VASILE MARCU

RÂNDUNICA DIN GHEBACEA SAU COPILA MAICII DOMNULUI

Rugăciunea e aripa care-n clipa când o spui
De pe-acest pământ de rele şi de veşnică durere
Până-n faţa Tatălui îţi dă putere să te sui!
Se tipăreşte cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte GALACTION Episcopul Alexandriei şi
Teleormanului
Editura „Cartea Ortodoxă“ alexandria
Editura „Lumină din Lumină“ bucureşti
2005
Iubite cititor!
Viaţa este-un câmp deschis, Un loc de suferinţă, în care omul moare-nvins De n-a avut
credinţă !
Tu saltă-ţi ochii spre Iisus Şi rabdă-n viaţă toate,
Căci numai Singur Cel de sus Să te-ntărească poate.
Viaţa este-o cale grea,
O mare de păcate,
Prin care omul făr să vrea îi este dat să-noate !
Tu saltă-ţi ochii veşnic sus, Spre zarea cea albastră, Acolo-n cer, lângă Iisus, Acolo-i casa
noastră!
„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.“
Introducere
După aproximativ şase luni de zile de când am terminat de scris „Martirul necunoscut“,
lucrare ce, cu îngăduinţa Bunului Dumnezeu a văzut lumina tiparului, astăzi, iată-mă aşadar
din nou la masa mea de lucru. Mai întâi aş vrea să ştiu că iubiţii mei cititori vor fi şi de
această dată îngăduitori faţă de modestia scrisului ce o vor descoperi în paginile acestea ce le
dedic copiilor satului meu, tineretului zilelor noastre, lumii laice de rând.
De această dată mi-am ales ca subiect de tratare viaţa Rândunicii din Ghebacea, viaţa foarte
scurtă şi grea a unei copile care a fost orfană de ambii părinţi şi a cărei existenţă efemeră ar fi
avut loc în perioada anilor 1902-1917, în spaţiul geografic de sud-est al Basarabiei, nu departe
de Limanul Nistrului. De altfel, de multă vreme mă frământa această dorinţă, gândind în sinea
mea că ar fi păcat să se piardă în negura timpului o istorioară ca aceasta. Cine a fost şi ce s-a
petrecut cu principalul personaj vizat aici veţi afla, dragii mei, numai dacă duhul dragostei vă
îmbie să parcurgeţi citind paginile ce urmează.
Pentru început, socot că e necesar să arunc o rază de lumină asupra bazei de plecare în
maratonul condeiului meu având ca nucleu de naştere al acestei povestiri textul unui cântec ce
l-am auzit cu 60 65 de ani în urmă din gura unui bătrân al satului nostru. Bătrânul acesta
dumnezeu să-l ierte! se numea Vasile Anghelache, frate cu bunica mea din partea tatălui. Iar
soţiei lui, noi îi ziceam mătuşa Lina. Aceasta, iubiţi cititori, încă de când era copilă, rămânând
orfană, a fost înfiată de moşul Dinu lancu Răducanu cunoscut în satul nostru ca om cu bună
aşezare.
Cu acestea dar să încheiem, că de altfel am voit numai să fac cunoscut o mică genealogie spre
edificare pe mai departe în drumul istorisirii noastre.
Aşadar, să revenim la moşul Vasile Anghelache, cel ce avea darul de a povesti şi a cânta
frumos.
Şi..., să vedeţi, în anotimpul de toamnă sau primăvară, când plugurile ieşeau la aratul
câmpului, moşul nostru, în vreme ce apăsa pe coarnele plugului, cânta şi plângea în acelaşi
timp cânta cu o voce duioasă de-ţi era mai mare dragul să-l asculţi:
„Foaie verde salbă moale La puţul cu două zale Jalnic plânge o fată mare Că a ei măicuţă
moare...”
Boii lui voinici şi cuminţi se opinteau în jug, brazda proaspătă se răsturna şi el continua cu
aceeaşi duioşie şi sonoritate:
„Plânge, plânge, biata fată Că este orfană de tată,
De va fi şi fără mamă Viaţa-i complet se destramă.”
Şi tot aşa mai departe, dar să facem un salt peste acestea, să vedem când şi ce fel au fost
împrejurările şi cum s-a născut dorinţa de a scrie istorioara aceasta. Aşadar, precum am lăsat
de înţeles, tatăl meu îi era nepot de soră moşului Vasile Anghelache şi amândoi erau de o
vârstă născuţi în anul 1885 oameni cuminţi, respectuoşi, în Duminici şi sărbători erau nelipsiţi
la Sfânta Biserică, iar în după-amiezile acestor zile, moşul Vasile Anghelache ne vizita
aducând cu sine un clondir cu vin, apoi mama dumnezeu s-o odihnească în pace îndată punea
pe masă un platou cu gogoşi calde sau un lighean cu floricele de porumb. Şi după asta, neică,
să-i fi văzut pe bătrânii noştri cum se dădeau la vorbă, amintind de multe şi de toate din
vremea tinereţilor lor şi, cum erau înzestraţi cu darul de a povesti frumos, pe noi, copiii care le
stam în jur, ne captiva de-a binelea farmecul acestor amintiri ale dumnealor.
Bunăoară, într-una din zilele acelea, l-am întrebat pe oaspetele nostru, zicându-i:
moşule, te-am auzit cântând un cântec duios pe când erai la arat în „Valea Mare“ şi mult mi-
au plăcut vorbele din acel cântec, dar n-am înţeles: pentru ce plângeai în timp ce cântai, că
doar orice cântec ar trebui să înveselească inima omului, nu s-o întristeze ?
mai întâi, nepoate, zise bătrânul, să-mi spui despre ce cântec este vorba, ca să ştiu ce să-ţi
răspund.
de cântecul acela, bre, cu „rândunica“ ...ştii matale.
aha! făcu el şi apoi mă lămuri: păi, nepoate, cântecul acesta îşi are povestea lui, o poveste
adevărată care s-a petrecut nu prea demult undeva în Basarabia. Şi lumea de pe-acolo, de
dragul şi mila Rândunicii că era orfană şi de tată, şi de mamă i-au alcătuit un cântec de jale pe
care-l cântau fetele seara când se întorceau de la lucrul câmpului. Şi aşa, din gură în gură şi
din sat în sat, a ajuns şi pe la noi cântecul acesta. Dar nepoate, continuă moşul, tu ştii ce este o
rândunică ?
da, îi răspund, rândunica este una dintre cele mai frumoase păsărele din câte a făcut Bunul
Dumnezeu, este mică la trup şi călătoare spre ţările calde. Primăvara se întoarce iarăşi la
cuibul de sub streaşina casei noastre.
ei bine, nepoate, mă întrerupe moşul. Nu de rândunica aceea care zboară e vorba, ci de o fată
orfană ce se chema Monica şi al cărei glas semăna cu un ciripit de rândunică. Vrei să ştii
povestea vieţii ei ?
bineînţeles, îi răspund eu nerăbdător, dar matale de unde o ştii ?
o ştiu, nepoate dragă, o ştiu de la oamenii de baştină, lipoveni, că prin părţile acelea mi-am
făcut stagiul militar nu prea departe de satul în care a trăit „Rândunica".
-Ahaa! D-aia plângeai matale, când cântai pe Valea Mare ?
ei, aşa-i omul slab de înger, nepoate, cu lacrimile foarte aproape. Dar hai să lăsăm astea şi să
vezi cum s-au petrecut lucrurile.
Şi moşul nostru ne-a istorisit tot ce ştia el despre fetiţa căreia lumea din satul ei i-a zis
Rândunica.
Doamna Vera şi amărâta de Mariţa
Dar, cum firea noastră omenească mai uită de cele din trecut, aşa s-a întâmplat şi cu istorioara
Rândunicii din Ghebacea. Şi asta, până în anul 1956, când obligaţiile de serviciu mi-au purtat
paşii prin Delta Dunării, unde întâmplarea a făcut să aud melodia aceea cu „Foaie verde, salbă
moale“, care mi-a reamintit de moşul Vasile Anghelache şi de istorioara cu fetiţa orfană. Aici
am interpelat pe oamenii de baştină, zicându-le:
cum a ajuns, domnilor, cântecul acesta pe aici, prin Deltă ?
e un cântec vechi, domnule, mi-au răspuns ei, e o poveste interesantă cu o fetiţă orfană. Vera
lui Podea Lipoveanul a cunoscut-o bine pe copila aceea, că acolo a trăit până să se mărite cu
Podea.
şi mă rog, cine este Vera lui Podea, că aş dori să cunosc şi eu istorioara cu orfana din
Ghebacea ? Şi ei au răspuns zicând:
dacă doriţi, vă facem noi cunoştinţă cu dânsa, că stă aici, în Maliuc, e venită din Chilia Veche
în căutarea unui serviciu, a unei bucăţi de pâine.
Apoi, cu amabilitatea acelor oameni am ajuns faţă în faţă cu doamna Vera, o femeie ca la
cincizeci şi ceva de ani, căreia îi zic:
sărut mâna, doamna Vera! Şi mă recomand, spunându-i dorinţa ce o aveam şi dânsa îmi
răspunde zicând:
să trăieşti maică ! Dar te rog să nu-mi spui „doamnă“, ci mătuşă, că sunt ţărancă muncitoare.
Dar vă rog să luaţi loc pe scaun, că de-abia am terminat şi eu cu treburile şi de acum putem sta
de vorbă.

Şi într-un climat ambiant în jurul mesei de sub bolta de viţă din faţa casei. Doamna Vera şi-a
început povestea cu fetiţa orfană din comuna „de dincolo“, Ghebacea.
De aici, iubiţi cititori, vă poftesc să urmărim împreună istoria Rândunicii din Ghebacea.
Bunul Dumnezeu să ne ajute a alcătui şi a aduce la viaţă fapte şi întâmplări ce au avut loc în
lumea noastră cu câteva decenii în urmă, acolo, între lacurile bogate din sudul Basarabiei.
Aşadar, fiţi atenţi, vă rog: „în comuna Ghebacea, de pe Tuzla, trăia o familie de oameni
săraci, săraci lipiţi pământului de te miri cum îşi mai ţineau zilele. Omul muncea pe pământul
boierului pentru nimica toată, iar femeia, din pricina lipsurilor, se jertfea şi ea pe cât îi sta în
putinţă să-şi poată duce traiul aşa cum o da Dumnezeu şi să-şi ţină singurul copil al lor: o
fetiţă ca de 5-6 anişori cu numele de Monica. O, dar să fi văzut căsuţa lor în care-şi duceau
amarul, numai casă nu i se putea zice. O coşmelie bătută de vânturi la marginea satului, făcută
din nuiele, lipită cu mâl de baltă, acoperită cu stuf şi proptită de nişte trunchiuri de sălcii
bătrâne.
Restul caselor din sat arătau mai binişor, că avea fiecare gospodar câte un petec de pământ,
ce, desigur, nu le era de-ajuns şi de aceea erau nevoiţi să muncească cu toţii pe moşia
boierului. Şi aşa fiind situaţia, lumea satelor nu a mai putut răbda şi... ce a urmat, poate ştiţi şi
voi, că aţi învăţat la şcoală, oamenii s-au răsculat împotriva boierului hapsân, i-au spart
geamurile la conac, i-au dat foc la acareturi şi el, boierul, văzând că nu le poate sta împotrivă
numai cu argaţii de la curte, a chemat jandarmii înarmaţi să pună stavilă acestei răbufniri
omeneşti. Dar şi aceştia neputând să-i potolească, mai întâi au tras un foc de armă în aer şi
după aceea încă unul în mulţime şi aşa s-a făcut că unul dintre răsculaţi, care sta cu pieptul
descoperit în faţa tuturor, a căzut la pământ într-un lac de sânge, cu inima străpunsă de glonţul
ucigaş. Cine era victima ? Era chiar tatăl fetiţei Monica.
Şi după asta, gloata de oameni s-a răspândit, mortul a fost dus la groapă conform rânduielilor
creştineşti, femeia, şi ea nu prea sănătoasă, rămasă văduvă şi Rândunica, biata de ea, sortită să
fie orfană. Am uitat însă să vă spun că pe omul care a fost împuşcat de jandarmi îl chema
Neculai Avădanei, iar femeii lui lumea îi zicea
mulţimea, tocmai mulţimea care trudeşte să tragă targa pe uscat, trăind de la o zi la alta din te
miri ce ?
Aşa fiind situaţia, oamenii noştri au început a murmura şi în grupuri în zi de sărbătoare îi
vedem pe la răspântii gesticulând din mâini şi vorbind agitaţi. Au auzit şi ei că în ţara vecină
de dincolo de apa Nistrului, starea poporului fiind asemănătoare cu cea de aici, au început a se
urzi nişte treburi care, gândeau ei, numai prin forţa mulţimii puteau pune capăt tuturor
nedreptăţilor.
Şi cetăţenii noştri din Ghebacea, în dimineaţa unei zile de Duminică, adunaţi în centrul
satului, înarmaţi cu bâte şi alte unelte casnice, hotărâţi să meargă iarăşi cu toţii la curtea
boierului pentru a cere să le dea fiecărei familii câte o bucată de pământ, să poată trăi şi ei cât
de cât mai omeneşte. Iar de nu, atunci gloata să treacă peste el şi să-şi facă singuri dreptate. Pe
când toţi erau adunaţi gata de plecare spre conacul boieresc, le apare în faţă o femeie
îmbrăcată în nişte haine de care abia se mai ţineau peticele şi le grăieşte cu glas mare:
măi, oameni buni, ce vreţi să faceţi ? Vreţi să înmulţiţi numărul orfanilor şi al văduvelor din
sat ?
Era chiar mama Monicăi. La acestea, unul din mulţime zice:
-Tocmai tu te-ai găsit să pui stavilă în calea noastră ? în loc să te alături nouă pentru a-i da o
lecţie boierului care ţi-a ucis bărbatul, te faci acum apărătoarea lui ?
gândiţi-vă, oameni buni, mai zise ea, că de veţi năvăli iarăşi peste el, de data aceasta se va
răzbuna şi mai cumplit şi va ucide mai mulţi dintre voi.
lasă-ne în pace, femeie, şi dă-te la o parte din calea noastră, că nu-i vom da timp să facă aşa
ceva, au strigat ei cu mânie.
Iar Mariţa cu şi mai multă hotărâre zise:
nu vă voi lăsa să faceţi una ca asta, numai dacă vă va îngădui Dumnezeu să năvăliţi peste
trupul meu !
Acum alţii s-au ridicat cu glas strigat, zicând:
ce vorbeşti tu, femeie ? Aşa a făcut Dumnezeu lumea, ca unii să huzurească trândăvind şi alţii
flămânzi şi goi să trudească pentru ei ? Răspunde dacă ai ce !
Aici Mariţa zise cu glas potolit.
eu nu ştiu dacă aşa a rânduit Dumnezeu dintru început, dar vă rog din suflet să vă potoliţi şi să
mergem cu toţii să-L întrebăm pe El şi ce va zice El, Dumnezeu, aceea să şi facem.
în clipa aceasta s-a auzit dangătul clopotelor Bisericii sunând şi chemând pe toţi creştinii
laolaltă să vorbească cu Dumnezeu în dulcele glas al rugăciunii comune.
Acum, unul din mulţime, care părea a fi mai impunător şi cu iniţiativă, grăi către răsculaţi:
măi, fraţilor, eu zic să ne potolim oleacă şi să lăsăm treaba asta pe altă dată. Astăzi e
duminică, măi fraţilor, şi e păcat să tulburăm ziua Domnului. Hai dar, că tot suntem plecaţi de
acasă, să mergem toţi după femeia aceasta că, mai ştii, s-ar putea să fie trimisă în calea
noastră de însuşi Dumnezeu Cel mare şi Sfânt.
Şi aşa au făcut. Schimbând direcţia, mulţimea de răsculaţi, având în frunte pe amărâta de
Mariţa, a mers la casa lui Dumnezeu. Acolo, bietul părintele Manole (Emanuel Dancovschy),
când a văzut că o ceată numeroasă de oameni înarmaţi a intrat în Sfântul Locaş, s-a speriat,
dar cu toate astea, el şi-a continuat ectenia, zicând cu glas înalt şi vibrant:
cu pace Domnului să ne rugăm !
doamne miluieşte-ne ! a răspuns duios şi curgător soborul credincioşilor.
Acum, tulburarea din sufletul răzvrătiţilor s-a stins de-a binelea. Bâtele, topoarele, furcile şi
cobiliţele au fost transmise din mână-n mână până la uşă şi aruncate afară, freamătul s-a
potolit şi preotul continuă:
pentru ca să fim noi izbăviţi de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia, Domnului să ne rugăm
!
doamne miluieşte-ne ! a răspuns de data aceasta toată suflarea ce se afla în Biserică.
De bună seamă, cu voia lui Dumnezeu, sfânta slujbă s-a desfăşurat în deplină linişte, cum nu
s-ar fi aşteptat părintele Manole, văzând cele întâmplate. Evlavia credincioşilor a umplut
Biserica de pace sfântă şi blândă mângâiere a sufletelor celor prezenţi.
în tot timpul acesta, Mariţa a stat în spatele tuturor lângă uşa de la intrare. De altfel, acolo e
locul ei, şi asta nu ca să-şi întindă mâna spre a cere ceva, ci să nu vadă lumea sărăcia
îmbrăcăminţii şi lacrimile ei care curg neîncetat pentru odihna sufletului adormitului, robului
lui Dumnezeu, Neculai bărbatul ei, pentru mila, viaţa, pacea, sănătatea, mântuirea, cercetarea,
lăsarea şi iertarea păcatelor ei şi pentru apărarea, mântuirea, miluirea şi păzirea sub Harul
Dumnezeiesc a copilului său, Monica, cea care acum se află stând lângă dânsa şi care,
împreună cu toată lumea, cântă cu glasul ei de rândunică.
La sfârşitul sfintei slujbe, stând pe soleia de la altar, părintele Manole se adresează
credincioşilor săi, zicând:
fraţilor, nimic nu e mai frumos şi mai plăcut înaintea lui Dumnezeu, ca lumea creaţia Sa să
trăiască în pace unii cu alţii, în linişte şi dragoste, că, de este aşa, negreşit vine dragostea Lui
prin Duhul cel Preasfânt vistierul bunătăţilor şi Dătătorul de viaţă şi plineşte toate cele de
trebuinţă ale noastre. Că unde este dragoste între oameni, acolo este Dumnezeu şi unde este
Dumnezeu, acolo nu lipseşte nimic. Să cerem, fraţilor, cu credinţă tare, nădejde şi pace-n
suflet, să fie cu noi. El, Părintele Luminilor şi al fericirii noastre, să nu se depărteze de la noi
nicicând. Să-I mulţumim pentru toate câte au fost până acum şi să-I cerem să ne dea tărie de
suflet şi dragoste multă, că unde este dragoste multă, este şi răbdare sfântă, aducătoare de
pace, bunăstarea vieţii noastre şi mântuire sufletului. Să-I mulţumim, iubiţilor, că iată cât de
minunat a lucrat El cu noi păcătoşii, că ne-a adunat aici în Casa Lui să-I aducem cântările
noastre de laudă, de cerere, de mulţumire. Să-L rugăm, dar, ca şi de acum înainte să ne ţină în
Lumina Sa cerească şi-n paza Harului Divin.
Şi acum, fraţilor zise în continuare părintele Manole -, pentru că Pronia cerească ne-a ajutat a
săvârşi cu pace Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, spre mai multa cunoaştere şi adâncire a
Tainei acesteia de către toţi care vă aflaţi aici în Casa lui Dumnezeu, îngăduiţi-mi să vă pun o
întrebare. O întrebare simplă. De exemplu, mata, bade Gheorghe se adresă duhovnicul către
unul din cei prezenţi -, cum trebuie să se afle stând un credincios în timpul Sfintei Liturghii ?
părinte, răspunse acela, eu cred că, de vreme ce omul a venit aici, trebuie să stea cuminte la
locul lui.
foarte bine, zise preotul. Şi în continuare: Dar mata, bade Ivane, cam ce-ai putea spune ?
io, părinte, cred că trebuie să stăm cu frică şi cu cutremur în timpul Sfintei Liturghii.
foarte bine ai zis, bade. Dar mata, nene Toma, ce crezi despre asta ?
d-apăi, părinte, omul nostru ar trebui să fie copleşit de marea iubire a lui Dumnezeu faţă de
noi păcătoşii, că încontinuu se jertfeşte tainic prin Sfânta Liturghie pentru păcatele noastre.
minunat ai răspuns, nene Tomiţă ! Dar mata, soro Maria, se adresă în cele din urmă preotul
către „amărâta de Mariţa“, care, după cum am spus mai înainte, sta în urma tuturor şi cu capul
plecat ce ai putea răspunde la întrebarea noastră ?
ai ? Ce-ai zis, părinte, că nu prea am înţeles ? Despre ce este vorba ? glăsui femeia.
despre Sfânta Liturghie, soro, repetă duhovnicul. Cum ar trebui să se afle creştinul în timpul
săvârşirii acesteia ?
iaca, părinte mai zise biata femeie -, tocmai pe mine, care sunt cea mai proastă din satul ăsta,
te-ai găsit să mă întrebi ?
ei, nu vorbi aşa. Nu te subestima, că întrebarea e destul de simplă !
o fi, părinte, dar, dacă io sunt atât de proastă, că-n tot timpul Sfintei Liturghii nu pot să-mi ţin
plânsul.
ce zici că faci, soră Maria ?
plâng, părinte!
o ! aşa să faci întotdeauna, soră dragă zise preotul cu glas înalt şi exaltat şi acoperindu-şi faţa
cu palmele. Tu ai înţeles cel mai bine ce însemnătate are pentru toată suflarea omenească
Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.
Apoi, preotul se adresă către toţi, zicând:

multe ştim noi, oamenii, măi fraţilor, dar a şti încă nu-i destul, ci a trăi profund ceea ce ştim,
atunci va să avem nădejde de mântuire. Să-L mai rugăm, iubiţilor, pe Preabunul Dumnezeu să
ne învrednicească a nu lipsi de la sfintele slujbe în Duminici şi Sărbători, ca în toate zilele
vieţii noastre să trăim în iubire jertfelnică unii cu alţii, în frica Dreptăţii Dumnezeieşti şi în
grija mântuirii sufletului nostru, pentru care, El, Iubitorul de oameni dumnezeu a dat ca jertfă
de răscumpărare a noastră pe Preaiubitul Său Fiu domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos,
Căruia i se cuvine împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt toată slava, cinstea şi închinăciunea în
Cer şi pe pământ, din veşnicie în veşnicie, Amin !
amin şi să trăieşti părinte cu întreaga familie a sfinţiei tale în pace şi sănătate ! a răspuns într-
un glas adunarea de credincioşi.
Iubiţi cititori, trebuie să adăugăm că aici, la Biserica din Ghebacea, cântările la strană şi
răspunsurile la Sfânta Liturghie sunt date de către tot soborul de credincioşi, condus de vocea
melodioasă a doamnei preotese, Anisia o femeie cu suflet pravoslavnic şi pricepută în muzica
psaltică, bisericească. Dumneaei, care a fost înzestrată de Dumnezeu cu ureche muzicală şi
audiţie perfectă, prinde cu uşurinţă glasul fiecăruia din cei ce cântă în Sfântul Locaş. Aşa s-a
făcut că, printre toate undele, a fost auzită şi o voce plăcută de copil o voce dulce şi sonoră ce
semăna ca un ciripit de rândunică.

Deci, doamna Anisia, vrând să ştie cine e acest copil şi iscodind îndată cu auzul, a prins în
obiectiv pe însăşi fiica Mariţei. Şi la sfârşit, pe când preotul pecetluia pe creştini cu mir din
candelă, dumneaei, chemând la sine pe cea cu glasul de rândunică, o întrebă:
cum ţi-e numele, fetico ?
monica, răspunse copila.
câţi ani ai şi a cui fiică eşti ?
am intrat în al 12-lea şi pe mama o cheamă Mariţa lui Neculai Avădanii. Dar eu nu mai am
tată, că l-a împuşcat boieru.
aha ! Făcu doamna preoteasă. Acum ştiu cine eşti. Am observat că vii în toate sărbătorile la
Biserică şi cânţi frumos. De astăzi încolo să nu mai stai lângă uşă, ci să vii lângă mine, să-ţi
modelezi bine vocea după glasul de rând al tipicului.
nu pot, răspunse copila, eu nu ştiu a buchisi în Ceaslov.
tu să vii lângă mine, că, urmărind în carte în timp ce se cântă, vei învăţa să şi citeşti. Şi-apoi,
te voi ajuta şi eu să înveţi a desluşi buchiile.
dar mi-e frică.
de cine ţi-e frică ?
de lume.
tu încă eşti copil şi nu ştii. Dar nu vei cânta singură, ci împreună cu mine şi cu toată lumea.
Şi-apoi, nu pentru lume cântăm, ci pentru Dumnezeu, Care ne iubeşte pe toţi şi mai cu seamă
pe copiii ca tine.
dar dacă nu mă va lăsa mama ?
de ce să nu te lase ? Unde este ea acum ?
uite-o colo la urmă. Ea, mereu e ultima.
Mariţa, cea care se ştia că nu e luată în seamă de nimeni, văzând că însăşi „coana preoteasă“
stă de vorbă cu fiica ei, Monica, dintr-un ascuns sentiment matern, se umili într-atât, că o
podidiră iarăşi lacrimile. Câteva femei care se aflau în rând pentru miruire au rămas la urmă
de tot şi s-au adresat către duhovnic, zicând:
părinte, să ne ierţi, sfinţia ta, dar iată ce am gândit noi. Să fie femeia aceasta şi arătară către
Mariţa să aibă grijă de curăţenie în biserică, să vândă lumânări, săă... că din puţinul nostru o
vom ajuta şi noi cu ce-o da Dumnezeu, să-şi poată duce traiul cât de cât. Uitaţi-vă la ea, biata,
că-n tot timpul plânge. Sărăcia, lipsurile şi văduvia au făcut din ea o neputincioasă şi a
subţiat-o de te uiţi prin ea ca prin foiţa de hârtie.
bine aţi gândit, zise duhovnicul cu ochii umezi de duioşie, Maica Domnului să vă
binecuvinteze, că o asemenea femeie se cade a fi în grija Bisericii lui Dumnezeu.
ce zici, soro Maria, de această propunere ? se adresă preotul către amărâta de Mariţa.
Şi aceasta răspunse, zicând:
o, Doamne, nu sunt în stare, părinte, să mulţumesc lui Dumnezeu şi dumneavoastră pentru
mila şi atenţia ce aveţi către mine. Dar, precum bine ştiţi, eu am şi un copil pe lângă mine.
de copilul tău voi avea eu grijă, intră în vorbă doamna preoteasă, şi strângând la sine pe fiica
Mariţei. Că, pe lângă cei patru copii ai mei, s-o găsi ce să mănânce şi al cincilea.
în urma acestora, Mariţei nu-i venea să creadă ceea ce-i auzeau urechile, cum, aşa deodată, să
afle aici un rost pe lume, o cât de mică pâinişoară pentru ea şi copilul ei ? Şi gândea întru sine
la toate cele petrecute astăzi: „Doamne Dumnezeule, Mare şi Puternic eşti şi minunate sunt
rânduielile Tale ! Numai Tu, Stăpâne, ai suflat Duh liniştitor asupra sufletelor răzvrătite ce
erau gata de răzbunare şi a aduce mari pagube la conacul boieresc şi poate chiar vărsare de
sânge. Şi apoi, prin glasul clopotului Sfintei Tale Biserici i-ai adus aici, la Locaşul de
rugăciune, să afle adevărata pace a sufletului, buna înţelegere şi buna convieţuire între
oameni. Şi acum, Milostive Doamne, iată cum iubirea Ta faţă de noi păcătoşii s-a arătat
lucrând minunat prin oamenii Tăi credincioşi, îndulcind amărăciunea vieţii mele şi a copilului
meu ! Doamne Dumnezeule, Mare şi Puternic eşti şi minunate sunt rânduielile Tale!“
După cele ce s-au discutat în Sfânta Biserică, Mariţa şi cu fiica ei au fost poftite să servească
masa de prânz la casa preotului, unde, în afară de hrana trupului, au căpătat şi o bună hrană
pentru suflet: o frumoasă Icoană cu chipul Maicii Domnului şi al Dumnezeiescului Ei Prunc şi
pe care Mariţa, plină de evlavie, a dus-o şi a aşezat-o cu cinste pe peretele de răsărit al colibei
sale.
Bunăoară, sfânta zi de astăzi a fost să fie bogată în evenimente, evenimente de altfel
antipodice; dimineaţa, cu mânie furtunoasă, apoi cu potolire şi rugăciune în deplină linişte, iar
după-amiaza, pentru toată suflarea, repaus absolut îndulcit şi dres cu meditaţii duhovniceşti.
Ei, dar cineva de aici, din satul Ghebacea, este totuşi străin de toate cele ce s-au petrecut
astăzi şi, nedumerit, se întrebă: „Ce s-o fi întâmplat, domnule, că oamenii noştri aveau de
obicei a se aduna în grupuri pe la răspântii de drumuri şi a vorbi multe şi de toate ? !“
Cine credeţi că era acest om ? Era chiar cârciumarul. „Bietul“ cârciumar sta în uşa localului
său cu mâinile încrucişate la piept şi înciudat îşi frământa mintea: „Ce mai poate fi şi asta, că
până la ora prezentă nici un muşteriu nu mi-a călcat pragul ? Că doar astăzi e Duminică, nu se
munceşte şi bieţii oameni mumai aici în paharul cu vin puteau să-şi înece amarul şi făcând
gargară cu o rachie de corcoduşe şi a vorbi fiecare de necazul lui ? !”
în faţa Icoanei Maicii Domnului
De bună seamă, noi să-l lăsăm pe domnul cârciumar acolo în pragul lui să stea şi să aştepte
mult şi bine, că şi aşa dumnealui n-are ce face, şi să ne îndreptăm către marginea satului în
latura dinspre râu, unde văduva Mariţa, în bojdeuca, ei stă în genunchi în faţa Icoanei Maicii
Domnului şi se roagă în taină: „O Preacurată Maică a Dumnezeului nostru, dacă aici înaintea
oamenilor nu sunt în stare a da un răspuns, eu nepriceputa, cum aş putea răspunde în faţa
Dreptului Judecător pentru mulţimea păcatelor mele ? Dacă aici în drumul vieţii acesteia nu
am putut ţine pasul cu ceilalţi şi am rămas în urma tuturor, cum aş putea să gândesc măcar să
mă apropii la cei râvnitori ce călătoresc spre Ceruri zburând pe aripile credinţei şi ale faptelor
bune ? Ce să fac, dar, eu nemernica şi deznădăjduita, că, iată, nu cutez a privi la preafrumosul
Tău chip din Icoană şi din pricina slabei mele credinţe nu îndrăznesc să-ţi mai cer ceva din
cele de trebuinţă traiului meu de fiecare zi. Totuşi, te rog, Preaslăvită Doamnă, să reverşi din
marea Ta milostivire raze de mângâiere şi ajutor asupra copilului meu şi a binefăcătorilor mei,
precum şi asupra celor ce mă izgonesc şi mă urăsc fără temei, neluând în seamă slăbiciunile
lor de duh. Că Tu eşti Maica îndurărilor şi către al Tău ajutor alergăm noi cei schilodiţi de
păcat. Aşa Preaslăvită împărăteasă a Cerului, Căreia Ţi se închină Heruvimii şi Serafimii şi
toate cetele îngereşti îţi slujesc, învredniceşte-ne şi pe noi neputincioşii a ne ruga Domnului
domnilor şi Părintelui Luminilor pentru noi şi pentru toţi cei ce se zbat în nevoi aşteptând să le
vină de Sus ajutor şi mare milă. O, Preabună Maică a Mântuitorului meu, nu mă părăsi pe
mine păcătoasa, că alt ajutor mai grabnic afară de Tine nu am. Tu ştii, dar, necazul meu, ştii şi
neputinţa mea, vino deci şi întăreşte slaba mea credinţă şi ia în paza şi mângâierea Ta pe
iubita mea copilă, Monica. Amin.
Monica, fetiţa precoce
Astfel îşi încheie Mariţa mica ei rugăciune însoţită de lacrimi şi în dulcea nădejde că
Preasfânta Fecioară a auzit şi a dus suspinul ei în faţa Preaiubitului Său Fiu domnul şi
Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Apoi, se ridică de la pământ cu sufletul plin de linişte şi
seninătate.
înspre seară, Mariţa cu fiica ei stau pe prispa căsuţei lor, având privirile asupra unui petec de
hârtie pe care erau scrise nişte semne ce, deocamdată, le sunt încă necunoscute:
uite, mamă, zise într-un târziu, Monica ăsta e „A“; ăsta e „B“; apoi „C“, „D“. Atât am putut să
învăţ astăzi de la „coana preoteasă“ şi a zis să mă duc în fiecare zi la ea.
da, fetiţa mamei, răspunse Mariţa, fără un învăţător nu e cu putinţă să poţi desluşi taina
buchiilor din carte şi bineînţeles să le şi scrii în acelaşi timp cu mâna ta. Numai aşa vei reuşi
să le prinzi bine cu văzul şi cu mintea. Şi apoi, este foarte bine ca omul să ştie carte, dar, vezi
bine, fetiţa mamei, că nouă nu ne e de nici un folos. Suntem nişte fiinţe pierdute, fără nici un
rost pe lumea asta. La cine am putea lucra şi noi ceva, să ne putem câştiga un boţ de mămăligă
? Astăzi, din mila lui Dumnezeu, am mâncat la casa părintelui Manole, dar mâine ? Dar
poimâine ?... E greu ! E nespus de greu, vezi bine. Dar, totuşi zic, să nu ne pierdem nădejdea,
că Măicuţa Domnului nu ne va lăsa să fim mistuite de lipsuri şi deznădejde.
dar, mamă, reluă Monica, ai uitat că de acum vei avea grijă de curăţenie în Sfânta Biserică.
Desigur, te voi ajuta şi eu pe cât voi putea şi astfel vom avea şi noi o bucăţică de pâine.
slabă nădejde, draga mea, astăzi toată lumea e strâmtorată. Aşa că, omul e sub destin ca râma
sub piatră.
ce e ăla „destin“, mamă ?
soartă, fetiţa mamei. Soarta sau destinul este unul şi acelaşi lucru.
dar „soarta“ ce este ?
soarta e aceea că omul oricât s-ar strădui şi ar chibzui pentru a se căpătui şi el cât de cât, totul
îi e zadarnic, că soarta îi stă împotrivă.
oare, aşa să fie ? Să mă ierţi, mamă dragă, dar eu cred că omul, de munceşte cu sârguinţă,
cinstit şi cu credinţă în Dumnezeu, nu se poate să nu fie răsplătit pe măsură.
asta e, copile, că nu ai unde şi la cine să munceşti. Ştii doar că la curtea boierului nu sunt
primită să lucrez ceva, iar lumea de rând, lumea noastră e mult scăpătată.
dar tu ai spus, mamă, să nu ne pierdem nădejdea în Dreptatea lui Dumnezeu.
până ce va veni Dreptatea de Sus, fetiţa mamei, ăştia cu partidele lor politice şi stăpânii
moşiilor ne vor termina pe noi, ăştia săracii, vorba proverbului: „Peştele cel mare înghite pe
cel mic !“
La acestea, copila răspunse:
pricep ce vrei să spui matale, mamă, dar cred că peştele cel mare nu ajunge la bătrâneţe, căci
pescarul pe el îl urmăreşte să-l prindă în năvod.
Acum, Mariţa, privind la faţa fiicei sale, grăi cu uimire:
măi copile, ai început să devii de nerecunoscut! Şi nu pricep cum vine asta: numai câteva
ceasuri din după-amiaza acestei zile ai fost în casa părintelui Emanuel şi te-ai înţelepţii într-
atâta, că nu-mi vine să cred ! Bunuldumnezeu să te binecuvinteze cu belşug de înţelepciune,
sănătate şi răbdare, răbdare multă, Rândunica mamei, că nu ştim ce ne va aduce ziua de
mâine. Nedreptatea apasă peste lumea necăjită, ura şi răzbunarea mocneşte în sufletul
oamenilor şi nu departe de aici se aude zăngănit de arme. De aceea mă îngrijorez nespus
pentru tine, draga mea, acum, să zicem, eşti crudă cu vârsta, mâine-poimâine te vei face mare,
nu ai tată care să te ocrotească, săraci suntem încât nu avem de nici-unele, eu cu sănătatea nu
mă simt bine deloc... Şi... uite aşa... nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne predăm cu totul
în mâinile lui Dumnezeu, să facă El ce va voi cu noi!
mamă dragă, zise Monica, lasă toate astea, că îngrijorarea te roade şi la nimic nu foloseşte. Să
sperăm totuşi că, fiind în Sfânta Biserică şi cu gândul la Maica Domnului, vom izbuti să
trecem cu bine prin toate încercările ce vor veni. Tu încă mai poţi să munceşti, eu voi avea
grijă de copiii doamnei Anisia, că toţi sunt micuţi, între doi şi opt anişori. Şi te voi ajuta şi pe
tine, mămico dragă, în zilele când vei face ordine şi curăţenie în Sfânta Biserică.
bine, fetiţa mamei, îţi mulţumesc şi Maica Domnului să te binecuvinteze !
Apoi, Mariţa, trăgând la sine pe Monica, singura ei mângâiere pe pământ, o strânse la piept şi
o sărută cu drag. Din momentul acesta Rândunica se simte a fi nespus de fericită, ea încă e
copil şi, cu toată precocitatea ei, îi rămân totuşi multe de învăţat. Şi vrând a cuprinde cu
mintea unele lucruri, ce în mod firesc ar trebui să le cunoască mai târziu, ea o ispiteşte pe
mama sa:
mămico dragă, te-am auzit adesea zicând: „Noi suntem săraci lipiţi, nu avem de nici unele,
lumea e necăjită, strâmtorată, durerea şi lipsurile bântuie peste tot... Spune-mi, dar, pentru ce a
mai fost făcut omul pe pământul acesta ? Oare era nevoie ca între toate celelalte făpturi de pe
faţa pământului cineva să sufere ? Nu se putea ca tot ce a creat Bunul Dumnezeu să trăiască în
fericire ? Spune-mi dacă ştii, mămico dragă !”
fetiţa mamei, răspunse femeia, tu mă pui la încurcătură pe mine. Ştii, doar, că eu sunt
neînvăţată şi ar trebui ca astfel de întrebări să le adresezi părintelui Manole, că, după cum a
fost vorba, de acum va să mergi în fiecare zi la dumnealor, să le supraveghezi copiii. Dar, ce
să zic, cred totuşi că Bunul Dumnezeu l-a făcut pe om să fie fericit, să se bucure de
frumuseţile de pe pământ, să stăpânească peste toate, să contemple înălţimea şi armonia
cerului şi să slăvească neîncetat pe Tatăl Creator. Or, această armonie dintre creaţie şi Creator
omul a stricat-o prin neascultare, folosindu-se rău de libertatea dată lui. Astfel a ajuns
lăcomia, care este una din răutăţile semănate de diavol, să pună stăpânire pe inima unora,
făcându-i nedrepţi şi fără milă faţă de semenii lor. Ei să-şi adune bogăţii peste bogăţii, să
trăiască în lux şi ghiftuiţi de toate bunătăţile, iar cei sărăciţi şi nedreptăţiţi să sufere şi să rabde
de toate cele. Aşa că, fetiţa mamei, ce putem face noi ? Dacă Tatăl Ceresc a îngăduit aşa,
trebuie să ne împăcăm cu o astfel de situaţie.
De altfel, ar fi nespus de greu dacă omul ar căuta să-şi facă singur dreptate, că prin aceasta s-
ar alunga liniştea şi buna înţelegere dintre oameni şi s-ar ajunge la mare vrăjmăşie şi chiar la
vărsare de sânge, precum s-a şi dovedit. Şi apoi, se ştie că, de ne vom pierde răbdarea şi vom
alege răzbunarea, am pierdut totul şi ne vom asemăna celui Rău, care de la început a voit să
uzurpe pe Dumnezeu Cel ce singur e în drept să judece şi să facă dreptate.
mamă, interveni Monica, eu zic că ar trebui să fim fericiţi că ne-a ales Dumnezeu să fim
săraci, însuşi Domnul Ii sus a fericit pe cei săraci şi răbdători. Aşa am auzit citindu-se la
sfânta biserică şi eu cred că aşa este.
ei bine, aşa ar trebui să fie, dar, vezi tu, fetiţa mamei, că nu toţi cei săraci pot avea răbdare, nu
toţi pot îndura lipsurile fără cârtire.
dar, mamă, oare noi suntem constrânşi de cineva să nu avem răbdare ?
nicidecum, draga mea, nici noi, nici altcineva nu e obligat la aşa ceva, dar numai situaţia în
care se află îl duce pe omul sărac să-şi piardă răbdarea.
of, Doamne, dar toţi ar trebui să audă cuvântul Domnului care zice: „Vai celui ce-şi pierde
răbdarea !“ şi că „numai cel ce rabdă până la sfârşit, acela se va mântui Şi apoi, mamă dragă,
dacă ai fost atentă, chiar astăzi s-a citit Evanghelia cu sărmanul ce era flămând, bolnav şi plin
de bube şi mai ales plin de răbdare, cum după moarte l-au luat îngerii lui Dumnezeu şi l-au
dus în Raiul desfătărilor cereşti. Iar pe cel bogat, ghiftuit de bunătăţi şi de nepăsare faţă de cei
lipsiţi, l-au luat demonii şi l-au aruncat în văpaia de foc !
Aşa că, măicuţă dragă, după cuvântul sfânt, nu-i aşa că fericirea e lângă noi şi ne surâde ?
Acum, Mariţa, întărită şi mai mult sufleteşte de frumoasele cuvinte ale fiicei sale, grăi:
cerul să te binecuvinteze pe tine, că minunat ai ciripit, iubita mea Rândunică. Să mergem, dar,
în faţa Sfintei Icoane, să ne rugăm la Maica Domnului!
Rugăciunea de seară
De la o clipă la alta lumina zilei se pleacă spre asfinţit. Conturul ondulat al dealurilor
îmbrăcate cu viţă-de-vie şi pomi roditori se proiectează estompat pe fundalul purpuriu al
cerului. în liniştea înserării acestei zile, acolo în coliba de lângă râu, două sărmane fiinţe,
Mariţa cu fiica ei, stau îngenuncheate şi cu smerenie se roagă la Preasfânta Fecioară. Pe faţa
lor luminată de speranţă curg lacrimile recunoştinţei şi din gură, cântul de cerere şi mulţumire
se ridică spre înalt. Iar de sub borangicul auriu, Dumneziescul Prunc din Icoană revarsă
asupra lor raze tainice de lumină şi calde mângâieri.
Astfel, murmurul lor de rugăciune, în acord cu târâitul greierilor şi cu şipotul neobosit al apei
râului, este auzit şi primit la Ceruri de Preabunul şi Veşnicul Dumnezeu.
Între timp, noaptea cu liniştea ei s-a lăsat peste faţa pământului, iar de pe bolta cerească luna
plină îşi revarsă lumina sa rece, odihnitoare. în căsuţa lor, cele două suflete inocente şi-au
încheiat rugăciunea de seară cu o duioasă cântare:
„Ridica-voi ochii mei spre ceruri De unde va veni ajutorul meu ajutorul meu de la Domnul
Cel ce a făcut cerul şi pământul.
Către Domnul paşii mei voi duce Şi legea Lui va fi îndreptarea mea,
Doamne, Doamne, Doamne, Doamne, Glasul meu auzi când mă rog eu Ţie.
întru Tine eu mi-am pus nădejdea,
Să nu mă depărtezi de la faţa Ta,
Aliluia, aliluia, aliluia,
Slavă Ţie Doamne!“
Şi apoi, către Maica Domnului:
„Preacurată Maică pururea Fecioară,
Regină Preaslăvită şi plină de milă,
Primeşte ruga noastră săracă şi umilă,
Că din adânc se înalţă şi către ceruri zboară. Vezi aici o mamă cu a ei copilă.
Cum plânge şi suspină, Curată Fecioară.

Să nu ne laşi, Preasfântă, ai nimănui pe-afară. Că suntem precum vezi: flămânzi, desculţi şi

goi Şi încă-s mulţi pe lume asemenea cu noi, Ce-ndură nedreptăţi şi bolile-i doboară De parcă
azi ar fi chiar Ziua de Apoi!
Nu ne lăsa, dar, Maică pururea Fecioară.
Să nu laşi sărmanii în nevoi să piară Că strigă către Tine, Preasfântă Mărie.
Ajută-i, Doamna noastră aşa ne rugăm Ţie. Grăbeşte, deci şi vino, păcatul îi omoară Iar Tu le
eşti nădejdea. Amin aşa să fie !
Vino în clipa aceasta, Preasfântă Fecioară.
Te-aşteptăm, Măicuţă, către noi coboară,
Ca să primeşti ruga şi inima noastră Săracă, dar curată ca floarea din fereastră Şi ca rândunica
ce sub nouri zboară. Primeşte-o-n Casa Ta şi aşeaz-o în glastră, Preacurată Maică pururea
Fecioară !“
Amin ! Amin ! Amin !
Un nou program de muncă
Ruga fierbinte rostită din inimă şi însoţită de lacrimile acestor două fiinţe n-a fost zadarnică.
După trecerea acestei nopţi, senină şi plină de speranţe a venit ziua de luni. când, încă de la
prima oră a dimineţii, Mariţa cu fiica ei, Monica, se aflau prezente la casa parohială pentru a-
şi începe activitatea conform celor stabilite cu o zi înainte. Mariţa, cu o mătură de nuiele şi o
greblă în mâini săp tămâna aceasta, va să schimbe totul: aspectul curţii din jurul bisericii,
precum şi interiorul Locaşului Sfânt.
Pentru Monica, programul va fi mai complex, în afară de supravegherea copiilor, va avea
multe de învăţat aici, la casa preotului, căci însăşi coana preoteasă se va ocupa în mod special
de educarea ei: cunoaşterea alfabetului, scrierea, citirea şi învăţarea cântecelor religioase.
Astfel că doamna Anisia, de acum, va fi şi mai ocupată, în afară de faptul că e mamă a patru
copii cu vârsta sub opt anişori, la care de-aici s-a adăugat şi fiica Mariţei, dumneaei este şi
bucătăreasă, şi spălătoreasă, şi femeie-n casă şi cu multe alte treburi ce se ivesc în mod firesc
într-o casă de oameni, încât o cuprinde ameţeala şi la sfârşitul zilei cade jos de obosită.
D-apăi, nici părintele Manole nu-şi prea află răgaz: multiplele treburi în propria-i gospodărie,
slujbele religioase la Casa Domnului, legătura neîntreruptă cu Protoieria, sfeştanii pe la casele
enoriaşilor, fuga-ncoace, fuga-ncolo; ba este chemat şi-n toiul nopţii cu multă grabă pentru a
spovedi şi a împărtăşi pe cei ce se aflau căzuţi la patul de suferinţă şi câte şi câte altele se mai
pot întâmpla într-o parohie de ţară cum e aceasta a părintelui Emanuel Dancovschi din
Ghebacea.
După cum am lăsat de înţeles, în săptămâna aceasta, Mari ţa a făcut o curăţenie în curtea
bisericii de mai mare dragul: a curăţat gardul de vreascuri şi lăstăriş crescut anapoda, a greblat
şi a adunat în colţul cel mai dosnic tot ce nu poate fi de folos, pentru ca într-o bună zi să fie
încărcat într-o căruţă şi dus în albia râului, a săpat cu hârleţul două brazde de pământ în faţa
bisericii şi a sădit flori ce le-a luat din rigolele de la casa parohială şi le-a udat abundent cu
stropitoarea. Tot în acest răstimp de şase zile, „amărâta de Mariţa“ a făcut ordine şi curăţenie
în Sfântul Locaş, ceea ce nu s-a reuşit a se face cam de multă vreme. Sătenii ce se aflau în
trecere, în această vreme, pe uliţa Bisericii şi o vedeau pe Mariţa ostoind pentru luminarea
întregului cuprins al Casei Domnului, din puţinul lor, îi aduceau şi ei o ulcică cu lapte sau
două-trei ouă fierte proaspăt, o felie de pâine sau de mămăliguţă caldă, un boţ de brânză şi...
ce mai putea omul rupe de la gura copiilor lui. Astfel, Mariţa noastră s-a văzut deodată că se
află sub calda ocrotire a Maicii Domnului. Desigur, ruga lor a fost auzită şi primită la ceruri
de către Preasfânta Fecioară Maria salvatoarea neamului creştinesc.
Ei, dar ia să vedem în vremea asta ce s-a mai întâmplat, ce s-a mai petrecut şi cum se află în
momentul de faţă Monica, fiica Mariţei ? Aşadar, de acum, Rândunica noastră, cât îi ziulica
de mare, va avea ce face mâini de lucru să aibă, picioare de alergat şi cap de învăţat, căci
doamna Anisia, văzând-o cât este de precoce în toate cele, i-a făcut un program încărcat. Şi nu
de alta, ci voind a face din ea un sprijin de nădejde pentru ziua de mâine atât în rosturile casei
dumnealor, cât şi în rânduielile stranei Sfintei Biserici. Că iată, pe asta n-am spus-o: coana
preoteasă, de la naşterea ultimului copil, a rămas cu o durere ascunsă în organism şi se
prevede că nu peste multă vreme dumneaei nu va mai putea face faţă treburilor şi mai cu
seamă la cântările bisericeşti trebuie neapărat instruit cineva care s-o înlocuiască.

