Claudius

Aliki Kafetzopoulou
CLAUDIUS
Traducere din limba greacă: protopresbiter dr. Gabriel Mândrilă
Bucureşti
Redactor: Laura Mândrilă
Ilustraţie copertă: Ovidiu Gliga
Traducerea a fost realizată după: AAIKT) Kaţ£TCo7iouAou, KÂavdiot;, Sirjyripa,
AOrjvai, 2007.
© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României KAFETZOPOULOU, ALIKI
Claudius Aliki Kafetzopoulou; trad, din lb. greacă: protopresbiter dr. Gabriel Mândrilă
bucureşti: Editura Sophia, 2022
ISBN 978-973-136-877-1 I.
I. Mândrilă, Gabriel (trad.)
1
Aşteptarea
Aruncă o ultimă privire în oglindă. Faţa albă, cu ochii mari, negri, încununaţi de părul cârlionţat
şi negru ca abanosul, prins cu un pieptene mic, împodobit cu pietre roşii.
Şi agrafa de aur, lucrată fin, cu pietre roşii, de la umărul ei, arăta că ieşise de pe mâna unui
meşter foarte îndemânatic. Că fusese scump plătită, spre a-i împodobi tunica nouă, albă, de mătase,
strălucitoare ca soarele.
Stăruise îndelung la tatăl ei spre a-i cumpăra această ţesătură de mătase. Cu rugăminţi mai întâi,
chiar cu lacrimi, şi, în cele din urmă, cu argumente puternice. Preţul mătăsii şi al straielor de mătase
era atât de mare în imperiu, că împăratul Romei Aurelian 1 îi interzisese până şi împărătesei sale să
mai poarte veşminte de mătase, din
1
Ne aflăm în anul 274 d. Hr..
5
dorinţa de a pune în rânduială chestiunile economice ale statului prin pilda mai întâi din partea
Palatului. Însă nici pilda de la Palat, nici decretele, emise pentru a zăgăzui luxul nu fuseseră în stare
să-i convingă pe răsfăţaţii imperiului.
Şi fiica pretorului, care guverna bogata cetate a Siracuzei, capitala Siciliei, nu îngăduia ca, în
faţa marelui eveniment aşteptat, să fie precupeţiţi arginţii.
sylvia, îţi place?, se auzi vocea răcoroasă a surioarei sale, care la cei doisprezece ani ai săi încă
se afla sub stăpânirea lipsei de griji, atât de fireşti vârstei copilăriei.
Era îmbrăcată într-o tunică de mătase de nuanţă roz, care se asorta minunat cu obrajii ei
trandafirii şi cu centura albastră ce îi încingea mijlocul.
mi-ar fi plăcut mai mult dacă ar fi fost brodate două şiruri de şnururi de aur, aşa cum îţi
spuneam, remarcă Sylvia în timp ce îi potrivea paftaua.
altă dată, când o să-mi iau o tunică nouă, o s-o fac mai bine, râse Alkisti.
Acum s-ar fi cuvenit să fi fost cea mai frumoasă!, i-o reteză sever Sylvia. Vorbeşti de parcă nu
pricepi ce anume se pregăteşte să întâmpine casa noastră!
am înţeles atât de bine, că toată noaptea n-am putut dormi de bucurie!, îi replică ea.
6
a plecat carul cu sclavii?
a plecat.
ar fi trebuit să mă fi chemat şi pe mine ca să-l văd!
Sylvia văzuse de atâtea şi atâtea ori noul car, pregătit special pentru această zi. Ea însăşi le
dăduse planul şi indicaţiile pentru împodobire şi compartimentare. Tatăl său, fie absorbit de grijile
guvernării, fie prea impresionat, îi lăsase ei mână liberă în privinţa pregătirilor de primire. Astfel,
fiica, în vârstă de cincisprezece ani, stăpâna casei, odată cu moartea mamei sale, îşi concentrase
toate virtuţile şi entuziasmul, pentru ca pregătirile să fie, pe cât cu putinţă, impecabile.
Sala cea mare a casei, din colţ, cu frumoasa verandă, aflată pe o culme la picioarele căreia se
întindea întreg oraşul, cu caneluri aurite imprimate în uşorii de marmură ai uşilor, cu casetele de
tavan aurite, fusese renovată. Mobilată cu scrinuri şi canapele noi.
Alb, cu cele patru colţuri aurite, poruncise să fie carul ce avea să fie tras de doi cai albi, aşa cum
văzuse ea oarecând la carul unuia dintre senatorii cei bogaţi ai Romei. Acum voia să-l admire în
goana lui de fulger alb în lumina soarelui, deoarece avea să se îndrepte spre port, dat fiind că
îngăduinţa de a se afla şi ele în port nu le-a fost acordată de către tatăl lor. Avea să se ducă el însuşi,
7
aveau să se ducă sclavii. Socotise că poarta cea mare a grădinii lor era un loc mai cuviincios unde
fiicele sale puteau să iasă în întâmpinare.
Sylvia nu s-a împotrivit, căci ar fi fost destul de ciudat şi nepotrivit, pentru rangul lor, să se
numere cu tunicile de mătase printre călătorii, hamalii şi mărfurile din port. Aşadar, întâmpinarea la
poartă ar fi fost mult mai onorantă şi cordială, dat fiind că ar fi aşteptat în faţa unei case împodobite.
De îndată ce corabia avea să ajungă şi cârmaciul îl va căuta pe pretor, unul dintre sclavi avea să
vină în goană spre a le înştiinţa. Iar ele aveau să coboare iute, cu obrajii îmbujoraţi, în râsete şi
priviri luminoase, în întâmpinarea bucuriei ce avea să se împlinească şi care de o lună întreagă le
năpădise...
carul e plecat de multă vreme?, întrebă Sylvia, după ce aruncă încă o privire prin toate camerele
spre a se încredinţa că toate erau în rânduială.
Dar privirea nu o lăsă să nu mai îndrepte câte ceva, să nu înlocuiască o broderie cu o alta mai
frumoasă, să nu adauge nişte flori în vasele înalte, de aramă, sclipitoare, aflate prin colţuri şi pe
mese.
Întrebarea sa nu fusese decât o încercare de a-şi linişti cugetul care nu-i dădea pace: oare sclavul
care ar fi trebuit să le înştiinţeze nu cumva întârzia să apară?
8
Voia ca sora s-o asigure că nu trecuse multă vreme de când carul plecase, că, aşa cum
discutaseră, corabia pe o vreme liniştită ca aceasta avea să ajungă după-amiază devreme şi că în
scurt timp pe drum, în depărtare, şi sclavul avea să se ivească plin de însufleţire.
Însă Alkisti nu i-a răspuns. Sprijinită de veranda cu coloanele înguste şi joase, privirea i se
avânta pe mare. Lângă ea, orologiul solar din marmură cu liniile încrustate ciclic arăta că soarele nu
va întârzia să apună peste oraş. La fel, şi culorile încă rumene ale asfinţitului, ce începuseră să se
împrăştie peste orizontul nesfârşit din faţa lor, răspândind aceeaşi nuanţă asupra tribunelor marelui
teatru, din stânga lor, cioplite în piatră albă.
Măreaţa şi vestita cetate a Siracuzei era de veacuri cea mai însemnată, bogată şi puternică cetate
greacă din Sicilia, înfiinţată de coloniştii corinteni cu un teatru pe măsură, despre care se spunea că
putea să încapă chiar şi douăzeci şi patru de mii de spectatori, al treilea teatru al lumii antice după
cele ale Miletului şi Megalopolei.
Magistrul lor le spusese că acolo se jucau piesele lui Epiharmos, Euripide şi Eschil din vechime,
pentru ca mai târziu Cicero să-l socotească cel mai mare teatru de gen.
Vestit, de asemenea, pentru priveliştea minunată pe care ţi-o oferea asupra colinelor de la
picioarele
9
sale, pe care cetatea era răsfirată, şi fiindcă de acolo aveai parte deopotrivă de vederea insulei
Ortigia2, a marelui port, a Mării Ionice şi a uimitoarelor asfinţituri de care ochiul se putea bucura.
Casa pretorului Poplius, zidită pe locul acela privilegiat, se bucura din plin de vederea întregului
orizont şi de răcoarea mării. Se bucura, de asemenea, şi de noul templu închinat zeului Soare, pe
care începuse să-l înalţe cu râvnă pretoriană. Voia ca prin această înfăptuire să-şi arate recunoştinţa
faţă de împărat, care se străduia să impună cultul Soarelui în imperiu şi construise la Roma un
templu măreţ, poate cel mai măreţ şi minunat prin opulenţa şi strălucirea sa.
Gândurile lui Alkisti rătăceau pe mare. La un moment dat simţi cum o înfioară aspru răcoarea
serii, adusă de mare, fiindcă acul de bronz al ceasului solar nu-şi mai arunca nicăieri umbra, iar
soarele, cufundat în asfinţit, colorase şi prefăcuse în nuanţe de un purpuriu-închis culorile sângerii
de mai devreme. Se întoarse în odaie frecându-şi braţele goale.
Sylvia n-a mai repetat întrebarea, dându-şi seama cât de fără rost era. Carul plecase la amiază, şi
acum torţele aprinse, care făceau să strălucească
2
Partea cea mai veche a oraşului Siracuza; numele insulei este de origine greacă,
însemnând „prepeliţă" (n. trad.).
10
atât de frumos vasele lucitoare de aramă, arătau că se scurseseră destule ceasuri.
De la bucătărie ajungeau mirosuri ispititoare de la puii de gâscă gingaşi, ce se frigeau pentru
cină, în timp ce Naiani începuse să aşeze masa sărbătorească cu cele mai preţioase tacâmuri.
Din ce în ce mai des se auzea cum murmură în al ei du-te-vino cu tăvile. Murmura aceleaşi
cuvinte-monolog, ca o încercare de alungare a neliniştii şi a sa, şi a stăpânei ei.
asemenea întârzieri au călătoriile...
asemenea întârzieri?, dădu să spună Sylvia, dar se abţinu să dea glas fricilor ce puseseră
stăpânire pe ea.
Vocile acelea însă nu încetau în sinea ei. Era o simplă întârziere? Oare nu cumva ceva grav se
va fi petrecut pe mare din pricina vremii rele? Ori poate corabia fusese silită să acosteze pe alte
ţărmuri, îndepărtate? Ori nu cumva mâini de pirat puseseră stăpânire pe cârma corăbiei, şi pasagerii
ei aveau să fie târâţi prin cumplitele târguri de sclavi?
O rază de speranţă răzbătea la gândul că, probabil, vasul adăstase în portul unei alte insule.
Asemenea schimbări de traseu nu erau rare, dacă o parte a încărcăturii era menită să ajungă şi în alte
locuri. În felul acesta, călătoria avea să continue cu un anumit car, şi galopul cailor, care
11
aveau să se oprească la porţile lor, avea să le alarmeze, umplându-le de bucurie, într-o clipă în care
nu se vor fi aşteptat.
Speranţa scânteia ca o rază de aur. Dar se stingea cu totul la neaşteptata năvălire a gândului adus
de închipuirea ei ce se reaprindea:
într-adevăr, dar oare nu cumva...?
N-a fost oare decât o bătaie de joc? Oare scrisoarea aceea n-a fost decât o amăgire, cu intenţia
de a-i face pe unii să râdă pe seama lor? în vremuri cu atâţia răufăcători pretutindeni tatăl ei îi
condamnase nemilos pe mulţi dintre ei -, vor fi fost destui care ar fi voit să-şi afle răzbunarea. Şi
cine putea-va oare să-i desconspire?
2.
întunericul des căzuse deja când carul alb se întoarse. Dimpreună cu sclavii. Cu toţii în tăcere,
ştiind că, la fel ca şi în alte dăţi, supărarea stăpânilor avea să aibă urmări asupra lor.
în zadar, căutările în port... În zadar, aşteptarea... Corabia sosi, dar în catalogul de pasageri nu se
afla nici unul cu numele acela.
Poplius intră în casă cu privirea înnegurată, cu fruntea încruntată. Fricile fiicei sale îl bântuiseră
şi pe el.
în afara celei din urmă.
Socotea că era cu neputinţă ca scrisoarea să fi fost un fals. Caracterul scrisului de mână era acela
al lui Athenodor, prietenul său. Stilul rafinat şi modul de exprimare erau asemenea celor din
scrisoarea în care îi transmisese primele impresii din Palmyra. În plus, şi datele conţinute,
entuziasmul zămislit de bucuria pe care i-o aducea la cunoştinţă confirmau predispoziţiile sincere
13
şi dovada incontestabilă acum amintire pe care înştiinţarea trimisă de acela le ascundea. O amintire
tristă pentru Poplius, pe care el avea să o păstreze secretă faţă de fiicele sale.
fapta ce s-a săvârşit nu se va şterge niciodată!, le declama cu asprime vinovaţilor pe care îi
judeca.
Şi cuvintele acestea reveneau, odată cu acea aducere-aminte a sa. Din această pricină, scrisoarea
lui Athenodor îi adusese o bucurie nemăsurată şi negrăită, pe care le-a transmis-o şi fiicelor sale.
Venise pe neaşteptate ca să şteargă împreună cu o amintire tristă într-un anume fel şi fapta.
crezi, tată, că a trimis cineva scrisoarea ca să ne tortureze?, întrebă Sylvia cu ochii plini de jar,
de cum se aşezară la masă.
Pregătirea-i zadarnică, ca şi scumpa tunică de mătase nu-i aduseseră decât lacrimi.
nu, nu! Scrisoarea este de la Athenodor, a rostit convingător Poplius. Ca să alung orice îndoială,
chiar în clipa aceasta făceam o comparaţie între cea de acum şi aceea pe care mi-a trimis-o cu mult
timp în urmă din Palmyra. Acelaşi scris. Scrisul său. Cu siguranţă e altceva la mijloc.
şi, neîndoielnic, nu ceva plăcut!, adăugă Sylvia cu tristeţe, în timp ce două lacrimi se rostogoliră
pe mătasea albă.
-Asta nu ştim, şopti tatăl, încercând să le transmită optimismul pe care el însuşi nu-l avea.
14
Până şi numai cuvântul „Palmyra" era de ajuns pentru a-i prilejui nelinişti întemeiate. După o
catastrofă asemenea celei prin care cetatea trecuse, putea să fie cineva sigur că şi alte provincii nu
aveau să fie măcinate de frământări în orice clipă? Putea să fie sigur că din clipa în care Athenodor
îi scrisese epistola nu se va fi întâmplat ceva, care să zădărnicească cele pe care scrisoarea i le
vestise?
Poplius cunoştea foarte bine vestita Palmyra, aflată atât de departe, în Siria. Întrucât în urmă cu
cincisprezece ani trăise acolo, le povestise fiicelor sale despre istoria şi multele comori ale aceleia,
de vreme ce unii o socoteau drept cea mai strălucită cetate a lumii.
cândva o să vă duc la Palmyra ca să vedeţi templul Soarelui, o lucrare minunată, de neimaginat!,
le promisese înainte de distrugerea ei.
Sylvia şi Alkisti îşi doreau nespus să vadă nu într-atât construcţia aceea măreaţă, cu treptele ei
largi şi cu şirurile duble de colonade, ori celebra Via cu cele aproape şase sute de coloane, pe cât
renumitele rochii brodate cu pietre, pe care le purtau doamnele înstărite şi, mai mult, regina lor
Zenovia3.
3
Se pare că era de origine arabo-aramaică, dar ea se socotea urmaşă a Cleopatrei-Selena a
VII-a (fiica lui Marc Antoniu şi ultima descendentă a ptolemeilor) şi purta veşmintele celebrei
regine a Cartaginei Dido; sub domnia ei regatul Palmyrei includea Siria, Palestina, Arabia,
Egiptul şi o parte a Asiei Mici, fiind ulterior cucerit de Aurelian în 272 (n. trad.).
15
însă, după veştile despre prăbuşirea definitivă a acestei cetăţi înfloritoare, nu se mai gândiseră la
ea. Până în ziua în care scrisoarea lui Athenodor i-a răvăşit. Nu pentru o călătorie în acele locuri, ci
pentru el, care avea să vină de acolo.
Pentru el, cel care n-a sosit!
S-au ridicat în grabă de la masă, fără a se bucura de savoarea fragezilor pui de gâscă, fără a se
atinge de plăcintele cu struguri, care arătau atât de bine pe platoul cel mare...
Alkisti, dintr-o nevoie puternică de somn, s-a îndreptat numaidecât spre patul ei. Sylvia s-a dus
în cameră atât de agitată, că s-a gândit că până dimineaţă nu avea să închidă un ochi. Şi-a acoperit
umerii cu un şal şi s-a aşezat în faţa ferestrei deschise.
Era speranţa vagă că acea corabie va fi ajuns în alt port şi roţile unui alt car aveau să se oprească
în faţa porţilor lor în orice clipă? încerca în tăcerea nopţii să le audă zgomotul îndepărtat, dar în
afara paşilor grăbiţi ai trecătorilor de pe drum şi a unor răzleţe lătrături de câini nu se distingea
nimic.
Şi-a înfăşurat şi mai bine şalul în jurul umerilor. Răcoarea odată cu lăsarea serii se făcu simţită.
Părea că avea să vină ploaia. Însă deasupra lor cerul era presărat de stele strălucitoare.
16
să bei nişte lapte cald. O să-ţi facă bine, stăpâna mea, se apropie Naiani.
La lumina sfeşnicului, pe care-l ţinea în mână, se zărea aburul ce se ridica din cana frumos-
lucitoare.
nu, nu vreau, ia-o de aici!, rosti aspru Sylvia iritată.
La porunca ei sclava se retrase de îndată fără a mai adăuga ceva.
Sylvia i-ar fi spus multe cuvinte amare, ca de obicei, din pricina caracterului ei trufaş, pentru
intervenţia nepoftită, dar o strălucire neaşteptată, de la o margine la alta a orizontului, sub privirile-
i, o lăsă uluită. În faţa ochilor ei se desfăşura un spectacol incredibil.
Deasupra cetăţii cerul era senin şi plin de stele, dar pe mare, în depărtări, la lumina fulgerului se
iviră nori nenumăraţi.
Mai întâi cu totul albi, diafani, uşori, prefiraţi peste hăuri nemărginite. Alb-trandafirii, apoi
vaporoşi, luminoşi, împrăştiaţi pe întinderi fără capăt. O desfătare pentru ochi.
Un alt fulger, îndepărtat, neînsoţit de tunet, luci din nou şi întinderile neţărmurite păreau a se
răsfira dincolo de cuprinsurile apelor mării, dincolo de toate uscaturile. Păreau a se termina la
marginile lumii. Şi iarăşi nori albi mai întâi, trandafirii mai apoi, cu totul aurii şi la urmă argintii!
17
 Ce frumuseţe şi măreţie copleşitoare! O lume de neconceput ieşea la lumină cu frumuseţile şi
nemărginirile ei acolo, în faţa sa, adusă din alt univers!
I s-ar fi părut că, în căutarea unei alinări pentru întristarea acelei zile, adormise în picioare, în
faţa ferestrei larg deschise, având un vis frumos.
I s-ar fi părut că ar fi fost un vis, câtă vreme al doilea şi al treilea fulger, pulsând, îşi făceau
drum prin acele abisuri, de la o revărsare de nori la alta, împrăştiind culori trandafirii pline de
lumină, dacă un glas înfundat, venit de pe drumul întunecat, nu i-ar fi atras atenţia.
Nu pricepu ce rosti cel dintâi glas. Însă cel de-al doilea glas, tineresc, fără şovăire, de o
intensitate care arăta hotărârea şi neînduplecarea, se auzi clar:
nu, nu! Pe toate cele de pe pământ le socotesc neînsemnate şi neîndestulătoare! Pe toate le
socotesc „gunoaie ca să dobândesc pe..."
Fraza nu i se auzi până la capăt, întrucât paşii li se depărtară, lăsând în urma lor, pentru scurt
timp, sunetul sandalelor pe lespezile drumului.
Sylvia îşi aruncă din nou privirea asupra orizontului. Dar acum întunericul înfăşurase visul
departe.
Firmamentul senin nu făcea decât să pâlpâie luminos cu miile sale de stele. Deasupra Siracuzei
ce dormea...
18
3.
în casa de peste drum
De patru zile avea nevoie trimisul imperial pentru a ajunge de la Roma la Sicilia.
Dar de data aceasta a ajuns mai repede. Şi solia sa a răspândit o aleasă bucurie.
Peste două săptămâni avea să aibă loc la Roma marea intrare triumfală a lui Aurelian cu
minunatele sale trofee câştigate în războaiele sale victorioase! Astfel, cei iubitori de spectacole
începură să plănuiască o călătorie în capitala ce avea să celebreze zile la rând.
Comercianţi şi corăbieri şi cel mai mult familiile înstărite gândiră că nu se cuvenea să piardă o
asemenea ocazie şi se apucară de pregătiri cu entuziasm.
Poplius, desigur, era printre cei dintâi, întrucât se simţea obligat de rangul pe care-l deţinea să-l
onoreze pe învingător. Voia, de asemenea, să-şi prezinte şi darea de seamă, anume că prin
19
supunerea absolută voinţei şi decretului aceluia, i-a prigonit nemilos pe cei ce nu s-au închinat
cultului zeului Soare.
Şi nu erau puţini cei ce nu s-au închinat, care s-au revoltat şi erau numiţi creştini. Dintre aceştia,
mulţi la număr se aflau chiar atunci aruncaţi de el în închisoare, aşteptându-şi ziua judecăţii şi
condamnării.
Adunarea lor, undeva în afara cetăţii, fusese descoperită de fiica sa Sylvia care, în timpul unei
plimbări călare, reuşi să anunţe la timp soldaţii. Acest adaos în darea de seamă nu era un detaliu
lipsit de însemnătate, întrucât vădea cu câtă credincioşie familia sa încerca să aplice legile.
într-adevăr, Sylvia era ajutorul său credincios în toate. De o inteligenţă şi pricepere rare,
înzestrată cu o perspicacitate şi un curaj pentru care era admirată nu doar de tinerele din Siracuza de
vârsta ei, ci şi de cele mai mari decât ea.
Iar ea, ca fiică a pretorului, când se afla printre ele, nu-şi ascundea trufia, nu accepta uşor o
părere diferită de-a ei, nu putea îngădui nici un cuvânt care să-i rănească orgoliul.
Cu toate acestea, în ultima vreme simţea umilire de fiecare dată când îşi arunca privirea asupra
casei de peste drum.
Asteria, prietena ei de la vârsta copilăriei, se uita la ea cu o privire rănită. Printre cei vinovaţi
20
de încălcarea decretului imperial, care fuseseră arestaţi undeva în vecinătatea cetăţii, se aflau şi
părinţii ei!
Asteriei i s-a părut că un trăsnet căzu asupra casei lor când ştirea, adusă de un vecin, care
trecuse întâmplător pe lângă ea, a ajuns la urechile ei.
S-a schimbat la faţă.
Tu i-ai denunţat pe tatăl şi pe mama mea! Atât putu rosti, cu un glas parcă necunoscut,
de pe altă lume.
 Inima i se strânse de durere. Simţea că neîndoielnica lor moarte avea să-i ucidă şi pe ea, şi pe
fratele ei.
cum îţi îngădui să-mi vorbeşti aşa?, i-a reproşat Sylvia. Eu n-am ştiut că tatăl şi mama ta se
aflau acolo. Dar tu, care ştiai că ei sunt creştini, cum ai putut răbda o asemenea impietate?
n-am ştiut!, răspunse Asteria şi, cu faţa în palme, izbucni în plâns. Nu ştiu când au devenit
creştini...
-Atunci nu trebuie să te întristezi. ţie n-o să-ţi ceară nimeni socoteală...
Până şi Sylviei i-a fost ruşine de vorbele aspre. Voia să îndrepte cumva lucrurile.
să te duci la închisoare şi să-i îndemni să-şi schimbe convingerile. Paznicii o să te lase să intri
de vreme ce tu nu eşti creştină.
21
măcar de-aş fi fost! Să mă fi aflat şi eu împreună cu ei!, rosti cu încăpăţânare Asteria. Ah,
mamă, n-o să te mai văd niciodată!
Şi izbucni din nou în hohote de plâns şi tânguiri. Cu lacrimi şuvoi, amărâtă, rănită de răceala
prietenei sale, fără compasiune, îi întoarse spatele şi intră pe porţile casei lor. Toate erau întunecate
în jurul şi înlăuntrul ei. Deznădejdea se strecură împreună cu ea în casă.
Un singur gând îi aducea alinare. Pretorul, care-i cunoştea atât de bine pe părinţii ei, nu le va fi
îngăduit arestarea. Va fi dat porunca de a-i elibera până ce, între timp, va reuşi să-i convingă, stând
de vorbă cu ei şi sfătuindu-i prieteneşte, să-şi schimbe părerea. Pretorul, care, vezi bine, trecuse şi el
de curând prin încercări, ar putea să le înţeleagă şi lor durerea ce ar putea fi pricinuită de pierderea
tatălui şi a mamei.
Totuşi, cum s-a întâmplat de părinţii ei au ajuns să ia parte la acea adunare a creştinilor?
Dacă au ajuns acolo din curiozitate, atraşi de unii sau de alţii, ar fi fost firesc ca, de îndată ce au
zărit soldaţii, să fi denunţat rătăcirea şi să se fi întors acasă liberi. De vreme ce n-au făcut acest
lucru, înseamnă că se aflau acolo de bunăvoie şi că le susţin ideile.
Dar când au ajuns ei să cunoască ideile creştinilor? Şi cine i-a îndrumat? Şi cum ar putea şi
22
ea să audă ceva despre tainele pe care le ascundeau, care au reuşit să-l cucerească pe tatăl ei atât de
prins, din zori şi până-n noapte, cu împrumuturile şi dobânzile băncii lor? Care au izbutit să-i
cucerească inima şi gândurile mamei ei, preocupată numai de cum arăta şi de podoabe?
Fireşte, ea înţelesese că se petrecuse o schimbare cu ei. O schimbare şi în felul lor de a fi, şi de a
vorbi, în ultima vreme. Va fi avut această binevenită schimbare legătură cu noua lor credinţă? Avea
legătură cu această dulce pace, care domnea asupra casei lor în ultima vreme, fără tulburări, certuri,
aşa cum se întâmpla mai demult?
În întristarea ei, Asteria simţea cum îi sporeşte din ce în ce mai tare dorinţa de a afla tainele care
putuseră să aibă o asemenea atracţie. Dar cum?
Bătaia în poartă îi prevesti că urma să se confrunte acum cu mânia sau cu jalea fratelui. Acela
intră palid şi tulburat.
de neînţeles!, strigă. Ai aflat ce rău ne-a ajuns?
Se aşeză vlăguit pe o bancă joasă şi o privi scrutător. Ea nu putu decât să îngaime:
-Am aflat... din nefericire am aflat...
şi ce trebuie să facem? Dacă ar exista ceva în stare să-i aducă înapoi, nu vom pregeta, oricât ne-
ar costa. Dar există? Ai auzit, Înykos, să existe vreun chip în care să poată fi convertit vreun
creştin?
23
nu, n-am auzit...
nici eu..., dar mă gândesc la ceva. Dacă ne-am duce la înţelept, poate ne-ar da vreo idee... Şi
trebuie să ne grăbim. Nu ştii ce se poate întâmpla de la o zi la alta...
în cetatea lor Fileteros, înţeleptul, se bucura de un mare renume, mulţumită cunoştinţelor şi
judecăţii lui corecte. În peristilul casei sale, cu băncile-i de piatră, se aflau mereu cozeuri buni, care
îi aşteptau părerea la diferitele lor probleme. Şi în cazul lor, părerea lui le-ar fi fost de ajutor, în mai
multe privinţe.
Amândoi erau gata de plecare spre casa lui, când o bucată de papirus, înfăşurată, pe care le-o
adusese roaba lor Fara, i-a răscolit:
 „Copiii mei", erau primele cuvinte ce apăreau odată cu desfăşurarea papirusului, scrise de mâna
tatălui lor.
înceţoşarea privirii şi ameţeala minţii nu-i lăsară să priceapă numaidecât cele câteva fraze. Dar,
odată ce emoţia dintâi i-a părăsit, şi-au dat seama cu uimire de gândul care-l preocupa: banii străini!
Să nu se piardă banii străini, care le-au fost încredinţaţi de clienţi! îi ruga, în acord cu catastifele pe
care le ţinea scribul său, să se îngrijească de întoarcerea sumelor pe care fiecare client le depusese şi
pe care, din fericire, încă nu le dăduse cu împrumut altora. Şi se încheia cu cuvintele:
24
„Copiii mei, preocupaţi-vă să aflaţi ce înseamnă credinţa creştină, de dragul căreia lanţurile
temniţei şi moartea sunt preferabile libertăţii. Mama şi eu ne bucurăm. Şi ne dorim ca într-o zi să ne
bucurăm cu toţii dimpreună."
Asteria şi-a şters ochii. Şi Înykos văzu cum o lacrimă i se rostogoli de pe obraz pe papirus. Apoi
rosti neîncrezător:
să mergem mai întâi să-i vedem în temniţă. Să le făgăduim că le vom împlini dorinţa cu privire
la banii străini în orice chip... E zguduitor. Moartea să fie lângă tine, iar tu să te gândeşti la ceilalţi!
să mergem! Şi să le cerem să ne lămurească ce înseamnă credinţa creştină, despre care vor să
aflăm...
Pasul lor iute răsună pentru multă vreme pe drumurile cetăţii, până să le apară înaintea ochilor
întunecata clădire a temniţei fără de ferestre.
Bătaia grăbită a dorului din inima lor se opri brusc, în clipa în care paznicul le-a alungat orice
speranţă de a-i întâlni pe cei întemniţaţi.
Aşadar nu le-a rămas decât să caute catastifele scribului şi înţelepciunea lui Fileteros, pentru a-i
împlini tatălui rugămintea.
4.
Fileteros, în dimineaţa următoare, dădu ascultare, nu fără surpriză, motivului care-i făcu pe cei doi
fraţi să-l viziteze. În ochii şi atitudinea lor se vădeau toată sinceritatea şi dorinţa lăuntrică de a
cunoaşte anumite lucruri, de care nici el, cel atât de instruit şi erudit, nu avea habar. Care sunt,
aşadar, tainele creştinilor?
Auzise numeroase întâmplări din epoci trecute, cele mai multe fiind din anii împăraţilor Deciu
şi Valerian, cu două decenii în urmă, când mulţimi de oameni, atât dintre oficiali, cât şi dintre cei
mai simpli, şi tineri, şi mai în vârstă, atât bărbaţi, cât şi femei alegeau să se pună în slujba acestor
taine decât în slujba vieţii lor.
Dar care erau acestea şi de ce aveau o asemenea putere de atracţie asupra lor nu se preocupase
niciodată să afle.
Să-şi recunoască pe faţă ignoranţa? Nu era în stare.
