaturi ridicate, fiind denumite termale. Uneori, apele curative nu au o
mineralizare deosebită, dar anumite elemente pe care le conţin au proprietăţi terapeutice. Se
poate constata că între apele minerale şi cele curative există unele deosebiri, deşi termenul
„ape minerale” este mai frecvent utilizat.
În accepţiunea de „curative” prezentăm aici apele (izvoarele) minerale.
Conţinutul de substanţe chimice din apele minerale este foarte diferit şi se găseşte fie
sub formă de ioni = electroliţi (în cele mai frecvente cazuri), fie sub formă coloidală (mai
rar), în cazul silicei şi a hidroxidului feric.
Sunt frecvente clorurile, bromurile, iodurile, bicarbonaţii, sulfaţii, fosfaţii, sulfurile de
Na , K , Ca++, Mg++, Fe++ sau Fe+++, combinaţii cu Ba++, S+, Al+++.
+ +

Se consideră ca minerale (curative) apele care au o concentraţie de cel puţin 0,5 gr/l
sau (500 mg/l). Substanţele minerale din apele termale provin, în principal, din sol şi din
subsolul în care sunt cantonate. O parte dintre ele sunt şi de provenienţă internă: bromul,
clorurile, iodul, sulfaţii, hidrogenul sulfurat. Fluorul provine numai din apele juvenile. În
afară de soluţii, în apele minerale se întâlnesc şi vapori de apă şi gaze libere, cel mai frecvent
CO2, şi N, apoi mai rar: He, Ne, Ar, H2S, O2 şi H2.
Clasificarea apelor ca minerale se face în funcţie de diferite concentraţii limită ale
substanţelor pe care le conţin (în mg/l):
- CO2 liber ................ 250 - Alcalinitate - 4 milivali
- Li+ ................. 1 - Emanaţii radioactive 25 UM
(unitati Mache)
- Sr+ ................. 10 - Temperatura +20 oC
- Ba+ ................. 5
- Fe2+,3+ ..................... 10
 53

- I+ ….................. 1
- Br ...................... 5
+
- Fe ...................... 2
- HAsSO4 ................ 1 (acid arsenic)
- HAsSO2 ............... 1 (acid metaarsenios)
- Sulf total, titrat .......... 1

Calităţile terapeutice ale apelor minerale (curative) sunt reprezentate prin:

- presiunea osmotică – izotonică = cu a sângelui uman;
- hipotonică < a sângelui uman;
- hipertonică > a sângelui uman;
- gradul de ionizare (disociere electrolitică);
- alcalinitatea;
- aciditatea;
- starea coloidală;
- temperatura – foarte diferită . Când T > 20oC, apele se numesc termale şi se clasifică astfel:
- reci - 1 – 20oC;
- hipotermale- 20 – 35oC;
- mezotermale- 35 – 50oC;
- hipertermale- 50 – 100oC;
- radioactivitatea.

5.1.1. Clasificarea izvoarelor minerale

Criteriul de bază de clasificare îl constituie mineralizarea, iar temperatura are un rol
secundar. Se pot deosebi:
a. Ape oligominerale. Sunt slab mineralizate (1000 mg/l) şi conţin mai multe săruri
(carbonaţi, sulfaţi, cloruri de Na+), apoi gaze (O2, N2). Apele sunt limpezi, fără miros şi cu gust
plăcut; sunt reci (9 – 15oC: Balvanyos, Broşteni etc.) sau termale (Oradea, Felix, Moneasa,
Topliţa). Acţiune terapeutică: sistemul nervos, aparatul locomotor, circulator, respirator.
b. Apele carbogazoase. Aceste ape sunt bogate în HCO3 (gaz carbonic până la 3000
mg/l) şi mai sărace în săruri. Sunt slab bicarbonate, sodice sau calcice. Au gust plăcut şi se
găsesc la: Borsec, Bodoc, Zizin, Biborţeni, Vâlcele, Harghita, Buziaş.
c. Ape alcaline. Sunt bicarbonate cu cel puţin 1000 mg/l. Se găsesc la Bixad, Borşa,
Covasna (bicarbonate cu Na şi K), Sântimbru, Arcus, Tămaseie (alcalino – pământoase cu Ca
sau Mg), Văliuţa, Strunga, Văleni de Munte (ape alcaline sulfatate) şi ape clorurate sodice cu
bicarbonat şi clorură de Na. Apele alcaline conţin mult HCO3, sunt în general reci, au gust bun
şi sunt folosite în hiperaciditatea gastrică.
d. Ape clorosodice. Au o concentraţie mare de săruri, în care predomină clorurile de
Na, Ca, Mg, Li, K. Au gust sărat, acidulat şi o răspândire largă: Ocnele Mari, Ocniţa,
Bălţăteşti, Tg. Ocna, Someşeni, Cojocna, Şugatag etc. Pot fi reci sau termale. Se folosesc
pentru cure de băut sau de băi.
e. Ape sulfatate. Conţin anionul SO42- şi cationii: Na+, K+, Ca2+, Mg2+. Se folosesc în
cure de băut (purgative) şi pentru băi: Amara, Bizusa, Breazu, Ivanda, Văliuţa.
f. Ape sulfuroase. Se caracterizează prin prezenţa sulfului sub formă de H2S sau de
sulfaţi de Ca, Mg. Apele sulfuroase pot fi sodice sau calcice. Au acţiune terapeutică multiplă
şi se întâlnesc la Căciulata, Usturoi (Baia Mare), Valea Câinelui (Sinaia), Călimăneşti,
Olăneşti, Brădet, Slănic Moldova.
 54

g. Ape feruginoase. Conţin peste 10 mg Fe/l apă. Mai conţin Na, Ca, etc. sub formă de
bicarbonaţi, sulfaţi, cloruri, CO2. Se găsesc la Tuşnad, Poiana Negri (cu mult CO2), Covasna,
Iacobeni, Vatra Dornei, Dorna Candreni, Şarul Dornei (cu As). Se folosesc pentru cură internă
şi băi. Au gust astringent, specific.
h. Ape radioactive. Se întâlnesc în zona rocilor acide (grandiorite, granite): Băile
Herculane, Lipova, Geoagiu, Sângeorz, Vatra Dornei.

5.1.2 Răspândirea apelor minerale

Apele minerale de diferite tipuri, ca temperatură şi concentraţie, se găsesc aproape
pretutindeni pe glob.
În România ele sunt cantonate atât în depozite vulcanice sau cutate din zona montană,
cât şi în podişuri şi câmpii, fiind legate de marile unităţi structurale ale ţării (I.Preda şi
P.Maroşi, 1974):
a. Podişul Moldovenesc: Apele minerale se găsesc în depozite de platformă
(tortonian – sarmaţiene şi pliocene), bogate în sulfaţi şi carbonaţi de sodiu, depuşi în lagune.
Climatul mai secetos a determinat apariţia a numeroase eflorescenţe saline. Apele sunt
sulfuroase (Strunga, Breazu, Băiceni (Tg. Frumos), Dăneşti - Vaslui, Răducăneni, Tomeşti,
Hârlău, Paşcani etc.), magnezice (Breazu, Pungeşti, Copou), feruginoase (Tg. Bujor) etc.
b. Dobrogea: mai ales în Dobrogea de Sud, se întâlnesc ape alcalino – sulfuroase în
depozite jurasice la Topalu şi Mangalia;
c. Limanurile Mării Negre – cuprind ape minerale provenite din apele mării închise
de perisipuri sau prin dizolvări ale rocilor: ex. L.Techirghiol, L.Agigea, L. Caraorman,
L.Taşaul;
d. Câmpia Română – în lacuri sărate: L. Sărat, L.Movila Miresei, L. Balta Albă, L.
Balta Amara, L. Câineni, L.Batogu, L. Amara, L. Fundata, L. Strachina, lacurile: Ianca,
Plopu, Lutu Alb, Chichinetu, Plasca, Tătaru etc. Mineralizarea este determinată de climatul
semiarid.
e. Carpaţii Orientali: apele minerale sunt foarte variate şi răspândite în toate zonele
acestui lanţ muntos.
- în zona cristalino-mezozoică: Vatra Dornei, Dorna Cândreni, Iacobeni, Poiana
Negrii, Broşteni, Borsec, Tulgheş.
- în zona flişului cretacic: Hangu, Ghimeş, Bodoc, Sf. Gheorghe, Covasna,
Predeal, Buşteni, Sinaia.
- în zona flişului paleogen: Tazlău, Moineşti, Tg. Ocna, Varbilău, Slănic
Moldova, Nehoiu, Văleni de Munte.
- în zona subcarpatică (neogenă): Oglinzi, Bălţăteşti, Vânători – Neamţ,
Mănăstirea Neamţ, Iapa – Roznov, Grozeşti, Vizantea, Reghiu, Jitia, Poiana Mărului.
f. Lanţul eruptiv Căliman – Harghita: se întâlnesc emanaţii şi ape minerale:
- emanaţii: sulfuroase (Peştera Puturoasă), mofete (emanaţii bogate în CO2,
izvoare bicarbonate care degajă direct în atmosferă);
- ape minerale:
minerale Bilbor, Tuşnad, Malnaş, Micfalău, Băile Turia, Topliţa, Corund,
Jigodin
g. Carpaţii Meridionali, mai ales pe valea Cernei şi la Băile Herculane. În
paleogenul de pe partea lor sudică, apele minerale se găsesc la: Săcele – Gorj, Călimăneşti,
Căciulata, Olăneşti, Muereasca (la Nord de Olăneşti), Cozia, Bivolari, Brădet – Curtea de
Argeş etc., iar în depozite neogene: Govora, Râmnicu Vâlcea, Ocnele Mari, Ocniţa, Costeşti
(Vâlcea), Beghea (Câmpulung Muscel), Slănic, Glodeni, Târgovişte;
 55

h. În Munţii Apuseni: Geoagiu, Boholt, Moneasa, Vaţa;

i. În Depresiunea Transilvaniei: Sovata, Ocna Sibiului;
j. În Depresiunea Panonică: Băile Felix, Victoria, Buziaş, Lipova;
k. În Maramureş: Băile Coşcini, Ocna – Şugatag, Vişeu, Borşa.
La toate aceste ape mai trebuie menţionate zăcăminte de ape termale, situate la
adâncime mare în zona Timişoarei şi la Bucureşti. Există deja propuneri ca astfel de ape
(deocamdată greu de exploatat) să fie utilizate pentru încălzire.

5 . 2 . Alimentările cu apă
În alimentările cu apă, calităţile pe care trebuie să le îndeplinească acestea, depind de
destinaţia lor. Apele folosite pentru băut sau pentru igiena corporală trebuie să corespundă
anumitor exigenţe igienice. Pentru alimentările cu apă industrială contează mai puţin
conţinutul de microorganisme, dar prezintă importanţă sărurile care precipită pe pereţii
cazanelor de aburi sau ai conductelor. În cazul valorificării hidroenergetice, conţinutul de
aluviuni în suspensie este cel mai important.

5.2.1. Calitatea apei potabile

a. Conţinutul de substanţe organice, microbi, viruşi, bacili trebuie să fie nul.
b. Să fie proaspătă, limpede, incoloră, inodoră, să aibă gust plăcut, bine oxigenată.
c. Mineralizare generală sub 500 mg/l ; să conţină ioni minerali utili pentru organisme:
Cl, Na, K, Ca, Mg, I, în cantităţi limitate.
Conţinutul în alte săruri (cloruri de fier, sulf, mangan etc) este dăunător.
Carbonaţii sunt utili în limite rezonabile:
- aciditatea (ph) să fie în limite normale;
- să nu conţină compuşi de: Pb, Cu, As – care sunt otrăvitori.

5.2.2. Ameliorarea apei potabile

Pentru utilizare ca ape potabile, apele naturale, oricât de curate ar fi ele, sunt supuse
unor procese de ameliorare şi tratare ca:
- decantare;
decantare;
- filtrare,
filtrare, prin diferite tipuri de filtre;
- sterilizare.
sterilizare Aceasta se poate efectua prin două tipuri de metode: fizice (fierbere, raze
luminoase, ozonizare şi chimice (clorinare, preclorinare înainte de fierbere, cloraminare,
tratare cu apă de var);
- scăderea durităţii prin procese fizice (expunerea la aer, agitarea, încălzirea,
congelarea, electroosmoza) şi prin procese chimice (prin adaos de soluţii cu alte săruri, cu
zeoliţi);
- scăderea conţinutului de fier şi mangan prin căderea pe snopuri de nuiele;
- tratarea apei colorate cu apă de var sau Na2SiO2;
- suprimarea gustului şi mirosului neplăcut.
Apa astfel pregătită, se acumulează în rezervoare sau se trimite direct prin
conducte în reţeaua de distribuţie a localităţii.
 56

5.2.3. Calitatea apei folosite în industrie.

Pentru apa folosită în scopuri tehnologice trebuie respectate, de asemenea, anumite
caracteristici fizico-chimice şi praguri limita la unii indicatori. Se are în vedere reducerea unor
elemente care condiţionează caracteristici ca:
- duritatea apei: apa să aibă o reacţie neutră sau slab alcalină, să fie lipsită de
grăsimi, C02 liber, sulfaţi sau oxigen.
Apele dure precipită săruri de Ca şi Mg pe pereţii cazanelor şi a conductelor care, cu
timpul, se distrug;
- coroziunea: respectiv capacitatea de a eroda părţile metalice prin înlocuirea
fierului cu hidrogenul din apă. Coroziunea este accelerată de temperaturile mai ridicate şi de
curenţii locali din conducte;
- spuma – este capacitatea unei ape care conţine uleiuri, grăsimi etc., de a face bule
sau baloane de vapori la încălzire;
- causticitatea: proprietatea apelor alcaline de a distruge fierul din conducte şi
instalaţii;
- agresivitatea apei, respectiv proprietatea de a afecta betoanele.
Toate aceste aspecte se au în vedere, pentru ca instalaţiile să fie fiabile şi să
funcţioneze la randamentele proiectate.

5 . 3 . Irigaţiile şi hidroamelioraţiile.
De obicei irigaţiile se efectuează cu ape de suprafaţă care corespund mai bine din
punct de vedere termic. În situaţiile în care nu există o reţea hidrografică permanentă care să
asigure debite de irigare, sau apele superficiale sunt poluate, se foloseşte apa subterană.
Condiţiile minime pe care trebuie să le îndeplinească apele pentru irigaţii se referă la:
a. Temperatură: Se reglează în bazine speciale de acumulare;
b. Compoziţia chimică: Limita maximă normală pentru rezidiul fix (conţinutul total
de săruri) este de 1700 mg/l. Uneori nu sunt dăunătoare nici concentraţii de 5000 mg/l (limita
maximă), dacă este vorba de anumite săruri agreate de plante. Cele mai dăunătoare sunt
sărurile de sodiu fiind admise în cantităţi mici (Na2C03<1000mg/l ; NaCl<2000mg /l;
Na2S04<5000mg/l). În schimb combinaţiile cu azotul şi fosforul sunt utile, contribuind şi ca
îngrăşământ.
Pentru scăderea concentraţiilor nedorite se aplică amendamente cu CaS04, care
reacţionează cu Na2C03 şi cu Na2SO4, mai puţin dăunător.
Conţinutul chimic al apelor reprezintă, deci, un aspect de care trebuie să se ţină cont
în irigaţii. În funcţie de tipurile de săruri, odată cu evaporarea apei, acestea se depun în porii
rocilor, sau urcă prin capilaritate şi modifică starea solului, până ce îl face neproductiv.
Fenomenul se numeşte sărăturarea solurilor. Coeficientul care stabileşte limitele
concentraţiilor unor substanţe pentu ca apa să fie sau să nu fie bună pentru irigaţii este
numit coeficientul de irigaţie. Valorile limită au fost stabilite de V.A.Priklonski. Acest
coeficient se calculează la toate analizele fizico-chimice efectuate la apele subterane (în
foraje). Categorile sunt :
Ka >18- ape foarte bune pentru irigaţii;
Ka = 18- 6- pot fi utilizate cu amendamente;
Ka = 6 -1,2 – pot duce la degradarea solurilor dacă nu se drenează ;
Ka < 1,2 – ape nocive, care sărăturează solul.
c. Condiţiile geologice şi hidrogeolgice. Prezintă importanţă, deoarece
permeabilitatea are un rol important. În plus, adâncimea Np trebuie să fie destul de mare
pentru a se evita înmlăştinirile.
 57

În legătură cu aplicarea irigaţiilor trebuie făcută menţiunea că sunt necesare metode

care consumă cât mai puţină apă, atât pentru economie, cât, mai ales, pentru a se evita
creşterea nivelului freatic normal al suprafeţelor irigate de către surplusul de apă. Astfel de
situaţii care au dus până la înmlăştinirea unor zone întinse s-au produs şi în ţara noastră
(Bărăgan, Câmpia de SV etc.)
În ceea ce priveşte hidroamelioraţiile, în categoria cărora locul principal îl ocupă
desecările, acestea constau, în principal, în colectarea şi eliminarea excesului de apă de pe
anumite terenuri. Înlăturarea apei în exces se face prin canale deschise şi drenuri de adâncime
care intersectează pânza freatică.
Şi în cazul desecărilor trebuie respectate norme tehnice precise privind adâncimea
canalelor sau a drenurilor, direcţiile de orientare a surplusului de apă etc., în funcţie de scopul
lucrărilor (desecări agricole, pentru amenajări urbane, combaterea alunecărilor de teren etc.).

5 . 4 . Poluarea apelor subterane

Procesele de poluare a mediului înconjurător au devenit tot mai frecvente, intense,
complexe şi de durată şi ele afectează toate componentele acestuia. Poluarea a devenit o
problemă gravă a omenirii, cuprinzând aerul, apa, solul, vegetaţia şi fauna şi chiar spaţiul
cosmic. În cazul apelor subterane, poluarea acestora este şi mai gravă, din cel puţin două
motive: acestea constituie principala sursă de alimentare cu apă potabilă şi pentru industria
alimentară şi durata mare a existenţei fenomenului, odată instalat.
Se cunoaşte faptul că mişcarea apelor subterane se face cu viteze reduse. Odată
poluate, aceste ape rămân periculoase mult timp (20-50 ani) după dispariţia surselor de
poluare.
Principalele surse de poluare a apelor subterane sunt:
- Apele evacuate din unităţi industriale, mai mult sau mai puţin epurate, care
se infiltrează prin talvegul şi malurile canalelor de evacuare pe sectoareale
neimpermiabilizate, după vărsarea în emisari, sau prin locurile prost impermeabilizate şi cu
porţiuni în care betoanele (conductele) sunt fisurate sau distruse. Un exemplu îl constituie
starea proastă a canalizărilor din majoritatea centrelor populate datorită vechimii lor mari.
Între noxele care pătrund în pânza freatică din apele uzate, industriale menţionăm: fenoli,
acizi, baze, produse petroliere, hidrogen sulfurat, cianuri, fier, metale grele (Cu, Zn, Pb, Hg)
etc.;
- Apele tehnologice care se infiltrează direct (din cauza pierderilor) pe
platformele industriale ;
- Folosirea îngrăşămintelor chimice în agricultură, constituie o sursă
activă de poluare a pânzei freatice (prin spălarea lor de către precipitaţii şi antrenarea spre
adâncime, prin infiltrare) cu amoniu, azotaţi, azotiţi, fosfor etc.
- Complexele agrozootehnice, de la care se scurg şi se infiltrează în sol
amoniac, uree, diferite substanţe, hidrogen sulfurat, acizi etc.
- Circulaţia auto intensă, care emană în atmosferă produse nocive, depuse
apoi pe sol, spălate de ploi şi infiltrate;
- Emisiile în atmosferă ale noxelor industriale, care, ca şi în cazul
de mai sus, ajung până la urmă pe sol;
- Depozitele de gunoaie menajere, neamenajate în sistem ecologic,
respectiv în bataluri bine impermeabilizate;
- Apele de suprafaţă poluate. Prin schimbul permanent de ape cu pânza
freatică, poluanţii din râuri şi lacuri ajung în apele subterane;
După cum se poate constata, sursele de poluare ale apelor subterane şi conţinutul
noxelor sunt deosebit de variate şi de complexe, iar calitatea acestora din unele zone este deja
 58

compromisă. Monitorizarea acestor situaţii se efectuează printr-o reţea complexă de puncte de

prelevare a probelor şi de efecture a analizelor chimice şi biologice. În cadrul acestei
monitorizări distingem:
- analize efectuate de însăşi agenţii producători în laboratoare proprii;
- analize efectuate de către Direcţiile bazinalor de Ape;
- analize efectuate de organele sanitare. Au caracter judeţean şi se referă în genere la
parametri speciali;
Între toate unităţile care efectuează analize există o conlucrare permanentă. În
tabelele de mai jos (tab. nr. 5.1; 5.2.; 5.3; 5.4) prezentăm câteva rezultate ale unor analize
efectuate pe platformele industriale Sofert – Bacău şi Săvineşti - Roznov, şi propagarea
poluanţilor în pânza freatică din aval (Zărneşti, Vânători)

Tabelul nr. 5.1 Situaţia impurificărilor din perimetrul

S.C.. “Sofert” S.A.. Bacău

Valori măsurate ( mg/l ) în puţuri amplasate la:

Nr. Impurificatori Staţia
crt. determinaţi Canton Tanc Instalaţia de-
Betoane
C.F.R amoniac mineralizare
1 PH 6,5-7,5 8,0-9,7 8,1-9,2 5,0-7,0
2 Fluor 1,6-4,0 1,0-5,6 1,3-3,0 4,0-144
3 Amoniac 0,1-0,75 11,0-106 4,0-45 0,0-0,1
4 Sulfaţi 170-230 150-200 200-290 600-900
5 Subst. organice 53-79 150-200 140-190 60-130
6 Amoniu 15-30 170-340 90-280 0,0-0,1
7 Azot 10-22 130-320 80-250 0,0
8 Uree 0 75-180 60-160 0
9 Fosfor 0,4-0,9 0,4-1,3 0,9-2,4 120-680

Tabelul nr. 5.2 Calitatea apei subterane în perimetrul

S.C.”SOFERT” S.A. – 1992

Vaori mas
Analize lunare
Nr. Sectorul CMA (mg/l)
Poluant
crt. analizat Mg/l Dep.
Nr % max medie
CMA
1 CCOMn 3 12 12 100 294 205
Halda de
2 NH4 5 12 12 100 815 435
Fosfogips
3 PO4 0,5 12 12 100 4,9 2,83
4 CCOMn 3 12 12 100 900 458
5 Deminera- NH4 5 12 12 100 316 212
6 lizare PO4 0,5 12 12 100 83 51
7 SO2 400 12 12 100 2978 1565
8 CCOMn 3 12 12 100 2555 196
Tanc de
9 NH4 5 12 12 100 912 498
amoniac
10 PO4 0,5 12 12 100 10,4 5,0
 59

Tabelul nr. 5.3 Câţiva parametri de calitate a apelor freatice din

perimetrul platformei industriale S.C. ”FIBREX” S.A.
SĂVINEŞTI – 1988
(după datele Staţiunii « Stejaru » Piatra Neamţ)

Turn ADPForaj 8
Concentraţie

MonomarForaj 6

LactamaForaj 15
Cerce tareForaj

Mela naForaj 9

CianuriForaj 5
maximă admisă
Parametri CMA mg/l
determinaţi
Adm Except

Adâncimea - - 9,33 4,65 4,57 2,46 4,32 5,18

probei (m)
T apa ( ºC) - - 14-17 10-24 10-16 30-41 11-25 16-22
PH 6,5-7,4 8,5 6,8-8,1 6,2-7,0 6,5-7,6 5,0-6,5 6,0-7,0 6,5-7,2
Amoniu (NH4) 0,005 0,2 1,4 6,15 17,6 15,2 18,6 214
Azotiţi (NO2) 0 0,3 0,09 0,03 0,64 3,8 3,4 1,4
Azotaţi (NO3) 45 - 56 1,7 58 420 1520 44
Detergenţi 0,2 0,5 15,5 68,7 31,9 12,1 61,7 43,5
Calciu (Ca) 100 180 76,2 454 165 65 565 276
Magneziu (Mg) 0,05 0,3 21,4 56 57,9 15,8 46,2 21,4
Sulfaţi (SO4) 200 400 167 637 221 149 631 233
Clor (Cl2) 40 60 713 90,1 266 92,2 90,8 31,1
CCOMn 2,5 3 55,3 61,3 1190 159 57,9 170

Notă: CMA = concentraţie maximă admisă, conform STAS.

Valorile concentraţiilor sunt în mg/l.

Tabelul nr. 5.4 Influenţa poluanţilor din pânza freatică din

perimetrul industrial FIBREX – AZOCHIM asupra calităţii
apelor freatice din aval

Indicatorul CMA Valori maxime Locuri identificate

Amoniu (NH4) 0,5 12,4; 8,76; 0,88 Vânători, Zăneşti, Costişa
Azotiţi (NO2) 0,05 0,062; 0,13 Săvineşti, Costişa
Azotaţi (NO3) 45 90; 325; 70 Slobozia, Zăneşti, Costişa
Duritate totală 20 42,9; 38,7; 32,8 Vânători, Săvineşti, Costişa
Calciu (Ca) 100 226,1; 134,3; 137,1 Vânători, Săvineşti, Costişa
Sulfaţi (SO4) 200 584,7; 221,2; 426,6 Vânători, Săvineşti, Costişa
 60

Partea a III-a. HIDROLOGIA RÂURILOR

(POTAMOLOGIA)

Cap.6. REŢEAUA HIDROGRAFICĂ ŞI SISTEMUL

FLUVIATIL
Reţeaua hidrografică reprezintă ansamblul de cursuri de apă de diferite dimensiuni
care se grupează, prin confluenţe, în bazine hidrografice şi care este răpândită pe întreaga
suprafaţă terestră cu densităţi diferite, în funcţie de condiţiile climatice (în special precipitaţii)
şi cele de substrat.
Originea reţelei hidrografice constă în principal în existenţa precipitaţiilor. Chiar dacă
apele subterane reprezintă o sursă de alimentare cvasiconstantă şi importantă, în fapt şi
acestea depind tot de precipitaţii.
Reţeaua hidrografică face parte din circuitul apei în natură (local sau universal) fiind
veriga ce asigură deplasarea acesteia de pe continente în Oceanul Planetar.
Apa precipitaţiilor lichide care cad pe sol urmează căi diferite: evaporaţie,
infiltraţie, adunare în lacuri şi mlaştini şi scurgere. Prin procesele de scurgere se
formează reţeaua hidrografică, începând cu micile translatări laminare şi şiroiri şi încheind cu
marile fluvii ale lumii.
Reţeaua hidrografică înseamnă toate aceste forme de deplasare a apelor continentale
superficiale de dimensiuni diferite.

6 . 1 . Apele de şiroire
Apele de şiroire, reprezintă primele procese de scurgere ale apei pe pante sub forma
unor şuviţe neregulate care urmează topografia versanţilor în părţile sale cele mai scăzute
altitudinal şi se dirijează către baza acestora. Apele de şiroire sunt prezente numai în timpul şi
imediat după ploi şi de cele mai multe ori, urmează trasee iniţiale diferite. Ele au un rol
deosebit de important în spălarea şi denudarea versanţilor. Volumul apelor de şiroire depinde
de cantitatea şi intensitatea precipitaţiilor, capacitatea de infiltrare a terenului, mărimea pantei,
existenţa vegetaţiei şi natura acesteia etc.

6 . 2 . Apele torenţiale
Apele torenţiale reprezintă o fază mai dezvoltată a apelor de şiroire, rezultată din
adunarea acestora într-un “mănunchi” şi stabilirea unor trasee bine determinate, produse prin
eroziune.
Şi durata de existenţă a torenţilor este efemeră, dar mai mare decât cea a şiroirilor.
Procesul de formare a torenţilor urmează linia: şiroire – ogaş – ravenă (viroagă) –
torent.
torent Această succesiune face ca torentul, ca formaţiune hidromorfologică, să fie în fond
mai complex, unii autori vorbind de fapt de “organisme torenţiale”, care cuprind:
- Bazinul de recepţie, care ocupă un areal în care, prin şiroiri, ogaşe şi ravene se
adună debite de apă de o anumită mărime, care îşi formează un traseu mai stabil şi mai adânc.
Bazinul de recepţie reprezintă partea superioară a unui torent.
 61

- Canal de scurgere (partea mijlocie) a torentului, reprezintă o vale adâncă, cu

pereţi abrupţi, în care predomină eroziunea în adâncime;
- Conul de dejecţie, reprezintă partea finală (inferioară) a torentului şi apare acolo
unde panta versantului scade brusc (de obicei la bază). Viteza apei scade şi implicit
capacitatea sa de transport a materialelor solide. Acestea se depun într-o succesiune
amestecată de materiale mai grosiere şi mai fine de obicei de formă triunghiulară numită con
de dejecţie (agestru).
De obicei organismele torenţiale produc pagube importante pentru agricultură (sau
altor folosinţe funciare) deoarece degradează terenurile într-un mod accentuat. Alături de
eroziuni deosebit de active se asociază şi numeroase forme de alunecări de teren care dau
teritoriilor afectate aspectul unor pământuri rele (bad lands).

6 . 3 . Apele curgătoare
Atunci când organismele torenţiale, prin eroziune lineară (în adâncime), intersectează
pânza freatică, alimentarea acestora se face cu continuitate iar scurgerea devine temporară sau
permanentă. Se poate vorbi de scurgere temporara atunci când pânza freatica este intersectată
numai la suprafaţă şi când aceasta – prin scădere în cadrul regimului propriu - întrerupe
alimentarea micului curs de apă.
Apele curgătoare permanente drenează suprafeţe bazinale mai întinse (peste 8-10 km 2)
în care există şi torenţi care au intersectat pânza freatică la o adâncime suficient de mare
pentru ca alimentarea să nu se mai întrerupă.
Această prezentare succintă reflectă numai evoluţia procesului în sine, deoarece, în
teren, lucrurile sunt mult mai complicate.
Apele curgătoare se numesc pâraie, râuri şi fluvii. Dintre acestea numai pâraiele sunt
temporare şi unele râuri care traversează regiuni semiaride şi aride.

6.3.1. Pâraiele
Pâraiele sunt unităţile hidrografice cele mai mici, iar din unirea lor se formează
râurile, apoi fluviile.
Pâraiele prezintă următoarele caracteristici:
- se formează şi îşi desfăşoară cursul în aceeaşi unitate de relief (de regulă, nu strict
întotdeauna) care prezintă o anumită omogenitate litologică, morfologică, morfometrică şi
climatică;
- sunt de regulă temporare, dar există numeroase cazuri în care sunt permanente;
- lungimea cursului (L) este sub 15 km, iar suprafaţa bazinului (F) sub 50 km 2, rareori
mai mare;
- regimul nivelurilor şi debitelor este puternic dependent de precipitaţii; de aceea
fluctuaţiile sunt foarte mari;
- prezintă viituri scurte (câteva ore – o zi ), în rest scurgerea este foarte redusă. Uneori
seacă sau apa se scurge prin patul albiei;
- caracteristica de bază o constituie valorile reduse ale debitelor (câţiva litri/sec) pe
durate mari (săptămâni, luni).
 62

6.3.2. Râurile
În general râurile au caracter permanent, albii bine conturate, care traversează una sau
mai multe forme de relief, au un anumit potenţional erozional şi o capacitate de transport bine
determinate în orice situaţie şi în oricare tip de amenajare.
Diferenţa de altitudine dintre izvoare şi vărsare depăşeşte de regulă 100-200 m dar, de
cele mai multe ori, trece de 500 şi chiar 1000 m. Câteva exemple:
Ialomiţa – 2310 m la izvor şi 6 m la vărsare;
Siretul – 1280 m la izvor şi 5 m la vărsare;
Bistriţa – 1658 m la izvor şi 134 m la vărsare.

6 . 4 . Elementele componente ale unui râu

Râurile se caracterizează prin: izvor, albie (cursul) şi vărsare.

6.4.1. Izvoarele râurilor

Izvorul (izvoarele) unui râu reprezintă locul său de origine şi nu totdeauna poate fi
identificat cu uşurinţă pe teren, din mai multe motive. Pot fi luate în considerare ca izvoare:
- o grupare da râpi ( în regiunile joase, de şes);
- baza unei alunecări de teren;
- limita unei mlaştini;
- limita unui circ glaciar cu firn şi gheaţă;
- limba unui gheţar;
- baza unor grohotişuri.
Cu excepţia surselor glaciare sau mlăştinoase, izvoarele reprezintă locuri unde linia
topografică intersectează pânza freatică.