Descoperirea darului
Aşa stând lucrurile, în Duminica ce a urmat, o surpriză nespus de plăcută a fost pentru toţi
care au venit şi au luat parte la sfânta slujbă, căci văzând ordinea şi curăţenia din biserică şi-n
jurul acesteia, precum şi pe Monica noastră stând lângă coana preoteasă şi cântând aşa de
frumos, toţi au uitat de toate necazurile, inimile li s-au înmuiat ca ceara şi ochii tuturor s-au
umezit de lacrimile duioşiei. Ba chiar s-a auzit printre ei şoptind unul altuia: „Domnule,
numai atât să fie în cer la Dumnezeu şi ar fi destul să nu mai mori niciodată !”, iar altul zice şi
el: „Eu nu prea am avut obiceiul să vin la biserică, dar, de acum, ce să zic, nu cred că am să
mai lipsesc“. Şi alte, şi alte păreri pline de uimire şi entuziasm puteau fi auzite în popor, că,
după adevăr, să auzi un copil de numai 11 12 ani cântând cu glas ca de clopoţel şi să
acompanieze în cântări aşa de frumos şi de perfect sincronizat cu glasul doamnei Anisia, care
are „Şcoala de Canto“, e de-a dreptul o minune.
De bună seamă, astăzi, pentru biserica din Ghebacea este a doua duminică împodobită cu
evenimente deosebite, însuşi părintele Emanuel a apărut în ochii tuturor a fi un supraom un
înger în trup îmbrăcat în odăjdii preoţeşti, slujba parcă a fost mai înălţătoare ca altădată, încât
lumina sfinţeniei a pătruns adânc în sufletul enoriaşilor, aspectul Sfântului Locaş, în general
profund schimbat, ba chiar şi prezenţa credincioşilor este mai abundentă. E ca-n sărbătorile
mari împărăteşti. Doamne fii cu noi şi nu ne lăsa, că după toate acestea nu ştim ce va urma!
La sfârşitul slujbei, părintele Manole se adresează tuturor:
iubiţii mei fraţi în Domnul, datori suntem cu toţii să mulţumim lui Dumnezeu, Cel ce a făcut
Cerul şi Pământul, pentru că ne-a învrednicit şi astăzi de a ne ruga împreună pentru pacea a
toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor biserici şi pentru mântuirea tuturor! Aş dori, cu acest
prilej, iubiţii mei fraţi, să desluşim împreună o taină ce încă nu a fost dezlegată îndeajuns până
acum. Şi care aşteaptă să-i vină de undeva un răspuns cât de cât mai verosimil. Bunăoară,
astăzi, omul nostru a ajuns să cunoască multe, să ajungă departe cu ştiinţa lui, să ispitească
spaţiul nesfârşit al cerului, să audă ce se vorbeşte la marginea pământului, să vadă prin
mijloace moderne până-n depărtări, dar ceea ce este mai important şi mai de folos pentru
mântuirea sa nu vede, nu cunoaşte nimic, pe sine însăşi nu se vede, nu se cunoaşte, aşadar.
Problema vieţii omeneşti, deşi se pare a fi demult dezlegată, ea rămâne totuşi pe mai departe
în mister. Se pare însă a fi fost dezlegată numai problema lutului din care e alcătuită făptura
noastră şi nici aceasta îndeajuns -, dar cea a sufletului încă rămâne ascunsă în mister, în
Marele Mister, în Dumnezeu, de unde îşi are fiinţa şi despre care limba omenească nu poate
vorbi, înşişi îngerii din cer se minunează şi se cutremură şi nu pot grăi sau pătrunde spre
această mare taină din care îşi au izvorul toate energiile văzute şi nevăzute, cunoscute şi
necunoscute şi toate darurile ce sunt semănate cu dărnicie în toată Creaţia.
Se zice şi întocmai aşa este că nu există om fără să aibă unul sau mai multe daruri de la
Dumnezeu în primul rând viaţa şi după aceea toate cele ce întreţin viaţa pe pământ, încât nu
mi-ar ajunge timpul să le numesc aici. Aş vrea să fiu cât mai succint în vorbire. Vă amintiţi,
dar, de parabola aceea din Sfânta Evanghelie care zice: „...Unuia i-a dat un talant, altuia i-a
dat doi, altuia trei şi aşa mai departe. Deci, precum reiese, nimeni n-a rămas fără un talant fără
un dar. Fiecare dintre noi suntem înzestraţi de Dumnezeu cu daruri. De aceea zic: să fim atenţi
şi iarăşi atenţi, fraţilor, ce facem cu darul primit, în special cu viaţa noastră, şi cum îl
fructificăm cum îl înmulţim, pentru ca la sfârşit să nu auzim de la Domnul groaznica
mustrare: Pleacă de la Mine, slugă nevrednică şi vicleană!...“ Şi încă nu-i destul a ne înmulţi
darul ce l-am primit, zise în continuare preotul, ci să ajutăm şi pe semenul nostru să-şi
fructifice şi el talantul lui. De bună seamă, precum vedeţi şi dumneavoastră, aici în mijlocul
nostru, fraţilor, avem o copilă crudă ca o mlădiţă abia înmugurită, care a fost înzestrată de
Preabunul Dumnezeu cu un minunat dar: darul cântării, darul graiului sonor plăcut, precum
ne-am putut da seama cu toţii auzind-o astăzi cântând la strana bisericii împreună cu doamna
preoteasă.
Ei bine, iubiţilor, acest minunat dar, acest talant ar fi putut să rămână ascuns şi pierdut pentru
totdeauna dacă acest copil orfan nu ar fi avut dragoste de Dumnezeu, dragoste ce a făcut-o să
vină aici la Casa de rugăciune, la Sfânta noastră Biserică. Iată, aşadar, roada darului lui
Dumnezeu, cum a început a se arăta vădit în ochii şi sufletele noastre. Să n-o lăsăm deoparte,
fraţilor, ci s-o ajutăm fiecare cu ce putem cu ce ne lasă inima, că numai aşa vom reuşi să ne
înmulţim talantul dat nouă de Tatăl Ceresc, ajutându-ne între noi, plinind cele de lipsă unii
altora. Aşa vom dovedi că avem credinţă în Dumnezeu, că suntem creştini şi că avem
dragoste, fără de care nimeni nu va putea intra în împărăţia cea de Sus. Deci, cum am spus,
datoria noastră de creştini este să ajutăm această copilă, această mlădiţă crudă, să înfrunzească
şi să înflorească, să-şi poată da rodurile ei cât mai bogate, cât mai dulci, cât mai savuroase.
Bunul Dumnezeu să o ţină sănătoasă la minte şi la trup, să o facă mare şi frumoasă, să-şi
poată conserva cât mai bine glasul ei de rândunică şi cântecu-i de privighetoare. Şi să nu
lăsăm uitării nici pe mama ei prin care a venit şi ne-a dăruit-o spre mângâierea sufletelor
noastre. Multmilostivul Dumnezeu să o binecuvinteze cu cereşti binecuvântări, pe ea şi pe
mama ei şi pe noi toţi, Amin !“
Şi acum, continuă părintele Emanuel, până să ne despărţim, să rugăm pe doamna preoteasă să
ne încălzească inimile cu o cântare din „Octoihul mic“, la care, desigur, glasul dragei noastre
Rândunici va acompania melodios, ca să vedem, fraţilor, ce talent strălucitor avem aici între
noi!
Şi doamna Anisia, luând de mână pe Monica noastră, o alipi de sine şi apoi, scoţând cartea din
rastel, o puse pe tetrapodul stranei. Cartea s-a deschis aşa de la sine la unul din
preafrumoasele axioane ale Maicii Domnului. Credincioşii toţi, de-acum erau numai ochi şi
urechi şi cu sufletul deschis. Iar cele două „Rândunici“ au început a fredona melodios şi
dulce:
„Vrednică eşti cu adevărat să te fericim Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi cu
totul fără de prihană şi Maica maica Dumnezeului nostru. Pre cea mai cinstită decât Heruvimii
şi mai preamărită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu
-Cuvântul ai născut, pe Tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu Te mărim !“
Şi apoi, iarăşi către Maica Domnului:
„împărăteasa mea cea preabună şi nădejdea mea, Născătoare de Dumnezeu, primitoarea
săracilor şi ajutătoarea străinilor, bucuria scârbiţilor, acoperământul necăjiţilor, vezi-mi
nevoia, vezi-mi necazul. Ajută-mă ca pe un neputincios; hrăneşte-mă ca pe un străin. Necazul
meu îl ştii, ci dezleagă-l precum voieşti, că n-am alt ajutor afară de Tine, nici altă folositoare
grabnică şi nici altă mângâietoare bună, afară de Tine, Maica lui Dumnezeu, ca să mă păzeşti
şi să mă acoperi în vecii vecilor, Amin !“ în urma acestora, toţi fură cuprinşi de o nespusă
adoraţie şi zicând: „Dom-le, dom-le, nemaipomenit! Pe coana preoteasă o ştim şi ştim şi darul
ei de a cânta frumos, dar de copiliţa aceasta minunată nu s-a ştiut până acum. Din ce lume a
„picat“ aici la Sfânta noastră Biserică?“ Şi apoi au plecat la casele lor cu multă mulţumire-n
suflet şi cu hotărârea de a nu mai lipsi de la sfintele slujbe în duminici şi sărbători.
Şi, într-adevăr, cine ar fi putut gândi vreodată că din cea mai umilă casă, din cea mai anonimă
familie din sat să răsară o mlădiţă crudă, frumuşică foc şi înzestrată de Pronie cu asemenea
virtute ? Cine ar fi putut bănui că dintr-un copil orfan, sărac şi nebăgat în seamă de lume să
iasă un astfel de instrument însufleţit? Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale !
Gânduri bune pentru Monica
e, ce zici, părinte, de Monica, fata Mariţei ? întrebă doamna preoteasă pe soţul său când fură
ajunşi acasă la ei.
ce să zic, draga mea, răspunse preotul, e un copil înzestrat cu un dar nativ şi trebuie îndrumat
în domeniul acestei arte. Tu ai putea să o cizelezi, că ai studii şi practică în această direcţie,
dar cred că nici tu nu ai cum să te ocupi îndeaproape de ea. Ai atâtea şi atâtea treburi pe cap.
Eu, nici atât. Dar, oricum, nu o vom lăsa pe drumuri.
păcat, părinte, că nu avem posibilităţi, reluă doamna Anisia. Fetiţa aceasta ar putea deveni
„cineva“. Posedă tot ce i-ar trebui să înveţe a cânta după portativul notelor muzicale. în primul
rând, are o sonoritate de te unge la suflet, voce de argint, ureche muzicală desăvârşită... îmi
pare rău că nu avem posibilităţi să o înscriem la o şcoală de muzică la oraş.
şi mie îmi pare rău, dar nu avem ce face, grăi preotul cam dezamăgit. Dar ştii ce m-am
gândit ? mai zise el în continuare.
ce ? făcu doamna preoteasă.
- ...Să vorbesc cu domnul Bărbuceanu (boierul-moşier). El are toată puterea să facă acest bine
unui copil orfan unui copil dotat de Dumnezeu cu un dar aşa de frumos. Dar, pe de altă parte,
dumnealui ar trebui să se gândească şi la aceasta: făcând pomana asta, o să mai ispăşească
ceva din păcate. Şi ştie toată lumea că tatăl acestei fetiţe de el a fost ucis.
încearcă, părinte, că nu dai cu parul. Poate, poate i-o înmuia Dumnezeu inima.
greu lucru, draga mea ! Nespus de greu ! Mai uşor topeşti un gheţar decât să înmoi inima
boierului Bărbuceanu, încheie preotul cu slabă speranţă în suflet. Dar voi încerca totuşi, că,
precum ziseşi, nu dau cu toporul.
A doua zi, luni, la prima oră a dimineţii, părintele Manole se afla la poarta conacului boieresc:
ce vrei, domnule ? întrebă un bădăran de argat de la curte cu multă răceală-n glas.
aş dori, dragul meu, să vorbesc cu domnul Bărbuceanu.
nu-i acasă. A plecat la Cetatea...
încă nu e plecat, întări preotul, îl văzui acuşi urcând scările la conac.
ţi s-a părut. O fi fost cucoana dumnealui.
cucoana nu are barbă şi mustăţi şi nu poartă joben pe cap.
e, prea eşti aşaa... Doar ţi-am spus: Boierul e grăbit, nu poate sta de vorbă cu nimeni. Nu vezi
că birja e trasă la scări ? Chiar eu sunt surugiul ce-l voi duce pe cucon la oraş. Aşa că... vino
altădată. Acum nu se poate.
Şi bădăranul îi închise preotului nostru poarta-n nas.
în urma acestora, bietul părintele Manole, cu inima strânsă de întristare, plecă pe unde-a venit
şi zicând întru sine: „Vai, iată cum se poartă unii cu duhovnipul satului ! Iată un om, un argat
parvenit. Dar, vorba aceea: „Câinele ţine cu stăpânul său“. Şi „Unde e pătulul plin, acolo se
adună şoarecii“. Se ştie însă din experienţa trecutului că, atunci când răul a ajuns să-i facă şi
pe cei din jur asemenea lui, înseamnă că i s-a apropiat sfârşitul. Doamne, ce va mai urma după
toate acestea, numai Tu ştii. Eu, ca preot al Tău, Te rog totuşi, revarsă-Ţi, ca şi până acum,
milele Tale bogate asupra întregii suflări omeneşti!“
Cârciumarul
S-a încheiat o săptămână şi pragul cârciumei lui Codreanu nu l-a mai trecut nimeni. Cât îi
ziulica de mare, cârciumarul sta încremenit sub clopoţelul de deasupra uşii de la intrare şi
privind în susul şi în josul uliţei doar-doar va vedea pe vreun client de-al lui, să-l îmbie spre a
bea un dorobanţ de rachie. Şi înciudat de această situaţie, că nu mai venea nimeni să-i mai bea
vinul lui curat făcut din „mitaluri“ şi spălat în două ape şi rachiul acela natural şi tare, dres cu
cenuşă, surcele de prun şi ardei iute, acostă cu întrebarea pe un oarecare, ce era cam mucalit
de felul său:
neică Pralea ! strigă el către omul mucalit.
te auzii, domnule. Care-i treaba ? — fu răspunsul cetăţeanului.
mai întâi să trăieşti mata ! îl salută crâşmarul.
şi la urmă dumneata ! răspunse celălalt. Ce mai faci, că nu te-am mai văzut de mult ?
ia să-mi spui mata, nene Pralea, ce se petrece aici în satul ăsta ?
nu se petrece nimic, domnule. Cui îi mai arde de petreceri în ziua de azi, când toată lumea e
săracă ? Io, parizamplu, n-am o carboavă în buzunar.
ei, lasă astea, că s-or mai găsi, nu e chiar aşa. Eu aş vrea însă să ştiu unde-s oamenii din satul
ăsta, că nu-i mai văd de-o săptămână ?
îs la treburi, domnule !
dar astăzi e sărbătoare ?
o fi, dar unii ţin pe stilul nou.
tot aia e. Adică tot sărbătoare pică.
i-auzi „brâul“.
neică Pralea, eu cred, bre, că nu-i lucru curat aici în satul ăsta.
crezul meu însă e de-a-ndărătelea cu al dumitale.
cum adică ?
adică, neadică, eu văz că din ce în ce e mai curat, mai bine.
haida de ! Amândoi vorbim, başca ne-nţelegem.
ui-la el. Păi de ce, domnule, nu zici ca mine, ca să fie bine !
stai bre o ţâră să ne-nţelegem: eu am zis unde-s oamenii, că uite, prăvălia mea e goală.
nici o pagubă !
cum vine asta ?
vine bine, că toţi oamenii se duc.
unde se duc ?
la popa Manole.
ha ! Iaca mai auzii una. Hai, nu vrei să bei o rachie naturală să-ţi trosnească urechile ?
-Ţi-am spus că n-am o leţcaie.
dacă n-ai bani, adu-mi câteva ouă.
păi, mă duc să vorbesc cu găinile.
te aştept ?
mult şi bine. Şi să ne vedem când ne-om vede ceafa.
Aşadar, cârciumarul, tulburat peste măsură de situaţie şi prinzând de la omul mucalit firul
alunecării lui spre faliment, s-a travestit în om de treabă şi a plecat să iscodească mai
îndeaproape pricina declinului său: de-aici

una, de dincolo alta, până s-a văzut omul nostru procopsit cu câteva informaţii şi, de acum,
fuga-fuguţa s-a pomenit în biroul „Precepţiei“ pentru a se plânge agentului fiscal:
domnule şef, începu el, ne cunoaştem de atâta vreme, ne ştim de oameni în toată firea, pe
mine mă ştiţi de om corect, cinstit, sunt cu dările plătite la zi...
ei bine, bine, îl întrerupe perceptorul, ai făcut ceea ce eşti dator conform prescripţiilor legii şi
nimic alta. Aşa că, ce mai vrei de la noi ?
să mă ajutaţi...
adică, să-ţi restituim banii ? !
nu, vai de mine ! Treaba e alta, domnule, că de la un timp încoa nu-mi mai toceşte nimeni
podeaua. Geaba am bătut o potcoavă de cal în prag, că muşterii... ioc !
păi, domnule Codreanu, mata ai vrea să-ţi facem noi reclamă ?
nicidecum, domnule şef. Da se poate una ca asta ? Eu însă zic: dumneavoastră, ca organ al
legii, să luaţi măsuri împotriva preotului Dancovschi!
doamne fereşte! Ce avem noi cu părintele Manole ?
păi, el e pricina, domnule ! El mi-a luat muşteriii!
-Şi?
o să ajungă satul ăsta o „ruină“.
fă-mă să înţeleg. Ce are una cu alta ?
aa... Da. Aveţi dreptate. Dumneavoastră n-aveţi de unde cunoaşte toate şiretlicurile popeşti.
Mai ales de când a venit Manole ăsta aici în Ghebacea, ăsta, domnule, caută pe toate căile să
adune tot satul acolo în jurul lui. La ce i-o fi folosind ?! Şi nu numai atât. D-apăi, nu ştiu cum
face, cum drege, ba cu una, ba cu alta, că a reuşit să potolească oamenii şi să-i convingă de a
nu se mai răscula împotriva boierului şi a renunţa la bucăţica de pământ de care ar avea şi ei
nevoie.
foarte bine ! Se vede că părintele Emanuel vrea să fie pace şi linişte-n sat.
staţi un pic, să vedeţi, că pe deasupra a atras pe lângă sine şi pe amărâta aia de Mariţa, nu ştiu
dacă aţi auzit de ea. Şi asta, domnule, s-a dus cu fi-sa, o sfrijită de fată de vreo 10 12 ani, dacă
o vezi, nu dai doi bani pe ea. Şi se zice că asta face toţi banii, că are o voce de te „sparge“ şi
d-aia s-a dus toată prostimea la biserica lui popa Manole !
înseamnă că părintele Emanuel îşi face pe deplin datoria de preot-duhovnic în parohia sa.
ce datorie, domnule ? Oare dumneavoastră nu sunteţi la curent cu politica ălor mari şi cu
mişcările din lume ? N-aţi auzit că tocmai datorită boierilor şi a popilor în toată Rusia se
pregăteşte o mare răscoală a norodului ?
asta e roata istoriei, domnule Codreanu. Noi nu avem nici o putere s-o oprim. Ş-apoi, chiar ne
revine sarcina să sprijinim situaţia, să ajutăm ţara păstrând cele mai bune raporturi cu
contribuabilii şi, ca oameni şi cetăţeni, să respectăm mersul neabătut al istoriei.
nu ştiu cum vine asta, dar, da... daţi-mi repede un scaun, că a... a... ameţesc !
Fiecare domeniu îşi are vocabularul lui
D-apoi, iubiţi cititori, să ne luăm o mică pauză şi să vorbim numai între noi, aşaa... cum s-ar
zice: „între patru ochi“. Precum aţi văzut, ne-am folosit în unele bucăţi de text de un
vocabular mai vulgar. Şi socotesc că nu e de prisos să ştim şi aceea că fiecare domeniu din
viaţa şi activităţile omeneşti îşi are vocabularul lui, literatura lui proprie. De exemplu,
medicina îşi are vocabularul ei şi numai personalul de breaslă îl cunoaşte şi-l înţelege perfect,
precum şi industria îşi are vocabularul ei, agricultura de asemenea, Biserica îşi are vorbirea ei,
vorbire duhovnicească... Aşadar, şi în climatul cârciumii s-a plămădit un vocabular specific ei,
vocabular de mahala. Am adăugat acestea, dragii mei, ca să fiţi pregătiţi sufleteşte şi să nu vă
speriaţi că de acum vom fi nevoiţi să mergem şi în casele boierului Bărbuceanu, să vedeţi
acolo vocabular! O, Doamne, bine a zis cine a zis că „Fericirea din casele mari e fantomă, ca
fumul ce dispare”. Sau „La ce folos bogăţia dacă-şi face loc trufia, că însăşi coana trufia stă la
masă cu prostia !”
De bună seamă, revenit acasă, părintele Manole a spus şi doamnei Anisia despre argatul acela
bădăran de la conac şi că boierul va lipsi câteva zile din rosturile lui, fiind plecat în oraş.
Pe la jumătatea săptămânii aceleia, duhovnicul nostru şi-a făcut iarăşi vânt către curtea
domnului Bărbuceanu, în speranţa că de data aceasta va reuşi să dea ochii cu el şi să-l roage
pentru Rândunica.
La curte, boierul e sosit. Aşadar, să-l urmărim îndeaproape. Iată-l coborând din brişcă, fiind
primit şi condus până-n faţa scărilor de către doi argaţi. Domnul urcă tandru, pătrunde în
salon, îşi pune bastonul lângă fotoliu, jobenul în cuier, îşi scoate de pe degete mănuşile albe şi
le aruncă pe canapea... şi, hop şi coana mare, care a întârziat un pic în faţa oglinzii din
dormitor pentru a-şi da cu pudră pe nas. Şi, veselă la exuberanţă, îi sare de grumaz. Şi încep a
se pupa, nene, ca două maimuţe.
bine ai venit, iubitule ! Mi-ai lipsit o veşnicie ! se grăbi dumneaei măgulindu-l. Ce mai e pe la
Cetate ?
ce să fie, iubiţico, ca la oraş: zgomot mult, strigătele vânzătorilor de jurnale şi înjurăturile
birjarilor te asurzesc, mirosul de bălegar de pe străzi îţi strâmbă nasul...
ei, lasă astea, iubitule. Mie să-mi spui ce ai aranjat cu prefectul ? Ne va da măcar o mână de
soldaţi să ne apere în cazul când prostimea asta va mai încerca să dea buzna peste noi ?
ba ! răspunse scurt dumnealui şi pe faţă i se aşternu îndată un aer de tristeţe.
La acestea, cucoana se înfioră:
cum ? De ce ? Care-i situaţia ?
e de rău !
cum, adicătelea ? Spune-mi repede !
După un oftat adânc şi privind pe alături, boierul zise cu voce gravă:
în toată Rusia se pregăteşte o răscoală uriaşă. Se zice că ar fi o revoluţie cum nu s-a mai
pomenit. Toată calicimea din burguri şi chiar şi iobăgimea satelor fierbe, clocoteşte. Le-a
intrat în cap să schimbe mersul obişnuit al lumii.
cum să-l schimbe ?
aşaa... după placul lor. S-au ivit în poporul ăsta nepriceput nişte oameni cu capul mare, având
nişte idei aşaa...de nu ştiu cum să le zic. Dar oricum, cu noi, draga mea, se va termina.
nu mă-ngălbeni! Ce vrei să spui ?, zise dumneaei cu înfiorare.
se va termina, cucoană ! ţipă boierul. Ne va nimici ! Acum, femeia, ca o disperată:
vai de mine, Doamne ! N-ar fi mai bine de noi să fugim dincolo de Prut, la români ?
dar aici nu e România ? în vinele noastre nu curge sânge românesc ?
cum să fie România, de vreme ce de o sută de ani e Rusia ?
tot aşa ai rămas ? Doar ţi-am spus, cucoană, asta-i provincie românească de când e lumea pe
pământ. Şi ţarul ca un hoţ ne-a furat-o şi niciodată un hoţ nu poate fi stăpân pe lucrul furat.
hai, că şi tu eşti tare de cap ! se întărâtă cucoana.
cum îndrăzneşti, muiere, să-mi adresezi astfel de vorbe ?
de ce-mi zici muiere, bă necioplitule ?
pentru că eşti proastă, fă, ticăloaso !
prost eşti tu cu mă-ta care te-a făcut!
Aici, boierul, nemaiputând suporta ofensele, puse mâna pe baston şi-i arse cucoanei o lovitură
zdravănă pe bulevardul spinării. La aceasta, femeia se înfurie şi mai mult:
văleu, călăule, d-ăştia mi-eşti cremenalule ? Stai, că nu-ţi merge cu mine ! Şi înşfăcând repede
un scaun, îl proiectă în capul bărbatului său. De-aici, să te ţii neică: marea răscoală a început
în casele boierului Bărbuceanu din Ghebacea. O aşa fericire boierească ducă-se cu paie pe
spinare şi să n-o dorească nimeni. D-apoi să le fie de hârcă!
Părintele Manole e dezamăgit
Bietul părintele Manole, până să ajungă la poarta conacului, i-a fost dat să vadă cum sar
geamurile făcute ţăndări la salonul de sus şi să audă cuvinte de un jargon ce numai cinste nu
poate să facă unor oameni, mai cu seamă pentru cuplul Bărbuceanu. Tot pe acolea,
duhovnicul văzu o bătrânică ce-şi avea căsuţa vizavi de conac şi auzind zgomote în casele
boierului, aceasta a ieşit în uliţă.
dumnezeu să te binecuvinteze, mătuşă Sofia !
sărut mâna, părinţele. Dar încotro ? răspunse bătrâna.
iacă, vrui să ajung aici la conac, mătuşă Sofia, dar se pare că n-am nimerit bine. Doar nu s-or
fi răsculat oamenii şi-or fi pătruns prin odăile boierului ?
nu s-ar vede a fi aşa ceva, părinţele, şi nici io nu poci să ştiu ce este, dar... de... boierul plecat
de câteva zile de acasă, cucoana frumoasă, trăită bine... Şi se ştie că e mai uşor să păzeşti o
turmă de vulpi decât !... Şi-apoi, părinţele, aşa-i la case mari, acum auzi cântece de lăutari,
acum zbierăte de măgari!
ei, mătuşă Sofia, nu trebuie să ne pripim cu părerile, ca să nu greşim înaintea lui Dumnezeu,
ci mai bine să luăm seama fiecare pentru sine.
aşa e, părinţele, dar, uite, văzui trăsura-n bătătură. Ia seama, că boierul e venit de unde a fost
plecat şi cine ştie cum şi-o fi găsit cucoana de au ajuns să spargă şi geamurile!

ferească Dumnezeu, mătuşă Sofia. Ispitele sunt multe şi de multe feluri. Omul este dator să le
evite şi să le respingă. Să ne retragem, dar, la rosturile noastre şi să ne rugăm pentru ei.
La întoarcerea acasă, părintele Manole a văzut un lucru minunat, ce l-a bucurat foarte mult şi
l-a făcut să mai uite de necazuri: Rândunica, înconjurată de cei patru copii ai lui, sta jos pe
iarbă între rigolele de flori şi-i învăţa să cânte: „Doamne, Doamne, Ceresc Tată”. Preotul i-a
binecuvântat şi apoi a dat să intre în pridvor. Aici îl întâmpină doamna Anisia, care abia
reuşise să înmoaie rufele în cadă şi acum, cu mânecile suflecate, văzându-l întors aşa curând,
îl întrebă cu îngrijorare:
oare nici de data aceasta nu l -ai găsit pe domnul Bărbuceanu ?
încă nu, draga mea, şi nu voi mai încerca.
de ce ? Care-i situaţia ?
ştie Dumnezeu. Dar, oricum, situaţia la conac nu este tocmai rozalie.
explică-mi şi mie.
nu am cum, pentru că nu cunosc nimic. Şi nici nu se cade să ne amestecăm în treburile altora.
aha! Bănuiesc. Am mai auzit eu câte ceva, dar n-am crezut. Şi nici nu mă interesează. E bine
să ne vedem de noi şi de copiii noştri. Apropo, părinte, zise în continuare coana preoteasă,
copilul ăsta, Monica, e un fenomen: până să o mai învăţ câteva litere din alfabet, ea deja le-a
şi aflat dezlegarea. Ba ceva mai mult, a început cu literele învăţate a forma silabe, chiar şi
cuvinte din cele mai scurte. Aşa că prezenţa ei în casa noastră nu numai că nu constituie o
greutate în plus pentru mine, ci,
dimpotrivă, mă bucură şi mă reconfortează. Iată, dar, priveşte acum la ea, vezi ce frumos se
comportă cu copiii ? Şi cât de bine se simt ei în compania Rândunicii! „Doamne, ţine-o
sănătoasă şi ajut-o să-şi mântuiască sufleţelul ei neprihănit. Şi nu da uitării nici pe mama ei,
Doamne, că e tare greu în ziua de astăzi pentru o femeie văduvă şi scăpătată ca ea !“
amin ! Şi Dumnezeu cu îndurările Sale bogate fie cu noi toţi acum şi totdeauna!“ încheie
părintele Manole făcându-şi semnul Sfintei Cruci pe piept.
Cămaşa fericitului

Precum se ştie din însăşi mersul vieţii omeneşti, în climatul lipsurilor materiale unii se
ticăloşesc, iar alţii se înţelepţesc, unii se dedau la furtişaguri, tâlhării, la beţii şi trândăvie, ceea
ce face să se afunde tot mai mult în sărăcie, suferinţe şi amărăciune, iar alţii se înţelepţesc
într-atâta, că de bunăvoie se lipsesc de toate cele omeneşti, socotindu-le „deşertăciuni“, şi
apropiindu-se de Dumnezeu află bogăţia tuturor darurilor cereşti şi bucuriile cele veşnice.
Se pare că Rândunica noastră, cu toată nevârstnicia ei, către acestea aleargă, căci, fiind blândă
din fire şi cu inima curată, se lasă condusă de îngerul ei păzitor către Biserica Domnului
Hristos, unde se află vistieria tuturor Darurilor Duhului Sfânt. De altfel, şi cuvântul Sfintei
Evanghelii ne spune despre Maria din Betania sora Martei zicând: „...Maria partea cea bună
şi-a ales, care nu se va lua de la ea“ (Luca 10, 42). Cu acestea, să ne amintim, dar, că însăşi
Monica, într-unul din momente, a spus mamei sale: „...Măicuţă dragă, după cuvântul Sfânt,
nu-i aşa că fericirea e lângă noi şi ne surâde ?“
Pentru a fi mai explicit şi pentru întărirea celor spuse până aici, socotim că e bine să amintim
şi despre istorioara intitulată „Cămaşa fericitului“. Convinşi fiind că nu e cunoscută de toţi
care vor citi aceste pagini. Aşadar, ascultaţi:
Se zice că un împărat bogat, cum altul nu se mai afla pe faţa pământului, s-a îmbolnăvit de o
boală necunoscută, o boală grea, chinuitoare. Toţi doctorii şi toţi vracii au fost aduşi la
căpătâiul lui să-i facă ce i-o face să scape de suferinţa sa, dar nici unul nu i-a putut afla leacul.
Iar împăratul se chinuia şi se topea pe picioare văzând cu ochii. Într-una din zile, slujitorul
care-l ajuta şi-l sprijinea în tot momentul, în supărarea sa, cuteză să grăiască împăratului:
mărite, doamne, îngăduie slugii tale să spună un cuvânt.
împăratul i-a făcut semn să vorbească.
iată, zise acela, printre mulţimea slujitorilor tăi se află o copilă nevârstnică şi neînvăţată căreia
îi este dat să măture şi să spele scările de marmură ale palatului tău. Şi se zice că aceasta ar
avea darul de a cunoaşte cele mai ascunse suferinţe omeneşti şi leacul pentru vindecarea lor.
să fie adusă aici! zise împăratul.
Şi îndată slujitorii au alergat pentru a îndeplini porunca. Ajunsă în faţa împăratului, fetiţa s-a
aruncat cu faţa la pământ, aşteptând cuvânt din partea stăpânului său. Şi împăratul grăi:
copilă, ridică-te, cercetează-mi suferinţa şi află-mi leacul.
slăvite împărate, zise micuţa slujnică, mai întâi să-mi spui cum îţi e suferinţa.
nimic nu mă doare şi toate mă dor, răspunse împăratul.
ai vreo rană văzută sau nevăzută ?
nicidecum, dar tot sufletul mi-e o rană şi plin de amărăciune.
îţi lipseşte ceva ?
am toate în stăpânirea mea şi n-am nimic. Sunt cel mai bogat, dar şi cel mai sărac om de pe
faţa pământului şi sufăr cumplit de o amară tristeţe.
Acum, fetiţa cu glas blajin şi cu faţa senină zise:
mărite Doamne, suferinţa ta poate fi înlăturată cu multă uşurinţă numai dacă vei îmbrăca pe
tine cămaşa celui mai fericit om din împărăţia ta.
îndată împăratul a trimis soli în toată împărăţia să afle pe cel mai fericit om, să-l dezbrace de
cămaşă şi să o aducă lui. Şi au căutat trimişii împărăteşti prin palatele voievozilor, prin casele
marilor boieri, prin castelele bancherilor, peste tot cercetau şi întrebau: „Cine se simte a fi
fericit în această împărăţie ?“ Şi au aflat numai ură, zavistie, perversitate, lăcomie şi alte
năzbâtii de felul acesta. Şi s-au întors aceia la împăratul lor supăraţi şi cu mâinile goale. Şi
iarăşi a zis împăratul: „Mergeţi şi căutaţi cu de-amănuntul prin oraşe şi târguri, că nu se poate
să nu aflaţi un om fericit, căruia luându-i cămaşa, să o aduceţi în grabă la mine ca s-o îmbrac
şi să scap de suferinţa aceasta apăsătoare. Şi iarăşi au plecat solii iscodind prin oraşe şi târguri
să afle omul fericit, dar peste tot au întâlnit duşmănia, jaful, minciuna, plânsul, răzbunarea.

Şi întorcându-se iarăşi solii la împăratul lor, au zis cu dezamăgire: „Slăvite stăpâne, am căutat
în tot locul şi n-am aflat omul fericit, fără numai lacrimi, dureri şi scrâşniri din dinţi”.
nu se poate să nu aflaţi măcar un om fericit în toată împărăţia mea ! ţipă împăratul.
Şi iarăşi au plecat solii întrebând pe oricine întâlneau în cale, cutreierând coline, sate şi câmpii
şi negăsind ei ceea ce căutau. Dezamăgiţi şi obosiţi fiind, s-au hotărât să se întoarcă la
stăpânul lor şi să-i spună că nu e chip a afla în toată împărăţia un om fericit. Şi pe când se
întorceau ei ca nişte curci plouate, au auzit prin văi un oarecare om cântând cât îl ţinea gura
şi-l îndemna inima. îndată au alergat şi aflându-l pe acela, l-au întrebat:
cine eşti tu, omule ?
sunt socotit cel mai din urmă om din sat, răspunse cel întrebat.
ai case mari, bogăţii, bani mulţi ?
nimic din toate acestea !
ai femeie, copii ?
mi-e casa plină !
din ce trăieşti tu şi toţi ai tăi ?
din ce dă Dumnezeu. Oricum, nu ne-am culcat vreodată flămânzi.
te vedem a fi unul din cei mai sărmani, dar pentru ce cânţi cu atâta voioşie ?
pentru că sunt un om fericit!
vrei să ne amăgeşti spunând un neadevăr ?
nicidecum ! Eu nu pot să mint pe cineva, pentru că mă aude şi mă vede Dumnezeu, Cel ce m-
a procopsit cu ochi ca să văd, picioare să merg, mâini să lucrez şi cu
voie bună să fac tot ceea ce mi se cere. Şi uite aşa-mi ţin eu casa, femeia şi copiii şi de aceea
cânt, pentru că mă simt a fi omul cel mai fericit!
cu adevărat eşti fericit ?
întocmai. Foarte fericit!
Auzind acestea, solii împărăteşti au sărit asupra sărmanului acela pentru a-l dezbrăca şi a-i lua
cămaşa. Bietul om, neştiind care-i pricina, zise către „jefuitori“:
domnii mei, vă văd a fi trimişi împărăteşti şi de la un om ca mine n-aveţi ce lua. Vă osteniţi în
van !
Solii însă n-au vrut să ia seama la vorbele aceluia. Şi, trântindu-l la pământ, i-au smuls cu sila
haina de pe dânsul. Şi... ce-au văzut ? Ce-aveau să vadă, decât un om gol-goluţ, cum l-a făcut
mă-sa ? N-avea el cămaşă, dar era îmbrăcat în fericire. Era fericit pentru că avea ochi, mâini,
picioare şi inimă deschisă.
Şi... asta e, dragii mei: „Fericirea e lângă noi şi ne surâde !“ Ne trebuie însă un dram de
înţelepciune să vedem şi să simţim acestea, „înţelepciunea este un mare dar de la Dumnezeu,
dar pe care El îl dă credinciosului ce-l cere cu osârdie, cu lacrimi, cu iubire. înţelepciunea ne
ajută să ne vedem pe noi înşine, să ne cunoaştem pe noi înşine, să ne vedem micimea, să ne
măsurăm scurtimea vieţii şi să grijim de mântuirea sufletului nostru, înţelepciunea ne grăieşte
numai adevărul, ea ne limpezeşte mintea să pricepem că toată truda omului pe pământ este
zădărnicie şi goană după vânt. Praf şi cenuşă. înţelepciunea ne sfătuieşte cum să ne eliberăm
din robia păcatului şi a morţii şi să ne dobândim mântuirea sufletului, viaţă veşnică şi fericită
în Dumnezeu“ (învăţătura de credinţă creştină ortodoxă).
Iată, dar, ce ne descoperă înţelepciunea: ceea ce vedem nu există (e praf şi cenuşă), iar ceea ce
nu vedem există (viaţa veşnică şi fericită în Dumnezeu).
Aşadar, iubiţilor, cunoscând că viaţa noastră pe pământ este scurtă, trecătoare, să lepădăm
toată „grija cea lumească“ şi să ne pregătim de plecare pentru a ne întâlni cu Domnul Hristos.
Şi să luăm bine seama că până va fi să plecăm, viscolul bate şi valurile se ridică, navigaţia
noastră cere luptă, dar să avem curaj, că la cârma corăbiei noastre „stâlpul şi temelia
adevărului“ (Timotei 3, 15) se află El, Mântuitorul Hristos, Căruia se cuvine, împreună cu
Tatăl şi cu Duhul Sfânt, toată mărirea, cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor, Amin !
Ce este înţelepciunea
Şi acum să revenim la cele de mai-nainte. Ştim, dar, că pe Monica, fiica Mariţei, în orice zi o
putem găsi la casa parohială, iar pe timpul nopţii, ea trebuie să se afle lângă mama ei pentru a-
i ţine de urât şi a mai schimba câte o vorbă între ele.
Aşadar, într-una din seri, când Monica a ajuns acasă, o întrebă pe mama ei:
mamă dragă, spune-mi te rog, ce este aceea „înţelepciune“ ?
La o astfel de întrebare, Mariţa privi lung la ea şi, oarecum încurcată în cuvinte, grăi:
tu vrei, fetiţa mamei, ca eu să ştiu toate câte a învăţat părintele Manole la şcoala dumnealui ?
Dar cred totuşi că a fi cineva înţelept, neapărat trebuie să fie un om deştept în toate cele !
nu prea ai nimerit-o, mamă! răspunse Monica zâmbind.
-Atunci, spune tu dacă ştii.
păi, un om deştept poate fi şi nebun.
nu-nţeleg !
mamă dragă, gândeşte-te: puşca aia care l-a omorât pe tata oare a fost făcută de un om prost ?
da. Aşa este. Ai dreptate, fetiţa mea, că un om deştept poate fi şi nebun. Nebun ca diavolul,
care e deştept, dar face numai rele. Văd, dar, că ai învăţat multe de la părintele Manole. Aşa
că, fetiţa mamii, spune tu, dacă ştii, ce este înţelepciunea.
mămico dragă, zise Rândunica, toată înţelepciunea stă în a cunoaşte şi a face voia lui
Dumnezeu. La astfel de cuvinte din partea fiicei sale, Mariţa nu a mai putut a-şi stăpâni
lacrimile şi-şi şterse faţa în ascuns. Fetiţa, simţind starea sufletească a mamei şi vrând a o
mângâia, grăi:
nu te tulbura, mămico dragă. E foarte uşor a face voia Domnului.
suntem săraci, Rândunica mamii, şi nu avem putere !
Aici, Monica, scoase din buzunar un pacheţel şi-l în-mână mamei sale, zicând:
uite, mamă dragă, mănâncă acest colăcel să prinzi putere. Mi l-a dat părintele Manole pentru
tine.
La acestea, pe Mariţa o podidi plânsul. Şi Monica, văzând-o, o luă uşor de braţ şi zise:
să mergem în casă, iubită mamă, să-ţi vadă şi Maica Domnului lacrimile tale !
îngenuncheate în faţa Sfintei Icoane, din ochii celor două fiinţe lacrimile curg gârlă, lacrimile
duioase ale iubirii. Şi măcar că au stat aşa multă vreme, nici una n-a grăit cuvânt, ci numai au
plâns tacit. Omul sărac plânge în faţa Icoanei cu două feluri de lacrimi: cu lacrimi de cerere
pentru iertare şi cu lacrimi de mulţumire pentru că a fost iertat.
Iată, dar, voia Domnului, aici stă ascunsă toată înţelepciunea.
Monica scrie morţii din cimitir
într-una din zile, după ora prânzului, când copiii părintelui Manole erau culcaţi, fiind osteniţi
de joc, Monica noastră luă un creion şi o bucată de hârtie, se strecură în uliţă şi alergă la
cimitir. Aici, după ce a plâns mult la mormântul tatălui său, a plecat să cerceteze mormintele
ce păreau a fi părăsite şi a scrie pe hârtie numele morţilor de pe crucile acelora. Un om
oarecare care din întâmplare se afla şi el pe-acolo, a văzut toate acestea şi, venind lângă ea, o
întrebă:
a cui eşti tu, fetiţo dragă ?
-A Mariţei, văduva de la marginea satului, răspunse ea.
aha ! făcu omul. Am bănuit eu asta, dar nu eram sigur. Deci, tu eşti aceea care cânţi aşa
frumos la biserică împreună cu doamna preoteasă !
da, eu cânt împreună cu doamna Anisia, dar nu pot să cânt aşa frumos ca dânsa.
ei, lasă că te-am auzit cântând, fetiţo, şi ce să zic, am rămas uimit. Dar, spune-mi: ce faci tu pe
aici ?
scriu numele morţilor să le dau la Sfânta Liturghie, că nu are cine să se îngrijească de sufletele
lor.
foarte bine faci, dar ai bani să plăteşti liturghia pentru ei ?
Slobozirea „prizonierei
Aba. Nici măcar unul.
uite, ia de la mine doi sfanţi să plăteşti preotului pentru aceste suflete uitate.
Monica privi lung la om şi cu şovăială luă bănuţii din mâna lui. Apoi îşi făcu semnul crucii pe
piept şi zise:
fie voia Domnului şi El să te binecuvinteze, nene !
să fii sănătoasă, fetiţo, şi îngerii lui Dumnezeu să te însoţească pretutindeni!
Rândunica prizonieră
La întoarcere, Monica a văzut doi băietani, care păreau a fi de aceeaşi vârstă cu ea, alergând şi
făcând mare haz. Nebunaticii trăgeau de o aţă cam de doi metri ce avea la celălalt capăt,
legată de picior, o biată rândunică. Pasărea, obosită de hărţuială, dădea să zboare, dar cădea
iarăşi în drum, stârnind praful şi ciripind a jale.
Monica, văzând acestea, s-a speriat şi pe obrăjorii ei îndată i se prelinseră câteva lacrimi de
milă pentru micuţa prizonieră.
daţi drumul acestei păsărele şi n-o mai chinuiţi, că are puişori în cuib şi micuţii se zbat a
moarte, fiind istoviţi de foame şi sete ! zise ea cu glas rugător, la care ei răspunseră:
nu vrem s-o eliberăm, că ne-am ostenit de am prins-o!
daţi-mi-o mie ! stărui copila.
ce ne dai pentru ea ?
uite, vă dau doi sfanţi.
La vederea banilor, târgul se făcu pe loc. Băietanii, bucuroşi, predară rândunica şi în fuga
mare se făcură nevăzuţi după un colţ de uliţă. Monica îndată a dezlegat pasărea, îi sărută
căpşorul şi apoi îi dărui libertatea. Ea, zburând, a ocolit-o pe copilă de vreo trei ori şi ciripind
voioasă în semn de mulţumire. Apoi, şi-a luat zborul ca o săgeată peste sat.
Ionuţ plânge
La casa parohială, preoteasa şi preotul vorbesc între dânşii:
părinte, i-a vezi de-l poţi potoli din plâns pe Ionuţ! se adresă doamna Anisia către soţul
dumneaei. S-a lovit la picior şi cât am încercat să-l conving că nu-i nimic grav, el totuşi
plânge necontenit.
întrerupt din lectură şi îngrijorat de aceasta, părintele Manole întrebă:
sângerează ?
nu, dar el totuşi plânge.
unde e Mona ?
nu ştiu. S-ar putea să fie acasă la ea. A prins de obicei ca, în timp ce copiii dorm după masa de
prânz, să dea o fugă pe la maică-sa, să vadă de se simte bine. Dar astăzi a întârziat. Cine ştie
ce-o mai fi !
La acestea, preotul grăi înciudat:
dacă era ea aici, copilul nostru nu s-ar fi lovit la picior !
poate, răspunse doamna. Dar eu ce să-i fac, că nu am reuşit în nici un chip să-l potolesc !
în momentul acesta a sosit Monica din plimbarea ei şi de cum intră pe poartă a auzit pe Ionuţ
plângând.
Repede se duse lângă el, îl îmbrăţişă, îl sărută şi începu a plânge împreună cu el.
Ca prin minune, copilul s-a oprit din plâns.
ce i-ai făcut, fetiţo ? întrebă coana preoteasă.
nu i-am făcut nimic, doamnă ! răspunse Mona cu glasu-i dulce.
dar ce i-ai şoptit la ureche de s-a potolit din plâns ?
nu i-am spus nimic, ci doar am plâns şi eu de mila lui. Acum, restabilit şi plin de bucurie,
Ionuţ zise către Monica:
de ce ai plecat de lângă noi ? Nu ştiai că mi-e dor de tine ? Uite, vezi, dac-ai venit nu mă mai
doare piciorul!
Părinţii copilului, văzând toate acestea, şi-au dat seama cât de mult o iubesc copiii dumnealor
pe Monica şi ce minunat leac împotriva oricărei dureri poate fi ascuns în nevinovatele ei
lăcrimioare !
După cele întâmplate, Monica se aştepta la o mustrare aspră din partea doamnei Anisia, dar n-
a fost aşa. Nici măcar un cuvânt de reproş nu i-a fost adresat. Şi aşa fiind, gândea întru sine:
„Oare de ce doamna preoteasă nu mă ceartă pentru faptul că am lipsit de-acasă şi am lăsat
copiii fără supraveghere ?“
Şi pe când cugeta astfel, aude glasul doamnei Anisia zicând:
vezi tu, Monica, mamă, să nu mai întârzii, ci să fii aici înainte de a se deştepta copiii din
somn.
Mulţumită că totul a ieşit cu bine, Monica răspunse:
mâine nu voi mai pleca, doamnă, că e zi de curăţenie la biserică şi trebuie să o ajut pe mama.
Ştiţi că şi ea de la moartea lui tata nu prea se simte bine. Se vaită că o ţine un junghi sub
coastă.
ei, biata de ea! o compătimi coana preoteasă. Supărarea i-a distrus ficatul. Mâine, când va
veni pentru curăţenie la sfânta biserică, am să-i fac un ceai de gălbenele, că e nemaipomenit
de bun pentru durerea de ficat.
Ceaiul pentru hepatită
A doua zi, sâmbătă, pe când Mariţa cu fiica ei se ostoiau făcând curăţenie în sfânta biserică,
doamna Anisia a venit aici cu o ulcică din care ieşeau aburi şi o mică legătură în ştergar.
uite, lele Mariţa, zise dumneaei, fă-ţi o mică pauză să iei o gustare. Ţi-am făcut un ceai din
diferite flori şi o lipioară coaptă pe plită. Ia şi mănâncă, că vei fi flămândă. Mi-a spus Mona că
te supără un junghi, s-ar putea să ai ceva la ficat şi ceaiul ăsta alină durerile.
da, coană preoteasă, grăi Mariţa. Aşa e. Când şi când, un „cuţit“ mă-nţeapă aici sub coaste.
Nu ştiu ce ar putea să fie, dar, câteodată, când mă prinde durerea, trebuie să mă ţin de ceva, că
altfel cad jos. Nu mi-e că mor, că trebuie să mor odată, dar pentru copila asta aş vrea să mai
trăiesc. Ţin la ea mai abitir ca la ochii mei de sub frunte. Mor de dragul ei!
lele Mariţa, continuă doamna Anisia, să faci bine, bre, să-ţi aduni de pe acum flori de
sunătoare, gălbenele, frunze de rostopască, rădăcină de măcriş, de dud, de pir şi de urzică.
Ceaiul făcut din toate acestea, în chip miraculos, de pe patul morţii te ridică sănătos !
Din propriul ei interes, Mariţa o întrebă:
cum se pregăteşte ceaiul ăsta, coană preoteasă ?
fii atentă, lele Mariţo, răspunse doamna Anisia, reţeta e simplă: După ce florile şi plantele ce
le-am numit adineaori au fost spălate bine în apă rece, se ia din toate câte puţin. Şi asta numai
dacă vrei să obţii o cantitate mică de ceai. Pe vreme rece, poţi să-ţi faci o cantitate mai mare,
că ţine. Nu uita că rădăcinile de măcriş, de dud, de pir şi de urzică se strivesc înainte de
fierbere. Deci, se pun toate acestea într-o oală, se toarnă peste ele vin alb sau, în lipsă, apă
până la acoperirea plantelor şi se pune la foc încetinit. Se înţelege de la sine că oala trebuie să
fie acoperită cu capac. Fierberea se face până rămâne la jumătate din lichid. După răcire, se
strecoară prin pânză de casă sau tifon, se pune la sticlă cu dop şi se păstrează la loc întunecos
şi rece. Apoi, se ia de trei ori pe zi câte un păhăruţ cu o oră sau cel puţin cu o jumătate de oră
înaintea meselor. Şi nu uita: în timpul acesta trebuie să stai culcată pe partea dreaptă. Fă aşa,
lele Mariţo, şi ai să vezi minunea. Au fost cazuri când oameni bolnavi, galbeni ca floarea de
bostan şi căzuţi la patul zăcerii şi, dacă au băut ceaiul ăsta, în câteva zile le-a pierit culoarea
galbenă de pe piele şi din ochi, s-au ridicat şi au plecat voioşi la muncă.
dumnezeu să te răsplătească şi să te binecuvinteze, coană preoteasă! Aşa am să fac, că e tare
greu. Câteodată, când mă prinde junghiul, zic: „Gata! Asta mi-a fost! Plec după omul meu !“
şi, fii atentă, lele, mai completă doamna Anisia, cine e atins de suferinţa asta să facă repede
ceaiul cum am spus, să nu aştepte să-i pice vindecarea aşaa... hodoronc-tronc, că, de „se lasă
pe tânjală“, boala e afurisită şi-l duce pe bolnav la gălbenare neagră. Şi atunci nu-i
rămâne omului decât să-şi cumpere tămâie şi lumânări galbene, că-n ochii lui negri ca
pământul va să-i apară puzderie de stele verzi.
Rugăm pe iubiţii cititori să ţină cont că vremea acestei povestiri a fost aceea până-n primul
război mondial, când tot omul era de o construcţie mai robustă, alimentaţia era mai aproape de
regimul vegetarian şi trăia în aer nepoluat de agenţi dăunători sănătăţii
Astăzi însă, în cazul unei afecţiuni la ficat, omul neapărat trebuie să se prezinte la medic. Dar,
oricum, ceaiul din reţeta de mai sus nu trebuie ignorat. Acesta poate fi administrat nu numai
de cel cu „cuţit la ficat“, ci şi de omul sănătos dacă vrea să mănânce tot ce se pune pe masă şi
încă ar mai vrea să mai mănânce, cum s-ar zice: aşa, „în silă“, ca lupul când e flămând.
Şi Rândunica plânge
Iată că a venit şi ziua de duminică. La Biserica din Ghebacea, lume multă cum altădată era
numai la sărbătorile mari, împărăteşti. De când Rândunica noastră „ciripeşte“ împreună cu
doamna preoteasă la strana cântărilor bisericeşti, prezenţa creştinilor a sporit considerabil.
Până şi părintele Manole a devenit mai aprins de dragostea Duhului Sfânt, în tot timpul ochii
îi sunt umezi de duioşie, slujba o face mai cu putere şi când vorbeşte credincioşilor de pe
soleea Altarului, parcă ar fi o lumânare de ceară curată ce se aprinde de la sine şi se topeşte
văzând cu ochii, împrăştiind pretutindeni parfumul nectarului iubirii şi-n acelaşi timp
împărţind tuturor lumină în suflet şi căldura dragostei în inimile lor.
Aşadar, să vedem cum au decurs treburile. în vremea slujbei Litiei până-n doxologia cea
mare, lumea s-a aşezat în rând ordonat şi cuvios la uşa diaconească din partea de miazănoapte
a Sfântului Altar pentru a da preotului slujitor darul lor: o lumânare aprinsă şi „bănuţul
văduvei“. La strană, în timpul cântării „Laudelor“ pe glasul de rând, eroina noastră deodată s-
a întors cu faţa la perete şi a izbucnit în plâns. îngrijorată, doamna preoteasă se aplecă la
statura ei şi văzând-o plângând cu suspine şi cu faţa ascunsă-n palme, o întrebă:
ce este, Monica, mamă, ce s-a întâmplat ? Ce te doare de plângi ?
nu mă doare nimic, dar nu am bani! răspunse ea printre suspine.
pentru ce ţi-ar trebui bani chiar acum ?
La întrebarea aceasta, Monica despături un petec de hârtie udat abundent de lacrimi şi-l arătă
doamnei Anisia, zicând:
sunt mulţi şi eu nu am nici un sfanţ!
ce vrei să spui cu asta ? mai întrebă coana preoteasă.
sunt morţii din cimitir pentru care nu este cine să dea liturghie, ca să se uşureze şi sufletele lor
!
La auzul acestora, ochii doamnei Anisia se umeziră de lacrimi şi, aprinzând trei lumânări, le
dădu copilei. Apoi o luă de mână şi merse cu ea la uşa Altarului. Aici, dânsa vorbi ceva în
şoaptă cu preotul, după care sfinţia sa se aplecă spre Monica, o mângâie pe cap şi-i luă din
mână lumânările şi hârtia aceea stropită cu lacrimi.
Până aici cântările au fost continuate de câţiva credincioşi ce-şi aveau locul pe lângă strană şi
care, după deprindere, ţineau isonul la cântări doamnei preotese.
Sfârşindu-se cu acestea, imediat s-a auzit din altar vocea vibrantă a preotului, zicând:
„Slavă Ţie Celui ce ne-ai arătat lumină !“
Atât cântarea Doxologiei, cât şi slujba Sfintei Liturghii s-a desfăşurat în deplină pace şi sub
fiorul sfânt ce pătrunde sufletul creştinului şi-l face să simtă adânc agonia Mântuitorului în
Grădina Ghetsimani, precum şi bucuria învierii Lui.
Fapta Monicăi de a da pentru pomenire la Sfânta Proscomidie numele morţilor uitaţi de rudele
lor nu putea să rămână fără ecou. însuşi părintele Manole s-a minunat în sine de o astfel de
iniţiativă din partea unui copil orfan cum este ea. Şi la priceasnă, după explicarea Sfintei
Evanghelii, duhovnicul grăieşte către credincioşi:
fraţilor, un lucru de-a mirării, ce nu poate fi trecut cu vederea, este fapta de milă creştinească
a fetiţei Monica, ce pe drept i s-a zis şi Rândunica. Iată în ce constă acest lăudabil gest.
Şi-n acest timp, părintele Manole despături petecul de hârtie primit de la Monica şi zicând în
continuare:
uitaţi-vă şi vedeţi, fraţilor, ce suflet mare sălăşluieşte într-un copil mic, sărman şi orfan şi cu
ce mare preţ a putut ea să plătească Liturghia dată pentru pomenirea celor răposaţi şi părăsiţi
de toţi, preţul curatelor şi nevinovatelor ei lăcrămioare. Iată, dar, o faptă creştinească la care
până acum nimeni nu s-a gândit. Şi care înaintea lui Dumnezeu preţuieşte mai mult decât
toate comorile pământului.
Să ne amintim, dar, fraţilor de cuvintele Mântuitoru lui spuse către ucenicii Săi când a văzut
pe văduva sărmană punând doi bănuţi în cutia bisericii: „Adevărat grăiesc vouă, că această
femeie săracă şi văduvă a dăruit Bisericii mai mult decât toţi!“ (Marcu, 12, 43).
Aşadar, Domnul Iisus, fraţilor, nu a privit la valoarea materială a bănuţilor, ci la marea iubire
încorporată în modestul ei dar. La marea ei iubire, căci a dat tot ce avea.
Astfel, Rândunica noastră, neavând un bănuţ măcar, a pus din toată fiinţa ei, din inimioara ei
curată, peste numele răposaţilor uitaţi, multe şi duioase lăcrămioare.
Bunul Dumnezeu să primească toate jertfele ce se aduc la sfântul Său altar. Şi mai cu seamă
darul acesta al copilei Monica să-l ducă sfinţii îngeri înaintea Celui ce S-a jertfit din multa Sa
iubire pentru mântuirea noastră a tuturor, înaintea Mielului lui Dumnezeu, Domnul şi
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pe Care să-L rugăm neîncetat să fie cu noi în toată vremea,
să putem trăi cu toţii în deplină pace şi bună înţelegere şi cu nestrămutată nădejde de a fi
moştenitori ai împărăţiei Cerurilor, acolo Sus, unde se trăieşte veşnic în negrăită fericire, în
pace şi iubire multă, iubire la nesfârşit... Amin !
De bună seamă, zilele trec şi se duc ca toate cele de când e veacul, Rândunica noastră a intrat
în al 13-lea an de viaţă, e încă mică de statură, slăbuţă, frumuşică la chip, cu ochii mari şi
albaştri ca seninul cerului şi cu multă blândeţe în priviri. Doamna preoteasă i-a făcut o rochiţă
nouă din stambă, i-a pus pe cap o băsmăluţă albă cu buline roşii şi în picioare cu iminei de
postav legaţi cu nojiţe lungi, având motocei coloraţi la capete. Mersul îi e lin ca lebăda pe ape
şi cu multă dulceaţă-n glas spune „bună ziua“ la toţi pe care-i întâlneşte-n cale.
De acum, privirile multora o conduc pe fiica Mariţei în mersul ei pe toată lungimea uliţei şi
zicând în gândul lor: „Doamne, ţine-o sănătoasă pe copila aceasta şi păzeşte-o de toată reaua
întâmplare !“
Noi, cei care citim această istorioară, nu putem să dăm uitării faptul că acest copil ar fi putut
rămâne pentru totdeauna în necunoscut şi viaţa-i să se stingă precum se stinge o scânteie în
noianul de cenuşă, neştiută de nimeni. Dar ea, Rândunica să zicem, a supravieţuit datorită
unor fericite împrejurări croite conştient de însăşi voinţa ei şi a doamnei preotese Anisia.
Deasupra uşilor de la intrare a unei biserici din Torino, Italia, este zugrăvit un tablou destul de
simplu, dar foarte sugestiv, ce se potriveşte de minune cu cele ce s-au scris mai sus. Tabloul
ne arată pe un înger stând aplecat şi suflând asupra unei moviliţe de cărbuni stinşi. Sub acest
tablou stă scris: „Mai este... poate... vreo scânteie şi... poate... s-o aprinde iar”. Desigur, se
aprinde iar, dacă este cine să sufle cu nădejde asupra scânteii.
Aşadar, asupra scânteii din inimioara Rândunicii noastre a „suflat“ bine şi la timp doamna
preoteasă Anisia. A suflat până ce scânteioara s-a aprins, devenind flacără, o flacără ce
încălzeşte şi luminează inimile creştinilor din Ghebacea.
Tatăl nostru
Astfel că, în duminica ce a urmat, o frumoasă surpriză avea să aducă fiica Mariţei tuturor
credincioşilor prezenţi la sfânta slujbă: toată Liturghia, de la început până la sfârşit, a fost
stropită cu lacrimi, iar când s-a ajuns la „Tatăl nostru“, deodată o linişte mormântală a cuprins
biserica. Nimeni nu mai mişca... Toţi îşi ţineau răsuflarea în piept. Chiar şi părintele Manole
s-a speriat de atâta linişte.
Apoi, un glas şoptit abia auzit s-a desprins de la strană, a cuprins întreaga biserică şi se ridică
acum spre bolţi, plin de implorare puternică spre Dumnezeu...
Rândunica noastră cântă „Tatăl nostru“. Cântă singură, neacompaniată de altcineva. Când a
sfârşit, toţi creştinii au izbucnit într-un oftat adânc de uşurare. Orice umbră de viclenie sau
răutate din inimi s-a stins în faţa acestui suspin curat de rugăciune, ieşit din sufletul fragil,
neprihănit al fetiţei Monica.
Acolo, lângă uşa de intrare, emoţionată la exces, mama copilei plânge. Plânge cu lacrimi
duioase de iubire. Nu s-a gândit vreodată ca fiica ei să poată cânta singură în Biserica lui
Dumnezeu. De altfel, ea are destule motive să verse lacrimi. Femeia căreia i-a murit bărbatul,
dar nu duce lipsă de nimic şi nu poate plânge, nu este văduvă.
în predica Sa de pe munte, Domnul Iisus fericeşte şi mângâie pe cei ce în viaţă rabdă în tăcere
toate lipsurile şi plâng pentru păcatele lor. Cu acest prilej să ne amintim, dar, şi de Evanghelia
ce zice că, la Cina Domnului, cei poftiţi au refuzat chemarea invocând diverse motive şi în
locul lor au fost aduşi pentru a ospăta şi a se veseli toţi „betegii“ uliţelor şi oropsiţii
pământului.
Mariţa văduva nu este străină de aceste bunevestiri, că le-a auzit citindu-se aici în Sfântul
Locaş, şi chiar şi din gura fiicei sale a putut să audă cuvinte frumoase, minunate, dar peste
sufletul ei trist şi obosit mai apasă şi grija pentru fetiţa sa, pe care de la o zi la alta o vede tot
mai înţeleaptă şi mai frumoasă la chip, şi ea, ca femeie săracă şi neputincioasă, nu are cum să-
i asigure la tot pasul protecţia necesară. Şi încă o chestiune pe care nu a spus-o nimănui până
acum şi nici fiicei sale, pentru a nu-i mâhni sufletul, este că de la o vreme simte cum o durere
ascunsă îi macină sănătatea şi-aşa destul de zdruncinată. N-a spus nimănui durerea ce abia o
mai suportă, dar, oricine priveşte la faţa ei palidă şi galbenă ca ceara, îşi poate da seama că
femeia aceasta este bolnavă.
Mariţa cuprinsă de friguri
într-o după-amiază de septembrie, Mariţa vru să aducă la căminul ei o sarcină de vreascuri
pentru foc din pădurea de pe Tuzla. „Numai de nu m-ar vede oamenii boierului, că atâta mi-ar
lipsi!“ gândea cu grijă întru sine.
Ajunsă în pădure, femeia îi da zor cu adunatul uscăturilor: de ici o crenguţă, de colo o aşchie,
de dincolo un ciot, până ce-şi făcu o legătură bună, şi-o aruncă în spate şi se înturnă spre casă.
Soarele însă se rostogoleşte văzând cu ochii spre asfinţitul său şi puzderie de ţânţari năvălesc
asupra femeii care, din pricina oboselii, abia îşi mai trage sufletul.
Iat-o dar, cum-necum, ajunsă la căsuţa ei, aruncă sarcina lângă prichiciu şi se culcă pe prispă,
pentru a se odihni câteva minute. Este slăbită şi mult prea obosită, în acest timp sosi şi Monica
şi văzând-o la ora aceasta culcată şi încă pe prispă afară, se înfioră şi, alergând către dânsa, o
întrebă cu spaimă-n glas:
ce este, mamă, cu tine ? Eşti bolnavă ? Ce te doare ?
nu-i nimic, fetiţa mamii, răspunse Mariţa. Sunt numai obosită. Ajută-mă să ajung în casă la
Maica Domnului.
Monica, văzând-o pierdută cu firea, pe dată o cuprinse frica şi începu să plângă nestăpânit:
să nu te îmbolnăveşti, mamă, că eu nu mă pricep să te doftoricesc şi să nu mă laşi a nimănui,
că afară de tine pe altcineva nu am ca să mă apere şi căreia să-i pot zice „mamă“ !
Nu vorbi aşa, iubita mea, că am să mă fac bine şi nu te voi părăsi. Aşa nădăjduiesc ! mai
îngăimă femeia şi-şi adună puterile pentru a merge în interior pe picioarele sale.
Biserica din Ghebacea este înţesată de credincioşi, au venit cu mic, cu mare să o audă pe
Rândunica cântând „Tatăl nostru“. în timpul sfintei slujbe, dintre toate vocile, mai clară şi mai
sonoră se distingea vocea fetiţei noastre, Monica.
Când s-a ajuns la momentul solemn al sfinţirii darurilor, doamna preoteasă a lăsat-o pe
Monica să cânte singură cu glasul ei lin şi dulce: pre Tine Te lăudăm, pre Tine bine te
cuvântăm. Ţie îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru !“ O cântare
înălţătoare ce te cutremură. Melodia duioasă se ridica pe aripile credinţei ei nevinovate,
tremurătoare şi suavă, încât a umplut de lacrimi ochii credincioşilor.
Se pare că aceasta este cântarea cea mai favorită a fetiţei Monica şi totodată cea mai
culminantă a Sfintei Liturghii. Aici, copila, care a cântat solitară, neajutată vocal de altcineva,
a reuşit să impresioneze adânc sufletele simple ale sătenilor. Iar la „Tatăl nostru“, Rândunica
a cântat cu atâta duioşie, încât toţi cei prezenţi au rămas câteva clipe într-un adevărat extaz.
La ieşirea din Biserică, mulţi dintre credincioşi au îmbrăţişat-o şi au sărutat-o, urându-i să
trăiască mulţi ani în sănătate şi fericire.
Până a nu se depărta, Monica zise către coana preoteasă:
doamnă Anisia, trebuie să mă grăbesc spre casă. Am lăsat-o pe mama bolnavă.
n-a fost astăzi aici la biserică ? întrebă cu frică doamna preoteasă.
se vede că nu a mai putut veni şi de aceea mă tem pentru ea.
mergi repede şi adu-o şi pe ea, ca să servim masa împreună. Vă aşteptăm!
Şi... dacă au trecut zece minute la mijloc şi Rândunica se întoarse gâfâind şi plângând
disperată:
taică părinte, zise ea printre sughiţuri şi cu voce tremurândă, mama mea moare ! Veniţi repede
să o spovediţi şi s-o împărtăşiţi. Are friguri, se mişcă tot patul cu ea şi abia mai vorbeşte.
Auzind acestea, părintele Manole îşi luă repede epitrafilul şi toate cele necesare pentru
spovedit şi împărtăşit, şi le puse-n geantă şi alergă după fiica Mariţei spre căsuţa din marginea
satului, lăsând pe coana preoteasă cu ochii plini de lacrimi şi cu mâinile împreunate pentru
rugă.
Moartea nemiloasă
Trei zile şi trei nopţi a zăcut şi s-a zbătut biata femeie între pereţii ei sărăcăcioşi şi, cum era ea
mult slăbită şi de alte neajunsuri, s-a stins din viaţă având privirile aţintite spre Maica
Domnului din icoană şi cu mâna dreaptă pe capul iubitei sale fiice, Monica.
cui mă laşi iubită mamă,
Că n-am pe nimeni pe pământ Şi viaţa-mi complet se destramă In plâns şi jale la mormânt!...
te las iubita mea copilă în grija Maicii Sfinte,
Să aibă Ea de tine milă,
Să-ţi dăruiască minte!...
Multe femei din sat, cu lumânări aprinse-n mâini, erau de faţă când văduva Mariţa şi-a dat
duhul în mâinile îngerilor lui Dumnezeu. Au urmat după acestea încă trei zile şi trei nopţi de
plâns şi jale şi în sâmbăta când biata Mariţa ar fi trebuit să facă ordine şi curăţenie în Casa
Domnului, ea fără suflare stă încremenită în sicriu sub
policandrul din mijlocul Bisericii noastre Ortodoxe, de care ea a ascultat şi a iubit-o mult,
mult de tot. Apoi, cu nespusă durere sufletească a fost condusă pe ultimul ei drum şi îngropată
laolaltă cu cel ce în urmă cu opt ani i-a fost bărbat, Neculai Avădanei. Dacă pentru amărâta de
Mariţa a plâns tot satul, d-apăi pentru Rândunica noastră, rămasă singură pe pământ, vor
plânge...
„Şi păsările cerului Şi mieluţii din ogradă.
Vor plânge şi florile-n câmpii Şi toţi pomii din livadă.“
De-acum, nu e suflet de om, care, văzând-o pe copila aceasta cât îi de pierdută cu firea, să nu
izbucnească-n plâns.
Urâtă şi nesuferită e moartea! Ea e mai puternică decât omul. La moartea tatălui ei, Monica
avea numai cinci ani şi nu-şi dădea seama de marea pierdere, mai cu seamă că avea pe mama
lângă ea, dar acum, la vârsta de 14 ani, când a ajuns să fie părăsită şi de mamă, ce mai poate
face ? încotro s-apuce ? La cine să se plângă ? Poate, oare, să rămână pe capul părintelui
Manole, când şi dumnealor o duc de la o zi la alta numai cum Dumnezeuştie ? ! Vom vedea.
Oricum, coana preoteasă o iubeşte mult şi nici prin gând nu-i trece să se lipsească de ea. Şi-
apoi, cum ar putea dumneaei să alunge un copil orfan, lăsându-l în neştire şi fără nici cel mai
elementar sprijin ? Aşa ceva nu se va întâmpla. Monica îi este de mare ajutor doamnei Anisia
şi mai cu seamă de-aici încolo, totMonica va purta grija pentru curăţenie in sfânta biserică. Şi
asta o va face cu multă dragoste. Aici, în această „corabie“ divino-umană vrea Rândunica
noastră să-şi aibă „cuibul“, că afară „potopul“ nu iartă pe nimeni.
Lumea din satul Ghebacea nu o va lăsa uitării şi o va ajuta fiecare cu ce-l lasă inima, că doar
n-o fi chiar degeaba. Serviciul ce-l poate aduce această copilă orfană este pentru Biserica
tuturor. Este pentru Locaşul de rugăciune al Dreptmăritorilor creştini de-aici şi de
pretutindeni.
Copila Maicii Domnului
Cu toată mângâierea doamnei preotese şi curajul ce i-l poate da părintele Manole, Monica nu
a putut cânta la sfânta slujbă de a doua zi. E mult prea îndurerată şi accesul de plâns nu-i dă
voie. O sugrumă. Rana ei sufletească e proaspătă şi o astfel de rană nu se vindecă niciodată.
Arareori se cicatrizează numai.
La sfârşit, toată lumea căuta s-o mângâie, s-o sărute şi s-o îmbărbăteze, zicând:
curaj, fetiţă dragă, curaj ! Că de-acum eşti copila Maicii Domnului. Necazul de astăzi, mâine
se va transforma în bucurie. Lacrimile de acum te vor spăla şi vei străluci ca îngerii care se
veselesc lângă Tronul împărătesei Cerurilor. Curaj, Rândunico dragă, curaj !
După ce toţi au plecat la casele lor, Monica a rămas să mai aşeze câte ceva în sfânta biserică,
apoi să închidă uşile şi să predea cheile în mâna preotului. Deci, văzându-se singură în Sfântul
Locaş şi purtând în suflet frumoasele cuvinte de mângâiere din partea credincioşilor, a mers şi
a căzut la pământ în faţa iconostasului Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi a plâns acolo
în disperare cu fruntea sprijinită pe lespedea de piatră.
După câteva minute de zbucium simte cum în toată fiinţa ei pătrunde o dulce mângâiere şi
nespusă alinare a durerilor ei sufleteşti, în juru-i e o linişte desăvârşită. Nimic nu se mişcă.
Toate sunt la locul lor. Apoi îşi ridică privirile către Maica Domnului din Icoană şi i se păru a
fi vie. îşi şterse lacrimile să poată vedea mai clar: „O, da, iată cu câtă blândeţe mă priveşte
Preasfânta Fecioară !“ gândea întru sine Monica - „Şi nu înţeleg de ce e atâta lumină în
biserică, în timp ce afară cerul este acoperit de nori negri prevestitori de ploaie cu furtună ? !“
în urma acestora, Rândunica se ridică de pe lespede, făcu trei metanii cu fruntea la pământ,
sărută cu evlavie Sfânta Icoană şi zise cu glasu-i ciripit: „Te rog mult, Măicuţa Domnului meu
Iisus, nu mă lăsa !“
în momentele când Monica noastră se afla în extaz, părintele Manole vru să vadă de ce
întârzie atâta şi ce face ea în biserică în acest timp. Şi apropiindu-se, privi discret pe fereastra
dinspre miazănoapte a naosului şi a văzut cu oarecare spaimă cum, de sus, o fâşie suavă de
lumină ca de curcubeu se răsfrângea peste copila ce sta îngenuncheată sub iconostas. Apoi, cu
inima strânsă de emoţie s-a retras spre casă, păstrând în sufletul său taina aceasta ce s-a
petrecut cu Rândunica orfană.
Furtuna
Spre seară s-a dezlănţuit furtuna. Mai întâi cu suflu puternic de vânt, tunete înfundate şi
fulgere orbitoare ce brăzdau cerul. Apoi, din norii negri ca smoala a început a curge în rafale
atâta apă, de te făcea să crezi că acesta este sfârşitul. Şi, să te ţii. Sub furia stihiilor, pomii
încovoiaţi până la pământ au început să se rupă sau chiar să fie smulşi din rădăcini,
acoperişurile mai slabe ale caselor să zboare în toate părţile, gardurile să fie spulberate,
Doamne, Doamne, urgie, nu altceva. O dată cu închiderea în mormânt a Mariţei s-a deschis
hangarul de mânie al naturii asupra oamenilor. Biata lume stă închisă prin case, plânge
disperată, face metanii, aprinde tămâie şi lumânări pentru încetarea mâniei dumnezeieşti, se
roagă cu glas ridicat, strigă, ţipă, copiii mici sunt strâns ţinuţi la pieptul părinţilor, care,
înspăimântaţi, strigă către Cer: „Doamne, pentru nevinovăţia copiilor, răbdarea văduvelor şi
suferinţa orfanilor, pentru privirile calde ale mieluşeilor şi inocenţa porumbeilor, nu ne pierde.
Doamne, ai milă de noi şi opreşte-Ţi mânia !“
Şi... mânia s-a oprit. S-a oprit după miezul nopţii, dar acum nu se pot vedea ravagiile făcute
de furia vijeliei. Apoi, printre norii răzleţiţi s-a arătat luna plină. Liniştea s-a aşternut peste
faţa pământului, o linişte sumbră, cu aspect sinistru, ca în urma unui război nimicitor.
Când s-a luminat de ziuă, părintele Manole, îngrijorat pentru Locaşul Sfânt, vru să meargă la
faţa locului să vadă rezultatul furtunii din noaptea trecută, dar, din camera copiilor, unde,
după moartea mamei, Monica s-a aşezat laolaltă cu odraslele preotului, copila îl întâmpină
zicând:
taică părinte, sfânta noastră biserică a rămas fără acoperiş !
de unde ştii tu asta ? o întrebă duhovnicul. Şi ea răspunse:
eram acolo când l-a smuls furtuna.
cum ai putut să stai singură la ora aceea din noapte şi în viscolul acela năpraznic ?
n-am fost singură, ci împreună cu boierul Bărbuceanu.
La auzul acestora, bietul părintele Manole privi lung la copilă şi spuse cu nedumerire şi
îngrijorare:
monica tată, astăzi să-ţi citim rugăciunile de revenire. Te-ai îmbolnăvit fetiţo. Te-ai
îmbolnăvit de atâta frică şi supărare.
nu, taică părinte, nu sunt bolnavă, insistă copila.
ba da, eşti bolnavă. Boierul n-a călcat pragul bisericii nici măcar la Paşte sau la Crăciun. Cum
spui, dar, că a fost aici în toiul nopţii şi încă pe o vreme ca aceea ?
a fost aici, taică părinte, şi am vorbit cu el. Aşa l-am visat!
Acum, părintele Manole s-a liniştit. Şi chiar a zâmbit. Boierul Bărbuceanu a fost numai în
visul unui copil nevinovat.
Apoi, sfinţia sa s-a dus la biserică să vadă cu ochii lui rezultatul vijeliei. Şi... într-adevăr, aşa
era: Biserica nu mai avea acoperiş !
Rândunica şi boierul
La poarta conacului boieresc, Monica fu întâmpinată de patru câini mari, câini ciobăneşti,
care, în loc să se repeadă furioşi, ei au primit-o ca pe stăpâna lor, bucurându-se şi dând din
coadă. Fetiţa vorbeşte cu ei şi-i mângâie. Un slujitor de la curte ce se afla prin preajmă,
văzând acestea, veni să o întrebe:
ce e cu tine, fetiţo ? Cu cine ai treabă aici la conac ?
vreau să vorbesc cu domnul Bărbuceanu, răspunse Monica.
nu se poate. Acum boierul este foarte ocupat.
dar el m-a chemat, zicându-mi să vin în dimineaţa aceasta.
ai vorbit tu cu boierul ?
da, am vorbit şi aşa a zis, să vin acum negreşit.
în urma acestora, argatul o conduse pe Monica în ocol, unde boierul, însoţit de câţiva argaţi,
constată pagubele produse de furtună. Aici, slugoiul zise către boier:
conaşule, copila aceasta zice că a fost chemată de dumneavoastră. Boierul făcu ochii mari şi
privi cu uimire la oaspetele său. Apoi, spre mirarea argaţilor, o luă de mână fără să grăiască
un cuvânt şi merse cu ea în salonul de primire.
Toate acestea i-au făcut pe slujitori să se întrebe cu nedumerire:
cine e copila aceasta, de s-a înduplecat într-atâta boierul spre ea ?
nu ştiu cine poate fi, zise şi cel ce a întâmpinat-o la poartă. A fost cunoscută şi de ciobăneştii
de la curte, că au primit-o, bucurându-se de venirea ei.
În salon, după ce boierul se aşeză pe canapea, se adresă cu un fel de sfială în glas către copila
ce sta în picioare la trei metri în faţa sa:
fetiţo, spune-mi cine eşti, că nu te-am văzut vreodată. Dar cu toate acestea, îmi eşti foarte
cunoscută şi nu înţeleg cum vine asta ? !
mă numesc Monica şi sunt orfană, răspunse ea.
Şi apoi, iarăşi boierul:
pentru ce ai venit la mine ?
conaşule, să mă ierţi, dar ai fost de faţă când viforul ne-a lăsat biserica fără acoperiş !
Acum boierul sări în sus zicând:
vai, fetiţo dragă ! Acum îmi dau seama de unde te cunosc ! Te cunosc din visul meu ! Şi totuşi
nu pricep cum poate fi asta ! Vai ce m-am îngrozit! Mi-a fost teamă de moarte când acoperişul
bisericii era să cadă peste mine. Am avut noroc totuşi că sperietura m-a trezit din somn. Uite,
domnule ce întâmplare ! Nu ştiu ce să cred. Şi acum, care ţi-e dorinţa ?
conaşule, continuă Monica cu glasu-i ciripit, toţi sătenii de aici sunt scăpătaţi şi bănuiesc că
toţi, sau mai toţi au suferit din pricina viscolului. Toamna va veni curând şi o dată cu ea vor
cădea şi ploile şi sfânta noastră biserică nu are „căciulă“.