26
în tăcerea-i ce urmă, judecata sa puternică s-a pus iute în mişcare şi a făcut conexiunile între
multele lucruri pe care le primise cu indiferenţă şi care acum îi reveneau foarte vii în minte.
Cu capul înclinat şi sprijinit în mâna dreaptă, le-a cerut celor doi fraţi să se aşeze înaintea-i şi, pe
un ton domol, începu:
eu nu sunt creştin şi tainele acestora nu le cunosc. Însă câteva întâmplări, câteva persoane, care
îmi vin în minte, mă determină să spun că întreaga lor abnegaţie şi jertfă recunosc, e o jertfă crudă
sunt pentru a nu ceda...
Nici înykos, nici Asteria n-au lăsat să se înţeleagă că pricepuseră. Înţeleptul zâmbi.
aţi spus că dorinţa voastră este de a afla? Aveţi timp?
avem!, au răspuns amândoi deodată.
Soarele care trecuse prin coloanele peristilului se arăta încă sus şi un tril din rodiu părea să le
caute compania în mijlocul liniştii ce-i înconjura.
„Oare ce urma să le spună Fileteros de avea nevoie de atâta răgaz ca să-i dea ascultare?",
gândiră plini de mirare amândoi, în timp ce nedumerirea li se zugrăvi în privire.
Se ştia că adesea se referea la acel mare matematician elen care se născuse în cetatea lor,
Arhimede.
Şi ce dacă trecuseră mai mult de cinci secole de atunci? Toţi cei instruiţi îl recunoşteau ca pe
27
un spirit unic, de o rară inventivitate şi capacitate de a rezolva cele mai dificile probleme de
aritmetică, geometrie şi inginerie.
dacă aveţi timp şi sunteţi dispuşi, o să plecăm într-o lungă călătorie, îi avertiză sceptic Fileteros.
Istoria este un dascăl preţios şi merită să fim cu luare-aminte la învăţămintele sale. O să ne
întoarcem în anii în care Siracuza a fost cucerită de romani, pe vremea lui Arhimede.
Înykos s-a gândit că mintea sa nu o luase razna mai devreme, iar Asteria socoti că va fi fost o
călătorie destul de lungă pentru tema care-i preocupa. Însă Fileteros deja pornise la drum.
Cu glas sonor şi cu elocvenţă, aduse la viaţă ceva din vremea asediului cetăţii.
poate veţi fi auzit că remarcabilele lucrări de fortificaţie ce asigurau paza cetăţii fuseseră creaţia
renumitului Arhimede. Astfel puternicii asediatori au fost luaţi prin surprindere. Cele şaizeci de
pentireme ale lor în afara vaselor mai mici -, pline de arcaşi şi prăştiaşi, nu doar că nu izbuteau să se
apropie de zidurile de apărare, dar aveau şi pierderi.
Aparatele de luptă inventate de Arhimede erau în aşa fel gândite, că reuşeau să captureze şi să
scufunde vasele vrăjmaşe cu ajutorul unui sistem de cârlige.
e prima dată când aud aşa ceva!, rosti Inykos fără a-şi ascunde surpriza. Eu am auzit că
28
reuşise să incendieze vasele vrăjmaşilor cu ajutorul unor oglinzi concave.
Defensiva aceea reuşi să dea la iveală lucruri minunate, care au făcut pentru multe luni flota
romanului Marcellus neputincioasă. Acesta nu izbutise decât să izoleze cetatea, atât de pe uscat, cât
şi de pe mare, în nădejdea că foametea avea să-i facă pe locuitori să se predea.
şi s-au predat?, întrebă Asteria care simţea cum interesul faţă de cele povestite creştea.
Înţeleptul întârzie să-i dea răspunsul.
aici vreau să ajung, rosti la un moment dat. Nu s-au predat! Nu au fost învinşi! însă n-au fost...
cu luare-aminte! Nu s-au îngrijit cât ar fi trebuit de siguranţa lor. Astfel că şi aceştia, în pofida
fortificaţiilor unice pe care le aveau, într-o noapte, de sărbătoarea închinată zeiţei Artemis, au lăsat
nesupravegheat un loc unde zidul era mai puţin înalt!...
şi pe acolo au intrat soldaţii lui Marcellus?
pe acolo au intrat!
Mai întâi o mie dintre cei mai aleşi, la adăpostul întunericului nopţii! Apoi au deschis porţile
cetăţii... şi consecinţele au fost triste. Au urmat un masacru cumplit... şi jefuirea. De la masacru n-a
scăpat nici măcar Arhimede4, cu toate că
4
Arhimede (287-212 î.Hr.), celebrul matematician şi inventator grec din Siracuza a fost ucis de
romani după cucerirea cetăţii, în timpul celui de-al doilea război punic (218-201 î.Hr.) al
doilea dintre cele trei războaie purtate între Cartagina şi Roma devenind un simbol al
victoriei romane asupra spiritului elen (n. trad.).
29
Marcellus dăduse ordin ca bătrânul înţelept să fie cruţat.
Se opri pentru puţin, apoi continuă:
eu mi-am dat seama că, pentru a nu lăsa nici un loc, ca să spunem aşa, nepăzit, creştinii ajung la
moarte. Pentru a nu ceda şi a pierde un lucru cu adevărat mare... Ce anume este acest lucru mare, nu
ştiu... Bineînţeles că acesta nu e nici o cetate, nici slava, nici banii, nici vreo dregătorie. Câteodată îi
condamn ca pe nişte necugetaţi... alteori îi admir.
şi de ce să-i admiraţi?, întrebă Inykos.
pentru puterea iubirii pe care o arată faţă de acest lucru mare.
dar dacă-i admiri, de ce nu devii şi dumneata creştin?, întrebă cu glas scăzut Asteria.
e o întrebare întemeiată. La fel cum e şi lipsa mea de răspuns. Pentru cei mai mulţi este greu să-
şi descopere şi să-şi recunoască punctele slabe, nestrăjuite. Să şi le afle şi să-şi pună ca pavăză
puterea şi voinţa. Întrebaţi-i pe ai voştri. Nu vor tăgădui să vă vorbească despre cele cărora şi-au
afierosit iubirea...
Asteria se gândi că nu e uşor de purtat o discuţie cu înţelepţii, încercând să ajungă cu mintea
30
la capătul gândului lor. Dar nu putu să nu admită că, într-adevăr, o anume taină, ceva cu adevărat
mare subjugase puterea iubirii tatălui şi a mamei sale, abandonând tot ce până atunci iubiseră.
Să-i roage să lepede, să tăgăduiască acel lucru mare? Nu-i părea că ar fi fost cu putinţă.
 Şi notiţa lor, din închisoare, odată cu apropierea morţii, gândul de a se îngriji de banii străini, nu
erau oare încercarea ca, acum, la sfârşit, asupra vieţii lor să nu rămână nici o pată, să nu arate nici o
slăbiciune şi să piardă lucrul cu adevărat mare, pe care-l aşteptau odată cu venirea morţii?
...Drumul întoarcerii le-a condus iarăşi paşii spre poarta temniţei. Aveau să izbutească, oare, să-i
întâlnească de data asta?
Şi totuşi, nu. Din nou le-a rămas ferecată.
5.
Nădejdile de pe drumul triumfului
Aşa cum îşi doriseră, Sylvia şi Alkisti găsiseră un loc bun pe acel drum al Romei, pe care avea
să treacă cortegiul triumfal.
Cu toate că mulţimile se adunaseră din zori de-a lungul drumului pe unde avea să se treacă,
reuşiră să afle semipalierul de la baza unei statui, ascuns de nişte tufişuri înflorite, care avea să le
ofere o vedere neobturată de nimic. În preajma lor şi cele două familii prietene, care veniseră din
Siracuza, trăiau mulţumirea că aveau să fie despăgubite pentru călătoria făcută, de vreme ce capitala
le pregătise o asemenea primire privilegiată.
Se răspândise zvonul că o atare ceremonie triumfală Roma încă nu văzuse. Triumful
imperatorului victorios Aurelian, la măsura izbânzilor
32
sale strălucite, de vreme ce reuşise să redea unitatea statului roman, zdrobindu-i vrăjmaşii şi în
Răsărit, şi în Apus. De aceea şi afluxul de lume era fără precedent.
Entuziasmul străbătu mulţimea de îndată ce se auzi sunetul trâmbiţelor: şi-au întors privirile
spre dreapta şi s-au ridicat cu toţii pe vârful picioarelor.
Un spectacol strălucitor se apropia răsfrângând razele de lumină ale soarelui. Mai întâi se
distingeau cununile de aur. O mulţime de cununi din aur, migălos lucrate, trimise împăratului de
cetăţile romane, luceau în soare cu sclipiri vii, în pasul ritmic al procesiunii. Şiruri nesfârşite de
cununi de aur!
parcă aş fi în mijlocul unui vis!, şopti Alkisti fermecată.
un vis cu totul de aur!, o aprobă Silvia, de lângă ea.
Cuvintele lor s-au pierdut în delirul poporului.
să trăiască! Să trăiască învingătorul! Să triumfe la nesfârşit!
să trăiască imperatorul!
să trăiască cel venerat!
Sylvia nu era atât de cuprinsă de entuziasm, pe cât de starea de aşteptare. Îşi arunca privirea în
spatele cununilor în speranţa de a distinge pe cineva, de a recunoaşte printre prizonieri o expresie,
33
o privire şi de a striga cu vocea gâtuită de emoţie: „Aici suntem! Vom da tot ce va trebui pentru a vă
răscumpăra!".
Aceeaşi emoţie vibra şi în străfundurile tatălui ei, care îşi întindea grumajii din ce în ce mai tare,
căutând cu privirea momentul în care avea să înceapă trecerea prizonierilor prin faţa lor.
Dar aceasta întârzia, de vreme ce procesiunea cununilor încă nu se încheiase.
La un moment dat însă priveliştea se preschimbă. Spectacolul avea parte de alternanţe care
atrăgeau privirile.
Acum veneau douăzeci de elefanţi cu pasul lor greu, apoi fiarele sălbatice îmblânzite, urmate de
carul de luptă al unui rege got. Pe urmă un car din aur, cu multe incrustaţii şi cu nenumărate pietre
preţioase strălucitoare. Era carul ce vis incredibil! reginei Palmyrei!
Poporul nu contenea cu ovaţiile în cinstea împăratului, ştiind că acestea aveau să fie răsplătite cu
daruri, făcute cu generozitate de el, în bani şi alimente.
Nu se oprea să bată din palme, dat fiind că imediat după aceea aveau să treacă senatul, nobilii,
pontifii, sfetnicii împăratului, armata cu emblemele şi armurile sale şi apoi breslele Romei cu
steagurile lor.
Au admirat cu toţii tablourile pictate cu reprezentări ale bătăliilor lui Aurelian pentru cetăţile
34
luate în stăpânire de el. Au privit cu pizmă la staturile puternice ale celor opt sute de perechi de
gladiatori ce aveau să se lupte între ei.
 Iar când începură să treacă prizonierii, unii în lanţuri, alţii purtând prăzile îmbelşugate ale
învingătorului printre ei şi femeile goţilor cu ironiile, râsetele şi şuierăturile lor, le făceau ocara şi
amărăciunea cu atât mai grele.
Au fost însă şi clipe când reflecţia mută răspândise peste mulţimi o tăcere adâncă. Erau
momentele când prin faţa lor defilau vremurile slăvite apuse.
O, zădărnicie omenească!
Tetrikos al Galatiei cu puţin mai înainte împărat, iar acum în lanţuri împreună cu fiul său.
Şi apoi...
O, deşertăciune omenească!
Cine n-a auzit de femeia vestită în lumea întreagă, cu comorile ei nesfârşite, care dăruise o slavă
strălucită regatului Palmyrei? De femeia cu dârzenia bărbătească, cu care se năpustea în bătălii, cu
elocinţa răpitoare, cu care entuziasma armata, cu judecata chibzuită şi, cel mai mult, cu ambiţia
asiduă de a urma planul marelui împărat Alexandru Macedoneanul, înfiinţând un stat helleno-
asiatic, de vreme ce încă de la începutul domniei sale, cu câţiva ani în urmă, izbândise să facă din
Palmyra una dintre cele două puteri de
35
la Răsărit? Puterile Palmyrei şi ale Persiei erau deja cei doi rivali ai Romei...
Şi Palmyra reprezenta o dinastie ce domnise asupra Egiptului, Mesopotamiei, Arabiei romane,
ajungând până în Asia Mică, Ankyra Galatiei şi Calcedon în preajma Bizanţului. Greşeau oare cei
cărora le era teamă că într-o bună zi avea să ajungă şi la Roma, stăpânitoarea lumii?
Şi a ajuns la Roma!... Dar în alte circumstanţe!
zenovia!
zenovia, împărăteasa Palmyrei!, şoptiră mulţimile, agitându-se spre a o vedea mai bine.
Căzură cu toţii de acord că nici un alt autocrator nu-şi împodobise triumful cu un învins şi
prizonier de o atare însemnătate. Cu tenul măsliniu, păşea cu frumoasa ei statură impunătoare în
urma carului de război al biruitorului, fără a lăsa ca tristeţea şi umilinţa s-o umbrească. Îşi ridica
privirea şi scruta mândră, cu ochii mari, mulţimile cu privirile aţintite asupra ei.
Să-şi aducă aminte de anii domniei sale în acele clipe? Nu fuseseră mulţi, doar cinci, după
moartea lui Odeanthos, regele şi soţul ei. Să-şi amintească strigătele poporului, laurii din bătălii, de
fiecare dată când, cu glas răsunător şi purtându-şi coiful asemenea zeiţei Athena, îşi fermeca
generalii şi soldaţii pentru a porni la atacuri eroice? Să redeştepte în minte fala de a
36
se trage din măreaţa asiatică Semiramida, şi din vestita Cleopatra, şi din Ptolemei? Să-şi amintească
de bucuria când a tăiat primele monede cu numele ei „Augusta Septimia Zenovia" şi când au fost
înălţate palatele sale cu porţi uriaşe şi nenumărate coloane?
Să cugete la acele măreţii de care avu parte sau la această putere trecătoare a pământului numită
„vremelnicie"?
Şi, dacă nu voia să se gândească la ea, i-o reamintea sunetul atât de pătrunzător al lanţurilor,
care zăngăneau la fiecare pas al ei.
Zenovia, înveşmântată până şi în acele clipe în tunicile, împodobite peste măsură cu pietre
preţioase, era înlănţuită!
Şi ce dacă lanţurile erau de aur?
Strălucirea lor, aşa cum îi cuprindeau gâtul, mâinile şi picioarele, îi prevestea că trecutul îi era
ferecat cu aceste peceţi întreite.
Iar ea păşea pe drum în tovărăşia acestei solii. A răsunetului ei.
e elină?, întrebă un copil, aflat în apropierea Sylviei.
nu este elină, ci din Arabia sau din Siria, după cum susţin alţii, răspunse unul care ştia.
atunci de ce se spune că a vrut să facă un stat elino-asiatic?
Acela zâmbi.
37
pentru că avu judecată şi inteligenţă! Şi-a dat seama că spiritul elin, adică arta şi filosofía eline
erau cele ce aveau să fortifice cultura şi civilizaţia regatului ei. Este a fost, mai degrabă o femeie
uimitoare, cu multe harisme. Ştia elină, latină, egipteană şi multe alte limbi răsăritene. A studiat
temeinic istoria elină. A alcătuit chiar şi o scriere istorică cuprinzătoare. În palatele-i adunase
bogăţii fabuloase, dar şi dârzenia sa era rară. Se spune că Odéanthos, bărbatul ei, care din anii
copilăriei se antrenase în vânatul panterei şi al leilor, năpustindu-se cu multă vigoare în lupte, datora
cea mai mare parte a slavei soţiei, care îl depăşea şi în privinţa îndrăznelii, şi a curajului. Palmyra n-
a fost distrusă decât după ce ea însăşi a fost învinsă...
Necunoscutul voi să adauge că bravei regine i-a fost frică de moarte când a fost întrebată de
Aurelian de ce a îndrăznit să se războiască cu romanii. Cuprinsă de frică, a dat vina pe sfetnici, care
au fost numaidecât daţi morţii. Printre ei se afla şi dascălul său, filosoful Longinus5.
Nu apucă să continue, fiind întrerupt de Sylvia.
5
Cassius Longinus (cca. 213-273 d.Hr.), filosof şi retor, i s-a atribuit paternitatea scrierii
Despre sublim, unul dintre puţinele tratate de estetică literară ale Antichităţii, care a ajuns
până la noi. Ca sfetnic al Zenoviei, a pledat pentru eliberarea de sub autoritatea romană,
motiv pentru care, după înăbuşirea rebeliunii, a fost executat de Aurelian (n. trad.).
38
Sărind cu avânt de pe postamentul statuii unde se afla, s-a apropiat de el cu sufletul la gură şi
întrebă:
veniţi din Palmyra? Aţi trăit acolo?
Glasul îi ieşi cu greu, simţind că venise momentul să afle scumpele-i secrete, în timp ce emoţia,
amestecată cu teamă, o făcea să se gândească dacă nu cumva acestea nu erau decât nişte secrete
amare...
6.
Sylvia însă nu reuşi să primească un răspuns.
arestaţi-l, e creştin!, strigă un om voinic, din lumea ce se îngrămădea, arătând spre un tânăr din
faţa celui ce vorbise despre Zenovia.
eşti creştin?, îl întrebă furios cel de lângă el, apucându-l de tunică.
Ochii calmi ai tânărului aruncară o privire fugară asupra armatei de prizonieri, care începea
acum să treacă, şi apoi se întoarse spre cel ce-i adresă întrebarea.
Într-o frântură de secundă alese! Ajunsese acolo ca să-şi vadă un prieten din Palmyra, căzut
prizonier, să-i transmită un salut prietenesc, strigându-i două cuvinte pe care acela le-ar fi înţeles.
Unul era: „Tu ştii că Te iubesc!", iar celălalt, „Eu cu voi sunt în toate zilele..."
Acum nu mai avea timp. N-avea dreptul să o facă. Altul era acum imperativul momentului.
Răspunsul! Preţiosul, iubitul, scumpul său răspuns!
40
zi, eşti creştin?, îl zgâlţâi necunoscutul de umăr.
da, sunt creştin, răspunseră buzele nemişcate, şi chipu-i tineresc, plin de demnitate, căpătă o
nuanţă porfirie.
O palmă peste obrazul drept îl făcu să roşească şi mai tare, şi vocile înfuriate ale celor din jur
acoperiră ultimele silabe rostite. Mulţi socoteau hybris la adresa imperatorului ca în cel mai glorios
moment al său să se facă auzită o asemenea declaraţie, potrivnică legilor sale. Alţii socotiră că
procesiunea oficială se încheiase deja şi, fiindcă şirul nesfârşit de prizonieri nu le stârnea interesul,
începuseră să plece.
Necunoscutul, care vorbise despre Zenovia, insista că într-o asemenea zi sărbătorească
ostilităţile nu sunt îngăduite, în timp ce omul trupeş, al cărui acoperământ al capului arăta că este
evreu, se mândrea cu simţul său de observaţie şi memoria, în care îşi imprimase cât se poate de bine
fizionomia tânărului cu care călătorise împreună pe aceeaşi corabie, cu destul timp în urmă.
îl auzise discutând cu cineva de vârsta lui, pe puntea prorei, şi de pe atunci plănuise să-i
denunţe, dar în port le pierdu urmele.
în agitaţia aceasta, pricinuită de vânzoleala mulţimii, şi în vacarmul glasurilor, Sylvia îşi dădu
41
seama, cu neplăcere cum străinul de la care îşi aştepta răspunsul se îndepărtase şi că mulţi dintre
prizonieri trecuseră, fără a apuca să-i cerceteze. Iar pricina fusese acest apostat, căruia nu i-a fost
deloc greu să mărturisească în mijlocul unei aşa mulţimi că se împotrivea voinţei autocratorului.
Alături de celelalte strigăte se adăugă şi al ei, pentru a-i spune Afiei că, dacă în Roma ar fi existat
un pretor energic, asemenea celui din Siracuza, nu s-ar fi manifestat o astfel de îndrăzneală chiar în
timpul ceremoniei triumfale a imperatorului ei.
 Privirea creştinului trăda surprindere, în timp ce se întorcea spre locul de unde veneau cuvintele
acelea, dar Sylvia nu luă aminte la ea, fiindcă acum interesul i se îndreptă asupra prizonierilor.
Unii îl apucaseră pe vinovat ca să-l predea armatei care păstra ordinea, în timp ce câtorva
credincioşi le revenea în minte Synetos martirul, pe care acolo, la Roma, Aurelian îl condamnase la
chinuri cumplite fiindcă refuzase să aducă jertfe idolilor. Un asemenea sfârşit îl aştepta şi pe
curajosul nostru spectator? Cine avea să afle urmarea în aglomeraţia acelor zile ce copleşise măreaţa
Cetate?
Erau, într-adevăr, atâţia călători, care veniseră pentru ceremonia triumfală din locuri mai
apropiate sau mai îndepărtate, că întoarcerea
42
lor din cetate era nemaipomenit de anevoioasă, în efortul aflării unui loc într-o lectică, care avea să-i
ducă fie spre locurile de unde aveau să plece spre casele lor pe uscat, fie din Ostia, portul Romei, de
unde aveau să ia corabia.
Poplius hotărâse să mai rămână câteva zile la Roma nu pentru chestiunile privind dregătoria sa,
ci pentru a asigura călătoriei lor un anumit confort, fiindcă, deşi nu era îndepărtată, nu voia să-i fie
umbrit farmecul din pricina aglomeraţiei.
Casa de oaspeţi, curată, spaţioasă şi scumpă, cu cocostârci, un pic în afara cetăţii, era un loc de
odihnă plăcut pentru Alkisti şi Afia, care se bucurau să observe cele trei păsări mari cu gâtul arcuit
şi picioare fine şi lungi, care scormoneau destul de des cu ciocul lung pe marginea micului lac din
grădina umbroasă. Penajul lor alb-trandafiriu, ca de mătase, tremura uşor la fiecare adiere de vânt şi
se distingea tulburător prin frunzişul verde al tufelor de tot felul.
Era o imagine frumoasă care te făcea să crezi că eşti pe malurile Nilului, de aceea o şi
chemaseră pe Sylvia de nenumărate ori ca să se bucure şi ea.
Ea însă nu le împărtăşea entuziasmul. Călătoria la Roma, care o umpluse de atâtea speranţe,
acum se încheia fără aproape nici un rezultat. O
43
dezamăgire mocnea în străfundurile ei din clipa în care trecuseră ultimii din falanga prizonierilor
fără ca nici una dintre aşteptări să-şi afle împlinirea.
Dac-ar fi fost cu putinţă să-şi afle!... Recunoscu că optimismul de la început fusese neîntemeiat
şi încercă să-şi petreacă timpul în tăcere, citind un papirus cu un cuvânt al lui Marcus Tullius
Cicero, pe care tatăl său îl cumpărase.
Mintea însă îşi lua zborul plutind dincolo de papirus şi de Cicero.
Când la triumful strălucitor cu cununile de aur, cu prăzile şi trofeele vii, când la slava Zenoviei
şi înfrângerea şi înlănţuirea ei, când la carul de luptă încununat cu lauri şi tras de cei patru cai albi,
la ofiţerii, purtători de toiege, cu bentiţele lor albe, la kitarezi şi la vasele în care se ardeau arome,
când la uralele şi delirul poporului.
În mijlocul acestei beţii şi bucurii ca urmare a unei asemenea slave, ei să nu-i stea mintea decât
la prizonieri! Şi, mai mult, cu o astfel de speranţă vană!
Într-o după-masă Alkisti i-a adus ştirea că în ziua următoare aveau să plece. Şi ceea ce conta era
că aveau să călătorească împreună cu înţeleptul Fileteros.
Ştirea aceasta i-a adus o mare bucurie Sylviei.
O discuţie cu el avea, pe corabie, să-i ofere multe lucruri şi să-i dezlege multe nedumeriri.
44
Astfel că în dimineaţa plecării de la Ostia nu i-a fost greu să-l afle, la un moment dat, singur pe
punte şi nici n-a ezitat să-i adreseze o întrebare care de multă vreme o frământa.
Fraza pe care o auzise în acea seară când, la Siracuza, erau în aşteptare, a pus-o pe gânduri, fără
a reuşi de atunci să afle un răspuns. Fileteros ar fi putut să i-l dea.
Astfel, s-a apropiat de el şi l-a întrebat direct, fără nici o altă introducere.
care e cel mai măreţ scop pe care merită omul să-l atingă?
depinde...!, zâmbi Fileteros, de ceea ce preferă, de ambiţiile sale.
Dialogul lor începu laconic.
dar, dintre ambiţii, care este cea mai mare?
te va mulţumi dacă-ţi voi spune că e dorinţa de bogăţie?
-Nu.
 renumele de „înţelept"?
-Nu.
laurii la întreceri?
-Nu.
toga de senator?
tronul imperial?
Dădu din cap dezaprobator.
slava istoriei?
Din nou dădu din cap negativ. Apoi adăugă:
45
omul care a pretins aceasta era un glas de tânăr s-a exprimat ferm, viu şi categoric: „Pe toate
cele de pe pământ le socotesc fără de valoare şi neîndestulătoare! Pe toate le socotesc gunoaie ca să
dobândesc pe...". S-a pierdut în bezna nopţii dimpreună cu tovarăşul său, iar eu n-am auzit
continuarea. Am căutat şi am aflat ce înseamnă „gunoaie"! Resturi de grâu şi semincioarele de
prisos ale unor ierburi sălbatice o hrană neînsemnată până şi pentru păsări! Cum aşadar acest om a
ajuns să creadă că toate cele de pe pământ sunt fără valoare şi neîndestulătoare? Şi, cât priveşte
scopul pe care şi-l propune cineva, nefolositoare asemenea gunoaielor? Ce anume să câştige? Asta
vreau să-mi spuneţi!...
vrei să-ţi spun ceea ce nici eu nu ştiu!, rosti dus pe gânduri Fileteros... Să aibă legătură cu
tainele de care m-au întrebat ceilalţi?
Ce taine?, se miră Sylvia.
nimic. Nişte raţionamente ale mele, ce mă fac să mă gândesc la cuvintele unui mare înţelept,
Socrate, care a mărturisit că nu ştie bine decât un singur lucru, anume că nu ştie nimic.
Amândoi şi-au îndreptat privirea spre marea albastră ce-i înconjura. Câte lucruri necunoscute nu
ascundea ea!
7.
A doua scrisoare
Zidirea templului Soarelui în Siracuza înainta într-un ritm rapid.
Sute erau sclavii care cărau cu carele cu boi blocuri de piatră, pe care le ciopleau cu trudă şi cu
spaima de a nu fi biciuiţi nemilos pentru vreo măsurătoare greşită sau din pricina întârzierii sau a
vreunei pagube făcute.
Arhitecţii dădeau indicaţii, epistaţii, ordine, spinările arse de soare ale robilor, sub poverile de
neurnit, se încovoiau cu gura pecetluită, cu mintea zăvorâtă ca nu cumva să le scape un cuvânt sau
un gând.
Din zori şi până târziu, la asfinţit, prin această neîntreruptă muncă reuşiră să aşeze la temelii
pietrele, pilaştrii impunători la distanţele potrivite ale unui şir de opt coloane aflate de-a lungul
faţadei. Şi alţi zeci de pilaştri pe restul părţilor laterale.
47
-Templul Soarelui din Siracuza va fi deasupra celui din Roma!, spuneau cu mândrie meşterii şi
cetăţenii care observau cu interes lucrările de construcţie.
Iar mai mare era mândria lui Poplius, care nu arareori venea să supravegheze îndeaproape
lucrarea, lucrarea lui, aşa cum în sinea sa o considera. Odată cu suma importantă ce-i fusese
asigurată, pentru construcţie, din vistieria statului, prin generozitatea lui Aurelian, activitatea sa luă
amploare. Îşi propusese să-l cheme pe împărat în cetatea lor şi voia ca atunci când va veni să afle
minunata lucrare avansată.
Fiicele sale îi împărtăşeau sentimentele, şi gândul că ar fi fost cu putinţă ca atotputernicul
împărat să fie găzduit în patria lor de ce nu chiar în casa lor? le umplea de mândrie. Când avea să se
întoarcă din campaniile militare, avea să-i viziteze.
La o asemenea discuţie despre vizita împăratului a ajuns pe masa lor, în chip neaşteptat, o a
doua scrisoare de la Athenodor, care le împărtăşea bucuria că cel pe care atât de mult îl aşteptau
acum se afla alături de ei.
dar v-am spus, îşi bate joc de noi!, izbucni Sylvia cu chipul roşu de tulburare şi ştergându-şi
ochii.
îşi bate joc de noi!, repetă şi sora ei.
48
de ce îşi bate joc de noi? Athenodor exprimă în scrisoare ceea ce ştie... „A plecat din Palmyra
sănătos, vioi, frumos...", scrie. Cum să creadă că n-a... ajuns? E cert că scrisoarea mea încă n-a
ajuns la el, adăugă tatăl lor în încercarea de a-şi păstra cumpătul.
Numai că şi el se tulburase în sinea sa. Această scrisoare de felicitare ascundea certitudinea unei
veşti triste. Speranţele pe care, la un moment dat, le nutriseră, că era posibil, dintr-o pricină sau alta,
să nu fi plecat încă, se spulberaseră.
Ca să nu ajungă, de vreme ce plecase, înseamnă că la mijloc se afla ceva trist. Un eveniment
necunoscut şi ireparabil, poate nefericit. Naufragiu, moarte, captivitate? Cine-ar putea ghici, câtă
vreme prezicătorii, la care Poplius alergase, îl asiguraseră, cu vorbe cât se poate de solemne, că încă
nu plecase din Palmyra?
Scrisoarea lui Athenodor, ce vorbea despre fericirea lor, îi aruncă într-o şi mai mare întristare.
Iar pe Sylvia într-una şi mai adâncă. După arestarea zarafului şi cearta cu Asteria, pierduse o
prietenă foarte dragă, cu care altădată petrecea atât de mult şi pe care acum Afia n-o putea înlocui.
Astfel, fiind tulburată şi îmbufnată, se purta aspru cu sclavii pentru orice scăpare a lor, nu
împărtăşea expansivitatea vădită de Alkisti şi se
49
închidea în sine, în mână cu un papirus sau cu o broderie, la care lucra cu foarte puţin spor.
Singura plăcere era călăritul. Fără s-o împiedice frigul sau aerul rece, ajungea cu calul ei alb în
locuri foarte îndepărtate, de unde se vedea culmea ninsă a Etnei, sau pe ţărmuri pustii de care se
zdrobeau talazuri înspumate. De fiecare dată o însoţea, de departe, un sclav.
În cale întâlnea agricultori pe câmpuri sau femei în faţa caselor mărunte, lectici bogate sau care
sărace şi îşi dorea să fi fost cu putinţă să întrebe lumea întreagă dacă ştia ceva despre el, care
plecase şi nu mai ajunsese.
