Mihail Sadoveanu – Baltagul

– 1930 –

Perioada interbelică este marcată de o deschidere

culturală, este perioada marilor creații epice, lirice, și
dramatice, în care coexistă două direcții culturale majore:
tradiționalismul și modernismul. Cei mai reprezentativi
prozatori ai momentului au fost: Liviu Rebreanu, George
Călinescu, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu.

Sadoveanu este un scriitor realist, în opera lui regăsindu-se

trăsături ale acestui curent literar, precum: prezentarea
veridică a realității, crearea de personaje-tip, atitudinea critică
și obiectivă față de om și societate, preocuparea față de sfera
economică și socială.

Critica a semnalat singularitatea operei în cadrul creației,

George Călinescu considerând romanul una dintre cele mai
bune scrieri ale lui Sadoveanu. Perpessicius afirma că
„Baltagul” este „romanul unui suflet de munteancă, Vitoria
Lipan, pentru care îndatoririle mortuare pentru soțul ei sunt
comandamente exprese”. Paul Georgescu surprinde caracterul
sferic, observând că destinul uman se integrează, ca în balada
„Miorița”, în ciclurile cosmice ale existenței. Se evocă o lume
1
„în care faptele umane sunt reglate ca mersul stelelor, al
soarelui și al lunii”.

Romanul „Baltagul” a apărut în 1930 și atât la nivel formal,

cât și la nivelul conținutului se încadrează în tradiționalism, fiind
o monografie a satului românesc de munte, ale cărui legi
nescrise sunt evidențiate prin destinul Vitoriei Lipan. „Baltagul”
este construit pe mai multe niveluri care păstrează la suprafață
convenții realiste, dar în structura de adâncime poate fi
alegoric, mitic. Este un roman polițist, deoarece respectă
schema unui astfel de roman: crima, ancheta, descoperirea și
pedepsirea ucigașilor. Este un roman mioritic prin mottoul
„Stăpâne, stăpâne/ Mai cheamă și-un câine”, un
Bildungsroman, prin inițierea lui Gheorghiță. „Baltagul” este un
roman obiectiv și tradițional, deoarece aduce în prim-plan un
univers cu situații de viață verosimile, cu eroi veridici, cu
evenimente relatate în ordine cronologică, iar finalul este
închis. Perspectiva narativă este obiectivă, narațiunea este
heterodiegetică, naratorul este omniscient, omniprezent,
neimplicat, nedramatizat, viziune „par-derriѐre”, focalizare
zero.

Romanul este alcătuit din 16 capitole care înfățișează o

poveste de dragoste și trei mari părți: așteptarea lui Nechifor
Lipan, călătoria Vitoriei și a lui Gheorghiță, împlinirea datinii
funerare și justiției. Există două mari planuri narative: planul
2
realist: reconstruirea monografică a lumii pastorale și planul
mitic: sensul ritual al acțiunilor Vitoriei Lipan.

Tema romanului este aventura căutării, a descoperirii

adevărului într-un univers condus de legi nescrise, de tradiții,
obiceiuri, superstiții.

Titlul este nominal și desemnează o unealtă a civilizației

pastorale, dar devine și o armă pusă în slujba dreptății. Este un
obiect simbolic ambivalent: armă a crimei și instrumentul
actului justițiar.

Spațiul este și el ambivalent: închis (inițial, satul Măgura,

gospodăria familiei Lipan semnificând siguranță, protecție,
intimitate) și deschis (odată cu plecarea Vitoriei și a lui
Gheorghiță; cuprinde atât toponime reale: Dorna, Bistrița, cât
și toponime simbolice: râul Neagra). Timpul este vag precizat
prin repere ce țin de marile sărbători religioase: „aproape de Sf.
Andrei”, „în Postul Mare”.

Acțiunea romanului urmărește faptele Vitoriei, în absența

prelungită și nejustificată a lui Nechifor. Femeia cere sfat
preotului și vrăjitoarei, dar nu se lasă influențată de părerile
niciunuia. Pleacă în călătorie însoțită de fiul ei și reconstituie

3
traseul soțului. După ce găsește osemintele acestuia,
organizează înmormântarea după datină și invită la pomană pe
câțiva săteni, pe reprezentanții autorităților, dar și pe cei doi
suspecți: Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. După ce îi demască pe
criminali, viața eroilor se reîntoarce la starea de echilibru.

Acțiunea liniară se desfășoară pe două coordonate

temporale: una retrospectivă, în care Vitoria rememorează
întâmplări din viața de familie și una care prezintă fapte în
desfășurarea lor, de la pregătirile de drum, până la pedepsirea
asasinilor. Există două planuri: unul al celor vii, în care se
manifestă Vitoria, și unul al lumii de dincolo, în care a pătruns și
trebuie să-și găsească liniștea Nechifor Lipan.

Conflictul este sugerat încă din primele pagini ale

romanului. Nechifor Lipan plecat din vară să cumpere din
Dorna, nu se mai întoarce nici până la sfârșitul toamnei.
Întârzierea lui nefirească provoacă neliniște soției acestuia, fiind
inițial sursa conflictului interior trăit de Vitoria. Acest conflict
interior încetează în momentul în care femeia conștientizează
că numai moartea l-ar fi putut opri să se întoarcă acasă. Un
puternic conflict exterior se manifestă între Victoria și asasinii
soțului său. Punctul de maximă intensitate al acestui conflict îl
constituie scena demascării lor, când asasinii cedează în fata
presiunilor la care fuseseră supuși, mărturisind singuri crima.