6.4.2. Cursul râului

În cazul râurilor mari, care traversează mai multe unităţi de relief (munţi, dealuri şi
podişuri, câmpii) cursurile acestora au lungimi mari şi pot fi separate în trei sectoare: superior,
mijlociu şi inferior care se suprapun, în linii mari, peste cele trei zone de relief prin care trec.
Această împărţire pe sectoare nu are la bază criterii riguros ştiinţifice, deoarece nu
numai altitudinea reprezintă singurul criteriu care trebuie abordat.
Se mai au în vedere debitele de apă, caracterul albiei, modul de compunere a reţelei
etc.
În cazurile generale (cu mai multe forme de relief traversate) sectoarele cursurilor
râurilor prezintă caracteristici distincte:
- cursul superior reprezintă de regulă treimea din amonte a râului şi se
caracterizează prin pante mari de scurgere, profil longitudinal neregulat (cu trepte şi cascade),
albii adânci şi înguste şi văi în formă de V strâns. Predomină eroziunea lineară;
- cursul mijlociu ocupă treimea mijlocie a râului. Debitele cresc datorită
aportului afluenţilor, albia se lărgeşte, iar valea capătă forma unui V deschis. Panta profilului
longitudinal se domoleşte şi devine mai lină. Eroziunea lineară se reduce în favoarea celei
laterale. Se menţine capacitatea de transport în limite ridicate, dar cresc şi depunerile
aluvionare. Albia minoră prezintă adesea despletiri.
- cursul inferior se referă la ultima treime a cursului râului şi se desfăşoară de
obicei în regiunile joase de dealuri scunde şi câmpie. Albia devine meandrată ca urmare a
 63

scăderii pantelor, eroziunea laterală se menţine în limite mai reduse, iar aluvionările devin
predominante.

6.4.3. Vărsarea râurilor

Gura de vărsare (simplu-vărsare) a unui râu reprezintă locul în care acesta îşi transferă
apele în altă unitate acvatică (râu, lac, mlaştină, mare). În cazul în care un râu se varsă în altul,
punctul de întâlnire se numeşte confluenţă. Râul care se varsă se numeşte afluent, iar cel care
primeşte apele se numeşte emisar, curs principal sau colector.
Pentru că, spre deosebire de izvoare, confluenţele sunt mai bine identificate în teren,
măsurătorile cadastrale privind lungimea cursurilor de apă încep totdeauna de aici, ele fiind
considerate “borna zero” a unui râu.
Având în vedere complexitatea şi marea diversificare a fenomenelor naturale de pe
glob, inclusiv a reţelelor hidrografice, şi în cazul gurilor de vărsare există numeroase forme şi
tipuri:
a. Unele cursuri de apă sunt lipsite de guri de vărsare, cum este cazul în deşerturi, unde apa
se ,,pierde” pe traseu. Locurile unde apele dispar (evaporaţie, infiltraţie) se numesc “capete
oarbe”, iar râurile respective – “râuri oarbe”, ex. Râul Draa - NV Africa, râul Tarim în Tibet,
râurile Zerafsan, Murgab,Tadjen (Asia Centrala). La noi în ţară – Olteţul, în verile foarte
secetoase.
b. Delta – în cazul râurilor şi fluviilor care se varsă în mări închise sau în golfurile
adăpostite ale oceanelor, la vărsare acestea formează “delte”. În lipsa mareelor aluviunile
aduse de râuri se depun la gura acestora şi nu sunt preluate decât în mică măsură de către
curenţii de maree. Se formează astfel zone în care apa şi uscatul se amestecă formând braţe
despletite, insule, grinduri, ostroave, lacuri şi bălţi, mlaştini etc. Forma generală are aspectul
literei grecesti Δ (în special în cazul Nilului de unde a plecat denumirea).
Deltele se formează şi în lacuri. Atunci când, în apropierea malurilor, lacurile au
adâncimi mici, iar aluviunile aduse de râuri se depun pe areale mai mari, deltele au suprafeţe
cvasiorizontale. Când taluzul lacului este mai adânc, delta lacustră se prezintă ca un con de
dejecţie submers.
În mări şi oceane cauzele formării deltelor sunt:
- diferenţele de salinitate dintre apa râului şi a mării;
- existenţa valurilor (mişcări ondulatorii) care aduc apele mării către ţărmuri;
- lipsa mareelor;
- existenţa unor curenţi marini care tind să bareze gurile râurilor;
- influenţa vânturilor (pozitivă sau negativă).
Deltele au forme şi dimensiuni diferite, în funcţie de condiţiile strict locale de formare,
(adâncimea mării, înclinarea platformei continentale, curenţii litorali) şi de mărimea râului,
respectiv cantitatea de aluviuni transportată.
b.1. Delta răsfirată (ex. Volga). Are suprafaţa mare şi braţele răsfirate şi
s-a format într-o mare închisă, puţin adâncă;
b.2. Delta digitală (ex. Mississippi), dezvoltată digitiform în lungul braţelor
principale;
b.3. Delta unghiulară (ex. Tibru) - formată în cazul în care un braţ singur preia
majoritatea transportului solid şi înaintează în larg. Este o variantă a deltelor digitale;
b.4. Delta barată (ex. Dunarea) – formată prin bararea unor golfuri preexistente în
care se vărsau râurile. La fel sunt deltele Nilului, Padului.
c. Limanul reprezintă un alt tip de gură da vărsare. Se formează la confluenţa a două râuri
atunci când colectorul transportă mult material solid şi barează gura afluentului. Se formează
 64

un lac. Exemple sunt numeroase: la noi în ţară, la gurile afluenţilor Buzăului de pe sectorul
său inferior; Jirlău, Balta Albă etc. Alte exemple: Nistrul, Dvina de V, Kubanul.
d. Estuarul se formează atunci când fluviile se varsă în mări deschise şi oceane unde
curenţii de maree sunt puternici şi spală gurile râurilor de aluviuni. Ex. Obi, Enisei, Elba,
Sena, Tamisa, Sf. Laurenţiu etc. Estuarele apar ca nişte golfuri înguste şi prelungi, unde în
timpul fluxului se produc eroziuni, iar la reflux se spală aluviunile şi se transportă în larg.

6 . 5 . Reţeaua hidrografică şi sistemele fluviatile

Cunoscând mai bine modul de formare a scurgerii şi de apariţie şi dezvoltare a
cursurilor de apă, putem înţelege mai clar organizarea reţelei hidrografice. Prin reţea
hidrografică se înţelege totalitatea formelor de relief care asigură scurgerea apei din
momentul căderii precipitaţiilor pe sol până la intrarea ei în Oceanul Planetar (C. Savin,
2001). Această definiţie exprimă totodată şi raporturile strânse dintre relief şi cursurile de apă
deoarece scurgerea se realizează pe scoarţa terestră pe care o modelează continuu.
În cadrul reţelei hidrografice sunt cuprinse apele curgătoare permanente şi temporare,
ravenele, ogaşele, canalele antropice, lacurile şi bălţile, respectiv toate unităţile hidrografice
dintr-un bazin mare de recepţie.
Reţeaua hidrografică se grupează în sisteme fluviatile care reprezintă un număr
oarecare de râuri, legate între ele genetic sau ca proces al scurgerii.
Sistemele fluviatile pot fi independente (când se varsă într-un lac mare sau ocean )
sau dependente când aparţin unor bazine hidrografice mai mari.
Plecând de la vărsarea în mare şi până la primele forme de organizare a scurgerii de pe
versanţi se poate constata un anumit sistem de ierarhizare a reţelelor fluviatile, în sensul că
râurile se varsă din unul în altul până când se ajunge la mare sau ocean. Practic, râul cel mai
mare este cel care se varsă în mare şi acesta este considerat de ordinul I. Afluenţii săi sunt de
ordinul II, afluenţii afluenţilor sunt de ordinul III şi aşa mai departe. În acest context un
sistem fluviatil este constituit dintr-un râu principal (fluviul) şi mai mulţi afluenţi direcţi (ord.
I) şi indirecţi (ord. II-n).
Desigur nu orice râu care se varsă în mare este un sistem fluviatil : sunt necesare
câteva condiţii care diferă de la o regiune la alta. De exemplu în România, pentru a fi
considerat sistem fluviatil un curs de apă trebuie să aibă o lungime apreciabilă (câteva sute de
km), o suprafaţă de bazin hidrografic de 8-10000 km2, lăţimi de 100-150 m, adâncimi la ape
mari de peste 4 m şi debite medii multianuale de cel putin 60-80 m3/s.
În plan continental (Europa) sau pe alte continente aceste limite pot fi mult mai mari.
Ca exemplu, din România, putem considera sistemul fluviatil al râului Siret:
- Lungimea cursului principal = 670 km;
- Suprafaţa bazinului hidrografic = 44871 km2;
- Lăţime în sectorul inferior 150-200 m;
- Adâncimi în sectorul inferior 6-8 m;
- Debit modul (mediu multianual) la vărsare: 230 mc/s;
- Ordinul I
- Afluenţi direcţi – ordinul II
- Suceava: L= 170 km, F= 2625 km2; afl. pe dreapta;
- Moldova: L= 216 km, F= 4315 km2; afl. pe dreapta;
- Bistriţa: L= 290 km, F= 6974 km2; afl. pe dreapta;
- Trotuş: L= 158 km, F= 4440 km2; afl. pe dreapta;
 65

- Bârlad: L= 253 km, F= 7330 km2; afl. pe stânga;

- Putna; L= 144 km, F= 2720 km2; afl. pe dreapta;
- Rm. Sărat: L= 123 km, F= 1010 km2; afl. pe dreapta;
- Buzău: L= 308 km, F= 5505 km2; afl. pe dreapta;
- Afluenţi de ordinul III
- Ozana, afluent al Moldovei : L= 54 km; F= 425 km2;
- Afluenţi de ordinul IV ( ai Ozanei)
- Pluton: L= 15 km; F= 63 km2 ş.a.m.d.
Acest procedeu de ierarhizare a reţelei hidrografice în cadrul sistemelor fluviatile,
pornind de la cursul principal, serveşte în special gospodăririi apelor care priveşte apa ca o
resursă economică şi nu ca un agent geografic complex cu un rol atât de important în
modelarea reliefului.
Hidrologia, ca ştiinţă fundamentală, care deserveşte practic şi economia, trebuie să
urmarească fenomenele în evoluţia lor logică şi în context de interdependenţă deplină cu
celelalte discipline geografice (în acest caz cu geomorfologia).
Analiza structurii şi ierarhizarii reţelei hidrografice din perspective geografice
(geomorfologice) porneşte de la primele forme de organizare a reţelei de văi (de la formarea
scurgerii) şi consideră că modelarea reliefului se face practic pe bazine hidrografice (sisteme
morfohidrografice) în care nivelul de bază al unui râu este considerat ca ,, bază de eroziune”.
Această analiză se face prin două criterii de abordare:
a. descrierea geometrică propusă de Horton (1945)
b. descrierea topologică (Shreve, 1966).
Prin “compoziţia reţelei hidrografice “ se înţelege numărul şi lungimile râurilor şi
afluenţilor lor de mărimi şi ordine diferite privite în configuraţia lor (Horton, 1945).

6 . 6 . Structuri de reţele de râuri

Multitudinea de forme existente în natură impune o clasificare a structurilor de reţele
de râuri efectuată pe baza unor factori ca: panta iniţială a terenului, rezistenţa inegală a
rocilor la eroziune, controlul structurii, mişcările neotectonice, paleogeografia zonei etc.
Se pot diferenţia următoarelor tipuri de reţele de râuri:
a. dendritică – caracterizată prin orientarea cursurilor mici spre cel principal, cu unghiuri
de confluenţă < 90º, ca ramurile unui arbore. Este cel mai comun tip de structură de reţea
hidro;
b. rectangulară – când confluenţele se fac în unghiuri apropiate de 90º. Este o structură
care apare în cazul anumitor condiţii geotectonice (fracturi): Ex. în lungul coastei Norvegiei;
c. radială – în cazul unor boltiri tectonice sau conuri vulcanice;
d. centripetă – în situaţia unor arii largi depresionare, în special în regiuni semiaride;
e. multibazinală – complexă, în regiuni deluroase şi carstice;
f. zăbrelită, sau în formă de gratii – cu unghiuri de confluenţă relativ drepte, în zone
puternic fracturate tectonic;
g. paralelă – specifice obcinelor bucovinene, motivată de dispoziţia liniilor principale de
relief;
i. inelară – pe înălţimi izolate: domuri, conuri;
j. deranjată – în cazul intervenţiilor antropice masive (Podişul Moldovei, Podişul
Transilvaniei);
 66

k. contorsionată – în structuri geologice complicate (Vrancea).

6 . 7 . Ierarhizarea reţelei hidrografice

Ierarhizarea cursurilor de apă reprezintă o analiză spaţială, tridimensională a unui
bazin hidrografic ca unitate de proces – răspuns în evoluţia reliefului fluviatil. Asupra acestor
aspecte ştiinţifice care încearcă să exprime cantitativ relaţiile dintre albiile cursurilor de apă şi
factorii de control, să identifice tendinţele în organizarea în timp şi spaţiu a reţelei
hidrografice, să evalueze comparativ şi să extrapoleze la alte regiuni astfel de relaţii, există
preocupări încă de la începutul secolului al XIX-lea.
Astfel de ierarhizări pornesc, fie de la o bază geometrică, ă care se referă la
lungimea reţelei, geometria acesteia, orientarea segmentelor (Horton, 1945; Strahler, 1952 ş.a,
citaţi de I.Ichim şi col, 1989) fie de la una topologică (pe bază de interconexiuni,
proprietăţi ale mulţimilor invariante faţă de transformările topologice) (Shreve, 1966).
În ierarhizările geometrice operaţiile se execută pe hărţi topografice la scară mare,
pornindu-se de la zonele de obârşie ale reţelei hidrografice. Primul indice de clasificare (1) se
atribuie albiilor periferice (de regulă organismelor torenţiale sau semitorenţiale, identificate
după inflexiunea curbelor de nivel).
La confluenţa a două râuri de ordinul 1 apar râuri de ordinul 2, la confluenţa a două
râuri de ordinul 2, apare ordinul 3 etc. Ordinul cel mai mare aparţine colectorului principal.
Fără a intra în alte elemente de strictă specialitate mai menţionăm că, prin astfel de
raţionamente, au fost definite două noţiuni de bază: raportul de bifurcaţie şi numărul total al
segmentelor dintr-un bazin hidrografic.
Raportul de bifurcaţie reprezintă legătura dintre numărul segmentelor de un anumit
ordin şi numărul segmentelor de ordinul imediat următor:
Nu
Rb =
Nu + 1
unde: Rb= raport de bifurcaţie;
u = ordinul;
N = numărul segmentelor de un anumit ordin;
Nu +1 = numărul segmentelor de ordinul imediat următor.
Numărul total al segmentelor dintr-un anumit bazin hidrografic este dat de relaţia:

0,25
Rk
∑ Nu = b−1 , unde k = ordinul cursului principal.
R
b−1

Asfel de relaţii au fost perfecţionate ulterior, stabilindu-se noi legături între diferite
mărimi care se pot cuantifica. Astfel s-au elaborat formule pentru determinarea lungimii
reţelei dintr-un bazin hidrografic sau a suprafeţelor bazinelor hidrografice.
Dintre cercetătorii români care au adus contribuţii importante în acest domeniu trebuie
menţionat I. Zăvoianu (1978, 1985).
 67

Cap.7. ELEMENTE LEGATE DE REŢEAUA

HIDROGRAFICĂ

7 . 1 . Cadastrul apelor
Activitatea de gospodărire a apelor se sprijină în primul rând pe cunoaşterea reţelei
hidrografice ca dimensiuni, tipologie, forme în plan, densitate, modul de grupare a cursurilor
de apă (sistemele hidrografice), suprafaţa bazinelor hidrografice, regimul scurgerii, dinamica
apelor şi efectele acesteia (eroziune, transport aluvionare), folosinţele de apă etc.
Cea mai mare parte a informaţiilor necesare, prezentate mai sus, cu excepţia
elementelor privind scurgerea, sunt cuprinse în Atlasul Cadastral (Cadastrul apelor).
În prezent este în uz ediţia a II-a a „Atlasului cadastrului apelor din România”
publicată în 1992, care cuprinde două părţi:
a) „Date morfohidrografice asupra reţelei hidrografice de suprafaţă” – un
volum cu tabele;
b) O mapă cu 130 foi de hărţi la scara 1:100000.
În partea I sunt cuprinse tabelar, în ordine hidrografică, toate cursurile de apă
codificate prin metoda Gravelius, respectiv cele mai lungi de 5 km şi cu suprafaţa bazinului
hidrografic de peste 10 km2. Calculele s-au efectuat pe hărţi topografice la scara 1:50000
(completate, pentru detalii, cu date de pe hărţi topografice la scara 1:25000). Precizia de
măsurare este de 1 km pentru lungimi şi 1 km2 pentru suprafeţe.
Ca bazine mari colectoare au fost adoptate: Dunărea (prin Tisa) - 32% din teritoriul
ţării, Dunărea – 66% şi Marea Neagră – 2%. Cu excepţia unor râuri dobrogene care se varsă
direct în Marea Neagră (2% din teritoriul naţional) se poate constata faptul că întreaga reţea
hidrografică a României este colectată de către Dunăre.
În ansamblu, la nivelul ţării noastre sunt codificate 4864 cursuri de apă cu o lungime
totala de 78.905 km, repartizate pe cei trei colectori astfel (tabelul nr. 6.1)

Tabelul nr. 6.1 REŢEAUA HIDROGRAFICĂ DIN ROMÂNIA,

INVENTARIATĂ ŞI CODIFICATĂ (după C. Savin, 2001)

Date caracteristice Colectori principali Total pe

privind cursurile de Dunăre Marea teritoriul
Dunare
apă codificate (Tisa) Neagră României
Număr 1842 2958 64 4864
Lungime (km) 26220 51757 918 78905
Suprafata (km2) 71100 160920 5840 237500
Densitate (km/km2) 0,37 0,32 0,17 0,33

În ceea ce priveşte codificarea, modul de abordare a problemei a fost următorul :

- râurile afluente direct în Dunăre, considerate de ord. I au primit indici cu cifre
romane I – XIV, iar afluenţii Mării Negre, indicele XV.
- afluenţii de ordine 2,3 etc. au primit indici formaţi din cifre arabe, în ordine
hidrografică, de la 1 la n. Între ordinele diferite se pune punct.
Exemplu:
Râul Cârligaţi, afluent al Trebişului, afluent al Bistriţei, afluent al Siretului:
 68

Siret – XII;
Bistriţa – XII.63 (al 63-lea afluent codificat al Siretului);
Trebiş – XII 63.72. (al 72-lea afluent codificat al Bistriţei);
Cârligaţi – XII.63.72.2 (al 2-lea afluent codificat al Trebişului).
În tabelele atlasului cadastral sunt consemnate râuri până la ordinul 7.
Principalele cursuri de apă din România se prezintă în tabelul nr. 6.2.

Tabelul nr. 6. 2 Câteva date morfometrice privind bazinele

hidrografice ale colectorilor principali din România
(după C. Savin, 2001)

Bazine Lungime
Suprafaţa Densitatea Suprafaţa
hidrografice Cursuri reţea
bazinului reţelei fondului
(sau grupe de de apa hidrografică
hidrografic hidrografice forestier
bazine) de Cod codificate codificată
(km²) (km/km²) (km²)
ordinul 1 (nr) (km)
Tisa I 123 1592 4540 0.35 1709
Someş II-1 403 5528 15740 0.35 4688
Crasna II-2 54 708 2100 0.34 331
Crişuri III 365 5785 14860 0.39 3759
Mureş IV-1 797 10800 27890 0.39 9147
Aranca IV-2 19 328 1080 0.30 4
Ier IV-4 1 61 420 0.15 -
Bega V-1 80 1418 4470 0.32 703
Timiş V-2 150 2434 7310 0.33 2009
Caraş V-3 31 502 1280 0.39 405
Nera VI-1 36 574 1380 0.42 761
Cerna VI-2 42 524 1360 0.39 756
Jiu VII 233 3867 10080 0.38 3777
Olt VIII 622 9782 24050 0.41 8404
Vedea IX 81 2036 5430 0.37 478
Argeş X 178 4579 12550 0.36 3283
Ialomiţa XI 145 3131 10350 0.30 2365
Siret XII 1013 15157 42890 0.35 15882
Prut XIII 248 4551 10990 0.41 1085
Dunăre XIV 179 4540 33250 0.14 3316
Litoral XV 64 918 5480 0.17 556
Total în România 4864 78905 237500 0.33 63418

Un fragment din Atlasul cadastrului apelor din România se prezintă în tabelul nr. 6.3.
Conţinutul tabelului este precizat în capul fiecărei coloane şi se referă atât la albiile
râurilor, cât şi la bazinele lor hidrografice.
 69

Tabelul nr. 6.3 Caracteristicile morfometrice ale principalelor

cursuri de apă din bazinul hidrografic SIRET
(după Atlasul cadastrului apelor din România, 1992)
Cote Pante Supr.
Nr. Râul Lung Part Coef Hm. K
Ir. Ib. F
crt (afluentul) Km. d/s Izv. Confl sin. (m) păd.
‰ ‰ (km2)
1. Siret 647 s 1238 2 1,7 110 1,86 44871 515 0,37
2. Intr. Rom. 110 - 1238 300 7,1 58 1,35 1981 572 0,40
3. am.Suceava 199 - 1238 232 3,8 65 1,80 2559 484 0,34
4. Suceava 173 d 1200 232 5,8 80 1,68 2652 589 0,35
5. am. Brodina 45 - 1200 585 16,2 142 1,34 368 994 0,53
6. Brodina 28 d 1340 585 26 128 1,36 142 988 0,82
7. am. Soloneţ 115 - 1200 298 8 93 1,73 1904 668 0,52
8. Soloneţ 38 d 740 298 12 97 1,55 215 465 0,32
9. am. Scheia 130 - 1200 276 7 88 1,50 2341 624 0,39
10. Şcheia 11 d 375 276 9 45 1,33 33 388 0,03
Siret am.
11. 322 - 1238 178 2,6 79 1,86 7045 479 0,25
Moldova
12. Moldova 213 d 1116 178 4 112 2,11 4299 674 0,53
am.
13. 67 - 1116 537 9 170 1,86 683 1019 0,54
Moldoviţa
14. Moldoviţa 48 s 1160 537 13 152 1,15 549 915 0,28
15. am. Suha 76 - 1116 500 9 154 1,61 1325 957 0,67
16. Suha 34 d 1270 500 21 187 1,28 356 876 0,79
17. am. Râşca 126 - 1116 337 6 138 1,41 2394 850 0,67
18. Râşca 35 d 1110 337 22 89 1,39 217 502 0,75
19. am. Ozana 156 - 1116 276 5 129 1,39 3057 762 0,60
20. Ozana 59 d 1380 276 12 125 1,35 410 683 0,39
am.
21. 168 - 1116 244 5 126 1,38 3569 739 0,59
Topoliţa
22. Topoliţa 36 d 480 244 7 100 1,38 268 430 0,29
Siret am. V.
23. 366 - 1238 173 2,5 79 1,98 11489 549 0,37
Neagră
24. V. Neagră 48 d 370 173 4 37 1,41 303 304 0,05
Siret am.
25. 399 - 1238 134 2,2 76 1,29 12510 526 0,29
Bistriţa
26. Bistriţa 283 d 1658 134 5 193 1,40 7039 919 0,60
27. am. Dorna 70 - 1658 791 14 258 1,30 762 1250 0,75
28. Dorna 53 d 1700 791 17 123 1,89 608 1127 0,71
am. N.
29. 71 - 1658 777 13 198 1,30 1377 1195 0,73
Şarului
30. N. Şarului 34 d 1740 777 28 210 1,30 313 1255 0,47
am. N.
31. 117 - 1658 623 9 222 1,46 2155 1189 0,70
Broşteni
32. N. Broşteni 41 d 1400 623 19 260 2,39 356 1219 0,80
33. am. Sabasa 131 - 1658 659 9 230 1,48 2670 1183 0,70
34. Sabasa 24 s 1182 659 26 244 1,55 85 1030 0,70
am.
35. 156 - 1658 507 9 233 1,46 2985 1163 0,69
Bistricioara
 70

Cote Pante Supr.

Nr. Râul Lung Part Coef Hm. K
Ir. Ib. F
crt (afluentul) Km. d/s Izv. Confl sin. (m) păd.
‰ ‰ (km2)
36. Bistricioara 64 d 1260 507 12 258 1,63 770 1041 0,66
37. am. Bicaz 182 - 1658 420 7 226 1,46 4120 1111 0,68
38. Bicaz 39 d 1300 420 23 248 1,76 566 1032 0,53
39. am. Tarcău 188 - 1658 400 7 236 1,48 4709 1101 0,66
40. Tarcău 33 d 1230 400 25 267 1,22 392 998 0,93
41. am. Cracău 229 - 1658 256 6 226 1,46 5671 1042 0,68
42. Cracău 66 s 910 256 10 63 1,33 447 567 0,33
Siret am.
43. 483 - 1238 79 2 115 1,90 20599 642 0,39
Trotuş
44. Trotuş 162 d 1380 79 8 156 1,54 4456 706 0,54
45. am. Sulţa 51 - 1380 525 17 256 2,64 625 1067 0,44
46. Sulţa 26 d 1300 525 30 220 1,32 118 1035 0,63
47. am. Asău 66 - 1380 402 15 254 2,12 953 1022 0,52
48. Asău 39 s 1220 402 21 224 1,24 208 949 0,89
49. am. Uz 79 - 1380 321 13 235 1,94 1280 970 0,56
50. Uz 50 d 1150 321 17 188 1,28 469 972 0,68
51. am. Oituz 107 - 1380 199 11 208 1,73 2191 900 0,58
52. Oituz 62 d 1420 199 20 177 1,37 337 708 0,56
53. am. Caşin 108 - 1380 199 11 205 1,74 2528 875 0,58
54. Caşin 54 d 1240 199 19 144 1,56 308 617 0,74
55. am. Tazlău 112 - 1380 184 11 198 1,74 2848 846 0,59
56. Tazlău 89 s 1220 184 12 105 1,63 1104 503 0,46
Siret am.
57. 514 - 1238 50 2 122 1,85 25172 643 0,42
Şuşiţa
58. Şuşiţa 75 d 940 50 12 106 1,06 385 460 0,47
Siret am.
59. 545 1150 20 1 120 1,84 25965 635 0,44
Bârlad
60. Bârlad 207 s 347 20 2 72 1,30 7330 211 0,18
Siret am.
61. 561 1238 16 1 109 1,83 33307 542 0,37
Putna
62. Putna 153 d 1490 16 10 154 1,77 2480 520 0,51
63. am. Vizăuţi 72 220 18 258 1,82 1168 880 0,68
64. Vizăuţi 24 S 520 220 13 160 1,27 86 545 0,43
65. am. Milcov 132 1490 25 11 204 1,76 1608 700 0,55
66. Milcov 79 D 1040 25 13 138 1,66 444 349 0,51
67. am. Râmna 134 1490 22 11 198 1,75 2053 615 0,54
68. Râmna 66 d 510 22 29 62 1,82 415 287 0,35
am. Rm.
69. 575 1238 13 1 116 1,83 36051 539 0,37
Sărat
70. Rm. Sărat 137 D 1260 13 9 75 1,85 1063 294 0,26
71. am. Buzău 627 1238 8 1 109 1,84 37806 520 0,38
72. Buzău 302 d 1250 8 4 134 2,27 5264 505 0,38
 71

7 . 2 . Lungimea râului
Lungimea râului este distanţa (în km) măsurată între gura de vărsare şi izvor. Se ia ca
reper gura de vărsare deoarece acesta este un punct mai uşor de identificat în teren şi mai
stabil. Pe cursurile principale de apă există borne cadastrale care urmăresc traseul acestora şi
servesc pentru activităţile de gospodărire a apelor (identificarea sectoarelor la care se referă
anumite lucrări pe ape sau fenomene naturale (eroziuni de mal etc).
Construirea axului cadastral are în vedere amplasarea bornei 0 exact la gura de vărsare
a râului şi urmărirea tuturor inflexiunilor râurilor.
Determinarea lungimii cursurilor de apă se face pe hărţi topografice cu diferite
mijloace de măsurare:
- un instrument numit curbimetru;
curbimetru Este un cadran gradat la diferite scări
de hărţi, prelungit cu un mâner tip bastonaş.La capătul de jos are o rotiţă care se rulează în
lungul cursului de apă. Acul indicator de pe cadran arată direct lungimea, pe gradaţiile
corespunzătoare scării hărţii utilizate. Verificarea se face prin repetare.
- compasul distanţier. Verificarea se face prin repetarea operaţiei cu o altă
distanţă între vârfurile compasului. Se recomandă deschideri cât mai mici ale compasului
pentru a urmări mai uşor sinuozităţile cursului de apă reprezentat pe hartă.
- banda de hârtie şi un ac de fixare. fixare Este un mijloc improvizat. Banda de
hartie se desfăşoară în lungul cursului de apă de pe hartă, fixând cu acul punctele de
schimbare a direcţiilor, după inflexiuni.
Când se foloseşte compasul distanţier, calculul lungimii se face cu formula:
 d 
 (
l = l + l − l
1 1 2 d −d 
) 1  xN

 2 1 
unde ll = prima măsuratoare;
l2= a doua măsuratoare;
d1= prima distanţă de compas;
d2= a doua distanţă de compas;
l = lungimea râului;
N= scara hărţii.

7 . 3 . Coeficientul de sinuozitate (ks)

Coeficientul de sinuozitate (ks) reprezintă raportul dintre lungimea reală a râului şi
lungimea unei linii drepte care uneşte punctul de vărsare cu izvorul.
Acest raport este practic totdeauna supraunitar. Poate fi 1 la canalele perfect rectilinii:
L
Ks = >1
AB
ks = coeficient de sinuozitate;
L = lungimea reală a râului;
AB = linia dreaptă vărsare- izvor.
Toate determinarile făcute pe hartă sunt estimative, deoarece intervin numeroase erori
(de proiecţie cartografică, de scară, de acurateţea măsurării).
 72

Unii autori prezintă o clasificare a coeficienţilor de asimetrie în funcţie de situaţiile

concrete din teren (Figura nr. 7.1).

Figura nr. 7.1. Tipuri de sinuozităţi

În tabelul nr.7.1 se prezintă coeficienţii de sinuozitate pentru cei 15 colectori de ord. 1.

Tabel nr. 7.1 Coeficienţii de sinuozitate pentru principalele

cursuri de apă din România (după C. Savin, 2001)

Colectorul principal Codul L Coeficient de

de ordinul 1 bazinal (km) sinuozitate
Tisa I 61 1.24
Someş II-1 376 2.12
Crasna II-2 134 1.50
Crişuri (R, A, N) III 569 1.63
Mureş IV-1 761 1.97
Aranca IV-2 114 1.88
Ier IV-4 61 1.66
Bega V-1 170 1.34
Timiş V-2 244 2.50
Caraş V-3 79 2.07
Nera VI-1 143 2.20
Cerna VI-2 79 1.24
Jiu VII 339 1.85
Olt VIII 615 1.80
Vedea IX 224 1.39
Argeş X 350 1.52
Ialomiţa XI 417 1.88
Siret XII 559 1.86
Prut XIII 742 2.30
Dunăre XIV 1075 ≈1.50
Litoral XV 502 ≈1.35
 73

7 . 4 . Coeficientul de despletire (împletire sau de ramificaţie)

La scăderile rapide ale pantelor, râurile care transportă mult material aluvionar se
împotmolesc în propriile aluviuni, iar albiile se ramifică. În literatura mai veche, acest
fenomen se numea “despletire”, iar unii autori englezi şi români (I.Ichim) folosesc termenul
de “împletire”, pornind de la ansamblul situat în plan: ramificările şi reunirile albiilor minore
au aspectul unor împletiri de albii.
Valoarea Kd este dată de raportul dintre lungimea totală a braţelor secundare (laterale)
şi lungimea cursului principal.

l + l + ..... + l n + L
Kd = 1 2 l1,2..n = lungimea braţelor laterale
L
L = lungimea cursului principal
La noi în ţară, cele mai frecvente fenomene de despletire se întâlnesc în zonele
pericarpatice şi în arii depresionare cu rame laterale înalte şi uşor erodabile. Cunoaşterea lor
este importantă pentru proiectarea lucrărilor de dragare sau de regularizare a cursurilor de apă.