O va fi priceput acea femeie care lucra în grădina de lângă colibă ba săpând, ba semănând?
înţelesese ceva din neliniştea ei, fiindcă în ziua aceea când însămânţa, luând din săculeţul cu
mărunta linte de semănat, s-a oprit şi a întrebat-o:
ce cauţi, domniţă, ce vrei să afli? Mărgăritarele mării? Ce nevoie ai de ele tu, care, după câte s-
ar părea, ai parte de toate bunătăţile? Stelele de pe cer? De ce să le vrei câtă vreme acolo lucesc atât
de frumos?
Sylvia zâmbi.
numai mărgăritare şi stele îşi doreşte omul?
I se păru că aceea ar fi putut să-i răspundă la întrebare: ce anume ar merita cineva să
dobândească, câtă vreme toate cele de pe pământ, în
50
comparaţie cu aceasta, sunt fără valoare şi neîndestulătoare. Dar nu a întrebat-o. Îi veni în minte o
frază din elinul Xenofon, pe care-o citise cu o seară înainte: „Oamenii n-au bogăţia şi sărăcia în
casa, ci înăuntrul lor". Simţea că ceva însemnat lipsea dinăuntrul ei. Ceva de care-şi dăduse seama
până şi femeia, a cărei avere nu era decât mica grădină şi săculeţul cu linte.
Apoi adăugă:
de ce să le vreau? Dacă astrele ar fi coborât mai aproape de pământ, ar fi fost foarte frumos, nu
crezi?
Femeia întârzie să-i răspundă.
eu nu ştiu carte ca să ghicesc cum ar fi cu stelele mai aproape de pământ. Unii însă susţin că
cerul poate coborî pe pământ, că cerul se pogoară pe pământ şi îi umple de fericire, spuse în sfârşit,
în timp ce arunca nişte seminţe de linte pe ogorul ei.
se pogoară pe pământ! Cine spune asta?, se arătă uimită Sylvia, auzind pentru prima oară
această teorie.
Un vârtej de aer ce aduse asupra lor un praf dens făcu calul să salte brusc într-o parte.
Sylvia trase cu putere de hăţuri şi, apropiindu-se mai tare de femeie, îi repetă întrebarea.
mulţi susţin asta. Măcar de le-aş pricepe şi eu vorbele, îi răspunse aceea.
51
cine pretinde asemenea lucruri? înţelepţi cum ar fi, să zicem, Fileteros?
eu nu cunosc înţelepţi. Simeon, vecinul meu, mi-a spus-o. Arhilaos, dascălul din Messina. Unii
care se întâlnesc pe pământul lui Kritias şi îi ascultă pe alţii care le vorbesc...
Sylvia pricepuse. Nu este exclus ca cei care se întâlneau pe pământul lui Kritias să fi fost o
adunare de creştini, asemenea celei pe care ea o descoperise la plimbarea trecută şi pe care o
denunţase. Uită pe dată de uimirea provocată de cuvintele-i neobişnuite şi o întrebă, cu prefăcut
interes, unde era acel loc, ca să afle şi ea mai multe despre această aleasă teorie.
îndrumările femeii au fost date cu precizie, şi Sylvia şi le-a întipărit viu în minte pentru a le
transmite mai apoi tatălui ei, iar el, la rândul lui, soldaţilor din garda cetăţii.
Să se zidească templul în cinstea Soarelui, să aştepte venirea împăratului, iar creştinii să
continue cu întâlnirile şi învăţătura lor? I s-a părut foarte ofensator la adresa tatălui ei şi autorităţii
sale.
Cu freamătul unei bucurii sălbatice, cu dorinţa de a contribui, cât mai grabnic, la reprimarea
acestei religii, ce dădea naştere unei asemenea tulburări, dat fiind că se împotrivea autorităţii lor,
făcu cale întoarsă.
52
Dacă acum ar fi întâlnit-o pentru prima dată pe femeia aceea, n-ar mai fi întrebat-o ce căuta.
Acum îl aflase, chiar dacă nu aceasta căutase. Şi bucuria aceasta sălbatică îi alungă tristeţea şi
supărarea de mai înainte.
Când a ajuns în faţa porţii şi i-a întâlnit, la intrare, pe Asteria şi pe Inikos, băgă de seamă că
înfăţişarea aceleia era atât de luminoasă şi senină, că uită de nepăsarea ei şi, spontan, sigură de
concluzia pe care o trăsese deja, întrebă:
au fost eliberaţi?
în mod cert Terpos şi soţia lui vor fi declarat supunere faţă de legi, în urma vizitei tatălui său la
temniţă pentru a-i convinge, iar acum Asteria, mulţumită, avea să-i redevină prietenă.
Aştepta cu nerăbdare răspunsul lor.
8.
Asteria îi aruncă o privire în care se citea recunoştinţa. În rândul antitezelor pe care întâmplările
şi simţămintele lor le plăsmuiseră, locul cel dintâi îl ocupa uimirea stârnită de miile de raze pe care
răsăritul le zămislea. De zorii atotluminoşi, în mii de nuanţe, ce prevesteau frumuseţi necunoscute şi
mirabile. Care chemau la ivirea unei zile născută dintr-o altă lume, nouă, frumoasă. Acestor taine
Asteria nu putea să le dea glas; Sylviei însă i-a oferit răspunsul pe care fu în stare să i-l dea:
n-au fost eliberaţi, Sylvia. Dar sunt, cum să zic, liberi! În puţinele clipe în care i-am văzut ne-au
convins de acest lucru.
se poate ca tatăl meu să fi găsit o cale de a-i schimba, se arătă plină de mulţumire Sylvia.
Voi să adauge că, din acea clipă, neplăcuta întâmplare nu avea să le mai despartă, de vreme ce
toate s-au îndreptat; însă, din pricina mândriei,
54
nu fu în stare să facă acest pas în vederea împăcării.
Asteria zâmbi şi-şi urmă fratele care intrase deja în casă. Nu voia să-şi schimbe visul care îi
învăluise delicat, din pricina unor discuţii fără sens.
Aşadar, reuşiseră să cunoască de aproape tainele creştinilor! Mulţumită Sylviei care îi denunţase
pe părinţii ei? Mulţumită lui Fileteros, care şi-a arătat admiraţia pe care le-o nutrea? Mulţumită
sclavei care, fără voia ei, le dădu de ştire în privinţa lucrului pe care-l căutau?
Sclava află din agora numele unui creştin şi li l-a încredinţat pentru ca ei să-l denunţe, ca o
răzbunare pentru răul pe care credinţa creştinilor îl aduse asupra casei lor. Ei însă au aflat prilejul nu
de a-l denunţa, ci de a-i cere să le transmită ceva din ceea ce le cucerise tatălui şi mamei lor inima.
Sub frunzele răcoroase, ce fereau acel colţ al grădinii de privirea celorlalţi, cei doi fraţi simţeau
cum în străfundul lor se strecoară o răcoare de negrăit când, în urma rugăminţilor, au ajuns şi ei la
acea întrunire a creştinilor unde avea să vorbească preotul Timotei.
Într-un chip atât de dulce îi ajuta să înţeleagă că Dumnezeu este iubire pentru oameni, de vreme
ce S-a făcut om de dragul lor şi S-a jertfit pentru
55
a lor mântuire! Şi în ceasurile grele le stă în preajmă cu ocrotirea, cu mângâierea, cu grija, cu
puterea Sa. Le vorbea despre frumuseţea inimii curate, despre desfătarea de pe urma virtuţii.
Asteria şi Inikos s-au dus şi a doua, şi a treia oară la întâlnirea creştinilor de pe proprietatea lui
Kritias, i-au ascultat însetaţi cuvintele care, încet-încet, îndepărtau norii de pe cerul lor şi aduceau
lumina unei zile noi.
Creştinii Bisericii din Siracuza erau înflăcăraţi.
Se mândreau cu faptul că Apostolul Pavel, apostolul întraripat al lui Hristos, trecuse prin cetatea lor
după naufragiul din Malta, unde rămăsese trei zile. Cu câte gânduri bucuroase nu se aplecau asupra
sulului cărţii Faptele Apostolilor, zăbovind, în timp ce-l desfăceau, la ultimul capitol, în care citeau
stihul pe care-l considerau al lor: „Şi ajungând la Siracuza, am rămas acolo trei zile"6
Socoteau că îi auzeau pasul pe drumurile lor, că-i auzeau glasul! Câte nu le va fi spus în acele
trei zile! Câtă luminare nu va fi adus şi în catacombe mormintele din apropierea carierelor de
exploatare a pietrei, unde se spunea că fusese! Se bucurau de această puternică întemeiere a
Bisericii lor şi încercau să fie la înălţimea ei în grelele zile ale persecuţiilor. Se bucurau când vedeau
că Biserica lor sporea cu noi credincioşi.
6
F. A. 28,12 (n. trad.).
56
Dar şi tinerii nu erau puţini la număr. Şi nu era puţină nici căldura iubirii faţă de credinţa lor.
Preotul Timotei le cerea părerea şi îşi arăta mulţumirea cu un zâmbet angelic, în timp ce îi asculta.
Tinereţea, viitorul Bisericii lor erau la măsura aşteptărilor sale.
în acea zi le vorbise despre un tânăr înalt de vârsta lui Inykos. Le vorbise cu aşa tărie despre
puterea lui Hristos, Dumnezeul lor, că uimirea-i cuprinse pe toţi.
într-o vreme a persecuţiilor, ce altceva ne-ar însufleţi mai mult decât a ne aduce aminte de
persecuţiile prin care au trecut apostolii!, rosti cu modestie şi începu să descrie aruncarea în temniţă
a Apostolului Pavel în Filipii Macedoniei, cu măiestrie retorică.
Cum înfăţişa întunericul adânc al temniţei la miez de noapte! Cum îi mişca cruzimea nemiloasei
bătăi cu toiagul, care umplu de răni trupurile Apostolilor Pavel şi Sila! Şi apoi felul inuman în care
temnicerul i-a tratat, aruncându-i în fundul umedei temniţe. Hainele lor sfâşiate nu aveau cum să-i
păzească de umezeală. Spatele lor însângerat nu-şi putea afla uşurare pe pietrele zidului colţuros, de
care se sprijineau. Picioarele rănite, strânse în butuci 7, nemişcate de-a lungul lemnului de tortură le
vor fi amorţit peste măsură... iar ei... psalmodiau!
7
F. A. 16, 24 (n. trad.).
57
Dureri. Întuneric. Aer puţin. Miros urât. Mai încolo, câţiva răufăcători. Iar viitorul incert. Li se
pregăteau chinuri în zori? Moartea? Mai mult ca sigur, de vreme ce mânia căpeteniilor şi a
poporului le era vrăjmaşă.
Dar ei îşi revărsau pacea inimii, adorarea, până şi bucuria în ode! Ce cântau? „Dumnezeule,
cântare nouă îţi voi cânta Ţie"8? „Înălţa-Te-voi, Dumnezeul meu, împăratul meu 9"? Nu ştim. Ştim
doar că înălţau cântare cu patos, cu glas înalt, astfel încât toţi cei întemniţaţi îi urmăreau treji, cu
luare-aminte.
Cântau fiindcă simţeau iubirea lui Hristos asupra lor. Asta le era îndeajuns.
Dar I-au văzut şi puterea în preajma lor. Puterea Sa stăpânitoare, atotţiitoare. În mâinile Sale
erau toate puterile dintru adâncurile incandescente ale pământului. În mâinile Sale erau toate porţile
şi zăvoarele temniţei, toate încuietorile şi lanţurile, dat fiind că zguduirea unui cutremur le-a nimicit
într-o clipă.
Zguduirea căpeteniei paznicilor în faţa unei asemenea puteri! O zguduire care în acea noapte
avea să-l ducă la bucuria botezului. Şi a sa, şi a întregii case. Plină de veselie fu acea noapte.
Şi tânărul vorbitor, al cărui nume nici măcar nu-l ştiau, încheie cu următoarele cuvinte:
8
Ps. 143,9 (n. trad.).
9
Ps. 144,1 (n. trad.).
58
oare puterea stăpânitoare şi atotţiitoare a Domnului nostru nu poate să se arate în orice epocă?
La masa de seară Asteria avu multe de discutat cu fratele ei. Cele auzite nu dăduseră naştere
înăuntrul lor doar unui extaz, ci şi nădejdii înveselitoare că şi în vremurile lor Hristos îşi va arăta
puterea într-un chip asemănător, dăruindu-le fraţilor întemniţaţi libertatea.
Dar trebuiau să discute cu glas scăzut şi cu anumite subînţelesuri, fiindcă Fara îşi manifestase
nemulţumirea şi mirarea din pricina faptului că încă nu-l denunţaseră pe acel creştin, pe care îl
întâlnise din nou în agora.
Venirea ei cu talerul de argint plin de alune îi făcu să se oprească.
9.
Cumplita judecată
Purtându-şi toga oficială albă, Poplius se aşeză în scaunul de judecată.
Lăsându-şi pe masă filele de papirus pe care le ţinuse în mână, inelele de pe degete îi străluciră,
iar privirea, plină de despotism, îi sclipi, în vreme ce cuprindea cu ea mulţimile adunate în
megaronul magistraturii.
Din pricina călătoriilor la Roma, mai ales a celei din urmă, care a durat mai mult din cauză că
fusese nevoit să pună în ordine diferite chestiuni de administraţie, judecăţile fură amânate, şi acum
vinovaţii, cu lanţuri la mâini, se aflau în faţa sa. Privirea îi căzu asupra lor semeaţă şi cruntă.
Cinstea pe care i-o arătase împăratul, prin darurile făcute, precum şi interesul personal pentru
templul Soarelui pe care-l înălţa, îl făcură şi mai arogant prin stima de sine. Iar severitatea sa şi mai
neîndurătoare. Animat de ideea,
60
mult mai adânc înrădăcinată acum, că se impune ca toţi să susţină gloria lui Aurelian şi restaurarea
statului cu ambiţii ecumenice, era decis să nu arate nici un fel de clemenţă în cazurile nesupunerii
faţă de legi.
Şi această nesupunere era atât de impenitentă şi deliberată! Nu se impunea oare ca şi atitudinea
sa faţă de aceasta să fie fermă şi imparţială? Şi, chiar dacă atitudinea sa umanitară se împotrivise
pentru câteva clipe, zărind casa de peste drum fără de stăpâni şi de vecinii săi sau întâlnindu-le
copiii îndureraţi, sceptici şi tăcuţi, nu socotea că ar trebui să facă vreo excepţie.
Vinovatul e vinovat, oricine ar fi el. Numai îndreptarea putea să mijlocească în favoarea sa.
Pentru o asemenea îndreptare i-ar fi ajutat din nou, cu tot prestigiul său, dacă erau dispuşi s-o
accepte, gândi el, înăbuşindu-şi astfel împotrivirea lăuntrică.
Creştinii trebuiau să dispară din societate câtă vreme nu se conformau cultului pe care legile îl
rânduiseră. Creştinii trebuiau să dispară din Siracuza, locul jurisdicţiei sale, fiindcă existenţa lor îi
ştirbea autoritatea, îi submina puterea. Judecata aceasta trebuia să demonstreze, mai mult ca
niciodată, hotărârea sa neclintită.
De altfel, şi instrumentele de tortură care fuseseră aduse în sala de judecată, roţile, cărbunii
61
aprinşi şi suliţele, aveau să-i vădească, prin prezenţa şi recurgerea la ele, hotărârea neclintită. Aveau
să provoace, de fapt, intimidarea acuzaţilor, şi el voia să creadă că nu puţini aveau să fie cei ce se
vor lăsa convinşi, la sugestia sa, să se declare adepţi ai cultului Soarelui.
Cu cei dintâi vorbi puţin şi aspru, întrucât se lovi de neînduplecarea lor. Când în faţa lui veni
Terpos, zaraful, în spatele căruia se afla şi soţia sa, dădu dovadă de toată familiaritatea, de vreme ce
erau şi cunoscuţi, şi vecini.
Le-a vorbit despre copii, care la început l-au rugat să-i convingă să se întoarcă acasă, le-a
amintit de poziţia socială şi de îndeletnicirea lor, precum şi de aprecierea şi prietenia sa. S-a oprit
pentru puţin, apoi adăugă:
ştiu, distinse Terpos, că anumite înrâuriri neaşteptate ţi-au înceţoşat gândirea. Ştiu că
limpezimea minţii tale le va nimici cu dârzenie bărbătească şi în acest ceas te vei întoarce la
fericirea de dinainte. E atât de puţin ceea ce-ţi cer împăratul, statul şi eu!
Se simţi mulţumit de forţa de convingere pe care o arătă.
Dar se auzi glasul lui Terpos grav şi neşovăitor:
n-au fost şi nici nu sunt nişte înrâuriri neaşteptate, ilustre eparh! Oricât de puţine lucruri am
auzit despre credinţa lui Hristos, de vreme
62
ce am cunoscut-o de puţin timp, au fost îndeajuns spre a înţelege, compara, cântări, hotărî! Şi n-a
fost lipsită de claritate şi bărbăţie această decizie a mea! Cred în Hristos şi bucuria mea, din această
pricină, e de nespus! Fie ca şi copiii mei să aibă parte de ea!
întocmai aceleaşi lucruri am şi eu de spus!, declară şi soţia sa, fără să mai aştepte să-i vină
rândul. Iisus Hristos este singura bucurie şi fericire în această viaţă şi pentru cealaltă, de vreme ce e
singurul Dumnezeu!
 Mai întâi preoţii idolilor şi-au arătat indignarea vociferând. Apoi unii care luaseră nişte
împrumuturi de la zaraf şi socoteau că aveau de câştigat de pe urma uciderii lor. Această clamoare
venită din partea auditoriului a decis rezultatul judecăţii.
Poplius şi-a pus bula pe foaia pe care o completase scribul cu sentinţa condamnării şi cu scurta
descriere a judecăţii pentru primul grup, după care şi-a ridicat posomorât capul.
Cu toţii i-au dispreţuit strădania de a-i salva, dovedindu-i autoritatea şi fermitatea neputincioase.
Ar fi trebuit dintru început să fi dat dovadă de o cruzime nemiloasă, pentru a continua aşa şi cu toţi
cei ce urmau.
Următorul grup, însoţit de gardieni în armuri, fusese adus la tribunal fără ca temnicerul
63
să fi declarat dinainte numele prizonierilor, mai mulţi bărbaţi şi trei femei. Fuseseră arestaţi de
curând la adunarea creştină pe care o avuseseră, iar acum intrau cu un aer de entuziasm de parcă s-
ar fi aflat la o ceremonie triumfală. Cu fruntea sus, privirea netemătoare, pas sigur, arătau că le era
cugetul mai tânăr decât însăşi tinereţea lor.
Poplius i-a vorbit celui dintâi cu puterea sa de persuasiune, la care recursese şi altă dată. Vorbi
despre valoarea vieţii, mai ales când e „în floare", despre frumuseţile şi bucuriile ei, pe care nimeni
dintre cei cu niscaiva minte nu le nesocoteşte.
Despre clemenţa legilor, care puteau să prescrie orice vinovăţie anterioară doar la un singur cuvânt
venit din partea celui ce încălcase legea.
nu-ţi cer să rosteşti decât un cuvânt, tinere. Un singur cuvânt! Crezi în zeul Soare? Spune
„da!"...
Zâmbi, încercând să arate cât de sigur era că avea să învingă cu ajutorul acestei neînsemnate
propuneri.
Ridicându-şi privirea, acuzatul rosti cu fermitate:
în Hristos al meu cred, Soarele neapus! Viaţa vieţii şi Lumina lumii. Da, în Acest Soare cred,
eparhule!
Inelele de pe mâna lui Poplius luciră din nou în timp ce, cuprins de mânie, îi arăta scribului
64
foaia nouă, în care avea să consemneze sentinţele de condamnare.
Apoi îi aruncă o privire tânărului care stătea în faţa scaunului de judecată.
Era un tânăr înalt şi zvelt, cu ochi negri mari, expresivi, cu chip luminos, păr creţ, cu o privire
senină, nemişcată, pătrunzătoare, pironită asupra lui. Şi, s-ar zice, cu un dulce zâmbet diafan. O
statuie a demnităţii eroice cu trăsăturile chipului frumoase şi înalt ca un chiparos.
Poplius scotocea în minte, căutând un mod prin care ar putea izbuti să-l atragă pe acest prizonier
cu hiton scump şi mâinile în lanţuri. Ce întrebări ar trebui să-i adreseze pentru a-l convinge şi a se
impune în faţa lui cu autoritate? Ce linguşeli şi laude, ce promisiuni s-ar cuveni să-i facă? Se
strădui, punând la bătaie toate argumentele cu putinţă, care, totuşi, nu ajunseseră pe buzele-i. Să-i fi
spus că-i oferă bogăţiile, dregătoriile pe care le-ar fi meritat? Să-i fi sugerat că avea să-i deschidă
calea spre împărat, spre onoruri şi lauri în preajma lui? Că în umbra sa îl aşteptau oşti biruitoare şi
triumfuri? Argumentele îl năpădiseră pe Poplius, dar ochii şi greutatea de a vorbi trădau faptul că în
sinea sa biruise o stânjeneală de neexplicat.
Şi, în locul propunerilor linguşitoare, pe care auditoriul aştepta să le audă, în locul laudelor şi
65
făgăduinţelor, în locul intimidărilor sau al ameninţărilor, nu răsună decât o simplă întrebare:
cine eşti?
Buzele tânărului se mişcară uşor, dând naştere unui zâmbet, de data asta, larg. Dar privirea îi
rămase nemişcată, fixată în ochii lui Poplius. Însă mai vie, mai scânteietoare, mai grăitoare decât
poate limba descrie. Într-adevăr, cine-ar putea fi, se întrebă auditoriul în sinea sa. Cine era acest
necunoscut şi de ce-ar ezita să răspundă? Cât ţinu ezitarea? Puţin. Atât de puţin, că glasul lui
tineresc răsună clar şi fără şovăială, semănând în jur o spaimă asemenea fulgerului.
Făcu un pas spre scaunul de judecată şi rosti:
sunt... Claudius din Palmyra...!
Fiul eparhului Poplius se afla în Siracuza!
aaa!
 întreaga clădire tremură din pricina strigătului ce ţâşni.
Agitaţie în tribunal! Poplius sări din scaunul oficial cu faţa schimonosită, cuprins de ameţeală.
S-a ridicat şi mulţimea, spre a vedea mai bine. Surprinderea şi zbuciumul, emoţia şi curiozitatea
puseră stăpânire pretutindeni.
Toţi cei din Siracuza aflaseră despre bucuria guvernatorului, dat fiind că scrisoarea unui vechi
prieten îi adusese la cunoştinţă într-o zi că fiul său cel mic, pierdut într-una dintre călătoriile sale în
Palmyra, trăia! Că toate erau aievea şi că în scurt timp avea să se afle în casa lui! După
cincisprezece ani!
Mulţi urmăriseră pregătirile vesele, renovarea megaronului, comandarea unui car nou, tot ceea
67
ce Sylvia achiziţionase... Şi cu toţii, mai apoi, se întristaseră cu adevărat, împărtăşind neliniştea
aşteptării celui drag care nu mai ajungea.
Multe fuseseră corăbiile care de atunci adăstaseră în portul lor, dar nimeni nu li l-a adus.
Zadarnica aşteptare, vreme de săptămâni, luni întregi, i-a convins că sosirea lui n-avea să aibă loc
vreodată.
tânărul se va fi înecat aşa îşi încheiau cei mai mulţi discuţiile în agora sau în port.
poate a fost luat prizonier de piraţi şi, cândva, va fi eliberat, gândeau cei mai optimişti.
Iar acum! Acum să-l vadă în faţa tatălui său judecătorul -, ca cetăţean liber, însă în lanţuri, sub
acuza grea de apostazie faţă de zeii statului! Să se ştie că, dacă va rămâne în apostazia sa, va trebui
ca afecţiunea părintească, emoţia neaşteptată, ce întunecaseră privirile pretorului, să devină o
condamnare neîndurătoare! O condamnare la moarte a unicului său fiu, de-abia venit! Chiar la
prima lor întâlnire!
O, dar era crud! Cumplit! Inuman! începură să se audă glasuri de protest în sală, care voiau să
pună capăt dramei prin care tatăl trecea.
să se pună capăt judecăţii!
să fie amânată!
nu amânare! Să fie graţiat!
să fie graţiat Claudius!
68
Însă protestele ce arătau simpatie s-au trezit cu o replică plină de ostilitate:
nici o graţiere! Să aibă loc judecata!
judecătorul trebuie să fie pentru toţi judecător!
să fie judecat! Acum!
Poplius asculta ţipetele şi tumultul, vedea tulburarea, gesturile, chipurile din jur care îşi ieşiseră
din sine, dar se afla în altă lume. Într-un vis, de dragul celui aflat în faţa-i.
După cum i-l descrise Athenodor, era fiul său. Înalt, zvelt, frumos, cu tenul alb, luminos,
asemenea mamei sale, cu ochi mari, expresivi. Fireşte că era fiul său. Să coboare de pe scaunul de
judecată alergând ca să-l strângă în braţe şi să-i vorbească de durerea şi de bucuria sa? Să-şi ignore
rangul şi în ceasul acela solemn să-şi lase inima părintească să grăiască? Să-şi fi implorat cetatea,
Siracuza, să hotărască ea că se cuvenea ca pretorului ei să-i fie dăruit fiul, pe care îl întâlnea acum
după cincisprezece ani?
Poplius n-avea putere pentru aşa ceva. Privirea sa tulbure, speriată, coborî de la chipul lui
Claudius la mâinile sale, căutând ceva anume. Nu lanţurile, nu încătuşarea strânsă...
Iată-l! Pretorul a fost zguduit. Zbuciumul de nedescris pe care îl încerca şi care se dezlănţuise în
sinea sa îi împurpurase faţa ce în urmă cu câteva
69
clipe era la culoare asemenea mormântului. Agonia prin care trecea îi înroşise ochii şi simţea că
propria respiraţie îl ardea. Îi cercetă din nou cu privirea mâinile nemişcate, căutând la mâna stângă
semnul lunguieţ şi întunecat, iar zărirea lui îl aruncă nu în lumea-vis a acelei clipe, ci în universul
unui ceas abominabil.
Al unui ceas ce-i pecetluise gândirea cu o amintire de neşters, veşnică. şi amintirea nu are
nevoie de mult timp pentru a te duce în locuri îndepărtate, la întâmplări de demult, ascunse şi
necunoscute celor mai mulţi. Iute, asemenea vântului năvalnic, ajunge în preajma celor de
odinioară. Cu osebită îndemânare, asemenea unui pictor desăvârşit, le aduce la viaţă culorile şi le
reînvie detaliile. Şi fără oprire cuvântează despre cele ascunse şi tăinuite.
Lui Poplius i se părea că se afla în călătoria aceea. Acolo, departe, la marginea măreţei şi
bogatei Palmyra... O frumoasă feţişoară albă, cu ochi negri şi păr creţ era aplecată pe umărul său,
dat fiind că-şi ţinea copilaşul de trei ani în braţe. Trupşorul uşor, plăpând nu era o povară. Şi
buzişoarele care zâmbeau arătau cât de odihnitoare erau puternicele braţe părinteşti.
Braţele părinteşti? Ah, amintire, amintire!...
Palmieri scunzi formau un crâng verde în jurul altarului zeului... Pietrele din porfirit, pătrate
70
şi aşezate pe o temelie largă... Iar deasupra focul... Focul cu scânteierile sale, cu flăcările galben-
aurii şi roşii, vuitoare... Un foc impetuos...!
Nimeni în faţă... Nimeni în preajmă...
Numai el cu statura sa, înalt şi bine-legat, cu privirea întunecată, cu mintea-văpaie. El cu micuţa,
delicata făptură în braţe. Care, lipsită de apărare, se odihneşte la pieptul lui. Acum şi-a ridicat
căpşorul cu păru-i creţ şi, uitându-se speriată, cu ochii luminoşi, la flăcări, şi-a strâns mâinile în
jurul gâtului lui şi i-a spus domol:
să mergem, tată...
A scrâşnit din dinţi cu furie. Furtuna neagră, care se ridica în el, izbucni cu toată năvala-i. De ce
să existe în Ellada o Kaiadă 10, care se făcea primitoarea copiilor astenici? De ce să existe nişte lupi
în afara Romei? De ce să existe braţele incandescente ale lui Moloh11 şi altarele zeilor din răsărit,
unde au fost arşi atâţia copii?
Nu, el nu avea să ezite! El îşi dorise un copil sănătos, zdravăn, asemenea lui însuşi... Nu
asemenea acestui copil bolnăvicios...
...Zguduindu-se din tot trupul pe scaunul de judecată, s-a prins de lemnul sculptat spre a nu
cădea.
10
Caverna din Sparta unde erau aruncaţi copiii malformaţi (n. trad.).
11
Capişte idolească din Canaan în cinstea căreia se aduceau ca jertfe copii (n. trad.).
71
Aşadar, avea să-şi dea copilul şi... pentru a doua oară morţii?
Atunci ca un smintit, din pricina întunecării minţii, luă copilul în mâini, fără a gândi, fără inimă
omenească. L-a ţinut... apoi l-a aruncat cu toată puterea în flăcări! închizând ochii! Pornindu-se în
aceeaşi clipă într-un galop nebun să ajungă cât mai departe... Dădu peste frunzele despicate ale
finicului din preajmă, care îl împunseseră cu marginile lor ascuţite. Nu simţi nici sângerarea, nici
durerea. Nu se opri din galop decât când se trezi pe drumul cu primele dughene, pe care cămilarii
caravanelor îşi făceau schimburile de mărfuri.
Era o coincidenţă bună, de vreme ce îi oferi pretextul pentru a-şi amăgi soţia cu o explicaţie
abilă: nişte beduini cruzi dintr-o caravană în trecere pe acolo fură cei ce îi răpiseră copilul!...
Supărarea mamei n-a fost cu putinţă de îndurat. Şi cu atât mai mult a sa. Şi fu cu atât mai
otrăvitoare cu cât, odată cu trecerea anilor, nu se ştergea cu nimic! Care-i rămăsese şi în inimă, şi-n
cuvintele pe care le tot repeta: „Fapta ce s-a săvârşit nu se va şterge niciodată!".
Şi dintr-odată, în mijlocul acelei amărăciuni,
sosi scrisoarea lui Athenodor... şi într-acea bucurie se-arătă această nouă amărăciune.
...Aşadar...aşadar, avea să-şi omoare unicul fiu pentru a doua oară?
72
Poplius nu rezistă. Îşi luă capul în palme, fără a-i păsa de locul în care se află, de oficialii şi de
mulţimea de faţă, şi izbucni în hohote de plâns.
Tulburarea din tribunal atinse culmea. Ofiţerul şi soldaţii, care nu fuseseră niciodată martorii
unei asemenea scene, nu ştiau cum ar trebui să procedeze.
