Hidrologie Romanescu
Hidrologie Romanescu
Hidrologie Romanescu
HIDROLOGIA USCATULUI
PREFAŢĂ
Autorul
2
CUPRINS
PREFAŢĂ...............................................................................................................................1
CUPRINS................................................................................................................................2
BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................139
6
În ceea ce priveşte volumele de apă, există de asemenea mari disproporţii între unităţile
acvatice. Procentual, situaţia se prezintă astfel:
8
- mări şi oceane - 96,5 %
- gheţari - 2,85 %
- ape dulci - 0,62 %
- vapori - 0,03 %
- Total - 100 %
În cazul apelor dulci, procentul de 0,62 % reprezintă un volum de 315,2 x 103 km3 şi se
repartizează astfel:
- în lacuri şi bălţi – 230.000 km3;
- în sol (umiditate naturală) – 82.000 km3;
- în râuri – 1.200 km3;
- apa biologică – 2.000 km3
Volumul de apă al Oceanului Planetar depăşeşte de 13 ori volumul uscatului situat
deasupra nivelului general al mărilor. Prin nivelarea tuturor formelor de relief s – ar obţine o
adâncime medie a apei de 2718 m.
Volumul apelor continentale reprezintă 3,47 % din volumul total de apă al globului, din
care cea mai mare parte o reprezintă gheţarii (2,85 %). Restul de numai 0,62 % (lacurile şi
bălţile şi cursurile de apă), deşi infim faţă de volumul total de apă, prezintă cea mai mare
importanţă ca agent modelator şi mai ales, ca agent economic şi căi de transport.
Originea apei. În legătură cu originea apei trebuie pornit de la formarea globului
terestru în cadrul sistemului planetar.
Există mai multe teorii în acest sens, dar toate se pot grupa în două categorii: ipoteza
Pământului iniţial rece şi ipoteza Pământului iniţial fierbinte.
În momentul de faţă este acreditată teoria Pământului fierbinte, format în paralel cu
celelalte planete. Se pleacă de la un nor cosmic eterogen (gaze şi praf cosmic), care iniţial
suferă o concentrare puternică, cu creşterea temperaturilor şi a presiunilor devenind o stea.
Transformarea hidrogenului în heliu care se face cu mare degajare de energie, asigură
temperatura stelei respective care, în timp, a devenit un fel de protosoare. Energiile uriaşe şi
agitaţia continuă a particulelor au format în jurul protosoarelui un fel de inel compus din
plasmă cosmică cu tendinţe centrifuge tot mai puternice. În urmă cu cca. 6 miliarde de ani,
acest disc menţinut gravitaţional de către protosoare, dar fiind tot mai departe de acesta, a
început să se răcească. Elementele greu fuzibile s – au transformat în praf cosmic care a
început concentrări locale şi separări în cadrul inelului imens şi au căpătat mişcări
individuale de rotaţie şi astfel, acum cca. 5,5 miliarde de ani, au apărut protoplanetele.
Protopământul (ca şi celelalte protoplanete) urmează în mic, aceeaşi evoluţie ca şi
protoplanetele, prin aglomerarea într-un nucleu propriu a unor părţi din inelul perisolar, în
funcţie de densitate, formând mai întâi mantaua interioară apoi cea superioară.
În timp, masa fluidă interioară străpunge adesea crusta superioară, mai rece, formându –
se marile unităţi geostructurale. La aceasta se adaugă ploile de meteoriţi. În această
interferenţă continuă dintre agitaţia ultrafierbinte din miezul planetei şi răceala spaţiului
cosmic s – au sintetizat gaze (protoatmosfera) şi lichide (protohidrosfera) suprapuse peste o
masă solidă răcită (protolitosfera).
Evoluţia a continuat, prin numeroase transformări cantitative şi calitative, până ce s –a
ajuns la situaţia actuală.
Deci apa a apărut pe Terra în ultimele faze ale evoluţiei acesteia, în contextul impactului
continuu dintre factorii interni, expansionişti sub impulsul energiilor nucleare şi mediul
extern, mai rece şi cu valenţe de contractare şi condensare. O parte din gazele fierbinţi
emanate dinspre interior au rămas în stare gazoasă (atmosfera) iar o altă parte, prin
precipitare, a format hidrosfera care s – a acumulat în sectoarele mai joase ale litosferei.
9
La început exista un singur ocean (Panthalasa) şi un singur continent (Pangea). În timp
însă Pangea s–a fragmentat; iniţial în două părţi (Laurasia în nord şi Gondwana în sud), apoi
s–au produs noi fragmentări care au dus la situaţia actuală.
1.2.1. Evaporaţia
Reprezintă un proces natural în baza căruia apa din mări şi oceane, din roci şi biosferă
trece din stare lichidă în stare gazoasă (vapori), în contact cu aerul atmosferic. Atunci când
zăpada sau gheaţa trec direct în stare de vapori, fără a se topi în prealabil, fenomenul se
numeşte sublimare.
Având în vedere faptul că şi prin transpiraţia plantelor şi animalelor se degajă vapori de
apă, care se asociază cu cei proveniţi direct de pe suprafeţele lichide, fenomenul se tratează
de regulă integral, sub denumirea de evapotranspiraţie.
Factorii care controlează evapotranspiraţia sunt deosebit de complecşi, între care
temperatura aerului deţine rolul predominant. La aceasta se adaugă:
- vântul, care accentuează procesele de evapotranspiraţie;
- umiditatea atmosferică, prin care se diminuează aceste fenomene;
- expunerea versanţilor sau a formelor de relief condiţionează, la rândul său, radiaţia solară
(temperatura) şi umiditatea atmosferică;
- concentraţia în săruri a apei oceanelor sau lacurilor, în cazul suprafeţelor acvatice;
- solul influenţează prin albedou;
- relieful – prin expunere, fragmentare, altitudine;
- vegetaţia – prin evapotranspiraţie specifică şi prin natura albedoului;
10
- intervenţiile antropice, prin construirea unor unităţi acvatice suplimentare, prin spaţiul
clădit, prin activităţi economice cu degajare de vapori sau temperatură, prin densitatea
populaţiei etc.
Valorile evaporaţiei se situează sub cele ale precipitaţiilor, în zone ecuatoriale,
temperate umede, montane înalte, subpolare sau deasupra acestora, în regiuni aride, semiaride
şi temperat continentale.
Pe teritoriul României evapotranspiraţia se află, în general, într – un anumit echilibru cu
precipitaţiile, cu variaţii în plus (în zonele de SE) şi în minus (în zonele deluroase înalte şi
montane).
Câteva exemple privind valoarea evapotranspiraţiei: Buftea – 563 mm; Cluj – Napoca –
516 mm; Tg. Mureş – 519 mm; Oradea 471 mm; Arad – 552 mm; Piteşti – 502 mm;
Constanţa – 600 mm; Bucureşti – 590 mm.
Când am vorbit despre factorii naturali care influenţează evaporaţia am menţionat şi
umiditatea T oC
- 20 atmosferei.
1,10 Capacitatea atmosferei de a absorbi în conţinutul său vapori de apă
este dependentă, la rândul său, de temperatura aerului. Pentru fiecare temperatură există un
Temperatura
-15 1,61
anumit volum de vapori care poate fi conţinut în aer. Valoarea maximă a acestui volum se
numeşte 2,38
-10saturaţie şi reprezintă un prag peste care vaporii, noi adăugaţi, precipită. Fig.nr.1.1.)
-5 3,42
4,85 Figura nr. 1.1. Cantitatea de vapori de
0
apă conţinută de aerul saturat, la
5 6,81
diferite temperaturi ale aerului (după
10 9,42 S.V. Kalesnik)
Dependenţa
15 evaporaţiei
12,85 de mai multe elemente de control zonale conduce la faptul că şi
aceasta prezintă, la rândul său, caracteristici care permit zonalitatea sa latitudinală şi
20 17,32
altitudinală. Pe latitudine, variaţiile sunt deosebit de numeroase din cauza interdependenţei
23,07 Exemple:
continui25dintre temperatură şi umiditate.
30- Zona ecuatorială: temperatură mare, umiditate mare, evaporaţie relativ mare →
30,00
Saturatie g/m3
exces de umiditate;
- Zone tropicale: temperaturi mari, umiditate redusă, evaporaţie excesivă → aridizare,
uneori extremă;
- Zone temperate: temperaturi moderate, umiditate variabilă în funcţie de poziţia faţă
de oceane, evaporaţie medie → un echilibru hidric cu bilanţ negativ în zone
continentale şi pozitiv în zone oceanice;
- Zone peripolare: temperaturi scăzute, umiditate mare, evaporaţie redusă → exces
de umiditate.
Pentru România, teritoriul, redus ca suprafaţă, face ca predominantă să fie zonalitatea
altitudinală.
1.2.2. Condensarea
În momentul în care atmosfera ajunge la saturaţie în vapori de apă, aceştia încep să
condenseze sub formă de picături sau (în norii foarte înalţi) sublimează sub formă de gheaţă.
Scăderea temperaturii aerului poate fi determinată de:
- contactul aerului cu suprafeţe reci;
- amestecul maselor de aer cu temperaturi diferite;
- iradiaţia scoarţei terestre, pe timp senin;
- prin dilatare şi răcire (adiabatică);
De regulă, condensarea este uşurată de existenţa unor particule solide în atmosferă (praf,
fum, polen, spori, etc.). Fără aceste particule aerul se suprasaturează.
11
Condensarea se face prin:
- răcire directă – odată cu trecerea maselor de aer în zone mai reci, sau prin iradiere.
Produce precipitaţii reduse, rouă, brumă;
- prin amestecul a două mase de aer cu temperaturi şi umidităţi diferite: Se produc
precipitaţii puţine.
Prin condensare se produce ceaţă şi nori. Ceaţa este un fenomen caracteristic păturilor
inferioare ale atmosferei şi se formează prin:
- răcirea accentuată a scoarţei terestre;
- trecerea aerului cald şi umed peste suprafeţe mai reci;
- diferenţa de răcire dintre aer şi scoarţa terestră;
- prezenţa impurităţilor (praf, fum, funingine) ⇒ ceaţă industrială.
Norii se formează la înălţime prin condensarea (sublimarea) vaporilor de apă în anumite
condiţii;
- contactul dintre o masă de aer cald şi umed cu alta rece;
- simpla scădere a temperaturii aerului.
Diametrele picăturilor de apă din nori variază între 0,05 mm şi 0,1 mm. Cele mai mari
cad pe pământ sub influenţa gravitaţiei, sub formă de burniţă. Norii foarte înalţi sunt alcătuiţi
din cristale de gheaţă.
După structura şi forma în plan norii se împart în:
- nori Cirrus, foarte înalţi, albi sidefii, aproape transparenţi. Sunt alcătuiţi din cristale
de gheaţă;
- nori Stratus – dispuşi ca nişte straturi uniforme, de culoare omogenă. Altitudinea
lor este de cca. 2000 m;
- nori Cumulus, formaţi prin convecţia maselor de aer. Încep prin a marca un timp
frumos. Adesea se dezvoltă mult pe înălţime, trec de la o culoare alb – cenuşie
la una închisă şi generează ploi bogate;
- nori Nimbus – se formează pe timp de furtună. Aduc ploi bogate, ameninţătoare, cu
multe fenomene electrice.
Nebulozitatea reprezintă gradul de acoperire a cerului cu nori şi se măsoară în grade de
la 0 (senin) la 10 (total acoperit).
Pe glob, nebulozitatea medie anuală are următoarele valori:
- în zona ecuatorială – 5,5 – 6,0;
- la tropice (20 – 30 lat. N şi S) – 4,0 – 4,5;
- la latitudini mijlocii şi mari 6,5 – 7,0.
- Pentru uscat:
ZC = XC - Y
Pe ansamblu, însumând cele două egalităţi se obţine:
Z O + Z C = XO + XC
unde: Z = evaporaţia
X = precipitaţiile
Y = scurgerea
O = oceane, mări
C = continente
Se poate constata că elementele principale ale circuitului apei în natură sunt
evaporaţia şi precipitaţiile care, considerate în timp, sunt sensibil egale. Celelalte verigi ale
circuitului (deplasarea vaporilor de apă spre/de la ocean spre uscat şi scurgerea apei sub toate
formele sale – de fapt tot o translaţie) sunt verigi care completează acest circuit, în fond foarte
complex.
Pentru regiunile exoreice ecuaţia bilanţului poate fi scrisă sub forma:
Zc = Xc – Y.
Aportul de apă pe care reţeaua hidrografică îl aduce în ocean reprezintă 3/100.000 din
volumul acestuia. Bazinul oceanului planetar ar putea fi umplut de către râuri în cca. 33.000
ani.
Pentru zonele endoreice ecuaţia bilanţului este: Ze = Xe, adică apa evaporată este în
medie egală cu cea căzută sub formă de precipitaţii (cca. 8.000 km3). În cazul acestor zone
sunt posibile diferenţieri periodice determinate de fenomene de aridizare sau de creştere a
umidităţii generale a aerului. De aceea o formulă mai realistă ar fi: Xe = Ze ± ∆W.
A. în Oceanologie:
- continuarea cercetărilor privind extinderea, contururile, limitele, adâncimea şi
morfologia bazinelor oceanelor şi mărilor;
- precizarea mai bună a rolului curenţilor oceanici în determinarea climatelor locale,
zonale şi regionale;
- identificarea unor noi legături între dinamica apei oceanelor şi dinamica atmosferei,
pentru clarificarea unor probleme practice deosebite (Triunghiul
Bermudelor, fenomenul El Ňiňo, musonii, taifunuri, uragane, tornade) şi
găsirea unor metode de prognoză şi prevenire;
- sprijinirea teoretică şi practică a cercetărilor hidrologice pentru o mai bună cunoaştere
a masei biologice şi a posibilităţilor sale de valorificare;
- sprijin teoretic şi practic pentru cercetările mineralogice, pentru identificarea şi
valorificarea mineralelor utile, inclusiv a petrolului;
- precizarea unor noi direcţii de dezvoltare a cercetărilor hidrologice efectuate în
sprijinul valorificării energetice a curenţilor marini, valurilor şi mareelor, a
creşterii posibilităţilor de transport marin şi de agrement pe mări şi oceane;
- furnizarea elementelor hidrologice necesare cercetărilor privind poluarea apelor
marine şi a precizării metodelor de depoluare şi de dezvoltare durabilă a
mediului marin.
