BFKT_M4_AN1

Curs PSIHOMOTRICITATE

TEMA: Realizati un eseu (maximum 3 pagini) în care sa prezentati importanța identificării

tulburărilor din sfera psihomotricității.

INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA PSIHOLOGIEI ACTIVITĂȚILOR MOTRICE

Scopul modulului:
• Familiarizarea studenţilor cu elementele specifice psihologiei activităţilor motrice
• Cunoaştere aspectelor specifice etapelor ontogenetice

Obiective operaţionale: La finalul parcurgerii modulului studenţii vor fi capabili:

-să definească psihomotricitatea;
-să cunoască scurtul istoric al P.A.M.;
-să cunoască obiectivele psihomotricității
-să cunoască legile psihomotricităţii

CAPITOLUL I
I.1. Bazele generale ale psihomotricităţii
I.1.1. Evoluţia conceptului de psihomotricitate
Disciplina „Psihomotricitate” a apărut în Franţa, în anul 1925, ca urmare a impactului cunoştinţelor
psihologice, care au determinat reconsiderarea relaţiei dintre minte şi corp, cu scopul înţelegerii
mişcarii voluntare. După M. Luciani (citat de G. Ochian), în centrul acestei discipline este conceptul
de "schemă corporală " privit ca o conştientizare progresivă, conştienţă şi control al corpului cu
scopul adaptării mai eficace la ambianţă. După A. De Meur (citat de Albu), studiul psihomotricităţii
parcurge patru mari etape.
1. Într-o prim fază cercetările teoretice au fost axate pe problema dezvoltării motorii a copilului,
2. În a doua etapă cercetătorii s-au axat pe studiul relaţiei dintre retardul dezvoltării motorii şi a celui
intelectual.
3. În etapa a treia s-au realizat studii asupra dezvoltării abilităților manuale şi a aptitudinilor în
funcţie de vârstă .
4. În etapa a patra studiile depăşesc simplele probleme motorii. Ele sunt axate pe legătura dintre
lateralitate, structura spaţială şi orientarea temporală, pe de o parte şi dificultăţi şcolare, pe de altă
parte. În aceste studii se insistă asupra problemelor ridicate de copiii cu inteligență normală, dar cu
dificultăţi de adaptare şcolară .
În decursul timpului noţiunea a căpătat sensuri noi, sensuri reieşite din definiţiile date de unii autori.

I.1.2. Definiţia psihomotricitţii

În sfera noţiunii de „psihomotricitate ” sunt înglobate unele procese şi funcţii psihice prin
intermediul cărora se asigura primirea informaţiilor şi emiterea răspunsului de execuţie
adecvat a actului motric. Fundamentarea teoretică a psihomotricităţii a fost făcută, în mod deosebit
de autori de limba franceză. Astfel, H. Wallon consideră că psihomotricitatea stă la baza inteligenței
practice, adică a inteligenţei situaţiilor în care fuzionează dispoziţiile afective, atitudinile şi mişcările
care rezultă din ele și câmpul perceptiv-exterior. După A. De Meur, la copil, funcţia motrică,
dezvoltarea intelectuala și afectivă sunt intim legate, deci, psihomotricitatea evidenţiază raporturile
care există între motricitate, intelect şi afectivitate, şi permite aprecierea globală a copilului. Lafon
defineşte psihomotricitatea ca fiind "rezultatul integrării interacţiunii educației și maturizării
1
sinergiei şi conjugării funcţiilor motrice şi psihice, nu numai în ceea ce priveşte mişcările, dar şi în
ceea ce le determină si le însoţeşte - voinţa , afectivitate, nevoi, impulsuri" (citat de M. Epuran). A.
Lapierre consideră noţiunea de psihomotricitate prea vastă pentru a se preta la o definiţie precisă şi
definitivă. Ea se situează la joncţiunea dintre concepţia neurofiziologică şi psihologică asupra
omului, în prezent punctul de vedere psihologic având avantaj asupra celui neurologic. Acest tablou
al psihomotricității poate fi completat şi cu opinia lui R. Zazzo care consideră că educând
motricitatea înseamnă a-i oferi copilului gestul, înseamnă a-l pregăti pentru sarcini profesionale, dar
înseamnă, în acelaşi timp, a-i ameliora echilibrul fizic şi mental, a-i da gradat stăpânire pe corpul
său, a-i multiplica relaţiile eficiente cu lucrurile şi relaţiile armonioase cu un alt individ. Practic,
primele experienţe motrice sunt indispensabile achiziţionării noţiunilor de spaţiu şi timp, elemente
de bază ale dezvoltării inteligenţei.
Modul de gândire psihomotric poate fi, deci, sintetizat astfel: mişcările sunt strâns
legate de psihic şi implică personalitatea în totalitate; psihicul este strâns legat de mişcările
care îi condiţionează dezvoltarea.
În concluzie, mişcarea apare ca o formă de gândire, adică este în acelaşi timp rezultatul
proceselor psihice, dar şi un factor de modelare a acestora.

I.1.3. Mişcare şi motricitate

Conceptul de corp şi relaţiile sale cu mediul a fost abordat din diferite puncte de vedere. Dacă iniţial
corpul a fost asimilat doar limitelor sale tangibile în spaţiu, Eul reprezentând gândirea şi activitatea
conştientă a subiectului, în realitate, corpul este o unitate cu care omul simte şi acţionează .
La copil, separarea dintre corp şi psihic nu există, expresiile motrice traducând relaţia copilului cu
propriul corp şi relaţia cu adultul. Aşadar printre mijloacele de care dispune omul pentru a acţiona
asupra mediului înconjurător, mişcarea are un rol atât de important încât, "efectele sale au putut fi
considerate de behaviorişti ca obiectul exclusiv al psihologiei" (Wallon, 1975, p. 100). Mişcarea
presupune comanda sistemului nervos central, care pune în acţiune aparatul neuro-mio-artro-kinetic.
După originea comenzii se disting trei feluri de mişcări:
- mişcări: reflexe, elementare şi rapide;
- mişcări: automate;
- mişcări: voluntare, ce iau forme deosebit de complexe, fiind determinate de factorii cognitivi,
motivaţionali, de învăţare etc.
După Epuran, "mişcarea umană e mişcarea corporală, orientată spre scop, stimulată şi susţinută de
motive; unele mişcări şi acţiuni sunt subsumate "idealului" de autorealizare a omului".
J. Paillard, citat de Epuran, consideră că pentru a se produce un gest (mişcare) eficace, sunt necesare
anumite condiţii prealabile la nivel tonic şi postural.
Motricitatea este "ansamblul funcţiilor care asigură menţinerea posturii şi execuţia mişcărilor
specifice fiinţelor vii". Din punct de vedere psihologic, motricitatea desemneaza funcţia ce asigură
relaţiile cu ambianţa materială şi socială şi care are ca suport periferic musculatura striată.
Se disting trei tipuri de motricitate:
- motricitatea reflexă, complet independentă de voinţă ;
- motricitatea automată, în care voinţa nu intervine decât pentru a declanşa o succesiune de mişcări
automatizate, precum: mersul, înghiţirea, etc;
- motricitatea voluntară, în care "fiecare gest este gândit înainte de a fi efectuat". (J. Didier, 1994, p.
180, citat de Epuran).
Literatura ştiinţifică preferă termenul de senzorimotricitate pentru a sublinia rolul
informaţiilor senzoriale în declanşarea, conducerea şi adaptarea mişcărilor, punând aşadar accentul
pe raportul reciproc dintre controlul senzorial şi elementele sistemului motor. Dacă termenul de
„sensorimotricitate ” subliniază rolul informaţiilor senzoriale în declanşarea, menţinerea şi adaptarea
2
mişcărilor (Cf. Epuran, 2000), termenul „psihomotricitate ” pune accentul pe partea însemnată a
constiinţei, plasând pe primul plan, procesul percepţiei şi unitatea dintre percepţie şi mişcare.

I.1.4. Direcţii și obiective generale ale psihomotricitţii

Aşa cum am subliniat, corpul poate fi privit ca un mijloc de relaţie cu sine, cu alţii şi cu mediul
înconjurător (spaţiu, timp, obiecte). De aici rezultă trei direcţii principale ale psihomotricităţii:
- realizarea relaţiei cu sine;
- realizarea relaţiei cu alţii;
- contactul cu mediul înconjurător.
Relaţia cu sine cuprinde în special coordonarea posturală bazată pe reflexe, cu componentele sale
spaţiale, ritmice şi energetice. Aceste reflexe spaţiale cuprind axa corporala şi aliniamentul corect al
scheletului, cele ritmice se bazeaza pe ritmicitatea respiraţiei, iar cele energetice pe concentrarea
forţei la nivel abdominal.
Relaţia cu alte persoane este importantă deoarece Eul corporal este perceput doar în funcţie de un
partener privilegiat, ce asigură un cadru protector. Prima relaţie este cea dintre copil şi mamă, ce va
permite aprecierea Eului corporal. Aceast relaţie se realizează prin contactul tegumentelor, prin
mimică, surâs, voce. La nivelul tegumentelor, copilul simte căldura care îi face plăcere, sau frigul
care provoacă neplăcere. Vocea mamei, cuvintele pe care le aude, privirea în care se contemplă fac
din fața mamei precursorul oglinzii care unifică senzaţia cu elementul vizual.

I.1.5. Obiectivele psihomotricităţii

Studiul psihomotricităţi ne releva acele aspecte care îi permit copilului să -şi formeze sistemul de
mişcări prin intermediul cărora poate acţiona, în orice condiţii, pe baza propriilor decizii cu
eficientă, spontaneitate şi rapiditate.
Ca obiective generale psihomotricitatea vizează:
• Cunoaştere şi înţelegere elementelor constitutive ale psihomotricităţii, cât şi a instrumentelor prin
intermediul cărora se operează (acţionează).
• Cunoaştere, înţelegerea şi stăpânirea comportamentelor de bază ale psihomotricităţii pentru a
obţine un comportament adecvat şi a realiza un dialog eficient cu sine şi cu mediul ambiant.
• Identificarea precoce a tulburărilor de psihomotricitate pentru a orienta procesul de educare sau
reeducare în vederea dispariţiei sau diminuării efectelor nocive.
• Creşterea potenţialului psihomotric prin intermediul expresiei, comunicării şi realizării motrice.
Ca obiective particulare psihomotricitatea urmăreşte:
• dezvoltarea chinesteziei, a percepţiei complexe a mişcării;
• dezvoltarea capacităţii de mişcare a organismului şi de adaptare la diferite solicitări, stăpânirea
corpului, stăpânirea mediului;
• evaluarea potenţialului psihomotric pentru punerea în evidentă a nivelului de creştere şi dezvoltare,
cât şi a raportului dintre vârsta biologică şi cea cronologică;
• dezvoltarea priceperilor și deprinderilor motrice de bază şi aplicative: mers, alergare, săritura,
aruncare, echilibru, căţărare, târâre, tracţiune;
• dezvoltarea corespunzătoare a calităţilor motrice-forţa, viteză, rezistenţa, îndemânare.
În consecinţa, problemele psihomotricităţii se adresează atât copiilor cu o dezvoltare normală , cât şi
celor cu dificultăţi ale relaţiei cu sine şi cu mediul exterior.

I.1.6. Caracteristicile dezvoltării psihomotrice

După naştere, psihomotricitatea evoluează progresiv şi în strânsă legătură cu maturizarea neuro-
motrică şi cu procesul reeducativ (cu stimularea funcţiilor). Dezvoltarea psihomotricităţii la copil
prezintă o serie de caracteristici ce stau la baza evaluării nivelului şi calităţii dezvoltării.
3
Succint P. Arcan, prezintă următoarele caracteristici:
a) dezvoltarea psihomotricitatii înregistrează salturi calitative ce au la bază acumulările cantitative;
formele noi de comportament sunt superioare celor precedente;
b) calităţile nou apărute nu le desfiinţează pe cele anterioare, ci le includ;
c) dezvoltarea se produce stadial, în etape distincte şi cu caracteristici proprii fiecărei vârste;
d) în intervale mici de timp apar transformări continui dar imperceptibile;
e) frecvent dezvoltarea este asincronă la nivelul diferitelor procese şi însuşiri;

I.1.7. Legile dezvoltării psihomotrice

J. Guillarme enunţă următoarele două legi ale evoluţiei: legea diferenţierii şi a variabilităţii.
a) Legea diferenţierii precizează că, la nou născut, motricitatea se manifestă prin descărcări
generalizate în tot corpul. Progresiv, aceste descărcări se diferenţiază în activităţi din ce în ce mai
bine localizate şi mai fine.
b) Legea variabilităţii precizează că dezvoltarea organismului cunoaşte perioade cu progrese rapide
alternând cu perioade de stagnare sau chiar de regresie.
Aceste doua legi ne permit să apreciem măsura în care stadiile de dezvoltare pot fi considerate ca
repere pentru aprecierea corect a psihomotricităţii.
Shirley, a enunţat alte două legi care fundamentează succesiunea apariţiei noilor funcţii şi anume:
legea dezvoltării cefalo-caudale şi legea dezvoltării proximo- distale (citat de J.J. Guillarme).
Legea evoluţiei cefalo-caudale stabileşte că dezvoltarea motorie a copilului are ca punct de plecare
partea superioară a corpului ajungându-se treptat la nivelul membrelor inferioare. Cele mai
importante etape ale dezvoltării descendente sunt sintetizate astfel:
- la 2 luni capul stă drept şi este stabil;
- la 4 luni, în poziţia decubit ventral, copilul îşi ridică capul şi trunchiul, cu sprijin pe antebraţe;
- între 5 şi 6 luni copilul stă în şezut, dar cu sprijin;
- la 7-8 luni copilul stă aşezat fără sprijin;
- la 8 luni el merge în patru labe;
- la 9 luni se ridică şi se aşează pornind de la poziţia culcat; .
- la 10 luni stă în picioare sprijinit;
- la 12 luni merge iniţial cu ajutor, apoi singur.
Legea evoluţiei proximo-distale evidenţiază faptul că dezvoltarea motricităţii se face de la centru
spre periferie. Dezvoltarea începe la nivelul axului corpului adică la nivelul centurilor scapulare şi
pelvine. Ulterior apare dezvoltare la nivelul coatelor şi a genunchilor, la nivelul articulaţiei
pumnului şi a gleznei. În final, copilul devine capabil să -şi dirijeze degetele de la mâna şi de la laba
piciorului. În momentul în care el este capabil să acţioneze prin degetele de la laba piciorului atunci
el devine capabil să - şi menţină echilibrul static.

Rezumatul unităţii de studiu

În sfera noţiunii de „psihomotricitate ” sunt înglobate unele procese şi funcţii psihice prin
intermediul cărora se asigură primirea informaţiilor şi emiterea răspunsului de execuţie adecvată a
actului motric. Fundamentarea teoretică a psihomotricităţii a fost făcută, în mod deosebit de autori
de limba franceză. Astfel, H. Wallon consideră că psihomotricitatea stă la baza inteligenței
practice, adică a inteligenţei situaţiilor în care fuzionează dispoziţiile afective, atitudinile şi
mişcările care rezulta din ele şi câmpul perceptiv-exterior. Studiul psihomotricităţii ne relevă acele
aspecte care îi permit copilului să - şi formeze sistemul de mişcări prin intermediul cărora poate
acţiona, în orice condiţii, pe baza propriilor decizii cu eficientă, spontaneitate şi rapiditate.

4
Autoevaluare
1. Prezentaţi legile psihomotricităţii şi oferiți un exemplu care să le ilustreze.
2. Prezentaţi obiectivele şi legile psihomotricităţii
Test de autoevaluare a cunoștințelor din unitatea de studiu
Prezentați legile psihomotricităţii şi oferiţi un exemplu care să le ilustreze.

