Steven Runciman

Civilizatia
bizantina
330 ~ 1453

Traducere și note de Damian Anfile

2021
 CUPRINS

Notă editorială 7
Prefață11

I. Întemeierea Constantinopolului 13
II. Excurs istoric 41
III. Constituția imperială și domnia legii 89
IV. Administrația 117
V. Religia și Biserica 159
VI. Armata, flota, diplomația 201
1. Armata201
2. Flota221
3. Diplomația230
VII. Comerțul 245
VIII. Aspecte din viața citadină și rurală 265
IX. Educația și cultura 337
X. Literatura bizantină 367
XI. Arta bizantină 399
XII. Bizanțul și lumea înconjurătoare 433

Anexă471
Index nominum, locorum et verborum 487
 NOTA EDITORIALA

„În ziua de Crăciun a anului 1400, regele Henric al IV-lea al

Angliei dădea un ospăț în palatul său de la Eltham. Nu se gân-
dea numai să prăznuiască sărbătoarea sfințită, ci dorea deopotri-
vă să cinstească un oaspete ales. Era vorba de Manuel al II-lea
Paleologul, împăratul grecilor, cum îi spuneau mulți apuseni, deși
unii își aminteau că el era adevăratul împărat al romanilor”1.

A șa își începea Steven Runciman descrierea ul-

timelor momente din viața unui imperiu care,
pentru mai bine de un mileniu, reprezentase un simbol
pentru lumea civilizată, și nu numai. Dar acest simbol nu a
dispărut odată cu căderea ultimului bastion al său – măreața
capitală denumită după întemeietorul ei, Constantin I cel
Mare, Constantinopol –, ci a supraviețuit mai departe,
continuându-și, așa cum preciza Nicolae Iorga, acțiunea sa
milenară2 în rândul popoarelor care l-au cunoscut.
Continuator al Imperiului Roman, Bizanțul a rămas o
constantă pentru lumea înconjurătoare atât în perioada lui de

1
Steven Runciman, Căderea Constantinopolului 1453, Ed. Enci-
clopedică, București, 21991, p. 10.
2
Nicolae Iorga, Bizanț după Bizanț, Ed. Enciclopedică Română,
București, 1972, p. 6.
8 Steven Runciman

glorie, cât și după aceea, prin civilizația sa, definită de W.E.

Kaegi ca un amestec de fenomene sociale sintetizat de o so-
cietate educată. În acest sens, putem susține, fără să părem
exagerați sau prolicși, așa cum sublinia cu un secol în urmă
scriitorul și istoricul francez Auguste Bailly3, că „Bizanțul a
protejat și a educat națiunile occidentale”. Ca urmare a aces-
tui fapt, necunoașterea măcar a câtorva informații, chiar și
generale, privitoare la bogata sa istorie reprezintă, oarecum,
un afront adus istoriei fiecărei națiuni europene în parte.
Astăzi, istoria Imperiului Bizantin nu mai reprezintă
un domeniu de cercetare atât de important ca în secolul
trecut, atunci când autori precum Nicolae Iorga, Dimitrie
Onciul, Demostene Russo, Oreste Tafrali, Nicolae Bănescu,
Gheorghe Brătianu, Vasile Grecu sau Alexandru Elian își
publicau sintezele lor de bizantinologie. Ca urmare a aces-
tui fapt, la trei decenii de la momentul Decembrie 1989,
bibliografia în limba română dedicată istoriei bizantine este
redusă, iar traducerile operelor marilor autori bizantini sunt
aproape inexistente.
Ca urmare a acestui fapt, lucrarea Civilizația bizanti-
nă a reputatului bizantinolog și medievist britanic Steven
Runciman vede acum, pentru prima dată în limba română,
lumina tiparului. Apărută în limba engleză în anul 1933,
aceasta reprezintă – așa cum însuși autorul o descrie – o
prezentare generală a civilizației Imperiului Bizantin, fiind
rezultatul unui autor care, în ciuda vârstei de doar 30 de ani,
ajunsese deja la maturitate în ceea ce privește activitatea
publicistică și literară.
Volumul, tradus până în prezent și în alte limbi, se re-
marcă printr-o fluență narativă demnă de invidiat, expu-
nând, de-a lungul a douăsprezece capitole, tot ceea ce poate
fi caracterizat cu apelativul de civilizație bizantină (organi-
zare administrativă și militară, religie, artă, literatură etc.).

