 10.

Frontispiciul Bibliei lui Leon, realizate la Constantinopol, cca 940,

arătându-l pe Leon oferindu-i Biblia Sfintei Fecioare, care la rândul ei arată spre
Hristos. Lipsa bărbii și părul blond, ca de copil, al lui Leon, ne indică faptul că
era eunuc, ceea ce confirmă și titlurile din inscripția de lângă el: patrikios (cu
rang de patrician), sakellarios (vistier) și praipositos (majordom al palatului).
Inscripția de pe ramă este o epigramă compusă de Leon, care compară modesta
lui ofrandă cu aceea a unui călugăr care îi oferă sufletul său Sfintei Fecioare.

11. MONEDE DE AUR BĂTUTE ÎN MONETĂRIA

DE LA CONSTANTINOPOL.

(a)

11a. Iustinian al II-lea (685-695): solidus cu reprezentare a lui Hristos, cu

barbă și păr lung pe avers (stânga), și împăratul în picioare și ținând o cruce
pe revers (dreapta).

11b. Iustinian al II-lea (cea de-a doua domnie, 705-711): solidus cu reprezentare
a lui Hristos tânăr, cu părul scurt, pe avers (stânga) și a împăratului cu
tânărul său fiu, Tiberios, ținând crucea, pe revers (dreapta).

(b)
 (c)

11c. Împărăteasa Irina (797-802): solidus cu portretul propriu atât pe avers,

cât și pe revers, în contrast pronunțat cu monedele imperiale obișnuite.

11d. Constantin al VII-lea (945-959): solidus cu un portret al lui Hristos pe avers

(stânga) și împăratul ținând globul cu cruce pe revers (dreapta).

(d)
12. Karanlik Kilise, Cappadocia, Turcia, biserică tăiată în piatră din secolul al
XI-lea/al XII-lea. Tuful vulcanic din regiune permite ca bisericile, mănăstirile
și casele să fie săpate în acest material, obținând structuri subterane
călduroase iarna și răcoroase vara.

13. Karanlik Kilise, Cappadocia, Turcia, frescă interioară a Cinei de Taină

reprezentându-l pe Hristos cu Apostolii, în care se disting și furculițe cu doi
dinți, secolul al XII-lea.
traducere din limba engleză de
MIHAI MOROIU
 C U P RI N S

Lista ilustrațiilor ................................................................... 9

Introducere. O altfel de istorie a Bizanțului ................... 11

I. FUNDAMENTELE BIZANȚULUI

1. Cetatea lui Constantin .................................................. 29

2. Constantinopol, cea mai mare cetate a creștinătății..... 41
3. Imperiul Roman de Răsărit ......................................... 54
4. Ortodoxia greacă ........................................................... 69
5. Hagia Sofia ..................................................................... 92
6. Mozaicurile de la Ravenna ........................................ 107
7. Dreptul roman ............................................................. 119

II. TRANZIȚIA DE LA ANTICHITATE LA EVUL MEDIU

8. Bastionul din calea islamului .................................... 135

9. Icoanele, o nouă formă a artei creștine .................... 155
10. Iconoclasm și iconodulie ............................................ 165
11. O societate cultă și coerentă ...................................... 183
12. Sfinții Chiril și Metodiu, „Apostolii slavilor“ ......... 199
 III. BIZANȚUL DEVINE STAT MEDIEVAL

13. Focul grecesc................................................................ 213

14. Economia bizantină .................................................... 222
15. Eunuci ........................................................................... 238
16. Curtea imperială ......................................................... 252
17. Copii imperiali, „născuți în purpură“ ..................... 272
18. Muntele Athos ............................................................ 282
19. Veneția și furculița ...................................................... 296
20. Vasile al II-lea, „Bulgaroctonul“ ............................... 309
21. Criza secolului al XI-lea ............................................. 320
22. Anna Comnena ........................................................... 336
23. O societate cosmopolită ............................................. 349

I V. VA R I E T ĂȚI D E B I Z A N Ț

24. Reazemul Cruciadelor................................................ 365

25. Turnurile din Trapezunt, arta, Niceea și Tesalonic .... 380
26. Rebeli și patroni .......................................................... 400
27. „Decât mitra papală, mai bine turbanul turcesc“ ...... 423
28. Asediul din 1453.......................................................... 438

Concluzie. Măreția și moștenirea Bizanțului ................ 453

Bibliografie complementară ............................................ 475
Lista împăraților menționați în text ............................... 492
Cronologie ......................................................................... 496
Hărți .................................................................................... 501
Mulțumiri ........................................................................... 512
Indice ................................................................................. 514
 I N TRO DU C E RE