şi să aveţi o casă ce n-o poate dărâma nici potopul şi încă să vă bucuraţi de respect şi iubirea
tuturor, să grăbiţi cu refacerea acoperişului Casei lui Dumnezeu.
tu mă pui la grea încercare şi încă nu ai spus cine eşti de grăieşti astfel de vorbe stăpânului
tău. Te văd a fi fiinţă pământeană, deci spune-mi a cui fiică eşti ?
conaşule, de cinci zile sunt copila Maicii Domnului. în grija ei m-a lăsat mama când a închis
ochii.
şi asta-i tot ce poţi să-mi spui ?
-Da!
dar ce ai ascuns acolo în pestelca ta ?
Aici, conaşule, ţin ce mi-a mai rămas pe lume. în rest, totul a spulberat vântul. Până şi sălciile
pe care se sprijinea căsuţa noastră le-a smuls viscolul şi le-a dat Tuzlei să le ducă la mare.
Acum, Monica, desfăşurând pestelca, arătă boierului Icoana cu Maica Domnului şi zise:
ea m-a trimis să-ţi zic: „Dacă vrei să ai acoperire la Judecată, să acoperi Biserica Fiului Său”.
„Pe pământ pace!...“
Toamna a venit. Sătenii din Ghebacea, cu mic, cu mare. numai în cântec şi voie bună, ii dau
zor cu strânsul roadelor pe moşia domnului Bărbuceanu şi a le pune la adăpost în pătulele de
la conac. Fiecare familie de-aici şi-a primit raţia dublă de cereale pentru munca depusă în
acest an.
în ziua de 14 octombrie, la hram, mulţime mare de credincioşi, printre care şi domnul
Bărbuceanu, a venit să dea slavă lui Dumnezeu şi să se veselească împreună că sfânta biserică
din Ghebacea, cu hramul „Cuvioasa Parascheva“, are acoperiş nou şi trainic.

Ce să mai vorbim, că armonioasele cântări din timpul Sfintei Liturghii au mişcat inimile din
pieptul credincioşilor. Vocea de argint a fetiţei Monica şi a doamnei preotese Anisia au uimit
pe toţi. Mai cu seamă pe boierul Bărbuceanu, care n-a ştiut până acum de frumuseţea
cântărilor bisericeşti şi a rămas extaziat la auzul acestora. Cât despre Rândunica, domnia sa nu
ştie dacă este fiică de oameni sau copila Maicii Domnului ? Acest lucru, dumnealui încă nu-l
înţelege.
După ploaie şi furtună a venit şi vreme bună, aşa glăsuieşte proverbul. Viaţa în Ghebacea s-a
restabilit pe pavimentul liniştii şi bunei înţelegeri. De acum domnul Bărbuceanu nu va lipsi de
la sfintele slujbe din duminici şi sărbători, e pe deplin convins că Dumnezeu, în chip minunat,
îl ajută în toate cele dacă şi dumnealui îi ajută la nevoie pe oamenii lui Dumnezeu.
în fine, hai să revenim la ele de mai-nainte, să vedem cum au mai decurs treburile.
Şi cum vă spuneam, a doua zi după hram a fost să fie zi de duminică, 15 octombrie 1916, o
lună mai târziu după mobilizarea generală din România. La biserica din Ghebacea, părintele
Manole se află la predica de la sfârşitul slujbei. în cuvântul său, Preotul elogiază fapta de
binefacere a boierului Bărbuceanu, pentru care, în şedinţa cu membrii Consiliului Parohial au
luat hotărârea ca domnia sa să fie trecut în rândul ctitorilor acestui sfânt aşezământ. Nu a uitat
părintele Manole nici marea însemnătate a contribuţiei aduse de Rândunica în această operă
de refacere a bisericii din Ghebacea.
în încheierea cuvântului său, părintele Manole mai zice: „Fraţilor, precum ne este datina, ca în
fiecare toamnă, să botezăm casele enoriaşilor din parohie. Aşa vom face, cu ajutorul lui
Dumnezeu, şi în această toamnă, cu deosebirea că în alţi ani am botezat până în ziua de hram,
iar acum, din pricină că am fost foarte ocupaţi cu terminarea lucrării de acoperire a bisericii,
vom începe să botezăm casele şi pe dumneavoastră, iubiţi credincioşi, începând de mâine
dimineaţă. Fiţi sănătoşi, fraţilor, şi Harul Domnului nostru Iisus Hristos să se reverse din plin!
Monica, oaspete la casa unui creştin
Tot pentru ziua de astăzi să mai consemnăm un fapt ce a însoţit pe Monica noastră: aşadar, pe
când preotul miruia pe credincioşi, o femeie din rândul celorlalte se apropie de doamna
Anisia, zicându-i:
coană preoteasă, ştiţi că omul meu nu prea vine la biserică. Te rog, dar, să o laşi pe copila
aceasta să meargă cu mine. Ea are ce are de la Maica Domnului şi, dacă o vede şi bărbatul
meu, poate, poate l-o înmuia Dumnezeu.
Doamna preoteasă se învoi şi Monica merse cu femeia aceea acasă la ea.
unde ai găsit, Veto, puicuţa aceasta aşa micuţă şi frumoasă ? întrebă bărbatul care, din tonu-i
de vorbire se poate vede cât de colo că a „ciugulit“ ceva la măsea.
Şi femeia răspunse:
asta-i fetiţa aceea minunată, măi omule, de care ţi-am mai spus. S-o auzi cântând, rămâi ca la
dentist!
ha ! făcu omul privind către Monica. Ia, măi nepoată dragă, să-mi cânţi şi mie ceva, aşa de
inimă albastră.
ei, măi omule, interveni femeia, tu ştii pe-ale tale. Copila asta cântă numai împreună cu coana
preoteasă şi...
păi, eu vreau s-o aud cântând acum, insistă omul. Şi apoi se adresă către Monica:
uite, nepoată, îţi dau o carboavă, numai să-mi cânţi ceva, ceva, ce vrei tu, numai să te aud şi
eu cântând.
Acum Monica intră în vorbă şi zise:
tataie, dacă vrei să mă auzi cântând, te rog eu vino la sfânta biserică. Acolo cântă pentru
Dumnezeu toată lumea, acolo ai să auzi un cuvânt frumos, un cuvânt minunat, de zidire
sufletească. Părintele Manole e înzestrat de Dumnezeu cu har şi când predică, nu te mai saturi
ascultându-l, acolo...
ohoo ! o întrerupse omul. Uite că mi-aduseşi aminte. Pe părintele Manole nu l-am mai văzut
de la Paşte !
o să-l vezi acum tataie. O să-l vezi, că vine cu botezul, completă copila.
cum ai zis ? Vine preotul cu botezul ? întrebă omul în grabă.
da, vine. Aşa a anunţat astăzi la sfânta biserică.
La acestea, omul nostru sări în sus şi începu să strige
la cei ai casei:
veto, unde eşti ?
Veta era soţia lui, care plecase pe la bucătărie să pregătească masa de prânz.
ascultă, măi femeie, caută repede Biblia, vezi pe unde o fi rătăcită, şterge-o de praf şi pune-o
aici pe masă. Iar tu, Codine, ce stai şi te uiţi la mine ? Bate colo-n perete un cui şi agaţă
icoana aia care stă pe dulap de atâta vreme. Şi tu, Leană, n-ai auzit despre ce e vorba, de ce
stai cu deştiu-n gură ? Pune, măi fato, untdelemn într-un pahar, aprinde o bucăţică de iască să
semene a candelă, să vadă şi părintele Manole că suntem creştini, nu ca ăia care habar nu au
de cele sufleteşti !
În urma acestora, Monica noastră îşi legănă capul într-o parte şi în alta cu de-a mirării şi zise:
Păi, tataie, aşa socoteşti matale că trebuie să fie un bun creştin ?
Şi omul o întrerupse:
ce ştii tu cum trebuie să fie creştinul care are o gospodărie ?
tocmai acela, tataie, trebuie să dea dovadă de bun creştin, bine ştiind că tot ce are, are de la
Dumnezeu şi că toate se ţin numai cu Dumnezeu.
ha ! Ui-la ea, tocmai cine mă învaţă ! Io, măi fetiţo, nu-mi văd capul de treburi. De dimineaţă
şi până seara numai robotesc: fă curăţenie la vite, dă-le apă, dă-le mâncare, adună ouăle din
cuibare, taie lemne, adu apă de la fântână. Şi câte nu-s de făcut, şi când zici că ai terminat, o
iei iarăşi de la început, că nechează calul, zbiară oaia, vaca, animalul nu te iartă, măi copile.
Animalul n-are sărbătoare!
că bine-ai zis, tataie, animalul n-are sărbătoare, dar matale eşti om şi trebuie să ai. Sărbătoarea
este pentru odihna trupului şi hrănirea sufletului în casa lui Dumnezeu. Că, de stai departe de
această Sfântă Corabie, te îneacă valul treburilor, după cum ziseşi. Şi apoi eşti dat ca absent
nemotivat fără drept de apel, că îngerul Domnului scrie în Cartea Vieţii pe toţi cei prezenţi la
sfânta slujbă. Ba chiar îţi numără şi paşii făcuţi de acasă până la sfânta biserică.
ei, bine, bine, reluă omul, văd că ai cap, nu glumă. Acolo, la biserică ai învăţat multe, ca la
şcoală !
Şi iarăşi Monica:
biserica a fost de la început, iar şcoala s-a născut mult mai târziu. Din biserică s-a născut
şcoala. Biserica e mama, şcoala e fiica. Şi fiica trebuie întotdeauna să asculte de mamă.
Omul, văzându-se depăşit cu priceperea de către o copilă de numai 14 ani, căută să schimbe
subiectul vorbirii:
hai să lăsăm astea, nepoată, şi rogu-te, fă-mi plăcerea de a-mi cânta ceva. Vreau neapărat să-ţi
aud vocea, că mereu se ţine de capul meu femeia mea, zicând: „Hai, măi omule, şi tu la sfânta
biserică, să auzi cât de frumos cântă o fetiţă, încât zici că e înger, nu altceva !“ Aşa că...
bine, tataie, iată că am să cânt, grăi Monica. De acum mi-a venit inima la loc, căci, văzând
Sfânta Biblie pe masă, Icoana în peretele de răsărit şi candela licărind, zic că mă aflu într-un
pui de biserică, într-o şcoală care dă de hrană la tot trupul. Iată, dar, că şi tanti Veta a pregătit
gustarea, aşa că, vă rog, toată lumea, cu inima curată, cu ochii la sfânta Icoană şi cu sufletul
deschis, cântaţi împreună cu mine. Şi Rândunica începu să cânte:
- „Tatăl nostru, Carele eşti în Ceruri...“ Dar, Doamne, vocea ei ca de cristal şi atât de dulce la
auz cine o ar putea descrie ? ! Modulaţiile în glas care urcă şi coboară două octave cu atâta
uşurinţă i-au făcut pe cei ai casei să se simtă ca înălţaţi de la pământ şi să uite de toate
neajunsurile. Omului nostru nu-i venea să creadă ceea ce îi auzeau urechile, că de la auzul
primelor sunete i-au şi ieşit din cap aburii aceia de rachiu. Şi la sfârşit zise plin de admiraţie:
dumnezeu să te binecuvinteze, fetiţa tatei. Iată, stau şi te privesc şi nu-mi vine să cred că un
copil ca tine, o fiinţă omenească să poată cânta aşa de frumos. Fii sănătoasă ! Şi să ştii, iubito,
că de-acum mă voi strădui să nu lipsesc de la sfintele slujbe din duminici şi sărbători. Că, de
altfel, ce mare lucru e să dai dimineaţa în zi de sărbătoare apă şi mâncare la orătănii, apoi să te
speli în grabă, să-ţi schimbi hainele şi să mergi la biserică. Acum îmi dau seama cât de mult
am pierdut încurcându-mă cu treburile astea, despre care ştim că nu se vor termina cât trăieşte
omul. De mi-ar fi cu putinţă, nu te-aş mai lăsa să pleci. Sunt sigur că numai doamna preoteasă
te-a învăţat să cânţi, dar, oricum, darul cântării nu de la dânsa îl ai.
Ehe, mare eşti. Doamne, şi minunate sunt lucrările Tale !
De bună seamă, în ziua de astăzi, iubiţilor, ne-ar trebui şi nouă o Rândunică asemenea celei
din Ghebacea, să ne atragă spre Altarul lui Dumnezeu. Dar, oare, de ce n-am fi şi noi tot
atâtea Rândunici, să cântăm laudă lui Dumnezeu ? Nu avem voce ? Să cântăm cu inima, că
acest lucru ne cere El: inima. Şi mai cu seamă astăzi când marea păcatelor şi adâncul
fărădelegilor clocoteşte spumegând, să-I facem loc Duhului Sfânt în inima noastră şi stând cât
mai strânşi în Corabia mântuirii, că altă scăpare nu-i.
O singură corabie a construit Noe şi apoi a venit potopul de ape. O singură Biserică a instituit
Domnul Hristos prin sfinţii săi Apostoli, Biserica Ortodoxă este Corabia noastră de salvare ce
încă mai pluteşte pe valurile acestei lumi şi după aceea, din pricina înmulţirii păcatelor, va
veni potopul de foc, după cum stă scris. Biserica Ortodoxă are vârsta de 2000 de ani şi vine
direct de la Sfinţii Apostoli ai Domnului Hristos. Vai de cei ce se vor afla în afara Bisericii
din a lor rea voinţă. Nu spunem acestea cu scopul de a speria pe cineva, ci să trezim, ceva.
spre Casa lui Dumnezeu, spre a se adăposti şi adăpa la Izvorul de apă vie, că s-a apropiat
„seceta cea mare“.
Aşadar, dragii mei, să luăm bine seama, să nu ignorăm chemarea aceasta a Bisericii lui
Dumnezeu şi, după cum am spus, să ne grăbim spre Ea acum, cât glasul de Rândunică se mai
face auzit sub cupola Ei.
Omul fumător
în drum spre casa parohială, de acum şi casa ei, Rândunica noastră întâlni un om, un
consătean, pe care-l salută, zicându-i:
sărut mâna, neică !
Omul se opri în loc şi o întrebă:
a cui eşti tu, fetiţo dragă ?
a oamenilor lui Dumnezeu, răspunse ea.
nu ştiu ce vrei să spui, sau n-ai înţeles ? Te-am întrebat: a cui fiică eşti ?
sunt orfană, dar mulţumesc lui Dumnezeu că am părinţi: părintele Manole îmi este tată şi
doamna preoteasă, mamă.
aha ! Deci tu eşti aceea care cânţi la biserică ?
neică, la biserică toată lumea cântă.
ei bine. Să lăsăm astea. Uite ce zic eu: Să mergi la mine acasă, că am o fetiţă care are voce
frumoasă, s-o înveţi şi pe ea să cânte.
nu se poate, neică. Vino duminică la biserică cu fetiţa, că doamna Anisia e profesoară de
muzică şi o va primi cu bucurie să înveţe a cânta pentru Dumnezeu.
totuşi vino acum să faci cunoştinţă cu fetiţa mea.
nu pot să merg fără ştirea părinţilor. Părinţii mei îmi sunt şi stăpâni şi eu trebuie să ascult de ei
întru totul.
dar ei nu-s de faţă să te poată vedea.
mă va vedea Stăpâna stăpânilor mei.
ha ! Şi unde se află Stăpâna stăpânilor tăi ?
neică, mai zise copila, la întrebarea aceasta îţi voi răspunde cu dragă inimă numai dacă şi
matale îmi vei răspunde la o întrebare.
care ?
spune-mi, te rog, unde nu se află Stăpâna Căreia îi slujesc milioane de îngeri ?
Dezarmat moral în faţa unei astfel de întrebări şi să nu pară a fi el cel biruit, în acest moment,
omul nostru îşi scoase din sân pipa, tabachera cu tutun, amnarul şi iasca, pentru a trage câteva
fumuri în piept. Monica, văzându-l pregătit pentru satanica tămâiere, îl întrebă:
ce vrei să faci, neică ?
fetiţo, răspunse acela, omul, dacă nu miroase a tabac, nu seamănă a om.
ha, ha ! făcu copila pe asta n-o ştiam. E chiar nostim. Deci, după părerea matale, unii oameni,
ca să semene cât de cât şi ei a oameni, trebuie să miroasă a tutun şi să stea în pâclă de iad !
ei, măi copile, numai popa Manole ţi-a vârât ţie astea în cap !
e adevărat că la părintele Manole am auzit acestea, dar şi Maica Domnului mi le-a spus.
ha ! Şi tu ai crezut că e chiar Maica Domnului cea de la care ai auzit vorbele astea ?
da. Am crezut. Valul de mireasmă de tămâie şi smirnă ce m-a cuprins şi cuvintele ce le-a grăit
către mine mi-au dat încredinţarea că este Ea însăşi Maica Domnului.
şi, mă rog, ce ţi-a spus ?
mi-a poruncit să spun oamenilor că acei care fumează tutun nici în ziua Judecăţii nu se vor
învrednici a vedea frumuseţea cea negrăită a Fiului Său. Ci vor auzi numai cuvântul de
osândire la chinurile veşnice: „Du-te de la Mine, slugă vicleană şi nevrednică !“ Şi aşa, într-o
pâclă neagră de fum de tutun pucios vor fi învăluiţi şi aruncaţi în văpaia cea din adânc.
înfricoşat de acestea, omul, scuturând din cap, zise:
brr ! Măi copile, tu eşti aceea care cânţi la biserică sau... Că nu ştiu ce să cred !
să crezi cuvintelor Maicii Domnului, ca să nu ajungi de râsul şi batjocura diavolilor !
La acestea omul, ca trezit dintr-o stare grea, bolnăvicioasă, arătă copilei instrumentele lui de
fumat, zicând:
uite, fetiţo dragă, vezi astea ?
le văd, dar nu le pot suferi! grăi Monica.
nici eu nu le mai pot suferi!
Şi îndată omul nostru trânti de pământ pipa şi tabachera cu tutun şi călcă pe ele până le făcu
zob.
O poveste minunată
Ajunsă acasă, Rândunica se strecură în camera copiilor, se aşeză pe patul ei şi îşi fixă privirile
spre îngerul Păzitor din icoană.
Doamna preoteasă simţi venirea Monicăi şi, privind discret prin perdeaua de la fereastră, o
văzu având faţa albă, luminată şi brăzdată de lacrimi. Şi nepricepând de unde primea lumina,
merse de spuse şi preotului acest lucru.
Părintele Manole, venind la ferestruţă, se convinse încă o dată că orfana noastră se află sub
ocrotire divină.
să ştii, doamna mea, zise el către preoteasă, că mare taină se petrece cu copila aceasta.
La acestea, doamna Anisia zise cu îngrijorare:
de astăzi nu îi vom mai da voie să plece undeva fără să fie însoţită de unul dintre noi. Mi-e
teamă să nu i se întâmple ceva rău !
Şi părintele Manole o întâmpină:
nu i se va întâmpla nimic rău, fără numai cu îngăduinţa lui Dumnezeu.
După masa de seară, micuţii au fost trimişi să se culce în camera lor. Aici, Monica, precum îi
e obiceiul, luă ligheanul cu apă caldă, spălă picioarele copiilor, le şterse cu prosopul şi apoi îi
îndemnă la rugăciune. în schimb, ei s-au dedat la zbenguială. Aşa-s copiii. Monica însă, din
două-trei vorbe reuşi să-i potolească:
dacă veţi sta cuminţi, vă voi spune o poveste.
hii, hii! chicotiră ei de bucurie. Şi cât ai clipi se strânseră în jurul supraveghetoarei lor.
Şi ea începu:
a fost odată, demult, demult, o fetiţă sărmană, căreia îi muriseră părinţii. Şi venind iarna cu
geruri şi viscole şi cum ea nu avea casă, a plecat cu vântul în faţă în căutarea unui adăpost.
Greu i-a fost bietei copile, că tot mergând peste munţi şi văi, peste coline şi câmpii, a prins-o
întunericul nopţii şi loc de adăpost încă nu i-a fost dat să afle. Atunci, fetiţa s-a rugat la
Dumnezeu s-o apere de înzăpezire şi îngheţ. Şi Tatăl Ceresc a încălzit-o şi i-a dat putere să
meargă mai departe. O stea sclipitoare îi lumina calea şi ea tot mergea!
Noaptea aceea a fost să fie cea mai lungă din câte s-au pomenit. Şi într-un târziu, undeva sub
un munte a zărit o luminiţă. Mergând acolo, a aflat o peşteră săpată în stâncă şi deasupra ei a
auzit glasuri multe de copii cântând nespus de frumos.
Peştera aceea era adăpost pentru vite. în interiorul ei nu se vedea nici o feştilă aprinsă, dar
lumină era totuşi. Fetiţa prinse curaj şi înaintă către locul de unde venea lumina şi,
apropiindu-se, a văzut un Copilaş crud, înfăşat în scutec şi culcat pe fân într-un conovăţ.
Lângă El sta Mama Lui, foarte tânără, frumoasă şi cu chipul luminat şi atât de blândă, că fetiţa
aceea orfană pe dată a îngenuncheat şi a rămas privind la Ea cu nesaţ.
ce doreşti tu, fetico ? o întrebă cu glas lin Mama Pruncului.
-Am dorit adăpost şi, iată, Bunul Dumnezeu mi-a dat adăpost, răspunse ea. Şi apoi, iarăşi
Mama Pruncului:
a cui eşti şi de unde vii ?
nu am mamă şi vin din toată lumea.
bine, mai zise tânăra femeie iată că de acum Eu îţi voi fi ţie Mamă, numai să asculţi întru totul
de ceea ce îţi va porunci Pruncul acesta.
Fetiţa, privind la Prunc, grăi cu îndoială în glas:
dar e aşa mic şi drăgălaş, parcă-ar fi un îngeraş !
să nu te îndoieşti de cuvintele mele, că Pruncul acesta curând se va face mare şi El te va
învăţa ce trebuie să faci, să nu mai mori niciodată !
atunci nu mai plec şi stau aici lângă El, grăi fetiţa.
Şi, Doamne ce minune ! în clipa aceasta, Pruncul începu să grăiască cu glas dulce, ca un
ciripit de rândunică:
fetico, zice El, când se va face ziuă, vei merge să spui la toţi copiii lumii că, de vor fi cuminţi,
fiecăruia îi voi da câte un înger care să-i păzească la tot pasul. Iar ei, dacă vor să trăiască
fericiţi, va trebui să asculte întru totul de sfaturile şi îndemnurile îngerului lor Păzitor!
Şi fetiţa aceea aşa a făcut: a spus tuturor că Pruncul Acela minunat va da fiecărui copil
cuminte un îngeraş să-l păzească toată viaţa şi pretutindenea.“
Şi cu acestea, Monica îşi încheie povestirea şi îndemnându-i pe micuţii ascultători să se aşeze
în genunchi şi să se roage la îngerul Păzitor din icoană, zicând:
înger, îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu...
Şi apoi s-au grăbit la culcare, că a doua zi Rândunica va trebui să însoţească pe părintele
Manole prin sat cu botezul.
A doua zi, luni, pe 16 octombrie, orice casă de om din Ghebacea îşi are poarta deschisă, câinii
legaţi, Biblia pusă pe masa de la fereastră şi candela aprinsă: vine preotul cu botezul.
Până acum, părintele Manole lua pentru a-l însoţi să boteze casele oamenilor pe cine nimerea,
dar de data aceasta Rândunica noastră se află lângă sfinţia sa ţinând căldăruşa şi geanta în
care-şi avea două sticle cu agheasmă de rezervă. Şi cânta şi tot cânta: „Mântuieşte Doamne
poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta...“ Şi, Doamne, câtă bucurie sufletească şi
binecuvântare lăsa în fiecare casă Părintele Manole fiind însoţit şi acompaniat la cântarea
troparului de Rândunica noastră. Tot cu acest prilej, credincioşii şi-au exprimat în faţa
preotului bucuria şi admiraţia lor pentru copila orfană: „Părinte ziceau ei aţi făcut un mare
bine că aţi luat sub ocrotire copila aceasta!“ Şi duhovnicul le răspundea: „Aceasta este o
datorie a fiecăruia, de a sprijini pe cei neajutoraţi. Copila aceasta, cu frumuseţea ei sufletească
şi cu inimioara ei curată a adus mari şi minunate servicii bisericii noastre şi întregii parohii”.
„Aşa este, părinte. Dumnezeu să vă dea sănătate, să vă rugaţi pentru pace pe pământ, că se
pare a se fi tulburat apele în toată lumea !“
Când au fost ajunşi la casa omului acela fumător, părintele Manole a fost nevoit să întârzie
câteva minute în plus, că, după ce a botezat casa, Monica a fost oprită într-una din camere
pentru a face cunoştinţă cu fetiţa gazdelor, iar omul intră în vorbă cu duhovnicul, zicând:
părinte, aş vrea să te întreb ceva...
întreabă-mă, te rog, răspunse preotul.
copila aceasta care te însoţeşte acum din casă-n casă, oare nu este fiica amărâtei de Mariţa,
care a murit mai deunăzi ?
da, ea este fiica sorei noastre Mariţa, răposata, odihneasc-o Dumnezeu în pace !
ha ! Mare mirare !
în ce constă mirarea dumitale ?
păi, cinstite părinte, cum de ştie ea să cânte aşa de frumos ?
acesta-i un dar de la Dumnezeu.
cred că aşa este. Dar să-ţi spun o treabă, poate n-o să mă crezi. Uite, ieri, eram pe acolo, pe
uliţa Bisericii şi mă întâlnesc cu fetiţa aceasta şi intru în vorbă cu ea. Ei bine, părinte, aici e
aici, că vorbele ce mi le-a spus m-au dat gata !
cum ? Ce vrei să zici ?
cum să zic... ştii că eu trag mahorcă...
ce e aia mahorcă ?
tabac, părinte. Şi încă din tinereţe m-am îndeletnicit cu asta. Şi poate-ţi aminteşti că şi sfinţia
ta mi-ai zis de câteva ori să-l las, că e păcat mare. Ba şi femeia s-a ţinut de capul meu să mă
las de năravul ăsta, dar n-a fost chip. N-am putut să stau fără fum de tutun.
ei bine... Şi ?
şi ce să zic, cinstite părinte, că ţâncul ăsta de copil, la vedere pare a fi ca o scobitoare, m-a
privit cu nişte ochişori frumoşi şi cu glasul ei ăla ciripit mi-a grăit aşa: „Neică, a zis Maica
Domnului să te laşi de fumat, că ai să ajungi în fumul şi focul iadului!“
-Şi?
şi nu ştiu ce m-a făcut, că imediat am călcat în picioare şi luleaua, şi tabachera. Şi de acum
nu-mi mai trebuie, ferească Dumnezeu ! Ba m-am scârbit într-atât, că nici nu vreau să mai aud
de tutun.
foarte bine, frate dragă, Dumnezeu să te ajute şi să te aducă la Sfânta Lui Biserică, unde va să
ne rugăm cu toţii pentru lăsarea păcatelor, liniştea şi bunăstarea tuturor.
păi, asta am vrut să spun, părinte, că de acum nu voi mai lipsi de la biserică. Copila asta are ea
ce are. Are aşa, ca un magnet sau nu ştiu cum să zic.
da, într-adevăr, întări părintele Manole. Are har de la Bunul Dumnezeu şi Maica Domnului şi-
a făcut sălaş în inimioara ei curată, neprihănită. De asta să fim siguri. Aşa că, frate dragă, să
ne ajute Dumnezeu să ne întâlnim cu bine la sfânta biserică în duminica viitoare.
Pe drumul cel bun
Precum vedem cu ochii şi pricepem cu mintea, reţinem clar că cetăţenii din Ghebacea au păşit
în mod hotărât pe drumul cel bun al liniştii şi bunei înţelegeri. E o realizare minunată în viaţa
spirituală a unui sat. Dar noi, care urmărim „de la distanţă“ această evoluţie a vieţii
psihologice omeneşti din spaţiul amintit, mai gândim şi la aceea că oamenii de aici, dacă au
ajuns la treapta de bună înţelegere, ce le-ar mai rămâne de făcut ? Să se odihnească mulţumiţi
fiindcă au realizat starea de linişte ? O, nicidecum ! Ăsta s-ar asemăna unui om care osteneşte
a urca o greutate pe un vârf de munte şi undeva, obosit fiind, pe o mică suprafaţă plată îşi
aşează povara spre a se odihni şi se dedă somnului fără să judece cu înţelepciune că tocmai
aici pericolul e iminent, că la cea mai mică mişcare sau suflare de vânt, povara s-ar rostogoli
la vale şi ar lovi pe omul nechibzuit. Sau să gândim la un altul căruia viscolul i-a stricat
acoperişul casei, iar el, mulţumit fiind că nu i-a surpat şi pereţii, să stea de acum liniştit şi să
nu mai facă nimic ? Desigur, numai unul fără minte ar socoti astfel.
Deci, omul cu adevărat înţelept, în faţa unei astfel de situaţii, chibzuieşte la ce măsuri ar trebui
să aplice pentru a ieşi cu bine din starea în care se află şi a-şi duce la bun sfârşit lucrarea
începută. Aşa cum un bun gospodar, în faţa ogorului arat şi nivelat, chibzuieşte la împărţirea
judicioasă a suprafeţei şi la soiurile de sămânţă ce trebuiesc semănate pentru ca la vremea
recoltării să se bucure de tot ce i-ar trebui pentru anotimpul de iarnă.
Ei, dar, iubiţilor, aici e vorba de un alt fel de ogor, de ogorul sufletului omenesc, care e
pregătit, precum am spus, cu linişte şi bună înţelegere. Aşadar, ce ar trebui semănat pe un
astfel de ogor, ca la „iama“ care vine (vine negreşit pentru orişicine) oamenii să se bucure de
roade bune şi din destul ? La o astfel de întrebare ne răspund Sfinţii Părinţi, zicând: „Fiilor,
osteniţi-vă să dobândiţi starea de linişte sufletească, că, hotărât, nu veţi fi singuri în această
lucrare. Din liniştea sufletească se naşte nevoinţa spre mântuire şi nevoinţa, la rându-i, naşte
plânsul. Se naşte plânsul, căci, văzând în lumina lui Dumnezeu starea aşezării sufletului tău,
verşi lacrimi de pocăinţă. Veţi ştii, fiilor, şi aceea că lacrimile de pocăinţă au mare putere de
spălare şi de iertare a păcatelor. Să ne amintim, dar, de Sfântul Apostol Petru cât a plâns când
s-a lepădat de trei ori de Domnul în vremea Sfintelor Lui Patimi şi cum a fost iertat, curăţit şi
reaşezat în treapta cea dintâi a apostoliei. Din lacrimile de pocăinţă răsare frica şi grija, frica
de pedeapsă şi grija pentru salvare. Şi din acestea două se naşte cea mai frumoasă şi mai
parfumată floare ce se numeşte smerenia. Aşadar, precum vedem, smerenia odrăsleşte, creşte,
înfloreşte şi-şi dă rodul numai în ogorul liniştii, sub căldura nevoinţei şi udată de lacrimile
pocăinţei. Rodul smereniei este însăşi dragostea, fără de care nimeni nu va intra în împărăţia
cea de Sus, după cuvântul Domnului. Şi în cele din urmă, dragostea face sufletul sănătos şi
nepătimaş. Abia atunci şi numai atunci se cunoaşte că omul nu este departe de Dumnezeu.
Celui care voieşte a străbate cu spor aceste trepte ale sporirii duhovniceşti se cuvine mai întâi
de toate să izgonească de la sine grija de multe, apoi să se înstrăineze de lume şi să se
pregătească de moarte, pe urmă să stăruie cu răbdare rugându-se necontenit în singurătate; şi
pricepând ce îl îndepărtează de Dumnezeu, să nimicească acest lucru fără cruţare de sine, şi
bunătatea lui Dumnezeu degrabă îi va da toate acestea. Să ştiţi însă că tot omul care mănâncă
şi bea fără dreaptă socotinţă, ori iubeşte bunătăţile pământeşti, nu poate ajunge niciodată la
măsura aceasta... Şi apoi, tot ce cugetă omul în inima sa, descoperit este înaintea lui
Dumnezeu. Necurmat cugetând în inimă, în chip tainic, la ochiul lui Dumnezeu care ne
priveşte, se naşte în noi frica de Dumnezeu, iar când sufletul urmează fricii lui Dumnezeu,
devine de neatins pentru oricare bântuire a celor vicleni, întru Hristos Iisus, Domnul nostru
(Din învăţăturile Sfinţilor Părinţi Savaiţi betleem sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul).
Am arătat aici câteva din sfaturile Sfinţilor noştri Părinţi cu privire la treptele sporirii vieţii
duhovniceşti, pe care ar trebui să le cunoască şi să le urmeze tot omul care a fost botezat în
numele Sfintei Treimi şi-şi doreşte mântuirea sufletului.
Pe cât se înţelege, părintele Emanuel Dancovschi, ca bun preot şi duhovnic în parohia sa, se
luptă din răsputeri în câmpia spiritualităţii umane pentru a se prezenta în faţa lui Dumnezeu,
de i-ar fi cu putinţă curate, neprihănite toate sufletele ce i-au fost încredinţate spre păstorire.
Osteneşte necontenit din iubire pentru Dumnezeu, osteneşte din râvnă pentru Biserica
Dreptmăritoare, din recunoştinţă pentru ţara în care s-a născut şi s-a format şi din datorie de
conştiinţă pentru credincioşi, fiindu-le tuturor o bună călăuză spre Hristos Iisus domnul şi
Mântuitorul nostru.
Noi însă nu putem ignora nici faptul că în această luptă sfinţia sa este ajutat, în primul rând, în
chip tainic, de Harul Domnului Hristos, iar în chip văzut de către doamna Anisia şi de cele
mai umile suflete.
Pentru a ne forma o cât mai fidelă imagine sufletească a părintelui Manole, în câteva cuvinte
vom mai arăta că sfinţia sa, de altfel, e un om splendid, modest în toate cele, foarte evlavios
ca fire, deosebit de înzestrat în cunoştinţe psihologice şi cu negrăit de multă judecată în
vorbire şi în comportament. Toate acestea au făcut ca duhovnicul din Ghebacea să fie iubit şi
căutat de către dreptcredincioşii din lumea noastră laică, iar pentru alţii să fie ţintă tirajului
invidiei şi a toată răutatea. Să nu ne mire acest lucru. Ştim doar că diavolul, duşmanul
neamului omenesc, nu doarme şi, din păcate, reuşeşte, când şi când, a-şi face mendrele cu unii
ce cu uşurinţă se lasă duşi de nas în valul negru al zavistiei.
vărat rarisim sau poate chiar unic în felul său. E vorba de o cioară, o cioară care a stârnit
curiozitatea multora la vremea aceea. De ce ? Pentru că nu era neagră ca toate celelalte, ci era
albă, albă ca zăpada. Cărui fapt se datora acest fenomen nu am putut cunoaşte. Cioara aceasta
în tot timpul se afla în stol laolaltă cu ciorile negre; stătea ea în stol, dar nu oricum, în multe
privinţe era la fel cu celelalte: cu fizionomia, cu graiul, cu obiceiul şi numai culoarea o diferea
contrastant. Se lăsa cu tot stolul pe ogorul proaspăt arat şi scurma pământul cu pliscul pentru a
aduna gâze şi seminţe. Ei, dar în stolul respectiv s-a observat pregnant că nu era linişte, nu era
înţelegere: cele negre nu o puteau accepta în compania lor pe cea albă, o socoteau intrusă şi
săreau asupra ei pentru a o alunga sau chiar a o ucide. Ea, biata, ce avea să facă ? Unde să se
ducă ? Până la urmă n-a avut încotro şi a fost nevoită să rămână în mişlocul surorilor ei,
devenite duşmance, să fie oropsită şi să îndure, numai cum Dumnezeu ştie, orice hărţuială din
partea lor, câte zilişoare o mai fi avut ea de trăit.
Socotim că această istorioară e destul de grăitoare şi că orice explicaţie sau adăugire ar fi de
prisos.
Totuşi, câteva versuri pare că ar vrea să-şi facă loc aici. Iată, dar, ce zic acestea:
Omul negru de obidă Pe cel alb vrea să-l ucidă,
Temei n-are, dar îmi spui Că: „Nu e de culoarea lui!“
Iar cel alb stă în lumină Curat, blând şi fără vină.
Acesta, din multă iubire, Oricând gata-i de jertfire.
Omul negru stă în noapte Cu-ale sale negre fapte, în lumină, cum am spus, Stă cel alb cu
gândul sus.
Aşadar, nu-i o-ntâmplare, Că aici, prin ereditare, se aseamănă pe dată Fiecare cu-al său tată.
Istorioara cu cioara albă şi versurile de mai sus s-au scris aici pentru a ne pregăti sufleteşte,
bine ştiind că în vremurile acelea au avut loc evenimente grele, epocale, vremuri de restrişte.
De acum, zic, să revenim la parohia noastră din Ghebacea şi să urmărim în continuare
desfăşurarea evenimentelor ce s-au succedat pe raza acestei comune şi mai cu deosebire cele
cu implicaţii în viaţa orfanei Monica.
Ne aflăm, dar, la casa parohială, punctul de plecare pe mai departe cu povestirea noastră. Aici,
în linii mari vom observa că viaţa decurge în chipul cel mai firesc, fiecare cu grijile şi
ostenelile sale. De acum. Rândunica a ajuns să poată citi corect, ba chiar simte un fel de sete
pentru lectură. Astfel, în timp ce copiii preotului dorm după masa de prânz, ea pune mâna pe
Sfânta Biblie şi citeşte. Părintele Manole a aşezat semne între filele Cărţii, acolo unde sfinţia
sa crede că textul respectiv ar fi potrivit pentru vârsta ei şi necesar să-l cunoască. Coana
preoteasă, de asemenea, o pregăteşte pe Monica făcând repetiţii la cântările bisericeşti şi la
rânduiala acestora. Nu vom da uitării că dumneaei e cuprinsă de multiple griji şi de frică, o
frică explicabilă: durerea din organism se accentuează de la o zi la alta, copiii dumnealor se
ridică cu vârsta şi o dată cu aceasta cerinţele cresc. Pe de altă parte, şi în lume se poate vedea
cum un val de nemulţumiri e gata a se ridica ameninţător, ştirile despre o răscoală a poporului
se înteţesc... O, Doamne, ce va veni peste biata lume, numai Tu ştii.
O ilustrare a parohiei Ghebacea
D-apoi şi despre părintele Manole ce să mai zicem, că abia îşi mai vede capul de griji şi
alergare, că, precum ştim, parohia Ghebacea nu e una din cele mărunte, ci e din cele mai de
frunte. Aici în povestirea noastră am amintit numai de unele obiective sociale sau familiale:
biserica, parohia, conacul boieresc şi tangenţial cârciuma şi biroul fiscului, dar Ghebacea,
fiind o aşezare omenească mai acătării, e înzestrată cu primărie, jandarmerie, şcoala, băcănia,
atelierul de croitorie, cizmărie, rotărie şi fierărie, tot ce e necesar vieţii unui sat bine dezvoltat
pentru vremurile acelea. Am mai putea adăuga şi pescăria, dar aceasta e proprietatea boierului
Bărbuceanu şi e deschisă pentru vânzarea peştelui numai în zilele de vineri şi sâmbătă.
Cu alte cuvinte, am putea spune că aici, dacă treburile ar merge ceva mai bine şi ar fi linişte în
ţară, peste câţiva ani Ghebacea ar putea fi ridicată la rangul de târg. Se ştie însă că din timp în
timp, mersul vieţii omeneşti, care tinde mereu spre ascensiune, fără voinţa localnicilor este
întrerupt de unele evenimente mai de amploare, distrugătoare, calamităţi naturale, răscoale ale
elementului de baştină, războaie şi altele. Acestea fac ca biata lume să sufere mult, să piardă
bunuri materiale pentru care au trudit mulţi ani de-a rândul, să dea tribut de sânge, lacrimi şi
dureri şi după aceea va trebui să ia munca de la capăt pentru a-şi reface mersul vieţii.
Până una-alta, să vedem ce se mai petrece pe raza satului nostru, Ghebacea. De la o vreme, în
lumea de aici bântuie un zvon, bântuie, aşa, ca un vânt străin, necunoscut, care zice despre
fetiţa orfană că ar fi înzestrată de Dumnezeu cu puteri miraculoase şi că s-ar fi învrednicit
chiar şi de unele apariţii divine. Noi ştim însă că zvonurile nu îndată trebuie luate în seamă,
Monica n-a avut aşa-zise vedenii. Din cele ce am putut cunoaşte despre ea ne putem da seama
că totuşi ceva, ceva se petrece cu ea.
Să vedem, dar, ce vor să zică acestea, că, după cum am mai spus, lumea de pe aici a început a
privi spre ea cu o oarecare teamă în suflet, dar şi cu respect şi dragoste, ca faţă de „ceva“ picat
din Cer.
Ne aflăm deci la sfârşitul lunii octombrie 1916, vreme caldă pentru această perioadă,
crizantemele maiestuoase, cu petalele lor catifelate şi de un alb imaculat umplu aerul de
mireasmă îmbătătoare. Cei patru copii ai preotului se află stând jos pe iarba dintre rigole, în
faţa lor, domnişoara „învăţătoare“, cu un pai în mână, ce ţine loc de nuia, începe predarea
lecţiei. Mai întâi se face prezenţa după „catalog“:
mihai ?
Şi Mihai răspunse:
prezent!
-Ionuţ ?
prezent!
cătălin ?
prezent!
marinei ?
plezent!
bun continuă „învăţătoarea“ deci, nu lipseşte nimeni. Acum terminaţi cu orice foşnet. Ia spune
tu, Marinei întrebările încep cu cel mai mic ce am avut pentru astăzi de învăţat ?
nu ştiu, am uitat răspunse acesta.
bine, acum te iert, dar mâine să vii cu lecţia învăţată, că altfel te las repetent. Răspunde tu,
Cătălin.
Şi Cătălin răspunse şovăind:
mi se pare că am avut de învăţat despre... despre...
deci, nici tu nu ştii. Te las să te mai gândeşti.
ia să te vedem pe tine, Ionuţ. Ce aţi avut de învăţat pentru astăzi ?
pentru astăzi, începu Ionuţ am avut de învăţat despre copilăria Domnului Iisus.
şi ce ştii despre Domnul Iisus ?
Aici, Mihai, fiind deja elev în clasa a doua la şcoala din sat, „cuteză“ să zică:
domnişoara învăţătoare, mai întâi trebuia să ne daţi cărţi, să avem după ce-nvăţa şi apoi să ne
întrebaţi.
Acum „învăţătoarea“, cu aer serios, îl „mustră“ pe elevul Mihai zicând:
nu avem manuale şcolare, dar v-am spus cum a fost copilăria Domnului Iisus şi voi trebuia să
băgaţi la cap. Şi pentru că ai răspuns neîntrebat, ca un indisciplinat, te voi trimite acasă să vii
cu părinţii aici, la „şcoală“ !
Deodată, „ora de predare-ascultare“ a fost întreruptă de râsul zgomotos al părintelui Manole şi
al doamnei preotese, care se aflau în balconul casei şi priveau cu multă dragoste la „şcoala“ şi
nevinovăţia copiilor lor şi se minunau de seriozitatea cu care Monica îşi juca rolul de
învăţătoare la „catedra“ ei.
Seara a venit, în camera lor, copiii se află pregătiţi de culcare. Mai întâi se face rugăciunea
sub supravegherea guvernantei, care are grijă, după ce-i sărută, să le ureze somn uşor şi vise
plăcute cu îngeraşi şi să-i culce în paturile lor: Mihai cu Ionuţ, Cătălin cu Marinei şi ea,
Rândunica, în patul ei de după uşă. Monica, fiind cea mai în vârstă decât toţi, are de acum 14
ani, se culcă la urmă, dar nu înainte de a-şi face în tăcere rugăciunea ei către Maica Domnului
din Icoană, din Icoana pe care a mai găsit-o în urma vijeliei şi pe care a aşezat-o pe peretele
de la căpătâiul patului ei: „Preasfântă Fecioară şi Măicuţa Domnului meu Iisus, zice ea cu glas
şoptit, întotdeauna ai fost cu mine şi mă vezi în toată clipa, să nu mă părăseşti, că în grija Ta
am fost lăsată de mama mea pe când îşi da duhul. Ai milă şi de copilaşii aceştia nevinovaţi, că
numai Dumnezeu ştie ce va fi cu ei în viitor. Miluieşte Preacurată Maică şi pe părinţii acestor
prunci, dă-le lor sănătate şi întăreşte-i cu multă răbdare şi mai ales cu dragoste către Tine şi
Fiul Tău şi către toţi oamenii de aici. Iar pe mine, mult milostivă Măicuţă, să mă ierţi de tot ce
aş fi putut greşi în ziua ce a trecut şi să mă învredniceşti ca ziua de mâine să o petrec fără nici
o abatere de la voia lui Dumnezeu, Amin !“ Şi s-a culcat cu sufletul liniştit.
O noapte plină de taine
Pe la ora unu din noapte, uşa de la dormitorul doamnei Anisia scârţâi uşor. Doamna tresări din
somn şi în slaba lumină a ferestrei văzu silueta Rândunicii şi o întrebă:
ce-i cu tine, Monica, mamă ?
Şi fetiţa răspunse:
m-ai chemat, coană preoteasă, de aceea am venit, vă doare ceva ?
monica mamă, zise doamna cu o nuanţă de frică în glas, nu mă doare nimic şi nu te-am
chemat. Mergi şi te odihneşte în patul tău. Ai grijă să nu tulburi somnul copiilor.
După aproximativ o oră se întâmplă acelaşi lucru:
m-aţi chemat, coană preoteasă. V-am auzit foarte clar că m-aţi chemat! zise iarăşi Monica din
pragul uşii.
Biata preoteasă, văzând comportamentul acestei copile că devine tot mai ciudat, s-a înfricoşat
şi grăi cu voce reţinută:
ţi s-a părut, fetiţa mamei. Sau poate ai visat. Mergi şi te odihneşte că eşti obosită.
În urma acestora, doamna Anisia nu a mai avut somn şi nici linişte în suflet şi vru să meargă
la preot să-l anunţe despre acest straniu comportament al Rândunicii,dar, fiind în toiul nopţii,
rămase totuşi în aşteptare şi cu atenţia spre fereastra din dormitorul ei şi cel al copiilor.
A mai trecut încă un ceas şi doamnei Anisia i-a fost dat să se convingă pe deplin că cele ce se
petrec cu orfana Monica nu sunt lucruri de trecut cu vederea şi gândeşte întru sine: „Oare
copila aceasta care a dat dovadă de atâta inteligenţă să aibă şi momente de derivă mentală ?
Sau e o fiinţă aleasă de Dumnezeu ?“, că deodată o aude vorbind cu „cineva“:
- „Da, v-am auzit şi de această dată, dar vă rog să-mi spuneţi cine sunteţi ?“ „Vai, iertaţi-mă
că n-am ştiut. De două ori am deranjat-o pe doamna preoteasă în noaptea aceasta. Sunt tare
nepricepută.“ „Dar dacă nu mă vor primi ?“ Şi dacă nu-mi vor da crezare, ce mi-ar rămâne de
făcut ?“ „Să spun şi părintelui Manole şi doamnei Anisia despre acestea ?
Apoi s-a făcut linişte. Nu s-a mai auzit nimic. Probabil, Rândunica şi-a pus capul pe pernă să-
şi continue somnul sau s-o fi aşezat la rugăciune ? Asta, doamna preoteasă nu a putut să ştie.
A voit dumneaei să privească pe fereastră, dar întunericul din cameră şi unghiul de vedere
îngust nu i-a permis să observe ceva deosebit în dormitorul copiilor.
Dar micuţii nu s-o fi trezit din somn la vorbele rostite de Monica noastră? Că doar aici, prin
ferestruţă, s-a auzit destul de bine. Să iasă pe culoar pentru a se uita prin fereastra mare în
camera lor, nu are putere. Frica a cuprins-o din creştet până-n tălpi şi-n starea aceasta, somnul
nu s-a mai putut lipi de dânsa. Aşa că a fost nevoită să stea de veghe ca la trei ceasuri şi
sechestrată oarecum în propriul ei dormitor. Abia când s-a luminat de ziuă cuteză să meargă la
camera preotului şi-l puse în cunoştinţă de cele petrecute în noaptea aceasta.
nu-mi vine să cred, zise părintele Manole cu de-a mirării. Nu cumva copila aceasta să fie
ispitită de duhuri necurate ?
nu ştiu ce să zic, răspunse doamna preoteasă, dar faptul că datorită ei mai tot satul vine la
sfânta slujbă şi tot datorită ei avem acoperiş nou la biserică, înclin să cred că însăşi Maica
Domnului se pleacă la nevinovăţia ei.
în acest moment s-a auzit o uşoară bătaie în uşă. Nu putea fi altcineva decât Monica şi
doamna Anisia, care se afla acolea stând în picioare, îi deschise şi o pofti să intre. Şi văzând-o
înălbită la faţă, o întrebă cu glas dulce:
ce e cu tine, fetiţa mamei ? De ce nu stai în patul tău să te odihneşti ?
Şi Monica răspunse, zicând:
am fost trimisă să vă spun să fiţi tari în credinţă şi plini de sfântă răbdare, că vor veni zile
grele şi veţi fi puşi la grea încercare. Dar dumneavoastră să nu fugiţi, ci să staţi în linia de
luptă ca să puteţi primi nepieritoare cunună a slavei celei de Sus !
La auzul acestora, părintele Manole şi doamna Anisia se cutremurară de spaimă şi o întrebară:
zici că ai fost trimisă ? Cine este acela care te trimite şi-ţi pune pe limbă astfel de cuvinte ?
Şi Monica ciripi cu glasul ei de rândunică:
la început m-am spăimântat şi am crezut că sunteţi dumneavoastră, coană preoteasă. Şi am
întrebat-o: „Cine sunteţi ? La întrebarea mea, pe dată s-a umplut de strălucire şi atunci am
cunoscut-o. Era Maica Domnului.
La acestea, doamna Anisia simţi că n-o mai ţin picioarele şi se aşeză pe un scaun dumneaei,
care o auzise pe Monica vorbind în toiul nopţii, e încredinţată că însăşi Maica Domnului a
vizitat camera copiilor lor. Părintele Manole însă rămâne sceptic. Sfinţia sa gândeşte mai
departe şi cu mai multă maturitate şi, privind la faţa copilei, zise cu voce blândă:
monica, tată, du-te şi te odihneşte. Pari foarte obosită. Monica a plecat şi cei doi au rămas să
mai discute despre acest fenomen ce s-a ivit peste noapte aici în casa dumnealor.
ce ne facem, părinte ? se văicări doamna preoteasă cu ochii scăldaţi în lacrimi. Avem patru
copii micuţi, încotro o apucăm ?
să nu ne grăbim, doamna mea. Copila aceasta, din pricina oboselii, are momente de deviere.
Pune prea mult suflet în treburile mărunte ce-i aparţin şi de aceea a ajuns în stare de
extenuare. S-o lăsăm, dar, să se liniştească.
părinte, reluă doamna Anisia, nu trebuie să rămânem reci faţă de ce se întâmplă aici. Eu
însămi am auzit-o vorbind cu „cineva“ ?
şi ce i-a spus acel „Cineva“ ?
nu ştiu. Numai vorbele Monicăi le-am auzit.
asta e. Fetiţa este epuizată. S-o lăsăm în pace şi vom vedea.
părinte, insistă doamna preoteasă, pe câte ştiu din auzite, înaintea oricărui mare necaz ce
urmează să vină. Dumnezeu trimite pe pământ semne în fel şi chip, ca lumea să se pregătească
sufleteşte. Şi-apoi, gândesc şi la aceea că fetiţa noastră ne-a uimit cu visurile sale despre care
ştii prea bine că s-au împlinit întocmai. păi, ce spusei ? Creierul ei crud e obosit. Noi nu i-am
cerut să muncească peste puteri, dar aşa îi e firea. Plânge mult la mormântul mamei sale, îşi
bate capul cu copilaşii noştri să-i înveţe numai lucruri frumoase, citeşte mult... Şi, de-aici, din
căpşorul ei ies toate acestea.
dar raza de lumină ce-i venea de sus nu era din căpşorul ei!
Aici, părintele Manole, căută să-şi atenueze poziţia, zicând:
doamna mea, nu zic să fim cu inimă de piatră, dar nici să ne pripim a da crezare acestora. Ia
gândeşte-te şi la aceea când în lumea noastră se va răspândi zvonul de o atare minune, despre
care noi înşine nu suntem pe deplin încredinţaţi, eu, ca preot, cum aş putea ţine piept avalanşei
de întrebări şi de diferite păreri ce vor veni din partea lumii ?
părinte, grăi în încheiere doamna preoteasă, dacă Bunul Dumnezeu aşa a binevoit cu fetiţa
aceasta nevinovată, să-L lăsăm pe El să lucreze ce va voi cu noi şi cu copilaşii noştri.
asta am zis-o şi eu ! Nu ne putem opune. Fie, dar, voia Domnului.
După plecarea doamnei Anisia, părintele Manole intră la păreri:
„Ce poate fi, Doamne, cu copila aceasta ! Să fie, oare, adevărat precum spune ea, sau vreun
dereglaj în sistemul nervos central să-i producă ei astfel de iluzii ? Dar, iartă-mă, Doamne, că
sunt tare la cerbice. Preoteasa mea are dreptate: Raza de lumină ce am văzut-o revărsându-se
asupra capului ei era absolut de sus, de la Tine, Doamne !“

