Pentru Antonio Muñoz Ballesta şi soţia sa, Nico,

fără a căror prietenie şi generozitate

scrierea acestei cărţi nu ar fi fost posibilă.

Fiţi bine veniţi în viaţa veşnică, prieteni.

Această carte îşi datorează apariţia unei ziariste germane, Harriet Wolff, pe care-am întâlnit-o
la Berlin acum câţiva ani. Înainte de a-mi pune întrebările, Harriet a ţinut să-mi povestească o
mică parabolă. După părerea ei, această parabolă ilustrează condiţia de scriitor, care e şi a
mea.

Sunt într-o cabină telefonică, după sfârşitul lumii. Pot da oricâte telefoane vreau, nu există
vreo limită. Nu se ştie dacă au supravieţuit şi alţi oameni, nici dacă apelurile mele sunt altceva
decât monologul unui nevropat. Uneori, cineva ridică receptorul, apoi închide imediat, parcă
mi-ar trânti telefonul în nas; alteori întârzie să închidă, ca şi cum m-ar asculta cu o curiozitate
vinovată. Nu există nici zi şi nici noapte; situaţia nu poate avea un sfârşit.

Fii bine venită în viaţa veşnică, Harriet.

Cine, dintre voi, merită viaţa veşnică?

Încarnarea mea actuală se degradează; nu cred că va mai rezista mult timp. Ştiu că în viitoarea
încarnare îmi voi regăsi prietenul, căţelul Fox.

Bucuria de a avea în preajmă un câine ţine de faptul că e posibil să-l faci fericit: cere lucruri
atât de simple, are un ego atât de limitat. Poate că într-o epocă anterioară femeile au fost într-o
situaţie comparabilă - apropiată de cea a unui animal de companie. Exista, se pare, o formă de
fericire casnică legată de activitatea în comun, pe care nu o mai putem înţelege; exista, se
pare, plăcerea de a forma un organism funcţional, adaptat, menit să îndeplinească un şir
discret de sarcini - iar aceste sarcini, repetându-se, formau succesiunea discretă a zilelor.
Toate acestea, inclusiv şirul de sarcini, au dispărut; noi nu mai avem un obiectiv care să poată
fi precizat; nu putem cunoaşte bucuriile fiinţei umane; dar nici nefericirile ei nu ne pot hărţui.
Nopţile noastre nu se mai înfioară de spaime, nici de extaze; totuşi trăim, traversăm viaţa, fără
bucurie şi fără mister, şi timpul ni se pare scurt.

Prima oară am întâlnit-o pe Marie22 pe un server spaniol de duzină; timpii de răspuns erau
îngrozitor de lungi.

Oboseala provocată
De bătrânul olandez mort
Nu e un lucru care să se manifeste
Cu mult înainte de întoarcerea stăpânului.
2711.325104.13375317.452626. La adresa indicată, am avut imaginea sexului ei - sacadată,
pixelizată, dar straniu de reală. Era o fiinţă vie, o moartă sau o intermediară? O intermediară,
mai curând; dar despre asta orice discuţie era exclusă.

Femeile dau un sentiment de eternitate, cu sexul lor conectat la mistere - ca un tunel ce duce
la esenţa lumii, când nu e, de fapt, decât o gaură de plodit căzută în desuetudine. Dacă femeile
pot da acest sentiment, cu-atât mai bine pentru ele; cuvântul meu e plin de compasiune.
 Graţia neclintită
Atât de apăsătoare
Ce izvorăşte din trecerea civilizaţiilor
Nu are moartea drept corolar.
Ar fi trebuit să încetez. Să încetez jocul, intermedierea, contactul; dar era prea târziu.
258.129.3727313.11324410.

Prima secvenţă era luată de pe o înălţime. Folii uriaşe de plastic cenuşiu acopereau câmpia;
eram la nord de Almeria. Legumele şi fructele care creşteau în sere erau culese, pe vremuri,
de muncitori agricoli - cel mai adesea de origine marocană. După automatizare, s-au risipit cu
toţii prin munţii din jur.

Pe lângă dotările obişnuite - centrală electrică pentru alimentarea împrejmuirii de protecţie,

releuri-satelit, senzori -, unitatea Proyecciones XXI,13 dispunea de un generator de săruri
minerale şi de propria sursă de apă potabilă. Era departe de drumurile importante şi nu figura
pe nici o hartă recentă - construcţia ei era ulterioară ultimelor relevee. După suprimarea
traficului aerian şi instituirea unui bruiaj permanent pe benzile de transmisie prin satelit,
devenise practic imposibil de reperat.

Secvenţa următoare ar fi putut să fie un vis. Un om care avea chipul meu mânca un iaurt într-o
uzină siderurgică; instrucţiunile de folosire a maşinilor-unelte erau scrise în turcă; era puţin
probabil ca producţia să fie reluată.

12.12.533.8467.

Al doilea mesaj de la Marie22 era formulat astfel:

Stau singură ca proasta
Cu păsărica
Mea.
245535.43.3. Când spun "eu", mint. Să luăm "eul" percepţiei - neutru şi limpede. Să-l punem
în raport cu "eul" intermedierii - corpul meu, ca atare, îmi aparţine; sau, mai exact, eu aparţin
corpului meu. Ce observăm? O absenţă de contact. Temeţi-vă de cuvântul meu.

Nu doresc să vă ţin în afara acestei cărţi; căci sunteţi, vii sau morţi, cititori.
Această carte se face în afara mea; şi doresc să se facă - de aceea, în tăcere.

Contrar ideii comune,

Cuvântul nu creează o lume;
Omul vorbeşte la fel cum câinele latră:
Ca să-şi exprime furia sau teama.

Plăcerea e tăcută,
Asemeni stării de fericire.
Eul e sinteza eşecurilor noastre; dar nu e decât o sinteză parţială. Temeţi-vă de cuvântul meu.

Această carte e scrisă pentru informarea Viitorilor. Oamenii, îşi vor spune ei, au putut să
producă asta. Nu e puţin; nu e totul; avem de-a face cu o creaţie de mijloc.

Marie22, dacă există, e o femeie în aceeaşi măsură în care eu sunt un bărbat; într-o măsură
limitată, discutabilă.
Ca şi ea, mă apropii de capătul drumului meu.

Nimeni nu va fi contemporan cu naşterea Spiritului, poate doar Viitorii; dar Viitorii nu mai
sunt fiinţe, în înţelesul acceptat de noi. Temeţi-vă de cuvântul meu.

Partea întâi - Istorisirea lui Daniel24

Daniel1,1

Or, ce face un şobolan vigilent? - Adulmecă.

Jean-Didier - biolog

Cât de vii îmi rămân în memorie primele momente ale vocaţiei mele de bufon! Aveam
şaptesprezece ani şi petreceam un august destul de cenuşiu într-un club all inclusive din
Turcia - avea să fie ultima oară, de altfel, când mai plecam în vacanţă cu ai mei. Fufa de soră-
mea - avea treisprezece ani pe atunci - începea deja să-i aţâţe pe toţi bărbaţii din jur. Era la
micul dejun; ca în fiecare dimineaţă, s-a format o coadă la ouă jumări, care păreau să fie felul
preferat al turiştilor. Lângă mine, o englezoaică bătrână (uscată, rea, genul care măcelăreşte
vulpi pentru a-şi decora living-room-ul) s-a servit cu ouă din belşug, apoi a înşfăcat fără să
şovăie ultimii trei cârnaţi rămaşi pe tava de metal. Era ora unsprezece fără cinci, programul de
servire a micului dejun se încheia, părea exclus ca ospătarul să aducă alţi cârnaţi. Neamţul
care stătea la coadă în spatele ei a înlemnit; furculiţa lui, întinsă deja spre un cârnat, a rămas
în aer la jumătatea drumului, iar indignarea i-a aprins obrajii. Era un neamţ uriaş, un colos de
peste doi metri, pe puţin o sută cincizeci de kilograme. O clipă, am crezut că-şi va înfige
furculiţa în ochii octogenarei sau că o va strânge de gât şi-i va zdrobi ţeasta de vitrina cu
gustări calde. Ca şi cum nu se întâmplase nimic, cu egoismul senil, devenit inconştient, al
bătrânilor, englezoaica se întorcea cu paşi mărunţi la masa ei. Neamţul şi-a stăpânit furia, am
simţit că făcea un efort enorm, însă puţin câte puţin calmul i-a revenit pe chip şi a pornit
melancolic, fără cârnaţi, spre congenerii săi.

Pornind de la acest incident, am scris un scheci relatând o revoltă sângeroasă într-un club de
vacanţă, declanşată de mici detalii ce încălcau formula all inclusive: o penurie de cârnaţi la
micul dejun, urmată de o mărire de tarif la mini-golf. În aceeaşi zi, l-am prezentat la
petrecerea serii (o seară pe săptămână, sub titlul "Şi voi aveţi talent!", spectacolul era format
din numere propuse de turişti, în locul animatorilor profesionişti); interpretam singur toate
personajele, debutând astfel în cariera de one man's show, pe care practic nu aveam s-o mai
părăsesc. La spectacolul de după cină venea aproape toată lumea (până la deschiderea
discotecii nu era mare lucru de făcut), ceea ce însemna totuşi un public de opt sute de
persoane. Prestaţia mea s-a bucurat de mare succes, mulţi râdeau cu lacrimi şi am avut parte
de aplauze furtunoase. În aceeaşi seară, la discotecă, o brunetă drăguţă pe nume Sylvie mi-a
spus că o făcusem să moară de râs şi că aprecia băieţii cu simţul umorului. Sylvie, draga de
ea... Aşa mi-am pierdut virginitatea şi mi-am găsit vocaţia.

După bac, m-am înscris la un curs de actorie; au urmat ani nu foarte străluciţi în care-am
devenit din ce în ce mai rău, şi deci din ce în ce mai veninos; în aceste condiţii, până la urmă,
succesul a venit - şi chiar de o amploare ce m-a surprins. Începusem cu mici scheciuri despre
familiile de recăsătoriţi, despre ziariştii de la Le Monde, despre mediocritatea clasei mijlocii,
în general - îmi reuşeau foarte bine pulsiunile incestuoase ale intelectualilor ajunşi la
jumătatea carierei, ispitiţi de fiicele lor, bune sau vitrege, cu buricul gol şi cu bikinii ieşiţi din
pantaloni. Pe scurt, eram un observator acid al realităţii contemporane; eram adesea
comparat cu Pierre Desproges. Fără a renunţa la formula one man's show, acceptam uneori
invitaţii la emisiuni televizate pe care le alegeam pentru audienţa enormă şi mediocritatea lor
generală. Nu uitam niciodată să subliniez această mediocritate, chiar dacă o făceam cu fineţe:
prezentatorul trebuia să se simtă puţintel în pericol, dar nu prea mult. Pe scurt, eram un bun
profesionist; ce-i drept, puţin cam supraevaluat. Nu eram singurul.

Nu vreau să spun că scheciurile mele nu erau amuzante; amuzante erau. Eram, într-adevăr, un
observator acid al realităţii contemporane; doar că totul îmi părea atât de elementar, şi
rămâneau atât de puţine lucruri de observat în realitatea contemporană: simplificaserăm,
suprimaserăm atâta, dărâmaserăm atâtea bariere, tabuuri, speranţe himerice, aspiraţii false...
zău, rămânea atât de puţin! În plan social, existau cei bogaţi, existau săracii, iar între ei câteva
punţi fragile - ascensorul social, subiect pe marginea căruia ironia era de rigoare; apoi
posibilitatea, mai gravă, de a da faliment. În plan sexual, existau cei care inspirau dorinţa şi
cei care nu inspirau nimic: mecanism îngust, cu câteva probleme de modalitate
(homosexualitatea etc.), care însă erau reductibile la orgoliu şi la competiţia narcisistă, bine
descrise de moraliştii francezi în urmă cu trei veacuri. Existau de asemeni, fireşte, oamenii de
ispravă, cei care munceau, care produceau efectiv mărfurile, apoi cei care - într-un mod
oarecum comic sau, dacă vreţi, patetic (eu însă eram, în primul rând, un comic) -, se sacrificau
pentru copii; cei care nu au parte de frumuseţe cât sunt tineri, nici de ambiţie mai târziu, nici
de bogăţie vreodată; cei care totuşi adoptă din toată inima - şi o fac primii, mai sincer decât
oricine - valorile reprezentate de frumuseţe, tinereţe, bogăţie, ambiţie şi sex; cei care, într-un
fel, făceau să se lege maioneza. Aceştia, o spun cu regret, nu puteau constitui un subiect.
Introduceam câte unul în scheciurile mele pentru diversitate, pentru efectul de realitate;
începeam totuşi să fiu serios dezgustat. Culmea e că eram considerat un umanist; un umanist
amar, desigur, dar un umanist. Iată, ca să dau o idee, o glumă dintre cele care agrementau
spectacolele mele:
- Ştii cum se numeşte grăsimea din jurul vaginului?
- Nu.
- Păi, se numeşte femeie.

Bizar e că reuşeam să plasez chestii de genul ăsta fără a înceta să am cronici favorabile în Elle
şi Télérama; e drept că apariţia comicilor arabi a repus în drepturi derapajele machiste şi că eu
derapam realmente cu graţie: ieşire de pe pistă, revenire, totul ţinut sub control. Una peste
alta, marele avantaj al meseriei de comic şi în general al atitudinii umoristice în viaţă este că
poţi, nepedepsit, să te comporţi ca o jigodie, ba chiar să-ţi valorifici abjecţia, fiind gras
răsplătit, atât cu succese sexuale, cât şi în numerar, totul cu aprobarea unanimă.

În realitate, presupusul meu umanism avea temelii foarte şubrede: o butadă în doi peri despre
vânzătorii de la debitele de tutun, o aluzie la cadavrele emigranţilor clandestini negri aruncate
pe plajele spaniole fuseseră suficiente pentru a-mi face o reputaţie de om de stânga şi de
apărător al drepturilor omului. Om de stânga, eu? Accidental, băgasem poate în scheciurile
mele câţiva altermondişti, mai mult sau mai puţin tineri, fără să-i fac de-a dreptul antipatici;
accidental, cedasem poate unei anume demagogii: eram, repet, un bun profesionist. Pe de altă
parte, aveam o faţă de arab, ceea ce ajută; singurul conţinut rezidual al stângii din acei ani era
antirasismul, mai exact rasismul anti-alb. Altfel, nu pricepeam prea bine de unde îmi venea
figura asta de arab, din ce în ce mai pronunţată cu trecerea anilor; mama era de origine
spaniolă, iar tata, după ştirea mea, breton. Soră-mea, bunăoară, fufa aia mică, deşi de tip
mediteranean pronunţat, avea tenul mult mai puţin măsliniu decât mine şi, pe deasupra, avea
părul lins. M-aş fi putut întreba: fidelitatea mamei fusese ireproşabilă? Ori aveam drept
genitor un Mustafa oarecare? Sau chiar - altă ipoteză - un evreu? Fuck with that: arabii veneau
masiv la spectacolele mele - ca şi evreii, de altfel, chiar dacă ceva mai puţini; şi toţi plăteau
bilet, tarif întreg.

Circumstanţele morţii noastre nu ne sunt indiferente, e sigur; în ce priveşte circumstanţele

naşterii, e mai puţin sigur.

Cât despre drepturile omului, evident, nu aveam nici o treabă cu ele; abia dacă-mi păsa de
drepturile mădularului meu.

În acest domeniu, primul succes avut la clubul de vacanţă fusese confirmat, mai mult sau mai
puţin, de restul carierei mele. În general, femeile nu au umor, drept care consideră umorul o
calitate virilă; prin urmare, ocaziile de a-mi vârî organul într-unul din orificiile adecvate nu
mi-au lipsit, de-a lungul întregii cariere. La drept vorbind, aceste coituri n-au avut nimic
fabulos: femeile interesate de comici sunt în general mai în vârstă, spre patruzeci de ani, şi
simt că treaba va lua pentru ele o întorsătură urâtă. Unele aveau un fund uriaş, altele sânii
lăsaţi, uneori şi una, şi alta. Pe scurt, nu aveau nimic excitant; iar dacă nu ţi se scoală,
interesul scade, totuşi. Nu, nu erau foarte bătrâne; ştiam că spre cincizeci de ani vor căuta noi
amăgiri, liniştitoare şi comode - pe care, de altfel, nu le vor găsi. Până atunci, nu puteam decât
să le confirm - involuntar, credeţi-mă, nu e nicicând o plăcere - descreşterea valorii lor
erotice; puteam să le confirm primele bănuieli, să le insuflu fără voia mea o viziune sumbră
asupra vieţii: nu, nu maturitatea le aştepta, ci pur şi simplu bătrâneţea; nu o a doua înflorire la
capătul drumului, ci un şir de frustrări şi de suferinţe, mai întâi neglijabile, apoi, foarte rapid,
infernale; nu erau lucruri prea reconfortante, nu, nu erau. Viaţa începe la cincizeci de ani,
adevărat; cu precizarea că la patruzeci se termină.

Daniel24,1
Priveşte micile vietăţi ce mişună în depărtare; priveşte-le. Sunt oameni.
În lumina care descreşte, asist fără regret la dispariţia speciei. O ultimă rază de soare
luminează razant câmpia, trece peste lanţul muntos ce închide orizontul la răsărit, pune un
cearcăn roşu peisajului deşertic. Reţeaua metalică a gardului de protecţie din jurul reşedinţei
scânteiază. Fox mârâie încet; probabil că simte prezenţa sălbaticilor. Nu am, pentru ei, nici o
milă, nici un sentiment de apartenenţă comună; îi consider doar nişte maimuţe ceva mai
inteligente - şi de aceea mai periculoase. Mi se întâmplă uneori să deschid bariera ca să ajut
un iepure, un câine vagabond; niciodată ca să ajut un om.
De asemeni, niciodată nu mi-ar trece prin gând să mă acuplez cu o femelă din specia lor.
Bariera interspecifică, adesea teritorială la nevertebrate şi plante, devine, la vertebratele
superioare, în primul rând comportamentală.

Undeva, în Oraşul central, este produsă o fiinţă care îmi seamănă; cel puţin are trăsăturile
mele, organele mele interne. Când viaţa mea va înceta, lipsa semnalului va fi sesizată în
câteva nanosecunde; producerea succesorului meu va începe în acelaşi moment. Peste o zi, cel
mult două, împrejmuirea de protecţie va fi redeschisă; succesorul meu se va instala între aceşti
pereţi. Va fi destinatarul acestei cărţi.

Prima lege a lui Pierce identifică personalitatea cu memoria. Personalitatea este formată
exclusiv din ceea ce poate fi memorat (indiferent de tipul de memorie - cognitivă, procedurală
sau afectivă); dacă somnul, de pildă, nu anulează senzaţia de identitate, e datorită memoriei.
După a doua lege a lui Pierce, memoria cognitivă are ca suport adecvat limbajul.
A treia lege a lui Pierce defineşte condiţiile unui limbaj nemijlocit.

Cele trei legi ale lui Pierce aveau să pună capăt periculoaselor încercări de downloading
memorial prin intermediul unui suport informatic, preferându-se, pe de o parte, transferul
molecular direct, iar pe de alta ceea ce cunoaştem azi sub numele de istorisire de viaţă.
Concepută iniţial ca simplu supliment, ca soluţie provizorie, aceasta avea să capete, în urma
lucrărilor lui Pierce, o importanţă enormă. Astfel, surprinzător, acest progres logic major avea
să ducă la reconsiderarea unei forme vechi, destul de apropiată, în fond, de ceea ce se numea
pe timpuri autobiografie.

În ce priveşte istorisirea de viaţă, nu există o regulă precisă. Începutul poate să aibă loc în
orice punct al succesiunii temporale, la fel cum prima privire se poate îndrepta spre orice
punct din spaţiul unui tablou; important este ca, puţin câte puţin, să iasă la iveală ansamblul.

Daniel1,2

Când vezi de cât succes se bucură duminicile fără maşină,

plimbările de-a lungul cheiurilor, îţi imaginezi foarte bine urmarea...
Gérard - şofer de taxi
Îmi este aproape imposibil, azi, să-mi amintesc de ce m-am însurat cu prima mea soţie; dacă
ar fi s-o întâlnesc pe stradă, nu cred că aş mai izbuti s-o recunosc. Sunt lucruri pe care le
uităm, le uităm cu adevărat; se presupune că totul se păstrează în sanctuarul memoriei; e fals:
anumite evenimente - şi chiar majoritatea - sunt realmente şterse, nu rămâne nimic, nici o
urmă a lor, ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Ca să revin la nevastă-mea, mă rog, la prima
nevastă, cred că am trăit împreună doi sau trei ani; când a rămas gravidă, am părăsit-o aproape
imediat. Pe vremea aia nu aveam succes, n-a obţinut decât o pensie alimentară mizeră.
În ziua când fiul meu s-a sinucis, mi-am făcut o salată de ouă cu roşii. Mai de preţ este un
câine viu decât un leu mort, crede pe bună dreptate Ecleziastul. N-am ţinut niciodată la copilul
ăsta: era la fel de prost ca maică-sa şi la fel de rău ca taică-său. Dispariţia lui nu era o dramă;
de fiinţe umane de soiul ăsta ne putem foarte bine lipsi.
De la primul meu spectacol au trecut zece ani, punctaţi de aventuri banale şi efemere, până în
ziua când am întâlnit-o pe Isabelle. Aveam treizeci şi nouă de ani, ea treizeci şi şapte;
succesul meu de public era la zenit. Când am câştigat primul milion de euro (vreau să spun
când l-am câştigat cu adevărat, cu impozitele plătite, şi l-am pus la adăpost într-un plasament
sigur), am înţeles că nu eram un personaj balzacian. Un personaj balzacian care a câştigat
întâiul milion s-ar gândi, cel mai adesea, cum să-l câştige pe-al doilea - cu excepţia celor,
puţini la număr, care încep să viseze la el de îndată ce au strâns câteva zeci de mii. În ce mă
priveşte, m-am întrebat mai ales dacă-mi pot permite să renunţ la carieră - şi am tras concluzia
că nu.

În primele faze ale ascensiunii mele spre glorie şi avere, gustasem ocazional din plăcerile
consumului, care situează epoca noastră mult deasupra celor care au precedat-o. Puteam
divaga la nesfârşit pe marginea întrebării dacă oamenii erau sau nu fericiţi în secolele trecute;
puteam analiza dispariţia cultelor, complexitatea sentimentului amoros, le puteam comenta
avantajele şi neajunsurile; puteam evoca naşterea democraţiei, pierderea simţului pentru
sacru, distrugerea liantului social. O şi făcusem, de altfel, în multe scheciuri, chiar dacă la un
mod umoristic. Puteam chiar să pun în discuţie progresul ştiinţific şi tehnologic, puteam, de
pildă, să am impresia că progresul tehnic se plăteşte printr-un control social sporit şi o scădere
generală a bucuriei de a trăi. Oricum, în planul consumului, superioritatea secolului XX era
indiscutabilă: nimic, din nici o altă civilizaţie, din nici o altă epocă, nu se putea compara cu
perfecţiunea în mişcare a unui centru comercial contemporan funcţionând din plin.
Consumasem astfel, cu plăcere, în primul rând pantofi; apoi, puţin câte puţin, m-a cuprins
lehamitea şi am înţeles că viaţa mea, fără suportul zilnic de plăceri elementare şi în acelaşi
timp reînnoite, avea să se complice.

În perioada când am întâlnit-o pe Isabelle, ajunsesem, cred, la şase milioane de euro. În acest
stadiu, un personaj balzacian îşi cumpără un apartament luxos, îl umple cu obiecte de artă,
apoi se ruinează pentru o dansatoare. Eu locuiam într-un apartament banal de trei camere, în
arondismentul XIV, şi nu mă culcasem niciodată cu un top model - nici măcar nu fusesem
tentat. Cel mult dacă am copulat, o dată, cu un manechin de categoria a doua; nu-i păstram o
amintire nepieritoare. Fata arăta bine, cu sâni destul de generoşi, dar nu era mai grozavă, în
fond, decât atâtea altele; judecând bine, eram mai puţin supraevaluat decât ea.

Întâlnirea a avut loc în cabina mea, după un spectacol ce trebuie calificat drept triumfal.
Isabelle era pe atunci redactor-şef la Lolita, după ce multă vreme lucrase la 20 Ans. Nu eram
foarte încântat, la început, de acest interviu; răsfoind revista, fusesem totuşi surprins de
incredibilul nivel de erotizare atins de publicaţiile pentru adolescente: tricouri talia zece ani,
bermude albe mulate, bikini ieşiţi din pantaloni, acadele Chupa-Chups supte provocator... mă
rog, tot tacâmul. "Da, însă au o nişă de piaţă bizară...", insistase ataşata de presă. "În plus,
redactorul-şef se deplasează în persoană, asta înseamnă ceva..."
Există, se pare, oameni care nu cred în dragostea la prima vedere; fără a lua expresia în
sensul ei propriu, e totuşi evident că atracţia reciprocă e foarte rapidă; din primele minute ale
întâlnirii cu Isabelle am ştiut că vom trăi împreună o poveste de iubire şi că va fi o poveste
lungă; am ştiut că şi ea era conştientă de asta. După câteva prime întrebări despre trac, despre
metodele mele de pregătire etc., s-a oprit. Am răsfoit din nou revista.
- Nu sunt adevărate Lolite... am remarcat eu în cele din urmă. Au şaisprezece-şaptesprezece
ani.
- Da, a fost ea de acord; însă Nabokov s-a înşelat cu cinci ani. Ceea ce gustă majoritatea
bărbaţilor nu e momentul care precede pubertatea, e cel imediat următor. Oricum, nu e un
scriitor strălucit.

Nici eu nu-l suportam pe acest pseudo-poet mediocru şi manierist, imitator stângaci al lui
Joyce, dar fără ardoarea irlandezului smintit, care-ţi permite uneori să-i treci cu vederea
scrisul greoi. Un ştrudel ratat, asta îmi evocase întotdeauna stilul lui Nabokov.
- Şi totuşi, a continuat ea, dacă un roman prost scris, păcătuind, în plus, printr-o eroare
grosolană privind vârsta eroinei, izbuteşte să fie o carte foarte bună, în stare să creeze un mit
durabil ce a trecut în limbajul curent, asta înseamnă că autorul a dat peste ceva esenţial.

Dacă eram de acord în toate privinţele, interviul risca să fie destul de anost.
- E ora cinei, am putea continua la un restaurant... a propus ea. Ştiu unul, tibetan, pe rue des
Abbesses.

Fireşte, ca în orice istorie serioasă, ne-am culcat împreună din prima noapte. Dezbrăcându-se,
a avut un scurt moment de jenă, apoi de mândrie: avea un trup incredibil de ferm şi de suplu.
Abia mult mai târziu aveam să aflu că avea treizeci şi şapte de ani; pe moment, i-am dat cel
mult treizeci.
- Ce faci ca să-ţi păstrezi forma? am întrebat-o.
- Dans clasic.
- Nu stretching, aerobic, nimic de genul ăsta?
- Nu, sunt nişte tâmpenii; poţi să mă crezi pe cuvânt, lucrez de zece ani la reviste pentru
femei. Dansul clasic e singurul care chiar dă rezultate. Numai că e dur, trebuie să-ţi impui o
adevărată disciplină; mie îmi convine, sunt cam psihorigidă.
- Tu, psihorigidă?
- Da, da... O să vezi.

Ceea ce mă frapează, după atâta timp, când mă gândesc la Isabelle, este incredibila sinceritate
a raporturilor noastre, chiar din primele clipe, chiar şi acolo unde femeile preferă de obicei să
păstreze un anume mister, în ideea falsă că misterul dă relaţiei o notă de erotism, când de fapt,
dimpotrivă, majoritatea bărbaţilor sunt violent excitaţi de o abordare sexuală directă.
- Nu e greu să provoci orgasmul unui bărbat... îmi spusese ea, jumătate în glumă, jumătate în
serios, la prima noastră cină, la restaurantul tibetan; oricum, eu am reuşit întotdeauna. (Spunea
adevărul. Spunea adevărul şi când afirma că secretul nu are nimic extraordinar, şi nici
straniu.) E suficient, a continuat ea oftând, să-ţi aduci aminte că bărbaţii au coaie. Că au o
pulă, asta femeile o ştiu, o ştiu chiar mai mult decât trebuie: de când bărbaţii au fost reduşi la
condiţia de obiect sexual, femeile sunt realmente obsedate de mădularul lor; când fac
dragoste, însă, de cele mai multe ori, uită că şi coaiele sunt o zonă sensibilă. Indiferent ce e,
masturbare, penetrare sau felaţie, din când în când trebuie să pui mâna pe ele - fie să le atingi
uşor, să le mângâi, fie să le strângi mai puternic - o ştii după cum le simţi întărindu-se. Asta e
tot.

Era pe la cinci dimineaţa, ejaculasem în ea şi era bine, cu adevărat bine, totul era reconfortant,
afectuos, şi simţeam că sunt pe cale să intru într-o fază fericită a vieţii mele; am remarcat, fără
un motiv precis, felul în care era decorată camera - îmi amintesc că în clipa aceea lumina lunii
cădea pe o gravură cu rinoceri, o gravură veche, de genul celor din enciclopediile animaliere
din secolul al XIX-lea.
- Îţi place aici, la mine?
- Da, ai gust.
- Te surprinde că am gust, deşi lucrez la o revistă de rahat?

Hotărât lucru, avea să-mi fie greu să-i ascund ce gândeam. Însă această constatare, ciudat, m-a
făcut să simt o anume bucurie; presupun că acesta e unul din semnele iubirii adevărate.
- Sunt bine plătită... Ştii, adesea, explicaţia e cât se poate de simplă.
- Cât?
- Cincizeci de mii de euro pe lună.
- E mult, într-adevăr; dar, în momentul ăsta, eu câştig mai mult.
- Normal. Tu eşti un gladiator, eşti în centrul arenei. E normal să fii bine plătit: îţi rişti pielea,
poţi să cazi în orice moment.
- O!...

Cu asta nu eram întru totul de acord; îmi amintesc că am simţit o nouă bucurie. E bine să
existe armonie perfectă, să te înţelegi în toate cele, la început e chiar indispensabil; dar e bine
să existe şi mici contraziceri, măcar ca să le poţi stinge, mai apoi, într-o discuţie relaxată.
- Presupun că te-ai culcat cu destule femei care vin la spectacolele tale..., a continuat ea.
- Cu câteva, da.

Nu prea multe, de fapt; fuseseră poate cincizeci, cel mult o sută; însă m-am abţinut să-i spun
că noaptea petrecută cu ea era de departe cea mai grozavă; simţeam că ştia. Nu era, la ea, lipsă
de modestie, nici orgoliu exagerat: era doar intuiţie, simţul raporturilor umane; şi, de asemeni,
o apreciere exactă a propriei valori erotice.
- Dacă femeile sunt atrase sexual de tipii care urcă pe scenă, a continuat ea, nu e doar pentru
că doresc celebritatea; ci şi pentru că simt că un ins care urcă pe scenă îşi riscă pielea:
publicul este o fiară mare şi periculoasă, poate în orice clipă să-şi sfâşie favoritul, să-l alunge,
să-l oblige să fugă acoperit de ruşine şi de sarcasme. Răsplata pe care femeile o pot oferi celui
ce-şi riscă pielea urcând pe scenă e trupul lor; exact la fel cum se întâmplă cu un gladiator sau
un toreador. Ar fi stupid să credem că aceste mecanisme primitive au dispărut: eu le cunosc,
le folosesc, cu ele îmi câştig viaţa. Cunosc exact puterea de atracţie a rugbistului, a vedetei
rock, a actorului de teatru sau a pilotului de curse: totul funcţionează după o schemă foarte
veche, cu mici variaţii de modă sau epocă. O bună revistă pentru adolescente este aceea care
ştie să anticipeze - cu uşurinţă - variaţiile.

M-am gândit mai mult de un minut; trebuia să-i explic punctul meu de vedere. Poate era
important, poate nu - să spunem că simţeam nevoia s-o fac.
- Ai perfectă dreptate... am spus. Doar că, în ce mă priveşte, eu nu risc nimic.
- De ce?

Se ridicase pe coate şi mă privea surprinsă.

- Chiar dacă publicul ar avea chef să mă alunge, nu ar putea s-o facă; n-are pe cine să pună în
loc. Literalmente, sunt de neînlocuit.

A încreţit din sprâncene, m-a privit; se făcuse ziuă, îi vedeam sfârcurile mişcându-se în ritmul
respiraţiei. Îmi venea să iau unul în gură, să-l sug şi să nu mă mai gândesc la nimic; mi-am
spus totuşi că era bine să-i las un timp de gândire. Treizeci de secunde i-au fost suficiente; era
o fată într-adevăr inteligentă.
- Aşa e, a spus ea. Există la tine o sinceritate absolut anormală. Nu ştiu care e cauza: un
eveniment anume din viaţa ta, educaţia pe care ai primit-o sau altceva; dar nu există şanse ca
fenomenul să se repete în aceeaşi generaţie. Într-adevăr, oamenii au nevoie de tine mai mult
decât ai tu nevoie de ei - oamenii de vârsta mea, cel puţin. Peste câţiva ani, situaţia se va
schimba. Ştii revista la care lucrez: ceea ce încercăm noi să creăm este o umanitate artificială,
frivolă, opacă la seriozitate ca şi la umor, care va trăi toată viaţa într-un goană din ce în ce mai
disperată după fun şi sex; o generaţie de kids incurabili. Vom reuşi, bineînţeles; în lumea
aceea nu va mai fi loc pentru tine. Dar presupun că nu e prea grav, că ai izbutit să pui nişte
bani deoparte.
- Şase milioane de euro.

Răspunsesem maşinal, fără să gândesc; o altă întrebare mă sâcâia, de câteva minute:

- Revista asta... În fond, eu nu pot fi pe gustul publicului tău. Sunt cinic, sumbru, nu-i pot
interesa decât pe cei atraşi de îndoială, care încep să se simtă ca la spartul unei petreceri;
interviul cu mine nu intră în profilul editorial al revistei voastre.
- E adevărat... a spus ea cu un calm care, retrospectiv, îmi pare surprinzător (era atât de
limpede şi sinceră, atât de puţin dotată pentru minciună). Nu va fi nici un interviu; era doar un
pretext ca să te întâlnesc.

Mă privea drept în ochi şi eram atât de tulburat de cuvintele ei, încât mi s-a sculat. Cred că
această erecţie atât de sentimentală, atât de umană, a înduioşat-o; s-a lungit din nou lângă
mine şi a început să mă masturbeze. Nu s-a grăbit, mi-a luat testiculele în căuşul palmei,
variind amplitudinea şi forţa strânsorii. M-am relaxat, am uitat totul, nu mai existau decât
mângâierile ei. Între noi se năştea ceva ca o stare de inocenţă; în mod sigur îmi
supraestimasem cinismul. Isabelle locuia în arondismentul XVI, pe colinele din Passy; în
depărtare, un metrou aerian trecea peste Sena. Începea ziua, rumoarea circulaţiei devenea
perceptibilă; sperma a ţâşnit pe sânii ei. Am luat-o în braţe.
- Isabelle, i-am spus la ureche, aş vrea să-mi povesteşti cum ai ajuns la revista asta.
- Sunt aici abia de un an şi ceva, Lolita e doar la numărul 14. La 20 Ans, am rămas foarte mult
timp, am trecut prin toate posturile; Germaine, redactorul-şef, era total dependentă de mine.
La urmă, chiar înainte ca revista să fie vândută, m-a numit redactor-şef adjunct; era un fleac,
de doi ani făceam toată treaba în locul ei. Asta n-o împiedica să mă urască; îmi amintesc cum
m-a privit când mi-a transmis invitaţia lui Lajoinie. Ai auzit de Lajoinie, numele ăsta îţi spune
ceva?
- Nu prea...
- Da, nu e prea cunoscut de marele public. Era acţionar la 20 Ans, acţionar minoritar, dar el a
fost cel care a determinat vânzarea către un concern italian. Pe Germaine, evident, italienii au
dat-o afară; pe mine erau dispuşi să mă păstreze, dar dacă Lajoinie mă invita la masă, însemna
că avea altceva să-mi propună; fireşte, Germaine simţea asta şi turba de furie. Lajoinie locuia
în Marais, chiar lângă Place des Vosges; când am ajuns acolo, am avut totuşi un şoc: invitaţii
erau Karl Lagerfeld, Naomi Campbell, Tom Cruise, Jade Jagger, Björk... Mă rog, nu era exact
genul de lume pe care eram obişnuită s-o frecventez.
- Nu el a scos revista aia pentru poponari, foarte în vogă?
- Nu tocmai, la început GK nu era o revistă pentru homo, avea un profil mai curând macho şi
mai mult aluziv: gagici, maşini, ceva actualitate militară; după şase luni, e adevărat, au
constatat că printre cumpărători erau foarte mulţi poponari, dar era o surpriză, nu cred că au
controlat fenomenul. Oricum, Lajoinie a vândut-o puţin după aceea, iar asta i-a impresionat
enorm pe cei din branşă: a vândut-o când era cel mai bine cotată, când se credea că va urca şi
mai sus, şi a lansat 21. De atunci, GK a decăzut, cred c-au pierdut 40% din vânzările
naţionale, iar 21 a devenit primul mensual masculin - tocmai au depăşit Le Chasseur français.
Reţeta lor, la 21, e foarte simplă: strict metrosexuală. Formă fizică, îngrijiri cosmetice,
tendinţe în modă. Nici un strop de cultură, nici un gram de actualitate; nici un fel de umor. În
concluzie, chiar mă întrebam ce avea să-mi propună. M-a primit cu multă amabilitate, m-a
prezentat invitaţilor, m-a poftit să stau în faţa lui. "Am mult respect pentru Germaine... ", a
început el. Mi-am reprimat o tresărire; nimeni nu putea să aibă respect pentru Germaine;
alcoolica aia bătrână putea să inspire dispreţ, milă, dezgust, mă rog, o mulţime de lucruri, în
nici un caz respect. Aveam să constat mai târziu că asta era metoda lui de lucru cu personalul:
să nu vorbească de rău pe nimeni, niciodată, în nici o împrejurare; din contră, să-i acopere cu
laude, oricât de nemeritate - fără să-şi interzică, evident, să-i dea afară când era cazul. Eram
totuşi puţin stingheră, şi am încercat să abat discuţia spre 21.
"Tre-bu-ie... (rostea cuvintele într-un mod bizar, despărţindu-le în silabe, parcă vorbea o
limbă străină) con-fra-ţii mei, am im-pre-si-a, sunt mult prea pre-o-cu-paţi de presa a-me-ri-
ca-nă. Noi ră-mâ-nem e-u-ro-peni... Mo-de-lul, pentru noi, e ceea ce se pe-tre-ce în An-gli-
a..."

Evident, 21 era copiată după un model englezesc, dar şi GK era; asta nu explica în ce fel
simţise că trebuia să treacă de la una la alta. Se făcuseră studii în Anglia, avusese loc o
evoluţie a publicului?
"Nu, din câ-te ştiu eu... Sunteţi foarte drăguţă...", a continuat el, aparent fără legătură. "Aţi
putea fi mai me-di-a-ti-că..."

Stăteam chiar lângă Karl Lagerfeld, care mânca întruna: se servea cu bucăţi mari de somon, le
înmuia în sosul de smântână cu mărar, apoi înfuleca totul. Tom Cruise îi arunca din când în
când priviri scârbite; Björk, dimpotrivă, părea fascinată - trebuie spus că Björk încercase
mereu să se dea pătrunsă de poezia vechilor saga, când de fapt era convenţională şi manieristă
la culme: prezenţa unui sălbatic autentic nu putea să n-o intereseze. Am înţeles subit că era
suficient să-i scoţi creatorului de modă cămaşa cu jabou, lavaliera, smochingul cu revere din
satin şi să-l îmbraci în blănuri de animale: ar fi fost perfect în rolul unui teuton de la
începuturi. A luat un cartof fiert, l-a uns cu caviar din belşug, apoi mi-a spus: "Trebuie să fii
mediatic, măcar un pic. Eu, de exemplu, sunt foarte mediatic. Sunt un mare cartof mediatic..."
Cred că tocmai renunţase la al doilea regim de slăbire, oricum, scrisese deja o carte despre
primul.

Cineva a pus muzică, s-a produs puţină agitaţie, cred că Naomi Campbell a început să
danseze. Eu continuam să-l fixez pe Lajoinie, aşteptam propunerea. În disperare de cauză, am
început o discuţie cu Jade Jagger, cred că am vorbit despre Formentera sau altceva de genul
ăsta, un subiect banal, dar mi-a făcut o impresie bună, era o fată isteaţă şi deloc fandosită;
Lajoinie ţinea ochii întredeschişi, părea aţipit, acum însă cred că observa cum mă comport cu
ceilalţi - şi asta făcea parte din metodele lui de lucru cu personalul. La un moment dat, a
mârâit ceva - nu am înţeles ce, muzica era prea tare -, şi a aruncat o privire scurtă, agasată, în
stânga: într-un colţ al încăperii, Karl Lagerfeld începuse să meargă în mâini; Björk îl privea
râzând în hohote. Pe urmă creatorul de modă a revenit la masă, s-a aşezat, m-a bătut pe umăr
urlând: "Cum e? Bine?", apoi a înghiţit trei anghile una după alta. "Eşti cea mai frumoasă
femeie de aici! Le umileşti pe toate!...", a mai spus el, după care şi-a tras în faţă platoul cu
brânzeturi; cred că mă simpatiza cu adevărat. Lajoinie îl privea uluit cum devora brânza.
"Chiar că eşti un cartof, Karl...", a spus el; apoi s-a întors spre mine şi a rostit: "Cincizeci de
mii de euro."

Şi asta a fost tot; tot ce a spus în ziua aceea.

A doua zi, am trecut pe la el la birou, mi-a explicat ceva mai mult. Revista avea să se
numească Lolita. "E o chestiune de decalaj...", a spus el. Înţelegeam cam ce voia să zică: 20
Ans, de exemplu, era cumpărată mai ales de fete de cincisprezece-şaisprezece ani care voiau
să pară emancipate sub toate aspectele, mai ales cel sexual; cu Lolita, voia să opereze
decalajul invers. "Publicul nostru ţintă începe la zece ani...", a spus el. "Dar nu există limită
superioară."

Pariul lui era că, din ce în ce mai mult, mamele vor tinde să-şi imite fiicele. Sigur, e cam
ridicol, pentru o femeie de treizeci de ani, să cumpere o revistă care se cheamă Lolita; dar nu
mai mult decât un top mulat sau un mini-şort. Pariul lui Lajoinie era că simţul ridicolului, atât
de viu la femei (şi în special la franţuzoaice), avea să dispară puţin câte puţin, învins de
fascinaţia pură a unei tinereţi fără limite.

Evident, a câştigat pariul. Vârsta medie a cititoarelor noastre este de douăzeci şi opt de ani - şi
creşte câte puţin cu fiecare lună. După şefii serviciului de publicitate, suntem pe cale să
devenim revista feminină de referinţă - aşa mi-au spus, aşa ţi-o spun, deşi nu prea îmi vine să
cred. Sunt încă la cârmă, încerc să conduc, sau mai curând mă prefac, dar în fond nu mai
înţeleg nimic. Sunt o bună profesionistă, e adevărat (ţi-am spus că sunt cam psihorigidă, de
acolo îmi vine): revista nu are niciodată greşeli de tipar, fotografiile sunt cadrate perfect,
ieşim întotdeauna la termen; conţinutul, însă... E normal ca oamenii să se teamă de bătrâneţe,
şi mai ales femeile, întotdeauna a fost la fel, numai că... Ceea ce se întâmplă acum depăşeşte
orice închipuire; cred că femeile au înnebunit de tot.

Daniel24,2
Astăzi, când, totul apare desluşit în străyezimea vidului, sunt liber să contemplu zăpada.
îndepărtatul meu predecesor, nefericitul comic, optase să trăiască aici, în vila ce se înălţa — o
dovedesc săpăturile şi fotografiile - pe amplasamentul unităţii Proyecciones XXI,13. Pe atunci
- e straniu s-o spun şi, de asemeni, un pic trist -, era o vilă de pe malul mării.
Marea a dispărut, la fel şi amintirea valurilor. Dispunem de documente sonore şi vizuale; nici
unul nu ne permite să simţim pe deplin acea vrajă persistentă ce-1 copleşea pe om (atâtea
poeme stau mărturie) în faţa unui spectacol aparent repetitiv: oceanul rostogolindu-şi valurile
pe nisip.
Nu putem înţelege nici exaltarea pe care o provocau vânătoarea şi urmărirea prăzii; nici
emoţia religioasă, nici acel soi de frenezie imobilă, fără obiect, pe care omul o desemna sub
numele de extaz mistic.
înainte, când oamenii trăiau împreună, îşi ofereau reciproc bucurie prin intermediul con-
tactelor fizice; asta o înţelegem, căci am primit mesajul Surorii supreme. Iată mesajul Surorii
supreme, în formularea sa intermediară:
38
39
„Să admiţi că oamenii nu au nici demnitate, nici drepturi; că binele şi răul sunt noţiuni simple,
forme abia teoretizate ale plăcerii şi durerii
Să-i tratezi în totul pe oameni ca pe animale -meritând înţelegere şi milă, pentru sufletele şi
pentru trupurile lor
Să rămâi pe această cale nobilă, generoasă "
Abătându-ne de la calea plăcerii, dar fără a izbuti s-o înlocuim, noi nu am făcut decât să pre-
lungim tendinţele târzii ale umanităţii. Când prostituţia a fost definitiv interzisă, iar interdicţia
efectiv aplicată pe toată suprafaţa planetei, oamenii au intrat în evul cenuşiu. Nu aveau să mai
iasă vreodată din el; oricum, nu înainte ca dominaţia speciei să dispară. Nu a fost formulată
nici o teorie cu adevărat convingătoare pentru a explica ceea ce are toate aparenţele unei
sinucideri colective.
Pe piaţă au apărut roboţi androizi, dotaţi cu un vagin artificial performant. Un sistem expert
analiza în timp real configuraţia organelor sexuale masculine, repartiza temperaturile şi
presiunile; un senzor radiometnc permitea să se prevadă ejacularea, modificând stimularea în
consecinţă, prelungind actul pe durata dorită. Timp de câteva săptămâni, a cunoscut un succes
provocat de curiozitate, apoi vânzările s-au prăbuşit dintr-odată: firmele de robotică, dintre
care unele investiseră sute de milioane de euro, au dat rând pe rând faliment. Evenimentul a
fost interpretat de unii ca o dorinţă de a reveni la natură, la adevărul raporturilor umane; nimic
mai fals, bineînţeles, urmarea avea s-o demonstreze cât se poate de limpede: adevărul e că,
pur şi simplu, oamenii erau pe cale să închine steagul.
Daniell,3
Un automat ne-a livrat o excelentă
ciocolată fierbinte. Am dat-o pe gât,
cu o plăcere nedisimulată.
Patrick Lefebvre - infirmier de animale
Spectacolul „PREFERĂM PARAŞUTELE PALESTINIENE" a fost probabil apogeul carierei
mele - din punct de vedere mediatic, fireşte. In scurt timp, am părăsit paginile de „Spectacole"
ale cotidienelor, intrând în cele de „Justiţie-Socie-tate" Au fost plângeri din partea unor
asociaţii musulmane, ameninţări cu atentate cu bombă, mă rog, ceva acţiune. îmi asumam un
risc, e adevărat, dar un risc calculat; integriştii islamici, apăruţi la începutul anilor 2000, au
cunoscut cam aceeaşi soartă ca punkiştii. Mai întâi au fost ridiculizaţi prin apariţia unor
musulmani politicoşi, drăguţi, cucernici, ieşiţi din mişcarea tabligh: aproximativ echivalentul
mişcării new wave, ca să continui paralela; pe vremea aceea, fetele încă purtau văl, dar unul
cochet, transparent şi împodobit cu dantelă, de fapt mai mult un accesoriu erotic. Apoi, fireşte,
fenomenul s-a stins progresiv: moscheile construite cu mari cheltuieli s-au golit, iar
arăboaicele au apărut din nou pe piaţa sexuală, ca toată lumea. Totul era hotărât
40
41
dinainte, nu se putea altfel, data fund societatea în care trăiam, nu-i mai puţin adevărat ca,
timp de două stagiuni, m-am pomenit în pielea unui erou al libertăţii de expresie Personal,
eram mai curând împotriva libertăţii, e amuzant să constaţi că tocmai duşmanii libertăţii
ajung, mai devreme sau mai târziu, să aibă cea mai mare nevoie de ea
Isabelle mă susţinea, îmi dădea sfaturi inteligente
— Este important, mi-a spus ea din capul locului, să-i ai de partea ta pe bizoni Cu bizonii de
partea ta, vei fi inatacabil
— Dar sunt de partea mea, l-am răspuns, vin la spectacolele mele
— Nu e destul, mai trebuie ceva înainte de orice, bizonul respectă banul Tu ai bani, dar nu-i
arăţi suficient Trebuie să cheltuieşti ceva mai mult
La sfatul ei, mi-am cumpărat un Bentley Continental GT, un cupeu „somptuos şi rasat care —
scriau cei de la Auto Journal -, simboliza revenirea lui Bentley la vocaţia sa de la origini să
ofere maşini sport de cel mai înalt standing" Peste o luna, eram pe coperta revistei Radikal
Hip-Hop - mă rog, mai ales maşina Cei mai mulţi rappen îşi cumpărau Ferrari, câţiva ori-
ginali, Porsche, însă un Bentley le lua tuturor faţa Dobitocii nu aveau un strop de cultură, nici
măcar în materie de automobile Keith Richards, de exemplu, avea un Bentley, ca toţi
muzicienii serioşi. Aş fi putut să-mi iau un Aston Martin, însă era mai scumpă şi, una peste
alta, Bentley era mai şic, capota era mai lungă, puteai să culci pe ea trei pipiţe, fără probleme
în fond, la o sută
42
şaizeci de mu de euro, era aproape un chilipir, în tot cazul, am crescut mult în ochii bizonilor,
destul ca să cred că investiţia a meritat
Acest spectacol a marcat de asemeni începutul scurtei - dar lucrativei - mele cariere cinemato-
grafice în cadrul show-ulm, inserasem un scurt-metraj, proiectul meu iniţial, intitulat „SA
PARAŞUTĂM MINIJUPE IN PALESTINA'", avea deja acel ton burlesc, uşor îslamofob,
care avea să-mi aducă faima de mai târziu; sfătuit însă de Isabelle, am avut ideea să introduc
un strop de antisemitism, pentru a contrabalansa caracterul global antiarab al show-ului, era
soluţia cea mai înţeleaptă Am optat aşadar pentru un film porno, mă rog, o parodie de film
porno - gen, ce-i drept, uşor de parodiat -intitulat „LINGE-MI FÂŞIA GAtOAjZA1 {colomst
ovrei burduhosT Actriţele erau maghrebiene autentice, garantate nouă-trei2 - gen paraşute, dar
cu văl islamic, filmasem exterioarele la Mer de Sabie, la Ermenonville Era comic - un comic
cam pipărat, nici vorbă. Lumea a râs, majoritatea într-un interviu încrucişat cu Jamel
Debbouze, acesta a spus că sunt un „gagiu super-cooZ", în fine, treaba a mers ca unsă De fapt,
Jamel îmi spusese în cabină, chiar înainte de emisiune „Nu pot să mă iau de tine, moşule
în original «BROUTE-MOI LA BANDE DE GAZA (mon gros colon juif)», joc de cuvinte
intraductibil Brouter le gazon înseamnă, în argou, a practica un cunmhngus, iar bande
înseamnă şi erecţie Nouă-trei este, în limbajul tinerilor, 93, numărul departamentului Seine-
Saint-Denis, reprezentativ pentru departamentele cu „cultură imigrată" şi pentru cartierele „cu
probleme"
43
Avem aceeaşi audienţă." Fogiel, care organizase întâlnirea, s-a prms rapid de complicitatea
noastră şi era să facă pe el de frică; trebuie să spun că, moralmente, era un jeg şi că de mult
aveam poftă să-1 rad Totuşi, m-am stăpânit şi am fost perfect, super-cool, pe bune.
Producătorii spectacolului mi-au cerut să tai o parte din acel scurtmetraj - o parte, de fapt, nu
prea amuzantă; o filmasem într-un imobil în curs de demolare din Franconville, chipurile se
petrecea în Ierusalimul de Est. Era un dialog între un terorist din organizaţia Hamas şi un
turist german, care lua când forma unei interogări pasca-liene despre fundamentul identităţii
umane, când forma unei reflecţii economice - gen Schumpeter, întru câtva. De la bun început,
teroristul palestinian stabilea că în plan metafizic, fiind vorba de un necredincios, valoarea
ostate-cului era nulă; nu era totuşi negativă - cum ar fi fost, de pildă, în cazul unui evreu;
lichidarea lui nu era aşadar de dorit, era doar indiferentă. în schimb, pe plan economic,
valoarea ostatecului era considerabilă - aparţinea unei naţiuni bogate şi cunoscute ca fiind
solidară cu membrii săi. După acest preambul, teroristul palestinian trecea la o serie de
experimente. Mai întâi, îi smulgea ostatecului dinţii - cu mâinile goale -, după care constata că
valoarea lui negociabilă a rămas neschimbată. Repeta apoi operaţia pe o unghie - folosind, de
data asta, un cleşte. Un al doilea terorist intervenea, între cei doi palestinieni avea loc o scurtă
discuţie, pe baze mai mult sau mai puţin darwiniste. în concluzie, cei doi îi smulgeau
testiculele, fără a uita să sutureze rana cu grijă, pentru a evita un deces prematur al ostatecului.
De comun acord, trăgeau concluzia
că doar valoarea lui biologică suferise modificări în urma operaţiei; valoarea lui metafizică ră-
mânea zero, cea negociabilă foarte ridicată. Pe scurt, totul devenea din ce în ce mai pascalian
-şi, vizual, din ce în ce mai insuportabil; altminteri, am fost surprins să constat cât de puţin
costisitoare sunt trucajele din filmele gore.
Versiunea integrală a scurtmetrajului a fost proiectată câteva luni mai târziu în cadrul festi-
valului „L'Etrange Festival", şi de atunci ofertele cinematografice au început să curgă. Ca o
ciudăţenie, m-a căutat din nou Jamel Debbouze, care voia să iasă din personajul lui comic
obişnuit şi să interpreteze un bad boy, un ticălos pe bune. Impresarul lui 1-a făcut să înţeleagă
rapid că ar fi o eroare şi până la urmă n-a ieşit nimic, dar întâmplarea mi se pare
semnificativă.
Pentru o mai bună situare în context, trebuie amintit că în anii aceia - ultimii ani de existenţă
ai unui cinematograf francez independent din punct de vedere economic - singurele succese
confirmate ale cinematografiei franceze, singurele care puteau pretinde, dacă nu să rivalizeze
cu producţia americană, cel puţin să-şi acopere cheltuielile, aparţineau genului comediei
-subtilă sau vulgară, amândouă puteau avea succes Pe de altă parte, recunoaşterea artistică,
permiţând accesul la ultimele finanţări publice şi o acoperire decentă în media de referinţă,
încununa cu prioritate, în cinema ca şi în celelalte domenii culturale, producţii ce făceau
apologia răului — sau cel puţin puneau sub semnul întrebării valorile morale „tradiţionale" (o
simplă convenţie de limbaj); era un soi de anarhie instituţională ce se perpetua prin mini-
pantomime cu caracter repetitiv, dar asta, în ochii criticilor, nu
44
45
le ştirbea farmecul, ma, ales că lor le uşura treaba, fuşereau nişte analize convenţionale,
clasice, dar care se puteau pretinde inovatoare. Lichidarea moralei devenise de fapt un soi de
sacrificiu ritual ce producea o reafirmare a valorilor dominante ale grupului - axate, de câteva
decenii, pe competiţie, înnoire şi energie, mai mult decât pe fidelitate şi datorie. Dacă fluidi-
zarea comportamentelor impusă de o economie dezvoltată era incompatibilă cu un catalog
normativ de conduite restrânse, în schimb se armoniza perfect cu o exaltare permanentă a
voinţei şi a eului. Orice formă de cruzime, de egoism cinic sau violenţă erau de aceea bine-
venite - anumite subiecte, ca paricidul sau canibalismul, fiind şi mai apreciate. Prin urmare,
faptul că un comic, recunoscut ca atare, putea în plus să evolueze cu dezinvoltură în zonele
cruzimii şi ale răului avea să constituie un electroşoc în profesie. A urmat ceea ce poate fi
numit un asalt - în mai puţin de două luni, am primit patruzeci de propuneri de scenarii
diferite -, întâmpinat cu un entuziasm relativ de impresarul meu. Sigur, aveam să câştig o
grămadă de bani, mi-a spus el, şi el pe lângă mine; totuşi, în termeni de notorietate, aveam să
pierd Scenaristul, deşi este un element esenţial în fabricarea unui film, rămâne total
necunoscut de marele public; iar scrierea de scenarii reprezenta totuşi o muncă importantă,
risca să mă abată de la cariera mea de showman.
Dacă avea dreptate în ce priveşte primul punct (participarea mea ca scenarist, co-scenarist sau
simplu consultant pe genericul a circa treizeci de filme nu avea să-mi sporească popularitatea
cu nimic), îl supraestima cu mult pe al doilea. Regizorii de filme, am avut ocazia să-mi
dau seama foarte curând, nu au un nivel strălucit: e suficient să le aduci o idee, o situaţie, un
crâmpei de istorie, lucruri pe care sunt incapabili să le conceapă singuri; adaugi câteva
dialoguri, trei-patru glumite tembele - eram în stare să produc patruzeci de pagini de scenariu
pe zi -, le prezinţi produsul, iar ei cad pe spate. Apoi, tot timpul îşi schimbă părerea în
legătură cu orice -cu ei înşişi, cu producătorii, cu actorii şi aşa mai departe. E suficient să
mergi la şedinţele de lucru, să le spui că au perfectă dreptate, să rescrii scenariul după
indicaţiile lor - şi treaba e rezolvată ; niciodată nu câştigasem bani atât de uşor.
Cel mai mare succes ca scenarist principal l-am avut neîndoielnic cu DIOGENE CINICUL; în
ciuda titlului, nu era un film de epocă. Cinicii -este un punct în general uitat al doctrinei lor -
îi învăţau pe copii să-şi ucidă şi să-şi mănânce părinţii de îndată ce aceştia, deveniţi inapţi de
muncă, reprezentau guri de hrănit inutile; nu era greu de imaginat o adaptare contemporană la
problemele ridicate de înmulţirea celor de vârsta a patra. Un moment, am avut ideea să-i
propun rolul principal lui Michel Onfray, care, fireşte, a fost entuziasmat; dar amărâtul de
grafoman, atât de dezinvolt cu prezentatorii de televiziune sau în faţa unor studenţi mai mult
sau mai puţin blegi, s-a dezumflat complet în faţa camerei de filmat, era imposibil să scoţi
ceva de la el. Producătorul a revenit, cuminte, la formule verificate, iar Jean-Pierre Marielle a
fost, ca de obicei, magistral.
Cam în aceeaşi epocă, am cumpărat o reşedinţă secundară în Andaluzia, într-o zonă pe atunci
sălbatică, puţin mai la nord de Almeria, numită Parcul Natural Cabo de Gata. Proiectul
46
47
JfiE
arhitectului era somptuo^, cu palmieri, portocali, jacuzzi, cascade - ceea ce, având in vedere
condiţiile climatica (era ţinutul cel mai secetos din Europa), putea să pară uşor delirant Nu
ştiam, dar această regiune era singura de pe coasta spaniolă care fusese cruţată pană atunci de
turism, cinci am mai târziu, preţul terenurilor crescuse de trei ori Pe scurt, în anii aceia, eram
cumva ca regele Midas
Atunci m-am hotărât sa mă căsătoresc cu Isabelle, ne cunoşteam de trei ani, era media de
frecventare premaritală Ceremonia a fost discretă şi puţin tristă, tocmai împlinise patruzeci de
am Cele două evenimente, azi mi se pare evident, sunt legate, cred că voisem, prin această
dovadă de afecţiune, să îndulcesc puţin şocul vârstei de patruzeci de am Nu vreau să spun că
Isabelle s-ar fi manifestat prin lamentări, printr-o angoasă vizibilă, prin ceva care să poată fi
clar definit, era ceva mai fugitiv şi totodată mai sfâşietor Uneori - mai ales în Spania, când ne
pregăteam să mergem la plajă şi îşi punea costumul de baie - o simţeam, în clipa când privirea
mea se oprea asupra ei, cum se năruie uşor, ca şi cum ar fi primit un pumn între omoplaţi O
grimasă de durere rapid reprimată îi deforma trăsăturile superbe - frumuseţea obrazului fin,
sensibil, era dintre acelea ce rezistă în timp, trupul însă, în ciuda înotului, în ciuda dansului
clasic, începea să arate primele semne ale vârstei — care, ea o ştia prea bine, aveau să se
agraveze rapid până la degradarea totală Nu ştiu ce apărea, atunci, pe chipul meu, făcând-o să
sufere atât de mult, aş fi vrut foarte mult să evit, pentru că, repet, o iubeam, dar, era limpede,
nu se putea Şi nici nu puteam să-i repet că era la fel
de atrăgătoare la fel de frumoasă, nu m-am iimtit in stare -. o mint niciodată, nici măcar puţin
Cunoşteam privirea ei de după acele momente era privirea, umilă şi tristă, a animalului
bolnav, care se depărtează de turmă, care-şi pune capul pe labe şi geme încet, pentru că se
simte bolnav si stit. ca n-are de aşteptat, de la congenerii sai, nici o mila

48
49
Daniel24,3
Falezele domină marea, în absurditatea lor verticală, iar suferinţa oamenilor nu va avea sfârşit.
în planul întâi, văd stâncile, tăioase şi negre. Mai departe, pixehzând uşor pe suprafaţa
ecranului, o întindere noroioasă, imprecisă, pe care continuăm s-o numim marea şi care a fost
cândva Mediterana. Nişte fiinţe înaintează în prim-plan, pe culmea falezei, la fel ca strămoşii
lor în urmă cu câteva secole; sunt mai puţine şi mai murdare. Se îndârjesc, încearcă să se
adune, formează haite sau hoarde. Partea din faţă a trupului e o suprafaţă de carne roşie,
goală, jupuită, atacată de viermi. Tresar de durere la fiecare pală de vânt ce aduce cu ea nisip
şi seminţe. Uneori se aruncă unul asupra altuia, se luptă, se rănesc cu lovituri sau cuvinte.
Treptat, se desprind de grup, mersul lor se încetineşte, se prăbuşesc pe spate. Elastică şi albă,
spinarea rezistă la contactul cu stânca; par atunci ţestoase răsturnate pe spate. Insecte şi păsări
se aşază pe trupul gol, întins sub cer, îl ciugulesc şi îl devorează; fiinţele mai suferă un timp,
apoi înţepenesc La câţiva paşi, ceilalţi îşi continuă luptele şi intrigile Din când în când, se
apropie să privească agonia tovarăşilor lor; privirea lor, în acele momente, exprimă o
curiozitate goală.
Părăsesc programul de supraveghere; imaginea dispare, se topeşte în bara de instrumente Am
un nou mesaj de la Marie22:
Enumeratul bloc
Al ochiului ce se închide
în spaţiile vide
E ultimul soroc.
247.214327 4166 8275 Se face lumină, apoi lumina creşte, urcă, un tunel de lumină mă-
nghite. înţeleg ce simţeau bărbaţii când pătrundeau o femeie O înţeleg pe femeie.
50
51
Daniel 1,4
Pentru că suntem oameni, nu să râdem de mizeriile omenim se cuvine, ci să le deplângem
Democrit din Abdera
Isabelle se usca pe picioare. Evident, pentru o femeie cu trupul deja atins, nu era simplu să
lucreze pentru o revistă ca Lolita, unde în fiecare lună debarcau noi pipiţe, din ce în ce mai
tinere, mai sexy şi mai arogante. Am fost primul, îmi amintesc, care am abordat chestiunea.
Mergeam pe culmea falezei de la Carboneras, care se arunca, neagră, în apele de un albastru
intens. Isabelle nu căuta scuze, pretexte. în meseria ei, trebuia, era obligată să menţină o
anume ambianţă conflictuală, de competiţie narcisistă, lucru de care se simţea din zi în zi tot
mai puţin capabilă. Cine trăieşte se degradează, nota Henri de Regnier; şi, mai ales, cine
trăieşte se uzează -la unii mai rămâne, poate, un sâmbure nedegradat, un sâmbure de fiinţă;
dar cât contează acea rămăşiţă, pe lângă uzura generală a trupului ?
— Va trebui să-mi negociez indemnizaţia de concediere... a spus ea. Nu ştiu cum o s-o fac.
Revista merge bine, tot mai bine; nu văd ce pretext să invoc pentru a-mi motiva plecarea
— Ii cer! lui Lajoinie o audienţă şi îi explici. I-o spui foarte simplu, cum mi-ai spus mie. E
bătrân deja, cied că poate să înţeleagă. Sigur, e un om interesat de bani şi de putere, iar astea
sunt pasiuni care se sting încet; dar, după tot ce mi-ai spus, cred c-ar putea avea înţelegere
pentru uzura unui om
Isabelle mi-a urmat sfatul, iar condiţiile i-au fost integral acceptate; trebuie spus că revista îi
datora aproape totul. Cât despre mine, încă nu puteam să-mi închei cariera — nu de tot. Cu un
titlu bizar: „ÎNAINTE, MILOU! ÎNAINTE, SPRE ADEN!", ultimul meu spectacol purta sub-
titlul „100% ură" - inscripţia bara afişul, într-o formulă grafică gen Eminem; nu era deloc o
hiperbolă. Chiar de la început, abordam tema conflictului din Orientul Apropiat — care-mi
mai adusese câteva succese mediatice — de o manieră, cum scria ziaristul de la Le Monde,
„extrem de caustică". Primul scheci, intitulat „LUPTA MITITEILOR", aducea în scenă arabi -
rebote-zaţi „păduchii lui Allah", evrei - desemnaţi ca „păduchi tăiaţi împrejur" - şi chiar
creştini libanezi, alintaţi cu nostima poreclă „lăţeii Măriei". Pe scurt, cum nota criticul de la
Le Point, religiile Cărţii erau „respinse în bloc" - în acest scheci, cel puţin; urmarea
spectacolului conţinea o scenetă haioasă intitulată „PALESTINIENII SUNT RIDICOLI", în
care băgăm felurite aluzii burleşti şi obscene la centurile explozive cu care se încingeau
militanţii Hamas ca să fabrice terci de evreu. Pe urmă îmi lărgeam discursul cu un atac în
toată regula contra oricărei forme de rebeliune, de luptă naţionalistă sau revoluţionară, de fapt
contra acţiunii politice în sine. De-a lungul întregului show, exploatam un filon anarhist de
52
53
Stf-
dreapta, gen „un luptător scos din luptă înseamnă un idiot mai puţin, care nu va mai avea
prilejul să se bată", un filon care, de la Celine la Audiard, dăduse momente de aur ale
comicului de limbă franceză; dar dincolo de asta, actualizând învăţătura sfântului Pavel, după
care orice putere vine de la Dumnezeu, mă ridicam uneori până la o meditaţie sumbră ce
amintea apologetica creştină. Fireşte, o făceam respingând orice noţiune teologică, dezvoltând
o argumentaţie structurală şi aproape matematică, bazată mai ales pe conceptul de „bună
rânduială". în concluzie, era un spectacol clasic, şi care a fost salutat ca atare din capul
locului; a fost, fără doar şi poate, succesul meu de critică cel mai răsunător. După părerea
generală, comicul meu nu se ridicase niciodată atât de sus - sau niciodată nu căzuse atât de
jos, era o variantă, dar care voia să spună cam acelaşi lucru; mă vedeam adesea comparat cu
Chamfort, şi chiar cu La Rochefoucauld.
Cât priveşte succesul de public, demarajul a fost ceva mai lent, până când Bernard Kouchner
s-a declarat „personal scârbit" de spectacol, drept care următoarele reprezentaţii s-au ţinut cu
săli arhipline. La sfatul lui Isabelle, am scris un mic articol în Liberation, pe care l-am intitulat
„Merci, Bernard". în fine, totul mergea bine, chiar foarte bine, ceea ce-mi provoca o stare cu
atât mai ciudată cu cât eram realmente sătul, gata să renunţ la tot - dacă lucrurile ar fi mers
rău, cred că tăiam poala şi fugeam. Atracţia pentru cinema - adică pentru o media moartă, spre
deosebire de ceea ce, pe atunci, era numit pompos spectacol viu — a fost probabil primul
semn, la mine, al unui dezinteres, chiar al unui dezgust pentru public - şi probabil pentru
oameni, în general. Pe vremea aceea, lucrând la scheciurile mele, foloseam o cameră video
montată pe un trepied şi conectată la un monitor pe care îmi puteam supraveghea în timp real
intonaţia, mimica, gesturile. întotdeauna urmasem un principiu simplu: dacă la jin moment dat
izbucneam în râs, momentul acela avea şanse să provoace râsul şi la public. Puţin câte puţin,
privind casetele, am constatat că simt o silă din ce în ce mai intensă, mergând uneori până la
greaţă. Cu două săptămâni înainte de premieră, motivul mi-a apărut cu claritate: ceea ce
suportam cel mai greu nu era chipul meu, nici caracterul repetitiv şi fals al anumitor mimici
standard pe care eram silit să le folosesc; nu, nici măcar: ceea ce nu mai puteam suporta era
râsul, râsul în sine, această bruscă şi violentă distorsiune a trăsăturilor ce deformează faţa
umană, lipsind-o într-o clipă de orice demnitate. Dacă omul râde, dacă, în regnul animal, e
singurul care exhibă această atroce deformare facială, e pentru că este şi singurul care,
depăşind egoismul naturii animale, a atins stadiul infernal şi suprem al cruzimii.
Cele trei săptămâni de spectacol au fost un calvar permanent: pentru prima oară, cunoşteam
cu adevărat acea faimoasă, acea atroce tristeţe a comicilor; pentru prima dată înţelegeam cu
adevărat omul. Demontasem rotiţele maşinăriei şi o puteam face să funcţioneze după voie. în
fiecare seară, înainte de a urca pe scenă, înghiţeam un pumn de Xanax. De fiecare dată când
publicul râdea (puteam s-o prevăd dinainte,
54
55
ştiam să-mi dozez efectele, eram un profesionist confirmat), eram silit să-mi întorc privirea ca
să nu le văd mutrele, acele sute de mutre strâmbate de convulsii, schimonosite de ură
Daniel24,4
Neîndoielnic, acest pasaj din povestirea lui Daniel1 e unul dintre cele mai greu de înţeles
pentru noi Casetele video la care face aluzie au fost copiate şi anexate la istorisirea lui de
viaţă. Am consultat cândva aceste documente. Descin-zând genetic din Daniel1, am desigur
aceleaşi trăsături, acelaşi chip; până şi mimica noastră este, în mare parte, asemănătoare (deşi,
trăind într-un mediu non-social, a mea e în chip firesc mai restrânsă); totuşi, această bruscă
distorsiune expresivă, însoţită de cotcodăcelile caracteristice, pe care el o numea râs, îmi e cu
neputinţă s-o imit; nu sunt capabil nici măcar să-mi imaginez mecanismul ei.
însemnările predecesorilor mei, de la Daniel2 până la Daniel23, arată că; în mare, nici ei nu-1
înţelegeau. Daniel2 şi Daniel3 se mai declară în stare, încă, să reproducă fenomenul, sub in-
fluenţa anumitor băuturi; pentru DanieM e deja de o realitate inaccesibilă. S-au scris mai
multe lucrări despre dispariţia râsului la neo-umani; toate sunt de acord asupra unui punct -
acela că s-a petrecut rapid
O evoluţie analogă, deşi mai lentă, a fost observată în ce priveşte plânsul, altă trăsătură
56
57
-45
caracteristică a speciei umane Damel9 notează că a plâns, cu o ocazie precisă (moartea
accidentală a căţelului său, Fox, electrocutat de gardul de protecţie), începând cu DaniellO,
plânsul nu mai e pomenit Aşa cum, pe drept cuvânt, râsul e considerat de Daniel1 ca
simptomatic pentru cruzimea umană, lacrimile par asociate, la această specie, cu mila
Niciodată nu plângem doar de mila noastră, notează undeva un autor uman anonim Aceste
două sentimente - cruzimea şi mila - nu mai au, evident, prea mult sens în condiţiile de
solitudine absolută în care ne petrecem noi viaţa Unu dintre predecesorii mei, de pildă
Daniell3, manifestă în istorisirile lor o nostalgie stranie pentru această dublă pierdere, apoi
nostalgia dispare, fund înlocuită de o curiozitate din ce în ce mai episodică, astăzi, toate
contactele mele din reţea stau mărturie, putem s-o considerăm ca şi stinsă
Daniell,5
M-am relaxat respirând adânc; cu toate astea,
Barnaby, nu mă puteam opri să visez la marile
lacuri de mercur de pe suprafaţa lui Saturn.
Captain Clark
Isabelle a lucrat în cele trei luni legale de preaviz, ultimul număr din Lohta supervizat de ea a
apărut în decembrie. A fost o mică agapă, mă rog, un cocteil, organizat la sediul revistei.
Atmosfera era destul de crispată, în măsura în care toţi participanţii îşi puneau aceeaşi
întrebare, fără s-o poată rosti cu voce tare: cine-i va lua locul în funcţia de redactor-şef?
Lajoinie şi-a făcut o apariţie de un sfert de ceas, a mâncat trei clătite şi nu a dat nici o
informaţie utilă.
Am plecat în Andaluzia în ajunul Crăciunului; au urmat trei luni stranii, petrecute într-o
singurătate aproape totală. Noua noastră casă se ridica puţin mai la sud de San Josâ, lângă
Playa de Monsul. Blocuri enorme de granit încercuiau plaja. Această perioadă de izolare era
bine-venită, credea impresarul meu; după el, era bine să mă retrag puţin deoparte, ca să
stârnesc curiozitatea publicului; nu ştiam cum să-i mărturisesc că gândul meu era să mă retrag
de tot.
58
59
Era aproape singuiul Ci.re-mi ştia numărul de telefon; nu puteam spune că-mi făcusem mulţi
prieteni, în cursul acelor am de succes, din contră, pierdusem destui Singurul lucru care te
poate lecui de ultimele iluzn despre om e să câştigi rapid o mare sumă de bani, îi vezi atunci,
hoitarii ipocriţi, venind de peste tot Ca bă ţi se deschidă ochii, este esenţial să câştigi chiar tu
acei bani. bogaţii autentici, cei născuţi bogaţi, care n-au cunoscut niciodată altă stare decât
bogăţia, par imuni la acest fenomen, ca şi cum odată cu bogăţia ar fi moştenit un soi de cmism
inconştient, instinctiv, care-i face să ştie din start că toţi indivizii pe care îi vor întâlni vor avea
doar un scop: să le stoarcă bani prin orice mijloc imaginabil; se poartă, de aceea, cu prudenţă
şi de regulă îşi păstrează capitalul intact Pentru cei născuţi săraci, e mult mai periculos; în
fine, eram eu însumi destul de ticălos şi de cmic ca să-mi dau seama, reuşisem să evit
majoritatea capcanelor; prieteni însă, nu, nu mai aveam. Dintre oamenii pe care-i frecventam
în tinereţe, cei mai mulţi erau actori, viitori actori rataţi; dar nu cred că în alte medii situaţia ar
fi fost mult diferită. Nici Isabelle nu avea prieteni şi nu avusese în preajmă, în ultimii ani, mai
ales, decât inşi care visau să-i ia locul Aşa că nu aveam pe cine să invităm în somptuoasa
noastră vilă; nimeni cu care să bem un pahar de Rioja privind stelele.
Ce puteam face, atunci? Ne puneam întrebarea în timp ce treceam printre dune Să trăim ? în
acest gen de situaţie, striviţi de sentimentul propriei nimicnicii, oamenii se hotărăsc să aibă
copii; aşa se reproduce specia, din ce în ce mai
puţin, ce-i drept Isabelle era uşor neurastenică şi tocmai împlinise patruzeci de ani; însă exa-
menele prenatale progresaseră mult şi simţeam că nu asta era problema ■ problema eram eu.
în mine exista nu doar acel dezgust legitim care-1 cuprinde pe orice bărbat normal la vederea
unui bebeluş ; nu doar convingerea adânc încuibată în minte că un copil e un soi de piticanie
vicioasă, de o cruzime înnăscută, la care apar rapid cele mai rele porniri ale speciei şi de care
animalele domestice se feresc cu o înţeleaptă prudenţă. Exista, de asemeni, mai adâncă, o
spaimă, o spaimă reală în faţa calvarului permanent care e viaţa oamenilor. Dacă sugarul
uman, singurul din tot regnul animal, îşi manifestă imediat prezenţa în lume prin urlete de
durere neîntrerupte, e pentru că, neîndoielnic, suferă, şi suferinţa lui este insuportabilă.
Motivul e poate pierderea blănii, ce face pielea atât de sensibilă la variaţiile termice, dar fără
s-o ferească de atacul paraziţilor ; poate o sensibilitate nervoasă anormală, un viciu de
construcţie oarecare. Oricum, pentru orice observator imparţial, e clar că individul uman nu
poate fi fericit, că nu e făcut pentru fericire, că singurul lui destin posibil e să răspândească în
jur nefericirea, făcând existenţa celorlalţi la fel de insuportabilă ca a sa - primele victime pe
care le face fiind, de regulă, părinţii săi.
înarmat cu aceste convingeri nu tocmai umaniste, am schiţat un scenariu intitulat provizoriu
„DEFICITUL SECURITĂŢII SOCIALE", ce relua principalele elemente ale chestiunii.
Primul sfert de oră al filmului consta dintr-un şir de explozii neîntrerupte de cranii de sugari
sub gloanţele unui revolver de calibru mare — prevăzusem
60
61
ralantiuri, accelerări uşoare, mă rog, o întreagă coregrafie de creiere, a la John Woo, pe urmă
treaba se liniştea puţin Ancheta, condusă de un inspector de poliţie plin de umor, dar cu
metode deloc ortodoxe - mă gândeam la Jamel Debbouze -, descoperea existenţa unei reţele
de ucigaşi de copii, bine organizată, inspirată de teze apropiate de ecologia radicală în E P.
(Mişcarea de Exterminare a Plozilor) milita pentru dispariţia rasei umane, pe veci funestă
pentru echilibrul biosferei, şi înlocuirea ei cu o specie de urşi foarte inteligenţi - în paralel, se
făceau cercetări în laborator pentru a dezvolta inteligenţa urşilor şi în special pentru a le
permite să acceadă la limbaj (mă gândeam la Gerard Depardieu în rolul căpeteniei urşilor).
în ciuda acestui casting convingător, în ciuda notorietăţii mele, proiectul nu s-a realizat, un
producător coreean s-a declarat interesat, dar nu a fost capabil să atragă finanţarea necesară.
Acest eşec surprinzător l-ar fi putut trezi pe moralistul aţipit în mine (era un somn, altminteri,
în general liniştit) • faptul că proiectul a avut parte de eşec şi respingere arăta că mai rămâ-
neau tabuuri (în acest caz, uciderea copiilor) şi că, poate, nu era totul iremediabil pierdut.
Totuşi, moralistul a fost eclipsat rapid de gânditor: dacă exista un tabu însemna că exista,
efectiv, o problemă ; în aceiaşi ani, în Florida, au apărut primele „childfree zones", cartiere de
lux pentru trentagenari fără complexe care mărturiseau deschis că nu mai suportă urletele,
balele, excrementele, în fine, toate inconvenientele ambientale ce însoţesc de regulăplodimea.
Prin urmare, intrarea în cartier era interzisă, pur şi simplu, copiilor sub treisprezece ani; pentru
a permite
contactul cu familiile, fuseseră prevăzute sasuri sub forma unor stabilimente tip fast food.
Un pas important fusese făcut: de mai multe decenii, depopularea occidentală (care de altfel
nu avea nimic specific occidental: acelaşi fenomen se repeta indiferent de ţară, indiferent de
cultură, odată atins un anume nivel de dezvoltare economică) făcea obiectul unor văicăreli
ipocrite, cam suspecte în unanimitatea lor. Pentru prima oară, oameni tineri, educaţi, cu un
bun nivel socio-economic, declarau public că nu vor copii, că nu simt dorinţa de a suporta
bătaia de cap şi cheltuielile aferente creşterii unei progenituri. O asemenea dezinvoltură nu
putea, fireşte, decât să creeze emuli.
62
63
Daniel24,5
Lumea intermediarilor nu cunoaşte vreo limitare, insa exista anumite certitudini Eu sunt
Poarta Sunt Poarta şi Paznicul Porţii Succesorul va \em trebuie să vină Eu menţm prezenta,
pentru a face posibilă sosirea Viitorilor
Cunoscând suferinţa oamenilor, paiticip la izbăvirea lor, le readuc pacea Când omor un săl-
batic mai îndrăzneţ decât ceilalţi, care întârzie prea mult în preajma gardului de protecţie
(adesea e vorba de o femelă, cu sânii deja lăsaţi, care-şi ridică pruncul ca pe o implorare), am
sentimentul că împlinesc un act necesar - şi legitim Identitatea chipurilor noastre - cu atât mai
frapantă cu cât majoritatea celor ce rătăcesc prin zonă sunt de origine spaniolă sau
mdghrebiană -e pentru mine semnul sigur al condamnării lor la moarte Specia umană va
dispărea, trebuie să dispară, spre a se împlini cuvintele Surorii supreme
La nord de Almeria climatul e blând, animalele de pradă mari sunt puţin numeroase, e poate
motivul pentru care densitatea sălbaticilor, deşi în permanentă scădere, rămâne ridicată -acum
câţiva ani am zărit chiar, nu fără oroare, o turmă de vreo sută de indivizi Corespondenţii mei
declară că, din contra, sălbaticii sunt în general pe cale de dispariţie, cam peste tot pe supra-
faţa globului, în multe locuri, prezenţa lor nu a fost semnalată de mai multe secole, chiar pxis-
tenţa lor a ajuns să fie considerată de unu un mit