7 . 5 . Schema hidrografică a
râurilor
În acţiuni operative de prezentare sau în
cazurile în care reţeaua hidrografică este un
element secundar, aceasta se reprezintă schematic,
fără a se mai urmări sinuozităţile. Se respectă
ordinea confluenţelor, iar direcţiile de scurgere
sunt aproximative (Figura nr. 7.2).

Figura nr. 7.2. Schema hidrografică a râului Jiu şi

a principalilor afluenţi (după C. Savin, 2001)
 74

Cap. 8. VĂILE RÂURILOR

8 . 1 . Văile râurilor
Suprafaţa uscatului este „brăzdată” de numeroase forme negative de relief alungite
pe direcţia pantei celei mai mari, numite văi.
Văile sunt mai înguste pe sectoarele lor de obârşie, de regulă în regiuni mai înalte
(adesea montane), apoi devin tot mai largi, pe măsura traversării treptelor mai joase de relief,
a trecerii timpului şi acţiunii agenţilor de modelare.
Ca traseu, văile pot fi rectilinii (o situaţie relativă) sau cu anumite grade de
sinuozitate.
Lungimea văilor este foarte diferită, de la câţiva km şi până la mii de km, iar lăţimea
variază, de asemenea, de la câţiva metri până la zeci de km. În lungul unui râu, aspectul văilor
diferă foarte mult, în funcţie de rocile pe care acesta le traversează, de pantele de scurgere, de
relief, mişcările neotectonice, evoluţia lor în timp, fenomenele de captare etc.

8 . 2 . Geneza şi evoluţia văilor

Formarea văilor este legată de originea şi evoluţia reliefului sub influenţa factorilor
endogeni. Asupra reliefului acţionează apele curgătoare, ca agent modelator. Acţiunea
morfogenetică a apei este dependentă de un complex foarte larg de factori fizico-geografici
naturali (structura geologică, litologie, vulcanism, gravitaţie – respectiv pante, regimul
precipitaţiilor, învelişul biopedogeografic) şi antropici (bararea cursurilor de apă, îndiguirile,
transferurile de debite etc.). La formarea văilor mai participă vântul şi gheţarii.
Apa este agentul principal care determină formarea văilor. Acţiunea sa
morfogenetică se desfăşoară etapizat fiecare etapă având caracteristici specifice:
- Şiroirea,
Şiroirea ca formă elementară şi de început a eroziunii lineare (în adâncime);
- Curgerea torenţială, ă cu caracter intermitent, dar cu forme deja organizate (bazin
de recepţie, canal de scurgere, con de depunere);
- Curgerea permanentă,
permanentă ca formă evoluată şi cu volum în creştere progresivă,
care formează, în timp, văile. Subtapele curgeri permanente sunt: pâraie – râuri – fluvii.
Văile formate prin eroziune fluviatilă au, de regulă, forma unui V mai mult ascuţit,
care se deschide tot mai mult către sectoarele inferioare.
Văile formate de gheţari (de regulă pe cursurile superioare ale râurilor din munţii
foarte înalţi) sau din zonele periglaciare, au un profil transversal mai larg, în formă de U.
În contextul modulului în care apar văile râurilor, acestea pot fi fluviale, glaciare,
glaciofluviale.

8 . 3 . Elementele văilor
Toate văile sunt formate din două elemente principale: albia şi versanţii. La
rândul său albia poate fi compusă din albia minoră şi albia majoră (lunca). Versanţii se
îmbină între ei prin interfluvii,
interfluvii care reprezintă şi cumpene de ape şi adesea, cuprind un
număr diferit de terase.
terase În funcţie de înclinarea şi de poziţia lor faţă de axul văii versanţii
pot fi simetrici şi asimetrici.
asimetrici
 75

Privită deci în ansamblu, o vale de râu este formată din fundul (patul) văii, versanţi,
cumpăna apelor şi terase.
a) Fundul (patul) văii ocupă partea cea mai joasă a acesteia şi poate fi acoperită total
sau parţial de apele râurilor.
Partea care este ocupată permanent (frecvent) de ape se numeşte albia râului. Atunci
când apa curge permanent prin albie aceasta se numeşte albie minoră, minoră iar când este
inundată numai la viituri se numeşte albie majoră (luncă).
Albia minoră este săpată direct în rocă sau în aluviuni mai vechi. Linia care uneşte
punctele cele mai joase ale albiei minore, în lungul său, se numeşte talveg.
Albia majoră este situată la altitudini de 0,5 – 3 – 4 m deasupra celei minore, de
care se delimitează prin maluri mai joase (plaje) sau înalte (abrupturi).
În legătură cu noţiunile de albie majoră, luncă şi şes, există mai multe păreri: unii
autori consideră că albia majoră este frecvent inundabilă, iar lunca, foarte rar, alţii le include
sub acelaşi termen „albie majoră”. Şesul este fie o denumire regională a luncii, datorită
netezimii sale, fie partea din luncă, laterală, practic lipsită de inundaţii. În sfârşit există autori
care consideră că termenul de luncă se referă mai mult la vegetaţia specifică a acesteia.
Albia majoră (lunca) se dezvoltă fie pe ambele părţi ale albiei minore (bilaterală),
fie numai pe o parte (asimetrică). În ambele cazuri, în teren, aspectul topografic al fundului
văii se prezintă astfel (pornind de la axul râului):
- Albia râului, cu adâncimi diferite (ex. Amazonul – 92 m);
- Fâşia din vecinătatea albiei minore, puţin accidentată, şi inundată frecvent – lunca
internă.
- Lunca centrală, netedă, mai înaltă;
- Lunca exterioară (lunca preterasă), mai coborâtă decât partea centrală, acoperită de
braţe şi meandre vechi, părăsite.
b) Versanţii reprezintă părţile laterale ale văilor, având înclinări diferite, simetrice sau
asimetrice, acoperiţi cu numeroase microforme de relief (şiroiri, torenţi, pâraie, alunecări,
terase). Versanţii sunt denumiţi drept şi stâng în sensul scurgerii râului. Ca înclinare
versanţii pot fi lini, evazaţi, abrupţi şi foarte abrupţi (în chei şi canioane) şi chiar surplombă
(în chei). Evoluţia versanţilor se face, în timp, printr-o gamă foarte largă de procese
geomorfologice.
c) Cumpăna apelor este situată pe culmile interfluviale şi reprezintă linia de îmbinare a
versanţilor de la două râuri vecine. Urmăreşte în general liniile de cea mai mare altitudine, dar
adesea devine sinuoasă, cu numeroase intrânduri, în cazul fenomenelor de captare.
d) Terasele. Din anumite cauze climatice sau tectonice, uneori, râurile sunt obligate să-şi
schimbe profilul longitudinal, prin adâncire. Toate aceste procese sunt deosebit de complexe
şi de durată şi au avut ca efect formarea mai multor terase (până la 8-10).
Problemele privind terasele sunt studiate în amănunt de geomorfologie. Pentru
hidrologi, acestea reprezintă forme de relief care influenţează scurgerea apei şi depozite
importante de ape subterane freatice.
În ansamblu, râurile au câte 1-3 terase (trepte de terasă) de luncă şi mai multe terase
de versant, grupate în trei categorii: inferioare, medii şi superioare.
superioare Gradul lor de
păstrare în relief este foarte diferit, în special cele superioare sunt cel mai mult distruse de
eroziuni ulterioare.
Terasele de versant sunt fie aluvionare (fragmente din vechile lunci aluviale), fie
sculptate în rocă. Terasele aluvionare sunt formate din orizonturi de nisipuri, prundiş,
pietrişuri, loess (loessoide), soluri fosile şi actuale.
După cum sunt dispuse faţă de albia râului terasele pot fi bilaterale (pe ambii
versanţi) sau monolaterale (numai pe o parte a văii). Numerotarea lor se face de obicei
 76

pornind de la nivelul luncii (sau de la baza versantului, în cazul celor care nu consideră că
lunca este o terasă) deoarece, la partea superioară a văii prezenţa lor este adesea discutabilă.
Unii autori le numerotează totuşi în ordinea vechimii (de sus).
e) Alte elemente importante pentru caracterizarea văilor:
- adâncimea văii: diferenţa de altitudine dintre cumpăna apelor şi fundul văii;
- lăţimea văii: distanţa dintre cumpenele de apă, măsurată pe hartă.
În practică se pot face referiri la:
- lăţimea văii la nivel superior (la nivelul cumpenelor de apă);
- lăţimea văii la nivelul unei terase;
- lăţimea văii la bază (la racordul cu lunca).
În Figura nr. 8.1 se prezintă partea inferioară a văilor Siretului şi Bistriţei în sectorul de
confluenţă (Bacău).

Figura nr. 8.1. Elementele unei văi (albia minoră, albia majoră, versanţi, terase)

8 . 4 . Tipuri de văi
Marea varietate a văilor, legată de aspectele geologice, de relief, climatice, evoluţie,
formă, lungime etc. a impus clasificarea acestora, după mai multe criterii, în diferite tipuri.
După structura geologică şi modul de formare:
- Văi tectonice – impuse de structurile tectonice: falii, grabene, cute, monocline etc.
- Văi de eroziune – formate de agenţii externi, în special apa şi gheaţa;
În regiuni monoclinale şi în cele cutate larg se deosebesc:
- Văi consecvente – cu scurgerea concordantă cu înclinarea stratelor. Sunt văi
simetrice, adesea cu terase bilaterale;
- Văi subsecvente – cu direcţia scurgerii perpendiculară pe inclinarea stratelor
geologice: sunt de obicei asimetrice;
- Văi obsecvente – cu direcţia scurgerii orientată invers faţă de înclinarea stratelor.
Acestea curg pe capetele de strat, sunt simetrice, scurte şi prezintă multe
repezişuri şi ruperi de pantă;
 77

- Văi reconsecvente – curg în lungul înclinării stratelor după ca au erodat alte strate
geologice de deasupra. Sunt la fel cu cele consecvente.
- Văi longitudinale – curg în lungul cutelor;
- Văi sinclinale – curg în lungul sinclinalelor; pe axul lor;
- Văi anticlinale – instalate pe axele anticlinalor;
- Văi transversale – care traversează sisteme de cute;
- Văi de flanc (monoclinale) – curg pe flancurile cutelor.
b. În funcţie de raporturile mai generale de evoluţie în condiţiile
unor structuri geologice diferite:
- Văi antecedente: râurile s-au format, iniţial, într-o anumită structură şi şi-au
adâncit cursurile în roci mai dure, odată cu înălţarea reliefului. Aceste văi
sunt, în general, înguste: chei, defilee (Bistriţa la Zugreni, Oltul la Turnu
Roşu - Cozia).
c. În funcţie de structura geologică, duritatea rocilor şi agentul care
le-a creat:
- Văi în chei, cu versanţi foarte abrupţi, adesea verticali sau chiar în surplombă. Sunt
foarte înguste şi au profil în V sau U îngust;
- Văi în canion – în structuri orizontale cu durităţi diferite: au pereţi abrupţi, aproape
verticali.
d. După aspect:
- Văi simetrice;
- Văi asimetrice;
- Văi în formă de U, glaciare.
Câteva tipuri de văi se prezintă în Figura nr. 8.2.

a.Vale în chei b.Vale în canion c.Vale simetrică

(roci calcaroase) (în roci orizontale
cu durităţi diferite)

d.Vale asimetrică e.Vale subsecventă e.Vale glaciară

(asimetrică)
Figura nr. 8.2 Tipuri de văi
 78

8 . 5 . Forma albiei în plan

Dacă o privim în plan (de sus), albia unui râu are aspect sinuos, aceasta fiind tendinţa
naturală generală a direcţiei de curgere. „Un râu este atât de liber, încât nu poate accepta o
albie dreaptă” spunea în 1914 geomorfologul american Gilbert. Atunci când sinuozităţile au
o anumită amploare şi configuraţie ele se numesc meandre. Uneori cursurile de apă prezintă
despletiri (împletiri sau ramificaţii).
1. Meandrele se formează în anumite condiţii de pantă şi de transport aluvionar.
Tendinţa de eroziune mai activă şi mai prelungă asupra unui mal face ca albia râului să se
deplaseze către acesta şi să înainteze, lateral, tot mai mult. În compensaţie, malul opus rămâne
mai jos altitudinal şi către acesta se depun aluviunile. Se formează bucle tot mai largi, şi mai
ocolitoare numite meandre. Figura nr. 8.3

1 5 Figura nr. 8.3. Meandre

2 1- mal concav,
2- mal convex,
3 3- renie,
4- peduncul,
5- apex (vârful meandrului)
4
Malul concav devine tot mai înalt,
iar cel convex rămâne lin şi acoperit cu
aluviuni friabile. Uneori, în timpul viiturilor,
pedunculul meandrului este erodat, braţul
ocolitor părăsit şi cursul devine relativ rectiliniu. Acest proces se numeşte autocaptare şi este
însoţit de creşterea locală a pantei, deci a eroziunii lineare şi adâncirea albiei.
Meandrul părăsit mai este uneori activat la marile viituri apoi se colmatează parţial,
rămâne ca o baltă şi se eutrofizează.
În funcţie de modul de formare şi de fizionomie, meandrele pot fi:
- Simple – când au bucle singulare înşirate în lungul cursului râului;
- Complexe – când însăşi buclele prezintă, la rândul lor, alte bucle, într-o succesiune
şi aspect complex;
- Divagante (rătăcitoare) – în cazul luncilor largi, cu pante mici, meandrele se
formează şi se deplasează treptat spre aval;
- Încătuşate, grefate pe roci dure, în care caz malurile sunt înalte şi abrupte;
- Părăsite, când nu mai sunt activate la viituri. Se păstrează la nivelul luncii sub
forma unor denivelări cu sau fără apă, dar cu vegetaţie higrofilă (stuf, rogoz,
papură, sălcii etc.).
Procesele de autocaptare (tăiere naturală a pedunculului meandrului) sau rectificarea
artificială a cursurilor de apă, sunt urmate de o serie de fenomene care creează microforme
specifice de relief. Astfel meandrele părăsite se mai numesc belciuge, braţe moarte sau, pur şi
simplu, meandre părăsite. Vechile renii sau sectoarele de luncă rămase în buclele meandrelor
sub forma unor insule se numesc zătoane (în cazul reniilor) sau popine (grădişti) în cazul unor
terenuri ferme, resturi ale fostei lunci, înconjurate de ape. Reniile se mai numesc scruntarii. În
Figura nr. 8.4 se prezintă meandre ale râului Suceava, pe sectorul inferior.
2. Despletirile se formează (aşa cum am mai arătat) în cazul scăderilor semnificative
ale pantelor de scurgere, când râurile încărcate cu cantităţi importante de aluviuni, pierd din
puterea de transport şi se împotmolesc în propriile materiale transportate. Ocolind astfel de
 79

obstacole, albiile se bifurcă sau se ramifică în mai multe braţe, încojurând sectoarele mai
înalte care devin astfel „ostroave”.
Ca şi meandrările, procesele de (despletire) sunt fenomene deosebit de complexe, cu
semnificaţii importante în evoluţia albiilor minore. (Figura nr. 8.5)

Figura nr. 8.4.

Meandre ale
râului Suceava,
pe sectorul
inferior

3. Alte
formaţiuni din
albiile minore.
Meandrările şi
despletirile sunt formele cele
mai complexe şi mai evolu-
ate ale acţiunii triconjugate
ale apei râurilor (eroziune
transport şi acumulare).
Eroziunea se exercită atât în
eroziune li-
plan vertical (eroziune
neară)
neară asupra talvegului cât
şi lateral, asupra malurilor
eroziune
(eroziune laterală).
laterală
Raportul normal, dintre
acestea este invers propor-
ţional; când eroziunea
 80

lineară se exarcerbează, cea laterală este mai mică şi invers. Dar, de regulă, cele două forme
de eroziune acţionează conco-mitent şi complementar, într- o gamă foarte largă de intensităţi
şi forme.

Figura nr. 8.5. Despletiri ale albiei râului Suceava pe sectorul superior
Transportul aluviunilor depinde de competenţa râului, respectiv de debitul de apă şi de
viteza de scurgere. Atunci când conţinutul solid este prea mare şi nu mai poate fi transportat,
în condiţiile reducerii vitezelor de scurgere, aluviunile se depun.
În lungul şi pe lăţimea râului există o gamă largă de viteze de scurgere a apei, ca urmare
toate aceste fenomene se produc concomitent, fiecare cu intensităţi diferite.
Atunci când pe fundul sau către malurile râului există condiţii de viteză mai redusă, o
parte din aluviuni se depun sub forma unor fâşii alungite. La început acestea sunt submerse şi
se numesc bancuri.
bancuri Cu timpul, prin înălţare, aceste formaţiuni ies deasupra nivelului mediu
al apelor şi se numesc grinduri.
grinduri
După poziţia lor grindurile pot fi:
- Mediane, dispuse în interiorul albiei. Acestea sunt mai puţin stabile;
- Laterale, situate către maluri. Sunt mai stabile;
- Interabiale formate în preajma confluenţelor, prin contopirea grindurilor laterale a
celor două râuri. Sunt cele mai stabile şi evoluează adesea către forme ieşite practic de sub
influenţa viiturilor. Un astfel de grind este dispus între râurile Siret şi Bistriţa la SE de Bacău,
între Capul Piscului şi coada lacului Galbeni. Aici sunt amplasate localităţile Holt,
Dragomireşti, Letea Veche, Ruşi – Ciutea, Siretul. Situaţia este asemănătoare şi la confluenţa
râului Suceava cu Siret precum şi în multe alte cazuri.

8 . 6 . Profilul transversal al râului

Din analiza aspectelor pe care albiile râurilor le prezintă în plan (cvasirectilinii,
meandrate, despletite) se desprinde concluzia că, dacă le-am secţiona cu planuri verticale, ar
rezulta profile transversale foarte diferenţiate.
Profilul transversal al unui curs de apă este o caracteristică deosebit de importantă,
deoarece influenţează în mod direct capacitatea de scurgere a acestuia şi distribuţia vitezelor
în plan orizontal şi vertical. Atunci când se amplasează staţii hidrometrice de monitorizare a
scurgerii apei, profilele transversale (secţiunile) acestora se aleg cu grijă deosebită, pentru ca
programul să poată fi realizat în condiţii optime. Se au în vedere sectoare relativ rectilinii de
râu, cu maluri simetrice, fără spaţii inactive, cu pante suficient de mari pentru ca viteza apei să
fie sensibil vizibilă, iar determinarea celorlalţi parametri hidraulici să se poată face cu
acurateţe. Pe cât posibil, se aleg secţiuni pe care să existe poduri, punţi, etc. de pe care să se
execute măsurătorile necesare. În caz contrar se construiesc astfel de instalaţii hidrometrice,
pe râurile cu lăţimi de până la 100 – 150 m.
În general un profil transversal trebuie să cuprindă:
- linia patului albiei minore, a malurilor şi a albiei majore până
la cote superioare nivelului maxim cunoscut al marilor viituri;
- nivelul apei la data ridicării topografice.
Pe profilul transversal pot fi marcate nivelurile apei râului la valori minime, medii sau
alte valori convenite pentru efectuarea diferitelor calcule: calculul de extrapolare a cheii
limnimetrice, niveluri cu diferite grade de asigurare (minime), sau cu diferite probabilităţi de
depăşire (maxime de 10, 5, 2, 1 %) etc.
 81

Odată întocmit profilul transversal, pe acesta se pot delimita sau determina o serie de
elemente necesare calculelor hidraulice: suprafaţa secţiunii udate (totale, la data
ridicării), suprafeţele active şi inactive (atunci când acestea există), lăţimea râului,
respectiv distanţa între maluri la diferite cote, perimetrul udat,
udat respectiv lungimea liniei
malurilor şi a patului albiei situate sub apă.
Cu aceste elemente de pe profil se pot apoi determina parametrii albiei în secţiunea
respectivă:
- adâncimea medie (hm) – ca raport între suprafaţa secţiunii udate Ω (m2) şi lăţimea
apei B(m);
Ω
hm = [m ]
Β
- raza hidraulică (R) – ca raport între suprafaţa secţiunii udate şi perimetrul udat – P
(m);
Ω
R = [m ]
P
În cazul existenţei fenomenelor de îngheţ, perimetrul udat P este reprezentat atât prin
linia fundului cât şi prin linia feţei inferioare a formaţiunilor de gheaţă. În cazul podului de
gheaţă, P este aproape dublu decât în perioada cu albie liberă.

Figura nr. 8.6. Profil

Nivel maxim
transversal prin albia unui
Nivel mediu râu
A N.A. (la data ridicării) B
La râuri mari şi late
Nivel minim
fără maluri abrupte,
Secţiunea activă
D Secţiune adesea perimetrul udat se
inactivă
C asimi-lează cu lăţimea, iar
raza hidraulică, cu
adâncimea medie.
Zăpadă pe gheaţă Pod de gheaţă Alte elemente se
evidenţiază direct pe
E profilul transversal
A B
adâncimea maximă
(adâncimea
Năboi D - hmax), sau se măsoară în
teren, odată cu ridicarea
C topometrică a profilului
B – secţiune cu gheaţă panta – I ‰).
(panta
AB – lăţimea B (m) Legat de profilul
ACDBEA – perimetrul udat P(m) transversal al unui râu,
mai trebuie menţionată
rugo-zitatea albiei care repre-zintă, în fapt, valoarea medie a asperităţilor albiei.
Rugozitatea se reprezintă sub forma coeficienţilor de rugozitate (n) care au valori diferite, în
funcţie de caracteristicile reale ale albiei şi de formulele adoptate de către diferiţi autori.
În Figura nr. 8.6 se prezintă un model de profil transversal cu toate elementele sale.
 82

8 . 7 . Profilul longitudinal
Profilul longitudinal al unui curs de apă reprezintă, în general, linia talvegului său de la
izvor până la vărsare, transpusă în coordonate altitudinale (topografice). Dezvoltarea
profilului longitudinal este legată de aspectele orografice ale reliefului, natura şi structura
geologică, regimul climatic al zonei, gradul de dezvoltare al său şi debitul râului. Aspectul
profilului longitudinal reflectă caracteristicile factorilor de control. În zonele montane, linia
profilului longitudinal prezintă pante mai mari cu multe repezişuri şi abrupturi, iar eroziunea
este deosebit de activă. Patul albiei este format, în general, de roca de bază.
În zonele de dealuri şi podişuri liniile profilului longitudinal se domolesc, pantele scad,
apar şi fenomene de aluvionare. În sectoarele inferioare, în câmpiile de confluenţă, linia
talvegului prezintă pante foarte mici, predomină aluvionările. Uneori apar eroziuni care
plasează talvegul sub linia nivelului de bază.
Nivelul de bază,bază reprezintă punctul cel mai coborât altitudinal (cel mai jos) al
profilului longitudinal. Acesta prezintă o importanţă deosebită pentru evoluţia profilului
longitudinal în ansamblu, deoarece, de aici, se condiţionează toate procesele morfogenetice
din bazinul hidrografic aferent. La scară planetară, nivelul de bază este reprezentat prin
nivelul general al Oceanului Planetar; de aici şi numele de nivel de bază general. În sistemele
hidrografice (fluviatile) niveluri de bază sunt considerate, practic, toate confluenţele şi acestea
se numesc niveluri de bază locale.
Panta râului exprimată în promile reprezintă un raport între diferenţa de altudine
dintre două puncte de pe profilul său longitudinal şi lungimea sectorului cuprins între acestea:
H1 − H 2
I = [‰]
L
Panta râului poate fi considerată pe sectoare de anumite lungimi (în cazul calculelor
hidraulice care se efectuează) sau pe toată lungimea cursului de apă (în cazul aprecierilor
generale legate de potenţialul erozional al râurilor). În ceea ce priveşte panta râurilor aceasta
poate fi studiată sub două aspecte: panta talvegului şi panta oglinzii apei. Pe sectoare scurte,
între cele două pante pot exista diferenţe semnificative, de care trebuie ţinut cont în calcule.
Dacă ne referim însă la ansamblul lungimii râurilor (cel puţin al celor mijlocii) aceste
diferenţieri nu mai au relevanţă.
Profilele longitudinale ale râurilor pot avea aspecte diferite în funcţie de vechimea lor şi
de accidentele morfologice din lungul lor. Se poate vorbi despre profile rectilinii, cu rupturi
de pantă, glaciare (cu contrapante) şi profile de echilibru (cele mai evoluate).
Profilul de echilibru este un profil ideal în care eroziunea şi acumularea se
compensează. Au un aspect concav, prelung, cu talvegul lin, fără accidente. Profilul de
echilibru este de fapt un profil ipotetic, către care tind toate râurile, dar acesta nu se atinge
niciodată pe toată lungimea cursului, din cauza mişcărilor neotectonice şi a oscilaţiilor
permanente ale nivelului de bază. De asemenea pot interveni şi mulţi alţi factori (baraje,
lucrări în albie, poduri, etc.)
În lungul profilelor longitudinale mai tinere se pot observa sectoare cu caracteristici
diferite: cu repezişuri, cascade, praguri, evorziuni (bulboane), vaduri şi întrevaduri, etc.
Pragurile sunt mici accidente în albia râului care influenţează alura profilului
longitudinal. Se observă şi la nivelul oglinzii apei: Ex. pragurile Niprului.
Repezişurile sunt sectoare sculptate pe trepte structurale, pe care apa cade în trepte,
dar nu în plan vertical (ex. Toancele).
Cascadele se formează de obicei în regiuni faliate (dar şi în munţi cu pante mari) şi se
caracterizează printr – o cădere verticală a apei. Eroziunea nu se mai exercită linear ci în
 83

locul de cădere al şuvoiului de apă, prin evorziune. Exemple de cascade: Niagara, Victoria (pe
Zambezi), Angel (Venezuela - 978). Cascadele se retrag prin eroziune regresivă.
Evorziunile (bulboanele) se formează şi pe sectoare cu pante mai mici, acolo unde
scurgerea se realizează prin curenţi circulari, (vârtejuri).
În Figura nr. 8.7 se prezintă profilele longitudinale ale principalelor râuri din România.

Figura nr. 8.7. Profile longitudinale ale principalelor râuri din România (după C. Savin, 2001)
 84

Cap. 9. BAZINUL HIDROGRAFIC

9 . 1 . Bazinul hidrografic
Bazinul hidrografic reprezintă suprafaţa (arealul) de pe care un curs de apă, considerat
ca un sistem hidrografic (împreună cu toţi afluenţii săi) se alimentează cu apă. Un bazin
hidrografic se delimitează de celelalte prin cumpăna de ape. În principiu, cumpăna de apă
reprezintă o linie fictivă care corespunde liniei cu înălţimile cele mai mari din cuprinsul
bazinului hidrografic. Relaţiile din teren arată însă că, datorită proceselor morfogenetice
foarte complicate şi a fenomelor de captare care se produc, de multe ori cumpăna de ape se
abate de la această regulă.
Cumpăna apelor reprezintă astfel limitele geografice ale unui bazin hidrografic. Aceasta
porneşte de pe înălţimile maxime situate în zona de izvoare a cursului principal, urmăreşte, pe
o parte şi pe alta, liniile cele mai înalte de relief din zonele de obârşie ale tuturor afluenţilor şi
se închide la gura de vărsare a sistemului fluviatil (la confluenţa cu un alt râu sau la intrarea în
lacuri, mări şi oceane). Atunci când un râu traversează un lac care, de fapt, se integrează în
bazinul său hidrografic, acesta nu constituie punctul de închidere al cumpenei principale de
apă ci a cumpenei secundare care delimitează suprafaţa de bazin hidrografic aferentă acestuia.
Din cauza complexităţii situaţiilor din natură trasarea, pe hartă, a cumpenei apelor
comportă numeroase dificultăţi, mai ales în zonele de câmpie unde reperele de altitudine sunt
slab perceptibile sau în sectoarele unor depresiuni şi înşeuări unde există uneori difluenţe
(confluenţe cu doi emisari).
În afară de situaţiile consemnate la suprafaţa terenului, mai trebuie menţionat şi faptul
că nu întotdeauna cumpăna apelor superficiale coincide cu a celor subterane. Se poate astfel
vorbi de două cumpene de apă, care uneori, cel puţin pe anumite sectoare, au trasee diferite.
Cumpenele de ape subterane sunt dependente mai mult de stucturile geologice, în timp ce
cumpenele de apă superficiale urmăresc linii de relief cu o evoluţie mai rapidă în timp.
Procesele care duc, cel mai frecvent, la modificarea cumpenelor de ape superficiale sunt cele
de captare fluviatilă, iar baza lor genetică este asigurată de oscilaţiile şi de poziţiile
nivelurilor de bază (baze de eroziune).
Într-un râu cu nivel de bază situat mai jos altitudinal decât cel al râului vecin, eroziunea
regresivă înaintează mai activ şi, în timp, părţi din bazinul cu nivel de bază mai ridicat trec în
competenţa celui cu nivel de bază mai coborât
Exemple de captări fluviatile sunt numeroase pe glob. Referindu-ne la ţara noastră
menţionăm :
- Captarea (conform unor ipoteze) a cursului superior al râului Trotuş de către cel
(actual) inferior, din aval de Comăneşti. Există presupunerea că Trotuşul era afluent al
Tazlăului, ajungând la aceasta prin şeaua Moineşti;
- Captarea din bazinul superior al Cuejdiului;
- Captarea iminentă a râului Siret de către Sitna (afluent al Jijiei, din bazinul hidrografic
Prut) în zona Şeii Bucecea;
- Captarea iminentă a râului Moldova, de către cursul superior al Somuzului Mare, din
zona Baia – Rădăşeni etc.
Captarea unui râu de către altul nu se face tranşant ci în perioade îndelungate de timp, în
care există fenomene de difluenţă (convieţuire) între acestea.
 85

Prin captare râurile beneficiare (captatoare) îşi sporesc debitele de apă, iar cele captate
pierd din volumul de apă scurs.
Adesea fenomenele de precaptare (captare iminentă) sunt valorificate în acţiuni de
gospodărirea apelor. Astfel, în zona Şeii Bucecea, funcţionează deja un tunel cu un debit
instalat de 8,00 m3/s care poate prelua apă din bazinul hidrografic Siret, cu bilanţ hidrologic
excedentar (prin priza din barajul acumulării Bucecea), pe care o transferă în bazinul râului
Sitna (deficitar hidric), în caz de nevoie (pentru irigaţii).
Într-o variantă mai veche a Programului complex de amenajare complexă a spaţiului
hidrografic Siret există şi proiectul unui transfer de debite (8,00 m3/s) din râul Moldova în râul
Somuzul Mare (într-o acumulare de 165 milioane m3). De aici debitele ar fi ajuns prin
intermediul Somuzului Mare în râul Siret (acumularea Paşcani, în construcţie), iar apoi în
bazinul Bahlui (tot printr-un tunel).
Aceste transferuri de ape pot fi considerate captări artificiale, iar în cazul lor cumpenele
de apă nu mai prezintă relevanţă. Mai pot fi menţionate numeroase captări de acest tip (de
fapt transferuri de debite), în scopul creşterii debitelor afluente în sistemele hidroenergetice de
la Bicaz, Vidraru, Râul Mare-Retezat, M.Apuseni, etc.