I.2. Legătura motricitate-psihic în prima copilărie

I.2.1. Ontogeneza mişcării
Mişcarea începe chiar din perioada fetală, astfel către luna a IV-a a sarcinii, mama percepe primele
deplasări active ale copilului. Conduitele psihomotrice evoluează după naştere progresiv, în legătură
cu maturizarea neuro-motrica şi cu formarea educaţională. Cea mai importantă perioadă de
dezvoltare este perioada 0-3 ani.
Copilul porneşte de la o motricitate dezordonată şi ajunge să posede toate coordonatele motrice
esenţiale: mers, alergătură, săritură, cuvânt, expresie, joc, etc. După naştere copilul are mişcări
dezordonate bazate pe reflexe absolute, în special cele cervicale şi labirintice. În primele săptămâni
nou-născutul are o formă de "mers automatic primar" şi un reflex de prehensiune, ce reprezintă de
fapt reflexe arhaice şi nicidecum mers sau prehensiune. În primul an de viaţă controlul motor
coboară de la nivelul capului prin trup către membrele inferioare şi apare echilibrul static şi
dinamic, în al doilea an de viată se remarcă o evoluţie de la cognitiv, prin afectivitate, către
acţiune, iar în al treilea, apare evoluţia gândirii, de la memorie, prin reprezentare, până la
întrebare, care culminează cu perceperea propriului Eu. (T. Weihs).
J. Piaget a elaborat cel mai coerent sistem de periodizare a dezvoltării cognitive în mica copilărie,
caracterul specific al activităţii de cunoaştere fiind cel senzorio- motor. În evoluţia de la schemele
motorii, considerate ca element de bază, la reprezentările ce devin suportul vieţii intelectuale,
J. Piaget distinge 6 stadii:
Stadiul I – 7 zile – 4 săptămâni
Stadiul I este etapa exerciţiilor reflexe, în care comportamentul cognitiv se bazează pe sisteme de
reflexe. Reflexele nou născutului au o importantă majoră deoarece generează un ,,exerciţiu reflex"
adică o consolidare prin "exerciţiu funcţional". În raport cu obiectele nu apare nici o conduită.
Primele două stadii de dezvoltare senzorio-motorie corespund, după Baldwin, reacţiei circulare
primare. Prin "reacţie circulară " Baldwin înţelege legătura care există între sensibilitate şi mişcare.
În primul stadiu al exerciţiilor reflexe, această legătura este foarte slabă .
Stadiul II – 1 luna - 4 luni
În acest stadiu copilul capătă primele reacţii de adaptare adică apare o adaptare a reacţiilor reflexe
la mediu. În aceast etapă, sistemul de reacţii şi activităţi reflexe încep să se asocieze unor forme de
conduită complexă . În acest mod apar primele coordonări între scheme, între care schema văzului şi
auzului (copilul încearcă să privească obiectele care le aude producând sunete), schemele manuale
sunt asimilate de schemele vizuale (adica privirea urmăreşte mâna, dar mâna nu se poate menţine în
câmpul vizual). Deprinderile elementare au la bază o schemă senzorio-motorie de ansamblu, dar nu
s-a ajuns încă la diferenţierea dintre mijloacele de realizare şi scopul urmărit. Copilul repetă gestul
ce a avut un rezultat neaşteptat, ceea ce constituie după Baldwin, o reacţie circulară. Caracteristic
stadiului doi este reacţia circulara primară, în cadrul căreia reacţii, sursa răspunsului este la nivelul
propriului corp (copilul îşi suge degetul mare, dă din picioare sau îşi priveşte mâinile foarte des
obtinând astfel plăcere).
Stadiul III – 4 luni – 8-9 luni
Este etapa reacţiei circulare secundare, când actele copilului reproduc un efect descoperit întâmplă
tor. Un copil apasă întâmplător pe o rață de cauciuc şi aceasta face "Mac-mac". Ulterior el repetă
5
apăsarea pentru a obţine acelaşi sunet. În momentul în care copilul apelează la acelaşi gest pentru a
obţine acelaşi efect apare un început de diferenţiere între scop şi mijloc. (K. Berger). Totuşi, în
aceast etapă, copilul repetă schemele anterioare, el nefiind, încă, capabil de adaptare. La 7-8 luni are
loc instituirea permanenţei obiectului, adică obiectele îşi câştigă o existenţă proprie, ele continuând
să existe şi atunci când nu mai sunt în câmpul său vizual/perceptiv. Ca urmare activitatea
exploratorie se intensifică, atât în ce priveşte explorarea spaţiului înconjurător, cât şi investigaţia cu
scop, în sensul căutării obiectului dorit. Este un moment cheie în sumarea unor vulnerabilităţi
parţiale bio-genetice, psihologice, de interacţionare cu părinţii, factori ambientali defavorabili care
se pot constitui ca organizatori psihologii ai dezvoltării psihice. Asistăm la un prim proces de
„decentrare ” în sensul că lumea nu mai este constituit doar din interacţiunile cu mama, ci este el
singur capabil să aleagă obiectele cu care dorește să interacţioneze .
Stadiul IV – 8 luni – 1 an
Stadiul IV reprezintă momentul aplicării şi coordonării schemelor secundare, fiind etapa unei noi
adaptări şi anticipări. În acest stadiu este vorba tot de o reacţie circulară secundară, căci sunt aplicate
schemele secundare, dar mijloacele cunoscute sunt aplicate acum la situaţii noi. Copilul capătă
capacitatea de a deosebi procedeele şi scopurile, iar schemele sunt încercate după dorinţă şi sunt
coordonate. Către 9-10 luni are loc căutarea activa a unui obiect dispărut, sub forma recurgerii la
apucare pentru a înlătura un corp sub care se ascunde obiectul dorit. Copilul începe să studieze
deplasările corpurilor şi să coordoneze permanenţa vizuală cu cea tactilă, care rămăseseră fără legă
tură în stadiul anterior. Limbajul care era prezent în forma sa prelingvistică (plâns, zâmbet, gângurit,
lalațiune – repetare de foneme) se îmbogăţeşte acum, diversificându-se cu fonemele tapotate
(repetate în aceeaşi formă, prin imitaţie) în funcţie de organizarea structurală a reglării buco-linguale
a musculaturii şi caracteristicile de organizare neurologică, tapotarea poate debuta cu foneme labiale
(de tipul ma-ma, pa-pa, ba-ba) sau cu foneme palatinale (de tipul ta-ta, da-da, la-la) În timp, copilul
corelează sunetele cu existenţa unor consecinţe specifice – ceea ce duce la o utilizare a lor cu
intenționalitate, concomitent cu sesizarea incipientă a semnificaţiei acestor „cuvinte simbol ” .
Stadiul V – 12 luni –18 luni
Stadiul V este stadiul schemelor terţiare în care apar noi metode, noi conduite de experimentare.
Efectul obţinut în mod întâmplător este acum diversificat, astfel că se va putea pune în evidență
natura lui. Explorarea şi experimentarea tipică corespunde reacţiei circulare terţiare. În aceast etapă
copilul ţine cont de deplasările succesive ale obiectelor. Treptat, el înţelege relaţiile, spaţiale şi se
constituie definitiv noţiunea de obiect. Tot acum copilul experimentează conduite cognitive pentru a
afla efecte noi prin încercări şi reluări ale acţiunilor.
Stadiul VI – 18 luni – 24 luni
Stadiul VI reprezintă etapa inovaţiei adică etapa în care apar noi metode de combinaţii mentale. În
acest stadiu copilul începe să anticipeze şi să rezolve probleme simple prin folosirea gândirii. El
încearcă rezolvarea problemelor prin inventarea unor soluţii spontane, pentru care încercarea şi
eroarea se realizează la nivel de reprezentare. Obiectul intră în sistemul reprezentărilor şi al relaţiilor
abstracte sau indirecte. În acest moment obiectul capătă un ultim grad de libertate rămânând identic
cu el însuşi în timpul deplasărilor. De acum înainte corpul propriu este perceput ca un obiect. (J.
Piaget). În jurul a 18 luni începe sa aibă conştiinţa permanenţei unui corp unităţi total independent
” , aşadar senzaţiile şi percepţiile sunt încorporate într-o construcţie psihică ce rezulta din raportul
individului cu mediul, numită schema corporală .
Principalele caracteristici pe aceste planuri ar putea fi rezumate astfel:
0-4 săptămâni
- mişcări fără scop, fără un efect anumit, fiind puternic subordonate reflexelor tonice primitive de
postură
- poate să întoarcă capul într-o parte, are pumnii strânşi;
6
- reflexul Moro este activ, reflexul de agăţare, de păşire şi de prindere sunt prezente;
- răspunsul Landau este absent - nu- şi menţine poziţia când este susţinut;
- absența controlului capului;
- acorădă preferenţial atenţie sunetelor înalte şi feminine;
- sunete ce au calitatea, rata şi ritmul bătăilor cardiace cu care s-a obișnuit în uter pot să -l calmeze;
- în poziţie şezând capul cade posterior.
2 luni:
-susţine puţin timp capul în poziţie de decubit ventral; nu susţine capul în poziţie şezând ;
- apare o "schiţă " de reflex Moro;
- alert la sunete; zâmbeşte; urmăreşte obiecte în mişcare.
3 luni:
- mişcă bine membrele;
- ridică capul cu uşurinţă ; în poziţie şezând cade pe spate;
- mişcări reflexe de apărare;
- asculta vocea şi gângureşte; începe să "pedaleze";
- îşi mută privirea de la un obiect la altul;
- reacţionează la muzică ;
- se susţine pe antebraţe şi coate;
- se joaca cu mâinile cercetându-le;
4 luni:
- ridică capul și inclină toracele;
- suspendat, ţine capul în plan superior; începe să aibă controlul capului la mişcări de răsucire;
- dispare reflexul Moro;
- gângureşte; răspunde zâmbetului prin zâmbet; distinge 2 sunete; reţine cu mâna obiecte, se agaţă
de părul și hainele persoanelor de lâng el.
5 luni:
- ține capul ridicat fără să-i cadă pe spate; împinge picioarele când este ţinut ridicat "prin axile";
- râde zgomotos;
- se joacă cu o persoană, duce obiecte la gură, poate arăta nemulţumire;
- pedalează ;
- apare reflexul Landau.
6 luni:
- se ridică ajutându-se de încheietura mâinii;
- gângureşte;
- întoarce capul către o persoană care râde;
- începe să se târască pe podea; apuca biberonul si-l duce la gură cu ambele mâini;
- se rostogolește pe spate şi pe burătă ; distinge chipurile familiare de cele străine.
7 luni:
- se deplasează în "4 labe";
- bea cu cana;
-se ridica în şezând din decubit dorsal;
- ţine obiecte în ambele mâini, vocalizează ;
-zgârie.
8 luni:
- ridicat, se poate rezema;
-culcat ridica capul, se rostogoleşte; ţopăie;
- ţipa ca să atragă atenţia;
- emite sunete;
7
- îşi priveşte imaginea în oglinda şi se bucură ;
- preferă pe mama; se ridică în şezând fără ajutor.
9 luni:
- execută "marche arriere"; - spune ma-ma, da-da;
- se dezvoltă reflexul pentru săritură se poate ridica în 4 labe.
10 luni:
-stă bine în şezând, fără sprijin;
- stă în picioare susţinut şi merge greoi susţinut;
-mănâncă cu mâna; ascultă ceasul;
-emite sunete repetitiv;
-încearcă să recupereze un obiect căzut; reacţionează când i se pronunţă numele;
-se poate roti fără să - şi piardă echilibrul;
-se deplasează după jucării; flutură mâna în semn de rămas-bun, bate din palme.
11 luni:
-se ridică singur în picioare, mestecă ;
-îşi suge degetul; emite 2 cuvinte cu înțeles; prinde "ca un cleşte";
-manifestă simpatii pentru alte persoane decât mama; stă singur în picioare câteva secunde.
12 luni:
- merge sus ţinându-se cu o mâna; imita în joc;
- se joacă cu mingea;
- prehensiunea este apropiată de cea a adultului, dar are dificultăți şi la prinderea obiectelor mici;
cooperează la îmbrăcare.
1 an și 6 luni:
- merge singur;
- se ridică singur în picioare ajutat;
- urcă scări; trage linii cu creionul;
- îşi scoate singur pantofii; începe sa se comporte şi opoziţional; aleargă şi sare;
- stă singur pe scaun unde se urca prin cățărare;
- foloseşte linguriţa la masă ;
- poate comunica, ziua, nevoia de a urina; anunţă defecaţia, rareori înainte; imită mama;
- dispare reacţia Landau.
2 ani:
- aleargă fără să cada;
- urcă şi coboară scările cu ambele picioare pentru o treapta;
- deschide uşa;
- se spală pe mâini; noaptea, micţiunea este controlata rar;
- vorbeşte neîncetat;
- alcătuiește propoziţii scurte; cere mâncare, oliţa ;
- foloseşte pronumele; continuă negativismul; ţine creionul cu degetele nu în palma ca şi până
acum; sare; aruncă mingea
3 ani:
-urcă scara cu câte un picior pentru o treapta, şi coboară cu ambele picioare pentru o treaptă;
- stă câteva secunde într-un picior; merge cu tricicleta;
-se îmbracă şi se dezbracă singur; merge singur la toaletă; ajută la bucătărie;
-participă la joc în colectiv;
-îşi ştie vârsta şi sexul; numără până la 10;
-spune poezii scurte; cunoaşte culorile.

8
I.2.2. Legătura dintre motricitate şi psihic în perioada de preşcolară
În perioada preşcolara apare mielinizarea unor noi teritorii nervoase, iar achizițiile motorii, neuro-
motorii şi perceptiv-motrice se realizează cu un ritm rapid.
După L. Picq, în aceast etapă copilul începe să - şi cunoască propriul corp, se afirmă dominanta
laterala, se orientează în raport cu sine şi se adaptează mediului exterior. În aceast etapă legătura
motricitate-psihica suferă unele diferenţieri. Unitatea funcţională există, dar nu se mai observă o
legatură strânsa între dezvoltarea motorie, afectivă şi intelectuală ca în etapa anterioară . În perioada
preşcolară se afirmă dominanta laterală. Lateralitatea este procesul ce desemneaza maturarea şi
stabilizarea dominaţiei emisferice (emisfera stânga - pentru dreptaci şi emisfera dreaptă pentru
stângaci, ambele pentru ambidecstri). Lateralizarea copilului poate să se examineze chiar de părinţii
acestuia, în principiu urmărindu-se trei nivele: ochiul dominant, mâna dominantă şi piciorul
dominant. Dacă copilul execută toate manevrele care îi sunt solicitate cu un anume membru (drept
sau stâng) iar ochiul folosit este cel de aceeaşi parte (de exemplu drept pentru un dreptaci), este
vorba de lateralizare omogenă. Atunci când copiii utilizează mâna şi piciorul drept, dar ochiul stâng
(sau combinați), se vorbeşte despre lateralizarea neomogenă. Pentru a evita repercusiunile în
dezvoltare prin contrarierea acestei lateralizări, copilului este bine să i se antreneze potenţele
naturale şi să nu se încerce schimbarea în utilizarea unui anume segment. De asemenea, în acest
stadiu copilul găseşte o adevărată plăcere în a întreprinde tot felul de acţiuni: imită ceea ce fac
adultii, îşi însoţeşte cuvintele de gesturi, îşi exprimă stările emoţionale prin mimică şi pantomimică.
Paralel cu desăvârarsirea schemei corporale şi a lateralităţii, aptitudinea copiilor la aceast vârstă de a
desena figuri din ce în ce mai complexe, completează exersarea calitţii motricităţii fine. Copiii pot
desena la începutul perioadei figuri cărora ulterior le atribuie o anumită semnificaţie. De la
mâzgălirea necondiționată a suprafeţei de desenat la posibilitatea efectuării unei figuri geometrice
după model, motricitatea fină a copilului evoluează în concordanță cu capacitatea acestora de a
investi imaginativ în desenele pe care le produc. Copilul normal dezvoltat desenează:
- cercul şi omuleţul „chip de păianjen ” (la 3 ani),
- un pătrat după model (la 4 ani),
- un triunghi (la 5 ani),
- un romb după model la 6 ani.
Dacă la început linia este nesigură, iar desenul poate reprezenta pentru imaginaţia copilului orice
obiect, încetul cu încetul desenul se apropie cât de cât de forma reala a obiectului. Studiile realizate
de diferiţi autori asupra etapelor desenului în perioada preşcolarizării, disting mai multe etape:
+ realismul întâmplator, în care copilul în jurul vârstei de 3 ani, poate da desenului său orice
semnificaţie doreşte (acelaşi desen poate reprezenta un tren sau o persoană).
+ realismul pierdut în care apar doar câteva elemente ale realității identificabile în desen
+ realismul intelectual, începând cu vârsta de 4 ani, când copilul se apropie mai mult de o realitate,
pe care o desenează constant în forme identice, dar căreia îi adaugă o seamă de detalii, detalii pe
care le recunoaşte intuitiv ca atribute ale desenului respectiv. Astfel, o casă va fi desenată constant
ca o figură geometrică dreptunghiul cu un acoperi triunghiular, iar prin "transparenţa" pereţilor se
vor vedea desenate obiectele pe care copilul le recunoaşte ca făcând parte din componenţa camerei,
la care se pot eventual adăuga personaje familiale.
Evoluţia grafismului parcurge 4 etape:
+ simulacru de scris – reprezentat de un ansamblu de bucle sinusoidale
+ zigzacuri din care nu se pot distinge litere
+ copia parţială – literele sunt mari, deformate, imperfect aliniate, legaturile sunt imprecise
+ copia lizibilă – litere mari, dar grupate şi bine organizate
9
+ copia abilă – litere fine, corect realizate, mai mici, cu legături corecte, cu aliniament imperfect,
reprezentat de persistenţa unor desprinderi interiorul unui cuvânt
Jocul ocupă de asemenea, un spaţiu important în economia activităţilor depuse de copilul preşcolar.
Copilul se joacă în conformitate cu: particularităţile psihologice, în funcţie de gradul de achiziţii
dobândit şi de stările sale afective. În acelasi timp, prin repetarea unor experienţe şi prin imaginaţie,
jocul formativ şi structurant, cu funcţii ce depăşesc doar dorinţa de destindere plăcere: Prin joc,
utilizând jucării destinate propriului sex, copilul începe diferenţiere obiecte, expresii,
comportamente ce sunt „sex stereotipii", identificându-se cu propriul său sex şi diferenţiindu-se de
celălalt. Jocul reprezintă şi exerciţiul socializării. Astfel, copilul ajunge în contact cu un alt partener,
învaţă să -l accepte pe acesta (pâna la vârsta de 3 prefera jocul solitar), să respecte dorinţele acestuia
şi să - şi impună propriile dorinţe. Jocul de tipul "mă prefac că " îi dau posibilitatea copilului să -şi
exerseze imaginația, prin situaţiile create, cât mai ales să facă o "distincţie conceptuală între
aparenţă şi realitate". De asemenea, utilizarea simbolurilor în astfel de jocuri, practicate în special
faţă de adulti sau eu al şi copii, creează situaţia de exersare a ,,rolului", acestei funcţii psihice pe care
apoi o va utiliza de-a lungul întregii existenţe.
Pe parcursul perioadei preşcolare, jocul parcurge mai multe etape succesive marchează evoluţia
dezvoltării cognitive a copilului.
Jocul funcţional - caracterizat prin "manipularea" unor obiecte sau mişcări musculare repetitive, ca
alergatul, balansul,
La jocul creativ specific vârstei preşcolare, în care copilul îmbina elementele (puzzle) sau
construieşte după o machetă
Jocul imaginativ în care, copilul poate evada într-o lume pe care creeaza şi în care îşi poate atribui
sie şi sau partenerilor roluri imaginate imaginare. Nevoia de acţiune, finalizată cu diferite mişcări,
stă la baza dezvoltării psihice copilului. Un preșcolar care acţioneaza cu un obiect are şanse mai
mari să elaboreze o imagine adecvat despre el decât unul care doar îl observa de la distanţă.
Experimental s-a demonstrat că îngrădirea acţiunii cu obiect se soldează cu simplificarea şi sărăcirea
cunoaşterii lui (dacă punem în palma lui un obiect (fără să -l vadă, fără să -l mişte) şi îi cerem să
spună ce este, vom constata însuşirile enumerate vor fi extrem de puţine (greutatea, temperatura);
dacă îi dăm voie să -l mişte, pipăie (tot fără a-l vedea) numărul va fi mai mare. Deci, imaginea
corecta a obiectului se formeaza chiar în timpul acţiunii cu acesta. În ceea ce priveşte dezvoltarea
cognitivă, perioada preşcolară este etapa stadiului preoperaţional (în taxonomia lui Piaget), care se
caracterizeaza prin acel spaţiu temporal în care se trece de la acţiune la operaţie. Piaget susţinea că
un copil de vârsta preșcolară nu este capabil să realizeze conservarea claselor (dacă aceea cantitate
de apă dintr-un pahar cu diametrul mai mare se varsă într-unul cu diametrul mai mic, copilul are
impresia că s-a schimbat volumul apei datorită perceperii nivelului diferit în cele două pahare); iar în
privinţa incluziunii claselor (identificarea şi clasificarea se face în special în baza atributelor şi nu a
ierarhizarii) susţinea că sunt incapabili de mişcarea reversibilă a gândirii de la tot spre parte. Studiile
mai recente susţin că sunt posibile operaţii reversibile şi de conservare, doar că acestea sunt
dependente de numărul elementelor cuprinse în problema pe care trebuie s-o rezolve copilul. În
paralel cu dezvoltarea în ansamblu a psihismului, cu complexificarea intereselor şi preferinţelor, se
dezvolta şi capacitatea de a- i fixa atenţia asupra unui lucru care îi trezeşte interes. Exersarea acestei
funcții creează posibilitatea unei fixări "voluntare" a atenţiei asupra unui obiect, cu o anume
concentrare şi persistenţă. Preşcolarul reţine denumirea obiectelor, exersând şi performanţele pe care
le are în reactualizarea unor cuvinte memorate, ceea ce permite câştigarea în performanţe
mecanismelor memoriei de scurtă şi de lungă durată şi sensibilitatea copilului se adânceşte şi
restructurează. Astfel sensibilitatea vizuală şi auditivă trec pe primul plan, în timp ce şi celelalte
forme de sensibilitate continuă să se dezvolte, însă nu la fel de intens.