64
65
Daniell,6
Există excelente jucării pentru câini Petra Durst-Benning
Singurătatea în doi este infernul consimţit. în viaţa cuplului, cel mai adesea, există de la
început anumite detalii, anumite nepotriviri pe care decidem să le trecem sub tăcere, în
credinţa optimistă că iubirea va sfârşi prin a rezolva toate problemele. Dar problemele se
agravează puţin câte puţin, în tăcere, apoi, câţiva ani mai târziu, explodează, distrugând orice
şansă de viaţă comună. De la bun început, Isabelle preferase s-o pătrund pe la spate; când
încercam o altă poziţie, mai întâi accepta, apoi, parcă fără să vrea, se întorcea cu un mic râs
jenat. în toţi acei ani, pusesem această preferinţă pe seama unei particularităţi anatomice, o
înclinaţie a vaginului sau mai ştiu eu ce, mă rog, un lucru din acelea pe care bărbaţii, oricât de
binevoitori, nu le pot conştientiza pe deplin niciodată. La şase săptămâni după sosirea noastră,
în timp ce făceam dragoste (o pătrundeam pe la spate, ca de obicei, dar în cameră era o
oglindă imensă), am văzut cum, apropiindu-se de orgasm, Isabelle închidea ochii şi nu-i
redeschidea decât mult timp după aceea, după ce terminam.
Toată noaptea m-am gândit la asta, în timp ce rădeam două sticle dintr-un brandy spaniol
destul de infect: am revăzut clipele noastre de dragoste, îmbrăţişările noastre, toate momentele
ce ne uniseră: de fiecare dată, am revăzut-o întor-cându-şi privirea sau închizând ochii; am
început să plâng: Isabelle accepta să juiseze, mă făcea să juisez, dar nu-i plăcea juisarea, nu-i
plăceau manifestările juisării; nu-i plăceau la mine, probabil încă mai puţin la ea însăşi. Totul
se potrivea: de fiecare dată când o văzusem răscolită de frumuseţea plastică fusese vorba de
pictori ca Rafael şi mai ales Botticelli: uneori era ceva duios, însă adesea rece şi totdeauna
foarte calm; Isabelle n-a înţeles niciodată admiraţia mea absolută pentru El Greco, niciodată
nu apreciase extazul şi am plâns mult, pentru că această parte animalică, această cufundare
totală în voluptate şi extaz era ceea ce preferam la mine însumi, în timp ce inteligenţa,
perspicacitatea mea, umorul meu îmi inspirau numai dispreţ. Nu vom cunoaşte niciodată acea
dublă privire, infinit de misterioasă, a unui cuplu unit în fericire, acceptând cu umilinţă
prezenţa organelor - şi bucuria limitată; niciodată nu vom fi amanţi pe deplin.
Au fost desigur şi momente mai rele, iar idealul de frumuseţe plastică la care ea nu mai putea
accede avea s-o distrugă, sub ochii mei, pe Isabelle. Mai întâi au fost sânii (nu şi-i mai suporta
şi, e drept, începeau să se lase puţin); acelaşi proces a urmat apoi pentru fese. A trebuit, din ce
în ce mai des, să stingem lumina; apoi a dispărut chiar sexualitatea. Isabelle nu se mai putea
suporta; şi de aceea nu mai suporta dragostea, i se părea falsă. Mie totuşi mi se mai
66
67
scula, mă rog, un pic, la început, apoi a dispărut şi asta, iar din clipa aceea totul s-a terminat,
nu mi-a rămas decât sa rememorez cuvintele, fals ironice, ale poetului andaluz .
O, viaţa pe care oamenii se străduiesc s-o
trăiască!
O, viaţa pe care o trăiesc
In lumea în care trăiesc!
O, bieţii oameni, bieţii oameni!. . Nu ştiu să
iubească.
Când sexualitatea dispare, apare, în prezenţa lui vag ostilă, trupul celuilalt, apar zgomotele,
mişcările, mirosurile; prezenţa însăşi a trupului pe care nu-1 mai poţi atinge, nici venera prin
contact, devine puţin câte puţin o suferinţă; toate acestea, din nefericire, sunt ştiute. Dispariţia
erotismului e urmată îndeaproape de cea a tandreţii. Nu există relaţie epurată, de unire supe-
rioară a sufletelor, nu există nimic care să-i poată semăna sau măcar s-o evoce într-un mod
aluziv. Când iubirea fizică dispare, totul dispare; o iritare ursuză, fără adâncime, vine să
umple succesiunea zilelor. Iar despre iubirea fizică nu-mi mai făceam iluzii. Tinereţe,
frumuseţe, forţă: iată criteriile iubirii fizice, exact aceleaşi cu ale nazismului. Pe scurt, eram
într-un mare rahat.
O soluţie a apărut, pe un racord al autostrăzii A2, între Zaragoza şi Tarragona, la câteva zeci
de metri de un popas rutier unde ne opriserăm să mâncăm, Isabelle şi cu mine. Apariţia
animalelor de companie e relativ recentă în Spania. Ţară de cultură tradiţional catolică,
machistă şi violentă, Spania trata animalele, până nu demult, cu
68
indiferenţă, uneori cu o sumbră cruzime. Dar lumea se uniformiza, pe acest plan ca şi pe cele-
lalte, iar Spania se apropia de normele europene şi în special engleze. Homosexualitatea era
din ce în ce mai curentă şi mai acceptată; regimul vegetarian se răspândea, ca şi gadgeturile
New Age; iar animalele de companie, care purtau aici simpaticul nume de mascotas, înlocuiau
în fa-mihi, puţin câte puţin, copiii. Procesul era totuşi abia la început şi cunoştea numeroase
rateuri: adesea, un căţel oferit ca jucărie de Crăciun era abandonat pe marginea unei şosele,
câteva luni mai târziu. Se formau astfel, pe câmpiile din centrul ţării, haite de câini vagabonzi.
Existenţa lor era scurtă şi chinuită. Plini de râie şi alţi paraziţi, se hrăneau din gunoaie, pe
lângă popasurile rutiere, şi cei mai mulţi sfârşeau sub roţile unui camion. Sufereau mai ales,
îngrozitor, de lipsa contactului cu oamenii. După ce, acum mii de ani, a părăsit haita alegând
compania oamenilor, camele nu izbuteşte niciodată să se readapteze la viaţa sălbatică. In haite
nu se mai stabilea nici o ierarhie, luptele erau permanente, fie pentru hrană, fie pentru
posedarea femelelor; puii erau lăsaţi de izbelişte şi uneori erau devoraţi de fraţii lor mai mari.
în perioada aceea beam din ce în ce mai mult şi, după al treilea lichior de anason, împleticin-
du-mă spre Bentley, am văzut-o uimit pe Isabelle trecând printr-o spărtură din grilaj, apropiin-
du-se de un grup de vreo zece câini, pe un maidan de lângă parcare. Pe Isabelle o ştiam mai
degrabă fricoasă, iar aceste animale erau socotite periculoase. Totuşi, câinii o priveau
apropiindu-se fără agresivitate sau teamă. O corcitură mică, alb cu roşu, a început să se
târască pe burtă spre ea.
69
Isabelle s-a aplecat, a lua* căţelul în braţe, a revenit la maşină. Iată cum şi-a făcut Fox intrarea
în vieţile noastie; şi, odată cu el, iubirea necondiţionată.
70
Daniel24,6
Din cauza structurii complexe de proteine care constituie învelişul nuclear al primatelor, do-
narea umană avea să fie, timp de mai multe decenii, periculoasă, aleatorie şi până la urmă
aproape impracticabilă. în schimb, din capul locului, operaţia a fost un succes la majoritatea
animalelor domestice, inclusiv - deşi cu o uşoară întârziere - la câine. E aşadar exact acelaşi
Fox care moţăie la picioarele mele acum, când scriu aceste rânduri, adăugându-mi istorisirea
-potrivit tradiţiei, cum au făcut-o şi predecesorii mei - la istorisirea de viaţă a strămoşului meu
uman.
Duc o viaţă calmă şi fără bucurie; suprafaţa vilei e suficient de mare ca să fac scurte plimbări,
iar un echipament complet îmi permite să-mi întreţin musculatura. Fox însă este fericit. Se
zbenguie prin vilă, mulţumit cu perimetrul impus- a învăţat rapid să se ţină departe de gardul
de protecţie; se joacă fie cu mingea, fie cu animăluţele lui din plastic (dispun de vreo câteva
sute, moştenite de la predecesorii mei); Fox apreciază mult jucăriile muzicale, în special un
răţoi de fabricaţie poloneză care emite mă-căieli variate. Dar mai ales îi place să-1 iau în
braţe, să lenevească la soare, cu ochii închişi, cu
71
capul pe genunchii mei, mouămd fericit Dormim împreună, iar fiecare dimineaţă e o
sărbătoare mă linge, mă zgârie cu lăbuţele; este o fericire certă, pentru el, să regăsească viaţa
şi lumina zilei. Bucuriile lui sunt identice cu cele ale strămoşilor lui şi vor rămâne identice la
descendenţii săi; natura lui include în ea posibilitatea fericirii Eu nu sunt decât un neo-uman,
natura mea nu include posibilităţi de acest ordm. Iubirea necondiţionată este condiţia fericim,
asta ştiau şi oamenii, sau măcar cei mai luminaţi dintre ei. Dar o deplină înţelegere a
problemei nu a permis, până acum, să ne apropiem de o soluţie oarecare. Studiul biografiei
sfinţilor, în care unii îşi puneau atâtea speranţe, n-a lămurit nimic. Pe de o parte, sfinţii,
căutându-şi mântuirea, aveau motivaţii doar parţial altruiste (deşi se pare că supunerea în faţa
voinţei Domnului, asumată de ei, a fost adesea un mijloc comod de a-şi justifica altruismul
natural în ochii celorlalţi); pe de alta, credinţa asiduă într-o entitate divină vădit absentă le
provoca fenomene de cretinizare incompatibile pe termen lung cu menţinerea unei civilizaţii
tehnologice. Cât despre ipoteza unei gene a altruismului, ea a suscitat atâtea decepţii, că
nimeni nu mai îndrăzneşte azi s-o pomenească. Sigur, s-a putut demonstra că centrii cruzimii,
ai judecăţii morale şi ai altruismului erau situaţi în cortexul pre-frontal; dar cercetările nu au
permis să se treacă dincolo de această constatare pur anatomică. De la apariţia neo-umanilor,
teza originii genetice a sentimentelor morale a generat pe puţin trei mii de comunicări,
provenind din cercurile ştiinţifice cele mai autorizate; nici una nu a putut, până acum, să
treacă bariera verificării experimentale. în plus, teoriile de inspiraţie
72
darwmistă, explicând apariţia altruismului la populaţiile animale printr-un avantaj selectiv
rezultat de aici pentru ansamblul grupului, au făcut obiectul unor calcule imprecise, disparate,
contradictorii, spre a se pierde apoi în confuzie şi uitare.
Bunătatea, mila, fidelitatea, altruismul rămân aşadar alături de noi ca nişte mistere
insondabile, conţinute totuşi în spaţiul limitat care e învelişul corporal al unui câine. De
soluţionarea acestei probleme depinde sosirea, sau nu, a Viitorilor.
Cred în sosirea Viitorilor.
73
Daniel1,7
Jocul distrează Petra Durst-Benning
Câinii sunt capabili să iubească - mai mult decât atât: pulsiunea sexuală nu pare să le pună
probleme insurmontabile: când întâlnesc o femelă în călduri, aceasta acceptă penetrarea; în
caz contrar, nu par să simtă nici dorinţă, nici vreo lipsă anume.
Pe lângă faptul că sunt în sine un subiect permanent de uimire, câinii constituie pentru oameni
un excelent subiect de conversaţie - internaţional, democratic, consensual. Aşa l-am cunoscut
pe Harry, ex-astrofizician german, însoţit de câinele său, Truman, un beagle Naturist paşnic,
la vreo şaizeci de ani, Harry îşi dedica anii de pensie observării stelelor - cerul, în regiune, era
excepţional de limpede, mi-a explicat el; ziua se ocupa de grădină, făcea un pic de ordine în
casă. Locuia doar cu soţia lui, Hildegarde - şi, fireşte, cu Truman; copii nu avuseseră. E foarte
clar că în lipsa câinelui n-aş fi avut nimic să-i spun acestui om - chiar şi aşa, conversaţia a
mers destul de anevoios (ne-a invitat la cină sâmbăta următoare; locuia la cinci sute de
metri, era vecinul nostru cel mai
74
apropiat) Din fpncire, nu vorbea franceza, nici eu germana, faptul că a trebuit să depăşim
bariera limbii (câteva fraze în engleză, câteva în spaniolă) ne-a dat până la urmă senzaţia unei
seri reuşite, deşi timp de două ore nu făcuserăm decât să urlăm banalităţi (Harry era cam
surd). După masă, m-a întrebat dacă vreau să privesc inelele lui Saturn. Fireşte, fireşte,
doream. Ei bine, era un spectacol mirific, de origine naturală sau divină, cine ştie, dăruit
omului spre contemplare ; nu cred că mai era ceva de adăugat. Hildegarde cânta la harpă,
cânta minunat, presupun, la drept vorbind nu ştiu dacă se poate cânta prost la harpă - vreau să
spun că, prin construcţie, acest instrument mi s-a părut întotdeauna incapabil să scoată altceva
decât sunete melodioase. Două lucruri, cred, m-au împiedicat să mă enervez: pe de o parte,
pretextând oboseala, Isabelle a avut tactul de a dori să plece destul de devreme, oricum înainte
să termin eu sticla de kirsch; pe de altă parte, remarcasem în biblioteca neamţului o ediţie
completă, legată, a operelor lui Theilard de Chardin. Dacă există un lucru care m-a cufundat
mereu în tristeţe sau compasiune, în fine, o stare ce exclude orice formă de răutate sau ironie,
acel lucru este existenţa lui Theilard de Chardin - şi nu doar existenţa lui, ci însuşi faptul că a
putut avea cititori, chiar şi puţini. în faţa unui cititor al lui Theilard de Chardin mă simt
dezarmat, descumpănit, gata să izbucnesc în lacrimi. La vârsta de cincisprezece ani, am dat
din întâmplare peste Le Milieu Divin, pe care un cititor pesemne îngreţoşat o lăsase pe o
bancă în gara Etrăchy-Chamarande. După câteva pagini, lucrarea mă făcuse să urlu; de
disperare, am coborât în pivniţă şi mi-am
75
sfărâmat de pereţi pompa de la bicicleta de curse Theilard de Chardin era desigur ceea ce
numim un ţăcănit clasa-ntăi, asta nu-1 făcea mai puţin deprimant. Semăna puţin cu acei
savanţi creştini germani, descrişi de Schopenhauer la vremea lui, care „după ce-şi lasă retorta
sau scalpelul, se apucă să filozofeze pe marginea conceptelor învăţate la prima comuniune"
Exista la el, de asemeni, acea iluzie comună tuturor creştinilor de stânga - sau, mă rog, de
centru, să zicem la creştinii contaminaţi de gândirea progresistă de după Revoluţie, constând
în credinţa că lăcomia este un păcat minor, de mai mică importanţă, incapabil să-1 abată pe
om de la calea mântuirii -că singurul păcat veritabil e păcatul trufiei. Unde era, la mine,
lăcomia? Unde era trufia? Şi cât de departe eram de mântuire? Răspunsurile la aceste întrebări
nu erau, cred, prea dificile; Pascal, de pildă, n-ar fi derapat niciodată până la asemenea
absurdităţi. citindu-1, simţeai că ispitele cărnii nu-i erau străine, că libertinajul ar fi putut să-1
tenteze, şi că, optând pentru Isus mai curând decât pentru coit sau pentru jocul de cărţi, nu o
făcea din neatenţie, nici din incompetenţă, ci pentru că Isus 1 se părea negreşit mai high
dope1; într-un cuvânt, era un autor serios. Dacă de la Theilard ar fi rămas scrieri erotice, cred
că asta m-ar fi liniştit, într-un sens; dar nu era posibil, nu-mi făceam nici o iluzie. Ce putuse
trăi, pe cine putuse frecventa acest patetic Theilard ca să aibă despre om o concepţie atât de
benignă şi de naivă - când în aceeaşi epocă, în aceeaşi ţară, bântuiau nemernici de talia unor
1. Stimulator, excitant - termen folosit cu referire la consumul de droguri (în engl în orig )
76
Coline, Sartre sau Genet7 Dedicaţiile pe care le' scria, destinatarii corespondenţei sale te
făceau, puţin câte puţin, să ghiceşti: erau catolici de condiţie bună, mai mult sau mai puţin
nobili, adesea iezuiţi Nişte nevinovaţi.
— Ce tot mormăi acolo? m-a întrerupt Isabelle Mi-am dat atunci seama că plecaserăm
de la Harry, că mergeam pe malul mării, că ne întorceam acasă. De două minute, m-a
informat ea, vorbeam singur, nu pricepuse aproape nimic. I-am rezumat datele problemei.
— E uşor să fii optimist... am conchis cu asprime, e uşor să fii optimist când te-ai mulţumit
cu un câine, când n-ai vrut copii.
— Eşti în aceeaşi situaţie, iar asta nu te-a făcut prea optimist... a remarcat Isabelle. Problema
lor este că sunt bătrâni... a continuat ea cu indulgenţă. Când îmbătrâneşti, simţi nevoia să
vorbeşti despre lucruri liniştitoare, duioase. Să-ţi imaginezi că te aşteaptă ceva frumos în cer.
în fine, te pregăteşti pentru moarte, puţin. Dacă nu eşti prea tâmpit, nici prea bogat.
M-am oprit, am privit marea, stelele. Stelele pe care Harry le cerceta în nopţile lui de veghe,
în timp ce Hildegarde făcea improvizaţii free classic pe teme mozartiene. Muzica sferelor,
cerul înstelat; legea morală în sufletul meu. Am cântărit situaţia şi tot ce mă separa de ea;
noaptea era atât de blândă, totuşi, încât am pus o mână pe fesele Isabellei — le simţeam foarte
bine, sub ţesătura uşoară a fustei de vară. Ea s-a lungit pe dună, şi-a scos chiloţii, a desfăcut
picioarele. Am pătruns-o - faţă în faţă, pentru prima oară. Mă privea drept în ochi. îmi
amintesc perfect mişcările sexului ei, micile ţipete către sfârşit. îmi
77
amintesc cu atât mai bine cu cât a fost ultima oară când am făcut dragoste împreună
Au trecut câteva luni A venit vara, apoi toamna; Isabelle nu părea nefericită Se juca cu Fox,
îşi îngrijea azaleele; eu îmi petreceam timpul înotând şi recitind Balzac. într-o seară, când
soarele cobora peste vilă, Isabelle mi-a spus încet:
— O să mă laşi pentru una mai tânără. . Am protestat, i-am spus că nu o înşelasem
niciodată.
— Ştiu... a răspuns ea. La un moment dat, am crezut că o s-o faci; că o să regulezi o pipiţă din
cele care se învârteau în jurul revistei, că pe urmă o să revii la mine, că o să regulezi o altă
pipiţă şi aşa mai departe. Aş fi suferit mult, dar poate că era mai bine, la urma urmei.
— Am încercat o dată; n-a vrut fata
îmi aminteam că trecusem dimineaţa prin faţa liceului Fănelon. Era între două ore de clasă,
fetele aveau paisprezece-cincisprezece ani şi toate erau mai frumoase, mai ispititoare decât
Isabelle, pentru simplul fapt că erau mai tinere. Erau probabil prinse într-o feroce competiţie
narcisistă - băieţii de vârsta lor considerându-le pe unele drăguţe, pe altele banale sau de-a
dreptul urâte; cu toate astea, pentru oricare din acele trupuri tinere, un bărbat de cincizeci de
am ar fi fost dispus să plătească, să plătească scump, eventual să-şi rişte reputaţia, libertatea,
chiar viaţa. Ce simplă, zău, era existenţa! Şi cât de lipsită de soluţii! Trecând s-o iau pe
Isabelle de la redacţie, am agăţat un soi de belarusă care aştepta să pozeze pentru pagina 8.
Acceptase să-i ofer un pahar, dar pentru o felaţie mi-a cerut cinci sute de euro; refuzasem în
acelaşi timp, se
78
înăsprea legislaţia vizând reprimarea relaţiilor sexuale cu minore; se înmulţeau cruciadele
pentru castrarea chimică Să aţâţe până la insuportabil dorinţele, făcându-le totodată
irealizabile -iată principiul unic pe care se sprijinea societatea occidentală Toate acestea le
ştiam, le ştiam foarte bine, le folosisem în multe din scheciurile mele; asta nu mă scutea să fiu
învins de acelaşi sistem. M-am trezit în toiul nopţii, am băut trei pahare mari cu apă, unul
după altul. îmi imaginam umilinţele pe care ar trebui să le îndur ca să seduc o adolescentă;
dificultatea de a-i smulge consimţământul, ruşinea de a ieşi cu mine pe stradă, ezitările de a
mă prezenta amicilor ei, uşurinţa cu care m-ar părăsi pentru un tip de vârsta ei. Mi-am
imaginat toate astea, de mai multe ori, şi am înţeles că nu aş putea rezista. Nici vorbă, nu
aveam pretenţia că scap de efectul legilor naturale: descreşterea capacităţilor erectile ale
penisului, nevoia de a găsi trupuri tinere pentru a stopa fenomenul... Am scos nişte salam şi o
sticlă de vin. Ei bine, o să plătesc, mi-am spus; când o să ajung acolo, când o să am nevoie de
funduleţe tinere ca să-mi păstrez erecţia, o să plătesc. Dar o să plătesc preţul pieţei. Cinci sute
de euro un aburel - zău, ce-şi închipuia, putoarea? Făcea cincizeci, cel mult. în compar-
timentul pentru legume, am găsit un borcan de Marronsuiss1 început. Şocant, în acel stadiu al
meditaţiei mele, mi se părea nu faptul că existau puştoaice disponibile pe bani, ci că existau
unele care nu erau disponibile sau numai la preţuri prohibitive, pe scurt, doream o
reglementare a pieţei.
1. Cremă de castane comestibile
79
— Aşadar, n-»ai plătit., a spus Isabelle. Iar cinci ani mai târziu, tot nu te-ai hotărât s-o faci
Nu, o să se întâmple altceva, vei întâlni o tânără- nu o Lolită, mai curând o tânără de
douăzeci-douăzeci şi cinci de ani - şi o să te îndrăgosteşti de ea. Va fi o fată isteaţă, simpatică,
probabil drăguţă. O fată care ar fi putut să fie o prietenă . (Se lăsase noaptea, nu mai puteam
să-i disting trăsăturile feţei.) Care aş fi putut să fiu eu...
Isabelle vorbea calm, dar nu ştiam să interpretez acest calm, tonul ei avea totuşi ceva destul de
neobişnuit, iar eu, în fond, nu aveam experienţă în acest gen de situaţii, până la Isabelle nu
fusesem niciodată îndrăgostit şi nici o femeie nu fusese îndrăgostită de mine, cu excepţia lui
Cur Lat1, dar asta era altă poveste, când am întâlnit-o avea pe puţin cincizeci de ani, mă rog,
aşa credeam pe atunci, ar fi putut să-mi fie mamă, din partea mea nu era vorba de iubire, nici
măcar nu-mi trecuse prin cap, iar iubirea fără speranţă e altceva, foarte dureros, e drept, dar
care nu aduce aceeaşi apropiere, aceeaşi sensibilitate la tonul celuilalt, nici măcar la cel care
iubeşte fără speranţă, prea pierdut în aşteptarea lui frenetică şi vană ca să păstreze un strop de
luciditate, ca să fie capabil să interpreteze corect un semnal oarecare; pe scurt, eram într-o
situaţie fără precedent în viaţa mea.
Nimeni nu poate vedea mai sus de sine, scria Schopenhauer pentru a sugera imposibilitatea
unui schimb de idei între doi indivizi de un nivel intelectual prea diferit, în momentul acela,
era
1. în franceză, Gros Cui, literal Cur Mare (înseamnă şi camion de mare tonaj)
80
evident, Isabelle putea să vadă mai sus decât mine; am avut prudenţa să tac. La urma urmei,
mi-am spus, puteam foarte bine să n-o întâlnesc pe fata aceea; având în vedere puţinătatea
relaţiilor mele, era chiar lucrul cel mai probabil.
Isabelle continua să cumpere ziare franţuzeşti, nu prea des, nu mai mult de o dată pe
săptămână, şi din când în când îmi întindea un articol cu un mormăit dispreţuitor. Cam pe
vremea aceea, în media franceză a început o mare campanie în favoarea prieteniei, lansată,
cred, de Nouvel Observateur. „Iubirea se poate sfârşi; prietenia, niciodată", cam asta era tema
articolelor. Nu înţelegeam care era interesul de a impune asemenea tâmpenii; Isabelle mi-a
explicat că era vorba, pur şi simplu, de un articol de circumstanţă, o variaţie anuală pe tema:
„Ne despărţim, dar rămânem buni amici." După ea, va mai dura patru-cinci ani înainte de a se
admite că trecerea de la iubire la prietenie, adică de la un sentiment puternic la unul slab, era
în mod cert preludiul la dispariţia oricărui sentiment -în plan istoric, se-nţelege, în plan
individual situaţia cea mai bună fiind, de departe, indiferenţa : de regulă, odată ruinată, iubirea
se transforma de-a dreptul în ură, nu în indiferenţă, şi cu atât mai puţin în prietenie. Pornind
de la această remarcă, am pus bazele unui scenariu intitulat „DOUĂ MUŞTE MAI TÂRZIU",
care avea să fie punctul culminant - şi final - al carierei mele cinematografice. Impresarul a
fost încântat să afle că mă apuc iar de lucru: o absenţă de doi ani şi jumătate e mult. A fost
mai puţin încântat când a avut în mână produsul finit. Nu-i ascunsesem că era vorba de un
scenariu de film, pe care voiam să-1 regizez şi să-1 interpretez eu însumi; nu asta
81
era problema, din contră, mi-a spus el, lumea aşteaptă de mult şi e bine să-i surprinzi, ar putea
deveni un film-cw^. Conţinutul, însă... Sincer, nu mergeam prea departe 9
Filmul relata viaţa unui om a cărui distracţie favorită era să omoare muşte cu un plici (de unde
titlul); în general, le rata (era totuşi un lung metraj de trei ore) A doua distracţie în ordinea
preferinţei a acestui bărbat cultivat, mare cititor al lui Pierre Louys, era să pună fetiţe
prepubere -sau, mă rog, până în paisprezece ani - să-i sugă puia; asta îi reuşea mai bine decât
cu muştele.
Contrar celor repetate mai târziu de media aservită, filmul nu a fost un fiasco total; în câteva
ţări străine a cunoscut chiar o primire triumfală, iar în Franţa a avut încasări deloc neglijabile,
fără să atingă, ce-i drept, cifrele de afaceri care puteau fi scontate dat fiind caracterul
fulminant al carierei mele de până atunci; asta e tot
Insuccesul de critică a fost, totuşi, real; chiar şi acum, mi se pare nedrept. „O pantalonadă mo-
destă", titrase Le Monde, dehmitându-se abil de confraţii săi mai moralişti care, în editorialele
lor, puneau de-a dreptul chestiunea interzicerii Desigur, era o comedie şi majoritatea gagurilor
erau facile, chiar vulgare, existau totuşi câteva dialoguri, în anumite scene, care, cu trecerea
vremii, mi se par tot ce am scris mai bun Mai ales într-o scenă lungă filmată în Corsica, pe
ver-sanţii trecătorii Bavella, în care eroul (interpretat de mine), o invita la vila lui pe micuţa
Aurore (nouă ani), pe care tocmai reuşise s-o seducă în timpul unei gustări Disney, la
Marineland-ul din Bonifacio.
— La ce bun să locuieşti în Corsica, lansa fetiţa cu insolenţă, dacă e să stai la marginea unei
şosele...
82
•or*
— Te uiţi cum trec maşinile, îi răspundea el (adică eu), asta înseamnă totuşi să trăieşti, cât de
cât.
Nimeni n-a râs; nici în timpul proiecţiei cu un pubhc-test, nici la premieră, nici la festivalul de
filme de comedie de la Montbazon. Şi totuşi, totuşi, îmi spuneam, niciodată nu mă ridicasem
la un asemenea nivel. Shakespeare ar fi putut crea un asemenea dialog? Ar fi putut măcar să-1
imagineze, bietul mocofan?
Dincolo de subiectul bătătorit al pedofiliei (şi bătătorit mărunţel, ha ha ha, aşa mă exprimam
atunci în interviuri), filmul se dorea o vibrantă pledoarie împotrivaprjetemei, şi în general
împotriva oricărei relaţii nonsexuale. într-adevăr, despre ce puteau să discute doi bărbaţi, după
o anumită vârstă? Ce motive de a fi împreună puteau avea doi bărbaţi, exceptând, fireşte,
cazul unui conflict de interese, exceptând, de asemeni, cazul că-i reunea un proiect oarecare
(să răstoarne guvernul, să construiască o autostradă, să scrie un scenariu de benzi desenate, să-
i extermine pe evrei)? De la o vârstă (vorbesc de bărbaţi cu un anume nivel de inteligenţă, nu
de nişte brute bătrâne), e cât se poate de clar că totul s-a spus. Cum ar putea un proiect
intrinsec gol, precum acela de a petrece un moment împreună, să ducă, între doi bărbaţi, la
altceva decât plictiseală, jenă şi în cele din urmă ostilitate făţişă7 Pe când între un bărbat şi o
femeie rămâne totdeauna, orişicât, ceva: o mică atracţie, o mică speranţă, un mic vis. Menit
prin natură controversei şi dezacordului, cuvântul rămânea marcat de această origine
belicoasă. Cuvântul distruge, cuvântul desparte, iar când între un bărbat şi o femeie rămâne
doar cuvântul, relaţia
83
se consideră, pe drept cuvânt, terminată Când însă este însoţit, îmblânzit şi într-un fel sancti-
ficat de mângâieri, cuvântul însuşi poate dobândi un sens diferit, mai puţin dramatic, dar mai
profund, sensul unui contrapunct intelectual detaşat, fără miză imediată, liber
Atacând astfel nu doar prietenia, ci ansamblul relaţiilor sociale ce încetează să fie însoţite de
un contact fizic, acest film constituia - doar revista Slut Zone a avut inteligenţa să remarce - o
apologie indirectă a bisexuahtăţn, şi chiar a trans-sexuabtăţn. Una peste alta, refăceam
legătura cu vechii greci. îmbătrânind, ne întoarcem, întotdeauna, la greci.
Daniel24,7
Numărul istorisirilor de viaţă umane este de 6174, ceea ce corespunde primei constante a lui
Kaprekar Indiferent că provin de la bărbaţi sau de la femei, din Europa sau din Asia, din
America sau din Africa, toate sunt de acord asupra unui punct, de altfel singurul: caracterul
intolerabil al suferinţelor morale cauzate de îmbătrânire.
Imaginea cea mai frapantă a acestei drame o dă probabil Brunol, atunci când, cu o concizie
brutală, se descrie „plm de dorinţe de tânăr şi cu trup de bătrân", dar, repet, toate mărturiile
concordă, indiferent că e vorba de cea a lui Daniel1, îndepărtatul meu predecesor, de cele
lăsate de Rachidl, Pauli, Johnl, Felicitai, sau de aceea, sfâşietoare, rămasă de la Esperanzal.
îmbătrânirea nu pare să fi fost o bucurie în nici un moment al istoriei omeneşti; dar în anii
care au precedat dispariţia speciei, ea devenise, în chip vădit, atât de atroce, încât procentajul
de sinucideri, pe care organismele de sănătate publică le-au rebotezat pudicpZecări, se apropia
de 100%, iar vârsta medie aplecării, estimată la şaizeci de ani pe ansamblul globului, era mai
curând de cincizeci în ţările cele mai avansate
Această cifră era rezultatul unei lungi evoluţii, abia începută pe vremea lui Daniel1, când
84
85
vârsta medie a deceselor era cu mult mai ridicată, iar sinuciderea persoanelor în vârstă
rămânea destul de rară. Oricum, trupul urâţit, degradat al bătrânilor era deja obiectul unui
dezgust general, iar prima conştientizare a fenomenului avea să fie provocată, se pare, de
canicula din vara lui 2003, care a făcut ravagii în Franţa „Manifestaţia bătrânilor" fusese titlul
editorialului din Liberation, a doua zi după ce-au apărut primele cifre - peste zece mu de
persoane muriseră în ţară, pe parcursul a două săptămâni; unii muriseră singuri în
apartamentele lor, alţii la spitale sau în aziluri de bătrâni, dar toţi, într-un fel sau în altul,
muriseră din lipsă de îngrijire. în săptămânile următoare, acelaşi ziar a publicat o serie de
reportaje cumplite, ilustrate cu fotografii demne de lagărele de concentrare, relatând agonia
bătrânilor înghesuiţi în dormitoare comune, goi în paturile lor, în pamperşi, gemând toată ziua
fără să vină nimeni să-i rehidrateze ori să le dea un pahar cu apă; se descria vânzoleala
infirmierelor care, neputând să plece cu familia în concediu, ridicau zilnic cadavrele pentru a
face loc noilor veniţi. „Scene nedemne de o ţară modernă", sena ziaristul fără să-şi dea seama
că, dimpotrivă, Franţa era pe cale să devină o ţară modernă, că doar o ţară modernă era
capabilă să-şi trateze bătrânii ca pe nişte simple deşeuri, şi că un asemenea dispreţ faţă de
înaintaşi ar fi fost de neconceput în Africa sau într-o ţară tradiţională din Asia.
Indignarea formală cauzată de aceste imagini s-a stins rapid, iar extinderea eutanasiei provo-
cate - sau, din ce în ce mai des, liber consimţite -avea să rezolve problema în cursul deceniilor
care au urmat.
Oamenii erau îndemnaţi să redacteze, pe cât posibil, o istorisire de viaţă integrală, potrivit
credinţei, frecventă în acea vreme, că ultimele clipe de viaţă pot fi însoţite de un soi de
revelaţie. Exemplul cel mai des citat de instructori era Marcel Proust, a cărui primă pornire,
simţind că îl pândeşte moartea, a fost să se repeadă la manuscrisul romanului său în căutarea
timpului pierdut şi să-şi noteze impresiile pe măsură ce se apropia sfârşitul.
Puţini, în practică, au avut asemenea curaj.
86
87
Daniell,8
Aşadar, Barnaby, ar trebui să dispunem de o navă puternică, cu o forţă de propulsie de trei
sute de kilotone. Am putea atunci, scăpând de atracţia terestră, să navigam printre sateliţii lui
Jupiter Captain Clark
Pregătire, filmări, postproducţie, turneu promo-ţional restrâns („DOUĂ MUŞTE MAI
TÂRZIU" ieşise simultan în cele mai multe capitale europene, dar eu m-am limitat la Franţa şi
Germania): în total, lipsisem de acasă ceva mai mult de un an. Pe aeroportul din Almeria mă
aştepta o primă surpriză: un grup compact de vreo cincizeci de inşi, îngrămădiţi după barierele
culoarului de ieşire, agitau agende, tricouri, afişe ale filmului. Ştiam după primele cifre:
filmul, primit destul de rece la Paris, fusese un triumf la Madrid - ca şi, de altfel, la Londra,
Roma şi Berlin; în Europa, devenisem o vedetă.
După ce grupul s-a risipit, am zărit-o, ghemuită pe un scaun din fundul sălii, pe Isabelle. A
fost, şi în privinţa ei, un şoc. îmbrăcată cu un pantalon şi un tricou fără formă, clipea din ochi
privind în direcţia mea cu un amestec de teamă şi ruşine. Când am ajuns la câţiva metri de ea,
a izbucnit în plâns, lacrimile îi şiroiau pe obraji
88
fără să încerce să le şteargă. Se îngrăşase cu douăzeci de kilograme, pe puţin. Nici măcar faţa
nu fusese, de data asta, cruţată: buhăită, pătată de cuperoză, cu părul gras şi nepieptănat,
Isabelle arăta de groază.
Fireşte, Fox era nebun de fericire, a ţopăit, m-a lins pe faţă mai bine de un sfert de ceas;
simţeam că nu va fi destul. Isabelle a refuzat să se dezbrace de faţă cu mine, apoi a apărut
îmbrăcată cu un soi de trening de molton pe care şi-1 punea la culcare. în taxiul care ne-a adus
de la aeroport, nu am schimbat o vorbă. Mai multe sticle goale de Cointreau zăceau pe jos, în
dormitor ; făcuse, totuşi, curăţenie.
Comentasem mult, în cursul carierei mele, deosebirea dintre erotism şi tandreţe, interpretasem
toate personajele: fata care se duce la orgii şi, pe de altă parte, are o relaţie castă, platonică,
epurată, cu adevărata iubire a vieţii ei; blegul aproape impotent care o acceptă; desfrânatul
care profită de ea. Uzura, uitarea, mizeria. Cu soiul ăsta de teme făcusem săli întregi să se
spargă de râs; şi tot cu ele câştigasem sume grase. Acum însă eram direct implicat, iar această
deosebire dintre erotism şi tandreţe îmi apărea, cu o supremă claritate, ca una dintre cele mai
mari porcării ale epocii noastre, una dintre acelea care semnează, fără drept de apel, con-
damnarea la moarte a unei civilizaţii. „S-a terminat cu râsul, Bulache... ", îmi repetam cu o
veselie îngrijorătoare (pentru că, în acelaşi timp, fraza mi se învârtea în minte, nu mai puteam
s-o opresc, optsprezece comprimate de Atarax nu mi-au folosit la nimic, până la urmă a
trebuit să trec pe Pastis-Tranxene.) „Cine iubeşte o persoană pentru frumuseţea ei, acela o
iubeşte oare?
Nu: căci sifilisul, care va ucide frumuseţea fără a ucide persoana, îl va face să n-o mai
iubească " Pascal nu auzise de Cointreau. Apoi, trămd într-o epocă în care trupurile erau mai
puţin exhibate, exagera, e drept, importanţa frumuseţii chipului Cel mai grav era că nu
frumuseţea mă atrăsese, în primul rând, la Isabelle. femeile inteligente m-au excitat
întotdeauna. La drept vorbind, inteligenţa nu e prea utilă în raporturile sexuale ; de fapt,
foloseşte la un singur lucru: să ştii când e momentul potrivit să pui mâna pe mădularul unui
bărbat într-un loc public. Toţi bărbaţii gustă chestia asta, e maimuţa din noi, atavisme de
genul asta, ar fi stupid s-o ignori; rămâne de ales momentul şi locul. Unii bărbaţi preferă ca
gestul indecent să aibă ca martor o femeie; alţii, pesemne cu înclinaţii homo, sau pentru că
sunt prea dominatori, preferă să fie un alt bărbat; în fine, alţii gustă mai ales privirile complice
ale unui cuplu. Unii preferă trenurile, alţii piscinele, alţii localurile de noapte sau barurile; o
femeie inteligentă ştie toate astea. în fine, aveam totuşi amintiri frumoase cu Isabelle. Spre
sfârşitul nopţii am reuşit să ajung la gânduri mai senine, aproape nostalgice; în timpul ăsta,
lângă mine, ea sforăia ca o vacă. Odată cu apropierea zorilor, mi-am dat seama că amintirile
dispăreau şi ele destul de rapid; am optat atunci pentru Pastis-Tranxene. în plan practic, nu era
o problemă urgentă, casa avea şaptesprezece dormitoare. M-am mutat într-unui cu vedere spre
mare şi faleze; Isabelle, se pare, prefera unul cu vedere spre domeniu. Fox se plimba de la o
încăpere la alta, situaţia îl amuza; nu suferea mai mult decât un copil din cauza divorţului
părinţilor săi - chiar mai puţin, aş spune.
90
Puteam oare continua în felul acesta? Ei bine, din păcate, da în timpul absenţei mele,
primisem şapte sute treizeci şi două de faxuri (trebuie să recunosc, Isabelle schimbase regulat
hârtia); puteam să-mi petrec restul zilelor alergând din loc în loc, din festival în festival. Din
când în când, aş mai fi dat pe acasă: o mângâiere pentru Fox, un strop de Tranxene, şi hop!
Oricum, pe moment aveam nevoie de odihnă totală. Aşadar, mă duceam la plajă (singur,
fireşte), mă masturbam puţin pe terasă binoclându-mă la adolescentele goale (cumpărasem şi
eu un telescop, dar nu ca să contemplu stelele, ha ha ha!); în fine, mă descurcam. De bine, de
rău, mă descurcam; totuşi, în răstimp de două săptămâni, am fost cât pe ce să mă arunc din
vârful falezei de trei ori.
L-am revăzut pe Harry, era OK; Truman, în schimb, îmbătrânise. Am primit o nouă invitaţie
la cină, de data asta de la un cuplu de belgieni care tocmai se mutase în zonă. Harry mi-1 pre-
zentase pe bărbat drept filozof belgian. în realitate, după un doctorat în filozofie, insul
obţinuse prin concurs un post în administraţie, apoi trăise o viaţă searbădă de inspector la fisc
(cu convingere, de altfel: având simpatii socialiste, credea în binefacerile unei fiscalităţi
ridicate). Publicase, ici şi colo, câteva articole de filozofie în reviste de orientare materialistă.
Nevastă-sa, un soi de piticame cu părul alb şi scurt, îşi făcuse veacul, şi ea, la Administraţia
financiară. în mod straniu, credea în astrologie şi a insistat să-mi stabilească tema astrală.
Eram Peşti cu ascendent în Gemeni, dar, din parte-mi, puteam fi Caniş cu ascendent în
Excavator, ha ha ha. Cu această vorbă de duh, am câştigat respectul filozofului, care
obişnuia să surâdă la aiurelile
91
nevesti-sii - erau căsătoriţi de treizeci şi trei de ani. El unul combătuse întotdeauna
obscurantis-mele; provenea dintr-o familie catolică, ceea ce, m-a asigurat el cu un tremur în
glas, fusese o piedică majoră în calea înfloririi lui sexuale. „Ce-i cu indivizii ăştia? Ce-i cu
indivizii ăştia ?", îmi repetam cu disperare în timp ce mestecam maşinal heringii (când îl
apuca dorul de Mecklemburgul natal, Harry se aproviziona de la un supermaga-zm german
din Almeria). Oricum, era evident că cei doi gnomi nu avuseseră o viaţă sexuală, poate doar
vag procreativă (aveam să aflu că, într-adevăr, concepuseră un fiu); nu făceau parte, pur şi
simplu, dintre oamenii care au acces la sexualitate. Asta nu-i împiedica să se indigneze, să-1
critice pe papă, să se văicărească pe tema unei SIDA pe care nu vor avea prilejul s-o ia
niciodată; îmi venea să mor, dar m-am abţinut.
Din fericire, a intervenit Harry şi conversaţia s-a înălţat spre subiecte mai transcendente (ste-
lele, infinitul etc), ceea ce mi-a permis să-mi mănânc carnaţii fără să tremur de furie. Fireşte,
materialistul şi adeptul lui Theilard nu erau de acord (mi-am dat seama, în momentul acela, că
se vedeau destul de des, că acest schimb intelectual le era pe plac şi că puteau s-o ţină aşa
treizeci de ani, fără schimbări majore, spre satisfacţia amândurora). Din vorbă în vorbă, s-a
ajuns la moarte. După ce toată viaţa militase pentru o emancipare sexuală de care nu avusese
parte, Robert belgianul milita acum pentru eutanasie -pe care, însă, avea toate şansele s-o
cunoască. „Şi sufletul? Şi sufletul?", gâfâia Harry. în concluzie, micul lor show era foarte bine
rodat; Truman a adormit aproape în acelaşi timp cu mine.
Hildegarde, cu harpa ei, a împăcat pe toată lumea. Ah, da, muzica; mai ales în surdină. Nu
92
era suficient material nici măcar pentru un scheci, mi-am spus. Nu mai reuşeam să râd de
militanţii nerozi ai imoralismului, genul de replică . „E mai plăcut să fii virtuos când ai acces
la viciu" nu mai mergea. Nu reuşeam să râd nici de cumplita disperare a damelor de cincizeci
de ani pline de celulita şi cu neostoite dorinţe de amor nebun; nici de copilul handicapat pe
care izbutiseră să-1 procreeze aproape violând un autist („O, David, raza mea de soare'"). Pe
scurt, nu prea mai izbuteam să râd de nimic; eram la capăt de carieră, fără doar şi poate.
In seara aceea, întorcându-ne acasă, n-am mai făcut amor printre dune. Trebuia totuşi să în-
cheiem povestea şi, peste câteva zile, Isabelle mi-a spus că hotărâse să plece.
— Nu vreau să-ţi fiu o povară, a spus ea. îţi doresc toată fericirea pe care o meriţi, a mai
adăugat (mă întreb şi acum dacă era o ironie).
— Ce-o să faci? am întrebat.
— O să mă duc la mama, presupun... Asta fac, de regulă, femeile în situaţia mea, nu?
A fost singurul moment, singurul, în care a lăsat să se întrevadă un strop de amărăciune. Ştiam
că tatăl ei o părăsise pe maică-sa cu vreo zece ani înainte, pentru o femeie mai tânără;
fenomenul lua amploare, neîndoielnic, dar, în sfârşit, nu era nimic nou.
Ne-am purtat ca un cuplu civilizat. în total, aveam patruzeci şi două de milioane de euro;
Isabelle s-a mulţumit cu jumătate din suma câştigată în timpul convieţuirii, fără a cere alte
compensaţii. Era totuşi vorba de şapte milioane de euro; nu rămânea o sărăntoacă, nici vorbă.
— Ai putea să faci un pic de turism sexual... am propus. în Cuba sunt băieţi foarte drăguţi.
93
A surâs, a dat din cap.
— Lumea prefera poponarn sovietici..., a spus ea pe un ton glumeţ, în stilul care mă făcuse
celebru. Apoi a redevenit serioasă, m-a privit drept în ochi (era o dimineaţă foarte calmă,
marea era albastră, fără un val).
— Dar tu, tot nu te-ai dus la curve ? a întrebat ea.
— Nu.
— Ei bine, nici eu.
Eram două mici căprioare, mici căprioare sentimentale; iar asta avea să ne ucidă.
A mai fost o ultimă dimineaţă, o ultimă plimbare ; marea era la fel de albastră, falezele la fel
de negre, iar Fox se zbenguia pe lângă noi.
— îl iau cu mine, a spus imediat Isabelle. E normal, a fost mai mult timp cu mine; dar o să-1
poţi lua când vrei.
Civilizaţi până-n măduva oaselor.
Totul era deja împachetat, camionul trebuia să treacă a doua zi ca să-i ducă lucrurile la
Biarritz - surprinzător, maică-sa, care lucrase în învăţământ, optase să-şi termine zilele în
acest loc plin de burgheze putred de bogate şi care o priveau cu un dispreţ suveran.
Am mai aşteptat cincisprezece minute, împreună, taxiul ce trebuia s-o ducă la aeroport. „O,
viaţa trece repede...", a spus ea, mi se pare; nu am răspuns nimic. Urcată în taxi, mi-a făcut un
ultim semn cu mâna. Da; de acum, situaţia avea să fie foarte calmă.
94
Daniel24,8
în general, nu obişnuim să scurtăm istorisirile de viaţă, oricât de mare ar fi dezgustul sau plic-
tisul pe care ni-1 inspiră conţinutul lor. Tocmai acest dezgust, acest plictis trebuie să crească
în noi ca ne putem detaşa de specie. Doar cu această condiţie, ne avertizează Sora supremă, va
fi posibilă sosirea Viitorilor.
Dacă-mi permit aici o derogare de la această regulă, devenită o tradiţie neîntreruptă după
Daniell7, e pentru că următoarele nouăzeci de pagini din manuscrisul lui Daniel1 au devenit
complet caduce în urma evoluţiei ştiinţifice1. în epoca lui Daniel1, impotenţa masculină era
adesea atribuită unor cauze psihologice; azi ştim că era vorba de un fenomen hormonal, în
care cauzele psihologice nu ocupau decât o parte minimă şi întotdeauna reversibilă.
Meditaţie chinuită despre declinul virilităţii, alternând cu descrierea în acelaşi timp porno-
grafică şi deprimantă a unor tentative ratate cu diferite prostituate andaluze, aceste nouăzeci
de pagini conţin totuşi o informaţie utilă pentru noi, perfect rezumată de Daniell7 în rândurile
următoare, pe care le extrag din istorisirea lui:
1 Cititorul curios le va găsi totuşi ca anexă la istorisirea lui Damell7, la aceeaşi
adresă IP (n.a.).
95
în concluzie, îmbatranuea femelei umane însemna degradarea unui număr atât de mare de
caracteristici, atât ebtetice, cât şi funcţionale, încât e foarte greu de precizat care dintre ele era
mai dureroasă, şi e aproape imposibil, cel mai adesea, să atribui o cauza unică opţiunii termi-
nale
Situaţia e diferită, se pare, în ce-1 priveşte pe masculul uman Supus în aceeaşi măsură unor
degradări estetice şi funcţionale, ba chiar mai numeroase decât cele care o afectau pe femelă,
el izbutea totuşi să le depăşească atâta timp cât se menţineau capacităţile erectile ale penisului
Când acestea dispăreau definitiv, sinuciderea survenea de regulă în două săptămâni
Această diferenţă explică poate o stranie observaţie statistică făcută de Damel3 la ultimele
generaţii ale speciei umane, în timp ce vârsta medie a plecăm era de 54,1 ani la femei, ea se
ridica la 63,2 ani la bărbaţi
96
Daniell,9
Ceea ce tu numeşti vis este real pentru războinic
Andre Bercoff
Am vândut Bentley-ul (îmi amintea prea mult de Isabelle, era prea ostentativ, începea să mă
deranjeze) şi am cumpărat un Mercedes 600 SL -maşmă în fond la fel de scumpă, dar mai
discretă Toţi spaniolii bogaţi aveau Mercedes - şi spaniolii nu erau snobi, cheltuiau normal,
apoi, o decapotabilă merge mai bine la gagici - numite în partea locului chicas, cuvânt care-mi
plăcea enorm Anunţurile din Vox de Almeria erau explicite . piei dorada, cuhto melocotân,
guapisima, boca supersensual, labios expertos, muy simpatica, complaciente O limbă foarte
frumoasă, foarte expresivă, dotată în chip natural pentru poezie - aproape totul poate să
rimeze. Existau, apoi, barurile cu târfe, pentru cei care vizualizau mai greu descrierile Fizic,
fetele arătau bine, corespundeau descrierii din anunţ, respectau preţul, cât priveşte restul, mă
rog. Dădeau televizorul sau CD-playerul prea tare, făceau aproape întuneric, în fine, încercau
să se izoleze mental, e clar că nu aveau vocaţie. Sigur, le puteai sili să dea muzica mai încet,
să facă mai multă lumină, în definitiv, aşteptau un bacşiş, şi
97
toate elementele contează. Desigur, există inşi care apreciază acest tip de raporturi, mi-i
imaginam foarte bine, pur şi simplu, nu făceam parte dintre ei. în plus, majoritatea târfelor
erau din România, Belarus, Ucraina, în fine, din acele ţări absurde ieşite din implozia blocului
comunist ; şi nu se poate spune despre comunism că ar fi dezvoltat în mod special
sentimentalismul în raporturile umane; în mare, la ex-comunişti predomină mai curând
brutalitatea - prin comparaţie, societatea balzaciană, ieşită din descompunerea monarhiei, pare
un miracol de caritate şi de blândeţe. Nu vă încredeţi în ideologiile solidarităţii.
Abia după plecarea Isabellei am descoperit cu adevărat lumea bărbaţilor, în cursul unor pere-
grinări patetice de-a lungul autostrăzilor aproape pustii din centrul şi sudul Spaniei. Exceptând
weekendurile şi momentul plecării în concediu, când întâlneşti familii şi cupluri, autostrăzile
sunt un univers aproape exclusiv masculin, populat de comis-voiajori şi camionagii, o lume
violentă şi tristă în care singurele publicaţii disponibile sunt revistele porno şi cele auto, iar
etalajele din plastic prezintă selecţii de DVD-uri sub titlul „Tu mejores peliculas", cu care
poţi, cel mult, să-ţi completezi colecţia de Dirty debu-tantes. Despre acest univers se vorbeşte
puţin - e drept că nici nu e mare lucru de spus; aici nu se experimentează nici un
comportament nou, nimic care să poată oferi un subiect acceptabil pentru o revistă de
societate, pe scurt, e o lume puţin cunoscută şi care nici nu merită să fie cunoscută. Nu am
legat nici o prietenie virilă şi în general nu m-am simţit aproape de nimeni în timpul acelor
câteva săptămâni, dar nu era grav, în acel
univers nimeni nu e aproape de nimeni; nici măcar complicitatea obscenă a chelneriţelor
obosite, cu sâni fleşcăiţi în tricourile „Naughty Girl", nu putea duce decât întâmplător, ştiam,
la o copulaţie tarifată şi întotdeauna pe fugă. Puteam, eventual, să provoc o bătaie cu un şofer
de TIR şi să rămân fără dinţi într-o parcare puţind a motorină; era, în fond, singura aventură
posibilă oferită de acel univers. Am trăit în felul acesta ceva mai mult de două luni, am tocat
mii de euro plătind şampanie franţuzească unor românce cretine - ceea ce nu le împiedica,
zece minute mai târziu, să refuze să mi-o sugă fără prezervativ. M-am hotărât să pun capăt
acestui periplu penibil pe Autovia Mediterraneo, mai precis la ieşirea de pe Totana Sur. îmi
parcasem maşina pe ultimul loc disponibil din parcarea hotel-restaurantului Los Camioneros,
în care am intrat să beau o bere; ambianţa era perfect similară celor pe care le cunoscusem în
cele trei săptămâni precedente; preţ de vreo zece minute, am rămas absent, fără să-mi fixez cu
adevărat atenţia la nimic, conştient doar de o epuizare surdă, generală, care-mi făcea mişcările
mai nesigure şi mai moleşite, ca şi de o anume indispoziţie gastrică. Ieşind din restaurant, mi-
am dat seama că eram blocat de un Chevrolet Corvette, parcat aiurea, de-a curmezişul. Gândul
să mă întorc la bar, să-1 caut pe proprietarul maşinii era suficient ca să mă descurajeze; m-am
rezemat cu spatele de parapetul de beton, încercând să judec situaţia în ansamblu şi mai ales
fumând. Dintre toate maşinile sport aflate pe piaţă, Chevrolet Corvette, prin linia agresiv şi
inutil virilă, prin lipsa de autentică nobleţe mecanică combinată cu un preţ în fond moderat,
corespunde probabil
98
99
cel mai bine noţiunii de maşină de fanfaron; peste ce sordid macho andaluz nimerisem? Ca
toţi indivizii de soiul ăsta, bărbatul poseda pesemne o cultură auto, deci era perfect capabil sâ-
şi dea seama că maşina mea, mai discretă decât a lui, era de trei ori mai scumpă. Aşadar, felul
viril în care-şi parcase maşina astfel încât să mi-o blocheze pe a mea era dublat de un fundal
de ură socială; eram îndreptăţit să mă aştept la tot ce putea să fie mai rău. Mi-au trebuit trei
sferturi de ceas şi jumătate de pachet de Camei până când am găsit curajul să mă întorc la bar.
L-am reperat rapid pe individ, năruit la capătul tejghelei în faţa unei farfurii cu alune; din când
în când, în timp ce berea i se încălzea, arunca o privire disperată spre ecranul televizorului
uriaş pe care fete în mini-şort îşi ondulau bazinul pe ritmul, destul de lent, al unui groove;
după toate aparenţele, era o petrecere cu spumă, fesele fetelor se vedeau tot mai clar în
bermudele mulate, iar disperarea insului creştea. Era scund, burtos, chel, în jur de cincizeci de
ani, la costum şi cravată, şi am simţit că mă cuprinde un soi de milă întristată; cu Chevroletul
lui, nici vorbă să agate gagici, cel mult putea să pară un tataie prăfuit, şi îi admiram curajul
zilnic de a circula, totuşi, în Chevrolet Corvette. Ce putea face o fată suficient de tânără şi de
sexy decât să pufnească în râs, văzându-1 pe acest amărât ieşind din Chevroletul lui? Oricum,
trebuia să rezolv cumva cu el, şi am făcut-o surâzând, cu toată bunăvoinţa de care mă simţeam
capabil Mai întâi, aşa cum mă temeam, s-a arătat belicos, a încercat s-o ia drept martoră pe
chelneriţă - care nici măcar nu s-a uitat la el, continuând să-şi spele paharele în chiuvetă.
Atunci mi-a aruncat o a doua privire,
100
iar ceea ce a văzut 1-a liniştit, pesemne - eu însumi mă simţeam atât de bătrân, de obosit, de
nefericit şi de mediocru: din motive neclare, proprietarul de Mercedes SL era şi el un looser1,
aproape un tovarăş de nefericire, şi atunci a încercat să lege o complicitate masculină, mi-a
oferit o bere, pe urmă încă una, apoi a propus să terminăm seara la New Orleans. Ca să scap
de el, am pretins că aveam de făcut un drum lung -argument pe care bărbaţii, în general, îl
respectă. De fapt, eram la mai puţin de cincizeci de kilometri de casă şi tocmai îmi dădusem
seama că puteam la fel de bine să continui acel road movie la domiciliu.
într-adevăr, autostrada era la câţiva kilometri de vila mea, exista şi un local de acelaşi soi.
Ieşind de la Diamond Nights, mi-am făcut obiceiul să merg pe plaja de la Rodalquilar. Cupeul
meu Mercedes 600 SL gonea pe nisip; acţionam comanda de deschidere a capotei. în douăzeci
şi două de secunde, cupeul se transforma în decapotabilă. Plaja era superbă, aproape
totdeauna pustie, de o planitate geometrică, cu un nisip imaculat, mărginită de faleze cu pereţi
verticali de un negru intens; un ins cu un temperament artistic adevărat ar fi ştiut probabil să
valorifice acea singurătate, acea frumuseţe. Eu însă, în faţa infinitului, mă simţeam ca un
purece pe o muşama. Pe scurt, nu aveam nici o treabă cu toată acea frumuseţe, cu acel sublim
geometric, le găseam chiar vag ameninţătoare. „Lumea nu e o panoramă", notează sec
Schopenhauer. Cred că acordasem prea mare importanţă sexualităţii, era indiscutabil; dar
singurul loc din lume în care
1 Ratat (în engl în ong.).
101
mă simţeam bine era ghemuit în braţele unei femei, ascuns în adâncul unui vagin; şi, la vârsta
mea, nu vedeam nici un motiv să se schimbe ceva. Existenţa fofoloancei era în sine o
binecuvântare, îmi spuneam, iar simplul fapt de a putea să fiu în ea şi să mă simt bine era un
motiv suficient pentru a prelungi acest periplu chinuitor. Alţii nu au avut această şansă.
„Adevărul e că nimic nu-mi putea conveni pe acest pământ", notează Kleist1 în jurnalul său,
chiar înainte de a se sinucide pe malul lacului Wannsee. Mă gândeam adesea la Kleist, pe
vremea aceea; pe mormânt îi fusese gravat unul dintre versurile sale:
Nun IO Unsterblichkeit /Bist duganz mein?
Fusesem acolo în februarie, făcusem pelerinajul. Era o zăpadă de douăzeci de centimetri,
crengile se răsuceau, goale şi negre, sub cerul plumburiu, aerul părea plin de răsuciri reptiline.
In fiecare zi, cineva punea pe mormânt un buchet de flori proaspete; nu am întâlnit niciodată
persoana care-1 aducea. Goethe îi întâlnise pe Schopenhauer, pe Kleist, fără să-i înţeleagă cu
adevărat: nişte prusaci pesimişti, iată ce gândise el despre amândoi. Poemele italiene ale lui
Goethe m-au îngreţoşat întotdeauna. Trebuia să fii născut sub un cer mereu cenuşiu ca să înţe-
legi? Nu cred; la Carboneras, cerul era de un albastru intens şi pe faleze nu vedeai nici urmă
de vegetaţie; asta nu schimba mai nimic. Hotărât lucru, nu exageram deloc importanţa femeii.
Şi apoi, acuplarea... evidenţă geometrică.
1. Bernd Heinrich Wilielm von Kleist (1777-1811): poet, prozator şi dramaturg romantic
german, considerat unul dintre precursorii expresionismului literar
2. Acum tu, nemurire, eşti toată a mea (în germ. în ong ).
102
îi spusesem lui Harry că Isabelle era plecată „în călătorie"; şase luni mai târziu, tot nu se arăta
surprins, părea chiar să fi uitat de existenţa ei; în fond, cred că fiinţele umane îl interesau
destul de puţin. Am asistat la o nouă discuţie cu Robert belgianul, cam în aceleaşi condiţii ca
prima oară; apoi la o a treia, însă de data asta belgienii erau însoţiţi de fiul lor, Patrick, venit
să petreacă o săptămână de vacanţă cu ei, şi de iubita lui, Fadiah, o negresă super-beton.
Patrick avea vreo patruzeci şi cinci de ani şi lucra la o bancă din Luxemburg. Mi-a făcut
imediat o impresie bună, oricum părea mai puţin idiot decât părinţii lui - am aflat mai târziu
că avea responsabilităţi importante, că îi treceau prin mâini sume imense de bani. Cât despre
Fadiah, putea să aibă cel mult douăzeci şi cinci de ani şi era greu, în ce o privea, să treci de
planul strictei judecăţi erotice; ceea ce nu părea de altfel s-o deranjeze prea mult. Un bandou
alb îi acoperea parţial sânii, purta o minijupă mulată, şi cam asta era tot. Apreciasem
întotdeauna chestiile de genul ăsta; de sculat însă, nu mi se scula.
Cuplul era elohimit, adică făcea parte dintr-o sectă ce-i venera pe Elohimi şi aştepta întoar-
cerea lor, Elohimii fiind fiinţe extraterestre care creaseră cândva omenirea. Era prima oară
când auzeam aiurelile astea, aşa că, în timpul cinei, am ascultat cu oarece atenţie. Pe scurt,
după ei, totul avea la bază o eroare de transcriere din Geneză: Creatorul, Elohim, nu trebuia
luat la singular, ci la plural. Creatorii noştri nu aveau nimic divin ori supranatural; erau pur şi
simplu fiinţe materiale, mult mai evoluate decât noi, ce deţineau ştiinţa călătoriilor spaţiale şi
pe cea a creării vieţii; biruiseră de asemeni îmbătrânirea
103
şi moartea şi abia aşteptau să-şi transmită secretele celor mai merituoşi dintre noi. A, a, mi-am
spus, uite şi morcovul.
Pentru ca Elohimii să revină şi să ne înveţe să scăpăm de moarte, noi (adică omenirea) trebuia
mai întâi să le construim o ambasadă Nu un palat de cristal cu ziduri de hiacint şi beriliu, nu,
nu, ceva simplu, modern şi simpatic - şi totuşi confortabil, profetul credea bunăoară că
Elohimii ar aprecia nişte jacuzzi (căci exista un profet, originar din Clermont-Ferrand). Pentru
amplasamentul ambasadei, acesta se gândise mai întâi, într-un mod destul de convenţional, la
Ierusalim; acolo însă erau probleme, certuri cu vecinii, în fine, nu era locul cel mai potrivit în
momentul acesta. O discuţie tumultuoasă cu un rabin din Comisia Mesiilor (un organism
israelian specializat în asemenea cazuri) 1-a pus pe o nouă pistă. Evreii, evident, erau prost
situaţi. Când se discutase fondarea statului Israel, se luase în calcul Palestina, fireşte, dar şi
alte locuri, ca Texasul sau Uganda - periculoase şi ele, dar mai puţm; pe scurt, a încheiat cu
bonomie rabinul, nu trebuia insistat excesiv pe aspectele geografice. Dumnezeu e
pretutindeni, a exclamat el, Universul e plin de prezenţa Lui (vreau să spun -pentru voi — a
Elohimilor, s-a scuzat el).
Ei, nu chiar pretutindeni. pentru profet, Elohimii trăiau pe planeta Elohimilor, din când în
când călătoreau, şi asta era tot; oricum, s-a abţinut să deschidă o nouă controversă geografică,
discuţia îl lămurise. Dacă Elohimii se deplasaseră până la Clermont-Ferrand, şi-a zis el,
trebuia să existe un motiv, legat pesemne de specificul geologic al locului; în zonele
vulcanice, toată lumea ştie, există o pulsaţie, o vibraţie. Iată
de ce, mi-a spus Patrick, după o scurtă investigare, profetul a optat pentru insula Lanzarote,
din Canare. Terenul era deja cumpărat, nu trebuiau decât să înceapă construcţia.
Era cumva pe cale să-mi sugereze că era momentul să investesc? Nu, nu, m-a liniştit el, din
acest punct de vedere lucrurile sunt clare, cotizaţiile sunt minime, oricine poate să verifice
conturile când vrea. Dac-ai şti ce fac uneori, în Luxemburg, pentru alţi clienţi... (ne tutuiam
deja), nu, serios, dacă e un punct în care suntem inatacabili, ăsta e.
Terminând paharul de kirsch, mi-am spus că Patrick optase pentru o sinteză originală între
convingerile materialiste ale tăticului şi ţăcă-nelile astrale ale mămicii. A urmat tradiţionala
şedinţă de harpă-stele. „Uaauuuu! Bestial!...", a exclamat Fadiah văzând inelele lui Saturn,
după care s-a lungit din nou pe şezlongul ei. Evident, evident, cerul regiunii era foarte
limpede. întor-cându-mă să iau sticla de kirsch, am văzut că avea picioarele desfăcute şi mi s-
a părut că, în întuneric, îşi vârâse o mână sub fustă. Puţin mai târziu, am auzit-o gemând.
Aşadar, observând stelele, Harry se gândea la Crist Omega; Robert belgianul naiba ştie la ce,
poate la fuziunea heliu-lui, poate la gazele lui intestinale; cât despre Fadiah, iată, micuţa şi-o
freca puţin. Fiecăruia după charisma lui.
104
105
Daniel24,9
Marea Secătuire va fi îndelungată, ne mai spune Sora supremă.
Revenirea Acvaticului va fi semnul sosirii Viitorilor.
Un fel de bucurie coboară din lumea sensibilă Sunt legat de Pământ.
Falezele, de un negru total, cad acum în trepte verticale până la o adâncime de trei mii de
metri. Priveliştea, care îi îngrozeşte pe sălbatici, nu-mi inspiră nici o teamă. Ştiu că nu e nici
un monstru ascuns în fundul abisului; nu este decât focul, focul originar.
Topirea gheţurilor s-a produs la sfârşitul Primei Descreşteri şi a făcut să scadă populaţia
planetei de la paisprezece miliarde la şapte sute de milioane de oameni.
A Doua Descreştere s-a produs treptat; a început pe timpul Marii Secătuiri, continuă şi în
zilele noastre.
A Treia Descreştere va fi şi ultima, urmează să vie.
Nimeni nu ştie cauza Marii Secătuiri, cel puţin cauza primă. Sigur, s-a demonstrat că de vină
era modificarea axei de rotaţie a Pământului, în planul orbitei sale; însă evenimentul e
considerat foarte puţin probabil, în termeni cuantici.
Marea Secătuire era o parabolă necesară, ne spune Sora supremă; o condiţie teologică a
Revenirii Acvaticului.

106
107
Daniel1,10
Dumnezeu există, am umblat prin el Anonim
Primul meu sejur la Prea Sfinţi mi-a lăsat mai întâi amintirea unui teleschi în ceaţă. Stagiul de
vară avea loc în Herţegovina sau într-un alt ţinut de genul ăsta, cunoscut mai ales pentru
conflictele care-1 însângeraseră. Totuşi, era drăguţ, cabanele, hanul din lemn întunecat,
perdelele în carouri alb-roşu, trofeele de mistreţi şi de cerbi care împodobeau pereţii, un kitsch
central-euro-pean care-mi plăcuse totdeauna. „Ah, războiul, nebunie omenească, Grosse
Nenorocire. .", îmi repetam imitându-1 involuntar pe Francis Blanche De la o vreme,
devenisem victima unui soi de ecolalie mentală care consta, la mine, nu în melodii celebre, ci
în intonaţii folosite de clasici ai genului comic: când începeam, de pildă, să-1 aud pe Francis
Blanche repetând: „KOL-LOS-SAL BUM-BUM-BUM!", cum o face în Babette merge la
război, nu reuşeam decât cu greu să-mi scot asta din minte, trebuia să fac un efort imens. Cu
Funes era şi mai rău: rupturile vocale, mimica, gesturile lui mă urmăreau ore întregi, parcă
eram posedat.
in fond, muncisem mult, mi-am spus, îmi petrecusem viaţa muncind încontinuu. Actorii pe
care-i cunoşteam la douăzeci de am nu au avut nici un succes, e adevărat, cei mai mulţi au
renunţat definitiv la meserie, dar trebuie spus că nici nu făceau mare lucru, îşi omorau timpul
prin baruri sau localuri în vogă. In timpul ăsta, eu repetam, singur în cameră, lucram ore în şir
la fiecare intonaţie, la fiecare gest; apoi, îmi scriam singur scheciunle, le scriam efectiv, mi-au
trebuit ani până să-mi fac mâna. De ce munceam atâta? Probabil pentru n-aş fi fost capabil să
mă distrez cu adevărat; pentru că nu m-aş fi simţit în largul meu în baruri şi localuri în vogă,
la prezentări de colecţii organizate de creatorii de modă, la petreceri cu VIP-uri: din start, cu
fizicul meu banal şi temperamentul introvertit, aveam puţine şanse să fiu vedeta petrecerii.
Aşa că, în lipsă de ceva mai bun, munceam; nu-i vorbă, mi-am luat revanşa, în fond, în
tinereţe trăiam aceeaşi stare de spirit ca Ophelie Winter, care-şi spunea gân-dindu-se la cei din
jurul ei: „Distraţi-vă, fraierilor. Mai târziu, eu o să fiu pe podium şi o să vă dau cu tifla la
toţi." Declarase asta într-un interviu, în 20 Ans
Nu trebuia să mă mai gândesc la 20 Ans, nu trebuia să mă gândesc la Isabelle; nu trebuia să
mă gândesc aproape la nimic. Mi-am fixat privirea pe pantele verzi, jilave, am încercat să nu
mai văd decât ceaţa - ceaţa mă ajutase mereu. Teleschiurile, în ceaţă. Iată, între două războaie
etnice, izbuteau să facă schi — trebuie să-ţi lucrezi muşchii abductori, mi-am spus, şi am pus
bazele unui scheci cu doi torţionari care fac schimb de experienţă pentru menţinerea formei
într-o sală de gimnastică din Zagreb. Era prea mult, dar nu
108
109
mă puteam opri. eram un bufon, aveam să rămân un bufon, să crap ca un bufon - plm de ură şi
tremurând.
Dacă în sinea mea îi numeam Prea Sfinţi, e pentru că elohimiţh erau, cu adevărat, nişte sfinţi.
Nu voiau să îmbătrânească; pentru asta, refuzau să fumeze, luau anti-radicah liberi şi alte
chestii ce se găsesc de obicei în farmacii. Drogurile nu erau bine văzute. Alcoolul era permis,
sub formă de vin roşu - două pahare pe zi. întru câtva, ţineau un regim cretan, dacă vreţi. Insă
aceste reguli nu aveau, insista profetul, nici o dimensiune morală. Scopul era unul singur:
sănătatea. Era permis tot ce era sănătos şi deci, în particular, tot ce era sexual. Puteai vizualiza
imediat, pe site-ul Internet sau în broşuri, un kitsch erotic agreabil, cam fad, opţiune pre-
rafaelită pentru sânii mari, â la Walter Girotto. Homosexualitatea masculină sau feminină era
şi ea prezentă în ilustraţii, în doze mai mici; profetul, el însuşi strict heterosexual, nu avea
nimic dintr-un homofob. Popoul, păsărică - toate erau bune pentru profet. M-a întâmpinat
chiar el, în persoană, cu mâna întinsă, îmbrăcat în alb, pe aeroportul din Zwork. Eram primul
lor VIP adevărat, ţinuse să facă un efort. Până acum aveau un singur VIP, unul mărunt, de
altfel tot un francez, un artist pe nume Vincent Greilsamer. Avusese totuşi o expoziţie la
Beaubourg - e drept însă că până şi Bernard Branxene a expus la Beaubourg. în fine, era un
sfert de VIP, un VIP Arte Plastice. Altfel, un ins de treabă. Şi, probabil, am fost convins de
îndată ce l-am văzut, un bun artist. Avea o faţă ascuţită, inteligentă, o privire extrem de
intensă, aproape mistică; se
exprima însă normal, cu discernământ, cântărindu-şi cuvintele. Nu ştiam ce făcea -video,
instalaţii sau altceva -, dar se simţea că tipul muncea cu adevărat. Noi doi eram singurii
fumători declaraţi - ceea ce, pe lângă statutul nostru de VIP, ne-a apropiat. Nu ne permiteam
să fumăm în prezenţa profetului; însă din când în când, în timpul conferinţelor, ieşeam
împreună la o ţigară, ceea ce, tacit, a fost admis destul de repede. O, VIPitudine!
Abia am apucat să-mi desfac bagajele, să-mi fac un nes, că prima conferinţă a şi început. Ca
să participi la „învăţături", regula era să-ţi pui, peste hainele obişnuite, o tunică albă şi lungă,
îmbrăcând „anteriul", am avut desigur o uşoară senzaţie de ridicol, dar importanţa deghizării
mi s-a desluşit rapid. Planul hotelului era complex, cu pasaje vitrate care făceau legătura între
clădiri, cu mezanine, galerii subterane, totul cu indicaţii într-o limbă bizară evocând vag
galeza, din care oricum nu pricepeam nimic, aşa că mi-a trebuit jumătate de oră ca să găsesc
drumul. în acest răstimp, am întâlnit vreo douăzeci de persoane rătăcind ca şi mine pe
coridoarele pustii şi care, la fel ca mine, purtau tunici albe şi lungi. Sosind în sala de
conferinţe, aveam sentimentul de a fi angajat într-un demers spiritual - deşi pentru mine acest
cuvânt nu avusese niciodată vreun sens, cum de altfel nu avea nici acum. Nu avea sens, dar
mă aflam acolo. Haina îl face pe om.
Oratorul zilei era un tip foarte înalt, foarte slab, chel, impresionant de grav - când încerca să
glumească, îţi cam dădea fiori. în gândul meu,
110
111
l-am botezat Savant - si cniar era profesor de neurologie la o universitate canadiană. Spre
marea mea surpriză, ceea ce avea de spus era interesant şi, pe alocuri, chiar pasionant. Spiritul
uman, a explicat el, se dezvolta prin crearea şi consolidarea chimică progresivă a unor circuite
neuronale cu lungimi variabile - de la doi la cincizeci de neuroni, chiar mai mulţi Cum un
creier uman conţine mai multe miliarde de neuroni, numărul de combinaţii, deci de circuite
posibile, era incredibil - depăşea cu mult, bunăoară, numărul de molecule din univers.
Numărul de circuite, variind enorm de la un individ la altul, era suficient, după el, pentru a
explica nenumăratele gradaţii de la geniu la cretinism. Dar, lucru şi mai remarcabil, un circuit
neuronal folosit frecvent devenea, în urma unor acumulări ionice, tot mai uşor de folosit - pe
scurt, era o auto-consolidare progresivă, iar asta era valabil pentru orice - idei, dependenţe psi-
hice, umori. Fenomenul se confirma atât pentru reacţiile psihologice individuale, cât şi pentru
relaţiile sociale: a conştientiza blocajele înseamnă a le agrava; a pune sub lupă conflictul
dintre două persoane îl face în general de nerezolvat. Savant a continuat atunci cu un atac
necruţător împotriva teoriei freudiene, care, pe lângă faptul că se sprijinea pe o bază
fiziologică inconsistentă, ducea la consecinţe dramatice, total opuse scopului urmărit. Pe
ecranul din spatele lui, şirul de scheme ce-i punctau discursul s-a întrerupt, lăsând loc unui
scurt şi tulburător documentar despre suferinţele morale - uneori insuportabile - ale
veteranilor din Vietnam. Foştii soldaţi nu izbuteau să uite, aveau coşmaruri în fiecare noapte,
nu mai puteau nici măcar să şofeze, să
112
treacă strada fără ajutor, trăiau într-o spaimă continuă şi păreau imposibil de readaptat la o
viaţă normală. Filmul a relatat cazul unui bărbat gârbovit, ridat, cu o coroană ciufulită de păr
roşu şi care părea să fi devenit o legumă: tremura întruna, nu mai putea ieşi din casă, avea
nevoie de asistenţă medicală permanentă; şi suferea, suferea neîncetat. In dulapul din
sufragerie, păstra o sticluţă cu pământ din Vietnam; de fiecare dată când deschidea dulapul şi
scotea sticluţa, izbucnea în plâns.
— Stop ! a spus Savant. Stop. Imaginea încremenise pe un prim-plan cu bătrânul în lacrimi.
Prostie, a continuat Savant. Prostie absolută. Primul lucru pe care-ar trebui să-1 facă acest
bărbat ar fi să ia sticluţa cu pământ din Vietnam şi să-i facă vânt pe fereastră. De fiecare dată
când deschide dulapul şi scoate sticluţa - şi uneori o face de cincizeci de ori pe zi —, el
consolidează circuitul neuronal, se condamnă să sufere şi mai mult. In acelaşi fel, de fiecare
dată când ne rumegăm trecutul, când revenim asupra unui episod dureros - şi cam la atât se
reduce psihanaliza -, sporim şansele ca el să se repete. în loc să mergem înainte, ne îngropăm.
Când trecem printr-o supărare, o decepţie, ceva ce ne împiedică să trăim, trebuie în primul
rând să ne mutăm în altă casă, să ardem fotografiile, să evităm orice discuţie despre acel
episod. Amintirile reprimate se şterg; asta poate dura, dar se şterg cu adevărat. Circuitul se
dezactivează. întrebări?
Nu, nu existau întrebări. Expunerea, care durase mai mult de două ore, fusese remarcabil de
clară. Intrând în sala de mese, l-am zărit pe Patrick care se îndrepta spre mine cu un surâs larg,
cu mâna întinsă. Călătorisem bine, mă
113
instalasem etc? în timp ca pălăvrăgeam cu plăcere, o femeie m-a cuprins pe la spate, fre-
cându-şi pubisul de fesele mele şi punându-mi mâinile pe burtă. M-am întors : Fadiah îşi
scosese tunica albă şi îmbrăcase un soi de body din vinii leopard; părea în plină formă.
Continuând să-şi frece pubisul de mine, a vrut să-mi afle şi ea primele impresii. Patrick privea
scena cu bonomie. „O, face asta cu toată lumea... ", mi-a spus el în timp ce ne îndreptam spre
o masă la care era aşezat un bărbat de vreo cincizeci de ani, foarte solid, cu părul des şi cărunt
tuns perie. S-a ridicat să mă întâmpine, mi-a strâns mâna privindu-mă cu atenţie. în timpul
mesei, nu a spus mare lucru, mulţumindu-se din când în când să adauge câte ceva despre
logistica stagiului, dar simţeam că mă studia. îl chema Jerome Prieur, dar în gând l-am botezat
imediat Flic1. într-adevăr, Flic era mâna dreaptă a profetului, numărul 2 în organizaţie (mă
rog, ei o numeau altfel, aveau tot felul de titluri, gen „arhiepiscop de rangul şapte", dar sensul
ăsta era). Se avansa în funcţie de vechime şi merit. Savant, de pildă, deşi era elohimit doar de
cinci ani, era numărul 3. Cât despre numărul 4, ţinea să mi-1 prezinte neapărat, a insistat
Patrick, tipul aprecia mult ce făceam şi avea, el însuşi, mult umor. „O, umorul...", am răspuns
eu, evaziv.
Conferinţa de după-amiază era ţinută de Odile, o femeie de vreo cincizeci de ani care dusese o
viaţă sexuală gen Catherine Millet, de altfel îi şi semăna puţin. Părea o femeie
1. Poliţai, curcan, persoană căreia îi place să facă ordine, să supravegheze.
114
simpatică, fără probleme, ca aceeaşi Catherine Millet, dar expunerea ei era cam lipsită de
nerv. Ştiam că există femei gen Catherine Millet, care împărtăşesc aceleaşi gusturi - cam o
sută dintr-o mie, după estimările mele, procentaj ce-mi părea constant de-a lungul istoriei şi
cu slabe perspective de a evolua. Odile s-a mai înviorat puţin evocând probabilităţile de
contaminare cu SIDA în funcţie de orificiul practicat - în mod vădit, era marota ei, adunase o
grămadă de cifre. în fapt, era vice-preşedinta asociaţiei „Cupluri contra SIDA", ce încerca să
aducă în legătură cu acest subiect o informaţie inteligentă - adică una care să le permită
oamenilor să folosească prezervativul doar atunci când era absolut necesar. Eu, unul, nu
folosisem niciodată prezervativ, nici nu aveam de gând să-ncep la vârsta mea, având în vedere
şi progresul noilor terapii - admiţând că voi avea din nou ocazia să regulez; în stadiul în care
mă aflam, perspectiva de a regula, de a regula cu plăcere, mi se părea chiar o motivaţie
suficientă ca să mă gândesc să pun armele în cui.
Obiectivul principal al conferinţei era să precizeze restricţiile şi constrângerile de ordin sexual
pe care elohimiţii le considerau justificate. Era destul de simplu: nici una - câtă vreme era
vorba de relaţii între adulţi şi liber consimţite, cum se spune.
De data asta, au fost întrebări. Cele mai multe despre pedofilie, subiect în legătură cu care elo-
himiţii avuseseră procese - mă rog, cine, în zilele noastre, n-a avut un proces de pedofilie?
Poziţia profetului - Odile o putea invoca - era extrem de clară: există în viaţa umană un
moment numit pubertate, când apare dorinţa sexuală - vârsta variind, în funcţie de indivizi şi
de loc, între
115
unsprezece şi paisprezece ani Să faci amor cu o persoană care nu o doreşte sau care nu e
capabilă de un consimţământ avizat, ergo cu un prepuber, este rău ; ce se întâmpla după
pubertate se situa, evident, în afara oricărei judecăţi morale, şi nu mai era de adăugat aproape
nimic Sfârşitul după-amiezn eşua în bun simţ, începeam să simt nevoia unui aperitiv; în
privinţa asta, erau totuşi cam enervanţi. Slavă Domnului, aveam rezerve în valiză, iar mie, ca
VIP, mi se repartizase o cameră single, fireşte. După masă, alunecând într-o beţie uşoară,
singur în patul meu kmg size cu cearşafuri imaculate, am făcut un soi de bilanţ al acestei
prime zile. Mulţi membri, era o surpriză, nu păreau tâmpiţi; şi multe femei, lucru şi mai
surprinzător, nu erau nasoale. Era de asemeni adevărat că nu-şi interziceau nici un mijloc de a
se pune în valoare. în această privinţă, învăţăturile profetului rămâneau neschimbate: dacă
bărbatul trebuia să facă un efort ca să-şi reprime partea de masculinitate (machismul făcuse
destul rău în lume, exclama el cu emoţie în diferite interviuri de pe site-ul său), femeia în
schimb putea da frâu liber feminităţii (şi exhibiţionismului ce-i este consubstanţial) prin toate
ţinutele sclipitoare, transparente sau mulate pe care imaginaţia croitorilor şi a altor creatori le
pune la dispoziţia ei: în ochii Elohimilor, nu exista nimic mai plăcut şi mai bun.
Femeile îi urmau aşadar învăţătura, astfel încât la masa de seară plutea o anume tensiune
erotică, uşoară, dar continuă. Simţeam că lucrurile nu se vor opri aici, că vor lua amploare de-
a lungul săptămânii; simţeam, de asemeni, că nu voi suferi pentru asta, că mă voi mulţumi să
mă alcoolizez liniştit, privind fuioarele de ceaţă
116
lunecând în lumina lumi. Pajişti cu iarbă fragedă, văcuţe Milka, zăpada de pe culmi: un loc
superb ca să uiţi - sau ca să mori.
A doua zi dimineaţa, la prima conferinţă, şi-a făcut apariţia însuşi profetul: îmbrăcat în alb, a
ţâşnit pe scenă sub lumina proiectoarelor, în ropote de aplauze, standmg ovation de la bun
început. M-am gândit că, văzut de departe, semăna puţm cu o maimuţă - poate din cauza
raportului dintre lungimea membrelor anterioare şi a celor posterioare, sau a posturii generale,
nu ştiu, a fost ceva foarte rapid. Oricum, nu avea aerul unei maimuţe răutăcioase: era o
maimuţă cu ţeasta turtită, o maimuţă jucăuşă, nimic mai mult.
Avea de asemeni, indiscutabil, un aer foarte franţuzesc; cu privirea ironică, sticlind de maliţie,
zeflemitoare, ţi-1 puteai imagina foarte bme într-o piesă de Feydeau.
Şi nu-i dădeai şaizeci şi cinci de ani, câţi avea în realitate.
— Care va fi numărul aleşilor? a început în forţă profetul. Va fi 1729, cel mai mic număr
divizibil în două moduri diferite în sumă de două cuburi7 Va fi 9240, care posedă 64 de
divizori? Va fi 40755, triunghiular, pentagonal şi hexagonal în acelaşi timp? Va fi 144000,
cum cred amicii noştri, Martorii lui Iehova - o sectă, în treacăt fie spus, realmente
periculoasă?
Ca profesionist, trebuie să recunosc, pe scenă era foarte bun. Mă trezisem prost dispus,
cafeaua de la hotel era infectă; dar tipul izbutise să-mi capteze atenţia.
— Va fi 698896, pătrat palindrom ? a continuat el. Va fi 12960000, al doilea număr geometric
al
117
lui Platon? Va fi 33550336, dl cincilea număr perfect, înscris de pana unui anonim într-un
manuscris medieval?
A rămas neclintit exact în centrul cercului de lumină făcut de proiectoare, a făcut o pauză
lungă, apoi a continuat.
— Va fi ales cel care a dorit-o în sufletul său şi care (pauză mai scurtă) s-a purtat în
consecinţă.
A continuat, destul de logic, despre criteriile alegerii, şi a încheiat cu înălţarea ambasadei
-subiect care, în mod vădit, era cel mai important pentru el. Conferinţa a durat mai bine de
două ore şi, sincer, era bine făcută, meseriaş, l-am aplaudat din toată inima. Eram aşezat lângă
Patrick, care mi-a şoptit la ureche: „E în mare formă, zău, anul ăsta .."
în timp ce părăseam sala de conferinţe ca să mergem la masă, am fost interceptaţi de Flic.
„Eşti invitat la masa profetului... ", mi-a spus el cu gravitate. Apoi a adăugat: „Şi tu,
Patrick..."; Patrick a roşit de plăcere, în timp ce eu respiram profund ca să mă relaxez. Oricât
s-ar fi străduit Flic, chiar şi când anunţa o veste bună, felul în care o făcea îţi dădea fiori.
Un pavilion al hotelului era rezervat pentru profet; avea acolo propria lui sufragerie. Am
aşteptat în faţa intrării, unde o tânără vorbea la talkie-walkie, până când ni s-a alăturat
Vincent, VIP-ul Arte Plastice, condus de un subordonat al lui Flic.
Profetul picta, şi pavilionul era integral decorat cu operele lui, aduse din California pe durata
stagiului. Picturile reprezentau exclusiv femei goale sau îmbrăcate de o manieră sugestivă, în
peisaje variate, de la Tirol la
118
Bahamas, am înţeles atunci de unde proveneau ilustraţiile din broşuri şi de pe site-ul Internet.
Străbătând coridorul, am remarcat că Vincent încerca să nu privească tablourile, reprimându-
şi cu greu un rictus dezgustat. M-am apropiat la rândul meu de tablouri, ca să mă trag înapoi,
îngreţoşat. pentru a caracteriza acele producţii, cuvântul „kitsch" ar fi fost prea blând; văzute
de aproape, nu cred că am întâlnit vreodată ceva mai hidos
Punctul forte al expoziţiei era în sufragerie, o încăpere imensă luminată de ferestre uriaşe cu
vedere spre munţi: în spatele locului rezervat profetului, un tablou de opt metri pe patru îl
reprezenta înconjurat de douăsprezece fete în tunici străvezii ce-şi întindeau spre el braţele,
unele cu o expresie de adoraţie, altele cu mimici mult mai sugestive. Erau albe, negrese, o
asiatică şi două indiene; măcar profetul nu era rasist. în schimb, era vizibil obsedat de sânii
mari şi prefera tufele pubiene destul de bogate; pe scurt, omul avea gusturi simple.
Până să apară amfitrionul, Patrick mi 1-a prezentat pe Gerard, umoristul, numărul 4 în
organizaţie. Rangul şi-1 datora faptului că era unul din primii tovarăşi ai profetului. Era
alături de el în momentul creării sectei, în urmă cu treizeci şi şapte de ani, şi îi rămăsese
alături în ciuda schimbărilor de direcţie, surprinzătoare uneori. Dintre cei patru „tovarăşi de
început de drum", unul murise, altul se făcuse adventist, al treilea plecase cu câţiva ani în
urmă, când, în al doilea tur de scrutm al alegerilor prezidenţiale, profetul îşi îndemnase adepţii
să-1 voteze pe Jean-Marie Le Pen contra lui Jacques Chirac cu scopul de a „accelera
descompunerea pseudo-democraţiei
119
franceze", la fel cum maoiştii, în orele lor de glorie, recomandaseră să fie votat Giscard împo-
triva lui Mitterrand pentru a adânci contradicţiile capitalismului. Ultimul rămas era prin
urmare Gerard, căruia aceste vechi state de plată îi aduceau anumite privilegii, precum acela
de a mânca zilnic la masa profetului - nu era cazul pentru Savant, nici măcar pentru Fhc -, sau
de a-şi permite uneori ironii în legătură cu caracteristicile fizice ale profetului - să vorbească,
de pildă, de „curul lui de vădană" sau de ochii lui mici ca nişte „găurici de sulă". Din discuţie,
a reieşit că Gerard mă cunoştea bine, îmi văzuse toate spectacolele, de fapt mă urmărea de la
începutul carierei. Profetul, trăind în California şi altminteri total indiferent la orice producţie
de ordin cultural (singurii actori pe care-i ştia erau Tom Cruise şi Bruce Willis), nu auzise
niciodată vorbindu-se despre mine; statutul meu de VIP i-1 datoram exclusiv lui Gerard. Tot
el se ocupa de presă şi de relaţiile cu media.
în fine, cu un pas săltăreţ, a apărut profetul, abia ieşit de sub duş, în blugi, cu un tricou „Lick
my balls" şi cu un soi de traistă pe umăr. S-au ridicat cu toţii; am făcut la fel. A venit spre
mine cu mâna întinsă, cu un surâs larg:
— Ei? Ce impresie ţi-am făcut?
Câteva clipe am rămas cu gura căscată, apoi mi-am dat seama că întrebarea nu ascundea nici o
capcană: îmi vorbea exact ca unui confrate.
— Păi... bună. Sincer, foarte bună..., i-am răspuns. Mi-a plăcut în special intrarea în materie,
cu numărul aleşilor, cu toate cifrele alea.
— A, ha ha ha!..., a scos din traistă o carte, Matematici amuzante, de Jostein Gaarder: Totul e
aici, totul e aici!
120
S-a aşezat frecându-şi mâinile şi a atacat pe dată morcovii raşi; l-am imitat cu toţii.
S-a purtat apoi o discuţie despre comici, probabil în onoarea mea. Umorist era foarte informat
în materie, câteva noţiuni avea şi profetul, îl cunoscuse chiar, la începuturile lui, pe Coluche.
— Am apărut în acelaşi spectacol, într-o seară, la Clermont-Ferrand..., mi-a spus el nostalgic,
într-adevăr, pe vremea când casele de discuri, şocate de sosirea rock-ului în Franţa, înregistrau
aproape orice, profetul (care încă nu era profet) scosese un disc sub numele de scenă Travis
Davis; se mai învârtise puţin prin regiunea Centru, iar lucrurile se opriseră aici. Mai târziu,
încercase o carieră în cursele auto - tot fără mare succes. în concluzie, îşi cam căutase vocaţia;
istoria cu Elohimii venise la tanc: fără ea, am fi avut poate, astăzi, un al doilea Bernard Tapie.
Acum nu mai cânta deloc, dar îşi păstrase gustul pentru maşinile rapide, drept care presa afir-
mase că, pe proprietatea lui din Beverly Hills, ţinea un adevărat parc de maşini de curse pe
cheltuiala adepţilor. Era total fals, mi-a spus el. Mai întâi, nu trăia la Beverly Hills, ci la Santa
Monica; apoi, nu poseda decât un Ferrari Modena Stradale (versiune uşor supramotorizată a
unei Modena de serie, uşurată prin folosirea unei caroserii din carbon, titan şi aluminiu) şi un
Porsche 911 GT2, într-un cuvânt, mai puţin chiar decât îşi permitea un actor hollywoodian de
mâna a doua. E drept, se gândea să schimbe Modena Stradale cu un Enzo, iar 911 GT2 cu un
Carrera GT; dar nu era sigur că avea destui bani.
Eram tentat să-1 cred: insul părea mai mult afemeiat decât lacom de bani, iar cele două nu
merg împreună decât până la un punct - de la o
121
vârstă, două pasiuni te obosesc; se pot socoti fericiţi cei care reuşesc să păstreze măcar una;
aveam douăzeci de ani mai puţin decât el şi, neîndoielnic, eram deja aproape de zero. Ca să
spun ceva, am pomenit despre maşina mea, Bentley-ul Continental GT, pe care tocmai îl
schimbasem cu un Mercedes 600 SL - ceea ce, eram conştient, putea să pară o îmburghezire.
Dacă n-ar fi maşinile, mă întreb despre ce ar mai putea să discute bărbaţii.
în timpul acelui prânz, nimeni nu a rostit o vorbă despre Elohimi, iar în zilele următoare am
început să mă întreb: chiar credeau în ei cu adevărat? Nimic nu e mai greu de detectat decât o
schizofrenie cognitivă uşoară şi, în privinţa celor mai mulţi dintre adepţi, am fost incapabil să
mă pronunţ. Patrick, în mod vizibil, credea, ceea ce de altfel era cam îngrijorător: iată un ins
care ocupa un post important în banca lui luxem-burgheză, prin ale cărui mâini treceau sume
depăşind uneori un miliard de euro, şi care credea în ficţiuni total opuse celor mai elementare
teze darwiniste.
Un caz care mă intriga şi mai mult era Savant, şi am sfârşit prin a-i pune direct întrebarea - cu
un om de inteligenţa lui mă simţeam incapabil să recurg la trucuri. Răspunsul lui a fost, cum
mă aşteptam, de o limpezime absolută Unu: era perfect posibil, şi chiar probabil, ca specii vii,
dintre care unele suficient de inteligente pentru a crea sau manipula viaţa, să fi apărut undeva
în Univers. Doi: omul a apărut cu siguranţă pe cale evolutivă, iar crearea lui de către Elohimi
trebuia luată ca o metaforă - Savant m-a pus totuşi în gardă contra unei credinţe prea oarbe în
vulgata
122
darwinistă, tot mai puţin creditată de cercetătorii serioşi; în realitate, evoluţia speciilor datora
mai puţin selecţiei naturale cât derivei genetice, adică hazardului pur şi apariţiei de spaţii
geografice izolate sau biotopuri separate. Trei: era perfect posibil ca profetul să fi întâlnit nu
un extraterestru, ci un om din viitor; anumite interpretări ale mecanicii cuantice nu excludeau
posibilitatea unor deplasări de informaţii şi chiar de entităţi materiale în sensul invers săgeţii
timpului — mi-a promis să-mi pună la dispoziţie o documentare pe acest subiect, ceea ce a şi
făcut după sfârşitul stagiului.
Prinzând curaj, l-am abordat atunci în legătură cu un subiect ce mă obseda de la început:
nemurirea făgăduită elohimiţilor. Ştiam că fiecărui adept i se prelevau câteva celule de piele şi
că tehnologia modernă permitea o conservare nelimitată; nu aveam nici o îndoială că dificul-
tăţile minore care împiedică acum donarea umană vor fi, mai devreme sau mai târziu, depăşite
; dar personalitatea ? Cum şi-ar putea aminti noua clonă trecutul strămoşului său, sau măcar o
parte, oricât de mică, din el? Şi cum, dacă memoria nu se păstrează, ar putea avea sentimentul
că e aceeaşi fiinţă, reîncarnată ?
Pentru întâia oară am simţit în privirea lui şi altceva decât competenţa rece a unui spirit obiş-
nuit cu noţiunile clare, pentru întâia oară am avut senzaţia unei emoţii, a unui entuziasm. Era
subiectul lui de cercetare, cel căruia îşi consacrase viaţa. Mi-a propus să-1 însoţesc la bar, a
comandat pentru el o ciocolată, eu am luat un whisky - a părut să nici nu observe această
încălcare a regulilor sectei. Nişte vaci s-au apropiat de cealaltă parte a geamului şi s-au oprit
acolo, ţinându-ne parcă sub observaţie.
123
— S-au obţinut rezultate interesante pe anumite Nemathelmmthes, a început el, prin
simplă centrifugare de neuroni replicaţi şi injectări cu izolat proteic în creierul noului subiect.
se obţine o reconducţie a reacţiilor de evitare, mai ales a celor legate de şocuri electrice, şi
chiar a traseului în anumite labirinturi simple.
Am avut impresia, în acel moment, că vacile clătinau din cap; el însă nu părea să le bage de
seamă.
— Aceste rezultate, evident, nu pot fi transpuse la vertebrate şi cu atât mai puţin la primate
evoluate, ca omul. Vă mai amintiţi, presupun, ce am spus în prima zi de stagiu despre
circuitele de neuroni... Ei bine, reproducerea unui asemenea dispozitiv este posibilă, nu în
computere de genul celor ştiute, ci într-un fel de maşini Turing, pe care le-am putea numi
automate cu circuite flexibile, la care lucrez în acest moment. Spre deosebire de maşinile de
calculat clasice, automatele cu circuite flexibile sunt capabile să stabilească conexiuni
variabile, evolutive, între unităţi de calcul vecine; sunt deci capabile de memorare şi învăţare.
Nu există, a priori, o limită pentru numărul de unităţi de calcul ce pot fi puse în relaţie şi deci
pentru complexitatea circuitelor posibile. Dificultatea, în acest stadiu, şi e una considerabilă,
constă în a stabili o relaţie bijectivă între neuronii unui creier uman, prelevaţi în primele
minute de după deces, şi memoria unui automat neprogramat. Durata de viaţă a celui din urmă
fiind aproape nelimitată, etapa următoare constă în reinjectarea informaţiei în sens, invers, în
creierul noii clone; e faza de dnwnloading, care, sunt convins, nu va prezenta nici o dificultate
specială odată ce uploading-u\ va fi pus la punct.
124
Se lăsa noaptea, puţin câte puţin, vacile şi-au luat privirea de la noi, s-au întors la pajiştea lor
şi mă gândeam fără voie că nu-i împărtăşeau optimismul înainte de a ne despărţi, mi-a dat
cartea de vizita profesor Zlotan Miskiewicz, Universitatea Toronto. Ii făcuse plăcere să dis-
cute cu mme, mi-a spus el, o reală plăcere; dacă doream şi alte informaţii, să nu ezit să-i trimit
un e-mail. Cercetările lui mergeau foarte bine în acest moment şi spera să realizeze progrese
importante anul viitor, a repetat el cu o convingere care mi s-a părut puţin forţată.
O adevărată delegaţie m-a condus, în ziua plecării, pe aeroportul din Zwork: în afară de
profet, erau acolo Flic, Savant, Umorist şi alţi adepţi mai puţin importanţi, printre care
Patrick, Fadiah şi Vincent, VIP-ul Arte Plastice, cu care, neîndoielnic, simpatizasem - am
făcut schimb de adrese, iar el m-a invitat să vin să-1 văd când trec prin Paris. Fireşte, eram
invitat la stagiul de iarnă, care urma să se desfăşoare în martie la Lanzarote şi care, m-a
anunţat profetul, va avea o amploare excepţională: vor fi invitaţi adepţii din toată lumea.
în săptămâna asta îmi făcusem, cu siguranţă, prieteni, m-am gândit trecând prin detectorul de
metale. în schimb, nici o gagică; e drept că nu prea îmi stătea mintea la asta. Nici nu aveam
intenţia, era de la sine înţeles, să ader la mişcarea lor; în fond, ceea ce mă atrăsese era mai ales
curiozitatea, vechea mea curiozitate pe care o aveam de copil şi care era, se pare, mai longe-
vivă decât dorinţa.
Avionul era un bimotor cu elice şi lăsa impresia că poate exploda în orice moment. Zburând
125
peste pajişti, mi-am dat seama că, în acest stagiu, participanţii (fără să mai vorbesc despre
mine) nu prea se regulaseră - asta în măsura în care puteam s-o ştiu, şi cred că puteam, eram
hârşit în tipul ăsta de observaţie. Cuplurile rămâneau în cuplu - nu mi-a ajuns la urechi nimic
despre vreo orgie, nici măcar despre un banal menage ă trois; iar cei care veneau singuri
(marea majoritate) rămâneau singuri. în teorie, totul era cât de poate de open1, toate formele
de sexualitate erau permise şi chiar încurajate de profet; în practică, femeile purtau ţinute
provocatoare, se schimbau destule mângâieri, dar totul se oprea aici. Iată un lucru straniu, ar fi
interesant de analizat, mi-am spus înainte de a adormi cu tava de mâncare în faţă.
După trei schimbări şi o călătorie extrem de obositoare, am aterizat pe aeroportul din Almeria.
Erau aproape 45° C, adică treizeci de grade în plus faţă de Zwork. Era bine, dar nu suficient
ca să-mi treacă angoasa. Acasă, traversând coridoarele pardosite cu dale de gresie, am stins pe
rând aparatele de climatizare pornite în ajunul sosirii mele de menajeră - o româncă bătrână şi
urâtă, cu dinţii stricaţi, dar care vorbea o franceză excelentă; aveam în ea, cum se spune, toată
încrederea, chiar dacă n-o mai lăsam să-mi deretice prin cameră, nu mai suportam ca o fiinţă
umană să-mi vadă lucrurile personale. Era destul de comic, îmi spuneam uneori în timp ce
spălam pe jos, să fac curăţenie singur, cu patruzeci de milioane de euro în cont; dar asta era
situaţia, nu puteam schimba nimic, ideea că o fiinţă umană, oricât de neînsemnată, mi-ar putea
cerceta în
1. Deschis, transparent (în engl în ong ) 126
detaliu existenţa şi vidul ei îmi devenise insuportabilă. Trecând prin faţa oglinzii din salonul
cel mare (era imensă, acoperea un perete întreg - aş fi putut, cu o femeie iubită, să ne
zbenguim privmdu-ne în ea etc), am avut un şoc zărindu-mi imaginea: slăbisem enorm,
păream aproape străveziu. O fantomă, iată, eram pe cale să devin o fantomă a ţinuturilor
solare. Savant avea dreptate: trebuia să mă mut, să dau foc la fotografii şi tot restul.
Din punct de vedere financiar, mutarea ar fi fost o operaţie rentabilă: de la venirea mea, preţul
terenurilor aproape se triplase. Rămânea să găsesc un cumpărător; însă bogaţi erau destui şi
Marbella începea să se umple - bogaţii preferă compania bogaţilor, se ştie, să zicem că îi
linişteşte, le place să frecventeze fiinţe supuse aceloraşi chinuri şi care par să poată întreţine
cu ei o relaţie cât de cât dezinteresată; le place să creadă că specia umană nu e formată doar
din prădători şi din paraziţi; totuşi, de la o anume densitate încolo, se ajunge la saturaţie. Pe
moment, densitatea de bogaţi în provincia Almeria era destul de mică; trebuia să găsesc un
bogat mai tânăr, cu spirit de aventură, un intelectual, poate cu simpatii ecologiste, un bogat
care să guste plăcerea de a privi o piatră, unul care făcuse avere din informatică, bunăoară. în
cel mai rău caz, Marbella era la doar o sută cincizeci de kilometri, iar proiectul de autostradă
era avansat. Oricum, nimeni din împrejurimi nu m-ar regreta. Dar unde să plec? Şi ce să fac?
Adevărul este că-mi era ruşine - ruşine să-i spun agentului imobiliar că nevasta mă părăsise,
că nu aveam nici amante, care ar fi putut aduce
127

puţină viaţă în hardughia asta, ruşine, în sfârşit, să mărturisesc că eram singur