9 . 2 . Forma şi dimensiunile bazinului hidrografic

Bazinele hidrografice au forme şi dimensiuni foarte diferite, în funcţie de caracteristicile
geomorfologice ale teritoriilor pe care le drenează. Particularităţile de relief determină poziţia
şi orientarea bazinelor hidrografice şi forma acestora. La rândul său, forma bazinului
hidrografic determină, în mare parte, caracteristicile şi particularităţile scurgerii. De forma
bazinului depind lungimea şi lăţimea acestuia, lungimea cursurilor de apă care compun
sistemul hidrografic respectiv, durata şi gradul de concentrare al viiturilor pe colectorul
principal, mărimea, forma şi durata hidrografelor viiturilor, debitele maxime de vârf,
volumele scurs etc. Un exemplu, în acest caz, îl constituie situaţia viiturilor care se produc pe
râul Trotuş, cu un bazin lat, cu o concentrare mai rapidă a scurgerii şi cu debite maxime mari.
Aici propagarea viiturilor mari, nu respectă regulile de timp, din cauza afluenţilor mari
din sectorul mijlociu care, la confluenţe, devansează, unda de viitură care vine dinspre
amonte, pe cursul principal. Succesiunea de timp a momentelor de culminaţie se face, uneori,
din aval spre amonte.
În cazul râurilor cu bazin hidrografic îngust, propagarea aparentă a viiturilor se face
mai lent.

Figura nr. 9.1. Tipuri de bazine hidrografice

Gruparea numeroaselor forme ale bazinelor hidrografice în tipuri se face după mai
multe criterii. Pentru analiza proceselor scurgerii, însă, cea mai recomandabilă este
clasificarea care are în vedere modul de dezvoltare al bazinului hidrografic şi care
deosebeşte cinci tipuri: (Figura nr.9.1).
I. Bazine cu dezvoltare mai mare în cursul mijlociu: mijlociu Timiş, Someş Trotuş,
Moldoviţa, etc.;
II. Bazine
dezvoltate mai
mult pe cursul
superior:
superior Jiu,
Timiş, Ialomiţa,
Buzău;
 86

III. Bazine uniform dezvoltate pe toată lungimea lor: Crişul Alb, Arieşul, Bega,
Vedea;
IV. Bazine dezvoltate în cursul inferior:
inferior Argeş, Someşul Mic;
V. Bazine care se îngustează în sectorul mijlociu: Oltul, Târnava Mare.
Semnificaţia hidrologică a unei astfel de clasificări constă în aceea că formarea şi
regimul scurgerii maxime (in special al viiturilor) prezintă particularităti legate de modul cum
se realizează dezvoltarea bazinului hidrografic în lungul cursului principal. La cele cu
dezvoltare mai mare în treimea superioară “marile viituri” care se formează aici, se atenuează
spre sectoarele mijlociu şi inferior, mai slab susţinute hidrografic, iar în cazul bazinelor
dezvoltate în sectorul inferior, problemele ridicate de marile viituri se produc aici. Am
discutat mai sus cazul râului Trotuş, cu bazin dezvoltat în sectorul mijlociu, unde unda
maximă evoluează, ca moment de producere, de multe ori din aval spre amonte.
Bazinele hidrografice dezvoltate relativ uniform pe toata lungimea lor vor forma
viituri cu creşterile şi atenuările respective, din amonte spre aval.
Alte clasificări privind forma bazinului hidrografic pornesc de la aspectul acestora. În
acest sens se pot menţiona formele: dendritică, rectangulară, radiară, fluată, centripetă,
zăbrelită, paralelă, inelară, deranjată, contorsionată etc, fiecare dintre acestea formându –
se în condiţii specifice de evoluţie.

9 . 3 . Caracteristicile morfografice şi morfometrice ale bazinului

hidrografic

9.3.1. Aspectele morfografice

Sistemele fluviatile, respectiv bazinele hidrografice exercită acţiuni continui de
modelare a scoarţei terestre. Ca urmare a evoluţiei acestora se poate vorbi de stadii de vârstă
(tinereţe, maturitate şi bătrâneţe), fiecare dintre acestea având particularităti distincte privind
aspectul reţelei, profilele longitudinale şi transversale ale cursurilor de apă, aspectul
versanţilor, potenţialul de transport lichid şi solid etc. Vârsta bazinelor hidrografice se
manifestă diferit în lungul acestora. Dacă împărţim un bazin hidrografic în zone dispuse în
lungul său, acestea sunt: zona I (curs superior), zona II (curs mijlociu) şi zona III (curs
inferior). Factorii de control care condiţionează evoluţia sistemului sunt: timpul, relieful
iniţial, geologia (litologie, structura), climatul, vegetaţia, regimul scurgerii apei şi a
aluviunilor, morfologia albiilor şi a versanţilor etc.
Se poate afirma că particularităţile morfografice ale unui bazin hidrografic la un
moment dat sunt condiţionate de poziţia geografică (zona climatică), geomorfologia zonei
(geologie şi morfologie), vegetaţia, regimul hidrologic şi altele, toate considerate în contextul
evoluţiei lor în timp.

9.3.2. Morfomeria bazinelor hidrografice

Caracteristicile (elementele) morfometrice ale bazinelor hidrografice sunt, la rândul
lor, dependente de cele morfografice, respectiv de stadiul de evoluţie al acestora.
a. Suprafaţa bazinului hidrografic, este un element definitoriu pentru mărimea
scurgerii. Se notează cu F (km2) şi reprezintă arealul cuprins între cumpenele de ape ale
bazinului. Determinarea suprafeţei bazinului hidrografic se face pe hărţi, alese la scări
convenabile, pentru asigurarea unei precizii corespunzătoare. Ca metode de lucru se folosesc
 87

cele specifice cartografiei (grafice şi mecanice). Când nu se dispune de aparatură de măsurare,

se aplică metodele grafice (caroiajele, asimilarea cu figuri geometrice asemănătoare).
În cazul aplicării metodei caroiajelor, acestea se deseneaza pe hartă la dimensiuni fixe,
apoi se numără careurile întregi şi cele parţiale prin aproximare. Suprafaţa obţinută se
transformă la scară, prin înmulţirea cu produsul scărilor şi se obţine F (km2).
Dacă se apelează la figuri geometrice regulate, suprafeţele acestora se determină prin
formulele specifice de calcul. Resturile de pe margini se aproximează şi prin totalizare, se
ajunge la F (km2).
Metodele mecanice constau în folosirea aparaturii specializate: paleta cadrilată,
planimetrul simplu, planimetrul polar (integrator) şi metoda gravimetrică (cântărirea unei
figuri cu suprafaţa cunoscută şi compararea cu greutatea bazinului decupat din aceeaşi hârtie -
carton).
b. Lungimea bazinului [L (km)] reprezintă distanţa în linie dreaptă, de la vărsare şi
până la punctul cel mai îndepartat, situat pe cumpăna de ape, din zona izvoarelor. În cazul
unor bazine cu forme aparte, lungimea se poate măsura şi pe segmente cu direcţii adecvate
(ex. baz. Siret).
c. Lăţimea medie a bazinului (B) este o valoare fictivă care răspunde raportului:
F
l= (în km).
L
După cum am menţionat în capitolul anterior, lăţimea bazinului prezintă o semnificaţie
importanţa pentru formarea şi evoluţia viiturilor.
d. Lăţimea maximă a bazinului (lmax, în km) este considerată ca fiind
perpendiculara maximă pe linia lungimii bazinului. La lăţimi mari debitele de viitura sunt mai
mari.
e. Coeficientul de dezvoltare al bazinului (φ). Reprezintă raportul dintre
suprafaţa bazinului şi suprafaţa unui pătrat care are latura egală cu lungimea bazinului.
F
ϕ= 2 〈 1
L
Acest coieficient este subunitar, dar valoarea lui este cu atât mai mare, cu cât viiturile
care se produc sunt mai intempestive.
f. Coeficientul de asimetrie al bazinului (a), este un raport între
diferenţa dintre suprafaţa versantului stâng şi a celui drept şi suma acestora (suprafaţa
f st − f dr 2( f st − f dr )
totală a bazinului hidrografic). a = sau a =
f st + f dr F
g. Altitudinea medie a bazinului (Hm), este o caracteristică deosebit de
importantă, care exprimă, în fapt, zonalitatea altitudinală ca factor de control al
majorităţii proceselor geografice. Este o valoare fictivă, calculată cu formula:
f × h + f 2 × h2 + ... + f n × hn
Hm = 1 1 (în m)
F
în care : f1h1…….fnhn = produsul dintre suprafeţele parţiale cuprinse între doua curbe de nivel
vecine (f) şi cota medie dintre curbele de nivel respective (h).
h. Graficul circular de repartizare a suprafetei bazinului.
Reprezintă un cerc în care sunt consemnate procentual cotele părţi ale suprafeţelor
subbazinale ale afluenţilor şi ale celor interbazinale. Figura nr. 9.2
 88

Figura nr. 9.2. Diagrama repartiţiei

principalelor suprafeţe bazinale şi
interbazinale în bazinul hidrografic Jiu

i.
Coeficientul de
acoperire a bazinului
hidrografic cu lacuri, bălţi şi
mlaştini – Ka
Existenţa lacurilor, bălţilor şi mlaştinilor de pe
cuprinsul unui bazin hidrografic, care au rol important în regularizarea regimului scurgerii
apei se exprimă sub forma unui coeficient procentual:
1
Ka =
F
∑ f (lacuri, bălţi, mlaştini)
Unde: Ka = coeficientul de acoperire;
Σf = suma suprafeţelor lacurilor, bălţilor, mlaştinilor;
F = suprafaţa bazinului hidrografic.
j. Graficul (epura) de creştere a suprafeţei bazinului odată
cu creşterea lungimii râului
Un astfel de grafic prezintă creşterea progresiva a bazinului hidrografic pe măsură ce
ne îndepărtăm de izvoare. Semnificaţia sa este aceea că ofera o imagine sintetică a formei şi
simetriei bazinului hidrografic, a modului de compunere a sistemului fluviatil, a variaţiei
altitudinii medii în lungul râului etc.
k. Graficul de repartizare a suprafeţelor bazinului
hidrografic pe trepte de altitudini. Curba hipsografică.
Acest grafic se construieşte în coordonate rectangulare cu altitudinea în ordonată.
Graficul are o formă în trepte.
Curba hipsografică reprezintă integrarea acestor trepte (curba de durată).

9 . 4 . Densitatea retelei hidrografice

În funcţie de caracteristicile climatice (în principal de umiditate şi temperatură), de
alcătuirea geologică, fizionomia terenului şi gradul de acoperire cu vegetaţie, reţeaua
hidrografică poate fi mai bogată sau mai săracă, atât în ceea ce priveşte volumul scurgerii cât
şi ca număr de cursuri de apă. Lungimea totală a cursurilor de apă dintr-un bazin hidrografic,
raportată la suprafaţa acestuia reprezintă densitatea reţelei hidrografice.
Densitatea reţelei hidrografice este considerată sub două aspecte: densitatea
reţelei permanente şi temporare şi densitatea totală (care are în vedere toate
cursurile de apă, inclusiv cele torenţiale). De regulă, densitatea reţelei hidrografice totale se
calculează numai în lucrările de specialitate care privesc anumite bazine hidrografice sau
unităţi fizico-geografice, deoarece se pot efectua identificări şi măsurători pe hărti, până la
cele mai mici detalii.
 89

La nivelul unei ţări sau în cazul bazinelor hidrografice mari, densitatea reţelei se referă
în general la reţeaua hidrografică inventariată în Atlasul Cadastral (codificată).
Densitatea reţelei hidrografice din România s-a calculat luându-se în considerare
afluenţii până la ordinul IV. Au rezultat valori de la 1,2 – 1,4 km/km2 în zonele cele mai
înalte (Carpaţi) şi până la 0,1 – 0,5 km/km2 în regiunile aride, de câmpie (Bărăgan).
Pe o hartă a densităţii reţelei hidrografice, liniile care unesc puncte cu aceleaşi valori
se numesc izodense.

9 . 5 . Caracteristicile fizico-geografice ale bazinului hidrografic

Dintre factorii fizico-geografici de control ai regimului scurgerii, cei mai importanţi
sunt:
- Poziţia geografică, ă respectiv coordonatele sale geografice, prin care se
încadrează bazinele hidrografice în zone climatice sau unităti morfologice diferite. De aici
rezultă întreaga gamă de variaţie a tuturor celor alţi factori de control.
- Condiţiile climatice, care condiţionează în cel mai înalt grad regimul scurgerii
prin oscilaţiile termice, regimul precipitaţiilor şi al evaporaţiei. Sunt rare bazinele în care
climatul nu are rol preponderent (zone carstice, sau cele cu predominarea unor granulometrii
mari a rocilor);
- Structura geologică:
geologică determină procesele de infiltraţie şi de scurgere şi
condiţionează alimentarea subterană;
- Gradul de acoperire cu vegetaţie, în special coeficientul de împădurire,
induce rolul regularizator al acestuia;
- Coeficientul de acoperire cu lacuri, bălti şi mlaştini, prezintă de
asemenea, un rol de regularizator al scurgerii. Excepţie pot face unele catastrofe (ruperi de
baraje) care exarcerbează local, viiturile din aval.

9 . 6 . Mari fluvii ale Terrei

Numărul şi dimensiunile marilor sisteme hidrografice care drenează cele 180 milioane
km2 ale uscatului Terrei, dispus în 6 continente este extrem de variat. De asemenea, condiţiile
de formare şi de regim al scurgerii sunt foarte diferenţiate: unele fluvii drenează zone
ecuatoriale şi au debite mari (Amazon, Congo, Mekong), altele sunt situate în regiuni
tropicale şi subtropicale, deşertice (Amu-Daria, Sâr -Daria) şi prezintă regimuri diferenţiate
ale scurgerii (uneori seacă înainte de a debuşa în emisari) în zonele temperate oceanice sau
continentale cu regimuri în consecinţa şi în zonele circumpolare.
Direcţiile de curgere ale fluviilor lumii urmăresc marile linii de relief şi sunt, la rândul
lor, foarte diferite.
Trebuie menţionat faptul că, în toate cazurile, debitele şi regimul scurgerii sunt
condiţionate de elementele de control pe care deja le-am mentionat: poziţia geografică,
extinderea bazinului hidrografic, particularitărităţile geologo-geomorfologice, condiţile
climatice, covorul biogeografic, gradul de acoperire cu lacuri, bălţi şi mlaştini şi factorul
antropic. Acesta din urmă prezintă un rol tot mai pregnant deoarece, practic, pe toate fluviile
lumii sunt instalate sisteme hidroenergetice importante.
În analiza regimului scurgerii pe marile fluvii terestre trebuie pornit de la ideea că
acesta, într-o secţiune dată, exprimă sintetic complexitatea factorilor fizico-geografici şi a
influenţelor antropice din bazinul hidrografic aferent. Debitele foarte mari, în sine, nu sunt
periculoase dacă exista albii corespunzatoare, care să le asigure un tranzit normal.
 90

Daca ar fi să efectuăm ierahizări în cadrul numărului mare de sisteme hidrografice ale

Terrei, trebuie să menţionăm că există numeroase criterii de clasificare: lungimea cursului
principal, mărimea bazinului hidrografic, debitul de apă, caracteristicile
regimului hidrologic, gradul de influenţa antropică etc. În cele ce urmează vom
prezenta câteva ierarhizări (primele 10 fluvii) efectuate în funcţie de lungime, suprafaţa
bazinului hidrografic şi debitul de apă (parţial după C. Savin, 2001).

Tabelul nr. 9.1 Marile fluvii ale Terrei

În funcţie de lungimea cursului principal:
Nr. Lungime
Fluviul Continentul
Crt. (km)
1. Amazon 7025 America de Sud

2. Nil 6671 Africa

3. Yangtze 6300 Asia

4. Mississippi 6215 America de Nord

5. Huang He 5464 Asia

6. Obi 5410 Asia

7. Enisei 5075 Asia

8. Zair (Congo) 4700 Africa

9. Mekong 4500 Asia

10. Amur 4440 Asia

În funcţie de suprafaţa bazinului hidrografic aferent:

Suprafaţa
Nr. bazinului
Fluviul Continentul
Crt. hidrografic
(km2)
1. Amazon 7 180 000 America de Sud

2. Zair 3 822 000 Africa

3. Mississippi 3 210 620 America de Nord

4. Obi 2 990 000 Asia

5. Nil 2 860 000 Africa

6. Parana 2 665 000 America de Sud

7. Enisei 2 580 000 Asia

 91

8. Lena 2 490 000 Asia

9. Niger 2 092 000 Africa

10. Gange 2 055 000 Asia

c. În ceea ce priveşte debitele de apă:

Nr. Qmed
Fluviul Continentul
Crt. (m3/s)
1. Amazon 190 000 – 220 000 America de Sud

2. Zair (Congo) 39 000 – 44 800 Africa

3. Iangze 34 000 Asia

4. Madeira 30 500 America de Sud

5. Orinoco 29 000 America de Sud

6. Brahmaputra 20 000 Asia

7. Mississippi 19 000 America de Nord

8. Enisei 17 800 Asia

9. Lena 17 000 Asia

10. Tocantins 16 800 America de Sud

Spre comparaţie: Dunărea – 6480 m3/s

d. După sursele de alimentare şi regimul scurgerii apei.

Alimentarea marilor sisteme hidrografice se face, în toate cazurile din precipitaţii
(pluvial, nival), din topirea gheţarilor (glaciar) sau din surse submerse. Tipurile de alimentare
se deosebesc după predominarea uneia sau alteia dintre sursele menţionate. Considerând că
alimentarea subterană este cvasipermanentă în toate cazurile, principalele tipuri se definesc
după predominarea a 1-2 din celelalte surse. Când procentul de participare al unei surse
depăşeşte 80% din volumul anual, tipul se defineşte prin această sursă: alimentare pluvială,
nivală, glaciară. Când procentul unei surse depăşeşte 50% din volumul anual se asociază şi
cea de a doua, ca preponderenţa: nivo-pluvial, pluvio-nival, glacio-nival etc. Dacă nici o sursă
de alimentare nu depăşeşte 50% din scurgerea anuală, tipul de alimentare se numeşte mixt.
Regimul hidrologic depinde în principal de sursele de alimentare şi de modul lor de
manifestare şi reprezintă repartţia scurgerii într-o anumită perioadă de timp (sezon, an, şir de
ani).
M. I. Lvovici, în lucrarea "Elementele regimului hidrologic pe globul pământesc"
stabileşte 38 de tipuri de regim hidrologic dintre care primele 11 sunt mai principale: Amazon,
 92

Niger, Mekong, Amur, mediteranian, Odra, Volga, Yukon, Caucazian, groenlandez, Loa. Se
poate constată ca cele 11 tipuri acoperă principalele zone climatice şi mari unităţi geografice.
Drenarea de către reţeua hidrologică a suprafeţei uscatului se face atât către mări şi
oceane deschise, cu legăturile între ele (reţeaua exoreică – cca. 119 milioane km2, cât şi în
lacuri şi mări interioare, fără legatură cu nivelul general al Oceanului Planetar (reţeaua
endoreică). Suprafeţele endoreice şi areice (fară scurgere) diferă de la un continent la altul:
Africa (9,6 mil km2); America de Nord (0,8 mil km2), America de Sud (1,4 mil km2) ; Asia
(12,3 mil km2); Australia şi Oceania (3,9 mil km2); Europa (2,2 mil km2 din care 2,2 mil km2
aferent M. Caspice).
În tabelul nr. 9.2 se reprezintă o situaţie sintetică a zonelor scurgerii exoreice şi
endoreice ale lumii (C. Savin, 2001)

Tabelul nr. 9.2 Suprafeţele cu scurgere exoreică şi endoreică (după C. Savin, 2001)
Supraf. Suprafaţa exoreică aferentă oceanelor Suprafaţa
continentelor 6 2
(10 km ) endoreică
Continentul
(cu insule)
106 km2 Arctic Atlantic Indian Pacific 106 km2 %
Europa 10,4 1,5 6,8 - - 2,2 21,0
Asia 43,5 11,7 0,6 7,0 11,9 12,3 28,3
America
de Nord şi 24,1 9,2 9,1 - 5,0 0,8 3,3
Centrală
America
17,8 - 15,2 - 1,2 1,4 7,9
de Sud
Africa 30,2 - 14,9 5,7 - 9,6 31,8
Australia şi
8,9 - - 3,3 1,7 3,9 43,3
Oceania
Antarctica 14,0 - 4,0 3,0 5,0 - -
Suprafaţa
149,0 22,4 50,6 21,0 24,8 30,2 20,3
uscatului
% din total 100 15,0 34,0 14,0 16,6 100 20,3
 93

Cap. 10. HIDROMETRIA ŞI HIDROLOGIA RÂURILOR

1 0 . 1 . Dinamica apelor râurilor

Mişcarea apei este o caracteristică fundamentală a cursurilor de apă, fără de care acestea
devin unităţi hidrografice cu statut diferit: lacuri, bălţi, mlaştini, studiate de alte ramuri ale
hidrologiei. Fenomenele dinamice se referă la variaţii de niveluri, debite, viteze,
conţinut de aluviuni etc., sunt determinate de forţe externe (gravitaţie, Coriolis,
centrifugă) şi interne (vâscozitate) şi se manifestă în cadrul anumitor condiţii climatice ale
zonei şi morfometrice ale sectoarelor de albie.

10.1.1. Forţele care acţionează asupra apei din râuri

a) Mişcarea apei din râuri este determinată în primul rând de
panta acestora, respectiv acceleraţia gravitaţională. Diferenţa de altitudine dintre un
punct situat în amonte şi un altul, situat în aval, reprezintă o „cădere” a apei, respectiv o
forţă gravitaţională.ă (Figura nr. 10.1).

P P2

H α H`
α

P1
G
Figura nr. 10.1. Deplasarea unei molecule de apă pe un plan înclinat
Unde: A – picătura de apă
G – greutatea picăturii de apă
P1, P2 – componente ale funcţiei de deplasare
În fond, profilul longitudinal al unui râu este un plan înclinat iar deplasarea apei se face
conform regulilor fizicii.
b) În al doilea rând, mişcarea apei din râuri este influenţată şi de forţa
Coriolis. Râurile îşi etalează cursurile pe lungimi mari, au direcţii de scurgere diferite şi ca
urmare, mişcarea de rotaţie a Pământului are influenţă asupra dinamicii râurilor.
Forţa Coriolis este acea forţă care rezultă din rotaţia Pământului şi care face ca
râurile cu direcţie meridiană să se abată spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în
emisfera sudică. Reprezintă în consecinţă o inerţie a apei din albii, care nu face corp comun
cu rocile din patul şi malurile acestora şi are tendinţa de a „rămâne” în urmă, acţionând asupra
malurilor respective (drept în emisfera nordică şi stâng în cea sudică). Fenomenul comportă şi
o anumită „denivelare” a apei în profil transversal. Pe ansamblu însă, situaţiile sunt foarte
complexe din varii cauze: direcţii complicate ale cursurilor de apă, lungimile şi lăţimile lor
 94

foarte diferite, rocile talvegului şi malurilor cu durităţi diferite, evoluţia albiilor în plan sub
impulsul pantelor locale şi a transportului solid, etc.
c) Forţa centrifugă acţionează în cazul malurilor concave şi este dată de formula:
V2
C = m×
R
unde: m = masa apei
V = viteza apei
R = raza curburii meandrului
Acest fenomen determină o anumită înălţare a nivelului apei către malul concav şi o
intensificare a acţiunii de eroziune asupra acestuia. În compensare pe malul convex,
predomină, aluvionările cu formarea reniilor (Figura nr. 10.2)

mal mal
stâng drept
α H
R
B

mal
mal
stâng α drept
H
R

Figura nr. 10.2. Ridicarea apei spre malul concav datorită forţei
centrifuge (după I. Pişota şi I. Buta. 1975)

10.1.2. Mişcarea laminară şi mişcarea turbulentă

Mişcarea apei în albiile râurilor, dependentă direct de panta de scurgere (forţa
gravitaţiei) şi invers proporţional de particularităţile morfometrice ale albiei (rugozitate), se
poate desfăşura laminar sau turbulent, în funcţie de raportul factorilor de control (pantă şi
rugozitate).
Mişcarea laminară este reprezentată prin deplasarea paralelă lină a şuviţelor
(sectoarelor) de apă în toată masa de apă, cu o viteză mai mare la suprafaţă şi la mijlocul
râului şi mai mică spre fundul apei şi spre maluri.
Mişcarea turbulentă sau dezordonată se caracterizează prin deplasarea haotică,
instabilă a fâşiilor de apă şi apare la depăşirea unui anumit prag al vitezei (viteza critică),
diferenţiat în funcţie de asperităţile talvegului şi neregularităţile malurilor. În mişcarea
turbulentă masa de apă se află într-un amestec continuu, fapt ce contribuie la omogenizarea
temperaturilor, turbidităţilor şi a încărcăturii chimice şi / sau a poluanţilor.
Schimbările de direcţie şi de viteză, frecvente în cazul mişcării turbulente dau naştere
vârtejurilor.
 95

Mişcarea turbulentă a apei prezintă următoarele caracteristici:

- vectorul viteză, în fiecare punct al curentului de apă, are o direcţie variabilă ce
tinde, sub unghiuri diferite, spre direcţia principală a cursului de apă; de aici deplasarea în
vârtejuri;
- viteza la fund şi la maluri este sensibil mai mică decât în sectoarele
centrale ale secţiunii udate;
- mişcarea apei la turbulenţe nu depinde de vâscozitatea ei;
- la curgerea apei în râu, rezistenţa este proporţională cu pătratul vitezei curentului.

10.1.3. Curenţii din apa râurilor

Din cele prezentate mai sus, rezultă că deplasarea apei în albiile râurilor este un proces
complex, dependent de panta de scurgere, de particularităţile morfometrice ale acestora,
precum şi de coeziunea slabă a particulelor de apă, forţa Coriolis etc. Se poate consta faptul
că, există variaţii semnificative ale vitezei de curgere a apei atât în plan orizontal (pe lăţimea
râurilor) cât şi vertical (în adâncime).
Într-un curs natural de apă se formează o serie de curenţi superficiali şi interiori,
complecşi. Fără a intra în detalii de hidraulicitatea albiilor prezentăm grafic modul lor de
formare. Figura nr. 10.3

coamă

Schema curenţilor circulari

provocaţi de curentul superficial

Schema curenţilor elicoidali longitudinali

Schema curentului superficial
convergent

Schema curenţilor din zonele de curbură ale râurilor

Figura 10.3. Curenţii din albiile râurilor

 96

În ceea ce priveşte modul de formare şi de evoluţie a curenţilor din masa de apă a unui
râu, se pot separa patru tipuri:
a) Tipul I: curenţi care se desfac la fund, de la mijloc către maluri şi formează două
circuite închise. Se formează la râuri late şi
puţin adânci, unde influenţa malurilor este
slabă. Se numesc curenţi divergenţi. (Figura
nr. 10.4 )

Fig. nr. 10.4 Curenţi de tip I – divergenţi

b) Tipul II: Curenţi convergenţi. Aceştia converg din adâncuri spre suprafaţă şi de la
maluri către mijlocul râului. Caracteristic la
râuri late, adânci şi cu viteze mari. (Figura nr.
10.5)

Fig. nr. 10.5 Curenţi de tip II – convergenţi

c) Tipul III: curenţi circulari cu o singură direcţie, care iau naştere în zona adâncă a
albiei şi se îndreaptă de la malul concav spre
cel convex. Se formează la sectoare de râu
meandrate, unde profilul transversal al
talvegului este înclinat spre malul concav.
(Figura nr. 10.6 )
Fig. nr. 10.6. Curenţi de tip III – curenţi
circulari

d) Tipul IV: Curenţi de tranziţie reversibilă de la tipul I la II (şi invers), în funcţie de

raportul dintre lăţimea şi adâncimea albiei.
În timpul marilor viituri, când albiile majore sunt inundate, pot să apară diferenţieri între
direcţiile de deplasare ale curenţilor. În aceste cazuri se consideră că se formează două cursuri
de apă: unul superior, la nivelul albiei majore, unde curentul urmăreşte panta generală a
fundului văii şi unul inferior, specific albiei minore. Astfel de procese sunt caracteristice şi în
coada acumulărilor unde, adesea, cursurile afluente urmăresc traseele vechilor albii înecate,
pe distanţe mari (fenomen numit memoria râurilor).
Evident nu trebuie pierdut niciodată din vedere gradul deosebit de mare al complexităţii
şi interdependenţei fenomenelor din natură.
 97

1 0 . 2 . Hidrometria vitezelor şi debitelor

10.2.1. Repartiţia vitezelor în secţiunea râului

Atât pe lăţime, cât şi în adâncime există o variaţie a vitezelor de scurgere determinată de
contactul masei de apă cu aerul de deasupra, cu malurile şi cu patul albiei. În general viteza
apei scade de la mijlocul (axul) râului către maluri şi de la suprafaţă către adâncime. În ceea
ce priveşte variaţiile vitezei apei pe lăţimea râului situaţiile sunt numeroase. Pentru
monitorizarea acestora, atunci când se efectuează măsurători de debite se ţine cont de astfel de
situaţii, stabilindu-se un număr echitabil de verticale de măsurare a vitezei, în funcţie de
lăţimea râului (cca. 8-15 verticale de viteză în medie şi altele, suplimentare, în caz de nevoie).
Dacă avem în vedere variaţia vitezei pe adâncime, practica a demonstrat următoarele:
- viteza maximă nu este chiar la suprafaţa oglinzii apei, unde frecarea cu aerul
se pune în evidenţă, ci ceva mai jos; cei mai mulţi autori consideră că la
0,2 h (unde h = adâncimea apei);
- viteza scade treptat de la punctul 0,2 h, către fundul albiei ajungând până la
0.
Diagrama de variaţie a vitezelor,
Vsupraf zăpadă pe adâncime se numeşte epura sau
hodogragul vitezelor. (Figura nr. 10.7).
gheaţă În cazul apariţiei unor obstacole în
Vmax Vmax albia râului (îngustări, lărgiri, vegetaţie
h cu crengi la suprafaţa apei etc.) formele
epurelor de viteză sunt foarte diferite.
Pentru urmărirea corectă a vitezelor
râurilor în secţiunile staţiilor
hidrometrice, în practică se alege
Sensul Sensul numărul de verticale de viteză în funcţie
curentului curentului
de lăţime, dar nu mai puţin de 4 – 5, aşa
cum se prezintă mai jos.

A. în albie liberă B. în albie cu fenomene

de îngheţ Fig. nr. 10.7 Epura (hodograful)
vitezelor în albie liberă (A) şi cu
fenomene de îngheţ (B)

a) În ceea ce priveşte lăţimea râului, conform instrucţiunilor:

B (m) Sub 1 m 1 – 10 10 - 40 40 – 60 60 – 80 80 –100 Peste 100 m

Nr.vert.. 4-5 8-9 10 10 – 12 10 – 12 10 – 12 12 – 15

b) Pe adâncime, repartiţia punctelor de măsurare a vitezelor se face astfel:

În albiile libere - sub 0,15 m – nu se măsoară viteza sau se utilizează
micromorişti:
- 0,15 – 0,20 m – la 0,6 h;
- 0,21 – 0,40 m – la supraf.; la fund;
- 0,41 – 0, 80 m – 0,2 h; 0,6 h; 0,8 h;
- peste 0,80 m supraf. 0,2; 0,6; 0,8 h, fund;
 98

h reprezintă adâncimea verticalei de viteză, în m:

- în cazul podului de gheaţă şi a năboiului se execută măsurarea vitezei şi la adâncimea
de 0,4 h.
Pe baza rezultatelor măsurătorilor asupra vitezei efectuate în punctele standard, pe
lăţime şi adâncime, se pot trasa izotahe (curbe care unesc puncte cu aceeaşi viteză). Metoda
izotahelor, deşi puţin folosită în practică, poate fi utilizată pentru determinarea debitelor de
apă.