10
Rezumatul unității II de studiu
Mișcarea începe chiar din perioada fetală, astfel către luna a IV-a a sarcinii, mama percepe primele
deplasări active ale copilului. J. Piaget a elaborat cel mai coerent sistem de periodizare a dezvoltării
cognitive în mica copilărie, caracterul specific al activităţii de cunoaştere fiind cel senzorio- motor
Conduitele psihomotrice evoluează după naştere progresiv, în legătura cu maturizarea neuro-motric
şi cu formarea educaţională. Nevoia de acţiune, finalizată cu diferite mişcări, stă la baza dezvoltării
psihice a copilului.

Autoevaluare Realizaţi un scurt eseu (max.4 pagini) referitor la importanţa stimulării psihomotrice
pentru evoluţia copilului
Test de autoevaluare a cunoştinţelor din unitatea de studiu
Prezența şi evoluţia aspectelor motorii în perioada 0-3 ani.
Prezența şi evoluţia aspectelor motorii în perioada de vârstă preşcolară.

CAPITOLUL II. PROCESELE PSIHICE SENZORIALE ŞI PSIHOLOGIA

ACTIVITĂŢILOR MOTRICE
Scopul modulului: Cunoasterea problematicii proceselor psihice senzoriale
Obiective operaționale: La sfârăitul parcurgerii acestui modul, studenții vor fi capabili :
-să definească senzațiile, percepțiile și reprezentările;
-să cunoască legile proceselor senzoriale;
-să identifice asemănările și deosebirile dintre aceste procese psihice.

Unitatea de studiu
II.1. Rolul proceselor psihice senzoriale în actele motrice
II.1.1. Senzațiile Definire și prezentare generală.
Senzația reprezintă procesul psihic elementar de cunoaștere a însușirilor separate ale unui obiect sau
fenomen, în momentul în care acesta acționează în mod direct asupra unui organ senzorial.
Senzațiile sunt rezultatul activității reflexe a analizatorilor ca răspuns la stimulările simple.
II.1.1.1. Analizatorul – structura și funcții
Analizatorul este un ansamblu structural-funcțional care face posibilă producerea senzațiilor,
ansamblu în componența căruia intra mai multe elemente.
Structura analizatorilor
Receptorul reprezintă componenta care transformă energia excitantilor din mediu în influx nervos;
Calea de conducere a influxului nervos este veriga intermediara a analizatorilor ce include fibre
nervoase senzitive și o serie de centri subcorticali;
Veriga centrala este reprezentată de o zona corticala specializată în transformarea impulsurilor
nervoase în fapt psihic;
Conexiunea inversă include căile eferente ale nervilor senzitivi prin care se transmit impulsurile
nervoase cu caracter reglator de la centrii corticali spre periferie;
II.1.1.2. Legile generale ale sensibilității sunt:
• Legea pragului absolut de intensitate,
• Legea pragurilor diferențiale,
• Legea adaptarii,
• Legea contrastului senzorial
• Legea semnificației.
• Legea pragurilor absolute.
Pragul minimal absolut de intensitate reprezintă cea mai mica intensitate a unei excitații capabilă să
provoace o senzație. Pragul maximal absolut de intensitate reprezinată cea mai mare intensitate a
11
unui excitant capabil să provoace o ultimă senzație specifică. Dincolo de pragul maximal absolut nu
există decât durerea.
Pragul diferențial reprezintă acea cantitate minimă cu care trebuie să se modifice intensitatea unui
stimul pentru a se putea produce o noua senzație specifica (cantitatea minima dintr-un stimul care
adăugat la stimularea inițială determină apariția unei noi senzații de același tip).
Legea adaptării se referă la modificarea sensibilității analizatorilor sub acțiunea repetată a
stimulilor. Astfel, dacă un stimul slab acționează mai multă vreme crește sensibilitatea, (adică este
din ce în ce mai bine recepționat), iar la acțiunea unui stimul puternic scade sensibilitatea.
Legea contrastului senzorial constă în scoaterea reciprocă în evidență a doi stimuli cu caracteristici
opuse. Spre exemplu, un stimul negru pe fond alb se sesizează mult mai repede decât pe alt fond,
etc.
Legea semnificației se referă la faptul ca sensibilitatea la anumiți stimuli este modificată de
semnificația lor, care este data de valoarea biologică, respectiv de semnificația socio-culturală.
II.1.1.3. Clasificarea senzațiilor
Criteriile de clasificare ale senzațiilor sunt extrem de variate, însă vor fi prezentate în continuare
doar la câteva dintre ele:
1.Senzații exteroceptive sunt acele senzații care furnizează informații cu privire la obiectele
exterioare;
2.Senzații interoceptive sunt senzațiile care furnizează informații privind modificari în starea internă
a corpului;
3.Senzații proprioceptive sunt senzații ce furnizează informații referitoare la poziția și mișcarea
corpului;
1. Senzații exteroceptive
Senzații exteroceptive se pot grupa la rândul lor astfel:
- senzațiile vizuale,
- senzațiile auditive,
- senzațiile gustative,
- senzațiile olfactive si
- cele tactile.
Senzațiile vizuale sunt rezultatul acțiunii undelor electromagnetice asupra analizatorului vizual.
Senzațiile vizuale sunt senzațiile de lumina si senzațiile de culoare.
Senzațiile auditive apar ca urmare a excitării melcului membranos aflat în interiorul melcului osos al
urechii interne de către undele sonore.
Senzațiile auditive sunt: sunetele muzicale și zgomotele. Limbajul consta atât din sunete muzicale,
cât și din zgomote.
Senzatiile gustative apar datorita excitarii mugurilor gustativi, plasati la nivelul papilelor gustative si
sunt de 4 tipuri:
- senzații gustative dulci,
- senzații gustative amare,
- senzații gustative acre,
- senzații gustative sărate.
Senzațiile olfactive apar ca urmare a excitării receptorilor specializați (aflați la nivelul foselor
nazale) de către particule de substanță volatile emanate de către corpurile mirositoare. Mirosurile
pot fi împarțite în 6 mari categorii, desi varietatea lor este mult mai mare: parfumate, eterate,
aromatice, balsamice, empireumatice și putrede/respingatoare.
Senzațiile cutanate apar în urma excitării corpusculilor senzitivi aflați sub piele și sunt de 3 tipuri:
- Senzațiile tactile (de tact, pipăit)
- Senzațiile termice (de temperatură)
12
- Senzațiile de durere
2. Senzatii interoceptive sunt de mai multe feluri:
- Senzații ce traduc trebuințele de funcționare a organelor interne: foamea, setea, sufocarea, etc.;
- Senzații legate de funcționarea organelor: bătăile inimii, etc.;
- Senzații provocate de excese: oboseală, greață, îmbuibare, etc.;
- Senzații cauzate de stări patologice: dureri interne, îmbolnăviri, etc.;
3.Senzațiile proprioceptive sunt:
Somatoestezia se referă la cunoașterea poziției membrelor;
Kinestezia furnizează informații despre mișcarea membrelor;
Senzațiile statice/posturale informează despre poziția capului și a corpului în spațiu;
II.1.1.4. Rolul senzațiilor în actele motrice
• Rolul senzațiilor vizuale în actele motrice. În educația fizica și sportivă particularitățile vederii
culorilor și ale perceperii mărimii, distanței și mișcării obiectelor au o deosebită importanță. Spre
exemplu pragurile la aruncări și sărituri, culoarele pistei de alergări, sectoarele pentru aruncări,
tachetele la garduri sau cele pentru sărituri în în lațime sau cu prăjina sunt vopsite în benzi albe si
negre sau roșii pentru a ușura perceperea pragurilor tachetelor, dându-se sportivilor posibilitatea să -
si îndrepte atenția mai puțin asupra lor și mai ales asupra tehnicii și tacticii.
• Rolul senzațiilor auditive în actele motrice În activitatea sportivă sensibilitatea auditivă are un rol
foarte important în stabilirea direcției sunetelor, dar contribuie în mare masura ăi la orientarea în spa
țiu. Spre exemplu la patinatori, organul auditiv are o contribuție însemnată pentru formarea
"simțului gheții", iar la schiori pentru formarea "simțului zborului" în sariturile de la trambulina sau
în cursele de coborâre. În procesul pedagogic al educației fizice comanda și numărătoarea joacă, de
asemenea, un rol major. Astfel, expresivitatea comenzii, ritmul cu care este dat contribuie
considerabil la corecta executare a mișcarii. În multe exerciții fizice muzica ajuta execuția. De
exemplu, în gimnastica artistică muzica aduce un colorit emoțional al mișcarii și îi da un ritm.
• Rolul senzațiilor proprioceptive în actele motrice
Simțul chinestezic informează scoarța despre:
- poziția parților corpului - fapt ce permite stabilirea precisă a pozițiilor de plecare și a pozițiilor
finale ale unei mișcări, precum și stabilirea diferitelor momente din execuția tehnica a unui
exercițiu fizic.
- mișcarea parților corpului - fapt ce permite perceperea direcției, amplitudinii, rapidității mișcării,
precum și forței necesare efectuării ei, determinând formarea unor reprezentări corecte despre unele
mișcari care au rol important în procesul învățării tehnicii exercițiilor fizice.
- caracterele mișcărilor pasive, adică ale acelor mișcari pe care agenții externi le imprimă membrelor
și corpului, fără intervenția voinței.
- rezistența întâlnită de segmentele corpului în mișcare sau rezistența care trebuie învinsă prin miș
care - fapt ce explică importanța deosebiată pe care o au senzațiile chinestezice în coordonarea și
efectuarea mișcarilor.
Simțul echilibrului deosebit de dezvoltat și capacitatea de a- și orienta corect mișcarile corpului în
spațiu sunt implicate în numeroase exerciții sau ramuri sportive (alergarea, săriturile, aruncările,
exercițiile de gimnastică la aparate sau acrobatice, săriturile de la trambulina, înotul, schiul, etc.
Buna funcționare a analizatorului echilibrului și a orientării au o importanță extrem de mare la
sportivi în exercițiile fizice mai grele, când corpul se află în poziții neobișnuite iar echilibrarea și
orientarea sunt lipsite, în mare măsură, de ajutorul celorlalte simțuri.
II.1.2. Percepția
II.1.2.1. Definire și prezentare generală
Percepția constă într-o cunoastere a obiectelor si fenomenelor în integritatea lor în momentul când
ele acționează asupra organelor senzoriale. Se pot descrie patru etape/faze principale ale
13
Percepției:
- Detecția, ca fază inițială a oricarui proces perceptiv, constă în faptul ca subiectul este în stare să
constate prezența sau absența stimulului;
- Discriminarea, se referă la deosebirea unui anumit obiect de celelalte și este operația propriu-zis
de formare a imaginii perceptive.
- Identificarea este o veriga intermediară între actul discriminării și cel al recunoașterii și vizează fie
doua obiecte percepute simultan, fie un obiect perceput la un moment dat și imaginea păstrată în
memorie .
- Recunoașterea implică categorizarea (denumirea și includerea obiectului perceput într-o anumită
clasă de obiecte, percepute anterior) și degajarea etalonului corespunzător din memoria de lungă
durată.
II.1.2.2. Legile percepției
• Integralitatea perceptiei exprimă faptul ca percepția se prezintă întotdeauna ca o sinteza în care
elementele servesc o semnificație unică, adică același înțeles logic. Însușirile obiectului perceput
sunt împreuna și se impun împreuna, astfel ca dacă un obiect cunoscut este văzut la un moment dat
de cineva numai parțial, individul în cauză, în virtutea unității structurii obiectului, subiectul se va
comporta ca și cum ar fi văzut în întregime obiectul. De exemplu, dacă la un moment dat vedem pe
fereastra capul și umerii unui trecator, noi avem în percepția noastra și poziția mâinilor, picioarelor
și chiar putem identifica particulăritațile mersului persoanei în cauză.
• Structuralitatea percepției evidențiază faptul ca însușirile obiectului perceput nu au aceeași
intensitate și nu comunica aceeași cantitate de informații. De aceea, însușirile relevante ocupa în
structura imaginii primul plan, în timp ce toate celelalte trec pe plan secundar. Imaginea perceptivă
este organizata ierarhic, iar explorarea operativă, obiectiva a unui obiect se poate face având în
vedere mai ales punctele de maxima concentrare informaționala. Astfel, integrarea elementelor
componente ale percepției într- un tot unitar, inteligibil se face în raport cu însușirile relevante ale
obiectului, astfel ca parcurgerea tuturor informațiilor și detaliilor obiectului în cauza nu este
necesară.
• Selectivitatea percepției este în raport direct determinat atât de particularitaile psihologice ale
personalitatii subiectului care percepe un obiect la un moment dat, cât si de conditiile externe, de
contextul perceptiv. Selectivitatea perceptiv duce la distinctia dintre obiect si fond în perceptie, in
orice moment exista un obiect al perceptiei, iar celelalte din jur fac parte din fondul perceptiv.
Factorii ce pot influenta selectivitatea sunt: contrastul de forma , marime, culoare, miscarea unui
corp în raport cu celelalte, indicarea verbala, etc.
• Constanta perceptivă: dupa cum evidențiază și structuralitatea perceptiei, nu toate însusirile au
aceeași importanța în ansamblul unei percepții. Sunt unele însușiri care au un rol fundamental în
recunoașterea obiectului perceput, însușiri denumite indici de recunoaștere. Indicii de recunoaștere
constituie parți importante, caracteristice ale obiectelor sau fenomenelor, pe care noi le considerăm
constante, deși aspectele percepute variază. De exemplu, o moneda metalică o considerăm rotundă,
circulară, desi imaginea ei obisnuită este un oval turtit. Ca să o percepem rotunda, ar trebui s o ținem
la înălțimea ochilor și perpendicular pe axul vizual, ceea ce se întâmpla foarte rar. Exist trei forme
ale constantei perceptive: constanta formei, constanta mărimii, constanta culorii.
II.1.2.3. Clasificarea percepțiilor Percepțiile pot fi clasificate după variate criterii. Astfel, în
funcție de componenta senzorial dominanta putem vorbi de percepții vizuale, percepții auditive, etc.,
deși în structura fiecarui tip de percepții intra variate alte senzații. Cum obiectele si fenomenele
percepute de om există în spațiu, în timp și în mișcare, un alt criteriu de clasificare este reprezentat
de aceste dimensiuni fundamentale ale realității.
1. Percepția formelor Percepția formei obiectelor este realizată de obicei cu ajutorul analizatorilor:
vizual, tactil si kinestezic. Trăsătura cea mai informativă în acest context este conturul obiectelor,
14
care joaca rolul de linie de demarcație dintre doua realități. Recunoașterea formei obiectelor necesită
distincția dintre obiect și ambianța în care se află, denumite în psihologie obiect și fond. Distincția
dintre ele depinde 2 mari categorii de cauze:
• Cauze obiective – se referă la diferențele nete dintre un obiect și altele înconjurătoare, diferențe ce
se pot reliefa prin conturarea precisa a limitelor, prin forma pregnantă a unui corp sau prin deosebiri
mari în ce privește coloritul;
• Cauze subiective – constau în relațiile unui obiect cu experiența personală (reprezentările existente
favorizează recunoșterea acestuia) și în raportul dintre aspectele percepute și propriile interese,
dorințe, etc. (distingem mai ușor într-o aglomerație persoana așteptată ).
2. Percepția spatiului Localizarea în spatiu se face prin inferente conștiente ce rezultă din reglări
realizate la nivelul gândirii senzorio-motorii. Există mai multe tipuri de indici ce permit aprecierea
celei de-a 3-a dimensiuni: Exista o serie de indici ce permit aprecierea distanței chiar printr-o vedere
monoculară, precum:
- Mărimea imaginii pe retina - Perspectiva lineară – se referă la impresia de apropiere în departare a
unor linii paralele;
- Perspectiva aeriană – se referă la faptul că absența detaliilor indică depărtarea;
- Umbrele – în cazul desenelor acestea indica relieful;
- Suprapunerea obiectelor – obiectele din față le acopera pe cele din spatele lor;
- Acomodarea ochiului – efortul mușchilor care bombează cristalinul în apropierea unui obiect
constituie un indice inconștient al aproprierii;
Există și indici ce indică vederea binoculară:
- Convergența oculară – care crește dacă un corp se apropie;
- Paralaxa binoculară – disparitatea celor 2 imagini retiniene, rezultând din distanța dintre ochi;
suprapunerea lor se face la nivel cerebral, iar nepotrivirea acestora devine indice pentru apropriere.
3. Percepția timpului Perceptia timpului se referă la mai multe aspecte:
Perceperea unor excitanți ca fiind succesivi.
Aprecierea duratei. Se poate vorbi de perceperea duratei pentru intervale de pâna la 2 secunde, în
cazul unor intervale mai lungi intervenind aprecieri, reflecții. Evaluarea se poate realiza indicând
secundele (fără instrumente de măsură) sau reproducând un excitant considerat ca având aceeași
durată.
Aprecierea duratelor mai lungi depașește cadrul percepției propriu-zise și variază în funcție de mai
mulți factori:
-Natura activitatilor efectuate – cu cât o activitate este mai intens, mai complex cu atât durata ei pare
mai scurta;
-Afectivitatea, motivația – când o activitate ne interesează timpul pare a trece repede și invers;
-Vârsta – la bătrânete duratele mai lungi de o zi par mult mai scurte decât în tinerețe;
-Reperele sociale – în cazul duratelor foarte lungi, de luni, de ani.
4. Percepția mișcarii Perceptia mișcarii intervine în 2 situații:
- Când observatorul urmarește obiectul în mișcare
- Când ochii observatorului sunt imobili, dar imaginea corpului respectiv se deplasează pe retina
II.1.2.4. Importanța percepțiilor în activitățile corporale
• Importanța percepțiilor spațiale Percepțiile spațiale asigură orientarea în mediul înconjurator. În
activitățile corporale importanța lor rezida în aceea ca dau subiectului posibilitatea să acționeze în
cele mai variate situații și condiții, atât în ramurile de sport în care sportivul acționează independent,
cât sș în activitățile în care acesta depinde de acțiunile partenerilor și adversarilor.
- Percepția profunzimii sau adâncimii este deosebit de importantă în activitatea sportivă, ea stând la
baza: aprecierii distanțelor dintre sportiv și minge aprecierii distanței dintre adversari (în box,
scrim , etc.) a departării de obstacol (în călărie) a distanței până la int aprecierii exacte a distanței
15
pâna la cosul de baschet /porții de fotbal, a locului unde va cădea mingea pentru a o aștepta în cea
mai bună poziție de preluare, a locului unde va veni mingea trimisă de adversar.
• Importanța percepțiilor temporale în activitățile corporale Percepția timpului este absolut necesară
în perceperea diferitelor componente și aspecte ale acțiunilor fizice, precum: coordonarea mișcarilor
în exercițiile de gimnastica alegerea celui mai bun moment pentru intensificarea efortului în timpul
unei sărituri sau aruncări aprecierea duratei acțiunilor în timpul unui joc sportiv aprecierea duratei
unei curse de fond, a tempoului alergării aprecierea ritmului optim pentru exercițiile din gimnastica
artistică, gimnastica sportivă, patinaj și alte ramuri sportive În activitatea sportivă, percepția
timpului se produce pe baza acelorași particularități: framântarile subiective ale sportivului înaintea
concursului duc la impresia ca timpul trece greu, impresie prezentă și atunci când sportivul este
obosit, adversarul este mai puternic sau când sfârșitul întâlnirii este așteptat, dorit insistent.
• Importanța percepției mișcarii în actele motrice
- Percepția mișcarii este importanta în practica exercițiilor fizice, în cadrul activității instructiv-
educative, când elevul percepe exercitiile propuse si le cunoaste particularitatile: forma miscarii
(rectilinie, curbilinie) felul ei (îndoire, ridicare etc.) amplitudinea directia (în cele trei dimensiuni ale
spatiului), gradul de încordare-relaxare Pentru inducerea în eroare a adversarilor au fost create în
sport miscarile, fentele, caracterizate prin intentia de a provoca în mintea acestora imaginea unei
actiuni care în realitate nu se va produce, fiind înlocuit cu alta. În activitatea sportiva se mai pune
problema perceperii concrete a deplasării diferitelor obiecte (aparate), cum sunt, de exemplu,
mingile, jocurile sportive, etc. În activitatea sportiv sportivul capată obisnuința a de a- i studia vizual
mișcarile, fie direct, fie indirect (cele pe care nu le poate privi direct le urmărește în oglinda sau pe
film). Pentru educarea capacității de apreciere a propriilor mișcari se va propune elevilor și
sportivilor să relateze verbal stările subiective. În vederea perceperii exercițiilor complexe se va
recurge la simplificarea lor și la exerciții pregătitoare.
II.1.3. Reprezentarea
Reprezentarea este definită ca fiind procesul cognitiv-senzorial de reflectare, sub forma unor
imagini unitare dar schematice a însușirilor concrete și caracteristice ale obiectelor și fenomenelor
realității, în absența acțiunii directe acestora asupra analizatorilor. Caracteristicile care diferențiază
reprezentările de percepție sunt următoarele: sunt mai puțin stabile; sunt mai puțin clare, mai puțin
intense, mai sărace în detalii și mai fragmentare; au un caracter mai mare de generalitate;
Se poate vorbi de mai multe forme ale reprezentării: reprezentări vizuale, kinestezice, tactile,
termice, auditive; reprezentări ale memoriei (reproduceri ale unor percepții din trecut); reprezentări
ale imaginației (ale obiectelor si fenomenelor aflate într-o relație în care nu au fost percepute "pe
viu" niciodată, precum, personaje din basme, fenomene biologice, etc.).
Rolul reprezentărilor ideomotorii în actele motrice Vehicularea reprezentărilor imaginației și ale
memoriei ajută efectiv procesul instructiv-educativ și de regulă, pedagogii, profesorii știu că
succesul înțelegerii unor fenomene complicate, imposibil de reprodus în clasă / scoală depinde de
acuratețea cu care ei transmit reprezentările la disciplinele din învațamânt. Reprezentările sunt
considerate elementele de bază și în execuția și învațarea actelor motrice. Astfel, precizia execuției
este strâns legatș de imaginea pe care o are și pe care și-o formează elevul despre exercițiul
respectiv. Învățarea exercițiilor fizice întâmpină unele dificultăți întrucât experienta motrică a
elevilor este diferită, la fel și pregatirea fizică, ele variind în funcție de vârsta sau de condițiile în
care s- au dezvoltat. Reprezentările nu sunt importante numai pentru ca favorizează execuția
concreta, ci și pentru că ajută la formarea conștiinței de sine a elevilor, la autocunoaștere. Încrederea
în forțele proprii, aprecierea posibilității efectuării unui exercițiu dificil se datorează și contribuției
reprezentărilor. Reprezentările ideomotrii sunt legate întotdeauna de o experiență personală
anterioară. Dacă scopul activității reflectat în creier întâlnește reprezentările ideomotorii ale unei
experiențe asemănătoare sau înrudite, trecerea la acțiune se va face foarte ușor. În educația fizică are
16
o deosebită importanță caracterul voluntar al reprezentării ideomotorii, dar se face apel și la
reprezentările ideomotorii involuntare, profesorul declanșând mecanisme reflex-condiționate prin
diferite procedee, precum: punerea în poziție inițială, emiterea semnalelor de începere, etc.
O reprezentare clara a acțiunii de îndeplinit reduce efortul de atenție și voința, scurtează momentul
deliberării și constituie o condiție a oportunitțăii actului voluntar. Reprezentarea voluntară a mișcării
determina excitarea centrilor care o dirijează, asigurându-le acele caracteristici pe care le stimula
înainte execuția fizică, fapt deosebit de important în cazul întreruperii activității din cauza
îmbolnăvirilor sau accidentelor. Reprezentarea intenționată a mișcarii este un mijloc de formare,
perfecționare și restabilire a deprinderilor motrice. Al. și autori au stabilit ca reprezentările au o
acțiune de antrenare a mișcarilor, astfel reprezentarea mentală a exercițiului și pronunțarea lui în
vorbirea internă contribuind la o execuție mai precisă și mai corectă.