Soţii Bărbuceanu
Două zile mai târziu, în duminica de 29 octombrie a acestui an (1916), la biserica din
Ghebacea s-a putut remarca un fapt deosebit: lângă domnul Bărbuceanu, de data aceasta, şi-a
făcut prezenţa şi soţia dumnealui, doamna Evghenia, alintată Eva, care, la rugămintea soţului,
a venit aici să asculte şi dumneaei sfânta slujbă şi să audă frumoasele cântări de laudă lui
Dumnezeu. în atmosfera sfântului locaş, doamna Evghenia şi-a putut linişti pentru câteva
ceasuri sufletul ei zbuciumat şi de atenţia şi de respectul tuturor.
La sfârşit, părintele Manole a salutat cu frumoase cuvinte prezenţa cuplului Bărbuceanu, a
elogiat fapta ctitoricească a dumnealor şi a binecuvântat pe toţi cei prezenţi în sfântul locaş.
Când preotul a început miruirea, Monica noastră a luat-o pe doamna preoteasă de mână,
zicându-i:
vă rog foarte mult, coană preoteasă, să mergeţi cu mine în faţa domnului Bărbuceanu...
Dar Monica nu-şi termină vorba, că doamna o întrebă:
pentru ce va să ne prezentăm în faţa soţilor Bărbuceanu ?
trebuie să le comunic şi dumnealor ce mi-a fost poruncit de Maica Domnului în noaptea
aceea, răspunse Monica. Şi-apoi, tot ea: dar uite că vin dumnealor la noi.
Aceia, ajunşi lângă strană, se salutară ceremonios cu doamna preoteasă şi boierul, mângâind
pe Monica, grăi către consoarta dumnealui:
iată, draga mea, aceasta este fetiţa despre care ţi-am povestit mai deunăzi şi căreia lumea de
pe aici, pentru vocea ei de argint, au supranumit-o Rândunica.
La acestea, doamna Evghenia răspunse:
socotesc că mai potrivit ar fi să i se zică Privighetoarea, că nemaipomenit de frumos cântă.
Chiar aş dori să o am totdeauna pe lângă mine. Apoi, către doamna Anisia:
dar şi vocea dumneavoastră, doamnă, m-a uimit. Precum şi slujba preotului mi-a plăcut
nespus. N-am ştiut că e atât de frumos aici, la biserică. Am mai venit eu, dar cu ani în urmă, şi
atunci eram tulburată în sufletul meu şi slujba se oficia de preotul acela care a plecat la
Pecerska. Dar fetiţa aceasta, zise în continuare doamna Eva privind către Monica, este aşa de
micuţă, ca o vrăbiuţă, încât zici că are numai inimă şi suflet într-însa, iar vocea şi forţa ca de
Heruvim !
aşa este, încuviinţă doamna preoteasă. E un adevărat fenomen. Şi încă ceva se mai petrece cu
dânsa...
ce anume ? întrebă curioasă doamna Evghenia.
asta o va spune ea, Rândunica. Chiar vroia să vină la dumneavoastră să vă comunice un
mesaj.
ei, dar ce poate fi ? Ia spune, fetiţo, ce ai vrea să ne comunici ? Ce fel de mesaj ? o întrebă
cucoana boierului pe Monica noastră.
Şi ea ciripi cu glasul ei dulce:
trebuia de ieri să vin la conac, dar am fost foarte ocupată cu ordinea şi curăţenia aici, în
sfântul locaş. Sunt singură şi nu prea am spor. Şi am gândit ca astăzi după-amiază să vin la
dumneavoastră să vă spun ce mi-a fost poruncit. Că, de amân, mă va pedepsi Maica Domnului
pentru îndărătnicie.
în momentul acesta, părintele Manole a terminat cu miruirea enoriaşilor şi a venit lângă
grupul nostru, zicând către soţii Bărbuceanu:
Dumnezeu să vă binecuvinteze şi să vă ajute în viaţa dumneavoastră, ocrotindu-vă în tot locul.
Şi să mai veniţi aici, în Casa Lui, Casă ce ne-a dat-o nouă spre slujire, să o îngrijim, să o
păstrăm şi să o iubim mult, să o iubim chiar cu preţul vieţii noastre de va fi nevoie, pentru că
numai prin ea ne aflăm mântuirea.
în urmă, soţii Bărbuceanu au mulţumit preotului pentru toate. Şi având în minte cuvintele
Monicăi, boierul grăi către duhovnic:
părinte, fetiţa aceasta ce se află cu dumneavoastră caută, pe cât poate, să ne pună în dilemă.
De altfel, eu am mai avut cu ea o tangenţă de vorbire atunci, imediat după viscolul cela, şi
atâta influenţă a putut să exercite asupra mea, că n-am ezitat o clipă şi degrabă ne-am apucat
să refacem acoperişul acestui locaş, că nu mai era vreme de pierdut, iarna se apropia şi, asta e.
Şi acum grăi în continuare domnul Bărbuceanu altă chestiune, zice că ar avea un mesaj să ne
transmită. Dacă vrea să ni-l spună acum, bine, iar de nu, atunci îngăduiţi-i să meargă cu noi la
conac. De la cine a primit mesajul, noi încă nu ştim. Sfinţia ta, dacă ştii şi de vrei să ne
lămureşti, îţi vom rămâne îndatoraţi.
ce să vă spun, stimate domnule Bărbuceanu, răspunse părintele Manole, că şi pe noi ne-a pus
la grea încercare. Dar, dacă doriţi, să meargă cu dumneavoastră şi să vă spună ea ce are de
spus.
vă rog să nu vă frământaţi prea mult, intră în vorbă copila, că însuşi Bunul Dumnezeu vă va
ocroti dacă dumneavoastră vă veţi pune nădejdea în El.
Acum boierul, cu admiraţie:
doamne, Doamne, pe cât e de mică copila aceasta, pe atât îi este de mare credinţa. Apoi, către
Monica:
măi, minunea secolului, spune, de la cine e mesajul ?
veţi vedea, răspunse copila.
spune-l acum, aici în Biserica lui Dumnezeu.
e mai cu dreptate să fim acasă la dumneavoastră.
oare, mesajul tău ne va bucura ?
socotesc că ar trebui să vă bucure.
să mergem, dar, la conac.
eu merg, că aşa am primit poruncă, dar dumneavoastră aveţi în casă Icoana cu Maica
Domnului ?
pentru ce întrebi ?
nu pot vorbi nimănui dacă nu este şi Maica Domnului de faţă. Ea îmi poartă de grijă şi eu nu
trebuie să ies din cuvântul Sfinţiei Sale !
iar ne-ai pus la încurcătură !
să mă iertaţi, dar nu cred să fi făcut cuiva vreo încurcătură. Eu, una o ştiu: pe Maica
Domnului, dacă o văd aievea sau în Icoană, e unul şi acelaşi lucru.
ei bine, şi dacă nu avem Icoana cu Maica Domnului ?
s-o aveţi în suflet cu toată dragostea, dar oare poate să spună cineva că iubeşte pe mama sa,
iar fotografia cu chipul ei s-o arunce ?
desigur. Asta ar fi o nelegiuire. Dar să nu mai lungim vorba, ia cu tine icoana aceea ce o ţineai
acoperită în pestelcă şi să mergem acasă.
Acum, doamna Evghenia, care sta şi se minuna de răspunsurile acestei copile, zise către soţul
dumneaei
nu e nevoie, dragul meu, să mai ia altă icoană cu Maica Domnului, că o avem şi noi în unul
din saloane.
Apoi, luând-o de mână pe Monica, îi grăi zicând:

hai, fetiţo, acasă la noi şi acolo, în faţa Preasfintei Fecioare Maria, să ne spui ce ai de spus.
Şi Rândunica noastră, având învoire de la duhovnicul ei, a plecat însoţită de boier şi cucoana
dumnealui.
în urma lor, îngrijorată, doamna Anisia întrebă pe preot:
ce-o fi având, părinte, a spune boierului copila aceasta ?
numai Dumnezeu ştie, răspunse părintele Manole. Mi-e teamă să nu se tulbure liniştea ce cu
atâta osteneală s-a reuşit a se restabili aici, în satul acesta.
Doamna preoteasă e de altă părere:
eu cred că liniştea n-ar avea de suferit, dar gândul mă poartă la aceea că astfel de fenomene
apar întotdeauna înaintea oricărui mare necaz ce urmează a trece peste lumea noastră!
Pentru a sfârşi cu acestea, duhovnicul încheie zicând:
să nu fim prăpăstioşi, doamna mea. Nădejdea la Dumnezeu şi vom vedea. Să ne rugăm
neîncetat. Curăţenia, cinstea şi dreptatea să ne însoţească la tot pasul în drumul nostru spre
mântuire.
La conacul boieresc
Când soţii Bărbuceanu şi cu Monica au ajuns la conacul boieresc au fost întâmpinaţi în prag
de bucătăreasă, căreia doamna Eva îi grăi:
te anunţ eu când va trebui să pregăteşti masa.
Apoi, dumnealor au intrat în salon. Aici s-au aşezat pe scaunele din jurul mesei şi cucoana se
grăbi să se adreseze către Monica noastră, zicând:
iată, fetiţo, suntem acasă la noi, acum să ne spui mesajul acela, că ard de nerăbdare. Mi-a spus
domnul meu ceva despre tine atunci după viscol, ceea ce m-a făcut să fiu curioasă. Aşa
suntem noi, femeile. Aşadar, vorbeşte, că noi te ascultăm !
Rândunica mai întâi îşi roti privirile prin salon şi apoi grăi:
unde este Icoana cu Maica Domnului ?
e în altă cameră, zise doamna Evghenia. S-o aducem aici ?
nu ! răspunse Monica. Orice sfântă Icoană îşi are locul ei de cinste şi nu trebuie purtată de
colo-colo precum alte obiecte.
Domnul Bărbuceanu, care îi păstra Monicăi o atenţie deosebită, grăi către cucoana dumnealui:
să mergem, draga mea, în camera unde zici că avem icoana cu Maica Precista.
Ajunşi aici, Rândunica noastră, văzând în peretele din răsărit Icoana Maicii Domnului
îmbrăcată în argint strălucitor, căzu în genunchi în faţa ei şi cu mâinile încrucişate la piept
grăi cu glas ridicat:
iată-mă, Preasfântă Maică, binecuvintează pe prea neînsemnata sluga Ta ! Apoi către soţii
Bărbuceanu: vă rog să mă lăsaţi singură cinci-şase minute.
Cei doi, boierul şi cucoana, a trebuit să asculte şi fără şovăire au trecut în camera alăturată,
unde au stat cu ochii la ceasul cu pendulă din perete, într-o frământare greu de închipuit, timp
de nouă minute încheiate, ce s-au părut a fi fost cât o zi de dimineaţa până seara.
În cele din urmă, uşa dintre camere se deschise şi Monica îi pofti să intre. Doamna Evghenia,
privind la faţa copilei, o văzu albă ca varul şi cu obrăjorii udaţi de lacrimi. Apoi, cu oarecare
frică în suflet, se uită la Icoana Maicii Sfinte şi nevăzând ceva deosebit, a rămas într-o rece
aşteptare, să audă din gura orfanei noastre vorbele ce i le-a spus Maica Domnului.
Şi Monica, întârziind a grăi, boierul nostru o îndemnă zicând:
hai, fetiţo, spune ce ţi-a vorbit acum Maica Precista ?
nu, răspunse ea, acum nu mi-a spus nimic, ci ieri noapte a apărut şi mi-a vorbit.
La acestea domnul Bărbuceanu îşi puse mâna pe fruntea copilei, zicând către soţia sa:
nu. Nu are temperatură !
La care Monica grăi zicând:
nu trupul, ci sufletul îmi este aprins de dor. Sufletul îmi arde de dor şi dragoste pentru
Pruncuşorul acesta şi pentru Preadulcea Lui Măicuţă !
foarte frumos din partea ta, fetiţo ! zise cu multă admiraţie doamna Eva. Aş dori să pot fi şi eu
asemenea ţie. Dar spune-ne, cum a fost în noaptea aceea şi ce cuvinte ţi-a fost dat să le auzi ?
iată, dar, cum a fost, începu copila. Pe când dormeam la o oră târzie din noapte, am auzit o
voce chemându-mă pe nume. Şi am crezut că doamna preoteasă se simte rău, mă cheamă la
dânsa să-i vin în ajutor. Şi mergând în camera dumneaei, mi-a spus că nu m-a chemat şi să mă
duc înapoi în patul meu. Acest lucru s-a repetat încă o dată şi a treia oară, când am auzit
aceeaşi voce strigându-mă, am întrebat: „Cine sunteţi ?“, atunci, o Doamnă prea frumoasă şi
plină de strălucire s-a arătat timp de numai un minut şi am cunoscut-o, era Maica Domnului.
M-am umplut de spaimă, dar blândeţea ei de nedescris mi-a dat curaj, încât am putut memora
toate vorbele ce mi le-a spus.
poţi să ni le spui şi nouă ? întrebară într-un glas cu nerăbdare soţii Bărbuceanu, care, la auzul
acestora, simţeau cum li se furnică pielea pe dânşii.
desigur, răspunse Monica, pentru aceasta am venit la dumneavoastră. Ascultaţi, dar, ce mi-a
poruncit Preasfânta Maică şi pururea Fecioară: „Monica, zice Dânsa, mergi degrab la curtea
boierului Teodor Bărbuceanu şi spune-i aşa: «Puţină vreme a mai rămas şi totul se va
răsturna. Toate cele ce sunt ale lui se vor răpi, el va fi dus în lanţuri la ocnele din nordul
Siberiei, iar femeia sa va sfârşi într-una din temniţele Kievului. Dar, pentru fapta lui bună,
iată, Dumnezeu s-a îndurat de el şi îi cruţă viaţa. Pentru aceasta, spune-i să se refugieze la
rudele sale din nordul Moldovei, să nu-l afle Duminica izgonirii lui Adam din Rai stând aici!»
Şi n-a apucat Rândunica să-şi termine vorba, că doamna Eva se prăbuşi la podea galbenă ca
ceara şi tremurând din tot corpul, îndată domnul Bărbuceanu îi sări în ajutor şi o întrebă
înspăimântat:
ce e draga mea ? Ce s-a întâmplat ? Fii cucoană serioasă şi ţineţi firea, că vom ştii noi cum să
ieşim cu bine din toate necazurile. Adu-ţi aminte că tot tu ai zis cu un an şi ceva în urmă să
plecăm dincolo de Prut. Şi poate că nu e chiar aşa cum a zis fetiţa aceasta.
Cucoana, venindu-şi puţin în fire, se reaşeză în scaunul ei şi grăi cu glasul stins:
dragul meu Teo, să ne luăm bocceluţa şi să fugim la mătuşa mea din Broşteni. Acolo nu ne va
cunoaşte lumea şi vom fi la adăpost!

Boierul o întâmpină zicând:

iubito, trebuie să înţelegi că acolo nu se poate. Românii sunt deja în război cu nemţii şi zona
de bătaie tinde să calce şi peste Broştenii mătuşii tale.
şi ce ne facem, dragă Teo, că avem câteva kilograme de bijuterii din aur. Unde să fugim ?
Aici suntem ameninţaţi de marea răscoală a ruşilor, dincolo de războiul cu nemţii. Suntem
pierduţi şi nimic mai mult! zise cucoana disperată.
Şi boierul continuă, mângâindu-şi consoarta pe obraji:
să nu spui asta, dragă Eva ! Doar auzişi mesajul: Să ne refugiem în nordul Moldovei, la rudele
mele din Dorohoi!
şi acolo nu va ajunge războiul ? mai zise cucoana plină de nesiguranţă.
se vede că nu răspunse dumnealui doar aşa ni s-a spus în mesajul pe care-l auzişi.
Şi iarăşi doamna Evghenia alternând:
dar tu ai zis că nu-i adevărat ce ne-a vorbit copila aceasta !
Aici, Rândunica intră grăind cu glas înalt:
este cu neputinţă să mintă Maica Domnului, Maica Adevărului!
La casa parohială
în vremea asta, la casa parohială, părintele Manole şi doamna Anisia stau ca pe mărăcini şi se
întreabă: „Ce va fi, Doamne, cu fetiţa aceasta?“ „Ce le-o fi spunând Bărbucenilor de întârzie
atât ?
oricum, glăsui în cele din urmă coana preoteasă, la zile bune nu ne aşteptăm !
dumnezeu ştie ce va fi, zise şi părintele Manole. Aici, în Ghebacea noastră, e linişte, dar în
rest e mare tulburare: din Urali până în Caucaz e un lanţ de foc, toată Rusia, de la o zi la alta
se aşteaptă la o răscoală de mari proporţii, în partea de apus, în Transilvania, războiul ia
amploare... La noi, deocamdată, să mulţumim lui Dumnezeu, dar nu se ştie. Se zice însă că şi
pe aici ar funcţiona în secret nişte organizaţii ostile păcii şi bunului simţ.
păi, reluă doamna preoteasă, n-a zis oare Monica, fetiţa noastră, că vor veni zile grele şi vom
fi puşi la aspră încercare ? Şi asta e, părinte: din Răsărit se apropie nicovala, şi din Apus ilăul.
Iar aici, precum ziseşi, se pregăteşte în ascuns strivirea noastră.
ferească-ne Maica Domnului! zise în încheiere părintele Manole.
Şi doamna Anisia, făcându-şi cruce, completă:
pe noi şi pe cei cinci copilaşi ai noştri, Amin !
Pe la ora trei după-amiază, Rândunica noastră părăseşte conacul boieresc şi merge la cimitir,
unde stropeşte cu lacrimi multe ţărâna mormântului mamei sale, jeluind:
-Am venit, iubită mamă, căci mi-e dor, mi-e dor de tine,
Primeşte o lumânare şi calde lacrimi de la mine.
Am venit că inimioara-mi se-aprinde, mamă bună,
Ea îmi spune că la anul vom fi iarăşi împreună.
Nu te-ntreb pe unde-ţi umblă duhul tău curat şi blând,
Asta o ştie Maica Sfântă, care-mi spune când şi când...
Să-mi ierţi dar întârzierea, că de la un timp încoace,
Eu sunt foarte ocupată şi grijile nu-mi dau pace.
însăşi doamna preoteasă, din iubirea sa de mamă Mă supraveghează-ntruna: pentru mine va
da seamă.
Ba chiar plânge pentru mine şi din grija ce mi-o poartă, Nu mă lasă singurică nici măcar să ies
la poartă.
Acum mi-am creat o clipă de răgaz să vin în fugă,
După ce la Maica Sfântă am făcut o mică rugă;
I-am cerut plângând cu lacrimi, odihna să-ţi fie dulce, Ca zborul de rândunele când se duc ca
să se culce.
Te-am văzut în vis de noapte, când te-ai dus, iubită mamă, Se făcea că zbori spre Ceruri,
lăsând vamă după vamă, Şi în zbor erai condusă de-un înger plin de lumină Vesel, că ai fost o
vădană curată şi făr-de vină.
Dacă-n ceruri eşti cu tata, ce-a plecat când eram mică Spune-i că m-am făcut mare şi-l plâng
ca o rândunică. Spune-i c-am rămas orfană şi mă rog şi pentru dânsul Pân-ce lacrima-mi se
zvântă şi mă oboseşte plânsul.
O, voi, iubiţii mei părinţi, ce mult aş vrea să vă văd Să vă spun că-n urma voastră vine jale şi
prăpăd.
De aceea doru-mi este să vin la voi, în Cerul Sfânt, Precum ne este rânduirea, trecând prin uşă
de mormânt.
Aşa mi-a spus Preasfânta Maică, în grija cărei m-aţi lăsat Că numai pentru voi Stăpânul mai
ţine linişte în sat.
Dar nu va trece multă vreme şi lumea se va rătăci.
Iar pacea şi bunăvoirea cu totul se vor nimici.
Căci necredinţa şi păcatul vor năvăli pe pământ,
Şi oamenii vor da uitării tot ce e curat şi sfânt.
Vor pângări tot trecutul de istorie străbună,
Pregătind astfel sfârşitul cu o lume rea, nebună.
Milă-mi este de duhovnic şi de doamna preoteasă
Milă de copii îmi este şi de toată a lor casă,
Că vor fi jertfiţi cu toţii mieluşei fără de vină
Aşa spusu-mi-a Preasfânta în adânc de noapte lină.
Aşadar, iubiţi părinţi,
Să fiţi ca îngerii cei Sfinţi,
Domnul să vă aibă-n pază Sub Dumnezeiasca-I rază!
După ora patru, doamna Anisia zice către soţul dumneaei:
părinte, te rog nu mai sta, mergi la conac, să vezi ce e cu fetiţa noastră. Tare-i port de grijă !
chiar mă gândeam la asta, doamna mea, şi-mi ziceam: „Ce-o fi făcând, Doamne, copila
aceasta atâta vreme acolo, la casa boierului ? Ce le-o fi spunând ?
Şi pe când părintele Manole grăia acestea, apare şi Rândunica noastră, palidă la faţă şi cu aer
sfios zice:
sărut mâna ! Vă rog să mă iertaţi că am întârziat!
Doamna preoteasă o întâmpină:
vai, fetiţa mamei, ce mult ai lipsit de acasă. Mi-era teamă să nu ţi se întâmple ceva ! Dar de ce
ţi-s ochii roşii. Ai plâns acolo, în faţa boierului ?
nu, răspunse scurt Monica.
ai stat astăzi la masă ? continuă doamna preoteasă cu întrebările.
da ! Şi mi-a oferit şi un dar.
ce dar ţi-a oferit ?
La acestea, Monica scoase din şorţuleţul ei un obiect o casetă mică din sidef şi întrebă:
unde sunt copiii, că nu-i văd pe-aici ?
sunt în camera lor şi se roagă pentru tine, aşa cum ştiu ei, răspunse doamna Anisia.
Şi copila degrab alergă în dormitor. Ajunsă aici, micuţii îndată îi săriră de grumaz, zicându-i:
unde-ai fost, Monica ? De ce nu ne-ai spus că pleci ?
Ca drept răspuns, ea deschise caseta ce o primise de la doamna Evghenia şi în care se aflau
câteva lucruri mărunte şi dărui fiecăruia câte un obiect: lui Marinei i-a dat un îngeraş din
mătase, lui Cătălin, trei motocei frumoşi şi lui Ionuţ un titirez cu şase laturi în diverse culori,
iar celui mai mare i-a dăruit caseta, zicând:
iar ţie, Mihăiţă, se cuvine această casetă în care tu să-ţi păstrezi creioanele.
Bieţii copilaşi, tare s-au mai bucurat nu atât pentru micile jucării, cât pentru faptul că au
revăzut-o pe Rândunica în mijlocul lor. O iubeau nespus de mult.
Fericiţi cei curaţi cu inima
în după-amiaza zilei de sâmbătă, 4 noiembrie 1916, doamna Anisia, zise către soţul dumneaei:
părinte, vreau să merg la biserică, s-o ajut pe Monica la curăţenie. Ştii că mesele alea sunt
grele, ea e micuţă, apoi rogojinile de scos afară, măturat, şters praful, dantele de aranjat,
sfeşnice de curăţat...
bine, doamna mea, răspunse părintele Manole. mergi, dar fii atentă să nu-ţi agravezi boala.
Iată, eu rămân cu copiii şi-mi pregătesc predica de mâine.
Şi doamna preoteasă se grăbi spre biserică.
Aici, Monica, terminase cu ordinea şi curăţenia, îi rămăsese doar să potrivească fitilele şi să
pună untdelemn în candele.
da vrednică mai eşti, fetiţa mamei! zise doamna Anisia văzând toate acestea. Hai, termină de
pus untdelemn şi să repetăm polileiul „La râul Babilonului“.
Şi pe când fredonau împreună cântarea pe notele psaltice, Monica deodată se opreşte din
cântat şi zice către doamna Anisia:
staţi un pic, că, uite, mă cheamă !
Doamna preoteasă, neştiind ce vrea să zică, uluită, o urmări cu privirea pe copilă, care se duse
şi îngenunche pe soleea de la Altar între sfeşnicile împărăteşti. Iar dânsa trecu în mijlocul
bisericii, să vadă mai bine ce se petrece cu această fiinţă omenească. Şi se pomeni deodată că
dinspre Altar năvăleşte peste ea un val de căldură şi, crezând că a izbucnit un incendiu, a fugit
speriată spre uşa de la ieşire.
Aici s-a oprit să vadă dacă într-adevăr e foc sau i s-a părut numai şi a văzut clar că uşile
împărăteşti sunt deschise şi pe Monica stând îngenuncheată şi cu mâinile ridicate spre boltă.
Grozav s-a înspăimântat biata femeie şi ar fi vrut să alerge acasă să spună preotului despre
toate acestea, dar a rămas pe loc totuşi, să vadă ce se mai poate întâmpla. La această distanţă,
căldura ce emana dinspre altar este mult mai slabă şi un zgomot ca de multe care în mers i-a
luat auzul. Cât timp au durat toate acestea nu-şi poate da seama, că la urmă o vede pe orfana
noastră că se ridică şi merge către strană, făcându-i semn să se apropie pentru a-şi continua
cântarea.
Doamna preoteasă însă nu poate: tremură din tot corpul şi limba parcă i-ar fi legată. Astfel
stând lucrurile, Monica închise cartea şi o luă cu dânsa. Apoi luă cheile şi merse lângă
doamna Anisia. Aceasta, în cele din urmă, luă seama că aerul din interior este plin de o
mireasmă plăcută de smirnă şi tămâie şi foarte rece, ca într-o zi de noiembrie. Nu mai era
căldura aceea, uşile împărăteşti sunt închise şi dvera trasă. De frică mare fu cuprinsă şi nu avu
curajul să mai întrebe ceva. A mers spre casă tremurând şi abia târând de picioare. Monica,
observând acestea, o interpelă zicându-i:
v-a fost aşa de frig, coană preoteasă de sunteţi galben-stacojie la faţă şi tremuraţi toată ?
nu, fetiţo, răspunse doamna Anisia abia articulând cuvintele, nu mi-a fost frig, ci, dimpotrivă,
m-a pârlit dogoarea şi frică mare am avut, crezând că e foc în Sfântul Altar.
e de mirare ce spuneţi dumneavoastră. Eu n-am simţit nici o dogoare, ci numai o adiere de aer
călduţ şi mângâietor. Şi-apoi, nu avea de unde să fie foc, că nu era aprinsă nici o lumânare şi
nici o candelă.
Văzând-o pe Monica atât de paşnică cu sufletul şi luminată la chip, ca fără de sine, doamna
Anisia mai îngână câteva cuvinte:
dar eu tare m-am înfricoşat!
La acestea, copila încheie, zicând:
n-ar fi trebuit să vă fie teamă, coană preoteasă, că era aşa de frumos la înfăţişare şi cu atâta
blândeţe mi-a vorbit!...
Când doamna preoteasă şi Monica au intrat pe poartă, părintele Manole se afla în pridvorul
casei lor şi, văzându-şi cucoana că merge sprijinită de copilă, repede coborî scările şi le
întâmpină grăind cu îngrijorare:
ce ai făcut, doamna mea? Ţi-ai pus mintea cu mesele alea grele ? Doar ţi-am spus să ai grijă
de tine, să nu-ţi agravezi boala ! Iată ce ai făcut!
n-a ridicat nimic, taică părinte ! se grăbi Monica să-l liniştească pe duhovnicul nostru. Nu s-a
îmbolnăvit. E ceva trecător. O să vedeţi !
dar e cu totul schimbată la faţă ! mai zise preotul. Acum, doamna Anisia, să-şi potolească
soţul, grăi cu oarecare efort:
fii fără grijă, părinte. O să-mi revin curând.
Bietul părinte Manole, neputând a-şi limpezi sufletul cu una-cu două, grăi insistând:
dar nu-nţeleg ce s-a întâmplat ?
Şi tot doamna preoteasă:
am spus, părinte, că nu s-a întâmplat nimic grav. Ba dimpotrivă.
te rog, explică-mi doamna mea !
nu-mi este cu putinţă. Ştii doar că eu nu cunosc decât limba română şi puţin din cea rusă, iar
pe cea îngerească nici cât negru sub unghie. Şi-apoi, cine ar putea-o cunoaşte, decât copila
aceasta ?
Acum, starea de înfricoşare o părăsi pe doamna Anisia şi-l cuprinse pe duhovnic:
ce vorbeşti ? Cum vine asta ? Nu cumva te-ai tulburat şi tu la glagorie ?! Ia să mai aduc două
scaune aici pe balcon şi să vă aşezaţi, că păreţi a fi atât de obosite !
Şi să mă lămuriţi o dată... Ştiţi, doar, că mâine oficiez sfânta slujbă a Liturghiei şi am nevoie
de linişte sufletească !
Şi îndată sfinţia sa făcu stânga-mprejur să aducă două scaune din sufragerie, dar Monica strigă
după dânsul:
numai unul să mai aduceţi, taică părinte, că mie nu se cuvine a sta jos în faţa dumneavoastră.
La glasul ridicat al Rândunicii, copiii s-au deşteptat din somn, că şi-aşa era ora două şi
jumătate după-amiază, şi cu multă gălăgie veniră cu toţii în jurul prietenei lor şi ziseră într-un
glas:
hai, Monica, te rugăm să-ţi continui povestirea începută pe când noi dormeam şi te visam !
Preotul, auzind şi astfel de cuvinte din gura copiilor săi, a rămas cuprins de uimire şi a început
a iscodi cu privirea pe fiecare, exclamând cu nedumerire:
doamne, dar ce s-a întâmplat aici în casa aceasta ? ! S-au întors toate cu susul în jos sau eu
visez ? Spuneţi-mi!
şi eu sunt complet uluită şi aş dori să fie linişte, ca Monica noastră să ne poată desluşi taina
din sfânta biserică, zise cucoana preoteasă în timp ce se aşeza pe scaun.
Şi preotul întrebă din nou:
care taină din biserică ? Ce ştie copila aceasta de Tainele Sfintei Biserici ?
Şi după atâta timp de frământare şi întrebări rămase fără răspuns până-n clipa de faţă,
Rândunica fu nevoită să intervină ridicându-şi mâinile în semn că doreşte să se facă linişte. Şi
când fiecare dintre copii şi-a găsit un loc în spaţiul restrâns al balconului să poată asculta cu
luare aminte. Monica noastră, cu multă evlavie se închină, zicând:
pentru Numele Preadulcelui nostru Mântuitor şi al Preacuratei Maicii Sale, taică părinte,
binecuvintează-mă te rog!
îndată, părintele Manole se ridică de pe scaun, îşi făcu semnul Sfintei Cruci şi-i dădu
binecuvântare:
doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat binecuvintează Tu pe
copila aceasta şi pe noi toţi. Nu ne lipsi de Cereasca Ta împărăţie şi vino degrab să ne
mântuieşti, că „viscolul“ potrivnic, groaznic s-a stârnit!
amin ! ziseră cu toţii şi se aşezară în deplină linişte şi înfrigurată aşteptare.
Monica, mai întâi, îşi înălţă privirile spre tavan şi numai după câteva clipe de tăcere adâncă,
din ochii ei albaştri ca seninul cerului se prelinseră pe obraji două lacrimi calde ca două
mărgăritare.
în momentul acesta părintele Manole şi doamna Anisia gândeau că inimioara acestei copile,
de acum, este cu adevărat sălaş îngerilor lui Dumnezeu.
Şi iată că Rândunica a început a vorbi cu glasul ei emotiv:
doamne Iisuse, dulcele meu Mântuitor, să mă ierţi că nu mă pricep a grăi cum se cuvine, dar,
dacă aşa ai voit cu mine, fie precum voieşti Tu !
tot aşa ai început povestea pe când noi dormeam, Monica. Tot cu vorbele astea şi d-aia am
venit să ne spui mai departe cum a fost ? intră în vorbă, nepoftit, Mihăiţă.
Şi tatăl îl mustră, zicându-i:
să nu mai vorbeşti neîntrebat! Stai liniştit şi ascultă !
Duhovnicului nostru însă şi aceste cuvinte ale copilului său i-au intrat la inimă. Şi acestea par
a ascunde în ele o taină.
Apoi, sfinţia sa făcu semn Monicăi să-şi continue expunerea.
Şi ea,începu:
pe când curăţam candelele în sfânta biserică, îngânam cântarea:
„Ridica-voi ochii mei spre Ceruri De unde va veni ajutorul meu.
Ajutorul meu de la Domnul
Cel ce a făcut Cerul şi Pământul!...“
Ecoul se răsfrângea în mii de unde în bolta sfântului locaş aşa de armonios, încât mi se părea
că împreună cu mine cântă coruri multe de copii. Şi sufletul mi s-a aprins de dor şi drag
pentru dumnezeiescul Prunc din braţele Preasfintei Fecioare Maria. Şi aşa fiind, gândeam să
fac o mică rugăciune la Icoana Preasfintei Născătoare. Dar în acel moment a venit coana
preoteasă, cu dorinţa să mă ajute la curăţenie. Eu însă terminasem cu toate şi atunci coana
preoteasă îmi zice: „Hai, acum, Monica mamă, să repetăm cântarea: «La Râul Babilonului»,
să o putem stăpâni ca lumea“. Şi în timp ce cântam împreună, aud deodată că sunt chemată pe
nume. Şi, uitându-mă de unde venea chemarea, am văzut în dreptul uşilor împărăteşti un
copil, cam la 12 ani, nespus de frumos şi luminat. Şi îndată L-am cunoscut. Era Preadulcele
nostru Iisus, Fiul lui Dumnezeu. Frumuseţea şi lumina Lui m-au atras în faţa Sfântului Altar şi
am îngenuncheat pe solee şi am stat aşa minute-n şir neputând a mă sătura privind la El. Părea
a fi numai din lumini ca de curcu beu şi de o blândeţe cum nu pot să spun şi aceasta m-a făcut
să nu mă înfricoşez de ceea ce văd.
dacă nu ţi-a fost teamă, o întrerupse preotul, de ce n-ai încercat să-l pipăi, să vezi dacă-i
adevărat sau e numai o halucinaţie zămislită de mintea ta crudă şi obosită ?
La acestea, doamna preoteasă interveni:
las-o, părinte, n-o mai întrerupe. Eu cred ce spune Rândunica noastră. Am fost de faţă la toate
acestea !
Acum, părintele Manole, tulburat şi mai acătării de ceea ce-i auziră urechile, grăi
frământându-se în scaunul său:
cum ? Ce spui ? Ai văzut tu cu ochii tăi cele despre care sporovăieşte copila aceasta
neştiutoare ?
Doamna preoteasă nu a putut răspunde la aceste întrebări, că Monica intră cu vorba ei dulce,
zicând:
să credeţi, taică părinte! Să credeţi că Domnul Iisus s-a arătat în toată splendoarea ce a putut-o
cuprinde sufletul meu. L-am văzut stând în faţa Sfintei Mese din Altar şi-n acelaşi timp L-am
simţit şi-n jurul meu, şi-n toată fiinţa mea. Frumuseţea Lui este cu mult mai presus decât
frumuseţea îngerească. El este Creatorul îngerilor, El este izvorul iubirii, viaţa şi izbăvirea
noastră.
Aici, părintele Manole o întrerupse din nou:
a grăit ceva către tine ?
da, răspunse copila. Tocmai de aceea S-a arătat mie.
ce anume a grăit ? mai întrebă nerăbdător duhovnicul.
Paşnică, Monica răspunse:
dacă-mi daţi voie, vă voi spune tot ce mi-a poruncit să grăiesc sfinţiei tale şi la tot satul acesta.
şi eşti pe deplin încredinţată că cele ce vrei să spui sunt vorbe venite de sus ?
Deodată, cei patru copii, împreună cu mama lor, au sărit în apărarea Rândunicii:
las-o, tată, să vorbească ! Tot aşa ai făcut şi în visul nostru când Monica şi-a început
povestirea !
Acum, duhovnicul, văzându-se îngrădit din toate părţile de către toţi ai casei lui, căută să arate
a fi totuşi îngăduitor, dar gândind întru sine: „Domnule, am primit cu toată dragostea în casa
mea pe această copilă orfană, am primit-o din milă şi din datorie creştinească, şi, iată, acum, a
ajuns ca însăşi ea să ne stăpânească !“
în urmă la toate acestea, zise către Monica:
iată, acum te ascult!
Cu mult calm, Monica îşi reluă istorisirea:
- ...Şi mi-a vorbit cu multă blândeţe şi dulceaţă-n grai: „Monica, mergi şi spune la lumea din
satul tău să ţină cu sfinţenie posturile rânduite de Biserica Mea, să se roage mult şi cu credinţă
Tatălui Ceresc, să ferească satul acesta de greaua încercare ce va să vină din pricina răutăţilor
din lume şi cu dragoste să se ajute unii pe alţii, că aveţi aici multe familii scăpătate, care nu au
ce să dea copiilor să mănânce. Spune preotului Emanuel cuvintele acestea: «Iată ce grăieşte
Cel ce are întru Sine lumina şi viaţa lumii. Eu dau harul şi la vreme îl cer înapoi cu dobândă.
Celui râvnitor şi smerit voi da lui pavăză de oţel, iar celui ce se îndoieşte, voi cere de la el
jertfă de răscumpărare. Nu te teme să spui tuturor cele ce ţi-am poruncit. Vei şti şi acestea că
nici tu nu vei mai zăbovi aici, Maica Mea te iubeşte mult şi vrea să te ia lângă dânsa înainte de
a veni valul necazurilor !»“
Apoi, s-a făcut tăcere şi încet, încet a dispărut, lăsând în urma Sa o mireasmă ca aceea a
fumului de smirnă. Aş fi dorit să vină lângă mine şi coana preoteasă să vadă frumuseţea
Acelui copil şi să-i audă glasul dulce şi blând ca de înger, dar dânsa a fugit afară. Şi după asta,
pe mine m-a răpit priveliştea aceea de lumină, în care m-am simţit a fi în Cer şi am auzit
cuvintele ce mi-au fost poruncite să vi le spun ! Acum, părintele, mai potolit, se adresă către
preoteasă:
ce zici de toate acestea, doamna mea ? Pare a avea raţiune în tot ceea ce a spus copila asta, dar
eu nu ştiu ce să cred. Se ştie însă că tot ce a vorbit şi a făcut Dumnezeu, a vorbit şi făcut
desăvârşit pentru totdeauna şi nu mai e nevoie să se repete pentru fiecare generaţie de oameni.
De aceea ne-a lăsat Sfânta Sa Evanghelie, ca tot cel ce crede în Ea să vină la cunoştinţa
adevărului şi să fie viu în veci. Tu, dar, care zici că ai fost de faţă acolo, în biserică, ce poţi să
spui ?
Doamna Anisia încă se mai afla sub fiorul acelor clipe şi cu glasul domol şi vibrând de emoţie
răspunse:
părinte, eu nu am văzut decât pe Monica stând în genunchi şi cu mâinile ridicate de parcă
primea ceva de sus. Uşile împărăteşti, deschise, un uruit puternic ce mi-a luat auzul şi
dogoarea ce m-a silit să ies afară să nu mă aprind, în rest, nu mi-a fost dat să văd sau să aud
ceva. E drept însă că au mai fost cazuri de genul acesta pe parcursul vremii şi că unele din ele
s-au dovedit a fi fost înşelăciuni, având ca scop punga cu arginţi. Dar, părinte, aici e cu totul
altceva, e copila Maicii Domnului şi departe de ea gândul câştigului de bani. Şi apoi, cum am
mai spus, eu însumi am fost de faţă şi m-am înfricoşat,încât nici acum nu mi-am revenit ca
lumea. Dumnezeu ştie ce va mai fi!
Ca răspuns la tot ce a vorbit părintele Manole şi doamna preoteasă, Rândunica noastră încheie
zicând:
este cu neputinţă să mintă Dumnezeu, Cel ce a făcut Cerul şi Pământul. Necazuri peste
necazuri vor veni peste lume din pricina necredinţei!
Rândunica vorbeşte mulţimii
Duminica de 5 noiembrie 1916 a fost să fie prima zi în care Rândunica din Ghebacea a rostit
cu mult curaj în faţa oamenilor mesajul primit în chipul descris mai sus. Şi, pentru mai multă
claritate în expunere, să intrăm în amănunt referindu-ne numai la momentele şi aspectele ce
au marcat fenomenul amintit.
De bună seamă, pe părintele Manole îl ştim a fi un duhovnic bun, înţelept, îngăduitor,
nepărtinitor, drept în judecată, plin de har şi sceptic de la caz la caz. Aici, în situaţia creată,
sfinţia sa îşi păstrează nişte rezerve. Nu se pripeşte a da crezare, dar nici să se împotrivească
nu are curajul. Pe copila orfană, ca duhovnic, o cunoaşte destul de bine, dar nu şi planurile lui
Dumnezeu, care sunt de nepătruns !
Aşa fiind, în dimineaţa acelei zile, duhovnicul nostru a deschis cu sfială locaşul de rugăciune,
luând seama în stânga şi-n dreapta. Nimic deosebit! Când însă a intrat în Sfântul Altar, i-a
venit la nas un suav miros de smirnă: „De unde să fie aceasta, Doamne ?“ se întreba. „Aici nu
avem decât tămâie, a cărei mireasmă se deosebeşte de cea a smirnei!“ Instinctual, controlă
cădelniţa, dar nu de aici venea aroma, îşi făcu cruce şi începu a se pregăti pentru începerea
slujbei, că deja au început să apară credincioşii. Primul sosit era chiar Monica. Părintele
Manole a văzut-o pe lângă perdeaua de la uşile împărăteşti şi i s-a părut a fi ca un înger ce
pluteşte în sclipiri de lumină şi s-a spăimântat: „Doamne !“ gândeşte el. „Copila aceasta este
fiica amărâtei de Mariţa, şi asupra ei mi-ai dat să văd venind de sus raza de lumină! Ţine-mă.
Doamne, sănătos şi învredniceşte-mă cu inimă curată să săvârşesc Sfânta Liturghie !“
Până una-alta, biserica s-a umplut de enoriaşi, preotul a dat binecuvântarea de începere a
slujbei, Rândunica, la strană, zice Amin !, continuând cu rugăciunile de început, apoi cu
citirea psalmilor, precum e rânduiala şi pe care Monica noastră, de acum, îi ştie pe de rost.
între timp soseşte şi coana preoteasă, care întârzie un pic. Dumneaei, ca mamă de copii,
întotdeauna e mai ocupată decât oricare altul. Dar e bine totuşi că la strană are cine să-i ţină
locul.
în fine, sfânta slujbă s-a desfăşurat în cele mai bune condiţii. De altfel, în mod obişnuit şi când
se citea Cazania de către unul din credincioşi, doamna Anisia merge la uşa din stânga a
Sfântului Altar şi grăieşte preotului:
părinte, Monica cere cu insistenţă ca după slujbă să-i dai voie să vorbească credincioşilor aici
în biserică.
La acestea, preotul răspunse hotărât:
nu se poate ! Se vor produce neînţelegeri între oameni şi nu doresc să fie tulburare în Casa lui
Dumnezeu ! Şi-apoi scris este: „Nu îngăduiesc femeii să înveţe pe alţii vorbind în biserică !“
(I Timotei 2, 12).
Coana preoteasă, cu mâhnire-n suflet, transmise copilei hotărârea duhovnicului. Dar Monica
simţind din plin datoria ei de a spune norodului cuvintele auzite din gura Pruncului Iisus, zise
în şoaptă către coana preoteasă:
da! Trebuie să ne supunem poruncii Apostolului. Dar, Mântuitorul fiind deasupra tuturor, voi
asculta totuşi de El şi voi vorbi afară către toţi cei ce vor să asculte !
În fine, slujba a luat sfârşit şi s-a început miruirea credincioşilor. Doamna preoteasă, ca
martoră la cele întâmplate cu această copilă, s-a grăbit să meargă la uşă şi să spună celor ce
ieşeau din biserică, să nu plece, că Rândunica a primit de la Dumnezeu nişte porunci, pe care,
negreşit, trebuie să le aducă la cunoştinţa tuturor.
Şi aşa s-a făcut, că nimeni nu a plecat la casa lui, ci au rămas pe loc într-o înfrigurată
aşteptare.
Ultimul ieşit din biserică a fost Monica noastră. Doamna Anisia a adus pentru ea un scaun, pe
care va trebui să se urce, să fie văzută de toţi, că s-a zis despre ea: „Este micuţă ca o
vrăbiuţă !“
D-apoi, lumea, ca lumea, în mare freamăt se întrebau:
ce are copila aceasta de spus nouă, oamenilor maturi ?
ce ştie ea, dacă nu a urmat nici măcar o clasă la şcoală ?
şi cum, Dumnezeu să se arate tocmai la fiica aceleia care a murit în toamnă şi care arată a fi ca
vai de ea ?
Şi multe alte nedumeriri şi întrebări fără rost se vehiculau între ei.
Însă când Monica s-a urcat pe scaun şi a privit asupra tuturor, a părut în ochii lor a fi ca un
fluturaş alb-strălucitor şi toţi au încremenit cu uimire. Dar starea aceasta n-a durat mult şi
mulţimea a început iarăşi a vorbi în murmur. Acum părintele Manole a apărut în prag (sfinţia
sa a ieşit ultimul din biserică pentru că a trebuit să-şi lase veşmintele de slujbă) şi, văzând că
lumea încă nu a plecat şi pe Monica stând în picioare pe scaun, s-a tulburat, zicând întru sine:
„Doamne, oare aceasta să constituie începutul acelei mari revoluţii a norodului despre care se
aude ? Să nu fie !“ Unii dintre enoriaşi, văzând pe duhovnic, s-au grăbit să-l întrebe: „Părinte,
fetiţa aceasta e în casa dumneavoastră şi trebuie să ştiţi ce se petrece cu ea !
Alţii îl luau la rost, zicând:
părinte, nu cumva sfinţia ta ai prelucrat-o pe fiica Mariţei să spună lumii acesteia chestiuni ce
nu s-au mai auzit ?
Alţii, mai cuminţi, au sărit în apărarea copilei:
cum puteţi să grăiţi astfel despre Rândunica noastră ? Ar trebui să mulţumim lui Dumnezeu că
ne-a dat-o spre mângâiere şi întărirea credinţei în satul acesta !
Apoi, către duhovnic:
părinte, vă rugăm, încercaţi să faceţi linişte !
Bietul părintele Manole se află la mare cumpănă: ar fi dorit, mai bine. ca toată lumea să
meargă în pace la casele lor. Pe de altă parte însă, se teme să încerce a înăbuşi un adevăr
incontestabil.
Dar iată că în acest moment Monica îşi ridică mâinile spre a se face linişte şi zise cu glasul ei
plăcut şi sonor:
dacă vreţi să ştiţi cele ce s-au petrecut cu mine, ascultaţi ! Iar, de nu, atunci eu nu am nici-o
vină şi voi veţi rămâne răspunzători în faţa lui Dumnezeu pentru neascultarea voastră !
D-apăi, ce-o fi având sau ce n-o fi având copila aceasta, că deodată o linişte mormântală se
aşternu peste mulţime şi ea, mai întâi îşi făcu semnul Sfintei Cruci şi zise: „În numele Tatălui
şi al Fiului şi al Sfântului Duh. taică părinte, te rog să-mi dai binecuvântare !
Şi preotul, grăi:
dumnezeu cu mila şi cu îndurările Sale bogate să te binecuvinteze pe tine, copila tatii !
Au urmat câteva secunde de tăcere, în care toată lumea îşi avea privirile aţintite asupra orfanei
din faţa lor şi aşteptau ca aceasta să-şi deschidă gura spre a rosti cuvânt.
Şi Rândunica noastră cu inima curată se destăinui:
iată, părinţilor şi fraţilor, cum am început să simt prezenţa Maicii Domnului în sufletul meu:
aveam numai 11 ani şi mama, odihneasc-o Bunul Dumnezeu în pace, îmi vorbea adesea
despre Preasfânta Născătoare şi ajutorul ce-l putem avea dacă suntem cu inima deschisă şi cu
nădejde numai la Ea. Mă culcam cu gândul numai la Preasfânta Maică şi o visam. O visam a
fi numai din lumini şi mulţime de îngeri zburând în juru-i. Apoi, în timpul zilei, stăm cu
gândul la visul de peste noapte şi nu încetam a mă ruga, zicând: „Măicuţa Domnului meu
Iisus, ţine-o sănătoasă pe mama, că eu sunt prea pirpirie (mică, crudă şi slăbuţă) şi nu are cine
îngriji de mine. Să ai milă şi de sufletul lui tata, pe care, eu nu-l ştiu: eram prea mică când el a
murit! Şi de mai multe ori şi în multe chipuri am visat-o pe Preasfânta Fecioară. Cu un an în
urmă, taica părintele Manole ne-a dăruit o frumoasă şi minunată icoană cu Maica Domnului,
la care, împreună cu mama, adesea ne rugam plângând. Şi când cutezam să privesc faţa
icoanei, mi se părea că Maica Domnului mişcă, iar Pruncul din braţele Ei îmi zâmbeşte.
între timp, mama mea s-a îmbolnăvit de friguri şi m-a părăsit, lăsându-mă în grija Maicii
Domnului. Rămânând singură pe pământul ăsta, ce aveam să fac ? Eram pierdută cu firea şi
plângeam continuu. Şi fiind mică şi neputincioasă, precum mă vedeţi a fi, şi fără nici o
ocrotire, deznădăjduită şi înecată-n lacrimi, am căzut în faţa Sfintei Icoane. Şi Maica
Domnului degrab a auzit suspinul meu şi a văzut amărăciunea în care mă zbat fără putere şi
îndată mi-a dăruit părinţi şi fraţi. Acestea toate le cunoaşteţi şi dumneavoastră, dar numai
Dumnezeu ştie în ce măsură le-a putut simţi sufletul fiecăruia !
Auzind acestea din gura Rândunicii, mulţi dintre ascultători au început să plângă nestăpânit.
Doamna preoteasă, ca una care a văzut şi a simţit câte ceva din cele ce s-au petrecut cu fetiţa
orfană, înecată de lacrimi, îşi bătea faţa cu palmele şi zicea cu glas mare:
„Doamne, Doamne, pentru curăţia acestei copile, iartă-ne şi nu ne lăsa !“
Părintele Manole, care se afla între dumneaei şi Monica, îi zise în şoaptă:
linişteşte-te, doamna mea, să nu dăm naştere la tulburare în satul acesta!
Apoi, către vorbitoarea noastră:
tu, Mona, spune ce ai de spus, că cele despre tine şi mama ta le cunoaşte toată lumea.
Şi ea, Rândunica, îşi începu istorisirea:
şi să vedeţi, părinţilor şi fraţilor, ce a urmat, că Maica Domnului a coborât spre mine într-un
mod şi mai evident. Mai întâi a coborât pe calea simţurilor, apoi pe calea auzului şi la urmă şi
pe calea văzului. Când şi-a făcut prezenţa pe calea simţurilor, am crezut că altcineva mai
fericit ca mine nu poate fi. Când însă a venit şi mai aproape, adică pe calea auzului, m-am
înfricoşat. Deodată am crezut că vorbeşte coana preoteasă cu mine, dar nu dânsa a fost, ci
însăşi Maica Domnului, Care mi-a poruncit să spun celor cărora le place beţia şi fumatul să se
lase de aceste obiceiuri diavoleşti, că, pentru acestea şi multe alte fapte rele, Dumnezeu ne va
îndepărta de la faţa Sa. Şi în cele din urmă, am văzut-o aşa cum mă vedeţi şi vă văd, numai că
strălucirea şi blândeţea Ei, o, Doamne, cine o poate spune ?! De data aceasta, Maica
Domnului a stat mai mult de vorbă cu mine şi mi-a spus că, de cum voi împlini vârsta de 15
ani, va veni şi mă va lua cu Sine.
cum aşa, Rândunica ? săriră câteva credincioase cu vorba. Te înduri tu să ne părăseşti ? Ce va
face coana preoteasă fără tine ?
Aici, părintele Manole interveni:
lăsaţi-o să-şi termine cuvântul şi apoi să mergeţi în pace la casele dumneavoastră !
da, părinte, intră cu vorba unul dintre săteni, dacă va fi ca fetiţa aceasta să ne părăsească, vă
daţi seama ce mare gol se va produce în biserica noastră ?
Acum, Monica făcu iarăşi semn cu mâna, cerând linişte şi continuă zicând:
nu eu vă voi părăsi, ci voi mă veţi părăsi pe mine !
vai ! vai ! Cum aşa ? se auziră voci în mulţime.
vă rog să ascultaţi, că totul este spre binele dumneavoastră, mai adăugă Rândunica. Iată, dar,
că ieri după-amiază, pe când terminasem de şters praful şi cu ce-a mai fost de făcut aici în
sfânta biserică, eram cu doamna preoteasă şi repetam o cântare din „Utrenier“ şi aud deodată
că o voce de Copil din Sfântul Altar mă strigă pe nume. Şi cum eu nu puteam intra acolo, am
mers şi am îngenuncheat între sfeşnicele mari. Nu ştiu cum, dar uşile împărăteşti nu mai erau
şi văd în faţa Sfintei Mese un Copil ca de 11-12 ani, de o frumuseţe cum nu pot să spun. Era
îmbrăcat într-o cămaşă lungă, albă ca zăpada, încins la mijloc şi sta cu picioarele pe un nouraş
luminos. Am rămas încremenită de uimire şi nu mă săturam privind la El. Ce să vă spun, nu
m-am înfricoşat deloc, că se uita la mine cu multă blândeţe şi semăna mult cu Pruncul din
braţele Preasfintei Născătoare. Şi cu o voce dulce îmi zise: „Monica, spune-i preotului
Emanuel să-ţi dea voie să vorbeşti poporului aici, în Biserica Mea, tot ce vei auzi acum de la
Mine. Tu să nu te îndoieşti şi nici teamă să nu ai. Zii, dar, norodului: Puţină vreme a mai
rămas şi toţi veţi fi cernuţi precum grâul prin ciur. Vor veni zile grele, dar voi să aveţi răbdare.
Lepădaţi de la voi toate faptele şi gândurile rele şi postiţi cu post desăvârşit. Rugaţi-vă în tot
timpul ca Tatăl Ceresc să se îndure de voi. Totuşi, unii dintre voi vor fi ceruţi ca jertfă, dar să
nu vă descurajaţi. Apoi, nu mult după acestea se vor dezlănţui prigoane. Să aveţi credinţă tare
pentru ca să puteţi trece nevătămaţi prin toate încercările ce vor veni. Fiţi cu nădejde
nestrămutată şi păstraţi-vă credinţa ce aţi primit-o de la început. Iată, Maica Mea se roagă
neîncetat pentru voi, şi de veţi păzi cuvintele Mele, voi păzi şi Eu Biserica şi ţara aceasta,
trecându-le sub ocrotirea Bisericii din România. Tu puţin vei gusta din amărăciunea acelor
zile şi apoi nu vei mai fi aici. Spune, dar, cuvintele acestea norodului, ca să fii fără vină !
După toate acestea, s-a stins ca un abur, lăsând în urma Sa un puternic miros de smirnă şi-n
faţa mea n-am mai văzut nimic, decât uşile împărăteşti fiind închise şi perdeaua trasă, ca de
obicei.
În încheierea cuvântului său, Monica, mai adăugă:
aşadar, părinţilor şi fraţilor, iată eu v-am spus ceea ce mi-a fost poruncit să vă spun. Şi să
luăm bine seama că suntem înconjuraţi de foc. Mergeţi acum fiecare la casele dumneavoastră
şi nu uitaţi: „Credinţă tare în Dumnezeu, ascultare întru totul de Sfânta Lui Biserică şi să vă
iubiţi unii pe alţii, să vă puteţi mântui sufletul“.
Când Rândunica noastră vru să coboare de pe scaun, doamna Anisia se repezi, o luă în braţe şi
strângând-o la piept, o sărută cu drag şi zise în auzul tuturor:
acum, dacă vrea Dumnezeu, mă poate lua de pe pământul acesta, că L-am văzut cu ochii mei
venit aici să ne cerceteze înainte de căderea nopţii!
În urma acestora, ca la un semn, mulţimea* s-a pornit a se mişca precum lanul de grâu în
bătaia vântului şi cu întrebări în fel şi chip au năvălit asupra Monicăi, de parcă biata copilă ar
fi putut răspunde la toţi deodată. Părintele Manole şi doamna preoteasă au sărit în apărarea ei,
zicând:
măi, oameni buni, daţi pace acestei copile, că vă va răspunde altă dată la toate întrebările
dumneavoastră. Acum este obosită şi încă nu a mâncat nimic de-aseară.
* în textul de mai sus ne-am folosit de cuvântul „mulţime“ pentru că la numărul de credincioşi
care au participat la slujba de astăzi s-au adăugat mulţi săteni, de parcă cineva i-ar fi chemat
sunând din trompetă.
Mergeţi liniştiţi la casele dumneavoastră şi fiţi în tot timpul cu gândul şi nădejdea la
Dumnezeu.
Părintele Manole e îngrijorat
D-apăi, ce să mai zicem, că o mare grijă a intrat în sufletul părintelui Manole, nu e uşor să
poţi face faţă unei astfel de situaţii, apărută în parohia ta. Multitudinea întrebărilor îl vor
năpădi, zvonul despre acest fenomen va zbura ca vântul şi va răscoli lumea, autorităţile de stat
şi bisericeşti se vor sesiza, confraţii săi, cu siguranţă, vor protesta. Ş-apoi, cu fetiţa aceasta, la
care sfinţia sa ţine foarte mult, ce va urma, ce-i va fi dat să-ntâmpine, că însăşi ea a spus că
peste un an nu va mai fi aici. Dumnealor au fost avertizaţi că vor întâmpina mari greutăţi,
copiii încă sunt mărunţi, preoteasa bolnavă !... „Doamne, Doamne, ţine-l Tu pe părintele
nostru să nu cadă !
Dar numai Tu, Stăpâne şi Doamne, poţi să cunoşti ce va mai fi, câţi dintre cei ce i-au ascultat
cuvântul copilei orfane s-or fi înţelepţii ? ! Se ştie însă că în astfel de împrejurări mulţi
potrivnici vor apărea, vorba aceea: „Cu cât lumina e mai puternică, pe atât umbra e mai
neagră !“ Cu toate acestea, umbra nu se poate pretinde că este produsul luminii. Unde nu
pătrunde lumina este întuneric, întunericul este însuşi lipsa de lumină, mediul de lucru al celui
Rău.
Ce vom zice, dar, că, în cazul acesta, fetiţa orfană se va face vinovată de tulburările ce se
întrevăd că vor veni ? Nicidecum. Lumina alungă întunericul, dar în-tunericul nu poate alunga
lumina. Copila aceasta a fost trimisă să spună la tot omul că vremea de încercare e la uşă, iar
lumea noastră să se pregătească sufleteşte pentru întâmpinarea acesteia, precum odinioară
Ninivitenii pe vremea Proorocului Iona (Iona 3, 3-5; 10).
Reacţie în lumea noastră
Două curente contrare unul-altuia s-au stârnit deodată în Ghebacea de pe Tuzla, curente care
foarte curând au ajuns şi în localităţile vecine şi chiar mai departe. Unii, şi cei mai mulţi,
ziceau: „Dumnezeu s-a făcut arătat unei copile nevinovate şi orfane !“ Alţii se opuneau
acestora, zicând: „Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni vreodată !“ Dumnezeu este Duh şi nu
este cu putinţă a fi văzut de ochiul omenesc !“ Printre aceştia se aflau unii mai răutăcioşi, care
se pretindeau a fi „oameni culţi“: „Astea sunt speculaţii de-ale preotului Dancovschi, ca unic
prilej de a-şi aduna bani!“ Astfel că unirea şi dragostea frăţească ce s-a părut a fi domnit între
oameni în această zonă acum este ameninţată cu dezbinarea. Viermele din întuneric este
neadormit şi cu multă osârdie îşi pune în aplicare mendrele.
Foarte curând, şi chiar de-a doua zi de la cele întâmplate aici, lumea, în simplitatea credinţei
lor, a început a bate la poarta casei parohiale, vrând să o vadă şi să vorbească cu „miraculoasa
copilă“.
măi, oameni buni, le răspundea bietul preot, vedeţi-vă liniştiţi de treburile dumneavoastră, că
poimâine, de Sfinţii Arhangheli, după slujbă, vă voi retransmite mesajul Monicăi şi voi
răspunde la toate întrebările pe care aveţi în gând a le pune. Lăsaţi copila aceasta în pace, că e
firavă şi... poate... chiar bolnavă !
Aşa fiind, lumea noastră, dezamăgită, pleca fără măcar să o vadă pe fetiţa orfană, care „a
vorbit cu Dumnezeu“. Dar dorul din inima lor şi focul dragostei pentru ea îi atrăgea ca un
magnet către casa unde Rândunica noastră îşi avea „cuibul“. în fine, cele două zile de
aşteptare au trecut, a venit şi ziua de miercuri, 8 noiembrie, şi la biserica din Ghebacea, lumea
de pe lume, au venit cu mic, cu mare să o vadă pe copilă şi cu nesaţ să-i soarbă cuvintele ce i-
au fost transmise de către îngerul lui Dumnezeu.