10.2.2. Măsurarea şi calcularea vitezei râurilor

În cadrul acţiunii de măsurare a debitelor, atunci când nu se folosesc dispozitive speciale
(debitmetre, canale Parshall, deversori, orificii, profile practice), măsurarea vitezei apei este
absolut necesară. Prin cunoaşterea vitezei şi a secţiunii udate (active) se determină debitul de
apă, ca produs al acestora.
Măsurarea vitezei apei se mai execută însă şi în alte scopuri: determinarea curenţilor,
calcule hidrologice speciale, navigaţie etc.
În practica hidrologică, viteza apei râurilor se măsoară cu mai multe categorii de
dispozitive, instrumente şi aparatură:
a – flotori sau plutitori;
b – tahimetre – batometre;
c – dinamometre;
d – tuburi hidrometrice;
e – morişti hidrometrice.
a – Flotorii sau plutitorii reprezintă corpuri simple, confecţionate din materiale
uşoare, care plutesc pe suprafaţa apei.
Pentru efectuarea măsurătorii, în secţiunea dată, se aleg trei profile, situate la distanţe
cunoscute (de lansare – plecare, de evidenţă şi de sosire) situate pe un sector rectiliniu şi cu
maluri simetrice. Flotorii lansaţi puţin în amonte de profilul de plecare (în cel de lansare) sunt
urmăriţi cu cronometrul (declanşat la atingerea profilului de plecare), până la profilul de
sosire (când se închide cronometrul). În profilul de evidenţă (de la mijloc) se consemnează
distanţa la care trece flotorul faţă de mal (de un reper prestabilit).
Cunoscând distanţa L dintre profilul de plecare şi cel de sosire şi durata parcurgerii
acesteia de către flotor se determină viteza pe acel aliniament:
L
V = [m s]
T
Vitezele măsurate cu flotori sunt cele de la suprafaţa apei şi, în principiu, sunt mai mari
decât media pe verticală. Corecţia care se aplică este de 0,8 – 0,9 (Vm = 0,8 – 0,9 Vsupr..) .
Se mai folosesc flotori captivi, care se recuperează, sau flotori integratori (recipiente
care, pe măsură ce se umplu cu apă, coboară în adâncime, integrând în acest fel viteza apei pe
verticală).
b. Tahimetre, batometre. Sunt aparate mai complexe utilizate, mai ales, pentru
recoltarea probelor de apă. Dispun însă şi de curbe de etalonare, curbe prin care se determină
viteza apei în funcţie de debitul de umplere:
V = f ( q)
c. Dinamometrele determină viteza apei prin măsurarea acţiunii sale dinamice.
d. Tuburile hidrometrice (tubul Pitôt), măsoară viteza apei prin transformarea
energiei hidraulice în presiune hidrostatică.
e. Moriştile hidrometrice sunt aparatele cele mai utilizate pentru măsurarea vitezei
apei. În principiu o morişcă hidrometrică nu măsoară direct viteza apei, ci un număr de turaţii
 99

ale paletei (rotorului) într-un anumit timp (80 – 120 secunde), respectiv un număr de rotaţii pe
secundă.
Pe baza unei ecuaţii de etalonare, stabilită în atelierele de tarare, unde se imprimă viteze
cunoscute şi se determină numărul de turaţii pe secundă, se calculează viteza apei. Formula
generală este: V = an + b unde a şi b sunt coeficienţi numerici determinaţi de pe curba de
tarare (ecuaţia acestei curbe).

În principiu o morişcă hidrometrică se compune din:

- corpul moriştii cu dispozitivele de contact;
- coada (ampenajul);
- rotorul (paleta): ax, rotor, rulmenţi,
distanţieri, rotiţa cu 20 dinţi şi ştift de contact,
fir de argint, etc.)
- accesorii: - sonerie electrică sau dispozitiv
luminos;
- tijă (cablu gradat);
- greutate lestară;
- carabinieră, vârtej etc.
- şurubelniţe, baterii, becuri lanternă:
Etapele măsurării vitezei cu morişca hidrometrică sunt:
- pregătirea moriştii pentru lucru;
- efectuarea sondajelor şi determinarea adâncimilor de scufundare;
- măsurarea numărului de turaţii (în 80 – 120”) în fiecare punct, după o
prealabilă aşteptare de acomodare a turaţiilor rotorului cu viteza apei; „N”
- determinarea numărului de turaţii pe secundă „n”;
- calculul vitezelor la diferite adâncimi pe baza ecuaţiei moriştii;
- calculul vitezei medii pe verticală (pe baza recomandărilor din instrucţiuni),
prin metode diferite: analitică, grafomecanică, grafoanalitică etc.

Metoda analitică constă în calcularea vitezei medii pe verticală prin medierea

aritmetică, ponderată, a vitezelor măsurate în punctele standard. Instrucţiunile care se aplică în
reţeaua hidrometrică a României elaborată de INMH Bucureşti, recomandă următoarele
formule, în funcţie de numărul punctelor de măsurare:
- 1 punct: Vm = V· 0,6
- 2 puncte: Vm = (Vs + Vf) / 2
- 3 puncte: Vm = (V0,2+2V0,6+V0,8)/4
- 5 puncte de măsurare: Vm = (Vs+3V0,2+3V0,6+2V0,8+Vf) /10
 100

S = 18,5 cm2
0,600 18,5 x 0,2 x 0,2 = 0,74 m2
Vm = 0,7h / 1,40 ≅ 0,530 m/s
0,700
0,2

Se observă o relaţie de
egalitate între părţile haşurate
Vm
situate de o parte şi de alta a
vitezei medii
1,40

0,560
0,6

0,440 Figura nr. 10.8. Exemplu de

0,8
0,280 calcul grafomecanic al vitezei
medii pe verticală

Metoda grafomecanică, constă în următoarele operaţiuni (Figura nr. 10.8):

- se desenează, la o scară convenabilă, epura vitezelor;
- se planimetrează suprafaţa epurei în cm2;
- se împarte această suprafaţă la adâncime şi se obţine viteza medie pe verticală.
Atenţie: Pentru verificare, atunci când se trasează cu linie verticală viteza medie, părţile
din epură care rămân în dreapta acestei linii trebuie să fie aproximativ egale cu golul din
stânga.

10.2.3. Măsurarea debitelor râurilor

Debitul de apă reprezintă volumul (cantitatea) de apă care se scurge printr- o secţiune
activă a unui râu, în unitatea de timp (o secundă).
Din definiţie se constată că, pentru determinarea debitului de apă, trebuie cunoscute
secţiunea activă (Ω - m2) şi viteza apei (V- m/s).
În practica hidrometrică se folosesc mai multe metode pentru măsurarea (determinarea
debitelor de apă):
a. metoda secţiune – viteză;
b. metoda volumetrică;
c. metoda amestecului (chimică);
d. utilizarea unor construcţii şi instalaţii hidrometrice specializate (deversori,
orificii, ajutaje, profile practice etc.).
Termenul de “determinarea debitelor” este mai potrivit decât cel de “măsurare” pentru
că prin nici o metodă nu se obţine direct valoarea debitului, ci elemente ajutătoare, de calcul:
Ω, V, I, n etc.
a) Determinarea debitului prin metoda secţiune – viteză
Această metodă, cel mai frecvent utilizată în practica hidrologică, se referă la
determinarea debitelor prin:
- măsurarea secţiunii de apă prin efectuarea sondajelor cu tija hidrometrică sau
prin ridicare topografică. Numărul de sondaje se alege în funcţie de lăţimea
 101

râului şi de configuraţia albiei. De obicei numărul verticalelor de sondaj,

este de două ori mai mare decât cel pentru viteze.
- măsurarea vitezei apei cu morişca hidrometrică sau cu flotori (modul
de măsurare a fost prezentat mai sus).
Formula generală de calcul a debitului este: Q = Ω·V, dar pentru a se obţine o precizie
cât mai bună, operaţiile se fac pe părţi (suprafeţe parţiale cu viteze caracteristice).
În cazul măsurătorilor cu flotori se execută următoarele operaţii, care se notează pe un
formular tip.
- se efectuează măsurătoarea aşa cum am prezentat în subcapitolul anterior; având
grijă că, pe toată lăţimea râului, să fie cronometraţi un număr suficient de flotori;
- se întocmeşte graficul D-T, pe care se ordonează flotorii în funcţie de distanţa faţa faţă
de reper (mal), pe la care au trecut în profilul de evidenţă şi de timpul parcurs;
- se determină grupele de flotori, considerând ca abateri admise 10-15%;
- se completează tabelul cu vitezele, determinate pe grupe, pe baza formulei;
L
V = (Etapa I de completare)
T
- se completează tabelul de calcul al suprafeţelor parţiale între sondaje şi între grupele
stabilite;
- se completează etapa II a tabelului cu viteze şi debite, pe grupe de flotori;
- se totalizează debitele parţiale (de suprafată) şi se obţine valoarea debitului de
suprafaţă (fictiv) - Qs;
- se aplică un coeficient de corecţie: Ks = 0,8 - 0,9 determinat pe baza unor măsurători
efectuate cu morişca hidrometrică sau prin apreciere;
- se calculează tabelul centralizator cu rezultatele măsurătorilor.
În cazul măsurării vitezelor cu morişca hidrometrică se folosesc de asemenea
imprimate tip.

Etape:
- se efectuează sondaje conform instrucţiunilor. Sondajele se efectuează de regulă în
puncte fixe precizate prin gradaţii pe un cablu, la distanţe corespunzătoare, dus şi întors;
- se calculează adâncimile de scufundare a moriştii (conform instrucţiunilor) la
verticalele de viteză desemnate;
- se execută măsurarea impulsurilor de viteză în fiecare punct ;
- se calculează, pe baza ecuaţiei de tarare, vitezele;
- se calculează vitezele medii pe verticalele de viteză (analitic, grafoanalitic sau
grafomecanic).
De aici operaţiile se diferenţiază:
În cazul calulului analitic:
- se determină suprafeţele parţiale între verticalele de sondaj şi de viteză;
- se consemnează vitezele medii în dreptul verticalelor de viteză;
- se calculează viteze medii, între verticalele de viteză corespunzătoare suprafeţelor
parţiale. La maluri se consideră 2/3 din prima (ultima) verticală de viteză;
- se calculează debitele parţiale (q =ω∙v), apoi, prin însumare se obţine debitul total (Q);
- aceleaşi calcule se efectuează luând în considerare numai vitezele de suprafaţă, pentru
determinarea coeficientului de corecţie Ks (µ) al măsurătorilor efectuate numai la suprafaţă (în
cazul viiturilor) sau a celor cu flotori:
O
Ks (µ) − 0,8 − 0,9 ;
Os
 102

- se completează tabelul centralizator, cu toate elementele măsurătorii:

Imprimatele utilizate se vor prezenta şi utiliza la Lucrări practice.
În cazul calcului grafomecanic (grafoanalitic) al vitezelor:
După determinarea epurelor (hodografelor) vitezelor şi a vitezelor medii pe verticale:
- se desenează profilul transversal (raportarea ridicării topo sau din sondaje);
- se determină debitele elementare pe epurele de viteză;
- se trasează, pe profilul transversal, epurele debitelor elementare şi a vitezelor;
- se planimetrează epura debitelor elementare şi se obţine debitul;
- se planimetrează profilul transversal cu toate elementele sale: suprafaţa totală, activă,
inactivă, cu gheaţă, etc.
- se calculează celelalte elemente ale măsurătorii şi se completează tabelul cu rezultate.

Elementele de calcul ale unei măsurători de debit:

- Nivelul apei – atunci când ne aflăm la o staţie hidrometrică: (H cm)
- suprafaţa secţiunii de apă (Ω m2) – totală Ωt (m2);
- activă Ωa (m2)
- inactivă ΩI (m2)
- a gheţii Ωgh (m2)
- năboiului, Ωnăb (m2)
- lăţimea râului B(m);
- lăţimea feţei inferioare a gheţei Bgh (m);
- debitul de apă Q (m3/s);
- viteza medie Vm (m/s);
- viteza maximă Vmax(m/s);
- adâncimea medie hmed =Ω/B (m);
- adâncimea maximă hmax;
- perimetrul udat P(m) P = B +2hmed
P = B+2hmed +Bgh
- raza hidraulică R = Ω/P (m);
- debitul fictiv Qs – debitul corespunzător vitezei de suprafaţă;
- coef. de corecţie Ks sau µ = Q/ Qs – 0,8 – 0,9;
b) Determinarea debitelor prin metoda volumetrică
Se practică de obicei la izvoare, pâraie foarte mici, conducte etc. şi constă în umplerea
unui vas gradat întru-un timp cronometrat. De regulă se fac mici amenajări pentru ca apa să
nu se piardă: jgheaburi, tuburi etc.
V (l )
Ql =
s T (sec)
Pentru debite mici metoda este foarte precisă şi comodă (operativă).
c) Determinarea debitelor prin metoda amestecului (chimică,
diluţiei).
În principiu, metoda constă în lansarea unei cantităţi de substanţă (neotrăvitoare) într-o
secţiune situată în amonte, recoltarea şi analiza concentraţiei într-o altă secţiune situată la o
distanţă bine determinată în aval.
Calculul se efectuează cu formula: Q x Ko+q x K1 = Q+ ql x K2

K1 − K 2
Q=q
K2 − K0
unde:
q = debitul soluţiei (debit de lansare din vasul special)
 103

K1= concentraţia soluţiei lansate;

Q = debitul curentului;
K0 = concentraţia apei în stare naturală;
K2 = concentraţia probei recoltate.
Metoda este precisă, dar la debite mai mari necesită importante cantităţi de soluţie
concentrată, de regulă sare de bucătărie.
d) Determinarea debitelor cu instalaţii hidrometrice
Instalaţiile hidrometrice au o utilizare frecventă mai ales în domeniul hidrologiei
tehnice, deoarece se măsoară anumite elemente, iar restul se determină după tabele sau prin
calcule. Există o literatură hidrotehnică deosebit de bogată în acest domeniu.
Între instalaţiile de măsurare menţionăm:
d.1. Deversorii. Deversorii sunt deschideri practicate în anumiţi pereţi metalici sau
de beton cu care se barează cursul unui pârâu sau canal. Apa, barată formează o mică
acumulare în spate şi curge apoi prin deschiderea respectivă. În teren se măsoară înălţimea
coloanei de apă care trece peste pragul deversorului, restul elementelor se calculează sau sunt
prezentate în tabele speciale. Pentru a putea aplica însă formulele şi coeficienţii tabelaţi, există
anumite reguli de construcţie şi de amplasare a deversorilor.
Deversorii pot funcţiona în regim neinundat, atunci când apa cade direct în albie, iar
nivelul din aval nu are nici o influenţă asupra celui din amonte şi în regim inundat, atunci
când în aval există o saltea de apă care influenţă asupra părţii din amonte. Deversorii se
clasifică după formă şi după grosimea pereţilor.

După formă deversorii sunt:

- triunghiulari, cu unghi drept sau ascuţit (300, 450);
- trapezoidali, în formă de trapez, cu baza mică în jos;
- dreptunghiulari, în formă de dreptunghi.
În funcţie de grosimea peretelui deversorului, aceştia pot fi:
- cu prag subţire (lame metalice de 3 – 5 mm grosime)
- cu prag lat (profil practic), când este vorba de un baraj de beton cu zidărie cu
grosime mai mare.
Prezentăm mai jos câteva formule ale deversorilor:
1) Deversor trapezoidal cu unghi α = 1040
Q = 1,86 bh3/2 pentru viteze de apropiere < 0,2 m/s
Q = 1,96 bh3/2 pentru viteze de apropiere > 0,2 m/s
Q în m3/s; b – în m; h – în m;
2) Deversor triunghiular cu unghi α = 900
Q = 1,58 h5/2
d.2. Orificiile şi ajutajele
Orificiile se practică în baraje pentru diferite interese legate de exploatarea acestora. Pot
fi aplicate şi în cazul unor barări improvizate pentru măsurarea debitului. În funcţie de
grosimea peretelui (barajului) orificiile pot fi cu pereţi subţiri sau cu pereţi groşi. Între acestea
există multe diferenţe, dar nu le discutăm. Când orificiul este prevăzut cu o mică ţeavă,
aceasta se numeşte ajutaj.
Formula generală de calcul este:
Q = μω 2 gH , unde: μ, ω – coeficienţi;
g – acceleraţia gravitaţională;
H – înălţimea coloanei de apă din spatele barajului.
 104

d.3. Tubul Pitôt a fost descris la subcapitolul privind măsurarea vitezelor. Dacă se ia
în considerare şi suprafaţa secţiunii de apă, se poate calcula debitul: Q = Ω· V (m3/s)
d.4. Dispozitivul Parshall este o construcţie care îngustează secţiunea de apă şi
prezintă pante şi contrapante bine determinate. Pe baza diferenţelor de contrapante de nivel
care există între secţiunea din amonte de dispozitiv şi cea din aval, se determină debitele. De
regulă se folosesc două limnigrafe care funcţionează corelat.
d.5. Debitmetrele sunt dispozitive special construite care măsoară direct debitul de
apă. Se folosesc în general la conducte.

1 0 . 3 . Hidrometria nivelurilor

10.3.1. Observarea şi prelucrarea nivelurilor

Prin nivelul apei unui râu nu se înţelege adâncimea acestuia, aşa cum s-ar părea la
prima vedere, ci înălţimea oglinzii apei faţă de un anumit punct fix, numit “0” al mirei.
Cota “0” miră se alege de regulă în aşa fel, încât nivelul apei să nu scadă niciodată sub
acesta, pentru a se evita valorile negative atunci când se prelucrează şirurile de valori
obţinute. Dar, în natură, sunt situaţii când albia este erodată şi nivelul apei scade sub cota “0”
miră stabilită. Pentru a se evita valorile negative, la prelucrări se alege un plan fictiv situat cu
1-2 m mai jos decât planul “0” miră, care se numeşte planul “0” al graficului. Diferenţa dintre
cele două planuri se numeşte ∆H (delta H).
Observaţiile asupra nivelurilor se efectuează la mira hidrometrică. Acesta este, în fond
un dispozitiv gradat (plăci de miră), fixat pe piloţi, pe pilele sau culeele podurilor etc. pe care
se citesc valorile de nivel observate. Ecartul mirei se alege în aşa fel, încât să poată fi
observată toată gama de valori, de la cele mai mici, până cele mai mari. Pentru acces mai
uşor, atunci când se folosesc piloţi de miră aceştia sunt mai mulţi şi se fixează pe mal, cu
continuitatea plăcilor bine determinată. Figurile nr. 10.09. şi 10.10.

Figura nr. 10.9. Miră hidrometrică şi

detaliu la partea inferioară

Figura nr. 10.10. Tipuri de mire hidrometrice (înclinată, pe un singur pilot şi pe mai mulţi
piloţi)
 105

Observaţiile la miră se efectuează de două ori pe zi (orele 7 şi 17). În situaţia regimului

relativ constant şi suplimentar, în caz de variaţii semnificative. Se are în vedere includerea în
şirul de valori observate a nivelurilor maxime şi minime.
Oservaţiile de nivel se consemnează în carnete tip, în care se mai înregistrază
precipitaţiile căzute, temperatura apei şi a aerului, viteza şi direcţia vântului (aprecieri), starea
timpului şi starea râului (liber sau cu fenomene de îngheţ, vegetaţie etc.). Ca şi în cazul
debitelor, imprimatele tip se vor prezenta şi discuta la activităţile de lucrări practice.
Prelucrarea nivelurilor comportă următoarele operaţiuni:
- la citirile brute (faţă de “0”miră) se aplică adaosul (∆H);
- se calculeză medii zilnice:
- aritmetic, când sunt 2 valori şi când variaţiile nu sunt prea mari;
- ponderat, când sunt 3 sau mai multe valori diferenţiate mai mult de 10% faţă de
ecartul anual de variaţie ;
∑
30 , 31
- se calculează media lunară 1
/ 30,31;
- se extrag valorile extreme.
După calculul nivelurilor, pe acelaşi carnet se efectuează calculele asupra
temperaturilor, fenomenelor de îngheţ sau vegetaţiei, se întocmesc grafice etc., conform
instrucţiunilor din reţeaua hidrometrică naţională.

În ceea ce priveşte, nivelurile, putem vorbi, despre:

- valori instantanee – de la orele de observaţie;
- valori medii: zilnice, lunare;
- valori maxime şi minime – din fiecare lună;
- valori medii anuale;
- valori extreme anuale;
- valori multianuale;
- ecart anual de variaţie (Hmax - Hmin);
- ecart multianual de variţie (din şirul de valori);

- hidrogradul: Hd = H max multian− H min.multian

10
Având în vedere variabilitatea mare a nivelurilor în timp şi imposibilitatea practică de
supraveghere permanentă a mirelor hidrometrice pentru înregistrarea nivelurilor se utilizează
aparate speciale numite limnigrafe. În principiu, un limnigraf (Figura nr.10.11) se compune
din:
Figura nr. 10.11. Limnigrafe: orizontal şi vertical
- un tambur orizontal sau vertical pe care se fixează diagramele specifice fiecărui tip în parte;
- un dispozitiv de ceasornic, cu arc, care se încordeză la 24 ore, săptămânal sau lunar;
- un sistem de înregistrare, dotat cu peniţă cu tuş special sau cu creion;
- un rotor, cu sistem de reducere la scară a variaţiilor de nivel;
Limnigraful se instalează într-o cabină (casetă) dispusă deasupra unui puţ care are
legătură, printr-o conductă, cu albia râului şi în care nivelurile variază concomitent şi
concordant cu cele ale apei din râu, pe principiul vaselor comunicante.
Atunci când nu se dispune de limnigrafe,
pentru identificarea cel puţin a valorilor extreme
se utilizează mire de maximă şi de minimă. Mira
de maximă este o cutie de lemn cu uşiţă, cu un
perete interior vopsit în negru şi gradat, care se
ataşează la construcţia mirei existente. Se dă cu
cretă partea înnegrită, iar apa, în creştere spală
 106

această cretă până la nivelul maxim. Mira de maximă este dispusă cu cote corelate cu mira de
bază, astfel că nu este greu de citit, pe rigla gradată din interior, cota maximă înregistrată.
Mira de minimă este o construcţie din rigle prevăzute cu crestături în care alunecătorul
coboară până la cotele minime, în mod adecvat.
În ultimii ani s-au introdus şi la noi în ţară staţii hidrometrice automate care au senzori
pentru măsurarea nivelurilor, precipitaţiilor şi a temperaturilor (Figura nr. 10.12.).
Figura nr. 10.12. Pluviometru automat.

10.3.2 Cheia limnimetrică

Între niveluri şi debite, pe un curs de apă, există o legătură directă. Creşterile de nivel se
concretizează prin creşteri corespunzătoare ale debitelor.
Legătura debitelor cu nivelurile se numeşte cheie limnimetrică şi prezintă o importanţă
deosebită pentru activitatea de hidrometrie – hidrologie. Cheia limnimetrică se întocmeşte pe
baza măsurătorilor de debite efectuate de-a lungul anului, pe fazele de regim. Are forma unei
curbe cu deschidere spre dreapta. (Figura nr. 10.12).
Cote la mira
160
(cm)

140

120
Q = f(H) Ω = f(H) V = f(H)
100

80

60

40

20

Debit de apa (m3/s) Sectiunea (m2) Viteza medie (m/s)

0
0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 0
100 10 20 30 40 0
50 2

Figura nr. 10.12. Cheie limnimetrică. Râul Slănic la Slănic Moldova

Cheile limnimetrice pot fi:
- curbe unice – în cazul albiilor stabile;
- curbe periodice – în cazul albiilor care se modifică la viituri;
- familii de curbe – în cazul fenomenelor de remu;
- curbe cu buclă – uneori, în cazul surpării malurilor din timpul viiturilor;
Pentru cheile limnimetrice se determină expresiile lor tabelare, după care nivelurile se
transformă în debite.

1 0 . 4 . Analiza scurgerii apei

Scurgerea apei (S) este un element al bilanţului hidrologic general şi cunoaşterea
acesteia este deosebit de importantantă pentru cercetarea fundamentală şi pentru gospodărirea
cantitativă şi calitativă a resurselor de apă. Variaţia în timp a scurgerii apei se numeşte
regimul scurgerii.
 107

10.4.1. Alimentarea scurgerii. Sursele de alimentare

În alimentarea scurgerii apei, rolul factorilor climatici este determinant, dar nu singurul.
Mai contribuie la aceasta factorul geologic (structura, tectonica şi litologia zonei), morfologia
bazinului hidrografic, pantele de scurgere, vegetaţia, existenţa lacurilor şi a mlaştinilor etc.
Omul, prin lucrările pe care le execută în bazinele hidrografice (acumulări, îndiguiri, desecări,
irigaţii etc.) introduce modificări semnificative în regimul scurgerii (redistribuire, consumuri,
transferuri de debite etc.).
În principal, cursurile de apă au o alimentare superficială (din ploi, topirea
zăpezilor şi a gheţarilor) şi subterană (din resurse freatice şi de adâncime).
Alimentarea râurilor din ploi este caracteristică zonelor calde ale globului şi în
cele temperate pe durata sezoanelor calde. Regimul hidrologic al râurilor alimentate din ploi
reflectă caracterul precipitaţiilor, fiind mai constant în zonele ecuatoriale, variabil în zonele
musonice, tropicale umede şi temperat oceanice şi foarte variabil în zonele tropicale
semiaride şi temperate continentale.
Alimentarea râurilor din topirea zăpezilor este specifică regiunilor temperate
şi subpolare, dar se manifestă şi în regiunile calde foarte înalte (montane) unde zăpezile
persistă perioade mai lungi din an sau sunt persistente.
Alimentarea râurilor din topirea gheţarilor este caracteristică zonelor reci şi
foarte înalte, unde sunt instalaţi gheţari de calotă sau montani. La aceste râuri caracteristica
regimului hidrologic constă în faptul că scurgerea maximă şi debitele cele mai mari se produc
vara, la topirea limbilor gheţarilor. (ex. râurile din Alpii înalţi – Günz, Mindel, Würn, Isar,
Inn; Sf. Laurenţiu din America de Nord; Nilul superior din Africa; Angara din Siberia etc.).
În funcţie de predominarea uneia sau a alteia din sursele de alimentare superficială,
tipurile de alimentare se numesc: pluvială, nivală, glaciară, pluvio-nivală, nivo-pluvială etc.
Alimentarea din surse subterane freatice sau de adâncime se realizează
prin descărcarea pânzelor respective.
Atunci când se studiază mai în amănut procesele de formare şi regimul scurgerii se
procedează la separarea surselor de alimentare care se realizează prin procedee diferite
(grafice şi analitice) asupra cărora nu insistăm aici.
În funcţie de regimul de alimentare Voiekov separă mai multe tipuri de râuri pe baze
climatice:
I. Râuri care se alimentează din topirea zăpezilor, din zone cu înălţimi de până la
1000 m.(nordul Siberiei şi al Canadei). Debitul maxim este vara.
II. Râuri care se alimentează din topirea zăpezilor şi din gheţari din zona montană
înaltă din Asia Centrală.
III. Râuri cu alimentare din ploi, cu viituri vara (zona tropicală şi musonică)-
Amur, Nil, Gange, Amazon; Congo.
IV. Râurile din nordul şi vestul Asiei cu alimentare bogată primăvara, la topirea
zăpezilor, viituri vara şi toamna din ploi. Aici se includ şi râurile din ţara noastră.
V. Râurile cu alimentare din ploi, iarna (Europa centrală şi de vest).
VI. Râuri cu alimentare din ploi, iarna şi aproape lipsite de precipitaţii vara (zona
mediteraneană);
VII.Regiunile cu climat arid, lipsite de scurgere (Asia Centrală, Sahara, Arabia,
regiunea Aralo-Caspică);
VIII. Râuri intermitente Mongolia, Kazahstanul de est, Crimeea de nord;
IX. Regiuni lipsite de râuri din cauza îngheţului peren: Groenlanda, Antarctida;
 108

Marile fluvii se încadrează de regulă la mai multe tipuri de alimentare.

Pentru România, I. Ujvari (1959) separă 4 tipuri de alimentare.
1. Nival moderat, cu alimentare subterană moderată zp-s în munţii cei mai înalţi:
Rodna, Călimani, Făgăraş, Retezat;
2. Nivo - pluvial, subteran moderat zp-s în munţii înalţi;
3. Pluvio – nival, subteran moderat pz –s, în zona de deal şi podiş (400 – 1600 m);
4. Nivo – pluvial – subteran bogat zp- s – în depresiunile intramontane.

10.4.2. Regimul hidrologic al râurilor

Studiul regimului hidrologic al râurilor constă în cunoaşterea variaţiilor nivelurilor şi
debitelor acestora pe o anumită perioadă de timp (de regulă un an), în strânsă dependenţă de
sursele de alimentare.
Pentru fiecare zonă climatică este caracteristic un anumit tip de regim
(constant şi bogat în zona ecuatorială, sezonier bogat în zone musonice, cu variaţii diferite în
zonele tropicale şi temperate).
Pentru ţara noastră, în condiţiile unui climat temperat continental moderat în vest şi mai
excesiv în est, de-a lungul unui an calendaristic, în regimul râurilor se constantă existenţa a
patru perioade:
1. Perioada de iarnă (lunile XII-II) cu scurgere redusă, alimentată predominant din
resurse subterane (mai ales în părţile estice ale ţării), caracterizată prin reţinerea
precipitaţiilor pe sol sub formă de strat de zăpadă şi prezenţa fenomenelor de îngheţ pe
cursurile de apă (năboi, gheaţă la maluri, poduri de gheaţă, sloiuri, zăpoare etc.).
2. Perioada de primăvară (lunile III-V), caracterizată printr-o mare bogăţie a
scurgerii (30-40% şi peste, din volumul anual) datorită topirii zăpezii şi precipitaţiilor. Se
produc viituri şi ape mari cu durate mai îndelungate. Cea mai bogată scurgere de primăvară se
întâlneşte în zonele montane.
3. Perioada de vară (lunile VI-VIII). Procentajele de participare la volumul anual al
scurgerii sunt mai mici decât cele de primăvară, dar se menţin încă ridicate (25-35%) datorită
unor viituri torenţiale de amploare mare.
4. Perioada de toamnă (lunile IX-XI). Se caracterizează printr-o scurgere mai redusă
(15-20% din volumul anual), prin creşterea rolului alimentării din resurse subterane. Pe acest
fond de „calm” hidrologic se produc însă şi unele viituri.
În profil multianual regimul scurgerii apei urmăreşte îndeaproape variaţiile climatice, în
special repartiţia temporo-spaţială a precipitaţiilor. Anii medii, ploioşi sau secetoşi din
regimul climatic îşi au corespondenţa în anii cu scurgere medie, respectiv bogată (maximă)
sau deficitară (minimă).
Pentru bazinul hidrografic Siret regimul multianual al scurgerii se caracteriză prin ani
medii (1956, 1960, 1965, 1967, 1976, 1984), ani cu scurgere bogată (1932, 1955, 1969, 1970,
1975, 1991) şi ani cu scurgere redusă (1950, 1952, 1963, 1968, 1986, 1987, 1990, 1994,
2000).
Acest regim multianual al scurgerii apei este caracteristic zonelor temperate cu un
continentalism moderat. În zonele cu climate mai uniforme şi mai umede regimul scurgerii
este, de asemenea, mai uniform în timp, după cum în regiunile tropicale scurgerea multianuală
prezintă discontinuităţi şi mai mari. De asemenea şi periodizarea anuală prezintă alte
caracteristici, de la o uniformitate clară, până la existenţa a numai 1-2 sezoane cu debite
bogate.
 109

10.4.3. Influenţa factorilor fizico-geografici asupra scurgerii râurilor

În analiza regimului scurgerii unui râu se porneşte totdeauna de la ideea că acesta, într-o
secţiune dată, reflectă ansamblul condiţiilor fizico-geografice din bazinul hidrografic aferent.
La influenţa factorilor naturali se adaugă, tot mai pregnant, impactul antropic. antropic
Deoarece clima reprezintă principalul factor de control al scurgerii, elementele climatice
(temperatura, precipitaţiile, nebulozitatea, umiditatea aerului, evaporaţia, vânturile, durata de
strălucire a soarelui, radiaţia solară etc.) reprezintă factorii climatici ai scurgerii. Celelalte
componente ale mediului geografic (geologia, relieful, pantele de scurgere, vegetaţia, solurile
şi altele) reprezintă factorii neclimatici. La rândul lor, activităţile socio-economice se
constituie în factorul antropic.
Între factorii naturali ai scurgerii (climatici şi neclimatici) există legături strânse de
interdependenţă, în sensul că aceştia acţionează întotdeauna interconjugat. Astfel temperatura
aerului şi radiaţia solară influenţează direct asupra evapotranspiraţiei, după cum umezeala
aerului şi nebulozitatea o influenţează indirect. De asemenea diferenţele termice locale, zonale
sau globale condiţionează regimul vânturilor care, la rândul lor, au influenţă asupra
evaporaţiei. Asupra tuturor acestor interdependenţeţe acţionează factorii neclimatici cum ar fi
poziţia geografică ce se supune zonalităţii latitudinale sau relieful, care, prin altitudine,
impune zonalitatea verticală.
Caracteristicile geologice ale bazinului hidrografic condiţionează acumularea pânzelor
de ape subterane care, la rândul lor, alimentează scurgerea râurilor.
Vegetaţia şi solurile au, de asemenea, un rol important în regularizarea debitelor de apă
prin intercepţia unei părţi din precipitaţii pe coronament şi acumularea apei în litieră sau în
orizonturile afânate ale învelişului pedologic. Este evident că pădurile de foioase cu o
litieră bogată dezvoltată pe soluri adânci se constituie în adevărate rezervoare de apă
care au efect regularizator deosebit de puternic asupra scurgerii.
Aceste procese vor fi înţelese mai bine pe măsură ce se vor acumula mai multe
cunoştinţe de climatologie, geomorfologie, geologie, biogeografie, pedologie etc.