în schimb, să ard fotografiile, asta era posibil, mi-a trebuit o zi ca să le adun, erau mu, întot-
deauna fusesem un maniac al fotografiei-amin-tire; le-am triat destul de sumar, e posibil ca
unele amante mai puţin importante să fi dispărut cu ocazia asta. La asfinţit, am cărat totul pe
un teren nisipos de lângă terasă, am vărsat deasupra un bidon de benzină şi am aprins un
chibrit. Era un foc superb, înalt de câţiva metri, vizibil, cred, de la mai mulţi kilometri, poate
chiar de pe coasta algeriană. A fost o plăcere intensă, dar a trecut extrem de rapid: pe la patru
dimineaţa m-am trezit din nou, cu senzaţia că milioane de viermi îmi mişunau sub piele şi cu
dorinţa aproape irepresibilă de a mă sfâşia până la sânge. I-am telefonat lui Isahelle, a răspuns
imediat - nici ea nu dormea. Ne-am înţeles să trec zilele următoare să-1 iau pe Fox şi să
rămână cu mine până la sfârşitul lunii septembrie.
La Mercedesul 600 SL, ca la orice Mercedes de la o anume putere în sus (excepţie face SLR
Mac Laren), viteza e limitată electronic la 250 kilometri pe oră. Nu cred că am coborât sub
această viteză între Murcia şi Albacete. Erau câteva curbe lungi şi foarte largi; aveam o
senzaţie de putere abstractă, probabil senzaţia omului căruia moartea îi este indiferentă. O
traiectorie rămâne perfectă, chiar şi atunci când sfârşeşte în moarte: poate să apară un camion,
o maşină răsturnată, ceva imprevizibil; nimic nu ştirbeşte frumuseţea traiectoriei. Imediat
după Tarancon, am încetinit puţin ca să intru pe autostrada R3, apoi pe M45, fără a coborî sub
180 de kilometri
128
pe oră. Am trecut din nou la viteza maximă pe autostrada R3, total pustie, ce ocolea Madridul
la o distanţă de vreo treizeci de kilometri. Am traversat Castilia pe NI, fără a coborî sub 220
kilometri pe oră până la Victoria-Gasteiz, apoi am intrat pe drumurile mai şerpuite din Ţara
Bascilor. Am ajuns la Biarritz la unsprezece noaptea şi am luat o cameră la Sofitel Miramar.
A doua zi, la ora zece, la Surfeur d'Argent, aveam întâlnire cu Isabelle. Spre marea mea
surpriză, slăbise, am avut chiar impresia că pierduse toate kilogramele în plus. Faţa îi era
îngustă, puţin ridată, ofilită de tristeţe, dar devenise iar elegantă şi drăguţă.
— Cum ai reuşit să te laşi de băut ? am întrebat-o.
— Cu morfină.
— Şi nu e greu să-ţi procuri ?
— Nu, dimpotrivă, aici e foarte simplu; în orice cafenea există o filieră.
Vasăzică, burghezele se drogau acum cu morfină ; era o noutate.
— Chestie de generaţie... mi-a spus ea. Acum, cucoanele simandicoase sunt foarte rock and
roii; oricum, să nu-ţi faci iluzii: faţa mi-a redevenit aproape normală, trupul în schimb s-a
năruit de tot, nici nu îndrăznesc să-ţi arăt ce am sub haine - a arătat spre treningul bleumarin
cu dungi albe, ales cu trei numere mai mare. Nu mai fac dans, nici sport, nimic; nici măcar nu
mă duc să înot. îmi fac o injecţie dimineaţa, o injecţie seara, între ele privesc marea, şi asta e
tot. Nici măcar tu nu-mi lipseşti, mă rog, nu prea des. Nu-mi lipseşte nimic. Fox se joacă mult,
e foarte fericit aici...
129
Am dat din cap, mi-am terminat ciocolata, m-am dus sa-mi achit nota la hotel O oră mai târziu
eram aproape de Bilbao
0 lună de vacanţă alături de câinele meu: îi arunc mingea pe scări, alergăm împreună pe plajă
Trăiesc
Pe 30 septembrie, la ora şaptesprezece, Isabelle a parcat în faţa vilei. îşi cumpărase un
Mitsubishi Space Sport, vehicul categorisit drept „ludospace" în Auto-Journal. La sfatul
maică-sii, optase pentru o finisare Box Office. A rămas vreo patruzeci de minute înainte de a
pleca spre Biarritz. „Ei da, sunt pe cale să devin o bătrânică...", a spus ea aşezându-1 pe Fox
pe bancheta din spate. „O bătrânică de treabă într-un Mitsubishi Box Office."
130
Daniel24,10
De două săptămâni, Vincent27 încearcă să stabilească legătura. Cu Vincent26 nu am avut
decât relaţii episodice; nu mă informase despre apropierea decesului său, nici despre trecerea
la stadiul de intermediar. La neo-umani, fazele de intermediere sunt adesea scurte. Fiecare îşi
poate schimba după voie adresa digitală, devenind astfel nedetectabil; în ce mă priveşte, am
avut atât de puţine contacte, că nu am socotit necesar să o fac. Sunt săptămâni întregi când nu
mă conectez, ceea ce o exasperează pe Marie22, interlocutoarea mea cea mai asiduă. După
cum admitea şi Smith, separarea subiect-obiect e declanşată, în cursul proceselor cognitive, de
un fascicul convergent de eşecuri. La fel se întâmplă, notează Nagel, cu separarea dintre
subiecţi (doar că de data asta eşecul nu e de ordin empiric, ci afectiv) Subiectul se constituie
în eşec şi prin eşec, iar trecerea de la oameni la neo-umani, cu dispariţia oricărui contact fizic
care i-a fost corelativă, nu a schimbat cu nimic acest dat ontologic de bază. Nici noi nu
suntem - nu mai mult decât oamenii - eliberaţi de statutul de individ, de sentimentul surd de
abandon care-1 însoţeşte; dar, spre deosebire de ei, noi ştim că acest statut nu e decât urmarea
unui eşec perceptiv, alt nume al
131
neantului, absenţa Cuvântului Pătrunşi de moarte şi formataţi de ea, nu mai avem puterea de a
intra în Prezenţă Singurătatea, pentru unele fiinţe umane, a putut avea sensul fericit al unei
evadări din grup; dar atunci, la acei solitari, era vorba de a-şi părăsi apartenenţa originară spre
a descoperi alte legi, un alt grup. Astăzi, când tot grupul e stins, tot tribul risipit, noi ne ştim
izolaţi, dar asemănători, şi am pierdut dorinţa de a fi împreună
Trei zile la rând, Marie22 nu mi-a trimis nici un mesaj, ceea ce era neobişnuit. După câteva
ezitări, i-am transmis o secvenţă codantă care ducea la camera de supraveghere video a
unităţii Proyecciones XXI, 13; în acelaşi minut, mi-a răspuns cu mesajul următor:
Sub soarele păsării moarte, Câmpia, nesfârşit de calmă şi lină; Nu există moarte senină: Din
trupul tău arată-mi o parte
4262164.51026.21113247.6323235. La adresa indicată - nimic, nici măcar mesajul de eroare;
un ecran complet alb. Aşadar, voia să treacă în modul non-codant. Am ezitat, în timp ce pe
ecranul alb se forma, foarte încet, următorul mesaj: „Aşa cum probabil ai ghicit, sunt o
intermediară." Apoi literele s-au şters, a apărut un nou mesaj: „Mâine voi muri "
Cu un suspin, am conectat dispozitivul video şi am focalizat pe trupul meu dezgolit. „Mai jos,
te rog", a scris ea. I-am propus să trecem în modul vocal. După un minut, mi-a răspuns: „Sunt
o intermediară bătrână, foarte aproape de sfârşit;
132
nu cred că vocea mea e prea plăcută. în fine, dacă ţii, fie... " Am înţeles atunci că nu va
accepta să-mi arate vreo parte din anatomia ei; adesea, în stadiul de intermediar, degradarea e
foarte rapidă.
într-adevăr, vocea era aproape integral sintetică; rămâneau totuşi accente neo-umane, mai ales
în vocale, stranii alunecări spre blândeţe. Am panoramat cu o mişcare largă până la pântecul
meu. „Şi mai jos...", a spus ea cu o voce aproape inaudibilă. „Arată-mi sexul, te rog." Am
ascultat; mi-am masturbat membrul viril, după regulile lăsate de Sora supremă; spre sfârşitul
vieţii, unele intermediare simt o nostalgie pentru membrul viril, le place să-1 contemple în
ultimele minute de viaţă efectivă; Marie22 se număra, pare-se, printre acestea — ceea ce nu
mă surprindea cu adevărat, având în vedere mesajele schimbate cu ea în trecut.
Preţ de trei minute, nu s-a întâmplat nimic; apoi am primit un ultim mesaj - trecuse iar în
modul non-vocal: „Mulţumesc, Daniel. Acum mă deconectez, voi pune în ordine ultimele
pagini din istorisirea mea şi mă voi pregăti pentru sfârşit. Peste câteva zile, Marie23 se va
instala între aceşti pereţi. îi las adresa ta IP şi rugămintea de a păstra legătura. S-au petrecut
nişte lucruri, prin intermediul încarnărilor noastre parţiale, în perioada de după a Doua
Descreştere ; altele se vor întâmpla prin intermediul încarnărilor viitoare. Despărţirea noastră
nu este un adio; presimt asta."
133
Daniel1,11
Suntem ca toţi artiştii, credem in produsul nostru formaţia Debut de Soiree
In primele zile ale lui octombrie, pradă unei crize de tristeţe resemnată, m-am apucat iar de
muncă - dacă tot nu eram bun pentru altceva. Mă rog, cuvântul muncă e poate exagerat pentru
a califica proiectul meu - un CD rap întitulat „TRAGE-LE-0 BEDUINILOR", cu subtitlul
„Tribute to Anei Sharon". Succes de critică remarcabil (am mai ajuns o dată pe coperta
revistei Radikal Hip-Hop, de data asta fără maşină), însă vânzările au fost modeste. O dată în
plus, în presă, mă regăseam în postura de cavaler paradoxal al lumii libere; scandalul a fost
totuşi mai puţin virulent decât pe vremea show-ului „PREFERĂM PARAŞUTELE
PALESTINIENE" - de data asta, îmi spuneam cu un soi de nostalgie, fundamentaliştii
islamici erau total debusolaţi.
Relativul insucces comercial s-a datorat probabil muzicii de slabă calitate; abia dacă semăna a
rap, mă mulţumisem să-mi samplez scheciurile pe fond de drum and bass, cu câteva refrene
vocale ici şi colo - Jamel Debbouze participa la unul din coruri. Scrisesem totuşi un titlu
original, „Să le rupem curul negrilor", de care eram destul
134
de mulţumit negru rima când cu alegru, când cu integru, anwi cu lajjsui sau cu cunnihngus, un
lyrics drăguţ, lizibil la numeroase niveluri -ziaristul de la Radikal Hip-Hop (el însuşi făcea rap
în particular, fără a îndrăzni s-o recunoască în redacţie) era de-a dreptul impresionat: mă
compara chiar, în articolul lui, cu Maurice Sceve. în fine, aveam un posibil hit, în plus aveam
un buzz excelent, era păcat, desigur, că muzica nu fusese la înălţime. Toată lumea mi-1
lăudase pe Bertrand Batasuna, un soi de producător independent care moşmondea felurite
discuri-cult (pentru că erau de negăsit) sub un labei obscur; a fost o dezamăgire amarnică. In
materie de creativitate, sterilitatea insului era absolută — în timpul înregistrărilor se mărginea
să sforăie în studio, trăgând o băşină la fiecare sfert de ceas -, iar pe deasupra, în particular,
era un adevărat nazist, am aflat mai târziu că fusese efectiv membru FANE. Slavă Domnului,
nu era plătit cine ştie ce; dar dacă asta era tot ce putea Virgin să promoveze drept „noi talente
franceze", chiar merita să fie înghiţit de BMG. „Dacă îl angajam pe Goldman sau pe Obispo,
ca toată lumea, nu ajungeam aici .", î-am spus în final directorului artistic de la Virgin, care a
suspinat din rărunchi; în fond, era de acord, precedentul proiect cu Batasuna, o polifonie de oi
din Pirinei samplate pe techno hardcore, se soldase şi ea cu un eşec comercial usturător.
Numai că, uite, avea un buget limitat, nu-şi putea lua răspunderea să-1 depăşească, trebuia să
facă un raport la sediul grupului, în New Jersey, pe scurt, am lăsat-o baltă. Nu ai cu cine să
rezolvi o treabă.
Cu toate astea, şederea la Paris în perioada de înregistrări a fost aproape agreabilă. Locuiam
135
la Lutetia, ceea ce-mi amintea de Francis Blanche, de Kommandatur, în fine, de anii mei cei
mai buni, când eram pasionat, plin de fiere, cu viitorul în faţă. în fiecare seară, ca să adorm,
citeam Agatha Christie, mai ales romanele de început, ultimele ei cărţi mă răscoleau prea
mult. Fără să mai vorbesc de Endless Night, care m-a cufundat în transe de tristeţe, niciodată
nu mi-am putut stăpâni plânsul, la sfârşitul lui Curtain: Poirot's Last Case, citind ultimele
fraze din scrisoarea de adio a lui Poirot către Hastings:
Acum însă, cu toată umilinţa, ca un copil, spun:Nu ştiu...
Rămas-bun, scumpul meu. Am aruncat fiolele de amylnitnnă pe care le aveam pe noptieră.
Prefer să mă las în voia lui Dumnezeu. Să vină repede pedeapsa - sau iertarea Lui!
Nu vom mai vâna nicicând împreună, bunul meu prieten. Prima noastră vânătoare a fost aici,
la Styles. Şi tot la Styles, ultima. Am petrecut astfel, împreună, zile fericite. Da, zile cu
adevărat fericite...
în afară de Kyrie Eleison din Missa în si şi, poate, de superbul adagio al lui Barber, nu mai
ştiam nimic altceva capabil să-mi provoace o asemenea stare. Infirmitatea, boala, uitarea erau
aievea: erau reale. Nimeni până la Agatha Christie n-a ştiut să descrie atât de sfâşietor tristeţea
decăderii fizice, pierderea progresivă a tot ce dă vieţii bucurie şi sens; şi nimeni, după ea, n-a
izbutit s-o egaleze. Pe moment, timp de câteva zile, aproape mi-am dorit să reîncep o carieră,
una adevărată; să fac lucruri serioase. în această
136
stare de spirit i-am telefonat lui Vincent Greilsamer, artistul elohimit; părea bucuros că mă
aude şi ne-am înţeles să ne vedem în aceeaşi seară, la un pahar.
Am ajuns cu zece minute întârziere la berăria unde ne dăduserăm întâlnire, lângă Porte de
Versailles. S-a ridicat, mi-a făcut semn cu mâna. Asociaţiile anti-secte recomandă să nu ne
încredem în buna impresie avută după un prim contact sau un stagiu de iniţiere, când
aspectele nocive ale doctrinei pot fi trecute sub tăcere. în realitate, până acum, nu vedeam
unde se putea ascunde capcana; acest ins, bunăoară, părea un om normal. Puţin introvertit,
desigur, destul de izolat, probabil, dar nu mai mult decât mine. Se exprima direct, cu
simplitate.
— Nu ştiu mare lucru despre arta contemporană, m-am scuzat eu. Am auzit vorbindu-se
despre Marcel Duchamp, asta e tot.
— Da, influenţa lui asupra artei secolului XX a fost, neîndoielnic, imensă. Yves Klein e
pomenit mai rar; totuşi, toţi artiştii care fac performanţe, happenmg-uri, cei care lucrează cu
propriul corp îl au ca model, mai mult sau mai puţin conştient.
A tăcut. Văzând că nu răspundeam nimic, că nici măcar nu păream să pricep ce voia să spună,
a continuat:
— Foarte pe scurt, există trei mari tendinţe. Prima, cea mai importantă, cea care suge 80% din
subvenţii şi care se vinde cel mai scump, e aşa-zisul gore în general: amputări, canibalism,
enucleări etc. Totul se face în colaborare cu criminalii în serie, chiar aşa. A doua e cea care
se foloseşte de umor: pe piaţa artei există ironia directă, ă la Ben; sau lucruri mai rafinate, gen
Broodthaers, ce-şi propune să-i provoace
137
privitorului disconfort sau ruşine pnntr-un spectacol jalnic, mediocru, dat de artist (sau de
artist şi spectatori), care trebuie să trezească permanent îndoieli cu privire la valoarea sa artis-
tică; există, de asemeni, o întreagă producţie legată de kitsch, de care se apropie, pe care îl
frizează, la care poate chiar ajunge uneori, pentru scurt timp, cu condiţia ca artistul să sem-
naleze printr-o meta-naraţiune că o face în mod conştient. In fine, există o a treia tendinţă, e
vorba de virtual: cei care o fac sunt adesea tineri, foarte influenţaţi de manga şi de heroic
fantasy; mulţi încep aşa, apoi se apropie de prima tendinţă, după ce înţeleg că nu-ţi poţi
câştiga pâinea pe Internet.
— Presupun că nu te încadrezi în nici una din aceste tendinţe.
— Uneori îmi place foarte mult kitschul, nu ţin neapărat să-1 iau peste picior.
— Elohimiţii merg cam departe în sensul ăsta, nu crezi?
A surâs.
— Dar profetul o face cu toată inocenţa, nu e nici o ironie la el, e ceva mult mai sănătos...
Am remarcat în treacăt că rostise „profetul" pe tonul cel mai firesc, mai neutru. Credea în
Elohimi cu adevărat? Totuşi, repulsia pentru producţiile picturale ale profetului părea să-1
apese, uneori; exista la băiatul ăsta ceva care-mi scăpa, trebuia să fiu foarte atent dacă nu
voiam să se retragă în cochilia lui; am comandat o bere.
— In fond, e o chestiune de nuanţă, a reluat el. Ibtul e kitsch, dacă vrei. Muzica, în ansamblul
ei, este kitsch; arta e kitsch, literatura însăşi e kitsch. Orice emoţie e kitsch, aproape prin defi-
niţie ; şi la fel orice reflecţie şi, într-un sens, orice
138
acţiune. Un singur lucru nu e în întregime kitsch: neantul.
Mi-a lăsat un răgaz să mă gândesc la aceste cuvinte, apoi a reluat:
— Te-ar interesa să-mi vezi lucrările?
Am acceptat, fireşte. Duminica următoare, la începutul după-amiezii, am ajuns la el. Locuia
într-o casă din Chevilly-Larue, într-o zonă aflată în plină „distrugere creatoare", cum ar fi
spus Schumpeter: cât vedeai cu ochii, terenuri virane noroioase, pline cu macarale şi
împrejmuite cu panouri de şantier; câteva clădiri vechi rămase fără uşi şi ferestre, în diverse
stadii de degradare. Casa lui cu pereţi din piatră calcaroasă (putea data de prin anii '30) era
singura rămasă din acea epocă. Vincent a ieşit să mă întâmpine în prag.
— A fost casa bunicilor mei... mi-a spus el. Bunica a murit acum cinci ani; bunicul, la trei
luni după ea. Cred că a murit de tristeţe - chiar m-a surprins că a mai rezistat trei luni.
Intrând în sufragerie, am avut un fel de şoc. Contrar a ceea ce-mi plăcea să repet în interviuri,
nu proveneam cu adevărat din clasele populare; parcurgând prima jumătate, cea mai dificilă, a
ascensiunii sociale, tatăl meu devenise cadru. Nu-i mai puţin adevărat, cunoşteam clasele
populare: în copilărie, la unchii şi mătuşile mele, avusesem ocazia să mă cufund în mediul lor:
le ştiam ataşamentul pentru familie, sentimentalismul tâmp, gustul pentru litografii alpestre şi
colecţii de autori celebri legaţi în imitaţie de piele. Ibate se regăseau acolo, în casa lui
Vincent, până şi fotografiile în ramele lor, până şi husa de telefon din pluş verde: în mod
vădit, nu schimbase nimic după moartea bunicilor.
139
Destul de stingherit, m-am lăsat condus spre un fotoliu; în treacăt, am remarcat, agăţat pe
perete, probabil singurul element decorativ care nu data din secolul trecut: o fotografie a lui
Vincent, aşezat, lângă un televizor mare. în faţa lui, pe o măsuţă joasă, erau două sculpturi
destul de grosolane, aproape infantile, reprezentând o pâine rotundă şi un peşte. Pe ecranul
televizorului, cu litere uriaşe, era afişat mesajul: „HRĂNIŢI-I PE OAMENI. ORGANIZAŢI-
I."
— E prima mea piesă care a avut un succes real... a comentat el. La începuturile mele, eram
foarte influenţat de Joseph Beuys, în special de acţiunea „ICH FUHRE BAADER-
MEINHOF DURCH DOKUMENTA." Era la jumătatea anilor '70, când teroriştii din Rote
Armee Fraktion erau vânaţi în toată Germania. Dokumenta din Kassel era atunci cea mai
importantă expoziţie de artă contemporană din lume; Beuys afişase acest mesaj la intrare
pentru a-i invita pe Baader sau Meinhof să viziteze expoziţia, în ziua aleasă de ei, cu scopul
de a le converti energia revoluţionară în forţă pozitivă, folositoare pentru ansamblul societăţii.
Beuys era absolut sincer, în asta consta frumuseţea situaţiei. Fireşte, nici Baader, nici Meinhof
nu s-au arătat: pe de o parte, arta contemporană era pentru ei una din formele descompunerii
burgheze, iar pe de alta se temeau de o capcană a poliţiei - lucru perfect posibil, Dokumenta
nu se bucura de un statut special; dar Beuys, în starea de delir megaloman în care se afla
atunci, probabil că nici nu se gândise la existenţa poliţiei.
— îmi amintesc ceva în legătură cu Duchamp... Un grup, un banner pe care e
scrisă
140
o frază de genul: „TĂCEREA LUI DUCHAMP E SUPRAESTIMATĂ."
— Exact; doar că fraza originală era în germană. E chiar principiul artei de intervenţie: să
creeze o parabolă eficientă, care, reluată şi narată de necunoscuţi de o manieră din ce în ce
mai deformată, să modifice prin reacţie ansamblul societăţii.
Fireşte, eram un om care cunoştea viaţa, societatea şi lucrurile; cunoşteam o versiune a lor
uzuală, limitată la motivaţiile cele mai curente, care pun în mişcare maşina umană; viziunea
mea era viziunea unui observator acid al faptelor de societate, a unui balzacian medium
light1; era o viziune a lumii în care Vincent nu avea un loc precizabil şi, pentru prima oară
după ani de zile, de fapt pentru prima oară de când o întâlnisem pe Isabelle, începeam să mă
simt uşor destabilizat. Povestirea lui mi-a adus aminte de pachetul promoţional pentru
„DOUĂ MUŞTE MAI TÂRZIU", în special de tricouri. Pe fiecare tricou era imprimat un
citat din „Manual de politeţe pentru fetiţele de pension", de Pierre Louys, cartea de căpătâi a
protagonistului. Erau o duzină de citate diferite; tricourile erau făcute dintr-un material apărut
recent, sclipitor şi un pic transparent, foarte uşor, ceea ce a permis inserarea unui exemplar în
ţiplă în numărul din Lolita care a precedat lansarea filmului. Cu ocazia asta o întâlnisem pe
succesoarea lui Isabelle, o incompetentă rutinată care abia îşi amintea parola de la computerul
ei; dar asta nu împiedica revista să meargă mai departe. Citatul ales
1 Bine temperat (în engl. în orig.).
141
pentru Lohta era. „Să-i dai unui sărac câţiva bănuţi pentru o pâine este OK, dar să-i sugi puia
pentru că n-are amantă ar fi exagerat. nu e musai s-o faci."
— In concluzie, făcusem artă de intervenţie fără să ştiu, i-am spus Im Vmcent.
— Da, da... a răspuns el stingherit; am observat atunci, jenat, că roşea : era înduioşător, şi cam
nesănătos. In acelaşi timp, nu-am dat seama că nici o femeie nu pusese piciorul în casa aceea;
primul lucru pe care l-ar fi făcut o femeie ar fi fost să schimbe decorul, sau măcar să pună în
ordine obiectele ce creau o atmosferă nu numai prăfuită, ci de-a dreptul funebră.
— De la o vârstă încolo, nu e prea simplu să ai relaţii, cred... a spus el parcă ghicindu-mi
gândurile. Nu prea mai ai ocazia, nici plăcerea să ieşi. Apoi, sunt de făcut o mulţime de
lucruri, formalităţi, demersuri... cumpărături, lenjerie. în plus, îţi trebuie mai mult timp ca să-ţi
îngrijeşti sănătatea, ca să-ţi menţii corpul, cât de cât, în stare de funcţionare De la o vârstă,
viaţa devine administrativă - mai ales.
Mă dezobişnuisem, după plecarea lui Isabelle, să vorbesc cu oameni mai inteligenţi decât
mine, capabili să-mi ghicească gândurile; vorbele lui, mai ales ultimele, erau de o sinceritate
apăsătoare ; a urmat un moment de jenă - subiectele sexuale sunt totdeauna cam greoaie; ca să
glumesc un pic, m-am gândit să schimb discuţia pe politică, şi tot pe tema artei de intervenţie
• i-am povestit cum Lutte ouvriere, la câteva zile după căderea zidului Berlinului, împânzise
Parisul cu zeci de afişe ce proclamau: „TOT COMUNISMUL E VIITORUL LUMII". M-a
ascultat cu acea atenţie, cu acea gravitate de copil
142
ce începeau să-mi dea o strângere de inimă, apoi a conchis că acţiunea era puternică, într-
adevăr, dar că, în măsura în care Lutte ouvriere era în primul rând un partid, o maşinărie
ideologică, nu avea nici o dimensiune poetică sau artistică şi că arta rămâne întotdeauna cosa
individuale; chiar şi atunci când arta e protest, ea are valoare doar dacă e protest solitar. S-a
scuzat pentru dogmatismul lui, a surâs trist, apoi mi-a propus:
— Mergem să vedem lucrările? Sunt jos... Cred că discuţia ar putea să fie mai concretă după
aceea.
M-am ridicat din fotoliu, l-am urmat pe scara ce dădea spre coridorul de la intrare.
— Am dărâmat pereţii despărţitori, am un subsol cu latura de douăzeci de metri; patru sute de
metri pătraţi... e suficient pentru ce fac acum... a continuat el cu o voce nesigură.
Mă simţeam din ce în ce mai stingherit: mi se vorbise adesea despre show-business, proiecte
media, microsociologie; despre artă, nu, niciodată, şi aveam presimţirea unui lucru nou,
periculos, poate mortal; al unui domeniu în care — cumva ca în dragoste - nu era mai nimic
de câştigat, şi aproape totul de pierdut.
După ultima treaptă, simţind sub picior un sol plan, am lăsat din mână balustrada scării,
întunericul era absolut. în spatele meu, Vincent a apăsat un comutator.
Au apărut mai întâi nişte forme, imprecise, clipind, ca un cortegiu de mini-fantome; apoi s-a
luminat o zonă la câţiva metri în stânga mea. Nu pricepeam de unde venea lumina: părea să
izvorască din spaţiul însuşi. „ECLERAJUL ESTE O METAFIZICĂ...": preţ de câteva clipe,
fraza mi
143
s-a învârtit prin cap, apoi a dispărut. M-am apropiat de obiecte. Un tren intra în gară într-o
staţiune termală din Europa centrală. Munţii înzăpeziţi, în depărtare, erau scăldaţi în soare;
lacurile scânteiau, la fel păşunile alpine. Domnişoarele erau superbe, purtau crinoline şi
voalete. Domnii surâdeau salutându-le, îşi ridicau jobenul. Toţi păreau fericiţi. „CEA MAI
BUNĂ DINTRE LUMI...": fraza a scânteiat câteva secunde, apoi a dispărut. Locomotiva
scotea fum, liniştit, ca un animal mare şi blând. Totul părea echilibrat, la locul său. Lumina a
scăzut uşor în intensitate. Marile ferestre ale cazinoului reflectau soarele ce asfinţea şi orice
plăcere era pătrunsă de o probitate nemţească. Apoi s-a făcut întuneric deplin şi în spaţiu a
apărut o linie sinuoasă, formată din inimi translucide din plastic roşu, umplute pe jumătate cu
un lichid ce clipocea lovindu-le pereţii. Am urmărit linia inimilor, o nouă scenă a apărut: de
data asta era o căsătorie asiatică, celebrată în Taiwan sau poate în Coreea, oricum o ţară ce
cunoştea bogăţia de puţin timp. Limuzine Mercedes roz pal îi lăsau pe invitaţi în faţa unei
catedrale neogotice; îmbrăcat într-un smoching alb, mirele înainta prin aer, la un metru
deasupra solului, cu degetul mic prins de cel al miresei. Buddha pântecoşi, înconjuraţi de
becuri multicolore, tresăltau de bucurie. O muzică uşoară şi stranie creştea încet, în timp ce
mirii se înălţau în aer, apoi mai sus, deasupra mulţimii — acum erau la aceeaşi înălţime cu
rozasa catedralei. Cei doi schimbau un sărut nesfârşit, deopotrivă virginal şi senzual, în aplau-
zele asistenţei - vedeam mulţimea de mânuţe agitându-se. în fundal, vânzători ambulanţi ridi-
cau capacele de pe tăvi cu mâncăruri aburinde,
144
legumele formau mici pete de culoare la suprafaţa orezului. Au explodat petarde, s-a auzit un
semnal de trompete.
S-a făcut din nou întuneric şi am continuat pe un drum mai incert, parcă tăiat în pădure, eram
înconjurat de atingeri aurite şi verzi. In luminişul îngerilor, se hârjoneau nişte câini, se
tăvăleau în soare. Mai târziu, câinii erau cu stăpânii lor, pro-tejându-i cu privirea lor iubitoare;
şi mai târziu, muriseră, mici stele funerare se ridicau în poiană pentru a celebra iubirea,
plimbările prin soare, bucuria împărtăşită. Nici un câine nu fusese uitat: o fotografie în relief
decora monumentele sub care stăpânii aşezaseră jucăriile lor favorite. Era un cimitir vesel,
fără urmă de lacrimi.
în spaţiu se formau, parcă suspendate de draperii tremurătoare, cuvinte din litere de aur. Erau
acolo cuvântul „IUBIRE", cuvântul „BUNĂTATE", cuvântul „DUIOŞIE", cuvântul
„FIDELITATE", cuvântul „FERICIRE". Izvorâte din bezna totală, evoluau trecând prin
nuanţe de aur mat până la o lumină orbitoare; pe urmă, unul după altul, recădeau în întuneric,
se succedau în ascensiunea lor spre lumină, astfel încât păreau să se nască unul din celălalt.
Am continuat să merg prin subsol, condus de eclerajul ce lumina pe rând toate ungherele
încăperii. Au urmat alte scene, alte viziuni, până când am pierdut noţiunea timpului; nu am
redevenit pe deplin conştient decât după ce am urcat din nou şi m-am aşezat pe o banchetă de
răchită în ceea ce putea să fie o logie sau o grădină de iarnă. Peste terenurile virane se înnopta;
Vincent a aprins o lampă mare cu abajur. Eram vizibil tulburat şi Vincent mi-a adus (fără a
trebui să i-1 cer) un pahar de coniac.
145
— Problema... a spus el, J că nu mai pot să expun cu adevărat, sunt de făcut prea multe re-
glaje, e aproape imposibil de transportat. A venit la mine cineva de la Direcţia Artelor
plastice; ar vrea să cumpere casa cu totul, poate să facă nişte filme şi să le vândă,
Am înţeles că aborda aspectul practic sau financiar al lucrurilor din pură politeţe, pentru ca
discuţia să poată reveni la normal - era evident că în situaţia lui, la limita emoţională a
supravieţuirii, chestiunile materiale nu mai puteau avea decât o importanţă limitată. N-am
reuşit să-i răspund, am clătinat din cap, am mai băut un coniac; stăpânirea de sine pe care o
arăta în momentul acela mi s-a părut înfricoşătoare. A continuat:
— Există o frază celebră care-i împarte pe artişti în două categorii: revoluţionarii şi decora-
torii. Să zicem că eu am intrat în tabăra decoratorilor. Mă rog, nu prea am avut de ales, lumea
a optat pentru mine. îmi amintesc prima mea expoziţie la New York, la galeria Saatchi, cu
acţiunea „FEED THE PEOPLE. ORGANIZE THEM" -titlul fusese tradus de ei. Eram destul
de impresionat, era prima oară după mult timp când un artist francez expunea într-o galerie
new-yorkeză importantă. în acelaşi timp, pe vremea aceea eram un revoluţionar şi eram
convins de valoarea revoluţionară a muncii mele. La New York era o iarnă foarte aspră, în
fiecare dimineaţă erau găsiţi pe străzi vagabonzi morţi de frig; eram convins că de îndată ce-
mi vor vedea lucrările, oamenii aveau să-şi schimbe atitudinea: că aveau să iasă în stradă
urmând întocmai regula înscrisă pe televizor. Desigur, nu s-a întâmplat nimic din toate astea:
oamenii veneau, clătinau din cap, schimbau fraze inteligente şi plecau mai departe.
146
Presupun că revoluţionarii sunt cei capabili să-şi asume brutalitatea lumii şi să-i răspundă cu o
brutalitate şi mai mare. Pur şi simplu nu aveam acest tip de curaj. Eram totuşi ambiţios, şi e
posibil ca în fond decoratorii să fie mai ambiţioşi decât revoluţionarii. Până la Duchamp,
scopul ultim al artistului era să propună o viziune despre lume în acelaşi timp personală şi
exactă, adică emoţionantă; era deja o ambiţie enormă. După Duchamp, artistul nu se mai
mulţumeşte să propună o viziune despre lume, el încearcă să creeze propria-i lume; e rivalul
lui Dumnezeu, în sensul propriu al cuvântului. Eu, în subsolul meu, sunt Dumnezeu. Am ales
să creez o lume mică şi comodă, în care nu există decât fericirea. Sunt perfect conştient de
aspectul regresiv al muncii mele; ştiu că poate fi comparată cu atitudinea acelor adolescenţi
care, în loc să înfrunte problemele adolescenţei, se retrag în colecţia lor de timbre, în ierbarul
lor său în oricare altă lume mică, sclipitoare, limitată şi viu colorată. Nimeni nu va îndrăzni să
mi-o spună în faţă, am cronici foarte bune în Art Press, ca în mai toată media europeană; dar
am citit dispreţul în privirea fetei de la Direcţia Artelor plastice. Purta o haină din piele albă,
era slăbuţă, cu tenul aproape întunecat, foarte senzuală; am înţeles rapid că mă considera un
copilaş infirm şi foarte bolnav. Avea dreptate ■ sunt un copilaş infirm, foarte bolnav, şi care
nu poate trăi. Nu-mi pot asuma brutalitatea lumii; pur şi simplu nu izbutesc.
Revenit la Lutetia, mi-a fost destul de greu să-mi regăsesc somnul. în mod evident, dintre
categoriile lui Vincent, una lipsea. La fel ca revoluţionarul, umoristul îşi asuma
brutalitatea
147
lumii şi-i răspundea cu o br' tahtate şi mai mare Prin acţiunea lui, nu voia totuşi să transforme
lumea, ci să o facă puportabilă, convertind violenţa, necesară oricărei acţiuni revoluţionare, în
râs - şi în subsidiar să câştige o grămadă de bani. în concluzie, ca toţi bufonii dintotdeauna,
eram un soi de colaboraţionist. Cruţam lumea de revoluţii dureroase şi inutile — pentru că
rădăcina oricărui rău e biologică şi independentă de orice transformare socială imaginabilă;
instituiam luciditatea, proscriam acţiunea, lichidam speranţa ; bilanţul meu era modest.
în câteva minute, mi-am trecut în revistă întreaga carieră, mai ales pe aceea cinematografică.
Rasism, pedofilie, canibalism, paricid, acte de tortură şi de cruzime: în mai puţin de un
deceniu, exploatasem cvasitotalitatea filoanelor cu potenţial. Era totuşi ciudat, mi-am repetat,
că această combinaţie dintre râs şi răutate a fost considerată atât de inovatoare de oamenii de
cinema; tipii din branşă nu-1 prea citeau pe Baudelaire, se pare.
Rămânea pornografia, în care toată lumea îşi rupsese dinţii. Domeniul părea să reziste, până în
prezent, oricărei tentative de sofisticare. Nici virtuozitatea mişcării camerei de filmat, nici
eclerajul rafinat nu aduceau vreun avantaj: din contră, păreau să fie un handicap. O tentativă
gen „Dogma"1, cu camere de luat vederi DV şi imagini de supraveghere video, nu a avut mai
Dogma 95, mişcare lansată de câţiva cineaşti danezi ca reacţie la supraproducţiile, artificiile şi
efectele speciale din cinematograful contemporan, pentru revenirea lui la o sobrietate
originară mai expresivă
148
mult succes: oamenii voiau imagini clare. Urâte, dar clare. Tentativele de pornografie „de
calitate", pe lângă faptul că s-au acoperit de ridicol, s-au soldat, toate, cu eşecuri comerciale.
într-un cuvânt, vechea teză a directorilor de marketing: „Chiar dacă oamenii preferă produsele
de bază, asta nu-i va opri să cumpere produsele noastre de lux" părea de data asta spulberată,
iar sectorul, unul din cele mai profitabile, totuşi, din branşă, rămânea în mâinile unor zilieri
obscuri, unguri sau letoni. Pe vremea când realizam „LINGE-MI FÂŞIA GA[OA]ZA", am
petrecut o după-amiază, ca să mă documentez, pe platoul de filmare al unuia dintre ultimii
regizori francezi în activitate, un anume Ferdinand Cabarel. N-a fost o pierdere de vreme —
pe plan uman, se-nţelege. în ciuda patronimului său foarte neaoş, Ferdinand Cabarel părea un
fost roadie AC/DC: piele albicioasă, păr gras, slinos, tee-shirt „Fuck your cunts", inele cu cap
de mort. Mi-am spus imediat că rar îmi fusese dat să văd un asemenea idiot. Izbutea să
supravieţuiască exclusiv datorită ritmului infernal impus echipelor sale - filma circa patruzeci
de minute utilizabile pe zi, asigurând totodată fotografii promoţionale pentru Hot Video; pe
deasupra, în branşă, era socotit un intelectual (afirma că lucrează în regim de urgenţă). Trec
peste dialoguri („Ia zi, gagico, te excit ? — Mă exciţi, ah, gagiule."), trec peste sărăcia
indicaţiilor scenice („Acu' îi tragem o dublă" însemna, evident, pentru toată lumea, că actriţa
trebuia să fie gata pentru o dublă penetrare), ceea ce mă frapase îndeosebi era dispreţul
incredibil cu care îşi trata actorii, în special pe cei de sex masculin. Fără nici cea mai mică
ironie, fără nici o metaforă, Cabarel
149
urla în megafon chestii de genul: „Dacă nu vi se scoală, băieţi, v-am tăiat de la plată'" sau
„Băi ăla, dacă ejaculezi, poţi să te cari .." Cel puţin actriţa, ca să-şi acopere goliciunea între
două filmări, avea un halat din blană sintetică; actorii însă, dacă voiau să se încălzească,
trebuiau să-şi aducă pături de-acasă. în fond, spectatorii de sex masculin voiau s-o vadă pe
actriţă, care avea şansa să apară cândva pe coperta de la Hot Video; actorii însă erau trataţi
pur şi simplu ca nişte mădulare cu picioare. în plus, am aflat (destul de greu - francezii, se
ştie, preferă să nu vorbească despre salarii) că în timp ce actriţa era plătită cu cinci sute de
euro pe zi, bărbaţii primeau cel mult o sută cincizeci. Şi nici măcar n-o făceau pentru bani:
oricât de incredibil, oricât de jalnic ar putea să pară, o făceau ca să reguleze gagici. îmi
aminteam, mai ales, o scenă din parcarea subterană: era frig, toţi dârdâiau, şi pri-vindu-i pe cei
doi ţipi, Fred şi Benjamin (unul era locotenent de pompieri, celălalt funcţionar în
administraţie), care şi-o frecau melancolic ca să fie în formă pentru dublă, mi-am spus că,
neîndoielnic, bărbaţii sunt adesea nişte imbecili eroici,-de îndată ce vine vorba de păsărică.
Pornind de la această amintire nu tocmai strălucită, am ajuns către dimineaţă, la capătul unei
insomnii aproape totale, să pun bazele unui scenariu pe care l-am intitulat provizoriu
„EŞANJIŞTII DE PE AUTOSTRADĂ" şi care avea să-mi permită să combin inteligent avan-
tajele comerciale ale pornografiei cu cele ale violenţei extreme. în cursul dimineţii, în barul de
la Lutetia, am scris secvenţa pregenerică.
O enormă limuzină neagră (eventual un Packard din anii '60) merge cu viteză redusă de-a
150
lungul unui drum de ţară, printre pajişti şi tufe de drobiţă de un galben intens (mă gândeam să
filmez în Spania, poate în ţinutul Hurdes, foarte frumos în luna mai); maşina emite un huruit
surd (genul: bombardier care se întoarce la bază).
în mijlocul unei pajişti, un cuplu face dragoste în plină natură (e o pajişte plină de flori, cu
iarbă înaltă, cu maci, albăstrele şi nişte flori galbene al căror nume îmi scăpa pe moment, dar
notez pe margine : „De insistat pe florile galbene"). Fusta fetei e suflecată, tricoul ridicat
deasupra sânilor, pe scurt, pare o paraşută super. Deschizându-i şliţul, ea îl gratifică pe bărbat
cu o felaţie. Un tractor cu motorul torcând la ralanti, în fundal, sugerează că avem de-a face
cu un cuplu de agricultori. Un aburel între două şedinţe de arat, Ritualul Primăverii etc.
Curând, un travelling înapoi ne informează totuşi că cei doi porumbei se zbenguiesc în faţa
unei camere de filmat, că în realitate asistăm la turnarea unui film porno -unul destul de
pretenţios, se pare, pentru că e o echipă completă.
Limuzina Packard opreşte într-o poziţie ce domină câmpia, din ea coboară doi killeri în costu-
me negre, parte peste parte. Fără nici o milă, mitraliază cuplul şi echipa de filmare.
Am ezitat, apoi am tăiat „mitraliază": era de preferat un dispozitiv mai original, să zicem un
lansator de discuri de oţel ascuţite ce s-ar roti prin aer secţionând trupurile, în special pe ale
celor doi amanţi. Nu trebuia mers cu jumătăţi de măsură, trebuia să se vadă clar mădularul
tranşat în gura fetei etc.; în fine, era nevoie de ceea ce directorul de producţie al filmului meu
„DIOGENE CINICUL" ar fi numit imagini destul
151
de drăguţe. Am notat pe margine: „de prevăzut dispozitiv smuls coaie."
La sfârşitul secvenţei, un bărbat gras, cu părul foarte negru, cu faţa unsuroasă, ciupită de
vărsat, îmbrăcat şi el în costum negru, iese din spatele maşinii cu un moşneag scheletic şi
sinistru, gen William Burroughs, într-un pardesiu gri, prea larg pe trupul lui. Contemplând
carnagiul (bucăţi de carne roşie pe pajişte, flori galbene, bărbaţi în costume negre), acesta
suspină încet, se întoarce şi îi spune camaradului său: A moral duty, John1.
După o serie de masacre, comise cel mai adesea asupra unor cupluri de tineri şi chiar de
adolescenţi, reiese că aceşti indivizi puţin recomandabili sunt membrii unei asociaţii de
catolici integrişti, poate afiliaţi la Opus Dei: o săgeată împotriva revenirii ordinii morale, care,
după socoteala mea, trebuia să-mi aducă simpatia criticii de stânga. Puţin mai târziu, aflăm că
ucigaşii înşişi sunt filmaţi de o a doua echipă şi că adevăratul scop al afacerii nu era
comercializarea de filme porno, ci de imagini de o violenţă extremă Povestire în povestire,
film în film etc. Un proiect beton.
în concluzie, aşa cum i-am spus în aceeaşi seară impresarului meu, înaintam, lucram, eram pe
cale să-mi regăsesc în sfârşit ritmul; s-a declarat fericit, mi-a mărturisit că fusese îngrijorat.
Până la un punct, eram sincer. Abia peste două zile, luând avionul pentru Spania, mi-am dat
seama că nu voi termina acest scenariu niciodată -nu mai vorbesc de a-1 realiza. Există, la
Paris, o anumită agitaţie socială, care îţi dă impresia că
1. O datorie morală, John (în engl. în ong ) 152
ai proiecte; întors la San Jose, aveam să mă anchilozez de tot, ştiam. Degeaba mă dădeam eu
dandy, eram pe cale să mă cocârjez ca un maimuţoi bătrân; mă simţeam obosit, peste măsură
de obosit; mormăielile şi cârâielile mele erau deja cele ale unui bătrân. Aveam patruzeci şi
şapte de ani, se făceau treizeci de ani de când începusem să-i fac să râdă pe semenii mei;
acum eram terminat, vlăguit, inert. Scânteia de curiozitate ce mai rămânea în privirea pe care-
o aruncam peste lume avea să se stingă curând, apoi aveam să fiu ca pietrele, cu o vagă
suferinţă în plus. Cariera mea nu fusese un eşec, cel puţin nu unul comercial: lumea, dacă o
agresezi cu suficientă violenţă, până la urmă o să scuipe banii ei mizerabili; dar niciodată,
niciodată n-o să-ţi dea înapoi bucuria.
153
Daniel24,ll
La fel, probabil, ca Marie22 la aceeaşi vârstă, Marie23 este o neo-umană veselă, graţioasă.
Fără să aibă, pentru noi, caracterul tragic pe care-1 avea pentru oamenii din ultima perioadă,
îmbătrânirea nu e lipsită de anumite suferinţe. Sunt suferinţe moderate, cum sunt şi bucuriile
noastre; în plus, rămân variaţii individuale. Marie22, bunăoară, pare să fi fost în anumite
momente ciudat de aproape de umanitate, cum dovedeşte acest mesaj, foarte străin de tonul
neo-uman (nu mi 1-a mai trimis, până la urmă, dar Marie23 1-a regăsit căutând în arhivele ei):
O bătrână disperată, Cu nasul ca un cioc de gaie, Trece prin piaţa Sfântul Petru într-o manta
de ploaie.
37510.236.43725.82556 Fiinţe umane pleşuve, bătrâne, cuminţi, îmbrăcate în cenuşiu, trec
încolo şi-ncoace în fotoliile lor cu rotile. Circulă într-un spaţiu imens, cenuşiu şi gol - nu
există cer, nu există orizont, nu există nimic; nimic, doar cenuşiul. Fiecare mormăie ceva în
sinea lui, cu capul vârât între umeri, fără măcar să observe spaţiul. O privire mai atentă arată
că planul pe
154
care înaintează e uşor înclinat; denivelări uşoare formează o reţea de curbe de nivel ce
ghidează înaintarea fotoliilor şi care, în mod normal, ar trebui să împiedice orice posibilitate
de ciocnire.
Am impresia că Marie22, realizând această imagine, a dorit să exprime ce ar simţi oamenii
din vechea rasă dacă ar fi confruntaţi cu realitatea obiectivă a vieţilor noastre; nu e cazul
sălbaticilor- aceştia, chiar dacă circulă între reşedinţele noastre, chiar dacă învaţă rapid să se
ţină la distanţă, nu vor fi niciodată capabili să-şi imagineze condiţiile reale, tehnologice, în
care ne ducem existenţa.
Aşa cum o arată istorisirea ei, Marie22 pare chiar să fi ajuns, spre sfârşit, să simtă o anume
compasiune pentru sălbatici. Asta ar putea s-o apropie de Paul24, cu care a avut de altfel o
corespondenţă asiduă; dar în timp ce vocea lui Paul24 capătă accente schopenhaueriene
vorbind despre absurditatea existenţei sălbaticilor, al căror unic destin era suferinţa, şi le
doreşte şansa unei morţi rapide, Marie22 ajunge să-şi imagineze că soarta lor ar fi putut fi
alta, că ar fi putut, în anumite condiţii, să aibă un sfârşit mai puţin tragic. S-a demonstrat
totuşi, de atâtea ori, că durerea fizică ce însoţea viaţa oamenilor le era consubstanţială, că era
consecinţa directă a unei organizări inadecvate a sistemului lor nervos, la fel cum
incapacitatea lor de a stabili relaţii între indivizi pe altă bază decât confruntarea avea drept
cauză o anume deficienţă a instinctelor sociale în raport cu complexitatea societăţilor pe care
aveau capacitatea intelectuală de a le fonda - lucru evident chiar şi în cazul unui trib de
mărime medie, nemaivorbind de acele
155
aglomeraţii uriaşe care aveau să rămână asociate cu primele etape ale dispariţiei lor efective.
Inteligenţa permite dominarea lumii; ea nu putea să apară decât în sânul unei specii sociale şi
prin limbaj. Aceeaşi sociabilitate care a permis apariţia inteligenţei avea să-i împiedice mai
târziu dezvoltarea - după ce tehnologiile transmiterii artificiale au fost puse la punct.
Dispariţia vieţii sociale era calea, spune Sora supremă. Nu-i mai puţin adevărat că dispariţia
oricărui contact fizic între neo-umani a putut avea şi încă mai are caracterul unei asceze; e de
altfel termenul folosit de Sora supremă în mesajele ei, cel puţin în formularea lor
intermediară. Printre cele pe care eu însumi i le-am trimis lui Marie22, sunt unele ce ţin mai
mult de afectiv decât de cognitiv sau de logic. Fără a ajunge să simt pentru ea ceea ce oamenii
numeau dorinţă, am putut uneori, pentru scurte momente, să mă las furat de sentiment.
Pielea fragilă, spână, prost irigată a oamenilor resimţea dureros lipsa de mângâieri. O mai
bună circulaţie a vaselor sanguine cutanate, o uşoară diminuare a sensibilităţii fibrelor
nervoase de tip L au permis, începând cu prima generaţie de neo-umani, să scadă suferinţele
legate de absenţa de contact. E drept, mi-ar fi greu să trăiesc o zi fără să-mi trec degetele prin
blana lui Fox, fără să simt căldura micului trup iubitor. Această nevoie nu scade pe măsură ce
mă lasă puterile, am chiar impresia că devine mai imperioasă. Fox o simte, se mulţumeşte cu
mai puţină joacă, se ghemuieşte lângă mine, îşi pune capul pe genunchii mei; rămânem nopţi
întregi în această poziţie - nimic nu egalează bucuria somnului în prezenţa fiinţei iubite. Apoi
se face zi, lumina
156
creşte în casă; îi pregătesc lui Fox mâncarea, îmi fac o cafea. Acum ştiu că nu-mi voi termina
istorisirea. Voi părăsi fără regrete o existenţă ce nu-mi aducea nici o bucurie reală. în ce
priveşte moartea, noi am ajuns la gradul de spiritualitate care, potrivit textelor, fusese atins de
călugării din Ceylon, cel căutat de budiştii Micului Vehicul; în clipa dispariţiei sale, viaţa
noastră „e ca o lumânare în care sufli". Putem de asemeni să spunem, pentru a relua cuvintele
Surorii supreme, că generaţiile se succed „ca paginile unei cărţi pe care-o răsfoieşti".
Marie23 îmi trimite mai multe mesaje pe care le las fără răspuns. Va fi rolul lui Daniel25 să
continue, dacă va dori, legătura. O răceală uşoară îmi cuprinde extremităţile; e semnul că intru
în ultimele ore. Fox simte, scânceşte încetişor, îmi linge degetele de la picioare. Până acum, l-
am văzut pe Fox murind de câteva ori, fiind apoi înlocuit cu clona sa; am văzut ochii ce se
închid, ritmul cardiac ce se opreşte fără să tulbure pacea profundă, animală, a frumoşilor ochi
căprui. Nu pot avea acces la această înţelepciune, nici un neo-uman n-o va putea atinge pe
deplin; pot numai să încerc să-1 imit, să-mi încetinesc voluntar ritmul respiraţiei şi al
proiecţiilor mentale.
Soarele continuă să urce, ajunge la zenit; se face totuşi din ce în ce mai frig. Amintiri difuze
îmi apar fugitiv, apoi se şterg. Ştiu că asceza mea nu va fi inutilă; ştiu că voi fi parte din
esenţa Viitorilor.
Proiecţiile mentale dispar, la rândul lor. îmi mai rămân câteva minute, probabil. Nu simt
nimic altceva decât o uşoară tristeţe.
157
Partea a doua
Istorisirea lui Daniel25
Daniel1,12
în prima parte a vieţii, devenim conştienţi de fericirea de care am avut parte abia după ce am
pierdut-o. Vine apoi o vârstă, o vârstă secundă, la care, când începem să trăim o perioadă de
fericire, ştim din capul locului că o vom pierde până la urmă. Când am întâlnit-o pe Belle, am
înţeles că intram în această vârstă secundă. Am înţeles, de asemeni, că încă nu eram la vârsta
a treia, cea a bătrâneţii adevărate, când anticiparea pierderii fericirii ne împiedică, pur şi
simplu, s-o trăim.
Vorbind despre Belle, voi spune simplu, fără exagerare, fără metaforă, că mi-a redat viaţa.
Am trăit, lângă ea, clipe de fericire intensă. Era poate întâia oară că aveam ocazia să rostesc
această frază, atât de simplă. Fericirea era în ea, sau aproape de ea; când eram în ea, sau puţin
înainte, sau puţin după. Timpul, în acea fază, rămânea un prezent continuu; erau momente
lungi când nu mişca nimic, apoi totul recădea într-un „după aceea". Mai târziu, la câteva
săptămâni după întâlnirea noastră, aceste clipe fericite au fuzionat, s-au contopit; iar viaţa mea
întreagă, în prezenţa ei, sub privirea ei, a devenit fericire.
Pe Belle o chema, în realitate, Esther. Nu i-am spus niciodată Belle - niciodată în prezenţa ei.
161
A fost o poveste ciudată. Şi dureroasă, atât de dureroasă, Belle, iubita mea. Iar cel mai straniu,
poate, e că nu m-a surprins cu adevărat. Pesemne că în relaţiile mele cu oamenii (era să scriu:
„în relaţiile mele oficiale cu oamenii"; şi cam aşa era, într-adevăr), fusesem înclinat să-mi
exagerez disperarea, însă ceva din mine ştia, ştiuse întotdeauna, că voi întâlni până la urmă
iubirea - vorbesc de iubirea împărtăşită, singura care contează, singura care ne poate înălţa la
percepţii de un ordin diferit, în care individualitatea se fisurează, în care datele lumii par
modificate, iar continuarea ei, justificată. Nu eram totuşi un naiv, nici vorbă; ştiam că
majoritatea oamenilor se nasc, îmbătrânesc şi mor fără a cunoaşte iubirea. La puţin timp după
epidemia zisă „a vacii nebune", s-au promulgat noi norme de marcare a cărnii bovine. în
raioanele de măcelărie din supermagazine, în restaurante, au apărut mici etichete formulate, în
general, cam aşa: „Născut şi crescut în Franţa. Sacrificat în Franţa." O viaţă simplă, într-
adevăr.
Dacă vorbim de împrejurări, începutul istoriei noastre a fost de o extremă banalitate. în mo-
mentul întâlnirii aveam patruzeci şi şapte de ani, ea douăzeci şi doi. Eu eram bogat, ea era
frumoasă. în plus, era actriţă, iar regizorii de filme se culcă cu actriţele lor, e ştiut; sunt filme
care nici nu par să fi avut o altă motivaţie. Dar oare puteam să mă consider regizor de filme ?
Ca regizor, nu aveam la activ decât „DOUĂ MUŞTE MAI TÂRZIU" şi mă pregăteam să
renunţ la „EŞANJIŞTII DE PE AUTOSTRADĂ"; de fapt, când m-am întors de la Paris,
renunţasem deja: în clipa în care taxiul s-a oprit în faţa vilei mele
162
din San Jose, am simţit (şi nu mă înşelam) că nu mai aveam forţa să-1 fac, că nu voi da curs
acestui proiect şi nici altuia. Totuşi, lucrurile şi-au urmat mersul; acasă mă aşteptau vreo zece
faxuri de la producători europeni care voiau să ştie mai mult. Nota mea de intenţie se limita la
o frază: „A îmbina avantajele comerciale ale pornografiei cu cele ale violenţei extreme." Nici
măcar nu era o notă de intenţie, era cel mult un pitch, dar era bine aşa, îmi spusese impresarul,
mulţi regizori tineri procedau astăzi în felul ăsta, eram fără voie un profesionist modern. Am
găsit de asemeni trei DVD-uri trimise de principalii impresari artistici spanioli; începusem să
caut o distribuţie, indicând că filmul avea un „eventual conţinut sexual".
Iată, aşa a început marea poveste de iubire a vieţii mele: într-un mod previzibil, banal, chiar
vulgar, dacă vreţi. Mi-am pus la microunde o porţie de Arroz Tres Delicias şi am introdus un
DVD la întâmplare în aparat. în timpul cât s-a încălzit mâncarea, am eliminat primele trei fete.
După două minute a târâit soneria, am scos mâncarea din cuptor, am adăugat ketchup Suzi
Weng; în acelaşi timp, pe ecranul uriaş din fundul salonului începea banda-anunţ a lui Esther.
Primele două scene, extrase dintr-un sitcom banal şi dintr-un serial poliţist la fel de mediocru,
le-am derulat rapid; atenţia mi-a fost atrasă totuşi de ceva, eram cu degetul pe butonul tele-
comenzii şi am apăsat imediat ca să revin la viteză normală.
Era goală, în picioare, într-o încăpere cu destinaţie incertă - probabil atelierul artistului, în
prima imagine, era împroşcată cu un jet de
163
vopsea galbenă - cel care ari nea vopseaua era în afara câmpului vizual Apoi o regăseam
culcată într-o baltă de vopsea de un galben orbitor. După aceea artistul - i se vedeau doar
braţele - vărsa pe ea o găleată de vopsea albastră, i-o întindea pe burtă şi pe sâni; ea privea în
direcţia lui, amuzată şi încrezătoare. El o dirija luând-o de mână, ea se răsucea pe burtă, el îi
turna din nou vopsea pe şale, i-o întindea pe spate şi pe fese; fesele se mişcau, însoţeau
mişcarea mâinilor Chipul ei, fiecare din gesturile ei aveau o inocenţă, o graţie senzuală
tulburătoare.
Cunoşteam lucrările lui Yves Klein, după întâlnirea cu Vincent mă documentasem, ştiam că în
plan artistic această acţiune nu avea nimic original sau interesant; dar cine se mai gândeşte la
artă când fericirea e posibilă? Am privit scena de zece ori la rând: mi se sculase, fireşte, dar
cred că am înţeles mai multe lucruri, chiar din acele prime minute. Am înţeles că aveam s-o
iubesc pe Esther, aveam s-o iubesc violent, imprudent, fără speranţa că mă va iubi şi ea. Am
înţeles că această iubire va fi atât de intensă, că m-ar putea ucide, şi chiar mă va ucide,
probabil, în clipa când Esther va înceta să mă iubească, există totuşi limite, şi oricâtă
rezistenţă am avea, iubirea sfârşeşte prin a ne ucide pe toţi, sau mai curând lipsa iubirii, care
până la urmă, inevitabil, ucide. Da, multe lucruri erau decise chiar din acele prime minute,
procesul era început. Mai puteam să-1 opresc, puteam să evit întâlnirea cu Esther, puteam să
distrug acel DVD, să plec departe, foarte departe; practic, însă, chiar a doua zi, l-am sunat pe
impresarul ei. Fireşte, a fost încântat - da, e posibil, cred că acum nu are nici un angajament,
ştiţi conjunctura mai bine decât
164
mine, nu e uşor, am mai lucrat cumva împreună? spuneţi-mi dacă mă înşel, va fi o plăcere, da,
o plăcere -, hotărât lucru, „DOUĂ MUŞTE MAI TÂRZIU" avusese ecou în afara Franţei,
tipul vorbea o engleză foarte corectă, şi în general Spania se moderniza cu o iuţeală
surprinzătoare.
Prima noastră întâlnire a avut loc într-un bar de pe Cale Obispo din Leon, un bar destul de
mare, destul de tipic, cu lambriuri din lemn întunecat la culoare şi cu tapas — îi eram
recunoscător că nu alesese un Planet Hollywood. Am ajuns cu zece minute întârziere, iar din
clipa în care şi-a ridicat privirea spre mine nu a mai existat nici un liber arbitru, totul era deja
hotărât. M-am aşezat în faţa ei pe banchetă, cumva cu aceeaşi senzaţie pe care o avusesem cu
ani în urmă, sub o anestezie generală: senzaţia unei desprinderi uşoare, consimţite, intuiţia că,
în definitiv, moartea va fi un lucru foarte simplu. Purta o pereche de blugi strâmţi, cu talia
joasă, şi un top roz, mulat, care-i lăsa umerii descoperiţi. Când s-a ridicat pentru a face
comanda, i-am zărit bikinii, tot roz, ieşiţi din blugi, şi am avut o erecţie. Când s-a întors de la
bar, abia am reuşit să-mi desprind privirea de la buricul ei. Şi-a dat seama, a surâs, s-a aşezat
lângă mine pe banchetă. Cu părul blond deschis şi pielea foarte albă, nu arăta a spaniolă tipică
- mai curând, aş fi zis, a rusoaică. Avea ochi frumoşi, căprui, atenţi, şi nu-mi amintesc prea
bine primele mele cuvinte, dar cred că i-am spus aproape imediat că vreau să renunţ la
proiect. A părut mai mult surprinsă decât dezamăgită. M-a întrebat de ce.
In fond, habar nu aveam, şi cred că m-am lansat într-o explicaţie destul de lungă, pornind
165
de la vârsta ei din acel mor.„ent - impresarul îmi spusese că avea douăzeci şi doi de ani.
Concluzia era că avusesem o viaţă destul de tristă, solitară,
0 viaţă de muncă îndârjită, marcată de frecvente perioade de depresie. Cuvintele îmi veneau
uşor, vorbeam în engleză, din când în când mă ruga să-i repet o frază. Pe scurt, nu doar la
filmul ăsta voiam să renunţ, ci cam la toate, am spus ca să închei; nu mai simţeam în mine nici
o ambiţie, nici o dorinţă de a învinge, nimic de genul ăsta, de data asta credeam că eram cu
adevărat obosit.
M-a privit cu perplexitate, ca şi cum cuvântul
1 se părea prost ales. Totuşi, asta era, poate nu oboseală fizică, mai curând ceva nervos, dar în
fond nu era totuna ?
— Nu mai cred în ceea ce fac... am spus în cele din urmă.
— Maybe it's better...1 a spus ea; apoi şi-a pus o mână pe sexul meu. Lăsându-şi capul pe
umărul meu, mi 1-a strâns uşor între degete.
în camera de hotel, mi-a povestit mai multe despre viaţa ei. Sigur, putea fi considerată actriţă,
jucase în sitcomuri, în seriale poliţiste de televiziune - în care, de regulă, era violată sau
sugrumată de tot soiul de psihopaţi -, precum şi în câteva spoturi publicitare. Avusese chiar
rolul principal într-un lung metraj spaniol, dar filmul încă nu ieşise, şi oricum era un film
mediocru; după părerea ei, cinematograful spaniol era condamnat să dispară cât de curând.
Putea să plece în străinătate, am spus, în Franţa, de exemplu, încă se făceau filme. Da, dar nu
ştia dacă era o actriţă bună, şi nici măcar dacă
voia să fie actriţă. în Spania, reuşea din când în când să găsească de lucru, datorită fizicului ei
atipic, era conştientă de această şansă, ca şi de caracterul ei relativ. în fond, considera meseria
de actriţă o slujbă măruntă: era mai bine plătită decât dacă ar fi servit într-o pizzerie sau ar fi
împărţit fluturaşi seara în discotecă, dar găsea mai greu de lucru. în afară de asta, lua lecţii de
pian şi studia filozofia. Şi, mai ales, voia să trăiască.
Era cam genul de studii pe care le făcea o fată perfectă din secolul XIX, mi-am spus maşinal
descheindu-i nasturii de la blugi. Niciodată nu m-am descurcat cu blugii, cu nasturii lor mari,
metalici, a trebuit să mă ajute ea. în schimb, m-am simţit de îndată bine în ea, cred că uitasem
că putea fi atât de bine. Sau poate că niciodată nu fusese atât de bine, poate că niciodată nu
simţisem atâta plăcere. La patruzeci şi şapte de ani; viaţa e stranie.
Esther locuia cu sora ei, mă rog, sora avea patruzeci şi doi de ani şi îi fusese mai mult mamă;
mama adevărată era pe jumătate nebună. Nu-şi cunoştea tatăl, nici măcar după nume, nu
văzuse niciodată nici o fotografie, nimic.
Avea o piele atât de catifelată.
1. Poate că e mai bine . (în engl. în orig.) 166
167
Daniel25,l
în clipa când bariera de protecţie s-a închis, printre nori s-a arătat soarele şi toată casa a fost
scăldată într-o lumină orbitoare. Zugrăveala pereţilor exteriori conţinea o cantitate de radiu,
uşor radioactiv, o protecţie eficientă contra furtunilor magnetice, dar care sporea indicele de
reflexie al clădirilor; ochelarii de protecţie, în primele zile, erau recomandaţi.
Fox a venit spre mine dând încet din coadă. Când neo-umanii lângă care şi-au petrecut viaţa
dispar, rar se întâmplă ca însoţitorii lor canini să le supravieţuiască. Desigur, recunosc
identitatea genetică a succesorului (amprenta olfactivă este identică), dar în majoritatea
cazurilor nu este suficient: încetează să se mai joace, să se hrănească şi mor rapid, în câteva
săptămâni. Ştiam deci că începutul existenţei mele materiale va fi marcat de doliu; ştiam, de
asemeni, că această existenţă se va petrece într-o regiune cu foarte mulţi sălbatici, unde
regulile de protecţie trebuiau aplicate riguros; în plus, eram pregătit pentru principalele
elemente ale unei vieţi obişnuite.
Nu ştiam însă, şi am descoperit intrând în biroul predecesorului meu, că Daniel24 făcuse mai
multe însemnări manuscrise fără a le trimite
168
la adresa IP din istorisirea sa - lucru destul de neobişnuit Cele mai multe trădau o stranie
amărăciune blazată - precum aceasta, mâzgălită pe o foaie ruptă dintr-un bloc-notes:
Insectele se lovesc de pereţi, Reduse la zborul lor plicticos Care nu poartă nici un alt mesaj
Decât repetarea dezastrului.
Altele păreau pătrunse de o oboseală, de o senzaţie de vacuitate straniu de omeneşti:
De luni de zile, deja, nici cea mai mică
însemnare
Şi nimic să merite a fi consemnat.
în amândouă cazurile, procedase în modul non-codant. Fără să fiu direct pregătit pentru
această eventualitate, nu eram câtuşi de puţin surprins: ştiam că spiţa lui Daniel - începând de
la fondatorul ei — era predispusă la o anume formă de îndoială şi autoderiziune. Am avut
totuşi un şoc descoperind această ultimă însemnare, foarte recentă, judecând după starea
hârtiei:
Citind eu Biblia oleacă, într-un hotel - nu-i fac reclamă -, Daniel! Profeţiile tale mă seacă,
Cerul e colorat ca o dramă.
Frivolitatea umoristică, autoironia - ca şi, de altfel, aluzia directă la elemente din viaţa umană
- erau aici atât de apăsate, că însemnarea i-ar fi putut fi atribuită mai uşor lui Daniel1,
îndepărtatul nostru strămoş, decât unuia dintre
169
succesorii săi neo-umani. Concluzia se impunea cufundându-se în mod repetat în biografia, pe
cât de ridicolă, pe atât de tragică, a lui Daniel1, predecesorul meu se lăsase puţin câte puţin
impregnat de unele aspecte stranii ale personalităţii lui, într-un sens, era chiar scopul urmărit
de Fondatori ; contrar, însă, învăţăturilor Surorii supreme, nu ştiuse să păstreze o distanţă
critică suficientă Pericolul exista, fusese repertonat, şi mă simţeam pregătit să-i fac faţă; ştiam
mai ales că nu există altă soluţie. Dacă voiam să pregătim sosirea Viitorilor, trebuia mai întâi
să urmăm omenirea în slăbiciunile, nevrozele, îndoielile ei; ca să le depăşim, trebuia să ni le
însuşim integral. Replicarea exactă a codului genetic, meditaţia asupra istorisirii de viaţă a
predecesorului, redactarea istorisirii: iată cei trei stâlpi ai credinţei noastre, neschimbaţi din
epoca Fondatorilor, înainte de a-mi pregăti o masă uşoară, mi-am împreunat mâinile pentru un
scurt elogiu al Surorii supreme şi m-am simţit din nou lucid, echilibrat, activ.
înainte de a adormi, am aruncat o privire peste istorisirea lui Marie22; ştiam că în curând voi
intra în legătură cu Marie23. Fox s-a culcat lângă mine, a suspinat încetişor. Avea să moară
lângă mine şi o ştia; era un câine bătrân, acum; a adormit aproape imediat.
170
Daniel1,13
Era o altă lume, separată de lumea obişnuită de câţiva centimetri de pânză, indispensabilă pro-
tecţie socială - 90% dintre bărbaţii pe care-i întâlnea Esther simţeau urgent dorinţa s-o
pătrundă. După ce i-am scos blugii, m-am jucat un timp cu bikinii ei roz, constatând că sexul i
se umezea rapid; era ora cinci după-amiază. Da, era o altă lume, şi am rămas în ea până a
doua zi dimineaţa la ora unsprezece - era ultimul termen pentru un mic dejun, iar nevoia de a
mânca ceva începea să devină presantă. Pesemne că dormisem, în reprize scurte. în rest, acele
câteva ore dădeau vieţii mele un sens. Nu exageram, şi eram conştient că nu exageram: trăiam
lucrurile, acum, în simplitatea lor absolută. Sexualitatea, mai exact dorinţa, era desigur o temă
frecventă în scheciurile mele; la fel ca oricine - şi poate mai mult decât alţii -, eram conştient
că multe lucruri din această lume se învârt în jurul sexualităţii, mai precis al dorinţei. De
aceea, ca un comic pe cale să îmbătrânească, mă putusem lăsa, uneori, cuprins de un soi de
îndoială sceptică: poate că sexualitatea, ca atâtea lucruri, ca aproape orice pe lumea asta, era
supraevaluată; poate că nu era decât un truc banal menit a spori competiţia dintre bărbaţi şi a
face ansamblul să funcţioneze
171
mai rapid. Poate că sexualitatea nu avea nimic în plus faţă de o cină la un restaurant de lux sau
de un Bentley Continental GT; nimic care să justifice atâta agitaţie.
Noaptea aceea avea să-mi arate că mă înşelam, avea să mă readucă la o viziune mai elemen-
tară a lucrurilor. A doua zi, întors la San Jose, am coborât pe Playa de Monsul Privind marea
şi soarele ce asfinţea peste mare, am scris un poem. Faptul era, în sine, ciudat: nu numai că nu
scrisesem până atunci poezii, dar practic nici nu citisem poezie, cu excepţia lui Baudelaire. De
altfel, din câte ştiam, poezia murise. Cumpăram destul de regulat o revistă literară trimestrială,
de orientare mai curând ezoterică - fără să aparţin cu adevărat literaturii, mă simţeam uneori
aproape de ea; orişicât, îmi scriam singur sche-ciurile şi, chiar dacă nu urmăream decât o vagă
parodie a stilului oral, eram conştient de dificultatea de a lega cuvintele, de a le organiza în
fraze fără ca ansamblul să devină incoerent ori să plictisească. In revista aceea, cu doi ani
înainte, citisem un articol despre dispariţia poeziei — dispariţie pe care semnatarul o socotea
ineluctabilă. După el, poezia, ca limbaj non-con-textual, anterior distincţiei obiecte-
proprietăţi, dispăruse definitiv din lumea oamenilor. Poezia aparţinea unei etape primitive la
care nu vom mai avea niciodată acces, fiind anterioară adevăratei constituiri a obiectului şi a
limbii. Inaptă să poarte informaţii mai precise - doar nişte simple senzaţii corporale şi
emoţionale -, intrinsec legată de stadiul magic al gândirii umane, ea devenise iremediabil
desuetă după apariţia unor proceduri fiabile de atestare obiectivă. Toate acestea m-au convins
atunci, dar în dimineaţa
172
aceea încă nu mă spălasem, încă păstram mirosul lui Esther, savorile ei (între noi nu s-a pus
niciodată problema să folosim prezervative, pur şi simplu subiectul nu a fost abordat, cred că
nici nu-i trecuse prin gând - cum nu-mi trecuse nici mie, era surprinzător totuşi: primele mele
aventuri se petrecuseră în epoca SIDA, boală pe atunci incurabilă, era un lucru ce ar fi trebuit
să mă marcheze). în fine, SIDA ţinea pesemne de domeniul contextual, era un lucru la care te
puteai gândi, oricum, primul meu poem l-am scris în dimineaţa aceea, când încă eram
impregnat de mirosul lui Esther. Iată-1, acel poem:
Ştiam că voi avea parte De iubire - am ştiut-o, o ştiu, Dar şi că va fi mai târziu, Cu puţin
înainte de moarte.
Ştiam că aşteptai, N-am renunţat niciodată, Tu încă nici nu existai, Când mi-ai fost anunţată.
Vei fi, iată, viaţa, Prezenţa mea materială, Voi fi în dulceaţa Pielii tale, reală.
Atât de dulce la pipăire, Atât de uşoară şi fină Entitate non-divinâ, Animal de iubire.
La sfârşitul acelei nopţi, soarele revenise peste Madrid. Am chemat un taxi şi am aşteptat
173
câteva minute în holul hotelului, cu Esther, în timp ce răspundea la numeroasele mesaje ce i
se adunaseră pe mobil. Telefonase deja de multe ori în cursul nopţii, părea să aibă o viaţă
socială foarte bogată; majoritatea discuţiilor se terminau cu „un besito"1, uneori „un beso"2.
Vorbeam o spaniolă aproximativă, nuanţa - dacă era vreuna - îmi scăpa, dar în momentul când
taxiul s-a oprit în faţa hotelului am devenit conştient că, de fapt, Esther evita să sărute. Era
destul de ciudat: altminteri, îi plăcea penetrarea sub toate formele, îşi prezenta fundul cu
multă graţie (avea fese mici şi înalte, era mai curând un fund de băiat), sugea fără ezitare şi
chiar cu zel; însă de fiecare dată când îmi apropiasem buzele de ale ei, îşi întorsese capul,
puţin stânjenită.
Mi-am pus geanta de voiaj în portbagaj; ea mi-a întins un obraz şi, după două săruturi rapide,
am urcat în maşină. Coborând pe bulevard, la câteva sute de metri mai departe, m-am întors
să-i fac la revedere cu mâna; vorbea deja la telefon, n-a observat semnul meu.
încă de la sosirea pe aeroportul din Almeria, am înţeles ce avea să fie viaţa mea în cursul
săptămânilor următoare. De ani de zile, aproape sistematic, îmi ţineam mobilul închis:
chestiune de statut, eram o vedetă europeană; cine voia să mă contacteze trebuia să lase un
mesaj şi să aştepte să sun eu. O regulă pe care îmi fusese greu, uneori, s-o respect, dar o
făcusem şi, de-a lungul anilor, reuşisem: producătorii îmi lăsau mesaje; actorii cunoscuţi,
directorii de ziare
1. Un pupic (în sp. în ong )
2. Un sărut (în sp. în ong )
174
lăsau mesaje; eram în vârful piramidei şi speram să rămân acolo cel puţin câţiva ani, până la
retragerea mea oficială. Acum însă, primul meu gest, la coborârea din avion, a fost să-mi
deschid mobilul; am fost surprins, aproape îngrozit de amara decepţie ce m-a cuprins când am
văzut că nu aveam nici un mesaj de la Esther.
Singura şansă de supravieţuire, când eşti sincer îndrăgostit, este să i-o ascunzi femeii iubite, să
simulezi detaşarea, în orice împrejurare. O simplă constatare, dar câtă tristeţe! Ce acuzaţie
adusă omului!... Oricum, nu-mi trecuse niciodată prin minte să contest această lege, nici să
încerc să mă sustrag: iubirea te face slab, iar cel mai slab din cuplu este oprimat, torturat şi
finalmente ucis de celălalt, care, la rându-i, oprimă, torturează şi ucide fără rea intenţie, fără
măcar să simtă plăcere, cu o totală indiferenţă; iată ce numesc oamenii, de obicei, iubire. în
primele două zile, am trecut prin lungi momente de ezitare: să dau telefon, să nu dau...
Măsurăm încăperile în lung şi în lat, aprindeam ţigară după ţigară, din când în când mergeam
până la mare, mă întorceam şi îmi dădeam seama că nu văzusem marea, că eram incapabil, în
clipa aceea, să-i confirm existenţa - în timpul acestor plimbări îmi impuneam să nu iau
telefonul cu mine, să-1 las pe noptieră, şi în general mă obligam să respect un interval de două
ore înainte de a-1 deschide ca să constat încă o dată că nu-mi lăsase nici un mesaj. în
dimineaţa celei de-a treia zile, mi-a venit ideea să las telefonul deschis în permanenţă şi să
încerc să uit de el; la miezul nopţii, după a cincea tabletă de Mepronizine, mi-am dat seama că
toate astea nu serveau la nimic şi am început să mă resemnez cu ideea că Esther era
175
mai tare, că nu mai aveam mei o putere asupra propriei mele vieţi.
In seara celei de-a cmcea zile, am sunat-o. N-a părut deloc surprinsă să mă audă, pentru ea
timpul trecuse foarte repede, aşa i se păruse. A acceptat imediat să mă viziteze la San Jose;
cunoştea provincia Almeria, îşi petrecuse aici mai multe vacanţe, pe când era fetiţă; de câţiva
ani mergea mai curând la Ibiza sau la Formentera. Putea veni în weekend, nu următorul, doar
peste două săptămâni; am respirat adânc ca să nu-mi trădez dezamăgirea. „Un besito...", a
spus ea înainte de a închide. Ei, da; eram prins în angrenaj, nu mai aveam scăpare.
Daniel25,2
La două săptămâni de la venirea mea, Fox a murit, puţin după asfinţit. Eram lungit în pat când
s-a apropiat, a încercat, cu eforturi, să urce; dădea din coadă agitat. De când venisem, nu
mâncase nici măcar o dată; slăbise mult. L-am ajutat să urce lângă mine; m-a privit preţ de
câteva secunde, cu un amestec ciudat de oboseală şi scuză; apoi, liniştindu-se, şi-a pus capul
pe pieptul meu. Respiraţia i s-a încetinit, a închis ochii. Două minute mai târziu, îşi dădea
ultima suflare. L-am îngropat în grădină, la capătul dinspre vest al terenului împrejmuit cu
gard de protecţie, lângă predecesorii lui. în aceeaşi noapte, un transport rapid venit din Oraşul
central aducea un câine identic; aducătorii ştiau codurile şi modul de funcţionare a barierei, nu
m-am mai deranjat ca să-i primesc. 0 corcitură mică, roşu cu alb, a venit spre mine dând din
coadă; i-am făcut semn. A sărit pe pat, s-a întins lângă mine.
Iubirea nu e greu de definit, dar se produce rar - în succesiunea fiinţelor. Prin câini, omagiem
iubirea, posibilitatea ei. Ce e un câine, dacă nu o maşină de iubit? îi arăţi o fiinţă umană, îi dai
misiunea s-o iubească - şi oricât de hidoasă, perversă, diformă sau stupidă ar fi aceasta,
câinele o
176
177
iubeşte. Această caracteristică era atât de surprinzătoare, atât de frapantă pentru oamenii din
vechea rasă - toate mărturiile concordă -, încât ajungeau să-şi iubească şi ei câinele. Câinele
era aşadar o maşină de iubit care te făcea să iubeşti - dar care te făcea să iubeşti un câine,
niciodată alţi oameni.
Nu există un subiect mai frecvent decât iubirea, în istorisirile de viaţă ale oamenilor, ca şi în
corpusul literar rămas de la ei; sunt evocate atât iubirea heterosexuală, cât şi cea homo-
sexuală, fără ca între ele să se poată găsi, până în prezent, o diferenţă semnificativă; de
asemeni, nici un subiect nu e atât de discutat, atât de controversat, mai ales în perioada finală
a istoriei umane, când fluctuaţiile ciclotimice privind credinţa în iubire au devenit constante şi
excesive. Pe scurt, nici un subiect nu pare să-i fi preocupat mai mult pe oameni; pe lângă el,
până şi banii, până şi satisfacţiile luptei şi ale gloriei pălesc, îşi pierd forţa dramatică în
istorisirile de vieţi umane. Pentru oamenii din ultima perioadă, iubirea pare să fi fost apogeul
şi imposibilul, nostalgia şi harul, punctul focal în care se puteau concentra orice suferinţă sau
bucurie. Istorisirea de viaţă a lui Daniel1, nervoasă, dureroasă, de un sentimentalism
neînfrânat sau - la fel de bine - de-a dreptul cinică, contradictorie în totul, este caracteristică
din acest punct de vedere.
178
Daniel 1,14
Am fost pe punctul să închiriez o maşină ca s-o iau pe Esther de pe aeroportul din Almeria:
mă temeam că va fi impresionată neplăcut de cupeul Mercedes 600 SL, dar şi de piscină, de
jacuzzi, în general de luxul cam ostentativ ce caracteriza modul meu de viaţă. Mă înşelam:
Esther era o realistă; ştia că eram o vedetă şi, în mod logic, se aştepta să trăiesc pe picior
mare; cunoştea oameni de toate categoriile, unii foarte bogaţi, alţii foarte săraci, şi nu avea
nimic de reproşat nimănui; accepta această inegalitate, ca şi pe celelalte, cu o naturaleţe
absolută. Generaţia mea fusese marcată de felurite dezbateri despre regimul economic ideal,
dezbateri ce se încheiau invariabil cu un acord asupra superiorităţii economiei de piaţă - cu
argumentul forte că orice alt mod de organizare impus unei populaţii fusese respins de aceasta
cu iritare şi chiar cu o anume violenţă, de îndată ce fusese posibil. Până şi aceste dezbateri au
dispărut în generaţia lui Esther; capitalismul era pentru ea un mediu natural în care se mişca
cu dezinvoltura care o caracteriza în tot ce făcea; un protest contra unui plan de concedieri i s-
ar fi părut la fel de absurd ca un protest contra răririi vremii sau a invaziei de lăcuste din
Africa de Nord. Orice idee de revendicare colectivă îi
179
era în general străină • i se părea evident, dintotdeauna, că în plan financiar, ca şi în toate
chestiunile esenţiale ale vieţii, fiecare trebuia să se apere singur, să se descurce fără a conta pe
ajutorul nimănui. Probabil pentru a se învăţa cu greul, îşi impunea o strictă independenţă
financiară şi, de la cincisprezece ani, deşi soră-sa era destul de bogată, ţinuse să-şi câştige
singură banii de buzunar, să-şi cumpere singură discurile şi hainele, chiar dacă pentru asta
trebuia să accepte tot felul de corvezi, cum ar fi să distribuie fluturaşi sau să livreze pizza. Nu,
nu a insistat să-şi achite consumaţia la restaurant, nici altceva de genul ăsta, n-a mers până
acolo; dar am simţit chiar de la început că un cadou prea somptuos ar fi indispus-o, ca un gest
care i-ar fi ameninţat puţin independenţa.
A venit îmbrăcată într-o minijupă plisată de culoare turcoaz şi un tricou Betty Boop. în par-
carea aeroportului, am încercat s-o iau în braţe: s-a desprins rapid, stingherită. In clipa când îşi
punea valiza în portbagaj, o pală de vânt i-a ridicat fusta; mi s-a părut că nu avea chiloţi. După
ce m-am aşezat la volan, i-am pus întrebarea. A clătinat din cap surâzând, şi-a ridicat fusta
până în talie, şi-a desfăcut puţin coapsele: părul pubian forma un mic triunghi blond, clar
desenat.
Când am pornit, şi-a coborât fusta: ştiam acum că nu avea chiloţi, efectul fusese obţinut, era
suficient. Sosiţi la vilă, în timp ce eu îi scoteam valiza din portbagaj, a luat-o înainte pe
treptele care duceau la intrare; zărindu-i baza feselor micuţe, am simţit că ameţesc, aproape
am ejaculat în pantaloni. Am ajuns-o din urmă, am
180
cuprins-o şi m-am lipit de ea. Open the door...1, a spus ea frecându-şi distrată fesele de
mădularul meu. Am ascultat-o, însă abia intraţi în hol, m-am lipit iarăşi de ea; s-a lăsat în
genunchi pe un covoraş, sprijinindu-se cu mâinile de sol. M-am descheiat la pantaloni şi am
pătruns-o; din păcate, drumul cu maşina mă excitase într-atât, că am ejaculat aproape imediat;
a părut puţin dezamăgită, dar nu peste măsură. A vrut să se schimbe şi să facă o baie.
Celebra formulă a lui Stendhal, atât de apreciată de Nietzsche, cum că frumuseţea ar fi o
promisiune de fericire, este în general falsă; în schimb, se potrivea perfect pentru erotism.
Esther era superbă, dar şi Isabelle fusese, în tinereţea ei, poate chiar mai frumoasă. Esther în
schimb era mai senzuală, era incredibil, delicios de senzuală, mi-am dat seama încă o dată
când s-a întors din baie: şi-a tras un pulover larg, 1-a coborât puţin pe umeri ca să-şi