O a l tfel de is to rie a Bizan ]ului

Într-o după-amiază din 2002, la ușa biroului meu de la

King's College din Londra au bătut doi muncitori. Făceau
reparații în clădirea străveche și trecuseră adesea prin fața
ușii mele, pe a cărei plăcuță scrie: „Profesor de istorie
bizantină“. Au hotărât împreună să îmi facă o vizită și să
mă întrebe „Ce este istoria bizantină?“ După părerea lor,
avea oarecum de-a face cu Turcia.
Și iată-mă în postura de a încerca să le explic pe scurt ce
este istoria bizantină unor constructori serioși, cu cizme
și cască. Anii lungi de profesorat nu mă pregătiseră pentru
o asemenea probă. M-am străduit să comprim o viață de
cercetare într-o sesiune de zece minute. Mi-au mulțumit
călduros, mi-au mărturisit cât de curios li se părea Bizanțul
ăsta și m-au întrebat de ce nu scriu despre acest subiect și
pentru necunoscători? Am avut impulsul să obiectez, ca
persoană dedicată publicării de studii despre Bizanț, dar
bineînțeles că înțelesesem unde băteau. Despre istoria
bizantină se publică serii fără sfârșit de volume – prea
multe să poată fi numărate și majoritatea prea lungi să

MIRACOLUL BIZANŢULUI 11
poată fi citite. De cele mai multe ori, descriu succesiunea
de 90 de împărați și de vreo 125 de patriarhi ai
Constantinopolului, plus puzderia de bătălii, împărțite
în categorii previzibile de activități politice, militare și
religioase, desfășurate neîncetat vreme de 1 100 de ani.
Puține dintre ele sunt suficient de atrăgătoare să stâr-
nească interesul unor muncitori constructori sau al
nespecialiștilor din, practic, orice domeniu. Așa se face că
am început să elaborez un răspuns la întrebarea: „Ce este
istoria bizantină?“
Imediat am întâlnit două dificultăți – făceam prea
multe presupuneri și nu rezistam în fața anecdoticului
obscur. Dar eu m-am mândrit dintotdeauna cu capacitatea
mea de a pune într-o culoare atrăgătoare istoria bizantină
pentru un public nefamiliarizat cu ea. Căutând o metodă
adecvată, știam prea bine că în lungile lui secole de exis-
tență Bizanțul trecuse prin suficiente situații intense,
șocante și tragice, cât se poate de atrăgătoare pentru cei
aflați în căutarea senzaționalului. Dar asta i-a redus istoria
la episoade dramatice fără profunzime, sărăcind-o de
sens. Bizanțul înseamnă mai mult decât bogăție, stăpânirea
mării și exercitarea puterii imperiale. Iar eu doream ca ei și
tu, cititorule, să simțiți cu toții de ce este Bizanțul atât de
dificil de cuprins, de greu de pus în coordonate și chiar
enigmatic. Situația devine și mai complicată din cauză că
presa de astăzi folosește termenul de „bizantin“ cu sens
peiorativ, spre exemplu în formulări ca „reglementări
fiscale de o complexitate de-a dreptul bizantină“ (dintr-o
descriere recentă a negocierilor UE).
Bizanțul invocă o imagine de o duplicitate obscură:
comploturi, asasinate și mutilări fizice alături de bogăție
în exces, aur și bijuterii sclipitoare. Însă în Evul Mediu
bizantinii nu au deținut nici pe departe un monopol
asupra complexității, trădării, ipocriziei, obscurității ori

12 J udi th Herri n
bogățiilor. Din rândul lor au apărut nenumărați conducă-
tori inteligenți, comandanți militari străluciți și teologi cu
idei înnoitoare, ținta multor vorbe rele și calomnii prin
asemenea clișee „bizantine“. Nu au întemeiat o Inchiziție
și în general au evitat să ardă oameni pe rug. Dar în jurul
acestei lumi „pierdute“ plutește un mister greu de definit,
în parte din cauză că nu are un moștenitor modern și
rămâne ascunsă în spatele grandorii artei sale medievale:
aurul, mozaicurile, mătăsurile și palatele imperiale.
Pentru a explica aprecierea mea față de Bizanț, urmă-
resc ca în acest volum să îi pun în lumină cât mai limpede
și convingător cu putință aspectele cele mai semnificative
și să îi dezvălui structurile și mentalitățile care l-au sus-
ținut. În acest fel, vreau să vă mențin treaz interesul până
la capăt, ca să aveți sentimentul că ați făcut cunoștință cu
o nouă civilizație. Și, deosebit de important, aș dori să
înțelegeți că lumea occidentală modernă, care s-a dezvoltat
pornind din Europa, nu ar fi existat dacă nu ar fi beneficiat
de scutul și de inspirația a ceea ce se petrecea mai departe
spre est, în Bizanț. Lumea musulmană este și ea un element
important al acestei istorii, la fel ca și relația de iubire și de
ură dintre creștinism și islam.
Care sunt trăsăturile-cheie ale acestei istorii impor-
tante, dar puțin cunoscute? Mai întâi, Bizanțul a fost o
civilizație vastă, de 1 000 de ani, care a influențat în Evul
Mediu toate țările din estul Mediteranei, Balcani și Europa
Occidentală. Din secolul al VI-lea până în secolul al XV-lea,
această influență a cunoscut și creștere și declin, dar a
rămas o prezență permanentă. Civilizația Bizanțului s-a
întemeiat pe componente păgâne, creștine, grecești,
romane, antice și specific medievale, iar influențele ei cul-
turale și artistice sunt recunoscute astăzi ca o moștenire
durabilă. Dar aspectele fundamentale ale guvernării,
de pildă dezvoltarea unei curți imperiale înzestrate cu