10.4.4. Influenţa factorului antropic

Acţiunile omului asupra mediului geografic, tot mai puternice şi mai complexe pe
măsura dezvoltării activităţilor social economice, se exercită şi asupra scurgerii apei. Prin
amenajarea cursurilor de apă şi a bazinelor hidrografice (construirea unor acumulări tot mai
mari, îndiguiri, irigaţii, desecări şi prin consumurile de apă) se introduc modificări esenţiale
asupra regimului scurgerii.
Amplasarea lacurilor de acumulare pe cursurile de apă face ca, în aval de barajele
acestora, regimul scurgerii apei să devină dependent de manevrele care se execută la uvraje.
Debitele mici şi medii se acumulează în chiuvetele lacurilor, de unde sunt valorificate în
scopuri complexe (hidroenergie, alimentări cu apă potabilă, industrială şi pentru agricultură,
agrement etc.) iar cele maxime, care nu pot fi acumulate sunt tranzitate prin manevre
prevăzute de regulamente de exploatare precise. Amenajările complexe, irigaţiile, desecările,
transferurile de debite şi consumurile de apă reprezintă aspecte ale modificărilor directe pe
care factorul antropic le introduce asupra regimului scurgerii apei. Alături de acestea se
asociază şi multe alte activităţi cu impact indirect cum ar fi despăduririle, păşunatul intensiv,
practicarea agriculturii, extinderea spaţiul clădit şi multe altele. Modificările indirecte se
reflectă mai mult la impactul asupra elementelor climatice şi a schimbării condiţiilor de
manifestare propriu-zisă a scurgerii (creşterea torenţialităţii, diminuarea scurgerii, procese
geomorfologice active etc.).
 110

10.4.5. Elementele caracteristice ale regimului scurgerii

În practica hidrologică şi în gospodărirea apelor prezintă relevanţă toate aspectele
scurgerii, considerate în timp şi spaţiu, dar cel mai mult se operează cu valorile medii şi
extreme ale acesteia (scurgerea maximă şi minimă).
Scurgerea medie este considerată ca fiind indicele cel mai general al
resurselor de apă şi stă la baza tuturor proiectelor de valorificare complexă a acestora, de
amenajare şi de gospodărire a apelor.
Valorile medii ale scurgerii se obţin pe baza observaţiilor şi măsurătorilor efectuate într-
o reţea bine organizată de puncte de monitorizare şi a extinderii rezultatelor obţinute, pe bază
de corelaţii şi generalizări fundamente ştiinţific, pentru alte zone mai puţin cercetate în mod
direct.
Pentru ca valorile obţinute direct sau prin relaţii de generalizare să exprime cât mai fidel
realităţile din teren este necesar ca şirurile de valori să aibă anumite dimensiuni statistice (25-
35 ani şi chiar mai mult). În felul acesta valorile medii care se calculează susţin în bună
măsură o fundamentare corespunzătoare a proiectelor de valorificare a apelor.
Fiind strict dependentă de factorii mediului geografic, scurgerea se supune legilor
zonalităţii latitudinale şi altitudinale, iar relaţiile de extindere şi generalizare se sprijină în
mod deosebit pe aceste zonalităţi. În cazul existenţei influenţelor antropice, acestea se
monitorizează prin metodologii adecvate iar valorile reale; măsurate, se corectează în mod
corespunzător, operaţie numită în mod curent reconstituirea regimului natural.
Pe teritoriul României scurgerea este monitorizată la un număr de peste 900 staţii
hidrometrice, din care peste 125 numai pentru spaţiul hidrografic Siret (bazinul hidrografic
Siret administrat de către Direcţia Apelor Siret) care nu include subbazinele Bârlad şi Buzău.
Pornind de la importanţa mărimii bazinului hidrografic şi de la elementele cadrului
natural care condiţionează, în principal, mărimea scurgerii, de obicei, în practică, se utilizează
corelaţii în care se reflectă această condiţionare. Pentru ca valorile să fie cât mai
reprezentative nu se operează direct cu debitele de apă (Q), decât în anumite cazuri.
Cel mai adesea este utilizată scurgerea specifică (q), rezultată din raportul
Q ⋅ 1000
q= care se exprimă în l/sec/km2.
F
Scurgerea specifică reprezintă volumul de apă cu care participă fiecare Km2 dintr-un
bazin hidrografic la formarea scurgerii. În felul acesta, diferenţele introduse de mărimea
bazinului hidrografic dispar, iar datele devin mult mai reprezentative.
Cele mai frecvente legături (corelaţii) cu care se operează sunt: q= f(F);
q = f(H med) unde q = debit specific – (l/sec/km2);
F = suprafaţa bazinului hidrografic (km2);
Hmed = altitudinea medie a bazinului hidrografic (m).
Varietatea mare a condiţiilor de formare şi de regim al scurgerii, chiar pe teritorii mai
reduse cum este cazul României, impune, de fapt, o familie de curbe de variaţie a legăturii q=
f(Hmed) iar rezultatele obţinute se ordonează geografic. Se constată că valorile scurgerii medii
specifice sunt mai mari în zona montană, înaltă, 10-35l/sec/km 2, au valori mijlocii în zonele
de deal şi podiş 5-10l/sec/km2 şi sunt mai mici în câmpie sub 5l/sec/km2. Aceste limite sunt
estimative.
La nivel planetar scurgerea medie specifică prezintă variaţii cu mult mai mari.
Trebuie menţionat faptul că între mărimea bazinului hidrografic şi valorile scurgerii
specifice există un raport de proporţionalitate inversă. Râurile mari ocupă teritorii situate în
diferite zone geografice, iar precipitaţiile căzute pe teritoriul acestor bazine sunt foarte
diferenţiate.
 111

Scurgerea maximă reprezintă o fază deosebit de importantă a scurgerii atât prin

efectele sale directe (inundaţii soldate adesea cu victime şi pagube imense), cât şi pentru
proiectarea lucrărilor pe cursuri de apă. Datorită faptului că măsurătorile în condiţiile
scurgerii maxime se efectuează cu mare dificultate şi conţin erori importante, aceasta prezintă
încă o problemă delicată pentru hidrologie. Extrapolarea cheilor limnimetrice la ecarturi mari
conţine, de asemenea, multe aproximaţii indiferent de metodele folosite.
Pentru ţara noastră fondul mare de date acumulate în timp, într-o reţea hidrometrică
destul de bine pusă la punct a permis o cunoaştere satisfăcătoare a scurgerii maxime, chiar şi
pe râuri pe care nu există secţiuni de monitorizare.
Ca şi scurgerea medie, scurgerea maximă se supune legilor zonalităţii. În cazul
României nu diferenţele de latitudine sunt cele care controlează formarea scurgerii maxime,
deoarece suprafaţa este destul de redusă, ci altitudinile medii diferite ale bazinelor
hidrografice. Aici, însă, contează foarte mult suprafaţa bazinului hidrografic.
Expresia cea mai elocventă a scurgerii maxime o constituie viiturile, în special cele
generate de ploi torenţiale şi abundente cantitativ. În condiţiile ţării noastre, în care munţii
ocupă o poziţie relativ centrală, topirea zăpezii singură, oricât de rapid s-ar realiza, nu poate
produce viituri catastrofale. Atunci când peste o topire rapidă a zăpezii se suprapun ploi
însemnate cantitativ, viiturile produse sunt deosebit de mari. Este cazul viiturii de la jumătatea
lunii mai 1970, produsă pe majoritatea râurilor ţării, în special pe cele cu obârşia în Carpaţii
Orientali (Someş, Mureş, Olt, Bistriţa) care a produs pagube foarte mari, apreciate la 10
miliarde de dolari şi 166 victime omeneşti.
Viiturile reprezintă creşteri importante de nivel, produse în timp scurt, ca urmare a
unor ploi torenţiale bogate, topirii rapide a unui strat important de zăpadă, accidente
hidrotehnice etc.
Durata unei viituri se măsoară în ore pentru râurilor mici, torenţiale, zile pentru râurile
mijlocii şi mari şi în săptămâni, pe fluviile cu bazine hidrografice de dimensiuni
subcontinentale.
Dacă avem în vedere modul lor de formare, viiturile pot avea ca origine ploile, topirea
zăpezilor şi a gheţarilor, sau pot fi de provenienţă mixtă. În Figura 10.13. prezentăm un model
de viitură.
 112

Cote Precipitatii
500 40
(cm) (mm)
450
20
400
350
0
300
250 -20
200
-40
150
100
-60
50
Timp
0 -80
26.07.2004 07:00 28.07.2004 13:15 29.07.2004 17:00
Precipitatii (mm) Nivel (cm)

Figura nr. 10.13. Viitura de la Goioasa jud. Bacau

Pentru analize şi calcule hidrologice şi pentru scurgerea maximă se întocmesc corelaţii

şi generalizări având ca suport dependenţa valorilor acesteia de suprafaţă şi de altitudinea
medie a bazinelor de recepţie.
Hmed
qmax = f(F); qmax = f(Hmed); qmax = f
F
Ca şi în cazul scurgerii medii aceste legături au o repartiţie zonală pe teritoriile
analizate.
Deoarece debitele maxime cele mai semnificative provin din ploi, analizele complexe şi
corelaţiile care se întocmesc ţin cont şi de acest element meteorologic. Se au în vedere ploile
care au produs viitura în mod efectiv, ploile maxime căzute în 24 ore, precum şi ploile care le-
au precedat pe cele care au generat viitura cu un număr de zile (de regulă 10) şi care au
imprimat un anumit grad de umiditate solului (SMI).
Contează foarte mult capacitatea de absorbţie a precipitaţiilor de către sol.
În practica inginerească şi în proiectare se utilizează debite maxime cu anumite
probabilităţi de depăşire (0,1, 0,5, 1, 2, 3, 5, 10, 20%) determinate prin prelucrări statistice
aplicate unor şiruri de valori. De exemplu, se consideră că un debit maxim cu probabilitatea
de depăşire de 1% poate fi atins (depăşit), teoretic, odată la 100 ani etc.
Astfel de calcule se întocmesc şi pentru volume asigurate, necesare mai ales în
proiectarea acumulărilor.
Alte elemente deosebit de importante care se determină prin prelucrarea viiturilor sunt
coeficientul de scurgere care reprezintă raportul dintre volumul scurs şi cel al
precipitaţiilor care a generat viitura şi stratul scurs, respectiv raportul dintre volumul scurs şi
suprafaţa bazinului hidrografic. Coeficientul de scurgere oferă indicii asupra eficienţei ploii
pentru scurgere, iar stratul scurs se utilizează în analizele de bilanţ, plecând de la faptul că
precipitaţiile se măsoară de regulă sub formă de strat.
 113

Trebuie menţionat faptul că noţiunile: coeficient de scurgere, strat scurs, asigurări se

utilizează de regulă şi în cazul scurgerii medii sau celei minime.
Scurgerea minimă prezintă o importanţă practică deosebită pentru asigurarea
rezervelor de apă la sursele de alimentare. În condiţiile actuale scurgerea minimă este cel mai
mult afectată de activităţile antropice atât cantitativ (prin consumuri) cât şi calitativ (prin
poluare).
Scurgerea minimă este dependentă de mărimea bazinului hidrografic şi de altitudinea
medie a acestuia. Aceste legături au o valabilitate zonală.
Având în vedere importanţa deosebit de mare a scurgerii minime pentru comunităţile
populate şi necesitatea unei cunoaşteri cât mai bune a parametrilor acesteia, în cercetările
hidrologice şi în practică se determină anumite valori etalon:
- debitul minim minimorum (istoric) = cea mai mică valoare care a fost
înregistrată într-un lung şir de observaţii;
- debitul mediu zilnic minim anual = cea mai mică valoare medie zilnică din
toate valorile unui an;
- debitul mediu lunar minim anual = cea mai mică valoare medie lunară dintr-
un an;
- debitul mediu lunar minim din perioada VI -VIII = cea mai mică valoare
medie lunară din perioada de vară (de irigaţii).
Pe baza şirurilor de valori selectate pe categoriile de mai sus, s-au întocmit curbe
statistice de asigurare. Cele mai importante valori asigurate, care se iau în calculele de
proiectare, sunt de 80%, 90%, 95%, 97%.
O valoare asigurată de 95% este teoretic un debit care se întâlneşte în secţiunea
respectivă în 95% din durata unui an.
Dacă valoarea asigurată 95% se referă la debitul mediu lunar minim anual, atunci
aceasta este denumită debitul de diluţie şi este cel mai frecvent luată în calculele de
specialitate.
În gospodărirea apelor sunt consacrate mai multe denumiri ale diferitelor categorii de
debite minime.
- debitul de diluţie - Q med lunar min. an. asig. 95%;
- debitul de etiaj – poate fi depăşit 355 zile an;
- debitul de apă minim (lunar, sezonier, anual, multianual) sau minim minimorum;
- debitul minim necesar pentru utilizatori;
- debitul salubru (ecologic) debitul necesar pentru evitarea epidemiilor, bolilor
legate de apă;
- debitul de servitute – debitul salubru + minim necesar.
În graficele şi corelaţiile de analiză (qmin= f(F)); qmin= f(Hm) se utilizează mai ales
valorile specifice ale scurgerii pentru o bună comparabilitate.
Secarea râurilor este un fenomen legat de scurgerea minimă. Cauzele secării sunt:
lipsa precipitaţiilor, existenţa unor sectoare de râu cu infiltraţii puternice, bararea cursurilor în
amonte şi exploatarea defectuoasă a acumulărilor.

1 0 . 5 . Bilanţul hidrologic al râurilor

Bilanţul hidrologic al râurilor este o ecuaţie care conţine date despre precipitaţii,
scurgere, evapotranspiraţie şi infiltraţie.
 114

Pe ansamblu şi considerând evoluţia fenomenelor în timp, se poate pune semnul

egalităţii între precipitaţiile care cad pe suprafaţa scoarţei terestre, ca aport de apă şi celelalte
elemente care se consideră consumatori.

X0 = S0+U0+Z0 unde X0 = precipitaţiile căzute (mm);

S0 = scurgerea superficială (mm);
U0 = scurgerea medie subterană (mm);
Z0 = evapotranspiraţia (mm).
Indicele 0 arată că este vorba de valori medii multianuale.
Elementele bilanţului se zonează pe teritoriile mai întinse, deoarece există numeroase
particularităţi locale care imprimă adesea valori diferite.
Alte formule consideră că scurgerea subterană o alimentează pe cea superficială, astfel
că valorile acesteia se regăsesc aici. În acest context ecuaţia bilanţului devine:
X0 = Y0+Z0 unde Y0 = scurgerea totală;
Cunoaşterea bilanţului hidrologic are o mare importanţă teoretică şi practică. Din punct
de vedere teoretic este vorba de o cunoaştere mai aprofundată a proceselor de formare şi de
regim ale scurgerii şi a variaţiei acesteia în timp şi spaţiu, în funcţie de legile zonalităţii
(latitudinale şi altitudinale) şi de influenţa factorilor locali. Pentru fiecare element al bilanţului
se întocmesc hărţi.
Din punct de vedere practic, analiza bilanţului permite evaluarea potenţialului
hidrologic, cunoaşterea evapotranspiraţiei pentru programarea udărilor în irigaţii şi corectarea
unor componente pentru care nu s-au putut efectua suficiente măsurători precise, pe baza
cunoaşterii bune a celorlalte.

1 0 . 6 . Scurgerea aluviunilor
Aluviunile din albiile râurilor prezintă o importanţă deosebită, mai ales pentru
gospodărirea apelor, din mai multe puncte de vedere:
- tranzitul de aluviuni exprimă potenţialul erozional din cadrul bazinului
hidrografic;
- aluviunile pot colmata prizele de apă; apă
- apele cu grad mai mare de turbiditate sunt mai greu de tratat pentru consum;
- viiturile cu ape foarte tulburi, produc aluvionări pe terenurile inundate;
- aluviunile contribuie la diminuarea calibrului albiilor, canalelor şi conductelor,
reducând din eficienţa acestora.
Regimul scurgerii aluviunilor prezintă o variabilitate mult mai mare decât cel al apei
deoarece factorii locali şi în special litologia, solurile şi pantele deţin un control mult mai
pregnant în formarea acestora.

Hidrometria aluviunilor.
Prin albiile râurilor trec aluviuni în suspensie (în masa de apă, reprezentând
), târâte (care se rostogolesc pe fundul albiei) şi sedimentate (depuse în
tubiditatea apei),
patul albiei, cu deplasări la viituri). Pentru fiecare dintre cele trei categorii de aluviuni există
metodologii specifice de măsurare. În cazul aluviunilor în suspensie se măsoară turbiditatea
apei, exprimată în gr/l sau kg/m3. Turbidităţile măsurate în verticalele de viteză se înmulţesc
cu debitele parţiale şi prin însumare, se obţine debitul de aluviuni în suspensie (R) măsurat în
kg/s.
În principiu metodologia prevede:
 115

a) recoltarea probelor unice. Acestea sunt probe de apă care se prelevează de la o

verticală fixă (la râurile mai mari se stabilesc 2 verticale) şi de la suprafaţă (respectiv
adâncimea de 0,07m). Probele recoltate se filtrează prin filtre, cântărite iniţial în condiţii de
laborator. După filtrare şi uscare filtrele se cântăresc din nou, iar diferenţa reprezintă
cantitatea de aluviuni. De regulă probele de apă luate cu batometrul sau cu sticlele de ajutaj,
au greutatea în 1 litru, deci se obţine turbiditatea. Dacă probele diferă ca greutate se fac
calculele respective:
Greutate( gr , Kg )
ρ= (în gr/l sau Kg/m3).
Volum(l , m3 )
Prin cântărire, în condiţii de laborator, înţelegem faptul că filtrele goale sau pline cu
aluviuni se usucă mai întâi în etuvă, timp de 2 ore la temperatura de 1050 C, apoi se mai ţin
încă 2 ore într-un exicator cu clorură de calciu, care este un puternic absorbant. Astfel,
diferenţele care s-ar produce prin umiditatea din aer sunt înlăturate, iar valorile cântăririi, cu o
precizie de 4 zecimale (de gram) sunt astfel omogene şi comparabile.
Frecvenţa de recoltare a probelor unice este de una la 3-4 zile când râul este limpede şi
mai dese, în funcţie de evoluţia turbidităţii. La viituri se pot recolta şi câte 15-20 probe pe zi.
b) Efectuarea măsurătorilor de debite de aluviuni în suspensie.
Anual, în funcţie de regimul râului şi de posibilităţile de efectuare, se execută 12-15
măsurători de debite de aluviuni în suspensie, concomitent cu măsurarea debitului lichid.
- se execută sondajele (dus-întors) la verticalele stabilite;
- se calculează punctele de scufundare a moriştii la verticalele de viteză;
- se execută măsurarea vitezei apei cu morişca în punctele standard;
- se recoltează probe de apă pentru turbiditate din punctele de măsurare a vitezei
astfel: - pentru jumătate din verticalele de viteză, în toate punctele în care s-a măsurat viteza,
în funcţie de adâncime, aşa cum s-a menţionat la subcapitolul respectiv;
- pentru cealaltă jumătate din verticalele de viteză se recoltează proba de aluviuni
de la 0,6h. În funcţie de situaţiile din teren pot fi alese verticalele cu soţ sau fără soţ pentru
stabilirea numărului de probe.
La efectuarea măsurătorii se are în vedere ca un punct de recoltare să coincidă, pe cât
posibil, ca verticală şi adâncime, cu locul de recoltare al probelor unice. Această probă ţine
loc şi de probă unică. Dacă nu este posibil, atunci se recoltează obligatoriu şi probele unice.
Calculul măsurătorii de debite de aluviuni în suspensie se face după metodologia
recomandată de instrucţiuni.

La verticale:
- se notează în carnet numărul probei de apă;
- se notează volumul probei de apă;
- se calculează turbiditatea ρ, în gr/m3;
- se determină debitul unitar de aluviuni α, în gr/sm2 prin înmulţirea turbidităţii cu
viteza din punctul de măsurare.
Pe tabloul general al măsurătorii:
- se calculează media pe verticală, după acelaşi principiu ca şi la viteze;
- probele de la 0,6 h se consideră medii pe verticală şi se înmulţesc cu viteza medie pe
verticală.
La pagina cu sondaje şi calcule;
- se consemnează în rubrici debitele unitare pentru fiecare verticală;
- se calculează debitele parţiale de aluviuni prin înmulţirea debitelor unitare medii dintre
verticale cu suprafeţele corespunzătoare lor;
 116

- se însumează şi se obţine debitul de aluviuni în suspensie (R) la început în gr/s, apoi,

prin transformare, în kg/s;
- se completează tabloul cu rezultate de pe pagina din faţă a carnetului de măsurători:-
R- kg/s;
R ( Kg / s )
- turbiditatea medie, ρ m = Q(m3 / s) ;
- turbiditatea maximă (se alege din toate valorile);
- turbiditatea minimă (se alege din toate valorile).
Calculul prezentat mai sus este efectuat prin metoda analitică.
analitică Există şi în cazul
măsurătorilor de aluviuni în suspensii metoda grafomecanică de calcul, în bună parte
asemănătoare cu cea din cazul debitelor lichide.
Pe baza unor corelaţii întocmite între turbidităţile calculate prin măsurătorile efectuate şi
turbidităţile probelor unice de la măsurătorile respective se determină un coeficient de
corecţie, cu care se corectează toate probele unice din timpul anului. Astfel, probele unice,
capătă valoarea unor măsurători complete.
În cazuri deosebite, măsurătorile de debite de aluviuni se efectuează numai la suprafaţă
sau la 0,6h.
Se constată deci că există trei tipuri de măsurători de aluviuni în suspensie.
- Măsurători simple, respectiv probele unice independente (nu cele de la
măsurătorile complete);
- Măsurători complete, la care recoltarea probelor de aluviuni se face în toate
punctele standard;
- Măsurătorile simplificate, efectuate numai la suprafaţă sau la 0,6h.
Măsurătorile la 0,6h se pot considera ca medii şi nu se mai corectează, în schimb cele
efectuate numai „la suprafaţă” se corectează, după, calcule şi corelaţii prevăzute de
instrucţiuni. În speţă, măsurătorile „complete” se calculează pe fişe separate luând în
considerare numai probele de suprafaţă. Se întocmeşte o corelaţie cu care se efectuează
corecţiile respective.
Pe baza măsurătorilor efectuate, prin metoda corelaţiilor R = f(Q) sau R = f(T) sau prin
alte metode (debitul limită) se determină valorile zilnice ale debitelor de aluviuni în suspensie,
apoi cele lunare şi anuale. Se extrag valorile extreme pentru fiecare lună şi anual. Se obţine
astfel fişa de debite medii de aluviuni în suspensie. Analiza unui şir de mai mulţi ani duce la
cunoaşterea regimului scurgerii de aluviuni în suspensie.
Ca şi în cazul scurgerii lichide, pe durata unui an calendaristic există cele patru perioade
caracteristice, dar aici diferenţierile se fac mai pregnant pentru două sezoane: toamnă-iarnă
cu debite de aluviuni reduse (aproape inexistente iarna) şi primăvara-vara cu debite mari de
aluviuni în suspensie. Dacă între toamnă şi iarnă există anumite diferenţieri (ploile de toamnă
cresc turbiditatea, iar prezenţa fenomenelor de îngheţ pe sol şi în albii o reduc drastic), între
primăvară şi vară valorile maxime se întrepătrund practic: primăvara se execută lucrări
agricole iar vegetaţia încă nu este dezvoltată fapt ce conduce la o intensificare a eroziunii
areale şi la turbidităţi mari, în situaţia unor debite ceva mai mici; vara, în schimb, viiturile au
debite foarte mari, iar caracterul torenţial al scurgerii de pe versanţi contribuie la creşterea
turbidităţii şi implicit a debitelor de aluviuni în suspensie.
În profil multianual se constantă, de asemenea, o variaţie continuă a scurgerii
aluviunilor în suspensie corelată cu cea a scurgerii lichide. Există astfel ani cu scurgere medie
de aluviuni (media anuală este apropiată de cea multianuală), ani cu scurgere de aluviuni în
suspensie bogată (maximă) şi ani cu scurgere solidă redusă.
 117

Analizele multianuale şi corelaţiile care se întocmesc cu altitudinea medie a bazinului

hidrografic se face pe baza scurgerii specifice de aluviuni în suspensie (r), exprimate în tone
pe hectar şi an (t/ha/an).
Debitul mediu specific de aluviuni în suspensie se supune legilor zonalităţii verticale,
dar împrăştierea punctelor în câmpul r = f(Hmed) este mult mai mare deoarece influenţa
factorului local (rocă, relief, vegetaţie) este mai pregnantă în cazul aluviunilor.
Cele mai mari turbidităţi (debite de aluviuni în suspensie) din ţara noastră se întâlnesc
în zonele de dealuri şi podişuri şi în Subcarpaţi (în special în zona de Curbură) deoarece
fragmentarea reliefului este mare, rocile friabile, pădurile ocupă suprafeţe reduse, iar
practicarea agriculturii este intensă.
În Carpaţii de Curbură, lipsa pădurilor este cauza care a făcut ca debitele specifice de
aluviuni în suspensie să fie > 25 t/ha/an.
La nivel planetar există, de asemenea o foarte mare variabilitate a scurgerii solide. Să
menţionăm numai aluviunile fertile ale Nilului, aspectul colorat al apelor unor râuri
determinat de turbidităţi (Huan He – Râul Galben în regiune cu loess; Râul Roşu – SUA -
Mexic etc).
La nivelul bazinului hidrografic Siret valorile sunt: Q0 = 230 mc/s; R0 = 375 kg/s;
ρ0 = 1,63; r0 = 2,64 t/ha/an.

1 0 . 7 . Regimul termic şi al fenomenelor de îngheţ

25
10.7.1. Regimul termic al apei
20
râului
15
Temperatura apei râurilor diferă în
10 funcţie de variaţiile temperaturii aerului,
dar oscilaţiile acesteia sunt mai reduse
5 datorită inerţiei de încălzire şi de răcire a
apei. În plus, faţă de temperatura aerului,
0
în cazul apei există şi alţi factori care îi
-5 influenţează regimul termic:
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 - expunerea versanţilor faţă
T aer T apa de radiaţia solară şi de mişcarea
maselor de aer;

Figura nr. 10.14. Variaţia comparată a temperaturii

apei şi aerului la Tg. Ocna (râul Trotuş)

-mărimea debitului de apă din râu;

-aportul de apă din pânza freatică;
-aportul apei din carst;
-influenţa apelor uzate, evacuate de la
obiectivele industriale.
Variaţia diurnă a temperaturii apei o urmăreşte îndeaproape pe cea a aerului, dar cu o
anumită întârziere şi cu oscilaţii mai mici. Valorile extreme (în caz că nu există îngheţ) sunt
atenuate.
La fel se petrec lucrurile şi în cazul variaţiei lunare (Figura nr. 10.14).
 118

Această situaţie este caracteristică pentru zonele temperate. Pentru alte regiuni, regimul
termic al apei este strâns legat de cel al temperaturii aerului pe zone climatice: ecuatorială,
tropicală, subtropicală etc.

10.7.2. Regimul fenomenelor de îngheţ

Pentru râurile din zonele temperate şi reci, în anumite perioade ale anului, mai lungi sau
mai scurte, sunt caracteristice fenomenele de îngheţ. Acestea se instalează după ce
temperatura aerului scade sub 00 C la intervale de timp, mai mici sau mai mari, în funcţie de
debitul de apă şi de viteza de scurgere. La pâraie şi râurile mai mici, instalarea fenomenelor
de îngheţ are loc aproape imediat, deoarece debitele sunt reduse şi apa preia destul de repede
temperaturile negative ale aerului.
De regulă fenomenele de îngheţ pe cursurile de apă apar atunci când se realizează o
anumită sumă a temperaturilor negative. Viteza mare a apei întârzie, de cele mai multe ori,
apariţia formaţiunilor de gheaţă.
Într-o ordine logică evoluţia fenomenelor de îngheţ se produce astfel:
- ace de gheaţă - sunt primele formaţiuni de gheaţă care apar în apa râului.
Acele de gheaţă se formează în masa de apă şi curg odată cu aceasta;
- gheaţă de fund - la râurile de munte, din cauza vitezei mari, gheaţa nu se
poate forma în masa de apă suprarăcită. La fund, unde vitezele sunt mai mici se formează o
gheaţă spongioasă prinsă de pietre;
- gheaţă la maluri – la malurile râurilor, unde vitezele sunt mai mici apar fâşii
de gheaţă care se lăţesc încontinuu;
- năboi(zai)- reprezintă zăpada care cade pe apă şi se aglomerează fără să se
dezgheţe, sau grupări de ace de gheaţă. Năboiul influenţează mult variaţiile de nivel,
deoarece, prin acumulare în porţiunile mai înguste sau sub celelalte formaţiuni de gheaţă,
reduce mult viteza râului, uneori până la blocarea scurgerii;
- gheaţă la maluri evoluată – se formează prin alipirea unor fâşii noi de
gheaţă, către axul râului, la formaţiunile existente la maluri. Se identifică prin aspect şi
culoare diferită;
- canal dezgheţat – când evoluţia gheţii la mal continuă, până ce rămâne un
spaţiu liber spre axul râului, destul de îngust, ca un canal;
- pod de gheaţă întrerupt – fenomenul se numeşte astfel atunci când pe
anumite sectoare gheaţa ocupă toată lăţimea râului, dar rămân încă porţiuni, destul de întinse,
dezgheţate;
- apa peste gheaţă – de regulă apare atunci când apa de sub gheaţă, iese prin
unele crăpături sau ochiuri, la suprafaţa gheţii şi o inundă, pe anumite grosimi;
- maluri dezgheţate – apar primăvara, când malurile se încălzesc sub razele
soarelui, iar gheaţa se dezlipeşte de acestea;
- sloiuri (mari şi dese sau mici şi rare) – sunt formaţiuni de primăvară formate prin
distrugerea podurilor de gheaţă şi antrenarea spre aval a bucăţilor rezultate;
- zăpor – o aglomeraţie de sloiuri în porţiuni îngustate ale albiilor sau la poduri,
care împiedică scurgerea şi produc revărsări şi inundaţii. Sunt foarte periculoase, prin forţa lor
de distrugere;
- pod de gheată – când toată suprafaţa apei este îngheţată.
Zăpoarele se formează şi atunci când râurile se dezgheaţă din amonte spre aval,
datorită unor încălziri locale. Ex. râul Dorna – cu bazin dezvoltat în V, în zone cu
desprimăvărare timpurie. De asemenea marile fluvii care curg spre N (Obi, Enisei, Lena).
 119

Partea a IV-a. PROBLEME DE LIMNOLOGIE

Cap. 11. LACURILE TERREI

1 1 . 1 . Originea şi clasificarea lacurilor Terrei

Lacurile reprezintă corpuri de apă stătătoare cu origini, forme şi dimensiuni diferite. Ele
ocupă formele neregulate de relief, constituite din cuvete, depresiuni, cupe sau loji care au
rezultat din acţiunea factorilor interni şi externi şi s-au umplut cu apă meteorică.
Lacurile sunt răspândite în toate zonele climatice cu excepţia celor strict polare fapt ce
i-a determinat pe unii geografi să le clasifice şi după acest criteriu în:
- Lacuri din zone cu climă umedă şi temperată: numeroase, de dimensiuni
mari, cu tranzit important de apă (cu aport şi scurgere), cu legătură cu Oceanul Planetar:
Ladoga, Onega, Geneva, Balaton (Europa), Baikal, Isâl –Kum, Hubsugul, Matana (Asia);
Victoria, Tanganica, Nyassa (Africa); L.Superior, Erie, Huron, Ontario, Michigan, Winnipeg
(America de Nord); Titicaca, Maracaibo (America de Sud) etc.
Cele mai multe lacuri de la noi fac parte din această categorie (lacurile glaciare şi
limanurile fluviatile).
- Lacuri din zone aride şi uscate: au dimensiuni diferite, sunt mai rare şi adesea
lipsite de scurgere. Ex. Aral, Caspica, lacurile din Tibet, Ciad, M. Moartă, lacurile din
deşertul Victoria. La noi în ţară: Techirghiol, L. Sărat – Brăila, Sf. Ana.
În principal, originea lacurilor se leagă de cea a chiuvetelor lacustre. La rândul lor,
acestea pot fi generate prin acţiunea agenţilor interni (tectonice, vulcanice) sau a celor
externi (limanuri fluviatile, glaciare, eoliene, organogene şi
antropice - I. Pişota şi I. Buta, 1975)

11.1.1. Lacuri de origine tectonică şi vulcanică

Aceste lacuri s-au format în denivelările scoarţei produse de fenomene tectonice
(decroşări, falieri, cutări) sau de vulcanism (de regulă în cratere inactive). Fenomenele
tectonice şi vulcanice sunt deosebit de complicate în ansamblul lor şi ca urmare şi condiţiile
de formare a lacurilor sunt variate.
Fără a intra în amănunte, facem mai jos o prezentare a principalelor formaţiuni lacustre create
prin acţinea factorilor endogeni.