3
Auguste Bailly, Byzance, Paris, 1939.
 Civilizatia bizantina 330 ~ 1453 9

Spre deosebire de ediția inițială, textul a fost adnotat, aco-

lo unde era nevoie, pentru o mai bună înțelegere a eveni-
mentelor, termenilor și ideilor. Totodată, volumului i-a fost
adăugat și un bogat material fotografic, menit să scoată în
evidență anumite aspecte ale civilizației bizantine.
Autorul cărții, Steven Runciman, reprezintă o perso-
nalitate marcantă a „medievisticii” secolului al XX-lea, fiind
una dintre personalitățile „istoriei povestite”. Născut la 7
iulie 1903, într-o familie de aristocrați, Steven Runciman
( James Cochran Stevenson) a moștenit pasiunea pentru is-
torie și pentru limbile străine de la mama sa. În acest sens,
el a reușit să învețe ușor franceza, greaca și latina, și, tot-
odată, să citească în arabă, turcă, persană, ebraică, siriacă,
armeană, georgiană și rusă.
După terminarea studiilor în cadrul Trinity College
din Cambridge (1921-1925), unde s-a pregătit sub îndru-
marea lui J.B. Burry, reputat bizantinolog și editor, atracția
pentru studiile bizantine l-a purtat în lumea Orientului
creștin și mai ales către cea ortodoxă. Ca răsplată a efortu-
rilor sale academice, acesta a fost nominalizat, de mai multe
ori, ca membru al unor misiuni diplomatice ce au activat în
Ierusalim, Bulgaria, Grecia, Cipru, Istanbul, Athos ori în
România, despre care vorbea cu mult respect.
Steven Runciman s-a remarcat printr-o operă vastă,
între publicațiile sale numărându-se The Emperor Romanus
Lecapenus and and His Reign (1929), The First Bulgarian
Empire (1930), The Medieval Manichee (1947), A History
of the Crusades (3 vol. 1951, 1952, 1954) ș.a., câteva dintre
acestea fiind traduse și în limba română.
Pregătirea sa intelectuală excepțională, dar mai ales
șarmul prin care acesta expune informațiile, îl fac pe Steven
Runciman unul dintre cei mai reputați istorici ai perioadei
sale, iar opera sa, scrisă cu pasiune și vigoare, rămâne nor-
mativă la mai bine de o jumătate de secol de la apariție.

Editura BASILICA
 PREFATA

S copul acestei opere este de a oferi o imagine de an-

samblu a civilizației Imperiului Roman pe parcur-
sul perioadei în care Constantinopolul a fost capitala sa, o
civilizație greco-romană orientalizată ce nu poate fi desem-
nată cu o expresie mai potrivită decât civilizație bizantină.
În răstimpul acestor unsprezece secole s-au produs
numeroase schimbări și transformări. Cu toate acestea, am
ales să mă concentrez mai cu seamă asupra trăsăturilor ce
au caracterizat istoria Bizanțului pe parcursul întregii sale
existențe. Pentru a păstra dimensiunile acestui volum în li-
mite rezonabile, am abordat unele aspecte cu o concizie pe
care nu o meritau. Mai ales dreptul și arta au fost trata-
te într-o manieră disproporțională față de importanța lor.
Însă, în cazul dreptului, odată ce se trece de generalități, se
ajunge la o complexitate de detalii greu de elucidat, iar în
cazul artei, la un ocean de controverse și gusturi divergente,
încât chiar generalizările devin riscante. În aceste două ca-
zuri, un tablou mai complex ar fi necesitat mai multe pagini
decât poate oferi această carte. Pe scurt, acolo unde par prea
concis, solicit indulgența criticilor mei și îi rog să își amin-
tească faptul că aprofundarea studiului unui subiect m-ar fi
obligat să mă restrâng altundeva.
12 Steven Runciman

Notele indică sursele detaliilor anecdotice și oferă,

acolo unde este necesar, o scurtă bibliografie. M-am dis-
pensat de acestea în capitolul al doilea, unde am tratat, într-
o manieră generală și fără a intra în detalii, istoria acestei
perioade. La sfârșitul lucrării, am dat indicațiile bibliografi-
ilor generale cele mai utile și o listă de abrevieri folosite în
cadrul notelor.
Doresc să îi mulțumesc domnișoarei R.F. Forbes pen-
tru ajutorul acordat în ceea ce privește verificarea textului.