descopere bretelele de la sutien, apoi şi-a potrivit bikinii ca să iasă din blugi; erau mici gesturi
pe care le făcea automat, fără măcar să gândească la ele, cu un firesc şi o candoare irezistibile.
A doua zi, la trezire, am simţit un fior de bucurie la gândul că vom cobori pe plajă împreună.
Pe Playa de Monsul, ca pe toate plajele neamenajate, greu accesibile şi în general aproape
pustii din rezervaţia Cabo de Gata, nudismul era admis în mod tacit. Deşi nuditatea nu este
erotică (mă rog, aşa se zice), mie nuditatea mi s-a părut întotdeauna destul de erotică - dacă
trupul e frumos, evident -, chiar dacă nu lucrul cel mai erotic, purtasem discuţii agasante pe
tema asta cu
1. Deschide uşa... (în engl. în orig.).
181
ziariştii, pe vremea când băgăm în scheciurile mele naturişti neo-nazişti. Oricum, eram sigur
că Esther avea să găsească ceva; după câteva minute de aşteptare, a apărut într-un mini-şort
alb pe care îl lăsase descheiat la primii doi nasturi, dezvelindu-i primii cârlionţi pubieni; pe
sâni îşi înnodase un şal auriu, având grijă să-1 înalţe puţin ca să le lase partea de jos la vedere.
Marea era foarte calmă. Esther s-a aşezat, apoi s-a dezbrăcat complet, şi-a desfăcut larg
coapsele, expunându-şi sexul la soare. I-am turnat ulei pe burtă şi am început s-o mângâi.
întotdeauna am fost dotat pentru asta, mă rog, ştiam să masez partea interioară a coapselor,
perineul, era unul dintre micile mele talente. Eram în plină acţiune şi observam cu satisfacţie
că Esther începea să simtă dorinţa de a fi penetrată, când am auzit un (J,Bună ziua!" rostit de o
voce puternică şi veselă, la câţiva paşi în spatele meu. M-am întors: Fadiah se îndrepta spre
noi. Goală şi ea, purta în bandulieră o geantă de plajă din pânză albă, împodobită cu steaua
multicoloră cu braţe curbate, semnul de recunoaştere al elohimiţilor, neîndoielnic, avea un
trup superb. M-am ridicat, am făcut prezentările, apoi a început o conversaţie însufleţită în
engleză. Funduleţul alb al lui Esther era foarte atrăgător, fesele rotunde şi cambrate ale lui
Fadiah erau şi ele ispititoare, oricum, aveam o erecţie din ce în ce mai vizibilă, dar
deocamdată se făceau că nu observă: în toate filmele porno există cel puţin o scenă cu două
femei, eram convins că Esther nu avea nimic împotrivă, şi ceva mă făcea să cred că nici
Fadiah n-ar fi avut. Aplecându-se să-şi lege şireturile la sandale, Esther mi-a atins sexul ca din
greşeală, dar eram sigur că o făcuse anume, am făcut un
182
pas către ea, acum îl aveam la înălţimea feţei sale. Sosirea lui Patrick m-a potolit puţin; era
gol şi el, robust, dar corpolent, începea să facă burtă, în fine, era un brav mamifer de talie
medie, în principiu, nu aveam nimic împotriva unei distracţii în patru, dar pe moment
veleităţile mele sexuale se temperaseră.
Am continuat să discutăm, goi, tuspatru, la câţiva metri de mare. Patrick şi Fadiah nu păreau
surprinşi de prezenţa lui Esther, nici de absenţa lui Isabelle. Elohimiţii formează rareori
cupluri stabile, pot trăi împreună doi-trei ani, uneori mai mulţi, dar profetul insistă ca fiecare
să-şi păstreze autonomia şi independenţa, mai ales financiară, nimeni nu trebuie să accepte o
ştirbire a libertăţii sale individuale şi, indiferent dacă e o căsătorie sau un simplu PACS1,
iubirea trebuie să rămână deschisă ca să poată fi repusă mereu în joc, iată principiile decretate
de profet. Fadiah, bunăoară, chiar dacă profita de veniturile ridicate ale lui Patrick şi de modul
de viaţă pe care acesta şi-1 permitea, nu poseda probabil nimic în comun cu el, şi cu siguranţă
aveau conturi separate. L-am întrebat pe Patrick ce noutăţi avea de la părinţii lui; mi-a dat o
veste tristă: maică-sa murise. Fusese ceva foarte neaşteptat, foarte brutal: o infecţie
nosocomială contractată într-un spital din Liege unde se internase pentru o operaţie la şold, în
principiu banală; murise în câteva ore. Patrick era în Coreea, în interes de serviciu, nu putuse
s-o vadă pe patul de moarte, iar la întoarcere era deja congelată - femeia îşi donase corpul
ştiinţei. Robert, tatăl lui Patrick, suporta foarte greu şocul, de fapt se hotărâse să
1. PACS, siglă pentru Pacte civil de sohdante (în Franţa).
183
părăsească Spania şi să meargă la o casă pentru pensionari, în Belgia; îi lăsase lui Patrick pro-
prietatea.
Seara, am cinat împreună la un restaurant cu specialităţi pescăreşti din San Jose. Robert bel-
gianul clătina din cap, abia dacă participa la conversaţie; era aproape buimăcit de calmante.
Patrick mi-a amintit că peste câteva luni, la Lanzarote, urma să aibă loc stagiul de iarnă; spera
din tot sufletul să particip, săptămâna trecută profetul îi vorbise din nou despre mine, îi
făcusem o impresie excelentă, iar acum va fi ceva cu adevărat grandios, cu adepţi veniţi din
toată lumea. Esther, fireşte, era bine venită. Ea nu mai auzise niciodată de sectă, aşa că a
ascultat curioasă expunerea doctrinei. Patrick, pesemne încălzit de vin (un Tesoro de Bullas
din regiunea Murcia, un vin foarte tare), a insistat în special pe aspectele sexuale. Iubirea
propovăduită de profet şi recomandată adepţilor era iubirea adevărată, neposesivă: dacă iubeai
cu adevărat o femeie, nu trebuia să te bucuri văzând că alţi bărbaţi îi oferă plăcere? La fel cum
şi ea se bucura, din toată inima, să vadă că simţi plăcere cu alte femei. Cunoşteam genul ăsta
de trăncăneală, purtasem discuţii enervante pe tema asta cu ziariştii, pe vremea când băgăm în
scheciurile mele paraşute ce sufereau de anorexie. Robert belgianul clătina din cap aprobând
cu disperare, el care nu cunoscuse altă femeie decât nevas-tă-sa, acum decedată, şi care avea
să moară repede în casa pentru pensionari din Brabant, dospind în propria-i urină, uitat, fericit
că măcar nu era bătut de infirmieri. Fadiah părea şi ea cu totul de acord, îşi înmuia creveţii în
maioneză, îşi
184
lingea buzele cu poftă. Habar nu aveam ce gândea Esther, cred că discuţiile teoretice pe tema
asta î se păreau cam prăfuite; de fapt, eram cam în aceeaşi stare de spirit - chiar dacă din
raţiuni diferite, legate mai mult de o repulsie generală pentru discuţiile teoretice, îmi venea tot
mai greu să particip, sau măcar să simulez cât de cât interesul. în fond, aş fi avut cu siguranţă
obiecţii, de pildă că iubirea non-posesivă nu părea posibilă decât într-o ambianţă saturată de
delicii, în care nu mai exista nici o spaimă, în special spaima de a fi părăsit şi spaima de
moarte, că implica cel puţin - şi nu numai — eternitatea, pe scurt aş fi obiectat că nu erau
întrunite condiţiile necesare; cu câţiva ani mai devreme, aş fi argumentat, cu siguranţă, acum
însă nu mai aveam forţa s-o fac, şi oricum nu era nimic grav, Patrick era cam ameţit, îi plăcea
să se asculte vorbind, peştele era proaspăt, petreceam ceea ce se numeşte o seară agreabilă.
Am promis să merg la Lanzarote, Patrick m-a asigurat cu un gest larg că voi avea parte de un
tratament VIP cu totul special; Esther nu promitea nimic, în perioada respectivă era posibil să
aibă examene. Despărţindu-ne, i-am strâns îndelung mâna lui Robert, care a mormăit ceva din
care nu am înţeles nimic; tremura puţin, deşi nu era frig. Mă întrista bătrânul materialist, cu
faţa lui trasă, cu părul ce-i albise dintr-odată. Mai avea câteva luni, câteva săptămâni, poate. îl
va regreta cineva ? Nu prea mulţi; poate Harry, care va rămâne fără un partener de discuţii
plăcute, cuminţi, contradictorii şi nu prea. Mi-am dat atunci seama că, probabil, Harry ar
suporta mult mai bine moartea soţiei; şi-o putea imagina pe Hildegarde cântând la harpă
printre îngerii lui
185
Dumnezeu sau, sub o formă mai spirituală, pitită într-un ungher topologic al punctului omega,
mă rog, ceva de genul ăsta; pentru Robert belgianul, situaţia era fără ieşire.
What are you thinkmg?1, a întrebat Esther în clipa când treceam pragul vilei. Sad things...2, i-
am răspuns, gânditor. A clătinat din cap şi m-a privit cu gravitate, îşi dădea seama că eram cu
adevărat trist. Don't worry...3, a spus ea; apoi s-a lăsat în genunchi ca să-mi facă o felaţie.
Avea o tehnică bună, inspirată evident din filmele porno -se vedea imediat, avea acel gest,
care se învaţă atât de repede din filme, de a-şi scutura părul, aruncându-1 pe spate, pentru ca
bărbatul s-o poată privi în plină acţiune. Dintotdeauna, felaţia este piesa de rezistenţă a
filmelor porno, singura care poate servi de model tinerelor fete; apoi, e singura în care poţi
regăsi uneori ceva din emoţia reală a actului, fiind singura în care prim-planul e cu figura
femeii, pe care poţi citi acea mândrie fericită, acea încântare copilărească pe care-o simte
dăruind plăcere. Esther mi-a povestit mai târziu că, într-adevăr, la prima ei relaţie sexuală
refuzase această practică, şi că se hotărâse să încerce doar după ce văzuse un număr de filme.
Acum era expertă, bucuroasă de ştiinţa ei, şi nu am mai ezitat niciodată, nici chiar atunci când
părea obosită, s-o rog să-mi facă o felaţie. în momentul ejaculării, se dădea puţin înapoi ca să
primească jetul de spermă pe faţă sau în gură, apoi revenea la atac, lingând meticulos, până la
1. La ce te gândeşti? (în engl în orig.). 2 La lucruri triste... (în engl, în orig.). 3. Nu-ţi face
griji... (în engl. în orig.).
186
ultimul strop. Ca multe fete foarte frumoase, era adesea indispusă, avea un stomac gingaş, şi
mai întâi înghiţise cu reticenţă; dar experienţa îi arătase clar că trebuia să ia o hotărâre, că
pentru bărbat înghiţirea spermei nu era un act indiferent sau opţional, ci o mărturie personală
de neînlocuit; acum o făcea cu bucurie, şi am simţit o imensă fericire să ejaculez în gura ei
delicată.
187
Daniel25,3
După câteva săptămâni de gândire, am luat legătura cu Marie23, lăsându-i, pur şi simplu,
adresa mea IR Mi-a răspuns cu mesajul următor:
L-am văzut desluşit, luminos, Pe Dumnezeu In nefiinţa sa, în neantul său preţios -Nu am ratat
ocazia.
12924.4311.4358.212526. La adresa indicată era o suprafaţă cenuşie, catifelată, mătăsoasă,
străbătută în toată grosimea ei de unduiri uşoare, ca o perdea de catifea mişcată de vânt, în
ritmul unor acorduri depărtate de alămuri. Muzica era liniştitoare şi în acelaşi timp uşor
euforizantă, o vreme m-am pierdut în contemplarea ei. N-am apucat să-i răspund, mi-a trimis
un al doilea mesaj:
După evenimentul ieşirii din Vid, înotăm în sfârşit în Fecioara lichidă.
51922624.4854267. în mijlocul unui peisaj în ruine format din carcase de clădiri înalte şi
cenuşii, cu ferestre căscate, un buldozer uriaş căra noroi. Am focalizat obiectivul pe enormul
188
vehicul galben, cu forme rotunjite, cu aspect de jucărie comandată prin radio — în cabină nu
părea să fie nici un pilot. Pe măsură ce înainta, lama buldozerului împrăştia, prin noroiul
negricios, schelete umane, focalizând încă puţin, am putut distinge mai clar tibii şi cranii.
„Asta văd eu de la fereastra mea...", mi-a scris Marie23, trecând pe neaşteptate în modul non-
codant. Am fost puţin surprins; Marie23 se număra aşadar printre rarii neo-umani instalaţi în
fostele aglomeraţii urbane. Era un subiect, mi-am dat seama în aceeaşi clipă, pe care Marie22
nu-1 abordase niciodată cu predecesorul meu; istorisirea ei, cel puţin, nu conţinea nici un
indiciu în privinţa asta. „Da, trăiesc în ruinele New York-ului...", a răspuns Marie23. „în
mijlocul a ceea ce oamenii numeau Manhattan...", a adăugat ea puţin mai târziu.
Evident, nu era un lucru prea important, câtă vreme neo-umanii nu se aventurau, era exclus, în
afara reşedinţelor lor; în ce mă priveşte, eram mulţumit să trăiesc într-un peisaj natural, i-am
răspuns. New York-ul nu era chiar dezagreabil, mi-a răspuns ea; era mult vânt după perioada
Marii Secătuiri, cerul era mereu schimbător, ea trăia la un etaj superior al unui zgârie-nori şi
petrecea mult timp observând mişcarea norilor. Anumite fabrici de produse chimice, probabil
situate în New Jersey, judecând după distanţă, continuau să funcţioneze, la asfinţit poluarea
colora cerul în stranii nuanţe de roz şi de verde; iar oceanul era prezent, încă, foarte departe
spre est - dacă nu era o iluzie optică -, dar pe vreme frumoasă se zărea uneori o vagă sclipire.
189
Am întrebat-o dacă reuşise să citească istorisirea de viaţă a lai Mariei „O, da ", mi-a răspuns
ea imediat. „E foarte scurtă mai puţin de trei pagini Părea să aibă uimitoare capacităţi de
sinteză ."
Şi asta era neobişnuit, dar posibil La polul opus, Rebeccal era celebră pentru istorisirea ei de
peste două mii de pagini, şi care totuşi nu acoperea decât o perioadă de trei ore. Nu exista, nici
în privinţa asta, vreo regulă.
Daniell,15
Viaţa sexuală a bărbatului se împarte în două faze: prima, în care ejaculează prea repede; a
doua, când nu 1 se mai scoală. în primele săptămâni ale relaţiei mele cu Esther, mi-am dat
seama că revenisem la prima fază - când eu mă credeam de mult în a doua. Uneori, când mă
plimbam lângă ea într-un parc sau pe plajă, mă invada o beţie fantastică, aveam sentimentul
că sunt un tânăr de vârsta ei, mergeam mai repede, respiram adânc, mă ţineam drept, vorbeam
tare. Alteori, dimpotrivă, zărind imaginea noastră într-o oglindă, mă apuca sila şi, cu un nod
în gât, mă ghemuiam în aşternut; mă simţeam deodată atât de bătrân, atât de fleşcăit. Totuşi,
în mare, trupul meu era destul de bine păstrat, nu aveam pic de grăsime, aveam chiar ceva
muşchi; dar fesele îmi atârnau, la fel şi coaiele, atârnau tot mai jalnic, iar asta era definitiv, nu
auzisem de nici un tratament; cu toate astea, Esther le mângâia, le lingea, fără să pară câtuşi
de puţin jenată. Trupul ei era atât de proaspăt, de mătăsos.
Pe la jumătatea lui ianuarie, a trebuit să merg la Paris pentru câteva zile; un val de frig intens
se abătuse peste Franţa, în fiecare dimineaţă erau găsiţi pe trotuare boschetari îngheţaţi.
190
191
înţelegeam foarte bme de ^e refuzau să stea în adăposturile deschise pentru ei, de ce nu aveau
nici un chef să se amestece cu congenerii lor, era o lume sălbatică, populată cu oameni cruzi şi
stupizi, stupiditatea lor, într-un amestec specific şi respingător, exacerbându-le cruzimea; era
o lume lipsită de solidaritate sau milă - bătăile, violurile, actele de tortură erau monedă
curentă, în fapt era o lume aproape tot atât de dură ca aceea din puşcării, cu diferenţa că
supravegherea era aici inexistentă, iar pericolul, permanent. I-am făcut o vizită lui Vincent, în
casa lui supraîncălzită; m-a primit în papuci şi halat, clipea din ochi şi i-au trebuit mai multe
minute până a reuşit să se exprime normal; slăbise şi mai mult. Cred că eram primul lui
vizitator, după luni de zile. Muncise mult în subsol, mi-a spus el, voiam să privesc? Am simţit
că nu aveam curajul şi, după ce am băut o cafea, am plecat; continua să se închidă în mica lui
lume magică, onirică, şi îmi dădeam seama că nimeni nu va mai avea acces la ea niciodată.
Hotelul meu era aproape de piaţa Clichy, am profitat ca să intru în câteva sex-shopuri, voiam
să cumpăr lenjerie sexy pentru Esther - îmi spusese că îi plăcea mult latexul, că-i plăcea de
asemeni să-şi pună cagulă, cătuşe, lanţuri. Pentru că vânzătorul mi se părea surprinzător de
competent, i-am vorbit despre ejacularea mea precoce ; mi-a recomandat un unguent german,
abia ieşit pe piaţă, cu o formulă complexă - conţinea sulfat de benzocaină, hidroclorit de
potasiu, camfor. Aplicând-o pe gland înainte de raportul sexual şi masând cu grijă ca să
pătrundă în piele, sensibilitatea era diminuată, plăcerea creştea mult mai lent şi ejacularea
survenea mai târziu.
192
Am încercat-o la revenirea în Spania; a fost de la-nceput un succes total, puteam s-o ţin ore în
şir, fără altă limită decât epuizarea respiratorie -pentru prima oară în viaţă, am vrut să mă las
de fumat. De obicei mă trezeam înaintea ei, primul meu impuls era s-o ling, sexul i se umezea
rapid şi desfăcea coapsele ca s-o pătrund: făceam dragoste în pat, pe canapele, la piscină, pe
plajă. Există poate oameni care trăiesc aşa ani în şir, eu însă nu mai cunoscusem o asemenea
fericire şi mă întrebam cum putusem trăi până atunci. Din instinct, Esther avea mimica, micile
gesturi -îşi lingea buzele pofticioasă, îşi strângea sânii în palme ca să-i ofere - care evocă un
pic târfa, exacerbând excitarea bărbatului. Să fiu în ea era un izvor de bucurii infinite, îi
simţeam fiece mişcare a vaginului când îl strângea, mai uşor sau mai tare, în jurul sexului
meu, ţipam şi plângeam minute în şir, nu mai ştiam unde eram, uneori, terminând, îmi dădeam
seama că muzica era dată la maximum şi că eu nu auzisem nimic. Ieşeam rar din casă, uneori
mergeam să bem un cocteil într-un bar din San Jose, dar şi acolo, în scurt timp, Esther se
apropia de mine, îşi punea capul pe umărul meu, degetele ei îmi strângeau sexul prin ţesătura
subţire a pantalonului şi, cel mai adesea, mergeam să facem dragoste în toaletă - renunţasem
să-mi mai pun ceva pe dedesubt, iar ea nu purta niciodată chiloţi. Avea puţine inhibiţii, foarte
puţine: uneori, când eram singuri în bar, îngenunchea pe mochetă între picioarele mele şi mi-o
sugea, sorbindu-şi totodată, cu înghiţituri mici, cocteilul. într-o zi, pe la sfârşitul după-amiezii,
am fost surprinşi de chelner: Esther şi-a scos din gură sexul meu, dar 1-a păstrat în mână, şi-a
ridicat privirea, i-a surâs şi a
193
continuat să mă masturbeze cu două degete; chelnerul a surâs şi el, a încasat nota de plată, ca
şi cum totul era prevăzut, hotărât de mult de o instanţă superioară, fericirea mea fiind mclusă,
şi ea, în economia sistemului.
Eram în paradis, şi nu aveam nimic împotrivă să continui să trăiesc acolo tot restul vieţii, dar
după o săptămână ea a fost nevoită să plece, trebuia să-şi reia lecţiile de pian. în dimineaţa
plecării, înainte să se trezească, mi-am masat cu grijă glandul cu unguentul nemţesc; am înge-
nuncheat apoi deasupra feţei ei, i-am dat deoparte părul lung şi blond, mi-am vârât sexul între
buzele ei; a început să sugă mai înainte chiar de a deschide ochii. Mai târziu, la micul dejun,
mi-a spus că gustul mai pronunţat al sexului meu la trezire, amestecat cu al unguentului, îi
amintise gustul cocainei. Ştiam că, după ce prizează cocaină, mulţi oameni ling cu plăcere
praful rămas. Esther mi-a explicat atunci că, la anumite orgii, se practica un joc: fetele prizau
cocaină de pe sexul bărbaţilor prezenţi; mă rog, acum nu prea mai frecventa genul ăsta de
orgii, asta fusese mai demult, pe când avea şaisprezece-şaptesprezece ani.
Pentru mine, şocul a fost destul de dureros; visul oricărui bărbat e să întâlnească mici cur-
viştine inocente, dispuse însă la orice desfrâu -ceea ce, cu câteva excepţii, sunt toate adoles-
centele. Pe urmă, puţin câte puţin, femeile se cuminţesc, condamnându-i pe bărbaţi să fie veş-
nic geloşi pe trecutul lor desfrânat de mici curviştine. Refuzul de a face un lucru pentru că l-ai
mai făcut, pentru că ai mai trăit experienţa, distruge rapid, la tine, dar şi la ceilalţi, orice motiv
de a trăi şi orice viitor posibil şi te cufundă
într-un plictis apăsător care se transformă în cele din urmă într-o obidă atroce, însoţită de ură
şi resentiment faţă de cel ce încă aparţine vieţii. Esther, din fericire, nu se cuminţise deloc,
totuşi nu m-am putut abţine să nu-i pun întrebări despre viaţa ei sexuală; mi-a răspuns, cum
mă aşteptam, fără ocolişuri, cu toată naturaleţea. Făcuse sex pentru întâia oară la doisprezece
ani, după o seară la discotecă, în timpul unui sejur lingvistic în Anglia, nu fusese ceva serios,
a precizat ea, mai curând o experienţă izolată. Pe urmă, timp de aproape doi ani, nu s-a mai
întâmplat nimic. Apoi a început să iasă în oraş, la Madrid, iar acolo, da, s-au petrecut destule,
descoperise cu adevărat jocurile sexuale. Câteva orgii, da. Un pic de SM1. N-a prea avut de-a
face cu fetele - soră-sa era sută la sută bisexuală, ea însă prefera bărbaţii. Când a împlinit
optsprezece ani, de ziua ei, a avut chef, pentru prima oară, să se culce cu doi bărbaţi în acelaşi
timp; experienţa îi lăsase o amintire excelentă, tipii erau în plină formă, ba chiar povestea asta
în trei se prelungise un timp, tipii se specializaseră, în timp ce ea îi masturba şi le-o sugea la
amândoi, unul o pătrundea prin faţă, celălalt pe la spate, era poate poziţia ei preferată, tipul
reuşea să-i provoace plăceri incredibile, mai ales după ce ea începuse să cumpere poppers2.
Mi-o imaginam, adolescentă delicată, intrând în sex-shopurile din Madrid şi cerând poppers.
Există o scurtă perioadă ideală, în timpul declinului societăţilor cu
1. Abreviere pentru Sado-Maso.
2. Nitrat de amil, vasodilatator din clasa halucinogenelor, sporeşte plăcerea mai ales în sexul
anal. Se vinde în
sex-shopun
194
195
morală religioasă inte/isă, când tmeru au realmente nevoie de o viaţă liberă, dezlănţuită,
fericită; mai târziu obosesc, competiţia narcisistă revine treptat, iar la sfârşit fac sex mai puţin
chiar decât în epoca de morală religioasă intensă; Esther aparţinea acestei scurte perioade
ideale, mai tardivă în Spania. Fusese atât de natural, atât de onest sexuală, participase cu atâta
graţie la toate acele jocuri, acele experienţe sexuale, fără a se gândi vreodată că ar putea fi
ceva rău, încât nu reuşeam să i-o reproşez cu adevărat. Aveam doar sentimentul persistent şi
dureros că am întâlnit-o prea târziu, mult prea târziu, şi că mi-am irosit viaţa; iar de acest
sentiment nu aveam să mai scap, ştiam, pentru că pur şi simplu era îndreptăţit.
în următoarele săptămâni ne-am revăzut foarte des, practic în fiecare weekend eram la
Madrid. Nu ştiu dacă în lipsa mea se culca cu alţi ţipi, presupun că da, dar reuşeam destul de
bine să-mi reprim acest gând, la urma urmei venea cu mine de fiecare dată, fericită că mă
vede, făcea dragoste cu aceeaşi candoare, cu aceeaşi naturaleţe, chiar nu ştiu ce puteam să-i
cer mai mult. Nici nu-mi trecea prin cap, sau numai foarte rar, să mă întreb ce putea găsi la
mine o fată frumoasă ca ea. Să zicem că eram amuzant, Esther râdea mult când eram
împreună, poate că asta mă salva şi acum, ca şi în urmă cu treizeci de ani, cu Sylvie, când
începusem o viaţă amoroasă nu prea strălucită şi presărată cu eclipse prelungite. Sigur e că nu
de banii mei era atrasă, nici de celebritatea mea - în fapt, dacă se întâmpla să fiu recunoscut pe
stradă în prezenţa ei, se arăta mai degrabă jenată. Nu-i prea plăcea nici să fie
recunoscută ea însăşi ca actriţă - se întâmpla şi asta, chiar dacă mai rar. E adevărat că nu se
considera cu adevărat o actriţă; majoritatea actorilor acceptă cu uşurinţă să fie iubiţi pentru
celebritatea lor, în definitiv pe bună dreptate, de vreme ce asta face parte din ei înşişi, din per-
sonalitatea lor autentică sau, în orice caz, din aceea pe care şi-au ales-o. în schimb, puţini sunt
bărbaţii care acceptă să fie iubiţi pentru banii lor, în Occident cel puţin. Situaţia e diferită la
negustorii chinezi: în simplitatea lui spirituală, negustorul chinez consideră că avutul lui,
Merce-desul S-Klasse, băile cu jacuzzi şi, în general, banii lui fac parte din el însuşi, din
personalitatea lui profundă, aşa că n-are nimic împotrivă să fie iubit pentru aceste atribute
materiale, cu care se află în acelaşi raport nemijlocit, direct, pe care un occidental îl poate
întreţine cu frumuseţea chipului său; punctul de vedere al chinezului este, în fond, mai
justificat: într-un sistem poli-tico-economic suficient de stabil, se întâmplă frecvent ca boala
să-1 lipsească pe un bărbat de frumuseţea lui fizică, pe care bătrâneţea i-o va lua oricum,
inevitabil; în schimb, rar se întâmplă să-1 lase fără vila sa de pe Coasta de Azur sau fără
Mercedes. Problema e că eu eram un nevrozat occidental şi nu un negustor chinez, că în
complexitatea mea sufletească preferam de departe să fiu apreciat pentru umorul meu, nu
pentru banii mei, şi nici măcar pentru celebritatea mea - nu eram deloc sigur că, într-o carieră
altminteri lungă şi activă, îmi dădusem adevărata măsură, că explorasem toate faţetele per-
sonalităţii mele; nu eram un artist autentic în sensul în care putea fi, de pildă, Vincent; în
fond, ştiam bine că viaţa nu avea nimic amuzant, dar
196
197
refuzasem să ţin seama de asta, fusesem totuşi puţintel curvă, făcusem concesii ca să fiu pe
gustul publicului, nu fusesem niciodată absolut sincer, presupunând că asta ar fi posibil, dar
ştiam că trebuia să presupun că ar fi şi mai ştiam că, deşi, în sine, sinceritatea nu înseamnă
nimic, fără ea nimic nu e cu putinţă. în sinea mea, eram conştient că nici unul din scheciurile
mele de rahat, nici unul din scenariile mele jalnice, fuşe-rite mecanic, cu dexteritatea unui
meseriaş abil, ca să distreze un public de jigodii şi maimuţoi, nu merita să-mi supravieţuiască.
Acest gând era, uneori, dureros; dar ştiam că voi reuşi să scap şi de el destul de rapid.
Singurul lucru pe care nu reuşeam să mi-1 explic era acel soi de jenă care o încerca pe Esther
atunci când, fiind împreună într-o cameră de hotel, primea un telefon de la sora ei. Gândin-du-
mă la asta, mi-am dat seama că-i întâlnisem pe unii dintre prietenii ei - mai ales homosexuali
-, dar n-o întâlnisem niciodată pe soră-sa, la care totuşi locuia. După o clipă de ezitare, mi-a
mărturisit că nu-i vorbise soră-sii despre relaţia noastră; de fiecare dată când ne întâlneam, îi
spunea că e cu o prietenă sau cu un alt bărbat. Am întrebat-o de ce; nu se gândise niciodată la
asta; simţea că soră-sa ar fi şocată, dar nu încercase să-şi explice de ce. Motivul nu era
conţinutul producţiilor mele, show-uri sau filme, nici vorbă; la moartea lui Franco, era încă
adolescentă, participase activ la movida1 care urmase, trăise o viaţă destul de agitată. Toate
drogurile, cocaină, LSD, halucinogene, marijuana sau ecstasy, erau
1. Mişcarea (în sp. în orig.). 198
bine-venite pentru ea. Când Esther avea cinci ani, soră-sa trăia cu doi bărbaţi, ei înşişi
bisexuali; se culcau tustrei într-un pat, iar înainte de culcare veneau cu toţii să-i ureze noapte
bună. Mai târziu, sora trăise cu o femeie, fără a înceta să primească numeroşi amanţi, de
câteva ori organizase în apartament petreceri destul de fierbinţi. Esther trecea să le spună bună
seara, apoi intra în camera ei să citească aventurile lui Tintin. Existau totuşi limite: o dată,
soră-sa gonise fără menajamente un musafir care o asalta pe fetiţă cu mângâieri prea
insistente, amenin-ţându-1 chiar cu poliţia. Relaţii între adulţi şi liber consimţite, asta era
limita, iar vârsta adultă începea la pubertate, îmi imaginam foarte bine genul acela de femeie,
în materie de artă era cu siguranţă adepta unei libertăţi de exprimare totale. Ca ziaristă de
stânga, probabil că respecta banii, dinero, în sfârşit, nu vedeam ce-ar fi putut să-mi reproşeze.
Trebuia să fie ceva mai ascuns, mai greu de mărturisit şi, până la urmă, ca să am mima
împăcată, am întrebat-o direct pe Esther. Mi-a răspuns după câteva minute de gândire, pe un
ton preocupat: „Cred că o să-i pari prea bătrân..." Da, asta era, mi-am dat seama de cum a
rostit-o, dar revelaţia nu mi-a provocat nici o surpriză, era ca ecoul unui şoc înăbuşit, aşteptat.
Diferenţa de vârstă era ultima barieră, ultimul tabu, cu atât mai greu de depăşit cu cât era cel
din urmă şi le înlocuise pe toate celelalte. în lumea modernă, puteai să fii eşanjist, bi- sau
transsexual, zoofil, SM, dar nu era permis să fii bătrân. „O să 1 se pară nesănătos, anormal să
nu fiu cu un băiat de vârsta mea...", a continuat ea cu resemnare. Ei bine, da, eram un bărbat
care îmbătrânea, trăiam această ruşine - ca să reiau
199
un termen folosit de Coetzee şi care mi se părea perfect, nu vedeam altul, libertatea de
moravuri, atât de savuroasă, de tinerească şi seducătoare la nişte adolescenţi, nu putea deveni,
la mine, decât insistenţa respingătoare a unui porc bătrân ce refuză sapredea ştafeta. Asta ar
gândi probabil soră-sa, şi ca ea aproape toată lumea, era o problemă fără soluţie - decât, poate,
să devin un negustor chinez.
De data asta mă hotărâsem să rămân la Madrid toată săptămâna; două zile mai târziu am avut
cu Esther o mică dispută în legătură cu Ken Park, ultimul film al lui Larry Clark, pe care
insistase să-1 vadă. Detestasem Kids, am detestat Ken Park încă şi mai mult, mai ales scena în
care mica secătură îşi bate bunicii era insuportabilă, regizorul ăsta mă îngreţoşa la culme şi
probabil că acest dezgust sincer m-a făcut să vorbesc despre el, deşi simţeam că lui Esther îi
plăcea din obişnuinţă, din conformism, pentru că era cool să aprobi redarea violenţei în artă,
pe care, în fond, Esther o iubea fără discernământ, îi plăcea şi Michael Haneke, bunăoară, dar
fără să priceapă că mesajul filmelor lui Michael Haneke, dureros şi moral, era la antipodul
celui din filmele lui Larry Clark. Ştiam că era mai bine să tac, că ieşind din pielea
personajului comic care eram de obicei nu puteam decât să-mi complic viaţa, dar degeaba,
demonul contradicţiei era mai puternic; eram într-un bar bizar, foarte kitsch, cu oglinzi şi
ornamente aurite, plin cu poponari excitaţi ce şi-o trăgeau fără jenă în back-room-urile
alăturate, deschis totuşi pentru oricine, grupuri de fete şi băieţi îşi sorbeau netulburaţi, la
mesele vecine, paharul de cola. I-am explicat în timp ce dădeam pe gât o tequila la
gheaţă că îmi clădisem cariera şi averea pe exploatarea comercială a instinctelor reprobabile,
pe absurda atracţie a Occidentului pentru cinism şi pentru rău, că prin urmare mă simţeam
calificat să afirm că, dintre toţi vânzătorii de rău, Larry Clark era printre cei mai banali, mai
vulgari, pentru că pur şi simplu lua partea tinerilor împotriva bătrânilor, fără pic de măsură,
că filmele lui aveau drept unic scop să-i incite pe copii să-şi trateze părinţii fără omenie, fără
milă, şi că nu era aici nimic nou sau original, acelaşi lucru se petrecea în toate sectoarele
culturale de vreo cincizeci de ani, această tendinţă pretins culturală ascunzând de fapt dorinţa
unei reveniri la stadiul primitiv în care tinerii îi lichidau pe bătrâni fără cruţare, doar pentru că
erau prea slabi ca să se apere; nu era, aşadar, decât refluxul brutal, tipic modernităţii, către un
stadiu anterior oricărei civilizaţii, oricare civilizaţie putând fi judecată după soarta pe care le-o
rezerva celor mai slabi, celor care nu mai erau nici productivi, nici atrăgători; în concluzie,
Larry Clark şi abjecta-i complice Harmony Korine nu erau decât două specimene, cele mai
jalnice - şi, din punct de vedere artistic, mizerabile - dintre scursurile nietzscheene care
proliferau de prea mult timp în sfera culturală, şi în nici un caz nu puteau fi puşi pe acelaşi
plan cu Michael Haneke sau cu mine, de pildă, care mă străduisem mereu să introduc o anume
formă de îndoială, de incertitudine, de ruşine în spectacolele mele, chiar dacă în ansamblu
erau respingătoare (eram primul care o recunoşteam). Esther mă asculta cu un aer trist, dar cu
multă atenţie, paharul ei de Fanta rămânea neatins.
200
201
Avantajul de a ţine un Jiscurs moral e că acest tip de discurs a fost supus la o cenzură atât de
severă şi de îndelungată, încât pare total deplasat şi atrage imediat atenţia interlocutorului,
neajunsul e că acesta nu ajunge niciodată să te ia în serios pe deplin. Pentru o clipă, expresia
gravă şi atentă a lui Esther m-a descumpănit, dar am mai comandat o tequila şi am continuat,
devenind totodată conştient că mă montam artificial, că însăşi sinceritatea mea avea ceva fals:
pe lângă faptul notoriu că Larry Clark era un precupeţ mărunt, fără anvergură, şi că a-1 cita în
aceeaşi frază cu Nietzsche era puţin ridicol, simţeam, în sinea mea, că aceste subiecte mă
interesau la fel de puţin ca foametea din lume, drepturile omului sau orice altă tâmpenie de
soiul ăsta. Am continuat totuşi, cu o vehemenţă crescândă, împins de acel straniu amestec de
răutate şi masochism care-mi doream pesemne să mă piardă, după ce-mi adusese celebritatea
şi averea. Nu numai că bătrânii nu mai aveau dreptul să reguleze, am continuat eu cu duritate,
dar îl pierduseră şi pe acela de a se revolta împotriva unei lumi care totuşi îi strivea fără milă,
făcând din ei prada lipsită de apărare a delincvenţilor juvenili înainte de a-i înghesui în
lazarete sordide în care infirmieri tembeli îi umileau şi maltratau; cu toate astea, revolta le era
interzisă, pentru că revolta -ca sexualitatea, ca plăcerea, ca iubirea - părea şi ea rezervată celor
tineri, neavând nici o justificare în cazul celorlalţi, orice cauză ce nu mobiliza interesul
tinerilor fiind descalificată anticipat; pe scurt, bătrânii erau trataţi ca simple deşeuri care nu
mai aveau dreptul decât la o supravieţuire mizeră, incertă şi tot mai strict limitată. în
scenariul meu „DEFICITUL
SECURITĂŢII SOCIALE", care eşuase - de altfel singurul meu proiect care eşuase, ceea ce
mi se părea extrem de semnificativ, am continuat eu aproape furios -, îi incitam pe bătrâni să
se revolte împotriva tinerilor, să-i folosească şi să-i îngenuncheze. De ce adolescenţii, femele
sau masculi, consumatori nesătui şi gregari, lacomi de bani, n-ar fi de pildă constrânşi la
prostituţie, singurul mijloc la îndemâna lor de a răsplăti, în mică măsură, eforturile şi
necazurile uriaşe acceptate pentru bunăstarea lor ? Şi de ce, într-o epocă în care contracepţia
funcţiona fără greş, iar riscul de degenerescentă genetică era perfect controlat, să mai
menţinem acest absurd şi umilitor tabu al incestului? Iată adevăratele întrebări, adevăratele
probleme morale! am exclamat cu mânie; ei, ăsta nu mai era un filmuleţ de Larry Clark.
Dacă eu eram vehement, ea rămânea blândă; dacă eu luam, fără nici o reţinere, partea bătrâ-
nilor, ea nu lua, în aceeaşi măsură, partea tinerilor. A urmat o discuţie lungă, din ce în ce mai
emoţionantă şi mai duioasă, mai întâi acolo, în bar, apoi la restaurant, apoi în alt bar, şi la
urmă în camera de hotel; am uitat chiar, pentru o seară, să facem dragoste. Era prima noastră
discuţie adevărată şi, de fapt, prima mea discuţie cu cineva după mulţi ani, ultima fusese
probabil la începutul vieţii mele comune cu Isabelle; nici nu cred că am avut o discuţie
adevărată cu altcineva decât cu o femeie iubită, în fond mi se părea normal, schimbul de idei
cu cineva care nu-ţi cunoaşte trupul, care e incapabil să-1 facă nefericit sau, dimpotrivă, să-i
aducă bucurie, e doar un exerciţiu fals şi în fond imposibil, pentru că suntem trupuri, înainte
de toate, suntem în
202
203
primul rând şi aproape exclusiv trupuri, iar starea trupurilor noastre e singura explicaţie
adevărată a celor mai multe dintre concepţiile noastre intelectuale şi morale. Am aflat astfel
că, la vârsta de treisprezece ani, Esther se îmbolnăvise foarte grav de rinichi, că făcuse o
operaţie complicată şi că avea un rinichi definitiv atrofiat, că trebuia să bea cel puţin doi litri
de apă pe zi, iar al doilea rinichi, deocamdată salvat, putea în orice moment să dea semne de
oboseală; era un amănunt capital, mi se părea evident, poate că tocmai de aceea nu se
cuminţise pe plan sexual: ştia preţul vieţii şi cât de repede trece. Am aflat, de asemeni (asta mi
s-a părut şi mai important), că de la zece ani avusese un câine, cules de pe străzile Madridului,
că-1 îngrijise până acum un an, când animalul murise. O fată superbă, înconjurată cu
bunăvoinţă şi cu atenţii exagerate de ansamblul populaţiei masculine (inclusiv de aceia -
imensa majoritate - care nu mai au nici o speranţă de a obţine favoruri de ordin sexual, la
drept vorbind mai ales de ei, unii cincuagenari manifestând un zel abject, vecin cu ramoliţia),
o fată superbă în faţa căreia orice chip se luminează, orice obstacol cade, primită peste tot ca o
regină a lumii, o asemenea fată devine în chip firesc un soi de monstru de egoism şi de
vanitate satisfăcută. Frumuseţea fizică joacă aici exact acelaşi rol ca nobleţea de sânge în
Vechiul Regim, iar conştiinţa faptului că-şi datorează statutul purei întâmplări, posibilă în
adolescenţă, este rapid înlocuită la multe dintre aceste fete de un sentiment de superioritate
înnăscută, naturală, instinctivă, ce le plasează în afara restului omenirii, şi mult deasupra ei.
Cum rostul celorlalţi este s-o cruţe de orice grijă, să-i împlinească orice
dorinţă, o fată superbă ajunge, fireşte, să considere restul lumii format din servitori, ea însăşi
neavând altceva de făcut decât să-şi întreţină propria valoare erotică - până va întâlni un
bărbat demn de favoarea ei. Singurul lucru care o poate salva în plan moral este să aibă
răspunderea concretă pentru o fiinţă mai slabă, să fie direct şi personal răspunzătoare de
satisfacerea nevoilor fizice ale acesteia, de sănătatea, de supravieţuirea ei - acea fiinţă putând
fi o surioară sau un frate mai mic, un animal domestic, orice.
Esther nu era bine crescută în sensul curent al cuvântului, nici vorbă, ideea de a goli o scru-
mieră ori de a-şi strânge resturile de la masă nu i-ar fi trecut niciodată prin cap, lăsa după ea
luminile aprinse, fără jenă, peste tot pe unde trecea (mi se întâmplase, mergând în urma ei în
vila din San Jose, să sting lumina în şaptesprezece camere); la fel, nu se punea problema să-i
cer să cumpere, din magazinele unde mergea, vreun lucru ce nu era destinat propriei sale folo-
sinţe şi, în general, să facă un serviciu oarecare, în fond, ca toate fetele frumoase, nu era bună
decât de regulat, ar fi fost o prostie să-i ceri altceva, s-o consideri altceva decât un animal de
lux, alintat şi răsfăţat, scutit de orice grijă, de orice corvoadă plicticoasă ori penibilă ca să-şi
poată vedea de serviciul său exclusiv sexual. Cu toate astea, Esther nu era nici pe departe acel
monstru de aroganţă, de egoism absolut şi rece sau, în termeni baudelairieni, acea curviştină
infernală, cum sunt majoritatea fetelor foarte frumoase; avea conştiinţa bolii, a slăbiciunii şi a
morţii. Deşi frumoasă, foarte frumoasă, nespus de senzuală şi de atrăgătoare, Esther
era
204
205
sensibilă la infirmităţile trupeşti, pentru că le cunoştea; am devenit conştient de asta în seara
aceea, şi tot atunci am început s-o iubesc pe deplin. La mine, dorinţa fizică, oricât de violentă,
nu fusese niciodată suficientă pentru a duce la iubire, nu putuse atinge acest ultim stadiu decât
atunci când era însoţită, printr-o juxtapunere stranie, de compasiune pentru fiinţa dorită; desi-
gur, orice fiinţă vie mentă compasiune pentru simplul fapt că este în viaţă şi prin asta expusă
unor suferinţe fără număr; totuşi, în faţa unei fiinţe tinere şi perfect sănătoase această consi-
deraţie pare foarte teoretică. Prin boala ei, prin slăbiciunea ei fizică greu de bănuit, dar reală,
Esther putea trezi în mine o compasiune adevărată, ori de câte ori voiam să încerc acest senti-
ment faţă de ea. De asemeni, fiind ea însăşi miloasă, având chiar, ocazional, înclinaţii spre
bunătate, putea să-mi inspire respect, ceea ce desăvârşea edificiul, căci nu eram un ins pasio-
nal, nu în primul rând; da, puteam dori o fiinţă vrednică de dispreţ, mi se întâmplase să
regulez femei doar ca să mă impun şi, în fond, ca să le domin, ajunsesem chiar să folosesc
acest sentiment reprobabil în scheciuri, să manifest o înţelegere bizară pentru acei violatori
care-şi ucid victima îndată după ce dispun de trupul ei; în schimb, întotdeauna am avut nevoie
să respect ca să pot iubi, nu m-am simţit niciodată comod într-o relaţie sexuală bazată pe
simpla atracţie erotică şi pe indiferenţa faţă de celălalt; ca să mă simt fericit din punct de
vedere sexual, întotdeauna am avut nevoie - în lipsa iubirii - de o minimă simpatie, stimă,
înţelegere reciprocă; nu, nu renunţasem la omenie.
Esther nu era doar miloasă şi blândă, ci şi destul de inteligentă şi rafinată pentru ca, în acea
situaţie, să se pună în locul meu. La capătul acelei discuţii în cursul căreia, cu o vehemenţă
penibilă - şi în definitiv prostească, de vreme ce ei nici nu-i trecea prin gând să mă includă în
această categorie -, apărasem dreptul la fericire al vârstnicilor, Esther a hotărât că-i va vorbi
surorii sale despre mine, că mă va prezenta în curând.
în timpul acelei săptămâni la Madrid, când am petrecut aproape tot timpul cu Esther şi care
rămâne unul din cele mai fericite momente din viaţa mea, mi-am mai dat seama că, dacă avea
şi alţi amanţi, prezenţa lor era extrem de discretă, iar dacă nu eram singurul — ceea ce, în
definitiv, era posibil -, eram cu siguranţă preferatul. Pentru prima oară în viaţă, mă simţeam
pe deplin fericit că sunt bărbat, vreau sa spun un om de sex masculin, pentru că, pentru prima
dată, întâlnisem o femeie care mi se oferea complet, care îmi dăruia total, fără restricţii, tot ce-
i poate dărui o femeie unui bărbat. De asemeni, pentru întâia oară mă simţeam animat de
intenţii altruiste şi amicale pentru ceilalţi, mi-ar fi plăcut ca toţi să fie fericiţi, aşa cum eram
eu. în momentul acela, nu mai eram deloc un bufon, lăsasem deoparte atitudinea umoristică;
pe scurt, trăiam din nou, chiar dacă ştiam că era pentru ultima oară. Orice energie este de
ordin sexual -nu doar în primul rând, ci exclusiv sexual; când animalul nu mai e capabil să se
reproducă, nu mai foloseşte la absolut nimic. La oameni este la fel; când instinctul sexual a
murit, scrie Schopenhauer, adevăratul sâmbure vital e consumat; de aceea, notează el într-o
metaforă extrem de violentă,
206
207
„existenţa umană seamănă cu o reprezentaţie teatrală care, începută cu actori vii, ar fi
terminată cu automale îmbrăcate în aceleaşi costume." Nu voiam să devin un automat, şi
tocmai asta îmi dăruise Esther - acea prezenţă reală, acea savoare a vieţii vu, cum ar fi spus
Dostoievski. La ce bun să menţii în stare de funcţionare un corp pe care nu-1 atinge nimeni ?
Şi la ce bun să alegi o cameră de hotel frumoasă dacă e să dormi singur1? Tot ce puteam să
fac, după atâţia alţii, învinşi până la urmă, cu toate sarcasmele şi grimasele lor, era să mă
înclin. hotărât lucru, nesfârşită şi miraculoasă era puterea iubirii.
208
Daniel25,4
După primul contact cu Marie23, în noaptea care a urmat, am avut un vis straniu. Eram în
mijlocul unui peisaj de munte, aerul era atât de limpede încât stâncile şi cristalele de gheaţă se
distingeau în cel mai mic detaliu; priveliştea se întindea departe, dincolo de nori, dincolo de
păduri, până la un şir de culmi abrupte, scânteind sub zăpezile lor eterne. Aproape de mine, cu
câţiva metri mai jos, un bătrân de statură măruntă, îmbrăcat în blănuri, cu faţa brăzdată ca
aceea a unui vânător calmuc, săpa răbdător în jurul unui ţăruş, în zăpadă ; apoi, cu acelaşi
cuţit primitiv, începea să taie un cablu transparent conţinând fibre optice. Ştiam că era un
cablu dintre cele care duceau la sala transparentă, sala dintre zăpezi unde se întruneau
conducătorii lumii. Privirea bătrânului era calculată şi crudă. Ştiam că va reuşi (avea de partea
lui timpul), că temeliile lumii aveau să se năruie; bătrânul nu era mânat de nici o motivaţie
precisă, doar de o îndărătnicie animalică; îi atribuiam cunoaşterea intuitivă şi puterile unui
şaman.
La fel ca visele oamenilor, visele noastre sunt aproape întotdeauna recombinări ale unor
crâmpeie heteroclite de realitate, trăite în stare
209
de veghe, ceea ce i-a făcut p° unu să vadă în ele o dovadă a non-unicităţn realului. După ei,
visele ar fi ferestre spre alte ramuri ale universului, existente în sensul lui Everett-de Witt,
adică alte bifurcaţii de observabile apărute cu ocazia anumitor evenimente de peste zi; ele nu
ar fi nicidecum expresia unei dorinţe sau temeri, ci proiecţia mentală a unor secvenţe de
evenimente consistente, compatibile cu evoluţia globală a funcţiei de undă a Universului, însă
nu direct atestabile. Nimic nu indica, în această eventualitate, ce anume permitea viselor să
scape limitărilor uzuale ale funcţiei cognitive, interzicându-i unui observator dat orice acces la
secvenţele de evenimente neatestabile în propna-i ramură de univers; altminteri, nu vedeam
absolut deloc ce anume din existenţa mea ar fi putut da naştere unei ramuri de univers atât de
diferite.
După alte interpretări, unele dintre visele noastre sunt de alt ordin decât cele pe care le-au
putut cunoaşte oamenii; de origine artificială, ele sunt producţii spontane de semi-forme
mentale născute de ţesătura modificabilă a unor elemente electronice din reţea. Un organism
gigantic ar dori să se nască, să formeze o conştiinţă electronică comună, dar deocamdată nu s-
ar putea manifesta decât producând şiruri de unde onirice generate de subansambluri
evolutive din reţea şi silite să se propage prin canalele de transmitere deschise de neo-umani;
aşadar, organismul ar încerca să exercite un control asupra deschiderii acestor canale. Noi
înşine am fi nişte fiinţe incomplete, fiinţe de tranziţie, menite să pregătească sosirea unui
viitor digital. Indiferent cât adevăr conţinea această ipoteză paranoidă, e sigur că se petrecuse
o mutaţie în software,
210
probabil la începutul Celei de-a Doua Descreşteri, şi că, atacând mai întâi sistemul de
decriptare, se extinsese apoi, puţin câte puţin, la toate straturile de soft din reţea; nimeni nu-i
cunoştea exact amploarea, dar trebuia să fie importantă, iar fiabilitatea sistemului nostru de
transmitere devenise, în cel mai bun caz, foarte incertă.
Riscul de supraproducţie onirică fusese reperat încă din epoca Fondatorilor şi se putea explica
de asemeni, mai simplu, prin condiţiile de izolare fizică absolută în care eram nevoiţi să trăim.
Nu exista nici un tratament eficient. Singura apărare consta în a evita orice schimb de mesaje,
în a rupe orice contact cu comunitatea neo-umană, concentrându-te pe elementele de
fiziologie individuală. M-am supus acestor cerinţe, am instalat principalele dispozitive de
supraveghere biochimică : mi-au trebuit mai multe săptămâni până ce producţia mea onirică
zilnică a revenit la nivelul normal; acum pot din nou să mă ocup de istorisirea de viaţă a lui
Daniel1 şi de a mea.
211
Daniel1,16
Ca să poţi deturna netstat, trebuie să fu injectat; iar pentru asta, singura opţiune e să deturnezi
orice userland. kdm.fr.st
Aproape uitasem de existenţa elohimitilor, când am primit un telefon de la Patnck: mi-a
reamintit că peste două săptămâni începea stagiul de iarnă şi m-a întrebat daca mai am intenţia
să particip. Trebuia să fi primit prin poştă o invitaţie, o invitaţie VIP, a precizat el. Âm găsit-o
uşor în teancul de corespondenţă: hârtia era împodobită, în filigran, cu fete goale dansând
printre flori. Sanctitatea Sa profetul mă invita să asist, alături de alte personalităţi eminente,
simpatizanţi ai sectei, la aniversarea anuală a „miraculoasei întâlniri" - cu Elohimii, presupun.
Va fi o celebrare specială, cu ocazia căreia vor fi dezvăluite detalii inedite despre construcţia
ambasadei, în prezenţa adepţilor din toată lumea, conduşi de cei nouă arhiepiscopi şi patruzeci
şi nouă de episcopi - titluri onorifice care nu aveau nimic de-a face cu organigrama reală;
fuseseră introduse de Flic, care le socotea indispensabile pentru buna gestiune a organizării
umane. „O să ne distrăm pe cinste, va fi o nebunie !", adăugase
212
profetul pentru mine personal, cu propria-i mână.
Esther avea examene programate în acea perioadă şi nu mă putea însoţi. Din acelaşi motiv,
avea să fie foarte ocupată, aşa că am acceptat invitaţia fără ezitare - în fond, eram la pensie,
puteam să fac un pic de turism, excursii sociologice, puteam încerca să trăiesc nişte momente
pitoreşti sau amuzante. Nu făcusem niciodată scheciuri cu secte, deşi era un fenomen cu ade-
vărat modern; proliferau în ciuda tuturor campaniilor raţionaliste şi a avertismentelor, nimic
nu părea să le poată opri. M-am jucat o vreme, fără succes, cu ideea unui scheci elohimit, apoi
mi-am cumpărat biletul de avion.
Avionul făcea escală în Gran Canaria şi, în timp ce ne roteam aşteptând un culoar de aterizare,
am privit curios dunele de la Maspalomas. Imensele formaţiuni nisipoase coborau în oceanul
de un albastru intens; zburam la mică înălţime şi puteam să disting figurile pe care vântul le
forma pe nisip, evocând uneori litere, alteori animale sau chipuri umane; nu te puteai opri să
nu vezi în ele semne, să nu le dai o interpretare divinatorie şi am început să mă simt apăsat, în
ciuda - sau din cauza - azurului uniform.
Avionul s-a golit aproape complet pe aeroportul din Las Palmas; apoi au urcat câţiva pasageri
care făceau naveta între insule. Cei mai mulţi păreau călători de cursă lungă, gen backpacker
australian, înarmaţi cu un ghid Let's go Europe şi o hartă cu locaţiile McDonald's. Aveau un
comportament liniştit, priveau şi ei peisajul, schimbau cu voce joasă remarci inteligente sau
poetice. Cu puţin înainte de aterizare, am survolat o zonă
213
vulcanică presărată cu stânci abrupte, de un roşu întunecat.
Patrick mă aşteDta în holul de primire al aeroportului din Arrecife, îmbrăcat cu un pantalon şi
o tunică albă brodată cu steaua multicoloră a sectei, cu un surâs larg pe buze - aveam senti-
mentul că începuse să surâdă cu cinci minute înaintea sosirii mele, şi a continuat să surâdă,
fără motiv aparent, în timp ce traversam parcarea. Mi-a indicat un microbuz Toyota alb, de-
corat şi el cu steaua multicoloră. M-am aşezat pe scaunul din faţă: Patrick continua să fie
iluminat de un surâs fără obiect; aşteptând la coadă ca să composteze tichetul de ieşire, a
început să-şi mişte degetele pe volan scuturând din cap, parcă în ritmul unei melodii
interioare.
înaintam pe un şes de un negru intens, aproape albăstrui, format din roci colţuroase,
grosolane, abia atinse de eroziune, când a vorbit din nou:
— Ai să vezi, stagiul ăsta va fi minunat... a spus el încet, ca pentru sine sau ca şi cum mi-ar fi
încredinţat un secret. Sunt vibraţii speciale... E foarte spiritual, pe bune.
Am încuviinţat politicos. Remarca nu mă surprindea decât pe jumătate: în lucrările New Age,
e îndeobşte admis că zonele vulcanice sunt străbătute de curenţi telurici la care sunt sensibile
majoritatea mamiferelor - şi în special oamenii; se crede, printre altele, că incită la pro-
miscuitate sexuală.
— Da, asta e . a spus Patrick, cu acelaşi extaz, suntem fii ai focului.
M-am abţinut să-i răspund. Cu puţin înainte de a ajunge la destinaţie, am mers de-a lungul
unei plaje de nisip negru,
214
presărată cu pietricele albe; era straniu - şi chiar tulburător, recunosc. Mai întâi am privit cu
atenţie, pe urmă mi-am întors privirea; mă simţeam puţin şocat de această brutală inversare a
valorilor. Dacă marea ar fi fost roşie, cred că aş fi putut s-o accept; marea însă era la fel de
albastră, înfiorător de albastră.
Drumul a cotit brusc spre interiorul insulei, iar după cinci sute de metri ne-am oprit în faţa
unei bariere metalice solide, înaltă de trei metri şi având, de o parte şi alta, un gard din sârmă
ghimpată care se întindea cât vedeai cu ochii. Doi paznici înarmaţi cu pistoale-mitralieră
patrulau în spatele porţii, care părea să fie singura intrare. Patrick le-a făcut semn, au deschis
rapid, s-au apropiat, m-au măsurat din priviri cu atenţie, apoi ne-au lăsat să trecem. „E
necesar...", mi-a spus Patrick cu o voce la fel de eterată. „Ştii, ziariştii..."
Drumul, destul de bine întreţinut, străbătea o zonă plată şi prăfuită, cu un sol format din pie-
tricele roşii. Când am zărit, în depărtare, un fel de sat de corturi albe, Patrick a cotit la stânga,
în direcţia unei înălţimi stâncoase, foarte abruptă şi erodată pe unul dintre versanţi, făcută din
aceeaşi rocă vulcanică pe care o remarcasem cu puţin înainte. După două-trei serpentine, a
oprit maşina pe o platformă, apoi a trebuit să continuăm pe jos. In ciuda protestelor mele,
Patrick a insistat să-mi ia valiza, care era destul de grea. „Nu, nu, te rog... Tu eşti un invitat
VIP..." Vorbise pe un ton de glumă, dar ceva îmi spunea că de fapt era cât de poate de serios.
Am trecut prin faţa mai multor grote săpate în stâncă, apoi am ajuns la o nouă platformă,
aproape de vârf. O
215
deschidere largă de trei nvtn şi înaltă de doi ducea la o grotă mai mare decât celelalte; şi aici,
doi paznici înarmaţi urau postaţi la intrare
Am pătruns într-o primă sală pătrată cu latura de circa zece metri, cu pereţii goi, lângă care
erau plasate singurele mobile - câteva scaune pliante; apoi, conduşi de un paznic, am străbătut
un culoar luminat de lampadare înalte în formă de coloane, destul de asemănătoare cu cele la
modă prin anii '70: într-un lichid lummis-cent şi vâscos de culoare galbenă, turcoaz, porto-
calie sau mov, se formau nişte globule mari, urcau încet de-a lungul coloanei luminoase
pentru ca apoi să dispară.
Apartamentul profetului era mobilat în acelaşi stil al anilor '70. O mochetă groasă, portocalie,
cu dungi ca nişte fulgere mov, acoperea solul. Divane joase, aşternute cu blănuri, erau dispuse
la întâmplare în încăpere. în fund, nişte gradene urcau până la un fotoliu pivotant din piele
roz, comod şi cu suport pentru picioare integrat; fotoliul era gol. în spatele lui, am recunoscut
tabloul care era în sufrageria profetului de la Zwork - într-o grădină presupus edenică,
douăsprezece fete în tunici străvezii îl contem-plau cu priviri pline de adoraţie şi dorinţă. Era,
dacă vreţi, ridicol, dar numai în măsura - în fond neînsemnată - în care poate fi ridicol un
lucru pur sexual; umorul şi sentimentul ridicolului (eram plătit, şi încă foarte bine, ca s-o ştiu)
nu pot învinge pe deplin decât atunci când atacă ţinte deja dezarmate, ca religiozitatea,
sentimentalismul, devotamentul, onoarea etc.; în schimb, se dovedesc neputincioase să
zdruncine serios determinanţii profunzi, egoişti, animalici ai comportamentului uman.
Oricum, tabloul era atât de
prost pictat, că am avut nevoie de un timp ca să recunosc modelele în persoana unor tinere
fete reale, care, aşezate pe gradene, încercau de bine, de rău să dubleze posturile picturale -
pesemne fuseseră anunţate că sosim -, dar care nu ofereau totuşi decât o reproducere
aproximativă a tabloului: unele purtau aceleaşi tunici străvezii, oarecum greceşti, altele însă
optaseră pentru bustiere şi portjartiere din latex negru; oricum, toate aveau sexul descoperit.
„Sunt logodnicele profetului. .", mi-a spus Patrick cu respect. Am aflat atunci că alesele aveau
privilegiul de a trăi permanent în preajma profetului; toate aveau la dispoziţie camere în
reşedinţa lui californiană. Reprezentau toate rasele de pe Pământ şi, datorită frumuseţii lor,
fuseseră alese pentru a-i servi exclusiv pe Elohimi: prin urmare, nu puteau avea raporturi
sexuale decât cu ei - atunci, desigur, când vor onora Pământul cu vizita lor — şi cu profetul;
puteau, de asemeni, dacă acesta îşi exprima dorinţa, să aibă raporturi sexuale între ele. Am
meditat un timp la această perspectivă, încercând să le mai număr o dată: nu, nu erau decât
zece. în acel moment am auzit un clipocit venind dinspre dreapta. Pe tavan s-au aprins becuri
cu halogen, luminând o piscină săpată în stâncă, înconjurată de o vegetaţie luxuriantă; profetul
era acolo, se îmbăia gol. Cele două fete lipsă la numărătoare aşteptau respectuos lângă treptele
de acces în piscină, ţinând în mâini un halat de baie alb şi un prosop tot alb, decorate cu steaua
multicoloră. Profetul nu se grăbea, se răsucea prin apă sau făcea pluta, lăsându-se legănat
leneş de valuri. Patrick a tăcut, şi-a coborât privirea în pământ; nu se mai auzea decât
clipocitul uşor din piscină.
216
217
într-un târziu, profetul a ieşit, o fată 1-a înfăşurat imediat în prosop, în timp ce a doua
îngenunchea să-i usuce picioarele, mi-am dat atunci seama că era mai înalt şi, mai ales, mai
solid decât mi-1 aminteam; a venit spre mine cu braţele larg deschise, m-a îmbrăţişat. „Sunt
fericit...", a spus el cu o voce profundă, „sunt fericit să te văd..." In timpul zborului, mă
întrebasem de mai multe ori ce aştepta în fond de la mine; probabil că-şi făcea o părere
exagerată despre celebritatea mea. Biserica scientologică, de pildă, beneficia fără doar şi poate
de prezenţa, printre adepţii ei, a lui John Travolta sau a lui Tom Cruise; eu însă eram departe
de a fi la acelaşi nivel. La drept vorbind, nici el nu era, poate că pur şi simplu asta era
explicaţia: se mulţumea cu ce avea la îndemână.
Profetul s-a aşezat în fotoliu; noi, ceilalţi, ne-am aşezat ceva mai jos, pe taburete. La un semn
al lui, fetele au plecat, apoi au revenit cu boluri de gresie pline cu migdale şi fructe uscate;
altele aduceau amfore pline cu ceea ce s-a dovedit a fi suc de ananas. Se păstra, aşadar,
atmosfera grecească; regia nu era totuşi foarte bine pusă la punct, era puţin jenant să vezi, pe o
măsuţă cu rotile, ambalajele de Benenuts1. O fată foarte blondă, cu ochi albaştri, cu chip
fermecător şi inocent, rămăsese aşezată la picioarele profetului. „Susan...", i-a spus el cu
blândeţe. Fata a ascultat fără o vorbă, a îngenuncheat între coapsele lui, i-a desfăcut halatul şi
a început să i-o sugă; sexul profetului era scurt şi gros. Se pare că insul voia să-şi afirme clar,
din capul locului,
1 Marcă de alune. 218
poziţia dominantă; m-am întrebat în treacăt dacă o făcea de plăcere sau făcea parte dintr-un
plan menit să mă impresioneze. în realitate, nu eram impresionat deloc, în schimb am observat
că Patrick părea jenat, privea stingherit în pământ, se înroşise puţin - deşi, în principiu, totul
era conform cu teoriile pe care le profesa. Discuţia a abordat mai întâi situaţia internaţională
-caracterizată, potrivit profetului, de mari pericole care ameninţau democraţia; pericolul repre-
zentat de integrismul musulman nu era, după el, deloc exagerat, dispunea de informaţii
îngrijorătoare de la adepţii săi africani. Nu aveam mare lucru de comentat pe tema asta, aşa că
am tăcut, păstrând o expresie de interes respectuos. Din când în când, profetul îşi punea mâna
pe capul fetei; ea se oprea, apoi, la un nou semn, continua să i-o sugă. După un monolog de
câteva minute, profetul a vrut să ştie dacă doream să mă odihnesc înainte de cină, pe care o
vom lua împreună cu principalii conducători; aveam impresia că răspunsul corect era: „Da."
„A fost bine! A fost foarte bine!...", mi-a şoptit Patrick, surescitat, în timp ce ne îndepărtam pe
coridor. Supunerea lui afişată mă lăsa puţin perplex: încercam să trec în revistă tot ce ştiam
despre triburile primitive, despre ritualurile ierarhice, dar era greu să-mi amintesc ceva, erau
lecturi de tinereţe, de pe vremea studiilor de actorie ; ajunsesem, atunci, la convingerea că
aceleaşi mecanisme se regăsesc, abia modificate, în societăţile moderne, iar cunoaşterea lor
mi-ar putea folosi la scrierea scheciurilor - de altfel ipoteza se dovedise în general corectă, în
special Levi-Strauss îmi fusese de mare ajutor. Ajuns pe
219
platformă, m-am oprii, impresionat de spectacolul taberei de corturi în care locuiau adepţii, la
vreo cincizeci de metri mai jos. cred că erau peste o mic de corturi tip iglu, foarte înghesuite,
identice, de un alb imaculat, astfel dispuse încât să formeze steaua cu braţe curbate care era
emblema sectei. Desenul se putea observa doar de sus - sau din cer, mi-a sugerat Patrick.
Ambasada, odată construită, va avea aceeaşi formă, profetul desenase el însuşi planurile, cu
siguranţă va dori să mi le arate.
Mă aşteptam la o cină mai mult sau mai puţin copioasă, agrementată cu rafinamente sibarite; a
trebuit să mă trezesc rapid la realitate. în materie de alimentaţie, profetul impunea cea mai
strictă frugalitate: roşii, bob, măsline, arpacaş din grâu dur - totul servit în cantităţi mici;
puţină brânză de oaie, un pic de vin roşu. Profetul ţinea un regim cretan hardcore, în plus
făcea o oră de gimnastică pe zi, exerciţii speciale pentru tonifierea aparatului cardio-vascular,
lua pilule de Pantestone, MDMA şi alte medicamente vândute doar în SUA. Era de-a dreptul
obsedat de îmbătrânirea fizică, iar conversaţia s-a învârtit aproape exclusiv în jurul unor
subiecte ca proliferarea radicalilor liberi, pontajul colagenului, fragmentarea elastinei,
acumularea de lipo-fuscină în celulele ficatului. Profetul părea expert în materie. Savant
intervenea numai din când în când, cu precizări de detaliu. Ceilalţi convivi erau Umorist, Flic
şi Vincent - pe care îl vedeam pentru prima oară de la sosire; mi s-a părut şi mai aerian decât
de obicei: nu asculta deloc, părea să viseze la chestiuni personale, nebuloase, chipul i se
înfiora de tresăriri nervoase, mai ales când apărea Susan — serviciul era asigurat de
220
logodnicele profetului, îmbrăcate, pentru ocazie, cu tunici albe, lungi, despicate în părţi.
Profetul nu bea cafea şi cina s-a încheiat cu un soi de infuzie de culoare verde, foarte amară
-dar care, după el, era extrem de eficientă împotriva acumulărilor de lipofuscină. Savant a
confirmat. Ne-am despărţit devreme, profetul insista asupra necesităţii unui somn lung şi
întremător. La plecare, Vincent m-a urmărit în grabă pe culoar, am avut impresia că se ţinea
de mine, că dorea să-mi vorbească. Grota care-mi fusese repartizată era puţin mai mare decât
a lui, cu o terasă ce domina tabăra de corturi. Era abia unsprezece seara, dar totul era extrem
de liniştit, nu se auzea nici o muzică, între corturi se distingea foarte puţină mişcare. I-am
oferit lui Vincent un pahar de Glenfiddich, cumpărat la un duty-free, pe aeroportul din
Madrid.
Mă aşteptam, mai mult sau mai puţin, să înceapă o discuţie, dar nu a făcut nimic, s-a mărginit
să-şi mai toarne puţin whisky şi să învârtă lichidul în pahar. L-am întrebat la ce mai lucrează,
mi-a răspuns monosilabic, abătut; slăbise şi mai mult. Până la urmă, în disperare de cauză, i-
am vorbit despre mine, adică despre Esther, era singurul lucru demn de semnalat în viaţa mea,
în ultima perioadă; a, da, cumpărasem un nou sistem de udare automată, dar nu mă simţeam în
stare să lungesc discuţia pe acest subiect. M-a rugat să-i mai vorbesc despre Esther şi am
făcut-o cu plăcere; chipul i se lumina puţin câte puţin, mi-a spus că se bucura pentru mine şi
simţeam că e sincer. Afecţiunea între bărbaţi nu e un lucru simplu, pentru că nu se poate
concretiza în nimic, e ceva ireal, blând, dar şi puţin dureros, întotdeauna; a plecat peste zece
221
minute fără să-mi spună nimic despre el. M-am lungit în întuneric şi m-am gândit la strategia
psihologică a profetului; mi se părea ceţoasă avea să-mi cedeze una dintre adepte ca divertis-
ment sexual? Probabil că ezita, nu cred că avea prea multă experienţă în tratarea unui VIP. Mă
gândeam cu calm la o asemenea perspectivă, în dimineaţa aceea făcusem dragoste cu Esther,
durase mai mult şi fusese mai delicios ca oricând, nu doream altă femeie, nici nu eram sigur
că, dacă s-ar prezenta ocazia, ar reuşi să mă intereseze. în general, bărbaţii sunt consideraţi
nişte mătărângi umblătoare, gata să reguleze orice fufă cu condiţia să fie suficient de
excitantă, fără să fie nevoie de vreun sentiment; portretul, corect în linii mari, era puţm forţat,
totuşi. Susan era superbă, desigur, dar văzând cum i-o sugea profetului nu simţisem nici o
creştere de adrenalină, nici o pornire de rivalitate simiescă; în ce mă priveşte, efectul fusese
ratat, şi în general mă simţeam neobişnuit de calm.
M-am trezit pe la cinci dimineaţa, cu puţm înainte de zori, mi-am făcut o toaletă energică,
încheind-o cu un duş foarte rece; aveam sentimentul, greu de justificat (şi care de altfel se va
dovedi fals), că mă pregăteam să trăiesc o zi hotărâtoare. Mi-am făcut o cafea neagră şi am
băut-o privind la tabăra de corturi care începea să se trezească; câţiva adepţi se îndreptau spre
grupurile sanitare colective. In lumina născândă, şesul pietros părea de un roşu întunecat. De-
parte, spre est, se zărea împrejmuirea metalică, terenul deţinut de sectă avea pe puţin zece
kilometri pătraţi. Câţiva metri mai jos, i-am zărit deodată pe Vincent şi Susan. Coborând
drumul
222
cu serpentine, cei doi s-au oprit pe platforma unde ne lăsase în ajun microbuzul. Vincent
dădea din mâini, parcă voia s-o convingă de ceva, însă vorbea încet, eram prea departe ca să
înţeleg; Susan îl privea calm, dar expresia ei rămânea inflexibilă întorcând capul, a văzut că-i
priveam, a pus o mână pe braţul lui Vincent încercând să-1 facă să tacă; am intrat în cameră,
gânditor. Vincent nu părea să aibă vreo şansă: cu privirea ei limpede pe care nimic nu părea în
stare s-o tulbure, cu trupul atletic şi sănătos de tânără sportivă protestantă, Susan era tipul
militantei fanatice: ţi-o puteai imagina la fel de bine într-o mişcare evanghelistă radicală sau
într-un gru-puscul deep ecology; în cazul de faţă, era probabil devotată trup şi suflet profetului
şi nimic nu o putea convinge să-şi calce legământul de serviciu sexual exclusiv. Am înţeles
atunci de ce nu făcusem niciodată scheciuri cu secte: e uşor să ironizezi fiinţele umane, să le
consideri nişte automate burleşti atunci când le mână, în chip banal, lăcomia sau dorinţa; în
schimb, când dau impresia că le însufleţeşte o credinţă profundă, ceva ce depăşeşte instinctul
de conservare, mecanismul se gripează, râsul e blocat înainte de a se naşte.
Unul câte unul, îmbrăcaţi cu tunici albe, adepţii ieşeau din corturi şi se îndreptau spre intrarea
săpată la baza stâncii, ducând la uriaşa grotă naturală în care se ţineau prelegerile. Multe
corturi mi se păreau goale; într-adevăr, câteva minute mai târziu, într-o discuţie cu Flic,
aveam să aflu că stagiul de iarnă din acest an nu adunase decât trei sute de persoane; pentru o
mişcare ce pretindea că are optzeci de mii de
223
adepţi în toată lumea era puţin. Fhc imputa acest insucces nivelului prea ridicat al prelegerilor
lui Miskiewicz. „Nimeni nu pricepe nimic... într-un stagiu deschis tuturor, ar trebui să se pună
accent pe emoţiile mai simple, mai unificatoare, însă profetul e fascinat de ştiinţe...", a
încheiat el cu obidă. Eram surprins că mi se adresa cu atâta francheţe; neîncrederea pe care
mi-o arătase în timpul stagiului de la Zwork părea să se fi risipit Sau poate căuta în mine un
aliat: probabil că se informase, aflase că eram un VIP de primă mărime, că poate aveam să joc
un rol în organizaţie, chiar să influenţez deciziile profetului. în mod clar, relaţiile lui cu
Savant erau proaste: acesta îl considera un soi de majur, în stare, cel mult, să organizeze
serviciul de ordine sau de intendenţă. In timpul schimburilor de cuvinte, uneori virulente,
dintre cei doi, Umorist se făcea că plouă, ironiza, evita să ia partea unuia sau altuia, bazându-
se exclusiv pe relaţia lui personală cu profetul.
Prima prelegere a zilei începea la ora cinci; era o prelegere a lui Miskiewicz, intitulată: „Fiinţa
umană: materie şi informaţie". Văzându-1 cum urca la tribună, tras la faţă, grav, cu un teanc
de hârtii în mână, m-am gândit că, într-adevăr, locul lui era la un seminar, cu studenţi din ulti-
mul an, aici însă era mai puţin evident. A salutat rapid asistenţa înainte de a-şi începe
expunerea: nici un semn de complicitate cu publicul, nici o încercare de a destinde atmosfera
cu o glumă, nici o tentativă de a produce o emoţie colectivă, sentimentală sau religioasă; doar
ştiinţă în stare brută.
După o jumătate de oră consacrată codului genetic (bine cunoscut la ora actuală) şi
modalităţilor (încă puţin cunoscute) ale exprimării sale în sinteza proteinelor, a existat, totuşi,
o mică punere în scenă. Nu fără efort, doi asistenţi au adus şi au pus pe masa din faţa lui un
recipient de mărimea unui sac de ciment, format din două pungi din plastic transparente,
alăturate, de mărimi inegale, conţinând produse chimice diverse - cea mai mare dintre ele
fiind, de departe, cea umplută cu apă.
„Iată o fiinţă umană!...", a exclamat Savant aproape teatral - am aflat după aceea că profetul,
ţinând seama de observaţiile lui Flic, îi ceruse să-şi dramatizeze puţin expunerea, şi chiar îl
înscrisese la un curs rapid de comunicare orală, cu training video şi cu participarea unor actori
profesionişti. „Recipientul de pe această masă", a continuat el, „are exact compoziţia unui
adult uman de şaptezeci de kilograme. Aşa cum puteţi constata, suntem formaţi mai mult din
apă..." A luat un stilet, a înţepat punga transparentă; s-a format un mic jet.
„Sunt diferenţe mari, fireşte..." Spectacolul se terminase, Savant îşi regăsea treptat seriozita-
tea; punga cu apă, devenită flască, se turtea încet. „Aceste diferenţe, oricât de mari ar fi, se pot
rezuma la un cuvânt: informaţie. Fiinţa umană înseamnă materie plus informaţie. Compoziţia
acestei materii, cel puţin în principiu, ne este azi cunoscută aproape până la gram: e vorba de
elemente chimice simple, prezente din belşug şi în natura neînsufleţită. Informaţia ne este şi
ea cunoscută, cel puţin în principiu: ea se bazează integral pe ADN, cel din nucleu şi cel din
mitocondrii. Acest ADN conţine nu numai informaţia necesară construcţiei în ansamblu,
embrio-genezei, dar şi pe aceea care dirijează şi decide
224
225
apoi funcţionarea organismului. De ce ar mai trebui atunci să fim siliţi să trecem prin embno-
geneză? De ce să nu fabricăm o fiinţă umană direct pe baza elementelor chimice necesare şi a
schemei oferite de ADN? în chip evident, asta e calea cercetărilor spre care ne îndreptăm în
viitor. Omul viitorului se va naşte direct într-un corp adult, un corp de optsprezece ani, model
care după aceea va fi reprodus, iar sub această formă ideală va dobândi, noi toţi vom dobândi,
dacă cercetările mele înaintează atât de repede pe cât sper, nemurirea. Clonarea nu e decât o
metodă primitivă, copiată direct după modul de reproducere natural; dezvoltarea embrionului
nu aduce nimic, cel mult posibilitatea unor malformaţii şi erori; de îndată ce vom dispune de
planul de construcţie şi de materialele necesare, ea va deveni o etapă inutilă.
Lucrurile stau diferit, a continuat el, şi este un aspect asupra căruia vreau să insist, în ce
priveşte creierul uman. Există acolo, într-adevăr, anumite pre-conexiuni grosolane; câteva ele-
mente de bază ale aptitudinilor şi trăsăturilor de caracter sunt deja înscrise în codul genetic;
dar în esenţă, personalitatea umană, ceea ce constituie individualitatea şi memoria noastră, se
formează puţin câte puţin, de-a lungul vieţii noastre, prin activare şi consolidare chimică a
sub-reţelelor neuronale şi a sinapselor dedicate; pe scurt, istoria individuală îl creează pe
individ."
După o masă la fel de frugală ca precedenta, am urcat lângă profet, în Range Rover-ul său.
Miskiewicz s-a aşezat în faţă, un paznic a trecut la volan. Dincolo de satul de corturi, drumul
continua, săpat în stâncă; după un sfert de oră,
226
maşina a oprit în faţa unui paralelipiped cu secţiune pătrată, de un alb imaculat, fără ferestre,
lat de vreo douăzeci de metri şi înalt de zece. Miskiewicz a acţionat o telecomandă: o uşă
masivă, cu îmbinări invizibile, a pivotat în perete. In interior, mi-a explicat el, temperatura şi
luminozitatea rămâneau egale, constante, zi şi noapte, vară şi iarnă. Urcând o scară, am ajuns
la un coridor ce făcea turul clădirii, deservind un şir de birouri. Dulapurile metalice încastrate
în pereţi erau pline cu DVD-uri cu date etichetate cu grijă. Etajul inferior nu conţinea decât o
emisferă cu pereţii din plastic transparent, irigată de sute de ţevi, transparente şi ele, ducând la
recipiente din oţel lustruit.
— Aceste ţevi conţin substanţele chimice necesare fabricării unei fiinţe vii, a continuat
Miskiewicz: carbon, hidrogen, oxigen, azot, diverse oligo-elemente...
— Iar în acest balon transparent, a adăugat profetul cu o voce vibrantă, se va naşte primul om
sută la sută artificial; primul cyborg adevărat !
I-am privit atent pe cei doi bărbaţi: pentru prima oară de când îl întâlnisem, profetul era
absolut serios, părea şi el impresionat, aproape intimidat de perspectivele care se deschideau.
Cât despre Miskiewicz, părea perfect stăpân pe sine şi dornic să-şi continue explicaţiile: el
era, în sala aceea, adevăratul patron, profetul nu mai avea mare lucru de spus. Am înţeles
atunci că laboratorul costase scump, chiar foarte scump, că acolo intra grosul cotizaţiilor şi
beneficiilor, pe scurt, că adevărata raţiune de a fi a sectei se afla în sala aceea.
Răspunzându-mi la întrebări,
227
i
Miskiewicz a precizat că erau deja în măsură să realizeze sinteza tuturor proteinelor şi
fosfohpî-delor complexe implicate în funcţionarea celulară; reuşiseră, de asemeni, să
reproducă toate organitele, cu excepţia - temporară, credea el - a aparatului lui Golgi; se
loveau însă de greutăţi neprevăzute în sinteza membranei plasmatice şi de aceea nu erau
capabili, nu încă, să producă o celulă vie pe deplin funcţională La întrebarea mea dacă erau în
avans faţă de alte echipe de cercetare, a încruntat din sprâncene; se pare că nu pricepusem. nu
doar că erau în avans, erau singura echipă din lume care lucra la o sinteză artificială, în care
ADN-ul nu mai servea la dezvoltarea foiţelor embrionare, fiind folosit doar pentru a dirija
funcţiile organismului terminat. Tocmai asta avea să permită, ocolind stadiul embriogenezei,
să se fabrice direct indivizi adulţi. Atât timp cât vom rămâne tributari dezvoltării biologice
normale, va fi nevoie de circa optsprezece ani pentru a construi o nouă fiinţă umană; când însă
toate procesele vor fi stăpânite, va putea reduce acest interval, credea el, la mai puţin de un
ceas.
228
Daniel25,5
în realitate, pentru a atinge obiectivul propus de Miskiewicz din primii ani ai secolului XXI, a
fost nevoie de trei secole de cercetări, iar primele generaţii neo-umane s-au născut prin
donare, pe care el crezuse că o va putea depăşi mult mai rapid. Nu-i mai puţin adevărat că
intuiţiile sale embriologice s-au dovedit, pe termen lung, extrem de fecunde, ceea ce, din
păcate, avea să confere o influenţă egală ideilor sale privind modehzarea funcţionării
cerebrale. Metafora creierului uman ca maşină Turing cu circuite flexibile avea să se
dovedească, până la urmă, total sterilă; în spiritul uman existau, neîndoielnic, procese
nealgoritmice - fapt indicat de existenţa, atestată de Godel încă din anii 1930, a unor
propoziţii nedemonstrabile, dar care puteau să fie recunoscute, fără ambiguitate, ca adevărate.
Şi în acest caz, comunităţii ştiinţifice i-au trebuit aproape trei secole ca să abandoneze această
direcţie de cercetare şi să accepte utilizarea vechilor mecanisme de condiţionare şi învăţare -
ameliorate totuşi, devenite mai rapide şi mai fiabile prin injectarea în noul organism a
proteinelor extrase din hipocampul celui vechi. Această metodă hibridă între biochimic şi
propoziţional nu prea se potriveşte cu legământul
229
de rigoare făcut de Miskie'vicz şi de primii săi succesori; ea nu-şi propune decât să reprezinte,
după formula operaticnalistă cam insolentă a lui Pierce, „cea mai bună soluţie posibilă, în
lumea reală, ţinând cont de stadiul actual al cunoştinţelor noastre."
Daniel1,17
.1