A. Lacuri tectonice
a ) Lacuri situate în bazine sinclinale:
sinclinale: Fahlen (SUA); Joux (M. Jura). Aceste
lacuri sunt foarte rare;
b ) Lacuri situate în bazine intramontane: Titicaca (America de Sud), Poso
(Sulawesi - Indonezia). În Cuaternar astfel de lacuri erau mai numeroase;
 120

c ) Lacuri situate în cuvete rezultate prin scufundarea sau ridicarea

scoarţei: Okeechobee (Florida – 1840 km2, adâncime 3 m). Au o extindere
redusă şi adâncime mică;
d ) Lacuri relicte, apărute prin mişcări epirogenetice. Într-o evoluţie
continuă, bazinul Mării Sarmatice s-a redus la două bazine: Euxin şi Aralo-
Caspic; deci ar fi Marea Neagră (într-un anumit sens) şi Marea Caspică,
Marea Aral (deşi la Aral există încă discuţii);
e ) Lacuri din regiuni faliate: sunt cele mai numeroase. Au adâncimi foarte mari:
în vestul SUA: L.Albert, L.Walker, L.Winnemucca; în Africa de Est: Eyassi,
Manyara, Natron, Magadi, Naiwasha, Nyassa, Tanganica (32900 Km2,
adâncime 1435 m), Eduard, Albert; în Asia: Baikal (31.500 Km2, L=674
Km; l=74 Km, adâncime=1741 m), Balhaş, Isak-Kul, Pang-gong-Tso
(Tibet); Europa: L.Ohrid, L.Prespa; Australia: L.Torrens.
f ) Lacuri formate prin baraj natural în urma prăbuşirilor provocate de
cutremure sau alunecări de teren: L. Nanga-Parhat (Himalaia),
L.Roşu (România), L.Brenets (munţii Alpi), L.Waikaremoana (Noua
Zeelanda), L.Clear, L.Blue, L.Pit, L.Lost (toate în California), L.Virginia
(SUA), L.Dunmore (Islanda).

B. Lacuri vulcanice
a . Lacuri din cratere de explozie: Godivell d’en Haut şi L. Gour de Tazanat
(Franţa); Marele Lac Sărat (SUA); L.Agua (Guatemala); L. Rotomahana (N.
Zeelandă), etc.
b . Lacuri din cratere de scufundare sau chaldeire vulcanice: vulcanice L. Crater
(Oregon - SUA), L.Tazwako, L. Masyuko, Kutyaroko, Toyako (Japonia);
Lonar (India), Salina (Transwaal - Africa), L. Medicine (California), Taupo,
Rotorua, Tarawera (N. Zeelandă).
Unele lacuri de acest tip se păstrează în caldeirele vechi altele pe cratere secundare sau
pe formaţiuni modificate postvulcanice.
c . Lacuri de tip maare în Câmpia Europei de vest, (Germania, Olanda,
Franţa).Craterele de tip maare sunt de dimensiuni mici şi puţin adânci. Au
fost modelate ulterior şi de gheţari: L. Lachmaar (L = 2000m; ad = 53m),
Pulvermaar. Craterele s-au format, mai ales, prin erupţii de gaze. Se mai
întâlnesc în Italia (Nemi, Avergno); Islanda (L. Vili), Noua Zeelandă,
America Centrală (L.Chanmico), Indonezia (L. Grati).
d . Lacuri formate pe denivelările scurgerilor de lavă: L. Bourdouze,
Chambedaze, Esclauzes (Franţa), Yellowstone (SUA), Myavatn (Islanda).
e . Lacurile formate prin baraj vulcanic:
vulcanic Africa (L. Bungoni, L. Kaniasa, L.
Baringo); N. Zeelandă (L. Omapere), Filipine (L. Lenao), Japonia (L.
Penkeko), Franţa (L.Chambon, L. d’ Aydat), Armenia (L. Toropovan,
L.Tuman - Nel), România (L. Sf. Ana – format în craterul Ciomatu).

11.1.2. Lacuri formate prin acţiunea factorilor externi

Lacurile care s-au format prin acţiunea factorilor externi sunt, de asemenea, numeroase
ca forme şi dimensiuni. De multe ori acţiunea de modelare a agenţilor externi continuă şi
perfecţionează forme negative de relief create prin fenomene tectono – vulcanice.
 121

a. Lacuri formate prin acţiunea apelor curgătoare. Se formează prin

bararea meandrelor sau a unor albii vechi părăsite, bararea gurilor de vărsare a afluenţilor –
limanuri fluviatile. Toate cursurile mari de apă cu lunci foarte dezvoltate au astfel de lacuri:
Dunărea – numeroase bălţi, azi desecate, Siretul, Ialomiţa, Buzău, Volga, Obi, Enisei,
Mississippi, Nil, Gange etc.
Vara, în regiuni mai secetoase, unele râuri se transformă în salbe de lacuri (Călmăţui,
Vedea, Teleorman);
b. Lacuri formate prin acţiunea apelor marine. De multe ori, curenţii
circulari sau cei care se dirijează în lungul malurilor din golfurile marine închid, prin
cordoane litorale (perisipuri) anumite sectoare, formându-se lacuri. În principal este vorba de
oceane şi mări fără maree sau cu astfel de fenomene foarte reduse. Ex. Complexul Razelm
(M.Neagră), limanurile Niprului sau ale altor afluenţi direcţi în M. Neagră, o parte din lacurile
din marile delte (Dunăre, Volga, Nil, Mississippi, Gange etc.). La început, apa acestor lacuri
este sărată, apoi ea se poate îndulci treptat prin aport terestru şi în cazul închiderii complete a
legăturilor cu marea. Are loc numai o scurgere a apelor din lac în mare, peste unele praguri
mai joase;
c. Lacuri rezultate din acţiunea de dizolvare a apei. Se formează în
regiunile carstice sau salifere, în doline sau în peşteri descoperite, prin coroziunea şi
prăbuşirea tavanelor;
d. Lacuri rezultate prin acţiunea gheţarilor. Sunt caracteristice zonelor
montane înalte sau celor peripolare. Multe lacuri au rămas prin retragerea gheţarilor
cuaternari: Ladoga, Onega, lacurile din Câmpia Europei de NV, lacurile din America de Nord
(Canada, nordul SUA: Sclavilor, Atabasca, Sasckatchevan, Ontario, Superior, Erie, Huron);
În munţii înalţi sunt lacuri de circ glaciar.
glaciar La noi în M. Rodnei (Bila, Lala),
Făgăraş (Bâlea, Capra, Podragu, Avrig, Călţun), Parâng (Gâlcescu), Retezat (Bucura,
Zănoaga).
e. Lacuri de tasare în loess. Se întâlnesc în câmpiile lumii cu formaţiuni de loess:
China de NE, Câmpia Europei de E, Câmpia Română (L. Sărat, L. Amara). Multe dintre
aceste lacuri sunt temporare (formate în crovuri = farfurii de stepă);
f. Lacuri formate prin acţiunea vânturilor (eoliene), în regiuni cu dune
sau nisipuri mişcătoare;
g. Lacuri rezultate din acţiunea organismelor. S-au format în regiuni
coraliere, între recifi de corali. Unele lacuri au fost construite prin acţiunea castorilor (azi
aproape dispăruţi). Castorii rodeau copacii care cădeau şi zăgăzuiau, parţial apele râurilor.
h. Lacurile antropice. Asupra acestor lacuri am făcut mai multe referiri în capitolele
anterioare. Caracteristica acestor lacuri este aceea că ele sunt proiectate şi executate în mod
conştient, pentru rezolvarea unor probleme economice şi sociale (hidroenergie, alimentări cu
apă, irigaţii, agrement, piscicultură). Acest lucru însă nu împiedică evoluţia unor fenomene
secundare negative: colmatări, eroziuni foarte active în aval de baraje, exfiltraţii şi înmlăştiniri
laterale, alunecări de teren pe versanţi;
i. Lacuri formate în depresiuni meteorice. Foarte rare, în Siberia şi SUA.

1 1 . 2 . Morfologia şi morfometria lacurilor

11.2.1. Morfologia lacurilor

Este determinată de numeroşi factori legaţi, în special, de tipul genetic:
- lacurile vulcanice au un contur cvasicircular;
 122

- lacurile glaciare au contur neregulat;

- lacuri sinclinale - o formă alungită;
- lacuri tectonice – o formă alungită.

Părţile componente ale unui lac.

Pornind de la ţărm către larg acestea sunt:
- Ţă
Ţărmul
rmul care reprezintă linia de contact dintre cele două medii: terestru şi acvatic.
Conturile lacurilor sunt complexe, iar înălţimea malurilor de asemenea; de la simple plaje
(limanuri) până la faleze şi abrupturi (lacuri tectonice);
- Terasa lacustră reprezintă roca de bază în care este sculptat lacul sau materialul
aluvionar adus de afluenţi;
- Plaja lacustră - zona acoperită de ape între valorile minime şi maxime ale
aluviunilor;
- Deltele lacustre sau conurile de dejecţie reprezintă locurile (diferite ca
aspect)în care râurile se varsă în lacuri. Pot fi delte (Volga) sau conuri aluvio – proluvio –
coluviale, la alţi afluenţi. Cele mai mari conuri de dejecţie se întâlnesc în coada lacurilor;
- Zona litorală este spaţiul submers cu adâncime mică pe care se resimte acţiunea
(deplasarea valurilor). Aici este zona biologică cea mai productivă;
- Zona profondală este zona situată la adâncimi mari unde nu se resimte acţiunea
valurilor şi nu pătrunde lumina. Aici nu au loc procese de fotosinteză ci numai de
chemiosinteză şi activităţi şi produse bacteriene;
- Golfurile sunt intrânduri spre uscat, la unele lacuri cu contur neregulat;
- Estuarele: zone lărgite ale gurilor unor râuri afluente în lac, determinate de remuu
(ridicarea nivelului).

11.2.2. Morfometria lacurilor

Prin morfometria lacurilor se înţelege ansamblul de indici şi metode de determinare
cantitativă a depresiunilor (chiuvetelor) lacustre şi a volumului de apă. Principalele elemente
morfometrice sunt:
- Suprafaţa lacului, variabilă, mai mult sau mai puţin;
- Volumul lacului şi curba volumetrică,
volumetrică variabile, în funcţie de oscilaţiile de
nivel;
- Aspectul batimetric (harta adâncimilor). Liniile care unesc puncte cu aceeaşi
adâncime se numesc izobate.
- Perimetrul lacului reprezintă lungimea ţărmului (conturului);
- Adâncimea maximă a lacului;
- Adâncimea medie a lacului, lacului reprezintă raportul dintre volum şi suprafaţă.
În practică, elementele morfometrice se măsoară sau se calculează cu formule. După
Gh. Brezeanu şi Alexandra Simion- Gruiţă (2002)- principalele elemente de morfometrie a
lacurilor care influenţează regimul hidric, termic şi biologic al lacurilor sunt:
P – suprafaţa;
L0 – perimetrul liniei de ţărm;
L – lungimea lacului, care reprezintă cea mai scurtă distanţă măsurată pe suprafaţa apei
între cele mai îndepărtate două puncte situate pe malul lacului;
 123

B – lăţimea maximă, reprezentând cea mai lungă dreaptă perpendiculară pe linia

lungimii lacului;
Bm – lăţimea medie, reprezentând raportul dintre suprafaţa lacului şi lungimea sa;
A - axul mare, adică distanţa maximă măsurată în linie dreaptă între cele mai
îndepărtate două puncte de pe mal, indiferent dacă dreapta trece numai pe
apă sau taie promontorii ale malurilor;
a – axul mic, distanţa maximă între două puncte de pe malurile opuse ale lacurilor,
situate pe o dreaptă perpendiculară pe axul mare;
M – mediana de bază, linia care merge în lungul lacului la distanţa aproximativ egală de
cele două maluri;
MS – suma tuturor medianelor care este lungimea medianei de bază adunată cu
lungimea medianelor secundare ale golfurilor lacului;
R – raza cercului având suprafaţa egală cu cea a lacului;
C – circumferinţa cercului având suprafaţa egală cu cea a lacului;
P0 – suprafaţa cercului având circumferinţa egală cu perimetrul lacului;
Hmx – adâncimea maximă;
Hm – adâncimea medie, reprezentând raportul dintre volumul de apă şi suprafaţa lacului;
această mărime exprimă cantitatea de apă ce se află pe unitatea de suprafaţă
a fundului lacului.

1 1 . 3 . Dinamica apelor din lacuri

În lacuri există mai multe feluri de mişcare, fiecare având la origine cauze proprii:
A. Mişcări permanente
a. Diferenţele de temperatură determină deplasări verticale ale apei lacurilor,
mai ales în anotimpurile de tranziţie. Este cunoscut faptul că apa are
densitatea maximă la temperatura de 40C. În acest context, apele mai reci
tind să coboare spre adâncime, până la stabilirea unui echilibru termic.
b. Diferenţele de concentraţii minerale conduc la acelaşi tip de mişcare a apei
pe verticală.
c. Aportul de apă în lacuri determină curenţi la gurile de vărsare ale râurilor.
Propagarea acestora pe râu se face cu viteze tot mai mici către părţile
centrale ale lacului, până ce devin insesizabile.
d. Mişcări mareice – foarte slabe se remarcă pe unele lacuri mari : Caspic, Aral,
Ladoga, Baikal, Superior.
B. Mişcări temporare
a. Curenţi de origine eoliană se formează pe lacurile mai mari sub acţiunea
vânturilor predominante şi în condiţii morfometrice bine stabilite.
Între viteza vântului şi viteza curenţilor este un raport bine determinat care în L.
Onega, are valorile:
Viteza vântului: m/s ………………… 1 3 4 4.2
Viteza curentului de suprafaţă(m/s) ………………… 0,03 0,18 0,2 0,28
5
În lacurile americane, curenţii eolieni urmăresc forma complicată a malurilor acestora,
fiind determinate de vânturile predominante.
b) Valurile se formează sub acţiunea directă a vântului şi afectează pătura de la
suprafaţă a apei, până la adâncimea de 20 – 40 m. Dimensiunile valurilor depind de mărimea
lacului şi de viteza vântului: la Marile Lacuri Americane valurile ating 4 m; pe L. Onega – 2.5
m, pe L. Geneva – 1.7 m.
 124

Intervalul de timp în care valul parcurge o distanţă egală cu lungimea lui se numeşte
perioada valului.
c) Seisele sunt mişcări oscilatorii ale oglinzii apei, pe toată suprafaţa lacului, cauzate
de modificări ale presiunii în mod brusc. Seisele pot fi longitudinale sau transversale. Punctul
fix în jurul căruia se fac aceste basculări se numeşte nod.

1 1 . 4 . Regimul termic al apei din lacuri

Temperatura apei din lacuri variază în funcţie de temperatura aerului, zona climatică în
care se află şi adâncimea sa..
În mod normal temperatura apei lacurilor scade de la suprafaţă către adâncime, până la
4 C. În aceste cazuri este vorba de o stratificaţie termică directă şi se întâlneşte la
0

lacurile din zona caldă şi la cele din zona temperată – vara.

În cazul când temperatura apei creşte de la suprafaţă către adâncime (de la 0 0C la 40C)
este vorba de o stratificaţie termică inversă (în zonele reci şi temperate - iarna).
În zonele temperate, toamna şi primăvara există perioade când temperaturile se
uniformizează pe verticală, prin curenţii termici. Este fenomenul de homotermie.
În condiţii diferite (lacuri saline sau alte fenomene) apar şi situaţii termice aparte, cum
ar fi: mezotermie (un strat de apă mai caldă, cuprins între două straturi mai reci) şi
dichotermie (un strat de apă mai rece situat între două straturi mai calde). Astfel de
fenomene sunt de scurtă durată.
Dacă ne referim la regimul termic al lacurilor (variaţia în timp a condiţiilor termice)
există diferenţe pe zone climatice. Astfel în zonele calde,calde se întâlneşte aproape permanent
o stratificare termică directă, ă iar în cele reci una inversă.
inversă Aceste stratificaţii sunt, de
regulă stabile şi nu sunt deranjate decât uneori şi pe durate scurte.
În cazul lacurilor din zonele temperate, regimul termic este mai complex şi periodizat
pe anotimpuri:
- Perioada încălzirii de primăvară începe în condiţiile stratificaţiei termice inverse.
Pleacă de la fenomene de îngheţ şi ape reci) şi se continuă până la faza de homotermie de
primăvară;
- Perioada încălzirii de vară începe de la faza homotermiei de primăvară şi se
continuă până la faza stratificaţiei termice directe, cu caracter stabil;
- Perioada răcirii de toamnă, începe de la stratificaţia termică directă şi ţine până la
homotermia de toamnă;
- Perioada răcirii de iarnă. Uneori, sub podul de gheaţă, stratul cu temperatura de 40C
se menţine pe o grosime destul de mare ca urmare a radiaţiei solare ce pătrunde până aici. În
acest fel se poate vorbi practic de homotermie, deoarece stratul în care temperatura creşte de
la 0 0C la 4 0C este foarte subţire, comparativ cu adâncimea lacului.
În funcţie de stratificaţia termică, lacurile se împart în:
- Lacuri dimictice situate în zona temperat continentală care au două stratificaţii
termice (directă – vara şi inversă - iarna) şi două homotermii (toamna şi primăvara);
- Lacuri monomictice calde (situate în regiunile tropicale calde şi oceanice
temperate)- cu o singură trecere anuală de la o homotermia din anotimpul rece, până la o
stratificaţie termică directă;
- Lacuri monomictice reci (din zone reci), cu o singură trecere de la stratificaţie
termică inversă la o homotermie, în jurul valorii de 00C (în scurta vară polară);
- Lacuri amictice – în Antarctida, unde îngheţul este permanent şi profund;
- Lacuri oligomictice,
oligomictice situate în regiunile ecuatoriale, cu o stratificaţie termică
directă permanentă şi cu mici diferenţe de temperatură pe adâncime;
 125

- Lacuri polimictice,
polimictice în regiuni intertropicale şi în munţii din zonele calde cu o
stratificaţie termică instabilă.
În ceea ce priveşte modul în care se face circulaţia apei în lacuri, acestea se împart în:
- Lacuri holomictice care cuprind toate tipurile de mai sus şi au o circulaţie
normală, în toată masa de apă, care se realizează în condiţiile zonelor climatice respective;
- Lacuri meromictice,
meromictice mai rare, cu anomalii termice determinate de condiţii locale.
Legat de regimul termic al lacurilor, amintim aici şi câteva elemente privind fenomenele
de îngheţ. Ca şi în cazul râurilor, acestea se instalează şi dispar treptat în paralel cu scăderea
sau creşterea temperaturii aerului. Ordinea normală a formării lor este: particule de gheaţă –
ace de gheaţă – plăci de gheaţă – sloiuri (dacă ne referim la partea centrală a lacurilor) şi
gheaţă la maluri – pod de gheaţă – dacă ne referim la periferia lacurilor.
Uneori apare gheaţă de fund sau gheaţă de adâncime.

1 1 . 5 . Regimul fotic. Culoarea apei lacurilor

Pătrunderea radiaţiilor solare în apa lacurilor are mare importanţă pentru dinamica
ecosistemului lacustru. Absorţia energiei solare de către masa de apă şi disiparea ei sub formă
de căldură, influenţează stratificaţia termică şi dinamica curenţilor.
Pătrunderea luminii în masa de apă depinde de mai mulţi factori (reflexia de la
suprafaţa lacurilor, gradul de transparenţă al apei etc.). În general transparenţa corespunde
unei adâncimi până la care luminozitatea reprezintă 16 – 20 % faţă de cea de la suprafaţă.
Nivelul până la care se observă discul se numeşte zona fotică iar cel inferior, zona
afotică.
afotică
Pentru ecosistemele lacustre, mai important decât adâncimea până la care se observă
discul Secchi este coeficientul de transparenţă:
transparenţă
Ct = T/A < 1 unde: (T = transparenţă; A = adâncime)
Când T/A = 1 lumina pătrunde până la fund;
T/A< 0,20, macrofitele nu se mai dezvoltă.
 126

Figura nr. 11.1. Zonarea unui lac adânc (după G. Brezeanu şi col. 2002)

1 1 . 6 . Chimismul apei lacurilor

Diversitatea lacurilor naturale determinată de originea lor, structura chiuvetei lacustre,
condiţiile biotice, etc., imprimă anumite caracteristici chimice specifice ale apei.
Gama de variaţie a chimismului este foarte variată, de la o mineralizare foarte slabă (cca
10 mg/l), până la valori ce depăşesc 300 gr/l (lacuri sărate).
Se poate vorbi de mai multe tipuri hidrochimice de lacuri:
- Lacuri cu ape bicarbonatate sau carbonatate – predomină ionul HCO3- ;
-
Lacuri cu ape sulfatate – predomină ionul SO4-2;
-
Lacuri cu ape clorurate – predomină ionul Cl-;
Se poate face de asemenea, o clasificare după gradul de
mineralizare:
- Lacuri cu ape dulci – cu mineralizare de până la 1 gr/l
- Lacuri cu ape salmastre – mineralizare 1- 24,7 gr/l;
- Lacuri cu ape sărate – mineralizare 27 – 47 gr/l;
- Lacuri minerale, cu ape suprasaturate – mineralizare peste 47 gr/l.

1 1 . 7 . Viaţa în lacuri
În funcţie de lumină, temperatură, mineralizare şi de conţinutul de substanţe
organice, în lacuri se dezvoltă şi funcţionează comunităţi de organisme atât în masa de apă,
cât şi pe ţărmuri sau la fundul acestora. Fiecare comunitate este un ansamblu de populaţii
trăind într-un teritoriu sau habitat fizic bine determinat (E. Odun, 1971). Din acest punct de
vedere, populaţíile de plante şi animale din lacuri alcătuiesc, în principal, comuniţăţi
planctonice şi bentonice.

11.7.1. Comunităţile planctonice

Planctonul este un ansamblu de organisme vegetale şi animale care, în întreaga perioadă
ontogenetică, sau numai în anumite stadii ale acesteia, se menţine în stare de plutire liberă,
mai mult sau mai puţin pasivă, în masa apei. Se poate vorbi de fitoplancton şi de zooplancton.
Fitoplanctonul cuprinde:
- Alge verzi: Chlorophyceae;
- Alge galbene – verzi: Xanthophyceae;
- Alge roşii – brune: Chryptophyceae, etc.
Zooplanctonul cuprinde:
- Meroplancton: ouă şi larve de moluşte, crustacei;
- Ihtioplancton: icre şi larve de peşti;
- Protozoare: Rhizoflageleta, Actinii, Sporozoare;
- Rotifere: Brachionus, Keratella;
 127

- Cladocere: crustacei inferiori: Lepdodera, Polyifemus;

- Copepode: Melosira, Cyclops,etc.

11.7.2. Zoobenthos – animale legate de suport solid:

- Protozoare: Arcella, Amoebe,colpoda;

- Viermi;
- Gasteropode;
- Lamellibranchiate;
- Crustacei inferiori;
- Ostracode;
- Amfipode;
- Insecte acvatice.
Zonarea benthosului – zona sublitorală – adâncimi < 10 m;
- zona profundală – adâncimi > 10 m.

11.7.3. Macrofite acvatice

- Plutitoare:
Plutitoare nuferii;
- Submerse:
Submerse Potamogeton, Ceratophylum;
- Emergente:
Emergente papura, pipirigul.

1 1 . 8 . Sedimentele din lacuri

Afluenţíi lacurilor aduc aluviuni, în cantităţi diferite, în funcţie de mărimea debitelor de
apă şi de condiţiile de modelare din bazinele hidrografice proprii. Se mai adaugă şi materiale
solide provenite de pe versanţii direcţi prin spălare sau eroziune torenţială şi chiar prin
alunecări de teren.
La debuşarea în lacuri, odată cu reducerea vitezelor de scurgere, aluviunile se depun, în
funcţie de granulometrie, sub formă de conuri de dejecţie sau delte. Materialele mai grosiere
rămân în preajma ţărmului, iar cele fine sunt duse tot mai departe în larg. Aici mişcarea apei
sub impulsul afluentului încetează, iar aluviunile cele mai fine sunt preluate de curenţii din lac
şi dispuse practic pe întreaga lui suprafaţă în grosimi diferite.
Aluviunile, coluviile, proluviile şi deluviile (provenite din alunecările de teren) care se
depun în lacuri se numesc sedimente. La toate acestea se adaugă resturi organice sau minerale
(cochilii, schelete) ale vieţuitoarelor din lac. În acest fel, sedimentele conţin o parte
minerală (predominantă) şi una organică.
organică
Sedimentele reprezintă deci o componentă importantă a structurii ecosistemelor
lacustre, la formarea cărora participă mai mulţi factori endogeni şi exogeni, de natură fizică,
chimică sau biologică.
Odată acumulate sub apă sedimentele cunosc o serie de procese de natură fizică
(presiune, tasare), chimică, termică, luminoasă şi biologică (în lacurile puţin adânci) şi suferă
o serie de transformări numite generic diageneză,
diageneză care se realizează în timp.
- Odată transformate, sedimentele capătă proprietăţi specifice de natură fizică şi
chimică. Între propietăţile fizice ale sedimentelor menţionăm:
 128

- Textura sedimentelor,
sedimentelor adică modul de aranjare în strat, dependentă de
depărtarea faţă de ţărm şi adâncimea lacului;
- Granulometria,
Granulometria care reprezintă dimensiunile particulelor sedimentare. Din acest
punct de vedere se disting:
- Argile fine, cu φ < 2 microni;
- Mâluri, cu φ cuprins între 2 şi 50 microni;
- Nisipuri, grosiere (granulate) – 2 mm – 2 cm;
- Pietrişuri – peste 2 cm.
- Conţinutul în apă al sedimentelor, care depinde de granulometria şi de gradul
lor de tasare sau chiar cimentare. Se determină raportul de cântărire între proba umedă şi
proba uscată (etuvată).
Proprietăţile chimice ale sedimentelor rezultă din compoziţia lor foarte diversă şi
din reacţiile care se produc în perioada de diageneză. Principalele elemente care
caracterizează chimic sedimentele sunt substanţele organice, carbonaţii şi silicaţii.
Un alt fenomen legat de sedimentele din lacuri este bioturbulenţa care rezultă din
agitaţia apei produsă de vieţuitoare în preajma sedimentelor fine şi mobile de pe fund.
Pentru lacuri şi mai ales, pentru acumulări, sedimentele prezintă un real pericol prin
colmatarea acestora, fenomen care are efecte negative asupra valorificării apei, prin
înnisiparea unor prize şi prin reducerea volumului util, până la dispariţie. În plus, colmatarea
accelerează procesele de eutrofizare, prin reducerea adâncimilor.
Exemple de colmatare:
- Lacul Belci avea un volum de 12 milioane m3, la darea în exploatare, în anul 1962. În
1991 mai dispunea de 2,67 mil. mc. volum activ. A fost distrus de viitura din 1991 de pe râul
Tazlău, unde era amplasat;
- Lacul Galbeni, de pe râul Siret, avea în 1983, la darea în folosinţă 39,6 milioane m3
volum.În 1986 acesta a coborăt până la 32,7 milioane m3, iar în 1995, la 14,0 milioane m3. În
prezent acest volum este de 10 milioane m3.
Cote în lac În Figura nr. 11.2 se
226 (m) prezintă colmatarea
225 lacului de acumulare
224 Belci de pe Râul Tazlău,
223 în perioada 1962-1986 (25
ani);
222
221
220
219 1986
218 1965 Figura nr. 11.2. Evoluţia
1962 curbei de capacitate a
217
Vol. în lac acumulării Belci de pe
216 râul Tazlău în perioada
(x106 mc)
215 1962 – 1986
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
 129

1 1 . 9 . LACUL DE ACUMULARE – element central în amenajarea

complexă a cursurilor de apă şi a bazinelor hidrografice

11.9.1. Date generale

Lacul de acumulare este un obiectiv de gospodărire a apelor, construit în variante
tehnice şi mărimi diferite, pentru regularizarea debitelor, în vederea utilizării acestora în
condiţii cât mai bune.
După funcţiuni acumulările sunt de mai multe tipuri:
 Permanente,
Permanente pentru satisfacerea necesităţilor de apă sau asigurării unui nivel
minim. Acesta reprezintă şi un nivel de bază local cu toate consecinţele de evoluţie
geomorfologică ce decurg de aici;
 Nepermanente,
Nepermanente pentru atenuarea undelor de viitură;
 Mixte, atunci când îndeplinesc ambele condiţii (asigură consumurile sau un nivel
minim şi îndeplinesc totodată şi rol de atenuare peste o anumită cotă, o tranşă permanentă
şi alta nepermanentă).
Factorii de care se ţin cont la amplasarea acumulărilor‫׃‬
- Factorii hidrologici: (debite, pierderi, regimul scurgerii apei şi al aluviunilor) care
condiţionează mărimea lacului, în funcţie de morfologia de amănunt a terenului, conditiile de
fundare şi tehnologiile de construcţie.
- Factorii economici: (expropieri minime de teren, mutări de aşezări omeneşti, căi
de comunicaţii) care condiţionează echilibrul dintre posibilităţile financiare şi tehnice ale
momentului, necesităţile de apă şi potenţialul resurselor.

11.9.2. Componentele unei acumulări şi caracterizarea eficienţei sale

11.9.2.1. Elemente de construcţie: În ansamblu acestea sunt: lacul de acumulare, stăvilarul
(barajul mobil), barajul fix, digurile, prizele de apă, disipatorul de energie, alte lucrări anexe.
Nu ne propunem să introducem alte detalii. Pentru fiecare din aceste elemente există mai
multe clasificări, tipuri de construcţie, precum şi numeroase alte precizări. Practic fiecare
acumulare reprezintă un unicat.

11.9.2.2. Parametrii constructivi şi funcţionali ai acumulărilor şi coeficienţii

constructivi:
a) Coeficienţii constructivi:
- Coeficientul general:
general kg = Va/Vb
unde, Va – volumul apei acumulate,
Vb – volumul barajului
- Costul specific al acumulării: ks = Cb/Va
unde, Cb - costul barajului,
Va – volumul apei acumulate
b) Coeficienţii funcţionali:
- Coeficientul de utilizare a resurselor hidraulice Ku = V utilizat/ V anual şi
exprimă fracţiunea V utilizat în scopuri utile din volumul total mediu, scurs anual.
Reprezintă gradul de valorificare al resurselor de apă;
 130

- Coeficientul de regularizare:
Kr = Qr.min/Q0 unde, Qr.min= debitul mediu regularizat şi Q0 = debitul mediu anual.