Jertfitorii la idoli începură să se neliniştească, gândindu-se la prestigiul lor. O pierdere într-o
asemenea situaţie avea să-i coste mult. Dacă aveau să câştige, cultul zeului Soare avea să capete o
altă strălucire, templul avea să se umple de ofrande, daruri, jertfe. Câştigul ar fi fost inestimabil.
Sălbatice şi răguşite începură să se audă din nou vocile lor, cerând continuarea judecăţii. Cei
mai fanatici din auditoriu erau de acord cu ei, sporind vacarmul. Cei mai mulţi însă cereau graţierea.
Creştinii, acuzaţi şi condamnaţi, tăceau. Cine şi-ar fi ridicat glasul în acea tulburare spre a da o
soluţie care să fie pe placul cetăţii?
 Zaraful Terpos îşi aruncă privirea spre locul unde se afla fiica sa, dar n-o zări. Asteria ieşise în
goană din tribunal.
Cu obrajii îmbujoraţi, Claudius arăta că nici emoţia sa nu era neînsemnată. Cărei părţi ar trebui
să se alăture? Cei dintâi, cu pretenţia lor greu de asumat, i-ar fi hărăzit mult dorita cunună de
73
martir. Dar oare ceilalţi nu aveau să-i sustragă tot ce izbutise în urma unui atât de mare efort tainic
să dobândească odată ce ajunsese în Siracuza? O spaimă îi străpunse luminoasa privire. Dar pentru
ce? Spaimele nu sunt pentru cei neînfricaţi.
Anii din Palmyra
Iar Claudius era neînfricat.
10.
Picătură cu picătură râurise în inima sa, din anii copilăriei, puterea care i-a fost adăpată şi
întărită cu o răcorire supralumească.
Nu asemenea apelor abundente ce izvorăsc din izvoarele oazei, care cu palmierii ei nenumăraţi
şi cu foşnetele ramurilor răspândea adumbriri şi răcoare pe pământul Palmyrei. Nu asemenea
curgerilor de cristal ale afluenţilor Eufratului, pe care le întâlneau în drumurile lor caravanele cu
cămile pentru a-şi astâmpăra setea.
Răcorirea sa era o îndestulare înveselitoare şi o atotputernică îmbogăţire. Revărsare de viaţă.
Mâinile care-l răpiseră din braţele focului ucigaş al altarului păgân cu flăcările sale vuitoare i-au
fost, pline de afecţiune, mâini de tată şi, totodată, de mamă.
75
Ce-ar fi putut să facă arhitectul Filip cu copilul îngrozit, cuprins de un plânset cu sughiţuri şi cu
semnele acelea roşii pe mânuţa stângă şi beteagă? Cu semnele, ce în câteva clipe deveniseră răni
adânci din pricina arsurii focului?
Filip zări printre ramurile despicate ale palmierului din apropiere şi scund cumplita scenă în
timp ce trecea prin crâng. O văzuse. Îi pricepuse scopul. O înţelesese. Să ia copilul şi să-l dea înapoi
acestui tată nesimţitor şi hain? Cine l-ar fi încredinţat că inumana scenă nu avea să se repete cu mai
mulţi sorţi de izbândă în ziua, zilele următoare?
Ce-ar fi putut să facă? Ceea ce inima sa creştină îi dictă. Să-l ţină cu sine. Să-l tămăduiască. Să-l
crească. Să scoată din plânsetul său în hohot bucuria vieţii. A unei vieţi pe acest pământ. Şi a unei
alte vieţi, nesfârşite şi veşnice.
Cu cele câteva semne pe mâinile cu care îl salvase din foc, l-a luat în braţe, îndreptându-se spre
casă. Asudat, amărât din pricina decăderii societăţii, dar şi cu o anumită mulţumire.
Avea mijloacele pentru a creşte un copil, asigurându-i întreg confortul, în casa sa liniştită,
spaţioasă şi frumos zidită. Soţia, care îi murise cu un an mai devreme, nu era alături de el spre a-i
împărtăşi grijile. Însă cele două slugi şi bucătăreasa, Kleordki, aveau să-l primească cu dragoste.
76
I-au arătat iubirea şi bucuria lor chiar din aceeaşi seară când au alergat după leacuri, hăinuţele
de trebuinţă, după câteva jucării. I le-au arătat prin frământarea şi veghea lor la fierbinţelile şi
durerile pricinuite de rănile ce aveau să se vindece cu greu. La gânguritul tânguitor, care spunea că
îşi doreşte tatăl şi plânge după el.
Când fierbinţelile i-au trecut şi pe obrăjorul palid înfloriră primele zâmbete, iar în casă răsunară
primii paşi de copil, cu toţii au lăcrimat când într-o zi auziră zicându-i lui Filip „tată", în timp ce i se
aruncă în braţe. De atunci Claudius deveni fiul lui Filip, arhitectul grec, care alcătuise planurile
celor mai multe clădiri din Palmyra, în acord cu arhitectura elină, pe care cu toţii le admirau atât de
mult.
Şi pe el îl admirau pentru nobleţea şi dinamismul său. Dar şi pentru bunătatea pe care nu şi-o
puteau explica, de vreme ce n-o mai întâlniseră nicăieri până atunci.
Filip le dăduse sclavilor săi, creştini şi ei, actul de punere în libertate şi-i socotea colaboratorii
lui.
fraţilor, le-a spus într-o seară în timp ce copilul dormea în braţele lui Kleoniki. Pe făptura
aceasta pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu din focul idolatriei o s-o creştem împreună. Cu grijă şi cu
năzuinţa de a deveni un bun creştin. Cu
77
cuvintele şi mai apoi cu sfaturile să afle într-un chip plăcut şi dulce adevărurile credinţei noastre. Şi,
mai mult, cu luarea noastră aminte, pentru ca astfel să vadă că ceea ce-l învăţăm preţuim şi noi.
Sunteţi de acord, fraţilor?
suntem de acord, domnul nostru!, i-au răspuns într-un glas Iosis şi Sergiu.
suntem de acord! Să răsplătească Dumnezeu nobleţea inimii tale şi să te bucuri de ea aşa cum îţi
doreşti!, adăugă şi Kleoniki, care, deşi înaintată în vârstă, nu ţinea socoteala noilor griji şi trude.
Şi cu adevărat urarea ei s-a împlinit!
11.
Fiul lui Filip crescu umplându-se de vioiciune, graţie şi inteligenţă. Se bucura de afecţiunea lor,
iubea jocurile, păsările, florile şi se amuza cu micul lui pui bălai de cămilă, care se bucura atâta
când mânca din palma-i şi era mângâiat de el pe blăniţa sa moale.
Mergea împreună cu el la plimbare însoţit de tatăl său, care îi vorbea despre iubirea
Dumnezeului lor, care se vădeşte în întreaga creaţie, de vreme ce până şi în acest deşert nesfârşit
sădise atâtea oaze cu izvoare şi pomi.
Aşa, Claudius, să fie şi iubirea noastră faţă de Hristos! Asemenea unui izvor ce nu seacă
niciodată, asemenea unei ape răcoroase, care ne adapă şi pe noi, şi pe mulţi alţi însetaţi!
78
Şi când, în trecere, vedeau noii palmieri plantaţi sau pe cei preaînalţi, cu vlăstarele lor verzi, lăsa
să i se audă gândul cu glas tare:
să fie aşa de puternică şi credinţa în inima noastră! Să înflorească întotdeauna şi să se înnoiască,
fără a se ofili niciodată! „Dreptul ca finicul12 va înflori”13 spune cuvântul lui Dumnezeu. Multe
au a ne aminti palmierii aceştia din jurul nostru...
Şi Claudius creştea în Palmyra asemenea unei alese flori, căreia toţi îi purtau în casă de grijă cu
dăruire. Iar el le înfrumuseţa viaţa.
Cu ochii săi mari, luminoşi şi larg deschişi urmărea frumoasele istorisiri din Sfânta Scriptură la
masa de seară, asculta întâmplările emoţionante din vieţile martirilor sau psalmodia şi el împreună
cu ceilalţi, fiindcă învăţase bine Psalmul: „în ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor..." 14 sau
cuvintele Apostolului Pavel: „Deci, precum aţi primit pe Hristos Iisus, Domnul, aşa să umblaţi..."15.
Ce dulceaţă aveau acele seri în casa lui Filip când stăpânul şi slugile mâncau la aceeaşi masă
12
Sau palmierul (Phoenix dactylifera); este copacul de la care şi-a luat numele şi cetatea
Palmyrei - numele elenizat al oraşului aramaic (asirian) antic Tadmor - şi înseamnă „cetatea
de finic". Aici s-ar părea că David l-a ucis pe Goliat (I Reg. 17) şi tot aici ar fi construit
Solomon palatul pentru regina din Saba (III Reg. 10) (n. trad.).
13
Ps. 94,12 (n. trad.).
14
Ps. 41,1 (n. trad.).
15
Col. 6, 2 (n. trad.).
79
laolaltă şi discutau ca fraţii! Ce dulci erau mai apoi clipele de rugăciune în micul lor paraclis liniştit,
unde împreună îşi uneau doxologiile, mulţumirile şi cererile înaintea Domnului vieţii lor! Şi îşi
aplecau cu o înflăcărare plină de recunoştinţă capul înaintea iubirii Sale şi a jertfei pe Cruce
simbolul lor.
Claudius capul nu şi-l pleca. Îşi deschidea ochii luminoşi cu uimire şi privea fără săturare acea
cruce, care îi cucerise privirea şi mintea. Pe perete atârna o cruce scumpă. Pe ea sclipeau diamante
şi alte pietre preţioase, de o mare valoare, care îi fuseseră date lui Filip ca remuneraţie pe vremea
când construise palatele imperiale ale Zenoviei şi Odenathos, soţul ei.
Zenovia, entuziasmată datorită reuşitei planurilor întru totul de acord cu visele sale de a
combina spiritul elin şi asiatic, îi pregăti o răsplată generoasă din tezaurele ei.
Filip socotise drept o necesitate, datorită evlaviei şi adorării lui Dumnezeu, să facă din
majoritatea celor primite această cruce de preţ.
Răspândeau o strălucire orbitoare, când asupra lor cădea lumina, şi de o parte, şi de cealaltă,
cu irizaţii diferite.
Cum Claudius îşi rotea capul, sclipirile deveneau aurii, bleumarin, roşii. Infinite sclipiri de
infinite nuanţe. Spectacol minunat! Îi făceau o
80
impresie adâncă. Dar şi mai adânc i se întipăriseră în minte şi în inimă cuvintele lui Filip:
de câte nu aduce aminte, Claudius, Crucea lui Hristos!?! De iubirea pentru noi, de smerenia, de
răbdarea, de iertarea Sa, căci a cerut iertarea celor ce L-au răstignit! De mărinimia Sa, fiindcă în
împărăţia Lui l-a primit cel dintâi pe un tâlhar! De puterea Sa dumnezeiască, de vreme ce pământul
s-a cutremurat din temelii. Şi soarele şi-a pierdut lumina...
Copilul a fost adânc mişcat de toate adevărurile credinţei lui Hristos. Urmărea cu atenţie tot ce i
se spunea, le întipărea în sinea sa şi primea cu o atentă căutătură sfaturile tatălui adoptiv, care,
pentru el, era adevăratul tată.
Când a ajuns în jur de cincisprezece ani, comoara pe care-o pecetluise în sine îi devenise izvorul
unei bucurii nesecate, al unui entuziasm care îl depăşea chiar şi pe cel al lui Filip.
Cu acest entuziasm îi cucerea pe toţi colegii de la şcoală. Reuşise să-i facă creştini şi pe unii
dintre ei, dar pe doi dintre prietenii săi îi făcu creştini înflăcăraţi.
12.
Astfel, n-a fost deloc ciudat că, atunci când l-a întâlnit la palat, împărăteasa Zenovia în preajma
lui Filip, care, ca arhitect, îşi expunea părerea despre modificarea unei construcţii, l-a privit cu
luare-aminte şi i-a spus:
în strălucirea ochilor tăi îmi dau seama, fiule al lui Filip, că ai aflat ceva aparte!
Cu inteligenţa ei intuise lumile tainice ale sufletului lui. Şi Claudius nu pregetă să-i răspundă cu
însufleţire:
dar nu doar ceva, ci tot ce poate cineva afla în viaţa aceasta! şi în cealaltă!
care cealaltă?, se arătă surprinsă împărăteasa.
Dar spiritul ei semeţ n-o lăsă să-i aştepte răspunsul.
Cu statura înaltă şi cu mantia ei nepreţuită, care se distingea prin graţia elină şi luxul asiatic,
păşi îndepărtându-se în grabă pe lungul culoar.
n-ai apucat să-i vorbeşti despre lucrurile noastre nepreţuite, i-a spus zâmbind Filip.
82
poate o să mi se ofere o altă ocazie, răspunse Claudius, arătând că dorinţa de a ajuta şi pe alţii să
cunoască pe Hristos nu îngăduia şovăială, chiar dacă o avusese în faţă pe atotputernica regină
Zenovia.
dar oare sufletul ei nu are o valoare mai mare decât bogăţiile-i şi puterea?, adăugă după puţin.
Se apropie de tatăl său bucuros şi plin de asemenea gânduri.
Tânăra aceea curajoasă, Cristina16, despre al cărei martiriu auzise de curând, i-a făcut o impresie
aparte prin îndrăzneala şi răbdarea cu care a adus trei mii de oameni la credinţa lui Hristos.
trei mii?, strigă cu admiraţie.
O flacără se aprinse înăuntrul lui.
Să fi putut şi el să vorbească despre Hristos şi să lumineze sufletele! Să fi putut şi el, fie chiar şi
cu mult mai puţine decât cele ale Cristinei!
Creştinii din Palmyra nu erau mulţi, şi de aceea Claudius îi asculta cu nesaţ pe fraţii care
treceau, în călătoriile lor, prin locurile sale. Aveau atâtea să-i povestească despre locurile lor, unde
atâţia martiri adăpaseră copacul Bisericii, în tot Imperiul Roman, cu precădere în anii lui Deciu şi
Valerian...
16
Originară din Tir, a mărturisit la începutul secolului al III-lea, fiind prăznuită la 24 iulie
(n. trad.).
83
Dar şi în anii împăratului lor Aurelian, o impresie deosebită îi făcuse minunata schimbare a
mimului Porfirie, care tocmai în clipa în care şi-a propus să ia în râs botezul creştinilor s-a
convertit! Şi-a mărturisit credinţa în Hristos şi i-a ajutat pe mulţi dintre spectatori să creadă! Şi nu
după puţin Porfirie a ajuns martir17!
Alţi călători, de asemenea, din Persia, îi aduceau ştiri plăcute despre sporirea Bisericii, despre
mulţimile de credincioşi din toate clasele sociale, dar şi despre martiriul multora dintre ei în urma
prigoanei pe care regele Shapur18 o decretase.
în cuvintele lui Claudius se simţea cum entuziasmul şi mândria faţă de credinţă creşteau.
Sulurile cu textele Evangheliilor, Faptelor Apostolilor, Epistolelor, chiar şi ale Apocalipsei, le
avea şi în biblioteca, sculptată în marmură, din camera sa, şi adesea se apleca asupra rândurilor
scrise caligrafic, încercând să le înţeleagă sensurile cereşti, din dorinţa de a le şi pune în lucrare.
17
A mărturisit sub Aurelian în 270 d.Hr., fiind prăznuit la 4 noiembrie (n. trad.).
18
Shapur I (s-a născut în 217 şi a domnit între 240 şi 270) a fost al doilea şah al imperiului
sasanizilor. A rămas în istorie pentru triumful său asupra romanilor conduşi de Valerian;
adept al zoroastrismului (al cărui principali promotori au fost aşa-numiţii magi urmaşii
magilor amintiţi de Sfintele Evanghelii), a încercat să-l impună asupra întregului său imperiu,
înfiinţând multe temple ale focului (nvpeiov), decretând în paralel nimicirea tuturor celorlalte
grupuri religioase (creştini, gnostici, brahmani, budişti) (n. trad.).
84
Ele îi umpleau viaţa de o bucurie aparte, în sfârşit, când veni momentul plecării în călătoria pe
care tatăl i-o făgăduise, entuziasmul său a fost nemărginit. Aveau să ajungă în cetăţi cu nenumărate
biserici creştine, în cetăţi în care cel ce semănase pentru prima dată cuvântul creştin fusese
Apostolul Pavel.
O călătorie care l-a făcut să freamăte prin mulţimea impresiilor şi veştilor culese.
Anul acela al călătoriei în pământul Ioniei şi al Elladei trecu asemenea unui vis, dar cu câteva
zile înaintea plecării lor din Athena spre Palmyra sosi cumplita veste.
Templul lui Hefaistos se proiecta măreţ în faţa lor la ceasul asfinţitului. Mai jos era Porticul lui
Attál care, cu toate că fusese distrus cu câţiva ani mai devreme, încă mai păstra ceva din grandoarea
sa cu cele patruzeci şi cinci de coloane, în stil ionic, din afară şi cu cele douăzeci şi cinci de
coloane, în stil doric, din interior19. Toate strălucitoarele edificii din Agora atheniană le aminteau de
câteva din Palmyra, când le răsună în urechi glasul melancolic al unui trecător:
nefericita Palmyra! Nu mai există!
19
Porticul a fost construit cu fondurile trimise în dar de regele Attál al II-lea al
Pergamului (159-138 î.Hr.); era de 116 metri lungime şi 20 de metri înălţime, cuprinzând şi
un etaj. Distrus în 267, a fost renovat în anii 1950, astăzi fiind Muzeul Agora (n. trad.).
85
ce-ai spus, trecătorule?, s-a întors spre el Filip surprins.
Ce-a spus?
A spus câte nu putea rosti cu buzele.
Urca, venind pe jos din portul Pireu, cu sacul său de călătorie în spate, cu umbrele groazei încă
în privire. Se ducea la nişte rude, în căutarea refugiului, de vreme ce pentru dânsul toate fuseseră
pierdute. Abia ce plecase din Palmyra.
S-a aşezat, silit de ei, pe o bancă de piatră, şi l-au ascultat cu luare-aminte, punându-i neîncetat
întrebări, zdrobiţi de neaşteptata catastrofă.
Frunzele plopilor foşneau în aerul răcoros deasupra lor, animale încărcate cu sarcini şi trecători
se preumblau pe drumul de lângă ei, în zgomotul roţilor de care, căruţe şi cărucioare. Dar ei nu le
dădeau ascultare. Nu se aflau în Athena.
O, Palmyra, frumoasă Palmyra!...
Odată cu cele povestite de martor, au văzut, au ascultat şi au suferit şi ei împreună cu el.
Cum ar fi fost cu putinţă o întreagă istorie să fie cuprinsă în câteva fraze? Cu toate acestea, au
înţeles-o.
Împăratul asediase Palmyra, care a dat dovadă de o rezistenţă încăpăţânată, fiindcă întreaga
întindere de-a lungul zidurilor de fortificaţie era presărată cu o mulţime de catapulte. Ajutorul pe
care Zenovia îl aştepta din partea Persiei, armenilor,
86
arabilor şi sarazinilor n-a venit. A rămas singură. Iar nu după multă vreme, şi fără provizii! Luând
hotărârea de a se porni în Persia cu speranţa de a o ridica împotriva romanilor, s-a urcat pe o cămilă
agilă şi a ajuns până la Eufrat. Dar călăreţii, plecaţi în urmărirea ei, au ajuns-o din urmă... Şi i s-a
pus capăt domniei. Şi regatului.
împăratul le-a dat iertare locuitorilor Palmyrei. Dar în clipa în care au izbucnit concomitent
două rebeliuni împotriva romanilor, şi în Palmyra, şi în Alexandria, iar locuitorii Palmyrei i-au
oferit stema unei rude a Zenoviei, a sosit garda imperială, înecând în sânge rebeliunea.
Măcel şi distrugere în Palmyra! Şi în cetate, şi în împrejurimi. Distrugeri de case, temple,
prăpăd la Templul Soarelui. Incendii, jafuri, pustiiri până în temelii... Frumoasa Palmyra!
 acum au încetat acestea, încheie pribeagul din Palmyra. Împăratul cuceritor a dat un decret 20, li
s-a spus.
n-a rămas nimic în picioare?, întrebă Filip cu inimă strânsă.
câteva case, foarte puţine, mai stau în picioare. Se mai întorc câţiva locuitori, care au scăpat
20
într-una dintre epistolele sale, Aurelian recomanda încetarea vărsării de sânge astfel: „S-
au petrecut destule ucideri, destulă e nimicirea de care au avut parte cei din Palmyra. Nu ne-a
fost milă de mame, am omorât copii, am junghiat bătrânii, i-am nimicit pe oamenii simpli.
Cui o să lăsăm această ţară?".
87
plecând. Se zvonea, desigur, că împăratul a hotărât să se ia bogăţiile adunate de Zenovia şi să se
refacă marele Templu al Soarelui, aşa cum fusese înainte.
dacă s-au întors câţiva, să ne întoarcem şi noi!, rosti cu hotărâre Filip. Ne aşteaptă multă muncă
în locul acela al durerii. Ce zici, Claudius?
multe ne aşteaptă acolo, după cum cred şi eu, răspunse el cu ochii săi mari îngânduraţi.
Trecătorul o porni grăbit la drum. Ei s-au îndreptat către casa sacerdotului lor, care cu bogata
experienţă şi mintea luminată avea să le dea un sfat.
13.
Astfel că Filip şi Claudius s-au întors la Palmyra. La Palmyra cea de nerecunoscut acum!
Rotindu-şi ochii înlăcrimaţi de jur-împrejur, nu erau în stare să-şi dea seama dintru început de
mărimea catastrofei. Nu erau în stare să desluşească durerea adâncă întipărită pe feţele puţinilor
cunoscuţi întâlniţi pe drum.
Urmele durerii se citeau şi pe feţele comercianţilor şi cămilarilor necunoscuţi, care treceau cu
caravanele spre târgurile şi pieţele din Răsărit şi Apus.
Cei ce cunoscuseră Palmyra mai dinainte îşi uneau suspinul cu cel al localnicilor. Şi celor ce n-o
cunoscuseră ruinele ei le vorbeau despre vechea glorie, umplându-i de amărăciune.
Pentru Claudius şi Filip întoarcerea în nespus de bogata şi încercata cetate n-a însemnat doar
lacrimi şi suspine.
A fost şi o doxologie, dat fiind că zăreau creştini nevătămaţi, că în încercarea lor, la un colţ de
89
stradă, să treacă peste o grămadă de pietre, s-au trezit faţă în faţă cu Iosis, sluga lor, care se întorcea
sănătos din robia sa de scurtă durată.
Şi câtă nu le-a fost emoţia şi câtă slavă n-au dat când, ajungând acasă, au văzut că partea dreaptă
a casei lor era intactă! Au dat la o parte pietrele zidului din stânga, ce blocaseră intrarea, şi s-au
trezit în încăperea mică din interior. Printre dărâmături, pe peretele încăperii strălucea preţioasa
Cruce bătută cu diamante!
aceasta este o altă minune a iubirii Sale!, rosti Filip.
într-adevăr, după un asemenea jaf, care despuiase cetatea de tot ce era de preţ, păstrarea Crucii
într-o stare perfectă nu putea fi decât o minune a proniei dumnezeieşti.
Şi încă ceva, în micul armoar, cutia cu restul pietrelor pe care i le dăruise Zenovia era în
siguranţă şi neatinsă! Şi aceasta e o altă minune a iubirii lui Dumnezeu. Aveau s-o păstreze pentru
siguranţa lor şi pentru o viaţă îndestulată? Inima amândurora le-a spus că nu.
Mai întâi a vorbit Claudius.
negustorii de pietre preţioase trec adesea prin Palmyra. Ne vor oferi un preţ bun, când vor auzi
că provin din răsplata reginei Zenovia. Crucea o să o dăm preotului despre care am aflat că a venit
aici. Cu celelalte pietre vom reuşi să
90
facem faţă oarecum şi noi nenumăratelor nevoi. Să ajutăm la reparaţiile unor case, pe negustorii
distruşi, în vederea reînceperii unui mic comerţ, să aducem grâu, alimente, medicamente, de care
atâta nevoie vom avea cu toţii...
Filip zâmbi. Şi zâmbetul său ascundea o fericire adâncă.
şi pentru tine ce-o să rămână?, întrebă el la sfârşit.
Băiatul râse.
pentru mine? Toate celelalte!
corect! Pentru mine şi pentru tine numai una!... „Pe toate le socotesc...", şopti el.
 Trecu un an şi jumătate de la întoarcerea în Palmyra. Aşa cum prevăzuseră la plecarea din
Athena, multe acte, ce nu se nasc decât din iubire, îi aşteptau acolo, în preajma celor în dureri,
răniţi, sărăciţi. Multe inimi se făcură primitoare ale cuvântului lor creştin, aflându-şi liniştea.
Serghie şi Kleoniki, victime şi ei ale catastrofei, nu le mai erau alături. Însă Iosis era ajutorul lor
nepreţuit în toate. Şi Claudius, ajutorul foarte scump al preotului lor.
Trecuse un an şi jumătate când, într-o dimineaţă, Filip l-a chemat pe Claudius în camera sa,
năpădit de gânduri şi îndoieli.
Se simţea epuizat, slăbit trupeşte şi s-a gândit că era momentul să-i descopere taina ce atât de
91
mult avea să-l întristeze şi să-l zdruncine pe tânărul de optsprezece ani.
S-ar fi putut oare petrece altfel? Cum avea să rămână Claudius de unul singur în locul acela
devastat? Cât avea să-l mai poată însoţi Iosis aflat la o vârstă înaintată? Şi cum avea să-şi
construiască viitorul, în mijlocul străinilor şi trecătorilor, de vreme ce şi cele două-trei familii
creştine, cu care avea legături, se mutaseră în altă cetate?
Era vremea să afle şi Claudius. Astfel, aşa cum stătea în faţa-i, cu statura înaltă, cu chipul
zâmbitor şi cu ochii luminoşi, Filip a fost cuprins de emoţie. Câtă mulţumire i-a adus acest copil!
Dispoziţia sa veselă, imperturbabilă, voinţa puternică şi inima caldă, care semănaseră atâta bucurie
în casa tatălui adoptiv, ar fi fost cu putinţă să le aducă şi tatălui adevărat? Avea să i le primească?
Filip nu avea de gând să-i descopere toate amănuntele. Aşa cum nu i le-a descoperit nici
magistratului Athenodor, care se întorsese de curând în Palmyra. Şi se întoarse creştin! în urmă cu
cincisprezece ani se convinsese de prietenia sa cu infanticidul tată şi acum găsi oportunitatea de a-i
deconspira taina că fiul lui Poplius trăia.
cel care a fost răpit de o caravană în trecere?, strigă Athenodor cu uimire.
cel pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, nişte mâini l-au ocrotit în timp ce a fost aruncat în foc,
răspunse Filip.
92
şi acela este Claudius?
claudius!
e evident! Seamănă foarte mult cu mama sa! Identic, aidoma!, continuă Athenodor, fără să ceară
mai multe explicaţii. O ştiuse foarte bine.
Asemănarea cu mama, numele, micul semn de la mână, l-ar fi putut convinge pe Poplius că
acesta e fiul său pierdut, pe care atunci nu s-a străduit prea mult să-l caute, de vreme ce după câteva
zile a plecat din Palmyra, la fel ca Athenodor.
claudius, începu uşor Filip, ştiu că viaţa noastră şi toate cele ale ei sunt în mâinile lui
Dumnezeu. El le-a rânduit pe toate şi în viaţa ta, şi în viaţa mea, într-un chip minunat. Îţi mulţumesc
pentru bucuriile de pe urma educaţiei tale frumoase şi credinţei fierbinţi... Când eu n-o să mai fiu,
va trebui să răspândeşti aceste bucurii şi altora, al căror suflet încă nu a aflat lumina...
ştii, tată, că aceasta este dorinţa mea fierbinte.
-Ştiu... de aceea trebuie să încerci, Claudius, să aduci bucurie şi casei..., casei adevăratului tău...
tată...
Claudius a fost zguduit de neaşteptatul cuvânt.
al adevăratului?, îngăimă cu glas stins.
Simţi că mintea, gândirea o luau razna.
Respiraţia i se tăia. Numai memoria îi aduse în faţă o sumedenie cumplită de flăcări vuitoare, ce se
apropiau de el năprasnic, a căror imagine, de-a lungul tuturor anilor, i-a fost neplăcută.
93
Şi la nedumerirea provocată de întrebarea din ce motiv Filip, de vreme ce-l cunoştea de pe
atunci pe tatăl său, n-a încercat să-l afle şi să-i înapoieze copilul, a ales ca răspuns, din recunoştinţa
pe care o simţea, tăcerea. Filip a ales tăcerea în loc să dea pe faţă adevărul, întrucât a preferat să
cadă asupra sa acuzele justificate ale lui Claudius.
Zvonul răspândit de Poplius privitor la caravana în trecere care i-a răpit fiul nu i-a zdruncinat
numele şi onoarea de tată. Athenodor a tras concluzia că în foc l-au aruncat răpitorii sau copilul
însuşi va fi căzut, în încercarea de a scăpa de ei.
Aceeaşi concluzie a tras şi Claudius. Dar era răvăşit.
 Vreme îndelungată rămase îngenuncheat, cu capul plecat în faţa tăcutului lor iconostas în
dimineaţa, în noaptea aceea şi în alte nopţi, cerând putere şi luminare. Atât de trebuincioasă lui în
mijlocul acestor neaşteptate întorsături pe care le lua viaţa sa! După anii unei seninătăţi dulci şi ai
unei atmosfere creştine tihnite să se afle deodată în casa tatălui său idolatru şi într-o situaţie de care
nu ştia nimic?
Conştiinţa sa nu-şi afla liniştea. De altfel, tatăl adoptiv putea să mai trăiască. El avea să-l
îngrijească neobosit, iar aceste stingheriri, pe care le
94
simţea în inima sa, aveau să se risipească. Avea să continue împreună cu el înfăptuirea planurilor
frumoase şi, dacă vreodată aveau să le încheie, ar fi mers împreună spre a-l cunoaşte pe eparhul din
Siracuza, pe care ar fi putut, de asemenea, să-l numească „tată".
Soluţia aceasta îi aduse uşurare, şi nădejdea în sănătatea lui Filip se prefăcu în grijă fierbinte şi
dragoste neobosită...
Planul lui Dumnezeu însă, ce se ţese şi se răsfiră asupra întâmplărilor viitoare, inaccesibile şi
necunoscute săracei minţi umane, a fost altul.
Cu conştiinţa împăcată şi cu preacinstitul Trup şi Sânge ale lui Hristos drept merinde veşnică,
arhitectul Filip plecă spre frumuseţile vieţii celei fără de sfârşit.
După ceva vreme, după discuţii cu Claudius, după înţelegeri cu un comerciant de încredere în
privinţa unei călătorii sigure şi practice, Athenodor a luat un papirus şi a scris, plin de entuziasm,
epistola ce avea să ducă vestea în Siracuza.
Iosis a rămas în preajma preotului pentru a se dedica treburilor bisericeşti.