Mulţimea de credincioşi, cum niciodată nu a fost aşa de abundentă, l-a umplut pe duhovnicul
nostru de frică şi îngrijorare: „Ce va ieşi, Doamne, din toate acestea ? se întreba el în gând.
„Cum să procedez să fie bine pentru toată lumea ? Iată, copila aceasta, pe care am adunat-o de
pe drumuri, că nu se cădea să rămână a nimănui, a întrecut cu înţelepciunea pe mulţi dintre cei
vârstnici, în scurtă vreme a învăţat să citească perfect, să reţină tot ce citeşte şi chiar să
desluşească tainele ce sunt ascunse-n pilde. Se vede clar că Dumnezeu a revărsat asupra ei
înţelepciune şi har din belşug, încât orice om cu minte sănătoasă poate să observe că în
alcătuirile ei substanţa cerească a devenit tot pe atât de vizibilă ca şi cea pământească. Cu
toate acestea, cugetul îmi spune să nu-i dau voie a vorbi norodului aici, în locaşul de
rugăciune. Aşa scrie în Cartea Sfântă şi aşa trebuie să fie. Pe de altă parte, cei ce n-au loc în
biserică şi stau afară-n frig îngrămădindu-se pe la uşi, n-ar putea să o audă pe Monica
vorbind. Doamne, vino în ajutorul meu şi învaţă-mă ce să fac !“
De bună seamă, nu ştim în ce măsură credincioşii veniţi aici au fost cu inima la sfânta slujbă,
căci privirile tuturor erau îndreptate numai către strana unde cele două privighetori cântau de
credeai că te înalţă de pe pământ şi aşteptând cu nerăbdare sfârşitul slujbei, să poată sări
asupra copilei cu întrebările pe care le aveau în gând pregătite pentru ea.
Aşa a fost lumea întotdeauna: veşnic însetată de a iscodi cu graiul, cu auzul şi cu văzul orice
mişcare sau zvon ivit şi mai cu osebire asupra lucrurilor ce par a fi ieşite din comun. Părintele
Manole îşi dă bine seama că această firească aviditate, de cele mai multe ori, s-a dovedit a fi
dăunătoare atât individului, cât şi societăţii. Şi de aceea sfinţia sa se luptă pe cât putu să
păstreze liniştea şi buna înţelegere între oameni, precum şi buna rânduială şi ascultare în
Biserica lui Dumnezeu.
După optust, duhovnicul nostru s-a grăbit să apară în faţa credincioşilor pentru a da explicaţia
necesară textului evanghelic ce s-a citit, însemnătatea sărbătorii Arhanghelilor cetelor
îngereşti şi insistând mai mult asupra păcii şi respectului între oameni şi a iubirii lui
Dumnezeu şi Biserica Lui.
La sfârşitul acestora, duhovnicul mai apelă o dată la înţelegere şi cuminţenie, zicând:
iubiţi credincioşi, pentru numele lui Dumnezeu, vă rog, mergeţi în deplină linişte la casele
dumneavoastră şi rugaţi-vă în tot timpul pentru pacea a toată lumea. Fiţi sănătoşi şi Bunul
Dumnezeu să vă binecuvinteze !
Acum, unul dintre cei de faţă luă cuvântul şi grăi:
Părintele Manole zice către credincioşi: iată, fraţilor, copila care a vorbit cu îngerii lui
Dumnezeu
părinte, iertată să-mi fie îndrăzneala, dar am venit de departe numai s-o vedem şi noi pe fetiţa
dumneavoastră, care „a vorbit cu Dumnezeu“.
îndată, părintele Manole chemă lângă sine pe Monica.
iată, zice el, aceasta e copila care în tot timpul sfintei slujbe vorbeşte cu Dumnezeu,
preamărindu-L şi cântându-I cu glasul ei ca de rândunică !
La acest răspuns din partea preotului, lumea, cu nemulţumire, a început a murmura. Doamna
preoteasă merse lângă duhovnic şi-i zise în şoaptă:
părinte, neapărat trebuie să păstrăm linişte în sfântul locaş, dar, să nu ne pomenim că luptăm
împotriva lui Dumnezeu. Las-o pe copilă să vorbească lumii afară, în faţa bisericii. Acolo va
fi văzută şi de cei ce n-au avut loc aici!
Pus într-o astfel de situaţie, bietul duhovnic fu nevoit să accepte propunerea preotesei şi în
cele din urmă zise către mulţime:
să mergem cu toţii în faţa bisericii!
înţelepciunea Rândunicii
După cinci minute de forfotă, toată lumea se afla adunată în faţa sfântului locaş pentru a auzi
cu urechile lor cuvintele lui Dumnezeu. Un grup de femei venite mai de departe au aprins
tămâie şi lumânări lângă masa ce a fost aşezată anume pentru copilă, ca să poată fi văzută de
toată lumea.
Şi pe când toţi stau cu răsuflarea reţinută-n piept, apare şi Rândunica, încadrată de părintele
Manole şi coana
preoteasă, care o ajutară să se urce pe masă. îndată au urmat câteva clipe de uimire şi un oftat
de uşurare se auzi peste mulţimea de credincioşi. în ochii tuturor, Monica noastră s-a părut a fi
nevinovăţia în persoană, ca o fiinţă mai mult cerească decât pământească şi cu nerăbdare
aşteptau ca ea să-şi deschidă gura pentru a vorbi.
Mai întâi, părintele Manole, ca duhovnic al acestei parohii, deschise cuvântul de introducere,
îndemnând îumea la ascultare şi tăcere:
fraţilor creştini, zise el, se cuvine să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru dragostea ce ne-o
poartă, că ne cheamă neîncetat la Casa Lui, ne îndrumă pe calea luminoasă a adevărului ca să
aflăm viaţa cea netrecătoare. Iată, dar, mulţi dintre dumneavoastră sunteţi veniţi din alte
localităţi, ce oare altceva v-a adunat aici decât dragostea faţă de adevăr şi râvna pentru a auzi
şi a primi un mesaj ceresc transmis nouă, pământenilor, printr-o copilă nevinovată pe care o
aveţi aici în faţa dumneavoastră. Să luăm bine seama, fraţilor, că astfel de semne ne sunt
trimise de Sus ca avertisment să ştim mai înainte că, de nu ne vom pocăi de mulţimea
păcatelor, vom fi daţi pe mâna necazului, spre încercarea răbdării noastre.
Să ne aducem aminte de poporul israelit care din vreme în vreme uita de Dumnezeul lor şi se
deda la fel şi fel de răutăţi. Şi înainte de a-i pedepsi pentru asta, Bunul Dumnezeu le trimitea
câte un Prooroc spre îndreptarea lor. Ce au făcut însă israeliţii ? I-au omorât! Şi aşa au făcut
cu toţi solii trimişi de Dumnezeu. Ca până-n cele din urmă. Tatăl Ceresc a trimis pe unicul
Său Fiu ce S-a născut din sânurile Sale mai înainte de a fi vremea şi anii cu soroacele lor.
Dar acest popor îndărătnic a pus mâna pe El şi L-a dat morţii prin răstignire pe Cruce. Acesta
este Fiul lui Dumnezeu, Care a murit pentru noi toţi, S-a îngropat şi a înviat a treia zi cu a Sa
putere, S-a înălţat la Ceruri şi şade de-a dreapta Măririi lui Dumnezeu şi iarăşi va să vină să
judece lumea în ziua când Tatăl va hotărî. Acesta este Mântuitorul, în care noi creştinii, noul
Israel, credem şi nădăjduim să ne mântuim.
Aşadar, fraţilor, să nu ne asemănăm vechiului Israel, ucigătorul de Prooroci, prin neascultare
de cuvântul lui Dumnezeu. Vă rog, pentru binele tuturor, când plecaţi de aici, acoperiţi-vă cu
smerenia. Ştiţi zicala: „Tăcerea e ca mierea!” Căci numai o vorbă spusă cândva sau cui nu
trebuie poate aduce moartea unei cetăţi întregi, precum o singură scânteie poate da naştere
unui incendiu de mari proporţii. Fiţi, dar, ascultători precum se cuvine să fie creştinul în viaţă.
Să nu vă îndoiţi de cele ce veţi auzi de la această mică şi firavă copilă, că de multe ori
Dumnezeu a făcut cunoscut lumii tăria cuvântului Său prin cele slabe ale pământului, ca şi cei
tari să se plece. Iată, de acum, copila aceasta vă va transmite mesajul primit prin gura
îngerului lui Dumnezeu. Fiţi atenţi, vă rog !
Apoi, către Monica:
cu binecuvântarea Domnului, fetiţo, dă poporului acesta ceea ce ai primit!
Tornada
Deodată, din seninul cerului, se stârni un vânt rece. Mulţimea, ca la comandă, îşi ridică
gulerele şi apoi amuţi în tăcere.
între timp, şi aceasta în vreme ce duhovnicul a vorbit poporului, doamna Anisia a dat o fugă
până acasă, a pus masa copiilor, ca să fie de faţă la cuvântul copilei, pe care dânsa o iubeşte
nespus, încât o pierde din ochi de drag.
Şi Rândunica noastră mai întâi îşi făcu semnul Sfintei Cruci, apoi grăi:
părinţilor şi fraţilor, sunt săracă şi nevârstnică, puţin am primit, puţin vă dau. Fiţi, dar, cu
urechile şi inima deschisă să puteţi pricepe cuvântul lui Dumnezeu şi să trăiţi după voia Lui.
„Lepădaţi de la voi toată răutatea, toată pizma, vrăjmăşia, nedreptatea, viclenia, şi aruncaţi-le
în spinarea celui Rău. Cei beţi să se lase de beţie, cel zgârcit să se facă darnic, cel ce a furat să
dea înapoi ce a furat şi să se umilească, întinatul să se curăţească, tutunarul să lepede de la
sine uneltele şi fumul Satanei, mincinosul şi tot cel ce a grăit deşertăciuni să se bată peste
gură, să-şi spele trupul cu lacrimi şi sufletul cu suspine de căinţă. Asprul să se facă blând şi
milostiv, că acestea le cere Dumnezeu de la om: curăţie şi milostenie. Luaţi bine seama,
părinţilor şi fraţilor, că peste puţin va veni potopul necredinţei şi seceta de cuvântul sfânt şi
vijelia păcatelor va trece peste noi!“
Acestea sunt cuvintele ce mi-au fost poruncite să vi le spun. Fiţi, dar, cu înţelepciune până nu
vine întunericul!
De cum termină Monica de vorbit, vântul ce s-a stârnit cu câteva minute mai înainte se
transformă într-o furtună de neînţeles şi pe neaşteptate se pomeniră cu totul cuprinşi de o mare
tornadă (vârtej) de praf, fum, frunzărie şi de toate uscăciunile câmpului, clopotul bisericii a
început să bată dezordonat, pomii să se înfăşoare cu mare freamăt, de credeai că e în stare să
smulgă şi pietrele din drum. Un minut de groază, în care toată mulţimea se aşternu la pământ
de spaimă şi ţinându-se unii de alţii să nu fie absorbiţi de gura acelui vârtej.
După trecerea clipelor de spasm, când, în fine, se ridicară toţi de la pământ, constatară cu
durere că Monica nu se mai afla printre ei. „Unde o fi, Doamne, Rândunica noastră?“ se
întrebau toţi. Caut-o în stânga, caut-o în dreapta, strig-o pe nume... nimic. Doamna preoteasă
îndată a alergat acasă, în speranţa că o va afla lângă copiii dumnealor, dar n-a fost chip. Cu
nespusă mâhnire s-a întors la mulţimea care încă se mai afla în stare de uimire şi spaimă şi a
zis către dânşii: „Vârtejul acesta este semn de la Dumnezeu, dar copila unde e ? !“ Chiar şi
părintele Manole s-a spăimântat de dispariţia fără urmă a Monicăi şi zicea: „Nu cumva pe
când noi stăm la pământ de frică, fetiţa noastră, fiind sus pe masă şi micuţă şi uşoară, să fi fost
furată de vârtej ? Doamne, fereşte-ne de o astfel de nefericire !“
Deodată, doamna Anisia sări, grăind către duhovnic:
dar dacă s-o fi ascuns în biserică pentru a fi la adăpost ? Şi se îndreptă către uşa de intrare, în
timp ce preotul răspunse, deznădăjduit:
nu ar fi avut cum să intre, că cheile sunt la mine !
Şi în chip mecanic îşi vârî mâna-n buzunar, scoase cheile şi deschise uşa bisericii. Doamna
preoteasă intră şi strigă disperată, cu înfiorare şi fără speranţă: „Monica mamei, unde eşti ?”
iată-mă, coană preoteasă, pentru ce mă căutaţi ? răspunse copila, care se afla stând în
genunchi în faţa iconostasului Maicii Domnului.
doamne! grăi plin de uimire părintele Manole, care o urmase îndeaproape pe doamna Anisia.
Când şi cum ai pătruns aici, măi copile, doar uşa a fost încuiată cu cheia ?
coana preoteasă m-a luat în braţe de pe masă şi m-a adus aici, în faţa Maicii Domnului, să fiu
la adăpost!
La auzul acestora, doamna preoteasă se aşeză în genunchi. N-o mai ţineau picioarele şi ochii îi
jucau în lacrimi:
dumnezeule ! zise dânsa din adâncul sufletului şi bătându-şi faţa cu palmele, în tot timpul
vârtejului am stat la pământ, ţinându-mă de cei din jurul meu. Nu eu te-am adus aici, fetiţa
mamei!
Părintele Manole, complet nedumerit în faţa acestor enigme, a rămas ca mut şi din creştet
până-n tălpi fu cuprins de o grozavă furnicătură. După câteva momente îşi ridică ochii asupra
bolţii, implorând Cerul să-i facă lumină în această situaţie plină de mister.
Starea de debusolare şi clipele de extaz au fost întrerupte de gălăgia provocată de mulţimea
credincioşilor care se îngrămădiseră la uşă, curioşi să vadă ce se petrece în interiorul bisericii.
Acum duhovnicul nostru luă de braţ pe preoteasă, o ajută să se ridice şi zise cu glasu-i stins:
să mergem, tată, afară, că vijelia s-a risipit şi lumea ne aşteaptă!
Aflându-se încă sub fiorul tainei ce s-a petrecut cu Monica, doamna Anisia, tulburată de
gânduri străine, nu ştia ce să mai zică. Ar fi dorit să rămână aici, lângă Maica Domnului,
împreună cu „fetiţa ei“, dar împrejurările însă nu-i permiteau şi în cele din urmă zise cu multă
îngrijorare:
părinte, părinte ! Ce să facem, că, iată, copila noastră e înălbită la faţă, pare obosită şi
flămândă şi lumea de afară pe ea o aşteaptă.
La acestea, părintele Manole o luă de mână pe Monica şi le sili spre ieşire, grăind către
presbiteră:
trebuie să mergem, doamna mea, că alt chip nu e. Voi încerca să vă strecor şi să vă trimit
acasă, iar eu mă voi strădui să-i lămuresc să meargă la casele lor.
De cum au păşit pragul, mulţimea noastră s-a şi repezit care mai de care să-i sărute mâinile
copilei sau măcar să se atingă de hăinuţa ei.
lăsaţi-o în pace, măi oameni buni, că-i tremură picioarele de oboseală, zise duhovnicul, în
speranţa că va fi înţeles, dar ei şi mai tare strigau:
vrem să ne vorbească Rândunica, să ne spună cum a fost răpită de vârtej şi dusă în Casa lui
Dumnezeu !
Preotul insistă:
dar nu vă gândiţi că e atât de pirpirie şi încă flămândă ? Unii dintre cei veniţi din alte localităţi
s-au şi grăbit să scoată din straiţele lor un boţ de pâine cu brânză, un ou fiert şi să le întindă
copilei pentru a-şi potoli foamea.
Astfel fiind situaţia, Monica ceru părintelui Manole să fie urcată pe masă pentru a încerca să
potolească vorbăria şi freamătul iscat în mulţime.
Văzând-o iarăşi pe „piedestalul ei“, norodul îndată a slobozit strigăte de entuziasm. în ochii
tuturor, Monica noastră a părut a fi asemenea unui înger luminos şi iarăşi căutau să se atingă
de ea. Duhovnicul se ostenea de zor s-o apere de îmbulzeală, iar doamna preoteasă tremura de
frică şi grijă.
Mulţimea însă, rămâne mulţime, greu de potolit. Grija preotului, de-acum se transformă în
frică: „Doamne“, ?i zicea în gând, „cu ce am greşit eu înaintea Ta, de mă ţiu acum la
tulburarea aceasta ? Dă putere acestei copile să facă ea linişte în sufletul turmei Tale !“
Monica nu întârzie şi, ridicându-şi mâinile, lumea oastră, care n-o slăbea o clipă din priviri,
îndată s-a podit din freamăt şi, ca la comandă, toate glasurile s-au stins, cum s-a stins şi
vârtejul acela înspăimântător.
De cum se aşternu liniştea, copila, întrebă:
ce vreţi dumneavoastră de la mine, care sunt cea mai săracă şi arăt ca un scaloi ?
O bătrânică ce se vârâse acolo-n faţă o luă înaintea multora:
fecioara mamei, spune-ne cum a fost cu minunea ?
care minune, mamaie ? întrebă copila.
Minunea aia, măiculiţă, că L-ai văzut pe Dumnezeu !
La acestea, Monica răspunse:
mamaie, mă uit la matale şi văd o minune. Privesc
moşul de lângă matale şi, de asemenea, văd o minune.
toţi suntem numai minuni, că purtăm chipul şi asemănarea lui Dumnezeu izvorul minunilor !
Bătrâna însă, e nelămurită:
mi-a spus o vecină că L-ai văzut pe Dumnezeu şi ai stat de vorbă cu El şi d-aia am venit!
biata vecină! exclamă Monica şi continuă: [mamaie, matale vii la biserică în sărbători ?
da, măiculiţă, vai, cum să nu viu !
ia să fii matale atentă, că de câte ori se citeşte sfânta Evanghelie, de atâtea ori ne vorbeşte
Dumnezeu.
De vedem Crucea, vedem pe Mântuitorul lumii. De vedem copiii, mieluşeii, iepuraşii,
porumbeii, rândunelele, florile câmpului, lanul de grâu, vedem pe Dumnezeu, Care le-a făcut
şi le ţine cu a Sa iubire şi putere. De privim cerul înstelat, vedem urmele Lui. Aşadar, mamaie
suntem înconjuraţi numai de minuni. Minuni dumnezeieşti ! Aşa că, să nu mai alergăm după
cele mai presus de fire, că nu vom fi în stare să ne sfinţim viaţa după cum s-ar cere !
păpuşa mamaii, persistă bătrâna, ce să zic: oi fi eu o proastă, dar vecina zicea...
Şi iarăşi copila o întâmpină:
[. mamaie, matale ai vacă ?
păi, la anii mei pot să stau fără lapte-n casă ?
ce-i dai vacii să mănânce ?
un braţ de fân, un pumn de tărâţe...
şi de la ea ce iei ?
păi, nu spusei ? Iau lapte
, cum vine asta, mamaie ? îi dai bietei văcuţe un braţ de fân şi o găleată de apă, în schimb, ea
ţi-o umple cu lapte ? !
iaca, măiculiţă, am îmbătrânit şi la aşa ceva nu m-am gândit! Asta e o adevărată minune !
vezi că aşa e, măi babo! sări cu vorba moşul de-alături. Are dreptate copiliţa aceasta. Iaca, io
am semănat grâul la începutul lui brumărel şi mi-am văzut de alte treburi. Şi mai dăunăzi mă
dusei p-acolo şi văzui locul înverzit. D-apăi, cum vine asta ? Ha ! am zis. Iaca. Dumnezeu e
de faţă. Numai El a putut să facă aşa ceva.
aşa e, tataie întări Monica, în grădina de lângă casă semănăm şi legume, şi zarzavaturi, şi
fragi, şi pepeni... Ba avem şi viţă-de-vie şi pomi fructiferi... Şi, iată, cum din acelaşi pământ
obţinem atâtea bunătăţi ! Ce oare sunt acestea toate ?
minuni, nepoată dragă! Minuni ! răspunseră într-un glas bătrânii. Şi de cum tăcură aceştia,
mulţi dintre cei prezenţi au sărit cu întrebările asupra Monicăi, iar părintele Manole a trebuit
să-i fie scutul de apărare:
măi oameni buni, măi fraţilor, aici suntem la Casa lui Dumnezeu şi să nu uităm de disciplină
în comportamentul nostru, precum şi de respectul ce-l datorăm unii altora. Copila aceasta e
obosită şi vă rog încă o dată să fie lăsată în pace. Aţi văzut şi dumneavoastră că a mâncat doar
un dumicat de pâine şi a ciugulit puţin din brânză. Ştiu că aveţi multiple întrebări de pus, dar
aveţi răbdare, că pe parcursul zilelor vă voi răspunde eu la toate doleanţele dumneavoastră, că
d-aia m-au pus ăi mai mari aici!
Ar fi fost de aşteptat ca în urma acestora oamenii să înţeleagă şi să plece fiecare în drumul
său, dar ce să zici ? Lumea din vremea aceea, ca dintotdeauna, însetată numai după chestiuni
care gâdilă auzul şi satisfac privirea, tot pe Rândunica noastră o solicitau la dialog cu ei. Şi
aşa fiind, duhovnicul fu nevoit să cedeze şi să se retragă pe banca răbdărilor.
Aşadar, să mergem mai departe şi, ca să nu ne pierdem timpul înşirând aici toate întrebările
celor zeloşi după extraordinar, am cules numai câteva dintre cele ce am socotit a fi mai pe
înţelesul tuturor şi folosindu-ne de fraze cât mai succinte posibil.
Iată, dar, prima întrebare la care Monica a trebuit să răspundă: întrebare: e adevărat că L-ai
văzut pe Dumnezeu şi ai vorbit cu El ? Răspuns: matale, ce poţi să crezi ?
ce să zic... Când am auzit de asta, nu prea mi-a venit să cred şi de aceea am venit, să văd care-
i adevărul.
matale mergi la biserică ?
cine ştie când să fi lipsit!
ai auzit cântarea aceea: „Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor“ şi că „Nu
poate omul să-L vadă pe Dumnezeu şi să trăiască“ ?
deci, vrei să spui că nu L-ai văzut pe Dumnezeu ?
eu cred că L-am văzut!
cum vine asta: L-ai văzut şi totuşi trăieşti ? !
vrei să fii atent ?
bine-nţeles !
dumnezeu este veşnic şi nemărginit şi nu poate fi văzut de ochiul omenesc, în El trăim şi ne
mişcăm, dar păcatul ne face nesimţitori.
iartă-mă, dar nu-nţeleg !
nici îngerii nu înţeleg marea taină a Dumnezeirii. Dar, ia spune: ştii Crezul ?
-Da!
spune-l!
- „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul Cerului şi al pământului, al tuturor
celor văzute şi nevăzute. Şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul născut,
Carele din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat
din Dumnezeu adevărat. Născut, nu făcut, Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl, prin Carele toate s-
au făcut...
e destul! îl întrerupse Monica deci, crezi că Domnul Hristos este Fiul lui Dumnezeu,
Dumnezeu adevărat şi de-o fiinţă veşnic cu Tatăl cel veşnic ?
întocmai!
explică-mi, dar, cum au putut oare iudeii să pună mâna pe El, pe Dumnezeul cel adevărat,
veşnic şi nemărginit. să-L scuipe în faţă, să-L schingiuiască şi să-L bată în cuie pe Cruce şi să-
L aşeze laolaltă cu tâlharii ?
asta-i tare de-a mirării, măi fetiţo ! Aici simt că mă afund, mă înec !
aşa că, nenicule, nu te arunca în mare dacă nu-i vezi fundul.
stai, măi fetiţo, nu te grăbi sări unul mai „scuturat“ am auzit şi eu de cele ce s-au petrecut cu
tine, dar, să mă ierte Dumnezeu, eu unul nu pot să cred că Domnul Hristos S-a făcut arătat şi a
vorbit cu tine. Duh este Dumnezeu şi nu poate fi văzut de ochiul omenesc. Domnul Hristos S-
a preaslăvit şi conduce Biserica Sa în chip tainic prin Duhul Sfânt. Aşa că, El nu se face arătat
ochiului omenesc şi mai cu seamă celor neînvăţaţi!
ai vreun temei în crezul matale ? interveni copila cu glas blând.
Şi omul răspunse:
temeiul meu, fetiţo, e însuşi Simbolul Credinţei noastre, că mărturisim: „...şi a înviat a treia zi
după Scripturi, şi S-a înălţat la Ceruri, şi sade de-a dreapta măririi lui Dumnezeu, şi iarăşi va
să vină cu slavă să judece vii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit!“, aşa că, este clar,
Domnul Hristos nu va veni decât la sfârşitul lumii. Iar ceea ce vezi tu în închipuire nu poate fi
altceva decât înfăţişări înşelătoare de duhuri necurate !
160
nenicule, interveni copila, fii atent, că amarnic te înşeli: Domnul Hristos va veni la sfârşitul
veacului ca Judecător şi toate seminţiile pământului îl vor vedea, şi drepţii, şi păcătoşii. Dar,
până atunci, El, Domnul Hristos, este Mielul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, că „nu este
sub Cer alt nume dat oamenilor, în Care să ne mântuim !“ Dar, spune-mi, te rog, crezi în
Sfânta Evanghelie ?
cum să nu ? Doar e însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, Care spune numai adevărul.
desigur, este cu neputinţă să mintă Dumnezeu, aşadar, adevărul a grăit El când a spus: „Nu vă
voi lăsa orfani, ci voi veni la voi. Lumea nu Mă va vedea, însă voi Mă veţi vedea. Cel ce Mă
iubeşte, păzeşte poruncile Mele şi Eu Mă voi arăta lui!“ (Ev. Ioan, cap. 14). Deci, să fim cu
luare aminte, nenicule, să nu ne pomenim că ne împotrivim adevărului. Bine este nouă să-L
iubim din toată fiinţa noastră pe Cel ce este „Calea, Adevărul şi Viaţa“, pe preadulcele nostru
Mântuitor, până nu va veni ca Judecător. De bună seamă, acum cât mai avem vreme, să ne
suim pe muntele unde mulţime de popor aude dumnezeieştile cuvinte ale Celui ce ne-a adus
iertarea, zicând: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!“
Mergi sănătos, nenicule, şi să ne învrednicească Bunul Dumnezeu să ne întâlnim în Rai !
Altul, care se afla acolo, se grăbi să intre şi el cu întrebarea, zicând:
măi fetiţo, drept să-ţi spun, mi-e cam ruşine să te întreb, dar, pentru că te văd atât de
înţeleaptă, am zis să las jena deoparte şi s-o dau pe şleau. Iată care-i situaţia: Sunt văduv de un
an de zile şi o bătrână credincioasă care stă pe aceeaşi uliţă cu mine îmi zice: „Măi Naie, să nu
te împingă păcatele să te însori a doua oară până n-o întrebi pe Copila Maicii Domnului!“
„Cine e Copila Maicii Domnului ?“ o întreb. Şi ea zice: „Găluşca aia de fetiţă care cântă la
biserică!“ „Ha, iaca aşa am să fac !“ am zis. Şi iată-mă aici. Spune-mi, dar, ce să fac: Să-mi
iau altă femeie, să-mi refac viaţa, sau...
zici că eşti văduv de un an de zile ?
da, în toamna anului trecut a închis ochii şi s-a dus.
ştii ce scrie la Carte ?
-Acolo scrie multe, dar...
să-ţi amintesc eu ?
dacă vrei...
zice cuvântul sfânt că omul când îşi ia femeie, se însoară nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul
ei!
cred că aşa e.
ce ştii despre sufletul omului ?
că e din suflarea lui Dumnezeu şi e nemuritor.
deci, încă eşti căsătorit! Fugi de bigamie !
da, dar femeia mea a murit! adică a murit trupul ei.
ce spune la Carte ?
iar îmi spui de carte? Eu nu prea am ţinere de minte.
să-ţi amintesc eu ?
dacă vrei!
iată ce zice: „...de aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi
vor fi amândoi un trup !“ aşa că, acest trup, după cum spuseşi, e mort de un an de zile şi nu
mai trebuie reînviat pentru păcat. Iar cu sufletul, care e nemuritor, eşti deja căsătorit şi nu mai
trebuie să te mai împovărezi cu un al treilea. E clar ?
ca bună ziua !
stai în lumina zilei şi fugi de bezna nopţii!
Părintele Manole, care sta alături rezemat de peretele bisericii, auzind cele ce s-au vorbit aici
şi răspunsurile date de Rândunica, se minuna într-atât, încât nu-i venea să creadă şi cugeta
întru sine: „Doamne, Doamne, copila aceasta e un adevărat fenomen, la vârsta ei de numai 14
ani, neplimbată prin lume, nealfabetizată în şcoală, iată ce răspunsuri poate da şi cu câtă
pricepere, blândeţe şi putere de convingere vorbeşte ! Nu mă mai îndoiesc că în inimioara ei
curată sălăşluieşti însuţi Tu, cu îngerii Tăi! Altă explicaţie nu găsesc.
în vremea asta, unii dintre credincioşi au început a arunca pe masă, la picioarele Rândunicii,
puţinii lor bănuţi ce şi-i ţineau înnodaţi în batistă şi ziceau:
primeşte, copila Maicii Domnului, aceste carboave, că tu eşti sărmană şi fără mamă !
La acestea, ea îndată le-a răspuns:
dacă ziceţi că sunt copila Maicii Domnului, atunci păstraţi-vă bănuţii, că eu am şi Mamă, am
şi bogăţie, încât nu-mi lipseşte nimic !
Apoi se adresă epitropului care se afla lângă preot:
nene Ghiţă, te rog, adu mata cutia bisericii şi adună bănuţii ăştia, că iarna bate la uşă şi trebuie
să completăm geamurile, să reparăm sobele, să cumpărăm vreo două-trei mături pentru
curăţenie şi ce-o mai trebui pentru Casa lui Dumnezeu.
Şi, după asta, se găsiră mai mulţi să o atace cu întrebările pe copila noastră, încât au început a
se ciorovăi între ei pentru întâietate, iar Monica îi linişti îndată, zicând:
nu risipiţi pacea Bisericii Domnului Hristos. Fie între voi bună-voire şi supuneţi-vă cu
dragoste şi cu respect celui mai în vârstă !
îndată aceia se liniştiră şi lăsară loc unuia să treacă în faţă. Acesta, ajuns aici, începu a-şi
spune păsul:
măi fetiţo, eu sunt din satul Vadu şi auzind despre tine, că ai vedenii şi ghiceşti viitorul
oamenilor, am venit pe jos până aici să văd şi eu care-i adevărul.
şi, mă rog, ce ai putut vedea până acum ? îl atacă Monica.
Şi acela, răspunzând!
nimic deosebit, dar mă minunez de tine, că te văd aşa micuţă şi cu priceperea eşti ca unul
mare, învăţat în toate cele. Eu, de altfel, am mai multe probleme de rezolvat şi nu ştiu cu ce să
încep,...
Monica îl întrerupse:
e bine să-ţi faci lumină-n minte şi de vrei să te mântuieşti, cu lumina să călătoreşti. Uite,
părintele nostru e de faţă, mergi la dânsul şi spune-i tot ce ai pe suflet, că sfinţia sa e duhovnic
şi te va lumina în toate.
aşa voi face, dar îngăduie-iîii numai două lucruri să te întreb.
care ?
spune-mi, te rog, ce se petrece cu boierul Bărbuceanu, că l-am văzut sâmbătă dimineaţa
trecând prin satul meu cu două care încărcate. Ce transporta şi unde voia să meargă, nu ştiu,
dar avea direcţia spre miazănoapte ?!
La o astfel de întrebare, Monica răspunse cu ton de reproş:
nu sunt pusă observator peste casele boiereşti şi nimic nu am comun cu întunecatul duh al
ghicirii. Atât mi s-a poruncit să spun lumii, să se lase de rele, să respecte Biserica şi să se
pregătească sufleteşte pentru vremea de grea încercare ce va să vină. Şi acum, să-ţi spun şi eu
două probleme: una este aceea că matale, om în vârstă fiind, s-ar cuveni să dai celor din jur
lumina adevărului dumnezeiesc pe care a lăsat-o Dumnezeu Bisericii Sale Dreptmăritoare. Şi
a doua problemă, care o socotesc a fi mai mare ca cea dintâi, ar fi aceea să nu mai iscodim
chestiuni ce nu ne privesc şi să trăim ca neştiuţi de nimeni, având gândul numai la ceasul
morţii.
iertat să fiu, fetiţo, că am grăit ca un nepriceput. Şi acum, te rog, nu mă lăsa să mă înec ca
ţiganul la mal, că mă aflu la mare cumpănă şi nu ştiu ce să fac ?
dar eu sunt o neştiutoare, nu am învăţat la şcoală !
tocmai aici e secretul, fetiţo dragă, că ai în minte lumina ta proprie, fără să urmezi lumina
abecedarului.
să lăsăm astea, nene, că timpul este preţios. Spune, dar, care ţi-e păsul ?
păsul meu, copilă dragă, este că sunt dădăcit la cap de unul care ţine sâmbăta, zicând de câte
ori mă întâlneşte să trec la credinţa lui, că sâmbăta este adevărata zi de odihnă, precum scrie
în Biblie, şi că Moise a fost cel mai mare prooroc din câţi au fost, că a vorbit cu Dumnezeu
faţă către faţă, că a avut puterea să facă minuni şi a scos pe Israel din robia egipteană. Şi multe
altele, încât mi-a zăpăcit mintea de nu ştiu ce să mă mai fac !
matale mergi la biserică în sărbători ?
nu întotdeauna!
dar Noul Testament îl înţelegi ?
nu am Biblia în casă. Şi apoi, eu nu prea am timp de citit. Când eram copil fugeam de la
şcoală şi acum, la vârsta asta, mă uit în carte aşaa... ca mâţa-n calendar.
dacă nu ştii să citeşti cu ochii, ascultă cu urechile învăţăturile sănătoase ale Bisericii lui
Dumnezeu, mergi la preot şi întreabă-l despre lucrurile ce încă îţi sunt nelămurite. Iar pe acela
care ţi-a zăpăcit mintea ocoleşte-l.
stai, stai un pic, măi copile, nu mă izgoni, că am venit atâta cale pe jos şi cu „noaptea-n cap“
să iau de aici „lumină“. Spune-mi, dar, Moise a fost un mare prooroc ?
negreşit! Moise a fost un mare prooroc !
a scos el pe Israel din robia egipteană în ziua de sâmbătă ?
întocmai !
şi-atunci, ce să cred ?
ascultă nene: Noi creştinii suntem „Noul Israel“ - „Noul Popor“ ales de Dumnezeu şi credem
în Fiul Său în Care s-a plinit toată Legea şi Proorocii, în Cel care este Domn şi peste sâmbătă.
Moise a scos pe vechiul Israel din robia lui Faraon sâmbăta, iar Domnul Hristos a scos pe
Adam cu tot neamul din robia diavolului în ziua de duminică. Duminica este ziua Domnului,
în zorii zilei de duminică a înviat din mormânt şi tot Duminica a instituit Sfânta Sa Biserică,
trimiţând asupra Ei Duhul cel Preasfânt, dându-i putere să lege şi să dezlege păcatele
oamenilor şi zicând: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului!“
dar cum rămâne cu Moise, care a făcut minuni mari înaintea lui Faraon şi a lui Israel ?
nu Moise a făcut minuni, ci Dumnezeu. El este singurul care face minuni, precum şi Biserica
mărturiseşte în cântările Ei. Moise, de-ar fi fost făcător de minuni, s-ar fi vindecat pe sine de
gângăvia lui. Şi-apoi, Moise a ucis om cu mâna lui, el, care a primit Legea în care se
porunceşte: „să nu ucizi!“ Moise a avut femeie şi copii. Moise a murit şi n-a mai înviat şi nici
de mormântul lui nu se ştie.
dar se zice că s-a arătat la „Schimbarea la Faţă“ !
domnul Hristos a chemat duhul lui şi pe al proorocului Ilie la dumnezeiasca Sa Schimbare la
Faţă, ca martori ai dumnezeirii Sale în faţa celor mai înflăcăraţi Apostoli ai Săi: Petru, Iacob
şi Ioan !
dar cum rămâne cu Moise ?
moise rămâne în urmă, altul i-a luat-o înainte !
cine e acela, oare ?
este cel despre care însuşi Fiului lui Dumnezeu a mărturisit, zicând: „Adevărat zic vouă: nu s-
a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul" (Matei 11, 18).
dar Ioan Botezătorul nu a făcut nici o minune înaintea oamenilor!
ioan Botezătorul a săvârşit cea mai mare minune, aceea a ascultării întru totul de Dumnezeu !
Sfântul Ioan Botezătorul a pregătit calea Mielului lui Dumnezeu, Care prin Preasfânta Sa
Jertfă ne-a adus iertarea şi izbăvirea din robia vrăjmaşului în sfânta zi de Duminică.
doamne, că tare minunat ai grăit, fetiţo dragă! Bunul Dumnezeu să te binecuvinteze cu
lungime de zile ! îţi mulţumesc că mi-ai limpezit mintea şi mi-ai luminat sufletul! zise omul,
făcându-şi semnul Sfintei Cruci.
Şi Rândunica încheie convorbirea:
mergi liniştit, nene, depărtează-te de cei care încă nu s-au născut şi stai cât mai lipit de sânul
Sfintei Biserici Dreptmăritoare, al cărei Cap este însuşi Fiul lui Dumnezeu, Domnul şi
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, în
vecii vecilor. Amin !
De cum sfârşi omul de vorbit, părintele Manole şi coana preoteasă, care au stat deosebi întru
răbdare şi plini de uimire, o luară de mână pe copilă, zicându-i:
gata, Monica, tată. E destul. Cu lumea asta n-o mai termini niciodată. Uite, au venit şi copiii,
că le e dor de tine. Hai, dă-te jos de pe masă şi mergi de te odihneşte !
părinte ! sări din mulţime unul cam guraliv, mai lăsaţi-o un minut, vă rog ! O întrebare aş
avea... şi... atât!
Şi nu apucă preotul să mai zică ceva, că omul se şi adresă către Monica:
rândunico, dragă, tocmai despre problema cu proorocul Moise aş fi vrut să te întreb, dar
auzind cele ce ai discutat cu omul de adineaori, m-am lămurit pe deplin. Totuşi, îngăduie
numai o întrebare să-ţi adresez:
cu toată dragostea te ascult, nenicule ! răspunse copila.
Şi omul, începu:
spune-mi, te rog, dacă Dumnezeu l-a ales pe Moise ca mare prooroc al Său şi prin mâna lui a
săvârşit atâtea minuni, de ce oare nu l-a vindecat şi de gângăvia lui ? Că se ştie de toată lumea
cum Moise era greoi la vorbire, încât a trebuit să-l ia pe Aaron pe lângă sine, ca acesta să
transmită poporului ceea ce el ar fi voit să spună. Aaron era singurul care-l înţelegea.
moise a fost mare înaintea oamenilor, că a crescut la casa lui Faraon, unde a prins multă
înţelepciune, dar în lumina lui Dumnezeu, el s-a aflat totuşi nedesăvârşit şi de aceea nu i-a
fost dat să vadă pământul făgăduinţei. Chiar şi Legea dată prin el este numai o lege pur
firească. Să gândim la cei ce nu au lege sau la cei de dinainte de darea Legii, oare nu ştiau ei
că a minţi, a necinsti, a fura sau a ucide nu este bine ? Aşa că, această lege a fost zidită în firea
omului încă de la crearea lui. Oare, fraticidul Cain, neavând legea lui Moise, a rămas
nepedepsit ? Dar se ştie însă că s-a dat totuşi această lege în scris pentru a îndrepta omenirea
spre noua şi desăvârşita lege a Harului.
Aşa că, Legea Veche a fost nedesăvârşită, precum şi Proorocul prin care s-a dat. Iar Legea
Nouă e desăvârşită şi dumnezeiască, precum şi Hristos Domnul Care ne-a lăsat-o.
Şi a sta de-a dreapta şi de-a stânga Fiului lui Dumnezeu în împărăţia Sa nu lui Moise s-a dat,
ci altora desăvârşiţi, care au fost fără pată. Asta nu înseamnă că Moise a rămas undeva în
umbră, nu, nicidecum ! El este unul din cei mai mari prooroci ai Vechiului Testament. Iar la
Judecata cea din urmă, când toate popoarele vor fi de faţă, el, Moise, va arăta poporului evreu
pe Dreptul Judecător, zicând: „Iată, Israele, Cel pe Care L-aţi răstignit Acesta este Cel despre
Care am zis să ascultaţi!“
îndată după acestea, părintele Manole veni în ajutorul copilei, adresându-se mulţimii:
fraţilor, pentru astăzi e destul. Să mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ajutat de a fi aici, la Casa
Lui, şi Sfinţilor Arhangheli că ne-a păzit în acest timp cu bună înţelegere şi-n deplină linişte.
Mergeţi cu pace la casele dumneavoastră, rugaţi-vă neîncetat să vă întăriţi credinţa, că s-a
apropiat furtuna necazurilor. Bunul Dumnezeu să ne ajute, să ne întâlnim iarăşi cu toţii aici, la
sânul Sfintei Sale Biserici!“
Chemaţi la primărie
A doua zi, dimineaţa la prima oră, în poarta casei parohiale bătea vătăşelul primăriei pentru a-
l invita pe duhovnicul nostru la sediul comunal. Părintele Manole, care se aştepta la o astfel de
surpriză, nu ezită o clipă şi în cel mult 20 de minute se afla prezent în biroul primarului. Aici
mai era de faţă şi şeful postului de jandarmi. Gazda îşi pofti oaspeţii să ia loc pe scaune şi
convorbirea cu aspect de interogatoriu începu:
părinte Dankovschi, atacă primarul, noi păstrăm o deosebită stimă şi consideraţie pentru
dumneata. Nu ne îndoim de loialitatea ce o ai faţă de organismele de stat, precum şi de râvna
de care ai dat dovadă în postura dumitale de preot în această parohie. Un lucru însă nu-l
înţelegem şi pentru aceasta te-am chemat aici să lămurim situaţia.
bănuiesc la ce vreţi să vă referiţi, dar vă rog totuşi să-mi spuneţi despre ce este vorba intră
duhovnicul nerăbdător să afle din însăşi gura primarului cum a ajuns şi cum sună ecoul
evenimentului ce a avut loc cu o zi înainte acolo, în faţa bisericii.
părinte, continuă vornicul, suntem informaţi că liniştea şi buna rânduială din comuna noastră
sunt ameninţate cu tulburare de o neaşteptată apariţie a unui fenomen odrăslit chiar în sfera de
activitate a sfinţiei tale. Din informaţiile primite aici am aflat că sfinţia ta ai înfiat un copil
orfan şi l-ai crescut fireşte, ca în climatul unei familii de preot, dar se zice că, pe lângă
acestea, i-ai imprimat în mintea lui crudă şi nişte noţiuni străine unei vieţi normale şi
învăţământului şcolar potrivit pentru vârsta lui prematură şi că toate acestea au dus la
îmbolnăvirea psihică a copilului. Alţii însă au zis că dumneata l-ai format în aşa fel să devină
număr de atracţie pentru lumea neştiutoare şi astfel, implicit, se va naşte un mijloc bun de
venit fără osteneală.
Aici, şeful postului de jandarmi se grăbi să adauge:
părinte, dumneata eşti un om luminat la minte şi n-ar fi trebuit să se ajungă aici. Ştiţi doar că
legea condamnă pe cei ce tulbură ordinea publică. Or, acest lucru nu se poate spune despre
dumneata. Dar neapărat şi asta, chiar acum caută să stingi acest foc iscat în ogorul bisericii. Şi
noi suntem creştini, respectăm biserica şi pe preotul ei şi ne-am bucurat cu toţii de cuminţenia
oamenilor din această parohie, liniştea şi bunul mers al treburilor de până acum, aici în
comuna noastră. E destul de îngrijorător faptul că în toată Rusia mocneşte o stare de nelinişte,
încât şi ţarul Nicolae Romanov este foarte tulburat. Aşa că, părinte, vezi cum faci să nu se
ajungă la o situaţie nedorită!
Faţă de acestea, părintele Manole luă cuvântul întru apărarea sa şi limpezirea situaţiei, zicând:
domnule primar şi domnule şef, martor îmi este Dumnezeu că am făcut tot ce mi-a stat în
putinţă să păstrăm buna conduită şi liniştea poporului, dar, vedeţi dumneavoastră, că aici a
intervenit o situaţie greu de priceput de mintea omenească.
cum adică ? întrebară cei doi.
Şi preotul îşi continuă vorbirea dând explicaţiile necesare:
mai întâi, copilul despre care se vorbeşte e de parte femeiască şi încă nu este înfiată de noi.
Nu puteam face aceasta fără ştirea primăriei. Noi am luat-o de pe drumuri fiind orfană de
ambii părinţi, fără adăpost, fără ocrotire şi în scurtă vreme s-a dovedit a fi o bună
supraveghetoare a celor patru copii ai noştri, are o inimă curată ca ceara de albine, mintea ca a
unui om învăţat şi sufleţelul luminat ca raza soarelui. Şi nu văd cum tocmai acest copil ar
putea tulbura liniştea şi buna aşezare sufletească a enoriaşilor noştri!
aici e .buba, părinte, intră cu vorba primarul. Câţi ani are fetiţa despre care ne e discuţia ?
numai 14 şi susţine că nu va ajunge la 16, răspunse duhovnicul.
Şi iarăşi primarul se grăbi, de parcă descoperise cine ştie ce ascunzişuri:
aha ! E tocmai la vârsta când poţi s-o dirijezi cum vrei şi unde vrei!
Aici şeful jandarmilor intră şi el în vorbă ca musca picată-n ciorbă:
şi zici, părinte, că nu va ajunge la vârsta de 16 ani ?
aşa zice ea, copila !
păi... ce ai de gând să-i faci ? completă plutonierul.
Şi preotul, pentru a bara orice discuţie inutilă, grăi:
domnilor, să nu ne fie cuvântul în van, eu zic să aducem copila aici, s-o vedeţi şi
dumneavoastră, s-o auziţi vorbind... Şi...
da ! încuviinţară cei doi. Să vină fata aici!
Şi degrab primarul îşi chemă trepăduşul şi-i porunci să aducă fără nici o întârziere pe Monica
în faţa dumnealor. Şi până să vină Monica, oamenii noştri au mai schimbat între dânşii câteva
vorbe tot pe această temă, timp în care părintele Manole căuta să-şi liniştească interlocutorii,
zicând:
domnilor, vă asigur că sunt un om perfect lucid, socotesc că posed o intuiţie sănătoasă şi
gândesc cu multă îngrijorare la copila aceasta. Este înzestrată de Dumnezeu cu prea multă
înţelepciune pentru vârsta ei. în scurtă vreme a învăţat să citească corect fără să urmeze la
şcoală, reţine în minte tot ceea ce citeşte şi desluşeşte luminat tainele Sfintei Evanghelii,
parabolele şi proorociile din Vechiul Testament.
nu e de mirare, părinte, zise primarul. Au mai fost cazuri de acestea şi vor mai fi. Dar astfel de
elemente nu au avut prea mult de trăit.
da, într-adevăr, încuviinţă duhovnicul. De aceea îi port mare grijă. Ea s-ar putea asemăna cu o
stea căzătoare, care din ce se apropie mai tare, din aceea se stinge mai curând. De altfel, însăşi
ea ne-a înştiinţat că în anul viitor va veni Maica Domnului şi o va lua de pe pământ.
ha, ha ! Şi dumneata ai crezut ? ziseră cei doi
Şi preotul continuă:
ea, de altfel, ne-a spus multe, unele nu le-am crezut, dar altele a trebuit să le cred, că am văzut
puterea şi adeverirea lor. Ştiţi doar că însuşi boierul Bărbuceanu a refăcut acoperişul bisericii,
acoperiş ce ne-a fost smuls de viscolul acela. Şi asta numai datorită acestei copile, care l-a
uimit şi l-a convins pe boier cu înţeleptele ei cuvinte.
ce spui, părinte ? Chiar aşa ?
şi preotesei i-a fost dat să vadă unele chestiuni mai presus de fire ce s-au petrecut cu fetiţa
aceasta orfană.
ce ne spui dumneata, părinte, e tare de-a mirării. Era bine s-o fi invitat şi pe doamna preoteasă
să vină împreună cu fata dumneavoastră.
cred că va veni neinvitată. Ea este cu şi mai multă grijă şi iubire pentru copilă, încât nu o lasă
singură să facă un pas în afara curţii.
Şi tot aşa vorbind ei timp ca la 20 de minute, se pomenesc la uşa dumnealor cu doamna
preoteasă ţinând de mână pe Rândunica noastră. Plutonierul sări să le deschidă şi le pofti să
intre. Aici, primarul, în calitate de gazdă, le îmbie să i-a loc pe scaune. Doamna Anisia se
aşeză, dar Monica a rămas stând în picioare.
aşază-te, fetiţo, insistă primarul, că avem a vorbi mai mult cu tine.
Şi Monica, răspunse:
vă mulţumesc, dar nu se cade mie a sta pe scaun în faţa dumneavoastră!
frumos din partea ta! Şi acum, să facem cunoştinţă: Spune-ne cum te numeşti şi a cui fiică eşti
?
mă numesc Monica şi sunt fiica lui Neculai Avădanii.
n-am auzit de numele acesta !
ce-l pe care l-au împuşcat jandarmii!
Aici, şeful de post sări să-şi apere personalitatea şi nevinovăţia subunităţii de care răspunde:
nu jandarmii din comună l-au împuşcat pe tatăl tău, ci cei de la Gubernie. Cei de aici n-ar fi
făcut aşa ceva.
să lăsăm astea ! interveni primarul.
Şi iarăşi către Monica:
ştim că eşti orfană şi ţi-ai aflat adăpost la casa părintelui Dankovschi şi că ai o minte ageră.
Spune-ne, dar, câte clase ai învăţat la şcoală ?
niciuna!
şi totuşi ştii să citeşti! ?
da, m-a învăţat Maica Domnului şi doamna preoteasă.
interesant! Dar ce ţii strâns acolo, la pieptul tău ?
icoana Maicii Domnului.
pentru ce ai luat-o cu tine ?
nu mă pot despărţi de Ea. Şi-apoi, ştiam că dumneavoastră nu aveţi icoană aici.
cum nu avem ? Nu vezi că avem două ?
tablourile ţarului Nicolae şi a ţarinei Alexandra nu sunt icoane !
dar ţarul are la dreapta sa ca sfătuitor un mare sfânt.
numai Dumnezeu ştie ce fel de sfânt este Siberianul acela.
care Siberian ?
grigore Iefimovici.
pui la îndoială sfinţenia lui Grigore Rasputin ?
am spus: „Dumnezeu ştie“. Lumea însă îl cunoaşte de un mare hoţ de cai şi că e urmărit de
către toată poliţia din ţară.
eşti formidabilă ! Toate le ştii. Spune-ne, dar, ştii pentru ce ai fost chemată aici?
bănuiesc.
nu găseşti de cuviinţă că ar fi mai bine să stai cuminte şi să nu mai tulburi lumea ?
mai întâi de toate trebuie să ascultăm de Dumnezeu. Dar, nene primarule, ce este aceea ce se
vede acolo pe dulap ?
o trompetă.
la ce vă serveşte ?
cu ea anunţăm lumea din sat să se adune aici pentru a le comunica unele instrucţiuni.
deci şi dumneavoastră tulburaţi lumea !
nu tulburăm lumea, ci le aducem la cunoştinţă poruncile primite de la cei mari.
acelaşi lucru îl fac şi eu.
ei bine, zise primarul. Până aici m-am convins că într-adevăr ai o minte ageră. Şi acum să
vedem ce zice doamna preoteasă:
stimată doamnă, se adresă el în cele din urmă către soţia duhovnicului. Iertat să ne fie că v-am
deranjat chemându-vă aici. Şi vă asigur că departe de noi gândul de a ignora autoritatea
Bisericii, dar împrejurările create ulterior ne-au silit să intervenim pentru a lua toate măsurile
necesare de a stopa la timp orice curent tulburător în comuna noastră. De altfel, unei ordine de
protocol, ar fi trebuit, mai întâi să ne adresăm dumneavoastră, dar copila aceasta constituind
obiectivul principal al discuţiilor şi exponentul manifestărilor agitante de ieri, ne-am îndreptat
atenţia mai întâi către ea.
dar copila aceasta, domnule primar, este complet nevinovată şi aici în Ghebacea nu s-a produs
nici-o tulburare. Dimpotrivă, e linişte şi bună înţelegere ! interveni doamna Anisia şi vornicul
continuă cu grimasă:
stimată doamnă, vă rog nu vă impacientaţi. Am convingerea că nu sunteţi străină de
tulburarea adusă în comunitatea sătenilor noştri şi la care dumneavoastră v-aţi dat pe deplin
acordul în organizarea şi desfăşurarea demonstraţiei de masă din ziua trecută şi a ieşirilor
neprincipiale ale acestei copile cu creierul bolnav.
La acestea, părintele Manole se ridică de pe scaun vrând să ia apărarea copilei, dar Monica i-o
luă înainte, zicând către primar:
dacă nu aveţi respect faţă de „omul lui Dumnezeu“, să aveţi frică însă de Preacurata şi Pururea
Fecioara Maria, care e de faţă ! Şi-i arătă Icoana ce o purta cu sine. îndată, pe chipul
primarului se imprimă un zâmbet diabolic şi, nevrând a se lăsa învins de o fetiţă neşcolarizată,
grăi:
cine este acela din braţele ei ?
Şi ea,răspunse:
aţi spus că sunteţi creştin. Oare nu ştiţi că Acesta este Preaiubitul Ei Fiu, Domnul şi
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ?
Acum, iarăşi primarul:
fetiţo, văd că ai prins curaj, înţelepciunea ta precoce îţi dă avânt şi, să-ţi spun drept, vorbirea
cu tine îmi face o deosebită plăcere.
Şi... zici că aceasta este mama pruncului ?
da ! Ea L-a născut din Preacuratul Ei pântece.
fetiţo dragă, mai zise primarul, dacă a născut fiu, cum mai poate fi „pururea fecioară“ ?
şi îngerii se minunează de o taină ca aceasta. Dar, nene primarule, grăi în continuare Monica,
matale ai Sfânta Biblie în casă ?
da, am şi citesc în ea aşa, pentru cultura mea generală.
când citiţi, să vă şi rugaţi la Duhul Sfânt să vă deschidă ochii sufletului, să puteţi vedea că
Sfânta Carte adesea aminteşte despre fecioria cea de-a pururea a Maicii Domnului. Cum
lumina soarelui pătrunde în casă prin geamul de la fereastră fără să-l strice, tot aşa şi Domnul
Hristos, Care este Izvorul luminii şi Lumina adevărată, s-a zămislit în pântece pururea
fecioresc din Duhul de viaţă al lui Dumnezeu şi S-a născut tainic, încât însăşi Ea, Maica
Domnului, s-a mirat de o taină ca aceasta când s-a pomenit cu Prunc nou-născut lângă Dânsa,
cu „Unul Născut“ al Ei.
Vrând să sfârşească discuţia, primarul mai zise:
dacă nu am avea şi alte treburi de făcut, aş sta toată ziua de vorbă cu tine. Dar, fetiţo, pentru
că te crezi aleasă de Dumnezeu, roagă-te şi pentru mine să fiu tânăr ca acum şi când voi
ajunge în anii bătrâneţii.
La acestea, Monica răspunse:
de mă va învrednici Bunul Dumnezeu, mă voi ruga pentru matale, nene primarule, să fii
„bătrân“ încă de pe acum, să poţi conduce cu înţelepciune o comună aşa de mare şi de
însemnată, ca Ghebacea noastră !
şi asta-i bună ! exclamă vornicul. Te sfătuiesc totuşi să mergi acasă şi să stai ascunsă, să
putem păstra liniştea sătenilor.
tocmai pentru linişte şi bună înţelegere le-am vorbit ieri consătenilor noştri. Pentru linişte,
bună voire şi mântuirea sufletului omenesc osteneşte părintele Manole de când este duhovnic
aici, în parohia Ghebacea. Şi apoi, nene primarule, cine nu ştie că soarele răsare ca să
lumineze, nu să stea pitit până ce apune !
Acum, primarul, dând semne de oboseală, dar şi de uimire, grăi:
măi fetiţo, m-ai omorât! Să sfârşim, dar, cu toate acestea şi să ştii că eu rămân totuşi la părerea
mea despre Mama lui Iisus şi neprihănirea Ei. Nu am găsit scris despre aceasta.
nu aţi găsit, pentru că nu aţi cerut mai întâi lui Dumnezeu lumina cunoştinţei. Sfânta Biblie
adesea mărturiseşte despre acest adevăr, mai cu seamă Sfântul Prooroc Isaia. Şi însuşi
Domnul Hristos întăreşte acest adevăr despre Preaiubita Maică că e pururea Fecioară
Neprihănită, când a grăit către Sfinţii Săi Ucenici şi Apostoli despre Sfântul Ioan Botezătorul:
„Adevăr grăiesc vouă“, a zis El, „până acum nu s-a ridicat în Israel dintre cei născuţi din
femeie un prooroc mai mare ca Ioan Botezătorul!“ Şi dacă cel mai mare dintre prooroci, Ioan
Botezătorul, s-a născut din femeie, Domnul Iisus Hristos care este negrăit mai mare ca Ioan
Botezătorul, din ce s-a născut, nene primarule ?
gata, gata, fetiţo ! Eşti „Gură de aur“. Cu tine nu se mai sfârşeşte ! Apoi, se adresă preotului:
părinte Dankovschi, aţi avut dreptate. Copila aceasta e un adevărat fenomen ! D-aia a rămas
pirpirie. Şi să vă spun drept, mie însumi mi-e teamă pentru ea, că nu va ajunge la bătrâneţe !
Ar fi păcat să se stingă de timpuriu !
Şeful de post, având şi el pe limbă ceva de spus, intră în vorbă:
domnule primar şi părinte Dankovschi, daţi-mi voie s-o întreb şi eu pe fata aceasta numai un
singur lucru.
Cei interpelaţi încuviinţară şi Monica îndată ciripi:
cu mult respect vă ascult.
Şi jandarmul începu:
am reţinut, fetiţo, că ai multă credinţă către Maica Domnului. Spune-mi, dar, pentru ce a
îngăduit ca mama ta să moară, bine ştiind că tu vei rămâne orfană ?
ca să mă înfieze pe mine, iar mamei, în locul căsuţei de pe pământ, să-i dăruiască un locaş
luminos şi dulce pentru odihna de totdeauna, acolo sus în Cer. Dar, să mă iertaţi domnule şef,
continuă Monica, dumneavoastră nu mergeţi la Sfânta Biserică în sărbători, că nu v-am văzut
niciodată ?
Şi şeful, răspunse:
ba da, merg. Merg pentru menţinerea liniştii.
când, oare ?
la Paşte şi la Crăciun !
hm ! Tot aşa să şi mâncaţi: la Paşte şi la Crăciun !
Cuvintele Monicăi au stârnit hazul celorlalţi. Apoi,
primarul reluă discuţia:
fetiţo dragă, eşti o piesă rară, o figură a secolului. Eu însă zic să te astâmperi, că ai zăpăcit
lumea cu halucinaţiile tale şi ne pui şi pe noi în fierbere. Şi astfel ne vom vedea siliţi să
aducem la cunoştinţa ălor mari şi atunci nu se ştie ce va ieşi din toată această tevatură.
Acum, doamna preoteasă, vădit supărată:
fetiţa noastră este complet nevinovată, domnule primar. Este perfect sănătoasă şi fizic, şi
psihic. Ea n-a vătămat pe nimeni, ci numai pe diavol, care urăşte pe tot omul.
Ridicându-se de pe scaun, primarul grăi cu severitate în glas:
stimată doamnă, rog să nu fie minimalizată autoritatea organelor de stat. Cu toţii ştim că în
Biserică s-a zămislit toată această mişcare ce tulbură viaţa Ghebacei.
Şi, iertat să-mi fie, dar înclin să cred că însuţi dumneata eşti care îi tulburi creierul crud al
copilei, reuşind a o introduce în transă. Se cunosc multe cazuri de acest gen. Dumneavoastră
sunteţi o familie de oameni culţi, vă rog, dar, stopaţi acest curent vătămător. Gândiţi-vă că
aveţi copii. Gândiţi-vă la consecinţele ce-ar putea să decurgă din toate acestea!
Acum, părintele Manole se văzu silit să intervină:
domnule primar şi domnule şef, până acum am ascultat şi pe unul, şi pe altul. Concluzia
rămâne aceeaşi din veac. Trebuie mai întâi să ascultăm de Dumnezeu şi de Sfânta Lui
Biserică, pentru Care Preaiubitul Său Fiu, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Şi-a
vărsat Preacuratul Său Sânge. Când pronunţăm cuvântul Biserică nu se poate să nu gândim şi
la Dumnezeu şi că Biserică înseamnă a da slavă lui Dumnezeu, pace pe pământ şi între
oameni bunăvoire şi o continuă luptă împotriva păcatului, cu toate aspectele lui. Precum bine
ştiţi, am patru copii minori şi cu fetiţa aceasta cinci. Sunt licenţiat în teologie şi acum, pentru
dragostea lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale, îmi pregătesc teza pentru doctorat, dar numai
Bunul Dumnezeu ştie ce zile vor mai veni şi ce vom mai întâmpina. Cu privire la curentul
pornit în parohia noastră şi pentru care am fost chemaţi aici, pe răspunderea mea, precizez că
nimic rău nu e în acesta. Copila aceasta, cu glasul ei ca de privighetoare, a chemat lumea la
supunere lui Dumnezeu şi legilor statului şi lepădarea tuturor patimilor. Acest lucru m-am
străduit a-l face şi eu de când am primit Harul Preoţiei şi mă aflu duhovnicul parohiei
Ghebacea. Dar, precum ne putem da seama, fetiţa aceasta orfană, fiind cu inima curată ca
lacrima de rândunică şi nevinovată ca îngerii lui Dumnezeu, însăşi Maica Domnului a revărsat
în sufletul ei inocent bogăţie de har din Harul Său dumnezeiesc. Pentru aceasta, pe drept
cuvânt a fost supranumită de cei ce o iubesc „Copila Maicii Domnului“. Vă asigur, domnilor,
că fiinţa aceasta, copila Maicii Domnului, nu a săvârşit nimic rău, ci numai bine, precum s-a
şi dovedit, transmiţând oamenilor mesajul lui Dumnezeu, anunţându-i că necazul cel mare s-a
apropiat, să se lase de rele şi să se pocăiască.
părinte, îl întrerupse primarul, să lăsăm prejudecăţile, predica se ţine la biserică, iar aici e
primărie. E instituţie de stat, unde se promulgă instrucţiuni pentru bunul mers al comunei şi se
dau decizii. Copila dumitale nu se deosebeşte cu nimic de restul copiilor din sat, numai prin
aceea că suferă de o maladie psihică incurabilă ce a dus-o să semene panică în lume. Acum,
mergeţi acasă la dumneavoastră şi staţi liniştiţi, că în cel mult două zile veţi primi o „decizie“
în acest sens. O decizie-avertisment!
De data aceasta, Monica interveni cu izbucnire, zicând:
şi de sunt eu copila Maicii Domnului, Cerul să vă dea un semn pentru ca să credeţi şi să nu vă
mai împotriviţi adevărului ! Şi... o, Doamne ! în momentul acesta se auzi deodată un zgomot
ce a înspăimântat pe toţi: tabloul împărătesei Alexandra Fedorovna a căzut din cuiul din
perete, făcându-se zob. Primarul şi şeful de post, instinctiv, se scărpinară-n cap şi priveau
asupra copilei înfricoşaţi, neştiind ce să mai zică. însuşi părintele Manole şi doamna Anisia,
văzând acestea, au rămas încremeniţi. Numai Monica noastră sta paşnică, cu faţa senină,
luminoasă. Abia după un răstimp, primarul, privind la cioburile de pe podea, a putut rosti cu
glas tremurat:
care va să zică, fetiţo, pe deasupra eşti şi o veritabilă vrăjitoare ! Acum, fă ca tabloul ţarinei
Alexandra să fie întreg şi la locul lui din perete !
nu sunt vrăjitoare şi nu eu am făcut aceasta, răspunse Rândunica. Eu sunt numai un gunoi
însufleţit, care după 13 luni de zile nu voi mai fi aici.
dar cum îţi explici aceasta !
daţi-mi voie! mai ciripi copila. Şi mergând la tabloul distrus din căderea pe podea, arătă
tuturor sfoara care l-a ţinut aninat în cui şi care era făcută din lână şi roasă de molii. „Aaa !“
exclamară toţi văzând pricina căderii acestuia. Primarul însă, mai avu putere să zică:
măi, măi! Ce mai poate fi şi asta ? Dar de ce nu a căzut mai înainte sau mai târziu ?
-Asta e, nene primarule, zise Monica în timp ce ieşea pe uşă însoţită de părintele Manole şi
doamna preoteasă.
în urmă la toate acestea, rămaşi singuri, primarul şi şeful de post, plini de uimire, discută între
ei. Mai întâi jandarmul:
ce zici, domnule primar, de ţăndărică asta de fată ?
Şi celălalt răspunse:
ce să zic ? E o raritate. E un fenomen ce a reuşit să pună lumea în mişcare !
dar de tabloul ţarinei că s-a prăbuşit la cererea ei ?
-Valeu ! făcu vornicul. Mi-aduseşi aminte. Hai să-l dăm jos şi pe Ţar, că şi sfoara lui de care
atârnă în cui e mâncată de molii!
să fiu sincer, domnule primar, mai îngână plutonierul, pe mine m-a cuprins o furnicătură în tot
corpul. Nu sunt semne bune !
e, nu fi chiar aşa. Noi trebuie să fim optimişti şi să ne ţinem firea. Oricum, nu mai dăm
„Decizia“ ! încheie primarul. Şi căzură amândoi pe gânduri.
Reveniţi acasă
La întoarcere spre casă, părintele Manole a fost oprit din loc în loc şi întrebat de către creştinii
care stăteau nedumeriţi pe la porţile lor, zicând îngrijoraţi:
ce s-a întâmplat preacinstite părinte, că v-am văzut mergând spre Primărie însoţiţi de vătăşel ?
nimic grav, fraţilor, staţi liniştiţi şi rugaţi-vă neîncetat ! le răspundea duhovnicul. Iar dacă unii
se adresau către Monica, aceasta îi îndemna, zicând:
întăriţi-vă în credinţă, că s-a apropiat noaptea necredinţei şi a tiraniei! Lipiţi-vă cu totul de
Biserica noastră strămoşească, să nu vă înnece potopul rătăcirilor ce va să vină ! Alergaţi la
Maica Milostivirii, Nădejdea mântuirii tuturor creştinilor! Ţineţi candela sufletului aprinsă tot
timpul, că nimeni nu ştie când vine ceasul acela ! îmbrăţişaţi cu toată dragostea virtuţile de
căpetenie: postul sufletesc şi trupesc, rugăciunea cu umilinţă şi milă faţă de cei aflaţi în lipsuri
şi-n suferinţă. Să ne rugăm la Preasfânta Treime să fim sub aripa ocrotitoare a Bisericii din
România, din al cărui sânge suntem şi a cărei limbă o vorbim ! Să ne întoarcem, fraţilor, la
adevărul Evangheliei Domnului Hristos, că zilele sunt rele ! Maica Domnului să vă umple de
înţelepciune şi să vă binecuvinteze cu binecuvântări cereşti! Şi tot aşa. Rândunica noastră
împărţea în stânga şi-n dreapta cuvinte de mângâiere şi îmbărbătare, spre admiraţia tuturor,
până ce au ajuns în curtea casei parohiale.
în balcon, părintele Manole se aşeză pe scaun. Părea obosit şi pierdut în gânduri. Nu poate
înţelege ce se petrece cu copila aceasta. Şi după ce slobozi un oftat de uşurare şi-şi netezi
barba-i încărunţită prematur, trase lângă sine pe Rândunica, o binecuvântă şi o sărută pe
creştetul capului. La acestea, ochii doamnei Anisia se umeziră de lacrimile iubirii.
mona, tată, se adresă în cele din urmă părintele Manole către copilă, socotesc că a sosit
momentul să ne spui şi nouă taina ta: Cine-ţi dă ţie putere de a vorbi desluşit şi cu tărie în faţa
oamenilor ? De unde ai, la vârsta aceasta, atâta înţelepciune ? Cum de a căzut tabloul
împărătesei Alexandra la cuvântul tău ? Şi toate celelalte, pe care numai tu le ştii ?
Monica mai întâi privi blajin la părintele său şi apoi grăi scurt:
oare, nu ştiţi ? Şi arătă către Maica Domnului din Icoană.
Şi duhovnicul, continuă:
am înţeles că Maica Domnului e cu tine, dar când gândesc la genealogia ta, nedumerirea mea
creşte: tatăl tău, odihnească-l Dumnezeu în pace, era socotit aici în Ghebacea a fi fost omul
cel mai sărac şi neînvăţat din sat. După moartea lui, mama ta ajunsese nespus de amărâtă. Tu,
o copilă crudă, plăpândă, rămasă a nimănui, fără acoperiş deasupra capului, fără ocrotire, fără
sfătuire, fără lumina abecedarului care dă omului înţelepciune şi multe altele ar fi de spus,
încât numai Dumnezeu ştie. Aşa că, ce ne-ai putea spune despre toate acestea ?
Monica, părea a fi pierdută în neant şi numai după câteva clipe şi-a deschis gura, zicând:
am citit în Cartea Sfântă că înţelepciunea omenească este nebunie înaintea lui Dumnezeu.
Solomon, fiul lui David împăratul, a cerut înţelepciune de la Dumnezeu şi Dumnezeu, precum
ştim, i-a dat lui „gârlă“ de înţelepciune. înţelepciunea noastră de astăzi nu e alta decât să fim
cu trup şi suflet lângă Tronul Milostivirii împărătesei Cerului, că necazurile vor veni „gârlă“ !
mona, tată, continuă preotul, dacă ştim că necazuri multe vor veni, nu am putea să le ocolim
sau să fugim de ele ?
Acum, Monica, privind în jos şi cu tristeţe-n glas, răspunse:
ne-am născut ca să murim ! Şi tocmai ca să moară S-a născut „Fiul Omului“. Şi când I-a sosit
ceasul acela amar, nu l-a ocolit şi nici nu a fugit din calea lui!
Şi ridicând Icoana până la înălţimea capului, rosti cu glas înalt: „Aceasta este nădejdea,
mângâierea şi salvarea noastră !“ Apoi, se închină cu multă evlavie şi sărută Sfânta Icoană.
îndată după aceasta, doamna preoteasă o trase la sine pe copilă şi o acoperi de dulci sărutări.
Acum, ochii părintelui Manole jucau în lacrimile duioşiei. Şi, ca teolog, vrând să facă lumină
în toate, mai zise către copilă cu glas rugător:
monica, tată, încă nu ne-ai spus pricina căderii tabloului împărătesei Alexandra.
pricina a fost molia, taică părinte ! răspunse ea.
Şi iarăşi preotul:
asta ar fi logica, dar logica nu e totul!
în loc de răspuns, Rândunica lăsă domol Icoana Maicii Domnului pe masa de-alături, îşi lipi
fruntea de geamul Icoanei şi izbucni în plâns.
pentru ce plângi ? o întrebară părintele Manole şi coana preoteasă. Răspunsul Monicăi fu scurt
şi plin de spaimă:
amară jale se va abate peste casa împăratului. Moliile vor roade toată puterea şi strălucirea lui
şi vor cădea cu vaiet mare: mai întâi împărăteasa cu odraslele sale, apoi împăratul, legat în
lanţuri, se va prăbuşi şi nimeni nu va mai fi cine să-l ridice !
Preotul şi primarul
Pentru lumea din Ghebacea, zilele care au mai urmat de la Sfinţii Arhangheli până-n duminica
de 12 noiembrie, au părut a fi fost mai lungi ca oricare altele din anul acesta. între timp,
părintele Manole, grijuliu, a mai făcut o vizită pe la primărie, să vadă ce vânt mai bate pe aici.
domnule primar, se adresă el când fu ajuns în biroul acestuia, am venit cu o rugăminte la
dumneavoastră.
vă ascult! sună răspunsul primarului.
ştiţi, continuă preotul, sătenii noştri sunt ei oameni paşnici, vrednici, credincioşi, dar, de !
Lumea, ca lumea ! Când e vorba de ceva ieşit din comun, nu te mai înţelegi cu ei. Şi ca să nu
se mai repete ce a fost miercuri, de Sfinţii Arhangheli, v-aş ruga să participaţi şi
dumneavoastră la slujbă împreună cu şeful postului de jandarmi...
părinte, îl întrerupse primarul, tocmai acest lucru am stabilit împreună cu domnul plutonier, să
nu mai emitem decizia de interzicere a oricărui fel de manifestaţie, că ne-ar socoti lumea a fi
nişte „marţafoi“ cocoţaţi aici ca să dăm decizii, şi să venim şi noi la slujbă ca oricare alţi
creştini, socotind că, văzându-ne lumea, orice spirit se va risipi. Apropo ! continuă primarul
arătând către tablourile din perete. Uite, părinte, am reparat rama împărătesei, i-am pus geam
nou şi le-am legat cu sfori sănătoase de in, să nu le mai roadă moliile !
o, Doamne ! făcu părintele Manole dând din cap a nesiguranţă, numai Tu ai putea opri năvala
moliilor ce se apropie ca valul ucigător şi pustiitor de suflete !
La acestea, vornicul îşi înălţă sprâncenele şi zise cu de-a mirării:
părinte Dankovschi, ştiu la ce vrei să te referi. Dar, oare, dumneata crezi că poporul ăsta de
jos ar putea surpa puterea ţaristă ?
cred că da !
ai vreo bază în sensul acesta ?
da, am. Am spusele copilei Maicii Domnului!
părinte Manole, încheie primarul, numai dacă va fi să mor nu voi mai putea veni la sfânta
biserică !
în duminica de 12 noiembrie
Duminică, 12 noiembrie 1916, la biserica din Ghebacea, lume ce nu s-a pomenit! în faţa
tuturor, pe scaune, stau patru persoane marcante: primarul comunei, şeful postului de
jandarmi şi boierul Bărbuceanu cu soţia dumnealui. Slujba e vibrantă, înălţătoare. Cele două
privighetori de la strană parcă niciodată nu au cântat cu atâta însufleţire ca acum. Toată lumea
e numai ochi şi urechi şi fredonează în surdină, conduşi de strană, răspunsurile la Sfânta
Liturghie: ecteniile, trisaghionul, axioanele şi toate celelalte. La momentul rugăciunii
Domneşti „Tatăl nostru“ a fost lăsată să cânte numai Rândunica şi, Doamne, Doamne, cine ar
putea spune cât de mult a putut copila aceasta să mişte sufletul credincioşilor aflaţi aici! După
optust, părintele Manole a rostit o scurtă, dar pătrunzătoare predică. Nu a putut mai mult!
Ochii sfinţiei sale îi erau scăldaţi în lacrimi. La sfârşit, cei patru din faţă s-au ridicat de pe
scaune şi acum toată suflarea a amuţit într-o linişte deplină. Nimeni nu a mai cutezat să scoată
un cuvânt măcar. Ceea ce au văzut şi au auzit astăzi, aici, la sfânta slujbă, le este destul să nu
mai uite niciodată. La ieşirea din biserică, pentru a fi apărată de îmbulzeală, Rândunica este
încadrată de domnul primar şi şeful postului de jandarmi şi urmată de soţii Bărbuceanu şi
doamna preoteasă Anisia. Afară, să te ţii: mulţimea care umpluse curtea bisericii a dat năvală,
care mai de care, să o vadă pe „Copila Maicii Domnului“, să-i sărute mâinile şi să strige în
acelaşi timp: „Vrem să ne vorbească Rândunica!“ „Ce veşti ne mai aduci din Cer, Copila
Maicii Domnului ?“ „Stai aici cu noi, Privighetoarea Cerului, să ne mângâi şi să ne întăreşti în
credinţă cu vorbele tale ca de înger al lui Dumnezeu !“ „Am venit de departe, Rândunică,
numai să te vedem şi să te auzim vorbind, nu pleca de la noi!“ Şi altele.
Primarul şi şeful de post căutau să potolească această nevinovată manifestare a sufletului
credincios, dar nu reuşeau cu nici un chip. Cu greu s-au putut strecura prin culoarul viu şi
călcând peste hainele ce le erau aşternute-n cale până la poarta casei parohiale. Aici, Monica
se întoarse către mulţimea care se îngrămădise în urma lor în dorinţa de a o vedea mai de-
aproape pe „Copila Maicii Domnului“ şi a se atinge de hainele ei. Şi vrând a le mulţumi
pentru entuziasmul lor pur creştinesc, îşi ridică mâinile pentru a se face linişte şi apoi grăi cu
glas ridicat:
pentru dragostea voastră faţă de adevăr, Maica Domnului să vă binecuvinteze cu
binecuvântări cereşti, să puteţi trece peste ceasul încercării care va să vină !
La cuvintele acestea din urmă, primarul şi şeful de post o siliră pe copilă să intre în curte
zicându-i:
trebuie să sfârşeşti cu vorbele astea care agită lumea la tulburare. E destul freamătul care s-a
produs în popor şi care a pus în gardă organele de conducere şi de menţinere a ordinii aici în
comună !
Apoi, primarul se adresă către doamna Anisia:
doamnă preoteasă, iată, am făcut şi gestul acesta care ne-ar putea afecta prestigiul în faţa
oamenilor. Ceea ce s-a produs aici nu e deloc plăcut, cu excepţia slujbei religioase din
biserică, la care părintele Dankovschi ar trebui să se rezume. Dar balbotajul ăsta din afara
locaşului de rugăciune face ca îngrijorarea noastră să crească, pentru că o astfel de agitaţie în
popor nu se opreşte aici, ci vertiginos ia proporţii, şi situaţia la care ar putea să ajungă ar fi
una din cele mai grave, mai cu seamă acum, când în toată ţara domneşte o stare de
nesiguranţă, asta ne-ar mai trebui! Dar, zise el în continuare, părintele Manole de ce întârzie ?
Că am avea multe de vorbit cu dânsul.
părintele, răspunse doamna Anisia, totdeauna rămâne ultimul. Asta este rostul preotului. Mulţi
credincioşi au câte ceva de rezolvat cu duhovnicul lor. Dar, iată-l că se apropie făcându-şi loc
prin mulţimea asta, care nu vrea să plece pe la casele lor. Aha, şi încă nu e singur, este însoţit
de domnul şi doamna Bărbuceanu.
hai, părinte ! zise primarul când preotul nostru fu sosit în curte, că ne-ai lăsat singuri! Era cât
pe ce să ne strivească gloata asta de oi flămânde. Hai să vedem ce putem face, să stingem
această răscolire, că nu miroase a bine deloc !
Vorbele primarului se amestecau cu mulţimea glasurilor din uliţă, ce stăruiau cerând să le
vorbească Rândunica. La acestea, părintele Manole ieşi în pragul porţii şi grăi către popor:
fraţilor, sunt duhovnicul vostru şi vorbesc în numele Bisericii lui Hristos: Fiţi oameni cuminţi
şi mergeţi liniştiţi la casele voastre. Vă rog să daţi dovadă de creştini dreptmăritori formaţi
duhovniceşte în această parohie. Mergeţi şi străduiţi-vă să vă curăţiţi inima ca să vă
învredniciţi a-L vedea pe Dumnezeu, precum s-a învrednicit această micuţă Rândunică, orfană
de ambii părinţi. Fiţi sănătoşi şi să ne vedem cu bine în duminica viitoare sub cupola sfintei
noastre biserici!
După acestea, mulţimea văzând şi pe ceilalţi pe lângă preotul lor, care cu toţii laolaltă formau
autoritatea comunei, încet, încet, s-au retras fiecare la cuibul său, şovăind.
Consiliul de urgenţă
în jurul mesei din balconul casei parohiale, întruniţi în consiliu ocazional sau de urgenţă,
părintele Manole şi doamna preoteasă, primarul şi şeful de post şi soţii Bărbuceanu, care au
fost rugaţi să rămână câteva minute pentru ca împreună să găsească o soluţie de a restabili
liniştea şi buna înţelegere a oamenilor din raza comunei lor. Părintele Manole, ridicându-se de
pe scaun, deschide convorbirea:
domnilor şi stimată doamnă Evghenia Bărbuceanu, iată-ne aflaţi într-o situaţie ce pare a fi
dificilă. Şi asta plecată de la un caz cu totul minor, dar nu lipsit de importanţă. Cu nici un chip
nu am dorit să se ajungă aici. Rolul preotului de mir este să supravegheze din punct de vedere
sufletesc asupra enoriaşilor din parohia sa, să-i îndrume pe calea cea bună a păcii, a iubirii, a
supunerii faţă de legile statului, a râvnei pentru mântuirea sufletului în Biserica lui Dumnezeu.
Lumea noastră de aici nu putea fi altfel decât toată lumea de pretutindeni. Faţă de această
vânzoleală din satul nostru, consider că nimeni nu se face vinovat: sufletul creştin întotdeauna
a vibrat la cea mai mică atingere a unei raze, a unui cuvânt venit de sus. O astfel de rază
divină a pătruns în inima curată a acestei copile, i-a luminat sufletul şi a învrednicit-o de a
auzi cuvinte cereşti şi de a vedea frumuseţi îngereşti.
La început, am fost sceptic, dar mai apoi, văzând puterea de pătrundere în viaţa oamenilor,
puterea de luminare şi de regenerare a sufletului creştin şi lumina Maicii Domnului
odihnindu-se deasupra capului ei, nu m-am mai îndoit o clipă. Cu toate acestea, m-am opus la
orice fel de manifestare sau vorbire în Biserica lui Dumnezeu, unde trebuie să păstrăm cu
sfinţenie poruncile Sfinţilor Apostoli şi rânduiala canonică stabilită de Sfinţii Părinţi.
căci zilele încercării s-au apropiat şi, cum această lume este însetată de a auzi cuvinte venite
din cer, am îngăduit ca dialogul Rândunicii cu credincioşii să aibă loc în afara locaşului sfânt.
Dacă organul comunal de administrare şi de ordine sau alte organe superioare, fie civile sau
bisericeşti, mă găsesc a fi vinovat de aceste manifestări creştineşti, pentru Preafrumosul nume
al Maicii Domnului sunt gata să întâmpin orice fel de consecinţă. Domnul Hristos să vă
binecuvinteze !
părinte Dankovschi, sări primarul, în regulamentul de organizare şi funcţionare a primăriei, ca
putere locală a statului, se prevede printre altele crearea şi menţinerea climatului de linişte şi
buna înţelegere între cetăţenii din zona subordonată acestei instituţii ce se numeşte:
PRIMĂRIE. Faţă de cele ce se petrec aici, ne vedem siliţi să dăm o decizie severă în acest
sens şi să anunţăm organele noastre superioare. Având în vedere starea generală din ţară,
trebuie să acţionăm de urgenţă într-un fel sau altul la stoparea oricărui tip de manifestaţie în
popor. Dar, iată, din îngăduinţa noastră, mai facem o probă înainte de a trece la astfel de
măsuri drastice. Pentru preîntâmpinarea oricărui fel de tulburare a vieţii cetăţenilor noştri,
dacă nu-i prea mult spus, spre binele tuturor, vă sfătuim ca această fiinţă să fie reţinută numai
în perimetrul casei parohiale şi a nu avea legătură cu persoane din afară !
dacă nu o reţineţi dumneavoastră, intră ameninţător şeful de post, în baza aliniatului din legea
penală o vom reţine noi preventiv în dispozitivele postului de jandarmi!
Auzind astfel de cuvinte, înfricoşată, doamna Anisia grăi:
domnilor, dar nici o lege scrisă sau nescrisă nu împuterniceşte pe cineva a aresta o persoană
minoră şi mai cu seamă această copilă nevinovată care a adus mari şi minunate servicii
bisericii şi întregii parohii şi a luminat mintea celor rătăciţi de la dreapta credinţă ! însuşi
Domnul Hristos a spus: „O lumină aprinsă nu se închide sub obroc, ci se aşază pe un loc înalt
spre a lumina şi a veseli pe toţi!“ Ştiu că nu o să mă credeţi, dar vă spun că datorită acestei
copile mie însămi mi-a fost dat să simt, să aud şi să văd unele lucruri ce sunt mai presus de
înţelegerea noastră. Şi dacă, totuşi, va trebui pentru această mişcare a sufletului creştin din
parohia Ghebacea să fie arestat cineva, atunci arestaţi-mă pe mine şi lăsaţi „Rândunica Maicii
Domnului” să zboare în libertate şi să-şi ciripească psalmodierea ei!
Domnul Bărbuceanu, văzând că între dumnealor această convorbire a luat aspect de dispută,
se ridică, zicând:
permiteţi-mi, vă rog, să rostesc şi eu câteva cuvinte. Nu ştiu dacă s-a putut observa, noi,
pentru unele chestiuni de familie, am absentat de aici vreo două săptămâni, în acest timp, în
viaţa bisericii din Ghebacea a avut loc această adiere a sufletului creştinesc. Frumoasă şi
mişcătoare manifestare a oamenilor noştri simpli. Dar socotesc că ar fi mult mai bine dacă
această demonstraţie ar îmbrăca o haină mai civilizată, fără izbucniri tulburătoare, fără a se
deforma frumosul aspect sărbătoresc al zilei de odihnă.
ce propuneţi, domnule Bărbuceanu, ca să se poată realiza cele ce aţi spus pentru ca liniştea să
domnească în comuna noastră ? întrebară deodată primarul şi şeful de jandarmi.
Şi boierul continuă cu glas paşnic:
socotesc că ar fi nemaipomenit de bine să fim prezenţi cu toţii la sfintele slujbe în duminici şi
sărbători.
da, domnule Bărbuceanu, sări primarul cu vorba, dar lumea noastră e ca oile, dacă nu le atingi
cu bâta, nu faci nimic !
La acestea, doamna Evghenia se ridică şi se îndreptă către Monica noastră, care în tot acest
timp a stat lipită de perete, ascultând în tăcere, o luă de mână, o aduse lângă masa
„Consiliului“ şi zise:
să vedem ce ne poate spune Copila Maicii Domnului!
Şi Rândunica începu a ciripi:
nu-mi voi deschide gura a grăi cuvânt decât cu binecuvântarea părintelui Manole.
vorbeşte, Mona, vorbeşte, că noi te ascultăm ! o îndemnă duhovnicul.
Şi copila continuă:
v-am ascultat pe fiecare când aţi grăit cuvânt şi, cu toată nepriceperea mea, v-am socotit pe
toţi a fi păstori. Toţi păstori, dar fiecare în felul său: părintele Manole, păstor sufletesc, care,
pentru pace şi linişte în lume, îndeamnă „oile“ la respect şi ascultare de conducătorii noştri,
că, după cuvântul Domnului, „Nu degeaba poartă sabia“, adică dreptatea legii. Domnul primar
şi domnul şef de post sunt păstori trupeşti, care păstoresc „turma“ cu multă luare aminte, spre
muncă cinstită, ca Bunul Dumnezeu să dea poporului Său pâinea cea de toate zilele. Şi
domnul Bărbuceanu este un supraveghetor asupra imaşului.
Se răceşte vremea
Zilele trec şi se duc, vremea se lasă din ce în ce mai rece şi, cu toate acestea, biserica din
Ghebacea a devenit tot mai neîncăpătoare pentru mulţimea de credincioşi veniţi în zi de
sărbătoare să asculte sfânta slujbă şi să audă minunatele cântări bisericeşti. De când cu
întrunirea aceea a „păstorilor“ din balconul casei parohiale, nu s-a mai semnalat nici-o
tulburare, nici un freamăt în popor, fără numai aglomeraţia de nedescris din interiorul
locaşului de rugăciune, unde în faţa tuturor stau cele patru persoane lui, spre a da hrana
necesară poporului. Şi doamna preoteasă şi doamna Evghenia sunt un fel de păstori. Păstori
care cu multă iubire şi atenţie păstoresc copilaşii să crească mari, sănătoşi la minte şi la trup şi
cu frică de Dumnezeu. Aşa că, pentru numele lui Dumnezeu, toţi aceşti păstori să-şi unească
cugetele şi să-şi înalţe sufletul la Ceruri, de unde ne va veni mântuirea de ceasul încercării!
dar despre tine nu ai spus nimic. Nu eşti şi tu un fel de păstoriţă ? săriră cu vorba cele două
doamne.
Şi Rândunica noastră le răspunse cu glasu-i dulce:
nu ! Eu nu sunt păstor, în turma aceasta eu sunt oaia cea mai bleagă, că am pus în freamăt pe
toţi păstorii!
ei, dar şi asta e un lucru mare! ziseră de data aceasta toţi cei ce se aflau de faţă.
Şi iarăşi Monica:
lucrul cel mai mare şi cel mai bun este ca orice păstor să-şi păstorească „turma“ cu fluieraşul
şi nicidecum cu bâta!
despre care am mai vorbit în capitolul precedent. Prezenţa acestora în Casa lui Dumnezeu a
aşternut în sufletul credincioşilor linişte, respect şi iubire faţă de biserică, faţă de preotul lor şi
faţă de autorităţile civile din comună.
Cu îngăduinţa părintelui Manole şi la rugămintea soţilor Bărbuceanu, spre bucuria tuturor,
după predica de la sfârşit, Copilei Maicii Domnului i s-a dat voie să vorbească în faţa tuturor.
în puţinele-i cuvinte şi cu glasul ei dulce, cristalin, Rândunica cheamă pe toţi la o unire în
cuget, la dragoste unii faţă de alţii, la milostenie, la stârnirea în rugăciune şi reamintind mereu
despre ceasul încercării, peste care vor fi nevoiţi să treacă cu toţii.
d-apoi, de la o zi la alta, aici în comuna Ghebacea, de altfel şi în celelalte localităţi, s-a făcut
simţită, tot mai apăsătoare, o stare de adâncă tristeţe asupra oricărui suflet de creştin. Până
acum numai în oraşe se puteau vedea lipite pe zidurile caselor manifeste ce agitau pe cei fără
căpătâi la revoltă, la ucidere, la vărsări de sânge, promiţând celor ce aderau la ideea lor că
toate bogăţiile vor fi împărţite între dânşii. Acum, iată că şi aici şi-a făcut apariţia astfel de
afişe aţâţătoare la răscoală. Grijă şi frică mare a crescut în sufletul omului paşnic. Veştile
despre izbucnirea în toată ţara a unei revolte de mari proporţii se înteţesc.
Lumea noastră, ca o mare turmă fără păstor, neştiind prea multe şi ademenită de promisiuni
deşarte, vrea cu orice preţ să surpe orânduirea veche ţaristă, cunoscută aici de o mie de ani, cu
una nouă şi neştiută încă de cea mai mare parte a poporului.
La casa parohială din Ghebacea, unde Monica noastră se află ca o rândunică închisă-n colivie,
în mare taină se strecoară câte o bătrânică pentru a cere sfat duhovnicului sau un cuvânt de
mângâiere şi îmbărbătare de la copila Maicii Domnului, spre care, biata lume priveşte ca la un
sol ceresc trimis să-i salveze de „ceasul încercării“ şi să-i îndrume spre o păşune verde,
odihnitoare.
Într-una din aceste zile, o bătrânică, văduvă încă din tinereţe, cunoscută de părintele Manole a
fi una din cele mai curate şi evlavioase femei din sat, calcă pragul parohiei, adresându-se
duhovnicului cu glas speriat:
preacuvioase părinte, e adevărat că după trecerea iernii va năvăli peste noi haita celor fără
Dumnezeu ?
cine ţi-a spus asta, mătuşă Ilina ? întrebă preotul nostru, ca oricare altul, să afle sursa
zvonului.
Şi bătrâna răspunse:
vorbeşte lumea-n sat că aşa ar fi spus fetiţa dumneavoastră, Rândunica!
hm! făcu părintele. Ia s-o chemăm aici. Când copila fu ajunsă lângă ei, preotul îi grăi:
uite, Mona, mătuşa Ilina e alarmată de un zvon ce umblă prin sat, că în primăvară ne va călca
necazul! ?
După câteva momente de gândire adâncă, copila răspunse:
pentru nedreptăţile din lume: beţii, fumat, vorbe rele, vorbe deşarte, grăire de rău şi mai ales
pentru vrăjitoarele care s-au înmulţit şi au spurcat pământul, Tatăl Ceresc a vrut să strice ţara
aceasta de cum ar fi ieşit aburii din ţarină, dar pentru mamaia Ilina şi alte câteva asemenea şi
cu deosebire pentru nevinovăţia copiilor mici, Bunul Dumnezeu a lăsat această mânie pentru
altădată.
pentru care dată a amânat ? întrebă duhovnicul.
nimeni nu ştie ziua şi ceasul dezlănţuirii necazului. Dar, oricum, anul care va veni peste patru
săptămâni nu va ajunge la capăt fără ca necazul ăl mare să nu vină peste lume!
îngândurat, părintele Manole mai zise:
ştim că se pregăteşte o mare răscoală împotriva stăpânirii, dar peste lumea de rând, peste
Biserica lui Dumnezeu ce aspect vor avea durerile de care se face atâta vâlvă şi-a vârât tristeţe
în casele oamenilor ?
ca o haită de lupi flămânzi! răspunse copila.
Şi iarăşi preotul:
dacă zici că vor fi ca lupii turbaţi, n-ar fi bine ca încă de pe acum să fugim din calea lor ?
numai păstorul rău fuge şi lasă turma când vede lupul venind, iar păstorul bun stă dârz în faţa
haitei şi-şi apără turma chiar cu preţul vieţii lui!
Aici, bătrâna, cu glasu-i tremurat, zise:
fetiţa mamei, io am să mor, că sunt bătrână, dar cu tine ce va fi ?
n-ai să mori, mamaie, răspunse Monica, ci ai să trăieşti, să te rogi la Bunul Dumnezeu să
izbăvească ţărişoara noastră de lupii cei văzuţi şi de cei nevăzuţi. Iar despre mine, ce să spun,
că nu ştiu felul sfârşitului meu şi nici momentul acela, numai atât, că de praznicul „Sfântul
Ierarh Nicolae“ din anul viitor vine Maica Domnului să mă ia. Aşa mi-a spus !
Iarna anului 1916
în anul acesta, iarna, se pare, a fi venit cam de timpuriu. încă din ultimile zile ale lui
noiembrie a nins abundent şi viscolul suflă de zici că e-n stare să smulgă vârtelniţa morii şi
surtucul de pe om. Vai de cei aflaţi în cărăuşie pe o vreme ca asta ! Gospodarii şi-au pregătit
grajduri mai acătării, pentru a-şi feri animalele de ger şi de eventuale atacuri ale lupilor, care
rareori se avântă-n sat, pătrunzând în ogrăzile oamenilor.
Suntem în 6 decembrie 1916, ziua de prăznuire a Sfântului şi Marelui Ierarh Nicolae. Afară
viscolul continuă să sufle, spulberând zăpada şi zgâlţâind ferestrele caselor. Cu toată asprimea
iernii, biserica din Ghebacea e plină de credincioşi, cei bătrâni au adus de-acasă câte un snop
de strujeni sau câte o buturugă de copac, să menţină focul în soba de zid din naos. Pe masa
ofrandelor, domnul Bărbuceanu a adus două coşuri mari, pline cu peşte prăjit, două
damingene cu vin şi trei saci plini cu pâine caldă pentru a fi binecuvântate de preot şi
împărţite credincioşilor. în sufletul enoriaşilor noştri încă mai stăruie sentimentul de bucurie
al revederii cu preotul lor şi cu Copila Maicii Domnului. Astăzi, din pricina frigului şi a
nămeţilor de zăpadă, nu au mai venit oaspeţi din satele vecine şi nici primarul şi şeful de post
nu sunt prezenţi aici. Sfânta slujbă s-a oficiat în deplină linişte şi cât se poate de plăcut
sufletului creştin. De altfel, unui locaş ca acesta, într-o astfel de vreme, o singură sobă pentru
încălzire este insuficientă, dar mulţimea credincioşilor şi căldura dragostei lor a făcut ca
nimeni să nu simtă asprimea frigului ce predomină dincolo de zidurile bisericii.
După ecfonis, în predica sa, părintele Manole spune printre altele: „Fraţilor, să mulţumim lui
Dumnezeu Tatăl pentru grija ce o are faţă de noi, lucrul mâinilor Lui. Să mulţumim Domnului
Iisus, Care ne-a adus iertare şi ne-a învrednicit a săvârşi cu bine sfânta slujbă, sănătoşi şi în
deplină linişte. Să mulţumim Sfântului Duh, Dătătorul de viaţă, Care ne conduce şi ne
luminează calea spre adevărul dumnezeiesc până la sfârşitul veacului. Să mulţumim Maicii
Domnului, Care neîncetat se roagă înaintea Dreptului Judecător pentru mântuirea sufletelor
noastre şi totdeauna a fost cu noi prin toate vitregiile vremii. Să mulţumim Sfântului Ierarh
Nicolae, făcătorul de minuni, că a venit în anul acesta cu belşug de zăpadă ce ne asigură
pâinea de mâine. Să mulţumim şi domnului Bărbuceanu pentru dragostea pe care a avut-o de
a face această frumoasă jertfă, de a ne îndulci pe toţi cu pâine, peşte şi vin. Să ne rugăm
pentru dânsul să-l ţină Dumnezeu sănătos şi să-l ferească de tot necazul, mânia, primejdia şi
nevoia. Să ne rugăm iubiţilor unii pentru alţii pentru ca valul de lăcuste pustiitoare şi fără
Dumnezeu ce se arată la orizontul Bisericii noastre să-l înlăture Tatăl Ceresc cu
Atotputernicia Sa. Să ne rugăm, fraţilor, cu osârdie şi cu lacrimi cât mai suntem liberi şi
împreună cu toţi, acum, până nu vine întunericul. Fiţi sănătoşi şi multînduratul Dumnezeu să
vă binecuvinteze !“
amin, amin, amin ! răspunseră cu toţii.
După pricestuirea credincioşilor şi plecarea acestora la casele lor, domnul Bărbuceanu, rămas
în biserică numai cu preotul, doamna preoteasă şi Copila Maicii Domnului, să adresă către
duhovnic:
părinte, cred că ai observat lipsa soţiei mele la slujba de astăzi. Ştii... cucoanele de fel îs mai
sensibile, le este teamă să nu le îngheţe nasul şi se cocoloşesc pe lângă sobă. Dar am remarcat
la dumneaei faptul că, de la un timp încoace, gândul şi-l are aici, către Casa lui Dumnezeu. Şi
iată ce m-a rugat azi de dimineaţă, adică, la drept vorbind, mi-a poruncit zicând: „Teo, dragă,
astăzi să nu vii acasă fără minunea aceea de Monica. Mi-e dor de ea încât şi noaptea o
visez !“, aşa că, vă rog, părinte şi doamnă Anisia, îngăduiţi-i acestei copile să meargă cu mine,
să o mai vadă şi s-o mai audă vorbind şi coana Evghenia!“
Părintele Manole îndată veni cu răspunsul:
desigur, domnule Bărbuceanu, pentru stima şi dragostea ce v-o datorăm şi pentru a împlini
dorinţa doamnei Eva, să o rugăm pe coana preoteasă, că dânsa o are pe Mona sub tutelă.
Şi doamna Anisia completă grăind către boier:
dacă nu e prea mult şi nu vă deranjăm, după ce servim prânzul şi liniştim copiii, vin eu sau
părintele cu Mona la conacul dumneavoastră.
cu atât mai bine că o veţi însoţi pe copilă. Vă aşteptăm cu drag ! încheie domnul Bărbuceanu
şi se despărţiră cu bucurie în suflet.
O vizită la conac
în căminul garnisit cu plăcuţe de marmură în vernil, focul de lemne arde potolit şi temperatura
din salon e cât se poate de plăcută. Pe peretele din răsărit, în locul tabloului cu peisaj de
toamnă, doamna Eva a avut grijă să aşeze Icoana aceea îmbrăcată în argint cu chipul
Preasfintei Fecioare Maria şi al Dumnezeiescului Ei Prunc. Pe masa din mijloc domneşte o
mare vază din alabastru plină cu crizanteme albe. Numai stăpâna casei ştie cum le-a putut
păstra aşa frumoase şi proaspete până acum !
în clipele acestea, dumneaei, „doamna mare“, stă la fereastră, îmbrăcată în capot de casă, şi
priveşte spre uliţă în aşteptarea oaspeţilor. La un moment dat intră în salon şi domnul Teo,
vine lângă consoarta dumnealui, o priveşte de sus până jos şi zice cu gravitate în glas:
draga mea, te văd schimbată la faţă şi, dacă nu mă-nşel, chiar tremuri ? Oare nu te bucuri că-ţi
vine în vizită copila pe care doreai s-o vezi ?
Şi dumneaei răspunse alternând:
mă bucur, dragul meu, dar mi-e teamă totuşi, adu-ţi aminte ce ne-a spus atunci când a mai fost
aici! Şi acum, dacă vine, cine ştie ce ne-ar mai putea spune ! ?
Domnul, vrând să arate a fi un bărbat integru, zise:
vino-ţi în fire, draga mea. Copila aceasta, din prea multa ei înţelepciune, are momente de
derivă şi, implicit, intră în stare de inconştienţă şi se autotranşează !
Doamna Eva e nemulţumită de cuvintele dumnealui şi, oarecum contrariată, grăi:
eu nu am văzut-o dezechilibrată mintal pe fetiţa aceasta, ci, dimpotrivă, în tot timpul e perfect
lucidă şi posedă o inteligenţă nativă sclipitoare. Şi ar fi bine, dragă Teo, să nu ignorăm
cuvintele ei de atunci!
Acum, dânsul, mai moderat:
ei, să lăsăm prejudecăţile astea şi vom vedea ce ne va mai spune când va fi aici. Până una-alta,
eu merg să le întâmpin, că trebuie să apară.
Şi, într-adevăr, de cum domnul a coborât scările, Monica a apărut în uliţă însoţită de coana
preoteasă. Doamna Evghenia, văzând-o pe copilă venind către dumnealor, s-a bucurat întru
sine şi, îndreptându-şi privirile către Icoană, zise cu glas auzit, făcând în acelaşi timp semnul
Crucii pe pieptul său:
- „Maica Domnului meu Iisus, dacă Rândunica este fiica Ta, dă ei cuvânt să ne spună ce să
facem, că necazul şi durerea pare a se apropia. Afişe de-ale celor fărădelege au apărut pe toate
gardurile şi în scrisul lor instigă poporul împotriva noastră. Nu ne lăsa, Preamărită Doamnă, şi
ajută-ne precum ştii!“
Şi iată că oaspeţii noştri acum urcă scările. Doamna Eva, deschizând uşa, le întâmpină cu
zâmbetul pe faţă, dar şi cu ochii umezi de gândurile ei sinistre. Mai întâi o îmbrăţişează pe
Monica, se salută apoi cu doamna Anisia şi le pofteşte să intre, zicând: „Bine aţi venit!“ în
vestibul, noii veniţi se fac comozi punându-şi hainele groase în cuier, iar în salon sunt poftiţi
să ia loc pe scaunele ce se aflau în jurul mesei.
Şi n-a apucat careva să spună un cuvânt, că uşa dintre camere se deschide şi servitoarea
dumnealor intră purtând pe braţe un platou cu fructe: rodii, pere şi struguri, o cană mare cu
vin şi patru pahare de cristal. Domnul Teo îndată umplu paharele cu vin şi invită pe oaspeţi să
guste, zicând cu multă bunăvoinţă:
luaţi şi beţi, că astăzi e Sfântul Nicolae şi avem dezlegare la peşte, vin şi untdelemn. Aşa scrie
în calendar ! Apoi, către cucoana dumnealui, care nu-şi mai lua privirile de la Monica: „Ei,
draga mea, acum ţi s-a împlinit dorinţa, ai lângă tine pe Rândunica şi pe doamna preoteasă,
puteţi discuta orice şi cât vă este pofta. Şi dacă prezenţa mea vă stinghereşte, eu pot să mă
retrag.
o, nu, nicidecum ! săriră doamnele cu vorba. poţi rămâne aici, că nu avem nimic de ascuns.
Şi-apoi, dacă Rândunica a primit vreun nou mesaj pentru lume, pentru noi, sau ceva de
adăugat la înştiinţarea de acum două luni, trebuie să fim aici să auzim cu toţii şi să ştim ce
avem de făcut!
binee, iată că rămân. Dar... vă rog continuă domnul Bărbuceanu serviţi struguri sau ce doriţi şi
beţi vinul din pahar, că vinul meu e bun, e la concurenţă cu cel de Panciu sau Cotnari! Apoi,
numai către copilă, care sta în picioare şi cu cotul pe speteaza scaunului: Aşază-te, fetiţo, şi
gustă şi tu fructe, vin...
Şi Monica răspunse zicând:
mai întâi se cuvine să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate bunătăţile ce ni le-a dat, pentru
grija ce ne-o poartă ca un Tată iubitor şi să ne ferească de năvălirile altor neamuri asupra
noastră !
da, într-adevăr, aşa se cuvine întări boierul -, mai întâi să ne aducem aminte de Dumnezeu.
Dar, fetiţo, tu fiind în tot timpul în legătură cu cele de sus, să rosteşti rugăciunea, că, fiind
copilă fără vină, vei fi auzită de Dumnezeu şi Maica Domnului!
o, Doamne ! zise Rândunica. Dar, oare, ce credeţi că sunt ? Sunt o gâză pe pământ.
Frunză bătută de vânt, în cărare spre mormânt.
Asta sunt eu, o nimica !
Apoi, către Icoană se-ntoarse lin şi rosti din suflet o rugă fierbinte, ce i-a mişcat pe toţi din
câteva cuvinte, zicând:
amin ! rostiră cu toţii şi s-au aşezat înfriguraţi. Şi cu frică gustând din bunătăţile aduse, au
mulţumit lui Dumnezeu pentru toate şi pentru că s-au învrednicit să aibă în mijlocul lor pe
Copila Maicii Domnului, la care de acum priveau cu sfială, de parcă aceasta ar fi venit aici din
altă lume. La un moment dat, domnul Bărbuceanu grăi cu admiraţie:
fericit este părintele Manole că are pe lângă dânsul o copilă ca tine, fetiţo! Se vede că
Dumnezeu este cu tine. Ar trebui să fie fericit tot satul acesta. Păcat că lumea noastră este
ameninţată de o mare furtună ce va veni dinspre Urali! Numai Dumnezeu ar putea s-o
stăvilească !
noi nădăjduim că această furie omenească se va stinge curând, adăugă doamna Anisia. Şi
părintele nostru, la slujba de astăzi, s-a rugat la Dumnezeu să ne ferească de năvălirea altor
neamuri asupra noastră !
La acestea, doamna Evghenia, tulburată întru sine, veni cu întrebarea:
dar armata ţării şi jandarmii nu le vor putea sta împotrivă încă de acolo de unde se stârnesc ?
O, Măicuţa Domnului zise dânsa în continuare nu ne lăsa şi învaţă-ne ce să facem. Apoi, către
Monica: Şi tu, fetiţo,Iisuse dulce, Pruncuşor Divin Coboară din ceruri şi luminează casa Cu
multa Ta iubire să ne sfinţeşti masa Şi pe noi aceştia, care vom gusta Din toate cele puse aici,
spre slava Ta Că robii Tăi suntem şi ne rugăm din plin Fii cu noi aicea şi-n veşnicie, Amin !
stai deoparte şi nu vorbeşti nimic ? Ce vor avea de împărţit năvălitorii cu poporul acesta
paşnic ?
Copila, ca dusă pe gânduri, răspunse:
dumnezeu ştie ce va fi. Nimic nu se întâmplă fără numai cu îngăduinţa Lui. Se pare că nimeni
nu le va putea sta împotrivă acelor răzvrătiţi, nici armata, nici jandarmii, pentru că răscoala nu
va veni din afară, ci din interiorul ţării. Din tot locul. Şi ţinta lor de jefuire, mai întâi de toate,
va fi Sfânta Biserică, moşierimea şi bancherii. Şi aşa fiind, s-ar putea ca însăşi forţele de
apărare şi ordine să se alăture puhoiului răsculaţilor. Citiţi manifestele care apar peste noapte
şi veţi vedea. Cu toată neştiinţa mea, socotesc că toate cele ce vor veni vor fi spre încercare şi
spre pedepsire pentru mulţimea păcatelor omului. Dar şi spre întărire, ca o probă de încercarea
celor binecredincioşi şi ca una din durerile ce vor veni asupra lumii înainte de sfârşit.
doamne, se văicări doamna Eva, lovindu-şi faţa cu palmele. Deci nu e glumă sau o ameninţare
care să ne sperie numai ?
eu nu am vorbit în ascuns, ci am stat sus pe masă şi am vorbit clar, în auzul tuturor, şi numai
ce mi s-a poruncit să spun. Am spus lumii să lase păcatul, să iubească Biserica şi poruncile Ei,
să nu mai ponegrească pe cei ce propovăduiesc Evanghelia Domnului, să urmeze postul,
rugăciunea şi milostenia, să se mântuiască. Vai celor ce se smintesc de acestea, că durerile s-
au apropiat!
şi ce să facem să nu cădem pradă nebuniei omeneşti ? mai zise cucoana cu glas disperat.
v-am spus, răspunse copila cu hotărâre, să nu vă prindă duminica Izgonirii lui Adam din Rai
stând aici!
Părintele Manole a întors armele
e, cu ce vorbe a mai reuşit Mona să-i uimească pe Bărbuceni ? întrebă părintele Manole pe
soţia sa când aceasta se întoarse cu copila acasă.
părinte, zise doamna preoteasă, nu numai că i-a uimit, ci i-a şi îngrozit!
pe Bărbuceni ?
da ! Pe soţii Bărbuceanu !
chiar aşa slab de constituţie să fie boierul, să creadă vorbele unei copile ?
cum vine asta, părinte. Te-ai schimbat aşa, deodată şi pui la îndoială cele ce s-au petrecut cu
ea ?
ce s-a petrecut ? ! Nu s-a petrecut nimic deosebit, afară de faptul că este nespus de
inteligentă !
dar cele cu glasul din noapte şi cele auzite în plină zi ?
simple halucinaţii, doamna mea, produs al bolii psihice de care suferă. Aşa păţesc unii dintre
cei ce au o viaţă zbuciumată.
dar eu nu am avut o viaţă zbuciumată şi totuşi am simţit asupra mea puterea suprafirescului.
te-ai molipsit, doamna mea !
cum vine asta, părinte, vrei să spui că sfinţenia Rândunicăi e microbiană ?
nu e microbiană, dar e transmisibilă.
doamne, iartă-mă, dar nu-mi vine să cred, un duhovnic ca preotul Emanuel Dankovschi să
devină aşaa... deodată potrivnic şi tare la cerbice !
ascultă tu, Anisia ! o luă preotul nostru pe de-a dreptul. Eu sunt teolog şi trăiesc pe picioarele
mele. Dumnezeu este duh şi nu poate fi văzut de ochiul omenesc. Mona e un copil bolnav.
Ceea ce „vede“ ea sunt simple halucinaţii.
părinte, nu cumva vrei să spui că Sfinţii Apostoli şi Sfântul Pavel, pe drumul Damascului,
precum şi toţi Sfinţii lui Dumnezeu au fost deliranţi ?
o, o ! Te rog, nu confunda, una e cu Sfinţii lui Dumnezeu şi cu totul alta este cu fiica amărâtei
de Mariţa!
-Văd că am ajuns la neînţelegere şi nu copila aceasta e de vină.
Părintele Manole nu vru să se lase bătut şi zise:
uite, o chemăm aici şi o luăm „la bani mărunţi“ !
Copila a fost adusă şi discuţia cu aspect de interogatoriu începu:
mona, tată, iată de acum eşti fată mare şi trebuie să-ţi dai bine seama de tot ce faci şi ce
vorbeşti. Spune-ne, dar, cum a fost cu apariţia Maicii Domnului şi cea cu Pruncul Iisus. Ai
fost sigură că e adevărat sau numai o părere, produs al înţelepciunii tale precoce ?
Răspuns-a Monica:
dacă sunt fată mare, atunci înţelepciunea mea, care nu de la mine este, nu mai e precoce. Iar
cu apariţiile, am mai spus: au fost aievea, că am văzut clar şi am auzit perfect cuvintele pe
care la rândul meu le-am spus în auzul tuturor!
Preotul cu greu s-a stăpânit. Dar rămânând totuşi în dezacord:
înţelepciunea ta cea multă te-a dus la nebunie. Spune, dar, ai pipăit ceea ce ţi s-a părut că
vezi ?
nu a fost o părere. Claritatea apariţiei şi a vorbirii nu cere pipăire. Suntem scutiţi de o astfel de
ispitire.
Destul este nouă pipăirea lui Toma, apostolul fericit. Dar mai fericiţi au fost ceilalţi apostoli,
care n-au pipăit şi au crezut! Şi apoi, se ştie că astfel de fenomene sunt insubstanţiale,
nepipăibile.
deci, halucinaţii! întări părintele.
Şi Rândunica îşi continuă cuvântul:
să mă iertaţi, taică părinte, spuneţi-mi, dacă ştiţi, curcubeul ce apare în văzduh are fiinţă ?
nu, nicidecum!
dar când apare, poate fi văzut de cineva ?
de toată lumea !
desigur, a zis şi Monica, de toată lumea poate fi văzut, pentru că culorile lui sunt minunate !
Aşa că toată lumea are halucinaţii. Cât priveşte apariţiile Maicii Domnului şi ale Fiului Său,
cred că au fost în duh. Dacă au fost în mine sau în afară de mine, nu ştiu. Una o ştiu, că
frumuseţile lor nu le poate spune limba omenească.
Doamna preoteasă, care în tot acest timp s-a aflat într-o stare de uimire ascultând discuţia
dintre Rândunica şi soţul dumneaei, luă cuvântul şi zise:
mie nu mi-a fost dat să văd ceea ce a văzut Monica, dar cred în tot ce spune ea, pentru că am
simţit din plin prezenţa acelor persoane dumnezeieşti.
nu e de mirare o întâmpină părintele Manole. Ţi-am mai spus, doamna mea, că boala aceasta
este transmisibilă. Apoi, către copilă:
mona, tată, am ajuns la concluzia că înţelepciunea la om e ca mierea, când e puţină, e bună,
hrănitoare, iar când e prea multă, e dăunătoare, îţi provoacă neajunsuri. Iată, acum cred
cuvintelor tale, că nu vei prinde sfârşitul anului viitor !
Şi Rândunica încheie zicând:
- Aşa va fi. întocmai cum a spus Maica Domnului, anul viitor voi muri, dar nu
înaintea sfinţiei tale!
-
-
 -
- Două luni mai târziu
Zilele trec şi se duc ca rândunelele în zbor. Au trecut şi sărbătorile Crăciunului şi cele ale
anului nou, vântul acela ce spulbera zăpada s-a potolit. Dar iama încă e în toi. De pe hornul
caselor, coloane de fum albăstrui urcă agale şi se risipesc în văzduh. Pe uliţă arar mai poţi
vedea trecând în fugă câte o sanie trasă de un cal ce scoate pe nări, în răbufnituri, rotocoale de
aburi. Iar pe fânul din cupeu, pitit în dulamă groasă de lână şi cu căciula trasă până pe vârful
nasului înroşit de ger, vedem pe surugiu îndemnându-şi calul la mers pentru a ajunge cât mai
curând acasă. Pe o astfel de vreme, viaţa în Ghebacea e hibemantă ca a ursului în bârlogul lui
şi numai în sărbători oamenii noştri se mai pot vedea unii cu alţii, acolo, la Casa lui
Dumnezeu, unde părintele Manole le vorbeşte cu patos şi însufleţire despre frumuseţea de
nedescris a împărăţiei Cerurilor, în care, după cuvântul Sfintei Evanghelii, nu este durere, nici
întristare, nici suspin, ci viaţă în fericire, fără de sfârşit. La strana cântărilor, îmbrăcate-n
cojoace şi încălţate cu pâslari, cele două Rândunele necălătoare încă mai ciripesc polilee
psaltice şi axioane de slavă Maicii Domnului. Aceste minunate păsărele curând vor călători şi
ele spre o ţară de vis încălzită şi luminată de iubirea neţărmuită a lui Dumnezeu.
Luna februarie a acelui an (1917) a fost să fie mai blândă cu biata lume, dar bogată în
fenomene naturale: moină, ploaie, vânt, nor, lapoviţă, ninsoare, ziua călduţ, noaptea ger, dar,
oricum, mult mai acceptabil decât gerul acela din ianuarie, ce făcea să crape ouăle de corb în
cuibul lor.
Odată cu ameliorarea vremii şi lumea noastră a început să abunde biserica. Desigur, e bine şi
frumos, dar faptul că la terminarea slujbei credincioşii cereau cuvânt din gura Copilei Maicii
Domnului, iar unele femei veneau până la strană, îi sărutau mâinile şi o implorau să le
binecuvinteze, acestea l-au făcut pe bietul părintele Manole să se tulbure nespus în duhul său.
Şi pe când se afla la predică, printre altele, zise către ascultători:
fraţilor, vă rog, pentru numele lui Dumnezeu, fiţi cuminţi şi nu vă mai manifestaţi în acest fel
dragostea ce o aveţi către fetiţa orfană, că toate aceste gesturi şi dorinţe ale dumneavoastră o
fac să se îmbolnăvească şi mai rău. Pe de altă parte, faţă de starea de incertitudine ce
domneşte peste toată ţara, trebuie să fim foarte prudenţi şi-n purtare, şi-n vorbire. Aşa că,
orice dorinţă aveţi, spuneţi-o duhovnicului dumneavoastră, că d-aia e pus aici!
În urma acestora, bieţii oameni, care nu cunoşteau prea multe, se întorceau la casele lor cu
tristeţea în inimă, de parcă mergeau cu călcâiele înainte. De acum, starea sufletească a lumii
de aici s-a schimbat considerabil, ba chiar şi treburile gospodăreşti şi toate activităţile săteşti
par a fi făcute toate pe dos. Grijă mare, împletită cu frică a intrat în inima primarului ¿ a
şefului de jandarmi. Nu e uşor să fii în fruntea unei comunităţi de oameni când vezi că
necazul vine ca valul spre tine! Doamne, ce va fi, că şi manifestele acestea ce cheamă lumea
la răzvrătire s-au înmulţit peste noapte. Duşmanul seamănă neghină în lanul de grâu în toiul
nopţii, când semănătorii dorm. Doamne, să nu fie somnul morţii! Şi, iată, acum mi-adusei
aminte de câteva versuri dintr-o poezie a lui Pascal, care zice printre altele: „...Dar, cum orice
fericire este scurtă pe pământ, o grozavă ameninţare înspre lume îşi face vânt!“