11.9.2.3. Caracteristicile tehnice ale acumulărilor

a) Niveluri
- Nivelul coronamentului – nivelul peste care apa deversează peste baraj sau peste
digurile lacului de acumulare;
- Nivelul maxim catastrofal – nivelul la care lacul nu mai prezintă siguranţă
(NMC);
- Nivelul pragului deversor (descărcătorului de ape mari) – cota la care este situată
creasta pragului de prea- plin sau, în cazul lipsei acesteia, creasta clapetelor
sau stavilelor, dacă descărcările se fac numai prin barajul mobil;
- Nivelul maxim de exploatare (NME), nivelul până la care se exploateză lacul în
condiţii de siguranţă.
Depăşirea lui impune deversări, conform graficului dispecer şi regulamentului de
exploatare;
- Nivelul minim de exploatare (NmE) – nivelul cel mai de jos până la care se
poate exploata lacul. Înainte de a fi atins acest nivel, sau la atingerea sa, pe
scădere, se introduc resticţii de exploatare;
- Nivelul golirii de fund – cota minimă a golirilor de fund: vane, galerii, conducte,
tuneluri etc.;
- Nivelul radierului canalului de aducţiune – în general la acumulările cu
valorificare hidroenergetică;
- Nivelul minim minimorum;
- Cota de fundare;
- Nivelul talvegului – reprezintă cota fundului lacului în valoarea sa minimă,
respectiv talvegul râului care traversează lacul golit.
b) Volume
În general se disting volume corespunzătoare (după curba volumetrică reactualizată)
fiecăruia din nivelurile menţionate mai sus. Exemplu: volumul la NME, NNR, NmE,etc.
În activitatea de exploatare însă există şi alte volume caracteristice. În această accepţie
componentele volumului unei acumulări sunt:
- Volumul util (Vu) – este volumul care justifică funcţiunile acumulării pentru
satisfacerea folosinţelor, respectiv pentru realizarea scopului pentru care a
fost construită acumularea. Volumul util este cuprins între nivelul maxim
normal de exploatare (NME) şi nivelul minim normal de exploatare (NmE);
- Volumul de atenuare (Vaşi Vp), reprezintă volumul destinat tranşelor pentru
atenuarea viiturilor (la acumulările care au astfel de tranşe). De regulă este
situat între nivelul maxim normal de exploatare şi creasta descărcătorului
de ape mari (deversorului);
- Volumul rezervei de fier – volumul care urmează a fi folosit numai în condiţii
excepţionale. Este situată sub nivelul minim;
- Volumul mort situat sub nivelul captării.
c) Curbele acumulării
 131

- Curba volumelor (de capacitate) – reprezintă relaţia dintre nivelul lacului şi

volumul corespunător acestuia, pe tot ecartul variaţiei V = f(H);
- Curba suprafeţelor – reprezintă aceeaşi relaţie dintre nivelurile din lac şi suprafaţa
corespunzătoare S = f(H).
Pentru toate ţările şi în special pentru cele situate în zone hidro deficitare, sau cu regim
hidrologic discontinuu, se impune adoptarea unor programe complexe de gospodărirea apelor
în care acumulările să ocupe un loc important. Prin astfel de amenajări complexe se urmăresc
trei obiective principale:
- Valorificarea potenţialului hidrologic;
- Apărarea de inundaţii;
- Alimentarea cu apă: potabilă, industrie, agricultură, piscicultură, agrement.
Aceste amenajări complexe trebuie să ducă, în final, la o construcţie şi/sau reconstrucţie
durabilă a zonelor, la peisaje geografice proiectate, în care elementele secundare, negative să
fie cât mai reduse.
 132

Cap. 12. BĂLŢILE ŞI MLAŞTINILE

Pentru cercetări mai minuţioase bălţile şi în special mlaştinile, fac obiectul unei ramuri
aparte a hidrologiei, cu statut practic de ştiinţă independentă (Telmatologia).
Noţiunea de “baltă” este un termen românesc, neîntâlnit în alte ţări şi se referă la o
întindere de apă (sau chiar un lac) puţin adâncă, lipsită practic de maluri. Acestea sunt de
regulă precizate prin diferenţierele de mediu (lacustru şi mlăştinos). În Delta Dunării astfel de
maluri sunt conturate de o vegetaţie emersă, dură, dominantă de un brâu de stuf.
După P. Gâştescu (1988), bălţile cu suprafeţe peste 2000 – 3000 ha se numesc tot
lacuri, acestea pentru ca denumirile să se integreze în termenii de circulaţie internaţională, dar
fără a se renunţa complet la denumirea de “baltă” .
Bălţile sunt localizate în depresiuni cu adâncime mică, în special în luncile marilor râuri
şi se caracterizează printr-o mare variabilitate morfohidrgrafică şi geoecologică. Aici,
adâncimile mici permit pătrunderea luminii până la fund, asfel că, în cazul lor profondalul
lipseşte. Pelagicul lor constituie o zonă trofogenă, comparabilă cu cea a unui lac aflat în curs
de eutrofizare.
În lunca Dunării, până în anii ’60 bălţile ocupau cca. 400 000 ha, dar lucrările intense
de desecare a acestora, în vederea redării lor circuitului agricol au redus această suprafaţă în
prezent la cca. 20 000 ha. Suprafeţe mari ocupate de bălţi se întâlnesc în Delta Dunării, unde
ocupă cca. 60% din total.
Bălţile din Delta Dunării alcătuesc un sistem complex şi se deosebesc între ele prin
vârsta şi evoluţia lor ecologică. Ansamblul ecosistemelor lacustre din deltă este fragmentat în
bălţi propriu-zise, cu suprafeţe de câteva mii de ha şi adăncimi de 3-4 m. Între acestea se
întind stufărişuri cu statut practic de mlaştină, dar şi grinduri mai înalte, bine zvântate (Letea,
Caraoman etc.). Aici, în Delta Dunării, stadiile diferite de evoluţie ecologică fac trecerea de la
lacuri şi bălţi la mlaştini.
Asupra bălţilor am discutat mai sus.
O primă etapă de tranziţie către mlaştini o reprezintă japsele,
japsele care sunt foste lacuri
îmbătrânite, invadate vara cu detritus mineral şi vegetal de macrofite, care se acumulează,
grăbindu-i colmatarea totală. Când colmatarea (eutrofizarea) ocupă practic toată suprafaţa, iar
apa are numai o prezenţă sezonieră sau terenul este aproape zvântat se trece la ultimul stadiu
de evoluţie-mlaştina.
Mlaştina reprezintă o formă avansată a bălţii către stadiu de climax, o formă
îmbătrânită a bălţii.
Dacă ne referim la regimul termic, fotic şi biotic din bălţi trebuie să menţionăm că
acesta este foarte asemănător cu al lacurilor puţin adânci. Lumina şi viaţa pătrund până pe
fundul bălţilor, pe toată suprafaţa lor, grăbind, de fapt eutrofizarea.
Pe glob, suprafaţa totală a mlaştinilor este apreciată la cca. 1 milion km2. Datorită
particularităţilor floristice şi faunistice, aceste mlaştini, încadrate generic în zone umede, sunt
considerate arii protejate.
În funcţie de localizarea lor, de modul de alimentare, de componenţa vegetaţiei şi de
producţia biologică, mlaştinile au fost împărţite în patru categorii: oligotrofe, mezotrofe,
eutrofe şi distrofe.
distrofe Dacă ne referim la aspectul lor general, mlaştinile pot fi plane (joase)
cum este cazul celor din lunci şi delte şi bombate (înalte),în cazul celor situate în afara
luncilor (pe interfluvii sau versanţi).
Mlaştinile eutrofe (plane sau joase) sunt localizate cu precădere în lunci şi delte.
Cele mai multe au provenit din bălţi şi lacuri care s-au colmatat cu aluviuni şi resturi vegetale
macrofite. Aceste mlaştini sunt invadate de stuf, papură şi vegetaţie submersă – brădiş. Aceste
 133

ecosisteme acvatice, aflate în evoluţie, tind să se transforme în uscat. Muşchii verzi au de

asemenea o mare dezvoltare.
În alimentarea lor cu apă, un rol important îl au apele subterane bogate în săruri
minerale, care favorizează dezvoltarea acestei vegetaţii bogate. Astfel de mlaştini întâlnim în
ţara noastră în luncile Dunării, Someşului, Crasnei, Siretului, Prutului, Călmăţuiului,
Colentinei şi în unele depresiuni intramontane netede: Giurgeu, Ciuc, Ţara Bârsei, Făgăraş.
Turba rezultată din procesele specifice care se desfăşoară sub apă este pământoasă.
Termene locale: bahnă (Moldova de N), ploştină (Oltenia), mocire (Maramureş),
mârşiţă (M. Apuseni), rogoaze (Depr. Bârsei).
Mlaştinile oligotrofe (înalte sau bombate) sunt răspândite, în special, în regiunile cu
climat rece şi umed, cum ar fi la noi în ţară, în zonele montane, la altitudini de 1000-1600 m.
şi se numesc tinoave. Alimentarea se face din precipitaţii, ape de condensare şi suprafreatice,
sărace în săruri minerale. Infiltraţia scade de la suprafaţă către adâncime, de la stratul de
vegetaţie către rocile din bază, astfel că umiditatea oscilează între 0,8 – 1,0.
În stratul superior, mai mult vegetal, se desfăşoară toate procesele (evapotranspiraţie,
scurgere, procese biologice) şi de aceea acesta este activ,faţă de stratul inferior, inactiv, inert.
Vegetaţia predominantă este reprezentată prin muşchi Sphangnum, pe seama căruia se
formează turba. La noi în ţară se întâlnesc tinoave în Carpaţii Orientali (P. Stampei, Harghita)
M. Apuseni, Oaş, bazinul superior al Sebeşului etc.).
Regimul hidrologic al mlaştinilor reprezintă multe particularităţi specifice,
deoarece în depozitele de turbă, substanţa uscată reprezintă numai 3-13%, restul fiind apă.
În cadrul unei mlaştini apa poate fi liberă sau legată de turbă (capilară şi coloidală,
osmotică). Apa legată nu se elimină prin lucrări de desecare.
Regimul hidrologic al apei libere se caracterizează prin procesele de alimentare cu apă,
evaporaţie, circulaţia apei şi variaţia nivelului apei. Se poate constata că în mare parte, toate
aceste elemente au o repartiţie zonală, condiţionarea de bază făcând-o regimul precipitaţiilor
şi cel al temperaturii aerului.
Intervin azonal caracterul rocilor subiacente, densitatea şi alcătuirea păturii vegetale,
active etc.
Din punct de vedere economic turbăriile prezintă importanţă energetică (combustibil),
medicină (fizioterapie sau nămoluri de turbă), agricultură (amendamente, îngrăşăminte).
Mlaştinile mezotrofe,
mezotrofe reprezintă o tranziţie între cele două menţionate mai sus, ca
poziţie în teren şi tipologie vegetală.
Mlaştinile distrofe - reprezintă situaţii atipice faţă de caracterul general al zonei.
Structura comunităţilor de organisme din bălţi şi mlaştini este deosebit
de complicată, deoarece condiţiile ecologice sunt favorabile. Se pot întâlni:
- Plante cu flori:flori stuful, papura, pipirigul, rogozul, iarba mlaştinii, mana apei,
ţipirigul, limba broaştei, săgeata apei, buzduganul (ariciul de baltă), crinul
de baltă, stânjenelul galben, menta de apă, tătăneasa.
- Macrofite plutitoare:
plutitoare nufărul alb, nufărul galben, plutica, troscotul de apă,
ciulinul de baltă, piciorul cocoşului de baltă, stânjenelul galben, menta de
apă, tătăneasă;
- Plante submerse:
submerse broscariţa, brădişul, cosarul, ciuma bălţii.
- Nevertebrate: practic toate grupele acvatice care găsesc aici o hrană variată:
gasteropode, viermi, insecte şi larve, crustacei inferiori, ostracode etc.
 134

Partea a V-a. GLACIOLOGIE

Cap. 13. NOŢIUNI DE GLACIOLOGIE

Zăpezile persistente şi formarea gheţarilor

Apa acumulată în gheaţă deţine un procent de 2,85% din volumul total al hidrosferei. Ca
volum de apă, gheţarii ocupă locul II, după oceane şi mări, rezervele acestora de apă fiind de
cca. 4,6 ori mai mari decât al restului de ape dulci din lacuri, bălţí, mlaştini şi râuri care
reprezintă 0,62% din total.
Gheţarii se formează şi există în condiţii de climat sever, rece, în zone în care zăpezile
nu reuşesc să se topescă în întregime în timp de 1 an, rămânând rezerve care se acumulează.
Limita acestor climate se consideră izoterma medie multianuală de 0 oC. La această
limită există un bilanţ echilibrat între precipitaţiile solide căzute pe o anumită suprafaţă de
teren şi pierderea medie anuală. Sub această limită (considerată în oC) o parte din zăpadă nu
se topeşte şi se acumulează. Această linie este denumită “limita zăpezilor persistente”
(veşnice).
În contextul interdependenţei zonalităţii latitudinale cu cea altitudinală, înaintarea spre
poli a acestei limite depinde de relief şi de alţi factori locali: curenţii marini, direcţia generală
a vânturilor etc. Aşa se face că limita îngheţului peren este situată în Siberia la 45 – 50 oN
(echivalente pe teritoriul nordic al României), în timp ce în Europa, urcă până la Cercul Polar
de Nord (66 oN). În NV Europei, sub influenţa curentului cald al Golfului, limita urcă local,
până la peste 80 0N. În America de Nord, limita se apropie de 60 oN.
În emisfera sudică, oceanică, traseul limitei este mai uniform şi se menţine la cca. 62oS.
Limita altitudinală variază în funcţie de zona climatică şi de multe alte influenţe locale
(expoziţie, masivitatea reliefului, depărtarea de ocean etc.). Astfel, în Munţii Pirinei, limita
urcă la 2600 – 2900 m, în Alpi (46 – 47 oN) – 2700 – 2900 m, în Munţii Caucaz (40 – 44 oN)
– 2700 m pe versantul sudic şi 3700 m pe cel nordic, în Himalaia (27 – 34 oN) – 4900 – 5000
m, în vulcanii din Africa (0 – 3 oS) – 4400 – 5200 m, în Anzi (29 oS) – 6400 m.
Acumularea zăpezii se face treptat, în straturi suprapuse, fie prin precipitaţii
directe,
directe fie prin avalanşe care aduc volume mari de pe versanţi. Avalanşele se mai
numesc lavine şi pot fi uscate (zăpadă aspră care alunecă sub impulsul gravitaţiei), sau umede
(zăpadă înmuiată, care alunecă uşor pe versanţii mai lini).
Acumularea zăpezii în straturi tot mai groase duce la creşterea presiunilor şi
transformarea sa într-o masă grăunţoasă, numită firn.firn Cu timpul, aceste granule se contopesc
şi se omogenizează sub impulsul apăsării şi a unor topiri parţiale şi sezoniere, transformându-
se în gheaţă cristalină, plastică. Astfel, se formează gheţari continentali de până la peste 3000
m grosime, în calote uriaşe şi gheţari montani de dimensiuni mai mici.
 135

Mişcarea gheţarilor
Gheaţa este un material plastic, care mulează formele de relief pe care este instalat.
Plasticitatea ei este legată de temperatură, fiind mai mare în apropierea punctului de topire.
Unele încălziri temporare ale aerului, sau cauzate de presiunile maselor de gheaţă, măresc
această plasticitate şi în condiţii de înclinare, gheţarii se mişcă.
Viteza de curgere a gheţii este proporţională cu grosimea stratului şi cu panta. De
exemplu, la pantă de 1o , gheaţa se mişcă numai dacă are o grosime de 60-65 m, iar la pantă
de 45o este sufientă grosimea de numai 1,5-2 m. Viteza de curgere în masa de gheaţă diferă:
la fund şi lateral aceasta este mai mică din cauza frecării cu rocile.
În general gheţarii din Alpi curg cu 0,15 m/zi, cei din Himalaya cu 2-4 m/zi, iar pe
coastele Groenlandei, unde presiunea calotei este enormă, viteza este de 10-40 m/zi.
O particularitate a deplasării gheţarilor o constituie faptul că aceştia se pot deplasa şi pe
contrapante, datorită împingerii din spate a limbilor periferice.

Eroziunea şi transportul glaciar

Acţionând asupra rocilor peste care trece, gheaţa exercită eroziuni mai mult sau mai
puţin active, în funcţie de duritatea acestora. Eroziunea produsă de gheţari se numeşte
exaraţie.
Prin exaraţie se sculptează văi glaciare, largi cu profiluri în U, cu numeroase forme
rotunjite ale rocilor care au fost supuse acţiunii gheţarilor, cu scrijelări şi dungi etc.
Formele de eroziune glaciară care rămân după retragerea gheţarilor (calotelor) se
prezintă ca nişte spinări de berbeci (roches moutonnes) puternic scrijelate, cu pante şi
contrapante.
Materialul erodat de gheţari, la care se adaugă produse ale dezagregării şi alterării de pe
versanţi, sunt antre-
nate de către gheaţă
spre aval şi se
numesc morene.
morene
Spre deosebire de
râuri, unde se rea-
lizează amestecul
aluviunilor, în cazul
gheţarilor acest
lucru este mai puţin
posibil. Excepţie fac
limbile gheţarilor
care coboară iarna şi
se retrag vara, lă-
sând apelor curgă-
toare materialele
depuse şi care se pot
amesteca. Astfel de
depozite se numesc
fluvioglaciare.
fluvioglaciare

Figura nr. 13.1. Gheţar

 136

Păstrarea unor poziţii propii ale diferitelor morene, face ca acestea să fie de mai multe
feluri:
- morene frontale – situate în fruntea limbilor de gheaţă;
- morene laterale – la contactul gheţii cu versanţii;
- morene mediane – formate la confluenţa a două limbi de gheaţă, prin unirea a
două morene laterale;
- morene interne – situate în masa de gheaţă;
- morene de suprafaţă – formate prin căderea materialelor dezagregate de pe
versanţi pe spinările de gheaţă;
- morene de fund – situate sub masa gheţarului.
Se poate constata o multitudine de forme rezultate din exaraţie şi transport glaciar:
materialele care le compun au forme şi granulometrii diferite de la blocuri de stâncă şi până
la nisip şi chiar mâl. Din aceste particule fine se formează loessul, prin acţiunea de transport a
vântului, conform teoriei eoliene a apariţiei acestei roci pulverulente (Figura nr. 13.1).

Procese de acumulare glaciară

La marginea limbilor gheţarilor, la limita de îngheţ peren, se produc, sezonier, încălziri
ale climatului care permit topirea unei părţi din gheţarii, montani. Acelaşi lucru se petrece şi
la gheţarii continentali, dar aici înaintarea sau retragerea acestora se face în perioade
îndelungate. Aceste pendulări ale gheţii în plan orizontal sau pe pantele munţilor, face ca o
parte din materialul morenaic să fie acumulat. La rândul lor, în perioadele libere de gheaţă
morenele depuse sunt erodate de către acţiunea apelor curgătoare, rezultând procese
fluvioglaciare care dau un relief de asemenea specific.
Depunerile gheţarilor, în special a celor montani, se numesc morene. După gradul lor de
stabilitate morenele pot fi mobile şi fixe.
Morenele mobile se mişcă odată cu masa gheţarului (în înaintare). După poziţia lor
faţă de limba gheţarului morenele au nume diferite, pe care le-am menţionat deja mai sus:
morene de suprafaţă, de confluenţă (mediane sau centrale), de fund, interne, frontale
(terminale). Morenele frontale dau, la topirea gheţarilor continentali, aliniamente cu direcţii
perpendiculare pe direcţia de curgere a gheţarului, numite drumline.
Formele fluvioglaciare de depunere sunt efectul acţiunii combinate a gheţarilor şi a
cursurilor de apă şi sunt determinate de variaţiile limitei zăpezilor persistente în timp scurt (în
cazul gheţarilor montani), sau termen lung (în cazul tuturor gheţarilor). Un exemplu tipic îl
constituie existenţa celor patru faze glaciare din Alpi (Gunz, Mindel, Riss şi Wurn). Pe durata
în care gheţerii se retrag, terenul rămas liber intră sub incidenţa proceselor de modelare
fluviatilă.
Apele de topire transportă materialul morenaic şi îl depune în largi amfiteatre sau conuri
de dejecţie aplatizate. Cu timpul se formează câmpii fluvioglaciare (sandre). Situaţia este mai
evidentă în cazul gheţarilor continentali.
În cazul gheţarilor continentali datorită extinderii mari, procesele de eroziune şi de
acumulare glaciară sunt de fapt mai complexe. Între formele de eroziune menţionăm:
- Spinările de berbeci – ca şi în cazul gheţarilor montani;
- Scrijelituri - zgârieturi ale rocilor dure;
- Nunnatack-uri – resturi de stânci care rămân deasupra masei de gheaţă ca nişte
martori de eroziune;
- Crevase în gheaţă,
gheaţă care se umplu cu material litic;
- Icefielduri – câmpii de piatră rămase după retragerea calotelor;
 137

Formele de acumulare, rămase după retragerea calotelor sunt:

- Drumlinuri – relief colinar cu aceeaşi direcţie ca şi înaintarea gheţarului. Provin
din modelarea morenei de fund a calotei;
- Oessar – ca un fel de rambleuri în morena de fund;
- Kames-uri – movile relicte;
- Câmpii morenaice – întinderi uşor vălurate formate pe depozitele morenaice de
fund;
- Relief morenaic deluros;
deluros
- Văi şi lacuri - instalate în morena de fund;
- Salpauselka şi pradoline – aliniamente de coline şi dealuri, perpendiculare pe
direcţia de retragere a calotei rămase din morena frontală şi dispuse în mai
multe aliniamente.
- Blocuri eratice – blocuri mari de piatră rămase între materialul morenaic mai fin.
Acestea erau purtate odată cu înaintarea sau retragerea gheţarului, de aceea
se mai numesc şi blocuri rătăcitoare;
- Câmpuri de sandre – rezultate ale acţiunii fluvioglaciare.

Tipuri de gheţari
O primă împărţire distinge: gheţari montani şi continentali (calote glaciare).

13.5.1 Tipuri de gheţari de munte

a. Tip alpin (gheţar de vale): prezintă bazin de alimentare, circ şi limbă dezvoltată;
b. Tip pirenean (gheţar de circ): nu are limbi de gheaţă;
c. Tipul de platou: pe platouri înalte (Alpii Dauphinezi);
d. Tipul himalaian – asemănător cu cel alpin, dar de dimensiuni mai mari şi cu limbi
de gheaţă mai extinse;
e. Tipul kilimangearo – situat în crater şi cu limbi în formă de stea (radiale),
specific conurilor vulcanice;
f. Tipul norvegian – ca o platoşă de gheaţă (icefield) cu limbi scurte (icestrom)
g. Tipul Alaskian (de piemont) - sunt gheţari extinşi pe suprafeţe mari, cu limbi care
confluează în adevărate piemonturi de gheaţă.

13.5.2. Tipuri de gheţari continentali

a. Tipul antarctic. Calota antarctică ocupă 13 975 000 km2, din cei
14 000 000 km2 cât are întregul continent. Are o înălţime medie de 2250 – 2300 m, iar
maximile ating 3000-4700m. Relieful subiacent este ondulat. Practic este o întindere continuă
de gheaţă. Unele forme de relief se găsesc numai pe margini: nunatack-uri, crevase.
Caracteristica: sunt gheţari de şelf care dau iceberguri.
b. Tipul groenlandez. Calota groenlandeză ocupă ¾ din suprafaţa insulei, respectiv
cca. 1 833. 900 km2. Calota se află în mijlocul insulei, în timp ce ţărmurile sunt libere. Între
ţărm şi calotă sunt bariere muntoase cu altitudini de 2000 m în vest şi 3000 m în est, care au
 138

gheţari proprii. Se susţine că fundamentul Groenloandei este o chiuvetă de gheaţă de3400 m

grosime, înconjurată de munţi.
Şi în Groenlanda apar nunatackuri, crevase, văi în canion, icefielduri, instromuri
(limbi scurte).
c. Tipul islandez Datorită poziţiei nordice, munţii Islandei sunt acoperiţi cu gheţari
care au aspectul unei calote şi ocupă cca. 1/8din suprafaţa insulei. Înălţimea maximă este de
2300 m. Spre sud, unde s-au produs procese glaciare mai active, există oessar-uri, drumlinuri,
kames-uri,morene frontale, câmpii de sandre. Au loc erupţii de gheizere subglaciare, drenate
de râuri subglaciare sau interglaciare.
d.Tipul Spitzberg. Ocupă 58 000 km2. În vestul insulei apar gheţari de tip alpin
(vale). Unele morene de împingere opresc brusc limbile de gheaţă, formând fronturi de
ablaţiune.
Caracteristici: apariţia gheţii moarte, cursuri subglaciare şi intraglaciare. În crevase se
depun morene care, după topire rămân ca nişte pereţi.

Importanţa gheţarilor
Pe scurt, câteva aspecte:
- gheţarii determină clima din regiunile polare, subpolare şi, parţial a celor temperate
nordice;
- Au reprezentat un agent modelator foarte important. Toată jumătatea de nord a
Eurasiei şi Americii de Nord îşi datorează fizionomia geografică acţiunii ciclice a gheţarilor;
- Sunt importante surse de apă potabilă;
- Prezintă un mare interes ştiinţific în cercetări de paleogeografie, paleontologie,
evoluţia mediului şi a climatelor;
- Prezintă pericole în circulaţia navelor (icebergurile);
 139

BIBLIOGRAFIE

1. Alekin,O.A., (1954) “Hidrochimia” I.D.T., Bucureşti;

2. Alexandrescu,Gh., Vrabie, C., (1974),”Analiza timpilor de propagare a viiturilor pe râurile
mari”, Studii de hidrologie, 43, Bucureşti;
3. Băcăuanu,V. ş.a., (1980), “Podişul Moldovei”, cap. Hidrografia, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti;
4. Brezeanu, Gh., Simion – Gruiţa, Al., (2002) Limnologie generală, Edit. H. G. A., Bucureşti
5. Baloi,V., (1980), “Amenajarea bazinelor hidrografice şi a cursurilor de apă “, Editura Ceres ,
Bucureşti;
6. Cebotarev, A.I.,(1957), “Hidrologia uscatului şi calculul scurgerii râurilor”, Vol. I (traducere
din limba rusă), Bucureşti;
7. Cantemir, D., “Descriptio Moldaviae”, Edit. Acad. Rom., Bucureşti;
8. Chiriac, V. ş.a. (1980), “Prevenirea şi combaterea inundaţiilor”, Edit. Ceres, Bucureşti;
9. Creţu, Gh., (1976), “Economia apelor”, Edit. Did. şi Ped., Bucureşti;
10. Diaconu, C., Lăzărescu, D., (1965), “Hidrologia”, Edit. Did. şi Ped., Bucureşti;
11. Diaconu, C., Lăzărescu, D., (1966), “Hidrometrie”, Edit. Did. şi Ped., Bucureşti;
12. Diaconu, C., (1973), ”Probleme ale scurgerii de aluviuni pe râurile României”, studii de
hidrologie, XXXI, Bucureşti;
13. Diaconu, C., (1988), ”Râurile de la inundaţie la secetă”, Edit. Tehnică, Bucureşti;
14. Diaconu, C., Şerban, P., (1994), ”Sinteze şi regionalizări hidrologice”, Edit.Tehnică,
Bucureşti;
15. Donisa, I., (1968), ”Geomorfologia văii Bistriţa”, Edit. Acad. Rom., Bucureşti;
16. Furon, R., (1967), “Problema apei în lume”, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti;
17. Giurma, I., Dorobăţ, R., (1987), ” Hidrologie”, vol. I, Rotaprint, Iaşi;
18. Giurma, I., (2000), ”Sisteme de gospodărire a apelor”, Edit. Cermi, Iaşi;
19. Gâştescu, P., (1971), “Lacurile din România”, Edit. Acad. Rom., Bucureşti;
20. Gâştescu, P., (1990), ” Fluviile Terrei”, Edit. Sport-Turism, Bucureşti;
21. Hâncu, S. ş.a., (1971), ” Hidrologia agricolă”, Edit. Ceres, Bucureşti;
22. Hâncu, S., (1976), ”Regularizarea albiilor de râuri”, Edit. Ceres, Bucureşti;
23. Hilt, V., (1976), ”Fluvii, lacuri şi oameni”, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti;
24. Ichim, I. ş.a., (1986), ”Efectele barajelor în dinamica reliefului”, Edit. Acad. Rom., Bucureşti;
25. Ichim, I.s.a., (1989), ”Morfologia şi dinamica albiilor de râuri”, Edit. Tehnică, Bucureşti;
26. Ionescu, St., (2001), ”Impactul amenajărilor hidrotehnice asupra mediului”, Edit.N.G.A.,
Bucureşti;
27. Manoliu, I.A., (1973), ”Regularizări de râuri şi căi de comunicaţii pe apă”, Edit. Did. şi
Ped., Bucureşti;
28. Mociorniţă, C., (1969), ”Repartiţia scurgerii pe sezoane şi luni, în cadrul anului mediu, pe
râurile din România”, Studii de hidrologie, V, Bucureşti;
 140

29. Morariu, T. ş.a., (1970), ”Hidrologie generală”, Edit. Did. şi Ped., Bucureşti;
30. Mustaţă, L., (1973), ”Calculul debitelor maxime din ploi pe râurile din România”, Studii de
hidrologie, XXXVI, Bucureşti;
31. Olariu, P., (1988), ”Probleme ale colmatării unor lacuri de acumulare în bazinul hidrografic
Siret”, Lucr. Semin. Geogr.”D.Cantemir”, 9, Iaşi;
32. Olariu, P., (1992), ”Impactul antropic asupra scurgerii apei şi a aluviunilor în suspensie în
bazinul hidrografic Siret”, Lucr. IV Simpoz. P.E.A., Piatra Neamţ;
33. Pişotă, I., Buta, I., (1975), ”Hidrologie”, Edit. Did. şi Ped., Bucureşti;
34. Pişotă, I., (1992), ”Hidrologie - Lucrări practice”, Edit. Univ., Bucureşti;
35. Platagea, Gh.ş.a., (1968), ”Parametrii ploilor torenţiale utilizaţi în calcule hidrologice
privind scurgerea maximă”, Studii de hidrologie, XVII, Bucureşti;
36. Podani, M., (1973), ”Principii şi metode de apărare împotriva inundaţiilor”, Edit. C.S.A.,
Bucureşti;
37. Preda, I., Marosi, P., (1971), ”Hidrogeologie”, Edit. Did. şi Ped., Bucureşti;
38. Rosu, Al., (1980), ”Geografia fizică a României”, Edit. Did. şi Ped., Bucureşti;
39. Romanescu, Gh., (1996), ”Hidrologie generală”, Edit. Univ. “Ştefan cel Mare”, Suceava;
40. Savin, C., (2001), ”Hidrologia râurilor – teoretică şi aplicată”, Edit. Reprograf, Craiova;
41. Stănescu, V. Al., Dorobăţ, R., (2002), ”Măsuri nestructurale în gestiunea inundaţiilor”
42. Şelărescu, M., Podani, M., (1993), ”Apărarea împotriva inundaţiilor”, Edit. Tehnică,
Bucureşti;
43. Şerban, P. ş.a., (1989), ”Hidrologia dinamică”, Edit. Tehnică, Bucureşti;
44. Teodorescu, I, ş.a., (1973), ”Gospodarirea apelor”, Edit. Ceres, Bucureşti;
45. Trufaş, V., (1975), ”Hidrochimie”, Edit. Universităţii Bucureşti;
46. Tufescu, V., (1966), ”Modelarea naturală a reliefului şi eroziunea accelerată”, Edit. Acad.
Rom., Bucureşti;
47. Tufescu, V., (1973), ”România. Natura, om, economie”, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti;
48. Ujvari, I., (1973), ”Geografia apelor României”, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti;
49. Vladimirescu, I., (1978), ”Hidrologie”, Edit. Did. şi Ped., Bucureşti;
50. Zăvoianu, I., (1978), ”Morfometria bazinelor hidrografice”, Edit. Acad. Rom., Bucureşti;
51. Zăvoianu, I., (1988), ”Râurile - bogăţia Terrei”, Edit. Albatros, Bucureşti.