Claudius plecă spre arena ce-l aştepta.
14.
Plecarea spre arenă
Claudius plecă spre arena ce-l aştepta.
Nu spre arena ce avea să-i dăruiască nişte cununi în urma unor competiţii la alergări, aruncarea
discului sau sărituri, ci spre aceea care cerea mult mai multe puteri şi rezistenţă, ce presupunea
antrenament serios şi performanţă. Va fi având el aceste puteri? Oare le va fi având?
de vreme ce Tu, Singurul Puternic, vei fi cu mine, o să-mi dai putere!, şopti cu ochii spre cer,
simţind o linişte adâncă.
Se ducea în necunoscut şi la nişte necunoscuţi!
Se ducea într-un mediu unde aveau să-l întâmpine cu prietenie şi căldură sau cu neîncredere şi
resentimente? Nu putea să-şi dea seama. Dar era în stare să lupte. Să nu renunţe la nimic din ceea ce
i-ar prejudicia statutul de creştin. Şi mai avea ca însoţitoare binecuvântarea tatălui său adoptiv,
96
care-i dădea nădejdea că poate acolo aveau să-l aştepte suflete pregătite să-l primească cu credinţa
în Hristos.
Şi dacă nu, aveau să-l primească fraţii creştini, a căror afecţiune avea să-i preschimbe
necunoscutul în familiar. De altfel, într-o mare cetate, care prospera, ca aceea a Siracuzei, într-o
mare insulă, precum Sicilia, ar fi putut să aibă mai multe şanse pentru înfăptuirea lucrării sale
creştine.
Aceste gânduri i-au hrănit entuziasmul.
Şi mai erau cele cinci diamante, ascunse bine în căptuşeala tunicii sale. Erau ultimele din
preapreţiosul lor tezaur şi nu apucaseră să le pună la dispoziţia nevoilor Palmyrei. Filip stăruise să-i
rămână lui Claudius. Iar el acceptă din dorinţa de a reuşi cândva s-o întâlnească pe captiva Zenovia
şi de a i le returna, acum când era pusă la încercare, căutând astfel un pretext pentru a-i vorbi de
viaţa adevărată care urmează celei pământeşti. Căutând un pretext pentru continuarea discuţiei
începute în vremurile ei de slavă.
Pe corabie avu şansa de a cunoaşte doi tineri, înţelegând foarte repede că erau toţi laolaltă uniţi
de aceeaşi credinţă. În scurt timp mai înţelese ceva fundamental. Se afla la capătul călătoriei sale.
mergi în Siracuza?, îl întrebă cel mai mare. Pentru prima dată?
da..., nu..., răspunse cu dificultate Claudius.
97
să fii cu băgare de seamă, continuă interlocutorul său. Eparhul e foarte crud. E nemilos cu
creştinii...
Simţi cum dintr-odată paloarea îi cuprinse chipul.
Iată arena! Iată lupta! El singur faţă în faţă cu un tată crud şi nemilos! Unde să se ducă? La
luptă, din prima zi, sau să rămână într-o aşteptare cu răbdare, în căutarea unor circumstanţe
favorabile pentru a-i vorbi şi a-l convinge în privinţa adevărului?
Unde mergea? La martiriu, pe neocolite? Ori se ducea să ocupe dureroasa postură de martor al
guvernării şi al persecuţiilor hainului eparh?
Athenodor fie nu ştiuse, fie nu voise să-i prezinte această realitate. L-a avertizat însă:
nu ştiu, Claudius, dacă scrisoarea, în care îţi anunţ venirea, va ajunge la destinatarul ei. Dacă te
vor primi, vei rămâne cu ei. Dacă nu te vor primi ca pe copilul lor, casa lui Timon, care are un
atelier de ţesătorie în apropierea gimnaziului21, e a ta. Cu inima sa caldă o să-ţi amintească mult de
Filip, tatăl tău.
Apoi i-a dat o scrisoare adresată lui Timon. Cu gândul la ea, Claudius simţea în clipa aceea o
anumită siguranţă. Gândurile de nesiguranţă
21
Şcoală urmată de tinerii de 16-18 ani după absolvirea palestrei (n. trad.).
98
şi tulburare s-au risipit şi hotărârea sa deveni nestrămutată.
Corabia, cu mărfurile menite pentru alt liman, făcu escală, înainte de a ajunge acolo, la Siracuza.
Ocazia era unică. Ar fi putut să se oprească acolo, gândi el, de vreme ce exista un drum bine
pavat, care l-ar fi putut duce oricând în capitală.
îndoiala lui Athenodor în privinţa faptului că scrisoarea sa, în care-i anunţase venirea, putea să
nu ajungă la timp, îi dădea şansa de a nu pune la socoteală faptul că avea să-i neliniştească pe
destinatari în situaţia în care avea să nu ajungă la timp. Într-o călătorie atât de lungă întârzierile şi
amânările sunt justificate.
De altfel, fiind trecut în catalogul de pasageri cu numele Claudius Filip din Thessalonic, nu ar fi
născut nici o bănuială în caz că scrisoarea va fi ajuns la timp şi aveau să-l caute. Se vor gândi că el
nu va fi plecat cu acea cursă maritimă.
Astfel, avea să câştige timp pentru a cerceta şi a se informa în privinţa familiei eparhului. Ar fi
câştigat timp pentru a putea să ia decizia definitivă.
Informaţiile de care avea nevoie i-au fost oferite în carul pe care avea să-l ia pentru a ajunge la
Siracuza.
Grijile peste măsură ale lui Poplius, în ce priveşte construirea templului Soarelui, prietenia
99
sa cu Aurelian, prigonirea creştinilor, care nu se conformau legilor privitoare la adorarea Soarelui,
urmărirea pe ascuns de către fiica sa a adunărilor creştinilor pe care le denunţa au fost primele
informaţii ce au sporit convingerea inimii sale. Care i-au dat şi putere.
Şi când discuţiile au continuat referitor la marea avere a eparhului, proprietăţile fără de număr,
nenumăraţii sclavi şi grandiosul megaron, puterea i-a sporit şi mai mult. Voinţa i-a devenit
înflăcărată.
domnul ne-a învăţat să cerem „şi nu ne duce pe noi în ispită", iar eu o să mă duc singur în
ispită?, şopti uşor şi privi afară, prin perdeaua carului.
Aproape înnoptase. Dar în sinea sa simţea o revărsare de lumină. Nu, nu! Nu aveau să-l
amăgească averea uriaşă, nesfârşitele proprietăţi, nenumăraţii robi, minunatul megaron. Nu punea
nici un preţ pe demnitatea hegemonică, prietenia cu împăratul, viitorul său strălucit ce se întrezărea
la orizont. Nu primejdiei, nu primejduirii sufletului, nu ispitei, nu ispitelor vieţii!
Mai luminos i se părea atelierul de ţesătorie al lui Timon. Avea să înveţe un meşteşug, n-avea să
fie o povară nimănui, avea să trudească liber, pentru mulţi. În primul rând, pentru sine. De-a pururi,
pentru Domnul.
100
Hotărârea fusese luată.
Carul ajunsese la capătul călătoriei. Îl întrebă pe cel de lângă el unde se afla atelierul de ţesătorie
al lui Tîmon.
eşti frate?, îl întrebă în şoaptă acela, plecându-şi capul spre el.
Claudius zâmbi. Primul glas din Siracuza, primul salut era din partea unui creştin! Ce altceva şi-
ar fi dorit în acel ceas?
Au apucat-o pe drumul către atelier. În jur, noaptea se lăsase deja. La lumina lunii se distingeau
drumurile pavate cu piatră, cu fântânile la cotiturile lor, porticurile din agora, iar, în fundal, pe
costişă, teatrul străvechi.
însoţitorul, din când în când, îi prezenta locurile şi construcţiile însemnate.
aici sunt gimnaziul şi biblioteca...
aici e Şcoala lui Fileteros...
acest megaron din dreapta e casa eparhului Poplius...
însoţitorul oare va fi auzit bătăile inimii lui Claudius, aşa de puternice cum erau?
Noapte de jur-împrejur. La lumina lunii însă distinse clădirea măreaţă cu liniile alese şi
frontispiciile de la acoperiş, cu lungul peristil de la intrare şi cu coloanele joase şi elegante ale marii
verande.
Cele câteva ferestre luminate arătau că stăpânii încă nu se culcaseră oare erau în aşteptare?
101
Oare însoţitorul va fi auzit bătăile inimii lui Claudius, aşa de puternice cum erau?
Nu.
A auzit glasul lui. Glasul ei.
pe toate cele de pe pământ le socotesc fără de valoare şi neîndestulătoare! Pe toate le socotesc
„gunoaie ca să dobândesc pe..."
Şi era statornic, puternic şi neşovăielnic. Şi tonul, optimist şi ferm.
ţi-ai amintit cum nu se poate mai bine cuvintele marelui apostol, rosti cu oarecare uimire
interlocutorul său. Pavel zăbovise pentru trei zile întregi la Siracuza, în drumul său spre Roma, şi în
predicile despre dragostea lui Hristos se vor fi aflat neîndoielnic şi cuvintele pe care tocmai le-ai
amintit...
Claudius n-a răspuns. Vrăjit, contempla măreţia sublimă a unei alte lumi, care se întindea
înaintea sa, în strălucirile unor fulgere îndepărtate.
Nori nenumăraţi, eterici, întinşi peste abisuri infinite, erau străluminaţi la orizont. Mai întâi, cu
totul albi, preadiafani. Mai apoi, trandafirii, uşori, presăraţi pe întinderi nemărginite, ce se afundau,
la fiecare străluminare de fulger, tot mai departe, dincolo de cuprinsurile apelor mării, dincolo de
toate uscaturile, până ar putea crede cineva la marginile lumii. Nori albi, alb-trandafirii, cu totul
aurii, argintii!...
102
Ce măreţie copleşitoare! Se simţea zguduit. Era măreţia de la orizontul din faţa lui sau dintr-o
altă lume, ce fiinţa în sinea sa?
15.
Dintr-o lume cu mii de fulgere de bucurie... cu mii de trâmbiţe de aur trâmbiţând bucuria...
Bătaia ritmică a războiului de ţesut se opri la bătaia sa.
Era bătaia lui Claudius, plină de ezitare şi forţă, în uşa lui Timon.
Era bătaia în poarta unei alte vieţi, cu totul diferite de cea pe care o trăise până atunci.
Opulentă viaţa din Palmyra. O viaţă fără de griji, în preajma a patru oameni, care l-au sprijinit
cu multă afecţiune. Când nu i-a lipsit nimic, de la plimbările cu cămila cu părul moale, prin pădurile
cu palmieri preaînalţi, până la impresiile din neuitata călătorie în frumoasa Ellada. Apoi o viaţă
plină de neobosită promptitudine în slujba grijilor oamenilor în suferinţă din cetatea acum ruinată.
Până acum aceasta a fost viaţa sa. Dar de acum urma să ia alt chip.
Chipul celui găzduit, care trebuia să trudească pentru a nu ajunge o povară. Un chip de viaţă nu
prea uşor pentru cineva neînvăţat cu el.
104
În urma nenumăratelor nevoi ale celor din Palmyra fără un acoperiş deasupra capului, averea lui
Filip fusese pusă, cu acordul său, la dispoziţia lor. Şi cele cinci diamante, ce însemnau o adevărată
avere, socotea că nu-i aparţin, câtă vreme menirea lor era să fie returnate celei care i le dăruise din
preamulta ei generozitate.
Astfel, bătu în poarta lui Timon, simţind o oarecare prăbuşire lăuntrică în clipa în care un sunet
prelung ieşit din gura a mii de trâmbiţe de aur răsună adânc în sinea sa.
Cele trei cuvinte iubite ale sale!
 îl împresură veselia la ecoul lor şi mâna sa fermă se pregătea să bată iarăşi, în clipa în care uşa
se deschise şi un prunc bălai, în picioruşele goale, în cămaşa de noapte, îl privi cu ochi mari, uimiţi
şi azurii.
Claudius nu putu să nu zâmbească în faţa acestei întâmpinări angelice. În scurt timp, zâmbi din
nou în momentul în care Timon citi epistola lui Athenodor şi, deschizându-şi braţele, îl îmbrăţişă cu
afecţiune.
aici, Claudius, e casa ta!, i-a spus. Alături de cei trei fii ai mei, tu eşti al patrulea! Printre
credincioşii Domnului nostru nu există iudeu, elin, nu există Palmyre şi Siracuze, ci cu toţii suntem
una, un suflet! Şi vom fi o familie!
C
asa lui Timon era spaţioasă, dat fiind că fiul său cel mare împreună cu soţia şi cei doi copii
105
locuiau într-o clădire învecinată, nouă, a cărei curte comună le oferea copiilor şansa de a fi în orice
clipă în casa bunicului lor.
Al doilea fiu era marinar pe o corabie cu care transporta mărfuri din Alexandria la Roma, iar al
treilea, mezinul, cel mai priceput meşter al atelierului său de ţesător ie.
Zâmbitoare şi cu inima deschisă veni şi Klito, soţia lui Timon, să-i ureze bun venit. Apoi se
grăbi să-i pregătească o cameră şi să-i pună masa.
Ce scrisese Athenodor în scrisoarea sa Claudius nu află. Nici nu avea de gând să aducă în
discuţie casa eparhului pe care o făgăduise. Pentru ei şi pentru sine nu era decât un călător, care
venise din Palmyra şi voia să înveţe meşteşugul ţesătoriei. Pentru ei şi pentru sine avea să fie fratele
creştin care trebuia să fie la înălţimea condiţiei sale de creştin. Toate aveau să fie uşor de împlinit în
aceste condiţii şi cu o asemenea râvnă ca a sa.
Toate părură uşoare din acea primă seară, când l-au înconjurat cu atâta iubire la acea masă
comună, când s-au aşezat cu toţii să mănânce claudius era sigur că era pentru a doua oară, întrucât
ora era înaintată pentru a-i ţine companie. Această delicateţe, cu care l-au primit, vorbea de la sine
despre inima lor creştinească.
Cum reuşiseră Klito şi nora sa să pregătească, în atât de scurt timp, o masă atât de bogată! Supă
106
de peşte din peşti proaspeţi, prinşi chiar în seara aceea de Timon cu barca sa ouă cu sos, felii de
brânză siciliană foarte nostimă şi smochine mari şi foarte dulci.
L-au întrebat despre Athenodor, despre viaţa lor în Palmyra şi creştinii de acolo.
e uimitor cum în mijlocul acestor prigoane credinţa noastră ajunge şi la alte popoare, remarcă
Timon. Cine şi-ar fi putut imagina că şi în Palmyra există creştini?
tatăl meu îmi spunea că fiecărei inimi creştine îi sunt adresate cuvintele Domnului: „Mergând,
învăţaţi toate neamurile". Nu doar apostolilor Săi. Multe inimi creştine au trecut pe acolo. Şi odată
cu comerţul aveau grijă să transmită şi adevărul creştin, de vreme ce simţim că porunca ni s-a dat şi
nouă, răspunse Claudius nedumeririi aceluia.
Cu toţii s-au bucurat, ascultând tonul aparte cu care fuseseră rostite cuvintele „de vreme ce
simţim". Ar fi putut, aşadar, tânărul găzduit să ajute lucrării de care preotul lor era preocupat la
vremea de atunci? Athenodor îi scrisese despre Claudius că nu era doar un credincios înflăcărat şi
un fierbinte înfăptuitor al poruncilor credinţei, ci şi un tânăr citit şi plin de zel. Oare Dumnezeu nu-l
va fi trimis acolo ca răspuns rugăciunii lor de a se afla cineva care să se alăture diaconului Antim,
care avea să se ducă să-i întărească pe credincioşii din Taormina?
107
Cetatea aceasta a Siciliei, scăldată şi ea de apele Mării Ionice şi aflată sub dominaţia Siracuzei
din ani străvechi, nu era departe.
Pancratie22, episcopul martir din Antiohia, ucenic al Apostolului Petru, întemeiase o episcopie
însemnată în zona aceea, odată cu venirea sa în Sicilia. Dărâmase idolii, l-a adus la Hristos pe
ighemonul Bonifaciu şi a săvârşit multe minuni, vindecând bolnavi. Astfel mulţimi de oameni se
botezaseră, dând naştere unei biserici vii şi foarte numeroase. Întrucât adusese la credinţă şi pe
iudeii aflaţi în Taormina, alţi iudei şi idolatri l-au atacat pe drum cu pietre şi săbii şi l-au ucis, în
timp ce el îngenunche şi se rugă Domnului, asemenea lui Ştefan, să nu le socotească păcatul.
în ultima vreme la şcoala din Taormina veniseră mulţi învăţăcei, care-şi manifestaseră dorinţa
de a cunoaşte credinţa lui Hristos. Preotul locului ceru tinerilor Siracuzei să ajute la această lucrare,
spre a li se transmite adevărurile credinţei cu entuziasmul unor persoane de vârsta lor. Oare Domnul
îl menise pe Claudius nu învăţării meşteşugului ţesătoriei, ci acestei lucrări, ca, prin transmiterea
pulsului inimii sale, să fie aduse la viaţă şi alte suflete?
Timon şi Klito nu şi-au dat pe faţă gândurile. Preotul lor, căruia aveau să i-l prezinte pe
Claudius
22
Pomenit la 1 iulie.
108
la Liturghia de poimâine, avea să discute cu el şi să hotărască dacă era potrivit pentru o asemenea
lucrare şi jertfă. Ştiau că soluţiile imature, născute din entuziasme la fel de imature, nu aduc
niciodată roade trainice.
ai văzut vreodată de aproape munca la războiul de ţesut?, îl întrebă Timon.
de aproape, nu!, răspunse străinul.
dacă-ţi face plăcere, o s-o poţi vedea... Bătătura şi urzeala se împletesc şi făuresc ţesătura. Aşa
se vor ţese pe adevărurile lui Hristos popoarele, şi viaţa oricărei comunităţi încet-încet se va
schimba. Nu e nevoie decât de grija noastră neobosită. Tu, Claudius, cum ne-ai cunoscut credinţa?
prin inima caldă a tatălui meu!, răspunse vioi şi roşi de emoţie.
pe care se pare că şi tu ai moştenit-o!, zâmbi Klito, îmbiindu-l să mai ia nişte smochine.
Ora înaintată nu le oferi privilegiul pentru a continua discuţia mai pe îndelete. Însă li-l oferi
pentru a se ruga.
Claudius căzu în pat frânt de pe urma călătoriei şi a trăirilor din acea zi. Frânt din pricina trudei
din arena în care intrase, dar şi cu o mare satisfacţie. Cu recunoştinţă şi doxologie pentru ocrotirea
lui Dumnezeu, care îi înlocuise casa prigonitorului eparh cu familia iubitoare de străini a creştinului.
Din prevedere, îi rugase să
109
nu îngăduie răspândirea veştii venirii sale din Palmyra, aşa neavând nici un motiv să-i fie teamă că
Poplius îl va căuta. Căci numai cuvântul „Palmyra" ar fi fost îndeajuns pentru a-i dezvălui prezenţa
în Siracuza. În Siracuza însă n-a fost nevoie să rămână prea mult.
16.
Preotul lor l-a primit pe tânăr cu dragoste. Mintea sa luminată înţelese numaidecât problemele
ce ar fi apărut din pricina schimbării locului, persoanelor de care se înconjurase şi a condiţiilor de
viaţă şi i-a vorbit cu multă înţelegere şi iubire.
Ar fi putut Claudius să nu-i împărtăşească marea taină, de vreme ce avea atâta nevoie de sfatul
său pentru a vedea dacă ceea ce făcuse era bine? Această destăinuire i-a adus uşurare, oferindu-i un
sentiment de siguranţă şi convingerea că era pe calea cea bună. Recomandarea tatălui său, Filip din
Palmyra, că tinerii au nevoie de sfatul preotului mai mult decât au nevoie caravanele, în pustiul cel
nesfârşit, de călăuză era foarte vie în sinea sa.
să aşteptăm, i-a răspuns după destulă tăcere şi meditaţie acela. S-a auzit în cetate că la casa
eparhului s-au făcut multe pregătiri pentru întâmpinarea fiului său pierdut. Aceasta denotă
111
bune intenţii din partea lui. Gândul tău însă că o să fii în primejdie şi vei cădea în ispită e întemeiat.
O amânare este o soluţie bună. Să ne rugăm amândoi fierbinte... Să vedem cum Dumnezeu va
rândui lucrurile în ce te priveşte... El va găsi calea cea mai bună...
Claudius plecă foarte împăcat în urma discuţiei cu el. Atelierul de ţesătorie al lui Timon, aflat
lângă casă, era un loc de muncă sigur, fără a fi silit să circule prin oraş. Avea să-şi facă ucenicia în
preajma fiului lui Timon şi avea să înveţe să lege bine urzeala şi să folosească suveica, să evite
înnodările şi greşelile.
Ţesăturile de lână şi in, ce aşteptau pe rafturi pentru a fi trimise în comerţ când avea să se
întoarcă cel de-al doilea fiu al său din Alexandria, arătau că afacerile atelierului mergeau bine. El şi
încă un meşter aveau să contribuie la sporirea acestora. Avea să trudească cu râvnă şi interes. Şi
recunoştinţă.
Însă n-a rămas prea multe zile ca ucenic. Preotul i-a cerut ajutorul la aranjarea papirusurilor cu
textele sacre, şi treaba asta i-a luat destul timp.
oricând vrei poţi veni să citeşti, îi oferi permisiunea, arătându-i mica bibliotecă din preajma
catacombei lor tainice.
am şi eu textele sacre, spuse Claudius mulţumindu-i. Tatăl meu s-a îngrijit de mult timp
112
să-mi găsească Evangheliile, Faptele Apostolilor, Epistolele, Apocalipsa şi dimineaţa, acasă, citeam
cu toţii, împreună, din ele. Şi din Vechiul Testament avea destule cărţi.
cu alte cuvinte, prin această purtare de grijă ţi s-a oferit o adevărată comoară.
o comoară nepreţuită!
ai şi alte cărţi?
n-am reuşit să aduc multe, dar am destule cu mine. Dacă e nevoie de ele, le voi dărui bibliotecii.
ce cărţi sunt?
clement al Romei, Iustin, Tertulian, Origen...
Preotul fu foarte mulţumit. Cu îmbogăţirea lăuntrică pe care i-o vor fi oferit aceste scrieri, noul-
venit ar fi putut să-i ajute pe tinerii din Taormina. Discută cu el felul în care vedea un asemenea
proiect şi hotărârea fu luată. În săptămâna următoare, când avea să-şi înceapă lucrarea şi diaconul
Antim, Claudius avea să-i fie însoţitor şi colaborator.
Claudius nu uită să-i vorbească şi să-i încredinţeze punguţa cu diamantele Zenoviei. Dacă
vreodată avea să se ivească ocazia unei călătorii la Roma, avea să i le ceară, spre a le da reginei
prizoniere, altfel avea să le pună la dispoziţia Bisericii din Siracuza şi a nevoilor ei.
Preotul i-a dat ca sarcină lui Claudius rânduirea papirusurilor. Şi Timón, dându-şi seama cât
113
de mult îl atrăgea marea, de care acolo, în adâncurile pustiului sirian, nu se bucurase, afla mereu
pretexte ca să-i ceară ajutorul, fie pentru repararea plaselor şi micii sale bărci de pescuit, fie pentru
a-l ajuta la pescuit.
mi se pare că e ca şi cum ne-am afla pe marea Tiberiadei!, spunea Claudius în timp ce privirea
nu i se sătura desfătându-se de apele azurii, cu aurul soarelui în timpul zilei şi cu argintul lunii
seara.
mi-aminteşte de pescuirea aceea minunată, când Domnul le-a spus să arunce plasele de-a
dreapta bărcii, după truda unei nopţi în care nu prinseseră nimic, îi răspunse într-o zi Timon. Numai
că noi am prins destui peşti.
mie-mi aminteşte de celălalt lucru, şi mai minunat, îi răspunse Claudius cu strălucire în privirea-
i. De cuvântul Său „şi vă voi face pescari de oameni", care se împlineşte statornic de două veacuri
şi jumătate...
Micuţul Timon, aflat în barcă cu ei, lăsă din mână frânghia şi se sprijini cu toată efuziunea sa
copilărească de genunchii lui Claudius.
cum ai ajuns să fii atât de bun?, întrebă, dându-şi pe spate căpşorul bălai şi privindu-l în ochi.
Cuvintele sale trădau ceea ce auzea în casă privitor la cel pe care-l găzduiau.
114
Claudius râse.
bun? De-ai şti cât de buni ne vrea şi poate să ne facă Hristos! Dar noi nu suntem. Să I ne rugăm
să ajungem!, zise.
Micuţul Timon nu-şi lua privirea de la el. Nu părea să-i fi înţeles răspunsul.
a ascultat sfaturile ce i s-au dat!, intră în discuţie bunicul său. Nu-i aşa?
asta-i adevărat, răspunse rezervat. Am iubit sfaturile ce mi s-au dat! Fără a se obosi, oricine
poate avea parte de experienţa celor mari. Şi acesta-i un mare câştig! Când s-au întors acasă,
micuţul Timon i-a şoptit fratelui său:
claudius e atât de bun fiindcă a iubit sfaturile tatălui său. Ai priceput?
da, dădu din cap acela.
Amândoi pricepuseră o taină foarte mare.
Călătoria la Taormina nu avu loc doar o singură dată. Plini de căutări, câţiva dintre tinerii elevi
de acolo nu scăpaseră ocazia de a da glas nelămuririlor lor, de a căuta să afle din ce pricini creştinii
puteau cu atâta curaj să se împotrivească ameninţărilor şi primejdiilor. Răspunsurile pe care le
primeau, pline de experienţa şi maturitatea diaconului Antim şi de entuziasmul lui Claudius, i-au
pus serios pe gânduri.
îi făceau să-şi dorească şi ei să trăiască şi să guste ceva din acele puteri neostoite. Cateheze în
vederea botezului lor începuseră.
115
Mucenicul Pancratie, neîndoielnic, cu îndrăzneala sa înaintea tronului lui Dumnezeu, se va fi
rugat aparte pentru cetatea aceasta a episcopiei sale.
Şi la întâlnirile credincioşilor şi catehumenilor din Siracuza auziseră de destule ori glasul lui
Claudius, tânărul care venea, după cum credeau ei, din Taormina. Ardoarea inimii sale avea să le
îmboldească sufletele şi mai tare.
Trecuseră destule luni fără a se ivi speranţa aproprierii de familia eparhului. Cât fuseseră plecaţi
la Roma, Claudius circulă nestingherit, fără nici o prevedere, prin cetate. Când s-a aflat de
întoarcerea lor, prevederea a fost însoţită de amărăciune, în urma arestărilor ce avuseseră loc. Şi mai
mult, întemniţarea zarafului Terpos, prieten şi vecin al său, dar şi cetăţean de vază, şi a soţiei sale
trăda sentimentele crude ale eparhului. Aveau acestea să se schimbe odată cu venirea fiului său?
Exclus!
Convingerea aceasta i s-a întărit lui Claudius când, la un apus, ba aproape se înnoptase, trecu
prin locul unde se construia Templul Soarelui. Vocile ridicate şi poruncile stricte ce se auzeau în
semi-întuneric la lumina torţelor îl făceau să-i compătimească pe robii şi meşterii care stăteau
nemişcaţi şi tăcuţi.
Eparhul e în inspecţie şi vai de cel căruia îi va fi scăpat vreo greşeală!, rosti slab un trecător
116
în timp ce-şi urma drumul. A avut ambiţia ca Templul Soarelui să se zidească repede şi devine o
fiară cu fiecare întârziere ce se iveşte.
dar devine o fiară numai din pricina asta?,
rosti celălalt care îl însoţea.
Trecătorii îşi văzură de drum.
Scurtul dialog însă i-a spus foarte multe lui Claudius.
Avea să-şi vadă de îndatoririle sale nobile şi avea să-şi şteargă din minte faptul că în familia
eparhului el fusese cândva întâiul născut.
Cele câteva luni, destule la număr, de când locuia în cetate, îl conduseseră la această concluzie.
17.
Judecata continuă
O bătaie nerăbdătoare, răsunătoare, în uşă o făcu pe Sylvia să tresară.
Lăsă la o parte lira pe care o ţinea în mâini, cu corzile-i fine, şi alergă să deschidă.
Cu răsuflarea tăiată, cu părul răvăşit din pricina vântului şi a alergării, Asteria se afla în faţa ei.
ai aflat ceva despre părinţii tăi?, o întrebă Sylvia neliniştită.
sylvia, nu vin pentru părinţii mei, vorbi cu vocea întretăiată vechea ei prietenă.
Era prima dată când a alergat cu sufletul la gură. Distanţa de la tribunal până la cartierul lor era
mică. Dar chestiunea pentru care venise, incredibila veste ce ştia că avea s-o tulbure pe Sylvia o
emoţionase puternic. Apoi şi frica, dorinţa de a preîntâmpina ce e mai rău, înainte de a fi prea târziu,
o umplea de nelinişte.
118
nu vin pentru părinţii mei, repetă. Vin pentru tine...
pentru mine?, se miră ea.
repede, Sylvia! Poate mai apuci să schimbi cursul lucrurilor...
Se opri din nou.
Oricât de mare îi era graba, socoti că trebuie să-i lase puţin timp pentru a se pregăti sufleteşte.
spune, Asteria, nu înţeleg!, se precipită ea.
repede... A sosit fratele tău...
a sosit fratele meu?
Chipul Sylviei se împurpură. Şuvoiul bucuriei, pe care îl zăgăzuise atâtea luni din pricina
aşteptării zadarnice, îşi afla acum calea de a se revărsa. Uite, aşadar, că Athenodor avusese dreptate.
Iată că spaimele, întristările, melancoliile ei s-au dovedit nejustificate.
a sosit fratele meu? De unde ştii? Unde este? în port, pe drum? Tata ştie? Alkisti, Naiani,
grăbiţi-vă!... Unde este Sistos ca să pregătească lectica?... Unde este, Asteria, ca să ne ducem să-l
întâmpinăm, să-l aducem acasă, la casa sa?... Pe zei! Ce bucurie e aceasta!
 Rostise toate acestea dintr-o suflare, fără a aştepta răspuns.
Asteria înfrunta întârzierea aceasta cu zbucium. Dintr-o clipă în alta, la tribunal judecata putea
să ia o întorsătură neplăcută. Prezenţa surorii
119
ar fi putut să aibă o înrâurire favorabilă asupra cazului, dacă, bineînţeles, Sylvia avea să se
comporte ca o soră.