S.R.
Trinity College
Cambridge
Decembrie, 1932
 I. INTEMEIEREA
CONSTANTINOPOLULUI

B izanțul a fost întemeiat de către navigatorii din

Megara1 în anul 652 î.Hr., la extremitatea Europei,
în locul unde Bosforul întâlnește Marea Marmara. Aceste
țărmuri nu erau necunoscute coloniștilor greci. Cu câțiva
ani mai înainte, alți megarieni întemeiaseră, pe malul opus,
în Asia, orașul Calcedon și, deoarece nu au sesizat locul
mult mai favorabil de pe malul celălalt, și-au atras o pro-
verbială reputație de orbi. Cu toate acestea, situarea sa pe
Bosfor i-a adus Calcedonului unele avantaje față de cele ale
altor numeroase orașe.
Europa și Asia de Sud-Vest sunt separate de două în-
tinderi de apă – Marea Neagră și Marea Egee –, dar, între
acestea două, Tracia se extinde către Asia Mică până în punc-
tul unde cele două continente nu mai sunt despărțite decât
de două strâmtori, Bosfor și Helespont sau Dardanelele,
și de către marea interioară Marmara. Dintre cele două
strâmtori, ambele ușor de traversat, Strâmtoarea Bosfor
este puțin mai accesibilă dinspre partea asiatică, deoarece îi
1
Oraș antic, locuit până în prezent, situat în partea vestică a
Peninsulei Attica (Grecia), la nord de Istmul Corint – n.trad.
14 Steven Runciman

Hartă a Constantinopolului din anul 1422,

opera cartografului italian Cristoforo Buondelmonte

scutește pe călători de ascensiunea Olimpului Bitiniei sau

muntelui Ida, și mult mai accesibilă dinspre Europa, dato-
rită unghiului ascuțit format de Chersonesul Tracic, denu-
mit Helespont. Astfel, oamenii și mărfurile ce călătoresc pe
ruta terestră de pe un continent pe celălalt trebuie aproape
inevitabil să traverseze un oraș situat pe Bosfor, în timp ce
vasele ce navighează din Marea Neagră către Marea Egee
 Civilizatia bizantina 330 ~ 1453 15

și mai departe, către Mediterană, sunt obligate să treacă pe

lângă cheiurile acestuia. Bosforul se găsește la intersecția a
două dintre cele mai importante rute comerciale ale istoriei.
Calcedonul nu era rău situat, însă întemeietorii săi au
dovedit o stranie orbire, deoarece malul european poseda
un avantaj ce punea în inferioritate malul oriental. Exact
înaintea locului unde apele Bosforului pătrund în Marea
Marmara, se deschide un golf superb către nord-vest, lung
de 10 kilometri, curbat asemenea unei seceri sau unui corn
și cunoscut în istorie sub numele de Cornul de Aur. Între
Cornul de Aur și Marea Marmara se află un promontoriu
înalt, având forma aproximativă a unui triunghi isoscel, al
cărui vârf obtuz privește spre Asia. Un oraș situat pe acest
promontoriu nu posedă doar un port natural unde o mare
flotă poate ancora în deplină siguranță, ci este și apărat, din-
spre mare, pe toate părțile, împotriva unei alte flote. Clima
constituie singurul inconvenient. În timpul iernii și primă-
verii, un vânt din nord, venit din stepele înghețate, suflă
aproape continuu peste Marea Neagră, el fiind prea rece
pentru coloniștii obișnuiți cu văile adăpostite ale Greciei.
Totodată, aceste anotimpuri contrastează prea tare cu ve-
rile toride ce le urmează. Acest vânt din nord, împreună
cu puternicul curent dinspre sudul Bosforului, poate adesea
împiedica navele să ocolească vârful (strâmtorii – n.trad.) și
să ajungă în Cornul de Aur.
Este posibil ca această climă să fi împiedicat Bizanțul,
timp de aproape o mie de ani, să devină un mare oraș. Pe
lângă aceasta, în perioada de aur a Greciei, mărfurile asiati-
ce puteau fi transportate mai rapid și mai în siguranță prin
Smirna și Efes, dată fiind starea de barbarie în care căzuse
Tracia. Însă importanța sa strategică a fost repede remar-
cată. În timpul Războiului Peloponesiac2, ambele tabere au

2
Conflict desfășurat între anii 431-404 î.Hr., avându-i ca prota­
goniști pe membrii Ligii de la Delos, conduși de Atena, și pe cei din
16 Steven Runciman