Cam aşa se prezenta starea de fapt în comuna Ghebacea, vorba aceea, e trist, dar e adevărat.
Valul necazurilor încă nu a venit, dar e foarte aproape şi nimeni nu va fi cine să-l stăvilească
sau să fugă din calea lui. Şi cum să fugi, când ai copii, părinţi bătrâni, ai aici un rost, animale
la curte, ai mormintele bunicilor, rudelor, prietenilor, ai biserica ta aici, sufletul şi inima ta
sunt strâns legate de munca ta de o viaţă, locul tău natal ? Şi apoi, cine va avea curajul să fugă
? Unde ? Dacă acolo unde vei ajunge va fi tot aşa sau mai rău ? Să fugi peste hotare, pe cine
vei avea acolo să te primească ? Şi apoi, la trecerea frontierei va trebui să ai bani, nu glumă,
să ai relaţii cu ăi mari şi câte alte neajunsuri s-ar putea ivi în astfel de împrejurări ? ! Aşa că
bietul om, forţat de situaţie, va fi nevoit să înfrunte orice va veni peste el.
Părintele Manole este, precum am mai arătat, un om integru, un păstor ce-şi pune sufletul
pentru oile sale, e trecut prin multe, vede clar prezentul şi simte ce va veni şi stă dârz locului.
Să lase cale liberă manifestărilor sufletului creştin cum au fost în octombrie, noiembrie nu
este posibil, starea generală în ţară este foarte critică şi ar fi nespus de riscant. Aşa că tăcerea
în ziua de astăzi e de aur ! întotdeauna liniştea a fost strict necesară pentru însăşi viaţa
oamenilor de aici şi de pretutindeni.
Copila Maicii Domnului, Monica, nu mai are nevoie de o altă recomandare, cu toată
nevârstnicia ei, şi-a făcut pe deplin datoria şi cu fapta, şi cu cuvântul. A vorbit puţin, dar a
spus totul.
Iată, ziua a trecut, de acum vine întunericul. Cine s-a smintit de modestele ei învăţături,
smintească-se mai departe şi cine s-a îndreptat, îndreptează-se mai departe !
Acum, la sosirea primăverii, multe sunt de făcut pe lângă casa omului. La conacul boieresc,
argaţii aleargă în toate părţile sub comanda şi supravegherea unuia mai bătrân, care a fost
învestit cu putere de administrator. Dar, cum se face, cum se drege, că toate treburile ies pe
dos. Logofătul nostru se înciudeşte, se scarpină-n ceafă, face mărunţel din buze, ia lucrul de la
început şi tot aşa, cât îi ziulica de mare. Ceva nu e în regulă în viaţa oamenilor noştri. „Cine
ştie ce se unelteşte din umbră!“ gândeşte el cu frică.
Boierul e plecat încă din primele zile ale lui Mărţişor, şi-a vârât cucoana într-o scurteică
îmblănită şi în toiul nopţii s-a strecurat afară din sat cu două care încărcate doldora, luând-o în
sus printre vii. Când a plecat, a spus administratorului: „Ia seama la case şi la magazii. De
simţi vreo mişcare, anunţi imediat postul de jandarmi. E posibil să mă întorc curând !“ Şi s-a
dus tot în sus, peste deal.
Se scutură pământul
A venit şi duminica lăsatului sec de brânză. De acum se începe postul Păresimilor şi boierul
nostru încă n-a venit. Să fi luat el în seamă cuvintele Monicăi de a se refugia înainte de sosirea
zilei acesteia ? Nu ştim ! Oricum, vremurile sunt grele şi dumnealui, ca moşier, simţea cum de
la o zi la alta un lanţ nevăzut se strângea în jurul gâtului său. în fiecare om întâlnit în cale
vedea un duşman şi frică mare îl cuprinsese, încât i se părea că îi fuge pământul de sub
picioare. într-o astfel de situaţie nu mai era posibil să reziste. Cu zece ani în urmă, acolo, prin
părţile Dorohoiului, tot cam aşa a fost, dar acum e cu totul altceva. Acolo la rudele lui a aflat
mai multe despre starea mută şi ostilă de aici. Acolo se simte ajuns la liman. Lasă aici case
mari, acareturi, magazii pline cu cereale, moşie, vii, pădure, lacuri cu peşte şi, precum
odinioară Loth, merge sus la munte să-şi salveze viaţa. Acolo va avea timp să cugete la
cuvântul Evangheliei auzit în biserica din Ghebacea: „Ce-i va folosi omului de ar câştiga toate
comorile pământului şi-şi va pierde sufletul ?“ sau „Ce va da omul în schimb pentru sufletul
său ?“ Ajuns acolo, sus, salvat din calea morţii, domnul Teodor Bărbuceanu nu va putea da
uitării nici pe Copila Maicii Domnului, care până în cele din urmă e un copil ca toţi copiii, dar
totuşi deosebit.
O discuţie între soţi
în după-amiaza acelei zile, în faţa mesei din balcon, părintele Manole stă de vorbă cu soţia sa.
Pare abătut, ceva îi tulbura gândurile:
ce-o fi cu Bărbucenii noştri, că de la un timp au cam rărit-o cu prezenţa la slujba de la biserică
? zice preotul privind într-un punct nedefinit.
Şi coana preoteasă răspunse cu glasu-i trist:
ce denumire s-a dat duminicii de astăzi ?
păi, nu ştii ? Duminica lăsatului sec de brânză !

şi mai cum ?
a, da. Duminica izgonirii lui Adam din Rai!
asta e ! Soţii Bărbuceanu sunt oameni cuminţi, n-au aşteptat să-i izgonească lumea şi au plecat
ei de bunăvoie.
asta e o glumă prea ieftină, doar nu s-o fi speriat de hârtiile acelea lipite pe garduri !
deocamdată nu ştim nimic ! Motive însă de a se refugia sunt multe. însăşi Monica noastră le-a
spus că, de vor să-şi salveze viaţa, să nu-i prindă stând aici duminica aceasta.
când le-a spus o astfel de trăznaie ?
atunci, de Sfântul Nicolae, când am fost invitaţi la dumnealor, zicând că doamnei Evghenia îi
este dor de Monica.
Şi oare ei să fie aşa slabi de minte încât să lase baltă toată strânsura la dispoziţia golănimii şi
să dea bir cu fugiţii ?
se prea poate, că arătau foarte îngroziţi la auzul vorbelor copilei. Doamna Eva chiar a leşinat
şi când şi-a revenit a zis către soţul dumneaei: „Dragă Teo, să fugim de aici că, de ne prind
turbaţii aceia, ne mănâncă de vii!“
asta e, domnule făcu părintele femeia e tot femeie. Vorba aceea: „Cocoşul adună bob cu bob
şi găina râcâie şi risipeşte !“ Şi aşchia asta de copil, dom-le a fost ea în stare să-l zăpăcească
pe boier până într-atâta că şi-a luat traista şi tălpăşiţa şi a şters-o fuguliţa ? ! Parcă mă văd
iarăşi chemat la primărie !
pentru ce să te cheme la primărie, că nu preotul dirijează rosturile la conacul boieresc ? ! zise
cu ofensă doamna Anisia.
Şi duhovnicul continuă:
păi, nu ştii că într-o parohie toate oalele se sparg în capul preotului ? Şi apoi, când se va afla
că tot Mona a făcut această ispravă... Ah, parcă-mi pare rău că am adus-o aici!
părinte, sări iarăşi preoteasa, ai devenit de nerecunoscut, încât mă-nspăimânţi. Era de datoria
noastră să ocrotim un copil orfan. Se putea, oare, să o lăsăm pe drumuri ?
n-ar fi rămas pe drumuri, că ar fi luat-o statul la orfelinat !
dar suntem creştini şi se cuvenea să procedăm aşa !
ei, bine, bine, dar faptul că susţine dispariţia ei în anul acesta ?
o va lua Maica Domnului, că e a Ei !
păi, cucoană, se revoltă preotul, n-ai auzit-o zicând că nu va muri mai înainte de mine ?
Aici, doamna preoteasă cu greu se stăpâni să nu izbucnească în plâns şi, vrând să amelioreze
tulburarea soţului său, zise printre sughiţuri:
nu te frământa, părinte, că poate... nu-i chiar aşa !
ei, vezi, cucoană ! sări duhovnicul iritat vezi că şi tu te-ndoieşti de spusele ei ? ! Doamna
Anisia, văzând că discuţia dintre dumnealor tinde spre înţelesuri diferite, zise cu blândeţe-n
grai:
să lăsăm astea, părinte, în grija lui Dumnezeu. Şi să nu dăm uitării că raza de lumină ce venea
din Icoană asupra Copilei Maicii Domnului am văzut-o şi eu, şi tu.
Părintele Manole o întâmpină zicând:
toţi oamenii au în jurul lor un nimb, un câmp magnetic, căruia i se mai zice „energie
biologică“ !
- „Energia“ luminoasă ce cădea asupra Monicăi venea din afara ei, i-a grăit cuvinte minunate
şi a umplut-o de înţelepciune şi de har ! a încheiat coana preoteasă şi a plecat la rostul ei,
lăsând pe duhovnic să mai mediteze asupra acestora.
Părintele Emanuel la meditaţie
Rămas locului, bietul părintele Manole se vede pus la grea cumpănă. Aici, în această situaţie,
discernământul său pare a fi depăşit şi, neputând lua o decizie, sfinţia sa, ca preot fiind, va să
apeleze la Harul divin pentru a-i lumina calea spre ieşirea din impas. Mai întâi cugetă la starea
existentă a lucrurilor:
1. în toată ţara şi-n tot locul mocneşte o instabilitate vecină cu tulburarea generală.
2. Sistemul statal ţarist se vede că a putrezit.
3. O nouă formă de guvernare cu totul diferită de cea existentă nu se poate instala fără vărsare
de sânge.
4. Până şi aici în Ghebacea se pare că miroase a praf de puşcă.
5. Boierul Teodor Bărbuceanu a părăsit conacul şi nu s-a mai întors.
6. La cererea vechilului, primarul împreună cu şeful postului de jandarmi au sigilat magaziile
şi toate uşile la acareturile conacului.
7. în fiecare argat de la curte se ascunde un pervertit.
8. Până şi răzeşii satului par a aştepta un atare moment prielnic să ia cu asalt hambarele
boiereşti. Ferească Dumnezeu de urgia poporului!
9. în manifestele lipite pe garduri se spune că toate bunurile vor fi împărţite populaţiei.
10. Zvonul ce zboară pe orice lungime de undă şopteşte discret că şi Biserica lui Hristos va fi
pusă la grea încercare. „Ce vremuri vor mai veni peste noi, Doamne?“_ gândeşte bietul
părintele Manole. Dar, vorba proverbului: „Să nu-ţi pui nădejdea în lupul îmblânzit şi nici să
dai crezare zvonului auzit!“
pe de altă parte, cugeta duhovnicul nostru, mai este şi copila aceasta cu prezicerile ei. Eu sunt
preotul lui Hristos şi am Evanghelia Sa, după care păstoresc turma Lui. Dar, Doamne,
„găluşca“ asta de fată a umplut Biserica Ta de suflete creştine şi numai datorită ei s-a
reconstituit acoperişul Staulului Sfânt. Ea, din două-trei vorbe, a adus oaia rătăcită la păşunea
dătătoare de viaţă, pe cel beţiv l-a vindecat de patima sa, pe tutunar l-a curăţit de satanica
duhoare, pe boier l-a convertit spre binele său, despre sine zice că în acest an va veni
Preasfânta Ta Maică şi o va lua cu Sine ! Dar... Doamne, un lucru nu-l înţeleg: Iată, mi-ai dat
femeie cuminte şi înţeleaptă, mi-ai dăruit patru copilaşi frumoşi, cuminţi şi sănătoşi, m-ai
aşezat aici păstor peste oile Tale. Ştii şi că m-am străduit pe cât mi-a fost în putinţă să nu calc
în afara cuvântului Tău ! Spune-mi, dar, ce vei face cu mine, că Tu m-ai luat dintre oameni să
fiu pentru oameni în lucrul Tău. Mă vei lua, oare, de aici înainte de a zbura Rândunica Ta la
ceruri, sau... ? Doamne, iartă-mă şi fie precum e voia Ta !
în alunecare pe panta dezmăţului
Starea lucrurilor nu s-a oprit aici, ci a evoluat, alunecând rapid pe panta dezmăţului. Pionierii
noii idei de transformare a societăţii omeneşti au început a se da în vileag. Până mai ieri-
alaltăieri, jandarmii, în virtutea puterii acordate lor de stat şi sub scutul legii, acţionau în
consecinţă împotriva oricărui act de nesupunere la normele de bună convieţuire în societate
sau de instigare la revoltă. Acum însă, o tăcere neînţeleasă se aşternu peste toată suflarea din
acest spaţiu. Ostilii, din umbră, îşi ascut dinţii, oamenii ordinii publice îşi măresc vigilenţa, iar
cei mai mici îşi măresc nădejdea într-o restabilire a unei vieţi liniştite. în acest climat,
zvonurile de tot felul zboară în lung şi-n lat: „Că în cutare sat revoluţionarii au atacat pe
jandarmi şi le-au luat armele“, „Că boierul Bărbuceanu nu e plecat de aici şi în ascuns
lucrează cu o companie de militari înarmaţi până-n vârful urechilor“, „Că fabricanţii de pâine
cer autorităţilor să asigure respectarea contractelor încheiate în toamnă încă înainte de
însămânţarea grâului“. Alţii zic despre „anul acesta (1917) că va fi anul răzmeriţei şi al
foametei“. Unii plăsmuiesc zvonuri care bagă lumea în panică, iar alţii aduc veşti de linişte şi
speranţă. Şi tot aşa fiind situaţia, lumea din Ghebacea şi chiar din împrejurimi venea la casa
parohială ca la limanul speranţei şi cerea duhovnicului să facă rugăciuni pentru pace şi linişte
în ţară şi în casele lor. Iar pe Rândunica o asaltau cu întrebări în fel şi chip, zicând: „Ce va fi
cu noi, Feciorica Maicii Domnului ?“ „Ce se va alege de rosturile noastre, Rândunica lui
Dumnezeu ?“ „Oare, copiii noştri vor pribegi pe drumuri bătuţi, flămânzi şi goi „Ne va lăsa,
oare, Dumnezeu aşaa... ai nimănui ?“ „Spune-ne, iubita noastră, va fi oare aşa precum se
aude, că ne vor lua pâinea de la gură, ne vor bate şi ne vor sili să ducem jugul greu al robiei V
„Copiliţo dragă, să fie oare adevărat, precum scrie în hârtiile alea de pe drum, că moşiile,
viile, livezile, pădurile şi lacurile cu peşti vor fi ale noastre ?“ Alţii se grăbeau să adauge şi ei:
„Măi, găluşcă scumpă, eşti tu micuţă ca o vrăbiuţă, dar ştii multe, pentru că e Dumnezeu cu
tine: Noi credem că toate astea vor fi date nouă numai să le muncim şi să le dichisim, dar
rodurile cine le va mânca ?“
Acestea şi multe alte întrebări îi erau adresate orfanei noastre de către biata lume şi ea, copila,
cu duioşie în priviri şi cu glas dulce le răspundea în puţine cuvinte pline de înţelepciune. Şi
când sosea ceasul să-i slobozească spre casele lor, ea îşi pleca fruntea şi genele ei lungi se
umpleau de lacrimi.
de ce plângi, fetiţo ? o întrebau credincioşii.
plâng, zicea ea, că, iată, cerul s-a întunecat de nori ameninţători, tunete înfundate se aud
pretutindeni, fulgerele şi trăsnetele va să înceapă curând şi imediat după aceea se va dezlănţui
potopul. Corabia se va închide, cârmaciul se va răpi, oile bătrâne se vor sfârşi şi mieluşeii se
vor risipi!
vrei să ne desluşeşti vorbele acestea ? mai ziceau bieţii oameni, plini de spaimă.
vorbele mele sunt clare, răspundea copila. Voi înşivă ştiţi că potopul e undeva la orizont şi va
sosi aici când vor pleca rândunelele. Postiţi şi vă rugaţi neîncetat, ca Domnul Milostivirii să se
îndure de voi. Mergeţi sănătoşi şi purtaţi grijă pentru sufletul vostru. Fie, dar, ca toţi să ne
întâlnim acolo sus, în Raiul lui Dumnezeu !
în zbucium sufletesc
Zilele ce au urmat pentru părintele Manole au fost zile de greu zbucium sufletesc, Rândunica
a devenit extrem de enigmatică şi înţelepciunea ei timpurie l-a aruncat pe bietul duhovnic într-
un noian de gânduri sinistre. Cu nici-un chip nu poate da uitării cuvintele: «Corabia se va
închide, cârmaciul se va răpi, oile vor muri şi mieii se vor risipi!» „Dar aici, biserica a
prosperat spre binele oamenilor. Preotul a ostenit pentru fericirea tuturor şi aşa că nu are de ce
se teme. Pentru ce, dar, a spus ea cuvintele acestea în faţa credincioşilor mei ? Şi cine a
împuternicit pe fiica Mariţei să rostească astfel de vorbe ? Şi de ce ar avea cineva interes să
tulbure lumea cu acestea ? Nu e destul, oare, tulburarea provocată de politicieni în toată ţara ?
Ei, dar eu îs preot aici prin succesiune apostolică şi port răspunderea în faţa lui Dumnezeu
pentru toate sufletele din această parohie şi datoria mea este să-i ajut pe oameni să fie cuminţi
şi harnici, spre binele şi fericirea tuturor, să fie credincioşi lui Dumnezeu şi Bisericii Sale
pentru a-şi mântui sufletul. Şi după cuvântul Apostolului: «Să nu dea crezare oricărui duh !»
Mona ? mona e un fenomen: astăzi e, mâine ia-o de unde nu-i. Mona e bolnavă şi trebuie s-o
accept aşa cum e. Nu o mai pot înstrăina de la casa mea, dar trebuie să fiu atent, că suferinţa ei
poate evolua într-o latură nedorită. Astăzi e mieluşel blând, mâine... ? Doamne fereşte !“
Şi în timp ce duhovnicul nostru cugeta la acestea, aude deodată că cineva bate la uşă. Era
doamna preoteasă, care intră păşind arar şi cu aer sfios zise:
părinte, iartă-mă că-ţi tulbur singurătatea. Socotesc că te aflai la adâncă meditaţie. Am venit
să-ţi spun că Monica noastră a mai primit de Sus o poruncă, pe care trebuie să ţi-o comunice
acum !
ascultă, doamna mea, o întâmpină preotul cu un vădit efort de a nu-şi da în vileag starea
sufletească ce * 222
l-a frământat până-n clipa de faţă, doresc să fiu lăsat în pace. îmi este destul câte am
întâmpinat până acum! Dar, mă rog: Ce ar mai avea de spus ?
încă n-am întrebat-o. Prea pare transpusă, răspunse doamna Anisia cu jumătate de glas.
Şi iarăşi duhovnicul:
unde se află ea acum ?
e în camera copiilor, îşi face canonul de rugăciune.
după ce termină, vii cu ea aici!
în urma doamnei preotese, părintele Manole slobozi un oftat adânc şi, scuturând din cap, lăsă
să-i cadă pe birou un pumn cam greu, încât era gata să se verse călimara cu cerneală, şi zise cu
glas auzit: „Doamne, vezi-mă şi nu mă părăsi şi, de vrei, scuteşte-mă de astfel de ispite !“
Un nou mesaj
Numai după cinci minute de la acestea, doamna Anisia intră din nou în biroul preotului. De
data aceasta a venit ţinând de mână pe „Copila Maicii Domnului“. Duhovnicul, văzând-o pe
copilă palidă la faţă, o întrebă:
ce e Mona, tată ? Ce s-a mai întâmplat ?
taică părinte, răspunse ea cu glas emotiv, să ne pregăteşti pe toţi ai casei pentru Sfânta
împărtăşanie.
dar n-au trecut decât trei săptămâni de la Sântămărie ! Şi, mă rog: de unde grija asta pe capul
tău pentru toţi ai casei acesteia ?
grija asta trebuie s-o avem toţi, taică părinte, răspunse Monica. Mai cu seamă acum, când
vremea s-a scurtat!
Preotul, vrând cu orice preţ să scurteze această discuţie, o luă direct, zicând:
mona, tată, tu eşti bolnavă, mergi în dormitor şi te odihneşte !
nu sunt bolnavă, taică părinte, răspunse Rândunica, ci sunt perfect sănătoasă şi vă spun ce mi-
a fost poruncit să vă spun că nu mai e timp de pierdut!
ascultă ce-ţi spun eu, Mona, insistă duhovnicul, mergi în camera ta să te linişteşti!
Cuvintele acestea au fost pentru Monica un ordin de supunere fără şovăire. Doamna Anisia,
cu firea-i pioasă, o luă încetişor de mână pe copila care sta cu capul plecat şi plin de tristeţe,
vrând să plece fără a spune un cuvânt. Dar, pe când da să iasă pe uşă, Rândunica îşi întoarse
faţa către părintele său şi grăi în parabolă:
- “Am văzut un miel alb ca neaua, nespus de frumos desfătându-se pe o pajişte înflorită. Şi
deodată o ceată de oameni răi au apărut ca din pământ, au împresurat mielul, l-au prins şi l-au
omorât. Şi pajiştea s-a uscat!”
Şi cele două „rândunici“ s-au îndepărtat plângând, lăsând pe bietul părintele Manole
dezorientat la marea răscruce a gândurilor.
Cu fruntea sprijinită-n mâini şi cu coatele pe masă, duhovnicul Emanuel cugetă adânc la cele
ce s-au perindat în decursul vremii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Tu ştii că
eram tânăr când m-ai chemat la apostolat şi eu am răspuns cu frică, dar şi cu dragoste. Ce
ştiam eu atunci ? Dar, dacă Tu m-ai chemat, eu am venit. M-ai pus să lucrez în via Ta, eu am
lucrat cu toată puterea şi priceperea mea. Mi-ai poruncit să strâng „oile“ Tale şi să le păzesc.
Da, le-am strâns.
Le-am strâns cu ajutorul acestei copile, dar de păzit, Doamne, e tare greu. Fiecare „oaie” e-n
felul ei. A avut dreptate în felul său cel ce a zis, când a zis, că „numai popă să nu fii!“ Iartă-
mă, Iisuse Doamne, pentru gândurile astea şi nu mă lăsa. Nu mă lăsa, că iată, vremea s-a
tulburat şi zilele s-au scurtat! Aşa mi-a spus copila ce Tu însuţi ai trimis-o la mine. Vino,
Preasfinte Doamne, şi ajută-mă să-i pregătesc pe toţi ai casei mele pentru împărtăşirea cu
Tine!“