Tânărul creştin, care vorbise la proprietatea lui Kritias cu atâta însufleţire despre întemniţarea
Apostolului Pavel în Filipi şi despre puterea Domnului său, era el, Claudius, fiul pretorului! Hristos
avea să-Şi arate şi acum puterea, de va binevoi. Ar putea să-l salveze, dacă-I este voia, şi pe el, şi pe
părinţii ei, şi pe ceilalţi creştini, câţi fuseseră arestaţi. Nu se cuvenea însă ca şi ea să se facă de
folos? Aşa gândise şi aşa ajunsese, alergând, la uşa Sylviei. Acum era momentul să-i descopere
trista urmare, pe care ea nu şi-ar fi putut-o niciodată imagina.
fratele tău, Sylvia, e la tribunal...
la tribunal?
da... şi tatăl tău... Îl judecă!...
Sylvia îşi ridică mâinile cu groază.
tatăl meu îl judecă pe Claudius?
I se păru că asupra-i, peste casă, peste cetate căzu întreaga lavă incandescentă pe care Edna ar fi
putut-o revărsa. I se păru că râul de bucurie care o inundase mai înainte deveni pe neaşteptate râul
unei înecări înspăimântătoare.
Nu! Nu! Niciodată n-ar fi putut face faţă! Orice ar fi făcut Claudius, oricare ar fi fost învinuirea,
nu va accepta niciodată un asemenea stigmat
120
asupra familiei sale: să fie judecat, să fie condamnat de tatăl său.
Tânguindu-se, avea să cadă înaintea unuia spre a mijloci pentru celălalt. Avea să le spună că,
dacă era drept să fie Claudius pedepsit pentru o oarecare încălcare, ea avea să şi-o asume în locul
lui! Abandonat, pentru aproape cincisprezece ani, la marginea lumii, cine ştie în ce mâini căzuse?
Trăind cincisprezece ani fără părinţi, fără familie, fără casă, orice abatere i s-ar justifica. Pe obrajii
ei lacrimile se rostogoleau.
fug! Voi face tot ce pot pentru fratele meu în durere! Îţi mulţumesc, Asteria, pentru sprijinul
tău!, rosti cu greu printre suspine.
închise uşa şi o luă la goană fără să stea prea mult pe gânduri. Veşmântul ei bogat, cu multe
cute, era în bătaia vântului puternic, părul creţ din jurul frunţii era şi el răvăşit de vânt. În sandale îi
intrau pietricele care-i îngreunau mersul. Câţiva cunoscuţi se opriră pe drum s-o salute. Dar ea nu-i
băgă în seamă, nu dădea importanţă la nimic altceva decât acestui lucru care-i copleşise gândurile.
La un moment dat s-a oprit pentru a trece un car şi, întorcându-se spre Asteria, care o însoţea, a
întrebat-o:
ştii care e învinuirea sa?
Ea zâmbi uşor, fără a-i răspunde.
121
aşadar, ştii. Spune-mi, Asteria, ce a făcut? E ceva foarte serios?
nu sunt sigură cum o va primi inima ta de soră..., răspunse rar.
inima mea de soră cred că ai ştiut-o atâta vreme!...
am ştiut-o, da! Dar acum?
Şi acum e la fel!
atunci să judece ea. Singura acuză a fratelui tăi e...
vorbeşte, care?
faptul că... e creştin!
creştin?!
Sylvia înlemni. O ameţeală-i înceţoşă privirea. Glasul i se stinse.
creştin? E cu putinţă? A venit din Palmyra creştin? Sunt creştini în Palmyra?
în starea sa de tulburare nu-şi găsea cuvintele. Simţi însă ceva, ca o uşurare, întrucât acuza nu i
se păru prea grea. De altfel, la mijloc ar fi putut fi şi o neînţelegere.
fiind străin şi necunoscut, se poate să-l fi înţeles greşit când l-au prins. Încurcătura nu va fi greu
de lămurit. O să-l apăr cu toate puterile mele!
o să-l aperi susţinând ce?
că nu e!
nu-l ştii pe Claudius, Sylvia!
122
şi tu de unde-l ştii?
zici că eu nu-l ştiu? însă pe proprietatea lui Kritias...
O nouă zdruncinare a Sylviei.
proprietatea lui Kritias ai zis? Claudius era pe proprietatea lui Kritias? Se dusese acolo? Acolo
unde se zice că e cu putinţă să coboare frumuseţea cerului pe pământ?
O transpiraţie rece o scăldă.
Obrajii îmbujoraţi păliră. Ochii i s-au întors cu groază spre cei ai Asteriei. Buzele i se mişcau
fără sunet.
eu l-am denunţat!, şopti după puţin, cu durere şi amărăciune nespuse.
18.
tu l-ai trădat?, rosti cealaltă fără a-şi putea ascunde spaima.
asteria, ajută-mă! Nu trebuie să-l ucidem pe Claudius! De o parte, tatăl său şi de alta... sora sa!
Cere-le părinţilor tăi să se roage lui Dumnezeu să nu-l ucidem pe Claudius!
Hohote de plâns o sugrumară. Lacrimile îi curgeau fără oprire pe obraji şi picurau pe rochie,
căzând pe pământ.
Carul trecuse de ceva vreme. Apoi încă unul
trecu... şi încă unul...
Iar ele nu mai aveau putere să facă un pas înainte. Lacrimile curgeau şi din ochii Asteriei,
picurând în ţărână.
n-o să-mi mai văd părinţii, reuşi să rostească la un moment dat. I-a condamnat la moarte... tatăl
tău!...
Sylvia îşi lăsă capul pe umărul prietenei ei dintotdeauna cu inima zdrobită.
124
eu i-am ucis şi pe ei!, adăugă. Iată-mă... Nu mai suport!... De ce există aceste legi? De ce să nu
fie cineva liber să iubească orice dumnezeu vrea?
şi, mai mult, de ce să fie creştinii pedepsiţi atât de aspru pentru că-L iubesc pe singurul
Dumnezeu adevărat?
Cine avea să le răspundă?
În timp ce razele de soare cădeau asupra lor, semănau, aşa nemişcate cum rămăseseră, cu un
ansamblu de statui de marmură.
Apoi şi-au reluat grăbite drumul spre tribunal. Aveau să ajungă la timp?
Chipul eparhului părea deformat în timp ce-şi ridică fruntea. Durerea, imprimată pe faţă, nu
putea fi ascunsă.
Se bucurase în taină la primirea scrisorii lui Athenodor, care-i adusese vestea că fiul său trăia.
Se bucurase deoarece faptul că era viu îi anula starea de vinovăţie pentru moartea lui vinovăţie care-
i aparţinea numai lui. Se bucurase, plănuind împlinirea unor ambiţii glorioase pentru viitorul
imediat. Numele familiei sale avea să se perpetueze şi fiul avea să le ocrotească surorilor prestigiul.
Cu trăsăturile pe care le deţinea, avea să se distingă în tot ce urma să întreprindă. „Inteligent,
dinamic, decis, dârz, entuziast", aşa-l caracterizase Athenodor.
125
Mai scrisese şi altele despre el. Citit, inventiv, îndemânatic. Cu un caracter integru, impecabil.
Pe acest fiu, aşadar, care ar fi putut să se distingă, în scurt timp, ca ofiţer, senator sau guvernator
permanent, în acord cu noile reglementări ale împăratului, trebuia să-l nimicească?
Pe acest fiu care l-a impresionat atât de mult prin statura şi atitudinea sa neînfricată, care
amintea, celor ce-o cunoscuseră, de mama lui, pe care cele două fiice ale sale îl aşteptau cu atâta
nerăbdare, trebuia să-l zdrobească sub pumnul autorităţii sale? Cum avea să privească opinia
publică o asemenea condamnare? Cum aveau să reacţioneze surorile?
Cumplită situaţia lui Poplius! Un singur lucru îi rămânea. Să-l roage să dea ascultare glasului
părintesc. Să gândească obiectiv şi raţional. Să dezavueze acuza. Să protesteze faţă de arestarea
nejustificată.
Poplius coborî din scaunul de judecată.
claudius, copilul meu! Fiul meu! Bine ai venit!, se auzi glasul său zdrobit.
în sală se auziră din nou bătăi din palme! Vestea arestării fiului eparhului abia venit se răspândi
la casele din preajmă, pe drumuri, în agora, şi mulţimi de curioşi începuseră să-şi facă apariţia. Dar
şi prieteni ai familiei şi cunoscuţi. şi necunoscuţi.
126
Zâmbetul lui Claudius a fost începutul răspunsului, căruia nu i se oferi răgaz pentru a fi dat,
întrucât Poplius continuă:
un tată care-şi află copilul după cincisprezece ani nu poate să rămână pe scaunul de judecată. Nu
poate să ducă la capăt judecata...
Preotul idolatru se înfurie.
în faţa zeilor inima paternă trebuie să tacă!, strigă cu patos.
în faţa zeilor inima paternă nu există!, strigară alţii, dându-i dreptate.
Poplius urcă din nou pe scaunul de judecată.
armata să impună ordine!, porunci apăsat. Şedinţa se suspendă în vederea cercetării legilor...
împăratul a făcut legi noi!, strigă din nou preotul idolatru. Toţi cei din imperiu trebuie să le dea
ascultare! Să-şi arate adorarea faţă de zeul Soare!
Veni ca un taifun spre Claudius.
te închini zeului Soare, fiule al eparhului?, întrebă cu glasu-i sugrumat de turbare.
întrebarea sa era o ameninţare cu atât mai sălbatică, era asaltul unei mânii neţinute în frâu.
zeului căruia voi vă închinaţi? Nu!, se auzi puternicul glas tineresc. Nu!
Răspunsul său nu fusese decât o pătimire sfântă din iubirea faţă de Domnul, Creatorul soarelui
şi al universului, o revărsare a adorării
127
înflăcărate. Un val năvalnic de împotrivire la rătăcirea unui imperiu.
Şi verdictul? Jertfirea! în floarea vârstei, la cei optsprezece-nouăsprezece ani ai săi!
Judecata se încheie cu acest răspuns!
Preotul idolatru se năpusti ca să-l lovească peste gură. Unii îi opriră pumnul întins spre el. Alţii
îl provocau să se răzbune pentru insultă. Alţii protestau, susţinând că nu are dreptul la asemenea
acte de despotism.
Din nou vacarm în tribunal. Ciocnirea era aproape. Cele două partide erau gata de atac.
Acuzatul risca să fie lovit de iresponsabili înainte de a fi condamnat.
judecătorul a auzit mărturisirea!, strigă neînduplecat preotul Soarelui. Trebuie să ia decizia fără
a fi influenţat de nimic!
Poplius se simţea copleşit când o voce, ce se auzi din uşă, îi făcu pe toţi să se întoarcă într-acolo.
nu, tată! Opriţi-vă!
Cu zulufii răvăşiţi în jurul frunţii asudate, cu ochii ce implorau rugător şi căutau de jur-împrejur
îndureraţi, Sylvia se năpusti abia trăgându-şi sufletul în marea sală.
Se lovi cu umărul de uşorul uşii fără a resimţi durerea apăsătoare, îl dădu la o parte pe gardian,
fără a-i fi teamă de suliţa lui, îi îmbrânci pe oamenii care blocau culoarul, ajungând în faţa
scaunului de judecată cu respiraţia tăiată.
128
pedepseşte-mă pe mine!, rosti cu ultimele puteri. Pedepsiţi-mă pe mine, dacă trebuie să fie
cineva pedepsit!
nu!, strigară glasuri de peste tot.
Şi de data asta erau glasurile tuturor, fiindcă cu toţii îi ştiau convingerile.
dacă trebuie ca un tată să-şi condamne scumpul fiu unic, pe care l-a regăsit după cincisprezece
ani... atunci, da! Da, condamnaţi-mă pe mine!
îşi îndreptă privirea asupra chipurilor aflate în preajma scaunului de judecată. Asupra celor care
erau mai în spate, în stânga, în dreapta.
Dar privirea ei nu află nici un tânăr înalt!...
19.
Din nou privirea i se întoarse asupra celor dintâi chipuri. Asupra celor care erau mai în spate. A
celor care erau în dreapta. În stânga.
Nimeni!
Un tremur o străbătu. Aşadar, nu apucase? Totul se încheiase? Sau Asteria greşise? S-a întors şi
a privit-o, în timp ce ea se afla pe culoar, un pic mai în spate. Şi privirea ei trăda uimire din pricina
zadarnicei căutări.
Aşadar... tatăl ei, crud ca întotdeauna, se arătă şi în ceasul acesta unic la fel de crud? Şi pricina
pentru toată această tragedie familială să fie chiar ea? Aşadar, pentru această cruzime, pământul
Siracuzei avea să se zvârcolească de revoltă, căci în curând avea să primească în sine pe tânărul
mort, pe care, în loc să-l întâmpine binevoitor, inima nemiloasă a unei surori şi a tatălui avea să-l
îngroape?
Lacrimile îi curgeau şuvoi din ochi. Lacrimi de căinţă, de ruşine! Îi era ruşine de Alkisti, care
130
ajunsese răvăşită şi ea la uşa sălii tribunalului. Îi era ruşine de Naiani şi de ceilalţi sclavi. Îi era
ruşine de Asteria, Fileteros, de locuitorii cetăţii, de generaţiile viitoare, care cândva aveau să afle şi
aveau s-o deplângă.
unde e Claudius, tată?, îşi întoarse ochii scăldaţi în lacrimi spre Poplius. Dacă mama ar fi trăit,
ai fi făcut-o? Nu i-ai fi dăruit viaţa de dragul ei? Dăruieşte-i viaţa de dragul nostru! Pentru numele
casei noastre!...
Şi izbucni în plâns.
Mulţi din sală îşi ridicară capetele ca să o privească mai bine. În tulburarea ce se iscă, nu
băgaseră de seamă că tânărul înalt, cu hitonul preţios şi cu mâinile legate nu se mai afla în faţa
judecătorului şi a tatălui său.
întâlnirea cu fratele
Porţile garnizoanei militare s-au închis.
La tribunal ofiţerul Acvila acţionase la timp şi fără zgomot. Era evident că fiul pretorului se afla
într-o primejdie mai mare din pricina fanaticilor decât a prevederilor legii. De altfel, la porunca lui
Poplius de a impune ordinea, a socotit că prima sa îndatorire era aceea de a-i retrage din sală pe
acuzaţi şi de a le asigura protecţia. Şi celor care fuseseră judecaţi un pic mai devreme, şi celor care
încă nu fuseseră judecaţi.
131
Astfel, i-a condus pe toţi în garnizoana militară şi la temniţa de acolo, aşteptând noi ordine.
El însuşi neînfricat şi disciplinat, în sinea sa apreciase cutezanţa creştinilor în faţa tribunalului
de judecată. Statornicia lor neabătută în ceea ce conştiinţa le dicta. Chiar dacă aceasta presupunea
jertfirea de bunăvoie a vieţii lor!
Ce putere tainică le insufla această bărbăţie şi statornicie, care avea un preţ atât de mare? Fără a
le trăda, bineînţeles, pe acestea.
Preţuirea pe care le-o arătase se transformase într-o nedumerire vie. Şi simpatia pe care o
simţise faţă de tânărul fiu al pretorului, care fusese pentru atâţia ani departe de familia sa, pe care
trebuia s-o tăgăduiască pentru totdeauna, chiar în clipa în care şi-a regăsit-o, îi trezise dorinţa de a-l
proteja.
Dorinţa de a auzi ce are de spus. Să dea ascultare silogismelor sale privitoare la contestarea
legilor împăratului. Să-i asculte apologia, dat fiind că fiecare condamnat avea acest drept.
Cum ar fi putut să-şi satisfacă o asemenea dorinţă, câtă vreme conştiinţa militară îi impunea o
disciplină austeră faţă de autoritatea cea mai înaltă şi lăsarea la o parte a oricărei opţiuni personale?
Hotărât să urmeze calea de până atunci, ofiţerul Acvila se lăsă dominat de cruzime. Toţi cei
132
întemniţaţi, aflaţi sub autoritatea sa, aveau să înfrunte consecinţele revoltei împotriva voinţei
atotputernicului lor împărat.
Nu există o soluţie de mijloc.
împăratul lor!
Iar cutezătorul, energicul şi neobositul, genialul şi curajosul lor împărat Lucius Domitius
Aurelianus23 înflăcărase întreg Imperiul Roman, de la un capăt la altul!
Nu avea importanţă că nu avusese parte de educaţie, că nu se trăgea dintr-un neam nobil, fiind
fiul unei preotese păgâne, dintr-un sat din IIlyric 24. Important era că armata îl aprecia pentru
bărbăţia sa şi că îl numiseră „Spadasinul", înainte de a fi proclamat împărat, de vreme ce chiar ca
simplu chiliarh biruise o întreagă armată a galilor, lăsând în urmă şapte sute de morţi şi luând trei
sute de prizonieri! O biruinţă pe care soldaţii o transformaseră în cântec: „O mie de sarmaţi, o mie
de gali dintr-o lovitură zdrobim".
Soldaţii alcătuiseră şi alte cântece, care arătau că puterea îi fusese recunoscută. Astfel, când, în
urmă cu cinci ani, împăratul anterior, Claudius, muri şi-l numi succesor pe Aurelian, armata l-a
proclamat imperator şi Senatul a validat alegerea
23
septembrie 214 - 25 septembrie 275 (n. trad.).
24
S-a născut în Sardica (Sofia de astăzi) sau Sirmium, provincia Moesia, la momentul
respectiv, mai târziu Dacia Ripensis (n. trad.).
133
lui, cu toate că mai înainte îl proclamase împărat pe fratele lui Claudius.
Aurelian a demonstrat şi ca chiliarh, şi ca împărat că este un războinic vrednic de admiraţie,
întrucât se mişca necontenit de la un front la altul, asigurând paza hotarelor ţării şi în Apus, şi la
Miazănoapte, zdrobind regatul Palmyra în Răsărit şi în Egipt.
Dacă nu i-ar fi recunoscut cu toţii virtuţile militare, nu i-ar fi tolerat asprimea în privinţa
administraţiei militare şi a organizării imperiului.
Acvila, cu uimire şi cu împotrivire la început, dar la sfârşit în deplin acord lăuntric, citi unui
ofiţer una dintre epistolele lui Aurelian, în care scria că soldaţii trebuie ţinuţi în frâu astfel încât să
nu răpească păsările străine, să nu se atingă de oi, să nu-şi însuşească struguri, să nu strice un ogor
semănat, să nu ceară untdelemn, sare, lemne, ci fiecare să se mulţumească cu porţia sa ostăşească.
Şi încheia: ostaşii să trăiască din prăzile luate vrăjmaşilor, şi nu din lacrimile ţăranilor. Mulţumită
ascultării disciplinate faţă de ordinele sale armatele romane au fost încununate de victorii.
Recunoscându-i-se bărbăţia, i s-a dat supranumele de Pater Patriae şi de „înnoitor al lumii". Şi pe
monezi erau gravate, după numele său, cuvintele: „pios, invincibil, fericit".
20.
Fiul pretorului, zaraful Terpos cu soţia şi alţi condamnaţi fuseseră închişi în temniţa garnizoanei
militare la porunca ofiţerului, care se pregătea să plece de unul singur în inspecţie, când fu înştiinţat
de garda de la poartă că fiicele eparhului îl rugau să le dea voie să-şi vadă fratele.
Ofiţerul Acvila ezită pentru o clipă, dar se gândi că nu putea refuza, împotrivindu-se astfel
eparhului. De altfel, contribuţia denunţurilor lor nu era neînsemnată în ceea ce priveşte respectarea
legilor în cetate. Porunci să le îngăduie intrarea şi să le conducă, pentru a-l aştepta, în biroul său.
Acolo aveau să-l întâlnească pe acuzat, în mod civilizat, cum se cuvenea poziţiei sale sociale, fără a
fi nevoite să cunoască din propria experienţă groaza întunecoasei temniţe.
Groaza unei temniţe întunecoase?
Nu părea să fie nici mare, dar nici îngrozitoare, nici întunecoasă, dacă ne-am lua după ceea ce
arăta condamnatul pe chipul său luminos, senin,
135
când, după puţin, în lanţuri, fu adus în biroul ofiţerului.
Înalt, zvelt, cu o ţinută eugenică, cu privirea limpede şi serioasă, era o prezenţă nobilă, aşa cum
îl arăta hitonul lung cu nuanţa de un galben pal şi cu ceaprazul roşu. Un spirit olimpian şi ca
înfăţişare, şi ca atitudine, în contrast cu lanţurile ruginite în care mâinile îi erau încătuşate strâns.
O imagine atât de contradictorie, de irelevantă şi în acelaşi timp relevantă, încât părea că
strălucirea alurii sale eroice venea din mândria cu care-şi purta aceste lanţuri.
Se aştepta ca în biroul ofiţerului să fie supus unui interogatoriu epuizant sau să-i fie dat să-şi
audă sentinţa condamnării la moarte. Din pricina asta surpriza i se citi în privire când, în încăperea
cu masa lată şi scaune de lemn, în locul ofiţerului şi al altor militari, zări trei femei. Nu i se făcuse
cunoscut cine-l căuta şi primul său gând fu că la mijloc trebuia să fie o greşeală.
însă tăcerea lor apăsătoare vădea în aceeaşi măsură o mare tulburare.
Mai întâi Alkisti, la vederea lanţurilor, îşi luă faţa în mâini şi izbucni în hohote de plâns. Cu
respiraţia tăiată, cu mintea oprită-n loc, cu ochii plini de lacrimi, Sylvia îşi deschise buzele pe
jumătate ca să spună ceva. Ceva din cele pe care plănuise să le rostească în semn de bun venit,
136
spre a-l ruga, a-i făgădui, a-l îndemna să renunţe la ideile sale de dragul tatălui, de dragul casei, de
dragul lor şi al ei. Să spună ceva din infinitele lucruri care îi trecuseră prin minte în lunile de
aşteptare şi din nenumăratele emoţii ce puseseră stăpânire pe ea în acea zi zguduitoare.
Nu putu. Nu-şi află cuvintele.
În faţa admiraţiei şi a respectului însă pe care prezenţa sa i le impunea, n-a fost cu putinţă să nu
ia cel dintâi loc căinţa:
mă ierţi, domnia ta..., atât rosti cu vocea tremurândă, în timp ce lacrimile mari i se rostogoliră pe
chip.
Ea era cea care-l pusese în lanţuri! Şi lucrurile se vor fi oprit doar aici? Sau în scurt timp acestea
aveau să le cedeze locul instrumentelor de tortură şi suliţei? Vina ce-o apăsa era grea...
Naiani, care-o însoţea, a fost cea dintâi care a încercat să creeze o atmosferă de familiaritate în
acel ceas greu, lucru ce-l făcu pe Claudius să se întrebe dacă nu cumva avusese loc o greşeală.
Şi-a întins mâinile tremurânde.
claudius, copilul meu! Bine ai venit, domnul meu!, strigă mişcată. Eu sunt Naiani, eu te-am
crescut în primii ani împreună cu mama ta!
Claudius zâmbi în timp ce-i zăngăneau lanţurile pe mâinile care încercau un fel de salut. O
amintire îndepărtată prindea contur în sinea sa.
137
îţi mulţumesc, Naiani, pentru truda ta, zise. Îţi doresc să fii mereu în putere. Să fii neobosită şi
plină de voioşie.
şi aici sunt surorile tale, Claudius!, continuă sclava cu afecţiune. Sylvia şi Alkisti, care încă nu
se născuseră...
Claudius zâmbi din nou.
mi-am cunoscut tatăl cu puţin timp în urmă, zise. Mă bucur că îmi cunosc şi surorile...
Se opri un pic şi apoi continuă:
până acum n-au avut un frate... Nici de acum înainte nu vor avea! în scurt timp eu voi pleca de
pe acest pământ, dar aş vrea să ştie...
nu, nu vei pleca, Claudius! Nu vei muri, izbucni Sylvia. Voi face tot ce-mi stă în putinţă! O să
mă înfăţişez Senatului! O să mă duc la împăratul! O să-mi conving tatăl să renunţe la acuzaţii pe
motiv de intimidare... În caz că nu vei renunţa tu la convingerile tale...
-Renunţă, Claudius!, strigă şi Alkisti. Renunţă ca să trăieşti! Să trăim cu toţii fericiţi! Să ştii că
te-am aşteptat luni de-a rândul! De-ai şti câte pregătiri am făcut pentru tine!
spune-le, Claudius, că acolo, departe, unde te aflai, nu ştiai legile...
spune-le că de dragul ascultării faţă de tatăl tău primeşti să te supui legilor...
o să-ţi dăruiesc o proprietate însemnată, pe care tata a luat-o pe numele meu, şi acolo, în liniştea
138
din natură, departe de oraş, o să poţi să-I aduci închinare Dumnezeului tău fără să te urmărească
nimeni. Aici, acum, spune două cuvinte, spune că te dezici...
spune un cuvânt, doar un cuvânt! Zi doar unul singur, când te vor întreba dacă eşti creştin...
Claudius clătină din cap, arătându-şi dezacordul profund.
dacă aţi şti ce înseamnă ceea ce-mi cereţi, nu mi-aţi mai fi făcut niciodată această propunere!,
rosti vioi.
pentru noi înseamnă că nu putem îndura ca, revenind acasă după atâţia ani, să-l sileşti pe tatăl
tău să te condamne...
înseamnă că vrem să trăieşti! Să fii bogat, slăvit, fericit!...
Claudius râse uşor.
toate comorile şi renumele, slava, fericirile şi biruinţele pământului sunt asemenea gunoiului
bun de nimic!
Sylvia se arătă surprinsă. Cuvintele îi amintiră de cea dintâi seară de aşteptare a venirii sale. De
glasul puternic al acelui trecător. De curiozitatea ei de a afla ce merită să câştige cineva, câtă vreme
toate celelalte sunt neînsemnate şi fără valoare, asemenea gunoaielor.
şi ce anume e cel mai de preţ pentru tine?, nu reuşi să-şi ascundă nedumerirea.
139
Claudius nu apucă să răspundă.
Ofiţerul Acvila intră pe uşă cu avânt, ca şi cum ar fi avut ceva de spus.
 îi privi cu nedumerire. Părea că mii de gânduri îl cotropiseră, voind să se prefacă în vorbe, în
propoziţii şi fraze, dar el ezita. N-avea tăria el, acest puternic şi brav ofiţer, de a ajunge la o
hotărâre, nu era în stare să dea dovadă de iniţiativă.
însă circumstanţele erau unice.
Şi dorinţa sa înăbuşită era de a-l auzi pe fiul eparhului susţinându-şi apologia, în mijlocul
acestor circumstanţe. Oare prezenţa hegemonică a prizonierului, care se afla, cu toată aura
frumuseţii sale caste, sub autoritatea sa, avea să-şi descopere tainele dacă în clipa aceea i-ar da o
asemenea poruncă? Sau dacă, mai degrabă, i-ar adresa o atare rugăminte?
Acvila, care în atâtea lupte acţionase cu o admirabilă determinare, nu arăta în clipa aceea că era
în stare să gândească ce-ar fi trebuit să facă.
Strânsese cu mâna-i nervoasă papirusul şi aruncă o privire celor trei femei, care se uitau la el cu
groază la gândul că pentru Claudius venise momentul din urmă.
a ieşit sentinţa?, se bâlbâi Sylvia. Aşteptaţi! Mai aşteptaţi, ca să-i vorbim! Nu am avut timp de-
ajuns! N-am apucat...
21.
vă implorăm! Aşteptaţi! Ne vom duce la împărat!, spuse în hohote de plâns Alkisti.
Naiani întâmpină cu furie zâmbetul ofiţerului, ce i se păru inuman. Pe care-l socotea o ironie la
adresa durerii care le sugruma pe cele două fiinţe gingaşe şi în faţa ultimelor clipe ale unui
condamnat la moarte.
Se gândi că ar trebui să le ia pe stăpânele sale şi să plece repede, spre a nu se afla în faţa acelor
scene crâncene ce aveau să le traumatizeze pe viaţă, să nu fie de aproape martorele cruzimii legilor,
cu gândul totodată şi la ceea ce avea să urmeze dacă vor lua parte la aşa ceva. Tânărul stăpân pe
care se bucurase atât de mult să-l vadă acum avea să cadă drept victimă a tatălui şi a surorii sale!
Groaza o săgetă.
aşteptaţi!, îşi slobozi şi ea rugămintea cu glas înfundat. Se spune că împăratul va veni în cetatea
noastră, la casa eparhului!... Să vadă şi să-l judece el...
141
Acvila n-a întrebat-o: „Cine eşti tu, care ne dai sfaturi şi îndrăzneşti să intervii acolo unde
jurisdicţia aparţine justiţiei şi armatei?" N-a dat nici un răspuns fiicelor eparhului, care continuau
să-l privească cu spaimă. Făcu doi paşi în spatele uşii şi chemă un soldat care trecea:
scoate-i fiului eparhului lanţurile!, porunci.
nu!, strigară neconsolate surorile sale.
Oare ordinul acesta era începutul execuţiei?
Ofiţerul nu le auzi, întrucât se îndepărtase grăbit. Lanţurile ruginite zăngăniră un pic în braţele
soldatului, şi mâinile fine ale lui Claudius, cu urmele unor cercuri înroşite din pricina strânsorii, au
fost lăsate libere. Şi le frecă puternic uşurat şi, zâmbind, le spuse surorilor sale:
mare dar e simţământul libertăţii trupeşti! Iar al celei sufleteşti, incomparabil mai mare. Pe
acesta numai credinţa lui Hristos îl oferă lumii! Vă doresc să-l trăiţi şi voi cândva...
Sunetul vesel al trâmbiţei, care chema la apel garnizoana la apusul zilei, îi acoperi brusc
cuvintele. Se uită afară pe geam la necuprinsul azuriu al cerului. Îl privi cu seninătate şi uimire.
Pentru el fusese trâmbiţa ce sunase? Cea din urmă, cu glas de argint, care-l trezea pentru lupta,
pentru arena lui? Trâmbiţa cerească, ce chema cu glasul îmbietor, stăruind pe fiecare dintre
cuvintele sale: „Fii credincios până la moarte"25?
25
Apoc. 2,10 (n. trad.).
142
Da, pentru el era acest sunet de trâmbiţă! Şi simţea cum răsună mii de trâmbiţe în sinea-i.
Gălăgia stârnită de paşii grei şi de flecărelile hopliţilor înarmaţi, care începuseră să se adune în
curtea interioară, n-a ajuns până la urechile lui.
În străfundurile sale sunau mii de alte trâmbiţe.
Apologia entuziasmului
iubiţi hopliţi! înflăcăraţi-vă pentru ceea ce merită înflăcărare!
Cerul galben-trandafiriu, cu nenumăraţi norişori uşori, minusculi, revărsa o graţie diafană peste
înfăţişarea austeră a garnizoanei militare. Perimetrul nivelat uniform şi fără copaci, cu corturi în
stânga şi cu clădirile joase ale garnizoanei în dreapta, avea o înfăţişare paşnică la ceasul acela de
asfinţit.
Soldaţii, unii aşezaţi pe bănci de lemn, alţii în picioare, la marginea lor, au auzit cu surprindere
sonorul glas tineresc şi trâmbiţarea neaşteptată.
când trâmbiţa voastră sună, inima bravă vi se întraripează! Glasul ei de argint vă umple de
vestiri. Nu voi vorbi despre ele. Nu mă voi referi la îndeletnicirile voastre, atât de importante pentru
patrie. La ordinele ofiţerului, generalilor, împăratului, la campaniile voastre...