B. în Hidrologia uscatului:
- continuarea cercetărilor privind monitorizarea reţelei hidrografice şi a lacurilor
(inclusiv a acumulărilor = lacuri antropice) pentru precizarea mai bună a
regimului scurgerii, pe fazele sale:
- scurgerea medie – pentru precizarea potenţialului hidroenergetic şi a volumului
resurselor disponibile;
- scurgerea maximă – pentru determinarea parametrilor viiturilor, a propagării acestora
în condiţiile amenajării complexe a reţelei hidrografice şi pentru furnizarea
informaţiilor de bază şi operative necesare în apărarea împotriva
inundaţiilor;
- scurgerea minimă – pentru fundamentarea condiţiilor de gestionare a lipsei de apă, a
programelor de restricţie şi a necesarului de lucrări pentru asigurarea
resurselor de apă în orice condiţii;
- cunoaşterea tranzitului de aluviuni şi a modificărilor introduse de activităţile antropice
în formarea şi regimul acestora; impactul acumulărilor asupra transportului
solid.
- prognoze hidrologice de toate tipurile;
- cunoaşterea impactului antropic asupra regimului scurgerii (cantitativ şi calitativ) şi
identificarea soluţiilor pentru eliminarea situaţiilor critice;
- trecerea la monitorizarea hidrologică automată;
- cunoaşterea fenomenelor de colmatare a acumulărilor şi precizarea condiţiilor de
evitare sau de reducere a acestora;
18
- dezvoltarea ramurilor practice ale hidrologiei: hidrologia agricolă, urbană, a pădurilor,
hidrometria pe baza unor principii noi şi a unor metodologii şi aparatură
adecvată;
- aplicarea Directivei 2000/60 UE pentru integrarea metodologiilor existente de
cercetare în viziunea generală, europeană, în vederea gestionării şi
valorificării durabile a resurselor de apă:
- precizarea „corpurilor de apă” şi a individualităţilor proprii acestora (limite, categorie
altitudinală, natura terenului, particularităţi climatice şi ale regimului de
scurgere, limitele (intervalele) de manifestare a fenomenelor monitorizate,
etc.;
- identificarea elementelor biologice care reprezintă „indicatori” ai „stării de calitate” şi
precizarea celor care definesc o „stare bună de calitate” a apei;
- transpunerea tuturor elementelor necesare definirii corpurilor de apă naturale sau
supuse impactului antropic în sisteme GIS.
∑ D ( Q , C ) ∑ N ( Q, C ) ,
≤
≥
unde: D = disponibil de apă cantitativ (Q) şi calitativ (C) creat prin măsuri
de gospodărire a apelor; N = necesarul de apă cantitativ (Q) şi calitativ
(C) pentru satisfacerea folosinţelor şi pentru combaterea efectelor
dăunătoare ale apelor.
Din punct de vedere fizic apa este o substanţă cu proprietăţi unice, având densitatea
maximă (0,9999 gr/cm3) la 3,980 C, tensiune superficială foarte ridicată, mărirea volumului la
solidificare, căldura specifică foarte mare, căldura latentă la topire apreciabilă,
conductibilitate termică ridicată, constantă electrică mare, putere izolantă deosebită,
capacitate mare de dizolvare, proprietăţi oxidante etc.
cristalină dispare. Acesta este al doilea punct de topire al apei (Gh.Brezeanu şi Al.Simion-
Gruiţă, 2002).
Densitatea apei variază şi în funcţie de conţinutul de săruri dizolvate: la salinitate 0 -
densitatea apei este 1,00, la salinitate de 10 mg/l, densitatea este de 1,008 gr/cm3, iar la
concentraţia medie a apei de mare (35 0/00, densitatea este de 1,028 gr/cm3.
b. Căldura specifică, respectiv, cantitatea de caldură necesară pentru creşterea
temperaturii unui gram de apă cu 10 (exprimată în calorii) este foarte mare (1 cal/gr), fiind
depăşită numai de câteva substanţe: amoniac lichid (1,23), hidrogen lichid (3,4) şi litiu. La
celelalte substanţe căldura specifică se situează în jurul valorii de 0,2 cal/gr şi acest fapt
scoate în evidenţă o particularitate – anomalie a apei.
Căldura specifică mare, alături de coductibilitatea termică, de asemenea ridicată a apei
conferă hidrosferei rolul de conservare termică şi de reglator al climei.
c. Alte anomalii le reprezintă temperatura latentă de vaporizare şi
temperatura de topire a gheţei, care sunt mult mai mari decât la alte substanţe.
Datorită consumului foarte mare de căldură necesar pentru evaporarea lor, apele
ecosistemelor terestre nu se supraîncălzesc.Temperatura naturală a apei nu depăşeşte, de
regulă, 40 0C.
d.Temperatura de solidificare a apei este ridicată, fapt ce are o mare
importanţă, în special, pentru activitatea biologică, destul de activă la 00 C şi practic,
inexistentă la temperaturi foarte scăzute. Gheaţa care pluteşte deasupra apei reprezintă şi un
bun izolator termic. Sub gheaţă viaţa poate continua, în limite încă destul de largi.
e. Tensiunea superficială a apei este mare, fapt ce face ca picăturile de apă să aibă
în general forma rotundă.
f. Vâscozitatea mică a apei prezintă deplasarea uşoară a hidrobionţilor.
g. Apa este un solvent universal, datorită structurii sale moleculare. În general sunt
mai solubili compuşii care au în alcătuirea lor grupări puternic polarizate ca – OH; -COOH,
NH2; -HSO3, care atrag moleculele de apă. Substanţa dizolvată nu se amestecă pur şi simplu cu
solventul, ci se stabilesc anumite corelaţii în funcţie de structura şi proprietăţile solvitului.
gradele germane, franceze sau engleze (la noi – gradele germane). Un grad de duritate
reprezintă 10mg CaO sau 1,42 MgO la 1 litru de apă.
1 grad german = 17,9 grade franceze = 1,25 grade engleze.
În funcţie de duritate, apele naturale se clasifică în:
- ape foarte moi 00 - 40 (grade germane)
- ape moi 40 - 80 “
- ape semidure 80 - 120 “
- ape destul de dure 0
12 - 18 0
“
- ape dure 0
18 - 30 0
“
- ape foarte dure peste 300 .
În cazul apei potabile, duritatea nu trebuie sa depăşească 120.
Duritatea apei este de trei feluri: totală (suma tuturor sărurilor), permanentă (care
nu dispare prin fierbere) şi temporară (diferenţa dintre celelalte două). Duritatea
temporară este determinată de conţinutul de bicarbonaţi care, prin fierbere, pierd bioxidul de
carbon şi se precipită sub formă de carbonaţi insolubili care nu mai reprezintă duritate .
Duritatea mare a apei are unele implicaţii negative: produce pietre la rinichi (la apa
potabilă), nu face clăbuci cu săpun (la curăţătorii şi spălătorii), se depune pe cazane şi
conducte (la instalaţii de răcire, conducte, cazane de aburi), împiedică fierberea unor alimente
(fasole).
c. Aciditatea apei este capacitatea unor substanţe din conţinut de a lega chimic o cantitate
echivalentă de baze tari.
Este dată de conţinutul de anioni, care pot fi echilibraţi cu ioni de hidrogen, sau cu cationi de
baze slabe. Aciditatea se exprimă prin pH, care reprezintă inversul concentraţiei ionilor de
hidrogen.
Determinarea pH se face cu pH – metrul sau cu substanţe indicatoare. În practică,
cunoaşterea pH este necesară pentru stabilirea măsurilor anticorozive (stabilirea dozelor de
neutralizanţi) sau pentru asigurarea parametrilor optimi pentru epurarea biologică şi pentru
supravegherea calităţii apelor naturale.
În funcţie de pH apele pot fi considerate acide (Ph< 7), neutre (pH = 7) sau alcaline
(Ph >7).
d. Agresivitatea este propietatea unor ape de a ataca chimic, cu caracter continuu,
materialele prin care circulă sau cu care vin în contact (cazane, conducte, betoane, instalaţii
etc).
Agresivitatea apei este dată de conţinutul de săruri, acizi, de circulaţia şi de
temperatura acesteia. În lipsa sărurilor, agresivitatea este reprezentată şi prin conţinutul de
gaze dizolvate (O2 , CO2).
Odată cu dezvoltarea civilizaţiei (şi în special a industriei, agriculturii chimizate, a
aglomerărilor poluate etc.) majoritatea apelor au un conţinut chimic alterat de fenomenele de
poluare. Ca urmare, monitorizarea calităţii apei a devenit obligatorie atât pentru apele
naturale (pentru comparaţie ) cât şi pentru cele poluate (pentru identificarea situaţiilor
critice). După cum am mai arătat, buletinele de analiză chimică evidenţiază conţinutul din apă
a numeroase substanţe mai mult sau mai puţin nocive.
În această gamă largă de elemente identificate în apă, se evidenţiază categorii de
indicatori care, fiecare în parte, îşi au imprtanţa lor.
a. Indicatorii de oxigen (I.0) arată conţinutul de oxigen din apă (indispensabil
vieţii) şi conţnutul de substanţe organice. Aceştia sunt: O2 (oxigenul dizolvat), CBO5 respectiv
consumul biochimic de oxigen la 5 zile, CCOMn şi KCrO4 (ambele arată consumul de oxigen
necesar pentru reducerea substanţelor organice existente în apă);
29
2 . 7 . Apa grea
Uneori în natură se găseşte şi apă cu greutate moleculară mai mare de 18, numită apă
grea. Apa grea, are greutatea moleculară 20, datorită faptului că izotopul greu al hidrogenului,
numit deuteriu are masa de 2,0147 şi prin combinare cu oxigenul conduce la o masă
moleculară mai mare.
Apa grea are o răspândire redusă în natură. Se găseşte, în cantităţi foarte mici în
lichidele apoase ale ţesuturilor vegetale şi animale, în apa de cristalizare, ploaie, în cea
rezultată din topirea gheţii şi în apa de mare. Proporţia în care apa grea se găseşte în natură,
comparativ cu celelalte forme de apă, este 1: 6000, iar proprietăţile ei fizico- chimice diferă
puţin de cele ale apei normale: formula D2O, în loc de H2O, densitatea 1,107 în loc de 1,00,
densitatea maximă la temperatura de 11 0C în loc de 4 0C, punct de topire 3,82 0, în loc de 0
0
C, punct de fierbere 101,42 0C, în loc de 100 0C, greutatea atomică 2,017 în loc de 1,00,
greutatea moleculară 20, în loc de 18, constantă dielectrică 81,5, în loc de 80,75.
2 . 8 . Apa plată
Încă nu este pe deplin lămurit termenul de apă plată, dar de un timp, aceasta este tot
mai des utilizat. Uneori apa izvoarelor conţine, după caz, gaze din aer, substanţe solide,
suspensii solide etc. Cel mai frecvent conţine bicarbonat de calciu, care dă apei duritate.
Pe de altă parte, între apele de suprafaţă, cele subterane şi vaporii de apă din
atmosferă, există legături permanente de interdependenţă, mai slabe sau mai strânse.
Toate aceste elemente conduc uneori la situaţii de mineralizare a apei în anumite
condiţii şi atunci se poate vorbi despre apa plată ca fiind o apă minerală naturală
necarbogazoasă, care la emergenţă şi după condiţionare (conform art. 7 din norme) nu
conţine bioxid de carbon în proporţie superioară cantităţii necesare pentru menţinerea în
stare dizolvată a sărurilor hidrogencarbonatate din compoziţia lor, dar nu mai mult de 250
mg/l. (Cf. Monitorului Oficial al României, Partea I, nr. 495/23.08.2001).
Apa plată este deci o apă minerală naturală, fără exces de CO2 .
31
3.2.2. Permeabilitatea
Este acea proprietate a rocilor care le face să permită circulaţia apei prin porii lor. Ea
depinde de modul de aranjare a particulelor de rocă, dimensiunile porilor, temperatura şi
vâscozitatea apei. Permeabilitatea depinde de porozitate dar nu direct proporţional.
Unele roci sedimentare (nisipuri, pietrişuri, gresiile slab cimentate) sunt poroase şi
permit o circulaţie lesnicioasă a apei, fapt pentru care sunt considerate roci cu permeabilitate
omogenă. Alte roci sedimentare (calcare, gresii dure, dolomite) precum şi cele eruptive sau
metamorfice au pori puţini, fără legături între ei, fisuri amplasate diferit, care permit circulaţia
apei diferenţiat şi au o permeabilitate neomogenă.
Rocile cu granulaţie foarte fină (argile şi marne) deşi au o porozitate mare (până la 50
%) nu permit circulaţia apei din cauza fenomenelor de absorbţie şi ele sunt practic
impermeabile. Deci nu este o legatură proporţională, directă, între porozitate şi permeabilitate.
Permeabilitatea se măsoară în cm/s dar, în practică, se foloseşte unitatea darcy:
Un darcy este debitul de 1 cm3/s al unui fluid cu vâscozitate dinamică 1 centipoise care se
infiltrează printr-un mediu poros cu secţiunea de 1cm2 sub acţiunea unui gradient de presiune
de 1 atm/cm.
1 darcy = 0.966 x 10-3 cm/s (rotund: 1 darcy = 1 x 10-3 cm/s)
În practica hidrogeologică, permeabilitatea se caracterizează prin coeficientul de
permeabilitate (kp) numit şi coeficient de filtraţie (kf).