Rezumatul unității de studiu;

Legatura dintre om și mediu, întregul proces de cunoaștere are la baza procesele psihice senzoriale.
Acestea sunt senzațiile, percepțiile si reprezentările. De regulă, senzațiile sunt incluse în structuri
psihice mai complexe, cum sunt percepțiile. Deci ele se sintetizează sub forma de percepții,
respectiv de imagini globale, unitare ale obiectelor, fenomenelor realității. Totuși nu se poate
contesta existența în unele situații a senzațiilor ca procese psihice distincte sau ca elemente ale unor
complexe senzații mai mult sau mai puțin bine structurate. Percepția apare ca rezultat al acțiunii
unui stimul complex, care în mod obișnuit acționează concomitent asupra mai multor analizatori.
Fazele de excitație din scoarța cerebrală aparute sub acțiunea diferitelor însușiri ale stimulului
complex, se leagă între ele, altfel spus, are loc un fenomen de integrare corticala a informațiilor
senzoriale, fenomen care va sta la baza constituirii imaginii integrale a obiectului reflectat.
Reprezentarea este procesul de evocare a unor percepții anterioare, sub forma unui model
interiorizat și schematizat a fenomenelor și obiectelor realității, ea ne ofera prilejul redării imediate
și integrale a unor conținuturi informaționale anterior percepute.

Autoevaluare
Realizați comparația între senzații, percepții și reprezentări.
Test de autoevaluare a cunoștintelor din unitatea de studiu Prezentați legile senzațiilor și percepției.
Prezentați definițiile proceselor psihice senzoriale și identificați rolul lor în viața persoanei.

II.2. Capacitatea motrică și modalități de evaluare

Nici un act motric nu poate fi efectuat dacă în el nu se manifestă în același timp și calitățile motrice.
Capacitatea omului de a se mișca are la baza anumite caracteristici calitative și cantitative
individuale denumite calități motrice. Noțiunea de calitate motrică cuprinde aceleași laturi ale
motricității omului care:
- au la bază mecanisme fiziologice și biochimice asemănătoare
- se manifestă în parametri identici ai mișcării
- necesită însușiri psihice asemănătoare
În activitatea practică se folosesc probe practice care indică nivelul uneia sau alteia din calitățile
motrice examinate, precum și capacitatea motrică generală, obiectivată în profilul motric al
individului. Cercetările făcute în țara noastă asupra capacității motrice au utilizat probe de teren și
de sala, între care măsurătorile antropometrice și reactivitatea la efort, adăugate probelor motrice
propriu-zise. Acestea au urmărit să caracterizeze pentru diferite vârste nivelul de dezvoltare a
urmatoarelor aptitudini motrice și capacități funcționale: viteza, rezistența, forța, mobilitatea,
îndemânarea. Viteza reprezintă rapiditatea cu care se efectueaza acțiuni motrice în structurile și
combinațiile cele mai diverse.
17
Se manifesta sub 4 forme:
1.Viteza de reacție = rapiditatea cu care organismul răspunde la un stimul. Depinde de: durata
recepționării stimulului, transmiterea aferentă timpul central de recepționare, transmiterea eferentă,
timp efector;
2. Viteza de execuție = timpul necesar efectuării integrale a unor acte mai complexe.
3. Viteza de repetiție = numarul maxim de mișcari simple efectuate în unitatea de timp. Reușita
depinde de frecventa cu care sunt repetate acele acte motrice.
4. Viteza de deplasare = forma de manifestare a calității motrice de viteza, în conținutul ei intrând
celelalte 3.
Pentru evaluarea vitezei se folosesc o serie de teste ce măsoara: capacitatea de viteza maximă,
capacitatea de accelerare, etc. Viteza maximă se măsoară prin testul celor 30 de m. Capacitatea de
accelerație se măsoara printr-o proba de control de 60 m cu plecare din poziția de start de sus sau
start de jos. Rezistența reprezintă capacitatea de a efectua timp îndelungat o activitate oarecare fără
a reduce eficacitatea ei, a face fața oboselii. Pentru măsurarea rezistenței probele urmăresc să
caracterizeze: rezistența în regim de forța musculaturii centurii abdominale, a musculaturii
vertebrale, a musculaturii scapulo-humerale și a musculaturii extensoare a membrelor inferioare și a
membrului superior preferat. Pentru evaluarea rezistenței se folosesc o serie de teste ce măsoară:
rezistența de sprint, rezistența specială și capacitatea aeroba , etc. Rezisteța de sprint se măsoară prin
cronometrarea timpului pe o distanța ce cuprinde o zona de accelerare de 15-20 m și o zona de 60 m
de menținerea a vitezei maxime. Rezistența specială se măsoara prin alergarea pe 300 m cu efort
maxim și se înregistrează timpul. Capacitatea aeroba se măsoara prin mai multe modalități. Cea mai
simpla modalitate este cea a alergarii continue timp de 12 sec. Se măsoara distanța parcursa.
Forța reprezintă posibilitatea motrica de a ridica, transporta, împinge, trage unele greutăți pe baza
contracției musculare. Pentru măsurarea forței probele urmăresc să caracterizeze: forța explozivă a
musculaturii extensoare a membrelor inferioare și a membrului superior preferat, etc. Îndemânarea
reprezintă calitatea ce permite să se realizeze coordonarea unor mișcari complicate, ce asigură
însușirea rapidă a deprinderilor și perfecționarea lor, folosirea acestora în funcție de cerințe și de
adaptarea la situații variate. Capacitatea motrica a individului este o reacție complexă la stimulii
ambianței și cuprinde într-o unitate caracteristică, aptitudinile psihomotrice și aptitudinile motrice,
inf1uențate de maturizarea firească a funcțiilor, de exersare și de factorii interni motivaționali. Este
foarte greu, dacă nu chiar imposibil să se delimiteze aptitudinile psihomotrice de aptitudinile
motrice (numite de unii autori și atletice). Randamentul motric al subiectului performanța sa nu este
decât pațtial determinata de aptitudine, acesteia adaugându-se și alti factori de natura psihică:
atitudinea, motivația, starea afectivă, exercițiul anterior, educația, fatigabilitatea, etc. Aptitudinile
motrice au la bază un bun nivel al diferitelor componente ale reactivității somatice și locomotorii a
individului, componente ereditare, dar și educate. Principalele aptitudini motrice generale sunt:
- Capacitatea formării deprinderilor (manifestate în ușurința înțelegerii și însușirii sarcinii motrice
propuse, indice de mare progres, neinfluențarea sa prin schimbarea condițiilor de lucru, etc.)
- Capacitatea mobilizarii resurselor energetice
- Capacitatea refacerii dupa un efort intens.
Pentru măsurarea aptitudinilor fizice (alergarea, aruncarea, sărituri în lungime și în lățime), în
ultimii ani s-au propus teste și probe pentru studiul motricității privită și înțeleasă mult mai complex,
mai ales sub raportul sintezelor motrice, care nu reprezintă o simpla însumare a caliăților motrice, ca
viteza, îndemânarea, rezistențta si forța. În cercetarea psihologică pentru aprecierea aptitudinilor se
folosesc testele motrice de eficiență sau probe practice standardizate. Măsurarea aptitudinilor
psihomotrice se face utilizând urmatoarele teste: timpul de reacție, coordonarea mâinilor, urmarirea
unui reper, reproducerea ritmului, reacții selective, tapping, echilibru, etc. Principalelor dimensiuni
ale domeniului psihomotricității sunt:
18
- precizia controlului capacitatea de a efectua mișcari strict adecvate, punând în joc grupe musculare
importante;
- coordonarea plurisegmentara, capacitatea de a combina acțiunile mai multor membre;
- alegerea răspunsului, capacitatea de a selecta rapid răspunsul corect;
- timpul de reacție simplu, răspunsul rapid la un stimul simplu;
- viteza mișcarii brațelor;
- controlul vitezei unui obiect, capacitatea de apreciere a vitezei și modificarea vitezei unui obiect;
- dexteritatea manuală, capacitatea dea manipula rapid obiecte destul de voluminoase;
- dexteritatea digitală, capacitatea de a manipula obiecte foarte mici;
- stabilitatea brațului și mâinii, capacitatea de a așeza foarte precis brațul sau mâna, indiferent de
viteză;
- Tapping - capacitatea de a executa foarte rapid mișcari din încheietura mâinii;
- ochire - capacitatea de a efectua un mod particular de ajustare oculo-manual.