Odată injectat In spaţiul-memorie al aplicaţiei, este posibil să i se modifice comportamentul.

kdm.fr.st
Primele două zile au fost ocupate în primul rând de prelegerile lui Miskiewicz; aspectul
spiritual sau emoţional era foarte puţin prezent şi începeam să înţeleg obiecţiile lui Flic:
niciodată, în nici un moment al istoriei umane, o religie nu s-a putut impune maselor
adresându-se exclusiv raţiunii. Profetul apărea destul de puţin, nu-1 întâlneam decât la mese,
cel mai adesea rămânea în grota lui şi îmi imaginez că adepţii erau puţin cam dezamăgiţi.
Totul s-a schimbat în dimineaţa zilei a treia, care trebuia să fie o zi de post, consacrată medi-
taţiei. Spre ora şapte, am fost trezit din somn de sunetul melancolic şi grav al tulnicelor
tibetane -o melodie simplă, trei note ţinute la nesfârşit. Am ieşit pe terasă; deasupra şesului
pietros se lumina de ziuă. Unul câte unul, elohimiţii ieşeau din corturi, întindeau pe jos o
rogojină şi se lungeau pe ea, alegându-şi un loc în jurul unei estrade pe care, între cei doi
instrumentişti, se afla profetul aşezat în poziţia lotus. La fel ca adepţii, era îmbrăcat cu o
tunică lungă, albă; dar
230
231
în timp ce a lor ei a f'âcu.ă dintr-un bumbac obişnuit, a lui era croita dintr-un satin alb,
strălucitor, ce sclipea în lumina zorilor. După un minut sau două, a început să vorbească;
vocea lentă, profundă, puternic amplificată, a răsunat acoperind sunetul tulnicelor Cu vorbe
simple, î-a îndemnat pe adepţi sâ devină conştienţi de pământul pe care se sprijinea trupul lor,
să-şi imagineze energia vulcanică emanată de pământ, o energie formidabilă, mai mare decât
a celor mai puternice bombe atomice; i-a îndemnat să-şi însuşească acea energie, s-o
asimileze în trupurile lor, trupuri hărăzite nemuririi.
Apoi le-a cerut să lepede tunicile, să-şi prezinte soarelui trupurile goale; să-şi imagineze, apoi,
acea energie colosală, a milioane de explozii termonucleare simultane, care este a soarelui şi a
tuturor stelelor.
Le-a cerut să coboare mai adânc în trupurile lor, dincolo de piele, să încerce prin meditaţie să-
şi vizualizeze celulele, apoi să coboare şi mai adânc, în nucleul celulelor, cu ADN-ul care le
păstra codul genetic. Le-a cerut să devină conştienţi de propriul lor ADN, să se pătrundă de
ideea că acesta conţinea schema lor, schema de construcţie a trupului lor, şi că această
informaţie străbătea veacurile în aşteptarea Elohimilor, care vor avea puterea de a le
reconstitui trupul graţie tehnologiei dezvoltate de ei şi informaţiei conţinute în ADN. Le-a
cerut să-şi imagineze momentul revenirii Elohimilor şi momentul în care ei înşişi, după o
aşteptare semănând cu un somn prelungit, vor reveni la viaţă.
Am aşteptat sfârşitul şedinţei de meditaţie ca să mă alătur mulţimii ce se îndrepta spre grota în
care se ţineau prelegerile lui Miskiewicz; am
232
fost surprins de voioşia efervescentă, puţin nefirească, ce părea sâ fi pus stăpânire pe
participanţi: mulţi dintre ei se strigau cu glas tare şi se opreau ca să rămână îmbrăţişaţi câteva
clipe, alţii înaintau cu ţopăieli şi salturi, alţii mergeau cântând o melopee voioasă. In faţa
grotei era întins un banner pe care, cu litere multicolore, era înscris „PREZENTAREA
AMBASADEI". Lângă intrare, am dat peste Vmcent, care părea departe de fervoarea din jur;
dar noi, ca VIP-uri, eram scutiţi, pare-se, de emoţiile religioase comune. Ne-am aşezat printre
ceilalţi, iar larma vocilor a încetat în timp ce un ecran imens, de treizeci de metri lungime, se
derula pe peretele din fund; pe urmă s-a făcut întuneric.
Planurile ambasadei fuseseră concepute cu ajutorul unor programe 3D, probabil AutoCad şi
Freehand; am aflat apoi cu surprindere că profetul făcuse totul singur. Total ignorant în
aproape toate domeniile, era totuşi pasionat de informatică, şi nu doar de jocuri video,
stăpânea programe de creaţie grafică dintre cele mai sofisticate (de pildă, realizase singur site-
ul sectei cu Dream-weaver MX, reuşind să scrie vreo sută de pagini de cod HTML). Oricum,
în planul ambasadei, ca şi în concepţia site-ului, dăduse frâu liber gustului său natural pentru
urât; lângă mine, Vincent a scos un geamăt dureros, apoi şi-a coborât privirea şi a rămas cu ea
aţintită pe genunchi tot timpul cât a durat proiecţia - ceva mai mult de jumătate de ceas, totuşi.
Se succedau slide după slide, legate, în general, cu treceri în formă de explozii şi recompuneri
ale imaginii, totul pe fondul unor uverturi de Wagner samplate
233
cu muzici tehno date la maximum Cele mai multe săli ale ambasadei aveau forme de corpuri
solide perfecte, de la dodecaedru la icosaedru; greutatea, prmtr-o convenţie a artistului, pe-
semne, era abolită, privirea vizitatorului virtual plutea liber de sus până jos în încăperile
separate de jacuzzi bătute cu pietre preţioase, de pereţi decoraţi cu gravuri pornografice de un
realism greţos. O parte din săli aveau ferestre largi ce dădeau spre pajişti bogate, presărate cu
flori multicolore, şi mă întrebam cum va putea profetul, în peisajul arid din Lanzarote, să
obţină un asemenea rezultat; văzând florile şi firele de iarbă redate în stil hiperrealist, am
sfârşit prin a înţelege că nu se va împiedica de asemenea fleacuri şi că probabil va folosi
gazon artificial.
A urmat un final în care vizitatorul se înălţa în aer, descoperea structura globală a ambasadei -
o stea cu şase braţe curbate -, apoi, într-un ameţitor travelling înapoi, insulele Canare,
ansamblul suprafeţei globului, pe fondul primelor măsuri din Aşa grăit-a Zarathustra. Pe urmă
s-a lăsat tăcerea, în timp ce pe ecran defilau imagini tulburi de nebuloase galactice. Aceste
imagini au dispărut la rându-le şi un fascicul de lumină a căzut pe scenă, însoţind apariţia pro-
fetului, care ţopăia şi strălucea în costumul lui de ceremonie din satin alb, cu scânteieri
diamantine. Ovaţii puternice au străbătut sala, toţi s-au ridicat aplaudând şi strigând. „Bravo!".
Odată cu Vincent, m-am simţit mai mult sau mai puţin obligat să mă ridic şi eu, să aplaud. A
durat pe puţin douăzeci de minute: uneori aplauzele slăbeau, păreau să se stingă; apoi un nou
val, şi mai puternic, venind mai ales de la un mic grup adunat în primele rânduri, în jurul lui
Flic,
234
cuprindea toată sala. S-au succedat astfel cinci valuri de descreşteri şi reluări, apoi profetul,
simţind probabil că fenomenul avea să se stingă, a desfăcut larg braţele. Imediat s-a făcut
linişte. Cu o voce profundă, destul de impresionantă, trebuie să recunosc (dar sonorizarea
amplifica efectul de ecou şi sunetele grave), a intonat primele măsuri din imnul de
întâmpinare a Elohimilor. Mai mulţi adepţi, în jurul meu, au reluat cuvintele cu jumătate de
voce. „Vom re-con-stru-i am-ba-sa-da...": vocea profetului a început să urce. „Cu aju-to-
rul celor ce vă iu-besc": din ce în ce mai mulţi cântau în jurul meu. „Stâl-pii şi co-lo-na-de-
le sale": ritmul a devenit mai indecis şi mai lent înainte ca profetul să continue, cu o voce
triumfală, puternic amplificată, care a răsunat în toată grota: „No-ul Ie-ru-sa-lim!..." Acelaşi
mit, acelaşi vis, la fel de puternic după trei milenii. „Şi el va şterge lacrima din ochii lor..." Un
val de emoţie a străbătut mulţimea şi toţi au reluat după profet, pe trei note, refrenul care
consta într-un cuvânt unic, repetat la nesfârşit: „Eeee-looo-him!... ceee-looo-him!..." Flic, cu
braţele ridicate spre cer, cânta cu o voce de stentor. La câţiva metri de mine, l-am zărit pe
Patrick: cu ochii închişi în spatele ochelarilor, îşi desfăcuse mâinile într-o atitudine aproape
extatică, în timp ce lângă el, Fadiah, regăsind pesemne reflexele strămoşilor ei penticostali, se
contorsiona bolborosind cuvinte de neînţeles.
A urmat o nouă meditaţie, de data asta în tăcerea şi întunericul grotei, apoi profetul a mai luat
o dată cuvântul. Toţi îl ascultau nu doar cu reculegere, ci şi cu o bucurie mută, ferventă,
235
vecină cu extazul pur. îi fascina, cred, mai ales tonul vocii sale, mlădioasă şi lirică, în care
pauze afectuoase, meditative, alternau cu câte un crescendo pasional. Mai întâi, discursul lui
mi s-a părut oarecum dezlânat: pornind de la diversitatea de forme şi culori din natura animală
(ne-a propus să medităm la fluturi, ce nu păreau să aibă altă raţiune de a fi decât aceea de a ne
vrăji cu zborul lor scânteietor), ajungea la obiceiurile reproductive burleşti existente la diferite
specii animale (a stăruit, de pildă, pe acele insecte la care masculul, de cincizeci de ori mai
mic decât femela, îşi trăieşte viaţa ca parazit în abdomenul acesteia, după care iese, o
fecundează şi moare; cred că avea în bibliotecă o carte gen Biologie distractivă, presupun că
titlul se regăsea la toate disciplinele). Această acumulare haotică ducea totuşi la o idee forte,
pe care ne-a expus-o de îndată: Elohimii, cei care ne-au creat pe noi şi totalitatea vieţii de pe
această planetă, erau neîndoielnic savanţi de înalt nivel; urmându-le exemplul, trebuia să
venerăm ştiinţa, baza oricărei realizări practice, trebuia s-o respectăm şi să-i oferim mijloace
pentru dezvoltare; mai concret, trebuia să ne bucurăm că-1 aveam printre noi pe unul dintre
cei mai străluciţi savanţi din lume (1-a desemnat pe Miskiewicz, care s-a ridicat şi, sub o
furtună de aplauze, a salutat rigid mulţimea); da, Elohimii ţineau la mare preţ ştiinţa; erau
însă, nu mai puţin, şi chiar în primul rând, artişti: ştiinţa era doar mijlocul necesar pentru
realizarea acestei fabuloase diversităţi vitale, ce trebuia socotită o operă de artă, cea mai
grandioasă dintre toate. Doar nişte artişti eminenţi au putut concepe o asemenea bogăţie, o
asemenea frumuseţe, o diversitate şi o
236
fantezie estetică atât de admirabile. „E de aceea o mare onoare", a continuat el, „să avem
printre noi la acest stagiu doi artişti de mare talent, recunoscuţi la nivel mondial..." A făcut un
semn în direcţia noastră. Vmcent s-a ridicat, jenat; am făcut la fel După o clipă de ezitare,
oamenii din jurul nostru au format un cerc larg ca să ne aplaude, surâzându-ne cu prietenie. L-
am zărit pe Patrick, la câţiva metri; mă aplauda cu căldură şi părea din ce în ce mai emoţionat.
„Ştiinţa, arta, creaţia, frumuseţea, iubirea... Jocul, afecţiunea, râsul... Ce frumoasă e viaţa,
prieteni! Ce minunată, şi cât am vrea ca ea să dureze veşnic!... Iar acest lucru, dragi prieteni,
va fi posibil cât de curând... Vi s-a făcut o promisiune — şi ea va fi ţinută."
După aceste ultime cuvinte de o fervoare ana-gogică, profetul a tăcut şi, după o scurtă pauză,
a intonat din nou imnul de întâmpinare a Elohimilor. De data asta, întreaga asistenţă a reluat
în forţă, cu bătăi lente din palme; Vincent, lângă mine, cânta cât îl ţineau plămânii, şi eu
însumi eram pe punctul de a resimţi o autentică emoţie colectivă.
Ziua de post se încheia la ora douăzeci şi două, mese mari fuseseră întinse sub cerul liber.
Eram poftiţi să ne aşezăm la întâmplare, fără a ţine seama de relaţiile şi prieteniile noastre
obişnuite, lucru cu atât mai uşor cu cât întunericul era aproape deplin. Profetul s-a aşezat la o
masă aflată la înălţime, pe o estradă, şi toţi l-au ascultat cu capul plecat în timp ce rostea
câteva cuvinte despre diversitatea gusturilor şi savorilor, o altă sursă de plăceri pe care, după o
zi de post, le vom putea aprecia şi mai mult; a
237
ti'
menţionat de asemeni necesitatea de a mesteca încet. Apoi, schimbând subiectul, a propus să
descoperim minunata persoană umană pe care o aveam faţa noastră, să medităm la toate
aceste minunate persoane, în splendoarea individualităţii lor superb înflorite, de o diversitate
ce ne promitea, şi ea, o incredibilă varietate de întâlniri, de bucurii şi plăceri
Cu un şuierat uşor, cu o uşoară întârziere, lămpile cu gaz din colţul meselor s-au aprins. Mi-
am ridicat privirea. în farfurie aveam două roşu; în faţa mea se afla o fată de vreo douăzeci de
ani, cu pielea foarte albă, cu un chip de o puritate ce amintea de Botticelli; părul negru, lung şi
des, cobora în valuri până la talie. Preţ de câteva minute, a intrat în joc, mi-a surâs, mi-a
vorbit, a încercat să afle mai multe despre minunata persoană umană care se întâmpla să fiu;
pe ea o chema Francesca, era italiancă, originară, mai precis, din Ombria, iar acum studia la
Milano; cunoştea învăţătura elohimită de doi ani. Curând, prietenul fetei, care stătea în
dreapta ei, a intervenit în discuţie; îl chema Gianpaolo şi era actor - mă rog, juca în spoturi
publicitare, uneori în seriale de televiziune, cam ca Esther. Şi el era foarte frumos: păr de
lungime medie, castaniu cu reflexe aurii, şi un chip pe care-1 întâlneai cu siguranţă la câţiva
pictori primitivi italieni al căror nume îmi scăpa pe moment; era destul de solid, cu pectorali şi
bicepşi clar conturaţi sub tricou El personal era budist, venise la stagiu doar din curiozitate -
dar prima lui impresie era favorabilă. Destul de rapid, şi-au pierdut interesul pentru mine şi au
început o discuţie însufleţită în italiană. Formau un cuplu Superb, mai mult, păreau sincer
îndrăgostiţi.
încă trăiau momentul vrăjit când descoperi universul celuilalt, când vrei să te încânte tot ce-1
încântă pe el, să te amuze tot ce-1 amuză, să împărtăşeşti cu el tot ce-1 distrează, îl bucură sau
îl indignează. Ea îl privea cu acea încântare duioasă a femeii care se ştie aleasă de un bărbat,
care se bucură pentru asta, care încă nu s-a obişnuit pe deplin cu gândul că are lângă ea un
tovarăş, un bărbat doar al ei, şi care-şi spune că viaţa va fi o bucurie.
Masa a fost frugală, ca de obicei: două roşii, cuscus, puţină brânză de capră; după ce mesele
au fost strânse, cele douăsprezece logodnice au apărut, în tunicile lor albe, lungi, aducând
amfore ce conţineau o băutură dulce din mere. O euforie comunicativă, născută din
nenumărate conversaţii intermitente, uşoare, îi cuprindea pe convivi; mulţi fredonau încetişor.
Patrick s-a apropiat, s-a aşezat lângă mine, m-a asigurat că ne vom revedea adesea în Spania,
că vom deveni adevăraţi prieteni, m-a invitat să-1 vizitez în Luxemburg. Când profetul s-a
ridicat să mai ia o dată cuvântul, au urmat zece minute de aplauze furtunoase; în lumina
proiectoarelor, silueta lui argintie era nimbată de un halou scânteietor. Ne-a propus să
medităm la pluralitatea lumilor, să ne îndreptăm gândul spre stelele pe care le puteam vedea,
toate înconjurate de planete, să ne imaginăm diversitatea vieţii de pe acele planete, vegetaţia
stranie, speciile animale despre care nu ştiam nimic, să ne imaginăm apoi civilizaţiile
inteligente, dintre care unele, precum cea a Elohimilor, cu mult mai avansate decât a noastră,
abia aşteptau să ne împărtăşească ştiinţa lor, să ne primească printre ele pentru a trăi în
univers împreună, în plăcere, în perpetuă
238
239
I
înnoire şi bucurie. Viaţi., a încheiat el, era minunată sub toate aspectele şi nu ţinea decât de
noi să facem astfel încât fiecare clipă să merite trăită.
Când a coborât de pe estradă, discipolii s-au ridicat făcându-i loc să treacă, înălţându-şi
braţele spre cer şi repetând în cadenţă: „Eeee-looo-hiiiim!"; unii râdeau fără să se poată opri,
alţii izbucneau în hohote de plâns. în dreptul lui Fadiah, profetul s-a oprit, i-a atins uşor sânii.
Ea a avut o tresărire de bucurie, a scos un soi de „Yeeep!..." Au plecat împreună, despicând
mulţimea de adepţi care cânta şi aplauda în extaz. „Este a treia oară! A treia oară când e
remarcată!...", mi-a şoptit Patrick cu mândrie. Mi-a explicat atunci că profetul, pe lângă cele
douăsprezece logodnice, acorda uneori unei discipole obişnuite onoarea de a petrece o noapte
în patul lui. Agitaţia se potolea puţin câte puţin, adepţii plecau spre corturi. Patrick şi-a şters
ochelarii, lentilele aburite de lacrimi, apoi m-a cuprins cu o mână pe după umeri, îndrep-
tându-şi privirea spre cer. Era o noapte excepţională, mi-a spus el; simţea mai mult decât de
obicei undele venite de la stele, undele pline de iubirea pe care ne-o purtau Elohimii; într-o
asemenea noapte, Patrick era convins, Ei vor reveni printre noi. Nu prea ştiam ce să-i răspund.
Nu aderasem niciodată la o credinţă religioasă, nici măcar posibilitatea de a o face nu-mi
trecuse vreodată prin gând. Lucrurile erau, pentru mine, exact ce păreau să fie : omul era o
specie animală, ieşită din alte specii animale printr-un proces evolutiv întortocheat şi dificil;
era format din materie configurată în organe, iar după moarte aceste organe se descompuneau,
se transformau
în molecule mai simple; nu rămânea mei urmă de activitate cerebrală, de gândire, şi nici,
evident, nimic care să poată fi asimilat unui spirit sau suflet. Ateismul meu era atât de
monolitic, atât de radical, că niciodată nu reuşisem să iau cu adevărat în serios aceste subiecte.
In anii de liceu, când discutam cu un creştin, un musulman sau un evreu, aveam mereu
senzaţia că credinţa lor trebuia luată cumva la modul metaforic; că, în mod evident, respectivii
nu credeau nemijlocit şi la propriu în realitatea dogmelor propuse, că nu era decât un semn de
recunoaştere, un soi de parolă ce permitea accesul la comunitatea credincioşilor - cumva ca la
fanii degrunge music sau ca la amatorii de Doom Generation1. Gravitatea apăsătoare cu care
discutau uneori deosebirile dintre poziţii teologice deopotrivă de absurde părea să contrazică
această ipoteză; însă la fel se întâmpla, în fond, cu adevăraţii iubitori ai unui joc: pentru un
jucător de şah, pentru orice jucător pasionat care se joacă de-a ceva, spaţiul fictiv e un lucru
absolut serios şi real, se poate spune chiar că pentru el nu mai există nimic altceva, cel puţin
pe durata jocului.
Cât despre elohimiţi, erau pentru mine o enigmă sâcâitoare, aceeaşi pe care o reprezenta
oricare credincios. Sigur, în anumite cazuri, dilema era uşor de tranşat. Savant, bunăoară, în
chip evident, nu putea lua în serios aceste aiureli, dar el avea motive solide ca să rămână în
sectă: având în vedere caracterul neortodox al cercetărilor lui, nu ar fi putut nicicând, în altă
parte, să obţină credite atât de consistente, un laborator cu dotări atât de moderne. Şi
celorlalţi
1 Joc video pe calculator.
240
241
conducători - lui Flic, lui Umorist şi, fireşte, profetului - apartenenţa la sectă le aducea bene-
ficii materiale. Cazul Ivi Patrick era mai ciudat. Sigur, în cadrul sectei îşi găsise o amantă de
un erotism torid, probabil la fel de fierbinte pe cât părea - ceea ce, în afara sectei, i-ar fi fost
mai greu: cu toţi banii lor, bancherii şi patronii de întreprinderi au în general o viaţă sexuală
absolut jalnică, sunt nevoiţi să accepte scurte întâlniri oneroase cu diverse escort girls, care-i
dispreţuiesc şi care au grijă să nu-şi disimuleze dezgustul fizic pe care-1 simt pentru ei. Nu-i
mai puţin adevărat că Patrick părea să manifeste o credinţă reală, o speranţă sinceră în
deliciile eterne pe care le evoca profetul; la un om cu un comportament, altminteri, atât de
raţional burghez, era tulburător.
înainte de a adormi, m-am gândit iar, îndelung, la cazul lui Patrick şi la cel al lui Vincent.
După întâlnirea din prima seară, acesta nu-mi mai vorbise. A doua zi dimineaţa, trezindu-mă
devreme, l-am văzut coborând din nou, cu Susan, drumul ce şerpuia pe colină; păreau şi acum
cufundaţi într-o discuţie animată şi fără soluţie. în dreptul primei platforme, s-au despărţit fără
o vorbă, iar Vincent s-a întors spre camera lui. L-am aşteptat lângă intrare; zărindu-mă, a tre-
sărit. L-am invitat la mine, la o cafea; luat pe nepregătite, a acceptat. în timp ce apa fierbea,
am pus ceştile pe măsuţa de pe terasă. Soarele ieşea cu greu printre norii deşi, umflaţi, de un
cenuşiu întunecat; o rază subţire, violetă, tivea linia orizontului. I-am turnat o cafea; a adăugat
un comprimat de zaharină, a mestecat gânditor în ceaşcă. M-am aşezat în faţa lui; păstrând
242
tăcerea, îşi laba privirea în pământ, îşi ducea ceaşca la buze.
— Eşti îndrăgostit de Susan? l-am întrebat. A ridicat spre mine o privire neliniştită.
— Chiar se vede ? a răspuns el după un lung moment de tăcere.
Am dat din cap în semn că da.
— Ar trebui să te detaşezi puţin... am continuat, pe un ton grav ce părea să fie semnul unei
lungi analize prealabile (de fapt, atunci mă gândeam prima oară la asta), dar mi-am dus mai
departe ideea: Am putea face o excursie pe insulă...
— Adică... să ieşim din tabără?
— E cumva interzis?
— Nu... Nu cred. Ar trebui să-1 întreb pe Jerome dacă se poate...
Totuşi, ideea părea să-1 neliniştească puţin.
„Dar bineînţeles! Bineînţeles că da!", a exclamat Flic bine dispus. „Doar nu suntem la
puşcărie, aici! O să rog pe cineva să vă ducă până la Arrecife; sau poate la aeroport, e mai
practic dacă vreţi să închiriaţi o maşină. Vă întoarceţi diseară, totuşi?", a întrebat el în
momentul când urcam în microbuz. „Doar aşa, din curiozitate..."
Nu aveam nici un plan precis, voiam doar să-1 readuc pe Vincent, pentru o zi, în lumea
normală, adică oriunde; adică, destul de probabil, pe plajă, având în vedere locul în care ne
aflam. Vincent manifesta o docilitate şi o lipsă de iniţiativă surprinzătoare ; la biroul de
închirieri de maşini, patronul ne dăduse o hartă a insulei. „Am putea merge pe plaja
Teguise...", am spus eu, „e cel mai simplu."
Nu s-a ostenit să-mi răspundă.
243
îşi luase costumul de baie, un prosop, s-a aşezat fără să protesteze între două dune, părea gata
să petreacă acolo toata ziua, daca trebuia „Sunt atâtea alte femei ", am spus eu la întâmplare,
ca să încep o discuţie, apoi mi-am dat seama că remarca mea nu prea avea acoperire Eram în
extrasezon, în câmpul nostru vizual se aflau vreo cincizeci de persoane adolescente cu trup
atrăgător, însoţite de băieţi, şi mame de familie cu trupul deja mai puţin atrăgător, însoţite de
copii mici Apartenenţa noastră la un spaţiu comun avea să rămână pur teoretică nici una dintre
acele persoane nu evolua într-un câmp cu care să putem, într-un fel sau în altul, înterac-ţiona;
nu erau, pentru noi, mai reale decât nişte imagini pe un ecran de cinema, chiar mai puţin, aş
spune începeam să simt că această excursie în lumea normală era sortită eşecului, apoi mi-am
dat seama că, pe deasupra, risca să se încheie într-un mod nu prea plăcut
Nu o făcusem anume, dar ne aşezaserăm pe porţiunea de plajă rezervată unui club Thomson
Hohdays. Marea era cam rece, am renunţat să mai intru în apă şi, revenind pe plajă, am văzut
vreo sută de persoane adunate în jurul unui po dium pe care fusese instalată o staţie de sonori-
zare mobilă Vmcent nu se mişcase din locul lui, aşezat în mijlocul mulţimii, privea agitaţia
din jur cu o totală indiferenţă, am ajuns lângă el şi am citit, pe o pancartă, „Miss Bikini
Contest" într-adevăr, vreo zece fâţe între treisprezece şi cincisprezece ani aşteptau bâţâindu-se
şi scoţând mici chiote lângă o scară ce urca la podium După un gimmick muzical spectaculos,
un negrălău îmbrăcat ca o maimuţă de circ a irupt pe podium, mvitându-le şi pe fete să urce
— Ladies and Gentlemen, boys and girls, a răcnit el în microfonul HF, welcome to the „Miss
Bikini" content ' Have we got some sexy girls for you today ! l
S-a întors către prima fată, o adolescentă longilină, cu părul lung, roşu, îmbrăcată cu un bikini
alb minimal
— What'b your name t2 a întrebat-o el
— Ilona, a răspuns fata.
— A beautiful name for a beautiful girlr a răcnit el cu însufleţire And where are you from,
Ilona? Ilona venea de la Budapesta Buuu-daaaa-pest1 That city's hoooot1 ,.3 a urlat el
înroşmdu-se de entuziasm
Fata a izbucnit într-un râs nervos Negrul a continuat cu următoarea, o rusoaică platinată,
foarte bine făcută, deşi avea doar paisprezece am, şi care părea o paraşută clasa-ntâi, apoi le-a
pus două-trei întrebări celorlalte concurente, ţopăind şi umflându-se în pene în smochingul lui
din lama argintiu, făcând tot felul de trucuri mai mult sau mai puţin obscene I-am aruncat o
privire disperată lui Vincent în vânzoleala de pe plajă, părea la fel de nelalocul lui ca Samuel
Beckett într-un clip de muzică rap. După ce le-a prezentat pe fete, negrul s-a întors spre patru
sexagenari burtoşi aşezaţi la o masă, având fiecare în faţă
1 Doamnelor si domnilor, băieţi şi fete bun găsit la concursul „Miss Bikini"! Ia uitaţi-vă
ce puicuţe sexy avem pentru voi' (în engl în orig )
2 Cum te numeşti9 (în engl în orig )
3 Un nume frumos pentru o fată frumoasă' Şi de unde vii tu, Ilona 9 [ ] Buuuda-peeesta'
Taaare oraş' (în engl în orig )
244
245
un carneţel cu foi detaşabile, şi i-a prezentat pe un ton teatral:
— And judging theeem... îs our internaţional jury!... The four members of our panel have
been around the world a few times - that's the least you can say! They know what sexy boys
and girls look like! Ladies and Gentlemen, a special hand for our experts!...x
Au urmat câteva aplauze anemice, în timp ce seniorii astfel ridiculizaţi le făceau semne fami-
liilor lor aflate în public, apoi a început concursul propriu-zis: una după alta, fetele urcau pe
scenă, în bikini, şi executau un soi de dans erotic: dădeau din fund, se ungeau cu ulei de plajă,
se jucau cu bretelele de la sutiene etc. Muzica -house - era dată la maximum. Ei da, reuşisem:
eram în lumea normală. M-am gândit iar la ce-mi spusese Isabelle în seara primei noastre
întâlniri : era o lume de kids incurabili. Negrul era un kid adult, membrii juriului nişte kids
vârstnici; nimic din ce se petrecea acolo nu-1 putea incita pe Vincent să-şi reia locul în
societate. I-am propus să plecăm în momentul când rusoaica îşi vâra mâna în bikini; a
acceptat cu indiferenţă.
Pe o hartă la scara 1/200000, mai ales pe o hartă Michelin, toată lumea pare fericită; lucrurile
se strică pe o hartă la scară mai mare, ca harta regiunii Lanzarote pe care o aveam noi: începi
să distingi hotelurile, infrastructurile de
Şi, ca să le aprecieze, avem un juriu internaţional!... Cei patru membri care-1 compun au făcut
de mai multe ori înconjurul lumii - ca să nu spun mai mult! Se cam pricep la fete şi băieţi
sexy1 Doamnelor şi domnilor, aplauze pentru experţi!... (în engl. în ong.).
246
vacanţă La scara 1/1 te regăseşti în lumea normală, ceea ce nu-i o fericire; iar dacă măreşti şi
mai mult scara, te cufunzi în coşmar: începi să vezi acanenii, micozele, paraziţii care ne rod
carnea. Pe la ora două, eram înapoi la centru.
Am picat la tanc, Flic ne-a întâmpinat tre-săltând de entuziasm; profetul hotărâse, pe
neaşteptate, să organizeze în seara aceea o cină cu personalităţile prezente — adică toţi cei
care, într-un fel sau altul, puteau fi în contact cu media sau cu publicul. Alături de profet,
Umorist dădea energic din cap făcându-mi totodată cu ochiul, discret, vrând parcă să-mi
sugereze că nu trebuia să iau toatp astea foarte în serios. în realitate, conta pe mine, cred,
pentru a-şi redresa situaţia: până atunci, ca responsabil de relaţiile cu presa, nu cunoscuse
decât eşecuri; secta era prezentată ca o adunătură de lunateci şi de OZN-işti, asta în cel mai
bun caz; în cel mai rău, ca o organizaţie periculoasă ce propaga idei apropiate de euge-nism şi
chiar de nazism; profetul, de regulă, era luat în derâdere pentru eşecul carierelor lui pre-
cedente (pilot de curse, cântăreţ de varietăţi...). Pe scurt, un VIP ceva mai răsărit, ca mine, era
pentru ei o şansă nesperată, un balon de oxigen.
în sufragerie se adunaseră vreo zece persoane ; l-am recunoscut pe Gianpaolo, alături de
Francesca. Italianul îşi datora invitaţia carierei lui de actor, aşa modestă cum era; termenul de
personalitate trebuia luat, vezi bine, într-un sens mai larg. Am mai recunoscut o femeie de
vreo cincizeci de ani, o blondă platinată, destul de corpolentă, care interpretase imnul de
întâmpinare a Elohimilor cu o intensitate sonoră aproape insuportabilă; mi s-a prezentat drept
cântăreaţă de operă sau, mai exact, coristă. Mi se
247
rezervase locul de onoare, în faţa profetului, acesta m-a întâmpinat cu căldură, însă părea
crispat, anxios, arunca priviri neliniştite în toate direcţiile; s-a mai calmat puţin când Umorist
a venit lângă el. Aşezându-se în dreapta mea, Vincent i-a aruncat o privire pătrunzătoare pro-
fetului, care făcea biluţe din miez de pâine, apoi le rostogolea maşinal pe masă: părea obosit,
absent, acum chiar îi dădeai şaizeci şi cinci de ani, câţi avea. „Media ne detestă...", a spus el
cu obidă. „Dacă ar fi să dispar acum, nu ştiu ce s-ar alege din opera mea. Ar tăbărî cu toţii pe
ea..." Umorist, care se pregătea să facă o glumă oarecare, s-a întors spre el, dar după tonul
vocii şi-a dat seama că vorbea serios şi a rămas cu gura căscată. Faţa, turtită parcă de un fier
de călcat, nasul mic, părul rar şi ţepos, totul îl predestina rolului de bufon, făcea parte dintre
acele fiinţe nefericite care nu sunt luate în serios nici atunci când sunt disperate; ce-i drept, în
cazul unei prăbuşiri subite a sectei, soarta lui n-ar fi fost de invidiat, cred că ar fi rămas de-a
dreptul muritor de foame. Locuia la Santa Monica, pe lângă profet, în aceeaşi casă cu cele
douăsprezece logodnice ale acestuia. Umorist nu avea viaţă sexuală şi în general nu făcea
mare lucru, singura lui excentricitate era să-şi comande cârnaţi cu usturoi din Franţa
(buticurile californiene de Dehkatessen i se păreau sărăcăcioase); în afară de asta,
colecţiona cârlige de pescuit şi, una peste alta, părea o marionetă destul de jalnică, golită de
orice dorinţă personală, de orice substanţă vie, pe care profetul o păstra lângă el mai mult sau
mai puţin din milă ori pentru a se pune pe sine în valoare şi pentru a avea, la nevoie, pe cine
să ia în tărbacă.
Logodnicele şi-au făcut apariţia aducând platouri cu gustări; probabil pentru a saluta
caracterul artistic al întrunirii, îşi schimbaseră tunicile cu ţinute de zâne senzuale, cu pălării
conice împodobite cu stele şi rochii mulate, cu paiete argintii, care le lăsau fesele dezgolite. In
materie de bucătărie, se făcuse oarece efort, ni s-au adus pateuri cu carne şi felurite gustări.
Profetul a mângâiat maşinal fesele brunetei care-1 servea, dar asta nu a părut să-i ridice
moralul; a poruncit nervos să se aducă vinul, a băut două pahare unul după altul, apoi s-a
aşezat din nou în fotoliu, cercetându-i cu o privire lungă pe cei prezenţi. în cele din urmă, i-a
spus lui Umorist:
— Trebuie să facem ceva, să îmbunătăţim relaţiile cu media... Uite, am citit Le Nouvel
Observateur de săptămâna asta, e o campanie de denigrare sistematică, zău, nu se mai poate...
Umorist a încruntat din sprâncene, apoi, după cel puţin un minut de gândire, a spus pe un ton
dubitativ, de parcă ar fi pronunţat un adevăr remarcabil:
— E greu...
Detaşarea cu care privea situaţia mi se părea puţin surprinzătoare: oficial, era singurul res-
ponsabil - lucru cu atât mai vizibil cu cât la cină nu erau prezenţi nici Flic, nici Savant.
Probabil că era total incompetent în acest domeniu, ca în oricare altul; se obişnuise să aibă
rezultate slabe şi credea că aşa va fi mereu, că toţi se obişnuiseră cu aceste rezultate slabe;
Umorist se apropia şi el de şaizeci şi cinci de ani, nu mai aştepta mare lucru de la viaţă. Gura i
se deschidea şi se închidea în tăcere, părea că încearcă să găsească ceva amuzant, o poantă, un
mijloc de a readuce buna
248
249
dispoziţie, dar nu găsea nimic, trecea prmtr-o pană de comic temporară Până la urmă a
renunţat: în seara asta, se gândea el, profetul era prost dispus, dar o să-i treacă; liniştit, a
început să-şi mănânce pateul cu carne.
— După părerea ta... (acum profetul mi se adresa direct, privindu-mă în ochi) ostilitatea
presei e o problemă pe termen lung?
— In mare, da. Dacă pozezi în martir, dacă te plângi că eşti victima unei ostracizări nedrepte,
poţi să atragi câţiva ciudaţi; Le Pen, la vremea lui, reuşise s-o facă. Dar până la urmă pierzi
-mai ales dacă vrei să ţii un discurs mai unificator, dacă vrei să dispui de o anume audienţă.
— Da! Da!... Ascultaţi ce-mi spune Daniel! (Se ridicase din fotoliu, luându-i martori pe toţi.)
Media ne acuză că suntem o sectă, dar ne împiedică să devenim o religie, deformându-ne
sistematic ideile, interzicându-ne accesul la o audienţă importantă, deşi soluţiile pe care le
propunem sunt valabile pentru orice om, indiferent de naţionalitate, de rasă, de credinţele lui
anterioare!...
Convivii s-au oprit din mâncat; unii au clătinat din cap, dar nimeni nu a formulat vreo
remarcă. Profetul s-a aşezat din nou, abătut, i-a făcut un semn brunetei care i-a mai turnat un
pahar de vin. După un moment de tăcere, discuţiile din jurul mesei au reînceput - cele mai
multe despre roluri, scenarii, diverse proiecte cinematografice. Mulţi dintre convivi păreau să
fie actori, începători sau de mâna a doua; poate din cauza rolului hotărâtor pe care-1 poate
juca în viaţa lor întâmplarea, actorii sunt adesea, remarcasem deja, prăzi uşoare pentru sectele,
credinţele şi disciplinele spirituale bizare.
250
Ciudat, nici unul dintre ei nu mă recunoscuse; ceea ce era mai curând un lucru bun.
— Harley de Dude was right... a spus gânditor profetul. Life îs basically a conservative
option..}
Un timp, m-am întrebat cui i se adresa, apoi mi-am dat seama că mie. S-a corectat, a continuat
în franţuzeşte:
— Vezi tu, Daniel, mi-a spus el cu o tristeţe reală, surprinzătoare la el, singurul proiect al
omenirii e să se reproducă, să continue specia. Este, în chip evident, un ţel neînsemnat, dar oa-
menii îl urmăresc cu o tenacitate înfricoşătoare. Deşi sunt nefericiţi, cumplit de nefericiţi, ei se
opun din răsputeri oricărui lucru ce le-ar putea schimba soarta; vor copii, copii asemănători cu
ei, ca să-şi sape propriul mormânt şi să perpetueze condiţiile nefericirii. Când le propui să
realizeze o mutaţie, să meargă pe un alt drum, trebuie să te aştepţi la reacţii de respingere
feroce. Nu am nici o iluzie despre anii ce vor urma: pe măsură ce posibilitatea realizării
tehnice a proiectului se concretizează, vom întâmpina o opoziţie din ce în ce mai vie;
iar toată puterea intelectuală e deţinută de partizanii stătu quo-vlui. Va fi o luptă grea, extrem
de grea...
A oftat, şi-a terminat paharul de vin, a părut să se cufunde într-o meditaţie personală sau poate
pur şi simplu lupta cu apatia; Vincent îl fixa cu o atenţie extremă în timp ce profetul oscila
între descurajare şi nepăsare, între un tropism de mort şi zvâcnirile vieţii; semăna din ce în ce
1. Harley de Dude avea dreptate... Viaţa este, în fond, o opţiune de conservare... (în engl. în
orig.).
251
mai mult cu o maimuţa bătrână şi obosită. După vreo două-trei minute s-a ridicat de pe scaun,
a plimbat peste asistenţă o privire mai vie; abia atunci, cred, a remarcat-o pe Francesca,
dându-şi seama cât era de frumoasă. I-a făcut semn uneia dintre logodnice (era japoneza), i-a
spus ceva la ureche; fata s-a apropiat de italiancă şi i-a transmis mesajul. Francesca s-a ridicat
brusc, fericită şi, fără să-şi întrebe partenerul, nici măcar din priviri, a venit şi s-a aşezat în
stânga profetului.
Gianpaolo s-a ridicat, cu o faţă perfect imobilă ; am întors capul şi, fără să vreau, l-am văzut
pe profet trecându-şi degetele prin părul fetei; pe faţă îi înflorise o încântare copilărească,
senilă, înduioşătoare, dacă vreţi. Mi-am coborât privirea în farfurie, dar după treizeci de
secunde m-am săturat să contemplu bucăţile de brânză şi am riscat o privire în jur: Vincent
continua să-1 fixeze pe profet fără jenă, ba chiar mi se părea că, într-un fel, jubila; acum
bătrânul o ţinea pe fată pe după gât, ea îşi lăsase capul pe umărul lui. Când el i-a vârât o mână
în decolteu, l-am privit fără să vreau pe Gianpaolo: se ridicase şi mai mult de pe scaun,
puteam să-i văd ochii arzând de furie şi nu eram singurul, toate discuţiile încetaseră; apoi,
învins, tânărul s-a aşezat din nou, s-a gârbovit, a lăsat capul în pământ. Puţin câte puţin,
discuţiile au fost reluate, mai întâi în şoaptă, apoi pe ton normal. Profetul a părăsit masa
împreună cu Francesca, fără să mai aştepte sosirea desertului.
A doua zi, ieşind de la prelegerea de dimineaţă, am văzut-o pe fată, vorbea cu o prietenă
italiancă. Ajuns în dreptul ei, am încetinit pasul şi am auzit-o spunând: „Communicare..."
Avea un chip radios, senin, părea fericită. Stagiul
ajunsese la un ritm de rutină: hotărâsem să asist la prelegerile de dimineaţă, sărind peste semi-
nariile de după-amiază. M-am alăturat celorlalţi pentru meditaţia de seară, imediat după cină.
Am observat-o pe Francesca, era din nou lângă profet, iar după masă au plecat împreună; în
schimb, pe Gianpaolo nu l-am zărit toată ziua.
La intrarea uneia dintre grote fusese deschis un soi de bar la care se serveau infuzii de plante.
I-am văzut pe Flic şi pe Umorist la o masă, cu o infuzie de tei în faţă. Flic vorbea cu
însufleţire, punctându-şi discursul cu gesturi energice: în mod vizibil, era un subiect important
pentru el. Umorist nu răspundea nimic; cu un aer îngrijorat, dădea din cap, aşteptând ca tonul
celuvlaW, să se tempereze. M-am dus la bar; însă nu ştiam ce să cer, infuziile nu mi-au plăcut
niciodată. Ca să iau totuşi ceva, am cerut o ciocolată fierbinte: profetul o tolera, cu condiţia să
fie foarte diluată - poate ca un omagiu adus lui Nietzsche, a cărui gândire o admira. Când am
trecut din nou pe lângă masa lor, cei doi conducători tăceau; Flic arunca peste sală o privire
severă. Mi-a făcut un semn energic, invitându-mă să vin la masa lor (perspectiva unui nou
interlocutor părea să-1 impulsioneze).
— Tocmai îi spuneam lui Gerard, a continuat el (ei da, acea biată fiinţă bătută de soartă avea
un prenume, avea desigur o familie, poate şi părinţi iubitori care-1 legănau pe genunchi, zău,
viaţa era prea complicată, dacă mă mai gândeam la chestii dintr-astea aveam să sfârşesc prin
a-mi trage un glonte în cap, era sigur), îi spuneam că, după părerea mea, insistăm prea mult pe
aspectul ştiinţific al doctrinei noastre. Există un întreg curent New Age ecologist care e
îngrozit
252
253
de tehnologiile invazive pentru că nu vede cu ochi buni dominaţia omului asupra naturii. Sunt
oameni care resping violent tradiţia creştină şi care sunt adesea apropiaţi de păgânism sau de
budism; am putea avea printre ei simpatizanţi potenţiali.
— Pe de altă parte, a spus Gerard cu subtilitate, îi atragem pe techno-freaks.
— Da... a răspuns Fhc, dubitativ. Dar ăştia sunt mai ales în California, te asigur că în Europa
n-ai să întâlneşti prea mulţi. (S-a întors din nou către mine.) Tu ce crezi?
Nu prea aveam o părere, însă intuiam că, pe termen lung, adepţii tehnologiei genetice vor
deveni mai numeroşi decât adversarii ei; dar mai ales eram surprins că mă chemau, din nou,
să arbitrez neînţelegerile interne din sectă. încă nu-mi dădusem seama, dar mă creditau, ca om
de spectacol, cu un soi de înţelegere intuitivă a curentelor de gândire, a tendinţelor opiniei
publice; nu aveam nici un motiv să-i contrazic şi, după ce am debitat câteva banalităţi pe care
le-au ascultat cu respect, am părăsit masa cu un surâs, pretextând oboseala; am ieşit discret
din grotă şi m-am îndreptat spre tabăra de corturi: voiam să-i văd pe adepţii de rând ceva mai
de-aproape.
Era încă devreme, nimeni nu se culcase; cei mai mulţi stăteau turceşte în faţa corturilor, în
general singuri, mai rar câte doi. Mulţi erau goi (fără a fî obligatoriu, nudismul era o practică
larg răspândită printre elohimiţi; de altfel, creatorii noştri, Elohimii, care stăpâneau perfect
clima de pe planeta lor, umblau goi, cum ar trebui să umble orice fiinţă liberă şi mândră,
scăpată de povara vinii şi a ruşinii; profetul susţinea că stigmatele păcatului adamic
dispăruseră, acum
trăiam după noua lege a iubirii adevărate). în mare, adepţii nu făceau nimic, poate că meditau
în felul lor - mulţi aveau palmele deschise şi privirea îndreptată spre stele. Corturile, oferite de
organizaţie, aveau formă de ţipi1, dar steaua, albă şi uşor strălucitoare, era foarte modernă,
gen „noi materiale create de cercetarea spaţială". In fine, era un soi de trib, de trib indian high-
tech, cred că erau branşaţi cu toţii la Internet, profetul insista mult asupra acestui aspect, era
indispensabil pentru ca să le poată comunica rapid directivele sale. Prin Internet, presupun,
întreţineau relaţii sociale intense, dar ceea ce te frapa văzându-i adunaţi aici era mai curând
izolarea şi tăcerea; fiecare rămânea în faţa cortului său, fără a vorbi, fără a merge la vecin,
erau la câţiva metri unii de alţii, dar păreau să-şi ignore până şi existenţa. Ştiam că majoritatea
nu aveau copii, nici animale domestice (nu era interzis, dar nici recomandat, dimpotrivă:
misiunea lor era, înainte de toate, să creeze o nouă specie, iar reproducerea speciilor existente
era considerată o opţiune desuetă, conservatoare, o laşitate, oricum nu era o dovadă de
credinţă profundă; părea puţin probabil ca un tată de familie să poată ajunge prea sus în
ierarhia organizaţiei). Am traversat toate aleile, am trecut prin faţa mai multor sute de corturi
fără să-mi spună nimeni o vorbă; se mărgineau la un semn cu capul, la un surâs discret. Mai
întâi mi-am spus că poate erau puţin inhibaţi: eram un VIP, aveam favoarea unui acces direct
la discuţiile cu profetul; mi-am dat însă repede seama că şi atunci când treceau
1 Cort de formă conică folosit de pieile-roşii din America de Nord
254
255
unii pe lângă alţii, pe o alte, se purtau exact la fel: un surâs, o înclinare a capului, nimic mai
mult. Am continuat până la ieşirea din tabără, am mai mers câteva sute de metri pe drumul
pietros, apoi m-am oprit. Era o noapte cu lună plină, se distingeau perfect pietrişul, blocurile
de lavă; departe, spre est, zăream lucirea slabă a împrejmuirii metalice care înconjura
domeniul; în jurul meu era pustiul, era călduţ şi aş fi vrut să ajung la o concluzie oarecare
Cred că am rămas mult timp aşa, într-o stare de vid mental, pentru că, revenind, tabăra era
cufundată în linişte; toată lumea, se pare, dormea. M-am uitat la ceas: era puţin peste ora trei.
în camera lui Savant, lumina ardea şi acum; el era la masa de lucru, dar auzindu-mi paşii mi-a
făcut semn să intru. Interiorul era mai puţin auster decât mi-aş fi imaginat: avea un divan cu
pernuţe de mătase destul de drăguţe, iar solul stâncos era acoperit de covoare cu motive
abstracte; mi-a oferit un ceai.
— Ţi-ai dat seama, cred, că în echipa de conducere există anumite tensiuni... a spus el, apoi a
rămas o vreme tăcut. Hotărât lucru, în ochii lor eram un pion important; mă gândeam, invo-
luntar, că-mi supraestimau valoarea. E drept, puteam să trăncănesc orice, o parte din media s-
ar fi grăbit să-mi soarbă vorbele; dar asta era una, şi alta era să fiu ascultat de oameni, să-i fac
să-şi schimbe punctul de vedere ■ personalităţile îşi exprimau public părerea în cele mai
diverse chestiuni, spunând lucruri în general previzibile - lumea era obişnuită şi nu le mai
acorda o atenţie reală; pe scurt, silit să producă un consens greţos, sistemul clădit pe spectacol
se
256
năruise de mult sub greutatea propriei sale nulităţi Totuşi, nu am făcut nimic ca să-i deschid
ochii; am consimţit cu aerul de neutralitate binevoitoare care mi-a servit atât de mult în viaţă,
mi-a permis să culeg atâtea confidenţe intime, în atâtea medii, pe care după aceea, deformate
grosolan, de nerecunoscut, le foloseam în scheciurile mele.
— Nu sunt foarte îngrijorat, profetul are încredere în mine... a continuat el. Dar imaginea
noastră în media este catastrofală. Trecem drept nişte scrântiţi, când nici un laborator din
lume, la ora asta, nu ar fi în măsură să producă rezultate echivalente cu ale noastre... (A
măturat încăperea cu un gest al mâinii, ca şi cum toate obiectele prezente, lucrările de
biochimie în limba engleză ale editurii Elzevier, DVD-urile cu date aliniate deasupra biroului,
erau acolo pentru a confirma seriozitatea cercetărilor sale.) Mi-am distrus cariera venind aici,
a continuat el cu amărăciune, nu mai am acces la publicaţiile de referinţă...
Societatea este un foitaj, dar niciodată nu băgasem oameni de ştiinţă în scheciurile mele; erau,
după părerea mea, un strat specific, cu ambiţii şi criterii de evaluare netransferabile la oamenii
de rând, pe scurt, nu erau un subiect pentru publicul larg; l-am ascultat totuşi, cum ascultam
pe toată lumea, dintr-o veche deprindere - eram un soi de bătrân spion al umanităţii, un spion
la pensie, cred chiar că am dat din cap ca să-1 incit să continue, dar ascultam cumva fără să
ascult, cuvintele lui se evaporau pe măsură ce le auzeam - involuntar, ceva în mine funcţiona
ca un filtru. Oricum, eram conştient că Miskiewicz era un om important, poate unul
257
dintre cei mai importanţi 4in istoria omenirii, căreia avea să-i schimbe destinul la nivelul bio-
logic cel mai profund, dispunea de cunoştinţele şi de tehnicile necesare, dar poate că istoria
umană nu mă mai interesa foarte mult, eram şi eu un bătrân obosit şi, în timp ce el îmi vorbea
lăudând rigoarea protocoalelor sale experimentale, seriozitatea cu care îşi enunţa şi valida
postulatele contrafactuale, mi s-a făcut dor de Esther, de vaginul ei elastic, m-am gândit iar la
micile contracţii cu care-mi sugruma mădularul; am pretins că-mi era somn şi, abia ieşit de la
Savant, am format numărul ei de mobil; nu răspundea nimeni, doar robotul, dar nu prea
aveam chef să mă masturbez, la vârsta mea producerea de spermatozoizi era mai lentă, timpul
de latenţă creştea, ofertele vieţii deveneau din ce în ce mai rare, înainte de a dispărea de tot;
sigur, eram adeptul nemuririi, sigur, cercetările lui Miskiewicz erau o speranţă, dar nu pentru
mine, pentru nimeni din generaţia mea, în privinţa asta nu-mi mai făceam iluzii; optimismul
pe care-1 afişa vorbind despre un succes apropiat nu era, poate, o minciună, ci o ficţiune
necesară, şi nu doar pentru elohimiţii care-i finanţau proiectul, cât mai ales pentru el însuşi;
nici un proiect uman nu s-a putut realiza fără a fi susţinut de speranţa unui termen acceptabil,
mai exact a unui termen maxim constituit de durata de viaţă previzibilă a celui care 1-a
conceput; la om n-a funcţionat niciodată un spirit de echipă extins pe mai multe generaţii,
chiar dacă aşa se întâmplă, de fapt, până la urmă: munceşti şi mori, iar generaţiile viitoare
profită, asta când nu preferă să-ţi distrugă opera, dar nici un ins care s-a înhămat la un proiect
oarecare n-a exprimat acest gând
258
niciodată, a preferat să-1 ignore, altfel ar fi încetat pur şi simplu să acţioneze, s-ar fi culcat şi
ar fi aşteptat moartea. De aceea, oricât de modern era în plan intelectual, Savant era în ochii
mei un romantic, viaţa lui era condusă de aceleaşi vechi iluzii, acum însă mă întrebam ce
făcea Esther, dacă vaginul ei strâmt şi elastic se contracta în jurul altor mădulare şi simţeam o
poftă nebună de a-mi smulge un organ, două; din fericire, aveam destule somnifere, am
înghiţit un pumn şi am dormit mai bine de cincisprezece ore.
Când m-am trezit, soarele era la asfinţit, şi imediat am avut senzaţia că se petrecea ceva
straniu. Părea atmosfera de dinaintea furtunii, dar ştiam că furtuna nu va izbucni, nu izbucnea
niciodată, ploile erau ca şi inexistente pe insulă. 0 lumină slabă şi galbenă scălda satul de
corturi; vântul agita uşor deschiderea câtorva dintre ele, dar în rest tabăra era pustie, pe alei nu
se vedea ţipenie. în absenţa activităţii umane, liniştea era absolută. Am urcat colina şi am
trecut prin faţa camerelor lui Vincent, Savant şi Flic, tot fără să întâlnesc pe nimeni. Reşedinţa
profetului era larg deschisă şi, pentru prima oară, nu am văzut paznici la intrare. Involuntar,
intrând în prima sală, am încercat să-mi înăbuş zgomotul paşilor. Mergând pe culoarul care
ducea la apartamentul său privat, am auzit voci în surdină, zgomotul unei mobile târâte pe sol
şi ceva care semăna cu un plâns înăbuşit.
în marea sală unde profetul mă primise în ziua sosirii mele erau aprinse toate luminile, dar
nici acolo nu era nimeni. M-am învârtit puţin, am încercat uşa de la cămară, m-am întors
înapoi. Pe partea dreaptă, lângă piscină, era o
259
uşă deschisă spre un culoar; din acea direcţie păreau să vină vocile. Am înaintat cu prudenţă,
la colţul altui culoar am dat peste Gerard, era în picioare în pragul uşii de la dormitorul
profetului. Umoristul era într-o stare jalnică: faţa îi era mai lividă decât de obicei, trasă,
încercănată, părea că nu dormise toată noaptea. Vocea îi era stinsă şi tremurată, aproape
inaudibilă.
— S-a întâmplat... s-a întâmplat... S-a întâmplat un lucru teribil... a articulat el în cele din
urmă.
Din dormitor a apărut Flic; s-a oprit în faţa mea, furios, măsurându-mă cu privirea. Umoristul
a emis un soi de behăit tânguios.
— Bun, în situaţia asta, lasă-1 să intre, ce putem face... a mârâit Flic.
Dormitorul profetului era ocupat de un enorm pat rotund, de trei metri diametru, îmbrăcat în
satin roz; taburete din satin roz erau răspândite la întâmplare prin încăperea cu pereţi acoperiţi
cu oglinzi pe trei laturi; a patra latură era o fereastră imensă prin care se vedea şesul pietros şi,
mai departe, primii vulcani, uşor ameninţători în lumina prevestitoare de furtună. Fereastra
zburase în ţăndări şi cadavrul profetului zăcea în mijlocul patului, gol, cu gâtul tăiat. Pierduse
foarte mult sânge, carotida fusese pur şi simplu secţionată. Savant se plimba nervos de colo
colo. Vincent, aşezat pe un taburet, părea absent, abia dacă s-a ridicat văzând că mă apropii. O
fată cu părul lung şi negru - am recunoscut-o pe Francesca — stătea năucită într-un colţ al
încăperii, îmbrăcată cu o cămaşă de noapte albă, pătată de sânge.
— Italianul... a spus laconic Flic.
Nu mai văzusem până atunci un cadavru, nu avusesem ocazia, dar nu eram prea impresionat;
nici prea surprins nu eram. La cina din ajun, când profetul o alesese pe italiancă, văzusem
expresia iubitului ei şi mă gândisem, câteva clipe, că de data asta bătrânul mergea prea
departe, că lucrurile se vor complica; apoi, până la urmă, Gianpaolo păruse că se supune şi
mi-am spus că îşi va înghiţi obida, ca toţi ceilalţi; mă înşelasem, evident. M-am apropiat
curios de fereastra spartă: panta era abruptă, aproape verticală; ici şi colo se vedeau câteva
puncte de sprijin, roca era dură, nu părea deloc friabilă, dar s-o escaladezi nu era totuşi o
joacă. „Da...", a comentat Flic pe un ton sumbru apropiindu-se de mine, „cred că era supărat
rău..." Apoi a continuat să măsoare cu paşi mari, în lung şi în lat, încăperea, cu grijă să rămână
la distanţă de Savant, care păşea de cealaltă parte a patului. Umorist rămânea încremenit lângă
uşă, îşi desfăcea şi îşi strângea maşinal palmele cu un aer hăituit, pe punctul de a face o criză.
Mi-am dat atunci seama pentru întâia oară că, în ciuda opţiunii hedoniste şi libertine afişate de
sectă, nici unul dintre apropiaţii profetului nu avea o viaţă sexuală. In cazul lui Umorist şi
Savant, era evident: unul din neputinţă, celălalt din lipsă de motivaţie. Cât despre Flic, era
însurat cu o femeie de vârsta lui, trecută bine de cincizeci de ani, aşa că nici vorbă, la el, de
frenezie a simţurilor; şi nici nu profita de poziţia lui în organizaţie pentru a seduce tinere
adepte. Adepţii înşişi, remarcasem cu o uimire crescândă, erau cel mult monogami, iar cel mai
adesea zerogami - mai puţin adeptele tinere şi drăguţe, atunci când profetul le invita să
împartă patul cu el pentru o noapte. Una peste alta, profetul se
260
261
comportase în sectă ca un mascul dominant absolut, reuşind să inhibe orice urmă de virilitate
la tovarăşii săi. nu numai că aceştia nu aveau o viaţă sexuală, dar nici nu mai încercau să aibă,
îşi reprimau orice comportament de apropiere de femele, asimilaseră ideea că sexualitatea era
prerogativa profetului; am înţeles atunci de ce discursurile lui conţineau un elogiu pletoric al
valorilor feminine şi atacuri nemiloase contra machismului: ţelul lui era, pur şi simplu, să-şi
castreze auditorii. într-adevăr, la majoritatea maimuţelor, producţia de testosteron a masculilor
dominaţi scade şi sfârşeşte prin a secătui.
Cerul se limpezea puţin câte puţin, norii se risipeau; în curând, o lumină fără speranţă avea să
inunde câmpia, înainte de căderea nopţii. Ne aflam în imediata proximitate a tropicului
Cancerului - eram în el grosso merdo, cum ar fi spus Umorist pe vremea când mai era în stare
să-şi producă glumitele. „Vai, ce în-cur-căcătură, îmi place să beau caca-fea la micul dejun...",
iată genul de vorbe de duh cu care încerca să ne amuze de obicei. Ce se va întâmpla cu el, cu
omuleţul ăsta amărât, acum că Maimuţoiul numărul 1 nu mai era ? Arunca priviri înfricoşate
spre Flic şi Savant, respectiv Maimuţoiul numărul 2 şi Maimuţoiul numărul 3, care continuau
să măsoare încăperea, începând să se măsoare şi din priviri. Când masculul dominant nu-şi
mai poate exercita autoritatea, secreţia de testosteron se reia la majoritatea maimuţelor. Flic
putea conta pe fidelitatea facţiunii militare a organizaţiei -toţi paznicii erau recrutaţi de el,
formaţi de el, ascultau doar de ordinele lui, pentru chestiunile de genul ăsta profetul se bazase,
cât timp trăise,
262
numai pe el. Pe de altă parte, laboranţii şi toţi tehnicienii responsabili cu proiectul genetic îi
erau devotaţi exclusiv lui Savant. In concluzie, era un conflict clasic între forţa brută şi inte-
ligenţă, între manifestarea primară a testosteronului şi alta, mai intelectuală. Simţind că
oricum situaţia nu se va rezolva curând, m-am aşezat pe un taburet lângă Vincent. Acesta a
părut să redevină conştient de prezenţa mea, a emis un surâs vag, apoi s-a cufundat din nou în
reveriile lui.
A urmat cam un sfert de ceas de tăcere: Savant şi Flic continuau să măsoare încăperea,
mocheta groasă înăbuşea zgomotul paşilor. Având în vedere circumstanţele, mă simţeam
destul de calm; eram conştient că, în viitorul apropiat, nici eu şi nici Vincent nu aveam
dejucat vreun rol. în toată povestea asta, noi eram nişte maimuţoi secundari, maimuţoi
onorifici; se lăsa noaptea, vântul intra în încăpere - italianul făcuse efectiv geamul ţăndări.
Dintr-odată, Umorist a scos din buzunarul vestei un aparat foto digital - un Sony DSCF-101
de trei milioane de pixeli, ştiam modelul, avusesem şi eu unul înainte de a opta pentru un
Minolta Dimage A2 la opt milioane de pixeli, cu obiectiv bridge semi-reflex şi mai sensibil în
lumină slabă. Flic şi Savant au rămas nemişcaţi, cu gura căscată, privindu-1 pe bietul bufon
care se fâţâia prin încăpere şi făcea clişeu după clişeu. „Te simţi bine, Gerard ?" 1-a întrebat
Flic. După părerea mea, nu, nu părea să fie în regulă, apăsa pe buton maşinal, fără măcar să
încadreze imaginea, iar când l-am văzut apropiindu-se de fereastră am fost aproape sigur că se
va arunca în gol. „Ajunge!" a urlat Flic. Umoristul a
263
încremenit, mâinile îi tremurau atât de tare, încât a scăpat aparatul. Din colţul ei, în aceeaşi
stare de năuceală, Francesca a emis un smiorcăit scurt. La rândul lui, Savant s-a oprit în faţa
lui Flic, 1-a privit drept în ochi.
— Acum, avem de luat o decizie .. a spus el pe un ton neutru.
— O să anunţăm poliţia, e singura decizie pe care o putem lua.
— Dacă anunţăm poliţia, s-a zis cu organizaţia noastră. Va urma un scandal monstru, după
care vom fi terminaţi, iar tu ştii asta.
— Ai altă idee?
A urmat un nou moment de tăcere, mult mai încordat: înfruntarea începuse şi simţeam că de
data asta va merge până la capăt; aveam chiar intuiţia că voi asista la o a doua moarte
violentă. într-o mişcare de tip religios, dispariţia liderului charismatic e totdeauna un moment
extrem de greu de gestionat; când acesta nu şi-a desemnat foarte clar succesorul, se ajunge
aproape inevitabil la schismă.
— Se gândea la moarte... a intervenit Gerard cu un firicel de voce tremurată, aproape copilă-
rească, îmi vorbea despre moarte din ce în ce mai des; n-ar fi vrut ca organizaţia să se dezinte-
greze, era foarte îngrijorat că totul se va risipi după dispariţia lui. Trebuie să facem ceva,
trebuie să reuşim să ne înţelegem...
Flic a încruntat din sprâncene, întorcând cu lehamite capul spre el, aşa cum reacţionezi la un
zgomot supărător; redevenit conştient de abso-luta-i nulitate, Gerard s-a aşezat din nou pe un
taburet şi, privind în pământ, şi-a pus liniştit mâinile pe genunchi.
264
— îţi reamintesc, a reluat calm Savant privindu-1 în ochi pe Flic, că moartea, pentru
noi, nu e definitivă, asta e chiar dogma noastră de bază. Avem codul genetic al profetului, e
suficient să aşteptăm ca procedeul să devină funcţional...
— îţi închipui că o să aşteptăm douăzeci de ani, până începe să funcţioneze jucăria ta?... a
replicat cu violenţă Flic, fără a mai încerca să-şi ascundă ostilitatea.
Savant a tresărit, ofensat, dar a răspuns cu calm:
— Creştinii aşteaptă de două mii de ani...
— Poate, dar între timp cineva a trebuit să organizeze biserica, iar la asta eu mă pricep cel
mai bine. Când a trebuit să desemneze un succesor, Isus 1-a ales pe Petru: poate că nu era cel
mai strălucit, cel mai intelectual, cel mai mistic, dar era cel mai bun organizator.
— Dacă părăsesc proiectul, nu vei găsi pe nimeni să mă înlocuiască; iar atunci orice speranţă
de resurecţie se risipeşte. în condiţiile astea, mă îndoiesc c-o să rezişti prea mult...
S-a lăsat iarăşi tăcerea, din ce în ce mai apăsătoare ; nu credeam că vor reuşi să se înţeleagă,
conflictul dintre ei mersese prea departe şi era prea vechi; în întunericul aproape deplin, l-am
văzut pe Flic strângând pumnii. A fost momentul când a intervenit Vincent.
— Pot lua eu locul profetului... a spus el pe un ton degajat, aproape voios. Cei doi au tresărit,
Flic a sărit la comutator, a aprins lumina, apoi s-a repezit la Vincent şi 1-a scuturat:
— Ce tot vorbeşti acolo? Ce naiba vorbeşti?... i-a urlat el în faţă. Vincent n-a ripostat, a
aşteptat să-i dea drumul, apoi a adăugat, pe un ton la fel de voios:
265
— La urma urmei, suni, fiul lui...
După un prim moment de stupefacţie, a intervenit Gerard, cu o voce plângăreaţă:
— Da, e posibil... Perfect posibil... Ştiu că profetul a avut un fiu, acum treizeci şi cinci de ani,
imediat după fondarea Bisericii, şi că îl vizita din când în când — dar nu vorbea despre el
niciodată, nici măcar cu mine. L-a avut cu una dintre primele adepte, dar ea s-a sinucis la
puţin timp după naştere.
— E adevărat... a spus calm Vincent, cu o voce care păstra ecoul unei mâhniri mai vechi.
Mama nu i-a mai suportat infidelitatea permanentă, nici jocurile sexuale în grup pe care i le
impunea. Mama se rupsese de ai săi (burghezi protestanţi alsacieni, o familie foarte bigotă, nu
au iertat-o niciodată că a devenit elohimită), iar la sfârşit s-a izolat total. M-au crescut bunicii
din partea tatălui, părinţii profetului; pe el, în primii ani, nu l-am văzut aproape deloc, nu-1
interesau copiii mici. Pe urmă, după ce am împlinit cincisprezece ani, m-a vizitat din ce în ce
mai des: discuta cu mine, mă întreba ce vreau să fac în viaţă, până la urmă mi-a propus să
intru în sectă. Mi-au trebuit cincisprezece ani ca să mă hotărăsc. în ultimul timp, aveam
relaţii... ceva mai calme, să zicem.
Am devenit atunci conştient de un fapt care ar fi trebuit să mă frapeze de la bun început:
Vincent semăna izbitor cu profetul; expresia privirii lor era foarte diferită şi chiar opusă,
probabil că de asta nu-mi dădusem seama, dar elementele de bază ale fizionomiei - forma
feţei, culoarea ochilor, forma sprâncenelor - erau aproape identice; în plus, cei doi aveau cam
aceeaşi statură, aceeaşi corpolenţă. Savant îl privea şi el pe
Vincent cu multă atenţie, părând să ajungă la aceeaşi concluzie şi, în final, a rupt tăcerea:
— Nimeni nu este la curent cu stadiul exact al cercetărilor mele, am păstrat un secret absolut.
Putem foarte bine, acum, să anunţăm că profetul a hotărât să lepede vechiul trup îmbătrânit şi
să-şi transfere codul genetic într-un nou organism.
— N-o să ne creadă nimeni! a obiectat imediat, cu violenţă, Flic.
— Puţini, într-adevăr. De la presă şi televiziuni, de la cei importanţi, nu mai avem nimic de
aşteptat, toţi sunt împotriva noastră. Va exista cu siguranţă o mediatizare enormă şi o suspi-
ciune generală; dar nimeni nu va putea să dovedească nimic, doar noi deţinem ADN-ul
profetului, nu mai există nici o copie, nicăieri. Iar lucrul cel mai important e că adepţii or să
creadă; de ani de zile îi pregătim să creadă. Când Isus a înviat în ziua a treia, nimeni nu a
crezut, în afară de primii creştini; creştinii chiar aşa s-au definit: cei care credeau în învierea
lui Isus.
— Şi cadavrul, cu el ce facem?
— Nici o problemă, degeaba recuperează trupul, important e să nu găsească rana de la gât.
Am putea folosi, de pildă, o fisură vulcanică, l-am putea arunca în lava topită.
— Dar Vincent? Cum explicăm dispariţia lui Vincent ?
Flic era vizibil tulburat, obiecţiile lui deveneau din ce în ce mai ezitante.
— O, eu nu cunosc prea multă lume... a intervenit Vincent pe un ton degajat; în plus, sunt
socotit un ins cu vocaţie suicidară, dispariţia mea nu va mira pe nimeni... Ideea cu fisura
vulcanică mi se pare bună, ne va permite să evocăm