MIRACOLUL BIZANŢULUI 13
serviciu diplomatic, birocrația civilă și ceremonialul de
încoronare, la fel și șansa acordată femeilor de a exercita
puterea politică, toate acestea au prins formă la Bizanț.
Grandoarea Constantinopolului, aflat în centrul unui
vast imperiu, cu un sistem de guvernare imperială moște-
nit, și varietatea surselor lui de inspirație s-au îmbinat,
asigurând o enormă încredere deopotrivă conducătorilor
și celor conduși de ei. Este necesar să subliniem această
trăsătură a Bizanțului. În vremea împăratului Iustinian
(527–565), structurile de la baza imperiului erau vechi de
două sute de ani și atât de ferm fixate, încât păreau imua-
bile. Ele creaseră o cultură cu rădăcini adânci, răsărite din
surse antice grecești, precreștine, la fel și din idei romane
și creștine de factură ideologică, dar și din practică (dis-
pute filozofice și tactici militare, spre exemplu). Întregul
sistem era celebrat prin retorica imperială și înfățișat prin
arta imperială, cu intenția de a-i asigura veșnicia. Oricât
de lipsite de substanță ar fi fost sentimentele exprimate,
confirmau și continuau să întărească încrederea în sine a
împăraților bizantini, a curtenilor lor și a supușilor mai
umili. Ele au asigurat bazele solide ale excepționalei capa-
cități a Bizanțului de a răspunde la grelele încercări din
secolul al VII-lea, din nou în secolul al IX-lea și celor mai
teatrale, din anul 1204. De fiecare dată a fost în stare să se
adapteze și să întreprindă reforme, pe baza acelor struc-
turi adânci moștenite, care se împleteau între ele într-o
bogată conștiință a tradițiilor.
În acest sens, cultura bizantină întruchipează ideea de
longue durée a istoricului Fernand Braudel: ceea ce supra-
viețuiește vicisitudinilor unor schimbări de regim, obice-
iurilor de modă nouă ori perfecționărilor tehnologice se
constituie într-o moștenire continuă, capabilă simultan să
încremenească și să inspire. Dacă Braudel aplica această
idee mai degrabă factorilor geografici care au determinat

14 J udi th Herri n
istoria mediteraneeană, ea poate fi adaptată pentru a dife-
renția cultura bizantină de modelele culturale ale vecini-
lor. Deoarece, spre deosebire de alte societăți medievale,
atât din Apus, cât și din rândul musulmanilor, Bizanțul
era vechi, bătrân de multe secole când a venit vremea lui
Carol cel Mare și Harun al-Rashid, în 800 d. Hr., iar struc-
tura culturii lui era în același timp o constrângere și
o sursă de putere. După cum vom vedea, imperiul s-a
născut cu adevărat bătrân, aducând în capitală, de la înte-
meiere, autoritatea unei arhitecturi și amprenta unor
lucrări de artă plastică străvechi de la bun început. Cadrul
lui cultural stabilit, condamnat pentru conservatorism,
lăudat pentru cultivarea tradițiilor, asigura un sentiment
unanim al apartenenței, celebrat în maniere specifice și
schimbătoare, dedicate de fiecare dată ridicării Bizanțului
pe cele mai înalte trepte ale gloriei. În acest fel se constituia
un patrimoniu flexibil, capabil să reacționeze, deseori în
chipul cel mai hotărât, pentru a înălța, prezerva și susține
imperiul de-a lungul a nenumărate crize.
Identitatea imperială a Bizanțului a fost consolidată de
continuitatea lingvistică desăvârșită care îi conecta pe învăța-
ții lui medievali la cultura greacă antică, ceea ce a fost un
îndemn de păstrare a textelor marilor filozofi, matematicieni,
astronomi, geografi, istorici și medici prin copierea, editarea
și comentarea lor. Mai presus de orice, Bizanțul prețuia
epopeile lui Homer și a produs cele dintâi ediții critice ale
Iliadei și Odiseei. Chiar dacă reprezentațiile de teatru publice
au dispărut, piesele lui Eschil, Sofocle, Euripide și Aristofan
au fost atent studiate de literați și deseori și de generații de
elevi, care au învățat și discursurile lui Demostene și dialo-
gurile lui Platon, încorporând astfel în contextul bizantin
o puternică undă de veche înțelepciune păgână.
Această moștenire străveche se reunea cu credința
creștină, care treptat lua locul cultului zeilor păgâni.