II.2.1. Psihomotricitatea – componente de bază

După M. Epuran elementele componente ale psihomotricității sunt:
- schema corporală coordonarea dinamic segmentară și general lateralitatea coordonarea static,
- echilibrul coordonarea perceptiv motric (percepția spatiului, a ritmului și a mișcarilor proprii)
- rapiditatea mișcarilor ideomotricitatea Picq și Vayer disting mai multe tipuri de manifestări de
activitate la copii.
Conduite motrice de bază – sunt mai mult sau mai putin instinctive și cuprind: coordonarea oculo-
motorie echilibrul static și dinamic coordonarea dinamica generală
Conduite neuromotorii – includ: proprioceptivitatea și tonusul muscular
Conduite și structuri perceptiv motrice schema corporala lateralitatea orientarea temporo-spațială

II.2.1.1. Conduitele motrice de bază

Coordonarea oculo-motorie
Nou născutul își trece întâmplator mâna prin fața ochilor fără să provoace reacții, ulterior copilul o
fixează cu privirea, apoi o apropie și o îndeparteaza, gest repetat în scopul producerii unui efect doar
în momentul în care între activitatea câmpului vizual si a celui motor apare o coordonare. Treptat,
coordonarea mana ochi se dezvolta si se perfectioneaza permitând controlul si ameliorarea
gesturilor. Ea reprezinta suportul pe care se va realiza prehensiunea.
Evolutia prehensiunii:
- 3 luni – este doar o miscare reflex, mai mult un reflex de agatare
- 4-5 luni – copilul prinde un obiect cu priza cubito-palmara, gestul este nesigur deoarece mâna
planeaza asupra obiectului;
- către 6 luni – apare flexia degetelor, realizându-se prehensiunea digito-palmara;
- spre 8 luni – priza devine radio-palmara;
- 9 luni – priza devine radio-digitala;
- 12 luni – foloseste pensa police-index, ceea ce reprezinta cu adevarat prehensiunea;
- dupa 12 luni – antrenamentul se realizeaza prin manipularea obiectelor si prin desen;
Dezvoltarea motricității membrelor superioare și a coordonării oculo-motorie are o importanță
majoră în învățarea scrisului.
Echilibrul static si dinamic
Simțul echilibrului permite aprecierea pozției capului față de corp și poziția corpului față de mediul
înconjurator. Senzațiile de echilibru și de mișcare a corpului sunt de mai multe feluri: Senzația de
verticalitate și de inclinare a corpului va informa asupra poziției capului și a corpului în raport cu
linia verticală. Senzația de mișcare rectilinie este destul de puțin simțită la nivelul corpului ea
19
aparând doar la începutul și sfârșitul unei mișcari sau atunci când viteza variază. Senzația de rotație
apare tot la începutul și sfârsitul unei mișcari sau când apare o accelerare sau un început de frânare.
Când ea se prelungește apar reflexe motorii și vegetative, senzațiile de rotație putând determina
apariția senzației de amețeală.
Evoluția echilibrului:
-după 7-8 luni – apare stațiunea bipeda cu sprijin
-la 11 luni – merge in 4 labe, face pași sprijinit și stă singur câteva secunde
-12 luni – merge lateral cu sprijin, cu baza de sprijin largă
-13 luni – sta singur pentru o perioada scurtă de timp și face câțiva pași fără sprijin
-15 luni – sta singur, merge singur, pornind si oprindu-se fără să cadă
-18 luni – sta si merge singur, merge lateral, urca scările tinându-se de balustrada
-20 luni – apare echilibrul pe un picior, dar cu sprijin
-24 luni – aleargă, urcă si coboară scarile singur, apuca obiectele de pe podea fără să cadă
Echilibrul static și controlul postural
Poziția de echilibru mecanic este cea în care verticala centrului de greutate cade în interiorul
poligonului de susținere, condiție permanent realizată pentru menținerea echilibrului global al
corpului. Poligonul de susținere se referă la echilibrul pe cele 2 plante. In echilibrul static tălpile
sunt depărtate la 12 cm. Baza de sustinere apare daca unim prin linii calcâiele, marginile exterioare
ale plantelor si cele 2 talpi. Astfel se delimitează un patrulater deasupra căruia se poate deplasa
centrul de greutate. Susținerea podală se realizează prin 3 arcuri:
-intern de echilibru – reprezentat de marginea interna a plantei și are bolta de suport marcata
-extern de suport – reprezentat de marginea externa a plantei si are bolta puțin marcată
-transvers de joncțiune – face joncțiunea între cele 2 arcuri prin contracția mușchiului aductor
transvers;
Centrul de gravitate al corpului nu este compatibil cu cel al unui corp inert, ci este permanent
modificat prin mișcari oscilatorii discrete, ce apar în plan sagital, frontal și orizontal. In plan sagital,
deasupra bazei de susținere apar mici oscilații în fața și în spate. În plan frontal deasupra bazei de
susținere apar oscilații laterale dreapta – stânga și stânga – dreapta, însoțite de trecerea greutății
corporale de pe un picior pe altul. In plan orizontal centrul de gravitatie al trunchiului nu se
deplasează ci doar vireaza în jurul propriei axe, fiind vorba de torsiunea trunchiului.

II.2.1.2. Coordonarea dinamic generală

Coordonare reprezinta combinarea activității unui numar de mușchi în cadrul unei scheme de
mișcare continua, lină, executată în condiții normale. Ea consta în achiziția capacitatății de asociere
a mișcarilor în vederea asigurarii unor acte motrice eficiente. Activitatea coordonata este automată,
neperceputa conștient, deși ea poate fi realizata și conștient. Coordonarea mișcarilor apare doar prin
repetări permanente și se dezvoltă treptat pe măsura ce copilul crește. Mișcarile unui adult sunt
formate de scheme de mișcare, ce devin treptat precise și automatizate. Schema de mișcare va fi
memorată sub forma engramelor ce reprezintă secvențe ale unui program motor memorizat și
reutilizat la solicitate corticală. Cu cât engramele sunt mai bine fixate, cu atât mișcarile capata viteza
de executie, intensitate și complexitate. Dezvoltarea coordonării determină apariția deprinderilor
motrice ce au la baza engramele motrice. Mișcarea voluntară reprezintă numai selectarea și
combinarea engramelor fixate în centrii subcorticali. Omul se naște cu un numar limitat de acte
motrice simple sub raportul coordonarii. Mișcarile complexe se învața, iar la realizarea lor un rol
important îl au mecanismele condiționate.
Formarea deprinderilor motrice – parcurge 3 etape:

20
 Etapa I – a mișcarilor inutile, a lipsei de coordonare. Actele izolate se unesc într-o acțiune unitară,
dar apar o serie de mișcari inutile, acțiunea este imperfect coordonată și se realizează cu un mare
consum de energie.
Etapa II – a mișcarilor rigide, încordate. Mișcarile sunt executate în concordanta cu scopul acțiunii,
dar necesita contracții musculare puternice; uneori mișcarile sunt inutile și greșite.
Etapa III – a stabilizarii. Rigiditatea dispare, activitățile se efectuează usor, cu precizie și rapiditate.

II.2.1.3. Conduitele neuromotrice

Tonusul muscular Tonusul muscular poate fi definit ca starea de semicontracție în care se găsește
un mușchi în repaus. El rezultă dintr-o activitate de origine reflexa (reflex miotatic) – ce are un
element receptor, o cale aferentă, un centru, o cale eferentă și un element efector. Activitatea tonic
musculara se diferențiază în:
-tonusul de repaus – reprezintă contracția musculară ușoară a mușchiului în repaus și care este
determinată de activitatea reflex medulară;
-tonusul de postură - reprezintă contracția musculară necesară asigurării poziției corpului în raport
cu capul;
-tonusul de atitudine - asigură contracția musculară necesară menținerii într- o anumită poziție a
corpului și membrelor față de poziția capului;
- tonusul de comportament motor;

II.2.2. Structuri și conduite perceptiv-motrice

Psihomotricitatea consideră mișcarea în faza de elaborare: reprezentarea mentală, impulsul
psihologic, controlul derulării actului, elaborare ce pune în joc toți factorii psihici conștienți sau
inconștienți: percepție, inteligența, memorie, afectivitate. Realizarea și perfecționarea structurilor
perceptiv-motrice constituie o cerința fundamentala a procesului de educație, în cadrul căruia se
urmărește formarea abilităților ce asigură achiziția structurilor necesare activităților scolare, mai ales
a celor de scris-citit-socotit.
Schema corporală Se mai utilizează și alti termeni sinonimi ca: imaginea corpului, reprezentarea
propriului corp, schema posturală, imaginea de sine, etc. Există doua modalități de percepere a
propriului corp:
Prima privește corpul prin prisma proprietăților lui fizice și spațiale – denumit imaginea spațiala a
corpului;
A doua – include percepțiile, reprezentările și afectele legate de propriul corp – formează o imagine
afectivă a corpului; Schema corporală reprezinta imaginea pe care o are fiecare despre corpul sau,
imagine totală sau parțială, percepută în stare statică sau dinamică sau in raportul parților corpului
între ele și mai ales a raporturilor acestuia cu spațiul și mediul înconjurator; ea se construiește treptat
datorită achizițiilor senzitive, senzoriale și kinestezice, integrate progresiv în viața cognitivă a
copilului.
Construcția și integrarea schemei corporale se realizează în 3 etape:
1. Diferențierea eu-lui corporal – în care copilul percepe limitele propriului corp. etapa de unicitate a
eu-lui corporal – sau stadiul oglinzii.
2. Către 6 luni copilul are revelația propriei imagini atunci când privește o oglindă, pornind de la
care își va construi o imagine spațiala a propriului corp și care va servi ca element de bază pentru
întreaga organizare a percepțiilor
3. Etapa de identitate a eu-lui corporal – în care copilul se identifica pe sine corporal, etapa care se
termina catre 6 ani, când copilul se afirma ca o individualitate distincta. Pâna la 3 ani vorbește
despre sine la pers. a 3-a, apoi vorbește la persoana I. Construirea schemei corporale este influențată
de acțiunea unor variabile distincte: - temporalitatea
21
- limbajul
- imaginea în oglindă
A. De Meur, dezvoltarea schemei corporale parcurge 4 etape:
Descoperirea propriului corp – la început copilul percepe propriul corp global, ca un tot;
Cunoașterea parților corpului – apare dupa ce a luat cunoștința globaăa cu propriul corp și are loc
între 2 ani și jumatate/ 3 ani și pâna la 4 ani.
Orientarea spațio-corporală – apare după 4 ani și durează aproximativ 1 an.
Organizarea spațio-corporală – apare dupa 5 ani și durează pâna la 8 ani.
Se disting 3 etape în organizarea imaginii corporale până la pubertate:
- stadiul de corp văzut – durează de la naștere pănă la 3 ani;
- stadiul de corp perceput – durează de la 3 ani la 6 ani și este stadiul de organizare a schemei
corporale.
- stadiul de corp reprezentat – corespunde perioadei de după 6 ani.
Lateralitatea Este legata de funcția dominantă a unei emisfere cerebrale, funcție ce determină
inegalitatea jumatăților dreapta și stânga a corpului. Fenomenul de asimetrie senzorială și motrică
este înnascută și are la bază o anumită organizare funcționala a structurilor cerebrale.
- Până la 6-7 luni – nu exista o prevalență manuala
- Până la 4-5 ani apar fluctuații ale lateralității. La aceast vârstă 50% din copii sunt dreptaci, 10%
sunt stângaci, 40% sunt ambidextri și vor avea o lateralizare tardivă.
- Către 6-7 ani lateralitatea devine stabilă.

CAPITOLUL III. TULBURĂRILE DIN SFERA PSIHOMOTRICITĂŢII

Scopul modulului: Cunoaștere aspectelor specifice domeniului patologiei activității motrice

Obiective operationale: La sfârșitul parcurgerii acestui modul, studenții vor fi capabili să:
- identifice aspectele patologice din sfera psihologiei activităților motrice;
- identifice tulburările conduitelor perceptiv-motrice;
- identifice tulburările asociate patologie psihomotrice.
Termenul de tulburari de psihomotricitate, denumite și "tulburari instrumentale", se referă la faptul
aceste problemele psihomotrice afectează personalitatea în totalitate. Astfel, o dificultate motorie
se va repercuta asupra structurii normale a schemei corporale și chiar a structurării spațiale
temporale. (A. De Meur). Clasificarea tulburărilor de psihomotricitate este dificil de realizat
deoarece exista numeroase interacțiuni între diferitele tipuri de tulburări psihomotrice.
Psihomotricitatea se adresează copiilor si adulților care nu se simt bine în propriul corp și care au
probleme de comunicare, de exprimare și de acțiune asupra mediului. Aceste probleme se pot
manifesta într-un mod diferit. Astfel, din punct de vedere corporal apare fenomenul de
neîndemânare, coordonare defectuoasă, crispare, schema corporala /lateralitate rau integrate, o
imagine de sine negativă, probleme psihomotrice. Din punct de vedere re1ațional apar dificultăți de
comunicare și de contact, de inhibiție, instabilitate, agresivitate, probleme de concentrare a atenției.
Pe planul relatiei cu mediul extern apar dificultăți de manipulare a obiectelor si de situare în spațiu si
timp. Din acest motiv, tulburarile de psihomotricitate trebuie abordate complex, integrate într-un
cadru general, și nu separat și simplist. Diverși autori dau diferite clasificări ale tulburărilor de
psihomotricitate.
După E. T. Borgogno, tulburările de psihomotricitate sunt clasificate astfel:
- imaturitate motrică;
- instabilitate motorie;
- tulburări ale capacității motrice și praxice; tulburări de cunoaștere spațio-temporală;
- tulburări ale schemei corporale: ale capacității motorii, al controlului motor și de organizare a
22
Acțiunii,
- tulburări ale reprezentării mentale a schemei corporale;
- tulburări grafico-motrice;
- tulburări legate de lateralitate;
După J. Richard, la copil, tulburarile de psihomotricitate sunt reprezentate de:
- tulburari de tonus: hipertoniile, paratoniile, distoniile diverse, sincineziile;
- dipraxiile sunt dificultăți de coordonare motrică ce au consecințe negative în învățarea școlară
deoarece se asociază cu o mișcare lentă - din ele fac parte, în mod special, disgrafiile;
- hiperactivitatea copilului - sindromul hiperkinetic presupune o agitație motrică permanent și fără
sens sau scop;
-ticurile - au forme variate; tulburările dominantei laterale;
-tulburările de organizare a spaăiului și timpului ce determină dificultăți în învățarea școlară .
Tulburările conduitelor motrice La nivelul manifestărilor de activitate la copil pot apărea trei
tipuri de tulburări: ale conduitelor motrice de bază, ale conduitelor neuro-motorii, ale conduitelor
perceptiv-motrice.
Tulburările conduitelor motrice de bază cuprind:
- coordonarea oculo-motorie,
- echilibrul static si dinamic,
- coordonarea dinamic general .
Tulburările coordonarii oculo-motorie Dacă coordonarea oculo-motorie joacă un rol important în
realizarea unui gest abil, tulburările acesteia sunt evidente mai ales în timpul executării unor gesturi,
în mod special în timpul prehensiunii. Apare astfel, o dezorganizare a succesiunii mișcarilor
(J. Guillarme) și o neîndemânare, pusă în evidență în situația relației directe a copilului cu
obiectele: gesturi în neconcordanță cu scopul urmărit, mișcari, fie lente, fie brute, fie greșit
organizate, mișcari ce depășesc scopul propus sau supuse unor oscilații prea ample. În situații
patologice apar uneori nepotriviri între acțiunile clonice și cele tonice, dezechilibre ce sunt
manifestari de asinergie si carora le corespund anumite probleme psihologice. Cum coordonarea
oculo-motorie joac un rol deosebit în învatarea scrisului, în cazul unei coordonari oculo-motorie
insuficiente apar întreruperile traseului, aplatizarile, buclele incorect conturate, literele prea mult sau
prea putin închise, trasaturile încheiate prea devreme sau prea târziu ( dup J. Ajuriaguerra).
Tulburarile echilibrului static și dinamic În echilibrul static si dinamic problemele sunt legate de
deficiente la nivelul sprijinului si la nivelul controlului tonico-postural. Aceste tulburări pot avea
atât cauze neuromotorii, cât si cauze psihologice. În situația tulburărilor de natură psihologică este
vorba despre:
- neîncrederea copilului în posibilitatile sale, neîncredere ce se manifestă prin dezechilibrări în
poziția ortostatică sau în timpul mersului. (A. De Meur).
- probleme pe echilibru datorită lipsei de concentrare asupra acțiunii în curs de realizare, la copiii cu
instabilitate psihomotorie. La acești copii, poziția ortostatică necesită reacții de echilibrare, iar
deplasările sunt însoțite de căderi. Pentru a evita dezechilibrările, mersul se face cu membrele
inferioare depărtate și trunchiul aplecat în fata.
- tulburari de reglare a tonusului de postură, motiv pentru care unii copii prezintă un echilibru
instabil, permanent refăcut cu oscilații de mari amplitudini. Un echilibru corect este esențial pentru
coordonarea dinamic generală și, mai ales, pentru activitățile membrelor superioare. Atunci când
menținerea echilibrului este dificilă, el solicită energie și atenție pentru a lupta împotriva
dezechilibrarilor. În aceasta situație apare fenomenul de oboseală și de distragere involuntară a
atenției. Așa se explică, parțial, neîndemânarea și gesturile imprecise, contracturile și sincineziile. Pe
plan psihomotor, aceasta instabilitate exprimă sau provoacă o instabilitate psihicș. Echilibrul dificil
este una din cauzele stărilor de anxietate întâlnite la acești copii. Exista o legatură directă între
23
tulburările echilibrului static și stările de insecuritate și anxietate prezente la aceste persoane. (L.
Pick)
Tulburările coordonarii dinamice generale Cauzele apariției tulbuarilor de coordonare sunt
reprezentate de:
- tulburări ale sensibilității superficiale sau profunde, inconștiente sau conștiente;
- tulburări vestibulare sau cerebeloase;
- tulburări psihologice sau afective;
După A. De Meur (citat de Albu), semnele obiective ale tulburărilor de coordonare sunt
reprezentate de discronometrie, dismetrie, asinergie și adiadococinezie.
Prin discronometrie se înțelege o întârziere a declanșării mișcarii și un retard al opririi ei.
Dismetria se manifestă prin exces de mișcare și este însoțita de hipermetrie, adică de o mișcare de
mare amplitudine.
Asinergia reprezintă lipsa de coordonare a componentelor musculare ale unei mișcari, fiind evident
în timpul mișcarilor ample cum ar fi mersul, aplecare pe spate, ridicarea în poziția șezând.
Adiadococinezia se manifestă prin dificultatea de a executa rapid mișcări alternative, repezi și de
sens contrar. Alți autori (J. Richard) încadrează și dispraxia în cadrul tulburărilor de coordonare
generală. După acest autor, dispraxiile sunt dificultăți de coordonare motrică care se manifestă în
timpul activităților și perturba învățarea scolară. R. de Villard definește dispraxiile drept „dificultăț
instrumentale legate de reprezentarea actelor si gesturilor executate pentru manipularea obiectelor
cu un anumit scop ” .