34
3 . 3 . Apa în roci
Subzona de evapotranspiratie
Apa de Inf Zona de Figura nr. 3.1.
adeziune aeraţie
Subzona de retentie iltr infiltraţie Zonele de
ări umiditate din
Subzona capilara efi scoarţa terestră
Apa
capilară Nivel piezometric cac
e
Apa Strat acvifer Zona de
gravifică saturaţie
filtraţie
Strat impermeabil
capacitatea de retenţie. Apa din aceasta subzonă este suspendată (higroscopică, apă capilară şi
capilară izolată) şi nu are legături hidraulice cu zona capilară.
3)) subzona capilară conţine apă higroscopică, apă peliculară şi apă capilară continuă,
datorită fenomenelor capilare. Grosimea acestei subzone variază invers proporţional cu
granulometria (30 – 40 cm în nisipuri, 200 -300 cm în argile). Înălţimea subzonei capilare
variază odată cu nivelul piezometric. La partea superioară apa capilară continuă trece în apă
capilară izolată, în toate celelalte subzone.
b) Zona de saturaţie. Este situată sub nivelul piezometric, deci toţi porii sunt saturaţi
cu apă. Această zonă continuă se numeşte strat acvifer şi de aici se fac alimentările cu apă.
Adâncimea limită, inferioară a apelor subterane se consideră a fi între 9 şi 12 km.
Porozitatea se reduce foarte mult prin presiune litostatică, iar temperaturile cresc conform
treptei geotermice. Aici, la limita inferioară, temperatura atinge punctul critic al apei şi
indiferent de presiune apa se evaporă.
În zona de saturaţie se produc fenomene de cimentare (datorită sărurilor de Ca, Mg şi
SiO2 care se depun în pori) şi de înlocuire (metasomatism) a unor substanţe labile cu altele
mai stabile (silicifieri, piritizări). Culoarea zonei este verde – albăstrie datorită reducerii
oxizilor, prezenţei sulfurilor şi silicaţilor de fier rămaşi neoxidaţi.
A Nivel freatic
Râu
P
Zonă de Zonă de Zonă de
Zonă de alimentare acumulare descărcare
S Zonă de alimentare
descărcare
Strat impermeabil Strat impermeabil
c. Schimbarea nivelului apelor freatice e. Prin săparea unui şanţ, nivelul freatic
în funcţie de variaţia reliefului scade
Fig. 3.2. Modificări ale nivelului freatic din diferite cauze naturale şi artificiale
37
Precipitaţii
Lentilă
de apă
Zonă de
aeraţie Râu
Nivel piezometric
Strat impermeabil
Râu
Nivel piezometric
Strat impermeabil
diferă de 2 – 10 m în lunci, unde schimburile sunt mai rapide, datorită granulometriei grosiere
a aluviunilor şi a porozităţii cu dimensiuni mai mari şi sunt mai mici pe interfluvii. Uneori
apele freatice din lunci sau de la baza versantului ajung până la suprafaţă producând
inmlăştiniri (ape suprafreatice).
Dacă vorbim de adâncimea efectivă a nivelului piezometric, aceasta variază în limite
foarte largi: 2 – 6 m în lunci, 10 – 20 m pe interfluviile joase, 50 – 100 m pe interfluvii înalte
şi înguste, piemonturi mari sau în zonele carstice.
Oscilaţiile nivelului piezometric depind de condiţiile de alimentare şi de strat, de
evoluţia tectonică a regiunii şi de intervenţiile antropice. Factorii care determină aceste variaţii
sunt: precipitaţiile, evapotranspiraţia, modificări ale nivelului de bază naturale (ca elemente
naturale), construirea barajelor, digurilor, canalelor de desecare sau de irigaţii, exploatarea
intensă a apelor (ca elemente antropice).
d) Alimentarea stratelor acvifere freatice
În ceea ce priveşte alimentarea stratelor freatice, aportul de apă provine din
precipitaţii (figura nr. 3.7), din surse de suprafaţă (lacuri, râuri, figura nr. 3.8), din strate
acvifre de adâncime sub presiune (ascensionale sau arteziene) şi din surse artificiale. Asupra
modului de alimentare mai facem menţiunea că, în cazul râurilor se poate vorbi de un schimb
continuu de ape: în perioadele lipsite de precipitaţii când nivelul apei din râuri este scăzut,
apele subterane alimentează debitele de apă, în timp ce, în cazul viiturilor, fenomenul este
invers (râul alimentează pânza freatică).
În natură, adesea, există mai multe strate acvifere captive suprapuse, dispuse sub forma
unor complexe acvifere (Figura nr. 3.12).
c) Alimentarea se face pe la capetele de strate prin infiltrarea precipitaţiilor sau a apei din
râuri. Compoziţia mineralogică variază local
şi regional, în funcţie de particularităţile
rocilor dar în general este mai mare decât la
apele freatice (Figura nr. 3.14.)
ape arteziene iar când nu depăşeşte nivelul solului dar se ridică în foraj, apele sunt
ascensionale (Figura nr. 3.17).
Figura nr. 3.18. Alimentarea stratelor freatice de către stratele acvifere de adâncime cantonate
în diferite roci: a) granulare; b) carstificate (după I. Preda şi P. Maroşi, 1971)
3 . 4 . Izvoare
Dacă stratele acvifere sunt deschise, prin eroziune sau prin fenomene tectonice, la
locul de contact apa iese „la zi” sub formă de izvor. Acest termen este atât de comun încât,
prin el se înţelege practic numai apa de băut, ceea ce nu corespunde întru totul realităţii. Din
această cauză s-au propus şi alte denumiri cu o destinaţie specifică.
- emergenţă,
emergenţă pentru apele dulci (nu şi potabile) care apar în mod natural la suprafaţa
terenului;
- resurgenţă,
resurgenţă pentru apele care ies din carst. Se consideră că este de fapt o
reîntoarcere a lor „la zi”, după pătrunderea şi circulaţia în masivele
calcaroase prin caverne, canale, grote;
- exurgenţă,
exurgenţă pentru apele care pătrund în carst prin fisuri, se acumulează în adâncime
şi apar la zi pe linii de falie sau grote;
Clasificarea izvoarelor
După zona de provenienţă din stratul acvifer:
a) Izvoare din zona de aeraţie: debite mici, temporare, temperatura variabilă,
nepotabile (mulţi agenţi patogeni din sol);
b) Izvoare din strate acvifere freatice. Acestea sunt de obicei descendente şi au
o răpândire mare. Ele apar prin eroziunea depozitelor superficiale (izvoare de eroziune sau de
depresiune) singulare sau în linii de izvoare, sau la contactul a doua formatiuni geologice cu
permeabilităţi diferite (izvoare de contact). La rândul lor, izvoarele de contact pot fi:
- izvoare de revărsare: în caz de accidente structurale;
- izvoare de preaplin: în structuri sinclinale, apa curge invers;
- izvoare de debordare: apa curge în sensul inclinarii stratelor şi apare la accidente
structurale;
c) Izvoare din strate acvifere de adâncime. Se întâlnesc mai rar, au debit
constant şi regim termic uniform. Tipuri:
- izvoare arteziene: pe linii de falie, strate monoclinale şi sinclinale. Au debit constant;
- izvoare descendente: în sinclinale, de pe flancul mai înalt pe cel jos;
- izvoare de infiltrare şi de curgere: în roci solubile (calcare, dolomite, gipsuri, sare
etc.)
45
Deplasarea apei prin porii şi fisurile rocii se desfăşoară după reguli hidrodinamice
specifice, în funcţie de starea sa de agregare şi de raporturile acesteia cu particulele rocilor.
Q = K x S x H/L = K x S x I (l/s)
Ve = Q/S x ne = KI/ne.
Vitezele determinate prin această formulă corespund cu cele măsurate cu diferiţi
trasori colorimetrici, electrometrici, ionici, radioactivi.
c3. Curgerea turbulentă a apelor subterane este asemănătoare cu cea din râuri şi
din canale. Viteza se determină cu formula Chezy – Krasnopolski:
V = Kf ⋅ C ⋅ R ⋅ I V = viteza (cm/h);
Kf = coeficient permeabilitate (cm/s)
C = coeficient rugozitate Chezy
R= raza hidraulica
I=gradientul hidraulic
Considerand Kf x C x √R = Kt (coeficient de curgere turbulentă)
V = Kt x √I = KtI1/2
5 . 1 . Izvoarele minerale
În regiunile în care apele subterane au dizolvat cantităţi importante de substanţe din
roci, concentraţia acestora este mult mai mare decât în situaţiile normale. Descărcarea apelor
puternic mineralizate prin deschideri naturale sau provocate constituie izvoare minerale. Prin
proprietăţile terapeutice pe care le au asupra organismului, o mare parte dintre apele minerale
au un rol curativ. Elementele curative specifice din apele minerale sunt: fierul, arseniul, iodul,
substanţe radioactive, bromul etc. În plus, unele ape minerale, provenite de la adâncimi mai
mari au temperaturi ridicate, fiind denumite termale. Uneori, apele curative nu au o
mineralizare deosebită, dar anumite elemente pe care le conţin au proprietăţi terapeutice. Se
poate constata că între apele minerale şi cele curative există unele deosebiri, deşi termenul
„ape minerale” este mai frecvent utilizat.
În accepţiunea de „curative” prezentăm aici apele (izvoarele) minerale.
Conţinutul de substanţe chimice din apele minerale este foarte diferit şi se găseşte fie
sub formă de ioni = electroliţi (în cele mai frecvente cazuri), fie sub formă coloidală (mai
rar), în cazul silicei şi a hidroxidului feric.
Sunt frecvente clorurile, bromurile, iodurile, bicarbonaţii, sulfaţii, fosfaţii, sulfurile de
Na , K , Ca++, Mg++, Fe++ sau Fe+++, combinaţii cu Ba++, S+, Al+++.
+ +
Se consideră ca minerale (curative) apele care au o concentraţie de cel puţin 0,5 gr/l
sau (500 mg/l). Substanţele minerale din apele termale provin, în principal, din sol şi din
subsolul în care sunt cantonate. O parte dintre ele sunt şi de provenienţă internă: bromul,
clorurile, iodul, sulfaţii, hidrogenul sulfurat. Fluorul provine numai din apele juvenile. În
afară de soluţii, în apele minerale se întâlnesc şi vapori de apă şi gaze libere, cel mai frecvent
CO2, şi N, apoi mai rar: He, Ne, Ar, H2S, O2 şi H2.
Clasificarea apelor ca minerale se face în funcţie de diferite concentraţii limită ale
substanţelor pe care le conţin (în mg/l):
- CO2 liber ................ 250 - Alcalinitate - 4 milivali
- Li+ ................. 1 - Emanaţii radioactive 25 UM
(unitati Mache)
- Sr+ ................. 10 - Temperatura +20 oC
- Ba+ ................. 5
- Fe2+,3+ ..................... 10
53
- I+ ….................. 1
- Br ...................... 5
+
- Fe ...................... 2
- HAsSO4 ................ 1 (acid arsenic)
- HAsSO2 ............... 1 (acid metaarsenios)
- Sulf total, titrat .......... 1
g. Ape feruginoase. Conţin peste 10 mg Fe/l apă. Mai conţin Na, Ca, etc. sub formă de
bicarbonaţi, sulfaţi, cloruri, CO2. Se găsesc la Tuşnad, Poiana Negri (cu mult CO2), Covasna,
Iacobeni, Vatra Dornei, Dorna Candreni, Şarul Dornei (cu As). Se folosesc pentru cură internă
şi băi. Au gust astringent, specific.
h. Ape radioactive. Se întâlnesc în zona rocilor acide (grandiorite, granite): Băile
Herculane, Lipova, Geoagiu, Sângeorz, Vatra Dornei.
5 . 2 . Alimentările cu apă
În alimentările cu apă, calităţile pe care trebuie să le îndeplinească acestea, depind de
destinaţia lor. Apele folosite pentru băut sau pentru igiena corporală trebuie să corespundă
anumitor exigenţe igienice. Pentru alimentările cu apă industrială contează mai puţin
conţinutul de microorganisme, dar prezintă importanţă sărurile care precipită pe pereţii
cazanelor de aburi sau ai conductelor. În cazul valorificării hidroenergetice, conţinutul de
aluviuni în suspensie este cel mai important.
5 . 3 . Irigaţiile şi hidroamelioraţiile.
De obicei irigaţiile se efectuează cu ape de suprafaţă care corespund mai bine din
punct de vedere termic. În situaţiile în care nu există o reţea hidrografică permanentă care să
asigure debite de irigare, sau apele superficiale sunt poluate, se foloseşte apa subterană.
Condiţiile minime pe care trebuie să le îndeplinească apele pentru irigaţii se referă la:
a. Temperatură: Se reglează în bazine speciale de acumulare;
b. Compoziţia chimică: Limita maximă normală pentru rezidiul fix (conţinutul total
de săruri) este de 1700 mg/l. Uneori nu sunt dăunătoare nici concentraţii de 5000 mg/l (limita
maximă), dacă este vorba de anumite săruri agreate de plante. Cele mai dăunătoare sunt
sărurile de sodiu fiind admise în cantităţi mici (Na2C03<1000mg/l ; NaCl<2000mg /l;
Na2S04<5000mg/l). În schimb combinaţiile cu azotul şi fosforul sunt utile, contribuind şi ca
îngrăşământ.
Pentru scăderea concentraţiilor nedorite se aplică amendamente cu CaS04, care
reacţionează cu Na2C03 şi cu Na2SO4, mai puţin dăunător.
Conţinutul chimic al apelor reprezintă, deci, un aspect de care trebuie să se ţină cont
în irigaţii. În funcţie de tipurile de săruri, odată cu evaporarea apei, acestea se depun în porii
rocilor, sau urcă prin capilaritate şi modifică starea solului, până ce îl face neproductiv.