MIRACOLUL BIZANŢULUI 15
Bizanțul a sprijinit tradițiile monahale creștine timpurii din
munții sfinți, ca Sinai și Athos, unde învățăturile spirituale
îi inspiră și astăzi pe călugări și pe pelerini. S-a angajat în
convertirea la creștinism a bulgarilor, sârbilor și rușilor,
ceea ce explică de ce vaste zone din Balcani sunt presărate
cu biserici ortodoxe decorate cu fresce și icoane medievale.
Și a menținut contactul cu acele centre creștine care au tre-
cut sub control musulman în secolul al VII-lea, sprijinindu-i
pe patriarhii din Ierusalim, Alexandria și Antiohia, la
fel susținând și comunitățile mai îndepărtate – cum erau
Bisericile din Etiopia și Sudan, Persia, Armenia și Georgia.
Pe baza moștenirii tehnologiei romane și a cunoștințe-
lor de inginerie, Bizanțul a continuat să construiască
apeducte, fortificații, drumuri și poduri și să ridice edificii
uriașe, ca biserica Sfintei Înțelepciuni, Sfânta Sofia din
Constantinopol, care uimește și astăzi cu formele ei
masive, din secolul al VI-lea, completate de cea mai mare
cupolă construită înainte de cea de la San Pietro din Roma,
o mie de ani mai târziu. De-a lungul timpului, cupola
bizantină a avut nevoie de multe reparații, însă a rămas
întreagă până astăzi, fiind copiată în numeroase versiuni
de dimensiuni reduse pe care le găsim în biserici peste tot
în lumea ortodoxă. A inspirat și forma moscheilor acope-
rite, construite după ce arabii au ieșit din zona lor natală
din deșert, unde cultul se desfășura în curți deschise.
Chiar prin numele atribuit pe bună dreptate, Cupola
Stâncii din Ierusalim amintește că au ocupat un loc sfânt,
prețuit de evrei și de creștini. Nu numai acoperișul circu-
lar, ci și mozaicurile lui strălucitoare indică originile
bizantine, de vreme ce, în secolul al VII-lea, împăratul
Iustinian al II-lea a fost chemat de califul Abd al-Malik să
trimită meșteri bizantini să pregătească teserele din piatră
colorată și sticlă scânteietoare. Este posibil ca tot ei să fi
lucrat și inscripția de 240 de metri de jur împrejurul bazei

16 J udi th Herri n
cupolei, care citează din Coran că islamul este revelația
ultimă a lui Allah și a supremației lui asupra tuturor.
Bizanțul a moștenit de la Roma și un sistem juridic
evoluat și o tradiție militară, susținute de îndelungata ei
istorie. În teorie, societatea bizantină funcționa sub domnia
legii; judecătorii erau formați, primeau salariu și pronunțau
hotărârile de rezolvare a conflictelor. În întregul imperiu,
oamenii își prezentau problemele în fața curților și le
acceptau judecata. Deși faimoasele legiuni romane nu
au mai existat după secolul al VII-lea, forțele armate,
pedestrași și cavaleriști, erau instruite potrivit manualelor
militare romane. Strategiile de luptă, pe uscat și pe mare,
armele de asediu, metodele de aprovizionare a trupelor,
armura și hainele de protecție erau toate adaptate după
practici mai vechi. Formula „focului grecesc“, o substanță
sulfuroasă care devine inflamabilă pe apă, a rămas un
secret de stat și nici în zilele noastre nu se cunoaște combi-
nația precisă a componentelor sale. Chiar dacă și arabii au
dezvoltat o armă asemănătoare, tot focul grecesc a rămas
cel mai înfricoșător, atât pe mare, cât și pe uscat.
Bizanțul se considera centrul lumii, iar Constantino-
polul, un înlocuitor al Romei. Deși la Constantinopol se
vorbea limba greacă, Bizanțul era privit tot ca Imperiu
Roman, iar cetățenii lui își spuneau romei. Își exercita
stăpânirea asupra comunităților de vorbitori de greacă
din Sicilia și sudul Italiei, rămase în urma străvechilor
emigrații ale grecilor. Proteja și în același timp stimula
dezvoltarea orașelor italiene medievale de coastă, cum
erau Amalfi și Veneția, care trăiau de pe urma comerțului
internațional. Cu timpul, aceste cetăți au întrecut Bizanțul
în rolul de centre economice de sine stătătoare și au ajuns
să dețină o capacitate navală și comercială superioară.
Dar a rămas foarte limpede ceea ce datorau ele Bizanțului:
uși din bronz comandate la Constantinopol care le