căutat să pună stăpânire pe Bizanț, deoarece acesta stăpânea

intrarea în Marea Neagră, ale cărei țărmuri septentrionale
constituiau grânarul Atenei. Filip al Macedoniei și fiul său,
Alexandru (cel Mare – n.trad.), considerau acest oraș ca fi-
ind principala cale de acces către Asia. Împărații romani au
ajuns să privească forța sa strategică drept o amenințare.
Vespasian3 i-a abolit privilegiile. Deoarece s-a opus timp
de doi ani trupelor împăratului, pentru a sprijini cauza
pierdută a lui Pescennius Niger4, (Septimius) Severus5 i-a
demantelat toate fortificațiile, acestea fiind reconstruite
de Caracalla6. Gallienus7 i-a urmat exemplul lui Severus,
ceea ce le-a permis piraților goți să treacă nestânjeniți prin
strâmtori, în Marea Egee. Din această cauză, Dioclețian
s-a văzut nevoit să-i reconstruiască încă o dată zidurile.
Însă importanța strategică a orașului va fi relevată deplin
abia în timpul celui de-al doilea Război Licinian, când
Licinius a făcut din Bizanț centrul întregii sale campanii
împotriva lui Constantin (cel Mare – n.trad.). Licinius a

Liga Peloponesiacă, grupați în jurul Spartei, încheiat cu victoria acesto-

ra din urmă. În urma acestui conflict, s-a pus capăt hegemoniei Atenei
în lumea greacă antică – n.trad.
3
Împărat roman (69-79), fondatorul dinastiei Flaviilor – n.trad.
4
Legat imperial al Siriei, a pretins demnitatea imperială în Anul
celor cinci împărați (193), câștigând sprijinul provinciilor răsăritene
ale imperiului. La ordinele sale, prefectul Asiei, Asellius Aemilianus, a
capturat Bizanțul. Deși Pescennius Niger a fost învins de către armata
lui Severus în bătălia de la Issus (194), fiind capturat și ucis, Bizanțul a
refuzat să recunoască autoritatea noului împărat, orașul fiind în cele din
urmă luat cu asalt și cucerit în anul 195 – n.trad.
5
Împărat roman (193-211), fondatorul dinastiei Severilor – n.trad.
6
Împărat roman (211-217), cel de-al doilea reprezentant al dinas-
tiei Severilor. A extins cetățenia romană asupra tuturor oamenilor liberi
din imperiu – n.trad.
7
Împărat roman (260-268), a domnit la început alături de tatăl
său, Valerian (253-260), până la înfrângerea și capturarea acestuia din
urmă de către parți. A avut una dintre cele mai îndelungate domnii din
secolul al III-lea – n.trad.
 Civilizatia bizantina 330 ~ 1453 17

suferit o înfrângere ireparabilă prin pierderea flotei în apele

Helespontului, iar armata sa a fost în cele din urmă învinsă
la Chrysopolis. După predarea acestuia, fortăreața nu mai
avea niciun motiv să reziste prea mult timp. Însă strate-
gia lui Licinius a fost însușită de către marele său adversar.
Constantin a întrevăzut posibilități încă mai mari pentru
Bizanț. Imediat după sfârșitul războiului (civil – n.trad.),
împăratul va aduce arhitecți și topografi în oraș și în împre-
jurimile acestuia, începând lucrările de construcție.
De câteva decenii, împărații romani simțeau nevo-
ia unui nou centru administrativ. Roma, care în virtutea
tradițiilor ei republicane și senatoriale disprețuia noile
concepții orientale privitoare la suzeranitatea împăraților,
nu le mai era pe plac. În plus, era prea departe de cele două
frontiere asupra cărora atenția lor se îndrepta din ce în ce
mai mult: cea armeano-siriană și cea danubiană. Maximian
își stabilise centrul guvernării sale la Milan. Dioclețian se
mutase în răsărit și făcuse din Nicomedia principala sa
reședință. Constantin își îngăduise, din sentimentalism, să
își fixeze capitala în orașul său natal, Naissus (Niš), iar mai
apoi încercase să refacă Troia. Însă odată ce Bizanțul i-a
atras atenția, avantajele evidente ale acestuia i-au devenit
clare. Nu va mai ezita. Lucrările la fortificații au început în
noiembrie 324 și, cinci ani și jumătate mai târziu, capitala
era gata. În ziua de 11 mai 330 a avut loc ceremonia solemnă
de inaugurare a orașului, pe care împăratul l-a numit Noua
Romă. Însă acesta a rămas cunoscut în istorie, după numele
fondatorului său, sub denumirea de Constantinopol.
Anul 330 poate fi considerat drept începutul istoriei bi-
zantine8. Cu toate acestea, întemeierea Constantinopolului,
8
Pentru reformele lui Dioclețian și Constantin, a se vedea mai
ales: E. Stein, Geschichte des spätrömischen Reiches, vol. I, passim.; J.
Maurice, Numismatique Constantinienne, vol. II („Introduction” și
„Constantin le Grand”); H. Leclercq, „Constantin”, în: Dictionnaire
18 Steven Runciman