Fenomenul se numeşte sărăturarea solurilor. Coeficientul care stabileşte limitele
concentraţiilor unor substanţe pentu ca apa să fie sau să nu fie bună pentru irigaţii este
numit coeficientul de irigaţie. Valorile limită au fost stabilite de V.A.Priklonski. Acest
coeficient se calculează la toate analizele fizico-chimice efectuate la apele subterane (în
foraje). Categorile sunt :
Ka >18- ape foarte bune pentru irigaţii;
Ka = 18- 6- pot fi utilizate cu amendamente;
Ka = 6 -1,2 – pot duce la degradarea solurilor dacă nu se drenează ;
Ka < 1,2 – ape nocive, care sărăturează solul.
c. Condiţiile geologice şi hidrogeolgice. Prezintă importanţă, deoarece
permeabilitatea are un rol important. În plus, adâncimea Np trebuie să fie destul de mare
pentru a se evita înmlăştinirile.
57
Vaori mas
Analize lunare
Nr. Sectorul CMA (mg/l)
Poluant
crt. analizat Mg/l Dep.
Nr % max medie
CMA
1 CCOMn 3 12 12 100 294 205
Halda de
2 NH4 5 12 12 100 815 435
Fosfogips
3 PO4 0,5 12 12 100 4,9 2,83
4 CCOMn 3 12 12 100 900 458
5 Deminera- NH4 5 12 12 100 316 212
6 lizare PO4 0,5 12 12 100 83 51
7 SO2 400 12 12 100 2978 1565
8 CCOMn 3 12 12 100 2555 196
Tanc de
9 NH4 5 12 12 100 912 498
amoniac
10 PO4 0,5 12 12 100 10,4 5,0
59
Turn ADPForaj 8
Concentraţie
MonomarForaj 6
LactamaForaj 15
Cerce tareForaj
Mela naForaj 9
CianuriForaj 5
maximă admisă
Parametri CMA mg/l
determinaţi
Adm Except
6 . 1 . Apele de şiroire
Apele de şiroire, reprezintă primele procese de scurgere ale apei pe pante sub forma
unor şuviţe neregulate care urmează topografia versanţilor în părţile sale cele mai scăzute
altitudinal şi se dirijează către baza acestora. Apele de şiroire sunt prezente numai în timpul şi
imediat după ploi şi de cele mai multe ori, urmează trasee iniţiale diferite. Ele au un rol
deosebit de important în spălarea şi denudarea versanţilor. Volumul apelor de şiroire depinde
de cantitatea şi intensitatea precipitaţiilor, capacitatea de infiltrare a terenului, mărimea pantei,
existenţa vegetaţiei şi natura acesteia etc.
6 . 2 . Apele torenţiale
Apele torenţiale reprezintă o fază mai dezvoltată a apelor de şiroire, rezultată din
adunarea acestora într-un “mănunchi” şi stabilirea unor trasee bine determinate, produse prin
eroziune.
Şi durata de existenţă a torenţilor este efemeră, dar mai mare decât cea a şiroirilor.
Procesul de formare a torenţilor urmează linia: şiroire – ogaş – ravenă (viroagă) –
torent.
torent Această succesiune face ca torentul, ca formaţiune hidromorfologică, să fie în fond
mai complex, unii autori vorbind de fapt de “organisme torenţiale”, care cuprind:
- Bazinul de recepţie, care ocupă un areal în care, prin şiroiri, ogaşe şi ravene se
adună debite de apă de o anumită mărime, care îşi formează un traseu mai stabil şi mai adânc.
Bazinul de recepţie reprezintă partea superioară a unui torent.
61
6 . 3 . Apele curgătoare
Atunci când organismele torenţiale, prin eroziune lineară (în adâncime), intersectează
pânza freatică, alimentarea acestora se face cu continuitate iar scurgerea devine temporară sau
permanentă. Se poate vorbi de scurgere temporara atunci când pânza freatica este intersectată
numai la suprafaţă şi când aceasta – prin scădere în cadrul regimului propriu - întrerupe
alimentarea micului curs de apă.
Apele curgătoare permanente drenează suprafeţe bazinale mai întinse (peste 8-10 km 2)
în care există şi torenţi care au intersectat pânza freatică la o adâncime suficient de mare
pentru ca alimentarea să nu se mai întrerupă.
Această prezentare succintă reflectă numai evoluţia procesului în sine, deoarece, în
teren, lucrurile sunt mult mai complicate.
Apele curgătoare se numesc pâraie, râuri şi fluvii. Dintre acestea numai pâraiele sunt
temporare şi unele râuri care traversează regiuni semiaride şi aride.
6.3.1. Pâraiele
Pâraiele sunt unităţile hidrografice cele mai mici, iar din unirea lor se formează
râurile, apoi fluviile.
Pâraiele prezintă următoarele caracteristici:
- se formează şi îşi desfăşoară cursul în aceeaşi unitate de relief (de regulă, nu strict
întotdeauna) care prezintă o anumită omogenitate litologică, morfologică, morfometrică şi
climatică;
- sunt de regulă temporare, dar există numeroase cazuri în care sunt permanente;
- lungimea cursului (L) este sub 15 km, iar suprafaţa bazinului (F) sub 50 km 2, rareori
mai mare;
- regimul nivelurilor şi debitelor este puternic dependent de precipitaţii; de aceea
fluctuaţiile sunt foarte mari;
- prezintă viituri scurte (câteva ore – o zi ), în rest scurgerea este foarte redusă. Uneori
seacă sau apa se scurge prin patul albiei;
- caracteristica de bază o constituie valorile reduse ale debitelor (câţiva litri/sec) pe
durate mari (săptămâni, luni).
62
6.3.2. Râurile
În general râurile au caracter permanent, albii bine conturate, care traversează una sau
mai multe forme de relief, au un anumit potenţional erozional şi o capacitate de transport bine
determinate în orice situaţie şi în oricare tip de amenajare.
Diferenţa de altitudine dintre izvoare şi vărsare depăşeşte de regulă 100-200 m dar, de
cele mai multe ori, trece de 500 şi chiar 1000 m. Câteva exemple:
Ialomiţa – 2310 m la izvor şi 6 m la vărsare;
Siretul – 1280 m la izvor şi 5 m la vărsare;
Bistriţa – 1658 m la izvor şi 134 m la vărsare.
scăderii pantelor, eroziunea laterală se menţine în limite mai reduse, iar aluvionările devin
predominante.
un lac. Exemple sunt numeroase: la noi în ţară, la gurile afluenţilor Buzăului de pe sectorul
său inferior; Jirlău, Balta Albă etc. Alte exemple: Nistrul, Dvina de V, Kubanul.
d. Estuarul se formează atunci când fluviile se varsă în mări deschise şi oceane unde
curenţii de maree sunt puternici şi spală gurile râurilor de aluviuni. Ex. Obi, Enisei, Elba,
Sena, Tamisa, Sf. Laurenţiu etc. Estuarele apar ca nişte golfuri înguste şi prelungi, unde în
timpul fluxului se produc eroziuni, iar la reflux se spală aluviunile şi se transportă în larg.
0,25
Rk
∑ Nu = b−1 , unde k = ordinul cursului principal.
R
b−1
Asfel de relaţii au fost perfecţionate ulterior, stabilindu-se noi legături între diferite
mărimi care se pot cuantifica. Astfel s-au elaborat formule pentru determinarea lungimii
reţelei dintr-un bazin hidrografic sau a suprafeţelor bazinelor hidrografice.
Dintre cercetătorii români care au adus contribuţii importante în acest domeniu trebuie
menţionat I. Zăvoianu (1978, 1985).
67
7 . 1 . Cadastrul apelor
Activitatea de gospodărire a apelor se sprijină în primul rând pe cunoaşterea reţelei
hidrografice ca dimensiuni, tipologie, forme în plan, densitate, modul de grupare a cursurilor
de apă (sistemele hidrografice), suprafaţa bazinelor hidrografice, regimul scurgerii, dinamica
apelor şi efectele acesteia (eroziune, transport aluvionare), folosinţele de apă etc.
Cea mai mare parte a informaţiilor necesare, prezentate mai sus, cu excepţia
elementelor privind scurgerea, sunt cuprinse în Atlasul Cadastral (Cadastrul apelor).
În prezent este în uz ediţia a II-a a „Atlasului cadastrului apelor din România”
publicată în 1992, care cuprinde două părţi:
a) „Date morfohidrografice asupra reţelei hidrografice de suprafaţă” – un
volum cu tabele;
b) O mapă cu 130 foi de hărţi la scara 1:100000.
În partea I sunt cuprinse tabelar, în ordine hidrografică, toate cursurile de apă
codificate prin metoda Gravelius, respectiv cele mai lungi de 5 km şi cu suprafaţa bazinului
hidrografic de peste 10 km2. Calculele s-au efectuat pe hărţi topografice la scara 1:50000
(completate, pentru detalii, cu date de pe hărţi topografice la scara 1:25000). Precizia de
măsurare este de 1 km pentru lungimi şi 1 km2 pentru suprafeţe.
Ca bazine mari colectoare au fost adoptate: Dunărea (prin Tisa) - 32% din teritoriul
ţării, Dunărea – 66% şi Marea Neagră – 2%. Cu excepţia unor râuri dobrogene care se varsă
direct în Marea Neagră (2% din teritoriul naţional) se poate constata faptul că întreaga reţea
hidrografică a României este colectată de către Dunăre.
În ansamblu, la nivelul ţării noastre sunt codificate 4864 cursuri de apă cu o lungime
totala de 78.905 km, repartizate pe cei trei colectori astfel (tabelul nr. 6.1)
Siret – XII;
Bistriţa – XII.63 (al 63-lea afluent codificat al Siretului);
Trebiş – XII 63.72. (al 72-lea afluent codificat al Bistriţei);
Cârligaţi – XII.63.72.2 (al 2-lea afluent codificat al Trebişului).
În tabelele atlasului cadastral sunt consemnate râuri până la ordinul 7.
Principalele cursuri de apă din România se prezintă în tabelul nr. 6.2.
Bazine Lungime
Suprafaţa Densitatea Suprafaţa
hidrografice Cursuri reţea
bazinului reţelei fondului
(sau grupe de de apa hidrografică
hidrografic hidrografice forestier
bazine) de Cod codificate codificată
(km²) (km/km²) (km²)
ordinul 1 (nr) (km)
Tisa I 123 1592 4540 0.35 1709
Someş II-1 403 5528 15740 0.35 4688
Crasna II-2 54 708 2100 0.34 331
Crişuri III 365 5785 14860 0.39 3759
Mureş IV-1 797 10800 27890 0.39 9147
Aranca IV-2 19 328 1080 0.30 4
Ier IV-4 1 61 420 0.15 -
Bega V-1 80 1418 4470 0.32 703
Timiş V-2 150 2434 7310 0.33 2009
Caraş V-3 31 502 1280 0.39 405
Nera VI-1 36 574 1380 0.42 761
Cerna VI-2 42 524 1360 0.39 756
Jiu VII 233 3867 10080 0.38 3777
Olt VIII 622 9782 24050 0.41 8404
Vedea IX 81 2036 5430 0.37 478
Argeş X 178 4579 12550 0.36 3283
Ialomiţa XI 145 3131 10350 0.30 2365
Siret XII 1013 15157 42890 0.35 15882
Prut XIII 248 4551 10990 0.41 1085
Dunăre XIV 179 4540 33250 0.14 3316
Litoral XV 64 918 5480 0.17 556
Total în România 4864 78905 237500 0.33 63418
Un fragment din Atlasul cadastrului apelor din România se prezintă în tabelul nr. 6.3.
Conţinutul tabelului este precizat în capul fiecărei coloane şi se referă atât la albiile
râurilor, cât şi la bazinele lor hidrografice.
69
7 . 2 . Lungimea râului
Lungimea râului este distanţa (în km) măsurată între gura de vărsare şi izvor. Se ia ca
reper gura de vărsare deoarece acesta este un punct mai uşor de identificat în teren şi mai
stabil. Pe cursurile principale de apă există borne cadastrale care urmăresc traseul acestora şi
servesc pentru activităţile de gospodărire a apelor (identificarea sectoarelor la care se referă
anumite lucrări pe ape sau fenomene naturale (eroziuni de mal etc).
Construirea axului cadastral are în vedere amplasarea bornei 0 exact la gura de vărsare
a râului şi urmărirea tuturor inflexiunilor râurilor.
Determinarea lungimii cursurilor de apă se face pe hărţi topografice cu diferite
mijloace de măsurare:
- un instrument numit curbimetru;
curbimetru Este un cadran gradat la diferite scări
de hărţi, prelungit cu un mâner tip bastonaş.La capătul de jos are o rotiţă care se rulează în
lungul cursului de apă. Acul indicator de pe cadran arată direct lungimea, pe gradaţiile
corespunzătoare scării hărţii utilizate. Verificarea se face prin repetare.
- compasul distanţier. Verificarea se face prin repetarea operaţiei cu o altă
distanţă între vârfurile compasului. Se recomandă deschideri cât mai mici ale compasului
pentru a urmări mai uşor sinuozităţile cursului de apă reprezentat pe hartă.
- banda de hârtie şi un ac de fixare. fixare Este un mijloc improvizat. Banda de
hartie se desfăşoară în lungul cursului de apă de pe hartă, fixând cu acul punctele de
schimbare a direcţiilor, după inflexiuni.
Când se foloseşte compasul distanţier, calculul lungimii se face cu formula:
d
(
l = l + l − l
1 1 2 d −d
) 1 xN
2 1
unde ll = prima măsuratoare;
l2= a doua măsuratoare;
d1= prima distanţă de compas;
d2= a doua distanţă de compas;
l = lungimea râului;
N= scara hărţii.
l + l + ..... + l n + L
Kd = 1 2 l1,2..n = lungimea braţelor laterale
L
L = lungimea cursului principal
La noi în ţară, cele mai frecvente fenomene de despletire se întâlnesc în zonele
pericarpatice şi în arii depresionare cu rame laterale înalte şi uşor erodabile. Cunoaşterea lor
este importantă pentru proiectarea lucrărilor de dragare sau de regularizare a cursurilor de apă.