MIRACOLUL BIZANŢULUI 17
împodobeau catedralele frecvent decorate cu marmură,
mozaic și icoane în stil bizantin. Prosperitatea lor s-a petre-
cut sub aripa imperiului.
Pentru noi, astăzi, cea mai semnificativă trăsătură a
Bizanțului constă poate în rolul lui istoric de protejare a
Apusului creștin în Evul Mediu timpuriu. Până în seco-
lul al VII-lea, Bizanțul a fost cu adevărat Imperiul Roman.
Stăpânea Africa de Nord și Egiptul, grânarele pe care se
bizuiau atât Roma, cât și Constantinopolul, sudul Italiei,
Țara Sfântă, Asia Mică mergând spre est până la Muntele
Ararat, toată Grecia de astăzi și mare parte din Balcani.
Apoi, triburile din Arabia inspirate de noua religie a isla-
mului au cucerit majoritatea estului Mediteranei. Luptau
în numele unei revelații care se prezenta ca succesoare a
credinței evreilor și a celei creștine. Bizanțul a stat în calea
expansiunii lor în Asia Mică și i-a împiedicat să treacă
Dardanelele și să pătrundă în Balcani, Constantinopolul
reușind să facă față unui număr impresionant de asedii.
Țelul musulmanilor de a cuceri Constantinopolul și de
a-l transforma în capitala lor, pentru a prelua apoi întreaga
lume romană, era mai mult decât legitim. Și logic. De
vreme ce islamul pretindea să înlocuiască atât iudaismul,
cât și creștinismul, forțele lui aveau să se instaleze în mod
firesc în locul celor romane, însușindu-și structurile poli-
tice ale vechii lumi. Dacă urmărim ambițiile consemnate
în Coran, întreaga Mediterană ar fi trebuit să fie reunifi-
cată sub control musulman. Lumea persană a credințelor
zoroastriene avea să fie și ea supusă de islam. În urma
unor campanii extraordinar de rapide și de eficiente, între
634 și 644, membrii triburilor arabe au ajuns aproape de
atingerea acestui țel, provocând cel dintâi mare moment
de cotitură din istoria bizantină.
Dacă Bizanțul nu le-ar fi oprit expansiunea în 678,
forțele musulmane, întărite cu resursele suplimentare ale

18 J udi th Herri n
capitalei, ar fi răspândit islamul în toată regiunea
Balcanilor, în Italia și în Apus în secolul al VII-lea, când
fragmentarea politică reducea șansele unei apărări organi-
zate. Împiedicând această potențială cucerire, Bizanțul
a făcut posibilă existența Europei, oferindu-le forțelor
creștine occidentale, împărțite în mici unități, răgazul să
se consolideze. La o sută de ani după moartea profetului
Mahomed, în 632, Carol Martel i-a înfrânt pe invadatorii
musulmani din Spania în centrul Franței, lângă Poitiers, și
i-a respins dincolo de Pirinei. Ideea europeană a prins
treptat formă în vremea strănepotului și tizului lui Carol,
Charlemagne, Carol cel Mare. El și succesorii lui au fost
creatorii unei Europe proprii.
De-a lungul Evului Mediu, majoritatea clericilor și
domnitorilor occidentali erau conștienți, oricât de vag,
de civilizația creștină a Bizanțului, în Răsărit. Chiar dacă
Bizanțul avea sub stăpânire un imperiu cu mult mai
restrâns decât avusese Roma în perioada sa de glorie, acest
stat medieval a dezvoltat noi forme politice și culturale
din secolul al VII-lea până în secolul al XV-lea. A îmbinat
diferite curente din trecutul lui pentru a crea o nouă civili-
zație medievală, care a atras multe triburi necreștine din
nord. Bulgarii, rușii și sârbii au adoptat pe rând credința
creștină și elemente ale culturii bizantine. Vreme de șapte
sute de ani, Bizanțul a rămas un pilon al credinței ortodoxe
și al învățăturii clasice.
Perioada cruciadelor a așezat Bizanțul în mijlocul
eforturilor creștinătății de a recupera Locurile Sfinte de la
musulmani. După secolul al XI-lea, Bizanțul și Occidentul
au ajuns să se cunoască mai bine, de multe ori cu urmări
foarte proaste. În ciuda succesului Cruciadei I și a înte-
meierii Regatului latin al Ierusalimului, Cruciada a IV-a
s-a întors împotriva Constantinopolului și a urmat jaful
din 1204, care a reprezentat cel de-al doilea mare moment