chiar dacă a fost de departe cea mai importantă, nu a fost

decât una dintre reformele și schimbările care trebuiau să
realizeze treptat tranziția de la imperiul păgân al Romei
la ceea ce numim Imperiul Bizantin. La sfârșitul secolului
al III-lea d.Hr., necesitatea reformării Imperiului Roman
era stringentă. Nu este cazul să enumerăm aici în deta-
liu elementele ce au ruinat vechea lume romană9. Pe scurt,
acestea au fost dezordinea și slăbiciunea din administrație
și din finanțe, prea multa putere lăsată în mâinile soldaților
ambițioși și noile amenințări de la frontiere. Roma își
câștigase imperiul prin oportunism și printr-o admirabilă
perseverență. Pentru o integrare rapidă, fiecărei provincii
ocupate i se permitea să-și păstreze în mare măsură drep-
turile și obiceiurile locale. În consecință, fiecare provincie
necesita o administrație aparte, această diversitate fiind
sporită de modul de organizare a administrației centrale.
Diarhia, apreciată atât de mult de către Augustus10, potri-
vit căreia autoritatea era împărțită între împărat și Senat,
acesta din urmă guvernând singur anumite provincii, nu
făcea decât să sporească dezordinea, fără a constitui un ob-
stacol real în fața puterii împăratului. Dezorganizarea era
oglindită și de finanțe. Impozitele erau mari, dar percepu-
te diferit și neregulat, o bună parte dintre ele rămânând
în mâinile perceptorilor. O altă problemă era distribuția
inegală a averii. Pe când provincii întregi se zbăteau în

d’Archéologie chrétienne, Fernand Cabrol (ed.), col. 2262-2295; N.H.

Baynes, „Constantine and the Christian Church”, în: British Academy
Papers, vol. XV (cu o bibliografie completă).
9
Ele sunt prezentate de M.I. Rostovtzeff, Social and Economic
History of the Roman Empire, pp. 478-487; J.B. Bury, Later Roman
Empire, vol. I, pp. 302-313.
10
Primul împărat roman (27 î.Hr. – 14 d.Hr.), fondator al dinasti-
ei Iulio-Claudiene. Domnia sa constituie începutul perioadei cunoscu-
te sub numele de pax romana, caracterizată ca o epocă de aur a artelor
și culturii – n.trad.
 Civilizatia bizantina 330 ~ 1453 19

mizerie, exista încă un număr considerabil de oameni

bogați. În plus, imperiul era afectat deja de multă vreme de
o balanță comercială negativă. Încă din vremea lui Pliniu
(cel Bătrân)11, importurile din India depășeau exporturile
cu 600.000 £12, iar cele din China, cu 400.000 £13, echili-
brul nefiind restabilit vreodată. De la fondarea imperiului,
moneda imperială se devalorizase treptat, iar deprecierea ei
se accentuase începând cu domnia lui Caracalla. În cele din
urmă, numai moneda din cupru rămăsese pură, pe când cea
din argint nu mai conținea decât 2% metal prețios.
Confruntate cu dezordinea administrativă și pradă
permanentelor lipsuri financiare, autoritățile civile se do-
vedeau neputincioase. Puterea reală rămânea exclusiv în
mâinile comandanților militari. Roma nu se putea dispen-
sa de legiuni, care asigurau paza frontierelor sale foarte
extinse, iar forțele de ordine erau necesare în provincii, a
căror populație greu de stăpânit era agitată și de suprata-
xare. Guvernatorii marilor provincii dispuneau fiecare de
câte o legiune, ajungând uneori să comande și armate mai
mari. Acest fapt nu ar fi fost periculos în condițiile unei
administrații centrale puternice și unei reguli de succesi-
une clară. Dar puține dinastii imperiale ajungeau măcar
la a treia generație. Din ce în ce mai des, tronul imperial
devenea prada generalului cel mai puternic, iar numărul
conducătorilor militari ambițioși era în creștere. În de-
cursul secolului al III-lea a existat aproape permanent un
uzurpator în vreo provincie, iar imperiul a fost rareori o
comunitate unită.
11
Enciclopedist roman (23/24-79), autor al Istoriei naturale, ucis
de erupția vulcanului Vezuviu – n.trad.
12
La valoarea lirei din anul 1933, rezultă în prezent suma de apro-
ximativ 43.200.000 £, respectiv 229.569.120 lei – n.trad.
13
A se vedea: J.B. Bury, Later Roman Empire, vol. I. La valoarea
lirei din anul 1933, rezultă în prezent suma de aproximativ 28.800.000
£, respectiv 153.046.080 lei – n.trad.