7 . 5 . Schema hidrografică a
râurilor
În acţiuni operative de prezentare sau în
cazurile în care reţeaua hidrografică este un
element secundar, aceasta se reprezintă schematic,
fără a se mai urmări sinuozităţile. Se respectă
ordinea confluenţelor, iar direcţiile de scurgere
sunt aproximative (Figura nr. 7.2).
8 . 1 . Văile râurilor
Suprafaţa uscatului este „brăzdată” de numeroase forme negative de relief alungite
pe direcţia pantei celei mai mari, numite văi.
Văile sunt mai înguste pe sectoarele lor de obârşie, de regulă în regiuni mai înalte
(adesea montane), apoi devin tot mai largi, pe măsura traversării treptelor mai joase de relief,
a trecerii timpului şi acţiunii agenţilor de modelare.
Ca traseu, văile pot fi rectilinii (o situaţie relativă) sau cu anumite grade de
sinuozitate.
Lungimea văilor este foarte diferită, de la câţiva km şi până la mii de km, iar lăţimea
variază, de asemenea, de la câţiva metri până la zeci de km. În lungul unui râu, aspectul văilor
diferă foarte mult, în funcţie de rocile pe care acesta le traversează, de pantele de scurgere, de
relief, mişcările neotectonice, evoluţia lor în timp, fenomenele de captare etc.
8 . 3 . Elementele văilor
Toate văile sunt formate din două elemente principale: albia şi versanţii. La
rândul său albia poate fi compusă din albia minoră şi albia majoră (lunca). Versanţii se
îmbină între ei prin interfluvii,
interfluvii care reprezintă şi cumpene de ape şi adesea, cuprind un
număr diferit de terase.
terase În funcţie de înclinarea şi de poziţia lor faţă de axul văii versanţii
pot fi simetrici şi asimetrici.
asimetrici
75
Privită deci în ansamblu, o vale de râu este formată din fundul (patul) văii, versanţi,
cumpăna apelor şi terase.
a) Fundul (patul) văii ocupă partea cea mai joasă a acesteia şi poate fi acoperită total
sau parţial de apele râurilor.
Partea care este ocupată permanent (frecvent) de ape se numeşte albia râului. Atunci
când apa curge permanent prin albie aceasta se numeşte albie minoră, minoră iar când este
inundată numai la viituri se numeşte albie majoră (luncă).
Albia minoră este săpată direct în rocă sau în aluviuni mai vechi. Linia care uneşte
punctele cele mai joase ale albiei minore, în lungul său, se numeşte talveg.
Albia majoră este situată la altitudini de 0,5 – 3 – 4 m deasupra celei minore, de
care se delimitează prin maluri mai joase (plaje) sau înalte (abrupturi).
În legătură cu noţiunile de albie majoră, luncă şi şes, există mai multe păreri: unii
autori consideră că albia majoră este frecvent inundabilă, iar lunca, foarte rar, alţii le include
sub acelaşi termen „albie majoră”. Şesul este fie o denumire regională a luncii, datorită
netezimii sale, fie partea din luncă, laterală, practic lipsită de inundaţii. În sfârşit există autori
care consideră că termenul de luncă se referă mai mult la vegetaţia specifică a acesteia.
Albia majoră (lunca) se dezvoltă fie pe ambele părţi ale albiei minore (bilaterală),
fie numai pe o parte (asimetrică). În ambele cazuri, în teren, aspectul topografic al fundului
văii se prezintă astfel (pornind de la axul râului):
- Albia râului, cu adâncimi diferite (ex. Amazonul – 92 m);
- Fâşia din vecinătatea albiei minore, puţin accidentată, şi inundată frecvent – lunca
internă.
- Lunca centrală, netedă, mai înaltă;
- Lunca exterioară (lunca preterasă), mai coborâtă decât partea centrală, acoperită de
braţe şi meandre vechi, părăsite.
b) Versanţii reprezintă părţile laterale ale văilor, având înclinări diferite, simetrice sau
asimetrice, acoperiţi cu numeroase microforme de relief (şiroiri, torenţi, pâraie, alunecări,
terase). Versanţii sunt denumiţi drept şi stâng în sensul scurgerii râului. Ca înclinare
versanţii pot fi lini, evazaţi, abrupţi şi foarte abrupţi (în chei şi canioane) şi chiar surplombă
(în chei). Evoluţia versanţilor se face, în timp, printr-o gamă foarte largă de procese
geomorfologice.
c) Cumpăna apelor este situată pe culmile interfluviale şi reprezintă linia de îmbinare a
versanţilor de la două râuri vecine. Urmăreşte în general liniile de cea mai mare altitudine, dar
adesea devine sinuoasă, cu numeroase intrânduri, în cazul fenomenelor de captare.
d) Terasele. Din anumite cauze climatice sau tectonice, uneori, râurile sunt obligate să-şi
schimbe profilul longitudinal, prin adâncire. Toate aceste procese sunt deosebit de complexe
şi de durată şi au avut ca efect formarea mai multor terase (până la 8-10).
Problemele privind terasele sunt studiate în amănunt de geomorfologie. Pentru
hidrologi, acestea reprezintă forme de relief care influenţează scurgerea apei şi depozite
importante de ape subterane freatice.
În ansamblu, râurile au câte 1-3 terase (trepte de terasă) de luncă şi mai multe terase
de versant, grupate în trei categorii: inferioare, medii şi superioare.
superioare Gradul lor de
păstrare în relief este foarte diferit, în special cele superioare sunt cel mai mult distruse de
eroziuni ulterioare.
Terasele de versant sunt fie aluvionare (fragmente din vechile lunci aluviale), fie
sculptate în rocă. Terasele aluvionare sunt formate din orizonturi de nisipuri, prundiş,
pietrişuri, loess (loessoide), soluri fosile şi actuale.
După cum sunt dispuse faţă de albia râului terasele pot fi bilaterale (pe ambii
versanţi) sau monolaterale (numai pe o parte a văii). Numerotarea lor se face de obicei
76
pornind de la nivelul luncii (sau de la baza versantului, în cazul celor care nu consideră că
lunca este o terasă) deoarece, la partea superioară a văii prezenţa lor este adesea discutabilă.
Unii autori le numerotează totuşi în ordinea vechimii (de sus).
e) Alte elemente importante pentru caracterizarea văilor:
- adâncimea văii: diferenţa de altitudine dintre cumpăna apelor şi fundul văii;
- lăţimea văii: distanţa dintre cumpenele de apă, măsurată pe hartă.
În practică se pot face referiri la:
- lăţimea văii la nivel superior (la nivelul cumpenelor de apă);
- lăţimea văii la nivelul unei terase;
- lăţimea văii la bază (la racordul cu lunca).
În Figura nr. 8.1 se prezintă partea inferioară a văilor Siretului şi Bistriţei în sectorul de
confluenţă (Bacău).
Figura nr. 8.1. Elementele unei văi (albia minoră, albia majoră, versanţi, terase)
8 . 4 . Tipuri de văi
Marea varietate a văilor, legată de aspectele geologice, de relief, climatice, evoluţie,
formă, lungime etc. a impus clasificarea acestora, după mai multe criterii, în diferite tipuri.
După structura geologică şi modul de formare:
- Văi tectonice – impuse de structurile tectonice: falii, grabene, cute, monocline etc.
- Văi de eroziune – formate de agenţii externi, în special apa şi gheaţa;
În regiuni monoclinale şi în cele cutate larg se deosebesc:
- Văi consecvente – cu scurgerea concordantă cu înclinarea stratelor. Sunt văi
simetrice, adesea cu terase bilaterale;
- Văi subsecvente – cu direcţia scurgerii perpendiculară pe inclinarea stratelor
geologice: sunt de obicei asimetrice;
- Văi obsecvente – cu direcţia scurgerii orientată invers faţă de înclinarea stratelor.
Acestea curg pe capetele de strat, sunt simetrice, scurte şi prezintă multe
repezişuri şi ruperi de pantă;
77
- Văi reconsecvente – curg în lungul înclinării stratelor după ca au erodat alte strate
geologice de deasupra. Sunt la fel cu cele consecvente.
- Văi longitudinale – curg în lungul cutelor;
- Văi sinclinale – curg în lungul sinclinalelor; pe axul lor;
- Văi anticlinale – instalate pe axele anticlinalor;
- Văi transversale – care traversează sisteme de cute;
- Văi de flanc (monoclinale) – curg pe flancurile cutelor.
b. În funcţie de raporturile mai generale de evoluţie în condiţiile
unor structuri geologice diferite:
- Văi antecedente: râurile s-au format, iniţial, într-o anumită structură şi şi-au
adâncit cursurile în roci mai dure, odată cu înălţarea reliefului. Aceste văi
sunt, în general, înguste: chei, defilee (Bistriţa la Zugreni, Oltul la Turnu
Roşu - Cozia).
c. În funcţie de structura geologică, duritatea rocilor şi agentul care
le-a creat:
- Văi în chei, cu versanţi foarte abrupţi, adesea verticali sau chiar în surplombă. Sunt
foarte înguste şi au profil în V sau U îngust;
- Văi în canion – în structuri orizontale cu durităţi diferite: au pereţi abrupţi, aproape
verticali.
d. După aspect:
- Văi simetrice;
- Văi asimetrice;
- Văi în formă de U, glaciare.
Câteva tipuri de văi se prezintă în Figura nr. 8.2.
obstacole, albiile se bifurcă sau se ramifică în mai multe braţe, încojurând sectoarele mai
înalte care devin astfel „ostroave”.
Ca şi meandrările, procesele de (despletire) sunt fenomene deosebit de complexe, cu
semnificaţii importante în evoluţia albiilor minore. (Figura nr. 8.5)
3. Alte
formaţiuni din
albiile minore.
Meandrările şi
despletirile sunt formele cele
mai complexe şi mai evolu-
ate ale acţiunii triconjugate
ale apei râurilor (eroziune
transport şi acumulare).
Eroziunea se exercită atât în
eroziune li-
plan vertical (eroziune
neară)
neară asupra talvegului cât
şi lateral, asupra malurilor
eroziune
(eroziune laterală).
laterală
Raportul normal, dintre
acestea este invers propor-
ţional; când eroziunea
80
lineară se exarcerbează, cea laterală este mai mică şi invers. Dar, de regulă, cele două forme
de eroziune acţionează conco-mitent şi complementar, într- o gamă foarte largă de intensităţi
şi forme.
Figura nr. 8.5. Despletiri ale albiei râului Suceava pe sectorul superior
Transportul aluviunilor depinde de competenţa râului, respectiv de debitul de apă şi de
viteza de scurgere. Atunci când conţinutul solid este prea mare şi nu mai poate fi transportat,
în condiţiile reducerii vitezelor de scurgere, aluviunile se depun.
În lungul şi pe lăţimea râului există o gamă largă de viteze de scurgere a apei, ca urmare
toate aceste fenomene se produc concomitent, fiecare cu intensităţi diferite.
Atunci când pe fundul sau către malurile râului există condiţii de viteză mai redusă, o
parte din aluviuni se depun sub forma unor fâşii alungite. La început acestea sunt submerse şi
se numesc bancuri.
bancuri Cu timpul, prin înălţare, aceste formaţiuni ies deasupra nivelului mediu
al apelor şi se numesc grinduri.
grinduri
După poziţia lor grindurile pot fi:
- Mediane, dispuse în interiorul albiei. Acestea sunt mai puţin stabile;
- Laterale, situate către maluri. Sunt mai stabile;
- Interabiale formate în preajma confluenţelor, prin contopirea grindurilor laterale a
celor două râuri. Sunt cele mai stabile şi evoluează adesea către forme ieşite practic de sub
influenţa viiturilor. Un astfel de grind este dispus între râurile Siret şi Bistriţa la SE de Bacău,
între Capul Piscului şi coada lacului Galbeni. Aici sunt amplasate localităţile Holt,
Dragomireşti, Letea Veche, Ruşi – Ciutea, Siretul. Situaţia este asemănătoare şi la confluenţa
râului Suceava cu Siret precum şi în multe alte cazuri.
Odată întocmit profilul transversal, pe acesta se pot delimita sau determina o serie de
elemente necesare calculelor hidraulice: suprafaţa secţiunii udate (totale, la data
ridicării), suprafeţele active şi inactive (atunci când acestea există), lăţimea râului,
respectiv distanţa între maluri la diferite cote, perimetrul udat,
udat respectiv lungimea liniei
malurilor şi a patului albiei situate sub apă.
Cu aceste elemente de pe profil se pot apoi determina parametrii albiei în secţiunea
respectivă:
- adâncimea medie (hm) – ca raport între suprafaţa secţiunii udate Ω (m2) şi lăţimea
apei B(m);
Ω
hm = [m ]
Β
- raza hidraulică (R) – ca raport între suprafaţa secţiunii udate şi perimetrul udat – P
(m);
Ω
R = [m ]
P
În cazul existenţei fenomenelor de îngheţ, perimetrul udat P este reprezentat atât prin
linia fundului cât şi prin linia feţei inferioare a formaţiunilor de gheaţă. În cazul podului de
gheaţă, P este aproape dublu decât în perioada cu albie liberă.
8 . 7 . Profilul longitudinal
Profilul longitudinal al unui curs de apă reprezintă, în general, linia talvegului său de la
izvor până la vărsare, transpusă în coordonate altitudinale (topografice). Dezvoltarea
profilului longitudinal este legată de aspectele orografice ale reliefului, natura şi structura
geologică, regimul climatic al zonei, gradul de dezvoltare al său şi debitul râului. Aspectul
profilului longitudinal reflectă caracteristicile factorilor de control. În zonele montane, linia
profilului longitudinal prezintă pante mai mari cu multe repezişuri şi abrupturi, iar eroziunea
este deosebit de activă. Patul albiei este format, în general, de roca de bază.