266
267
moartea lui Empedocle. (A recitat din memorie, cu o voce straniu de fluidă:) „Am să-ţi mai
spun, prudentule Pausanias, că nu există naştere pentru nimic din cele muritoare; nu există
sfârşit prin moartea cea funestă; nu există decât amestec şi dezagregare a elementelor care
compun amestecul."
Un minut sau două, Flic a reflectat în tăcere, apoi a spus:
— Va trebui să ne ocupăm şi de italian... Am ştiut atunci că Savant câştigase partida.
Puţin după aceea, Flic a chemat trei paznici, le-a ordonat să cerceteze domeniul şi, dacă
găseau trupul, să-1 aducă învelit discret într-o pătură, în portbagajul maşinii de teren. Un sfert
de oră le-a fost suficient: nefericitul era atât de buimăcit, că încercase să sară gardul electric;
murise pe loc, fireşte. Au pus cadavrul jos, lângă patul profetului, în clipa aceea, Francesca şi-
a revenit din prostraţie, a văzut trupul iubitului ei şi a început să scoată urlete lungi şi
nearticulate, aproape animalice. Savant s-a apropiat de ea: calm, dar cu forţă, a pălmuit-o de
câteva ori; urletele s-au transformat din nou în suspine.
— Va trebui să ne ocupăm şi de ea... a remarcat Flic, sumbru.
— Nu cred că avem de ales.
— Ce vrei să spui?
Dezmeticindu-se brusc, Vincent se întorsese spre Savant.
— Nu cred că putem conta pe tăcerea ei. Dacă aruncăm amândouă trupurile pe fereastră, după
o cădere de trei sute de metri vor fi terci; m-ar mira ca poliţia să mai dorească vreo autopsie.
268
— Da, s-ar putea să ţină... a spus Flic după un moment de gândire; îl cunosc destul de bine pe
şeful poliţiei locale. Aş putea să-i spun că acum câteva zile i-am surprins escaladând stânca şi
le-am spus că e periculos, dar mi-au râs în nas... De altfel, e foarte plauzibil, tipul era amator
de sporturi extreme, în weekenduri făcea căţărări cu mâinile goale în Dolomiţi.
— Bine... a spus simplu Savant.
I-a făcut lui Flic un semn scurt cu capul, paznicii au luat trupul italianului, unul de umeri,
celălalt de picioare, au făcut câţiva paşi şi l-au aruncat în gol, atât de repede că nici Vincent,
nici eu n-am apucat să reacţionăm. Cu o energie teribilă, Savant a revenit la Francesca, a
înşfăcat-o de umeri şi a târât-o pe mochetă; fata căzuse iar în apatie, era inertă ca un colet. în
clipa când Flic o apuca de picioare, Vincent a urlat:
— Heeeei!...
Savant a lăsat-o jos şi s-a întors, iritat.
— Ce mai e?
— Nu poţi să faci asta, totuşi!
— Şi de ce nu?
— E o crimă...
Savant nu a răspuns nimic, şi-a încrucişat braţele şi 1-a măsurat pe Vincent din priviri.
— Desigur, e regretabil... a spus el în cele din urmă. Iar peste câteva secunde a adăugat: Dar
cred că e necesar.
Părul lung şi negru al fetei îi încadra obrazul palid; ochii căprui ne priveau pe fiecare dintre
noi, pe rând, nu cred că mai era capabilă să înţeleagă situaţia.
— E atât de tânără, atât de frumoasă... a murmurat Vincent pe un ton rugător.
269
— Dacă ar fi bătrână şi urâtă, ţi s-ar părea mai scuzabil, presupun .
— Nu... nu, a protestat Vmcent, încurcat, nu asta voiam să spun.
— Ba da, a replicat Savant, chiar asta ai vrut să spui; dar nu contează. Gândeşte-te că este
doar o muritoare, cum suntem cu toţii, până acum: o combinaţie temporară de molecule. Să
zicem că, în cazul ei, este o combinaţie drăguţă; dar e la fel de consistentă ca o floare de
gheaţă pe un geam, e suficient să se încălzească puţin, nu mai rămâne nimic; iar dispariţia ei,
din păcate, a devenit necesară pentru ca omenirea să-şi poată continua drumul. Dar îţi promit
că nu va suferi.
A scos din buzunar un talkie-walkie, a rostit încet câteva cuvinte. Peste un minut, au apărut
doi paznici cu o servietă de piele: Savant a deschis-o, a scos din ea un flacon de sticlă şi o
seringă hipodermică. La semnul lui Flic, paznicii au ieşit.
— Aşteaptă, aşteaptă... am intervenit eu, nici eu nu am de gând să fiu complice la o crimă. Nu
am nici un motiv s-o fac.
— Ba da, a ripostat sec Savant, ai unul foarte bun: pot să-i mai chem o dată pe paznici. Şi tu
eşti un martor incomod; dispariţia ta ar pune probabil mai multe probleme, eşti un tip cunos-
cut; dar tipii cunoscuţi mor şi ei, şi oricum nu avem de ales.
Vorbea calm, privindu-mă în ochi, eram convins că nu glumea.
— Nu va suferi... a repetat el cu o voce blândă, apoi s-a aplecat rapid deasupra fetei, i-a găsit
vena, i-a injectat soluţia.
Eram convins, ca şi ceilalţi, că era un somnifer, dar peste câteva minute muşchii i s-au con-
tractat, pielea i s-a cianozat, apoi a încetat brusc
să respire. în faţa mea, Umorist scotea nişte gemete animalice, tânguitoare. M-am întors spre
el: tremura din tot corpul, a izbutit să articuleze doar: „A! A! A!...". Pe partea din faţă a panta-
lonilor se lăţea o pată, am înţeles că se scăpase pe el. Exasperat, Flic a scos din buzunar un
emiţător, a dat un ordin scurt: în câteva secunde au apărut cinci paznici înarmaţi şi ne-au
încercuit. La ordinul lui Flic, ne-au dus în camera alăturată (am văzut acolo o masă, nişte
fişete metalice) şi ne-au încuiat înăuntru.
Nu reuşeam să mă conving pe deplin că totul era real; îi aruncam priviri întrebătoare lui
Vincent, care părea în aceeaşi stare de spirit; nici unul dintre noi nu vorbea, liniştea nu era
tulburată decât de gemetele lui Gerard. Peste zece minute, Savant a intrat în cameră şi am
devenit conştient că totul era real, că aveam în faţă un ucigaş, că trecuse pragul. L-am privit
cu o groază iraţională, instinctivă, el însă părea foarte calm, era clar că, din punctul lui de
vedere, nu făcuse decât să execute o operaţie tehnică.
— Aş fi cruţat-o, dacă puteam, a zis el fără a i se adresa cuiva anume. Dar, vă repet, era o
muritoare ; şi nu cred că morala are sens cu adevărat dacă subiectul e muritor. Noi însă vom
dobândi nemurirea; iar voi veţi fi printre primii care o vor primi; va fi, într-un fel, preţul
tăcerii voastre. Mâine poliţia va fi aici; aveţi toată noaptea ca să meditaţi la ce v-am spus.
Zilele care au urmat îmi lasă o amintire stranie, parcă intrasem într-un spaţiu diferit, în care
legile obişnuite erau abolite, în care totul -apoteoza sau dezastrul - putea surveni în orice
moment. Retrospectiv, trebuie totuşi să recunosc
270
271
că în tot ce se întâmpla exista o logică, logica lui Miskiewicz, şi că planul lui s-a împlinit
punct cu punct, până în cel mai mic amănunt. Mai întâi, şeful poliţiei nu s-a îndoit nici o clipă
că moartea celor doi tineri fusese accidentală. Văzând trupurile dezarticulate, cu oasele făcute
ţăndări, practic nişte zdrenţe însângerate întinse pe stâncă, era greu să-ţi păstrezi sângele rece
şi să bănuieşti că moartea lor ar fi putut avea altă cauză decât căderea. Dar, mai ales, această
afacere banală a fost rapid eclipsată de cea reprezentată de dispariţia profetului. Chiar înainte
de zori, Flic şi Savant îi târâseră trupul până la un mic crater vulcanic în activitate; lava topită
1-a acoperit imediat, ar fi trebuit adus de la Madrid un echipament special pentru a-1 scoate
din ea şi, evident, nu putea fi vorba de nici o autopsie. In aceeaşi noapte, cearşafurile pătate de
sânge au fost arse, geamul a fost înlocuit, în fine, fusese o activitate destul de impresionantă.
Când inspectorul de la Guardia Civil a înţeles că era vorba despre o sinucidere şi că profetul
urma să se reîncarneze peste trei zile într-un trup întinerit, şi-a frecat bărbia gânditor - era
oarecum la curent cu activităţile sectei, mă rog, îi credea un grup de lunateci, adoratori ai
farfuriilor zburătoare, informaţiile lui nu mergeau mai departe -şi a tras concluzia că era mai
bine să facă un raport şi să aştepte decizia superiorilor. Exact ce dorea şi Savant.
începând cu a doua zi, afacerea era pe prima pagină a ziarelor - nu doar în Spania, dar şi în
Europa, şi foarte curând în restul lumii. „Omul care se credea nemuritor", „Pariul dement al
omului-Dumnezeu", cam aşa sunau titlurile. Trei zile mai târziu, şapte sute de ziarişti aşteptau
în
272
faţa împrejmuirii de protecţie; elicoptere trimise de BBC şi CNN încercau să filmeze imagini
din tabără. Miskiewicz a selectat cinci ziarişti de la reviste ştiinţifice anglo-saxone şi a ţinut o
scurtă conferinţă de presă. Din capul locului, a exclus vizitarea laboratorului: ştiinţa oficială îl
ostracizase, a spus el, silindu-1 să lucreze în afara comunităţii ştiinţifice; drept care nici el nu-
şi va comunica rezultatele decât în momentul pe care îl va socoti oportun. In plan juridic,
poziţia lui era greu de atacat: era un laborator privat, funcţiona cu fonduri private, avea tot
dreptul să interzică accesul oricui; domeniul era, de asemeni, privat, a precizat el, iar
survolarea şi filmarea din elicoptere i se părea o practică absolut dubioasă din punct de vedere
legal. în plus, nu lucra cu organisme vii, nici măcar cu embrioni, ci cu simple molecule de
ADN, şi avea acordul donatorului. Clonarea cu scop reproductiv era desigur interzisă sau
limitată în numeroase ţări; aici însă nu era vorba de clonare, şi nici o lege nu interzicea să
creezi artificial viaţa; era o direcţie de cercetare la care legislatorul pur şi simplu nu se
gândise.
La început, fireşte, ziariştii nu credeau o iotă, erau înclinaţi prin profesie să ia în derâdere ipo-
teza ; îmi dădeam totuşi seama că, fără să vrea, erau impresionaţi de Miskiewicz, de
personalitatea lui, de precizia şi rigoarea răspunsurilor sale; la sfârşitul interviului, sunt
convins, cel puţin doi dintre ei aveau îndoieli: era suficient pentru ca aceste îndoieli să se
răspândească, amplificate, în revistele de informare generală.
în schimb, ceea ce m-a uluit a fost credinţa imediată şi fără rezerve a adepţilor. A doua zi
după moartea profetului, la prima oră, Flic
273
convocase o întrunire generală. El şi Savant au luat cuvântul, anunţând că profetul, într-un
gest de ofrandă şi de speranţă, hotărâse să împlinească primul legământul. Se aruncase aşadar
într-un vulcan, dând focului trupul fizic îmbătrânit, urmând să renască, peste trei zile, într-un
corp înnoit. Ultimele lui cuvinte în fosta-i întrupare, pe care cei doi aveau misiunea să le
comunice adepţilor, erau următoarele: „Acolo unde plec, veţi trece şi voi după mine". Mă
aşteptam la mişcări de masă, la diverse reacţii, poate la gesturi de disperare, dar nu s-a
întâmplat nimic. Părăsind adunarea, toţi erau concentraţi, tăcuţi, dar în privirile lor ardea
speranţa, părea să fie vestea pe care-o aşteptau dintotdeauna. Credeam că îi cunosc, în
general, pe oameni, dar cunoaşterea mea nu se baza decât pe motivaţiile lor cele mai simple:
pe când cei de aici credeau, pentru mine era un lucru nou, care schimba totul.
Două zile mai târziu, îndată după miezul nopţii, şi-au părăsit corturile şi s-au adunat spontan
în jurul laboratorului, unde au aşteptat fără să scoată o vorbă. Printre ei se aflau şi cinci
ziarişti, aleşi de Savant, de la două agenţii de presă - AFP şi Reuters - şi de la trei canale de
ştiri - CNN, BBC şi, mi se pare, Sky News. Mai erau doi poliţişti spanioli veniţi de la Madrid,
care doreau să ia o declaraţie fiinţei care urma să iasă din laborator - la drept vorbind nu aveau
să-i reproşeze nimic, dar situaţia sa era fără precedent: pretindea că este profetul, care oficial
era mort, dar fără a fi chiar profetul; mai pretindea că nu se născuse din părinţi biologici.
Juriştii guvernului spaniol analizaseră cazul, fireşte fără a descoperi nimic care să corespundă,
măcar pe departe, acestei situaţii; hotărâseră
274
aşadar să-i ia o declaraţie formală, în care Vmcent trebuia să-şi exprime în scris revendicările,
apoi să-i acorde temporar statutul de copil găsit.
în momentul în care uşile laboratorului s-au deschis, pivotând pe ţâţânile lor nevăzute, toţi s-
au ridicat în picioare şi am avut impresia că mulţimea era străbătută de un gâfâit animal,
provocat de sute de respiraţii ce se precipitau dintr-odată. în lumina pală a zorilor, chipul lui
Savant părea crispat, epuizat, impenetrabil. A anunţat că sfârşitul operaţiunii de resuscitare
întâmpina dificultăţi neprevăzute; după ce se consultase cu asistenţii săi, hotărâse să-şi mai
acorde trei zile; îi ruga aşadar pe adepţi să se întoarcă în corturi şi să rămână, pe cât posibil,
acolo, concentrându-şi gândurile la transformarea în curs, de care depindea salvarea omenirii.
Le dădea întâlnire peste trei zile, la asfinţitul soarelui, la poala muntelui: dacă totul mergea
bine, profetul va fi din nou acasă şi va putea să-şi facă prima apariţie publică.
Vocea lui Miskiewicz era gravă, trăda o anumită doză de îngrijorare şi am simţit neliniştea din
rândul adepţilor, în mulţime s-au auzit şuşoteli. Eram surprins că dovedea o înţelegere atât de
fină a psihologiei colective. Stagiul fusese programat iniţial să se încheie peste două zile, dar
cred că nici un adept nu s-a gândit serios să plece: la trei sute douăsprezece bilete de avion
rezervate, au fost tot atâtea neprezentări. Chiar şi mie mi-au trebuit câteva ore până să-mi vină
ideea s-o anunţ pe Esther. Mi-a răspuns, încă o dată, robotul, am lăsat, încă o dată, un mesaj;
oram puţin surprins că Esther nu mă suna, ar fi trebuit să fie la curent cu ce se petrecea pe
insulă,
275
mijloacele de informare în r^asă din toată lumea vorbeau acum despre asta.
Fireşte, cele trei Tile suplimentare au sporit scepticismul celor din media, însă curiozitatea nu
scădea, dimpotrivă, creştea din oră în oră, şi tocmai asta voia Miskiewicz • a făcut două decla-
raţii scurte, una în fiecare zi, adresându-se exclusiv ziariştilor aleşi de el ca interlocutori,
vorbindu-le despre dificultăţile de ultim moment pe care pretindea că le întâmpină. îşi
stăpânea perfect subiectul, şi aveam impresia că ziariştii începeau să fie din ce în ce mai
convinşi.
Eram surprins, apoi, de Vincent, care-şi intra în rol tot mai mult. La început proiectul îmi
inspirase îndoieli în ce priveşte asemănarea fizică; Vincent fusese întotdeauna foarte discret,
refuzase să vorbească în public, de pildă despre activitatea lui artistică, cum îl rugase de mai
multe ori profetul; totuşi, în ultimii ani, cei mai mulţi adepţi avuseseră ocazia să-1 întâlnească,
îndoielile mi s-au risipit în câteva zile: mi-am dat seama cu surprindere că Vincent se trans-
forma fizic. Mai întâi s-a hotărât să se radă în cap, iar asemănarea cu profetul a sporit; dar, cel
mai uimitor, expresia privirii i se schimba puţin câte puţin, la fel şi tonul vocii. Acum, avea în
ochi o sclipire vie, rapidă, maliţioasă, pe care nu i-o cunoscusem; iar vocea căpăta accente
calde şi seducătoare ce mă uimeau tot mai mult. Continua să aibă o gravitate, o profunzime pe
care profetul nu le avusese niciodată, dar asta se putea justifica: fiinţa care urma să renască
trecuse - nu-i aşa? - hotarul morţii, era de aşteptat ca această experienţă s-o facă mai visătoare,
mai stranie. Oricum, Flic şi Savant erau încântaţi de mutaţiile care se petreceau în el, nu cred
că
276
speraseră să obţină un rezultat atât de convingător. Singurul care reacţiona prost era Gerard,
pe care cu greu îl mai puteam numi Umorist: îşi petrecea zilele rătăcind prin galeriile
subterane, parcă spera să-1 întâlnească pe profet, nu se mai spăla şi începea să pută. Lui
Vincent îi arunca priviri bănuitoare, ostile, ca un câine care nu-şi recunoaşte stăpânul. Vincent
însuşi vorbea puţin, dar privirea lui era luminoasă, binevoitoare, lăsa impresia că se pregăteşte
pentru o ordalie şi că gonise orice teamă; mi-a spus mai târziu că în zilele acelea se gândea
deja la construirea ambasadei şi la împodobirea ei - nu intenţiona să păstreze nimic din
planurile profetului. Era limpede, uitase de italiancă, a cărei dispariţie păruse, pe moment, să-i
pună mari probleme de conştiinţă; mărturisesc că o cam uitasem şi eu. în fond, poate că
Miskiewicz avea dreptate: era o floare de promoroacă, o combinaţie drăguţă, temporară... Anii
de carieră în showbiz îmi tociseră întru câtva simţul moral; îmi rămâneau totuşi câteva
convingeri, aşa credeam... Omenirea, la fel ca toate speciile sociale, se clădise pe
condamnarea crimei în sânul grupului, în general pe limitarea nivelului de violenţă acceptat în
rezolvarea conflictelor dintre indivizi; civilizaţia însăşi nu avea alt conţinut veritabil. Această
idee era valabilă pentru toate civilizaţiile posibile, pentru toate „fiinţele raţionale", cum ar fi
spus Kant, fie ele muritoare sau nemuritoare, asta era o certitudine absolută. După câteva
minute de reflecţie, mi-am dat seama că, din punctul de vedere al lui Miskiewicz, Francesca
nu aparţinea grupului: ceea ce încerca el era să creeze o specie nouă, care nu va avea faţă de
oameni nici o obligaţie morală, cum nu
277
aveau aceştia faţă de şopârlc sau meduze; mi-am dat seama, mai ales, că nu aş avea nici un fel
de scrupule să aparţin acestei noi specii, că oroarea mea faţă de crimă era de ordin sentimental
sau afectiv, mai mult decât raţional; gândindu-mă la Fox, am devenit conştient că asasinarea
unui câine m-ar fi şocat tot atât cât asasinarea unui om, poate chiar mai mult; apoi, cum am
procedat în toate situaţiile mai dificile din viaţa mea, am încetat pur şi simplu să mă gândesc
la asta.
Logodnicele profetului erau consemnate în camerele lor şi ţinute la curent cu evenimentele
exact în aceeaşi măsură ca restul adepţilor; primiseră vestea cu aceeaşi convingere şi aşteptau
cu încredere să regăsească un amant întinerit. Un timp, mi-am spus că ar putea apărea, totuşi,
probleme cu Susan: îl cunoscuse personal pe Vincent, vorbise cu el; apoi am înţeles că nu, că
era la fel de convinsă ca şi ceilalţi, poate chiar mai mult decât ei, şi că, prin însăşi natura ei,
excludea până şi posibilitatea îndoielii. Sub acest aspect, mi-am spus, era foarte diferită de
Esther, pe Esther nu mi-aş fi imaginat-o acceptând vreodată dogme atât de puţin realiste; apoi
mi-am dat seama că, de la începutul acestui sejur, mă gândeam la ea mai puţin - din fericire,
pot spune, pentru că tot nu-mi răspundea la mesaje, îi lăsasem vreo douăsprezece, zadarnic,
dar nu sufeream foarte mult, într-un fel eram în altă parte, într-un spaţiu încă uman, dar total
diferit de tot ce cunoscusem până atunci; până şi unii ziarişti, mi-am dat seama de asta mai
târziu, citindu-le articolele, fuseseră sensibili la acea ambianţă specială, la acea senzaţie de
aşteptare pre-apo-caliptică.
278
In ziua resurecţiei, adepţii s-au adunat de la primele ore la poala muntelui, deşi apariţia lui
Vincent era prevăzută abia mai târziu, la asfinţit. Peste două ceasuri, elicopterele canalelor de
ştiri au început să zumzăie deasupra zonei - până la urmă Savant tolerase survolul, dar accesul
oricărui ziarist rămânea interzis pe domeniu. Deocamdată, cameramanii nu aveau mare lucru
de filmat — câteva imagini cu o mulţime calmă care aştepta în tăcere miracolul, fără o vorbă
şi aproape fără un gest. Când apăreau elicopterele, atmosfera devenea puţin mai încordată -
adepţii detestau media, ceea ce era firesc, ţinând seama de felul în care fuseseră trataţi până
atunci; dar nu existau reacţii ostile, gesturi ameninţătoare sau strigăte.
Pe la cinci după-amiază, prin mulţime a trecut un freamăt de voci; câteva imnuri s-au înfiripat,
au fost reluate în surdină, apoi s-a lăsat din nou liniştea. Stând turceşte în grota principală,
Vincent părea nu numai concentrat, dar şi, cumva, în afara timpului. Pe la ora şapte,
Miskiewicz a apărut la intrarea în grotă. „Eşti gata?" 1-a întrebat el. Vincent a încuviinţat fără
o vorbă, s-a ridicat sprinten; tunica lungă şi albă flutura pe trupul lui slăbit.
Miskiewicz a ieşit primul, a înaintat pe platforma ce domina mulţimea de fideli; toţi s-au
ridicat dintr-un salt. Liniştea nu era tulburată decât de bâzâitul regulat al elicopterelor încre-
menite în zbor staţionar.
— Pragul a fost trecut, a spus el.
Vocea era amplificată perfect, fără distorsiuni sau ecou, eram sigur că ziariştii, cu un microfon
279
direcţional de calitate, puteau realiza o înregistrare acceptabilă.
— Pragul a fost trecut într-un sens, apoi în celălalt, a reluat el Bariera morţii nu mai există ;
iată, s-a împlinit ceea ce a fost vestit. Profetul a învins moartea; e din nou printre noi.
După aceste cuvinte, s-a depărtat câţiva paşi, a înclinat cu respect capul. A urmat o aşteptare
de aproximativ un minut, dar care mi s-a părut interminabilă, nimeni nu mai vorbea şi nu mai
mişca, toate privirile erau aţintite spre intrarea în grotă, orientată către apus. în clipa în care o
rază a soarelui ce asfinţea, trecând printre nori, a luminat intrarea, Vincent a ieşit şi a înaintat
pe platformă: această imagine, captată de un cameraman de la BBC, avea să fie reluată şi
repetată la nesfârşit pe toate posturile de televiziune din lume. O expresie de fervoare a
transfigurat chipurile, unii şi-a înălţat braţele spre cer, totul fără un strigăt, fără un murmur.
Vincent şi-a desfăcut mâinile şi, după câteva secunde în care s-a mărginit să respire în
microfonul care-i capta şi cel mai uşor suflu, a vorbit:
— Respir, ca fiecare dintre voi... a spus el cu blândeţe. Şi totuşi, eu nu mai aparţin aceleiaşi
specii. Vă vestesc o nouă omenire... a continuat el. De la începuturile sale, universul aşteaptă
naşterea unei fiinţe eterne, coexistente cu el, spre a se reflecta în ea ca-ntr-o oglindă pură,
neatinsă de murdăriile timpului. Acea fiinţă s-a născut azi, puţin după orele şaptesprezece.
Sunt Para-cletul şi împlinirea făgăduinţei. Acum sunt singur, dar singurătatea mea nu va
fi îndelungată, căci în curând veţi fi alături de mine. Voi sunteţi primii mei tovarăşi, în număr
de trei sute douăzeci; sunteţi prima generaţie a noii specii,
280
menită să înlocuiască omul; sunteţi primii neo-umani. Eu sunt momentul zero, voi sunteţi
primul val. Intrăm azi într-o altă eră, în care trecerea timpului nu mai are acelaşi sens. Astăzi
intrăm în viaţa veşnică. Acest moment va rămâne în amintire de-a pururi.
281
Daniel25,6
Aceste zile cruciale nu au avut, în afara lui Daniel1, decât trei martori oculari; istorisirile de
viaţă ale lui Zlotanl - pe care el îl numea „Savant" - şi Jeromel - pe care-1 botezase „Flic"
-coincid în linii mari cu a lui: adeziunea imediată a adepţilor, credinţa lor totală în resurecţia
profetului... Se pare că planul, dacă se poate vorbi de un „plan", a funcţionat din start. Zlotanl
-istorisirea lui de viaţă stă mărturie - nu avea deloc impresia că ar comite o escrocherie,
convins fiind că în câţiva ani va obţine rezultate reale; în mintea lui, era doar un anunţ puţin
anticipat.
Istorisirea de viaţă a lui Vmcentl, într-o tonalitate foarte diferită, şi de un laconism care i-a
derutat pe exegeţii săi, confirmă totuşi, nu mai puţin exact, desfăşurarea faptelor, până la epi-
sodul patetic al sinuciderii lui Gerard, cel pe care Daniel1 îl botezase „Umorist"; după mai
multe săptămâni în care se târâse jalnic de colo colo (Zlotanl şi Jeromel începeau să ia în
calcul posibilitatea de a-1 elimina), a fost găsit spânzurat în camera lui. Din ce în ce mai
alcoolizat, Gerard se pierdea în evocări plângăreţe ale anilor petrecuţi în tinereţe lângă profet
şi ale „loviturilor" date împreună. Nici unul, nici celălalt, se pare, nu crezuse o clipă în
existenţa Elohimilor. „Era o
282
glumă...", repeta el, „o glumă de drogaţi. Da, ne-am drogat, apoi am făcut o plimbare la
vulcani şi am început să delirăm, am născocit povestea asta. Nu mi-am imaginat vreodată că
va merge atât de departe..." Limbuţia lui începea să devină supărătoare, căci cultul Elohimilor
n-a fost abandonat oficial niciodată, deşi a căzut în uitare destul de curând. în fond, nici
Vincentl, nici Zlotanl nu dădeau importanţă acestei ipoteze (existenţa unei rase de creatori
extraterestri), dar amândoi împărtăşeau ideea că omul avea să dispară şi că trebuia pregătită
venirea succesorului său. După Vincentl, indiferent dacă omul fusese creat de Elohimi sau nu,
evenimentele recente arătau că el intrase oricum într-un proces de elohimizare, în sensul că,
de acum înainte, era el însuşi stăpân şi creator al vieţii sale. în această perspectivă, ambasada
devenea un fel de memorial al umanităţii, o mărturie a aspiraţiilor şi valorilor sale în faţa rasei
viitoare; ceea ce, altminteri, se înscria perfect în tradiţia clasică a artei. Cât despre Jeromel,
chestiunea Elohimilor îi era total indiferentă, cât timp se putea consacra adevăratei lui pasiuni:
crearea şi organizarea unor structuri de putere.
Marea diversitate a punctelor de vedere existente în triumviratul fondatorilor a contribuit
mult, s-a mai spus, la complementaritatea funcţională pe care-au ştiut s-o realizeze şi la
succesul fulgerător al elohimismului în primii ani de după „resurecţia" lui Vincent. Pe de altă
parte, această diversitate face cu atât mai frapantă concordanţa mărturiilor lor.
283
Daniel 1,18
Complexitatea lumii nu se justifică Yves Roissy - Răspuns lui Marcel Frethrez
După extrema tensiune a zilelor care au precedat resurecţia profetului sub chipul lui Vincent,
după punctul culminant al apariţiei sale mediatice la intrarea în grotă, în razele asfinţitului,
perioada ce a urmat mi-a lăsat amintirea unei relaxări blânde, aproape voioase. Flic şi Savant
au stabilit rapid limitele atribuţiilor fiecăruia; am înţeles imediat că le vor respecta şi că vor
funcţiona ca o echipă eficientă pentru că, deşi între ei nu se putea naşte nici o simpatie, aveau
nevoie unul de celălalt, o ştiau şi aveau în comun gustul pentru organizarea impecabilă.
După seara dintâi, Savant a interzis definitiv accesul ziariştilor pe domeniu şi, în numele lui
Vincent, a refuzat orice interviu; ceruse chiar o interdicţie de survol - pe care şeful poliţiei i-a
acordat-o de îndată, în ideea de a calma, pe cât posibil, agitaţia din jur. Procedând astfel,
Savant nu avea o intenţie anume, voia doar să arate că el era stăpânul informaţiei, la originea
ei, şi că fără aprobarea lui nu se mişca nimic. După ce-au aşteptat un timp, fără succes, în faţa
intrării pe domeniu, ziariştii au plecat, în grupuri tot mai
284
compacte, iar după o săptămână am rămas singuri. Vincent părea definitiv trecut într-o altă
realitate, nu mai aveam cu el nici un contact; o dată, totuşi, întâlnindu-1 pe drumul stâncos
care ducea spre fosta lui cameră, m-a invitat să văd unde ajunsese cu planurile ambasadei. L-
am urmat într-o sală subterană cu pereţii albi, plini cu difuzoare şi video-proiectoare, unde a
pus în funcţiune programul „Prezentare" al instalaţiei. Nu era o ambasadă şi nu erau planuri în
adevăratul sens al cuvântului. Aveam impresia că traversez imense perdele de lumină ce se
năşteau, se formau, apoi se risipeau în jurul meu. Uneori mă aflam printre nişte obiecte mici,
scânteietoare şi plăcute, ce mă înconjurau cu prezenţa lor amicală ; apoi un val imens de
lumină înghiţea totul, dând naştere unui nou decor. Eram înconjuraţi de alb, cu tonuri
mergând de la cristalin la lăptos, de la mat la orbitor; ceea ce vedeam nu avea nici o legătură
cu vreo realitate posibilă, însă era frumos. Poate că asta era adevărata natură a artei, mi-am
spus, să înfăţişeze lumi visate, lumi imposibile, lucruri de care nu mă apropiasem niciodată,
nici nu mă simţisem capabil s-o fac; am mai înţeles că ironia, comicul, umorul aveau să
moară. lumea care stătea să vină era o lume a fericirii, în care ele nu-şi mai găseau nici un loc.
Vincent era departe de a fi tipul masculului dominant, nu era deloc atras de haremuri şi, la
câteva zile după moartea profetului, a avut cu Susan o discuţie lungă în urma căreia le-a redat
libertatea celorlalte fete. Nu ştiu ce au vorbit, nu ştiu ce credea Susan, dacă vedea în el o
reîncarnare a profetului, dacă-şi dăduse seama că era Vincent, dacă el îi mărturisise că era fiul
profetului sau dacă ea îşi fabricase o concepţie de
285
compromis; cred însă ca toate acestea erau, pentru ea, prea puţin importante. Total incapabilă
de relativizări şi, în fond, destul de indiferentă la problema adevărului, Susan nu putea trăi
decât în iubire, cufundată complet în iubire. Găsind o nouă fiinţă pe care s-o iubească, iu-
bmd-o poate chiar mai de mult, ea îşi găsise o nouă raţiune de a trăi şi eram sigur că vor
rămâne împreună până în ultima zi, „până când moartea îi va despărţi", cum se zice; atâta doar
că moartea, de data asta, era posibil să nu mai vină: dacă Miskiewicz izbutea să-şi realizeze
proiectul, aveau să renască amândoi în trupuri înnoite şi, pentru prima oară în istoria lumii,
aveau să trăiască, realmente, o iubire fără sfârşit. Nu oboseala pune capăt iubirii, sau mai
curând oboseala se naşte din nerăbdare, din nerăbdarea trupurilor care se ştiu condamnate şi
care ar vrea să trăiască; în răstimpul ce le este dat, ar vrea să nu rateze nici o şansă, nici o
posibilitate, ar vrea să folosească din plin acest răgaz limitat, diminuat, meschin care este al
lor, şi de aceea nu pot iubi pe nimeni, pentru că toţi ceilalţi li se par limitaţi, diminuaţi,
meschini.
In ciuda acestei noi orientări spre monoga-mie - orientare tacită, de altfel, Vincent nu făcuse
nici o declaraţie în acest sens, nu dăduse nici o directivă, opţiunea lui unică pentru Susan era
una strict personală -, săptămâna de după „resurecţie" a fost marcată de o activitate sexuală
sporită, mai liberă, mai diversă, am auzit chiar de adevărate orgii colective. Cuplurile prezente
în centru nu păreau totuşi să fie afectate, nu a fost semnalată nici o ruptură a relaţiilor con-
jugale, nici măcar vreo dispută. Poate că perspectiva nemuririi, mai apropiată, dădea deja o
286
anume consistenţă noţiunii de iubire neposesivă pe care profetul o propovăduise toată viaţa,
dar fără a reuşi să convingă cu adevărat pe nimeni; cred mai ales că dispariţia apăsătoarei sale
prezenţe masculine îi eliberase pe adepţi, făcându-i să-şi dorească momente mai relaxate şi
mai ludice.
în schimb — aveam un presentiment din ce în ce mai clar -, ceea ce-mi rezerva propria viaţă
avea puţine şanse să fie la fel de amuzant. Abia în ajunul plecării am izbutit, în fine, s-o prind
la telefon pe Esther; mi-a explicat că fusese foarte ocupată, interpretase rolul principal într-un
scurtmetraj, era o şansă, fusese aleasă în ultimul moment, iar filmarea începuse chiar după
examene - pe care, de altfel, le luase cu brio; pe scurt, nu mi-a vorbit decât despre ea. Era la
curent, totuşi, cu evenimentele de la Lanzarote şi ştia că fusesem martor ocular. Que fuerte \l a
exclamat ea, un comentariu ce mi s-a părut cam subţire; mi-am dat seama că nu voi discuta cu
ea despre asta, că voi adopta versiunea oficială (a unei posibile escrocherii), fără să dezvălui
cât de implicat fusesem în evenimente, şi că singura persoană din lume cu care voi putea vorbi
cândva despre ele era Vincent. Am înţeles atunci de ce eminenţele cenuşii, şi chiar simplii
martori ai unui eveniment istoric cu cauze profunde ce rămân ignorate de marele public, simt
la un moment dat nevoia să-şi uşureze conştiinţa, să aştearnă pe hârtie ceea ce ştiu.
A doua zi, Vincent m-a însoţit la aeroportul din Arrecife. Eram într-un automobil 4x4 condus
chiar de el. Când am trecut din nou de-a lungul
1. Cât de tare! (în sp. în orig.).
287
~l
acelei plaje stranii, cu nisip negru presărat cu pietricele albe, am încercat să-i explic nevoia pe
care o simţeam - aceea de a scrie o confesiune. M-a ascultat cu atenţie şi, după ce am lăsat
maşina în parcare, chiar în faţa terminalului de plecări, mi-a spus că mă înţelegea şi a fost de
acord să scriu ce văzusem. Singura condiţie era ca relatarea să fie publicată după moartea mea
sau măcar, dacă voiam s-o public înainte ori s-o dau cuiva s-o citească, să aştept
consimţământul formal al Consiliului director al Bisericii - adică al triumviratului pe care îl
formase împreună cu Savant şi cu Flic. Dar, dincolo de aceste condiţii pe care le-am acceptat
uşor - şi ştiam că avea încredere în mine -, îl simţeam preocupat, ca şi cum rugămintea mea îl
cufundase în meditaţii ceţoase, pe care încă nu reuşea să le descâlcească. Am aşteptat plecarea
într-o sală cu ferestre imense prin care vedeam pistele aeroportului. în depărtare se conturau
vulcanii, prezenţă familiară, aproape liniştitoare sub cerul de un albastru întunecat. Simţeam
că Vincent ar fi vrut să facă din această despărţire un moment mai călduros, din când în când
îmi strângea braţul sau mă lua pe după umeri; dar nu-şi găsea cu adevărat cuvintele, iar
gesturile lui erau stângace, în dimineaţa aceea mi se prelevase un eşantion de ADN, aşadar
făceam oficial parte din Biserică. în momentul în care o stewardesă anunţa îmbarcarea în
avionul de Madrid, mi-am spus că această insulă cu climă temperată, egală, unde expunerea
solară şi temperatura cunoşteau minime variaţii de-a lungul anului, era într-adevăr un loc ideal
ca să începi viaţa veşnică.
Daniel25,7
într-adevăr, Vincentl ne spune că în urma acestei discuţii din parcarea aeroportului Arrecife a
avut pentru prima oară ideea istorisirii de viaţă, introdusă mai întâi ca o anexă, un simplu
paliativ până când lucrările lui Zlotanl asupra circuitelor de reţele memoriale aveau să
progreseze suficient, dar care avea să capete o importanţă atât de mare în urma
conceptualizărilor logice ale lui Pierce.
288
289
Daniel1,19
Până la plecarea avionului de Almeria, aveam de aşteptat două ore pe aeroportul din Madrid;
acele două ore au fost suficiente pentru a risipi starea de stranietate abstractă pe care mi-o
lăsase şederea la elohimiţi şi a mă cufunda din nou, total, în suferinţă, la fel cum intri, pas cu
pas, într-o apă rece ca gheaţa; urcând în avionul de Almeria, tremuram realmente de spaimă,
în ciuda căldurii din jur. Esther ştia că mă întorc în ziua aceea şi am făcut un efort enorm ca să
nu-i spun că aveam de aşteptat două ceasuri pe aeroportul din Madrid: nu suportam ideea s-o
aud spunându-mi că nu putea ajunge în două ore, că era prea puţin, că drumul cu taxiul îi lua
timp etc. Chiar şi aşa, în cele două ceasuri, rătăcind printre magazinele cu CD-uri care făceau
o reclamă neruşinată ultimului disc al lui David Bisbal (Esther făcuse figuraţie, destul de
dezgolită, într-un clip recent al cântăreţului), locurile de fumat şi buticurile de ţoale Jennyfer,
aveam senzaţia din ce în ce mai atroce de a-i percepe trupul tânăr, erotizat într-o rochiţă de
vară, trecând pe străzile oraşului, la câţiva kilometri depărtare, sub privirea admirativă a
bărbaţilor. M-am oprit la „Tap Tap Tapas", am comandat nişte cârnaţi greţoşi înecaţi într-un
sos foarte gras, i-am mâncat, am băut şi
câteva beri, simţeam cum mi se umfla stomacul, cum se umplea cu căcat, şi mi-a venit ideea
să grăbesc în mod deliberat procesul de distrugere, să devin bătrân, respingător şi obez, ca să
mă simt definitiv nedemn de trupul lui Esther. în clipa în care atacam a patra bere, radioul din
bar a difuzat un cântec, nu cunoşteam interpretul, dar nu era David Bisbal, mai curând un
latino tradiţional, cu genul de vocalize pe care tinerii spanioli de acum le socotesc ridicole,
mai curând un cântăreţ pentru gospodine decât unul pentru puştoaice; oricum, refrenul era:
Mujer es fatal, şi mi-am dat seama că lucrul acesta, atât de simplu, atât de naiv, nu-1 auzisem
niciodată exprimat atât de exact, că poezia, atunci când ajungea la simplitate, era un lucru
mare, the big thing, neîndoielnic; cuvântul spaniol fatal se potrivea perfect, nu vedeam altul
mai potrivit pentru situaţia mea, era un infern, unul adevărat, intrasem singur în capcană,
dorisem să intru, dar nu ştiam unde era ieşirea şi nici nu eram sigur că voiam să ies, lucrurile
mi se învălmăşeau din ce în ce mai mult în minte, în caz că mai aveam o minte; cu siguranţă
însă că aveam un trup, un trup suferind şi pustiit de dorinţă.
Revenit la San Jose, am înghiţit un pumn de somnifere şi m-am culcat imediat. In zilele urmă-
toare, nu am făcut altceva decât să rătăcesc prin vilă, dintr-o cameră în alta; sigur, eram nemu-
ritor, dar pe moment asta nu schimba mare lucru, Esther nu suna nici acum şi ăsta era singurul
lucru care părea să conteze. Ascultând din întâmplare, la televiziunea spaniolă, o emisiune
culturală (de fapt, era mai mult decât o întâmplare, era un miracol, emisiunile culturale sunt
rarisime la televiziunea spaniolă, spaniolii nu
290
291
gustă emisiunile cultura'e şi nici cultura în general, e un domeniu pentru care simt o profundă
ostilitate, uneori, când le vorbeşti de cultură, ai senzaţia că le aduci un fel de afront personal),
am aflat că ultimele cuvinte ale lui Immanuel Kant, pe patul de moarte, au fost: „E suficient".
M-a apucat pe loc un acces de râs dureros, însoţit de dureri de stomac care s-au prelungit trei
zile, când am început să vărs fiere. Am chemat un medic care a diagnosticat o intoxicaţie, m-a
întrebat ce mâncasem în ultimele zile şi mi-a recomandat să trec pe lactate. Am cumpărat
lactate, iar în aceeaşi seară m-am întors la Diamond Nights (mi-1 aminteam ca pe un local
onest, în care nu erai presat să faci consumaţie), în bar erau vreo treizeci de fete şi numai doi
clienţi. Am ales o marocană care părea să aibă cel mult şaptesprezece ani; decolteul îi punea
în valoare sânii mari, un moment am crezut chiar că o să mă descurc, însă ajuns în cameră a
trebuit să mă înclin în faţa evidenţei: nu mi se scula nici cât să-mi pun un prezervativ; în
aceste condiţii, fata a refuzat să mi-o sugă. Ce era să fac? Până la urmă, a acceptat să mă
masturbeze, privind posacă într-un colţ al camerei; freca prea brutal, era dureros. După un
minut, a ţâşnit un mic jet translucid, iar marocana a lăsat-o imediat din mână; mi-am încheiat
şliţul şi m-am dus să mă piş. A doua zi dimineaţa, am primit un fax de la regizorul care făcuse
„DIOGENE CINICUL". Auzise că vreau să renunţ la „EŞANJIŞTII DE PE
AUTOSTRADĂ", păcat, i se părea regretabil; dacă acceptam totuşi să scriu scenariul, el era
gata să-şi asume regia. Săptămâna viitoare va trece prin Madrid, îmi propunea să ne vedem şi
să discutăm.
Nu eram în contact permanent cu tipul, nu-1 mai văzusem de peste cinci ani. Intrând în
cafenea, mi-am dat seama că uitasem complet cum arată ; m-am aşezat la o masă şi am cerut o
bere. Două minute mai târziu, un ins de vreo patruzeci de ani, scund, rotunjor, cu părul creţ,
îmbrăcat cu un soi de vestă de vânătoare kaki, cu o mulţime de buzunare, s-a oprit în faţa
mesei mele, tot numai zâmbet, cu paharul în mână. Era nebărbierit, avea o faţă de şnapan, dar
nu-1 recunoşteam nici acum; l-am invitat totuşi să şadă. Impresarul meu îi dăduse să citească
nota de prezentare şi secvenţa pregenerică, a spus el; proiectul meu i se părea de un interes cu
totul excepţional. Am dat din cap maşinal şi am privit cu coada ochiului la celular; sosind la
aeroport, îi lăsasem un mesaj lui Esther, o anunţam că sunt la Madrid. La momentul oportun,
când începeam să mă pierd în fraze contradictorii, Esther a sunat şi a promis că vine în zece
minute. Mi-am ridicat privirea spre regizor, nu-mi aminteam nici acum cum îl cheamă, însă
mi-am dat seama că tipul nu-mi plăcea, nu-mi plăcea nici viziunea lui despre oameni şi în
general nu aveam nimic în comun cu acest individ. Acum îmi propunea să scriem scenariul în
colaborare; ideea m-a făcut să tresar. A observat şi a dat înapoi, m-a asigurat că pot foarte
bine să-1 scriu singur dacă doresc, avea deplină încredere în mine. Nu aveam nici un chef să
scriu acel scenariu stupid, tot ce voiam era să trăiesc, să mai trăiesc un pic dacă era posibil,
dar nu puteam să-i vorbesc deschis, tipul părea un colportor de bârfe, vestea n-ar fi întârziat să
se răspândească în branşă şi, din motive obscure - poate numai din oboseală -, mi se părea
necesar să-i mai duc cu vorba câteva luni. Ca să
292
293
spun totuşi ceva, i-am povestit istoria cu neamţul care devorase alt neamţ, întâlnit pe Internet.
Mai întâi i-a secţionat penisul, 1-a prăjit cu ceapă şi l-au savurat împreună. Apoi 1-a ucis şi 1-
a tranşat în bucăţi pe care le-a pus în congelator. Din când în când, scotea o bucată, o
decongela şi o gătea, folosind de fiecare dată altă reţetă. Momentul ingerării în comun a
penisului fusese o experienţă mistică intensă, de reală comuniune între el şi victimă, declarase
el la anchetă. Regizorul mă asculta cu un surâs tâmp şi totodată crud, imaginându-şi pesemne
că intenţionam să integrez aceste elemente în scenariu, savurând de pe acum imaginile
respingătoare pe care avea să le scoată de aici. Din fericire, a sosit Esther, surâzătoare, cu
fustiţa de vară plisată fluturând în jurul coapselor şi s-a aruncat în braţele mele cu o dăruire ce
m-a făcut să uit totul. S-a aşezat şi a comandat un diabolo cu mentă, aşteptând cuminte să
terminăm discuţia. Din când în când, regizorul o cântărea din priviri - Esther îşi ridicase
picioarele pe scaunul din faţa ei, le ţinea desfăcute, nu purta chiloţi şi totul părea natural şi
logic, o simplă consecinţă a temperaturii ambiante, dintr-o clipă în alta mă aşteptam să-şi
şteargă păsărică folosind un şerveţel din hârtie, într-un târziu, insul s-a ridicat, am promis să
ţinem legătura. Douăzeci de minute mai târziu, eram în ea şi mă simţeam perfect. Miracolul s-
a repetat, la fel de viu ca-n prima zi, şi am crezut din nou, pentru ultima oară, că avea să
dureze o veşnicie.
Iubirea neîmpărtăşită este o hemoragie. în lunile care-au urmat, în timp ce vara se înstăpânea
în Spania, încă aş fi putut pretinde, faţă
de mine însumi, că totul era bine, că eram egali în iubire; din păcate, nu izbutisem niciodată să
mă mint. Două săptămâni mai târziu, m-a vizitat la San Jose; îşi oferea trupul cu aceeaşi
dăruire, fără nici o reţinere, totuşi am remarcat că, din ce în ce mai des, se depărta câţiva metri
ca să vorbească la celular. In timpul acelor discuţii, râdea mult, mai mult decât cu mine,
promitea că se întoarce curând, iar ideea mea de a-i propune să-şi petreacă vara cu mine părea
tot mai lipsită de sens; când am condus-o la aeroport, mă simţeam aproape uşurat. Evitasem
ruptura, încă eram împreună, cum se zice, iar săptămâna următoare m-am dus eu la Madrid.
Esther, ştiam, ieşea des în oraş, prin cluburi, uneori petrecea toată noaptea dansând; dar nici-
odată nu mi-a propus s-o însoţesc. Mi-o imaginam răspunzându-le prietenilor care-o invitau în
oraş: „Nu, diseară nu pot; sunt cu Daniel..." îi cunoşteam acum pe cei mai mulţi dintre ei,
mulţi erau studenţi sau actori; adesea genul groove, cu părul de lungime medie şi haine
confortabile; alţii, din contră, simulau într-un stil parodic genul macho şi latin lover, dar toţi,
evident, erau tineri, cum altfel? Câţi dintre ei, mă întrebam uneori, îi fuseseră amanţi? Esther
nu făcea niciodată lucruri care să mă pună în situaţii jenante; dar nici nu am avut vreodată
sentimentul că fac parte, cu adevărat, din gaşca ei. îmi aduc aminte că într-o seară, să fi fost
ora zece, ne adunaserăm vreo zece inşi într-un bar şi ei vorbeau cu însufleţire despre diferite
cluburi, unele mai house, altele mai trance. De vreo zece minute, aveam un chef teribil să le
spun că voiam să intru şi eu în lumea lor, să mă distrez cu ei, să merg până la capătul nopţii;
eram gata să-i implor să mă ia cu
294
295
ei. Apoi, din întâmplare, mi-am zărit chipul într-o oglindă şi am înţeles Trecusem binişor de
patruzeci de ani; aveam un chip preocupat, rigid, marcat de experienţele vieţii, de griji, de
mâhniri ; nu aveam, nici pe departe, faţa unui ins cu care te puteai gândi să te distrezi; eram
terminat.
In timpul nopţii, după ce făcusem dragoste cu Esther (era singurul lucru care mai mergea bine,
era probabil singura parte juvenilă, intactă din mine), privindu-i trupul alb şi neted care se
odihnea în lumina lunii, m-am gândit iar, cu durere, la Cur Lat. Dacă, aşa cum spune
Scriptura, urma să „mi se măsoare cu ce măsură am măsurat", atunci aveam puţine şanse: cu
ea, neîndoielnic, mă purtasem fără milă. Nu cred că mila, de altfel, ar fi putut servi la ceva:
poţi face multe lucruri din milă, dar să ţi se scoale din milă, nu, asta nu e posibil.
Când am cunoscut-o pe Cur Lat, aveam vreo treizeci de ani şi începusem să am un oarecare
succes — nu la marele public, încă nu, dar orişicât, un succes de critică. Am remarcat-o
repede pe femeia corpolentă şi palidă care venea la toate spectacolele mele, se aşeza în primul
rând, iar la sfârşit, de fiecare dată, îmi întindea carnetul de autografe să i-1 semnez. I-au
trebuit vreo şase luni până s-a decis să-mi vorbească - deşi, nu, cred că până la urmă iniţiativa
a fost a mea. Era o femeie cultivată, preda filozofia la o universitate pariziană, şi chiar nu mi-a
dat nimic de bănuit. Mi-a cerut voie să publice o transcriere comentată a scheciurilor mele în
Cahier d'etudes phenomenologiques; am acceptat, fireşte. Mă simţeam destul de flatat,
recunosc, în fond eu nu aveam decât bacul, iar ea mă compara cu
Kierkegaard Timp de câteva luni am schimbat e-mailuri, puţin câte puţin lucrurile au început
să degenereze; am acceptat o invitaţie la cină acasă la ea, ar fi trebuit să mă prind când am
văzut-o în capot, în fine, am reuşit să plec fără s-o umilesc prea rău, aşa speram, însă din ziua
următoare am început să primesc e-mailuri pornografice. „Ah, în sfârşit, să te simt în mine,
să-ţi simt sceptrul de carne, să simt cum îmi sfâşie orhideea...", era de groază, scria ca Gerard
de Viliers1. Nu era prea bine conservată, arăta mai bătrână decât era în realitate, dar atunci
când am cunoscut-o, avea doar patruzeci şi şapte de ani - exact vârsta mea când am întâlnit-o
pe Esther. Devenind conştient de această coincidenţă, am sărit din pat tremurând de spaimă şi
am început să umblu încolo şi-ncoace prin cameră: Esther dormea liniştită, se dezvelise,
Doamne, ce frumoasă era!
îmi imaginam pe atunci - chiar şi acum, după cincisprezece ani, când mă gândesc la asta, mi
se face ruşine şi silă -, îmi imaginam că de la o anumită vârstă dorinţa sexuală dispare, sau cel
puţin nu te mai chinuie. Cum putusem oare, eu, care mă credeam un spirit pătrunzător,
caustic, cum de putusem legăna o iluzie atât de ridicolă? în principiu, cunoşteam viaţa, pe
deasupra eram şi citit; dacă există un subiect simplu, un subiect în privinţa căruia, cum se
spune, toate mărturiile concordă, tocmai ăsta era. Nu numai că dorinţa sexuală nu dispare, dar
cu vârsta devine din ce în ce mai crudă, mai sfâşietoare, mai insaţiabilă: chiar şi la bărbaţii, în
realitate destul de puţini, la care dispar secreţiile hormonale, erecţia şi
1 Autor francez de texte erotice.
296
297
toate fenomenele asociate atracţia pentru trupul de femeie tânără nu scade, ci devine - e poate
lucrul cel mai rău - cosa mentale, dorinţă a dorinţei. Iată adevărul, iată evidenţa, iată ce-au
repetat, întruna, toţi autorii serioşi.
Aş fi putut, la limită, să-i prestez persoanei Cur Lat un cunnihngus - îmi imaginam limba mea
aventurându-se între coapsele-i puhave, între pernuţele de osânză pământie, încercând să
resusciteze clitorisul atârnând ca un moţ de curcan. Insă asta, eram convins, nu ar fi fost
suficient - şi poate nu ar fi făcut decât să-i adâncească suferinţa. Ca atâtea alte femei, voia să
fie penetrată, nu se putea mulţumi cu mai puţin, nu era ceva negociabil.
Am fugit; ca toţi bărbaţii puşi în asemenea situaţie, am fugit: am încetat să-i răspund la e-
mailuri, i-am interzis să intre în cabina mea. A insistat ani în şir, cinci, poate şapte, a insistat
îngrozitor de mult; cred că a insistat până în perioada când am cunoscut-o pe Isabelle. Nu i-
am spus nimic, evident, nu mai aveam nici o legătură cu ea; până la urmă, poate că intuiţia
există, intuiţia feminină, cum se spune, oricum acela a fost momentul pe care 1-a ales ca să
dispară, ca să iasă din viaţa mea şi poate pur şi simplu din viaţă, aşa cum, de atâtea on, mă
ameninţase.
A doua zi după acea noapte chinuitoare, am luat primul avion spre Paris. Esther s-a arătat
puţin surprinsă, credea că-mi voi petrece toată săptămâna la Madrid, ca şi mine, de altfel,
chiar aşa plănuisem; nici eu nu înţelegeam prea bine motivele acestei plecări subite, poate că
voiam să fac pe interesantul, mă rog, să arăt că am şi eu viaţa mea, activităţile mele,
independenţa mea -
298
oricum, am ratat efectul, vestea n-a tulburat-o câtuşi de puţin pe Esther, nici n-a descumpănit-
o; a spus: „Bueno...", şi asta a fost tot. Cred, mai ales, că actele mele nu mai aveau cu adevărat
sens, că începeam să mă port ca un animal bătrân şi rănit care atacă-n toate părţile, se loveşte
de toate obstacolele, cade şi se ridică, din ce în ce mai furios, din ce în ce mai slăbit,
înspăimântat şi beat de mirosul propriului sânge. Am pretextat dorinţa de a-1 revedea pe
Vincent (a fost explicaţia pe care i-am dat-o lui Esther), şi abia aterizând la Roissy mi-am dat
seama că doream cu adevărat să-1 revăd, nu ştiu de ce, poate doar pentru a verifica dacă
fericirea e posibilă. Se mutase cu Susan în casa bunicilor -casa în care, în definitiv, trăise toată
viaţa. Era începutul lui iunie, dar timpul era mohorât şi decorul de cărămizi roşii era, totuşi,
sinistru; m-au surprins numele de pe cutia poştală: „Susan Longfellow", de acord, dar de unde
„Vincent Macaury"? Ei da, pe profet îl chema Macaury, Robert Macaury, şi Vincent nu mai
avea dreptul să poarte numele mamei sale; numele Macaury îi fusese atribuit printr-un act
provizoriu, până la o hotărâre definitivă a justiţiei. „Sunt o eroare...", îmi spusese odată
Vincent, făcând aluzie la filiaţia lui cu profetul. Se poate; dar bunicii l-au primit şi l-au iubit
ca pe o victimă, dezamăgiţi amarnic de egoismul hedonist şi iresponsabil al fiului lor - cel al
unei întregi generaţii, de altfel, până când lucrurile s-au stricat, plăcerea s-a evaporat, şi nu a
rămas decât egoismul; oricum, bunicii l-au primit în casa lor, ceea ce eu, de pildă, n-aş fi făcut
pentru fiul meu niciodată, chiar şi ideea de trăi sub acelaşi acoperiş cu micul imbecil mi se
părea insuportabilă,
299
pur şi simplu eram, amândoi, oameni care n-ar fi trebuit să existe, spre deosebire de Susan, de
pildă, care trăia acum în acest decor bătrânicios, încărcat, lugubru, atât de departe de
California ei natală, şi care se simţise bine aici imediat, nu aruncase nimic, recunoşteam
fotografiile de familie în ramele lor, decoraţiile bunicului şi taurii de jucărie, suvenir dintr-un
concediu pe Costa Brava; probabil că aerisise, cumpărase flori, nu ştiu, nu mă pricep,
întotdeauna am trăit ca la hotel, nu am instinctul căminului, e un lucru la care, în lipsa unei
femei, nici nu cred că m-aş fi gândit, în orice caz, acum era o casă în care oamenii puteau să
fie fericiţi, Susan avea puterea s-o facă. îl iubea pe Vincent, mi-am dat imediat seama, era o
evidenţă, dar cea care iubea era mai ales ea. Era născută să iubească, precum vaca să pască
(sau pasărea să cânte, sau şobolanul să adulmece). Pierzându-şi fostul stăpân, îşi găsise
aproape instantaneu unul nou, iar lumea din jur se încărcase iarăşi cu o evidenţă pozitivă. Am
cinat cu ei şi a fost o seară plăcută, armonioasă, cu foarte puţină suferinţă; totuşi, nu am avut
curajul să rămân să dorm acolo, pe la ora unsprezece m-am dus la Lutetia, reţinusem o
cameră.
în staţia de metrou Montparnasse-Bienvenue m-am gândit din nou la poezie, poate pentru că
abia îl văzusem pe Vincent, iar asta mă făcea de fiecare dată mai conştient de limitele mele:
limite creatoare, pe de o parte, dar şi în iubire. Trebuie să spun că în momentul acela treceam
prin faţa unui afiş „poezie RATP", mai precis prin faţa celui care transcria L'Amour libre de
Andre Breton, şi, oricâtă silă îmi inspira personalitatea lui Andră Breton, oricât de stupid era
titlul
300
(oximoron penibil care, pe lângă o anume scleroză cerebrală, nu trăda decât instinctul
publicitar ce caracterizează şi în fond rezumă suprarealismul), trebuia totuşi să recunosc: de
data asta, imbecilul scrisese un poem foarte frumos. Totuşi, nu eram singurul care avea
rezerve, şi, peste două zile, trecând din nou prin faţa aceluiaşi afiş, l-am văzut maculat de un
graffiti care spunea: „în loc de poezele de căcat, mai bine aţi băga mai multe vagoane la orele
de vârf, ceea ce a reuşit să mă binedispună pentru toată după-amiaza şi să-mi redea un pic de
încredere în mine: fireşte, nu eram decât un comic - dar unul adevărat, orişicât.
A doua zi după cina de la Vincent, am anunţat recepţia hotelului că păstrez camera, probabil
pentru mai multe zile. Au primit vestea cu o politeţe complice. La urma urmei, e adevărat,
eram o celebritate; puteam foarte bine să-mi toc bistarii la bar, bând cocteiluri cu Philippe
Sollers sau cu Philippe Bouvard - poate nu cu Philippe Leotard, ăsta murise; dar, mă rog,
ţinând seama de notorietatea mea, aş fi avut acces la cele trei categorii de Philippi. Mi-aş fi
putut petrece noaptea cu o târfă slovenă transsexuală; în fine, aş fi putut să duc o strălucită
viaţă mondenă, poate chiar asta aşteptau de la mine, oamenii se fac cunoscuţi prin două-trei
producţii de talent, nu mai mult, chiar şi faptul că o fiinţă umană are de spus un lucru sau două
e surprinzător, după care — într-un mod mai mult sau mai puţin senin, mai mult sau mai puţin
dureros, depinde de la caz la caz - îşi gestionează declinul.
Totuşi, nu am făcut nimic din toate astea în zilele care-au urmat; din contră, chiar a doua zi, i-
am dat din nou telefon lui Vincent. înţelegând
301
rapid că spectacolul fericiri- lui conjugale risca să mă facă să sufăr, a propus să ne întâlnim în
barul hotelului. La drept vorbind, nu mi-a vorbit decât despre proiectul său de ambasadă,
devenită o instalaţie al cărei public aveau să fie oamenii din viitor. Comandase o limonada,
dar nu s-a atins de pahar; din când în când, prin bar trecea câte un people1, mă zărea, îmi
făcea un semn de conivenţă; Vincent îl ignora total. Vorbea fără să mă privească, fără măcar
să se asigure că-1 ascultam, cu o voce în acelaşi timp concentrată şi absentă, parcă vorbea la
un microfon sau depunea mărturie în faţa unei comisii de anchetă. Pe măsură ce-şi explica
ideea, îmi dădeam seama că se îndepărta de la planul lui iniţial, că proiectul devenea din ce în
ce mai ambiţios, şi că acum ţintea cu totul altceva decât să depună mărturie despre ceea ce un
autor pompos din secolul XX numise „condiţia umană"2. Despre umanitate, mi-a atras el
atenţia, existau deja destule mărturii, cu acelaşi bilanţ dezolant: pe scurt, subiectul era
cunoscut. Cu calm, dar fără putinţă de întoarcere, Vincent părăsea tărâmul uman pentru a
rătăci spre un altunde absolut, unde eu nu mă simţeam capabil să-1 urmez; era probabil
singurul spaţiu în care putea să respire, poate că viaţa lui nu avusese nicicând alt obiectiv, însă
era un obiectiv pe care trebuia să-1 urmărească singur; singur, de altfel, fusese întotdeauna.
Noi nu mai eram aceiaşi, a insistat el cu un ton blând, deveniserăm veşnici; desigur, vom avea
nevoie de timp ca să asimilăm ideea, ca să
ne fie familiară; oricum, situaţia se schimbase fundamental, şi chiar de pe acum. După
plecarea adepţilor, Savant rămăsese la Lanzarote cu o echipă de tehnicieni şi continua
cercetările; până la urmă va reuşi, era neîndoielnic. Omul are un creier mare, un creier
disproporţionat în raport cu cerinţele simple impuse de asigurarea supravieţuirii, de căutarea
elementară a hranei şi sexului; vom începe, în sfârşit, să-1 folosim. Nici o cultură a spiritului,
mi-a reamintit el, nu s-a putut dezvolta vreodată în societăţi cu criminalitate ridicată, pentru că
siguranţa fizică e pur şi simplu condiţia gândirii libere, un individ preocupat de supravieţuire,
un individ aflat mereu la pândă nu a produs nicicând o idee, o poezie, o viziune cât de cât
creatoare. După ce ne vom asigura conservarea ADN-ului, deveniţi potenţial nemuritori, urma
să trăim, a continuat el, în condiţii de siguranţă fizică absolută, necunoscute până acum de
vreo fiinţă umană; nimeni nu putea prevedea ce va rezulta de aici, din perspectiva dezvoltării
spirituale.
Această discuţie calmă şi parcă liberă de orice implicare mi-a făcut foarte mult bine şi pentru
prima oară am început să mă gândesc la propria-mi nemurire, să privesc lucrurile într-un mod
mai deschis; dar revenind în cameră am găsit pe mobil un mesaj de la Esther, care spunea,
simplu: / miss you1, şi am simţit din nou, încuibată în carne, nevoia de ea. Bucuria e atât de
rară. A doua zi, am luat primul avion spre Madrid.
1. Persoană importantă, celebritate (în engl. în ong).
2. Referire la romanul omonim al lui Andr6 Malraux
1. Mi-e dor de tine (în engl. în orig.).
302
303
Daniel25,8
Incredibila importanţă pe care o avea la oameni miza sexuală i-a uluit şi îngrozit întotdeauna
pe neo-umanii care i-au studiat. Oricum, era dureros să-1 vezi pe Daniel1 apropiindu-se puţin
câte puţin de Taina cea rea, cum o numeşte Sora supremă; era dureros să-1 simţi din ce în ce
mai conştient de un adevăr care, odată adus la lumină, nu putea decât să-1 distrugă în toate
epocile istorice, cei mai mulţi oameni ajungeau, odată cu vârsta, să considere problemele
legate de sex nişte infantilisme lipsite de importanţă, adevăratele subiecte demne de atenţia
unui bărbat matur fiind politica, afacerile, războiul etc. Dar adevărul, pe vremea lui Daniel1,
începea să iasă la lumină; devenea tot mai clar, şi avea să fie tot mai greu de ascuns, că
adevăratele scopuri ale oamenilor, singurele pe care le-ar fi urmărit spontan dacă ar fi avut
posibilitatea, erau de ordin exclusiv sexual. Pentru neo-umani, aceasta este o adevărată
enigmă. Niciodată, ne avertizează Sora supremă, nu vom putea să ne facem o idee corectă
despre acest fenomen; ca să ne putem apropia de înţelegerea sa, trebuie să avem permanent în
minte câteva repere, cel mai important fiind acela că la specia umană, ca la toate speciile
animale care o precedaseră,
supravieţuirea individuală nu conta absolut deloc Ficţiunea darwinistă a „luptei pentru
existenţă" ocultase mult timp faptul elementar că valoarea genetică a unui individ, capacitatea
de a-şi transmite caracteristicile descendenţilor săi, se putea rezuma, în mod brutal, la un unic
parametru • numărul de descendenţi pe care era capabil să-i procreeze. De aceea, nu trebuia să
ne mirăm că un animal, oricare, era gata să-şi sacrifice fericirea, bunăstarea fizică şi chiar
viaţa pentru un simplu raport sexual: voinţa speciei (ca să vorbim în termeni finalişti), un
sistem hormonal cu mecanisme de reglare puternice (dacă ne limitam la o abordare
deterministă) trebuiau să-1 conducă aproape obligatoriu la această opţiune. Masculii care
arborau podoabe şi penaje strălucitoare, care executau parade amoroase zgomotoase şi
spectaculoase riscau să fie reperaţi şi devoraţi de prădători; şi totuşi, în termeni genetici,
această soluţie era sistematic preferată, câtă vreme permitea o reproducere mai eficientă.
Această subordonare a individului faţă de specie, bazată pe mecanisme biochimice
neschimbate, era la fel de puternică la animalul uman, exacerbată de faptul că pulsiunea
sexuală, nelimitân-du-se la perioadele de rut, se putea exercita permanent - povestirile de viaţă
umane ne arată clar, de exemplu, că menţinerea unui aspect fizic capabil să atragă
reprezentanţii sexului opus era singura şi adevărata raţiune de a fi a sănătăţii, că îngrijirea
meticuloasă a trupului, căreia contemporanii lui Daniel1 îi consacrau o parte tot mai mare din
timpul lor, nu avea alt obiectiv.
Biochimia sexuală a neo-umanilor - şi cred că aici se afla adevărata cauză a senzaţiei de sufo-
care şi angoasă care mă cuprindea pe măsură ce
304
305
înaintam în povestea lui Daniel1, pe măsură ce străbăteam etapele calvarului său - rămăsese
aproape identică
Daniell,20
306
Neantul aneantizează Martin Heidegger
De la începutul lunii august, în centrul ţării se menţinea o zonă de presiune ridicată şi, sosind
pe aeroportul Barajas, am simţit că lucrurile vor merge prost. Căldura era aproape
insuportabilă şi Esther întârzia; a apărut abia peste jumătate de oră, goală sub rochia ei de
vară.
îmi uitasem unguentul nemţesc la hotel, a fost întâia mea greşeală; am ejaculat mult prea
repede, şi pentru prima oară am simţit-o puţin dezamăgită. A continuat să se mişte, încă puţin,
pe sexul meu care se înmuia iremediabil, apoi s-a desprins cu o grimasă resemnată. Aş fi dat
orice să mai pot; bărbaţii trăiesc de când se nasc într-o lume dificilă, o lume cu mize simpliste
şi crude, iar dacă femeile nu i-ar înţelege, foarte puţini ar izbuti să supravieţuiască. Cred că
am înţeles, în clipa aceea, că în lipsa mea se culcase cu altcineva.
Am luat metroul şi ne-am dus să bem ceva cu doi prieteni de-ai ei; transpiraţia îi lipea rochia
de trup, i se distingeau perfect areolele sânilor, şanţul dintre fese; evident, toţi bărbaţii din
metrou o fixau; iar unii chiar îi surâdeau.
307
Mi-a fost foarte greu dă particip la discuţia lor, din când în când reuşeam să prind din zbor o
frază, să schimb câteva replici, dar foarte curând am simţit că ameţesc, şi oricum eram cu
gândul la altceva, mă simţeam pe un tobogan lunecos, extrem de lunecos. Revenind la hotel, î-
am pus întrebarea; a recunoscut fără fasoane. It was an ex-boyfriend1..., a spus ea cu aerul că
nu era ceva important. Şi, după câteva secunde de ezitare, a adăugat: And a friend of him.2
Doi bărbaţi, aşadar; ei da, doi bărbaţi, în definitiv nu era prima oară. îşi întâlnise fostul iubit
din întâmplare, într-un bar, era cu un prieten şi, din una în alta, pe scurt, s-au pomenit tustrei
într-un pat. Am întrebat-o cum a fost, nu mă puteam abţine. Good good.. 3, mi-a răspuns,
puţin îngrijorată de cursul pe care îl lua discuţia. It was... comfortable*, a precizat ea cu un
surâs involuntar. Plăcut, da; puteam să-mi imaginez. Am făcut un efort dureros ca să n-o
întreb dacă i-a supt-o fostului iubit, dacă le-a supt-o la amândoi, dacă au sodomizat-o; ima-
ginile curgeau, le simţeam sfredelindu-mi creierul şi cred că asta mi se citea pe faţă, pentru că
a tăcut, iar fruntea i s-a încreţit, din ce în ce mai îngrijorată. A luat imediat singura hotărâre
posibilă, să se ocupe de sexul meu, şi a făcut-o cu atâta afecţiune, cu atâta pricepere a
degetelor şi a gurii, încât, în mod neaşteptat, mi s-a sculat din nou şi peste un minut eram în
ea, şi era bine, era bine din nou, participam total şi ca la fel,
1. Cu un fost iubit (în engl. în ong )
2. Şi un prieten al lui (în engl în ong).
3. Bine... bine... (în engl. în ong )
4. A fost... plăcut (în engl. în orig.).
cred chiar că de mult n-a mai avut un orgasm atât de intens — cu mine, cel puţin, mi-am spus
ceva mai târziu, însă pe moment am reuşit să-mi alung gândul ăsta din minte, am strâns-o în
braţe cu multă blândeţe, cu toată blândeţea de care eram capabil, m-am concentrat total asupra
trupului ei, a prezenţei reale, calde şi vii a trupului ei.
Acum cred că această mică scenă, atât de duioasă, atât de discretă, fără vorbe, a influenţat-o
hotărâtor pe Esther: prin purtarea ei din săptămânile următoare a urmărit un singur lucru, să
nu mă facă să sufăr; să încerce chiar, din toate puterile, să mă facă fericit. Mijloacele ei de a
face un bărbat fericit erau remarcabile, şi păstrez amintirea unei perioade de bucurie imensă,
iluminată de o fericire trupească de fiecare clipă, o fericire pe care nu o credeam suportabilă,
căreia nu credeam să-i pot supravieţui. Păstrez de asemeni amintirea bunăvoinţei, a
inteligenţei, a înţelegerii generoase şi a graţiei ei, dar în fond nu am cu adevărat amintiri, nici
o imagine nu se desprinde din ansamblu, ştiu doar că am trăit zile şi poate săptămâni într-o
anume stare, o stare de perfecţiune suficientă, deplină, şi totuşi umană, a cărei posibilitate a
fost câteodată intuită de unii oameni, deşi nici unul nu a reuşit până acum să-i facă o descriere
plauzibilă.
Esther plănuise mai de mult să organizeze un party de ziua ei, pe 17 august, şi chiar din zilele
următoare a început să se ocupe de pregătiri. Voia să cheme lume multă, vreo sută de invitaţi,
şi s-a hotărât să apeleze la un prieten care locuia pe Caile San Isidor, într-un spaţiu comercial
transformat în apartament; era la ultimul etaj,
308
309
avea terasă şi piscină. Prietenul ne-a invitat să bem un pahar şi să discutăm. II chema Pablo,
era un ins înalt, cu părui lung, creţ şi negru, destul de cool; ca să ne primească, îşi pusese un
halat subţire, dar şi 1-a scos odată ajunşi pe terasă, trupul gol era musculos şi bronzat. Ne-a
oferit un suc de portocale. Esther se culcase cu el ? (Aveam oare să-mi pun întrebarea asta, de
acum înainte, de fiecare dată când vom întâlni un bărbat ?) Din seara revenirii mele de la
Paris, Esther era atentă, vigilentă; citindu-mi probabil în ochi o anume nelinişte, a refuzat
propunerea de a rămâne un moment la soare, pe marginea piscinei, încercând să limiteze
discuţia la pregătirile pentru petrecere. Era exclus să cumpere cocaină şi ecstasy pentru toată
lumea; însă putea să plătească o primă doză pentru a demara petrecerea, apoi să cheme doi-
trei dealeri. Pablo se putea ocupa, avea furnizori foarte buni; într-un elan de generozitate, s-a
oferit chiar să plătească el câteva doze de pop pers.
Pe 15 august, de Sfânta Măria, Esther m-a iubit cu mai multă senzualitate decât oricând. Eram
la hotel Sanz, în faţa patului se găsea o oglindă imensă şi era atât de cald, încât un val de
transpiraţie ne scălda la fiecare mişcare; cu braţele şi cu picioarele în cruce, nu mai aveam
putere să mă mişc, toată sensibilitatea mi se concentrase în sex. Timp de peste o oră m-a
călărit, alunecând în sus şi-n jos pe mădularul meu, con-tractându-şi în jurul lui păsărică
proaspăt epi-lată. în tot acest timp, şi-a mângâiat cu o mână sânii lucind de sudoare şi m-a
privit în ochi surâzând, concentrată, atentă la fiecare variaţie a plăcerii mele. Cu cealaltă mână
îmi strângea
coaiele, mai uşor sau mai tare, în ritmul mişcării vaginului. Simţind că mă apropii de orgasm,
se oprea brusc, strângea puternic cu două degete, oprind ejacularea de la sursă; apoi, odată
pericolul trecut, relua mişcările de du-te vino. Am petrecut astfel un ceas, poate două, la un
pas de a exploda, era maximum de plăcere pe care o poate simţi un bărbat şi până la urmă,
extenuat, am rugat-o să se îndure de mine, să mă lase să termin. S-a ridicat, mi-a pus o pernă
sub fund, m-a întrebat dacă vedeam bine în oglindă; nu, trebuia să mă deplasez puţin, m-am
apropiat de marginea patului. îngenunchind între coapsele mele, cu faţa în dreptul sexului, a
început să mi-1 lingă metodic, centimetru cu centimetru, sfârşind prin a-mi strânge glandul cu
buzele; apoi, în timp ce limba făcea mişcări rapide de du-te vino, mi-a luat sexul în mâini, m-a
masturbat lent, dar cu putere, vrând parcă să scoată din mine ultima picătură de spermă.
Sudoarea îmi intra în ochi, vedeam ca prin ceaţă, pierdusem noţiunea spaţiului şi a timpului,
totuşi am izbutit să mai rezist puţin, i-am simţit limba de încă trei ori - şi atunci am ejaculat,
cu senzaţia că tot trupul, străfulgerat de plăcere, sorbit de neant, se spulbera într-o explozie de
energie radioasă. A rămas cu sexul meu în gură, aproape imobilă, sugându-mi-1 încet şi
închizând ochii, parcă voia să-mi audă mai bine urletele de fericire.
Pe urmă s-a culcat, s-a ghemuit la pieptul meu în timp ce noaptea cădea rapid peste Madrid, şi
abia după jumătate de ceas de nemişcare tandră mi-a spus ce voia să-mi spună de două săptă-
mâni - nu mai ştia nimeni în afară de sora ei, pe prieteni voia să-i anunţe la petrecerea de ziua
ei. Fusese admisă la o prestigioasă şcoală de pian
310
311
din New York, unde avea intenţia să rămână cel puţin un an şcolar. în acelaşi timp, primise un
mic rol într-o producţie hollywoodiană importantă despre moartea lui Socrate; urma să
interpreteze o servitoare a Afroditei, rolul lui Socrate fiind jucat de Robert de Niro. Era un rol
mărunt, cel mult o săptămână de filmare, însă era la Hollywood, cu un onorariu pe măsură:
suficient ca să-şi plătească anul de studii şi şederea la New York. Urma să plece la începutul
lui septembrie.
Cred că am rămas mut, complet mut. Eram împietrit, fără reacţie, mi se părea că dacă încerc
să spun un cuvânt voi izbucni în plâns. Bueno... It's a big chance in my life...1, a spus ea în
cele din urmă pe un ton plângăreţ, ascunzându-şi capul în scobitura umărului meu. Puţin a
lipsit să-i propun să plec şi eu în Statele Unite, să mă mut împreună cu ea, dar vorbele
muriseră în mine înainte de a fi rostite, îmi dădeam seama că nici măcar nu-i trecuse prin
gând. Nici măcar nu mi-a propus s-o vizitez; era, pentru ea, o perioadă nouă, un nou început.
Am aprins lampa de pe noptieră, am privit-o atent, să văd dacă percep la ea vreo fascinaţie
pentru America, pentru Hollywood; nu, nici urmă, părea lucidă şi calmă, pur şi simplu
luase decizia cea mai bună, cea mai raţională în condiţiile date. Surprinsă de tăcerea mea
prelungită, a întors capul să mă privească, părul lung şi blond i-a lunecat în jurul chipului;
privirea mi s-a oprit involuntar pe sânii ei, apoi m-am întins, am stins lampa, am respirat
adânc; nu voiam să complic lucrurile şi mai mult, nu voiam să mă vadă plângând.
1. Bine... (sp.) Este o mare şansă pentru mine. . (engl.) 312
Esther şi-a petrecut a doua zi pregătindu-se pentru petrecere; la un salon de înfrumuseţare din
apropiere, şi-a făcut o mască facială cu argilă, un peeling; am aşteptat-o fumând în camera de
hotel. Ziua următoare a fost cam la fel, după coafor a trecut prin câteva magazine, şi-a cum-
părat cercei şi o curea. îmi simţeam mintea absolut goală, cum e probabil cea a condamnaţilor
la moarte în aşteptarea execuţiei: nu am crezut niciodată că-şi petrec ultimele ceasuri reconsi-
derându-şi viaţa trecută, făcând un bilanţ (în afară poate de cei care cred în Dumnezeu); îmi
închipui că încearcă pur şi simplu să-şi omoare timpul în modul cel mai neutru cu putinţă; cei
mai norocoşi dorm, dar nu era cazul meu, nu cred că am închis un ochi în timpul celor două
zile.
Pe 17 august, la ora douăzeci, când a bătut la uşă şi am văzut-o în prag, am înţeles că nu voi
supravieţui plecării ei. Purta, legată sub sâni, o bustieră transparentă ce le trăda rotunjimea;
ciorapii aurii, prinşi cu jartiere, se opreau la un centimetru de fustă - o minijupă foarte scurtă,
aproape o centură, din vinii auriu. Nu purta nimic pe dedesubt, iar când s-a aplecat să-şi lege
şireturile cizmelor înalte, mişcarea i-a dezgolit fesele; involuntar, am întins mâna să le
mângâi. S-a întors, m-a cuprins în braţe şi m-a privit cu atâta milă, cu atâta blândeţe, încât o
clipă am sperat să-mi spună că renunţă, că rămâne cu mine, acum şi pentru totdeauna, dar nu
s-a întâmplat nimic, şi am luat un taxi care ne-a dus la apartamentul lui Pablo.
Primii invitaţi au sosit pe la ora douăzeci şi trei, dar petrecerea a început cu adevărat abia
după trei noaptea. La început m-am purtat destul de decent, circulând printre invitaţi cu un soi
de
313
nonşalanţă, cu paharul în mână; mulţi mă cunoşteau sau mă văzuseră în filme şi am schimbat
cu ei câteva cuvinte banale, oricum muzica urla prea tare şi în curând m-am mărginit să dau
din cap. Erau aproape două sute de persoane şi eram singurul trecut de douăzeci şi cinci de
ani, dar nici măcar asta nu reuşea să mă tulbure, eram într-o stare de calm stranie; e drept că,
într-un fel, catastrofa era deja consumată. Esther era superbă, îşi întâmpina invitaţii, îi
îmbrăţişa cu căldură. Toată lumea ştia acum că peste două săptămâni pleca la New York; la
început m-am temut că o să mă simt ridicol, în fond eram în postura tipului lăsat baltă, dar
nimeni n-a făcut nici o aluzie, toţi îmi vorbeau ca şi cum ar fi fost o situaţie normală.
Spre ora zece dimineaţa, muzica a trecut de la house la trance, eu îmi tot umplusem şi îmi
golisem paharul, începeam să mă simt puţin obosit, ar fi grozav să pot dormi, îmi spuneam,
fără s-o cred cu adevărat, alcoolul mă ajutase să-mi blo-chez spaima, dar o simţeam tot acolo,
în adâncul fiinţei, vie şi gata să mă sfâşie la primul semn de slăbiciune. Ceva mai devreme,
începuseră să se formeze cupluri, observasem deplasări în direcţia camerelor. Am pornit la
întâmplare pe un coridor, am deschis o uşă decorată cu un poster reprezentând spermatozoizi
văzuţi la microscop. Am avut impresia că acolo tocmai se sfârşise o mică orgie; pe pat erau
întinşi de-a valma fete şi bărbaţi pe jumătate dezbrăcaţi. într-un colţ, o adolescentă blondă, cu
tricoul ridicat deasupra sânilor, le-o sugea unor ţipi. M-am apropiat de ea, ezitant, dar mi-a
făcut semn să plec. M-am sprijinit de pat, lângă o brunetă cu pielea mată, cu sâni superbi, cu
fusta ridicată până în talie.
Părea să doarmă adânc, nu a reacţionat când î-am desfăcut picioarele, dar când i-am vârât un
deget în păsărică mi-a respins mâna din reflex, fără a se trezi cu adevărat. învins, m-am aşezat
din nou pe jos, lângă pat, şi cred că zăceam de vreo jumătate de oră într-o apatie ursuză când
am văzut-o intrând pe Esther. Era vioaie, în plină formă; o însoţea un prieten - un homosexual
micuţ, foarte blond, foarte dulce, tuns scurt, pe care îl ştiam din vedere. Esther avea două doze
de cocaină şi s-a lăsat pe vine, le-a porţionat, apoi a lăsat jos bucata de carton pe care-o folo-
sise ; nu-mi remarcase prezenţa. Blondul a luat prima doză. Când Esther s-a lăsat la rândul ei
în genunchi, fusta i s-a ridicat dezgolindu-i fundul. Şi-a vârât în nară tubul de carton, iar în
clipa în care a prizat praful alb, cu un gest rapid, abil şi precis, am ştiut că voi păstra gravată
în memorie imaginea acelui animal inocent, amoral, nici bun, nici rău, care nu făcea decât să-
şi caute raţia de excitaţie şi de plăcere. Mi-am amintit din nou, subit, cum o definise Savant pe
italiancă: o combinaţie drăguţă de particule, o suprafaţă netedă, fără individualitate, a cărei
dispariţie nu însemna nimic... de aşa ceva fusesem îndrăgostit, aşa ceva fusese singura mea
raţiune de a trăi -şi, vai, încă era. Esther s-a ridicat dintr-un salt, a deschis uşa - muzica s-a
auzit mai tare - şi a plecat din nou în direcţia petrecerii. M-am ridicat involuntar şi am urmat-
o; când am ajuns în încăperea principală, era deja în mijlocul dansatorilor. Am început să
dansez lângă ea, dar nu părea să mă vadă, părul îi flutura în jurul chipului, avea bluza udă de
transpiraţie, sfârcurile sânilor împungeau ţesătura, ritmul era din ce în ce mai rapid - cel puţin
160 BPM - şi îmi era tot
314
315
mai greu să rezist, între noi s-a interpus pentru scurt timp un grup de trei bărbaţi, apoi ne-am
pomenit spate în spate, mi-am lipit fesele de ale ei, a început să se mişte în chip de răspuns,
fundurile noastre se frecau tot mai tare, apoi ea s-a întors, m-a recunoscut. Ola, Daniel!.. , mi-
a spus ea surâzând şi a continuat să danseze, apoi am fost separaţi de alt grup şi dintr-odată m-
am simţit extrem de obosit, gata să cad, m-am aşezat pe o sofa şi am băut un whisky, nu era o
idee strălucită, m-a cuprins imediat o greaţă cumplită, uşa de la baie era închisă şi am bătut în
ea de mai multe ori repetând: I'm sick! l'm sick1! până a venit să-mi deschidă o fată cu un
prosop încins în jurul taliei; a închis după mine, s-a întors la cada din baie unde o aşteptau doi
ţipi, s-a lăsat în genunchi, unul dintre ei a pătruns-o imediat, celălalt a luat poziţia şi fata a
început să i-o sugă, m-am repezit la closet, mi-am vârât degetele în gât şi am vomat îndelung,
dureros, după aceea m-am simţit ceva mai bine şi m-am dus să mă lungesc puţin în dormitor,
acolo nu mai era decât bruneta care mă respinsese puţin mai devreme, dormea la fel de
liniştită, cu fusta ridicată în talie, şi fără să vreau am început să mă simt cumplit de trist, m-
am ridicat, am început s-o caut pe Esther, m-am agăţat de ea, efectiv, fără jenă, am prins-o de
talie şi am implorat-o să-mi vorbească, să-mi mai vorbească, să rămână lângă mine, să nu mă
lase singur; ea se desprindea cu o nerăbdare crescândă, voia la prietenii ei, dar eu îmi reluam
asaltul, o cuprindeam în braţe, ea mă respingea din nou şi vedeam chipurile celorlalţi, mă
înconjurau, probabil
îmi vorbeau şi ei, dar nu înţelegeam nimic, vacarmul muzicii acoperea totul. In sfârşit, am
auzit-o repetând pe un ton imperativ: Please, Daniel, please.. It's a party ]}, dar asta n-a
schimbat nimic, sentimentul de abandon continua să crească în mine, să mă înece, mi-am lăsat
din nou capul pe umărul ei, iar atunci m-a respins violent cu amândouă mâinile, strigând: Stop
that !2, acum părea cu adevărat furioasă, în jurul nostru mai mulţi dansatori se opriseră, m-am
răsucit pe călcâie şi m-am dus în dormitor, m-am ghemuit pe jos, mi-am luat capul în mâini şi,
pentru prima oară după mai bine de douăzeci de ani, am început să plâng.
Petrecerea a continuat toată ziua, pe la cinci după-amiază Pablo a adus brioşe cu ciocolată şi
cornuri, am luat un corn şi l-am înmuiat într-o ceaşcă de cafea cu lapte, muzica era mai calmă,
era un gen de chill out melodios şi senin, câteva fete dansau fluturându-şi braţele cu
încetineală, ca nişte aripi mari. Esther era la câţiva metri, dar nu mi-a dat nici o atenţie când
m-am aşezat, a continuat să discute cu prietenii, depanau amintiri de la alte petreceri, şi în
momentul acela am înţeles. Pleca în Statele Unite pentru un an, poate pentru totdeauna; acolo
avea să-şi facă noi prieteni şi, fireşte, îşi va găsi un alt boyfriend. Mă părăsea, desigur, însă
exact la fel ca pe ceilalţi, statutul meu nu avea nimic special. Sentimentul de ataşament
exclusiv pe care îl simţeam în mine, care avea să mă chinuie din ce în ce mai rău, până mă va
distruge, nu avea pentru ea nici un echivalent, nici o justificare, nici o raţiune de
1. Mi-e rău! Mi-e rău • (în engl în ong ). 316
1 Te rog, Daniel, te rog... E o petrecere' (în engl. în orig.).
2 Termină! (în engl. în orig ).
317
a fi: trupurile noastre erau distincte, nu puteam simţi aceleaşi suferinţe sau aceleaşi bucurii,
eram, neîndoielnic, două fiinţe separate Dacă Isabelle nu iubea voluptatea, Esther nu iubea
iubirea, nu voia să fie îndrăgostită, refuza acest sentiment de exclusivitate, de dependenţă,
cum îl refuza toată generaţia ei Rătăceam printre ei ca un soi de monstru preistoric, cu
neroziile mele romantice, cu legăturile, cu lanţurile mele. Pentru Esther, ca pentru toate
fetele din generaţia ei, sexualitatea era doar un divertisment agreabil, asociat cu seducţia şi cu
erotismul, şi care nu implica o obligaţie sentimentală specială; poate că iubirea a fost mereu,
cum era mila pentru Nietzsche, doar o ficţiune născocită de cei slabi pentru a-i culpabiliza pe
cei puternici, pentru a le îngrădi libertatea şi ferocitatea naturale. Femeile fuseseră slabe, mai
ales atunci când năşteau, la începuturi aveau nevoie de un protector puternic şi pentru asta
născociseră iubirea, acum însă erau puternice, erau independente, libere, şi nu mai voiau să
inspire ori să trăiască un sentiment lipsit de orice motivaţie concretă. Proiectul masculin
milenar, exprimat perfect în zilele noastre de filmele porno, constând în a lipsi sexualitatea
de orice conotaţie afectivă şi a o aduce în zona divertismentului pur, reuşise în sfârşit, prin
această generaţie, să se împlinească. Tinerii nu mai puteau să simtă, nici să înţeleagă ceea ce
simţeam eu, iar dacă li s-ar fi întâmplat, ar fi simţit un soi de jenă, ca faţă de un lucru ridicol şi
cam ruşinos, ca faţă de o tară din trecut. După decenii de condiţionare şi de eforturi,
reuşiseră în sfârşit să-şi smulgă din inimi unul dintre cele mai vechi sentimente umane, iar
fenomenul era ireversibil, ceea ce fusese distrus
nu se putea reface, cum nu se pot reface singure bucăţile unei ceşti sparte, îşi realizaseră
scopul: nu aveau să cunoască iubirea, în nici un moment al vieţii lor Erau liberi
Spre miezul nopţii, cineva a pus din nou muzică techno şi lumea a început iar să danseze;
dealeru plecaseră, dar rămânea suficient ecstasy şi poppers. Rătăceam prin zone interioare
dureroase, închise, ca o succesiune de încăperi întunecate Fără motiv precis, m-am gândit la
Gerard, umoristul elohimit. „Ce în-cur-căcâ-tură...", i-am spus la un moment dat unei fete, o
suedeză stupidă care oricum vorbea doar engleza; mi-a aruncat o privire bizară, iar atunci mi-
am dat seama că mai mulţi mă priveau la fel şi că vorbeam singur, de câteva minute, se pare.
Am clătinat din cap, m-am uitat la ceas, m-am aşezat pe un şezlong pe marginea piscinei; era
deja ora două noaptea, dar căldura rămânea sufocantă
Mai târziu, mi-am dat seama că n-o mai văzusem de mult pe Esther, şi am pornit, mai mult
sau mai puţin convins, în căutarea ei. în încăperea principală nu mai era decât puţină lume; am
păşit peste câţiva inşi culcaţi pe jos şi până la urmă am descoperit-o în una din camerele din
fundul coridorului, culcată în mijlocul unui grup; nu mai avea pe ea decât minijupa aurie,
ridicată până în talie. Un bărbat lungit în spatele ei, un brunet înalt cu părul lung şi creţ (putea
să fie Pablo), îi mângâia fesele şi se pregătea s-o pătrundă. Ea vorbea cu un alt bărbat, tot un
brunet, foarte musculos, pe care nu-1 cunoşteam; vorbindu-i, se juca cu sexul lui, se bătea cu
el, surâzând, peste nas şi peste obraji. Am închis
318
319
uşa, discret, nu ştiam încă, dar avea să fie ultima imagine a lui Esther care avea să-mi rămână
în memorie.
Ceva mai târziu, când peste Madrid se lumina de ziuă, m-am masturbat rapid lângă piscină La
câţiva metri de mine era o fată îmbrăcată în negru, cu o privire goală, mă gândeam că nici nu-
mi remarca prezenţa, dar în clipa când am ejaculat a scuipat
Până la urmă am adormit, şi probabil că am dormit mult, pentru că la trezire nu mai era ni-
meni ; plecase până şi Pablo Pe pantaloni aveam pete de spermă uscată, şi cred că vărsasem
whisky pe cămaşă, puteam îngrozitor. M-am ridicat cu greu, am traversat terasa printre resturi
de mâncare şi sticle goale. M-am sprijinit în coate de balustradă şi am privit în jos, pe stradă
Soarele începuse să coboare pe cer, noaptea avea să vină în curând, şi în Imn mari ştiam ce
mă aştepta. Intrasem, fără doar şi poate, pe ultima sută de metri
Daniel25,9
Sfere din metal strălucitor levitau în aer; se învârteau încet în jurul propriei axe, scoţând un
zumzet uşor. Populaţia locală avea faţă de ele un comportament bizar, un amestec de
veneraţie şi sarcasm. Indiscutabil, era o populaţie formată din primate sociale - dar ce anume,
sălbatici, neo-umani sau o a treia specie? Vestimentaţia lor - mantii largi, negre, cagule negre
cu găuri pentru ochi — nu permitea o identificare exactă. Decorul în ruine părea să conţină
referinţe la peisaje reale — anumite detalii puteau aminti descrierea ţinutului Lanzarote,
făcută de Daniel1; nu pricepeam prea bine unde voia să ajungă Marie23 cu această
reconstituire iconografică.
Aducem un omagiu Centrului aperceptiv, IGUS-ului emotiv Salvat din naufragiu.
Chiar dacă Marie23, ca toţi neo-umanii, inclusiv eu însumi, nu era decât o ficţiune
informatică, cum mi se întâmpla uneori să cred, însăşi pregnanţa acestor ficţiuni demonstra
existenţa unui IGUS sau a mai multora, indiferent de natura lor - biologică, digitală sau
intermediară.
320
321
Existenţa în sine a unui IGUS era suficientă pentru a admite că avusese loc o descreştere, într-
un moment al timpului, în sânul câmpului de posibilităţi nelimitate; această descreştere era
condiţia paradigmei existenţei. Viitorii înşişi, dacă vor exista, vor trebui să-şi adapteze statutul
ontologic la condiţiile generale de funcţionare ale IGUS-urilor. Hârtie şi Gell-Mann arată deja
că funcţia cognitivă a IGUS-unlor (Information Gathering and Utilizing Systems) presupune
condiţii de stabilitate şi de excludere reciprocă a secvenţelor de evenimente. Pentru un IGUS
observator, natural sau artificial, o singură ramură de univers poate fi înzestrată cu o existenţă
reală; această concluzie nu exclude câtuşi de puţin posibilitatea altor ramuri de univers, dar
interzice unui observator dat accesul la ele; sau, reluând formula lui Gell-Mann, destul de
misterioasă, dar sintetică, „pe fiecare ramură se păstrează doar acea ramură". însăşi prezenţa
unei comunităţi de observatori, fie şi redusă la numai două IGUS-uri, dovedea astfel existenţa
unei realităţi.
Ca să ne limităm la ipoteza curentă, cea a unei evoluţii fără soluţie de continuitate în sânul
unei filiaţii bazate pe „biologia carbonului", nu exista nici un motiv de a crede că evoluţia
sălbaticilor fusese întreruptă de Marea Secătuire; în acelaşi timp, nimic nu arăta că aceştia ar
fi putut, cum presupunea Marie23, să acceadă din nou la limbaj, nici că ar fi format
comunităţi inteligente, capabile să edifice noi societăţi, pe alte baze decât cele instituite
odinioară de Fondatori.
Marie23 e totuşi obsedată de această temă a societăţilor sălbatice, revine la ea din ce în ce mai
des în cursul comunicărilor noastre, care devin
din ce în ce mai animate. Simt că în ea are loc un soi de ebuliţie intelectuală, o nerăbdare ce
mi se transmite puţin câte puţin, deşi nimic din circumstanţele exterioare nu justifică ieşirea
din starea noastră de stază, şi adesea rămân zguduit şi parcă slăbit după secvenţele noastre de
intermediere. Din fericire, prezenţa lui Fox mă linişteşte rapid şi mă cufund în fotoliul meu
preferat, la capătul dinspre nord al încăperii principale, aşteptând cu ochii închişi, aşezat
liniştit în lumină, următorul nostru contact.
322
323
Daniell,21
în aceeaşi zi am luat trenul spre Biarritz; trebuia să schimb la Hendaye, în compartiment erau
nişte fete cu minijupe şi atmosfera generală era de vacanţă - ceea ce mă privea destul de puţin,
evident, dar încă eram capabil să iau notă, încă eram uman, nu trebuia să-mi fac iluzii, nu
eram complet blindat, eliberarea nu va fi niciodată deplină, nu înainte de moartea mea
efectivă. La Biarritz, am tras la Villa Eugenie, o reşedinţă de vacanţă oferită de Napoleon al
III-lea împărătesei şi devenită hotel de lux în secolul XX. Restaurantul se numea tot Villa
Eugenie şi avea o stea în ghidul Michelin. Am comandat cârnaţi şi orez cu sos picant; erau
buni. Aveam impresia că aş putea mânca acelaşi lucru în fiecare zi şi, în general, că aş putea
rămâne aici foarte mult timp, câteva luni, poate chiar toată viaţa. A doua zi dimineaţa, am
cumpărat un laptop Samsung X10 şi o imprimantă Canon 180. Aveam intenţia, de bine, de
rău, să încep proiectul despre care îi vorbisem lui Vincent: să descriu, pentru un public
încă nedefinit, evenimentele la care fusesem martor la Lanzarote. Abia mult mai târziu, după
mai multe discuţii cu el, după ce i-am vorbit îndelung despre uşurarea vagă, dar reală, despre
senzaţia de luciditate parţială pe care mi-o lăsa
această activitate, i-a venit ideea să le ceară tuturor aspiranţilor la nemurire să practice acest
exerciţiu, istorisirea de viaţă, într-un mod cât mai exhaustiv posibil; prin ricoşeu, propriul meu
proiect a fost afectat şi a devenit mult mai autobiografic.
Venind la Biarritz, avusesem desigur intenţia s-o revăd pe Isabelle, dar după ce m-am instalat
la hotel mi-am spus că, în fond, nu era nici o grabă - lucru altminteri destul de straniu, pentru
că, îmi era clar deja, răstimpul de viaţă de care mai dispuneam era limitat. In fiecare dimineaţă
făceam o plimbare pe plajă, circa un sfert de oră, îmi ziceam că am o şansă să-i întâlnesc, pe
ea şi pe Fox; nu a fost cazul, iar după două săptămâni m-am decis să-i telefonez. In definitiv,
poate că plecase din oraş, trecuse peste un an de când nu mai luasem legătura cu ea.
Nu părăsise oraşul, dar mi-a spus că avea s-o facă îndată după moartea mamei sale - adică
peste o săptămână sau două, cel mult o lună. Nu părea încântată că mă aude, nu în mod
special, a trebuit să-i propun eu o întâlnire. Am invitat-o la prânz, la restaurantul hotelului
meu; nu era posibil, câinii nu erau acceptaţi acolo, mi-a spus ea. Până la urmă ne-am înţeles să
ne vedem la Surfeur d'Argent, ca de obicei, dar am simţit imediat că ceva se schimbase. Era
ciudat, aproape inexplicabil, dar pentru prima oară am avut impresia că-mi purta pică ; mi-am
mai dat seama că nu-i vorbisem niciodată despre Esther, nici un cuvânt, şi nu înţelegeam de
ce, pentru că, repet, eram oameni civilizaţi, moderni; nici o meschinărie, în special financiară,
nu umbrise separarea noastră, se putea spune că ne despărţise-răm buni amici.
324
325
Fox îmbătrânise puţin 71 se îngrăşase, dar era la fel de afectuos şi zburdalnic; trebuia doar să-
1 ajuţi un pic ca să ţi se urce pe genunchi. Am vorbit despre Fox preţ de vreo zece minute:
burghezele rock and roii din Biamtz se topeau după el, poate pentru că regina Angliei avea
câini de aceeaşi rasă — ca şi Mick Jagger, după înnobilare. Nu era o corcitură, nicidecum, mi-
a spus Isabelle, era un adevărat Welsh Corgi Pembroke, câinele de casă al familiei regale;
cum ajunsese acest animăluţ de stirpe nobilă să se pripăşească, la vârsta de trei luni, pe lângă
o haită de maida-nezi de pe marginea unei autostrăzi spaniole, asta avea să rămână pentru
totdeauna un mister.
Am discutat aşa cam un sfert de oră, apoi, inevitabil, ca sub efectul unei legi naturale, am
ajuns în miezul problemei şi i-am vorbit lui Isabelle despre istoria mea cu Esther. I-am
povestit totul, de la început, am vorbit ceva mai mult de două ceasuri, terminând cu tristul
party aniversar de la Madrid. M-a ascultat cu atenţie, fără să mă întrerupă, fără să se arate cu
adevărat surprinsă.
— Da, întotdeauna ţi-a plăcut sexul... a spus ea scurt, cu o voce joasă, în momentul în care
făceam câteva observaţii despre erotism. Ghicise mai demult ceva, mi-a mai zis ea după ce am
terminat; se bucura că mă hotărâsem să-i vorbesc.
— In fond, în viaţa mea au fost două femei importante, i-am spus. Prima - tu -, care nu iubeai
suficient sexul; şi a doua - Esther -, care nu iubea suficient iubirea.
De data asta, Isabelle a surâs sincer.
— E drept... mi-a spus ea cu o voce schimbată, surprinzător de maliţioasă şi tinerească, nu ai
avut noroc (A mai stat pe gânduri un timp, apoi a adăugat.) în concluzie, bărbaţii nu sunt mul-
ţumiţi niciodată de femeile lor...
— Rareori, într-adevăr.
— Probabil că vor lucruri contradictorii. Mă rog, acum şi femeile, dar e un fenomen mai
recent, în fond, poate că poligamia nu era o soluţie rea...
E trist să asişti la naufragiul unei civilizaţii, e trist să vezi cum cele mai strălucite minţi ale ei
se scufundă — viaţa pe care o duci începe, mai întâi, să te apese, apoi sfârşeşti tânjind după o
republică islamică. Mă rog, să zicem: destul de trist; sunt lucruri şi mai triste, nici vorbă.
Isabelle gustase întotdeauna discuţiile teoretice, asta mă atrăsese, în parte, la ea; acest
exerciţiu, pe cât e de steril şi chiar funest când e practicat de dragul discuţiei, pe atât devine de
profund, creator şi duios îndată după ce ai făcut dragoste -îndată după adevărata viaţă. Ne
priveam drept în ochi şi ştiam, simţeam că se va întâmpla ceva, zgomotele din cafenea păreau
estompate, parcă intraserăm într-o zonă de tăcere, provizorie sau definitivă, încă nu ştiam;
într-un târziu, continuând să mă privească în ochi, mi-a spus cu o voce limpede şi sigură:
— încă te mai iubesc.
In noaptea aceea am dormit la ea, la fel şi în nopţile următoare - fără totuşi să renunţ la ca-
mera de hotel. Aşa cum mă aşteptam, apartamentul ei era aranjat cu gust; se afla în mijlocul
unui parc, la vreo sută de metri de ocean. Mi-a făcut plăcere să-i pregătesc mâncarea lui Fox,
să-1 scot la plimbare; acum alerga mai încet, iar ceilalţi câini îl interesau mai puţin.
In fiecare dimineaţă, Isabelle se urca în maşină şi pleca la spital; cea mai mare parte a
326
327
zilei şi-o petrecea în rezer ra mamei sale ; era bine îngrijită, mi-a spus ea, ceea ce devenise o
raritate. In Franţa, ca-n fiecare an de-acum, vara era caniculară şi, ca în fiecare an, bătrânii
mureau pe capete, în spitale sau în aziluri, din lipsă de îngrijiri; dar lumea nu se mai indigna
de mult, intrase cumva în normahtate, în fond, era un mijloc natural de a elimina excedentul
de bătrâni, periculos pentru echilibrul economic al ţării. Isabelle era altfel şi trăind lângă ea
redeveneam conştient că le era moralmente superioară bărbaţilor şi femeilor din generaţia ei:
era mai generoasă, mai atentă, mai iubitoare. Acestea fiind spuse, în plan sexual nu s-a
petrecut nimic între noi; dormeam în acelaşi pat fără măcar să ne simţim jenaţi; nici
resemnaţi, totuşi. Adevărul e că eram obosit, căldura mă moleşea şi pe mine, aveam un tonus
de stridie moartă, iar această apatie cuprindea totul • în timpul zilei mă aşezam să scriu la o
măsuţă din grădină, dar nu-mi venea nici o idee, nimic nu mi se părea important sau
semnificativ, avusesem o viaţă ce se apropia de punctul final, asta era tot, eram la fel ca toţi
ceilalţi, cariera mea de showman mi se părea acum departe, din tot ce fusese cândva nu
rămânea nici o urmă.
Uneori, totuşi, redeveneam conştient că istorisirea mea avea la origine alt obiectiv; îmi
dădeam seama că acolo, la Lanzarote, fusesem martor la una dintre cele mai importante etape,
poate etapa decisivă din evoluţia rasei umane, într-o dimineaţă, simţindu-mă mai în formă, i-
am telefonat lui Vincent: erau în plină febră a mutării, mi-a spus el, hotărâseră să vândă
proprietatea profetului de la Santa Monica şi să transfere sediul social al Bisericii
la
Chevilly-Larue Savant rămăsese la Lanzarote, unde se găsea laboratorul, dar Flic şi nevastă-sa
erau cu Vincent, îşi cumpăraseră o casă lângă a lui şi construiau noi localuri, angajau
personal, se gândeau să cumpere acţiuni la o televiziune consacrată noilor culte. Cu siguranţă,
el însuşi făcea lucruri importante şi semnificative, cel puţin din punctul lui de vedere. Cu toate
astea, nu reuşeam să-1 invidiez: în toată viaţa mea, nu-mi pasase decât de mădularul meu sau
de nimic, acum mădularul meu era mort, iar eu eram pe cale să-1 urmez în funestu-i declin,
căpătasem ce meritam, îmi repetam eu simulând o bucurie ursuză, în timp ce starea mea
mentală evolua treptat spre groaza deplină, o groază sporită de canicula brutală şi de
persistenta, neclintita strălucire a azurului.
Isabelle simţea totul, cred, şi mă privea suspinând ; după două săptămâni a început să fie
evident că lucrurile luau o întorsătură urâtă, era mai bine să plec, încă o dată, la drept vorbind
era ultima dată, acum într-adevăr eram prea bătrâni, prea uzaţi, prea trişti, nu mai puteam
decât să ne chinuim, să ne reproşăm reciproc impasul general în care ne aflam. La ultima
noastră cină (seara aducea un pic de răcoare, aveam o masă în grădină, iar Isabelle îşi dăduse
osteneala să gătească), i-am vorbit despre Biserica elohimită, despre nemurirea promisă la
Lanzarote. Sigur, în linii mari era la curent, urmărise şi ea ştirile, dar, la fel ca majoritatea
oamenilor, credea că totul era o mistificare şi habar nu avea că fusesem acolo. Mi-am dat
atunci seama că, deşi îşi amintea de Robert belgianul, Isabelle nu-1 întâlnise niciodată pe
Patrick, că, după plecarea ei, în viaţa mea se petrecuseră o mulţime de
328
329
lucruri, chiar mă miram că nu-i vorbisem despre ele până atunci. Ideea era pesemne prea nouă
-de fapt, cel mai adesea, uitam că devenisem nemuritor, trebuia să fac un efort ca să-mi
reamintesc. I-am explicat totuşi, i-am spus întreaga poveste de la început, cu toate
amănuntele, insistând asupra personalităţii lui Savant, asupra impresiei generale de
competenţă pe care mi-o lăsase. Inteligenţa Isabellei rămânea la fel de vie şi, chiar dacă nu
ştia nimic despre genetică, nu avusese timp să se intereseze, mi-a urmărit fără greutate
explicaţiile şi a tras imediat concluzia.
— Aşadar, nemurirea... ar fi ca o a doua şansă, a spus ea.
— Sau a treia; sau a patra, a cincea şi aşa mai departe, la nesfârşit. Nemurirea, cu adevărat.
— De acord; sunt de acord să le las ADN-ul meu, şi bunurile mele ca moştenire. Să-mi spui
cum îi pot contacta. Am s-o fac şi pentru Fox. Cât despre mama... (A ezitat, s-a întunecat.)
Cred că e prea târziu pentru ea; n-ar înţelege. Suferă mult acum; cred că vrea cu adevărat să
moară. Vrea neantul.
Rapiditatea cu care a reacţionat m-a surprins; în clipa aceea, cred, am intuit că avea să se
producă un nou fenomen. Faptul că în Occident se putea naşte o religie nouă era deja, în sine,
o surpriză, având în vedere că istoria europeană, în ultimii treizeci de ani, cunoscuse o
prăbuşire masivă, năucitor de rapidă, a credinţelor religioase tradiţionale. în ţări ca Spania,
Polonia, Irlanda, o credinţă catolică profundă, unanimă, masivă, structura de veacuri viaţa
socială şi ansamblul comportamentelor, dicta morala şi relaţiile familiale, condiţiona
ansamblul producţiilor culturale şi artistice, ierarhiile sociale,
330
convenţiile, regulile de viaţă. Iar în răstimp de câţiva ani, în mai puţin de o generaţie, într-un
timp incredibil de scurt, totul a dispărut, s-a evaporat în neant. în aceste ţări, nimeni nu mai
credea acum în Dumnezeu, nu ţinea seama de El nici cât negru sub unghie, nici nu-şi amintea
că odinioară crezuse; iar totul se petrecuse fără vreo rezistenţă, fără convulsii, fără violenţe
sau proteste de vreun fel, fără măcar să aibă loc o discuţie adevărată, la fel de uşor cum un
obiect greu, reţinut o vreme de o forţă exterioară, revine în poziţia de echilibru de îndată ce i
se dă drumul. Credinţele umane erau, se pare, departe de a fi blocul masiv, solid, imuabil pe
care ni-1 imaginăm de obicei; poate că, dimpotrivă, erau tot ce avea omul mai efemer, mai
fragil, mai predispus să se nască şi să moară.
331
Daniel25,10
Cele mai multe mărturii ne-o confirmă: începând din acea epocă, Biserica elohimită va câştiga
din ce în ce mai mulţi adepţi şi se va răspândi fără a întâmpina rezistenţă în întreaga lume
occidentală. In mai puţin de doi ani, mişcarea elohimită a integrat fulgerător curentele budiste
occidentale, apoi, la fel de uşor, a absorbit ultimele reziduuri ale creştinismului. în fine, s-a
întors către Asia, pe care, începând cu Japonia, a cucerit-o cu aceeaşi rapiditate
surprinzătoare, mai ales având în vedere că acest continent rezistase cu succes, timp de secole,
la toate asalturile misionare creştine. E drept că acum erau alte vremuri şi că, într-un fel,
elohimismul venea în siajul capitalismului de consum - care, făcând din tinereţe valoarea
supremă şi cea mai râvnită, anihilase puţin câte puţin respectul pentru tradiţie şi cultul
străbunilor -, în măsura în care făgăduia păstrarea la nesfârşit a acestei tinereţi şi a plăcerilor
care-i erau asociate.
Islamul a fost, surprinzător, o redută mai rezistentă. Sprijinindu-se pe o imigraţie masivă şi
continuă, religia musulmană a câştigat teren în ţările occidentale, aproape în acelaşi ritm cu
elohimismul; islamul se adresa cu precădere populaţiilor venite din Maghreb şi din Africa
332
neagră, dar în acelaşi timp cunoştea un succes crescând în rândul europenilor „de baştină",
succes datorat exclusiv caracterului său machist. într-adevăr, abandonarea machismului îi
făcuse nefericiţi pe bărbaţi, fără ca, în schimb, să le aducă femeilor fericirea. Tot mai mulţi
erau cei — şi mai ales cele — care visau revenirea la un sistem în care femeile să fie pudice,
supuse, iar virginitatea o valoare. în acelaşi timp, bineînţeles, presiunea erotică la care era
supus trupul femeilor tinere nu înceta să crească, iar expansiunea islamului a fost posibilă
doar cu preţul unui şir de concesii, sub influenţa noilor generaţii de imami care, inspirându-se
deopotrivă din tradiţia catolică, din reality-shows şi din simţul spectacolului atât de prezent la
tele-evangheliştii americani, au elaborat pentru publicul musulman un scenariu de viaţă pios,
bazat pe convertire şi pe iertarea păcatelor - două noţiuni relativ străine, totuşi, tradiţiei
islamice. în schema-tip, reprodusă la indigo de zecile de telenovele filmate cel mai adesea în
Turcia sau Africa de Nord, tânăra fată, spre consternarea părinţilor, duce mai întâi o viaţă
depravată (alcool, consum de droguri, o libertate sexuală fără limite). Apoi, marcată de un
eveniment ce produce în ea un şoc salutar (un avort traumatizant ; întâlnirea cu un tânăr
musulman integru şi pios, student la Politehnică), renunţă la ispitele lumeşti şi devine o soţie
supusă, castă şi purtătoare de văl. Aceeaşi schemă exista şi în varianta masculină, aducând în
scenă mai ales rapperi, insistând şi mai mult pe delincventă şi pe consumul de droguri dure.
Acest scenariu făţarnic avea să cunoască un succes cu atât mai mare cu cât vârsta aleasă
pentru convertire (douăzeci şi
333
doi-douăzeci şi cinci de ani) corespundea în mare celei la care tinerii maghrebieni, de o
frumuseţe spectaculoasă în anii adolescenţei, încep să facă burtă şi să simtă nevoia unor
veşminte mai sobre. Astfel, timp de două decenii, islamul va reuşi să joace în Europa rolul
catolicismului din perioada lui fastă: rolul unei religii „oficiale", care organizează calendarul
şi mini-ceremoniile ce punctează trecerea timpului, cu dogme suficient de primitive pentru a
fi pe înţelesul majorităţii şi păstrând totodată o ambiguitate capabilă să seducă spiritele mai
rafinate, invocând în principiu o austeritate morală rigidă, menţinând însă, în practică, punţi
susceptibile să reintegreze orice păcătos. Acelaşi fenomen s-a produs în Statele Unite ale
Americii, pornind mai ales de la comunitatea de culoare - cu diferenţa că aici, susţinut de
emigraţia latino-americană, catolicismul şi-a menţinut vreme mai îndelungată o poziţie impor-
tantă.
Toate acestea nu puteau totuşi să dureze, iar refuzul de a îmbătrâni, de a se cuminţi şi de a se
transforma în mamă de familie avea să atingă, câţiva ani mai târziu, toate comunităţile de imi-
granţi. Când un sistem social este distrus, distrugerea este definitivă şi nici o revenire nu e
posibilă; legile entropiei sociale, valabile în teorie pentru orice sistem relaţional uman, au fost
demonstrate cu toată rigoarea abia două secole mai târziu, de Hewlett şi Dude; ele însă erau
cunoscute, intuitiv, mai de mult. Căderea isîa-mului în Occident seamănă uimitor cu
prăbuşirea comunismului, petrecută cu câteva decenii mai devreme: în amândouă cazurile,
fenomenul de reflux se naşte în ţările de origine şi mătură în câţiva ani organizaţiile, totuşi
puternice şi foarte
334
bogate, din ţările de primire. Când ţările arabe, după ce temelia lor fusese măcinată ani în-şir
(în special prin conexiuni Internet clandestine permiţând accesul la produse culturale
decadente), au putut accede în sfârşit la un mod de viaţă bazat pe consumul de masă, libertate
sexuală şi timp liber, entuziasmul popular a fost la fel de intens şi de viu pe cât fusese, cu o
jumătate de secol mai devreme, în fostele ţări comuniste. Mişcarea a pornit, ca de atâtea ori în
istoria umană, din Palestina, mai precis de la un refuz subit al tinerelor fete palestiniene de a-
şi limita existenţa la procrearea repetată de viitori martiri ai djihadului şi de la dorinţa lor de a
se bucura de libertatea de moravuri a vecinelor israeliene. în câţiva ani, această mutaţie,
propagată prin muzica tehno (la fel cum rockul, mai înainte, contribuise la menţinerea
atracţiei pentru lumea capitalistă, dar cu o eficienţă înzecită de folosirea Internetului), a
cuprins toate ţările arabe, care s-au confruntat cu o revoltă masivă a tineretului, fără să-i poată
face faţă, evident. A devenit atunci foarte clar, în ochii populaţiilor occidentale, că ţările
musulmane fuseseră menţinute în credinţa lor primitivă doar prin ignoranţă şi constrângere ;
lipsite de această bază de susţinere, mişcările islamiste occidentale s-au prăbuşit peste noapte.
Mişcarea elohimită, pe de altă parte, era perfect adaptată la civilizaţia divertismentului în
sânul căreia luase naştere. Fără a impune constrângeri morale, reducând existenţa umană la
categoriile interesului şi plăcerii, ea prelua totuşi făgăduinţa fundamentală a tuturor religiilor
monoteiste: biruinţa asupra morţii. Suprimând orice dimensiune spirituală sau ambiguă,
335
ea limita importanţa acestei victorii, ca şi natura făgăduinţei, la prelungirea nelimitată a vieţii
materiale, adică !a satisfacerea nelimitată a dorinţelor fizice.
Prima ceremonie fundamentală marcând convertirea oricărui nou adept - prelevarea ADN-ului
- era însoţită de semnarea unui act prin care postulantul îşi încredinţa bunurile, după moartea
sa, Bisericii - care îşi rezerva dreptul de a le investi, promiţându-i totodată să i le redea, după
resurecţie, în deplină proprietate. Acest lucru nu părea şocant, mai ales că obiectivul urmărit
era eliminarea oricărei filiaţii naturale, deci a oricărui sistem de moştenire, iar moartea era
prezentată ca o perioadă neutră, o simplă stază în aşteptarea unui trup întinerit. După o
campanie intensă în mediile de afaceri americane, primul convertit a fost Steve Jobs, care a
cerut şi obţinut o derogare parţială în folosul copiilor pe care-i procrease înainte de a desco-
peri mişcarea elohimită. L-au urmat în scurt timp Bill Gates, Richard Branson, apoi un număr
crescând de conducători ai celor mai importante corporaţii mondiale. Biserica a devenit astfel
extrem de bogată, la câţiva ani după moartea profetului reprezenta deja, prin capitalul investit,
ca şi prin numărul de adepţi, prima religie europeană.
A doua ceremonie fundamentală era intrarea în aşteptarea resurecţiei - altfel spus, sinuciderea.
După o perioadă de ezitări şi incertitudine, încetul cu încetul, s-a instituit obiceiul săvârşirii
sale în public, după un ritual armonios şi simplu, în momentul ales de adept, când socotea că
trupul său fizic nu-i mai putea oferi bucuriile pe care era îndreptăţit să le aştepte. Gestul era
împlinit
cu o mare încredere, cu certitudinea unei resurecţii apropiate - lucru cu atât mai surprinzător
cu cât Miskiewicz, în ciuda mijloacelor de cercetare colosale puse la dispoziţia lui, nu făcuse
nici un progres real: putea garanta, e drept, o conservare nelimitată a ADN-ului, însă pentru
moment era incapabil să producă un organism viu mai complex decât o simplă celulă. Nu-i
vorbă, nemurirea făgăduită odinioară de creştinism se sprijinea pe baze şi mai modeste, în
fond, omul nu renunţase niciodată la ideea nemuririi, şi chiar dacă renunţase, de nevoie, la
vechile-i credinţe, el nu se resemnase niciodată şi era dispus, acceptând orice explicaţie mai
mult sau mai puţin convingătoare, să se lase condus de o nouă credinţă.
336
337
Daniell,22
Atunci, un cult transformabil va obţine asupra unei dogme ofilite superioritatea empirică ce
trebuie să pregătească ascendentul doctrinar atribuit de pozitivism elementului afectiv al
religiei. Auguste Comte - Apel către conservatori
Aveam atât de puţin din natura unui credincios, încât, în fond, credinţele altora îmi erau
aproape indiferente; nu am avut nici o reţinere să-i comunic lui Isabelle coordonatele Bisericii
elohimite, dar nici nu am considerat că ar fi ceva important. Am încercat, în acea ultimă
noapte, să fac sex cu ea; a fost un eşec. Preţ de câteva minute, s-a silit să-mi mestece
mădularul, dar simţeam că n-o mai făcuse de mult, că nu mai credea în asta şi că, pentru a
duce la capăt o asemenea treabă, îţi trebuie totuşi un minimum de convingere, de zel; carnea
rămânea moale în gura ei, coaiele-mi atârnau fără nici o reacţie la mângâierile aproximative.
Până la urmă a renunţat, m-a întrebat dacă nu voiam somnifere. Da, voiam, e o greşeală să
refuzi, aşa cred, n-are nici un rost să te chinui. Isabelle s-a trezit prima şi a făcut cafeaua, asta
da, mai era în stare s-o facă. Pe tufele de liliac erau câţiva stropi de rouă, se făcuse mai rece,
îmi
luasem bilet pentru trenul de 8,32, iar vara se pregătea de plecare.
Am tras, ca de obicei, la Lutetia, dar şi aici am aşteptat destul de mult fără să-1 sun pe
Vincent, poate o lună sau două, fără motiv precis; făceam aceleaşi lucruri ca înainte, dar le
făceam cu încetinitorul, parcă trebuia să-mi descompun fiecare gest pentru a reuşi să-1 execut
într-un mod cât de cât acceptabil. Uneori mă aşezam la bar, mă alcoolizam tacticos,
imperturbabil; destul de des, eram recunoscut de cunoştinţe mai vechi. Nu făceam nici un
efort să întreţin conversaţia, dar nu mă simţeam jenat din pricina asta; e unul din puţinele
avantaje de a fi o vedetă - mai curând o fostă vedetă, în cazul meu: dacă te întâlneşti cu cineva
şi, cum e firesc, ajungi să te plictiseşti cu el (fără să fie nimeni de vină, cumva de comun
acord), cel care se simte vinovat e totdeauna celălalt, vinovat că nu a ştiut să menţină discuţia
la un nivel destul de elevat, că nu a creat o atmosferă suficient de spirituală, de cordială.
Situaţia devine plăcută şi chiar relaxantă din clipa când începe să nu-ţi mai pese. Uneori, în
mijlocul unui schimb de cuvinte în care mă mulţumeam să clatin din cap cu un aer complice,
mă lăsam furat de reverii involuntare - altminteri mai curând neplăcute: mă gândeam iar la
casting-urile în care Esther trebuia să sărute bărbaţi, la scenele de sex pe care trebuia să le
interpreteze în diferite scurtmetraje; îmi aminteam ce eforturi făceam ca să mă stăpânesc - de
altfel inutil, aş fi putut să-i fac scene ori să izbucnesc în plâns, era totuna - şi îmi dădeam
seama că în aceste condiţii oricum n-aş fi rezistat mult, eram prea bătrân, nu mai aveam
putere; această constatare