Şi-au ridicat cu toţii capetele pentru a-l vedea mai bine pe tânărul vorbitor, care, urcat
143
pe postamentul de piatră, de unde ofiţerii făceau anunţuri, s-a oprit pentru puţin, privindu-i grav. Şi
privirea-i fulgerătoare avea strălucirile unei bucurii supramundane. Iar chipul său emana puterea
unei certitudini unice.
Îl urmăreau cu uimire hopliţii garnizoanei militare. Cu admiraţie faţă de statura înaltă, care ieşea
în evidenţă şi mai bine pe fondul apusului de soare. Era un ofiţer superior, fără uniformă militară,
căruia în curând aveau să-i datoreze disciplină şi respect?
Cu mândrie, îl urmăreau condamnaţii creştini, care fuseseră scoşi din temniţă şi sloboziţi din
lanţuri, îngăduindu-li-se să rămână în curte, în aşteptarea sentinţei finale.
Lângă soţia zarafului Terpos, Alkisti şi Naiani îşi arătau mirarea pricinuită de neaşteptata
răsturnare de situaţie. În timp ce Sylvia, copleşită de ruşinea că ea fusese pricina arestării atâtor
oameni nevinovaţi, stătea în spatele tuturor, încercând să nu-şi facă prezenţa simţită.
Pricepându-i gândurile, mama Asteriei s-a apropiat de ea.
A sărutat-o cu dragoste şi i-a mărturisit că se bucura mult de venirea fratelui ei. Şi ce mai frate!
Sylvia se emoţionă din pricina acestei sărutări, care-i amintea de dragostea mamei ei, dar şi
fiindcă socotea că gestul din partea aceleia venea
144
dintr-un eroism de neimaginat. Să ştie că ea era cea care i-a distrus fericirea casei, i-a lăsat copiii
întristaţi şi singuri, trimiţând-o alături de soţul ei în temniţă, şi, cel mai cumplit, i-a condamnat la
moarte... Să ştie toate acestea şi, totuşi, s-o sărute nu cu ură, nu cu pizmă, ci cu o căldură ce i-a
amintit de mama ei aşa ceva nu încape în mintea omenească!
Nu înţelesese cum aşa, dintr-odată, s-au dat ordinele care-i scoteau din temniţă pe condamnaţi,
fiindu-le scoase lanţurile. Văzu însă cu uşurare cum faptul acesta se petrecu. Aşa cum cu încordare
aştepta ce avea să spună Claudius de pe postamentul pe care îi cerură să urce.
Să fi fost tatăl său cel ce intervenise?
Acvila părea să fi învins nedumerirea de mai înainte. Sfârşise prin a lua decizia pe care o
întemeiase pe uzanţe proprii epocilor mai vechi în situaţii similare. Oricât ar fi fost cu putinţă ca
episodul de faţă să-i provoace dificultăţi generale, nimeni nu avea să-i ceară socoteală pentru felul
spontan în care acţionase.
22.
Felul său spontan de a acţiona, ce era o soluţie în scopul împlinirii dorinţei sale, putea să fie şi o
soluţie în vederea împlinirii dorinţei multor altora.
neînfricaţi luptători, se auzi din nou glasul lui Claudius. Ceasul acesta e ceasul apologiei mele.
Şi când cineva îşi face apologia, nu e preocupat de ceea ce vor gândi şi vor înţelege ceilalţi, ci de
trăirile şi tainele universului propriu. Suntem creştini! Şi creştini înseamnă o oaste care trăieşte
experienţele şi tainele unei alte lumi!
Unii s-au agitat, mânaţi de curiozitate, alţii, în semn de opoziţie sau dezacord. Claudius băgă de
seamă, dar nu se lăsă influenţat.
am trăit în slava unei împărăţii de o bogăţie nemaipomenită, numită Palmyra. Pe care în urmă cu
doi ani am văzut-o ruinată, incendiată, nimicită... Să mergem s-o înălţăm iarăşi, au spus unii.
Palmyra nu mai poate fi reclădită, au spus
146
alţii. Adevărat grăit-au. Şi chiar dacă se va reconstrui, iarăşi va fi nimicită. Asemenea atâtor alte
împărăţii de-a lungul istoriei... Însă împărăţia creştinilor nu va fi niciodată spulberată!...
îşi trase sufletul, evocând cuvintele Apostolului Ioan din Apocalipsă:
împărăţia, cetatea noastră cerească, e luminată cu străluciri de neînchipuit! Din aur şi diamante,
clădirile, zidurile, porţile şi piaţa ei! Fără trebuinţă de soare sau de lună. Soarele ei neapus,
neînserat, atotluminos, voios şi viu e Hristos, Dumnezeul nostru! împărăţia este a Sa! Şi în preajma
Lui, strălucirea, veşnicia, puterea, desfătarea!
Acvila, Sylvia, soldaţii ascultau cu uimire, fără să priceapă. Creştinii însă care-i ştiau elocinţa
aşteptau cu încordare urmarea. Şi cu rugăciune.
Claudius aruncă o privire spre cer şi continuă:
ştiţi că puterea popoarelor stă în oştirea şi armele lor. Dumnezeul nostru nu are nevoie de oştiri.
Nu Se foloseşte de arme. Le are pe toate în stăpânirea Sa. Şi numai un slujitor al Lui, numai un
înger al Lui, i-a făcut pe ostaşii bine înarmaţi, care străjuiau, să cadă ca morţi...
Un singur înger al Său i-a deschis unui apostol porţile păzite de două străji ale unei închisori,
făcând lanţurile în care era strâns-legat să cadă singure. Un singur înger al Său a dat morţii o sută
optzeci şi cinci de mii de soldaţi din tabăra asirienilor...
147
de ce ne spui toate acestea? împăratul te va zdrobi!, strigă un decurion înfuriat.
Acvila îl ascultă cu nepăsare.
Claudius se uită la el cu un zâmbet calm.
aveţi tot dreptul să nu înţelegeţi prea multe. Dar, după cum am spus, când cineva îşi face
apologia, nu se gândeşte la alţii, nu ia în considerare ce va gândi fiecare în parte, ci doar la tainele
lumii sale. Nu vi le voi împărtăşi pe toate. Dar una o să v-o dezvălui. Şi veţi pricepe. Dacă un singur
înger al Său deţine o asemenea putere, gândiţi-vă ce putere au nenumăraţii Lui îngeri laolaltă...
Se opri pentru o clipă, iar apoi rosti cu tărie:
neînfricaţi hopliţi! înflăcăraţi-vă doar pentru ceea ce merită înflăcărare!
Acum destule luni, într-o seară în Siracuza, în străfundurile orizontului mi s-a arătat o privelişte
luminoasă de neînchipuit. În strălucirea lăsată de fulgerele îndepărtate, nenumăraţi nori erau plini de
lumină în hăuri nemărginite. Nori albi, diafani, fulgerând, cu totul aurii, argintii. Nenumărate şiruri,
unul după altul, ce te făceau să crezi că ajungeau la capătul lumii. Se poate s-o fi zărit mulţi dintre
noi!...
am văzut-o! Am văzut-o, strigară destui.
Sylvia era uimită.
aşadar, sosise în seara aceea în care l-am aşteptat, conchise ea. A ajuns în Siracuza şi n-a venit
acasă? De ce?
148
Nu-şi putea explica.
Claudius aruncă auditoriului o privire gravă.
luminoasă priveliştea aceea. Dar fără de asemănare sunt lumile cereşti! Viaţa noastră nu e doar
pe acest pământ! Acolo ne aşteaptă lumile cu îngeri. Şi dacă un înger are atâta putere, gândiţi-vă
câtă deţin nu zece îngeri, ci mii şi miriade! Oştiri nenumărate, nesfârşite! Oştiri orbitoare,
întraripate, stăpânitoare, atotputernice! Şi totuşi... aceasta este taina pe care o să v-o descopăr şi pe
care o s-o pricepeţi. Toate aceste oştiri alcătuite din aceste fiinţe sublime şi invincibile se pleacă
smerit şi adorator şi se închină cu dăruire şi teamă Unuia Singur! Domnului lor! Domnului
domnilor! împăratului împăraţilor! Lui Hristos!
Acest Atotputernic Domn al puternicilor îngeri este Dumnezeul nostru! Cum să nu-I rămânem
credincioşi noi, creştinii Săi, până la moarte, de vreme ce ştim că este Singurul Puternic, Singurul
Adevărat, Singurul Veşnic?
Inspirând adânc, Claudius adăugă:
cunoaşteţi deja! Suntem în cel de-al treilea veac în care credincioşii Lui sunt supuşi unor
prigoane cumplite. Văd înaintea lor mulţimi ameninţătoare. Înaintea ochilor lor stau suliţe ridicate,
flăcările purpurii ale focului, zimţii lucitori ai roţii de tortură, instrumentele de tortură... Le văd, le
privesc senin, cu bucuria pe care o dă
149
simţământul prezenţei Sale, pe care o aduce întărirea Sa. Le privim cu nădejdea, cu credinţa că
împărăţia Sa nu are sfârşit! Şi că în preajma Sa sufletul nostru nemuritor aşteaptă fericit viaţa cea
fără de sfârşit, nepieritoare...
nemuritor e numai împăratul!, strigă decur ionul.
23.
 În garnizoana militară se stârni agitaţia.
trăiască Aurelian, Invincibilul, Deus, Dominus, slobozi un strigăt puternic centurionul.
Mulţi s-au arătat de acord. Alţii i-au aruncat lui Acvila o privire piezişă. Cum putea îngădui să
se ţină un cuvânt creştin în faţa armatei? Cum îşi permisese o asemenea îndrăzneală, care ar fi putut
fi socotită o revoltă pe faţă? De ce n-a aplicat prevederile decretului imperial care poruncea
desfiinţarea oricărui alt cult religios în afara celui închinat zeului Soare? Acvila era în stare de
ilicitate!
Un val de rebeliune începu să clocotească printre ei. Nu cumva era şi el creştin? Erau obligaţi
să-l denunţe. Locul ar fi rămas vacant şi aşa ei ar fi putut obţine promovarea.
nu fărădelegilor în armată!, îşi ridicară pumnul ameninţător spre el.
151
Doi-trei se năpustiseră asupra lui Claudius să-l dea jos de pe podium. Alţii au sărit să-i
împiedice. Vuietul şi confuzia se dezlănţuiră.
Acvila acţionă ca un fulger.
ordine şi tăcere!, strigă, urcând pe podium. Bărbaţi, luaţi-aminte!
Disciplina de fier care dominase până atunci
se reinstaură dintr-odată. Trăsăturilor şterse ale chipului său le luă locul severitatea cazonă. Şi din
privirea lui ţâşneau flăcări. Micul papirus pe care-l ţinea în mâini fu desfăşurat cu gravitate
solemnă.
Sylvia şi Alkisti simţeau cum inima le ieşea din piept. Neliniştea le cuprinse din nou. Nu cumva
sosise ceasul condamnării pentru Claudius, mai ales acum, după imprevizibila sa cutezanţă?
Expresia chipului lui Naiani trăda aceeaşi nelinişte. Şi creştinii s-au resemnat, aşteptând în tăcere să
li se pună din nou mâinile în lanţuri.
Acvila îşi aruncă privirea peste papirusul larg deschis şi cu glas aspru cuvântă:
hopliţi, sunt nevoit să vă fac cunoscută o chestiune foarte gravă. Curierul a adus acum puţin
timp o epistolă ce trebuie să vi se aducă la cunoştinţă. V-a stârnit mirarea sau reacţia şansa ce i s-a
dat unui creştin, fiului eparhului Póplius, să vorbească într-o garnizoană militară. Dar acesta nu a
fost un act de încălcare a legilor
152
întrucât din ceasul de acum legea persecutării creştinilor nu mai este valabilă!
Multe priviri scânteiară la auzul acestui lucru şi mâinile multora, înăsprite de mânuirea armelor,
bătură din palme cu putere. Această anulare a legii era o uşurare chiar şi pentru idolatrii care
gândeau raţional şi tolerant. Ce se petrecuse?
trebuie să ştiţi că Lucius Domitius Aurelianus, împăratul romanilor, care a întărit atât de mult şi
a lărgit hotarele statului, repurtând atâtea victorii, care atât de neobosit a luptat el însuşi pentru ca
romanii să fie lipsiţi de griji, după cum a scris el însuşi Senatului, care s-a arătat atât de ferm în
conducerea acestuia... Împăratul Lucius Domitius Aurelianus... nu mai e!... La cei şaizeci de ani ai
săi a încetat din viaţă!...
La început nu se auzi nici pâs.
Apoi s-au dezlănţuit tumultul şi gălăgia, care s-au potolit cu greu. Armata era obişnuită cu
schimbările celor de pe tronul imperial.
Acvila n-a socotit că era necesar să le aducă la cunoştinţă şi celelalte lucruri de care scrisoarea
primită de la prietenul său îl încunoştinţase. Împăratul iniţiase o campanie împotriva Persiei.
Spre a-i pedepsi pe perşi pentru alianţa lor cu Zenovia şi pentru lipsa de respect faţă de statul
roman. Dar în timp ce se afla în Tracia, undeva în apropierea Bizanţului, a fost ucis de o conspiraţie,
153
pusă la cale de un copist, speriat că avea să fie pedepsit din pricina unui abuz săvârşit de el.
La sfârşit adăugă:
deşi câţiva nemulţumiţi au conspirat împotriva sa, noi vom continua să ne apărăm patria din
dorinţa de a ne distinge pentru curajul, vitejia şi bărbăţia noastră, asemenea lui. Campania
organizată de el împotriva Persiei n-a apucat să se înfăptuiască. Dorinţa de a ajunge la Ctesiphon 26
nu i s-a împlinit. Nu va fi greu pentru cei viteji să i-o împlinească în viitor, urmând disciplinaţi
planului noului împărat, oricare va fi el, care va prelua în mâinile sale ferme soarta Imperiului
Roman.
 Mesagerul, care venise la acel moment din partea eparhului, confirma cele susţinute de ofiţer.
Vestea morţii lui Aurelian ajunsese şi la cunoştinţa lui Poplius, care îl informa la rândul său în
privinţa aceasta. Îi dădea în acelaşi timp şi permisiunea de a-i elibera pe prizonierii care fuseseră
acuzaţi de nesupunere din motive religioase.
Nu era cunoscut care aveau să fie legile pe care noul împărat avea să le promulge.
Eparhul Poplius nu se aştepta la o asemenea dezlegare a dramei prin care trecea. Emoţia îi fu
uriaşă.
26
Cetate la est de Eufrat şi la 35 de km SE de Bagdad, capitala de iarnă a imperiului
sasanid; a decăzut după ce a fost cucerită de musulmani în 637 (n. trad.).
154
Acvila, care începu să-l simpatizeze deosebit de mult pe fiul eparhului, nu se aşteptase la o
asemenea salvare minunată nici a lui, nici a celorlalţi. Dar nu era oare şi argumentul concret al
atotputerniciei Dumnezeului său, Căruia I se închinau nenumărate oştiri de îngeri, după cum auzise,
Care dădea tuturor problemelor omeneşti, dar şi destinelor istorice ale împăraţilor şi popoarelor
cursul pe care El îl voia?
Ulterior făcu şi anunţul că cei ce mai înainte avură statutul de prizonieri acum erau liberi şi
puteau să se întoarcă la familiile şi îndeletnicirile lor.
-Acum, „Slujiţi Domnului cu veselie"27, rosti un frate, venindu-i în minte versetul din Psalmi.
Claudius îşi aduse aminte cu emoţie de eliberarea Apostolului Pavel din închisoarea de la Filipi.
Domnul însuşi! Şi atunci, şi acum! însăşi puterea Sa!
- „Domnul a împărăţit... Domnul în Sion este mare şi înalt peste toate popoarele" 28, îşi aminti şi
el un alt Psalm, uitându-se la cer cu ochii luminoşi.
...Dulce asfinţit. Orizontul deasupra lor auriu-porfiriu. Micii nori se răriseră, deveniseră o
nebuloasă de un auriu pal care se stingea în străfundul abisurilor.
27
Ps. 99, 1 (n. trad.).
28
Ps. 98,1-2 (n. trad.).
155
Un asfinţit senin, ce prevestea un răsărit asemenea.
să mergem şi să trimitem carul ca să-l ia!, strigă îmbujorată de fericire Alkisti, trăgându-şi sora
de mână.
cât mai repede!, adăugă cu răsuflarea tăiată Sylvia.
24.
La domeniul Senatorului
claudius?
claudius al nostru e fiul eparhului?, strigară cu uimire în casa lui Timon cu toţii, când trimisul
preotului lor ajunsese şi le făcuse acest anunţ despre cel pe care îl găzduiau.
Plecând de la garnizoana militară, prima grijă a lui Claudius a fost să treacă pe la preot pentru a-
i cere sfatul şi binecuvântarea şi a-i descoperi totodată gândurile pe care inima i le dicta.
Să se mute imediat la casa lui Poplius nu găsea că e o soluţie binevenită.
întreaga cetate aflase care-i sunt convingerile. Câţi se împotriviseră atât de făţiş eparhului nu-şi
vor fi schimbat pe dată sentimentele şi opiniile odată cu moartea împăratului. Mai mult decât toţi,
preoţii Soarelui. Aflând, aşadar, că eparhul
157
ar avea acasă un creştin declarat, oare nu aveau să se revolte împotriva lui? Nu-i vor incita şi pe alţii
la împotrivire sau răzbunare? O răzbunare nu doar împotriva lui Claudius, ci şi a întregii familii,
care, cu toleranţa şi îngăduinţa ei, avea să le submineze indirect interesele. În primejdie erau şi
poziţia, şi viaţa eparhului.
Singura soluţie era amânarea. Să se liniştească spiritele, să se afle care e atitudinea noului
împărat, să se vădească şi dispoziţia tatălui său. Câteva discuţii cu el aveau să-i ofere probabil
pregătirea sufletească pentru o abordare cum se cuvine. Acestea au fost gândurile pe care Claudius
le-a formulat, şi preotul le găsi întemeiate.
O călătorie, de altfel, la Taormina ar fi fost o soluţie pentru moment.
Scrisoarea pe care Claudius i-a adresat-o tatălui său a fost caldă. Îi mulţumea pentru favoarea
arătată statutului său de creştin, pe care şi-a manifestat-o cu atâta nobleţe sufletească prin refuzul de
a da sentinţa la tribunal. Îi mulţumea şi pentru eliberarea celorlalţi credincioşi. Apoi îi enumerase
motivele pentru care nu trebuia să i se ofere găzduire în casa eparhului.
nu va veni pentru a nu mă pune în primejdie!, le spuse fiicelor sale cu uimire Poplius, imediat ce
primi scrisoarea.
nu va veni?, repetă Sylvia.
158
nu va veni?, şopti dezamăgită Alkisti.
Ajunseseră acasă în goană pentru a porunci să fie trimis carul să-l aducă. Naiani se năpusti
asemenea vântului în bucătărie spre a găti tot ce era mai ales cu putinţă şi spre a-i pregăti camera.
Oare şi a doua oară pregătirea avea să fie în zadar? Şi aşteptarea în zadar? Nu găseau cuvinte pentru
a da glas gândurilor. Nu se simţeau în stare. Numai Poplius găsi o atare putere.
e un filosof!, spuse. Filosof la cei optsprezece ani ai săi. De necrezut!
Nu putea să-şi explice cum dobândise o aşa stăpânire de sine pentru a ajunge la o astfel de jertfă
de sine, trecând cu vederea un asemenea megaron cu tot confortul pentru a nu-i pune în primejdie
pe ceilalţi.
e filosof sau aşa gândesc creştinii?, îi replică Sylvia. Dacă l-ai fi auzit, tată, cum a vorbit, ce-a
spus despre Dumnezeul lor, ai fi fost cuprins de uimire.
unde-a vorbit?
În garnizoana militară!
În garnizoana militară!... A avut, aşadar, şi această îndrăzneală?... Este şi erou!, şopti.
Finalul epistolei le adusese bucurie la tustrei. Le spunea că, dacă voiau să-l întâlnească, vor
putea să-l găsească în Taormina, la domeniul Senatorului, cum îi rămăsese numele, chiar dacă
159
acum proprietarul era altcineva. Avea să plece într-acolo chiar în ziua următoare.
în ziua următoare aveau să plece şi ei într-acolo, gândiră hotărâţi. Naiani spuse că în noaptea
aceea intenţiona să rămână trează pentru a pregăti nişte friptură şi plăcinte pentru călătorie, prăjituri
cu miere şi un soi de pâine cu brânză. Ceea ce i-ar fi poruncit şi mama să facă, dacă ar fi trăit.
Rudele, care au venit degrabă cu diferite daruri pentru a-i ura bun-venit lui Claudius, au rămas
uimite de absenţa sa. Şi, desigur Poplius nu socoti că se impunea să le explice motivul.
Aceeaşi surprindere arătară şi cei din familia lui Terpos, când l-au trimis pe Înikos să întrebe la
ce oră ar putea să treacă spre a-l felicita pe eparh pentru fericitul eveniment. Ceilalţi vecini, sclavii
lor, ca şi sclavii lui Poplius au aşteptat până târziu la ferestre şi porţi spre a-l vedea pe fiul eparhului
trecând, dar au sfârşit prin a presupune că va fi trecut mai devreme, fără să prindă de veste.
în casa lui Timon emoţia era de nedescris.
Plecase de dimineaţă spre proprietatea lui Kritias, unde avea să le vorbească, precum alte dăţi,
noilor catehumeni. Şi dintr-odată au aflat de arestarea sa, de judecata la tribunal, de descoperirea
faptului că era fiul eparhului, de apologia
160
cutezătoare de la garnizoana militară, de neaşteptata şi atât de brusca plecare a sa spre noua casă.
Niciodată nu-l văzuseră stăpânit de îngrijorarea pe care o arătase în seara aceea, întorcându-se,
după toate acele întâmplări din ziua respectivă, alături de ei. La bucuria manifestată de ei, află şi el
prilejul de a da frâu liber recunoştinţei pentru găzduirea lor, de care poate va avea trebuinţă şi în
continuare, de a le mărturisi cât de preţioasă fusese pentru el iubirea lor. Şi se asemăna unui copilaş,
care nu avusese posibilitatea de a se exprima aşa cum ar fi vrut şi căruia acum îi era ruşine...
ţi-aminteşti când ţi-am spus de ce Claudius a ajuns atât de bun?, îşi întrebă micul Timon
frăţiorul la ureche.
da, fiindcă i-au fost dragi sfaturile...
Pruncul s-a oprit brusc, încordându-şi mirat ochii pentru ca apoi să continue cu glas tare:
i-au fost dragi sfaturile tatălui său... Dar de care tată e vorba, de vreme ce... de vreme ce eparhul
nu... nu ştie să dea sfaturi bune?...
Cu toţii izbucniră în râs. Claudius îl ridică pe copil în aer şi-i zise să facă rugăciune pentru eparh
ca să înveţe să dea sfaturi bune. Ceasul cel greu al lui trecuse. Şi ei n-au mai îndrăznit să-l facă să
retrăiască momentele prin alte întrebări.
161
 în dimineaţa următoare, foarte devreme, plecă spre Taormina.
Domeniul Senatorului, unde stătuse de multe ori împreună cu diaconul Antim, se afla în afara
cetăţii. O casă zidită în anii de odinioară, pe când primul ei proprietar, un senator născut în acele
locuri, la vârsta senectuţii şi bronzat de vânturile boreale şi apele sărate ale Mării Ionice, mai era în
viaţă. Moştenitorii senatorului se stinseseră, lăsând domeniul, la rândul lor, moştenire epistatului,
care le slujise cu credincioşie. Epistatului, bătrân şi creştin acum, îi făcea plăcere să-şi pună
domeniul la dispoziţia întrunirilor credincioşilor, găzduind în casa sa trecători şi călători.
Copacii şi stâncile, care închideau micul golf, erau un fel de metereze naturale, ocrotindu-i pe
toţi de privirile duşmănoase, căci credincioşii ajungeau în golf cu micile lor bărci sau pe jos,
urmând drumul pentru caruri.
Tot ele aveau să-l ferească şi pe Poplius de întâlniri şi deconspirări nedorite.
Claudius, odată ajuns, simţi nevoia de a se retrage şi odihni, după tensiunile din ajun. Se purtase
oare după cuviinţă în toate împrejurările, de la vizita la proprietatea lui Kritias până la cuvântul ţinut
în garnizoana militară? Oare Domnul era mulţumit de toate câte gândise şi rostise? Sau vreo temere,
laşitate, semeţie ori satisfacţie
162
de sine pătase acele momente sacre care ar fi putut fi cele din urmă ale vieţii sale? Avea să-şi atingă
ţinta sau s-o rateze?
Aşezat pe verandă, pe o bancă înnegrită, din marmură, cu privirea asupra mării, rămase pentru
multă vreme în nemişcare. Nemişcat în afară, dar cu atâta vioiciune lăuntrică spre a-şi cerceta şi
scruta sinele! Şi apoi, mai erau atâtea lucruri care trebuiau să ajungă în rugăciunea sa cereri
fierbinţi. Noul împărat... soldaţii garnizoanei militare... Acvila, care l-a felicitat cu atâta căldură la
plecare... Catehumenii de la proprietatea lui Kritias... Tinerii din Taormina... Şi cel mai mult,
surorile... Tatăl... viitorul... Atâtea chestiuni, atâtea nevoi, atâtea probleme!... Ce umeri ar fi fost în
stare să le ridice dacă nu aveau să se prefacă în cereri fierbinţi înălţate Celui Puternic?
Claudius a rămas pentru multă vreme singur, aşezat pe banca de pe verandă cu privirea în largul
mării şi al cerului. Zăbovi aşa până când bătrânul proprietar îl anunţă că este căutat.
25.
au ajuns!, spuse sărind în picioare.
Simţi o emoţie puternică înăuntrul său. Cum ar fi trebuit să-i vorbească tatălui după o despărţire
de cincisprezece ani?
Se îndreptă spre uşă, unde statura înaltă a Sylviei a fost cea dintâi care-i apăru în cale. În urmă
se zărea Alkisti şi în spatele ei Naiani, ţinând în mâini nişte coşuri cu bunătăţile pe care le pregătise
în bucătărie de dragul său.
Claudius le întâmpină cu un salut afectuos, dar apoi nu putu să-şi ascundă uimirea:
şi tata?, întrebă.
Sylvia se înroşi. Iar tonul vocii vădea că îmbujorarea era din pricina unei supărări lăuntrice.
tata n-a venit... răspunse.
n-a venit, repetă ruşinată şi Alkisti.
Să fi mărturisit cât îl rugase să-i arate, măcar o dată, inima părintească, după atâţia ani, fiului
filosof şi erou, după cum el însuşi recunoscu că este? Să-i fi spus cât de mult i se întunecase privirea
în faţa acestor rugăminţi ale lor, cât se sălbăticise la chip? Şi glasul i se înăsprise, şi cuvintele
tăgăduirii nu-i mai ieşeau desluşite şi clare, trădându-i tulburarea de neînţeles.
164
Nu era în stare să-i înfăţişeze toate acestea. Nu voiau să-i descopere că pe bună dreptate ezitase
să considere casa lor casa sa.
cu alt prilej, replică Claudius, ghicind faptul că tatălui îi era greu să lase la o parte opiniile şi
vrăjmăşia faţă de credincioşii lui Hristos.
Un motiv ar fi putut fi şi neliniştea faţă de atitudinea sa, starea neclară creată de schimbarea
împăratului, încercarea de a nu spori conflictul cu idolatrii fanatici.
Într-o clipă lui Claudius îi trecură toate acestea prin minte şi găsi că refuzul de a se întâlni era
oarecum justificat.
Însă un lucru anume nu putu să ghicească...
Gazda primi cu bucurie venirea surorilor lui Claudius şi cu inima sa simplă puse pe masă tot ce
avea la îndemână. Legume gătite la abur, tocmai scoase din marmită, peşte sărat, migdale şi apă
rece din fântâna adâncă. Naiani adăugă şi ea mâncărurile ei nostime şi mult mai dichisite, astfel că
masa lor era aleasă şi bogată.
Când au ieşit pe veranda umbroasă, dinspre mare şi s-au aşezat pe băncile de marmură cu
pernele vechi de papură, Naiani a fost cea dintâi care a vorbit:
eu, Claudius, copilul şi stăpânul meu, vreau să te aud vorbind despre credinţa lui Hristos.
Neştiutoare de carte, fără să fi citit ceva vreodată,
165
n-am înţeles toate câte ai spus la garnizoana militară. Am înţeles însă suficient de multe pentru a mi
se naşte setea de a asculta mai mult.
şi mie!, adăugă spontan Alkisti.
Claudius zâmbi.
dar se poate ca Sylvia să nu vrea. Şi nu se cuvine s-o supăr, după efortul făcut ca să ajungă aici.
nu, cum să nu vreau!, răspunse ea precipitată. Dar sunt multe care mai întâi trebuie să treacă
prin mintea unui om pentru ca mintea aceasta să ajungă la cele mai înalte...
o observaţie foarte pertinentă. Care îmi redeşteaptă frumoase amintiri din anii când trăiam în
Palmyra, în preajma tatălui meu adoptiv, care m-a îngrijit ca pe copilul lui.
a fost bun cu tine?, întrebă Alkisti. A fost bine în Palmyra?
în Palmyra a fost bine pentru că toate erau paşnice şi pline de dragoste. Filip, tatăl meu adoptiv,
era creştin şi se ocupa ca arhitect de construcţiile reginei Zenovia...
-Ai cunoscut-o de aproape pe Zenovia? Ai văzu t-o în mijlocul bogăţiilor ei fabuloase?, întrebă
plină de interes Sylvia. Noi am zărit-o cu ocazia ceremoniei triumfale a împăratului, legată în
lanţurile ei de aur... Umilită şi totuşi semeaţă!
bogăţiile ei erau admirabile. Dar mai de admirat e bogăţia sufletească, îmi spunea tata. Şi
166
mi-a explicat că omul este într-o oarecare măsură ceea ce îi este şi cugetul. Şi îi plăcea să insiste:
„Claudius, să fii cu luare-aminte la cugetul tău. Să pătrundă şi să rămână acolo numai cele
adevărate, drepte, curate29. Gânduri inocente, intenţii curate, sentimente paşnice..."
Surorile îl ascultau uimite. Cuvinte pe care le auzeau pentru prima dată. Şi greu de înfăptuit.
-Acestea sunt doar câteva dintre poruncile pe care Hristos ne cere să le ascultăm.
creştinii trebuie să aibă sentimente deosebite, dacă acestea le sunt gândurile!, strigă cu admiraţie
Alkisti.
e ceea ce Sylvia aproape că a şi înţeles, replică fratele ei.
nu mă refeream la asta. De altfel, socotesc că nu e cu putinţă ca cineva să izbutească asemenea
lucruri, obiectă ea.