În zonele de dealuri şi podişuri liniile profilului longitudinal se domolesc, pantele scad,
apar şi fenomene de aluvionare. În sectoarele inferioare, în câmpiile de confluenţă, linia
talvegului prezintă pante foarte mici, predomină aluvionările. Uneori apar eroziuni care
plasează talvegul sub linia nivelului de bază.
Nivelul de bază,bază reprezintă punctul cel mai coborât altitudinal (cel mai jos) al
profilului longitudinal. Acesta prezintă o importanţă deosebită pentru evoluţia profilului
longitudinal în ansamblu, deoarece, de aici, se condiţionează toate procesele morfogenetice
din bazinul hidrografic aferent. La scară planetară, nivelul de bază este reprezentat prin
nivelul general al Oceanului Planetar; de aici şi numele de nivel de bază general. În sistemele
hidrografice (fluviatile) niveluri de bază sunt considerate, practic, toate confluenţele şi acestea
se numesc niveluri de bază locale.
Panta râului exprimată în promile reprezintă un raport între diferenţa de altudine
dintre două puncte de pe profilul său longitudinal şi lungimea sectorului cuprins între acestea:
H1 − H 2
I = [‰]
L
Panta râului poate fi considerată pe sectoare de anumite lungimi (în cazul calculelor
hidraulice care se efectuează) sau pe toată lungimea cursului de apă (în cazul aprecierilor
generale legate de potenţialul erozional al râurilor). În ceea ce priveşte panta râurilor aceasta
poate fi studiată sub două aspecte: panta talvegului şi panta oglinzii apei. Pe sectoare scurte,
între cele două pante pot exista diferenţe semnificative, de care trebuie ţinut cont în calcule.
Dacă ne referim însă la ansamblul lungimii râurilor (cel puţin al celor mijlocii) aceste
diferenţieri nu mai au relevanţă.
Profilele longitudinale ale râurilor pot avea aspecte diferite în funcţie de vechimea lor şi
de accidentele morfologice din lungul lor. Se poate vorbi despre profile rectilinii, cu rupturi
de pantă, glaciare (cu contrapante) şi profile de echilibru (cele mai evoluate).
Profilul de echilibru este un profil ideal în care eroziunea şi acumularea se
compensează. Au un aspect concav, prelung, cu talvegul lin, fără accidente. Profilul de
echilibru este de fapt un profil ipotetic, către care tind toate râurile, dar acesta nu se atinge
niciodată pe toată lungimea cursului, din cauza mişcărilor neotectonice şi a oscilaţiilor
permanente ale nivelului de bază. De asemenea pot interveni şi mulţi alţi factori (baraje,
lucrări în albie, poduri, etc.)
În lungul profilelor longitudinale mai tinere se pot observa sectoare cu caracteristici
diferite: cu repezişuri, cascade, praguri, evorziuni (bulboane), vaduri şi întrevaduri, etc.
Pragurile sunt mici accidente în albia râului care influenţează alura profilului
longitudinal. Se observă şi la nivelul oglinzii apei: Ex. pragurile Niprului.
Repezişurile sunt sectoare sculptate pe trepte structurale, pe care apa cade în trepte,
dar nu în plan vertical (ex. Toancele).
Cascadele se formează de obicei în regiuni faliate (dar şi în munţi cu pante mari) şi se
caracterizează printr – o cădere verticală a apei. Eroziunea nu se mai exercită linear ci în
83
locul de cădere al şuvoiului de apă, prin evorziune. Exemple de cascade: Niagara, Victoria (pe
Zambezi), Angel (Venezuela - 978). Cascadele se retrag prin eroziune regresivă.
Evorziunile (bulboanele) se formează şi pe sectoare cu pante mai mici, acolo unde
scurgerea se realizează prin curenţi circulari, (vârtejuri).
În Figura nr. 8.7 se prezintă profilele longitudinale ale principalelor râuri din România.
Figura nr. 8.7. Profile longitudinale ale principalelor râuri din România (după C. Savin, 2001)
84
9 . 1 . Bazinul hidrografic
Bazinul hidrografic reprezintă suprafaţa (arealul) de pe care un curs de apă, considerat
ca un sistem hidrografic (împreună cu toţi afluenţii săi) se alimentează cu apă. Un bazin
hidrografic se delimitează de celelalte prin cumpăna de ape. În principiu, cumpăna de apă
reprezintă o linie fictivă care corespunde liniei cu înălţimile cele mai mari din cuprinsul
bazinului hidrografic. Relaţiile din teren arată însă că, datorită proceselor morfogenetice
foarte complicate şi a fenomelor de captare care se produc, de multe ori cumpăna de ape se
abate de la această regulă.
Cumpăna apelor reprezintă astfel limitele geografice ale unui bazin hidrografic. Aceasta
porneşte de pe înălţimile maxime situate în zona de izvoare a cursului principal, urmăreşte, pe
o parte şi pe alta, liniile cele mai înalte de relief din zonele de obârşie ale tuturor afluenţilor şi
se închide la gura de vărsare a sistemului fluviatil (la confluenţa cu un alt râu sau la intrarea în
lacuri, mări şi oceane). Atunci când un râu traversează un lac care, de fapt, se integrează în
bazinul său hidrografic, acesta nu constituie punctul de închidere al cumpenei principale de
apă ci a cumpenei secundare care delimitează suprafaţa de bazin hidrografic aferentă acestuia.
Din cauza complexităţii situaţiilor din natură trasarea, pe hartă, a cumpenei apelor
comportă numeroase dificultăţi, mai ales în zonele de câmpie unde reperele de altitudine sunt
slab perceptibile sau în sectoarele unor depresiuni şi înşeuări unde există uneori difluenţe
(confluenţe cu doi emisari).
În afară de situaţiile consemnate la suprafaţa terenului, mai trebuie menţionat şi faptul
că nu întotdeauna cumpăna apelor superficiale coincide cu a celor subterane. Se poate astfel
vorbi de două cumpene de apă, care uneori, cel puţin pe anumite sectoare, au trasee diferite.
Cumpenele de ape subterane sunt dependente mai mult de stucturile geologice, în timp ce
cumpenele de apă superficiale urmăresc linii de relief cu o evoluţie mai rapidă în timp.
Procesele care duc, cel mai frecvent, la modificarea cumpenelor de ape superficiale sunt cele
de captare fluviatilă, iar baza lor genetică este asigurată de oscilaţiile şi de poziţiile
nivelurilor de bază (baze de eroziune).
Într-un râu cu nivel de bază situat mai jos altitudinal decât cel al râului vecin, eroziunea
regresivă înaintează mai activ şi, în timp, părţi din bazinul cu nivel de bază mai ridicat trec în
competenţa celui cu nivel de bază mai coborât
Exemple de captări fluviatile sunt numeroase pe glob. Referindu-ne la ţara noastră
menţionăm :
- Captarea (conform unor ipoteze) a cursului superior al râului Trotuş de către cel
(actual) inferior, din aval de Comăneşti. Există presupunerea că Trotuşul era afluent al
Tazlăului, ajungând la aceasta prin şeaua Moineşti;
- Captarea din bazinul superior al Cuejdiului;
- Captarea iminentă a râului Siret de către Sitna (afluent al Jijiei, din bazinul hidrografic
Prut) în zona Şeii Bucecea;
- Captarea iminentă a râului Moldova, de către cursul superior al Somuzului Mare, din
zona Baia – Rădăşeni etc.
Captarea unui râu de către altul nu se face tranşant ci în perioade îndelungate de timp, în
care există fenomene de difluenţă (convieţuire) între acestea.
85
Prin captare râurile beneficiare (captatoare) îşi sporesc debitele de apă, iar cele captate
pierd din volumul de apă scurs.
Adesea fenomenele de precaptare (captare iminentă) sunt valorificate în acţiuni de
gospodărirea apelor. Astfel, în zona Şeii Bucecea, funcţionează deja un tunel cu un debit
instalat de 8,00 m3/s care poate prelua apă din bazinul hidrografic Siret, cu bilanţ hidrologic
excedentar (prin priza din barajul acumulării Bucecea), pe care o transferă în bazinul râului
Sitna (deficitar hidric), în caz de nevoie (pentru irigaţii).
Într-o variantă mai veche a Programului complex de amenajare complexă a spaţiului
hidrografic Siret există şi proiectul unui transfer de debite (8,00 m3/s) din râul Moldova în râul
Somuzul Mare (într-o acumulare de 165 milioane m3). De aici debitele ar fi ajuns prin
intermediul Somuzului Mare în râul Siret (acumularea Paşcani, în construcţie), iar apoi în
bazinul Bahlui (tot printr-un tunel).
Aceste transferuri de ape pot fi considerate captări artificiale, iar în cazul lor cumpenele
de apă nu mai prezintă relevanţă. Mai pot fi menţionate numeroase captări de acest tip (de
fapt transferuri de debite), în scopul creşterii debitelor afluente în sistemele hidroenergetice de
la Bicaz, Vidraru, Râul Mare-Retezat, M.Apuseni, etc.
Gruparea numeroaselor forme ale bazinelor hidrografice în tipuri se face după mai
multe criterii. Pentru analiza proceselor scurgerii, însă, cea mai recomandabilă este
clasificarea care are în vedere modul de dezvoltare al bazinului hidrografic şi care
deosebeşte cinci tipuri: (Figura nr.9.1).
I. Bazine cu dezvoltare mai mare în cursul mijlociu: mijlociu Timiş, Someş Trotuş,
Moldoviţa, etc.;
II. Bazine
dezvoltate mai
mult pe cursul
superior:
superior Jiu,
Timiş, Ialomiţa,
Buzău;
86
III. Bazine uniform dezvoltate pe toată lungimea lor: Crişul Alb, Arieşul, Bega,
Vedea;
IV. Bazine dezvoltate în cursul inferior:
inferior Argeş, Someşul Mic;
V. Bazine care se îngustează în sectorul mijlociu: Oltul, Târnava Mare.
Semnificaţia hidrologică a unei astfel de clasificări constă în aceea că formarea şi
regimul scurgerii maxime (in special al viiturilor) prezintă particularităti legate de modul cum
se realizează dezvoltarea bazinului hidrografic în lungul cursului principal. La cele cu
dezvoltare mai mare în treimea superioară “marile viituri” care se formează aici, se atenuează
spre sectoarele mijlociu şi inferior, mai slab susţinute hidrografic, iar în cazul bazinelor
dezvoltate în sectorul inferior, problemele ridicate de marile viituri se produc aici. Am
discutat mai sus cazul râului Trotuş, cu bazin dezvoltat în sectorul mijlociu, unde unda
maximă evoluează, ca moment de producere, de multe ori din aval spre amonte.
Bazinele hidrografice dezvoltate relativ uniform pe toata lungimea lor vor forma
viituri cu creşterile şi atenuările respective, din amonte spre aval.
Alte clasificări privind forma bazinului hidrografic pornesc de la aspectul acestora. În
acest sens se pot menţiona formele: dendritică, rectangulară, radiară, fluată, centripetă,
zăbrelită, paralelă, inelară, deranjată, contorsionată etc, fiecare dintre acestea formându –
se în condiţii specifice de evoluţie.
i.
Coeficientul de
acoperire a bazinului
hidrografic cu lacuri, bălţi şi
mlaştini – Ka
Existenţa lacurilor, bălţilor şi mlaştinilor de pe
cuprinsul unui bazin hidrografic, care au rol important în regularizarea regimului scurgerii
apei se exprimă sub forma unui coeficient procentual:
1
Ka =
F
∑ f (lacuri, bălţi, mlaştini)
Unde: Ka = coeficientul de acoperire;
Σf = suma suprafeţelor lacurilor, bălţilor, mlaştinilor;
F = suprafaţa bazinului hidrografic.
j. Graficul (epura) de creştere a suprafeţei bazinului odată
cu creşterea lungimii râului
Un astfel de grafic prezintă creşterea progresiva a bazinului hidrografic pe măsură ce
ne îndepărtăm de izvoare. Semnificaţia sa este aceea că ofera o imagine sintetică a formei şi
simetriei bazinului hidrografic, a modului de compunere a sistemului fluviatil, a variaţiei
altitudinii medii în lungul râului etc.
k. Graficul de repartizare a suprafeţelor bazinului
hidrografic pe trepte de altitudini. Curba hipsografică.
Acest grafic se construieşte în coordonate rectangulare cu altitudinea în ordonată.
Graficul are o formă în trepte.
Curba hipsografică reprezintă integrarea acestor trepte (curba de durată).
La nivelul unei ţări sau în cazul bazinelor hidrografice mari, densitatea reţelei se referă
în general la reţeaua hidrografică inventariată în Atlasul Cadastral (codificată).
Densitatea reţelei hidrografice din România s-a calculat luându-se în considerare
afluenţii până la ordinul IV. Au rezultat valori de la 1,2 – 1,4 km/km2 în zonele cele mai
înalte (Carpaţi) şi până la 0,1 – 0,5 km/km2 în regiunile aride, de câmpie (Bărăgan).
Pe o hartă a densităţii reţelei hidrografice, liniile care unesc puncte cu aceleaşi valori
se numesc izodense.
Niger, Mekong, Amur, mediteranian, Odra, Volga, Yukon, Caucazian, groenlandez, Loa. Se
poate constată ca cele 11 tipuri acoperă principalele zone climatice şi mari unităţi geografice.
Drenarea de către reţeua hidrologică a suprafeţei uscatului se face atât către mări şi
oceane deschise, cu legăturile între ele (reţeaua exoreică – cca. 119 milioane km2, cât şi în
lacuri şi mări interioare, fără legatură cu nivelul general al Oceanului Planetar (reţeaua
endoreică). Suprafeţele endoreice şi areice (fară scurgere) diferă de la un continent la altul:
Africa (9,6 mil km2); America de Nord (0,8 mil km2), America de Sud (1,4 mil km2) ; Asia
(12,3 mil km2); Australia şi Oceania (3,9 mil km2); Europa (2,2 mil km2 din care 2,2 mil km2
aferent M. Caspice).