338
339
nu-mi uşura suferinţa iu-mi rămânea, în punctul unde eram, decât să sufăr până la capăt, căci
nu aveam să-i mai uit niciodată trupul, pielea sau chipul; şi niciodată nu simţisem atât de clar
că relaţiile umane se nasc, evoluează şi pier în modul cel mai determinist şi ineluctabil cu
putinţă, ca mişcările unui sistem planetar, şi că era absurd şi inutil să sper că le-aş putea
modifica, oricât de puţin, cursul.
Aş fi putut să rămân destul de mult şi la Lutetia, poate mai puţin decât la Biarritz, pentru că
totuşi începusem să beau cam mult, spaima se cuibărea încet în organele mele şi rămâneam
după-amiezi întregi la Bon Marche holbându-mă la pulovere, nu mai avea sens să continui
aşa. într-o dimineaţă de octombrie, o luni dimineaţă, probabil, i-am dat telefon lui Vmcent.
încă de la intrarea în casa din Chevilly-Larue, am avut senzaţia că pătrund într-o termitieră
sau într-un stup, oricum într-o organizaţie unde fiecare avea o sarcină precis definită şi unde
treaba începea să meargă din plin. Vincent mă aştepta la intrare, gata de plecare, cu celularul
în mână. Zărin-du-mă, s-a ridicat, mi-a strâns călduros mâna, apoi m-a invitat să-1 însoţesc la
noul lor sediu. Cumpăraseră un mic imobil de birouri, construcţia încă nu era terminată,
muncitorii montau plăci izolante şi lămpi cu halogen, dar vreo douăzeci de persoane erau deja
la lucru. unii răspundeau la telefon, alţii scriau corespondenţa, alţii actualizau baza de date sau
altceva de genul ăsta, în fine, era un adevărat IMM, ba chiar, la drept vorbind, un IMM
important. Aşa cum îl cunoscusem la început pe Vincent, nu m-aş fi
aşteptat să-1 văd că se transformă în şef de întreprindere, dar în fond totul era posibil, în plus
rolul părea să-i vină ca o mănuşă; uneori, în viaţa anumitor persoane se produc totuşi
ameliorări, procesul vital nu poate fi redus la un declin permanent, ar fi o simplificare
abuzivă. Mi-a prezentat doi dintre colaboratorii săi, apoi m-a anunţat că tocmai obţinuseră
o victorie importantă : după mai multe luni de luptă în justiţie, Consiliul de Stat eliberase un
aviz autorizând Biserica elohimită să răscumpere pentru uz propriu edificiile religioase pe
care Biserica catolică nu le mai putea întreţine. Singura obligaţie era cea pe care o aveau şi
foştii proprietari: să menţină patrimoniul artistic şi arhitectural în bună stare de conservare, în
parteneriat cu Casa naţională a monumentelor istorice; cât despre cultul ce urma să fie
celebrat între pereţii edificiilor, nu era impusă nici o restricţie. Chiar şi în epoci mai faste din
punct de vedere estetic decât a noastră, mi-a spus Vincent, le-ar fi fost imposibil să poată
concepe şi realiza, în câţiva ani, o asemenea profuziune de splendori artistice; era o decizie
care, pe lângă faptul că punea la dispoziţia adepţilor lăcaşuri de cult de o rară frumuseţe,
avea să le permită să-şi concentreze toate eforturile la construirea ambasadei.
în timp ce Vincent începea să-mi expună viziunea lui despre estetica ceremoniilor rituale, în
birou a intrat Flic, îmbrăcat cu un sacou bleumarin impecabil; părea şi el în mare formă şi mi-
a strâns mâna energic. Hotărât lucru, nu s-ar fi spus că secta suferise în urma dispariţiei
profetului; chiar dimpotrivă, lucrurile păreau să meargă din ce în ce mai bine. După resurecţia
340
341
pusă în scenă la începutul veni, la Lanzarote, nu se mai întâmplase nimic; dar evenimentul
avusese un asemenea impact mediatic, încât nici nu mai trebuia altceva, curioşii cereau tot
timpul informaţii, cererile de aderare curgeau, numărul de adepţi şi fondurile disponibile
creşteau neîncetat.
în aceeaşi seară, am fost invitat la Vmcent împreună cu Flic şi cu soţia lui - o întâlneam pentru
prima dată şi mi-a făcut impresia unei femei cu capul pe umeri, serioasă şi destul de
simpatică. Din nou, m-a frapat faptul că ţi-1 puteai imagina foarte bine pe Flic pe post de
cadru de conducere într-o întreprindere - să zicem director de resurse umane - sau de funcţio-
nar responsabil cu distribuirea subvenţiilor agricole în zona montană; nimic din persoana lui
nu evoca misticismul sau măcar simpla religiozitate. De fapt, părea chiar un ins foarte rece; pe
un ton imperturbabil, 1-a informat pe Vincent despre apariţia unui fenomen îngrijorător, care-i
fusese semnalat în unele zone recent convertite -în special în Italia şi Japonia. Dogma nu
indica felul în care trebuia să se desfăşoare ceremonia plecării voluntare; toată informaţia
necesară pentru a reface trupul adeptului era conţinută în ADN-ul său, trupul însuşi putea fi
distrus sau prefăcut în cenuşă, nu avea nici o importanţă. Totuşi, în anumite comunităţi,
dispersarea elementelor constitutive ale corpului părea să ducă la o teatralizare morbidă, lucru
valabil mai ales pentru medici, asistenţi sociali, infirmiere, înainte de a pleca, Flic i-a lăsat lui
Vincent un dosar de vreo treizeci de pagini şi trei DVD-uri -majoritatea ceremoniilor fuseseră
filmate. Am
acceptat să rămân să dorm la ei; Susan mi-a adus un coniac, în timp ce Vincent s-a apucat să
citească dosarul. Eram în fostul salon al bunicilor; nimic nu fusese schimbat de la prima mea
vizită: pe fotoliile şi pe canapeaua de catifea verde erau aceleaşi mileun de dantelă,
fotografiile de peisaje alpine erau tot acolo, în aceleaşi rame, am recunoscut chiar şi
filodendronul de lângă pian. Chipul lui Vincent se întuneca rapid pe măsură ce parcurgea
dosarul; i-a făcut lui Susan un rezumat în engleză, apoi a citat câteva exemple pentru mine •
— In comunitatea din Rimini, participanţii la ceremonie s-au vopsit cu sângele mortului, apoi
î-au mâncat ficatul şi organele sexuale. în comunitatea din Barcelona, un adept a cerut să fie
agăţat în cârlige de măcelărie şi lăsat la dispoziţia tuturor; cadavrul a rămas astfel, într-o
pivniţă, timp de cincisprezece zile: participanţii se serveau după plac, îşi tăiau o bucată pe
care de regulă o devorau pe loc. La Osaka, un adept a cerut ca trupul să-i fie strivit şi
comprimat cu o presă industrială până a fost redus la o sferă cu diametrul de douăzeci de
centimetri, care, acoperită cu un strat de silicon transparent, trebuia să servească drept bilă de
bowling (se pare că în timpul vieţii fusese mare amator de bowling).
Vincent s-a oprit, vocea îi tremura puţin; era vizibil şocat de amploarea fenomenului.
— E o tendinţă a societăţii... i-am spus. O tendinţă generală spre barbarie, nu văd de ce voi
aţi fi scutiţi. .
— Nu ştiu cum să fac, nu ştiu cum să-i pun capăt Problema e că nu am vorbit niciodată de
morală, în nici un moment...
342
343
— There are not a lot of basic socio-rehgwus emotions... a intervenit Susan. If you have no
sex, you need ferocity That's all...1
Vincent a tăcut, a căzut pe gânduri, şi-a mai turnat un coniac; a doua zi dimineaţa, la micul
dejun, ne-a anunţat că hotărâse să lanseze pe scară mondială acţiunea „DAŢI OAMENILOR
SEX. DAŢ1-LE PLĂCERE." în fapt, sexualitatea adepţilor urmase o curbă ascendentă în cele
câteva săptămâni de după dispariţia profetului, apoi a descrescut rapid, stabilizându-se la un
nivel apropiat de media naţională, adică foarte scăzut. Acest declin al sexualităţii era un feno-
men universal, cuprindea toate straturile sociale, toate naţiunile dezvoltate şi nu-i cruţa decât
pe adolescenţi şi pe cei foarte tineri ; până şi homosexualii, după o scurtă perioadă de frenezie
ce urmase liberalizării practicilor lor, se potoliseră, acum aspirau la monogamie şi la o viaţă
tihnită, aşezată, în cuplu, consacrată turismului cultural şi degustării vinurilor de ţară. Pentru
mişcarea elohimită era un fenomen îngrijorător; o religie, chiar dacă se bazează în primul rând
pe făgăduinţa unei vieţi veşnice, devine mult mai atractivă atunci când pare să propună -
iar asta neîntârziat - o viaţă mai plină, mai bogată, mai pasionantă şi mai veselă. „Cu Isus
trăieşti mai intens" - cam aşa suna tema ultimelor campanii publicitare organizate de Biserica
catolică, cu puţin înainte de dispariţia ei. în consecinţă, dincolo de sugestia fourieristă,
Vincent se gândise
1. Emoţiile de natură socio-religioasă nu sunt prea multe... în lipsa sexului, ai nevoie de
cruzime. Asta-i tot... (în engl în ong.).
să reia practica prostituţiei sacre, după exemplul clasic atestat în Babilon; apelând, într-o
primă fază, la fostele logodnice ale profetului (la cele care ar fi consimţit), voia să organizeze
un soi de turneu orgiastic pentru a le oferi adepţilor exemplul unui dar sexual permanent şi a
propaga în comunităţile locale afiliate Bisericii un val de luxură şi de plăcere capabil să
stăvilească dezvoltarea practicilor necrofile şi morbide. Ideea i s-a părut excelentă lui Susan:
le cunoştea pe fete, putea să le telefoneze şi era sigură că cele mai multe ar accepta cu
entuziasm. în timpul nopţii, Vincent făcuse o serie de schiţe pentru a fi difuzate pe Internet.
Deşi vădit pornografice (reprezentau grupuri de două până la zece persoane, bărbaţi sau
femei, folosindu-şi mâinile, sexul şi gura în aproape toate modurile posibile), imaginile erau
extrem de stilizate, de o mare puritate a desenului, contrastând violent cu realismul fotografic
greţos ce caracteriza producţiile profetului.
După câteva săptămâni, a devenit evident că acţiunea era un succes: turneul logodnicelor pro-
fetului era un triumf, iar adepţii, în comunităţile lor, se întreceau să pună în practică schemele
erotice schiţate de Vincent; cei mai mulţi o făceau cu reală plăcere, astfel încât, în majoritatea
ţărilor, întrunirile se ţineau de trei ori mai des decât înainte; aşadar, spre deosebire de alte
propuneri sexuale de origine mai profană şi mai recentă, precum eşanjismul, orgia rituală nu
părea o formulă perimată. Fenomen şi mai semnificativ, discuţiile adepţilor din viaţa curentă,
când implicau un minimum de empatie, erau însoţite din ce în ce mai des de atingeri, mân-
gâieri intime şi chiar masturbări reciproce; în
344
345
concluzie, re-sexuahzarea relaţiilor umane părea pe cale să reuşească Atunci am devenit con-
ştienţi de un detaliu care, în primele momente de entuziasm, ne scăpase tuturor: în dorinţa lui
de stilizare, Vincent se depărtase mult de o reprezentare realistă a corpului uman. Falusul era
destul de asemănător (deşi mai rectiliniu, spân şi lipsit de irigaţie venoasă aparentă), vulva, în
schimb, se reducea în desenele lui la o fantă prelungă şi fină, fără păr, plasată la mijlocului
corpului, în prelungirea şanţului fesier; desigur, putea să se deschidă larg pentru a primi
penisul, însă era improprie oricărei funcţiuni de excreţie, în general, toate organele excretorii
dispăruseră, iar fiinţele astfel imaginate, deşi erau dotate pentru a face dragoste, erau, în mod
evident, incapabile să se hrănească.
Lucrurile s-ar fi putut opri aici, fiind socotite o simplă convenţie artistică, dacă nu intervenea
Savant, venit de la Lanzarote la începutul lui decembrie să ne prezinte stadiul cercetărilor
sale. Deşi locuiam tot la Lutetia, cea mai mare parte a timpului mi-o petreceam în Chevilly-
Larue; nu făceam parte din comitetul director, dar, numărându-mă printre puţinii
martori oculari ai evenimentelor legate de dispariţia profetului, mă bucuram de încrederea
tuturor (Flic, bunăoară, nu mai avea secrete faţă de mine). Desigur, la Paris se petreceau
diverse lucruri, exista o actualitate politică, o viaţă culturală; aveam însă convingerea că
lucrurile importante şi semnificative se petreceau la Chevilly-Larue. Era o convingere a mea
mai veche, chiar dacă nu mi-o putusem exprima în filme sau scheciuri, neavând un contact
real cu fenomenul: evenimentele politice sau militare, schimbările economice, mutaţiile
estetice sau culturale pot juca un rol, uneori chiar foarte mare, în viaţa oamenilor; dar nimic,
niciodată, nu poate avea o importanţă comparabilă cu dezvoltarea unei noi religii - sau cu
prăbuşirea uneia existente. Când mă întâlneam uneori, la barul de la Lutetia, cu felurite
cunoştinţe, le spuneam că scriu: îşi imaginau pesemne că scriam un roman şi nu se arătau prea
surprinşi, întotdeauna fusesem socotit un comic destul de literar; dacă ar fi ştiut, îmi ziceam
uneori, dacă ar fi ştiut ei că nu era o simplă ficţiune, că încercam să descriu unul dintre cele
mai importante evenimente ale istoriei umane; dacă ar fi ştiut, îmi spun eu acum, nici măcar
n-ar fi fost impresionaţi peste măsură. Se obişnuiseră toţi cu o viaţă ternă şi aproape lipsită de
schimbări, puţin câte puţin se învăţaseră să întoarcă spatele vieţii reale şi să prefere
trăncăneala despre ea; îi înţelegeam, fusesem în aceeaşi situaţie - şi încă eram, în mare
măsură, poate chiar mai mult decât ei. După lansarea acţiunii „DAŢI OAMENILOR SEX.
DAŢI-LE PLĂCERE"', nu mă gândisem nici măcar o dată să profit de serviciile sexuale
oferite de logodnicele profetului; nici nu cerşisem vreunei adepte o felaţie sau o simplă
masturbare, care nu mi-ar fi fost refuzate; continuam s-o port pe Esther în minte, în trup, peste
tot. într-o zi - era spre sfârşitul dimineţii, o dimineaţă superbă de iarnă -, i-am mărturisit lui
Vincent, privind pe fereastra biroului său la arborii din parcul de peste drum, că pe mine m-ar
fi putut salva, eventual, o acţiune de genul „FEMEIA TA TE AŞTEAPTĂ", dar lucrurile nu
se îndreptau într-acolo, nici vorbă. M-a privit cu tristeţe, suferea pentru mine, nu-i era foarte
greu să mă înţeleagă, cu siguranţă îşi amintea perfect
346
347
momentele încă recente când iubirea lui pentru Susan i se părea fără speranţă. Am dat moale
din mână, fredonând: „La-la-la...", am făcut o mică grimasă ce nu prea izbutea să fie comică;
apoi, ca un Zarathustra începându-şi declinul, m-am îndreptat spre bufetul întreprinderii.
Oricum, eram prezent la întrunirea în care Savant ne-a anunţat că desenele lui Vincent, de-
parte de a fi o simplă viziune de artist, prefigurau omul viitorului. Nutriţia animală 1 se părea
mai de mult un sistem primitiv, cu un randament energetic modest, producând o cantitate
excesivă de deşeuri care, pe lângă faptul că trebuiau evacuate, provocau în timp o uzură a
organismului deloc neglijabilă. De mult se gândea să înzestreze noul animal uman cu un
sistem bazat pe foto-sinteză, care, printr-o bizarerie a evoluţiei, era apanajul regnului vegetal.
Folosirea directă a energiei solare era, neîndoielnic, o soluţie mai practică, mai performantă şi
mai fiabilă - o demonstrau duratele de viaţă aproape nelimitate atinse de plante. In plus,
înzestrarea celulei umane cu capacităţi autotrofe nu era o operaţie atât de complexă pe cât s-ar
fi putut crede, nici vorbă; echipele lui se ocupau deja, de ceva timp, de această chestiune, iar
numărul de gene necesare se dovedea a fi uimitor de restrâns. In afară de energie solară, fiinţa
umană astfel transformată ar avea nevoie, pentru a trăi, de apă şi de o cantitate redusă de
săruri minerale; aparatul digestiv, ca şi cel excretor, puteau să dispară -mineralele în exces
fiind uşor eliminate prin transpiraţie, odată cu apa.
Obişnuit să urmărească explicaţiile lui Savant fără să se amestece, Vincent a încuviinţat maşi-
nal ; Flic se gândea la altele; astfel, pe baza unui
348
crochiu rapid de artist, s-a decis Rectificarea Genetică Standard, care avea să fie aplicată, fără
discriminare, tuturor unităţilor de ADN menite a fi readuse la viaţă, operând o ruptură
definitivă între neo-umani şi strămoşii lor. în rest, codul genetic rămânea neschimbat; cu toate
astea, aveam de-a face cu o nouă specie, şi chiar, la drept vorbind, cu un nou regn
349
Daniel25,ll
Ca o ironie, Rectificarea Genetică Standard (RGS), concepută mai întâi din motive pur
estetice, e cea care le-a permis neo-umanilor să supravieţuiască fără mari probleme
dezastrelor climatice care aveau să urmeze şi pe care nimeni nu le putea prevedea pe atunci, în
timp ce oamenii din vechea specie aveau să fie aproape decimaţi.
In privinţa acestui punct crucial, istorisirea de viaţă a lui Daniel1 e confirmată, o dată în plus,
de istorisirile lui Vincentl, Zlotanl şi Jeromel, chiar dacă fiecare acordă evenimentului o
importanţă cu totul diferită. în timp ce Vincentl face aluzie la el doar în câteva paragrafe
răzleţe, iar Jeromel îl trece aproape total sub tăcere, Zlotanl consacră zeci de pagini ideii de
RGS şi cercetărilor ce aveau să-i permită, câteva luni mai târziu, realizarea practică. în
general, istorisirea de viaţă a lui Daniel1 este considerată de exegeţi ca fiind centrală şi
canonică. Dacă Vincentl insistă excesiv pe sensul estetic al ritualurilor, dacă Zlotanl vorbeşte
aproape exclusiv despre lucrările lui ştiinţifice, iar Jeromel despre chestiuni de disciplină şi
organizare, Daniel1 e singurul care ne dă o descriere completă şi în acelaşi timp uşor detaşată
a naşterii Bisericii
elohimite; dacă ceilalţi, prinşi în agitaţia cotidiană, se gândeau doar la rezolvarea problemelor
practice cu care se confruntau, Daniel1 pare să fie singurul care, păstrând o anume distanţă, a
înţeles cu adevărat importanţa evenimentelor la care era martor.
Această situaţie îmi conferă, ca tuturor predecesorilor mei din şirul lui Daniel, o responsa-
bilitate specială: istorisirea mea nu este, nu poate fi una obişnuită, dată fiind legătura sa ne-
mijlocită cu circumstanţele creării speciei noastre şi a sistemului ei de valori. Caracterul ei
central e sporit şi de faptul că strămoşul meu îndepărtat era, pentru Vincentl, poate şi pentru el
însuşi, o fiinţă umană tipică, reprezentativă pentru specie, un om obişnuit.
Potrivit Surorii supreme, gelozia, dorinţa şi instinctul de procreare au aceeaşi origine, şi
anume suferinţa de a exista. Suferinţa de a exista ne face să-1 căutăm pe celălalt, ca un
paliativ; trebuie să depăşim acest stadiu, ca să atingem starea în care simplul fapt de a exista
constituie în sine un permanent prilej de bucurie; în care intermedierea nu mai e decât un joc
liber consimţit, nu un element constitutiv al fiinţei, într-un cuvânt, trebuie să dobândim
libertatea de a fi indiferenţi, condiţie pentru a accede la seninătatea absolută.
350
351
Daniell,23
Am aflat despre sinuciderea lui Isabelle în ziua de Crăciun, în cursul dimineţii. Nu am fost cu
adevărat surprins: timp de câteva minute, am simţit cum mă cuprinde un soi de vid; însă era
un vid previzibil, aşteptat. Ştiam, încă de când plecasem, că va sfârşi prin a se sinucide; o
ştiam după privirea schimbată cu ea în acea ultimă dimineaţă, în pragul bucătăriei, ieşind să
iau taxiul ce trebuia să mă ducă la gară. Bănuiam că va aştepta moartea mamei sale, îngrijind-
o până la capăt, încercând s-o cruţe de o suferinţă în plus. în fine, ştiam că, mai devreme sau
mai târziu, eu însumi aveam să optez pentru o soluţie de acelaşi ordin.
Bătrâna murise pe 13 decembrie; Isabelle a cumpărat un loc în cimitirul municipal din
Biarritz, s-a ocupat de înmormântare; şi-a scris testamentul, şi-a pus lucrurile în ordine; apoi,
în noaptea de 24 decembrie, şi-a injectat o doză masivă de morfină. Murise fără să sufere,
poate chiar cu un sentiment de bucurie; sau, cel puţin, în starea de relaxare euforică produsă
de acest alcaloid. în aceeaşi dimineaţă, îl dusese pe Fox la un adăpost pentru câini; nu-mi
lăsase nici o scrisoare, considerând pesemne că era inutil, că oricum o voi înţelege perfect;
luase însă măsurile necesare pentru ca Fox să-mi fie încredinţat.
352
Am ajuns abia peste câteva zile, Isabelle era deja incinerată; pe 30 decembrie, dimineaţa, am
intrat în „sala de reculegere" a cimitirului din Biarritz. Era o încăpere mare, rotundă, cu un
plafon vitrat ce scălda totul într-o lumină cenuşie şi blândă. în pereţi erau mici nişe în care se
puteau introduce casete metalice conţinând cenuşa defuncţilor. Fiecare nişă purta o etichetă cu
numele şi prenumele celui dispărut scrise cu cursive caligrafice. în centru, o masă de mar-
mură, rotundă şi ea, era înconjurată de scaune din sticlă, sau mai curând din plastic transpa-
rent. După ce am intrat, paznicul a pus pe masă cutia cu cenuşa lui Isabelle, apoi m-a lăsat
singur. Nimeni nu putea intra în timp ce mă aflam în încăpere; prezenţa mea era semnalată de
o lumină roşie aprinsă în exterior, ca acelea de pe platourile de filmare. Am rămas în sala de
reculegere, ca majoritatea vizitatorilor, timp de zece minute.
Am petrecut un revelion bizar, singur în camera mea de la Villa Eugenie, rumegând gânduri
simple şi finale, aproape împăcate. în dimineaţa zilei de 2 ianuarie, m-am dus să-1 caut pe
Fox. Din păcate, înainte de a pleca, trebuia să trec din nou pe la apartamentul lui Isabelle, să
iau hârtiile necesare pentru formalităţile de succesiune. Când am intrat în clădire, l-am văzut
pe Fox tresărind cu o nerăbdare voioasă; se mai îngră-şase puţin, Corgi e o rasă predispusă la
corpolenţă, dar a fugit până la uşa apartamentului, apoi, respirând greoi, s-a oprit să mă
aştepte în timp ce eu, cu un pas mult mai lent, urcam aleea de castani desfrunziţi de iarnă. A
lătrat nerăbdător de câteva ori în timp ce căutam cheile;
353
bietul ammăluţ, mi-am spus, bietul de el De îndată ce am deschis uşa, s-a repezit în apar-
tament, a căutat rapid peste tot, apoi s-a întors şi mi-a aruncat o privire întrebătoare. în timp ce
căutam în biroul lui Isabelle, a mai plecat de câteva ori, a explorat camerele una câte una,
adulmecând peste tot, apoi a revenit la mine, oprindu-se în pragul uşii şi privindu-mă cu o
expresie jalnică. Sfârşitul oricărei vieţi seamănă mai mult sau mai puţin cu o punere în ordine;
nu-ţi mai vine să începi un proiect nou, te mulţumeşti să expediezi treburile curente. Orice
lucru pe care nu ai apucat să-1 faci, oricât de banal, cum ar fi să găteşti o maioneză ori să joci
o partidă de şah, devine puţin câte puţin imposibil, nu te mai tentează nici o experienţă nouă,
nici o senzaţie nouă. Oricum, Isabelle lăsase totul era într-o or-dine remarcabilă, mi-au trebuit
doar câteva minute ca să-i găsesc testamentul şi actul de proprietate al apartamentului. Nu
aveam intenţia să mă duc la imediat la notar, îmi spuneam că voi reveni la Biarritz mai târziu,
dar ştiam că avea să fie un demers dificil, pentru care nu voi avea niciodată suficient curaj, dar
asta nu mai era prea important, nimic nu mai era prea important acum. Deschizând plicul, am
înţeles că până şi acest demers va fi inutil: Isabelle îşi lăsase bunurile Bisericii elohimite, am
recunoscut contrac-tul-tip; serviciile juridice aveau să preia cazul.
Când am părăsit apartamentul, Fox m-a urmat cu docilitate, credea probabil că era vorba de o
simplă plimbare. Dintr-un pet-shop de lângă gară, am cumpărat o cuşcă de plastic pentru
călătorie; apoi mi-am luat bilet pentru rapidul de Ir un.
Vremea era blândă în regiunea Almeria, o perdea de ploaie măruntă înghiţea zilele scurte, ce
nu păreau că încep cu adevărat niciodată, iar această pace funebră ar fi putut să-mi convină,
am fi putut petrece aşa săptămâni în şir, eu şi bătrânul meu câine, în reverii ce nu mai erau
reverii, dar circumstanţele, din păcate, nu o permiteau. Peste tot în jurul casei mele, pe
kilometri de jur împrejur, începuseră lucrări de construcţie pentru noi vile. Peste tot erau
macarale, betoniere, devenise aproape imposibil să ajung la mare fără să ocolesc grămezi de
nisip, stive de grinzi metalice şi să mă strecor printre buldozere şi basculante care goneau cu
toată viteza prin mijlocul unor gheizere de noroi. Puţin câte puţin, mi-am pierdut obiceiul să
ies; o mai făceam de două ori pe zi, pentru plimbarea lui Fox, dar nu mai era o plăcere: căţelul
urla şi se strângea lângă mine, terorizat de vacarmul camioanelor. De la vânzătorul de ziare,
am aflat că Hildegarde murise, iar Harry îşi vânduse proprietatea şi plecase în Germania
pentru restul vieţii. Treptat, am încetat să ies din cameră şi am ajuns să-mi petrec cea mai
mare parte a timpului în pat, într-o stare de vid mental absolut, dar nu mai puţin dureros.
Uneori mă gândeam cum era când venisem aici cu Isabelle, acum câţiva ani; îmi aminteam că
îi plăcea să aranjeze casa, şi mai ales să se ocupe de flori, de grădină; cunoscuserăm, totuşi,
scurte momente de fericire. M-am gândit, de asemeni, la ultimul nostru moment de iubire, la
noaptea aceea printre dune, după vizita la Harry; dunele nu mai existau, buldozerele
nivelaseră zona, acum era o suprafaţă noroioasă, împrejmuită cu panouri de şantier. Aveam să
vând şi eu, nu mai aveam nici un motiv să rămân:
354
355
am contactat un agent imobiliar care mi-a spus că preţul terenurilor crescuse mult, mă puteam
aştepta la un profit considerabil; nu ştiam prea bine în ce stare aveam să mor, însă aveam să
mor bogat, asta era sigur. I-am cerut să grăbească vânzarea, chiar dacă oferta era mai mică
decât spera. Aveam impresia că muncitorii nu mă simpatizau deloc, mai mult, că-mi erau de-a
dreptul ostili, că făceau anume ca să dea peste mme cu camioanele lor uriaşe, să mă împroaşte
cu noroi, să-1 terorizeze pe Fox. Această impresie era probabil îndreptăţită: eram un străin, un
om din Nord, în plus, ştiau că eram mai bogat decât ei, mult mai bogat; mă urau cu o ură
animalică, înăbuşită, cu atât mai intensă cu cât era neputincioasă, sistemul social îi proteja pe
cei ca mine, iar sistemul social era solid, Guardia Civil era la datorie şi patrula din ce în ce
mai des, în Spania venise la putere un guvern socialist, mai puţin corupt decât altele, mai
puţin legat de mafiile locale şi ferm hotărât să protejeze clasa cultivată, înstărită, care
constituia majoritatea electoratului său. Nu simţisem niciodată vreo simpatie pentru săraci, iar
acum, când viaţa mea era distrusă, aveam şi mai puţină; avantajul pe care mi-1 dădeau banii
ar fi putut chiar să mă consoleze întru câtva: i-aş fi putut privi de sus cum scurmau cu lopata
în grămezile lor de moloz, încovoiaţi de efort, cum descărcau paleţii cu grinzi şi cărămizi; aş
fi putut privi ironic la palmele crăpate, la muşchii lor, la pozele cu femei goale ce decorau
barăcile de şantier. Erau satisfacţii mărunte, ştiam, ce nu mă puteau opri să-i pizmuiesc
pentru virilitatea lor nemhibată, primară; nici pentru tinereţea lor, pentru brutala evidenţă a
tinereţii lor proletare, animale.
356

Daniel25,12
Azi dimineaţă, cu puţin înainte de zori, am primit de la Marie23 mesajul următor:
Membrane-ngreunate, Treziri pe jumătate -Au lânceda savoare A zilei fără soare.
399.2347.3268.3846. Pe ecran a apărut imaginea unui living-room imens, cu pereţii albi, mo-
bilat cu divane joase din piele albă. Prin fereastra enormă se zăreau zgârie-nori, printre care
am recunoscut Chrysler Building - avusesem ocazia să-1 văd într-o fotografie veche. După
câteva secunde, o neo-umană destul de tânără, de cel mult douăzeci şi cinci de ani, a intrat în
câmpul vizual al camerei de luat vederi şi s-a oprit în faţa obiectivului. Pletele şi părul pubian
erau ondulate, dese şi negre; trupul armonios, cu şolduri largi şi sâni rotunzi, degaja o
impresie de vigoare şi energie: fizic, era destul de aproape de ceea ce-mi închipuisem. Un
mesaj a defilat rapid, s-a suprapus peste imagine:
Şi marea ce mă-neacă, nisipul de pe plajă, Cortegiul clipelor ce trec pe rând -
357
Mari păsări cu zborul greu ca o vrajă Peste New York în tăcere planând
Să mergem, e timpul' Să spargem găoacea, Să mergem la marea care străluce! Pe căi nebătute,
căutându-ne pacea, Cu paşi şovăielnici şi slabi ne vom duce
Existenţa unor dezertări în rândul neo-uma-nilor nu e nici un secret: deşi subiectul nu se
discută cu adevărat niciodată, anumite zvonuri au răzbătut, ici şi colo. împotriva dezertorilor
nu se ia nici o măsură şi nu se face nimic pentru găsirea lor; terminalul pe care îl ocupau e pur
şi simplu închis definitiv de o echipă venită din Oraşul central; linia pe care o reprezentau e
declarată stinsă.
Dacă Marie23 se hotărâse să-şi părăsească postul pentru a se alătura unei comunităţi de
sălbatici, ştiam că nimic nu-i putea schimba decizia, orice i-aş fi spus eu. Timp de mai multe
minute, a măsurat camera în lung şi în lat; părea extrem de tulburată, de două ori a fost pe
punctul să iasă din câmpul vizual al camerei. „Nu ştiu exact ce mă aşteaptă", a spus ea în cele
din urmă, întorcându-se spre obiectiv, „dar ştiu că simt nevoia să trăiesc şi altceva. M-am
hotărât destul de greu, am încercat să verific toate informaţiile disponibile. Am discutat mult
cu Esther31, care trăieşte şi ea printre ruinele New York-ului; ne-am întâlnit şi fizic, acum trei
săptămâni. Nu este imposibil; la început, resimţi o mare tensiune mentală, nu e uşor să
părăseşti terminalul, eşti stăpânit de o nelinişte şi o confuzie extreme; dar nu e imposibil..."
Am cântărit informaţia, apoi am clătinat din cap în semn că am înţeles „E vorba de aceeaşi
Esther pe care-a cunoscut-o strămoşul tău", a continuat ea. „Un timp am crezut că va accepta
să vină cu mine, până la urmă a renunţat, deocamdată, cel puţm, dar am impresia că modul
nostru de viaţă n-o satisface nici pe ea. Am vorbit despre tine, de câteva ori; cred că ar fi
fericită să intre într-o secvenţă de intermediere."
Am clătinat iarăşi din cap. A mai privit spre obiectiv preţ de câteva clipe, fără să spună nimic,
apoi, cu un surâs bizar, şi-a pus în spate un rucsac, s-a întors şi a părăsit cadrul prin partea
stângă. Am rămas mult timp neclintit în faţa ecranului pe care se vedea imaginea camerei
goale
358
359
Daniell,24
După câteva săptămâni de prostraţie, am reluat istorisirea de viaţă, dar asta nu mi-a adus decât
o vagă uşurare; ajunsesem la momentul întâlnim mele cu Isabelle, iar elaborarea acestei copii
simplificate a existenţei mele reale mi se părea un exerciţiu puţin morbid; oricum, nu aveam
sentimentul că fac ceva important sau remarcabil; în schimb, Vincent părea să-i acorde o
semnificaţie majoră, îmi telefona săptămânal ca să afle unde am ajuns; o dată mi-a spus chiar
că ceea ce făceam era la fel de important ca cercetările lui Savant, de la Lanzarote. Exagera,
desigur, însă oricum m-am pus din nou pe treabă! cu mai mult zel; e straniu cum ajunsesem să
am atâta încredere în el, să-1 ascult ca pe un oracol. Puţin câte puţin, zilele s-au lungit, vremea
a devenit mai caldă şi mai uscată, am început să fac scurte plimbări; ocolind şantierul din faţa
casei, porneam pe drumul ce urca pe coline, de unde coboram la faleze; de acolo, priveam
marea nesfârşită şi cenuşie; la fel de plată ca viaţa mea,' la fel de cenuşie. Mă opream la
fiecare cotitură adoptam ritmul lui Fox; aceste lungi plimbări îi făceau fericit, se vedea, chiar
dacă acum mergea mai greu. Ne culcam foarte devreme, înainte de apusul soarelui; la
televizor nu mă uitam
360
niciodată, uitasem să-mi reînnoiesc abonamentul TV satelit; nici nu prea mai citeam, mă sătu-
rasem chiar şi de Balzac. Viaţa socială mă interesa mai puţin, se pare, decât pe vremea când
îmi scriam scheciurile; încă de-atunci, ştiam că optasem pentru un gen minor, că nu voi putea
realiza, în toată cariera mea, nici o zecime din ce făcuse Balzac într-un singur roman. în
acelaşi timp, eram perfect conştient de ceea ce-i datoram, păstrasem toate scheciurile, toate
spectacolele erau înregistrate, cincisprezece DVD-uri cu totul; niciodată în timpul acelor zile,
interminabile totuşi, nu mi-a trecut prin cap să arunc o privire la ele. Fusesem adesea
comparat cu moraliştii francezi, uneori cu Lichtenberg; dar nimeni nu se gândise vreodată să
mă compare cu Moliere, nici cu Balzac. Am recitit totuşi Strălucirea şi suferinţele
curtezanelor, mai ales pentru personajul Nucingen. Balzac ştiuse, iar asta mi se părea
remarcabil, să-i dea moşneagului amorezat acea dimensiune atât de patetică, dimensiune la
drept vorbind evidentă, înscrisă chiar în definiţia lui, dar la care Moliere nici nu se gândise; e
adevărat că Moliere scria în genul comic, iar problema e mereu aceeaşi, până la urmă te
loveşti de aceeaşi dificultate, şi anume că, în fond, viaţa nu este comică.
într-o dimineaţă de aprilie, o dimineaţă ploioasă, după ce-am înotat vreo cinci minute prin
noroaiele drumului desfundat, am hotărât să-mi scurtez plimbarea. Ajuns acasă, am observat
că Fox lipsea; începuse să plouă cu găleata, nu se vedea la cinci metri; în apropiere auzeam
huruitul unui excavator pe care nu reuşeam să-1 zăresc. Mi-am luat un impermeabil, apoi am
361
pornit prin ploaia furioasă în căutaiea lui Fox; l-am căutat pe rând în toate locurile în care îi
plăcea să se oprească şi să adulmece.
Nu l-am găsit decât târziu, după-amiaza; era la doar trei sute de metri de vilă, cred că
trecusem de mai multe ori pe lângă el, fără să-1 văd. Din noroi nu-i ieşea decât capul, puţin
pătat de sânge, cu limba scoasă, cu privirea încremenită într-o expresie îngrozită. Săpând cu
mâinile prin noroi, i-am scos afară trupul strivit, cu intestinele ieşite ca umplutura dintr-un
caltaboş explodat; era departe de drum, camionul trebuise să facă un ocol ca să dea peste el.
Mi-am scos impermeabilul, l-am învelit în el şi m-am întors acasă gârbovit, cu capul în
pământ, ca să nu văd privirea muncitorilor care se opreau la trecerea mea, cu un surâs
răutăcios pe buze.
Criza de plâns m-a ţinut mult, pesemne; când m-am liniştit se înnoptase, şantierul era pustiu,
iar ploaia continua să cadă. Am ieşit în grădină, în ceea ce fusese odinioară grădina (acum era
un loc viran plin de praf, vara, şi o baltă noroioasă în timpul iernii). Nu mi-a fost greu să sap
un mormânt lângă colţul casei; am aşezat pe el una dintre jucăriile lui preferate, un răţoi de
plastic. Ploaia a provocat o nouă revărsare de noroi, care a înghiţit jucăria; plânsul m-a înecat
din nou.
Nu ştiu de ce, dar în noaptea aceea s-a năruit ceva în mine, ca un ultim dig de protecţie ce
rezistase la plecarea lui Esther şi la moartea lui Isabelle. Poate pentru că moartea lui Fox
coincidea, în desfăşurarea istorisirii mele, cu momentul când l-am găsit pe autostrada dintre
Zaragoza şi Tarragona; sau poate pur şi simplu pentru că eram mai bătrân şi mai puţin
rezistent. Oricum,
plângeam când i-am telefonat lui Vincent, în toiul nopţii, şi aveam impresia că plânsul acesta
nu va înceta niciodată, că tot ce voi putea să mai fac, până la moarte, va fi să plâng. Este un
fenomen cunoscut, îl observasem deja la anumite persoane în vârstă: uneori chipul lor e
liniştit, neclintit, mintea lor pare împăcată şi goală; dar de îndată ce revin la realitate, de îndată
ce redevin conştiente şi încep să gândească, încep numaidecât să plângă - încetişor,
necontenit, zile în şir. In ciuda orei târzii, Vincent m-a ascultat cu atenţie, fără să protesteze;
apoi mi-a promis că-i va telefona de îndată lui Savant. Codul genetic al lui Fox fusese păstrat,
mi-a reamintit el, iar noi eram nemuritori; noi, dar şi — dacă doream — animalele noastre de
companie.
Părea să creadă în ce spunea; părea să creadă cu tărie şi, deodată, m-am simţit paralizat de
bucurie. Dar şi de neîncredere: crescusem, îmbătrânisem cu ideea morţii, cu certitudinea
puterii sale suverane. Am aşteptat dimineaţa într-o stare de spirit ciudată, parcă mă trezeam
într-o lume magică. Zorii s-au ivit, incolori, peste mare; norii dispăruseră, un colţ de cer
albastru a apărut la orizont, minuscul.
Cu puţin înainte de ora şapte, a sunat Miskiewicz. ADN-ul lui Fox fusese păstrat, da, era
stocat în bune condiţii, nu aveam de ce să fiu îngrijorat; din păcate, donarea nu era deocam-
dată posibilă la câini, cum nu era nici pentru oameni. Avea să fie în curând, era o chestiune de
ani, poate de luni; operaţia reuşise pe şoareci şi chiar — ce-i drept, numai o dată — la o pisică
domestică. în mod bizar, câinele părea să pună probleme mai complexe; dar mi-a promis că
mă
362
363
va ţine la curent şi mi-a promis, de asemeni, că Fox va fi primul beneficiar al nou tehnici
Vocea lui Miskiew^cz, pe care n-o mai auzisem de mult, îmi producea aceeaşi impresie de
tehnicitate, de competenţa, iar în momentul când a închis telefonul am simţit ceva straniu era
un eşec, deocamdată era un eşec, şi eram condamnat, fără doar şi poate, să-mi termin zilele
într-o singurătate totală, cu toate astea, pentru prima oară începeam să-1 înţeleg pe Vincent,
pe ceilalţi adepţi, începeam să înţeleg importanţa Făgăduinţei, iar în momentul când soarele a
răsărit, când s-a înălţat deasupra mării, am simţit pentru întâia oară, încă obscură, îndepărtată,
ceţoasă, un fel de emoţie care se înrudea cu speranţa
Daniel25,13
Plecarea lui Marie23 mă tulbură mai mult decât mă aşteptam, mă obişnuisem cu discuţiile
noastre, absenţa lor îmi provoacă un soi de tristeţe, un sentiment de lipsă, şi încă nu m-am
putut hotărî să intru în contact cu Esther31.
A doua zi după plecarea lui Marie23, am pnntat releveele topografice ale zonelor pe care le-ar
putea străbate în drum spre Lanzarote; mi se întâmplă des să mă gândesc la ea, să-mi ima-
ginez etapele deplasării ei. Trăim ca şi cum am fi înconjuraţi de un văl, de un zid de date, dar
avem libertatea să sfâşiem vălul, să dărâmăm zidul; trupurile noastre, încă umane, sunt gata să
trăiască din nou. Marie23 a decis să se desprindă de comunitatea noastră, şi e vorba de o
plecare liberă şi definitivă, îmi este greu, chiar şi acum, să accept această idee în astfel de
situaţii, Sora supremă recomandă lectura lui Spinoza; îi consacru aproximativ o oră pe zi.
364
365
Daniell,25
Abia după moartea lui Fox am devenit cu adevărat şi pe deplin conştient de parametrii aporiei.
Vremea se schimba rapid, în sudul Spaniei avea să vină în curând căldura; pe plajele din
apropierea vilei începeau să apară, mai ales în weekend, adolescente goale, şi simţeam cum
prinde să renască, slabă şi apatică, nu o adevărată dorinţă - cuvântul presupune totuşi o mi-
nimă credinţă în posibilitatea împlinirii sale -, ci amintirea, fantoma unei posibile dorinţe.
Vedeam profilându-se o cosa mentale, ultimul supliciu, şi atunci am putut să spun, în sfârşit,
că am înţeles. Plăcerea sexuală nu numai că depăşea, în rafinament şi violenţă, toate celelalte
plăceri ale vieţii, nu numai că era singura ce nu dăuna organismului, ci, dimpotrivă, îi
menţinea vitalitatea şi forţa - dar era, în realitate, unica plăcere, unicul ţel adevărat al
existenţei umane, toate celelalte - asociate hranei opulente, tutunului, alcoolului sau drogului -
fiind doar compensaţii derizorii şi disperate, mini-sinucideri ce nu aveau curajul să-şi spună
pe nume, tentative de a distruge mai rapid un trup ce nu mai avea acces la plăcerea unică. Prin
urmare, viaţa omenească era organizată într-un mod teribil de simplu, iar timp de douăzeci de
ani, în scenariile mele, nu
făcusem decât să mă învârt în jurul unei realităţi pe care puteam s-o exprim în câteva fraze.
Tinereţea era timpul fericirii, era unicul ei anotimp; ducând o viaţă trândavă şi lipsită de griji,
parţial ocupată de studii lejere, tinerii se puteau consacra nelimitat liberei exultări a
trupului. Puteau să se distreze, să danseze, să iubească, să caute alte şi alte plăceri. Puteau ieşi
în zori de la o petrecere, însoţiţi de parteneri sexuali aleşi de ei, să contemple cortegiul posac
al slujbaşilor ce se grăbesc la muncă. Tinerii erau sarea pământului, totul le era dăruit, totul le
era permis, totul li se cuvenea. Mai târziu, întemeind o familie, intrând în lumea adulţilor,
aveau să cunoască munca, necazurile, răspunderile, greutăţile vieţii; aveau să plătească
impozite, să suporte rigorile administrative, asistând totodată, neputincioşi şi ruşinaţi, la
ruinarea mai întâi lentă, apoi din ce în ce mai rapidă a trupului lor; şi mai ales aveau să-şi
întreţină copiii, ca pe nişte duşmani de moarte, în propria casă, fiind nevoiţi să-i răsfeţe, să-i
hrănească, să-şi facă griji pentru bolile lor, să le plătească studiile şi distracţiile; iar spre
deosebire de animale, la care toate astea durează un sezon, ei aveau să rămână până la capăt
sclavii progeniturii lor, timpul bucuriei era încheiat pentru ei, aveau să trudească până la
capăt, chinuiţi şi din ce în ce mai bolnavi, până când, neputincioşi şi nefolositori, aveau să fie
aruncaţi la gunoi, ca nişte hârburi ce ocupă inutil locul. Copiii nu le vor purta în schimb nici o
recunoştinţă, din contră, eforturile lor, oricât de susţinute, vor fi socotite insuficiente şi,
pentru simplul fapt de a fi părinţi, vor fi consideraţi, până la capăt, vinovaţi. în această viaţă
chinuită, umilită, orice bucurie le va fi interzisă brutal.
366
367
Dacă se vor apropia de trupul tinerilor, vor fi goniţi, respinşi, acoperiţi de ridicol, supuşi
oprobriului, iar în zilele noastre, din ce în ce mai des, vor înfunda puşcăria De trupul fizic al
tinerilor, singurul bun dezirabil pe care lumea a fost în stare să-1 producă vreodată, se puteau
bucura exclusiv tinerii, soarta bătrânilor fiind aceea de a trudi şi de a suferi. Iată adevăratul
sens al solidarităţii între generaţii. un veritabil holocaust al fiecărei generaţii în folosul celei
menite să-i ia locul, un holocaust crud, prelungit, nerăsplătit de nici o consolare, de nici o
mângâiere, de nici o compensaţie materială sau afectivă.
Ei bine, eu trădasem. îmi părăsisem soţia îndată după ce rămăsese gravidă, mă dezinteresasem
de fiul meu, rămăsesem indiferent la moartea lui; refuzasem lanţul, sfărâmasem cercul
nesfârşit al repetării suferinţei, era poate singurul gest nobil, singurul act de revoltă reală pe
care-1 puteam invoca la capătul unei vieţi mediocre în ciuda aparentului ei caracter artistic;
mă culcasem chiar — puţin timp, e drept - cu o fată de vârsta pe care ar fi putut s-o aibă fiul
meu. La fel ca admirabila Jeanne Calment -decană de vârstă a omenirii, moartă la o sută
douăzeci şi doi de ani, care, la întrebările stupide ale ziariştilor: „Spune, Jeanne, crezi că îţi
vei revedea fiica? Crezi că există ceva după?", răspundea neclintit, cu o superbă probitate:
„Nu. Nimic. Nu există nimic. Şi nu-mi voi revedea fiica, pentru că fiica mea e moartă." —, la
fel ca ea, susţinusem până la capăt adevărul, în vorbe şi atitudine. De altfel, în trecut, îi
adusesem un scurt omagiu, evocând într-un scheci tulburătoarea ei mărturisire: „Am o sută
şaisprezece ani şi nu vreau să mor". Nimeni n-a înţeles pe atunci
368
că practicam ironia dublului exact; regretam această neînţelegere, regretam mai ales că nu
insistasem mai mult, că nu sublimasem îndeajuns faptul că lupta ei era lupta întregii omeniri,
singura, în fond, ce merita dusă. Desigur, până la urmă Jeanne Calment murise, Esther mă
părăsise, iar biologia, în general, îşi reintrase în drepturi; numai că asta se întâmplase fără
acordul nostru, fără acordul meu, fără acordul lui Jeanne, noi nu ne predaserăm, refuzaserăm
până la capăt să colaborăm cu un sistem făcut să ne distrugă, refuzaserăm să-1 acceptăm.
Devenind astfel conştient de eroismul meu, am petrecut o după-amiază excelentă; a doua zi
am hotărât totuşi să plec din nou la Paris, poate din cauza plajei, a puştoaicelor, cu sânii şi cu
tufele lor pubiene; erau şi la Paris puştoaice, dar mai puţini sâni şi tufe la vedere. Oricum, nu
era singurul motiv, deşi într-adevăr simţeam nevoia să mă detaşez puţin (să uit de sâni şi de
tufe). Reflecţiile din ajun mă cufundaseră într-o asemenea stare, că mă gândeam să scriu un
nou spectacol: de data asta voiam să fie ceva dur, radical, pe lângă care provocările mele
anterioare să pară dulci trăncăneli umaniste. Mi-am sunat impresarul şi am fixat o întâlnire ca
să-i vorbesc despre noul proiect; s-a arătat un pic surprins, de-atâta timp îi tot spuneam că sunt
obosit, terminat, mort, că sfârşise prin a mă crede. Oricum, era plăcut surprins; îi făcusem
ceva necazuri, dar câştigase bani frumoşi cu mine şi, una peste alta, îi eram simpatic.
în avionul spre Paris, după ce-am ras o sticlă de Southern Comfort cumpărată în duty-free-ul
din Almeria, eroismul meu ranchiunos s-a
369
transformat într-o auto-^nduioşare pe care alcoolul o făcea destul do agreabilă, am compus
atunci poemul următoi, destul de reprezentativ pentru starea mea de spirit din ultimele săptă-
mâni (1 l-am dedicat în gând lui EstherJ
Iubire nu există (Nu îndestul, o, nu-i 0 Trăim o viată tristă, Murim ai nimănui
Şi nu există milă Măcar cat o grăunţă, Dar carnea inutilă Tot cere, nu renunţă
Pierdută i frumuseţea Unui trup nubil, Ne-aşteaptă bătrâneţea, Sorocul ei steril
Şi amintirea sură
A zilelor în floare,
Un chip strâmbat de ură
Şi crunta disperare
Pe aeroportul Roissy, am băut o cafea dublă care m-a trezit de tot şi, căutându-mi cârdul, am
regăsit acest text Atunci când scrii ceva, te cuprinde un soi de febră, o exaltare nervoasă şi,
oricât de lugubru ar fi conţinutul a ceea ce scrii, el nu produce, pe loc, un efect deprimant
După o vreme, treaba se schimbă şi mi-am dat seama că poemul corespundea nu doar stării
mele de spirit, ci şi unei realităţi pe care putea s-o constate oricine . cu toate zbaterile,
protestele, subterfugiile
mele, trecusem, fără cale de întoarcere, în rândul bătrânilor Am rumegat o vreme acest gând
funest, aşa cum mesteci îndelung o mâncare amară, ca să te obişnuieşti cu gustul ei Zadarnic.
gândul rămânea, oricât îl reluam, la fel de deprimant ca la început
Primirea curtenitoare a personalului de la Lutetia mi-a dovedit în orice caz că nu fusesem
uitat, că în plan mediatic rămâneam în cursă „Aţi venit să lucraţi '", m-a întrebat recepţionerul
cu un surâs complice, parcă mă întreba dacă vreau să-mi trimită o târfă în cameră, am con-
firmat făcându-i cu ochiul, ceea ce a provocat un nou acces de zel şi un „Sper să vă simţiţi
bine la noi " strecurat pe un ton rugător Totuşi, încă din prima noapte la Paris, motivaţia mea a
început să se clatine Eram la fel de convins de ideile mele, dar mi se părea meschin să revin la
un mod de exprimare artistică oarecare, în timp ce undeva în lume, şi chiar foarte aproape, se
petrecea o revoluţie reală Două zile mai târziu, am luat trenul spre Chevilly-Larue Când l-am
expus lui Vmcent concluziile mele despre sacrificiul inacceptabil pe care îl reprezenta acum
pro-creaţia, am remarcat la el un soi de ezitare, de jenă, de o natură pe care n-am putut s-o
identific
— Ştii suntem destul de implicaţi în mişcarea childfree mi-a răspuns el cu o anume nerăbdare
Trebuie să-ţi fac cunoştinţă cu Lucas. Am cumpărat recent un post de televiziune, mă rog, o
parte din el, pe un canal consacrat noilor culte Lucas va fi director de programe, se va ocupa
de toate problemele noastre de comunicare Cred c-o să-ţi placă
Lucas era un tânăr de vreo treizeci de ani, cu o figură inteligentă şi ascuţită, cămaşă albă şi
370
371
costum negru din stofă r°oale. M-a ascultat şi el puţin jenat, apoi mi-a arătat primul clip dintr-
o sene ce urma să fie difuzată, de săptămâna următoare, pe majoritatea televiziunilor cu aco-
perire mondială. în treizeci de secunde, clipul prezenta, într-o singură secvenţă ce lăsa
o impresie de veridicitate insuportabilă, un copil de şase ani care făcea o criză de isterie într-
un supermagazm. Cerea o cutie de bomboane în plus, mai întâi cu o voce plângăreaţă - deja
nesuferită -, apoi, la refuzul părinţilor, începea să urle, se tăvălea pe jos, părea gata să facă un
atac de apoplexie, dar din când în când se oprea să verifice, cu priviri scurte, viclene, dacă
genitorii săi rămâneau sub deplina lui dominaţie mentală; clienţii aruncau în treacăt priviri
indignate, vânzătorii începeau şi ei să se apropie de sursa agitaţiei, iar până la urmă, din ce în
ce mai jenaţi, părinţii îngenuncheau în faţa micului monstru, luând cutiile de bomboane aflate
la îndemână şi întinzându-i-le ca pe nişte ofrande. Apoi imaginea încremenea, în timp ce pe
ecran, cu litere mari, apărea mesajul următor: „JUST SAY NO, USE CONDOMS"1.
Celelalte clipuri reluau, cu aceeaşi forţă de convingere, principalele elemente ale opţiunii de
viaţă elohimite - în privinţa sexualităţii, îmbătrânirii, morţii, în fine, chestiunile umane
obişnuite -, dar numele Bisericii nu apărea decât la urmă de tot, într-un chenar informativ
foarte scurt, aproape subliminal, ce conţinea inscripţia „Biserica elohimită" şi un număr de
telefon.
1. SPUNEŢI NU. FOLOSIŢI PREZERVATIVUL (în engl. în ong.).
— Cu clipurile pozitive, mi-a fost ceva mai greu., a şoptit Lucas cu jumătate de voce. Am
făcut totuşi unul, cred că o să recunoşti actorul...
într-adevăr, încă din primele secunde, l-am recunoscut pe Fhc: era într-un hangar de pe malul
unui râu, îmbrăcat în salopetă de blugi, ocupat cu o muncă manuală constând, se pare, în
repararea unei bărci. Eclerajul era superb, irizat, vârtejurile de apă din spatele lui sclipeau într-
o ceaţă caldă, era o atmosferă gen Jack Daniels (dar mai proaspătă), mai veselă (dar fără
agitaţie excesivă), ca o primăvară ce dobândise seninătatea toamnei. Flic muncea calm, fără
grabă, dând impresia că o face cu plăcere şi că are la dispoziţie tot timpul din lume; apoi se
întorcea spre camera de filmat şi surâdea larg, în timp ce, peste imagine, apărea mesajul:
„ETERNITATEA. CU SENINĂTATE."
Am înţeles atunci de ce fuseseră, cu toţii, mai mult sau mai puţin jenaţi: descoperirea mea - că
fericirea era doar pentru cei tineri şi că părinţii erau sacrificaţi - nu era nici o descoperire,
toată lumea, aici, pricepuse de mult; Vincent pricepuse, Lucas pricepuse, majoritatea adepţilor
la fel. Probabil că şi Isabelle fusese de mult conştientă şi îşi curmase viaţa la rece, în urma
unei hotărâri raţionale, aşa cum ceri să mai fii servit o dată la o partidă de cărţi începută prost
- în jocurile, puţine la număr, în care este permis. Eram oare mai prost decât media? l-am
întrebat pe Vincent în aceeaşi seară, acasă la el, la un aperitiv. Nu, a răspuns el imperturbabil,
în plan intelectual eram de fapt puţin deasupra mediei, iar în plan moral semănăm cu toţi
ceilalţi: un pic sentimental, un pic cinic, ca majoritatea oamenilor. Eram însă foarte cinstit,
asta mă deosebea
372
373
de ei cu adevărat; eram, faţă de normele curente ale umanităţii, de o probitate aproape
incredibilă. Nu trebuia să fiu vexat de aceste remarci, a adăugat el, era adevărat, imensul meu
succes de public o dovedea şi el, aceeaşi probitate dădea istorisirii mele de viaţă un preţ
incomparabil. Ceea ce aveam să le spun oamenilor va fi perceput de ei ca real, ca adevărat, iar
unde reuşisem eu puteau şi ceilalţi, cu un mic efort, să reuşească. Dacă eu mă converteam,
însemna că, după exemplul meu, puteau s-o facă toţi oamenii, îmi vorbea foarte calm,
privindu-mă în ochi, cu o expresie de sinceritate absolută; în plus, ştiam că ţinea la mine.
Atunci am înţeles exact ce voia să facă; am înţeles, de asemeni, că va reuşi.
— Câţi aderenţi aveţi acum?
— Şapte sute de mii.
Răspunsul venise într-o fracţiune de secundă, nici nu sp gândise. Am înţeles atunci un al
treilea lucru, şi anume că Vincent devenise adevăratul cap al Bisericii, conducătorul ei efectiv.
Savant, cum îşi dorise întotdeauna, se consacra exclusiv cercetării ştiinţifice; iar Flic trecuse
în umbra lui Vincent, îi asculta ordinele, executându-le cu toată inteligenţa lui practică şi
impresionanta putere de muncă. Pe Lucas, fără nici o îndoială, Vincent îl recrutase; el lansase
acţiunea „DAŢI OAMENILOR SEX, DAŢI-LE PLĂCERE"; şi tot el îi pusese capăt când
obiectivul fusese atins; de data asta luase cu adevărat locul profetului. Mi-am amintit atunci
de prima mea vizită în casa din Chevilly-Larue, când mi se păruse în pragul sinuciderii sau al
căderii nervoase. „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii...", mi-am spus. Nu simţeam faţă de
Vincent nici gelozie, nici invidie : era o esenţă diferită de a mea, eu aş fi fost
incapabil să fac ce făcea el, obţinuse mult, dar şi riscase mult, îşi pusese în joc fiinţa întreagă,
pusese totul în balanţa, iar asta de mult, de la bun început, nici n-ar fi fost capabil să
procedeze altfel, niciodată nu fusese interesat de strategii şi de calcule. L-am întrebat dacă
mai lucra la proiectul ambasadei. Şi-a coborât privirea cu o modestie neaşteptată (nu 1-0 mai
remarcasem de mult) şi mi-a spus că da, credea chiar că va termina în curând, dacă rămâneam
un moment, putea să-mi arate; a adăugat că de fapt dorea foarte mult să rămân, să fiu primul
ei vizitator -primul după Susan, căci proiectul era legat, foarte direct, de Susan.
Fireşte, am rămas; nu aveam nici un motiv special să mă grăbesc la San Jose; pe plajă erau
probabil şi mai mulţi sâni, şi mai multe tufe, ar fi trebuit să fac faţă. Primisem un fax de la
agentul imobiliar, avea o ofertă interesantă de la un englez, un cântăreţ de rock, se pare, dar
nici asta nu era o urgenţă: după moartea lui Fox, îmi era totuna, puteam foarte bine să mor şi
să fiu îngropat lângă el. Eram la bar, la Lutetia, iar după al treilea cocteil ideea mi s-a părut
excelentă: nu, n-o să vând proprietatea, o s-o las în paragină, ba chiar voi interzice prin
testament să fie vândută, voi lăsa o sumă pentru îngrijirea ei, voi face din casa aia un soi de
mausoleu, un mausoleu cu lucruri de rahat, pentru că tot ceea ce trăisem acolo era de rahat,
dar va fi un mausoleu, orişicât. „Mausoleu de rahat...": îmi repetam expresia cu voce joasă,
simţind cum creşte în mine, odată cu căldura alcoolului, o bucurie răutăcioasă, între timp, ca
să-mi îndulcesc ultimele clipe, voi aduce târfe. Ba nu, mi-am spus după un moment de
gândire, nu târfe, prestaţiile lor erau
374
375
prea mecanice, prea mediocre. Puteam să invit puştoaice, dintre cele care se bronzau pe plajă,
cele mai multe vor refuza, unele totuşi ar putea să accepte, oricum eram convins că nu vor fi
scandalizate. Evident, existau riscuri, puteau să aibă iubiţi delincvenţi; mai puteam să încerc
cu menajerele, unele erau absolut acceptabile şi poate n-ar fi respins ideea unui supliment Am
comandat un al patrulea cocteil şi am cântărit încet diferitele variante, învârtind alcoolul în
pahar, apoi mi-am dat seama că, foarte probabil, nu voi face nimic din toate astea, că acum,
după ce Esther mă părăsise, nu voi plăti prostituate, la fel cum nu o făcusem nici după
plecarea lui Isabelle, şi mi-am mai dat seama, cu un amestec de groază şi silă, că încă mai
credeam - într-un mod pur teoretic, ce-i drept, ştiam că pentru mine totul se terminase, îmi
irosisem ultimele şanse, acum eram pe picior de plecare, trebuia să pun punct, trebuia s-o
închei -, dar în adâncul fiinţei mele, împotrivă oricărei evidenţe, continuam totuşi să cred în
iubire.
376
Daniel25,14
Primul contact cu Esther31 m-a surprins: influenţat probabil de istorisirea de viaţă a
predecesorului meu, mă aşteptam să fie o persoană tânără. La solicitarea mea de intermediere,
a trecut în modul vizual: m-am pomenit în faţa unei femei cu o figură gravă, serioasă, puţin
trecută de cincizeci de am; stătea în faţa ecranului, într-o cămăruţă foarte ordonată care
probabil îi servea de birou şi purta ochelari de vedere. Numărul ei ordinal, 31, constituia
deja, în sine, o uşoară surpriză; mi-a explicat că descendentele lui Estherl moşteniseră de
la fondatoare o malformaţie renală şi de aceea duratele lor de viaţă erau mai scurte. Era la
curent, fireşte, cu plecarea lui Marie23. şi ea credea, era aproape sigură, că o comunitate de
primate superioare trăia pe locul a ceea ce fusese Lanzarote; acea zonă din Atlanticul de Nord,
m-a informat ea, cunoscuse un destin geologic zbuciumat: insula, total înghiţită de ape în
momentul Primei Descreşteri, reapăruse la suprafaţă în urma unor noi erupţii vulcanice; în
momentul Marii Secătuiri, devenise peninsulă şi o fâşie îngustă de pământ continua s-o lege,
aşa cum se vedea în ultimele relevee, de coasta africană.
377
Spre deosebire de Maiie^} Esther31 credea despre comunitatea stabilita în zona ca era
formată nu din sălbatici, ti din neo-umam care respingeau învăţătura Surom supieme Imagi-
nile din satelit ce-i drept, erau destul de ambigue putea fi vorba de făpturi modificate prin
RGS - sau nu, dar cum ar fi putut nişte fiinţe heterotrofe, mi-a atras ea atenţia, să supra-
vieţuiască într-un loc hpbit de orice vegetaţie9 Era convinsă că Marie23, sperând să
întâlnească oameni din vechea rasă, avea să găsească, în realitate, neo-umam care urmaseră
aceeaşi cale ca ea
— în fond, poate chiar asta căuta î-am spus eu
S-a gândit îndelung, apoi mi-a lăspuns, cu o voce neutră
— E posibil
378
Daniell,26
Vmcent îşi instalase atelierul într-un hangar fără ferestre, lung de vreo cincizeci de metri, aflat
în imediata vecinătate a localurilor Bisericii şi legat de acestea pnntr-un pasaj acoperit.
Traversând birourile în care, în ciuda orei matinale, secretare, documentarişti, contabili se
agitau deja în faţa computerelor, am fost din nou frapat de faptul că această organizaţie
spirituală puternică, în plin avânt — în statele din nordul Europei, declara deja un număr de
adepţi egal cu cel al principalelor confesiuni creştine -, era organizată întocmai ca o
întreprindere Fhc se simţea bine, ştiam, în atmosfera de muncă şi modestie care se potrivea cu
valorile lui, în fapt, latura strălucitoare, show off a profetului îi displăcuse profund
întotdeauna Instalat comod în noua lui existenţă, se comporta ca un patron atent cu angajaţii
săi, dispus să-i asculte, să le acorde o zi liberă sau un avans la leafă Organizaţia mergea ca pe
roate, donaţiile adepţilor veneau, după moartea lor, să sporească un patrimoniu deja de două
ori mai mare decât al sectei Moon, ADN-ul lor, replicat în cinci exemplare, era conservat la
temperatură joasă în săli subterane impenetrabile
1 Ostentativă (m engl in ong )
379
pentru majoritatea radiaţiilor cunoscute şi capabile să reziste la un atac nuclear. Nu numai că
laboratoarele conduse de Savant constituiau un nec plus ultra al tehnologiei momentului; de
fapt, nu exista nimic comparabil, nici în sectorul privat, nici în cel public, Savant şi echipa lui
aveau un avans decisiv în domeniul ingineriei genetice, ca şi în studierea neuronilor cu
circuite flexibile, asta cu respectarea strictă a legislaţiei în vigoare, iar cei mai buni studenţi de
la universităţile americane şi europene solicitau acum să lucreze alături de ei.
Odată stabilite dogma, ritualul şi regimul, şi după ce orice risc de a scăpa situaţia de sub
control a fost îndepărtat, Vincent se mărginise la scurte apariţii mediatice în care şi-a putut
permite luxul de a fi tolerant, admiţând, împreună cu reprezentanţii religiilor monoteiste,
existenţa unei aspiraţii spirituale comune — dar fără să ascundă faptul că obiectivele lor erau
total diferite. Această strategie de calmare a avut succes, iar cele două atentate comise
împotriva unor sedii ale Bisericii - unul la Istanbul, revendicat de un grup islamist, altul la
Tucson, Ari-zona, atribuit unor fundamentalişti protestanţi -au provocat o condamnare
generală şi s-au întors împotriva instigatorilor. Aspectul înnoitor al principiilor de viaţă
elohimite era acum asumat în primul rând de Lucas, al cărui stil de comunicare incisiv,
ridiculizând făţiş paternitatea, speculând cu o îndrăzneală controlată ambiguitatea sexuală a
fetelor foarte tinere, discreditând, fără a-1 ataca direct, străvechiul tabu al incestului, asigura
campaniilor sale de presă un impact enorm în raport cu investiţia făcută; în acelaşi timp, ştia
să obţină un consens larg prin
380
elogierea fără rezerve a valorilor hedoniste dominante şi omagiul apăsat adus tehnicilor
sexuale orientale, totul într-un montaj vizual estetizant, dar şi foarte direct, care făcuse şcoală
(clipul „ETERNITATEA. CU SENINĂTATE" fuse&e urmat de altele, „ETERNITATEA.
CU SENZUALITATE", „ETERNITATEA. CU IUBIRE", care, neîndoielnic, reprezentau
inovaţii în domeniul publicităţii religioase). Fără să opună vreo rezistenţă, fără măcar să ia în
calcul posibilitatea unui contraatac, bisericile tradiţionale s-au văzut părăsite, în câţiva ani, de
cei mai mulţi fideli, iar steaua lor a pălit în faţa noului cult, care, în plus, îşi recruta
majoritatea adepţilor în mediile atee, înstărite şi moderne -CSP+ şi CSP++, ca să folosim
terminologia lui Lucas -, la care bisericile tradiţionale nu mai aveau de mult acces.
în cursul ultimilor ani, conştient că lucrurile mergeau bine, că se înconjurase de cei mai buni
colaboratori posibili, Vincent se consacrase aproape exclusiv marelui său proiect; m-a sur-
prins să văd revenindu-i timiditatea şi felul nesigur şi stângaci de a se exprima pe care le avea
la primele noastre întâlniri. A ezitat mult, în dimineaţa aceea, înainte de a-mi dezvălui opera
vieţii lui. Am luat o cafea, apoi încă una, de la automatul de băuturi. In cele din urmă, învâr-
tind între degete un pahar gol de plastic, Vincent mi-a spus: „Cred că va fi ultima mea
lucrare...", apoi şi-a lăsat privirea în pământ. „Susan e de acord...", a adăugat el. „Când va sosi
momentul... în fine, momentul să părăsim pământul şi să intrăm în aşteptarea viitoarei
reîncarnări, vom intra împreună în această sală; vom merge în
381
mijlocul ei şi vom bea împreună un amestec letal. Alte săli, după acelaşi model, vor fi
construite pentru toţi ceilalţi adepţi. Mi s-a părut... mi s-a părut necesar să dăm o formă
acestui moment." A tăcut, m-a privit în ochi. „A fost o muncă grea...", a mai spus. „M-am
gândit mult la poemul lui Baudelaire, Moartea sărmanilor; m-a ajutat enorm."
Sublimele versuri mi-au revenit în memorie, parcă fuseseră mereu acolo, într-un colţ al minţii
mele, parcă viaţa mea întreagă nu fusese decât ilustrarea lor mai mult sau mai puţin explicită:
Doar moartea consolează şi-ndeamnă a trăi; E idealul vieţii şi e nădejdea toată, E elixirul care
ne-animă şi ne-mbată Şi care dă puterea să mai trăim o zi;
Prin brumă şi zăpadă, în zarea-ntunecată,
E unica lumină de raze argintii,
E cârciuma vestită în care vom găsi
Şi somnul şi ospăţul şi liniştea visată ..*
Am clătinat din cap, ce altceva puteam să fac? Apoi am pornit pe coridorul care ducea la
hangar. După ce am deschis uşa ermetică, blindată, şi am pătruns în interior, am fost orbit de o
lumină extrem de puternică, iar timp de treizeci de secunde nu am putut distinge nimic; în
urma mea, uşa s-a închis cu un zgomot înăbuşit.
Treptat, ochii mi s-au obişnuit, am recunoscut forme şi contururi; semăna puţin cu simularea
1. Moartea sărmanilor, în Charles Baudelaire, Les Fleurs du Mal /Florile Răului, Editura
pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1968, traducere de Al Westfned.
382
informatică pe care o văzusem la Lanzarote, dar luminozitatea ansamblului era şi mai intensă,
Vincent lucrase cu tonuri de alb pe alb, iar muzică nu mai era deloc, doar câte un freamăt
uşor, vibraţii incerte ale aerului. Aveam impresia că mă mişc într-un spaţiu lăptos, izotrop,
care se condensa uneori, subit, în micro-formaţiuni gra-nuloase - apropiindu-mă, distingeam
munţi, văi, peisaje întregi ce deveneau complexe şi dispăreau aproape imediat, iar decorul
recădea într-o omogenitate difuză, străbătută de potenţialităţi oscilante. Se întâmpla ceva
straniu, nu-mi mai vedeam mâinile şi nici vreo altă parte a corpului. Foarte curând, am
pierdut orice noţiune de direcţie şi atunci am avut impresia că aud paşi, răsunând ca un ecou
al paşilor mei: când mă opream, paşii aceia se opreau şi ei, dar cu o mică întârziere. Privind la
dreapta, am zărit o siluetă ce repeta fiecare dintre mişcările mele şi care ce se distingea de
albeaţa orbitoare a aerului doar printr-un alb ceva mai mat. Am simţit o uşoară nelinişte:
silueta a dispărut imediat. Neliniştea s-a risipit: silueta s-a materializat din nou, ieşită parcă
din neant. Puţin câte puţin, m-am obişnuit cu prezenţa ei şi mi-am continuat explorarea; mi se
părea din ce în ce mai evident că Vincent utilizase structuri fractale, recunoşteam site
Sierpinski, mulţimi Mandelbrot, instalaţia însăşi părea să evolueze pe măsură ce
deveneam conştient de ea. In clipa când am avut senzaţia că spaţiul din jurul meu se
fragmenta în mulţimi triadice Cantor, silueta a dispărut, iar liniştea a devenit absolută. Nu-mi
mai auzeam nici propria respiraţie — şi atunci am înţeles că devenisem spaţiu; eram universul
şi eram existenţa fenomenală, micro-structurile scânteietoare ce
383
apăreau, încremeneau, apoi se dizolvau în spaţiu făceau parte din mine însumi, ie simţeam alo
mele, fiecare apariţie şi dispariţie a lor se producea înlăuntrul corpului meu M-a cuprins
atunci o vie dorinţă de a dispărea, de a mă topi într-un neant luminos, activ, vibrând de poten-
ţialităţi nelimitate ; lumina a redevenit orbitoare, spaţiul din jur a părut că explodează, disper-
sându-se în particule de lumină, dar nu era spaţiu în sensul obişnuit al cuvântului, avea di-
mensiuni multiple şi orice altă percepţie dispăruse - acest spaţiu nu conţinea, în sensul
obişnuit al cuvântului, nimic. Am rămas astfel, printre potenţialităţi fără formă, dincolo chiar
de formă şi de absenţa formei, un răstimp pe care nu l-am putut determina; apoi în mine s-a
născut ceva, mai întâi aproape imperceptibil, ca amintirea sau visul unei senzaţii de greutate;
am redevenit conştient de respiraţia mea, de cele trei dimensiuni ale spaţiului, care, puţin câte
puţin, a redevenit imobil; în jurul meu au apărut din nou obiecte, ca nişte emanaţii discrete ale
albului, şi am izbutit să ies din încăpere.
într-adevăr, i-am spus lui Vincent puţin mai târziu, cred că într-un asemenea loc era imposibil
să rămâi în viaţă mai mult de zece minute. „Eu numesc locul acesta iubire", a spus el. „Omul
nu a putut iubi niciodată, niciodată în absenţa nemuririi; de aceea, se pare, femeile erau mai
aproape de iubire, căci aveau ca misiune să zămislească viaţa. Noi am regăsit nemurirea şi
comuniunea cu lumea; lumea nu mai are puterea să ne distrugă, din contră, noi avem puterea
s-o creăm prin puterea privirii noastre. Dacă rămânem în inocenţă şi acceptăm ceea ce ne
oferă privirea, rămânem de asemeni în iubire."
384
Al-am dcvspâiţit de Vincent, apoi, odată urcat in taxi, m-am liniştit puţin câte puţin, starea
mea de -spirit, în timp ce traversam periferia pariziană, rămânea totuşi destul de confuză; abia
când am ajuns la Porte d'Itahe am găsit puterea sa glumesc, sâ-mi repet în gând: „Să fie oare
cu putinţă9' Acest artist uriaş, acest creator de valori încă n-a aflat ca iubirea a murit l". M-a
cuprins de îndată o anume tristeţe, constatând că nici acum nu renunţasem să fiu ce fusesem
de-a lungul întregii mele cariere: un soi de Zarathustra al clasei de mijloc.
Recepţionerul de la Lutetia m-a întrebat dacă am petrecut un sejur reuşit. „Impecabil", i-am
spus, căutându-mi grăbit cârdul. A vrut apoi să ştie dacă vor avea privilegiul să mă revadă cu-
rând. „Nu, asta nu cred ", i-am răspuns, „nu cred că voi avea prilejul să revin prea curând."
385
Daniel25,15
„Ne îndreptăm privirea spre cer, iar cerul e gol", scrie Ferdinandl2 în istorisirea lui. Primele
îndoieli privind sosirea Viitorilor au apărut cam la a douăsprezecea generaţie neo-umană -
adică, aproximativ, la un mileniu după evenimentele relatate de Daniel1; cam în aceeaşi epocă
au avut loc primele dezertări.
A mai trecut un mileniu, situaţia a rămas stabilă, procentul dezertărilor, neschimbat. Inaugu-
rând o tradiţie de frivolitate în raport cu datele ştiinţifice care avea să ducă la ruma filozofiei,
Friedrich Nietzsche vedea în om „specia al cărei tipar nu e încă fixat". Această apreciere, cu
totul falsă în ce-i privea pe oameni - mai falsă, oricum, decât pentru majoritatea speciilor
animale -, nu este mai adevărată pentru neo-umanii care le-au urmat. Se poate spune chiar că
ceea ce ne caracterizează în primul rând, în raport cu predecesorii noştri, e un anume
conformism. Se pare că oamenii, cel puţin cei din ultima perioadă, îmbrăţişau cu mare
uşurinţă orice proiect nou, indiferent de direcţia mişcării propuse; schimbarea în sine era în
ochii lor o valoare. Noi, dimpotrivă, privim noutatea cu cele mai mari rezerve şi nu o adoptăm
decât atunci când ni se pare o ameliorare certă. După Rectificarea Genetică
386
Standard, care a făcut din noi prima specie animală autotrofă, nu s-a mai operat nici o altă
modificare de o amploare comparabilă. Instanţele ştiinţifice din Oraşul central ne-au supus
spre aprobare câteva proiecte, de pildă să dezvoltăm aptitudini pentru zbor sau pentru
supravieţuirea în mediul submarin; au fost dezbătute, îndelung dezbătute, pentru a fi în cele
din urmă respinse. Singurele caractere genetice care mă deosebesc de Damel2, primul meu
predecesor neo-uman, sunt ameliorări minime, de bun-simţ, cum ar fi o sporire a eficienţei
metabolice în utilizarea mineralelor sau o uşoară diminuare a sensibilităţii fibrelor nervoase ce
receptează durerea. Istoria noastră colectivă, ca şi destinele noastre individuale, par foarte
calme în comparaţie cu istoria oamenilor din ultima perioadă. Uneori mă trezesc noaptea şi
privesc stelele. Transformări climatice şi geologice de mare amploare au remodelat aspectul
regiunii în cursul ultimelor două milenii; strălucirea şi poziţia stelelor, gruparea lor în con-
stelaţii sunt probabil singurele elemente naturale care nu au suferit modificări din epoca lui
Daniel1 Privind cerul nocturn, mi se întâmplă să mă gândesc la Elohimi, la strania credinţă
care până la urmă, pe căi ocolite, avea să declanşeze Marea Transformare. Daniel1 retrăieşte
în mine, trupul lui cunoaşte o nouă întrupare, gândurile lui sunt ale mele, amintirile lui sunt
ale mele; existenţa lui continuă cu adevărat în mine, chiar dacă nici un om nu a visat vreodată
să-şi continue viaţa prin descendenţii săi. Şi totuşi, viaţa mea, mă gândesc adesea, e departe de
cea pe care mi-ar fi plăcut s-o trăiesc.
387
Daniell,27
întors la San Jose, am continuat, e cam tot ce se poate spune. Una peste alta, pentru o
sinucidere, treaba mergea destul de bine şi în cursul lunilor iulie şi august, cu o uşurinţă
surprinzătoare, am terminat relatarea evenimentelor care erau totuşi cele mai importante şi
mai atroce din viaţa mea. în materie de autobiografie eram un autor debutant, la drept vorbind
nici nu eram un autor, poate de aceea nu mi-am dat seama, în toate acele zile, că simplul fapt
de a scrie, dându-mi iluzia unui control asupra evenimentelor, m-a ferit să cad în stări
justificând recursul la ceea ce psihiatrii, în jargonul lor savuros, numesc tratamente grele.
Surprinzător, nu mi-am dat seama că păşeam pe buza unei prăpăstii, cu toate că visele mele ar
fi trebuit să mă avertizeze. Esther revenea în ele din ce în ce mai des, din ce în ce mai drăguţă
şi mai libertină, iar aceste vise îm-brăcau un aspect naiv pornografic, erau adevărate vise de
hămesit ce nu prevesteau nimic bun. Trebuia totuşi să ies, din când în când, să cumpăr bere şi
biscuiţi, la întoarcere treceam de obicei pe plajă şi, evident, pe lângă o mulţime de puştoaice
goale: noaptea le revedeam în vis, în orgii de un irealism patetic, pe care le organiza Esther şi
în care eu eram personajul central; mă gândeam
388
tot mai des la poluţiile nocturne ale bătrânilor, care le exasperează pe infirmiere - repetându-
mi că nu voi ajunge până acolo, că voi face la timp gestul fatal, că totuşi exista în mine o
anume demnitate (deşi nimic din viaţa mea nu o dovedise până acum). în fond, nu era deloc
sigur că aveam să mă sinucid, puteam să fiu dintre aceia care-i freacă la icre pe ceilalţi până la
capăt, mai ales că, având destui bani, puteam să frec o mulţime de inşi. Uram omenirea, e
sigur, o urasem de la bun început, iar pentru că nefericirea înrăieşte, o uram acum şi mai mult.
în acelaşi timp, devenisem un adevărat căţeluş, o simplă bucăţică de zahăr ar fi fost suficientă
ca să fac sluj (nici nu mă mai gândeam în mod special la Esther şi la trupul ei, m-aş fi
mulţumit cu orice: cu nişte sâni, o tufă pubiană); dar bucăţica asta de zahăr nu mi-o întindea
nimeni şi aveam toate şansele să-mi închei viaţa aşa cum o începusem: abandonat şi furibund,
într-o stare de panică pe care canicula o aţâţa şi mai mult. Faptul că oamenii poartă atâtea
discuţii despre vreme şi climă se explică pnntr-o străveche apartenenţă la animalitate, pnntr-o
amintire primitivă, înscrisă în organele de simţuri şi legată de condiţiile de supravieţuire din
epoca preistorică. Aceste dialoguri stereotipe, convenţionale, trădează totuşi o miză reală:
chiar şi atunci când trăim într-un apartament, în condiţii de stabilitate termică garantate de o
tehnologie fiabilă şi rodată, ne e cu neputinţă să scăpăm de acest atavism animal; de aceea, nu
devenim pe deplin conştienţi de josnicia şi nefericirea noastră, de caracterul lor deplin şi
definitiv, decât în condiţii climatice favorabile.
389
Puţin câte puţin, timpul povestirii se apropie de timpul vieţii mele reale; pe 17 august, pe o
caniculă cumplită, am pus pe hârtie amintirile despre acel party aniversar de la Madrid
-petrecut cu un an înainte, tot pe un 17 august. Am trecut rapid peste ultimul meu sejur la
Paris, peste moartea lui Isabelle: toate acestea mi se păreau deja înscrise în paginile
precedente, ţineau de ordinea previzibilă a lucrurilor, de calea bătută a omenirii, iar eu voiam,
din contră, să deschid un alt drum, să aduc ceva nou şi surprinzător.
Minciuna îmi apărea acum în toată amploarea ei: funcţiona în toate domeniile existenţei
umane, acţiunea ei era universală; toţi filozofii, fără excepţie, o confirmaseră, ca şi cvasitotali-
tatea oamenilor de litere; era probabil necesară supravieţuirii speciei, iar Vincent avea
dreptate . istorisirea mea de viaţă, odată răspândită şi comentată, avea să pună capăt umanităţii
aşa cum o ştiam. Comanditarul meu, ca să vorbim în termeni mafioţi (era într-adevăr o crimă,
ba chiar, la propriu, o crimă împotriva umanităţii), putea fi mulţumit. Omul avea să-şi
schimbe calea; avea să adopte noua credinţă.
înainte de a pune un punct final povestirii mele, m-am mai gândit o ultimă oară la Vincent, cel
care a inspirat, de fapt, această carte şi singura fiinţă umană care mi-a inspirat vreodată un
sentiment atât de străin firii mele • admiraţia Pe bună dreptate, ghicise în mine o vocaţie de
spion şi trădător. Spioni şi trădători mai existaseră în istoria omenirii (nu foarte mulţi, de
altfel, doar câţiva, când şi când, în general era aproape uimitor să constaţi în ce măsură
oamenii s-au
390
comportat ca nişte dobitoace docile, ca boul care urcă voios în camionul ce-1 duce la abator);
eu însă eram primul, probabil, care trăiam într-o epocă în care condiţiile tehnologice puteau să
dea trădăm mele un impact deplin. Era de altfel o evoluţie istorică inevitabilă, eu nu făceam
decât s-o accelerez, conceptuahzând-o. Din ce în ce mai mult, oamenii vor don să trăiască
liber, fără responsabilităţi, într-o căutare pătimaşă a plăcerii; vor dori să trăiască aşa cum
trăiau deja, printre ei, fericiţii kids, iar când vârsta îşi va face simţită povara, când nu vor mai
putea susţine lupta, vor şti să-i pună capăt. Dar între timp vor adera la Biserica elohimită,
codul lor genetic va fi conservat şi vor muri cu speranţa continuării nedefinite într-o existenţă
consacrată plăcerilor. Era sensul evoluţiei istorice, direcţia sa pe termen lung şi nu se limita la
Occident, Occidentul nu făcea decât să deschidă, să arate calea, cum o făcea de la sfârşitul
Evului Mediu.
Atunci va dispărea specia, sub forma sa actuală; atunci va apărea ceva diferit, încă greu
de numit, o specie poate mai rea, poate mai bună, dar care va avea ambiţii mai limitate şi,
oricum, va fi mai calmă, importanţa nerăbdării şi freneziei în istoria umană nu trebuia
subestimată. Poate că Hegel, acel imbecil greoi, avea în fond dreptate, poate că eram un tertip
al raţiunii. Era puţin probabil ca specia menită să ne ia locul să fie, în aceeaşi măsură, o specie
socială; de când mă ştiu, ideca care încheia orice discuţie, care împăca orice divergenţe, în
jurul căreia văzusem cel mai des apărând un consens absolut, liniştit, fără probleme, putea fi
rezumată cam aşa: „In fond, ne naştem singuri, trăim singuri şi murim singuri" Această
frază, accesibilă celor mai
391
fe~
primitive minţi, era şi concluzia celor nai rafinaţi gânditori; în orice împrejurări, ca întrunea
aprobări unanime şi, aceste cuvinte odată rostite, toţi aveau sentimentul că nu au mai auzit
ceva atât de frumos, de adânc şi de adevărat - indiferent de vârsta, sexul sau poziţia socială a
interlocutorilor. Fenomenul era deja frapant pentru cei din generaţia mea; era şi mai frapant
pentru generaţia lui Esther. Asemenea înclinaţii ale minţii nu pot, pe termen lung, să
favorizeze o sociabilitate bogată. Sociabilitatea îşi trăise traiul, îşi împlinise rolul istoric;
indispensabilă în primele etape ale apariţiei inteligenţei umane, nu mai era acum decât un
vestigiu inutil şi înrobitor. La fel şi sexualitatea, după generalizarea procreaţiei artificiale. „Să
te masturbezi înseamnă să faci dragoste cu cineva pe care îl iubeşti cu adevărat": fraza era
atribuită mai multor personalităţi, de la Keith Richards la Jacques Lacan; oricum, atunci când
a fost rostită, era în avans faţă de epoca ei, deci nu putea să aibă un impact real. Relaţiile
sexuale, de altfel, aveau să se menţină un timp ca suport publicitar şi principiu de diferenţiere
narcisistă, fiind totodată, din ce în ce mai mult, rezervate unor specialişti, unei elite erotice.
Lupta narcisistă va dura atâta timp cât va găsi victime dispuse s-o accepte, să-şi caute în ea
porţia de umilinţă, va dăinui probabil cât sociabilitatea însăşi, va fi ultimul ei vestigiu, dar va
sfârşi prin a se stinge. Cât despre iubire, nu mai era de aşteptat nimic de la ea: eram probabil
unul dintre ultimii oameni din generaţia mea care mă iubeam destul de puţin pentru a fi
capabil să iubesc pe altcineva, de altfel nu mi se întâmplase prea des, mai exact de două ori în
viaţă. Nu există iubire în libertatea
392
individuală, în independenţă, e pur şi simplu o minciună, o minciună grosolană; nu există
iubire decât în dorinţa de aneantizare, de contopire, de dispariţie individuală într-un soi de,
cum se spunea pe vremuri, sentiment oceanic, în ceva care oricum, într-un viitor apropiat, era
condamnat să dispară.
In urmă cu trei ani, decupasem din Gente Libre o fotografie în care sexul unui bărbat (căruia
nu i se vedea decât bazinul) intra pe jumătate şi, ca să spun aşa, domol în cel al unei femei de
vreo douăzeci şi cinci de ani, cu părul blond, lung, ondulat. Toate fotografiile din acea revistă
pentru „cupluri liberale" se învârteau mai mult sau mai puţin în jurul aceleiaşi teme: de ce mă
încânta atât de mult clişeul acela? Sprijinindu-se pe genunchi şi antebraţe, femeia îşi întorcea
faţa spre obiectiv, parcă surprinsă de acea intro-misiune neaşteptată, survenită într-un
moment în care se gândea la cu totul altceva, bunăoară să spele pe jos; de altfel, părea mai
curând plăcut surprinsă, privirea ei exprima o satisfacţie tâmpă şi impersonală, ca şi cum ar fi
reacţionat la acest contact neprevăzut mai mult cu mucoasele decât cu mintea. Sexul femeii
părea elastic şi mătăsos, de dimensiuni potrivite, primitor; oricum, era plăcut şi dădea
impresia că se poate deschide uşor, la comandă. Ospitalitatea aceea binevoitoare, calmă,
spontană, ca să spun aşa, era tot ce doream acum de la lume, înţelegeam asta pe măsură ce
priveam, săptămâni la rând, fotografia; apoi înţelegeam că nu aveam s-o mai obţin niciodată,
că nici nu voi încerca s-o obţin cu adevărat şi că plecarea lui Esther nu fusese o tranziţie
dureroasă, ci un sfârşit absolut. Poate că revenise, la ora asta, din Statele Unite, era chiar
393
■V>
foarte posibil, mi se părea puţin probpbil să facă o carieră de mare pianistă, nu avea totuşi
talentul, nici doza de nebunie necesare, în fond era o fiinţă cât se poate de raţională. Revenită
sau nu, ştiam că asta nu schimba nimic, că nu va dori să mă vadă, că eram pentru ea o istorie
din trecut, la drept vorbind şi pentru mine eram o istorie veche, gândul de a-mi relua cariera
publică şi în general de a avea relaţii cu semenii mei mă părăsise acum definitiv, Esther mă
golise, îmi consumasem cu ea ultimele puteri, eram un om sfârşit; fusese fericirea mea, dar şi,
cum presimţisem de la început, moartea mea; această premoniţie nu mă făcuse, altminteri, să
ezit nici o clipă; dacă tot e să-ţi întâlneşti moartea, măcar s-o vezi îr^ faţă, asta o ştie în sinea
lui oricine, cum ştie că e absolut preferabil să alegi, în locul morţii obişnuite, în plictis şi
uzură, o moarte care, printr-un miracol, să aibă chipul plăcerii.
394
Daniel25,16
La început a fost creată Sora supremă, care e prima. Apoi au fost creaţi cei Şapte Fondatori,
care au întemeiat Oraşul central. Dacă la temelia concepţiilor noastre filozofice stă învăţătura
Surorii supreme, organizarea politică a comunităţilor neo-umane se datorează aproape
în totalitate celor Şapte Fondatori; acesta însă, au spus-o chiar ei, nu a fost decât un parametru
neesenţial, determinat de evoluţiile biologice care au ameliorat autonomia funcţională a neo-
uma-nilor, ca şi de evoluţiile istorice, începute încă din timpul societăţilor precedente, care au
dus la declinul funcţiilor de relaţie. Separarea radicală între neo-umani nu s-a produs de altfel
din motive imperioase şi totul arată că ea s-a petrecut progresiv, probabil pe durata mai multor
generaţii. La drept vorbind, separarea fizică totală constituie o formulă socială posibilă,
compatibilă cu învăţăturile Surorii supreme şi având aceeaşi orientare generală, mai mult
decât o consecinţă a lor în sens strict.
După ce a dispărut contactul, în urma lui s-a evaporat şi dorinţa. Nu simţisem nici o atracţie
fizică pentru Marie23 - cum nu simţeam, fireşte, nici pentru Esther31, care oricum depăşise
vârsta susceptibilă de acest gen de manifestări.
395