MIRACOLUL BIZANŢULUI 19
de cotitură din istoria bizantină, imperiul nemaifiind
capabil apoi să își revină la forța ori la forma lui din trecut.
Deși și-au recuperat capitala, împărații bizantini au
domnit peste ceea ce se redusese de fapt la un oraș-stat
între 1261 și 1453, când Constantinopolul a fost în cele din
urmă ocupat de turcii otomani.
Curios însă, influența culturală bizantină s-a extins
aproape în raport invers proporțional cu puterea poli-
tică. Din 1204, când numeroase opere de artă au luat
calea Europei occidentale, contribuția Bizanțului la
renașterea artei și învățăturii apusene a fost remarcabilă.
În secolul al XIV-lea, profesori bizantini de greacă au fost
angajați de universitățile italiene, iar ei și studenții lor au
început să traducă scrierile lui Platon. Operele lui Aristotel
ajunseseră în Apus prin intermediul musulmanilor, dar cea
mai mare parte a filozofiei platonice rămăsese necunoscută.
În timpul negocierilor din Florența care în 1439 au dus la
reunificarea Bisericii Apusene cu Biserica Răsăriteană,
prelegerile publice despre Platon ale faimosului învățat și
filozof grec Georgios Gemistos Plethon l-au inspirat pe
Cosimo de Medici să întemeieze Academia platonică. Astfel,
contribuția bizantină la Renașterea italiană a început mult
înainte de 1453, când turcii au transformat Constantinopo-
lul în propria lor capitală. După căderea cetății, cei care
s-au refugiat în Italia cu manuscrisele lor au consolidat
noua învățătură și noua artă. Câteva decenii mai târziu,
când reformatorii protestanți au condamnat arta religi-
oasă, susținând un stil mai spiritualizat de venerație creș-
tină, au recurs la toate textele biblice și patristice adunate
de iconoclaștii bizantini din secolul al VIII-lea și al IX-lea.

Ce a fost Bizanțul, cum a acționat și ce a reprezentat el,

iată trei întrebări asupra cărora voi încerca să arunc lumină
pe parcursul acestui volum, dintr-o perspectivă cât se

20 J udi th Herri n
poate de personală, care s-a format odată cu cercetarea
făcută de mine asupra Formării creștinismului și a semni-
ficației religiei în istoria medievală timpurie. Aspectele
legate de credință au fost de o importanță vitală pentru
oamenii Evului Mediu, sub forme deloc familiare pentru
majoritatea celor care trăiesc în Occidentul modern, în
vreme ce cunoașterea laică și judecata populară față de
arta medievală au avut întotdeauna nevoie să le înțeleagă.
Pe lângă acele chestiuni care i-au unit și i-au dezbinat pe
creștini, lumea lor religioasă a fost populată și de alte
convingeri: au apărut politeiști neconvertiți, adepți ai
culturilor răsăritene, discipoli ai lui Zoroastru și Mani, la
fel și comunități evreiești cu existență îndelungată. Islamul
a produs în toată această lume un efect profund asupra
fiecărui viețuitor de pe țărmurile de est și sud ale
Mediteranei, în Siria și Spania și în toate regiunile dintre
ele. În Bizanțul secolului al VIII-lea, cea dintâi pornire
oficială de a distruge icoane (iconoclasm) i-a împins pe
oamenii de rând să apere chipurile sfinte chiar și cu prețul
vieții lor. În timp ce islamul a promovat interzicerea strictă
a imaginilor sfinte, Roma și-a descoperit credința în icoane,
iar teologii lui Carol cel Mare au început să se îndoiască de
ea. Astfel, secolele al VIII-lea și al IX-lea au reprezentat
perioada critică a dezvoltării a trei regiuni separate, dar cu
multe legături între ele: Răsăritul bizantin, Sudul islamic –
Egipt, Africa de Nord și Spania – și Occidentul latin care
a devenit Europa. O separare care, sub forme diferite,
a continuat să existe până în timpurile noastre.
O altă sursă a fascinației exercitate în Bizanțul medieval
consta în aparenta devoțiune a femeilor față de icoane,
ceea ce putea avea legătură cu excluderea lor din ierarhia
bisericească oficială. Există întrebări și în legătură cu moti-
vele care au animat două împărătese despre care am scris
în Doamnele în purpură, care au restabilit venerarea

MIRACOLUL BIZANŢULUI 21
icoanelor în 787 și 843. Când Irina și Teodora au anulat
politica iconoclastă, introdusă și susținută de soții lor și de
alți apropiați, au acționat, consider eu, cu toată duritatea și
viclenia bărbaților. Însă, luând aceste inițiative, și-au
asumat și o poziționare politică fără egal în alte societăți
medievale. Așadar cronicarii acelor vremuri care presu-
puneau că iubirea lor pentru icoane reprezenta o trăsătură
a slăbiciunii feminine, fără îndoială nu au surprins și sem-
nificațiile mai ample, pe care eu sunt înclinată să le asociez
cu tradiția bizantină a femeii-conducător, de fapt cu
„imperialul feminin“.
Am fost pe șantiere și am participat la săpături pe teri-
toriul Bizanțului de altădată, găsind astfel o altă cale de a-i
descoperi pe bizantini. Pe siturile arheologice din Grecia,
Cipru și de la Kalenderhane Camii, un punct de maximă
importanță din inima Constantinopolului – Istanbulul
modern – am avut contact nemijlocit cu cultura materială
pe care s-a întemeiat civilizația lui. Explorând bisericile
din Creta și Kythira, insulă din largul țărmului sudic al
Greciei continentale, și înregistrând piesele de ceramică
descoperite în conacul medieval de la Kouklia, în sud-ves-
tul Ciprului, am reușit să mă apropii foarte mult de oame-
nii medievali de acolo. În primul meu stagiu arheologic la
Paphos, tot în Cipru, am găsit rămășițele unui schelet de
femeie în ruinele castelului Saranta Kolonnes, cu inelele
din aur și perlele pe care le purta când s-a declanșat cutre-
murul din 1222. La Istanbul, muncitorii care se ocupau de
o infiltrație produsă iarna la moscheea Kalenderhane au
descoperit o cavitate în spatele zidului din apropierea
monumentalului apeduct care încă domină orașul vechi.
Unul dintre meșteri a pipăit locul și a simțit teserele a ceea
ce s-a dovedit a fi un mozaic creștin timpuriu în care Sfânta
Fecioară Îl prezintă pe Pruncul Iisus Sfântului Simeon.
Este posibil să fi fost acoperit cu un zid ca să-l apere de