III.1. Tulburările conduitelor neuromotrice

După Amiel-Tison (citat de Albu), anomaliile tonusului muscular sunt reprezentate de spasticitate,
rigiditate (incluse în hipertonia musculară) și hipotonie. După J. Richard, tulburările tonusului
muscular sunt reprezentate de hipertonii, paratonii, distonii diverse și sincinezii. Hipertonia
musculară cuprinde spasticitatea și rigiditatea.
Spasticitatea Spasticitatea unui grup muscular se manifestă prin apariția unei contracturi atunci
când se încearcă întinderea pasivă a muschilor, contracție involuntară ce apare datorită intrării în
acțiune a unui reflex denumit reflex de întindere sau reflex miotatic. Astfel, atunci când
examinatorul mobilizează rapid membrele pacientului, el percepe o rezistenta inițială, care apoi
dispare. Aceast secvență de rezistență - destindere definește spasticitatea.
După A. Albert, spasticitatea apare sub forma unui spasm fugitiv care dispare rapid sau poate lua
forma unei contracturi permanente ce fixează articulația într-o anumit poziție. Alura, intensitatea si
condițiile în care apare contractura musculară sunt caracteristice spasticitații unui grup muscular
într-un anumit moment.
Rigiditatea În cazul rigidității mobilizarea este aproape imposibilă, iar examinatorul percepe o
Creștere a rezistenței în timpul mobilizărilor pasive și lente. Rigiditatea implică o leziune
extrapiramidală.
Hipotonia Hipotonia este pusă în evidență în timpul mișcarilor lente sau rapide realizate de
examinator, când apare o scadere a rezistenței percepute de examinator, muschiul hipoton își pierde
relieful, devine moale și usor depresibil la palpare. Hipotonia este rezultatul unei afectări periferice
sau centrale. Atunci când este de origine centrală leziunea poate fi cerebrală, cerebeloasă. Sau la
nivelul trunchiului cerebral. Atunci când este de origine periferica apare datorita lezării arcului
reflex tonigen.
Distoniile Richard include în tulburările tonusului muscular și distoniile care sunt mișcari tonice și
intermitente. Distoniile sunt de mai multe tipuri :
-distonii degenerative – mișcari pot afecta întregul corp
-distonii focale – cele localizate la unele grupe musculare
24
-distonii segmentare – cele localizate la nivelul unui segment corporal
Contracțiile musculare sunt lente și se succed fără ritm. În mod obisnuit, ele dispar în condiții de
relaxare și somn. (M. Dugas) distoniile de atitudine – se referă la contracțiile musculare ce apar în
efortul de menținere a posturii corporale distonii de acțiune – cele ce apar în timpul mișcărilor
voluntare. Distonia de atitudine cea mai cunoscut este reprezentată de torticolis spasmodic în care
apare o contracție lent progresivă sau bruscă a mușchiului sterno-cleido- mastoidian pe de o parte și
a mușchiului splenius de parte opus ceea ce determin rotația capului. Contracția tonicș poate afecta
musculatura axială dând corpului posturi grotești. La nivelul membrelor superioare distonia
determină apariția unor posturi caracteristice cum ar fi: ridicarea umerilor, extensia coatelor.
Contractura poate afecta și musculatura extremității cefalice aparând: bleforospasm, distonie
oromandibular sau laringofaringian . (M. Dugas)
Paratoniile Paratoniile intra în categoria tulburării tonusului de repaus și reprezintă o imposibilitate
de relaxare voluntară a mușchilor. În momentul mobilizării pasive a unui segment corporal există
blocaje opoziționale sau contracții involuntare, ce se manifestă ca o nestapânire a mișcarilor
voluntare, intenționale. Paratoniile pot fi considerate fiziologice, la vârste mici fiind trecatoare si
limitate la situatii relationale, sub forma de „reacții de prestanta ” .
Berges (citat de Dailly) descrie doua categorii de paratonie: de fond si de actiune.
- Paratonia de fond este pusă în evidență în timpul manevrelor de mișcare pasivă a brațelor și se
manifestă printr-o frânare globală a mobilizării pasive.
- Paratonia de acțiune este pusă în evidență tot prin mobilizari pasive de mare amplitudine iar
frânarea apare la un anumit grad de amplitudine a mișcării. Paratonia de acțiune împiedică
manevrele de mobilizare pasivă, deși pâna la un punct ele sunt ușor de realizat. Paratoniile apar în
sindroamele neurologice, dar uneori ele sunt de origine psihică. Aceasta origine psihică este
confirmată de faptul că manifestările sunt foarte variate și sunt legate de comportamentul copilului,
nefiind vorba de o anomalie de tonus fiziologic, cât de o incapacitate de inhibiție voluntară.
Sincineziile Sincineziile sunt miscari involuntare ce însoțesc mișcarile voluntare ale părții active,
reprezentând reacții tonice induse de mișcările pe care le vor parazita. Primele mișcari ale copilului
sunt difuze si masive, de asemenea sunt bilaterale. Doar după mai multe săptamâni de la naștere
apar mișcarile unilaterale. Controlul copilului asupra mișcarilor sale depinde de evoluția sa
fiziologică, adica de maturizarea sa. A dizolva o sincinezie este pentru copil o problema de exercițiu
care succede maturizarea functionala . (H. Wallon)
După Gh. Pendefunda, sincineziile se prezintă sub trei forme: globale, de coordonare si de imitatie.
- Sincineziile globale sunt reprezentate de mișcari la nivelul parții paralizate, mișcari ce apar în
timpul unui efort.
- Sincineziile de coordonare sunt mișcari involuntare care apar la nivelul unui grup muscular cu
ocazia mișcarilor voluntare ale altor grupe musculare cu care au legături funcționale.
- Sincineziile de imitație constau din reproducerea involuntară la nivelul membrelor hipertonice a
mișcarilor voluntare executate cu partea sănătoasă.
O alta clasificare și interpretare a fost dată de J. Ajuriaguerra si M. Stambak, care împart
sincineziile în sincinezii de difuziune tonico-cinetica și de difuziune tonică.
- Sincineziile de difuziune tonico-cinetic sau de imitașie constau din reproducerea mișcărilor
voluntare executate cu o mâna și de catre cealaltă mâna care este pasivă. În mod normal, ele încep să
diminueze către 8-9 ani și dispar la 10-12 ani.
- Sincineziile de difuziune tonic sunt legate de fondul tonic și de afectivitate. Ele corespund unei
difuzii puternice și inadecvate a tonusului în segmentele ce nu intervin în mișcarea indicată. Ele
reprezintă un indicator al stărilor de tensiune excesivă si sunt reprezentate de reacții generalizate ce
apar în timpul executării mișcarilor voluntare. Uneori, ele persistă după vârsta de 12 ani, devenind
permanente. Aceste tulburări poarta și numele de sincinezii axiale. Dispariția sincineziilor de
25
difuziune tonico-cinetic și de difuziune tonică este rezultatul maturizarii sistemului nervos central.
Sincineziile naturale pot persista un timp îndelungat atunci când apare un retard al dezvoltarii. S-a
descris o afecțiune familială, cu o etiologie necunoscută, în care sincineziile persistă toata viața.

III.1.1. Tulburările conduitelor perceptiv-motrice

Schema corporala Tulburarile schemei corporale, denumite și tulburări somatognozice sunt
determinate de leziunile cerebelului și se manifest prin iluzii kinestezice sau prin
hemiasomatognozie adica sentimentul absenței unei parți a corpului. Tulburările pot apare și ca
urmare a unei leziuni cerebrale în care elementul esențial este reprezentata de agnozia digitală.
- Agnozia digitală explica multe din dificultațile de orientare spatiala, dislexia si discalculia. Ea
face parte din sindromul Gerstman constituit dintr-un complex de agnozii: agrafie, acalculie,
confuzia dreapta-stânga, agnozia digital. Agnozia digitală se manifestă sub forma imposibilității de a
distinge, arta, numi și alege diferite degete de la mâna proprie sau de la cea a examinatorului. (C.
Paunescu)
În patologia psihiatrică sunt puse în evidența disociații evidente ale schemei corporale, unii bolnavi
mintali prezentând disociații ale eului corporal. Astfel, în stadii mai puțin grave ale schizofreniei
bolnavul își percepe corpul dispersat, adica dispare unicitatea eului corporal. În stadiile grave de
boala apare catatonia, situație în care bolnavul nu-și diferențiază propriul corp. Uneori se poate
observa dispariția unicității corporale, adica bolnavul percepe propriul corp ca un element strain de
el însuși. În alte cazuri apar excluderi parțiale, adica un membru sau o parte a acestuia este perceput
ca strain. Tulburările schemei corporale apar de asemenea în stările de nevroză și psihoză, în
cazurile de neurastenie, psihastenie, paralizie isterica. Membrul fantom este fenomenul invers în
care membrul amputat continu să fie perceput ca facând parte din corp. În ciuda dispariției fizice,
membrul respectiv exista în schema corporal si este perceput ca atare. Tulburarile minore se
caracterizează printr-o întârziere în apariția structurilor de schema corporala, prin ritmul lent de
formare si evolutie, prin existenta acestor structuri dar, insuficient elaborate. Toate aceste fenomene
apar frecvent la deficientii mintali. Tulburarile schemei corporale evidentiaza prezenta unor
probleme motorii sau intelectuale. Exceptând aceste cazuri restul tulburarilor de realizare a schemei
corporale sunt de ordin afectiv. Obiectiv, la copil întâlnim câteva simptome: copilul nu cunoaște
parțile propriului corp, astfel ca desenul omuletului este sarac sau partile corpului sunt gresit plasate;
el nu situeaza corect membrele atunci când are de efectuat un gest, deoarece are dificultăti în
perceperea pozitiei lor sau înca nu a descoperit toate posibilitilor, spatiale ale propriului corp; ( A.
De Meur) copilul nu- și coordonează bine mișcările, adica este prea lent, el trebuie sa reflecteze
pentru a executa un gest si este neatent;
Pentru tratarea tulburarilor de schemă corporala, relația copil-terapeut este importantă deoarece
permite rezolvarea problemelor afective.
Lateralitatea După M. Dugas, în timpul examenului se pot aprecia trei tipuri de lateralitate:
- lateralitate de utilizare;
- lateralitatea gesturilor spontane;
- lateralitate tonică ;
Cauzele tulburarilor de lateralitate pot fi: motrice neurologice sociale psihologice.
Tulburarile de lateralitate legate de cauze motrice si neurologice apar ca urmare a unei infirmități
sau leziuni cerebrale, când este vorba despre o pseudostângacie, deoarece persoana folosește în
activitate mâna stânga, ca urmare a faptului ca cea dreaptă este paralizată sau amputată. Din punct
de vedere social, copilul poate deveni stângaci prin imitarea unui părinte stângaci. În situația
inversă, copilul este stângaci, dar cum în mediu multe lucruri sunt organizate pentru dreptaci, atunci
se formează să foloseasca și mâna dreapta. (A. De Meur) Tulburările de natura psihologică apar în