împărtăşirea
Suntem în 16 septembrie 1917. Duminică, după înălţarea Sfintei şi de viaţă Făcătoarei Cruci,
la biserica noastră, ca de obicei, lume multă; au venit cu mic, cu mare să se roage împreună cu
părintele lor duhovnicesc, să asculte frumoasele glasuri de la strană şi s-o mai vadă pe Copila
Maicii Domnului, că poate va avea ceva nou să le aducă la cunoştinţă. Totul a decurs, să
zicem, în limitele obişnuite: frumos şi bine, totuşi, cu uşurinţă s-a putut observa că un aer de
tristeţe a planat peste biata îume prezentă aici. Explicaţia este uşoară: starea tulburătoare din
toată ţara.
Dar să nu ne depărtăm de cele ale noastre şi să fim atenţi la cele ce au urmat. Bunăoară, după
citirea Cazaniei, când preotul zice cu glas solemn: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu
dragoste să vă apropiaţi!“, în faţa Sfântului Potir s-au prezentat, pentru împărtăşirea cu
Sfintele Taine, toţi ai casei preotului nostru: Marinei, Cătălin, Ionuţ, Mihai, Monica şi doamna
preoteasă Anisia. Desigur, împărtăşirea cu Sfintele Taine la o lună de zile nu e în afara
prevederilor canonice. Părintele Manole cunoaşte foarte bine acestea şi de aceea nu s-a
împotrivit când Monica, fiica Mariţei, a cerut cu insistenţă împărtăşirea cu Trupul şi Sângele
Mântuitorului Hristos.
După binecuvântările de la sfârşit, părintele duhovnic a ieşit în faţa credincioşilor pentru a
rosti predica zilei. De data aceasta, cuvântul său a fost mai restrâns ca de obicei.
iubiţii mei fraţi, mai întâi se cuvine să mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a ajutat şi de
această dată să săvârşim Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Să-L rugăm, dar, să fie cu noi în
toată clipa şi-n tot locul, să ne întărească voinţa, credinţa, dragostea şi spiritul de jertfa, să
putem sta dârji în faţa necazurilor şi a ispitelor de tot felul.
Astăzi, în lumea noastră circulă zvonuri multe, toate având rostul de a tulbura lumea cu
promisiuni deşarte şi a o îndepărta de la adevărul Dumnezeiesc. Şi se pare că cele ce se
zvonesc se şi adeveresc. Pentru aceasta, iubiţii mei fraţi, altă scăpare n-ar fi decât să stăm cât
mai strânşi în jurul Bisericii lui HristoS, despre care El însuşi a zis: „nici porţile iadului nu o
vor birui!“
Să ne aducem aminte, fraţilor, de poporul israelit, care, ori de câte ori se abătea de la
poruncile lui Dumnezeu, tot de atâtea ori erau daţi pe mâna necazului: secetă, foamete, boli de
tot felul, războaie, hărţuieli cu popoarele vecine, robie şi alte neajunsuri. Şi de ce toate
acestea? Pentru că Dumnezeu îl iubea şi voia să-l îndrepteze. „Tatăl care-şi iubeşte fiul nu
cruţă nuiaua“ aşa glăsuieşte un vechi proverb. Bunăoară, ştim că Israel a ucis pe toţi proorocii
trimişi de Dumnezeu şi că, până-n cele din urmă, a ucis şi pe Fiul Său domnul şi Mântuitorul
nostru Iisus Hristos. Pentru aceasta Dumnezeu Tatăl S-a mâniat şi l-a îndepărtat pe Israel de la
faţa Sa. Or, noi creştinii am fost numiţi Noul Israel, popor ales de Dumnezeu, popor agonisit
prin Jertfa Fiului Său.
Ce se întâmplă, dar, astăzi în acest popor ? De ce nu mai vrea să asculte de glasul Bisericii lui
Hristos ? Pentru ce îmbrăţişează tulburarea şi caută să alunge pacea şi liniştea ? Iată atâtea
întrebări care ne covârşesc şi la care nu găsim răspunsul. Păcatul săvârşit aşteaptă pedeapsa.
Plata păcatului este moartea ! Se pare că astăzi păcatul a covârşit mintea omenească şi pentru
aceasta Bunul Dumnezeu s-a mâniat pe noi şi vrea să ne dea pe mâna necazului. Să ne rugăm
cu osârdie, fraţilor, că s-a apropiat vremea încercării noastre.
Iată, aşadar, azi-dimineaţă, când am venit să deschid biserica, am găsit lipit pe uşa de la
intrare un afiş care conţinea blasfemii şi injurii la adresa bisericii şi a preotului. Am distrus
afişul şi m-am străduit să-mi liniştesc sufletul ca să pot oficia Sfânta Liturghie. Acestea,
fraţilor, dovedesc că şi aici în satul nostru sunt indivizi iubitori de tulburare, distrugători de
pace şi de bună înţelegere între oameni. Datoria noastră a tuturor este să ne îndrumăm unii pe
alţii spre pace şi linişte în lume. Acesta este mesajul ceresc: „Slavă întru cei de sus lui
Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire !“ Spre pace şi bunăvoire ne îndrumă
Biserica lui Hristos. Pe acestea să le dorim şi să le urmăm, rugându-L pe Bunul Dumnezeu, de
va voi El, să îndepărteze de la noi tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia. Şi dacă pentru
păcatele noastre va trebui să suferim necazurile ce sunt gata să vină peste noi, să ne rugăm
neîncetat, să putem duce Crucea ce ne va fi dată.
Aşa să ne ajute Dumnezeu şi Maica Domnului! Poftiţi la miruit!
Şi în timp ce părintele Manole pecetluia pe credincioşi cu untdelemn din candela învierii
Domnului, Rândunica noastră, la îndemnul doamnei Anisia, a cântat o scurtă rugăciune
potrivită zilei, în forma glasului 5: „Stăpâne Doamne, Multmilostive Părinte, Atotţiitorule şi
Dumnezeule cel veşnic, cât de nepătrunse de mintea omenească sunt tainele Tale ! Minunată a
fost lucrarea Ta cu noi, că ne-ai adunat aici în Staulul Slavei Tale ca să se mărească şi de noi
păcătoşii Preasfânt numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh ! Preaputernice şi
mult îndurate Doamne, iată că din satul acesta preaneînsemnat ai făcut o cetate a păcii şi a
bucuriei şi acum vrei să ne dovedeşti nestatornicia celor pământeşti ? Cât ne-am veselit sub
toiagul blândeţii păstorului nostru iubit şi acum vrei să ne pui la încercare ca aurul în topitoare
? Părinte bun din veşnicie şi Preaslăvite Doamne, oare cu noi vrei să faci precum ai spus
cândva: „Bate-voi păstorul şi oile se vor risipi ?“ De este cu putinţă, treacă de la noi
amărăciunea aceasta, fie-Ţi milă de oile Tale şi nu le da pierzării, că sunt slabe şi
neputincioase. Şi, dacă totuşi aşa ai hotărât, fie, dar, precum e voia Ta, şi milostivirea Ta cea
mare să nu se depărteze de la mieluşeii Tăi, Amin !“
în urma acestora, tare s-au minunat cu toţii, dar s-au şi întristat de cuvintele auzite şi îndată au
sărit asupra copilei cu întrebarea:
ce înseamnă vorbele ce le-ai rostit ?
Şi ea le-a răspuns, zicând:
iubiţi virtutea şi urâţi fărădelegea. Rugaţi-vă neîncetat, că mare necaz va să treacă peste lumea
noastră !
ce fel va fi necazul de care zici ? au insistat ei.
Şi Rândunica noastră, privind asupra lor cu multă blândeţe şi cu lacrimi în gene, le-a grăit:
veţi vedea. Acum a venit ceasul încercării. Să ne ridicăm mâinile şi sufletul către Preabunul
Dumnezeu, cerându-I milă şi îndurare !
Ceasul durerilor a sosit
Şi, într-adevăr, ceasul durerilor a sosit!
E ora două din noapte. O linişte mormântală domneşte peste întreg satul. La fereastra
părintelui Manole se aud uşoare lovituri în geam:
părinte, părinte ! veni un glas străin de-afară.
cine eşti şi ce doreşti la ora aceasta ? întrebă buimac de somn bietul duhovnic.
iartă-mă, părinte, dar, ce, nu mă cunoşti ?
cum să te cunosc pe întuneric ?
sunt „Gheorghe al Diţii“, vecinul mătuşii Floarea, şi am venit să mergi în grabă, că bătrâna e
pe ducă !
despre care Floarea vorbeşti ?
floarea lui Bunea ! Bătrâna văduvă ! Ce, n-o ştii ?
cum aşa, că a fost duminică la biserică şi arăta a fi sănătoasă ?!
iaca, chiar aşa, părinte ! Te pui cu bătrâneţea ? Dar, hai repede, părinte, să n-o ai pe
conştiinţă !
Bietul părintele Manole nu mai zăbovi o clipă, se îmbrăcă în grabă, îşi luă geanta în care
totdeauna îşi avea cele de trebuinţă pentru spovedit şi împărtăşit în situaţii de urgenţă şi ieşi în
linişte. Din dormitorul ei, doamna preoteasă a auzit în toiul nopţii scârţâitul uşii de la antreu,
dar nu s-a îngrijorat prea mult. E obişnuită dânsa cu astfel de deranjamente în ore târzii, că, ce
să zici ? Parohia Ghebacea nu e una din cele mărunte şi cazuri de acest fel se mai întâmplă
când şi când, mai ales cu persoanele bătrâne, care azi se simt bine şi peste noapte auzi că te
cheamă, zicând: „Hai, părinte, la cutare, că e gata să înghită găluşca !“
Noaptea de joi spre vineri, 20-21 septembrie 1917, a fost să fie începutul necazurilor
prevăzute cu mult înainte. Noaptea răpirii blândului şi vrednicului păstor de suflete, preotul
Emanuel Dankovschi duhovnicul parohiei Ghebacea. Jalea ce a urmat, cine o ar putea descrie.
O soţie şi mamă bună, curată şi credincioasă ce plânge disperată şi cade dintr-un leşin într-
altul. Patru copilaşi minori rămaşi fără tată, fără pâine, fără adăpost şi o „Rândunică“ fără
aripi, rămasă a nimănui.
în noaptea aceea mută a fost răpit păstorul cel bun din Ghebacea. Ce se va alege, Doamne, de
oile acestea şi de mult doritul lor Staul ? Cine, Doamne, poate rezista văzând şase sufletele
plângând disperate cu amare lacrimi, nemângâiate, aruncate-n drum şi fără o coajă de pâine ?
S-a stins o familie
Cu fiecare zi trecută, disperarea nefericitei familii se adânceşte tot mai mult. Părintele nostru
Manole nu s-a mai întors la ai săi şi nici nu s-a mai auzit ceva de soarta lui: că a fost dus la
„Pohod na Sibirsk”, că a fost dus în adâncul vreunei ocne, că a fost împuşcat cu mulţi alţi
preoţi ca dânsul, nimeni nu a putut afla. Doamna preoteasă, fiind deja cu sănătatea
zdruncinată, numai după câteva zile de la dispariţia preaiubitului ei soţ a căzut la pat bolnavă
şi a zăcut în plâns şi chinuri groaznice o lună de zile. Şi când tunurile lui Lenin bubuiau în
toată Rusia, vestind începutul marii revoluţii sociale, mama Anisia s-a stins din viaţă, având
privirile încărcate de lacrimi aţintite asupra celor cinci copilaşi ai săi. La înmormântare a fost
chemat un preot bătrân dintr-o parohie învecinată pentru a oficia prohodirea rituală. Lume de
pe lume a venit să plângă marea nefericire. O familie care nu mai e familie. Astfel că, în
marea jale şi în ţipetele sfâşietoare ale copiilor, mama Anisia a fost lăsată uşurel în groapă
pentru a se odihni până la învierea cea de Obşte.
La numai trei zile de la funeraliile preotesei, o caretă închisă (poştalion) a oprit la poarta casei
parohiale. Trei bărbaţi necunoscuţi au coborât şi au ridicat pe cei patru copii rămaşi orfani:
Mihăiţă, de 11 ani, Ionuţ, de 9 ani, Cătălin, de 7 ani, şi Marinei, de 5 ani.
unde-i duceţi, domnilor ? întrebau vecinii.
la orfelinatul de la judeţ! au răspuns necunoscuţii. Şi s-au dus, lăsând în urma lor nori de praf
stârniţi de copitele cailor şi un gol imens, trist ca moartea şi rece ca mormântul.
De acum, parohia Ghebacea nu mai are păstor sufletesc şi nici urmaşi de-ai lui. Rândunica
noastră, rămasă iarăşi orfană, a dispărut. Cetăţenii de aici au căutat-o pentru a o lua sub
ocrotire, dar n-a fost chip să afle unde-şi are „cuibul“. „încotro a zburat Rândunica?“ se
întrebau unii pe alţii cu multă jale-n suflet. întrebările lor au rămas fără răspuns. Totul e un
pustiu fără margini, fără speranţe !
turma fără păstor
Păstorul fără turmă nu e păstor. Turma rămasă fără păstor nu mai poate fi turmă. Curând după
cele petrecute aici, în „Turma“ din Ghebacea a intrat răzmeriţa şi tulburările de tot felul au
curs unele după altele. Foştii jandarmi s-au risipit, iar cei noi numiţi „comisari ai poporului“
încă nu s-au instalat ca lumea. Şi astfel stând lucrurile, într-una din acele zile în ograda
conacului boieresc s-au năpustit, pentru a distruge şi a împărţi între ei, o mulţime de băştinaşi
înarmaţi cu tot felul de unelte casnice şi cu ciomege grosolane. Argaţii de la curte au fugit,
vechilul s-a pitit, astfel că drumul spre jaf şi nimicire e cu desăvârşire liber şi fără nici o
oprelişte. Când, deodată, le apare-n faţă Copila Maicii Domnului, strigând cât o lua gura:
opriţi-vă, oameni buni! La ce v-ar folosi dacă aţi transforma toate acestea în ruină şi cenuşă ?
Aici e o avere, o strânsură care ar putea fi spre binele tuturor dacă ar fi folosită cu chibzuinţă
de către oameni înţelepţi şi destoinici ca voi. Vă rog, potoliţi-vă, mai zise copila, ridicând în
acelaşi timp Icoana cu Maica Domnului. Că, iată, de treceţi peste mine, veţi călca în picioare
şi pe Maica Mântuitorului vostru şi garanţia fericirii voastre celei veşnice !
în acel moment, un om voinic ce se părea a se apropia de anii bătrâneţii ieşi din mijlocul
răzvrătiţilor şi, venind lângă Rândunica noastră, zise cu glas ridicat:
măi, fraţilor, copila aceasta are dreptate. Ea e mai înţeleaptă ca noi! La ce mi-ar folosi mie de
aş apuca o scândură, tu o cărămidă, altul un pumn de grăunţe şi după aceea, cu siguranţă, ar
da peste noi foamea şi lipsurile ?
Hai, măi fraţilor, să lăsăm toate acestea, că s-au făcut cu osteneală, sunt construite gata şi le
putem folosi ca şcoală pentru copiii şi nepoţii noştri sau ca spital pentru satul nostru, şi să
tăbărâm cu toţii să semănăm grâul acum, cât mai e vreme frumoasă, că boierul n-are cum să
mai vină aici şi din cauza tulburărilor din lume nu s-a aruncat nici un bob în pământ până
acum. Şi la vară, de va voi Bunul Dumnezeu, vom avea cu toţii pâine pe masă !
Cuvintele Monicăi şi ale omului voinic au plăcut mulţimii de răsculaţi, pe care-i vedem acum
tot intr-un freamăt şi larmă de vociferări. în această stare de bruiaj, unii au ridicat glas de
întrebare către Monica, zicând:
« cum de-ai apărut tu, Ţăndărico, aici, în faţa noastră, şi de unde ai puterea aceasta, că ai
reuşit să opreşti năvala unei gloate de oameni ?
Altul, zice:
unde-ai fost pitită, Rândunico ? Te-a căutat toată lumea din sat şi cei ce au luat copiii
părintelui Manole la orfelinat.
rândunico, zise un altul, bine că te văd ! Am auzit multe despre tine, dar nu te-am cunoscut
până acum. De-aici vei merge cu mine la „Comitet“, să te facem secretară la organizaţia
noastră de tineret, că ai mare putere de convingere!
în fine, se mai găsi unul:
măi, copile, zise acela. Tu eşti fantomă: apari şi dispari. Spune: unde-ţi este cuibul, că te-a
căutat femeia mea să te ia sub aripa ei şi nu te-a găsit.
Şi multe alte întrebări şi vorbe fără noimă i-au fost adresate. Şi la urmă Rândunica a dat un
singur răspuns tuturor, zicând:
Niciodată nu m-am îndoit că aici în satul nostru sunt oameni cuminţi, harnici, ascultători şi cu
credinţă în Dumnezeu. Ne lipseşte însă „supraveghetorul“. Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, ale
Cărui planuri nu ne este dat să le cunoaştem noi, oamenii, iubitul nostru păstor, părintele
Manole, şi cu toată casa lui nu mai există! Aici, Monica îşi acoperi faţa cu Icoana Maicii
Domnului şi izbucni într-un plâns de i se rupea inimioara.
Omul acela voinic o sprijini să nu cadă şi o mângâie, zicându-i: „Hai, fetiţo, potoleşte-te şi nu
mai plânge. Grea pierdere am avut şi mare durere am simţit cu toţii, dar, ce să-i faci. Uite,
acum vei merge cu mine. Femeia mea te cunoaşte bine şi doreşte să te vadă“.
Monica îşi reluă cuvântul şi printre sughiţuri de plâns continuă:
părinţilor şi fraţilor, iată, Maica Domnului vă sfătuieşte şi vă îndrumă spre casele
dumneavoastră, să vă rugaţi în toată clipa, ca Bunul Dumnezeu cu puterea Sa cea mare să
ocrotească ţărişoara aceasta dintre Nistru şi Prut. Şi să mai ştiţi că, de ne vom îndărătnici, ne
va trimite un păstor rău, care ne va păstori cu toiag de fier !
Deşi toţi îşi aveau privirile aţintite asupra copilei, nimeni nu a putut observa cum s-a strecurat
prin mijlocul lor şi s-a dus de la ei.
în lume, mare tulburare
Au urmat zile nespus de grele, o tulburare în lume ce nu s-a mai pomenit. Tot omul, din orice
loc sau stare, tânăr sau bătrân se mişcă în rostul său cu nesiguranţă şi cu frica-n sân. în vreme
de război, undeva este o zonă de bătaie unde armata ţării îşi pune în aplicare strategia de luptă
arta militară de atac sau apărare, dar acum, în această situaţie, nu ştie bietul om de unde, când
şi cum poate fi lovit! Mare groază a intrat în lume, în special în lumea celor bogaţi. Ţarul
Nicolae Romanov şi cu toată familia sa au fost ucişi cu bestialitate, unii din clasele sociale
mai înalte au fugit peste hotare, iar cei ce au fost prinşi au fost aruncaţi în temniţe, puşi la
muncă grea pe viaţă sau condamnaţi la moarte. în Ghebacea noastră, lucrurile nu puteau
rămâne ca mai înainte. Primarul a fost destituit şi a fost numit un altul interimar cu titulatura
de Preşedinte al Comitetului Provizoriu, în casa parohială, rămasă liberă, imediat s-a instalat
noul şef de post de Miliţie, la ferestrele şi uşile bisericii s-au bătut scânduri în forma crucii
Sfântului Andrei, clopotele au fost aruncate jos din clopotniţă pentru a se face din ele cartuşe
şi proiectile pentru tunuri.
într-o astfel de situaţie, omului de rând o singură speranţă i-a mai rămas: speranţa în
Dumnezeu, că ziua de mâine numai El o poate face mai bună — vorba zicalei. „După ploaie şi
furtună, va veni şi vreme bună“.
Despre Copila Maicii Domnului, Monica, de când cu episodul acela din curtea conacului
boieresc, nimeni nu a mai văzut-o şi nici măcar o ştire cât de slabă nu a venit la urechile
cetăţenilor. „Unde, Doamne, şi-o fi având cuibul Rândunica noastră ?“ se întrebau oamenii
Ghebacei. în ziua de astăzi, când necazurile vin unele după altele, toţi îi simt lipsa. Vedeau în
copila aceasta un sol trimis de Dumnezeu pentru mângâierea şi întărirea lor, pentru salvarea
lor. De acum nu le-a mai rămas decât să se roage.
Despre Monica nici-un zvon. Nu avea cum să plece în altă localitate, că aici era cunoscută şi
iubită de consăteni. Şi-apoi, ea ştie bine că numai aici este căutată de credincioşi pentru ai
oferi un boţ de pâine, ocrotirea necesară, căldura inimii, dragostea lor creştinească. De ce oare
nu iese copila aceasta din ascunzătoarea ei ? Unde şi cum poate sta ea pe o vreme ca asta fără
căldură, fără adăpost ? Iată o întrebare la care nimeni nu poate da un răspuns verosimil.
Socotim totuşi că teama de moarte ar fi un motiv destul de serios care o ţine pe ea atât de
tainic ascunsă.

Noaptea Sfântului Ignatie

O noapte senină şi geroasă a fost cea a Sfântului Ignatie
hotărât să meargă la baltă,
şia pus omul nostru căciula de blană pe cap, cojoc în spinare, pâslari în picioare, şi-a luat
uneltele necesare şi a plecat în jos pe lângă râu. Afară din sat, cât vezi cu ochii, o mare de
sclipiri, luna îşi răspândea cu dărnicie lumina sa de argint. Ivan era singur, însoţit numai de
scârţâitul zăpezii de sub tălpile sale. „Porc de sacrificat nu am, curcan de tăiat nu am, dar
măcar câteva mârliţe să prind şi eu la cârlig, să am ce pune pe masă înaintea copiilor acum de
Crăciun. Numai să nu mă vadă cineva, că atâta mi-ar lipsi!“
Aşa gândea în sinea lui bietul braconier. Şi pâş-pâş, scârţa-scârţa, se vede ajuns între trestii.
Aici, îşi lasă omul traista lângă un trunchi de salcie şi cu privirile cercetează împrejur să
găsească un loc potrivit pentru a-şi începe lucrul. Nu departe de aici se vede baraca-cherhana,
fostă proprietate a boierului Bărbuceanu. înainte de a se apuca de muncă, Ivan se uită în susul
drumului şi vede venind dinspre sat o siluetă de om. „S-a zis cu mine ! Ori mă urmăreşte, ori
vine şi el să pescuiască la copcă“, cugetă întru sine omul şi îndată se pituli după trunchiul
noduros de salcie.
Când făptura aceea s-a apropiat, omul şi-a dat seama că e însăşi Rândunica, fetiţa căutată cu
ardoare de tot satul. „Doamne“, cugetă iarăşi Ivan al nostru, „ce-o fi căutând pe aici copiliţa
aceasta ? Nu cumva în baracă şi-o fi având culcuşul ?“ Copila, înfofolită şi cu capul plecat de
ger, trece fără să-l vadă pe cel din spatele tulpinei cioturoase şi la numai 20-30 de metri
depărtare îi apare în faţă un lup care a ieşit din stufăriş şi după el un altul şi iarăşi altul. Lui
Ivan i-a îngheţat sângele-n vine şi, tremurând de frică, gândeşte să se roage întru sine:
„Doamne, tocmai acum voiam să strig la copilă şi să-i zic: «Fetiţo, nu te speria, că sunt Ivan
din marginea satului. Hai înapoi la mine acasă, că pe-aici ai să îngheţi de frig !» Dar, Doamne,
dacă este cu adevărat Copila Maicii Domnului, apăr-o pe ea de această mare primejdie şi pe
mine, păcătosul, că sunt sărac cu o casă de copii ce mă aşteaptă să mă întorc la ei! Scapă-mă,
Dumnezeule, că nici să mă mişc nu pot, m-ar vedea sălbăticiunile astea. Trunchiul acesta este
scund şi să fug spre sat, m-ar prinde lupii şi m-ar sfâşia. Scapă-mă, Doamne, de o amară
moarte ca asta !“
Când fiarele au înconjurat-o pe copilă, Ivan al nostru a îngheţat de spaimă, gândind că acuş-
acuş o vede ruptă în bucăţi. Şi, în timp ce-şi făcea cruce cu limba, o vede pe Monica scoţând
din sân Icoana de care era nedespărţită şi, arătând-o lupilor, zise cu glas mare: „Eu, fiica
Mariţei şi a Maicii Domnului, poruncesc vouă: întoarceţi-vă la locurile voastre, că aici este
Maica Ziditorului a toată făptura!“
Şi, o, Doamne, ceva de necrezut s-a întâmplat: lupii îndată s-au întors în desiş şi Rândunica şi-
a continuat drumul către cherhana.
Uimit de cele ce i-a fost dat să vadă, încă înfricoşat fiind, Ivan a mai stat câteva minute
nemişcat şi când a crezut că haita de lupi s-a aşezat de-acum în bârlogul ei. cu multă atenţie s-
a strecurat în drum şi a plecat alergând către sat, uitându-se înapoi din când în când.
ce-ai păţit omule de eşti aşa pricăjit ? Şi de ce te-ai întors aşa curând ? îl întrebă femeia, când
Ivan al nostru fu ajuns lângă soba lui. Ai prins şi tu măcar câteva fâţe, să fac şi eu de Crăciun
o ciorbă cu borş ?
ce vorbeşti, măi femeie ? răspunse omul. Zi bogdaproste că mă vezi sosit acasă viu şi întreg !
de ce ? mai întrebă femeia cu spaimă. Te-au prins „ăştia“ la braconaj ?
nu. Ce-aveau să caute „ăştia“ noaptea şi pe ger la acel lac îngheţat ? Moartea, femeie !
Moartea m-a pus pe fugă. Nici n-am apucat să sparg gheaţa, că au apărut lupii în haită!
ţi s-a părut, omule. N-am auzit că în stuful boierului Bărbuceanu să se fi aciuiat lupii, ci
numai în pădurea din partea cealaltă a satului. Şi, mă rog, cum de-ai scăpat de colţii haitei ?
precum vezi, am scăpat. Am scăpat de la o moarte sigură şi groaznică. Rândunica, fetiţa
Maicii Domnului, m-a salvat!
Mătuşa Sofia
Mătuşa Sofia e ajunsă cu vârsta la 70 de ani şi încă se ţine bine. Pe ea o pun oamenii să
tămâieze morţii până la şase săptămâni, ea frământă şi coace colacii pentru parastase, ba chiar
şi colivele tot ea le face şi le dichiseşte de te miri de atâta dibăcie. Sărăcuţa, a rămas văduvă
încă din tinereţea ei şi soarta a hărăzit-o să nu aibă copii. Stă într-o căsuţă din vecinătatea
fostului conac boieresc, este credincioasă şi de la moartea bărbatului ei, candela nu s-a stins
vreodată. De când cu necazurile ce s-au abătut peste lume şi mai cu seamă de la stingerea
familiei preotului, mult ar fi dorit s-o ia la sine pe copila Maicii Domnului, să-i ţină de urât şi
să-i fie spre mângâierea bătrâneţilor ei, dar precum ştim, aceasta a dispărut ca prin farmec.
în dimineaţa zilei de sâmbătă, 22 decembrie 1917, mătuşa Sofia şi-a pus cărbuni aprinşi în
ibric, un bob de tămâie peste cărbuni, că aşa e obiceiul, şi, învăluită în fumul înmiresmat, a
purces spre ţintirim pentru a tămâia mormântul unui creştin răposat la sfârşitul lunii trecute şi
pe cel al doamnei preotese Anisia. Când bătrâna a ajuns în dreptul bisericii, s-a oprit, şi-a
făcut metania şi când a dat să plece a observat urme de copil pe zăpadă ieşind din biserică.
Alte urme nu mai erau. „Astea-s urmele Monicăi“, gândea bătrâna, „Aici în biserică şi-a plâns
soarta biata fetiţă. Şi se-nţelege că din pricina gerului a trebuit să plece de aici. Dar unde s-o fi
dus, Doamne, că numai Tu poţi să ştii ce direcţie a apucat ? !“
După ce bătrâna şi-a făcut datoria ei rituală la satul celor adormiţi, s-a întors către ale sale
obsedată de gânduri. în dreptul casei lui Ivan, acela despre care am vorbit mai sus, fu
întâmpinată de însăşi femeia acestuia, care o interpelă, zicând:
sărut mâna, mătuşă Sofia ! Vii de la ţintirim, precum se vede.
întocmai, măiculiţă, răspunse bătrâna. Am fost să le mai dau răposaţilor cu puţină tămâie pe la
nas, să ştie şi ei, bieţii, că nu i-am dat uitării.
bine faci matale, dar pare-mi-se că eşti supărată ?
sunt tare mâhnită, nepoată. Şi iaca de ce: Când trecui mai adineaori pe lângă sfânta biserică,
văzui urme de copilă pe zăpadă ieşind în uliţă şi nu pot fi decât ale Copilei Maicii Domnului
şi nu ştiu de unde s-o iau. O doresc din toată inima să fie lângă mine până la suflarea mea cea
mai de pe urmă !
mătuşă Sofia, mai zise femeia, vrând să dea o speranţă bătrânei, uite, omul meu, ca tot omul,
mai iese noaptea pe-afară şi, fiind luna plină, a văzut-o pe Rândunica mergând către
cherhanaua de lângă lac.
ce vorbeşti ? Poate că a fost altcineva ?
nu, mătuşo! Rândunica a fost, că era mititică la stat. Ivan al meu i-a auzit şi glasul, glasul ei
acela plăcut şi frumos !
de ce n-aţi oprit-o să o adăpostiţi în casa voastră ? Doar ştiţi că n-are, biata, unde-şi odihni
capul ? !
ce să zici bree... că, după cum spunea omul meu, avea asupra ei o putere aşaa... de nu ştiu cum
să spun !
ei, măiculiţă, făcu bătrâna. Poate că acolo a fost chemată de Maica Precista ! Să mergem,
nepoată, să mergem să o aducem lângă soba noastră până n-o prinde gerul.
dar... mătuşă Sofia, dacă ne vor ataca lupii ?
cum să ne atace lupii ? Doar mergem să ne închinăm în faţa Copilei Maicii Domnului! Şi-
apoi, sunt bătrână şi n-am auzit să fie lupi în păpurişul domnului Bărbuceanu.
Rândunica a zburat la cer
Două ore mai târziu, trei bătrâne ieşeau din sat, purtând cu ele câte-un căpătâi de lemn, uns cu
seu de oaie, lumânări, tămâie şi aprinzătoare. Toate acestea aprinse, constituiau pentru ele
arme sigure de alungare a lupilor în caz de atac. Mult curaj trebuie să fi avut aceste bătrâne
femei şi multă dragoste către această copilă a nimănui!
Vântul rece dinspre mare suflă cu putere în faţa lor îngreunându-le mersul, dar ele nu luau în
seamă această împotrivire a naturii şi-şi continuau drumul vorbind între ele:
ce zici, cumătră, că ai văzut urme ieşind, nu şi intrând în biserică ?
da, aşa am văzut. Când ne vom întoarce am să vi le arăt, să le vedeţi şi voi.
înseamnă că acolo în biserică a stat Rândunica noastră, răbdând foamea şi gerul ?
eu, una, nu ştiu ce să mai zic !
dar biserica e închisă şi cu scânduri bătute la uşă ?
ei, bre, Rândunica e mititică, subţirică şi poate intra şi ieşi printre scânduri. Şi probabil că are
şi cheie... ce să zic, dar !...
doamne, că tare de-a mirării mai sunt unele lucruri pe lumea asta ! Ai milă Dumnezeule de
copila Monica !
Şi tot aşa bombănind ele, una una, alta alta, s-au pomenit ajunse la cabana-cherhana. Aici, la
uşă, un lacăt cât o pălărie. Unde s-o fi dus, Doamne, că mai departe nu mai e nici un adăpost,
ci numai marea cea nesfârşită cu valurile ei ?
aa, uite ! făcu bătrâna Sofia, uite, se văd urmele ei prin zăpadă, ocolind cabana, se vede că a
căutat adăpost în spate. Să mergem acolo !
Cu sufletul plin de emoţie şi nerăbdare, cele trei bătrâne au mers pe urmele acelea în spatele
barăcii. Şi ce credeţi că le-a fost dat să vadă ? Copila Monica, rezemată de perete ca o păpuşă
de porţelan, sta îngropată până la brâu în zăpada spulberată de viscol, cu ochişorii deschişi
privind în sus şi cu un zâmbet discret întipărit pe faţă, de parcă ar sfida moartea-i crudă. De
acum, Rândunica noastră nu va mai ciripi. Toată e un sloi de gheaţă. Inimioara ei curată s-a
oprit pentru totdeauna, iar mânuţele, încrucişate, strâng la pieptu-i scumpa ei Icoană cu chipul
Preasfintei Fecioară-Maică. Trupuşorul ei curat ca fulgul de nea a rămas aici cu noi, dar
sufleţelul i-a zburat la Cer, să se roage şi să se veselească împreună cu îngerii lui Dumnezeu
în lumină şi fericire veşnică lângă împărăteasa Cerului preasfânta şi Preacurata Maică a
Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Cărui Slavă şi cinste este în veci netrecuţi şi
nesfârşiţi.
Amin ! Amin ! Amin !
„Şi asta fuse istorioara cu Rândunica din Ghebacea, domnule Vasile. De acum, Bunul
Dumnezeu să vă ajute şi să vă binecuvânteze. Eu, ca una care am văzut toate şi am trăit acolo,
mi-am făcut datoria să vă povestesc viaţa scurtă, dureroasă, dar şi minunată a acestei fetiţe
orfane, socotind că întâmplările petrecute cu ea sunt vrednice de reţinut în minte şi de urmat
în viaţă.“
„Fiţi sănătos!“
Cu acestea, iubiţi cititori, doamna Vera lui Todea Lipoveanul din comuna Chilia Veche şi-a
încheiat cuvântul său. Iar eu, revenit acasă, m-am apucat de scris şi nu m-am lăsat până ce nu
am terminat această prea modestă lucrare. Dumnezeu să vă binecuvinteze. Fiţi, dar, ca
Rândunica de drăgălaşi şi ca albina, care şi din scaieţi scoate mierea.
Cu toată dragostea, cel mai mic între muritori vasile Marcu .
Şi căzând îngenuncheată sub candela din perete, M-am rugat atunci cu ofuri şi cu lacrimi pe-
ndelete. Iar Preasfânta Născătoare ce sta blândă în Icoană, Văzându-mă că sunt mică, fără
nimeni şi sărmană,
N-a întârziat o clipă, ci-a venit la mine-ndată, Dăruindu-mi mângâiere, părinţi buni, mamă şi
tată Şi vreo patru frăţiori, jucăuşi şi mititei, încât uitam tot necazul pe când stăm privind la ei.
Istoria în versuri a Rândunicii din Ghebacea
M-am născut într-o căsuţă la o margine de sat,
Unde arşiţa sau gemi şi cu viscolele bat,
Unde Tuzla-şi poartă unda înspre lac ducând şuvoiul,
Unde Ghebăcenii noştri îşi aruncă toţi gunoiul.
Iată, aşa îmi fuse starea în care-am venit pe lume,
Unde-ntâi văzui lumina şi-n care primi un nume.
Nu m-am plâns deloc la nimeni de starea-mi sărăcăcioasă, Nici m-am ruşinat vreodată de
cocioaba mea de casă.
De părinţi nu ştiu prea multe, dar am prins a lor iubire Că sunt mângâiată-ntruna şi îi simt în a
mea fire.
Ei îmi spun în şoaptă surdă: „Vezi, să nu te pierzi, copilă, Roagă-te la Maica Sfântă să aibă de
tine milă!“
Şi aşa fiind de-acuma singurică pe pământ,
Că aicea n-am pe nimeni, doar în cer pe Domnul Sfânt.
Sunt flămândă şi desculţă, sunt micuţă şi orfană Am doar lacrimi şi suspinuri şi-n căsuţă o
Icoană.
Au urmat zile senine lângă bunii mei părinţi Când duios cătau spre mine, mă simţeam ca între
Sfinţi De copii, ce să mai zic: toţi cuminţi şi drăgălaşi Când erau printre rigole îi credeam că-s
îngeraşi.
Preot era bietul tată, preoteasa, mamă bună
Şi cum spus-am mai devreme: eram cu toţi împreună.
Dar, cum orice fericire este scurtă pe pământ,
O grozavă ameninţare înspre noi îşi face vânt.
Într-o noapte, ca de smoală, ce prevede plâns şi jale,
S-a pornit o vijelie să dărâme totu-n cale.
A distrus acoperişuri, zarzavatul din grădini,
Garduri multe fărâmate, pomii scoşi din rădăcini.
Tunete asurzitoare, fulgere sute şi mii Şi printre toate acestea strigăt, ţipăt de copii.
Tocmai înspre zorii zilei urgia s-a stins, s-a dus Când omul a ieşit să vadă ce pagube s-au
produs.
Atunci alergai îndată înspre marginea de sat Unde neagra vijelie, totul, tot a spulberat;
Doar icoana am găsit-o neatinsă de ceva Pe unde draga mea căsuţă a trăit şi ea cândva.
Şi luând de jos Icoana ce mi-a fost dat s-o găsesc Am pornit fără zăbavă spre conacul
boieresc.
Şi aflând pe Bărbuceanu abătut şi-n gânduri dus,
Am luat atunci cuvântul şi tot ce aveam în gând i-am spus
,Dacă vrei să scapi cu viaţă şi să nu fii judecat,
Şi de vrei să fii de oameni mult iubit şi respectat,
Să refaci acoperişul la Casa lui Dumnezeu Şi s-asculţi fără îndoire de tot ce-ţi voi spune eu !

Şi aşa făcu boierul, totul fără şovăire.

Căci iubindu-şi el viaţa şi însăşi a sa mântuire. Coperişul Casei Sfinte îndată l -a refăcut,
Iară oamenii Ghebacei l-au iubit chiar foarte mult.
După aceea, lume multă a venit în sărbători Să asculte sfânta slujbă şi cânt de privighetori.
Iar părintele Manole, ce de-acum e tatăl meu,
S-a umplut de haruri sfinte de la Bunul Dumnezeu.
într-o zi, când terminasem lucrul meu în Sfânta Casă, Pe când repetam un cântec lângă mama
preoteasă, Mă-auzii chemată-n grabă de o voce de copil Şi am mers între Icoane tot călcând
încet, tiptil.
Am îngenunchiat cu frică şi-aşteptam de-acum sfioasă, Când, deodată, văd lumină în altar pe
Sfânta Masă ! Luând seama la aceasta, observ pe Domnul Iisus Prunc învăluit în slavă şi
blândeţe de nespus.
Şi-mi grăieşte cu dulceaţă, glas duios, dumnezeiesc: „Tu, Monica, ia aminte la tot ceea ce-ţi
vorbesc:
Va să spui lumii de-aicea să se lepede de rele Că, de nu, îi voi lovi cu război şi zile grele !
Să se-ntoarcă la credinţă, că n-au de ce a se teme, Că sunt liberi să-şi aleagă, acum cât mai
este vreme. Pentru cei ce nu cred astăzi, mâine va fi prea târziu, Că păcatul va preface sufletul
gol şi pustiu !
Iată, îţi dau înţelepciune şi putere în cuvânt,
Să iubeşti, dar, adevărul şi Lăcaşul Meu cel Sfânt!“ După aceea a dispărut în mireasmă de
tămâie,
Iară eu în rugă-i cer, cu noi El în veci să fie !
248
Şi veniră zile bune după cele întâmplate,
Poruncile dumnezeieşti păreau a fi ascultate,
Pacea şi bunăvoirea între oameni se-aşezară De credeai că peste lume e o dulce primăvară !
Chiar dacă s-au mai ivit întrebări de-mpotrivire,
Vreun vârtej de vânt, sau ştiu eu, vreun duh de nemulţumire Le-am lăsat neluate-n seamă că,
aşa precum am spus, Socotindu-le nimica, toate acestea s-au tot dus !
Ei, dar duşmanul din umbră, cel mai mare neajuns,
S-a pornit cu multă ură să lovească în ascuns.
Şi acum, plin de mânie, şi-a zvârlit coada între coame,
Vrând ca pacea şi iubirea dintre oameni să răstoarne.
Eu, văzându-i viclenia, cu mâhnire mult am plâns,
Că durerile din lume, toate în pieptu-mi mi s-au strâns;
Doar în biserică-mi aflam mângâiere-n rugăciune,
Căci Maicii Domnului spuneam tot ce-aveam în gând a spune
Şi n-a trecut multă vreme, că-ntr-o noapte de mormânt,
Când toată suflarea doarme şi-i linişte pe pământ,
A venit Satana-n fugă şi-a răpit pe-al nostru tată Aruncând în grea întristare şi-n jale
Ghebacea toată.
Şi pe când era mâhnire şi lacrimi în orice casă,
A plecat din astă lume buna mamă preoteasă,
Rămânând în urma dânsei cinci copii orfani sub soare.
Fără pâine, fără sprijin, fără nici o apărare.
Necazurile toate însă nu s-au oprit chiar aici:
Numai după vreo trei zile, au fost răpiţi şi cei mici Şi duşi, Doamne, nu ştim unde. Poate la
„orfelinat“
Sau, mai ştii, cei răi de astăzi, poate că i-au şi împuşcat!
Eu, ca prin urechi de ac, am scăpat fugind în taină Maica Domnului venind, m-a ascuns sub a
sa haină Şi tot în ceasul acela, precum dorinţa mi-a fost, Casa lui Hristos să-mi fie, casa mea
de adăpost.
Aici fiind, am plâns cu jale pentru a noastră parohie Cum rămas-aşa, deodată, tristă, goală şi
pustie !
Şi această amărăciune fu să ţină multă vreme,
Până ce gândul cel tainic a prins iarăşi să mă cheme.
Că necazul ce domneşte în aceste negre zile Peste lumea amărâtă, peste suflete umile.
A făcut ca deznădejdea pe zi ce trece să crească Şi odată cu aceasta durerea să prisosească:
Precum ştim, că într-o noapte Bărbucenii au fugit In nordul Moldovei, unde nişte rude i-au
primit. Iar aici, lumea Ghebacei, ca turma fără păstor S-a pornit să sfarme totul la conac în
urma lor.
Şi de dat-aceasta, Doamne, Tu venind nu i-ai lăsat Pe oameni ca să distrugă averea acestui sat,
M-ai trimis cu preţul vieţii, să-i opresc, să-i îmblânzesc „Bune să rămână cele din conacul
boieresc“.
Dar neîmpăcatul vrăjmaş, plin de ură şi obidă M-a căutat zi şi noapte cu gândul să mă ucidă.
Domnul însă, fiind de faţă nicidecum n-a îngăduit, Că ceasul meu cel de pe urmă încă nu era
sosit.
Se mai ştie şi aceea şi încă destul de bine,
Că cetăţenii Ghebacei s-au gândit mereu la mine Şi-au dorit să mă găsească să-mi ofere
adăpost, Haină pâine, mângâiere, să-mi creeze chiar şi-un rost.
Dar nu se putea aceasta. Nu în voinţa mea a stat,
Ci cum Domnul rânduit-a şi cum mie a fost dat.
Şi de-aceea am stat ascunsă sub sfântul iconostas Şi de-acolo în afară să nu fac măcar un pas.
Până când Preasfânta Maică mi-a vorbit, zicând aşa:
„Tu, Monica, hai, te scoală, că te-aştept la Cherhana.
Ieşi de-aici, mergi, te sileşte, că e lumină pe cer!“
Şi-am plecat în toi de noapte printre stele şi prin ger.
Afară din sat, un crivăţ printre sălcii se strecoară,
Mă păleşte fără milă şi la pământ mă doboară.
Dar, gândind la Maica Sfântă, mă ridic şi plec îndată Voi s-ajung cât mai degrabă, unde eu
sunt aşteptată.
Când la lac fusei ajunsă, mi-a ieşit un lup în drum Şi încă unul, şi încă alţii, şi câţi vor fi fost
de-acum !
Şi când haita neîmblânzită cată să mă înconjoare,
Eu din sân mi-am scos Icoana cu Preasfânta Născătoare.
Le-o arăt, mustrându-i aspru şi zicând cât mă ţinu gura: jjat-aici e Maica Celui Ce-a zidit toată
făptura In al Cărui Preasfânt Nume poruncesc acuma eu:
N-aveţi dreptul să v-atingeţi de Chipul lui Dumnezeu !“
Şi-ascultând cu mârâire, haita s-a întors îndată Cu coada între picioare la bârlogul ei din baltă.
Eu mulţumi-I lui Dumnezeu că a rânduit aşa Apoi, mi-am continuat mersul spre cabana
Cherhana.
Aici, uşa e cu lacăt, toate-n lume-şi au un rost Şi am mers acolo-n spate, ca să-mi aflu
adăpost.
M-am rezemat de perete în zăpada spulberată,
Iară gerul fiind aspru, m-a cuprins aşa deodată.
După aceea, într-o clipă, mă simţii extrem de bine !
Nu ştiu cum, dar când iau seama, o Lumină lângă mine Lumina era prea dulce şi cu raze ca de
soare Şi-n mijloc văzui aievea pe Preasfânta Născătoare.
Ce sta în sclipiri de stele, în frumuseţe de nespus Şi pe braţe, cu iubire ţinând pe Pruncul Iisus.
Apoi, mâna şi-a întins şi m-a binecuvântat Atunci, a mea inimioară să mai bată a încetat.
În acel moment Preasfânta m-a cuprins şi blând a zis: Hai, iubita mea copilă, mergi cu mine-n
Paradis!“
Ce-a urmat după aceea, de vreţi să ştiţi, iubiţi fraţi, Toţi cu inima curată, pe Preasfânta s-o-
ntrebaţi.
Monica, înotând prin zăpadă, se duce la cabana-cherhana
Epitaf
Iubită copilă, Sărmană şi umilă în dureri născută Şi-n lipsuri crescută! Scumpă Rândunică La
trup mititică,
La suflet eşti mare, Plină de răbdare! Sărmană orfană, Zestre, o icoană Ce mult ai iubit-o Şi n-
ai părăsit-o!
Ea te-a apărat Şi te-a mângâiat,
Iar când ai zburat Afară din sat,
Pe lupi ai mustrat,
Ei s-au ruşinat. Copilă orfană, Umilă, sărmană, Ochişori senini
Şi de lacrimi plini.
Tu eşti subţirică,
Cu glas de Rândunică, Uşoară sadea Ca un fulg de nea, Purtată de vânt Aici pe pământ,
Abur ce se stinge, Răul nu te-atinge ! Zăpada te-a îngropat, Gerul te-a îngheţat, Puţin ai trăit,
Dar mult ai iubit.
Cu Sfânta Fecioară Către ceruri zboară. Ajunsă acolo sus,
La Domnul Iisus, Roagă-te frumos Pentru cei de jos,
Cu noi să fie una Acum şi totdeauna!