22 J udi th Herri n
distrugerea iconoclastă. De altfel, și o întreagă capelă cu
fresce închinate Sf. Francisc de Assisi a fost zidită în 1261,
când călugării au fugit de la Constantinopol, la sfârșitul
ocupației latine. Aceste două frumoase lucrări de artă
creștină, răsăriteană și apuseană, au fost restaurate mai
târziu de Ernest Hawkins și sunt expuse la Muzeul
Arheologic din Istanbul.
Modul meu de înțelegere a Bizanțului a prins culoare și
datorită unor mărturii venite de departe ale dominației lui
medievale. Ca adolescentă, am fost invitată la Ravenna,
în nordul Italiei, unde am rămas uluită de portretele în
mozaic ale împăratului bizantin Iustinian și ale soției sale,
împărăteasa Teodora, de stelele de pe bolta cerească a
mausoleului în care se află mormântul Gallei Placidia și
de procesiunile de sfinți și turmele de oi care decorează
bisericile din oraș. În 2005, după mai mult de patruzeci de
ani, m-am bucurat de privilegiul de a urca pe acoperișul
bisericii mănăstirii St. Ecaterina din peninsula Sinai, con-
struită de același cuplu imperial, în ciuda celor peste trei
mii de kilometri dintre nordul Adriaticii și Marea Roșie.
Acolo, în locul unde se consideră că a fost Rugul Aprins,
unde i s-a spus lui Moise să-și scoată sandalele din picioare,
deoarece acel pământ era sfânt, am citit inscripțiile care
confirmau patronajul lui Iustinian și al Teodorei, sculptat
în grinzile originale din secolul al VI-lea, rămase intacte
și ferite de termite în uscăciunea deșertului egiptean.
Asemenea experiențe fizice dau consistență celor scrise
de istoricii bizantini despre împărat și soția sa.

La Roma, Sicilia, Moscova și, desigur, cât se poate de

limpede la Constantinopol, peste tot în Turcia, Grecia și
în Balcani, se poate vedea Bizanțul, cel bine păstrat. Dar
nimic nu se compară cu uluirea ce te cuprinde când desco-
peri mozaicurile bizantine din mihrabul de la Mezquita,

MIRACOLUL BIZANŢULUI 23
Marea Moschee din Cordoba, în Spania, pentru care au fost
comandate în secolul al X-lea de califul Al-Hakim al II-lea;
sau cu surpriza pe care o ai când ajungi după-amiaza
târziu în Trapezunt, la Marea Neagră, după o lungă călă-
torie prin Alpii Pontici, și ți se dezvăluie palatul care
domină orașul.
Bizanțul continuă să trăiască și prin sentimentul pe
care îl ai când asiști, de Paști, la coborârea Luminii la
Sfântul Mormânt din Ierusalim, când mitropolitul apare
din criptă cu o lumânare aprinsă marcând Învierea lui
Hristos, de la care iau lumină toți credincioșii. Și astăzi,
în Atena modernă, mulțimea care după miezul nopții
coboară de pe Colina Lykavittos purtând lumina Învierii
amintește pregnant de grandioasele ceremonii care de
peste două milenii au însoțit evenimentul.
Din motive care se vor dezvălui pe parcursul acestui
volum, multe obiecte bizantine au fost risipite peste tot
în Europa, fiind păstrate în cele mai neașteptate muzee.
Întâlnirea cu mătasea bizantină numită Mantia lui
Alexandru, în Bavaria, ori cu contractul de căsătorie
din secolul al X-lea dintre Teofana și Otto al II-lea, la
Wolfenbüttel, sau cu fildeșurile din secolul al X-lea care
acum împodobesc coperta unei cărți dezvăluie măiestria
celor care le-au lucrat și nivelul culturii în care s-au
desăvârșit. În Occident, de multe secole, ele se bucură
de prețuire, deși învățații și oamenii Bisericii apusene se
fac vinovați pentru încurajarea multor stereotipuri înșelă-
toare despre semnificația termenului „bizantin“.
Bizanțul mi-a devenit din ce în ce mai familiar pe
măsură ce pregăteam cursuri despre istoria lui. Vreau să le
mulțumesc în mod deosebit tuturor studenților care mi-au
contestat opiniile. Recunoașterea acestei influențe a deve-
nit o obișnuință, însă în cazul meu numirea la Princeton
din 1990 mi-a oferit și o bonificație neașteptată, mai exact