În tabelul nr. 9.2 se reprezintă o situaţie sintetică a zonelor scurgerii exoreice şi
endoreice ale lumii (C. Savin, 2001)
Tabelul nr. 9.2 Suprafeţele cu scurgere exoreică şi endoreică (după C. Savin, 2001)
Supraf. Suprafaţa exoreică aferentă oceanelor Suprafaţa
continentelor 6 2
(10 km ) endoreică
Continentul
(cu insule)
106 km2 Arctic Atlantic Indian Pacific 106 km2 %
Europa 10,4 1,5 6,8 - - 2,2 21,0
Asia 43,5 11,7 0,6 7,0 11,9 12,3 28,3
America
de Nord şi 24,1 9,2 9,1 - 5,0 0,8 3,3
Centrală
America
17,8 - 15,2 - 1,2 1,4 7,9
de Sud
Africa 30,2 - 14,9 5,7 - 9,6 31,8
Australia şi
8,9 - - 3,3 1,7 3,9 43,3
Oceania
Antarctica 14,0 - 4,0 3,0 5,0 - -
Suprafaţa
149,0 22,4 50,6 21,0 24,8 30,2 20,3
uscatului
% din total 100 15,0 34,0 14,0 16,6 100 20,3
93
P P2
H α H`
α
P1
G
Figura nr. 10.1. Deplasarea unei molecule de apă pe un plan înclinat
Unde: A – picătura de apă
G – greutatea picăturii de apă
P1, P2 – componente ale funcţiei de deplasare
În fond, profilul longitudinal al unui râu este un plan înclinat iar deplasarea apei se face
conform regulilor fizicii.
b) În al doilea rând, mişcarea apei din râuri este influenţată şi de forţa
Coriolis. Râurile îşi etalează cursurile pe lungimi mari, au direcţii de scurgere diferite şi ca
urmare, mişcarea de rotaţie a Pământului are influenţă asupra dinamicii râurilor.
Forţa Coriolis este acea forţă care rezultă din rotaţia Pământului şi care face ca
râurile cu direcţie meridiană să se abată spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în
emisfera sudică. Reprezintă în consecinţă o inerţie a apei din albii, care nu face corp comun
cu rocile din patul şi malurile acestora şi are tendinţa de a „rămâne” în urmă, acţionând asupra
malurilor respective (drept în emisfera nordică şi stâng în cea sudică). Fenomenul comportă şi
o anumită „denivelare” a apei în profil transversal. Pe ansamblu însă, situaţiile sunt foarte
complexe din varii cauze: direcţii complicate ale cursurilor de apă, lungimile şi lăţimile lor
94
foarte diferite, rocile talvegului şi malurilor cu durităţi diferite, evoluţia albiilor în plan sub
impulsul pantelor locale şi a transportului solid, etc.
c) Forţa centrifugă acţionează în cazul malurilor concave şi este dată de formula:
V2
C = m×
R
unde: m = masa apei
V = viteza apei
R = raza curburii meandrului
Acest fenomen determină o anumită înălţare a nivelului apei către malul concav şi o
intensificare a acţiunii de eroziune asupra acestuia. În compensare pe malul convex,
predomină, aluvionările cu formarea reniilor (Figura nr. 10.2)
mal mal
stâng drept
α H
R
B
mal
mal
stâng α drept
H
R
Figura nr. 10.2. Ridicarea apei spre malul concav datorită forţei
centrifuge (după I. Pişota şi I. Buta. 1975)
coamă
În ceea ce priveşte modul de formare şi de evoluţie a curenţilor din masa de apă a unui
râu, se pot separa patru tipuri:
a) Tipul I: curenţi care se desfac la fund, de la mijloc către maluri şi formează două
circuite închise. Se formează la râuri late şi
puţin adânci, unde influenţa malurilor este
slabă. Se numesc curenţi divergenţi. (Figura
nr. 10.4 )
b) Tipul II: Curenţi convergenţi. Aceştia converg din adâncuri spre suprafaţă şi de la
maluri către mijlocul râului. Caracteristic la
râuri late, adânci şi cu viteze mari. (Figura nr.
10.5)
c) Tipul III: curenţi circulari cu o singură direcţie, care iau naştere în zona adâncă a
albiei şi se îndreaptă de la malul concav spre
cel convex. Se formează la sectoare de râu
meandrate, unde profilul transversal al
talvegului este înclinat spre malul concav.
(Figura nr. 10.6 )
Fig. nr. 10.6. Curenţi de tip III – curenţi
circulari
ale paletei (rotorului) într-un anumit timp (80 – 120 secunde), respectiv un număr de rotaţii pe
secundă.
Pe baza unei ecuaţii de etalonare, stabilită în atelierele de tarare, unde se imprimă viteze
cunoscute şi se determină numărul de turaţii pe secundă, se calculează viteza apei. Formula
generală este: V = an + b unde a şi b sunt coeficienţi numerici determinaţi de pe curba de
tarare (ecuaţia acestei curbe).
S = 18,5 cm2
0,600 18,5 x 0,2 x 0,2 = 0,74 m2
Vm = 0,7h / 1,40 ≅ 0,530 m/s
0,700
0,2
Se observă o relaţie de
egalitate între părţile haşurate
Vm
situate de o parte şi de alta a
vitezei medii
1,40
0,560
0,6
Debitul de apă reprezintă volumul (cantitatea) de apă care se scurge printr- o secţiune
activă a unui râu, în unitatea de timp (o secundă).
Din definiţie se constată că, pentru determinarea debitului de apă, trebuie cunoscute
secţiunea activă (Ω - m2) şi viteza apei (V- m/s).
În practica hidrometrică se folosesc mai multe metode pentru măsurarea (determinarea
debitelor de apă):
a. metoda secţiune – viteză;
b. metoda volumetrică;
c. metoda amestecului (chimică);
d. utilizarea unor construcţii şi instalaţii hidrometrice specializate (deversori,
orificii, ajutaje, profile practice etc.).
Termenul de “determinarea debitelor” este mai potrivit decât cel de “măsurare” pentru
că prin nici o metodă nu se obţine direct valoarea debitului, ci elemente ajutătoare, de calcul:
Ω, V, I, n etc.
a) Determinarea debitului prin metoda secţiune – viteză
Această metodă, cel mai frecvent utilizată în practica hidrologică, se referă la
determinarea debitelor prin:
- măsurarea secţiunii de apă prin efectuarea sondajelor cu tija hidrometrică sau
prin ridicare topografică. Numărul de sondaje se alege în funcţie de lăţimea
101
Etape:
- se efectuează sondaje conform instrucţiunilor. Sondajele se efectuează de regulă în
puncte fixe precizate prin gradaţii pe un cablu, la distanţe corespunzătoare, dus şi întors;
- se calculează adâncimile de scufundare a moriştii (conform instrucţiunilor) la
verticalele de viteză desemnate;
- se execută măsurarea impulsurilor de viteză în fiecare punct ;
- se calculează, pe baza ecuaţiei de tarare, vitezele;
- se calculează vitezele medii pe verticalele de viteză (analitic, grafoanalitic sau
grafomecanic).
De aici operaţiile se diferenţiază:
În cazul calulului analitic:
- se determină suprafeţele parţiale între verticalele de sondaj şi de viteză;
- se consemnează vitezele medii în dreptul verticalelor de viteză;
- se calculează viteze medii, între verticalele de viteză corespunzătoare suprafeţelor
parţiale. La maluri se consideră 2/3 din prima (ultima) verticală de viteză;
- se calculează debitele parţiale (q =ω∙v), apoi, prin însumare se obţine debitul total (Q);
- aceleaşi calcule se efectuează luând în considerare numai vitezele de suprafaţă, pentru
determinarea coeficientului de corecţie Ks (µ) al măsurătorilor efectuate numai la suprafaţă (în
cazul viiturilor) sau a celor cu flotori:
O
Ks (µ) − 0,8 − 0,9 ;
Os
102
K1 − K 2
Q=q
K2 − K0
unde:
q = debitul soluţiei (debit de lansare din vasul special)
103
d.3. Tubul Pitôt a fost descris la subcapitolul privind măsurarea vitezelor. Dacă se ia
în considerare şi suprafaţa secţiunii de apă, se poate calcula debitul: Q = Ω· V (m3/s)
d.4. Dispozitivul Parshall este o construcţie care îngustează secţiunea de apă şi
prezintă pante şi contrapante bine determinate. Pe baza diferenţelor de contrapante de nivel
care există între secţiunea din amonte de dispozitiv şi cea din aval, se determină debitele. De
regulă se folosesc două limnigrafe care funcţionează corelat.
d.5. Debitmetrele sunt dispozitive special construite care măsoară direct debitul de
apă. Se folosesc în general la conducte.
1 0 . 3 . Hidrometria nivelurilor
Figura nr. 10.10. Tipuri de mire hidrometrice (înclinată, pe un singur pilot şi pe mai mulţi
piloţi)
105
această cretă până la nivelul maxim. Mira de maximă este dispusă cu cote corelate cu mira de
bază, astfel că nu este greu de citit, pe rigla gradată din interior, cota maximă înregistrată.
Mira de minimă este o construcţie din rigle prevăzute cu crestături în care alunecătorul
coboară până la cotele minime, în mod adecvat.
În ultimii ani s-au introdus şi la noi în ţară staţii hidrometrice automate care au senzori
pentru măsurarea nivelurilor, precipitaţiilor şi a temperaturilor (Figura nr. 10.12.).
Figura nr. 10.12. Pluviometru automat.
140
120
Q = f(H) Ω = f(H) V = f(H)
100
80
60
40
20
Cote Precipitatii
500 40
(cm) (mm)
450
20
400
350
0
300
250 -20
200
-40
150
100
-60
50
Timp
0 -80
26.07.2004 07:00 28.07.2004 13:15 29.07.2004 17:00
Precipitatii (mm) Nivel (cm)
1 0 . 6 . Scurgerea aluviunilor
Aluviunile din albiile râurilor prezintă o importanţă deosebită, mai ales pentru
gospodărirea apelor, din mai multe puncte de vedere:
- tranzitul de aluviuni exprimă potenţialul erozional din cadrul bazinului
hidrografic;
- aluviunile pot colmata prizele de apă; apă
- apele cu grad mai mare de turbiditate sunt mai greu de tratat pentru consum;
- viiturile cu ape foarte tulburi, produc aluvionări pe terenurile inundate;
- aluviunile contribuie la diminuarea calibrului albiilor, canalelor şi conductelor,
reducând din eficienţa acestora.
Regimul scurgerii aluviunilor prezintă o variabilitate mult mai mare decât cel al apei
deoarece factorii locali şi în special litologia, solurile şi pantele deţin un control mult mai
pregnant în formarea acestora.
Hidrometria aluviunilor.
Prin albiile râurilor trec aluviuni în suspensie (în masa de apă, reprezentând
), târâte (care se rostogolesc pe fundul albiei) şi sedimentate (depuse în
tubiditatea apei),
patul albiei, cu deplasări la viituri). Pentru fiecare dintre cele trei categorii de aluviuni există
metodologii specifice de măsurare. În cazul aluviunilor în suspensie se măsoară turbiditatea
apei, exprimată în gr/l sau kg/m3. Turbidităţile măsurate în verticalele de viteză se înmulţesc
cu debitele parţiale şi prin însumare, se obţine debitul de aluviuni în suspensie (R) măsurat în
kg/s.
În principiu metodologia prevede:
115
La verticale:
- se notează în carnet numărul probei de apă;
- se notează volumul probei de apă;
- se calculează turbiditatea ρ, în gr/m3;
- se determină debitul unitar de aluviuni α, în gr/sm2 prin înmulţirea turbidităţii cu
viteza din punctul de măsurare.
Pe tabloul general al măsurătorii:
- se calculează media pe verticală, după acelaşi principiu ca şi la viteze;
- probele de la 0,6 h se consideră medii pe verticală şi se înmulţesc cu viteza medie pe
verticală.
La pagina cu sondaje şi calcule;
- se consemnează în rubrici debitele unitare pentru fiecare verticală;
- se calculează debitele parţiale de aluviuni prin înmulţirea debitelor unitare medii dintre
verticale cu suprafeţele corespunzătoare lor;
116
25
10.7.1. Regimul termic al apei
20
râului
15
Temperatura apei râurilor diferă în
10 funcţie de variaţiile temperaturii aerului,
dar oscilaţiile acesteia sunt mai reduse
5 datorită inerţiei de încălzire şi de răcire a
apei. În plus, faţă de temperatura aerului,
0
în cazul apei există şi alţi factori care îi
-5 influenţează regimul termic:
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 - expunerea versanţilor faţă
T aer T apa de radiaţia solară şi de mişcarea
maselor de aer;
Această situaţie este caracteristică pentru zonele temperate. Pentru alte regiuni, regimul
termic al apei este strâns legat de cel al temperaturii aerului pe zone climatice: ecuatorială,
tropicală, subtropicală etc.
A. Lacuri tectonice
a ) Lacuri situate în bazine sinclinale:
sinclinale: Fahlen (SUA); Joux (M. Jura). Aceste
lacuri sunt foarte rare;
b ) Lacuri situate în bazine intramontane: Titicaca (America de Sud), Poso
(Sulawesi - Indonezia). În Cuaternar astfel de lacuri erau mai numeroase;
120
B. Lacuri vulcanice
a . Lacuri din cratere de explozie: Godivell d’en Haut şi L. Gour de Tazanat
(Franţa); Marele Lac Sărat (SUA); L.Agua (Guatemala); L. Rotomahana (N.
Zeelandă), etc.
b . Lacuri din cratere de scufundare sau chaldeire vulcanice: vulcanice L. Crater
(Oregon - SUA), L.Tazwako, L. Masyuko, Kutyaroko, Toyako (Japonia);
Lonar (India), Salina (Transwaal - Africa), L. Medicine (California), Taupo,
Rotorua, Tarawera (N. Zeelandă).