Şi observaţia aceasta e întemeiată! Ceea ce pare imposibil şi greu de împlinit pentru ceilalţi
oameni, pentru creştini e cu putinţă! Au tainele lor. Tainele lor...
taine ale virtuţii, care va să zică?
numiţi-le şi aşa, câtă vreme întreaga credinţă le cere virtute şi le dă puterea de a o săvârşi.
Virtutea le dă şi pacea conştiinţei.
asta e ceva greu, şopti Sylvia.
29
Filip. 4, 8 (n. trad.).
167
El continuă:
veţi fi auzit de nişte împăraţi ai Persiei care, pentru a avea somn liniştit seara, aşezau sub perna
lor monede de aur. Veţi fi auzit poate de împăratul Caligula care, pentru a dormi netulburat noaptea,
în afară de garda din faţa camerei sale, dădea drumul unor animale sălbatice... Alţii cereau să aibă în
preajmă armele şi scutul... Zadarnice încercări! Numai conştiinţa curată aduce un asemenea somn.
Şi numai virtutea dă naştere unei conştiinţe împăcate...
şi virtutea cine o creează?, întrebă Sylvia, arătând că nu era în situaţia de a se lăsa înduplecată.
Claudius scrută cu privirea largul mării, acolo unde cerul se unea cu apele azurii.
ai ajuns la taină!, spuse rar. La taina cea infinit de mare pe cât e şi nemărginita, nemăsurata şi
nesfârşita veşnicie! La taina pe care inimii credinciosului lui Hristos i-o amintesc mii de trâmbiţe de
aur, la taina de o măreţie inabordabilă, la taina pentru care, pentru a deveni realitate, este nevoie de
abnegaţie şi o trudă de nebiruit, neobosită şi stăruitoare!
spune-ne, Claudius!, îl rugă Alkisti.
sunt doar trei cuvinte! Dar în ele încape o viaţă întreagă! O viaţă, pentru a dobândi profunzimea
şi amplitudinea unei depline veşnicii după timpul scurs pe acest pământ!
168
aş vrea şi eu să le aud, interveni Sylvia.
nu ştiu dacă simpla lor rostire vă va ajuta să le înţelegeţi măreţia. Măreţia cuprinsă în sânul
dorinţei şi al trăirii sale! Şi în priceperea Măreţiei Celui pe Care nu ne e îngăduit să-L pierdem! Vă
amintiţi de cuvântul în faţa soldaţilor...
am înţeles, şopti Naiani.
Claudius zâmbi.
Nu e atât de uşor să înţeleagă cineva. Dacă dorinţa voastră e mare, atunci veţi pricepe. Trei
cuvinte sunt taina noastră! Trei cuvinte dragi, care zădărnicesc întreaga neputinţă omenească, toate
ispitele, toate bunătăţile lumii acesteia bogăţiile, slava, demnităţile, viaţa însăşi le socotesc în rândul
gunoaielor, neînsemnate şi de nimic...
nişte cuvinte chiar ca acestea, auzite în seara cu acele minunate fulgere, m-au pus şi pe mine pe
gânduri. Mi-au stârnit nedumerire şi curiozitate şi nimeni nu mi le-a putut lămuri până acum. Ce
anume merită cu adevărat să câştige omul, fiind deasupra tuturor bunătăţilor de pe pământ?
unde le-ai auzit?, o întrebă cu oarecare nedumerire fratele ei.
le-am auzit de la geamul meu! Zadarnic te aşteptasem până târziu. Şi am rămas pentru multă
vreme la fereastră, plină de amărăciune, dar şi
169
de speranţă, la gândul că ai fi putut să vii din alt port cu carul. La un moment dat, am auzit doi
trecători ce se apropiau şi discutau, dar fără a le distinge bine toate vorbele. Ultimele cuvinte însă,
în afară de unul dintre ele, au fost pronunţate destul de tare.
Claudius izbucni în râs.
adică să ţi-l spun acum, de vreme ce atunci... te-am lipsit de el?
Sylvia se tulbură. Rosti cu glas stins:
tu ai fost? în seara aceea ai venit, doar ai spus că ai văzut şi tu fulgerele! Ai venit..., ai trecut pe
lângă casa noastră şi nu ai intrat? De ce oare, de ce?
Claudius întârzie să răspundă.
nu e uşor să răspunzi de ce... Totuşi, să ştiţi că pe toate creştinii le socotesc sărăcăcioase,
neînsemnate, nişte gunoaie faţă de comoara nepreţuită pe care vor s-o dobândească... Dacă ceva mi-
ar zădărnici atingerea ţelului, cum aş putea să mai trăiesc?
26.
Vântul de mare, ce făcu ramurile copacilor să tremure brusc şi apele azurii să se întunece, îi găsi
pe toţi pe verandă, într-o tăcere meditativă adâncă.
O tăcere pe care nimeni nu îndrăznea s-o tulbure. O tăcere ce lăsa să se audă melodic dulcile
triluri ale unor păsări şi clipocitul uşor al apelor micului golf.
Glasul ei care vibra pe un ton deosebit în fiecare inimă în parte fu întrerupt de cuvintele lui
Claudius:
pe Acest Atotputernic, Atotţiitor Dumnezeu, Căruia I se închină cu frică şi adoraţie nenumărate
oştiri de îngeri, trebuie cu orice preţ să-L câştigăm! Căci de-L vom pierde, pierdem totul!
adică ce pierd, de vreme ce mulţi au toate comorile din lume? Robi, posesiuni, pietre preţioase,
slavă, demnităţi, cinste? Ce pierd? Ce a pierdut, de pildă, tatăl nostru?, întrebă Sylvia apăsat.
171
despre tata nu voi vorbi, de vreme ce îl cunosc atât de puţin. Voi vorbi despre oameni, în
general. Pierd totul toate cele pe care le-ai amintit cât timp în sinea lor nu rămâne nimic altceva
decât o întristare ce nu poate amuţi. O tulburare fără vindecare. Agonie surdă. Singurătate lăuntrică.
Remuşcare adesea dureroasă. Nemulţumire, mare cât un abis...
ceea ce spui e adevărat... sunt de acord, recunoscu ea cu glas scăzut, aducându-şi aminte de
experienţele ei din trecut.
acestea şi încă mii de alte lucruri în viaţa asta! Dar în cealaltă, care este fără de sfârşit?...
Rămase tăcut, cu privirea în adâncul orizontului.
 Să le vorbească de viaţa cea fără de sfârşit? Cum să îndrăznească? Şi cum să priceapă? Să le
vorbească despre viaţa cea fără de sfârşit ce va începe cu Ziua cea luminoasă şi atotslăvită? De ziua
în care soarele se va stinge, luna se va întuneca, stelele vor cădea şi cei morţi vor învia şi-L vor
vedea cu toţii pe Domnul Cerului, pe Dumnezeu-Omul Hristos venind pe nori, însoţit de miriade de
îngeri, întru slavă şi putere, în timp ce trâmbiţele îngereşti vor suna cu putere? Să le spună? Cum ar
putea? Şi cum ar înţelege?
să nu pierdem cele fără de preţ! Care sunt dorinţa, stăruinţa, năzuinţa, aşteptarea oricărui
172
creştin! Ţelul vieţii noastre!, numai aceasta adăugă şi se opri pe dată, în timp ce ochii i se umeziră.
Apoi mai continuă:
şi Acest Iubitor, Atotţiitor şi Atotputernic Hristos e atât de iubitor şi la îndemână! Ne e atât de
aproape! Ne înţelege atât de bine slăbiciunea! Ne iartă atât de mult căderile! Ne trece atât de mult
cu vederea greşelile! îşi întinde atât de neobosit mâinile şi ne aşteaptă!... Şi voieşte să-L câştigăm cu
toţii!...
Le-a vorbit de iubirea Sa negrăită, Care a primit să Se pogoare pe pământ. Acest Dumnezeu să
trăiască precum un om, asemenea nouă! Să meargă până la jertfa pe Cruce! Le-a vorbit de învierea
care a nimicit moartea. Despre bucuria curată şi pacea care, asemenea unui izvor nesecat şi
răcoritor, pot să se reverse din adâncurile inimii.
S-a oprit deodată, iar apoi a adăugat:
dacă doriţi, o să continuăm şi altă dată!
dorim! i-au răspuns cu acelaşi entuziasm toate trei.
-...Surorile tale, Claudius, îmi amintesc de două tinere nobile din Catania, de aici din Sicilia,
care au trecut odată pe aici, îi spuse gazda în timp ce urca cele câteva trepte, cu un disc lat, încărcat
cu mere.
Le-a dat să încerce, să guste cât de dulci erau. Se aşeză şi el în compania lor, vorbindu-le despre
173
frumuseţea locului cu talazurile înspumate iarna şi cu argintul topit al serilor cu lună. Iubea foarte
mult natura cu toate frumuseţile ei în fiece anotimp, le mărturisi. Mult se bucura şi în faţa
frumuseţii, frumuseţii sufleteşti, de care mulţi oameni au parte.
aceste tinere, care au trecut pe la domeniu, aveau frumuseţe sufletească?, întrebă Sylvia ca să
spună şi ea ceva.
dacă aveau!?. Erau la vârsta ta, nobilă domniţă! Dar puterea lor era de nedomolit, ca a
diamantului! Agata şi Lucia se numeau lucia era din Siracuza şi, cu toate că nu mai sunt pe pământ,
numele lor e cinstit şi de neuitat în Sicilia. Au rămas credincioase iubirii lui Hristos până la moartea
care le-a aflat în floarea vieţii. Au mărturisit şi au fost martirizate în urmă cu douăzeci de ani 30.
Vedeţi, Hristos le dă puterea Sa tuturor celor care I-o cer şi o vor...
tuturor celor ce I-o cer?, voi Alkisti să dea glas nedumeririi sale.
Dar nu apucă, fiindcă Sylvia văzu un mic-mic pescăruş căzând pe ţărm şi se ridică să-l prindă.
Alkisti alergă după ea.
Claudius a rămas cu gândurile sale. Da, Hristos le dă puterea Sa tuturor celor ce I-o cer! Chiar
acum câteva zile auzise de la un călător despre
30
Pomenirea lor se săvârşeşte la 5 februarie şi 13 decembrie.
174
anumiţi martiri din vremea lui Aurelian. Martiriul căruia a fost supus creştinul acela din Magido, pe
nume Heliodor, a fost cumplit. Atât de crunt, că a fost cât pe ce să leşine. Dar s-a rugat fierbinte ca
Cel Puternic să-l întărească spre a rămâne până la sfârşit neînfricat şi neclintit în credinţă31.
Şi acel tânăr, Pavel, plin de râvnă înflăcărată, care a fost denunţat împăratului pentru faptul că
răspândea fără nici o teamă religia creştină printre concetăţenii săi, a dat dovadă de o îndrăzneală
atât în răspunsurile la întrebările lui Aurelian care încerca să-l convertească, cât şi în faţa
durerosului martiriu la care călăii începuseră să-l supună. Crunţi călăi, Codrat şi Acachie, dar nici ei
n-au întârziat, în faţa acestui curaj, să se declare creştini!
Şi, deşi erau călăi, au ajuns martiri! Ei, mai întâi, apoi Pavel şi tânăra sa soră Iuliana. Au fost
decapitaţi cu toţii32.
cine poate spune câtă putere le dă Hristos credincioşilor Săi, potrivit circumstanţelor şi nevoilor
lor!, deschise discuţia gazda... Tu ce spui, Claudius?
Şovăi să răspundă. Experienţele prin care trecuse el erau atât de proaspete! Tăcerea, care te
31
Prăznuirea sa se săvârşeşte la 10 noiembrie.
32
Pomenirea lor se săvârşeşte la 4 martie.
175
fereşte de scoaterea în evidenţă a propriei persoane, e de mult preţ!
cine ar putea spune?, răspunse el modest.
27.
Sylvia şi Alkisti se întorseseră pe verandă, fără a fi prins pasărea.
Vântul maritim sufla acum nestăpânit. Ramurile copacilor se îndoiau, multe frunze cădeau pe
pavajul înnegrit de igrasie.
Şi marea, cu culoarea sa bleumarin în adânc şi verde-cenuşiu la suprafaţă, scornea întruna
bentiţe creţe de spumă. Ajungeau neobosite în golf, destrămându-se în vuiet de pietricelele ţărmului.
de asta iubiţi atât de mult natura! Sunteţi atât de aproape de ea!, zise Sylvia cu mulţumire.
suntem aproape de ea, domniţă! Şi aproape de Făcătorul ei, Care apără pământul de iureşul
mării impetuoase cu nişte pietricele ca cele de aici! Iar în alte părţi, cu nişte fire fine de nisip!...
într-adevăr!, nu m-am gândit, mărturisi ea.
Mai târziu, după plecarea vizitatoarelor, toate se liniştiră la loc. O anume înseninare observă şi
vizitiul care aştepta afară, în faţa porţii.
Toate le iartă...
Sfeşnicul cu cinci lumânări aprinse îşi arunca distrat lumina de pe marginea mesei de scris.
Se reliefau frumos ornamentele dăltuite în lemn, aici, pana cea nouă şi lungă cu vârful ascuţit,
aflată lângă călimara cu cerneală, mai încolo, bucata rotundă din sardonix, pe care se sprijineau
filele de papirus, în dreapta.
Şi inelul de aur cu rubin al lui Poplius scânteia cu mici sclipiri roşii la fiecare respiraţie a sa, dat
fiind că, sprijinindu-se cu coatele pe masa de scris, îşi lăsase capul în palme.
Pentru el sfeşnicul elegant cu lumina sa dulce, ce arunca licăriri uşoare asupra camerei bogat
mobilate, nu exista.
Pentru el nu exista decât văpaia.
Plină de flăcări, de mii de flăcări, acolo în faţa sa. O văpaie ce se zbuciuma şi se sfâşia în mii de
177
limbi galbene şi roşietice şi, în trosnetul şi suflarea ei vuitoare, ameninţa cu moartea.
Pentru el nu exista decât faţa de copil, gingaşă, cu ochii mari, luminoşi şi cu buzişoarele ce
şopteau alintător: „Mergem, tată...
O, memoria e vie! Conştiinţei nu-i poate fi înăbuşit glasul! Ce simţea copilul acela, copilul său,
în timp ce mâinile părinteşti, care-l ţineau în braţe, l-au aruncat cu îndârjire în mijlocul acelei văpăi
a altarului păgân?
Amintire de neîndurat!... Iad de gânduri!
Şi acum să se ducă să-i ureze bun-venit, să-i vorbească dulce, el care se bucura, după atâţia ani,
de prezenţa sa!... Să se ducă să-i arate grija faţă de el şi inima sa părintească?
Luişi, care îi condamna atât de aspru pe acuzaţii care ajungeau în faţa scaunului de judecată, ce
pedeapsă era potrivit să-şi dea?, gândea el. Şi pedeapsa i-ar fi fost de ajuns ca să-l scape de iadul
gândurilor?
Nişte mâini iubitoare de oameni au salvat copilul, l-au crescut, i l-au trimis acum aproape
bărbat, curajos şi filosof... Atât de curajos şi filosof că, pentru a nu fi pus în primejdie prestigiul
tatălui său, accepta să rămână din nou fără familie! Fără bogăţiile de care s-ar bucura, fără viitorul
care ar fi putut, în preajma familiei, să-i fie asigurat!
178
Asta nu-i sporea oare vinovăţia? Şi cum ar fi izbutit să nu cedeze în faţa sporirii oprimante a
acesteia? Şi cum ar fi putut să-l privească, să fie socotit tată al lui, el care încercase cu mâinile sale
să-l dea morţii?
O, memorie vie şi conştiinţă căreia nu-i poate fi înăbuşit glasul! Cine-ar putea să-i aducă uşurare
de biciuirile asupririi sale?
Eparhul se afla adâncit în gânduri la lumina lină a sfeşnicului când în casa tăcută răsunară
glasuri.
s-au întors, gândi el, ridicându-şi capul şi îndreptându-şi pletele.
Trebuia să dea ochii cu fiicele sale, care se supăraseră la refuzul său de a le însoţi la întâlnirea
cu fratele lor. Şi ce să le spună? Şi cum să le descopere durerea neştiută pentru vinovăţia-i
necunoscută lor?
vinovăţia! Vinovăţia! Cum i s-ar putea da oare satisfacţie împărăţiei ei muşcătoare şi cu totul
sumbră?, slobozi un suspin sugrumat şi, ca de atâtea alte ori, îşi luă ifosul ceremonial, pentru a
merge la masă.
Prima care intră în birou fu Alkisti, cu panerul plin de mere lucitoare şi mari, trimise în dar de la
domeniul Senatorului.
n-ai venit, tată!, spuse. A fost atât de bine acolo!
179
e frumos domeniul?
frumoasă a fost discuţia pe care am avut-o cu Claudius.
ce-a spus... că n-am venit?
a spus că ţi se va oferi şi altă dată o ocazie.
sylvia i-a descris proprietatea ei pe care vrea să i-o dăruiască?
îmi imaginez că nici nu şi-a mai amintit de ea. Discuţiile noastre au fost cu totul altele. Virtu tea
pe care credinţa lui Hristos ne-o cere!... E un adevărat geniu!... Puterea pe care o dă credincioşilor
Săi! Singura lor ambiţie, dorinţă şi aşteptare sunt să n-o piardă, fiindcă atunci vor pierde totul!
Puterea Lui fără seamăn!...
Alkisti rămase cu privirea aţintită asupra luminii sfeşnicului. Apoi, gânditoare, adăugă:
dar altceva mi-a produs o impresie deosebită. Anume că Acest Atotputernic şi Atotţiitor
Dumnezeu al lor, Hristos, pe Care atâtea nenumărate oştiri de îngeri îl adoră şi Căruia I se închină
cu teamă, e atât de la îndemână! Atât de iubitor! Atât de apropiat de oameni!... Ne iubeşte mult, ne-
a spus. Ne înţelege neputinţa... Şi când spunea acestea, Claudius era emoţionat. Ochii i se
umpluseră de lacrimi...
da? De ce?, întrebă tatăl său cu interes.
fiindcă... ce zeu este afectuos şi înduplecat faţă de oameni? Ne trece cu vederea greşelile, a
spus... Ne iartă abaterile...
180
aşa a spus?
întocmai! S-a făcut om şi Şi-a vărsat sângele pentru a ne ierta păcatele! Toate păcatele, ale
tuturor oamenilor care îi vor cere iertare!...
asta a spus?
chiar asta...
Într-adevăr, asta îmi face o impresie deosebită!, şopti eparhul şi ceva, asemenea unei răcori
mistice, aduse uşurare durerii sale surde.
ne face o impresie deosebită, dar ne aduce şi o mare uşurare, întrucât îi redă omului pacea
pierdută, dat fiind că iertarea Sa îi înseninează conştiinţa.
-...Domeniul Senatorului e departe de Taormina?, întrebă Poplius, făcând-o pe fiica sa să creadă
că tot ce ea îi spusese nu îi stârni interesul îndeajuns.
însă ceea ce-l făcuse să pună întrebarea aceasta era tocmai interesul său! Setea, dorinţa
puternică, nevoia adâncă de a asculta mai multe, de a se duce să-l afle pe Claudius şi să-l întrebe şi
altele despre acest dar iubitor de oameni, de care auzea pentru prima dată, pe care credinţa lui
Hristos îl dăruieşte oricărui răufăcător care-şi va cere iertare, împăcându-i conştiinţa tulburată.
Oricât erau de obosite din pricina călătoriei, Sylvia şi Alkisti au fost foarte vesele şi vorbăreţe la
cină. La fel a fost şi Naiani, care, în al ei du-te-vino
181
la masă, adăuga mereu câte ceva la impresiile pe care stăpânele le împărtăşeau, lăsând de fiecare
dată să se vadă admiraţia faţă de alesul fiu al stăpânului, de la care auzise lucruri cu totul
neobişnuite.
Vinul sclipea în pocalul de mult preţ pe care Poplius îl ridicase spre a-l degusta. O altă sclipire,
sclipirea unei oarecare uşurări, venea din privirea sa sceptică, în timp ce toasta:
 să ne trăiască Claudius!
să ne trăiască! Să ne trăiască şi să ne înveţe să trăim!, răspunse Sylvia, odată ce mii de alte
gânduri o năpădeau.
Şi privirile celorlalţi trădau nenumărate alte gânduri...
28.
Când s-au trezit în dimineaţa următoare, târziu, Sylvia şi Alkisti au găsit o notiţă lăsată de tatăl
lor în care le înştiinţa că pentru câteva zile avea să se afle la Taormina.
se duce să se întâlnească cu el!, rostiră amândouă şi zâmbiră larg...
Aşteptarea cea mare
Pe Poplius nu l-a silit într-atâta iubirea părintească să plece în căutarea fiului, pe cât dorinţa
aprinsă a inimii sale de a asculta şi ea cele ce aveau să-i aducă durerii uşurarea.
Şi cât de dulce fu salutul pe care glasul copilului său îl adresase acestei dorinţe arzătoare a lui,
în timp ce el le vorbea celor adunaţi în străvechea vilă a Senatorului! Uşor foşneau ramurile
copacilor dimprejur la adierea răcoroasă când Poplius a ajuns la domeniu. Nişte flori răspândeau o
aromă la trecerea acestuia, în timp ce, deasupra, pe cerul azuriu, fâlfâitul alb al pescăruşilor desena
rotocoale cu o graţie aparte.
pot să-l văd pe Claudius, dacă mai e aici?, o întrebă pe gazda care îi deschise uşa.
În clipa de faţă nu e atât de uşor, îi răspunse, vădind o oarecare ezitare în timp ce-l măsura din
priviri.
183
sunt tatăl său, insistă Poplius.
tatăl său! Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l fac e să vă felicit pentru fiul pe care-l aveţi!, nu-şi
ascunse entuziasmul bătrânul, întinzându-şi mâinile pentru a-i ura bun venit şi a-l conduce la
intrarea interioară cu vechile-i scaune şi cu cele două glastre pentru palmierii proaspăt plantaţi.
lui Claudius îi plac palmierii, adăugă. Şi i-am adus în casă spre a se bucura de ei când vine aici,
întrucât îi amintesc că puterea noastră trebuie să se reînnoiască din străfundurile inimii...
Poplius se oprise pentru a se uita la cei doi palmieri cu o oarecare surprindere. Cei ce simţeau
putere în străfundul lor aveau un motiv să se bucure de vederea lor. Lui i se făcu teamă din pricina
marasmului în care se afla. Gazda nu-l lăsă cu gândurile sale.
în clipa de faţă fiul dumitale are o întâlnire pe veranda din spate, de asta v-am spus că nu e uşor
să-l vedeţi. Aşezaţi-vă, odihniţi-vă, şi când îşi va termina cuvântarea...
dacă ţine o cuvântare, aş dori s-o ascult şi eu, îl întrerupse Poplius cu nerăbdare.
Avea să stea într-o margine, în spatele tuturor ca să asculte şi el despre Dumnezeul iubitor, Care
trece cu vederea greşelile oamenilor, şi le iartă păcatele, şi le înseninează conştiinţa tulburată, după
cum îi spusese Alkisti. Avea atât de multă nevoie de un asemenea cuvânt!
184
atunci s-o ascultaţi. Adevărul lui Hristos e pentru toţi, îi replică plin de mulţumire gazda şi se
îndreptă spre încăperea care dădea pe verandă.
în ziua aceea audienţa nu era alcătuită doar din tineri ai cetăţii. Veniseră şi mulţi alţii, de vreme
ce, odată cu moartea lui Aurelian, decretul de prigonire se suspendase şi noul împărat încă nu fusese
proclamat.
Glasul tineresc răsuna cristalin şi convingător prin uşa ce se deschisese, făcându-l pe Poplius să
rămână locului. Nu era nevoie să meargă mai în faţă şi să provoace tulburare la acel moment. Se
auzea foarte clar şi din încăpere. Şi de acolo veneau pe rând adierile răcoroase ce ajungeau adânc în
sinea sa cu fiece frază. Cu fiece înţeles care punea stăpânire pe el.
auzi cât de mult Se milostiveşte de oameni Dumnezeul creştinilor!, îi scăpa din când în când, cu
sunet mut şi plin de extaz.
auzi cum a primit la Sine până şi pe un tâlhar, ştergându-i şi prescriindu-i desăvârşit întregul
trecut întunecat!
Deşi citise atâţia filosofi elini, nu întâlnise niciodată un asemenea mesaj mângâietor, nici măcar
ca o rezonanţă îndepărtată.
Adunarea se apropia de sfârşit şi, îmbujorat, Claudius se simţi vădit emoţionat când pricepu
185
că printre ascultători se afla şi tatăl său! Nu se aştepta ca asta să se întâmple atât de repede.
 întâlnirea lor fu caldă, după ce răcoritoare picături de milă dumnezeiască aduseseră uşurare
conştiinţei lui Poplius apăsată de durerea pricinuită de fapte din trecut.
Claudius! E prima dată când ascult asemenea lucruri!, îi mărturisi la un moment dat eparhul.
Unui tâlhar să i se dea iertare în clipa în care cere iertare de la Dumnezeul vostru!... Şi dacă cineva
este, să zicem, mai rău decât... tâlharul?
Claudius zâmbi binevoitor, socotind că tatăl său se referea la osândirile creştinilor nevinovaţi pe
care le semnase.
îl iartă în acelaşi chip şi pe el!, răspunse cu vioiciune. Pe cât de nemărginite sunt măreţia şi
puterea Sa, pe atât este şi iubirea Lui de oameni!
Acum zâmbi Poplius.
eu aş propune, Claudius, să mergem cu toţii la domeniul Sylviei... În liniştea de acolo şi departe
de mulţimea care ne-ar urmări în Siracuza, am putea să sărbătorim venirea ta şi să auzim pe îndelete
şi ceea ce religia lui Hristos învaţă. Cred că n-o să refuzi...
nicidecum... Să mergem!
29.
După câteva zile avu loc întâmpinarea sărbătorească a lui Claudius, la domeniul îndepărtat, cu
marea livadă de migdali.
Acolo sosiră rude şi locuitori din vecinătate, familii de creştini care îl cunoscuseră şi-l admirau.
Veni şi episcopul şi preotul lor, ca să-i facă urările cuvenite şi să ia parte la bucuria familială. Din
Siracuza veniră şi prieteni ai eparhului.
Lucrările de construcţie la Templul Soarelui, ce se înălţa cu fanatism, încetaseră din pricina
lipsei finanţării, odată cu moartea împăratului.
Viaţa luă o întorsătură liniştită în acele locuri.
...O seninătate plină de bunăvoie domnea şi pe chipul, şi în străfundurile invitaţilor. O
sărbătoare plină de bucurie la domeniu în cinstea întoarcerii fiului eparhului. Parcă şi cerul fără
nori, pe fundalul verde al livezii cu migdali cu flori multicolore şi miresme, lua dimpreună parte la
această bucurie.
187
Urările tuturor, atât tainice, cât şi cu glas înalt, închinate lui erau înflăcărate. Admiraţia lor era
nu numai pentru frageda vârstă a celor optsprezece ani ai săi, cât şi pentru inima curajoasă şi flacăra
neostoită a credinţei sale!
La un moment dat, când i s-a cerut să rostească şi în acel ceas câteva cuvinte despre credinţa pe
care atât de mult o iubea, urările, gândurile, admiraţia au încetat, pentru a face loc glasului său.
O îmbujorare se ivi pe chipu-i tineresc. Din pricina nehotărârii sau a bucuriei?
Avea să biruie nehotărârea?
Nehotărârea avea să-l învingă pe Claudius? Nicidecum!
Nenumăratele trâmbiţe de aur ce răsunau înlăuntrul său au lăsat-o în urmă. Şi glasul său, plin de
emoţie, vibră cu putere în liniştea din afara cetăţii.
să vă vorbesc despre credinţa noastră?... Voi spune şi eu asemenea tuturor celor ce sunt de o
credinţă cu mine... Dumnezeul nostru, Domnul Iisus Hristos este atât de Puternic, atât de Slăvit, de
Frumos, de Râvnit, încât întreaga noastră viaţă de aici, de pe pământ nu este decât un dor, o ţintă...
Întreaga viaţă de aici, de pe pământ nu este decât luptă, nădejde, efort, încordare a privirii... Dorinţă
arzătoare şi aşteptare...
188
Se opri spre a-şi trage sufletul. Venise ceasul să le vorbească despre taina ce îl fascinase atât de
mult atunci, aşa cum avea să-l fascineze pentru totdeauna? Avea s-o vădească.
este dorinţă arzătoare şi aşteptare, repetă. O dorinţă adâncă, cuprinsă în numai trei cuvinte:
„ca pe Hristos să dobândesc"!
Asta a spus marele Apostol Pavel încă din primii ani ai Creştinismului.
„pe toate le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc"!
Hristos este Singurul Bine şi fără El nu există nici un alt bine! Toate cele pământeşti sunt
zadarnice, neînsemnate, gunoaie!
„ca pe Hristos să dobândesc"!
Este porunca dintotdeauna, iubită, a dorurilor noastre, care dă viaţă întregii fiinţe prin zguduirea
sa aducătoare de bucurie, dat fiind că ne aduce aminte de scopul mult-dorit şi veşnic.
O propovăduim şi noi astăzi cu toată puterea şi fiinţa!...
...O vor repeta cu toată puterea şi fiinţa lor toţi creştinii de-a pururi!
Până la sfârşitul veacurilor!...
...Şi adâncimea acestui gând se înstăpâni pe dată asupra cugetului tuturor!...
189
Comenzi:
www.librariasophia.ro
Difuzare: SUPERGRAPH Str. Ion Minulescu nr. 36, sector 3, 031216, Bucureşti
Tel.: 021-320.61.19; fax: 021-319.10.84 e-mail: [email protected] www.librariasophia.ro
www.sophia.ro
Vă aşteptăm la LIBRĂRIA SOPHIA str. Bibescu Vodă nr. 19, 040151, Bucureşti, sector 4 (lângă
Facultatea de Teologie) tel. 021-336.10.00; 0722.266.618 www.librariasophia.ro
La hotarul dintre lumi, în mijlocul anilor de prigoană, un tânăr de viţă nobilă descoperă sensul
adevărat al iubirii paterne mulţumită grijii şi afecţiunii pe care un tată adoptiv creştin i le dăruieşte
necondiţionat.
Astfel, prin aflarea iubirii lui Hristos, Claudius înţelege care este cu adevărat scopul mult-dorit
şi veşnic al oricărei fiinţe omeneşti.
Urmărind îndeaproape realitatea istorică, autoarea ne face părtaşi căutărilor unui tânăr a cărui
viaţă ne demonstrează încă o dată că numai prin dobândirea lui Hristos şi mai ales a credinţei în El,
ce învinge orice obstacol şi stavilă, cerul se pogoară pe pământ spre a ne umple de o fericire şi
măreţie copleşitoare...
www.sophia.ro
ISBN 978-973-136-877-1 731 3687