24 J udi th Herri n
prilejul de a interacționa cu un grup de absolvenți cu
adevărat străluciți, atrași de un corp profesoral de istorici
fără egal. Stimulată de acești colegi și de studenții mânați
de curiozități intelectuale, m-am simțit încurajată să încerc
modalități noi de a-mi comunica pasiunea pentru Bizanț.
Christine Stansell, o colegă din acele timpuri, m-a vizitat
mai târziu la Londra și m-a întrebat, cu simpatie și așteptare,
dacă nu cumva a sosit „vremea pentru a strânge recolta“.
Acest volum i se datorează ei, în parte, și la fel și vizitato-
rilor mei neașteptați.
Ajung astfel înapoi la chestiunea formei. În Londra lui
Shakespeare, bezant-ul și caviar-ul erau termeni familiari:
moneda de aur al cărei nume era inspirat de Bizanț și
icrele consumate în mari cantități de locuitorii de acolo.
În asemenea moduri indirecte, moștenirea Bizanțului se
regăsește în cele mai neașteptate locuri, iar această carte
încearcă să arate de ce. Am preferat, prin urmare, să nu
merg pe urmele introducerilor și studiilor mai vechi, ci să
selectez anumite evenimente, edificii și caracteristici indi-
viduale ale Bizanțului și să le examinez într-un cadru care
respectă diviziunile de bază ale istoriei bizantine. Primele
șapte capitole sunt consacrate unor subiecte esențiale, de
pildă Constantinopolul, legislația sau ortodoxia, de-a
lungul întregului mileniu bizantin. Celelalte capitole
completează tabloul cu abordarea acelorași evenimente,
dar din perspective diferite. Cel mai greu mi-a fost să
renunț la o mulțime de materiale descoperite și studiate,
pline de exemple convingătoare și de detalii neașteptate.
Prin urmare, nu mi-a rămas decât să ofer un meze1, adică
un antreu. Dar bibliografia suplimentară recomandată la

1
Mezelic sau mizilic (gustare), ajuns în română prin intermediul
limbii turce (n. tr.).

MIRACOLUL BIZANŢULUI 25
sfârșitul volumului poate îmbogăți și completa considera-
bil meniul. Eu încerc aici să dau un răspuns la întrebarea
pusă de meșterii de la King’s College și să explic de ce ar
trebui să știm cu toții mai mult despre istoria bizantină.
19. Mozaic de la biserica San Vitale, Ravenna, sfințită în 547, reprezentând-o
pe Teodora cu doamnele ei de onoare. În vreme ce împărăteasa poartă
coroana oficială, gulerul cu pietre prețioase și mantia de purpură, rochiile
de mătase, bijuteriile și pantofii roșii ai însoțitoarelor ei reflectă stilul elegant
de la curte.
20. Mozaic de la biserica San Vitale, Ravenna, reprezentându-i pe Iustinian și
episcopul Maximian, cel care a încheiat construcția în 547, alături de preoți
și soldați.

21. Icoana lui Hristos de la Sfânta Mănăstire Sf. Ecaterina, Muntele Sinai,
pictată pe lemn prin encaustică (85 cm × 45 cm), secolul al VI-lea sau al VII-lea.
Hristos ca Pantocrator, „Atotstăpânitorul“, este plasat într-un cadru arhitec-
tural, ținând o Evanghelie cu coperte împodobite cu pietre prețioase și
binecuvântând. Tratamentul asimetric ar putea reflecta definițiile teologice
ale celor două naturi, umană și divină: un ochi pare să judece, în vreme ce
celălalt este mai dispus să ierte. 
 (a)

22a. Moneda de aur a lui Constantin I (306-337) cu o Victorie pe revers

(dreapta) bătută la Nicomedia (diametru 21 mm, greutate 4,5 g).

22b. Moneda de aur a lui Vasile al II-lea (976-1025) cu un portret al lui Hristos
pe avers (stânga) și Vasile și Constantin ținând o cruce (dreapta) bătută la
Constantinopol (diametru 21,5 mm, greutate 4,38 g). Bizanțul a emis monedă
din aur menținându-i gradul de finețe vreme de peste 700 de ani.

(b)
23. Potirul lui Romanos al II-lea, lucrat din sardonix, aur, cloisonné și
decorațiuni din perle, cu reprezentări ale lui Hristos și ale sfinților, cca 960.
Un obiect de lux oferit în dar de bizantini puterilor străine. Este posibil să
fi fost parte din tezaurul dus la Veneția după prădarea Constantinopolului
din 1204.