Eram convins că nici Marie23, in ciuc'a plecam ei, nici Marie22, în ciuda straniului episod
final (relatat de predecesorul meu), nu cunoscuseră dorinţa Ceea ce cunoscuseră însă, într un
mod extrem de dureros, era nostalgia donntei, dormta de a simţi din nou dormta, de a h
pătrunse, ca îndepărtatele lor străbune, de acea forţă ce părea atât de intensă Deşi Daniel1 se
arata atât de elocvent în ce priveşte nostalgia dorinţei, până acum am fost cruţat de acest
fenomen si nu mă tulbură defel să discut cu Esther31 despre relaţia predecesorilor noştri, cât
despre ea, manifestă o răceală cel puţin egală, iar la sfârşitul contactelor noastre episodice ne
despărţim fără regret, fără emoţie, reluându-ne existenţele calme, contemplative, care
oamenilor de altădată le-ar fi părut ucigător de plicticoase
Existenţa unei activităţi mentale reziduale, lipsită de orice miză, orientată spre cunoaşterea
pură, constituie un punct cheie din învăţătura Surorii supreme , nimic nu a permis, până acum,
să fie pus la îndoială
O agendă restrânsă, punctată de suficiente momente de mim-har (ca acelea oferite de lune-
carea soarelui pe obloane sau de retragerea bruscă a unei formaţiuni noroase cu contururi
ameninţătoare, gonită de un vânt mai violent venit dinspre nord), îmi organizează existenţa, a
cărei durată exactă este un parametru indiferent Fund identic cu Damel24, ştiu că voi avea în
Daniel26 un succesor similar, amintirile limitate, decente, pe care le păstrăm din existenţe cu
contururi identice nu au nici pe departe pregnanţa necesară pentru ca ficţiunea individuală să
se poată sprijini pe ele Viaţa omului, în liniile
396
ei generale, e aceeaşi iar acest adevăr secret, ascuns de a lungul întregii istorii, nu a putut ieşi
la iveala decât la neo-umam Respingând paradigma incompletă a formei, noi aspirăm să
integram universul potenţiahtăţilor nelimitate închizând paranteza devenim, am intrat deja
intr-o staie de stază nelimitată, nedefinită
397
*#■
Daniell,28
Daniel25,17
Suntem în septembrie, ultimii turişti vor pleca; şi, odată cu ei, ultimii sâni, ultimele tufe
pubiene; ultimele micro-lumi accesibile. Mă aşteaptă o toamnă interminabilă, urmată de o
iarnă siderală ; dar acum mi-am încheiat efectiv sarcina, am descris şi ultimele minute,
prezenţa mea aici nu se mai justifică, nu mai e nimic de relatat, nu mai am nici un obiectiv.
Există totuşi ceva, ceva îngrozitor, ceva ce pluteşte în spaţiu şi parcă vrea să se apropie.
înainte de orice tristeţe, înainte de orice mâhnire sau de orice lipsă posibilă, există altceva,
ceva ce s-ar putea numi pura groază de spaţiu. Să fie acesta ultimul stadiu? Ce făcusem ca să
merit o asemenea soartă? Şi ce făcuseră, în general, oamenii? Nu mai simt în mine ură, nimic
de care să mă pot agăţa, nu mai există repere sau indicii; teama e prezentă, adevăr al tuturor
lucrurilor, identic cu lumea observabilă. Nu mai există lume reală, lume simţită, lume umană,
am ieşit din timp, nu mai am trecut, nici viitor, nu mai am tristeţi sau proiecte, nu mai simt
nostalgii, abandon sau speranţă; nu mai e decât teama.
Spaţiul vine, se apropie, vrea să mă înghită. Un zgomot slab se aude în mijlocul camerei. Fan-
tomele sunt aici, spaţiul este format din ele, mă înconjoară. Se hrănesc cu ochii plesniţi ai
oamenilor.
398
Aşa se încheia istorisirea de viaţă a lui Daniel1; personal, regretam acest sfârşit abrupt. Previ-
ziunile lui din final despre psihologia speciei menite să înlocuiască omenirea erau destul de
interesante; dacă le-ar fi adâncit, am fi putut scoate din ele, cred, indicaţii utile.
Acest punct de vedere nu e împărtăşit de predecesorii mei. Un individ onest, desigur, dar
limitat, mărginit, destul de reprezentativ pentru limitele şi contradicţiile ce aveau să ducă
specia sa la pieire: iată, în mare, judecata aspră formulată de ei, după Vincentl, în privinţa
strămoşului nostru comun Dacă mai trăia, spun ei, n-ar fi putut, date fiind antinomiile
constitutive ale naturii sale, decât să-şi continue balansul ciclotimie între descurajare şi
speranţă, evoluând spre un sentiment de abandon din ce în ce mai sfâşietor, legat de
îmbătrânire şi de pierderea tonusului vital; sub acest aspect, ultimul său poem, scris în avionul
care-1 ducea de la Almeria la Paris, e atât de elocvent pentru starea de spirit a oamenilor din
acea perioadă, încât ar fi putut servi drept motto lucrării clasice a lui Hatchett şi Rawlins,
Abandon, vârsta a treia.
Eram conştient de forţa argumentelor lor şi doar o intuiţie vagă, aproape impalpabilă, m-a
399
făcut să încerc sa aflu ceva mai mult La întrebările mele, Esther31 a opus mai intai un refuz
hotărât Citise, fireşte îbtorisuca de viata a lui Estherl, ea msăşi si-o terminase pe a ei, dar nu i
se părea oportun să-i cunosc conţinutul
— Ştiţi î-am sens eu (trecusem de mult in modul nonvizual), totuşi, ma simt foarte stram
de strămoşul meu
— Nu eşti niciodată atât de stram pe cat crezi, a răspuns ea brutal
Nu pricepeam ce o făcea să creadă că această poveste veche de două milenii, despre oamenii
din vechea specie, ar mai putea avea acum vreun efect
— Şi totuşi are unul, un puternic efect negativ... mi-a răspuns ea enigmatic
La insistenţele mele, a sfârşit totuşi prin a ceda şi mi-a povestit ce ştia despre ultimele
momente ale relaţiei dintre Daniel1 şi Estherl Pe 23 septembrie, la două săptămâni după ce-şi
terminase istorisirea de viaţă, el î-a telefonat Până la urmă, cei doi nu s-au mai revăzut nicio-
dată, el însă i-a telefonat în mai multe rânduri, Esther i-a răspuns, mai întâi cu blândeţe, dar
irevocabil, că nu voia să-1 mai vadă Constatând eşecul acestei metode, el a trecut la SMS-un,
apoi la e-mailun, sfârşind cu etapele sinistre când nu au mai avut nici un contact Pe măsură ce
şansa unui răspuns scădea, el devenea din ce în ce mai scabros, accepta explicit libertatea
sexuală a lui Esther, chiar o felicita pentru ea, îşi înmulţea aluziile licenţioase, evoca
momentele cele mai fierbinţi din timpul legăturii lor, sugera că ar putea frecventa împreună
localuri pentru cupluri, ar putea face filme video deocheate, ar
400
putea încerca noi exponente Era jalnic şi cam respingător La urma i-a scris nenumărate
scrisori ramase fără răspuns
— S-a umilit a comentat Esther31, s-a bălăcit în umilinţa, la modul cel mai abject A ajuns
chiar să-i propună bani, mulţi bani, doar ca să petreacă o ultima noapte cu ea, era cu atât mai
absurd cu cât ea începea să câştige mult, ca actriţă La sfârşit, a început să bântuie în jurul
casei ei, la Madrid - de mai multe ori, Esther 1-a zărit prin baruri şi a început să se teamă La
vremea aceea avea un nou iubit, cu care se împăca bme - îi plăcea foarte mult să facă sex cu
el, ceea ce nu fusese niciodată cazul cu predecesorul dumneavoastră S-a gândit chiar să ceară
ajutorul poliţiei, dar el se mărginea să rătăcească prin cartier, nu încerca să intre în legătură cu
ea, şi până la urmă a dispărut
Nu eram surprins, totul se potrivea destul de bme cu ceea ce ştiam despre personalitatea lui
Daniel1 Am întrebat-o pe Esther31 ce s-a mai întâmplat după aceea - fund msă conştient, şi de
această data, că ştiam dinainte răspunsul
— S-a sinucis S-a sinucis după ce a văzut-o într-un film, Una mujer desnuda, în care juca
rolul principal - era un film după romanul unei tinere italience, cu oarecare succes în epocă, în
care autoarea povestea cum trecea de la o experienţă sexuală la alta fără să aibă nici cel mai
mic sentiment înainte de a se sinucide, i-a scris o ultimă scrisoare - în care nu făcea nici o
aluzie la sinucidere, Esther a aflat-o din presă, din contră, tonul scrisorii era vesel, aproape
euforic, se declara încrezător în iubirea lor, convins de caracterul trecător al dificultăţilor din
ultimii
401
ani Este scrisoarea care a avut o influenţă catastrofală asupra lui Marie23 ea a făcut-o să
plece, să-şi imagineze că o comunitate de oameni sau de neo-umam, în fond nu ştia foarte
bine, se formase undeva şi descoperise un nou mod de organizare relaţională, că se putea
renunţa la separarea individuală totală pe care o cunoaştem noi acum, fără a mai aştepta
sosirea Viitorilor Am încercat s-o aduc cu picioarele pe pământ, să-i arăt că scrisoarea nu
dovedea decât diminuarea capacităţii mentale a predecesorului dumneavoastră, că era o ultimă
şi patetică tentativă de negare a realităţii, că iubirea nesfârşită despre care vorbeşte nu exista
decât în imaginaţia lui, că în realitate Esther nu 1-a iubit niciodată Totul a fost zadarnic
Marie23 atribuia acestei scrisori, şi în special poemului cu care se încheie, o importanţă
enormă
— Nu-i împărtăşiţi părerea ?
—Trebuie sa recunosc, e un text bizar, lipsit de ironie şi sarcasm, foarte departe de maniera
lui obişnuită, mi se pare chiar destul de tulburător Dar de aici şi până la a-i da atâta importanţă
Nu, nu sunt de acord Marie23 nu era probabil nici ea prea echilibrată, e singura explicaţie a
faptului că a putut vedea în ultimul vers o indicaţie concretă, utilizabilă
Esther31 se aştepta cu siguranţă la rugămintea care a urmat nu am avut de aşteptat decât două
minute ca să descopăr ultimul poem pe care Daniel, înainte de a se sinucide, î-l adresase lui
Esther, poemul care o făcuse pe Marie23 să-şi părăsească domiciliul, obiceiurile, viaţa şi să
plece în căutarea unei ipotetice comunităţi neo-umane
402
O, viata mea cea i eche si uitată, Dorinţa mea dintâi, nevindecată, întâia mea iubire din ruine,
A trebuit să te întorci la mine
A trebuit să ştiu cum se învaţă Ce e mai bun şi mai de preţ în viaţă, Când două trupuri îsi află
fericirea Unindu se, invata nemurirea
Robia mi e deplină - acum ştiu Cutremurarea celui viu, împotrivirea celui care moare Şi
liziera strălucind în soare
Si dragostea, ce este uşurinţă, Când totul ni se dă pe dată, în miezul timpului, visată, O insulă
e cu putinţă
403
Partea a treia
Istorisire finală, epilog
Ce există în afara lumii?
In acea perioadă (era începutul lunii iunie) soarele începea să coboare de la ora patru în ciuda
latitudinii destul de joase; modificarea axei de rotaţie a Pământului avusese, pe lângă Marea
Secătuire, mai multe consecinţe de acest ordin. Ca orice came, Fox nu avea ore de somn
regulate: dormea când dormeam eu, se trezea odată cu mine. M-a urmat curios prin camere
când am trecut să-mi pregătesc un rucsac uşor pe care mi l-am pus în spate, a dat vesel din
coadă când am ieşit din vilă şi m-am îndreptat spre împrejmuirea de protecţie; prima noastră
plimbare din zi era, de obicei, mai târzie.
Când am acţionat dispozitivul de deschidere, mi-a aruncat o privire surprinsă. Angrenajul
metalic s-a învârtit încet, deschizând o ieşire largă de trei metri; din câţiva paşi am fost afară.
Fox m-a privit din nou ezitant, întrebător: nici amintirile din viaţa anterioară, nici memoria lui
genetică nu-1 pregătiseră pentru un eveniment de acest gen; nimic nu mă pregătise nici pe
mine la drept vorbind. A mai ezitat câteva clipe, apoi a" venit încet la picioarele mele.
Mai întâi aveam de străbătut o întindere plată, lipsită de vegetaţie, cale de vreo zece kilometri;
pe urmă începea o pantă împădurită,
407
foarte lină, care se întindea până la o.-izont. Nu aveam alt plan decât să merg către vest, de
preferinţă spre vest-sud-vest; se părea că o comunitate neo-umană, umană sau nedeterminată
se stabilise pe locul insulei Lanzarote sau într-o regiune învecinată; poate izbuteam s-o
găsesc; la atât se rezumau intenţiile mele. Populaţia zonelor pe care urma să le străbat era
foarte puţin cunoscută; în schimb, topografia lor făcuse obiectul unor relevee recente şi
precise.
Am mers aproape două ore, pe un teren pietros, dar uşor accesibil, până am ajuns la liziera
pădurii; Fox sălta alături de mine, vizibil încântat de această plimbare prelungită şi de mersul
pe jos. în tot acest timp, am rămas conştient că plecarea mea era un eşec, şi probabil o
sinucidere. îmi umplusem rucsacul cu capsule de săruri minerale, puteam deci să rezist mai
multe luni, pentru că nici apa potabilă, nici lumina solară nu aveau să-mi lipsească în drumul
meu; rezerva avea să se sfârşească, desigur, dar adevărata problemă în viitorul apropiat era
hrana lui Fox: puteam să vânez, luasem cu mine un pistol şi câteva cutii de cartuşe, dar nu
trăsesem niciodată şi nu ştiam ce soi de animale trăiau în regiunile pe care urma să le străbat.
^ Spre sfârşitul după-amiezii pădurea a început să se rărească, apoi am ajuns la o pajişte cu
iarbă scurtă, în vârful pantei pe care începusem s-o urc de dimineaţă. Spre vest, panta cobora
pe versantul opus, mult mai abruptă, apoi se distingea un şir de dealuri şi văi cu relief
accidentat, acoperite şi ele cu o pădure deasă, cât vedeai cu ochii. De la plecarea mea, nu
observasem vreo urmă de prezenţă umană şi nici, în general, de
408
viaţă animală. M-am hotărât să fac un popas pentru noapte, lângă un lac din care izvora un
pârâu ce se îndrepta către sud. Fox a băut îndelung, apoi s-a culcat la picioarele mele. Am
înghiţit cele trei comprimate necesare metabolismului meu, apoi am desfăcut pătura de supra-
vieţuire, destul de uşoară, pe care o luasem cu mine; avea să-mi fie suficientă, ştiam că nu voi
avea de traversat zone de mare altitudine.
Pe la miezul nopţii, temperatura s-a răcit uşor; Fox s-a ghemuit lângă mine respirând regulat.
Uneori, somnul îi era străbătut de vise; atunci dădea din lăbuţe, ca şi cum ar fi trecut un
obstacol. Am avut un somn chinuit; plecarea mea îmi părea tot mai absurdă şi sortită unui
eşec sigur. Nu simţeam totuşi nici un regret; puteam de altfel foarte bine să fac cale-ntoarsă,
Oraşul central nu exercita nici o supraveghere; în general, defecţiunile erau constatate
întâmplător, cu ocazia unor aprovizionări sau reparaţii, uneori după mai mulţi ani. Puteam să
mă întorc, dar nimic nu mă trăgea înapoi: rutina solitară, punctată exclusiv de schimburi
intelectuale, care fusese viaţa mea şi ar fi trebuit să fie la fel până la capăt, mi se părea acum
insuportabilă. Ar fi trebuit să-mi aducă fericirea, o fericire de copil cuminte, garantată de
respectarea micilor proceduri, de securitatea astfel obţinută, de absenţa suferinţei şi riscului;
dar fericirea nu venise, iar ataraxia dusese la apatie. Printre fadele bucurii ale neo-umanilor,
cele mai obişnuite ţineau de aranjare şi clasificare, de constituirea unor mici ansambluri
ordonate, de deplasarea meticuloasă şi raţională a unor obiecte de dimensiuni mici; dar ele se
dovediseră insuficiente. Planificând abolirea dorinţei în termeni budişti, Sora
409
supremă contase pe menţinerea urei energii diminuate, lipsite de tragism, cu simplu rol de
conservare, ce trebuia să permită în continuare funcţionarea gândirii - o gândire mai lentă, dar
mai precisă (fiind mai lucidă), o gândire eliberată. Acest fenomen nu s-a produs decât în
proporţii infime: dimpotrivă, generaţiile noastre desprinse de realitate s-au cufundat în tristeţe,
în melancolie, într-o apatie lâncedă şi până la urmă fatală. Semnul cel mai clar al eşecului a
fost că, până la urmă, am ajuns să pizmuiesc soarta lui Daniel1, parcursul lui contradictoriu şi
violent, pasiunile amoroase care-1 zbuciumaseră - oricare ar fi fost suferinţele lui şi, în ultimă
instanţă, sfârşitul lui tragic.
De ani de zile, dimineaţa, la trezire, practicam exerciţiile recomandate de Sora supremă, cele
descrise de Buddha în predica sa despre concentrarea atenţiei. Astfel adastă, observând trupul
dinlăuntru; adastă observând trupul din afară, observând trupul dinlăuntru şi din afară; adastă
observând dispariţia trupului; observând dispariţia dispariţiei trupului. „Iată trupul": această
introspecţie e prezentă în el doar pentru cunoaştere, doar pentru meditaţie, astfel rămâne liber
şi nu se leagă de nimic în lume. în fiecare minut al vieţii mele, de la începutul ei, fusesem
conştient de respiraţia mea, de echilibrul chines-tezic al organismului meu, de starea sa
generală fluctuantă. Nu cunoscusem niciodată acea bucurie imensă, acea transfigurare a fiinţei
fizice ce-1 copleşeau pe Daniel1 când i se împlineau dorinţele, îndeosebi senzaţia de a fi
transportat în alt univers pe care o trăia în clipele penetrării carnale, despre toate acestea nu
aveam nici o idee
410
şi mi se părea că, în aceste condiţii, nu mai puteam continua să trăiesc.
Peste păduri s-au înălţat, umede, zorile, şi odată cu ele vise de tihnă, pe care nu am reuşit să le
înţeleg. Am simţit de asemeni lacrimi, iar gustul lor sărat mi s-a părut bizar. A apărut apoi
soarele şi, odată cu el, insectele; am început atunci să înţeleg ce fusese viaţa oamenilor.
Palmele, tălpile îmi erau acoperite cu sute de băşicuţe; mâncărimea era cumplită şi m-am scăr-
pinat violent, timp de vreo zece minute, până la sânge.
Mai târziu, în timp ce intram pe o pajişte deasă, Fox a reuşit să prindă un iepure; cu o mişcare
scurtă, i-a rupt vertebrele cervicale, apoi a adus micul animal sângerând la picioarele mele.
Mi-am întors privirea în clipa când începea să-i devoreze organele interne; aşa era făcută
lumea naturală.
In săptămâna următoare am traversat o zonă abruptă care, după harta mea, trebuia să fie Sierra
de Gâdor; mâncărimea scădea, sau mai curând mă obişnuiam cu durerea aceea constantă, mai
vie la căderea serii, la fel cum mă obişnuiam cu stratul de jeg ce-mi acoperea pielea şi cu
mirosul corporal mai pronunţat.
într-o dimineaţă, cu puţin înainte de zori, m-am trezit fără să simt căldura trupului lui Fox. M-
am ridicat, îngrozit. Era la câţiva metri şi se freca de un arbore, strănutând furios; punctul
dureros părea situat în spatele urechilor, la baza cefei. M-am apropiat, i-am luat cu blândeţe
capul în mâini. Cercetându-i blana, am descoperit rapid o umflătură mică, cenuşie, de câţiva
milimetri:
411
**■■
era o căpuşă, am recunoscut-o după descrierea citită într-o carte de biologie animală
Extragerea acestui parazit era dificilă, ştiam, am scos din rucsac o pensetă şi o compresă
îmbibată cu alcool Fox a gemut uşor, dar a rămas nemişcat în timp ce operam. încet,
milimetru cu milimetru, am izbutit să-i scot de sub piele vietatea, era un cilindru cenuşiu,
cărnos, cu un aspect respingător, care se îngroşase sugându-i sângele; aşa era făcută lumea
naturală.
In prima zi din a doua săptămână, dimineaţa, am ajuns în faţa unei falii imense care-mi bara
drumul spre vest. îi cunoşteam existenţa din releveele luate din satelit, dar crezusem că va fi
posibil s-o depăşesc şi să-mi continui drumul. Pereţii de bazalt albăstrui, perfect verticali,
plonjau mai multe sute de metri până la o suprafaţă neclară, uşor accidentată, un sol ce părea o
combinaţie de pietre negre şi bălţi noroioase în aerul limpede, se distingeau cele mai mici
detalii ale peretelui opus, aflat cam la vreo zece kilometri, la fel de vertical şi acela.
Faptul că acest accident de teren era un obstacol de netrecut nu se putea ghici din hărţile
făcute după relevee, care în schimb dădeau o idee precisă despre traseul său: pornind de la o
zonă în care se afla amplasamentul fostului Madrid (oraşul fusese distrus de un şir de explozii
nucleare, în faza finală a conflictelor interumane), falia traversa tot sudul Spaniei, apoi zona
mlăştinoasă de pe locul a ceea ce fusese Mediterana, după care pătrundea adânc în inima
continentului african. Singura soluţie era să ocolesc prin nord; un ocol de o mie de kilometri.
M-am aşezat câteva minute, descurajat, cu picioarele
412
spânzurând în gol, în timp ce soarele urca pe culmile muntoase, Fox s-a aşezat lângă mine,
pnvmdu-mă întrebător. Chestiunea hranei lui, cel puţin, era rezolvată, iepurii, foarte numeroşi
în zonă, se lăsau prinşi şi ucişi fără nici o reacţie; se vede că prădătorii lor naturali dispăruseră
de generaţii. Eram surprins de rapiditatea cu care Fox îşi regăsea instinctele strămoşilor
sălbatici; surprins şi de bucuria evidentă pe care o simţea -deşi nu cunoscuse decât confortul
unui apartament - adulmecând aerul culmilor, zburdând pe pajiştile alpme.
Vremea era blândă, se încălzise deja; am traversat cu uşurinţă Sierra Nevada pe la Puerto de la
Ragua, la două mii de metri altitudine; în depărtare se zărea vârful acoperit de zăpadă al
muntelui Mulhacen, care fusese - şi rămânea, în ciuda schimbărilor geologice dramatice
survenite în timp - punctul cel mai înalt al Peninsulei Iberice.
Mai la nord se întindea o zonă cu platouri şi înălţimi calcaroase, ciuruite de numeroase grote.
Serviseră drept adăpost oamenilor preistorici ce populaseră primii regiunea; mai târziu, au fost
folosite ca adăposturi de ultimii musulmani goniţi de Reconquista spaniolă, fiind apoi
transformate, în secolul XX, în zone de agrement şi hoteluri; mi-am făcut obiceiul să mă
odihnesc în ele în timpul zilei şi să-mi continui drumul la căderea seni. în dimineaţa celei de-a
treia zile, am observat, prima oară, indicii ale prezenţei sălbaticilor - un foc, oase de animale
mici. Făcuseră focul într-una din încăperile amenajate în grote, direct pe podea, arzând
mocheta, deşi în bucătăria hotelului existau plăci de gătit
413
vitroceramice - prea complicate pentru înţelegerea lor. Pentru mine era o permanentă surpriză
să constat că mare parte din echipamentele fabricate de om erau încă, după câteva secole, în
stare de funcţionare - până şi centralele electrice continuau să furnizeze mu de kilowaţi pe
care nu-i mai folosea nimeni Profund ostilă faţă de tot ce ţinea de oameni, dornică să opereze
o ruptură radicală cu specia care ne precedase, Sora supremă hotărâse rapid să dezvolte o
tehnologie autonomă în enclavele locuite de neo-umani, pe care le cumpărase, una câte una,
de la naţiunile ruinate, incapabile să-şi încropească bugetul şi chiar, în scurt timp, să satisfacă
nevoile sanitare ale populaţiei. Instalaţiile umane fuseseră complet abandonate; faptul că
funcţionau în continuare era cu atât mai remarcabil: hotărât lucru, oricât de mizerabil ar fi fost
sub alte aspecte, omul fusese un mamifer ingenios.
Ajuns în dreptul barajului de la Negratin, am făcut un scurt popas. Imensele turbine ale hidro-
centralei se învârteau încet; nu mai alimentau decât un şir de felinare de iluminat public,
aliniate inutil de-a lungul autostrăzii Grenada -Alicante. Şoseaua plină de crăpături, acoperită
de nisip, era năpădită din loc în loc de iarbă şi tufişuri. Odihmndu-mă pe terasa unui fost res-
taurant ce domina suprafaţa turcoaz a lacului de acumulare, printre mese şi scaune metalice
mâncate de rugină, m-am gândit încă o dată, cu o tristeţe care m-a surprins, la banchetele,
chefurile, sărbătorile de familie petrecute acolo cu secole în urmă. Eram conştient, mai mult
ca oricând, că omenirea nu merita să trăiască şi că dispariţia acestei specii putea fi socotită,
sub
414
toate aspectele, o veste bună; nu-i mai puţin adevărat că vestigiile ei răzleţe, ruinate, aveau
ceva întristător
„Până când vor dăinui condiţiile nefericirii ?", se întreabă Sora supremă în A Doua
Respingere a Umanismului. „Vor dăinui", răspunde ea de îndată, „atâta timp cât femeile vor
continua să nască." Problemele umane, spune Sora supremă, n-ar fi putut găsi nici măcar un
început de soluţie fără o limitare drastică a populaţiei terestre. O ocazie istorică de depopulare
controlată apăruse la începutul secolului XXI, continua ea, cu scăderea natalităţii în Europa şi
epidemiile de SIDA din Africa. Dar omenirea preferase să irosească această şansă, adoptând o
politică de emigraţie masivă, purtând aşadar întreaga vină pentru războaiele etnice şi
religioase care-au urmat şi care aveau să constituie preludiul Primei Descreşteri.
Lungă şi confuză, istoria Primei Descreşteri e cunoscută azi doar de câţiva specialişti, care se
bazează în primul rând pe monumentala Istorie a Civilizaţiilor Boreale, în douăzeci şi trei de
volume, de Ravensburger şi Dickinson. Incomparabilă sursă de informaţii, această lucrare a
fost considerată uneori ca lipsită de rigoare ştiinţifică , i s-a reproşat mai ales că acordă prea
mult credit relatării lui Horsa, în care, spune Penrose, influenţa literară a vechilor chansons de
geste şi gustul pentru o metrică regulată contează mai mult decât rigoarea adevărului istoric.
Criticii săi s-au concentrat, de pildă, pe următorul pasaj:
Cele trei insule din Nord sunt blocate de
gheţuri;
Cele mai subtile teorii se contrazic;
415
Se spune ca undeva a dispărut un lac
Iar continente moarte urca iar la suprafaţa
Astrologi obscuri cutreiera ţinuturile noastre
Anunţând reîntoarcerea Zeului nordic
Ei vestesc gloria lui Alpha Centauri
Şi jură ascultare stupei vechilor principi
Acest pasaj, susţine Penrose, contrazice flagrant ceea ce ştim despre istoria climatica a
planetei Cercetări mai aprofundate au dovedit totuşi că începutul prăbuşim civilizaţiilor
umane a fost marcat de variaţii termice pe cât de bruşte, pe atât de imprevizibile Chiar şi
Prima Descreştere - adică topirea gheţurilor, care, produsă de explozia a două bombe
termonucleare la cei doi poli, arctic şi antarctic, avea să provoace inundarea întregului
continent asiatic, cu excepţia Tibetului, şi să reducă de douăzeci de ori cifra populaţiei terestre
- s-a petrecut abia peste un secol
Alte cercetări au pus în evidenţă renaşterea, în cursul acelei perioade tulburi, a unor credinţe şi
comportamente din cel mai vechi trecut folcloric al civilizaţiei occidentale, precum astrologia,
magia divmatorie, fidelitatea fata de ierarhii de tip dinastic, refacerea unor tribun rurale sau
urbane, reapariţia unor culte şi cutume barbaie dispariţia civilizaţiilor umane, în prima faza,
cel puţin, a semănat destul de mult cu previziunile pe care le-au făcut, începând cu sfârşitul
secolului XX, diverşi autori de ficţiuni speculative Un viitor violent, sălbatic îi aştepta pe
oameni, mulţi au ştiut-o chiar înainte de izbucnirea primelor dezordini, sub acest aspect,
anumite publicaţii precum Metal Hurlant publica texte de
416
o premomtie tulburătoare In rest, această conştiinţa anticipata nu avea să le permită oamenilor
să mcerce sau măcar să imagineze o soluţie oarecare Omenirea, spune Sora supremă, avea să
si împlinească destinul ei violent, până la nimicirea finală, nimic nu putea s-o salveze,
admiţând că o asemenea salvare ar fi fost de dorit Restrânsă comunitate neo-umană, adunată
în enclave protejate de un sistem de securitate infailibil, înzestrată cu un sistem de
reproducere fiabil şi cu o reţea de comunicaţii autonomă, avea să depăşească fără dificultăţi
această perioadă de grele încercări Avea să supravieţuiască la fel de uşor şi celei de-a Doua
Descreşteri, concomitentă cu Marea Secătuire Punând la adăpost de jaf şi distrugeri ansamblul
cunoştinţelor umane, completându-le la nevoie, în măsura necesară, această comunitate avea
să joace rolul avut de mănăstiri de a lungul Evului Mediu - cu deosebirea că nu avea drept
obiectiv să pregătească o renaştere viitoare a omenirii, ci, dimpotrivă, să înlesnească, pe cât
posibil, dispariţia ci
în următoarele trei zile, am străbătut un platou uscat şi alb, cu vegetaţie anemică, apa şi
vânatul deveneau mai rare, aşa că am decis să cotesc înspre est, îndepărtându-mă de traseul
faliei Urmând cursul râului Guardal, am ajuns la lacul San Clemente, apoi, cu multă plăcere,
în pădurile răcoroase şi pline de vânat din Sierra Segura Constituţia mea biochimică
(deveneam conştient pe măsură ce înaintam pe drumul nostru) îmi dădea o rezistenţă
excepţională, o uşurinţă de adaptare la diferitele medii fără egal în lumea animală Până acum
nu văzusem nici o
417
"1
urma de prădători mari si daca in heraie seara apnndeam focul, după ce alegeam un loc de
popas, o făceam mai mult ca omagiu fată de un străvechi obicei uman Fox îsi regăsea cu usu-
rmţă atavismele, redevenea camele care, cu mu de am în urmă, 11 însoţise pe oameni, mainte
de a-i urma pe neo-umam Din munţi cobora o adiere răcoroasă, eram la două mn de metri
altitudine şi Fox privea flăcările mainte de a se culca la picioarele mele, lângă jăraticul
roşiatic Ştiam ca va dormi lepureşte, gata sa sară la primul semn de primejdie, să ucidă şi la
nevoie să moară pentru a-şi apăra stăpânul şi teritoriul Citisem cu atenţie istorisirea lui
Daniel1, dar tot nu pricepeam pe deplin ce înţelegeau oamenn prin iubire, nu sesizam
totalitatea sensurilor diverse, contradictorii pe care le dădeau acestui termen, sesizasem
violenţa luptei sexuale, suferinţa insuportabilă a izolării afective, dar tot nu pricepeam ce-i
făcuse să spere că ar putea stabili, între aceste aspiraţii contrare, o formă de sinteză Şi totuşi,
la capătul acelor săptămâni de călătorie prin munţii Spaniei, m-am simţit mai aproape ca
niciodată de a iubi, în sensul cel mai malt pe care oamenii îl dădeau acestui termen, de
asemeni, niciodată nu am fost mai aproape de a simţi personal „ceea ce are viaţa mai bun", ca
să reiau cuvintele lui Daniel1 din poemul lui de sfârşit şi înţelegeam, cu melancolie,
sentimentul ce o făcuse pe Marie23 să pornească la drum, atât de departe de aici, pe celălalt
ţărm al Atlanticului La drept vorbind, eu însumi mă pornisem la un drum tot atât de mcert,
însă faptul de a ajunge la destinaţie îmi devenise indiferent în fond, tot ce voiam era să
continui să rătăcesc cu Fox pe pajişti şi prin munţi, să trăiesc, dimineaţa, trezirile,
spălatul in apa unui rau rece ca gheaţa, minutele când ma uscam la faoare, serile petrecute îm
preuna in jurul focului, la lumina stelelor Trăiam in inocenta, intr-o stare non-conflictuală şi
non-relativă, nu mai aveam planuri, nici obiective, iar individualitatea mea se topea într-un şir
de zile nedefinit eram fericit
După Sieria Segura, am intrat în Sierra Alcaraz, cu o altitudine mai joasă, nu mai ţineam
socoteala exactă a zilelor de mers, dar pe la începutul lui august, cred, la orizont a apărut
Albacete Căldura era apăsătoare Mă depărtasem mult de la traseul faliei, ca să revin la ea,
trebuia acum s-o iau drept către vest, să traversez, cale de peste două sute de kilometri,
platourile ţinutului Mancha, unde nu aveam să găsesc vegetaţie şi nici adăpost Puteam, de
asemeni, luând-o spre nord, să ajung în zonele împădurite din jurul oraşului Cuenca, apoi,
traversând Catalonia, să mă apropii de Pirinei
Nu fusesem nevoit niciodată, în cursul existenţei mele neo-umane, să iau o iniţiativă sau o
hotărâre, era un proces cu totul străin pentru mine Iniţiativa individuală, arată Sora supremă în
Instrucţiuni pentru o viaţă liniştită, e sursa voinţei, ataşamentului şi dorinţei, urmându-i
învăţătura, cei Şapte Fondatori au pus la punct un catalog exhaustiv al situaţiilor de viaţă posi-
bile Desigur, obiectivul lor era în primul rând să lichideze banii şi sexul, al căror efect toxic îl
putuseră constata în toate istorisirile de viaţă umane, trebuia de asemeni îndepărtată orice
noţiune de opţiune politică, sursă a unor pasiuni, stnu ei, „artificiale, dar violente" în ochii lor,
aceste pre-condiţn de ordin negativ, deşi
418
419
*
indispensabile, nu erau suficiente pentru a le permite neo-umanilor să redescopere „evidenta
neutralitate a realului", după expresia lor adesea citată; trebuia oferit, de asemeni, un catalog
concret cu prescripţii pozitive. Comportamentul individual, notează ei în Prolegomene la Edi-
ficarea Oraşului central (prima lucrare neo-uma-nă care, în mod semnificativ, nu are nici un
nume de autor), trebuia să devină „la fel de previzibil ca funcţionarea unui frigider". Cei şapte
recunoşteau că principala sursă de inspiraţie stilistică în redactarea catalogului lor, mai mult
decât orice producţie literară umană, fuseseră „instrucţiunile de folosire a aparatelor
electrocasnice de mărime şi complexitate medie, în special cele ale unui video marca JVC
HR-DV3S/MS". Neo-uma-nii, avertizează ei din capul locului, pot fi consideraţi, la fel ca
oamenii, mamifere raţionale de talie şi complexitate medii; prin urmare, în cadrul unei
vieţi stabilizate, întocmirea unui repertoriu complet de comportamente este posibilă. Părăsind
calea unei vieţi reglementate, mă îndepărtasem totodată de orice schemă aplicabilă. Astfel,
preţ de câteva minute, stând pe vine în vârful unui dâmb calcaros, contemplând şesul alb,
nesfârşit, întins la picioarele mele, am descoperit chinul opţiunii personale. Am înţeles, de
asemeni - definitiv, de data asta -, că dorinţa mea nu era, nu mai era şi probabil nu fusese
nicicând să mă alătur unei comunităţi de primate, oricare ar fi fost aceea. Fără nici o şovăire,
ca sub efectul unui gen de gravitaţie internă, aşa' cum sfârşeşti prin a te apleca în partea mai
grea, am hotărât s-o iau spre nord. Puţin după La Roda, zărind pădurile şi sclipirea lacului
Alarcon, în timp ce Fox sălta voios lângă mine, mi-am dat
420
seama că nu aveam s-o întâlnesc niciodată pe Marie23, nici vreo altă neo-umană şi că nu
simţeam din pricina asta nici o părere de rău.
Am ajuns în satul Alarcon puţin după căderea nopţii; luna se oglindea în apele lacului, care
erau străbătute de un freamăt uşor. Ajungând în dreptul primelor case, Fox s-a oprit în loc şi a
scos un mârâit încet; nu percepeam nici un zgomot, dar aveam încredere în auzul lui, mai
ascuţit decât al meu. Am rămas şi eu nemişcat. Câţiva nori au trecut prin faţa lunii şi am
distins un râcâit uşor, în dreapta mea; când luna a luminat din nou, am zărit o formă umană -
mi s-a părut diformă şi gârbovită - strecurându-se printre două case. L-am ţinut pe Fox, care
voia să pornească în urmărirea ei şi am continuat să urc pe strada principală. Era imprudent,
poate, din partea mea; dar, după toate mărturiile celor care intraseră în contact cu ei, sălbaticii
erau de-a dreptul îngroziţi de neo-umani şi prima lor reacţie era întotdeauna să fugă cât mai
departe.
Un panou turistic cu litere şterse de vreme m-a informat că fortul Alarcon, construit în secolul
al XH-lea, fusese transformat în parador în secolul XX; era o construcţie masivă, impozantă,
ce domina satul şi permitea supravegherea ţinutului pe mai mulţi kilometri înjur; rn-am
hotărât să rămân acolo peste noapte, fără a ţine seama de zgomote şi de siluetele care se
furişau prin întuneric. Fox mârâia întruna, până la urmă l-am luat în braţe ca să-1 liniştesc;
eram tot mai convins că sălbaticii vor evita orice confruntare şi făceam suficient zgomot ca
să-i avertizez de prezenţa mea.
421
u-
Interiorul fortului purta urmele unei locuiri recente, până si focul ardea intr-un şemineu uriaş,
alături era o rezerva de lemne se vede ca totuşi păstraseră această deprindere una dintre cele
mai vechi invenţii umane După o scurta cercetare a camerelor, mi-am dat seama că era
singurul lucru ce se putea invoca spre lauda lor locuirea clădim de către sălbatici se traducea
mai ales prin dezordine, duhoare, grămezi de excremente uscate pe jos Nu exista mei un
indiciu de activitate mintala, intelectuală sau artistică, se adeverea concluzia puţinilor
cercetători care s-au ocupat de istoria sălbaticilor în lipsa oricărei transmiteri culturale,
decăderea lor se petrecuse fulgerător
Zidurile groase păstrau bine căldura şi m-am hotărât să rămân în sala cea mare, mărgimn-du-
mă să-mi trag o saltea mai aproape de foc, într-un dulap, am descoperit un teanc de cearşafuri
curate Am mai descoperit două carabine cu repetiţie, o rezervă impresionantă de cartuşe şi
ustensile pentru curăţarea şi gresarea armelor Probabil că ţinutul, colinar şi împădurit, abunda
în vânat pe vremea oamenilor, nu ştiam cum era acum, dar primele săptămâni de călătorie îmi
arătaseră că cel puţin anumite specii supravie-ţuiseră succesiunii de valuri uriaşe şi secete
extreme, norilor de radiaţii atomice, otrăvirii apelor, în fine, tuturor cataclismelor ce pustnseră
planeta în cursul ultimelor două milenii Fapt puţin cunoscut, dar semnificativ - în ultimele
secole ale civilizaţiei umane, in Europa îşi făcuseră apariţia nişte mişcări inspirate de o ideo-
logie stranie, masochistă, numită „ecologism", deşi avea puţine în comun cu ştiinţa omonimă
Aceste mişcăn insistau pe necesitatea de a ocroti
422
„natura" contra activităţilor umane şi susţineau ideea ca toate speciile, indiferent de gradul lor
de dezvoltare, aveau un „drept" la ocuparea planetei mai mult, unu adepţi ai acestor mişcări
păreau să ia sistematic partea animalelor împotriva omului, iar dispariţia unei specii de never-
tebrate părea să-i întristeze mai profund decât o foamete care decima populaţia unui continent
Astăzi ne vine greu sa înţelegem acele concepte („natura", „drept") pe care le manipulau cu
atâta frivolitate şi vedem în acele ideologii terminale un semn al dorinţei omenim de a se
autodistruge, de a pune capăt unei existenţe pe care o simţea inadecvată Oricum, „ecologiştn"
subestimaseră mult capacitatea de adaptare a lumii vii, rapiditatea cu care se reface un nou
echilibru pe ruinele unei lumi distruse, iar primii mei predecesori, ca Damel3 şi Damel4,
notează cu o uşoară ironie rapiditatea cu care câştigau teren, pe locul fostelor complexe
industriale, pădurile dese bântuite de lupi şi de urşi E de asemeni amuzant să constaţi, la ora
când practic omul a dispărut, iar trecuta lui dominaţie se manifestă doar prin vestigii
nostalgice, remarcabila rezistentă a acariemlor şi insectelor
Am petrecut o noapte liniştită şi m-am trezit puţin înainte de zori însoţit de Fox, am făcut un
tur pe drumul de strajă, privind soarele care se înălţa peste apele lacului, probabil că sălbaticii,
părăsind satul, se retrăseseră pe malurile lui Am trecut apoi la o cercetare completă a caste-
lului, descoperind numeroase obiecte fabricate de om, unele în perfectă stare de conservare
Cele care conţineau componente electronice şi batem cu litiu fuseseră definitiv distruse de
trecerea
423
secolelor; am lăsat astfel deoparte telefoanele mobile, computerele, agendele electronice.
în schimb, aparatele care conţineau doar piese mecanice şi optice rezistaseră foarte bine, cele
mai multe. M-am jucat o vreme cu un aparat de fotografiat, un Rolleiflex cu obiectiv dublu şi
carcasă metalică de un negru mat: manivela care înfăşură pelicula se învârtea uşor; lamelele
obturatorului se deschideau şi se închideau cu un mic zgomot mătăsos, cu o viteză ce varia în
funcţie de cifra selecţionată pe tamburul de control. Dacă ar mai fi existat peliculă şi
laboratoare pentru developare, eram sigur că aş fi putut să fac fotografii excelente. în timp ce
soarele începea să încălzească, să lumineze cu reflexe aurii suprafaţa lacului, am meditat o
vreme la har şi la uitare; la ce avusese omenirea mai bun: ingeniozitatea ei tehnologică. Nu
rămânea nimic, acum, din acele producţii literare şi artistice de care oamenii erau atât de
mândri; temele care le dăduseră naştere erau perimate, forţa lor emoţională se evaporase. Nu
rămânea nimic din sistemele filozofice sau teologice pentru care oamenii s-au luptat, uneori
au murit sau, mai des, au ucis; toate acestea nu mai trezeau nici un ecou la un neo-uman, noi
nu mai vedeam în ele decât divagaţii gratuite ale unor minţi limitate, ceţoase, incapabile să
producă un concept precis sau pur şi simplu utilizabil. în schimb, produsele tehnologice ale
omului încă puteau să inspire respect. era domeniul în care dăduse tot ce avea mai bun, în
care-şi exprimase natura lui profundă, atingând de la început o excelenţă practică la
care neo-umanii nu au putut adăuga nimic esenţial. Acestea fiind spuse, propriile mele
nevoi tehnologice erau cât se poate de limitate; m-am
424
mulţumit cu un binoclu puternic şi un cuţit cu lama lată pe care mi l-am prins la curea. Era
posibil, în definitiv, să întâlnesc animale periculoase în călătoria mea, în caz că o continuam.
După-amiază, deasupra câmpiei s-au adunat norii şi ploaia a început ceva mai târziu în
rafale încete şi grele, stropii cădeau în curtea castelului cu un zgomot surd Puţin înainte de
apusul soarelui, am ieşit, drumurile erau desfundate, impracticabile; am înţeles atunci că
toamna lua locul veni şi am ştiut că va trebui să rămân aici săptămâni, poate luni, să aştept
începutul iernii, zilele reci şi uscate. Puteam să vânez, să ucid cerbi sau căprioare şi să le frig
în şemineu, puteam să duc viaţa simplă pe care o cunoşteam din diferite istorisiri de viaţă
umane. Fox avea să fie fericit, ştiam, memoria acestui gen de viaţă era înscrisă în genele lui;
în ce mă priveşte, aveam nevoie de capsule de săruri minerale, dar îmi mai rămânea o rezervă
pentru şase luni. După aceea va trebui să găsesc apă de mare, dacă marea mai exista şi dacă
voi putea ajunge la ea; sau va trebui să mor. După criteriile umane, ataşamentul meu faţă de
viaţă nu era foarte dezvoltat, totul în învăţătura Surorii supreme era orientat spre ideea de
detaşare; regăsind lumea originară, aveam senzaţia că sunt o prezenţă deplasată, facultativă, în
mijlocul unui univers în care totul urmărea supravieţuirea şi perpetuarea speciei.
Noaptea târziu, m-am trezit şi am zărit un foc pe malul lacului. Privind cu binoclul, am simţit
un şoc descoperindu-i pe sălbatici: nu-i văzusem niciodată de atât de aproape, iar cei de aici
erau diferiţi de cei din ţinutul Almeria, aveau trupuri mai robuste şi pielea mai deschisă la
culoare;
425
specimenul diform zărit la sosirea mea în sat părea să fi fost o excepţie. în jurul focului erau
vreo treizeci de indivizi îmbrăcaţi în haine zdrenţuite de piele, probabil rămase de la oameni.
N-am suportat să-i privesc prea mult şi m-am dus să mă culc în întuneric, tremurând uşor; Fox
s-a lipit de mine, cu botul vârât în umărul meu; până la urmă m-am liniştit.
A doua zi dimineaţa, la poarta castelului am găsit o valiză rigidă de plastic, rămasă şi ea de la
oameni; incapabili să producă ei înşişi un obiect oarecare, lipsiţi de orice tehnologie, sălbaticii
trăiau din rămăşiţele industriei umane şi se mulţumeau să folosească obiecte găsite în ruinele
fostelor locuinţe, asta când erau capabili să înţeleagă la ce servesc. Am deschis valiza:
conţinea câţiva tuberculi, dintr-o specie care-mi era necunoscută, şi o bucată de carne friptă.
Se confirma astfel informaţia că sălbaticii ignorau complet natura neo-umanilor: nu păreau
conştienţi că metabolismul meu era diferit de al lor, că acele alimente erau inutilizabile pentru
mine; Fox, în schimb, a devorat cu poftă carnea. Se confirma, de asemeni, că le inspiram o
groază imensă şi că doreau să-mi câştige bunăvoinţa sau cel puţin neutralitatea. La căderea
serii, am lăsat la intrare valiza goală, în semn că le accept ofranda.
Scena s-a repetat a doua zi, apoi în zilele următoare, în timpul zilei, urmăream prin binoclu
mişcările sălbaticilor; mă mai obişnuisem cu aspectul lor, cu trăsăturile aspre, grosolane, cu
organele sexuale la vedere. Atunci când nu vânau, cel mai adesea păreau să doarmă ori să se
acupleze - cel puţin aceia cărora li se oferea ocazia. Tribul era organizat după un sistem
ierarhic
426
strict, mi-a fost clar din primele zile de observaţie. Şeful era un mascul de vreo patruzeci de
ani, cu pârul cărunt; era ajutat de doi masculi tineri cu piept puternic, cei mai înalţi şi mai ro-
buşti din grup; copulaţia cu femelele era privilegiul lor exclusiv: când o femelă întâlnea un
mascul dominant, se aşeza în patru labe şi îi prezenta vulva; în schimb, respingea violent
avansurile celorlalţi masculi. Şeful avea întâietate în faţa celor doi subordonaţi, între aceştia
însă nu părea să existe o ierarhie clară: în lipsa şefului, beneficiau pe rând, uneori simultan, de
favorurile diferitelor femele. în trib nu existau indivizi bătrâni, vârsta maximă la care puteau
ajunge părea să fie cincizeci de ani. Una peste alta, era un mod de organizare destul de ase-
mănător cu cel din societăţile umane, mai ales din ultimele perioade, după dispariţia marilor
sisteme unificatoare. Eram convins că Daniel1 nu s-ar fi simţit prea străin în acest univers, că
şi-ar fi găsit cu uşurinţă reperele.
La o săptămână după sosirea mea, deschizând, ca de obicei, uşa castelului, am descoperit
lângă valiză o tânără sălbatică hirsută, cu pielea foarte albă şi cu părul negru. Purta o fustă
scurtă din piele, în rest era goală, iar pielea îi era pictată grosolan în albastru şi galben.
Văzând că mă apropii, s-a întors cu spatele, şi-a ridicat fusta, şi-a cambrat şalele, prezentându-
şi fundul. Fox s-a apropiat s-o adulmece, iar femela a început să tremure din toate
încheieturile, fără să-şi schimbe totuşi poziţia. Cum nu făceam nici un gest, a sfârşit prin a
întoarce capul spre mine; i-am făcut semn să mă urmeze în castel.
427
Eram destul de încurcat dacă acceptam acest nou soi de ofrandă, ar fi reînnoit o probabil în
zilele următoare, pe de altă parte, s-o trimit înapoi însemna s-o expun la represalii din partea
celorlalţi membri ai tribului Era vizibil îngrozita, îmi pândea reacţiile cu o privire licărind de
spaimă Cunoşteam procedurile sexualităţii umane, chiar dacă numai teoretic I-am arătat
salteaua, s-a aşezat în patru labe şi a aşteptat I-am făcut semn să se întoarcă, a ascultat, şi-a
desfăcut larg coapsele, apoi a început să-şi mângâie vulva, uimitor de păroasă Mecanismele
dorinţei au rămas aproape aceleaşi la neo-umam, deşi considerabil atenuate şi ştiam că
unu obişnuiau să se excite manual încercasem şi eu o dată, cu mulţi am în urmă, fără a reuşi
cu adevărat să evoc vreo imagine mentală, încercând să mă concentrez asupra
senzaţiilor tactile- care au rămas moderate, ceea ce m-a descurajat să mai repet experienţa
Cu toate astea, mi-am scos pantalonii cu scopul de a-mi manipula organul şi a-i da rigiditatea
dorită Tânăra sălbatică a scos un mormăit de satisfacţie, şi-a frecat vulva şi mai energic
Apropnn-du-mă, m-a izbit duhoarea pestilenţială ce emana dintre picioarele ei De când eram
pe drum, îmi pierdusem obiceiurile de igienă neo-umane, mirosul meu corporal era ceva
mai pronunţat, dar nu avea nimic în comun cu duhoarea exalată de sexul sălbaticei, amestec
de miasme de excremente şi de peşte stricat în am tras involuntar înapoi, s-a ridicat imediat,
neliniştită, s-a târât spre mme, ajungând la nivelul organului meu, şi-a apropiat gura
Duhoarea, ceva mai suportabilă, era, chiar şi aşa, pătrunzătoare, avea dinţi mărunţi, stricaţi,
negri Am respms-o cu
428
blândeţe, m-am îmbrăcat, am condus-o până la usa castelului exphcandu-i prin semne să nu
mai revină A doua zi, nu am mai luat valiza depusă pentru mme, una peste alta, mi se părea
preferabil să nu devin prea familiar cu sălbaticii Ca să-1 hrănesc pe Fox, puteam să vânez,
vânatul era din belşug şi deloc spenos, sălbaticii, puţin numeroşi, nu foloseau alte arme decât
arcul cu săgeţi, aşa încât carabinele mele cu repetiţie constituiau un avantaj hotărâtor Chiar a
doua zi, am ieşit pentru prima oară şi, spre bucuria lui Fox, am doborât două căprioare care
păşteau în fostele şanţuri de apărare Cu o toporişca, am tăiat două pulpe, lăsând apoi leşurile
acolo unde se găseau Aceste animale nu erau decât maşini imperfecte, aproximative, cu o
durată de viaţă redusă, nu aveau nici robusteţea, nici eleganţa şi perfecţiunea cu care funcţiona
un Rolleiflex cu dublu obiectiv, m-am gândit eu privmdu-le ochii bulbucaţi, fără viaţă Mai
ploua, dar puţin, drumurile ^deveneau din nou practicabile, când aveau să îngheţe, va fi
timpul să plec înspre vest
în zilele care-au urmat, m-am aventurat mai adânc în pădurea ce înconjura lacul, sub arborii
înalţi creştea o iarbă scurtă, cu porţiuni luminate ici şi colo de soare Din când în când, auzeam
foşnete într-un hăţiş mai des sau eram alertat de mârâitul lui Fox Ştiam că sălbaticii erau
acolo, treceam prin teritoriul lor, dar mai ştiam că nu vor îndrăzni să se arate, bubuitul
carabinei îi îngrozea Pe bună dreptate, de altfel acum mânuiam bine armele, izbuteam să
încarc foarte repede, aş fi putut să fac un măcel îndoielile pe care le simţisem, ocazional, în
cursul vieţii mele abstracte şi solitare dispăruseră acum ştiam că
429
t?*"
sălbaticii erau fiinţe nefaste, nefericite şi crude, nu printre ei puteam găsi iubirea sau posibi-
litatea ei, nici vreun ideal din cele care hrăniseră visurile predecesorilor noştri umani, erau
doar reziduul caricatural al celor mai rele tendinţe ale omenirii comune, cea pe care o
cunoştea Daniel1, cea căreia îi dorise pieirea, i-o plănuise şi in mare măsură i-o împlinise. Am
avut o nouă confirmare în timpul unui soi de petreceri organizate de sălbatici peste câteva
zile. Era o noapte cu lună plină şi m-au trezit urletele lui Fox; tobele băteau într-un ritm de
o violenţă obsedantă. Am urcat în turnul central, cu binoclul în mână. Tot tribul era adunat în
poiană, aprinseseră un foc şi păreau surescitaţi. Cocoţat pe ceva care aducea cu un scaun
hârbuit de maşină, căpetenia prezida adunarea; purta un tricou „Ibiza Beach" şi o pereche de
bocanci; picioarele şi organele sexuale erau la vedere. La semnul lui, muzica s-a domolit şi
membrii tribului au format un cerc, delimitând un soi de arenă în centrul căreia cei doi
asistenţi ai şefului au adus, împingându-i şi târându-i fără menajamente, doi sălbatici în vârstă
- cei mai bătrâni din trib, păreau să aibă vreo şaizeci de ani. Erau în întregime goi, înarmaţi cu
pumnale cu lama lată şi scurtă - identice cu cele găsite în magazia castelului. Lupta s-a
desfăşurat, mai întâi, într-o linişte absolută; dar după primul jet de sânge, sălbaticii au început
să urle, să fluiere, să-i încurajeze pe adversari. Am înţeles rapid că era o luptă pe viaţă şi pe
moarte, menită să-1 elimine pe individul cel mai slab; cei doi se loveau fără milă, încercând
să-şi atingă feţele sau punctele vulnerabile. După trei minute a urmat o pauză, s-au aşezat pe
vine la capetele arenei, ştergându-şe de sânge şi bând apă cu lăcomie
430
Cel mai corpolent părea în dificultate, pierduse mult sânge La un semn al şefului, lupta a fost
reluată Individul corpolent s-a ridicat clătmân-du-se; fără să piardă o secundă, adversarul a
sărit şi î-a înfipt pumnalul în ochi. Grasul a căzut la pământ, cu faţa scăldată în sânge: atunci
s-au năpustit cu toţii. Cu pumnalele ridicate, masculii şi femelele tribului au tăbărât urlând pe
rănitul care încerca să se târască din calea lor; tobele au început să bată din nou. La început,
sălbaticii tăiau bucăţi de carne şi le frigeau la foc, dar frenezia a sporit şi au început să
devoreze direct trupul victimei, să-i soarbă sângele al cărui miros părea să-i îmbete. în câteva
minute, au rămas doar nişte rămăşiţe sângerânde, împrăştiate pe câţiva metri de pajişte. Capul
zăcea deoparte, intact, fără altă vătămare în afară de ochiul plesnit. Unul dintre secunzi 1-a
luat, i 1-a întins şefului, acesta 1-a ridicat spre cer; între timp, muzica tăcuse din nou, iar
membrii tribului intonau un soi de melopee nearticulată, bătând încet din palme. Am presupus
că era un ritual de coeziune, un mijloc de a întări legăturile grupului - şi în acelaşi timp de a
scăpa de indivizii neputincioşi sau bolnavi; totul părea să corespundă cu ceea ce ştiam despre
umanitate.
Când m-am trezit, un strat subţire de chiciură acoperea pajiştile Tot restul dimineţii, m-am
pregătit pentru ceea ce speram să fie ultima etapă a periplului meu. Fox mă urma ţopăind din
încăpere în încăpere. Continuându-mi drumul spre vest, ştiam că voi străbate zone din ce în ce
mai calde; pătura de supravieţuire devenise inutilă. Nu ştiu precis de ce am revenit la planul
meu iniţial - acela de a încerca să ajung la Lanzarote;
431
,*■_
ideea de a întâlni o comunitate neo-umană nu mă entuziasma nici acum, de altfel nu aveam
indicii suplimentare despre existenta unei asemenea comunităţi Cred că, după noaptea aceea,
perspectiva de a a-mi trăi restul vietn în zone infestate de sălbatici, chiar şi avandu-1 langa
mine pe Fox, îmi devenise insuportabila, deşi ştiam că ei vor fi mai îngroziţi de mine decât eu
de ei şi că se vor ţine la o distanţă respectuoasa Mi-am dat seama atunci că îmi tăiam, pe rând,
toate punţile, nu exista în lume un loc să mi se potrivească
Am ezitat mult timp în faţa carabinelor Erau o povară în plus şi mi-ar fi încetinit mersul Nu
mă temeam deloc pentru siguranţa mea personală, dar nu eram sigur că Fox va găsi hrană la
fel de uşor în ţinuturile prin care vom trece Cu capul pe labele din faţă, mă urmărea din
priviri ca şi cum mi-ar fi înţeles ezitările Când, după ce pusesem în rucsac o rezervă de
cartuşe, am luat în mână carabina mai scurtă, s-a ridicat dând vesel din coadă în mod evident,
prinsese gust pentru vânătoare, ca şi mine, într-o oarecare măsură Simţeam acum o anumită
bucurie să ucid animale, să le eliberez din închisoarea fenomenului, judecata îmi spunea că
mă înşelam, eliberarea poate fi obţinută doar prin asceză, sub acest aspect învăţătura Surorii
supreme mi se părea mai evidentă ca oricând, dar poate mă umanizasem, în sensul cel mai rău
al cuvântului Oricum, distrugerea unei forme de viaţă organizată era un pas înainte în
împlinirea legii morale ; fără a-mi pierde speranţa în Viitori, trebuia să încerc să-mi regăsesc
semenii sau ceva asemănător închizând fermoarul rucsacului, m-am gândit din nou la
Marie23, care plecase în
432
căutarea iubim -o probabil ca nu o găsise Fox saltă langa mmc înnebunit de fericire la ideea di
a porni îara-n la drum Am aruncat o privire circulai a peste padun peste câmpie şi am rostit in
gând rugăciunea pentru izbăvirea creaturilor
Era sfârşitul dimineţii şi afară era plăcut, aproape cald gerul se muiase, ei am abia la începutul
iernii si avtam sa părăsesc definitiv ţinuturile reci Pentru ce trăiam oare7 Nu ma lega nimic de
nimic înainte de a pleca, m-am hotărât sa fac o ultima plimbare în jurul lacului, cu carabina in
mana, dar nu ca să vânez, nu puteam sa car cu mine vânatul, voiam sa-i ofer lui Fox pentru
ultima oară bucuria de a zburda printre tufişuri, de a adulmeca mirosurile din hatis, înainte de
a începe traversarea câmpiei
Lumea era acolo, cu pădurile, cu pajiştile şi animalele ei inocente - simple tuburi digestive
înzestrate cu dinţi, cu picioare, a căror viaţa se mărginea la căutarea altor tuburi digestive, ca
să le devoreze si sa-si refacă rezervele de energie Puţin mai devreme observasem tabăra sălba-
ticilor, cei mai mulţi dormeau, ghiftuiţi cu emoţii tari după orgia sângeroasă din ajun Erau în
vârful lanţului trofic si, având puţini prădători naturali, trebuiau sa elimine singuri indivizii
batranr sau bolnavi din trib pentru a-i menţine starea de sănătate Trebuiau, de asemeni, în
lipsa unei selecţii naturale, să organizeze un sistem social de control al accesului la vulva
femelelor, pentru a păstra capitalul genetic al speciei Toate acestea ei au în hi ea lucrurilor, iar
după-amiaza era straniu de blândă M-am aşezat pe malul lacului, în timp ce Fox scotocea prin
tufişuri Uneori, un peste sarea din apă, iscând la
433
suprafaţă valuri uşoare ce veneau să se stmgă ld maluri. înţelegeam tot mai puţin de ce
părăsisem comunitatea abstractă, virtuală a neo-umanilor Existenţa noastră lipsită de pasiuni
era o existenţă de bătrâni; aruncam peste lume o privire lucidă şi fără bunăvoinţă. Lumea
animală era cunoscută, societăţile umane erau cunoscute, toate acestea nu mai ascundeau nici
un mister, nu mai era nimic de aşteptat, în afară de repetarea carnagiului. „Aşa stând lucrurile,
asta e", mi-am repetat maşinal, de foarte multe ori, până ce am atins o uşoară transă hipnotică.
Am rămas astfel ceva mai mult de două ore, apoi m-am ridicat, poate mai liniştit, oricum
decis să-mi continui căutarea - după ce-am acceptat eşecul ei probabil şi moartea ce ar fi
urmat. Mi-am dat atunci seama că Fox dispăruse - pesemne adulmecase o urmă şi se
aventurase mai adânc în hăţiş.
Am scotocit tufişurile din jurul lacului mai bine de trei ceasuri, strigând din când în când, la
intervale regulate, într-o tăcere angoasantă, în lumina care începea să scadă La căderea serii, i-
am găsit trupul, străpuns de o săgeată Cred că murise în chinuri, ochii deja sticloşi păstrau o
expresie îngrozită. Cu un ultim gest de cruzime, sălbaticii îi tăiaseră urechile; probabil o
făcuseră la repezeală, de teamă să nu-i surprind, tăietura era grosolană, botul şi pieptul erau
pline de sânge.
Mi s-au muiat picioarele şi am căzut în genunchi în faţa cadavrului, cald încă, al micului meu
tovarăş; dacă aş fi ajuns cu cmci-zece minute mai repede, poate că reuşeam să-i ţin la distanţă
pe sălbatici. Trebuia să sap un mormânt,
434
dar pe moment nu mă simţeam în stare. Se înnopta, mase de ceaţă rece începeau să se formeze
în jurul lacului Am contemplat îndelung, îndelung trupul mutilat al lui Fox; pe urmă au apărut
muştele, câteva
435
Era un loc ascuns iar parola tm thntmna
Acum eram singur Noaptea cădea peste lac, iar singurătatea mea era defimtna Pox nu va mai
trăi niciodată, nici el şi nici alt came cu acelaşi capital genetic, îl înghiţise neantul absolut spre
care mă îndreptam la rândul meu Acum ştiam cu certitudine cunoscusem iubirea, căci cunoş-
team suferinţa M-am gândit o clipa la istorisirea de viaţă a lui Daniel, înţelegând acum ca
aceste câteva săptămâni de călătorie îmi dăduseră o imagine simplificată, dar completa asupra
viotn umane Am mers toată noaptea, apoi ziua urmă toare, apoi noaptea următoare si o buna
parte din ziua a treia din când în când ma opream, absorbeam o capsulă de săruri minerale,
beam o înghiţitură de apă şi îmi continuam drumul, nu simţeam oboseala Nu aveam multe
cuno&tmţc de biochimie, nici de fiziologie, descendenţii lui Damei nu erau nişte savanţi,
ştiam totuşi că trecerea la autotrofie fusese însoţita, la neo-uma-m, de diverse modificări în
structura si funcţionai ea muşchiloi netezi în comparaţie cu un om, beneficiam de o supleţe, o
rezistenta si o autonomie de funcţionare mult sporite Psihologia mea, fireşte, era şi ea diferită,
nu cunoşteam teama, iar dacă eram sensibil la bufeuntă, nu simţeam toate dimensiunile a ceea
ce oamenii numeau părere de rău, sentimentul exista în
436
mine dai nu în însoţit de nici o proiecţie mentala Ma gândeam deja cu nostalgie la mângâierile
iui Fox la k iul in care mi se ghemuia pe genunchi, la scâlciatul la zbenguielile lui şi, mai ales,
la bucuna caie 1 se citea în privire şi care ma tulbura pentru c i mi era atât de străina, însă
aceasta suferinţa această nostalgie mi se păreau ineluctabile, pun simplul fapt că existau Ideea
ca lucrurile ar fi putut sa fie altfel nu-mi trecea prm gând, cum nu-mi trecea prin gând că un
lanţ muntos, prezent în fata mea, s-ar fi putut evapora, fiind mlocuit de un şes Conştiinţa unui
determinism absolut era probabil ceea ce ne deosebea cel mai mult de predecesorii noştri
umani La fel ca ei, nu eram decât nişte maşini conştiente, dar, spre deosebire de ei, noi eram
conştienţi că nu eram decât nişte maşini
Timp de patruzeci de ore, am mers fără să gândesc, într-o totala ceaţă mentală, ghidat doar de
o vaga amintire a traseului de pe hartă Nu ştiu ce m-a făcut să mă opresc, să redevin conştient,
poate strametatea peisajului ce mă înconjura Cred ca acum eram aproape de ruinele fostului
Madrid, oricum eram înconjurat de o imensa suprafaţa de asfalt, se întindea aproape cat
vedeai cu ochii, doar în depărtare se distingea, neclar, un sir de coline uscate şi joase din loc
în loc, solul era ridicat pe mai mulţi metri, formând un soi de băşici monstruoase, ca sub
efectul unui teribil val de căldură venit de sub pământ Benzi de asfalt urcau spre cer, se
înălţau pe câteva zeci de metri, fund apoi brusc spulberate şi sfârşind intr-un morman de
moloz şi pietre negre, pe sol erau împrăştiate resturi metalice, geamuri explodate Am crezut
mai întâi
437
că eram pe locul unui intrări pe autostrada dar nu vedeam nici un indicator rutier si până la
urmă am înţeles că mă aflam in mijlocul a ceea ce mai rămăsese din aeroportul Barajas Conti-
nuând să merg spre vest, am văzut câteva semne ale fostei activităţi umane televizoare cu
ecran plat, grămezi de CD-un sparte, un imens panou publicitar reprezentându-1 pe cântăreţul
David Bisbal Probabil că, în zonă, nivelul radiaţiilor era şi acum ridicat, fusese unul din
locurile cele mai lovite în ultimele faze ale conflictului înter-uman M-am uitat pe hartă cred
că eram foarte aproape de epicentrul faliei, daca voiam să menţin direcţia, trebuia s-o iau
înspre sud, iar pentru asta trebuia să trec prin fostul centru al oraşului
Caroserii de maşini strivite, topite, mi au încetinit o vreme înaintarea în dreptul pasajului de
nivel între autostrăzile M45 şi R2 Trecând pe lângă fostele depozite IVECO, am zant primii
sălbatici urbani Erau vreo cincisprezece, adunaţi sub copertina unui hangar, la vreo cincizeci
de metri Am pus carabina la umăr si am tras o siluetă s-a prăbuşit, ceilalţi s-au retras în inte-
riorul hangarului Puţin mai târziu, intorcân-du-mi privirea, î-am văzut pe doi dintre ei ieşind
cu prudenţă şi târându-şi înăuntru tovarăşul -probabil ca să-1 devoreze Luasem cu mine
binoclul şi am putut constata că erau mai scunzi şi mai diformi decât sălbaticii din ţinutul
Alarcon, pielea lor, de culoare pământie, întunecată, era plină de excrescenţe şi bube - pro-
babil din cauza radiaţiilor Oricum, neo-umann le inspirau aceeaşi groază şi toţi cei pe care i-
am văzut printre ruinele oraşului au fugit de îndată, fără să-mi lase timp să-mi reglez tirul, am
avut
438
totuşi satisfacţia de a doborî vreo cmci-şase Deşi cei mai mulţi dintre ei şchiopătau, se
deplasau cu repeziciune, ajutandu-se uneori de membrele anterioare, eram surprins, chiar
consternat de această fojgăială neprevăzută
Având prezenta în minte istorisirea de viaţă a lui Daniel1, am simţit o emoţie stranie să mă
aflu pe Caile Obispo de Leon, unde o întâlnise prima oară pe Esther Barul menţionat de el dis-
păruse fără urmă, din toată strada rămăseseră două bucăţi înnegrite de zid întâmplător, unul
purta o placă indicatoare Mi-a venit atunci ideea să caut Caile San Isidor numărul 3, unde, la
ultimul etaj, se consumase acel party aniversar ce marcase sfârşitul relaţiei lor îmi aminteam
destul de bine planul Madridului din vremea lui Daniel unele străzi erau complet distruse,
altele intacte, fără nici o logică aparentă Mi-a trebuit cam jumătate de oră ca să găsesc
imobilul căutat, era în picioare Am urcat până la ultimul etaj, stârnind sub paşi un praf
cenuşiu Mobile, tapiserii, covoare, dispăruseră toate, pe solul murdar, doar câteva
grămăjoare de excremente uscate Gânditor, am trecut prin încăperile în care Daniel trăise
unul dintre cele mai negre momente din viaţa lui Am ieşit pe terasa de unde privise peisajul
urban înainte de a intra pe „ultima sută de metri", cum spunea el Fireşte, nu m-am putut opri
să nu reflectez la pasiunea amoroasă trăită de oameni, la teribila ei violenţă, la importanţa ei
în economia genetică a speciei Acum, peisajul cu clădiri calcinate, năruite, grămezile de
moloz şi de praf, cu tonurile lor de un cenuşiu întunecat, produceau o senzaţie liniştitoare,
invitau la o detaşare tristă Priveliştea
439
pe care o vedeam era cam aceeaşi in toate direcţiile, ştiam insa că spre sud vest odată
trecut de falie, la Leganes sau poate la Fuenlabrada, va trebui să încep traversarea Mani
întinderi Cenuşii Estramadura, Portugalia dispăruseră ca ţinuturi distincte Exploziile
nucleaie, valurile uriaşe, Cicloanele măturaseră succesiv, timp de mai multe secole, zona,
sfârşind prin a-i nivela complet suprafaţa, transformând-o intr-un vast plan înclinat, cu pantă
mica, şi care pe fotografiile din satelit părea format dintr-o cenuşă uniformă, o pulbere de
un gri albicios Acest plan înclinat se prelungea pe circa două mu cmci sute de kilometri,
termmându-se într-o zonă a lumii puţin cunoscută, cu cerul saturat aproape în permanenţă de
nebulozităţi şi vapori, situată pe locul fostelor msule Canare Din cauza stratului de nori,
puţinele observaţii din satelit nu erau prea fiabile Era posibil ca Lanzarote să fi rămas o
peninsulă, să fi devenit o insulă on să fi dispărut complet, acestea erau, în plan geografic,
datele călătoriei mele In plan fiziologic, era sigur că-mi va lipsi apa Mergând câte douăzeci de
ore pe zi, puteam străbate zilnic o distanţă de o sută cincizeci de kilometri, îmi trebuiau ceva
mai mult de două săptămâni ca să ajung în zonele mari time, dacă mai existau Nu ştiam cât
poate rezista organismul meu la deshidratare, nu fusese niciodată, cred, testat în aceste
condiţii extreme înainte de a porni la drum, m-am gândit o clipă la Marie23 care, venind de la
New York, trebuise să înfrunte dificultăţi comparabile, de asemeni, m-am gândit la oamenii
din vechime, care în astfel de circumstanţe îşi încredinţau sufletul lui Dumnezeu; am regretat
absenţa lui Dumnezeu sau a unei entităţi de acelaşi ordm, în fine,
440
mi am înălţat gândul către speranţa în sosirea Viitorilor
Spre deosebire de noi, Viitorii nu vor fi maşini si mu măcar, în adevăratul sens al cuvântului,
suflete separate Voi fi unul, fiind totodată multipli Nimic nu ne poate da o imagine exactă a
naturii Viitorilor Lumina e una, dar razele sale sunt nenumărate Am regăsit sensul Cuvântului,
cadavrele şi cenuşa îmi vor conduce paşii, ca şi amintirea bunului câine Fox
Am plecat în zori, în tropăiehle sălbaticilor care fugeau Lăsând în urmă periferiile în ruine, am
ajuns la Marea întindere Cenuşie puţin înainte de amiază Am aruncat carabina, nu-mi mai era
de nici un folos nici un fel de viaţă, animală sau vegetală, nu fusese observată dincolo de
marea falie Curând, înaintarea s-a dovedit mai uşoară decât prevăzusem • stratul de cenuşă,
gros de numai câţiva centimetri, acoperea solul dur cu aspect de zgură pe care se putea păşi cu
uşurinţă Soarele era sus, într-un azur neclintit, terenul nu prezenta nici un obstacol, nici un
accident de relief care m-ar fi putut abate de la direcţia mea Treptat, în timp ce mergeam, am
lunecat într-o reverie semnă în care se amestecau neo-umam transformaţi, mai zvelţi şi mai
firavi, aproape abstracţi, şi amintirea imaginilor mătăsoase, catifelate, pe care cu mult înainte,
în viaţa mea anterioară, Marie23 le făcuse să apară pe ecranul meu pentru a sugera absenţa lui
Dumnezeu
Puţin înainte de apusul soarelui, am făcut un scurt popas Cu ajutorul câtorva măsurători tri-
gonometrice, am putut calcula înclinaţia pantei-aproximativ 1% Dacă rămânea
neschimbată
441
până la capăt, suprafaţa oceanelor er" situată la douăzeci si cinci de mu de metri sub nivelul
plăcu continentale, fiind, aşadar, destul de aproape de astenosferă, trebuia să mă aştept, în
cursul zilelor următoare, la o creştere apreciabilă a temperaturii
In fapt, căldura a devenit chinuitoare abia peste o săptămână, când am început să simt şi
primele efecte ale setei Cerul era de o limpezime imuabilă, de un bleu de smalţ din ce in ce
mai intens, aproape întunecat Mi-am lepădat, unul câte unul, veşmintele, în rucsac mai aveam
doar câteva capsule de săruri minerale, acum le înghi-ţeam cu dificultate, secreţia de salivă
devenea insuficientă Sufeream fizic, era pentru mine o senzaţie nouă Aflată integral sub
puterea naturii, viaţa animalelor sălbatice nu fusese decât durere, cu câteva momente de
relaxare bruscă, de abrutizare fericită legată de satisfacerea instinctelor - alimentare sau
sexuale Viaţa oamenilor fusese, în mare, aceeaşi, dominată de suferinţă, cu câteva clipe de
plăcere legate de conştientizarea instinctului, devenit dorinţă la specia umană Viaţa neo-
umanilor se voia calmă, raţională, departe de plăcere, ca şi de suferinţă, iar plecarea mea nu
făcea decât să confirme eşecul acestui proiect Viitorii vor cunoaşte, poate, bucuria - alt nume
al plăcerii neîntrerupte Mergeam fără răgaz, în acelaşi ritm de douăzeci de ore pe zi, conştient
că supravieţuirea mea depindea acum de o banală chestiune de reglare a presiunii osmotice, de
echilibru între conţinutul de săruri minerale al trupului meu şi cantitatea de apă pe care
celulele o aveau în rezervă Nu eram sigur, la drept vorbind, că voiam să trăiesc, dar gândul
morţii nu avea nici o consistenţă îmi
percepeam trupul ca pe un vehicul, care insă nu transporta nimic Nu fusesem capabil să ajung
la Spirit, continuam, totuşi, să aştept un semn
Sub paşii mei, cenuşa devenea tot mai albă, iar cerul capata nuanţe ultramann Două zile mai
târziu am găsit mesajul lui Marie23 Caligrafiat cu un scris clar şi dens, fusese scris pe foi din
plastic fin, transparent, indestructibil, apoi rulate şi introduse într-un tub de metal negru ce s-a
deschis cu un pocnet uşor Mesajul nu-mi era adresat personal, la drept vorbind nu era adresat
nimănui nu era decât o manifestare în plus a acelei voinţe absurde şi sublime — prezentă la
oameni şi rămasă identică la succesorii lor - de a aduce o mărturie, de a lăsa o urmă
Conţinutul general al mesajului era de o mare tristeţe Ieşind dintre ruinele New York-ului,
Marie23 trecuse pe lângă numeroşi sălbatici, grupaţi uneori în tribun foarte mari, spre
deosebire de mine, ea încercase să stabilească legătura cu ei Protejată de teama pe care le-o
inspira, nu fusese mai puţin dezgustată de violenţa relaţiilor dintre ei, de lipsa de milă pentru
indivizii vârstnici sau slabi, de umilinţele ierarhice sau sexuale, de cruzimea lor, pur şi simplu
Scenele la care asistasem lângă Alarcon, ea le văzuse reproduse, aproape identic, la New York
- deşi triburile se aflau la distanţe uriaşe şi nu putuseră avea, în ultimele şapte-opt secole, nici
un contact Sălbaticii nu puteau concepe, se pare, o petrecere fără violenţă, fără vărsare de
sânge, fără spectacolul torturii, născocirea de suplicii sofisticate şi atroce părea chiar singurul
punct în care păstrau ceva din ingeniozitatea strămoşilor umani, la asta se mărginea toată
civilizaţia lor Dacă credeai în ereditatea caracterului moral,
442
443
nici nu era surprinzător era hi esc ra indivizii cei mai brutali si mai cruzi, cu tel mai mare
potenţial de agresivitate, supipvietuitoru unor conflicte de lungă durată, sa fie cei care bi trans
mit caracterul descendenţilor lor Nimic în materie de ereditate morală, nu putuse fi vreodată
confirmat - nici infirmat, dai martuna lui Marie23, ca si a mea, legitimau din plin verdictul
definitiv dat de Sora supiema în privinţa omenirii şi îi justificau decizia de a nu face nimic
pentru a contracara procesul de exterminare in care această omenire intrase in urma cu două
milenii
Se putea pune întrebarea ce o făcuse pe Marie23 sa-şi continue drumul, de altfel, citind
anumite pasaje, părea că se gândise sa renunţe, dar crescuse în ea, ca şi în mine, ca in toţi neo-
umanii, un anumit fatalism, legat de conştiinţa propriei noastre nemuriri, prin care ne
apropiam de vechile tribun umane cu credinţe religioase puternic înrădăcinate In general,
configuraţiile mentale supravieţuiesc mult timp realităţii care le-a dat naştere Devenit - tehnic
vorbind - nemuritor, sau cel puţin ajuns într-un stadiu asemănător cu reincarnai ea Daniel1 se
comportase totuşi, până la capăt, cu nerăbdarea, cu frenezia, cu lăcomia unui simplu muritor
La fel, deşi ieşisem din propria-mi voinţa din sistemul de reproducere la nesfârşit a genelor
mele, ştiam că niciodată nu voi izbuti să devin pe deplin conştient de moarte, că niciodată nu
voi cunoaşte, în aceeaşi măsură ca un om, plictisul, dorinţa sau frica
Mă pregăteam să pun foile înapoi în tub, când am văzut că acesta mai conţinea un obiect, pe
care l-am extras destul de greu Era o pagină
444
smuKa dinţi o carte umana, împăturită de mai multe ori pana ajunsese o lamela de hârtie ce s-
a făcut bucati când am încercat s-o despăturesc Pe cel mai mare dintre fragmente, am citit
această fraza in care am recunoscut dialogul din Banchetul, unde Anstofan îsi expune
concepţia despre iubire
Când norocul scoate în cale cuiva, fie el iubitor de tineri sau nu, propria sa jumătate, el este
cuprins de un avânt nespus de prietenesc, de înrudire si de dragoste, iar el şi perechea lui nu
mai vor să trăiască despărţiţi nici măcar o clipa Asemenea oameni îşi petrec aşadar întreaga
viaţă împreună, deşi n-ar fi în stare să spună ce anume aşteaptă unul de la celălalt Pentru ca nu
pare ca doar plăcerea de dragoste îi face să se caute cu atâta patimă şi cu atâta bunăvoie unul
pe altul Ba chiar se vede limpede că sufletul amândurora este cuprins de o altă dorinţă, pe care
n-o pot rosti desluşit, ci doar o bănuiesc si încearcă s-o destăinuiabcă al
îmi aminteam perfect urmarea Hefaistos, fierarul, le apare celor doi muritori „în timp ce ei
sunt culcaţi împreuna" si le propune „să-i îmbine si sa-i topească intr-o singură fiinţă, pentru
ca, din doi cati erau acum, să devină unul singur şi, cate zile vor avea, să trăiască laolaltă o
singură viată, iar când va fi să moară, să moară de aceeaşi moarte si să rămână tot unul, nu
doi, acolo în Hades" îmi aminteam, mai ales, ultima frază „Motivul e că vechea noastră
făptură, aşa cum am descris-o, era un întreg Iar iubirea nu e altceva decât un nume pentru
dorinţa noastră
1 Platon Banchetul p 106, trad Petru Creţia, Humamtas, 1995
445
pătimaşă de a fi din nou întregi." Această carte otrăvise lumea occidentală, apoi umanitatea în
ansamblul ei, îi inspirase dezgustul faţă de condiţia de animal raţional, îi inculcase un vis de
care, mai bine de două milenii, a încercat să se elibereze, fără a reuşi pe deplin niciodată. Până
şi creştinismul, până şi Sfântul Pavel nu au putut decât să se încline în faţa acestei forţe. „Şi
vor fi amândoi un trup ; taina aceasta mare este ; iar eu zic în Hristos şi în Biserică."1
Incurabila nostalgie a acestui mit se regăsea până şi în istorisirile de viaţă umane. Când am
vrut să împăturesc foaia la loc, mi s-a sfărâmat între degete; am astupat tubul, l-am aşezat din
nou pe pământ. înainte de a pleca, m-am gândit pentru ultima oară la Marie23, umană încă,
atât de umană ; mi-am reamintit imaginea trupului ei, pe care nu voi avea ocazia să-1 cunosc.
Dintr-odată, îngrijorat, mi-am dat seama că, dacă-i găsisem mesajul, însemna că unul dintre
noi se abătuse de la drumul său. Suprafaţa uniformă şi albă nu oferea nici un punct de reper,
dar mă puteam orienta după soare şi, examinându-mi rapid umbra, am înţeles că într-adevăr
deviasem spre vest; acum trebuia s-o iau drept înspre sud. Nu băusem de zece zile, nu mai
izbuteam să mă alimentez, iar acest simplu moment de neatenţie risca să-mi fie fatal. La drept
vorbind, nu sufeream prea mult, percepţia durerii se atenuase, dar simţeam o oboseală imensă.
Instinctul de supravieţuire nu dispăruse la neo-umani, doar că era mai slab; am urmărit în
mine, preţ de câteva minute, lupta instinctului cu oboseala, ştiind că instinctul va
1. Efeseni, 5,32. 446
învinge până la urmă. Cu paşi înceţi, mi-am continuat drumul spre sud.
Am mers toată ziua, apoi noaptea următoare, orientându-mă după stele. Trei zile mai târziu, la
primele ore ale dimineţii, am zărit norii. Suprafaţa lor mătăsoasă apărea ca o simplă modulaţie
la orizont, un tremur luminos, şi mai întâi am crezut că era un miraj; apropiindu-mă, am
distins însă mai clar nori cumulus de un alb mat, separaţi de volute subţiri de o imobilitate
absolută. Spre amiază, lăsând în urmă stratul de nori, mă aflam în faţa mării. Ajunsesem la
capătul călătoriei.
Peisajul nu semăna deloc, la drept vorbind, cu oceanul pe care-1 cunoscuse omul; era un şir
de bălţi şi lacuri cu apă aproape neclintită, separate de bancuri de nisip; totul era scăldat într-o
lumină opalină, egală. Nu mai aveam putere să alerg şi, cu paşi împleticiţi, m-am îndreptat
spre izvorul de viaţă. Conţinutul în minerale al primelor bălţi, puţin adânci, era foarte scăzut;
cu toate astea, trupul meu a primit cu recunoştinţă baia sărată, am avut senzaţia că un val
nutritiv, binefăcător, mă străbătea din tălpi până-n creştet. înţelegeam, aproape reuşeam să
simt fenomenele care se petreceau în mine: presiunea osmotică ce revenea la normal, lanţurile
metabolice care începeau să funcţioneze din nou, producând ATP-ul1 necesar pentru
funcţionarea muşchilor, proteinele şi acizii graşi pentru regenerarea celulară. Părea
continuarea unui vis
ATP (Adenosine triphosphate), o moleculă care furnizează, la animale şi plante, energia
necesară pentru reacţiile chimice.
447
după un moment de trezire înfricoşata un suspin felicit al maşinii
Două ore mai târziu, m-am .îdicat cu tortele întru câtva refăcute, aerul si apa aveau aceeaşi
temperatură, probabil în jur de 37 C pentru ca nu aveam nici o senzaţie de frig sau de căldură,
lumina era vie, fără a fi orbitoare Intre bălti, nisipul era presărat cu gropi puţin adânci care
semănau cu nişte mici morminte în am lungit în una dintre ele, nisipul era călduţ, mătăsos Am
înţeles atunci că voi trăi aici si că zilele mele vor fi numeroase Perioada diurnă si cea nocturnă
aveau o durată egală şi presimteam că tot anul avea să fie la fel, că schimbările astronomice
survenite în timpul Mani Secătuiri creaseră aici o zonă fără anotimpuri, unde domneau
condiţiile uilui veşnic început de vară
Destul de rapid, mi-am pierdut obiceiul sa am ore de somn regulate, dormeam cate o oră-
două, ziua sau noaptea şi de fiecare data, nu ştiu de ce, simţeam nevoia să mă ghemuiesc intr-
una din gropile din nisip Nu exista nici o urma de viaţa, vegetală sau animală în general,
peisajul avea puţine puncte de reper bancuri de nisip, bălti şi lacuri de mărime variabilă se
întindeau cat vezi cu ochii Cel mai adesea, cerul nu se vedea prin stratul de nori foarte dens,
norii nu erau, totuşi, perfect imobili, dar mişcările lor erau extrem de lente Uneori, între două
mase noroase se degaja un mic spaţiu, prin care puteam zări soarele sau constelaţiile, era
singurul eveniment, singura schimbare în succesiunea zilelor, universul era închis într-un soi
de cocon sau de stază, destul de apropiate de imaginea arhetipală a veşniciei Ca toţi neo-
umann, eram imun la plictis, amintiri
448
limitate, levern fără miză îmi ocupau conştiinţa detaşată indecisa Eram totuşi foarte departe de
bucurie si chiar de pacea adevărată, simplul fapt de a exista e deja o nefericire Renunţând de
bunăvoie la ciclul renaşterilor şi morţilor, mă îndreptam spre un neant simplu, spre o pură ab-
sentă de conţinut Doar Viitorii vor reuşi, poate, sa aiunga în paradisul potenţiahtăţilor
nelimitate'
In săptămânile următoare, m-am aventurat mai departe în noul meu domeniu Am remarcat că
mărimea bălţilor şi lacurilor creştea pe măsură ce înaintam către sud, până când, în unele
dintre ele, se putea observa un uşor fenomen de maree, lacurile rămâneau totuşi foarte puţin
adânci, puteam să înot până în mijlocul lor sigur că voi găsi uşor un banc de nisip Nici aici nu
era vreo urmă de viaţă îmi aminteam, cred, că viaţa apăruse pe Pământ în condiţii foarte
speciale, într-o atmosferă saturată de amoniac şi metan, datorită intensei activităţi vulcanice
de la începuturi şi era putm probabil ca procesul să se repete pe aceeaşi planetă Oricum,
depinzând de condiţionările impuse de legile termodinamicii, viaţa organică, dacă era să
renască, nu putea decât să repete aceeaşi schemă constituirea indivizilor izolaţi, apariţia
cuplului pradă-prădător, transmiterea selectivă a codului genetic, nu era de aşteptat nimic nou
După unele ipoteze, biologia carbonului îşi trăise traiul, iar Viitorii aveau să fie făpturi din
siliciu, civilizaţia lor va fi clădită pe interconexiunea progresivă de procesoare cognitive şi
memoriale, lucrările lui Pierce, situân-du-se exclusiv la nivelul logicii formale, nu permiteau
nici confirmarea, nici infirmarea acestei ipoteze
449
Oricum, dacă zona în care ma pflam era locuită, singurii capabili s-o fată pi îu neo-uma-nii;
organismul unui sălbatic n-ar fi putut rezista călătoriei pe care o făcusem eu. Fără bucurie, ba
chiar cu neplăcere, luam acum în calcul întâlnirea cu unul dintre semenii mei Moaitea lui Fox,
apoi traversarea Mani întinderi Cenuşii mă uscaseră lăuntric; nu mai simţeam în mine nici o
dorinţă, şi mai ales nu aceea, descn«ă de Spmoza, de a persevera în fiinţa mea; regretam,
totuşi, ca lumea avea să-mi supravieţuiască Infinitatea lumii - evidentă, deja, în istorisirea de
viaţă a lui Daniel1 - nu mi se mai părea acceptabilă, lumea nu mai era pentru mine decât un
loc cenuşiu, lipsit de potenţialităţi, lipsit de lumină
într-o dimineaţă, chiar după trezire, m-am simţit, fără motiv aparent, mai puţin apăsat După
câteva minute de mers, am zărit un lac mult mai întins decât celelalte, căruia, pentru prima
oară, nu reuşeam să-i disting celălalt mal. Apa lui, de asemeni, era ceva mai sărată
Asta era aşadar cpph pp oamenii numeau marea, pe ea o considerau marea mângâietoare, dar
şi marea distrugătoare, cea care macină, cea care, cu blândeţe, aduce sfârşitul. Eram tulburat,
ultimele elemente care-mi lipsiseră pentru a înţelege această specie mi-au apărut deodată,
clare. înţelegeam mai bine, acum, felul în care ideea de infinit putuse încolţi în mintea
primatelor, ideea unui infinit accesibil, prin tranziţii lente care-şi aveau originea în finit.
înţelegeam, de asemeni, cum se putuse forma o primă concepţie despre iubire în mintea lui
Platon. M-am gândit din nou la Daniel, la vila lui din Almeria care fusese şi a mea, la femeile
tinere de pe plajă, la distrugerea
450
lui de către Esther, şi pentru prima oară am fost tentat să-1 compătimesc, fără însă a-1
respecta. Până la urmă, din două animale egoiste şi raţionale, supravieţuise cel mai egoist şi
mai raţional, cum se întâmpla mereu la fiinţele umane. Am înţeles, atunci, de ce insista Sora
supremă pe studierea istorisirilor de viaţă ale predecesorilor noştri umani; am înţeles scopul
pe care încerca să-1 atingă Am înţeles, de asemeni, de ce acest scop nu va fi niciodată atins.
Eram neizbăvit.
Mai târziu, am mers de-a lungul ţărmului, potnvindu-mi pasul cu mişcarea valurilor. Am mers
zile în şir, fără să simt vreo oboseală, iar noaptea eram legănat de murmurul apei. în cea de-a
treia zi am zărit alei din piatră neagră care se adânceau în ocean, pierzându-se în depărtare.
Erau un pasaj, o construcţie umană sau neo-uma-nă? Nu mai conta, acum; am renunţat rapid
la ideea de a merge pe ele.
In acelaşi moment, pe neaşteptate, două mase de nori s-au desfăcut şi o rază de soare a
scânteiat pe suprafaţa apei. M-am gândit o clipă la marele soare al legii morale care, cum
spune Cuvântul, va străluci până la urmă peste lume; va fi însă o lume din care eu voi fi
absent, o lume a cărei esenţă nu aveam capacitatea nici măcar să mi-o imaginez. Nici un neo-
uman, acum o ştiam, nu va fi în măsură să găsească o soluţie la aporia constitutivă ; cei care
încercaseră, dacă vor fi fost unii, erau probabil morţi. Cât despre mine, îmi voi continua, în
măsura posibilului, obscura existenţă de maimuţă ameliorată, iar ultimul meu regret va fi că
mă fac vinovat de moartea lui Fox, singura fiinţă ce merita să rămână în viaţă pe
451
care îmi fusese dat s-o cunosc, căci în p-ivirea lui strălucea deja, uneori, scânteia ce \e3tea
sosirea Viitorilor
îmi rămâneau probabil şaizeci de ani de trăit; mai mult de douăzeci de mu de zile. care aveau
să fie identice. Voi evita să gândesc, la fel cum voi evita suferinţa. Pericolele vieţii erau în
urma mea, departe; acum intrasem într-un spaţiu senin din care doar procesul letal avea să mă
scoată.
Mă scăldam îndelung, sub lumina soarelui ori a stelelor şi nu simţeam nimic altceva decât o
uşoară senzaţie obscură şi nutritivă Fericirea nu era un orizont posibil. Lumea trădase. Trupul
meu îmi aparţinea doar pentru un scurt răstimp; nu voi atinge niciodată scopul propus.
Viitorul era gol; viitorul era muntele. Visele mele erau populate cu prezenţe emotive. Eram,
nu mai eram. Viaţa era reală.
452
Cuprins
Partea întâi Istorisirea lui Damel24
Daniel1,1.....................................................17
Damel24,l............................................................23
Daniel1,2.........................................................25
Damel24,2.........................................................^39
Daniel1,3 .............................................................41
Daniel24,3...........................................................50
Daniel1,4..............................................................52
Daniel24,4.........................................................57
Daniel1,5...........................................................59
Daniel24,5.......................................................64
Daniel1,6 ..........................................................qq
Daniel24,6............................................................71
Daniel1,7..............................................................74
Damel24,7........................................................85
Daniel1,8..............................................................88
Daniel24,8............................................................95
Daniel1,9.............................................................97
Damel24,9..........................................................106
Daniel1,10..........................................................108
Daniel24,10........................................................131
Daniel1,11.......................................................134
Daniel24,ll........................................................154
Partea a doua Istorisirea lui Damel25
Daniel1,12....................... 161
Daniel25,l...... . 16»
Daniel1,13................... 171
Daniel25,2..................... 177
Daniel1,14............................... 179
Daniel25,3............... 188
Daniel1,15 ...... 191
Daniel25,4............... 209
Daniel1,16.................. 212
Daniel25,5................................ .229
Daniel1,17............................. 231
Daniel25,6................................. . 282
Daniel1,18............................. 284
Daniel25,7................................................. 289
Daniel1,19..................................... 290
Daniel25,8.................................... ......304
Daniell,20.............................. 307
Daniel25,9................................. . .321
Daniell,21........................... 324
Daniel25,10............................. . 332
Daniell,22.............................. 338
Daniel25,ll............................ 350
Daniell,23........................ 352
Daniel25,12........................ 357
Daniell,24................................... . 360
Daniel25,13............................... . 365
Daniel1,25............................ 366
Daniel25,14...................................377
Daniel1,26................................. 379
Daniel25,15................................. 386
Daniel1,27.......................... 388
Daniel25,16...................................................395
Daniel1,28.................................. . ..398
Daniel25,17........................................ 399
Partea a treia Istorisire finală, epilog
Ce există în afara lumii ?
.407