4
 Personajul literar ca „ființă de hârtie”, ce există doar în
lumea ficțiunii, după cum afirma Rolland Barthes, a reprezentat
întotdeauna o ipoteză de lucru, dar și de gândire pentru toți
marii scriitori.

Din punct de vedere al statutului social, Vitoria este

prezentată ca fiind soție de oier și gospodină într-un sat
patriarhal, o mamă care își crește cu severitate copiii și le
transmite respectul tradițiilor.

Profilul moral indică o femeie hotărâtă, ale cărei acțiuni se

află categoric în sfera moralității, căci scopul ei este acela de a-
și găsi soțul.

Profilul psihologic evidențiază calitățile principale ale

Vitoriei, precum curajul, puterea, luciditatea în situații grele.
Inteligența nativă și stăpânirea de sine sunt evidențiate pe
parcursul călătoriei și mai ales la parastas, când demască
ucigașii. Mai caract puțin.

Este caracterizată direct de narator, care realizează

portretul fizic: „nu mai era tânăra, dar avea o frumusețe
neobișnuită în privire”, și de Gheorghiță, care afirmă că este
5
„fermecătoare, cunoaște gândul omului”, Nechifor o consideră
stăpânită de „cei șapte draci”. Autocaracterizarea stă sub
semnul disimulării: „grăiesc și eu ca o minte slabă ce mă aflu”,
„văd că toți sunteți cu cap și cu învățătură. Numai eu îs o
proastă”.

Portretul ei moral se conturează prin caracterizarea

indirectă care se desprinde din gesturi, fapte, atitudini, mediul
în care trăiește, nume, relațiile cu celelalte personaje. Femeie
conservatoare care respecta tradițiile, Vitoria o ceartă pe fiica
ei, Minodora pentru că dorea să fie moderna. Credincioasă,
Vitoria plătește slujba la biserică și tine post negru 12 vineri
înainte de a pleca la drum în căutarea soțului. Spirit practic, știe
să-și organizeze foarte bine gospodăria înainte de a pleca: o
trimite pe Minodora la mănăstire, vinde diverse produse pentru
a avea bani de drum. Știe cum să vorbească cu oamenii pentru
a obține informațiile care să o conducă la descoperirea
adevărului despre moartea soțului. Inteligența, lucidă, abilă,
reușește să-I demaște pe ucigașii soțului și să-I determine să-și
mărturisească fapta.

Un episod narativ semnificativ pentru construcția

personajului/ tema romanului în care este evidențiată firea
descurcăreață a Vitoriei, dar și credința în forțele divine sau
oculte, este cel de dinaintea plecării. Ea îi vizitează succesiv pe
preotul Dănilă și pe baba Maranda. După aceste explorări
6
inițiatice, la mai mult de două luni de la dispariția lui Nechifor
Lipan, Vitoria anunță formal autoritățile și se pregătește pe
îndelete de marea călătorie „dacă a intrat el pe celălalt tărâm,
oi intra și eu după dânsul”. După ce își organizează gospodăria,
ea pleacă în marea călătorie ce se bazează tocmai pe aplicarea
uneia dintre legile nescrise ale acestei lumi străvechi: „sufletul
mortului trebuie să-și afle liniștea prin împlinirea ritualului de
înmormântare și prin găsirea și pedepsirea vinovaților”.

O altă scenă semnificativă pentru construcția personajului/

tema romanului , în care este subliniat caracterul abil, dar și
ușor viclean al Vitoriei este cea a demascării asasinilor lui
Nechifor. Îndemnându-i pe săteni să mănânce și să bea la
pomana lui Nechifor, Vitoria observă că Bogza are un baltag
despre care spune că „e mai vechi și știe mai multe”. Ea începe
să povestească faptele exact așa cum se petrecuseră, afirmând
că așa i le spusese Lipan când îl veghea în râpă. Afirma că a fost
atacat prin spate și că ucigașul a împins calul în râpă. Câinele s-a
repezit la criminal, dar acesta l-a aruncat și pe el în prăpastie.
Ulterior, doi ciobani au încălecat și au plecat și „nu i-a văzut și
nu i-a știut nimeni până acum”. Îl întreabă pe Gheorghiță dacă
poate citi ceva de pe baltag, deoarece ei i se pare că pe baltag e
scris în sânge și acesta-i omul care a lovit pe Nechifor. Vitoria
dă drumul câinelui, iar Bogza se năpustește asupra lui
Gheorghiță ca să-i ia baltagul și să se apere. Gheorghiță îl
lovește cu baltagul în frunte, în timp ce câinele se repede la

7
gâtul criminalului, care mărturisește că totul se petrecuse exact
așa cum povestise Vitoria și recunoaște că l-a ucis pentru a-i lua
oile.

Prin acest roman, Sadoveanu prezintă o uniune deplină a

sufletelor celor doi soți, care comunică nu numai în timpul
vieții, ci mai ales dincolo de moarte.

Romanul „Baltagul” este unul tradițional, deoarece

recompune imaginea unei societăți arhaice, păstrătoare a unor
tradiții care au supraviețuit, zugrăvește modul de viață al
oamenilor de la munte, unde obiceiurile și tradițiile sunt
păstrate cu sfințenie. Totodată, prin complexitate și prin
semnificații, scrierea depășește granițele tradiționalismului și
intră în categoria romanului mitic.