26
situația în care copilul are dificultăți de percepere a axei corporale, a unicității corpului datorită unor
probleme afective.
Tulburarile de dominantă laterală includ fie o dislateralitate proprie copilului, fie o confuzie
legata de o atitudine educativa inadecvata. Termenul de dislateralitate a fost introdus de psihiatrul
american Orton, el desemnând „complexul de tulburări consecutive reducerii forțate a stângăciei, cât
și acțiunea propriu-zisă de contrariere a senestralitătii la copil ” .
Dislateralitatea se manifestă prin stângacie, stângacie contrariata, ambidextrie și lateralitate
încrucisată.
Stângacia Stângacia apare ca o dispoziție constituționala, legată de preponderența emisferei drepte.
Ea este un fenomen neurologic normal, cu valoare egală cu dextralitatea.
Stângacia contrariată Stângacia contrariată apare la copiii fortați să lucreze cu mâna dreaptă, deși
copilul are mișcari eficiente doar cu cea stângă. În aceste condiții unii copii scriu cu mâna dreaptă,
dar execută acțiuni de forță cu mâna stângă . Tot în acest caz copilul nu știe ce parte să aleagă pentru
a executa unele acțiuni de mare precizie și forță. Contrarierea este contraindicată și poate avea
repercusiuni psihologice, intelectuale, afective și nevrotice.
Ambidextria Ambidextria reprezintă posibilitatea de a folosi cu aceeași îndemânare, rapiditate si
eficiență ambele mâini pentru a realiza actele motrice. R. Zazzo, consideră ambidextria ca o soluție
pedagogică deplorabilă, deoarece din punct de vedere psihomotor este un fenomen greșit.
Lateralitatea încrucișată Lateralitatea încrucisata se manifest prin imposibilitatea precizarii partii
drepte sau stângi a corpului, deși alege corect mâna și piciorul dominant. .
Ca urmare a acestor probleme de lateralitate, copilul prezintă, în ambianța școlară, unele probleme
reprezentate de:
- dificultțăi de recunoaștere a poziției drepte sau stângi a unor obiecte, părți corporale;
- dificultăți de adaptare la sensul grafic normal de la stânga la dreapta;
- formarea literelor și cifrelor inversate, adică... ” oglinda ”
- probleme de discriminare vizuală. (A. De Meur)
Problemele de lateralitate pot aparea izolat, dar frecvent ele sunt integrate într-o perturbare generală
a maturizării psihice și motrice, fiind legate de o imaturitate globală. G.B. Soubiran, consideră că
stângacia, stângacia contrariata, și lateralitatea slab conturată pot fi considerate drept elemente ce
favorizează apariția unor tulburări multiple. În cazul acestor tulburări se includ: bâlbâiala, dislexia,
tulburari de caracter, enurezis, ticuri, strabism, crampa scriitorului și chiar tulburari mintale (stări
depresive, sindroame obsesionale, schizofrenie). La stângaci învațarea scrisului este dificilă, mai
ales adaptarea la orientarea stânga- dreapta a scrisului. Pentru a evita contactul mâini stângi cu
corpul, în timpul scrisului, copilul trebuie sa facă unele mișcari corectoare. Stângacii scriu cu o
înclinare mare a capului, cu pagina asezată oblic, cu pumnul rotat extern. Aceste mișcari vor
determina apariția unei contracturi musculare și a unui ritm lent de lucru. Dificultățile de învățare a
cititului nu sunt mai frecvente la copilul stângaci față de cel dreptaci. Ele sunt legate de confundarea
literelor și de inversarea silabelor, dar sunt trecatoare și nu evoluează catre dislexie. Stângacia și mai
ales stângacia contrariata sunt considerate drept cauze ale apariției fenomenelor de dislexie și
disortografie. De asemenea stângacia și lateralitatea slab afirmată sunt frecvent asociate cu tulburări
de limbaj, tulburări de organizare temporo-spatiala, cu tulburări motorii. Pentru adult, stângacia și
mai ales stângacia contrariata nu pun probleme deosebite în exercitarea profesiei. Dificultățile
Esențiale de învățare sunt depășite și adaptarea lor este foarte buna .
Structura spațiala Tulburările de structură și organizare spațiala au cauze motrice și psihologice.
Din punct de vedere motor tulburările structurii și organizării spațiale apar în condițiile existenței
unor probleme de integrare a schemei corporale, a tulburărilor de dominantă laterală și a unor
dificultăți de manipulare a obiectelor. Pe plan psihologic, tulburările de structura spațiala apar atunci
când copilul, din anumite cauze, nu mai are experiențe legate de mediul înconjurator. Astfel, el nu
27
mai poate ocupă spațiul de care are nevoie. În alte cazuri, el separă greu visul de realitate, gândirea
sa fiind instabilă, mai ales în termenii spațiali. (A. De Meur). Tulburările structurii și organizării
spațiale se manifesta prin câteva semne clinice: Copilul ignoră termenii spațiali adică el are
dificultăți de integrare într-un joc colectiv, nu- și găsește lucrurile, are dificultăți în stabilirea unei
progresii, este incapabil să se orienteze; El cunoaște termenii spațiali dar percepe greșit pozițiile,
adică nu îi este clar poziția de sus-jos, confundă unele litere (n cu u) sau unele cifre (6 cu 9). (A. De
Meur). Percepe bine spțiul înconjurător dar se orientează cu dificultate adică, în jocurile pe echipe
nu se poate orienta, mai ales când se modifica punctele de reper. El învață să scrie destul de corect,
dar pierde brusc rândul la citit și scris, nu înțelege un plan cu dubla intrare. Copilul se descurcă bine
cu calculele, dar nu înțelege raporturile care se stabilesc între calcule și are dificultăți atunci când
într-un șir de adunări apar și scăderi. Copilul se orientează bine dar nu are memorie spațiala adică el
copiază usor o fraza, dar nu scrie dupa dictare, are dificultăti atunci când întâlneste literele b i d. EI
nu are probleme de perceptie nici în sens stânga-dreapta în sens sus-jos ci uita corespondentul
acestor simboluri. De asemenea poate uita semnificatia semnului + considerându-l sinonim cu „se
adaug ” . Nu are organizare spațială – fenomen evident în timpul deplasărilor când se lovește de
colegi, nu cunoaște direcția de deplasare, nu- și găsește lucrurile în cameră. În pagiană nu se poate
organiza, mai ales la desen, are probleme în perceperea noțiunii de oblic, ceea ce-i creează dificultăți
școlare. Nu întelege reversibilitatea și transpoziția – elemente ce încep să apară după vârsta de 6 ani,
fiind considerat un aspect patologic întârzierea apariției după vârsta de 8 ani. Dificultatea apare
datorită unor probleme de lateralitate și de percepție stânga-dreapta. Copilul nu înțelege o egalitate
matematică. Astfel el nu întelege urmatoarea operatie: 5+6 = 8+3.
Orientarea temporală Tulburarile de orientare temporală sunt de origine motrică, psihomotorică
sau psihologică. Pe plan motor, tulburările sunt legate de un ritm neregulat al respirației sau de
probleme auditive. Problemele psihomotorice apar datorită incapacității de organizare, structurare și
orientare spațiala precum si problemelor de schema corporală. Din punct de vedere psihologic
tulburările de orientare temporală apar când copilul a suferit un șoc afectiv sau în situația în care el
trăiește într-un mediu familial ce nu îi oferă siguranță, stabilitate.
Tulburările organizării temporale se manifestă clinic prin patru simptome (A. De Meur).
Incapacitatea de a regăsi ordinea și succesiunea unor evenimente se manifesta prin amestecarea unor
fapte, mai ales în timpul unei povestiri. Acest fenomen este normal la copilul mic dar el trebuie să
dispară treptat. De asemenea, copilul are dificultăți în perceperea a ceea ce este pe primula loc, si pe
ultimul loc, nu poate situa ceea ce este „înainte ” și „după” , nu se organizează în sensul stânga-
dreapta, încurcă ordinea cuvintelor scrise. În operațiile matematice, el nu cunoaște ordinea acestora.
Copilul nu percepe intervalele adică nu ține cont de ceea ce durează, de ceea ce este rapid, când
trebuie să se oprească. În scris nu diferențiază cuvintele dintr-o fraza, adică fraza este doar un singur
cuvânt. În calcul, uneori copilul nu percepe cifrele care lipsesc. El nu are un ritm stabil de lucru
element manifestat prin frica de a alerga deoarece face pașii prea lungi prea scurți. Copilul are
dificultăți în citirea într-o maniera inteligibila a unui pasaj dintr- o carte și nu poate asocia gestul cu
cuvântul atunci când este vorba de o lectura expresivă, deci gestuală. În matematic el nu pricepe
calculele bazate pe ritm. Copilul nu întelege ce este o ora astfel încât nu- și poate organiza timpul. În
acest caz organizarea activităților, mai ales a celor de scris, este perturbată, el nu are clar stabilit în
minte ordinea de desfășurare a unor activități. Copilul respectiv nu face față cerintelor școlare, el nu
ajunge la finalul activiăților sale zilnice deoarece el întârzie foarte mult. Cu tot felul de activități
minore. Astfel, în timpul rezolvarii temelor el își caută caietele, mănânca, își face curațenie pe birou,
se joacă.
Tulburări afective De Meur, asociază la tulburările perceptiv-motrice și problemele afective.
Majoritatea aspectelor au fost prezentate în cadrul tulburărilor de psihomotricitate, dar vom insista
asupra unor aspecte particulare. Principala cauza a acestor tulburări este legat de mediul familial.
28
Unii copii sunt afectați de neîntelegerile dintre părinți si de atmosfera tensionată din casă. În alte
situații, familia este prea exigentă, rigidă și perfecționistă, ceea ce determină reacții de opoziție din
partea copilului manifestate prin lentoare sau stări de încordare. Dacă familia insistă prea mult
asupra a ceea ce nu trebuie făcut sau pe eșecuri, copilul reactionează prin neîndemânare, timiditate,
lipsă de echilibru sau opoziție. Unii părinți își doresc copii puternici care nu plângă și nu își
manifestă emoțiile. În această situțtie unii copii, vor reacționa fie prin exuberant, fie prin crispare,
fie prin refuzul răspunsului la solicitări. În concluzie este foarte important să cunoaștem mediul
familial pentru a întelege mai bine copilul. Astfel, unele reacții sunt proprii copilului, un alt copil,
într-un mediu familial asemănător reacționează diferit.
III.1.2. Tulburări motorii
In cadrul tulburărilor motorii, pe lânga cele prezentate anterior A. De Meur, include întârzierea
dezvoltării motorii, marile dificultăți motorii și problemele de sensibilitate.
Întârzierea dezvoltarii motorii Subiectiv acest fenomen se manifestă prin imposibilitatea
executării unor anumite acte motrice, desi copiii de aceeasi vârstă le execută. Aprecierea se face cu
usurința folosind testul Ozeretski și calculând vârsta motrica comparativ cu cea cronologica. Acest
retard este determinat de probleme intelectuale sau de ordin psihic. Astfel debilitatea mintală se
manifesta, la copil, și printr-un retard la nivel motor. (J. S. Tecklin). Pe plan psihic, poate apare un
fenomen de „lene motrică” la copiii supraprotejați la care familia face totul. Unele „șocuri afective
”cum ar fi decesul unui părinte, pot bloca sau inhiba progresul pe plan motor. Alți copii nu mai
„doresc ” să crească în momentul în care în familie apare un frate sau o sora și atenția părinților este
împarțită.
Marile probleme motorii Clinic, se manifest sub forma hemiplegiei spastice, a paraplegiei spastice,
tetraplegiei spastice, etc. Tulburările aparute sunt prezente la naștere și sunt datorate traumatismelor,
mai ales celor din timpul nașterii. Leziunile apar, după R. Dailly, cel mai frecvent în timpul vieții
intrauterine, sau în timpul perioadei prenatale sau de copil mic (mai rar). Unele apar datorită
hemoragiilor, frecvente la prematuri, sau datorită fenomenelor ischemice. În alte cazuri pot fi
favorizate de o hiperbilirubinemie neglijată sau de accidente ale nou-născutului de tipul infecțiilor
neuromeningiene, a unei deshidratări severe, a unui traumatism cranian sau a unei stări convulsive.
Tulburările de sensibilitate Subiectiv, copilul nu poate lua o atitudine pe care educatorul i-a
demonstrat-o, decât în fata oglinzii. El scapă obiectele din mâna, este insensibil la căldura și- și
răsucește frecvent gleznele. Obiectiv, copilul prezintă câtevă tulburări în funcție de localizarea
afectării, și se manifesta ca un fenomen de anestezie. Pentru problemele legate de sensibilitate
profunda se constată următoarele aspecte:
- copilul nu poate menține, cu ochii închiși, o poziție sau o atitudine;
- cu ochii închiși, el nu poate percepe poziția bratelor, astfel dacă îi ridicăm o mâna el nu o poate
ridica pe cealalta în aceeași poziție;
- cu ochii închiși, copilul nu percepe o mișcare, de exemplu dacă brațul a fost ridicat sau lăsat în jos
el nu simte ce mișcare a fost imprimata acestuia;
- execută dificil sau nu execută mișcari cu finalitate;
- nu poate aprecia forța necesară unei mișcări pentru realizarea scopului propus.
Uneori apar tulburări complexe ce afectează atât sensibilitatea profunda cât si pe cea superficiala și
atunci pot apare următoarele tulburari:
- copilul nu poate situa o senzație tactilă;
- nu poate recunoaște o forma geometrică sau o literă scrisă cu mâna sa;
- nu poate recunoaște un obiect desenat de mâna sa.
Cauzele acestor tulburări sunt cel mai frecvent de natura motorie sau neurologic .
III.1.3. Tulburările de psihomotricitate. Patologia motrică centrală fără ariere mentală
Tulburările de psihomotricitate au un caracter multidimensional în care un rol important îl joacă
29
creierul, dar si modul de execuție al unui gest într-o situație dată. După R. Dailly exista trei aspecte
ale patologiei psihomotorii: Infirmitatea motrică de origine cerebrala care se manifestă clinic
prin hemiplegie, diplegie Little, diplegie dischinetic sau prin ataxie. Tulburările de învățare a
funcției motrice reprezentate prin deficiențe de învățare și de automatizare a atitudinilor și
gesturilor, fără sa existe o paralizie, spasme opoziționale, ataxie sau un deficit senzitivo-senzorial.
Practic este vorba de tulburări de învațare practo-gnosice. Tulburările motorii de comportament sunt
expresia motrică a tulburărilor de personalitate și constau din tulburări ale actelor motorii fără să
existe o infirmitate motrică cerebrală sau tulburări practo-gnosice. Cercetarile psihologului francez
J. Piaget, aduc o contribuție importantă la analiza organizării motrice a copilului și la întelegerea
tulburărilor de psihomotricitate. După autorul citat, structurile motrice se bazează pe trei sisteme
reglatoare a căror dezorganizare determină trei tipuri de tulburări. Un prim sistem permite realizarea
unei structuri generale a acțiunii, deci realizarea schemei de acțiune. În condiția, apariției unei
perturbări apar probleme ale actelor motrice datorate unor tulburări de personalitate. Deci, afectarea
acestui sistem explică tulburările motorii de comportament. Al doilea sistem de reglare permite
coordonarea mișcarilor în funcție de un rezultat și de o intenție. Problemele se manifesta prin
tulburări practo- gnosice, deci prin perturbarea învătării funcției motrice. Cel de-al treilea sistem
reglator intervine în coordonarea elementelor de baza ale gestului. Leziunile corespund infirmităților
motrice de origine cerebrală. Inspirându-se din teoria Gestalt-ic, psihologii și neurologii disting o
formă și un fond. Forma de comportament este funcția neuro-psihic, iar fondul este structura.
Pornindu-se de la aceast ipoteza infirmitatea motric cerebrală corespunde tulburărilor ce afectează
forma și fondul acestei realizari. Tulburările de învațare ale funcției motrice afecteaza forma, iar
motorii de comportament afectează fondul. După Buytendijk, putem vorbi despre corp în trei feluri:
corpul funcțional a cărui rol este mișcarea, iar principala să tulburare va fi infirmitatea motric
cerebrală; corpul activ, ce permite adaptarea la mediu, iar problemele vor fi reprezentate de tulburări
de învățare a funcției motrice; corpul în exprimare ce participa la relația cu cei din jur, iar
disfuncțiile se manifesta prin tulburări motorii de comportament.
III.1.3.1. Infirmitatea motrica de origine cerebrala Sub acest termen Tardieu grupează sechelele
unei atingeri cerebrale neevolutive. Infirmitatea motric cerebrala nu este o boală ci un sindrom în
care se asociază tulburări de realizare a mișcărilor voluntare cu probleme legate de menținerea
posturii. Aceste tulburări sunt rezultatul unei leziuni cerebrale progresive și definitive aparute în
timpul sau la scurt timp după naștere. Leziunea cerebrala nu este evolutivă, dar efectele sale
interfera cu dezvoltarea creierului în primii ani de viața. În consecință tulburările persistă, dar ele se
pot ameliora sau agrava cu vârsta în funcție de condițiile de viața, de tratament, de educație, etc.
Deși afecțiunea este congenitala ea nu este niciodată ereditară.
III.1.3.2. Tulburări motorii După N. Robnescu, principalele tulburări sunt cele motorii
schematizate în trei grupe esențiale: spasticitate, diskinezie, ataxie.
a) Sindromul spastic - este de origine piramidală și se caracterizează prin exagerarea reflexului de
întindere în mușchi. În funcție de localizarea topografica, spasticitatea afectează membrul superior si
inferior de aceea și parte (hemiplegia spastic ), membrele inferioare (diplegia spastic ) sau membrele
inferioare și superioare (tetraplegia spastic ).
b) Sindroamele distonice și diskinetice - sunt sindroame de origine extrapiramidal manifestate prin
atetoz, distonie, rigiditate. Caracteristic acestor sindroame este mișcarea involuntară ce poate fi de
amplitudine mică, lentă sau bruscă de amplitudine mare. Aceste mișcari involuntare dispar în timpul
somnului și sunt reduse în decubit. Ele sunt evidente în activitatea gestuală pe care o perturbă.
Ortostatismul și mersul sunt afectate datorită apariției neasteptate a acestor mișcari. Vorbirea este
dizartrică și întreruptă de spasme deoarece musculatura gloso-labio- faringian este afectată. După N.
Robnescu, se deosebesc sindromul coreic, ataxic și cel distonic.

30
 Sindromul coreic - este definit prin mișcari involuntare, spontane, ilogice, bruște de amplitudine
variabilă.
Sindromul atetozic - se caracterizează prin mișcari lente, aritmice, vermiculare, localizate în special
la degetele de la mâni și picior.
Sindromul distonic - poate fi asimilat sindromului piramido-extrapiramidal manifestat prin spasme
musculare care cedează lent.
La aceste trei sindroame se adaug sindromul rigidității cerebrale aparut din ce în ce mai frecvent
datorită tehnicilor de reanimare din neonatologie. Sindromul rigidității cerebrale - se manifestă prin
hipertonie pe toate cele patru membre cu pronație pentru membrele superioare și cu adducție și rotaț
ie interna pentru cele inferioare. (N. Robnescu)
c) Sindroamele ataxice - apar prin leziunea cerebelului sau a legăturilor sale și se caracterizeaza prin
tulburări de echilibru, dismetrie și asinergie.
d) Sindromul de dezechilibru - poate apare și un sindrom de dezechilibru în care motilitatea este
limitată, apare hipotonie, copilul este inactiv, iar stimulările nu sunt urmărite de răspunsuri motrice.
(R. Dailly). Descrierea acestor sindroame este realizată izolat din motive de claritate a expunerii,
însă, în realitate, în infirmitatea motrică de origine cerebrală diversele aspecte sunt intricate.