Unele lacuri de acest tip se păstrează în caldeirele vechi altele pe cratere secundare sau
pe formaţiuni modificate postvulcanice.
c . Lacuri de tip maare în Câmpia Europei de vest, (Germania, Olanda,
Franţa).Craterele de tip maare sunt de dimensiuni mici şi puţin adânci. Au
fost modelate ulterior şi de gheţari: L. Lachmaar (L = 2000m; ad = 53m),
Pulvermaar. Craterele s-au format, mai ales, prin erupţii de gaze. Se mai
întâlnesc în Italia (Nemi, Avergno); Islanda (L. Vili), Noua Zeelandă,
America Centrală (L.Chanmico), Indonezia (L. Grati).
d . Lacuri formate pe denivelările scurgerilor de lavă: L. Bourdouze,
Chambedaze, Esclauzes (Franţa), Yellowstone (SUA), Myavatn (Islanda).
e . Lacurile formate prin baraj vulcanic:
vulcanic Africa (L. Bungoni, L. Kaniasa, L.
Baringo); N. Zeelandă (L. Omapere), Filipine (L. Lenao), Japonia (L.
Penkeko), Franţa (L.Chambon, L. d’ Aydat), Armenia (L. Toropovan,
L.Tuman - Nel), România (L. Sf. Ana – format în craterul Ciomatu).
Intervalul de timp în care valul parcurge o distanţă egală cu lungimea lui se numeşte
perioada valului.
c) Seisele sunt mişcări oscilatorii ale oglinzii apei, pe toată suprafaţa lacului, cauzate
de modificări ale presiunii în mod brusc. Seisele pot fi longitudinale sau transversale. Punctul
fix în jurul căruia se fac aceste basculări se numeşte nod.
- Lacuri polimictice,
polimictice în regiuni intertropicale şi în munţii din zonele calde cu o
stratificaţie termică instabilă.
În ceea ce priveşte modul în care se face circulaţia apei în lacuri, acestea se împart în:
- Lacuri holomictice care cuprind toate tipurile de mai sus şi au o circulaţie
normală, în toată masa de apă, care se realizează în condiţiile zonelor climatice respective;
- Lacuri meromictice,
meromictice mai rare, cu anomalii termice determinate de condiţii locale.
Legat de regimul termic al lacurilor, amintim aici şi câteva elemente privind fenomenele
de îngheţ. Ca şi în cazul râurilor, acestea se instalează şi dispar treptat în paralel cu scăderea
sau creşterea temperaturii aerului. Ordinea normală a formării lor este: particule de gheaţă –
ace de gheaţă – plăci de gheaţă – sloiuri (dacă ne referim la partea centrală a lacurilor) şi
gheaţă la maluri – pod de gheaţă – dacă ne referim la periferia lacurilor.
Uneori apare gheaţă de fund sau gheaţă de adâncime.
Figura nr. 11.1. Zonarea unui lac adânc (după G. Brezeanu şi col. 2002)
1 1 . 7 . Viaţa în lacuri
În funcţie de lumină, temperatură, mineralizare şi de conţinutul de substanţe
organice, în lacuri se dezvoltă şi funcţionează comunităţi de organisme atât în masa de apă,
cât şi pe ţărmuri sau la fundul acestora. Fiecare comunitate este un ansamblu de populaţii
trăind într-un teritoriu sau habitat fizic bine determinat (E. Odun, 1971). Din acest punct de
vedere, populaţíile de plante şi animale din lacuri alcătuiesc, în principal, comuniţăţi
planctonice şi bentonice.
- Plutitoare:
Plutitoare nuferii;
- Submerse:
Submerse Potamogeton, Ceratophylum;
- Emergente:
Emergente papura, pipirigul.
- Textura sedimentelor,
sedimentelor adică modul de aranjare în strat, dependentă de
depărtarea faţă de ţărm şi adâncimea lacului;
- Granulometria,
Granulometria care reprezintă dimensiunile particulelor sedimentare. Din acest
punct de vedere se disting:
- Argile fine, cu φ < 2 microni;
- Mâluri, cu φ cuprins între 2 şi 50 microni;
- Nisipuri, grosiere (granulate) – 2 mm – 2 cm;
- Pietrişuri – peste 2 cm.
- Conţinutul în apă al sedimentelor, care depinde de granulometria şi de gradul
lor de tasare sau chiar cimentare. Se determină raportul de cântărire între proba umedă şi
proba uscată (etuvată).
Proprietăţile chimice ale sedimentelor rezultă din compoziţia lor foarte diversă şi
din reacţiile care se produc în perioada de diageneză. Principalele elemente care
caracterizează chimic sedimentele sunt substanţele organice, carbonaţii şi silicaţii.
Un alt fenomen legat de sedimentele din lacuri este bioturbulenţa care rezultă din
agitaţia apei produsă de vieţuitoare în preajma sedimentelor fine şi mobile de pe fund.
Pentru lacuri şi mai ales, pentru acumulări, sedimentele prezintă un real pericol prin
colmatarea acestora, fenomen care are efecte negative asupra valorificării apei, prin
înnisiparea unor prize şi prin reducerea volumului util, până la dispariţie. În plus, colmatarea
accelerează procesele de eutrofizare, prin reducerea adâncimilor.
Exemple de colmatare:
- Lacul Belci avea un volum de 12 milioane m3, la darea în exploatare, în anul 1962. În
1991 mai dispunea de 2,67 mil. mc. volum activ. A fost distrus de viitura din 1991 de pe râul
Tazlău, unde era amplasat;
- Lacul Galbeni, de pe râul Siret, avea în 1983, la darea în folosinţă 39,6 milioane m3
volum.În 1986 acesta a coborăt până la 32,7 milioane m3, iar în 1995, la 14,0 milioane m3. În
prezent acest volum este de 10 milioane m3.
Cote în lac În Figura nr. 11.2 se
226 (m) prezintă colmatarea
225 lacului de acumulare
224 Belci de pe Râul Tazlău,
223 în perioada 1962-1986 (25
ani);
222
221
220
219 1986
218 1965 Figura nr. 11.2. Evoluţia
1962 curbei de capacitate a
217
Vol. în lac acumulării Belci de pe
216 râul Tazlău în perioada
(x106 mc)
215 1962 – 1986
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
129
- Coeficientul de regularizare:
Kr = Qr.min/Q0 unde, Qr.min= debitul mediu regularizat şi Q0 = debitul mediu anual.
Mişcarea gheţarilor
Gheaţa este un material plastic, care mulează formele de relief pe care este instalat.
Plasticitatea ei este legată de temperatură, fiind mai mare în apropierea punctului de topire.
Unele încălziri temporare ale aerului, sau cauzate de presiunile maselor de gheaţă, măresc
această plasticitate şi în condiţii de înclinare, gheţarii se mişcă.
Viteza de curgere a gheţii este proporţională cu grosimea stratului şi cu panta. De
exemplu, la pantă de 1o , gheaţa se mişcă numai dacă are o grosime de 60-65 m, iar la pantă
de 45o este sufientă grosimea de numai 1,5-2 m. Viteza de curgere în masa de gheaţă diferă:
la fund şi lateral aceasta este mai mică din cauza frecării cu rocile.
În general gheţarii din Alpi curg cu 0,15 m/zi, cei din Himalaya cu 2-4 m/zi, iar pe
coastele Groenlandei, unde presiunea calotei este enormă, viteza este de 10-40 m/zi.
O particularitate a deplasării gheţarilor o constituie faptul că aceştia se pot deplasa şi pe
contrapante, datorită împingerii din spate a limbilor periferice.
Păstrarea unor poziţii propii ale diferitelor morene, face ca acestea să fie de mai multe
feluri:
- morene frontale – situate în fruntea limbilor de gheaţă;
- morene laterale – la contactul gheţii cu versanţii;
- morene mediane – formate la confluenţa a două limbi de gheaţă, prin unirea a
două morene laterale;
- morene interne – situate în masa de gheaţă;
- morene de suprafaţă – formate prin căderea materialelor dezagregate de pe
versanţi pe spinările de gheaţă;
- morene de fund – situate sub masa gheţarului.
Se poate constata o multitudine de forme rezultate din exaraţie şi transport glaciar:
materialele care le compun au forme şi granulometrii diferite de la blocuri de stâncă şi până
la nisip şi chiar mâl. Din aceste particule fine se formează loessul, prin acţiunea de transport a
vântului, conform teoriei eoliene a apariţiei acestei roci pulverulente (Figura nr. 13.1).
Tipuri de gheţari
O primă împărţire distinge: gheţari montani şi continentali (calote glaciare).
a. Tip alpin (gheţar de vale): prezintă bazin de alimentare, circ şi limbă dezvoltată;
b. Tip pirenean (gheţar de circ): nu are limbi de gheaţă;
c. Tipul de platou: pe platouri înalte (Alpii Dauphinezi);
d. Tipul himalaian – asemănător cu cel alpin, dar de dimensiuni mai mari şi cu limbi
de gheaţă mai extinse;
e. Tipul kilimangearo – situat în crater şi cu limbi în formă de stea (radiale),
specific conurilor vulcanice;
f. Tipul norvegian – ca o platoşă de gheaţă (icefield) cu limbi scurte (icestrom)
g. Tipul Alaskian (de piemont) - sunt gheţari extinşi pe suprafeţe mari, cu limbi care
confluează în adevărate piemonturi de gheaţă.
a. Tipul antarctic. Calota antarctică ocupă 13 975 000 km2, din cei
14 000 000 km2 cât are întregul continent. Are o înălţime medie de 2250 – 2300 m, iar
maximile ating 3000-4700m. Relieful subiacent este ondulat. Practic este o întindere continuă
de gheaţă. Unele forme de relief se găsesc numai pe margini: nunatack-uri, crevase.
Caracteristica: sunt gheţari de şelf care dau iceberguri.
b. Tipul groenlandez. Calota groenlandeză ocupă ¾ din suprafaţa insulei, respectiv
cca. 1 833. 900 km2. Calota se află în mijlocul insulei, în timp ce ţărmurile sunt libere. Între
ţărm şi calotă sunt bariere muntoase cu altitudini de 2000 m în vest şi 3000 m în est, care au
138
Importanţa gheţarilor
Pe scurt, câteva aspecte:
- gheţarii determină clima din regiunile polare, subpolare şi, parţial a celor temperate
nordice;
- Au reprezentat un agent modelator foarte important. Toată jumătatea de nord a
Eurasiei şi Americii de Nord îşi datorează fizionomia geografică acţiunii ciclice a gheţarilor;
- Sunt importante surse de apă potabilă;
- Prezintă un mare interes ştiinţific în cercetări de paleogeografie, paleontologie,
evoluţia mediului şi a climatelor;
- Prezintă pericole în circulaţia navelor (icebergurile);
139
BIBLIOGRAFIE
29. Morariu, T. ş.a., (1970), ”Hidrologie generală”, Edit. Did. şi Ped., Bucureşti;
30. Mustaţă, L., (1973), ”Calculul debitelor maxime din ploi pe râurile din România”, Studii de
hidrologie, XXXVI, Bucureşti;
31. Olariu, P., (1988), ”Probleme ale colmatării unor lacuri de acumulare în bazinul hidrografic
Siret”, Lucr. Semin. Geogr.”D.Cantemir”, 9, Iaşi;
32. Olariu, P., (1992), ”Impactul antropic asupra scurgerii apei şi a aluviunilor în suspensie în
bazinul hidrografic Siret”, Lucr. IV Simpoz. P.E.A., Piatra Neamţ;
33. Pişotă, I., Buta, I., (1975), ”Hidrologie”, Edit. Did. şi Ped., Bucureşti;
34. Pişotă, I., (1992), ”Hidrologie - Lucrări practice”, Edit. Univ., Bucureşti;
35. Platagea, Gh.ş.a., (1968), ”Parametrii ploilor torenţiale utilizaţi în calcule hidrologice
privind scurgerea maximă”, Studii de hidrologie, XVII, Bucureşti;
36. Podani, M., (1973), ”Principii şi metode de apărare împotriva inundaţiilor”, Edit. C.S.A.,
Bucureşti;
37. Preda, I., Marosi, P., (1971), ”Hidrogeologie”, Edit. Did. şi Ped., Bucureşti;
38. Rosu, Al., (1980), ”Geografia fizică a României”, Edit. Did. şi Ped., Bucureşti;
39. Romanescu, Gh., (1996), ”Hidrologie generală”, Edit. Univ. “Ştefan cel Mare”, Suceava;
40. Savin, C., (2001), ”Hidrologia râurilor – teoretică şi aplicată”, Edit. Reprograf, Craiova;
41. Stănescu, V. Al., Dorobăţ, R., (2002), ”Măsuri nestructurale în gestiunea inundaţiilor”
42. Şelărescu, M., Podani, M., (1993), ”Apărarea împotriva inundaţiilor”, Edit. Tehnică,
Bucureşti;
43. Şerban, P. ş.a., (1989), ”Hidrologia dinamică”, Edit. Tehnică, Bucureşti;
44. Teodorescu, I, ş.a., (1973), ”Gospodarirea apelor”, Edit. Ceres, Bucureşti;
45. Trufaş, V., (1975), ”Hidrochimie”, Edit. Universităţii Bucureşti;
46. Tufescu, V., (1966), ”Modelarea naturală a reliefului şi eroziunea accelerată”, Edit. Acad.
Rom., Bucureşti;
47. Tufescu, V., (1973), ”România. Natura, om, economie”, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti;
48. Ujvari, I., (1973), ”Geografia apelor României”, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti;
49. Vladimirescu, I., (1978), ”Hidrologie”, Edit. Did. şi Ped., Bucureşti;
50. Zăvoianu, I., (1978), ”Morfometria bazinelor hidrografice”, Edit. Acad. Rom., Bucureşti;
51. Zăvoianu, I., (1988), ”Râurile - bogăţia Terrei”, Edit. Albatros, Bucureşti.