III.1.3.3. Tulburări asociate patologie psihomotrice

Intensitatea tulburărilor motorii este foarte diferită de la un caz la altul și vor fi însoțite de tulburări
asociate. După J.P. Deschamps, tulburările asociate sunt reprezentate de deficit mental, de probleme
senzoriale, epilepsie, probleme psihologice si tulburări instrumentale.
a) Deficitul mintal - în general deficitul mental nu este profund, dar poate fi însoțit de tulburări de
percepție și de structurare a spațiului și de tulburări de limbaj, astfel încât, posibilitățile de învățare
școlară sunt foarte diferite la acești pacienți.
b) Probleme senzoriale sunt frecvent întâlnite la acești pacienți. Astfel, strabismul apare frecvent
întâlnit datorit afectării mușchilor oculari și se însoțește de dificultăți de convergență și de mișcari
involuntare necontrolate. Surditatea sau hipoacuzia apar la persoane cu atetoza și trebuie rapid
diagnosticată pentru a evita apariția unor tulburări de limbaj.
c) Epilepsia apare frecvent la acești pacienți. Ea este mai frecventă la cei cu hemiplegie spastică
decât la cei cu diplegie și este mai rar la cei cu atetoza. Absențele de tip "petit mal" sunt foarte rare
la pacienții cu infirmitate motric cerebrală.
d) Tulburarile psihologice ce apar sunt probleme de personalitate și de comportament.
Comportamentul acestora este particular, cu o mare tendiță de inerție și cu reacții lente, prezentând
uneori un insuficient control emoțional, tendințe depresive sau agresive. Aceste probleme apar mai
ales la pubertate atunci când înțeleg consecințele afective și sociale, ale infirmității lor. Aceste
persoane se atașează ușor deoarece au reacții afective bogate, un excelent contact cu cei din jur, o
mare dorința de comunicare.
e) Tulburările instrumentale cuprind, în afara de paralizie și anchiloza, motricitatea în sensul cel mai
larg al cuvântului. Este vorba de tulburările legate de perturbarea concepției gestului, de afectarea
întregii organizări motrice.
Aceste tulburări pot interesa: praxiile adică coordonarea mișcarilor elementare ce compun un gest
armonios; gnoziile adică sinteza senzațiilor elementare pentru obținerea unei percepții; orientarea
spațio-temporală .
f) Uneori apar tulburări asociate, în diverse combinații determinând un tablou clinic diferit. Grenier
(citat din P. Deschamps) le grupează în doua mari categorii: tulburări de "utilizare" corporală și
tulburări de organizare funcționala. În cadrul tulburarilor de "utilizare" corporală pot apare

31
urmatoarele probleme: paralizii sau fenomene de slăbiciune musculară; unele perturbari de tonus -
este afectat în special tonusul axial; rigiditatea membrelor și în special spasticitate; retracții
musculare; deformări osteo-articulare (scolioze) și luxații de șold. Deficitul senzorial și intelectual
eventual asociat poate fi legat de tulburările de "utilizare" corporală . Tulburările de organizare sunt
legate de problemele de sistematizare a mișcarilor (distonii, diskinezii, miscari involuntare), de
dificultăți de integrare senzorială, de neîndemânare, apatii, de oboseala fizică și psihică. Cunoașterea
acestor probleme legate de infirmitatea motrică de origine cerebrală este important pentru a evita
abandonul școlar și tendința de excludere a acestor copii din grup.

III.1.3.4. Tulburări de învațare a funcției motrice

Dacă sunt examinați copii de aceeași vârstă se observa o varietate mare de obiceiuri motrice atunci
când ei se îmbracă, sar coarda sau dansează. Unii copii își încep devreme învațarea motrică, fiind
stimulați de mediul familial, pe când alții, în ciuda eforturilor depuse de familie și educatori, ajung
doar la rezultate mediocre, deși nu au o deficiență mentala, o atingere motrica /senzorială, fiind
considerați neîndemânatici. Pentru a preciza dificultațile funcționale motrice ale unui copil, este
necesar să fie cunoscute unele date rezultate din probele motorii, măsurare ce permite aprecierea
dezvoltarii neuro-motorii și a perturbarilor în diverse domenii. Principalele aspecte clinice întâlnite
în cadrul tulburărilor de învățare a funcției motrice sunt reprezentate de: retardul simplu al
dezvoltării motorii, debilitate motorie, apraxie si dispraxie, tulburări de scris, tulburări de
lateralitate.
Retardul simplu al dezvoltării motorii Retardurile motorii sunt frecvent tranzitorii, uneori ele
fiind recuperate. Aceste retarduri se apreciază pornind de la scările de dezvoltare motorie, fiind
necesar cunoașterea dezvoltării motorii "normale". Un retard motor, la un anumit nivel, poate avea
consecinte complexe. Astfel, un mers tardiv limitează posibilitatea de autonomie, de explorare al
spațiului. Totuși, un retard într-un sector poate fi compensat printr-o dezvoltare rapida în altul,
astfel că unii copii ce merg târziu au o prehensiune precoce. (J.S. Tecklin, citat de Albu).
Debilitatea motrica Debilitatea motrică apare la copiii cu o inteligența normala, care au tulburări
complexe ale dezvoltarii motorii: "sunt neîndemânatici în șlor voluntare, dar au si reflexe tendioase
ades exagerate, sincinezii importante asociate cu alte aspecte semiologice esentiale reprezentate în
special de paratonie". (după E. Dupre, citat de Albu). Debilitatea motrică definita de Dupre se
caracterizează prin neîndemânare, sincinezii și paratonii. Neîndemânarea afectează atât
comportamentul global, adica atitudine, mers, stil motric, cât si unele aspecte particulare. În mod
special este afectata organizarea unei mișcari și adaptarea ei la scopul propus. Sincineziile reprezintă
dificultăti de disociere și individualizare a mișcarilor și sunt sincinezii de difuziune tonico-clonice si
de difuziune tonica. Paratoniile corespund unor dificultăti de relaxare musculară voluntară . Aceste
tulburări nu au baza neurologica precisă si sunt frecvent însoțite de tulburari ale schemei corporale si
de organizare spațiala .
Apraxia si dispraxia După R. Dailly (citat de Albu) apraxia corespunde unei regresii a
performantelor gestuale deja capatate, pe când dispraxia este termenul folosit în sensul unei tulburari
de învAtare a unei performante gestuale. După Gh. Pendefunda (citat de Albu) apraxiile pot fi
globale, specifice unei functii si localizate. În cadrul apraxiilor globale se disting cele ideo-motorii,
ideatorii si constructive.
Apraxiile ideo-motorii. Bolnavul cu apraxie ideo-motorie nu poate imita sau realiza un gest cu o
mâna sau cu ambele. El descrie corect gestul, pe care îl executa spontan, dar nu îl poate realiza dupa
un ordin.
Apraxia ideatorie. Bolnavul nu poate executa un act care are o finalitate, un scop precis. În apraxia
constructiv, bolnavul nu poate executa un desen simplu, nu poate copia sau reproduce un model, nu
poate aranja în ordine elementele unui joc de constructii. În cadrul apraxiilor specifice unor funcții
32
se disting cele de îmbracare și de mers. În apraxia de îmbracare bolnavul nu se poate îmbraca corect,
pe când în cele de mers el nu poate merge fără sprijin.
După H. Wallon, dispraxiile pot fi de postură, verbale, obiective, faciale. Dispraxiile de postură sunt
reprezentate de o incapacitate de individualizare a diferitelor posturi. În dispraxiile verbale apare o
dificultate de potrivire între mesajul verbal și realizarea motrică. În dispraxiile obiective se
evidentiază o perturbare a relației cu obiectele din mediul exterior. În cadrul dispraxiilor faciale sunt
incluse cele oculare ce corespund unor tulburări ale strategiei oculomotrice, precum și cele
palpebrale, ce se manifestă ca o imposibilitate de menținere a ochilor deschiși la ordin.

Tulburarile de scris
Disgrafia (tulburare motorie de realizare spațiala a semnelor grafice), trebuie diferențiat de
disortografie, ce este o tulburare de limbaj și este apropiat de dislexie. J. Ajuriaguerra, realizează o
clasificare a tulburărilor de scris: rigiditatea - caracterizat printr-un control excesiv și care dispare
doar atunci când se solicită viteza; scrisul relaxat, dar cu litere și spații neregulate; copii impulsivi
care omit unele litere și la care organizarea paginii este defectuoas; copii neîndemânatici; scrisul
lent, dar precis.
Tulburarile de lateralitate Acestea sunt reprezentate de stângacie, stângacie contrariată, ambidextrie
și lateralitate încrucisată. Aceste aspecte se asociază frecvent cu tulburările de învațare a scrisului,
cu dislexia, neîndemânarea si disgrafia. Toate aceste aspecte trebuie cunoscute deoarece frecvent ele
apar asociate, iar terapia de reeducare trebuie să le abordeze pe cât posibil în ansamblu.
III.1.3.5. Tulburari motorii de comportament
Aceste tulburari apar ca urmare a unor probleme de personalitate, a unor dereglaâări la nivelul
echipamentului biologic sau maturizarii neurobiologice, precum și datorită unor probleme afective.
În acest cadru intra incontrolul tonico-motor și tonico emoțional, deprinderile și descarcarile
motrice, ticurile, sindromul hiperkinetic și tulburările motorii aparute în cursul evoluției psihozelor
infantile. Incontrolul tonico-motor și tonico-emoțional Manifestările clinice sunt reprezentate de
paratonii, stări tensionale, incontrol emoțional și reacții de prestantă. După unii, paratoniile pot avea
semnificații diverse în funcție de vârsta și de expresia clinică.
Berges descrie: paratoniile de fond - manifestate prin frânarea globala a mobilizării pasive;
paratoniile de acțiune - manifestate prin frânarea mișcărilor pasive la un anumit grad de
amplitudine. Adesea, paratoniile sunt asociate cu sincinezii. Unii autori pun în evidenta relația care
exista între paratonie și alte fenomene comportamentale și neurofuncționale. Ei demonstrează în
acest fel legatura care exista între tulburările anatomice și cele funcționale. Ele apar deci ca o
expresie motrica sau tonico-motrica a tulburărilor relației corpului cu mediul înconjurator. Stările de
incontrol emoțional se manifestă prin paloare, transpirație, modificarea ritmului respirator, crize de
plâns /râs, reacții de aparare excesive, tremurături la nivelul membrelor etc. Diversele manifestari se
traduc clinic printr-un fel de anarhie sau printr-o inhibiție masivă. Reacțiile de prestanță traduc jena,
rușinea resimțite în anumite situații. Copilul are o acțiune de sfidare, încearcă să faca o impresie
bună dar exagerată. Aceste reacții demonstrează dificultății relaționale și ele reprezintă expresia
posturalăa acestor probleme.
Deprinderile și descarcarile motrice I. Lezine și M. Stambak, le clasifica în patru mari categorii
reprezentate de: stereotipii bucale, descarcări exploratorii ale propriului corp, mioritmii și descarcări
auto-ofensive. Stereotipiile bucale se manifestă prin suptul degetului, muscături, mestecare în gol
etc. Ele sunt mai frecvent observate la fete, dar sunt mai durabile la băieți. Descarcări de tip
explorator al propriului corp, cum ar fi frecarea nasului, a urechilor, atingerea organelor genitale.
Ele sunt mai frecvente la fete decât la băieți. Mioritmii adica balansuri bruște de amplitudine
diferita. Aceste balansuri apar în poziția culcat, asezat, în picioare, în patru labe, doar la nivelul
33
capului, a capului si al trunchiului sau a corpului în întregime. Pot apare atât ziua cât si noaptea când
devin "ritmii ale somnului". Descărcări auto-ofensive manifestate prin lovirea capului de perete,
auto- muscatura etc. Ele apar mai ales la băieți. Dacă ele reprezintă inițial elemente de explorare ce
permit copilului să - și cunoască propriul corp, treptat trebuie să dispar, persistenta a lor fiind
încadrata în categoria mișcărilor anormale.
Ticurile După Gh. Pendefunda, ticurile sunt mișcari involuntare cu caracter semiconștient imitând
un gest și care se repeta în mod stereotip. Cruchet consideră ticurile ca execuții subite si imperioase,
involuntare și absurde, repetate la intervale neregulate dar apropiate, a unor mișcari simple sau
complexe ce reprezintă obiectiv un act adaptat unui anumit scop. Ele se împart în: ticurile minore,
simptom și maladia Gilles de la Tourette.
Ticurile minore sunt simple și unice, tranzitorii și dispar spontan.
Ticurile simptom demonstreaza o tulburare afectiv minoră, sunt expresia unei anxietăti majore legate
de situații conflictuale.
Maladia Gilles de la Tourette, se caracterizeaza prin ticuri multiple, asociate care persista și care se
însoțesc de tulburări psihice. Ticurile pot fi localizate la nivelul fetei (clipit al pleoapelor), la nivelul
capului și al gâtului, la nivelul membrelor superioare (ridicarea umarului, al trunchiului și al
abdomenului (ticul de salutare), al membrelor inferioare (aspect de salt sau de dans), ticuri
respiratorii, ticuri fonatorii și verbale (strigăte nearticulate), ticuri digestive (de deglutiție).
Sindromul hiperkinetic sau instabilitatea psihomotorie Sindromul hiperkinetic a fost descris de
autorii americani Strauss și Lethinen (cita și de Albu) și corespunde termenului de instabilitate
psihomotorie folosit în Franta. Sindromul hiperkinetie este inclusa în cadrul "Minim al Brain
Disfunction" și include fenomenele de dezechilibru psihomotor cu sindromul hiperkinetic,
imaturitate psihomotorie și alte fenomene neurologice, la care se adaugă problemele de limbaj
(retard pâna la dislexie), cu un nivel intelectual normal. J. De Ajuriaguerra (citat de Albu),
deosebeste doua forme extreme ale acestui sindrom: O formă în care predomina tulburările motorii
de tip subcoreic care poate fi legat de un defect de inhibiție a hiperreactivitătii copilului, în care
factorul afectiv joacă un rol secundar. O forma afectivo-caracteriala, în care problemele relatiei cu
mediul sunt esențiale. Instabilitatea psihomotorie se manifesta printr-un ritm gestual, un mers si o
gestica accelerate, permanente necoordonate, copilul neramânând „locului un minut"; activitatea sa
este dispersată, impulsivă necontrolată, iar pe plan psihic apare o atenție labilă, greu de fixat,
dificultăți de concentrare a atenției asupra unei ocupații sau într-o relație. (J. Maillet)
Tulburările motorii din psihozele infantile Tulburările de comportament motor în cadrul
psihozelor infantile sunt frecvente, dar nu constante. Pot apare: fenomene de neîndemânare ce merg
pâna la dispraxie, modificari ale tonusului muscular, modificari ale coordonarii și o instabilitate
motrică.
III.1.3.6. Dificultăti de expresie, comunicare și realizare motrică
J.J. Guillarme împarte tulburarile de psihomotricitate în dificultăți de expresie motrică, de
comunicare motrică și de realizare motrică. Tulburările de expresie motrica permit evidențierea unor
componente motrice rău adaptate la sarcinile propuse sau conduite motrice puțin eficiente.
Tulburările de comunicare motrica se manifestă prin perturbarea relațiilor interpersonale. Aceasta
perturbare poate fi manifestată prin excesul și proliferarea comportamentelor ce evidențiază o
neliniște interioară a copilului sau prin absența a comunicarii datorate stărilor de teama sau inhibiție.
Tulburările de realizare motrică se manifestă prin imposibilitatea executarii unor gesturi sau unor
acte motrice adaptate la un scop.
Rezumatul unității de studiu
Tulburarile din sfera activitătii psihomotrice au înrâurire asupra întregii personalități afectând
buna funcționare a indivizilor. Dificultațile motorii se vor repercuta asupra structurii normale a
schemei corporale și chiar a structurii spațial-temporale. Aceste probleme se pot manifesta într-un
34
mod diferit. Astfel, din punct de vedere corporal apare fenomenul de neîndemânare, coordonare
defectuoasă crispare, schema corporala /lateralitate rău integrate ce conduc spre o imagine de sine
negativă și chiar ajung să perturbe buna funcționare a întregii activități a persoanei. Putem să
identificam apariția dificultăților din punct de vedere relațional, astfel, apar dificultăți de
comunicare și de contact, de inhibiție, instabilitate, agresivitate, probleme de concentrare a atenției.
Pe planul relației cu mediul extern apar dificultăți de manipulare a obiectelor și de situare în spațiu
și timp. Din acest motiv, tulburările de psihomotricitate trebuie abordate complex, integrate într-un
cadru general, și nu separat și simplist.

Autoevaluare Realizați un eseu (de minimum 3 pagini și maximum 6 pagini) în care să prezentați
importanța identificării tulburărilor din sfera psihomotricității.
Test de autoevaluare a cunoștintelor din unitatea de studiu Prezentați tulburările conduitelor
perceptiv-motrice. Enumerați tulburările conduitelor neuromotrice, și descrieți detaliat două dintre
acestea.

BIBLIOGRAFIA
1. Albu, C., şi colab. (2006) - Psihomotricitatea, Ed. Institutul European, Iaşi
2. Bălteanu, V., (2004) -Metode kinetologice-terapia ocupaţională şi ergoterapia, ed. Tehnică,
Ştiinţifică şi Didactică, CERM, Iaş
3. Cosmovici Andrei, Psihologie general , Editura Polirom, Iasi, 2005
4. Dan, M., (2005) -Introducere în terapia ocupaţională, Ed. Universităţii din Oradea, Oradea.
5. Marcu, V., Ciobanu, D., I.,coord. (2004) -Exerciţiul fizic şi calitatea vieţii -studii şi cercetări,
Ed. Universităţii din Oradea, Oradea.
6. Marcu, V., Matei, C., (2005) -Normal şi patologic în evoluţia echilibrului uman, Ed.
Universităţii din Oradea, Oradea
7. Mihai Epuran, Valentina Horghidan, Psihologia educa iei fizice, Academia National de educatie
fizic si sport, Bucuresti, 1994.
8. Moţet, D. (2001) -Psihopedagogia recuperăriihandicapurilor neuromotorii, Ed. Fundaţiei
Humanitas, Bucureşti
9. Ochiană, G., (2006) -Ludoterapia în recuperarea disabilităţilor psiho-neuro-motorii ale
copiilor, Ed. Performantica, Iaşi.
10. Rață Gloria, Rață Bogdan, Aptitudinile în activitatea motrica , Editura Edusoft, Bacau, 2006

35